…” dar tu M’ai chinuit cu păcatele tale şi M’ai obosit cu nelegiuirile tale.” (Îs. 43/24 b) Şi, după ce, noi, TOŢI, încă din coapsele părinţilor i-am întors fundul adevăratului Proprietar şi ne-am făcut una cu tatăl minciunii (Ioan 8/44), tot nu simţim nevoia naşterii din nou? De aceea l-am prigonit şi răstignit şi, dacă am putea, l-am extermina şi pe Duhul lui Dumnezeu! Dar stă scris: “Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării…” (Ef.4/30) “Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care -l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Cor.5/10) De ce – după 40 de ani nu ne-am săturat de idolatrii prin pustia komunismului şi ne învârtim în jurul cozii globaliste încă 40 de ani prin ghetoul Anticristului? De ce nu vrem să ne împăcăm cu Acela care este Alfa şi Omega? De ce nu ne înnoim din Sângele, din Sămânţa lui Dumnezeu, nu din sânge (Ioan 1//13) de cimpanzeu! Să ne mai întrebăm…, Ce să fac cu poporul acesta” (Ex. 17/4 b)?…” Căci poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaşte; sunt nişte copii fără minte şi lipsiţi de pricepere; sunt meşteri să facă răul, dar nu ştiu să facă binele.” (Ier.4/22) Acum recoltăm ce am semănat! “Cine samănă nelegiuire, nelegiuire va secera şi nuiaua nelegiuirii lui este gata”. (Prov.22/8) DECI, “Acum, către voi se îndreaptă porunca aceasta, preoţilor! Dacă nu veţi asculta, dacă nu vă veţi pune inima ca să daţi slavă Numelui Meu, zice Domnul oştirilor, voi arunca în voi blestemul şi voi blestema binecuvântările voastre; da, le-am şi blestemat, pentrucă n’aveţi pe inimă porunca Mea. Iată, vă voi nimici sămânţa şi vă voi arunca balega în faţă, balega vitelor pe cari le jertfiţi şi veţi fi luaţi împreună cu ele. Veţi şti atunci că Eu…” (Mal.2/1-4) Dacă mai căutaţi câştiguri mârşave, idolatre, iconate, numai prin cenuşarele gheenei veţi veşnici! Totuşi, pe Mine” Căutaţi-Mă şi veţi trăi!” (Amos 5/4 b) Dar „căutaţi-mă cu toată inima (Mat. 7/7);” Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă…” (Osea 4/6) şi… “Fiindcă n’au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i -a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns…” (Rom.1/18-32)

Publicat la: Iunie 21, 2024

Nici un comentariu

A saptea trambita anuta stramtorarea… Apocalipsa – o galerie de tablouri profetice…Doua semne mari in cer… Soliile trambitelor din urma… Numai 144.000 sigilati pentru cer…Solie pentru o biserica pe moarte… Sapte trambite de avertizare pentru biserica si lume… Viziunea cartii sigilate… Solie pentru o biserica dezgustatoare (II)

Tezaurul ascuns in Apocalipsa… Ferice de cine citeste, asculta si pazeste…Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului – Isus Hristos…O solie pentru o biserica pornita sa se raceasca

Oameni şi popoare- TOATE: Voi care nu sunteţi născuţi din Sămânţa Duhovnicească, divorţaţi, nu va mai rugaţi “TATĂLUI”, căci aveţi că tată pe diavol (Ioan, cap.8/44) De aceea se foloseşte de voi şi, curând, vă va cere de la Dumnezeu să vă cearnă ca pe grâu, dacă nu deschideţi ochii, să vă întoarceţi de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, ca să primiţi, prin credinţa în Hristos, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu (toţi) cei sfinţi… Dacă nu vă pocăiţi, să vă întoarceţi la Dumnezeu şi să faceţi fapte vrednice de pocăinţa voastră…” (F.Ap. 26/17-20) Nu Dumnezeu ci, precum pe Iov- tatăl vostru vă va trece prin urgii apocaliptice! Puteţi striga după toate moaştele, să vă scape; Puteţi urla la toate foto-picturile iconate-făcătoare de bani mârşavi; Puteţi alerga la muntele vostru de pomeni, datini, tradiţii, lumânări-dacă puneţi la spate Atotputernicia, Jertfirea, Iubirea, Iertarea, Mântuirea, Morala, Învăţătura şi Neprihănirea Lui, dăruite gratis celui care crede în El! Altfel- rămâneţi o deşertăciune şi goană după vânt…Tratamente naturiste 60 plante medicinale;Cum sa ajutam digestia; Cum se explica aparitia hipotensiunii arteriale; Ce este ficatul gras şi ce trebuie să mănânci pentru a nu ajunge la complicaţii; Cele mai bune remedii naturale contra constipaţiei; Alimentele care devin toxice prin reincalzire; Ardeiul iute roșu reduce riscul de atac de cord și accident vascular cerebral; Ce dezvăluie poziția de somn despre sănătate! Vedeți cât de sănătoasă este! Ceaiuri de plante pentru bolile de iarna; Efectul sării iodate asupra tiroidei; Trigliceride: tot ce trebuie să știți despre aceste lipide; Oboseală la trezire: cauze și remedii; Alimente de evitat în boala Alzheimer; Complicatiile artritei reumatoide: cand pune viata in pericol; Cât de bune sunt clementinele pentru sănătate; Ce trebuie sa mananci cand ai probleme cu glanda tiroida; Două mere pe zi țin medicul departe de totdeauna? Cum sa faceți singuri bomboane pentru dureri în gât; Semnele care anunta leucemia: care sunt persoanele cu risc; Acestea sunt semnele care iti spun ca ai un ficat toxic…

Noul Cod Penal pentru prostime… Efectele luptei „anti-coruptie” in noul Cod Penal: Presedintele Romaniei, parlamentarii, avocatii, notarii si executorii judecatoresti nu vor mai putea fi cercetati si sanctionati pentru infractiuni de coruptie si infractiuni asimilate celor de coruptie cum ar fi luarea de mita si abuzul in serviciu!!! HOT sa fii si de (IN)justitie ,parte sa ai ! Radu Mazăre a devenit „îngrijitor de spații verzi” la penitenciar, iar conduita, mai importantă decât prejudiciul consistent; Acum înțelegeți de ce vor să îl aresteze pe Donald Trump? Războiul total împotriva Lui Dumnezeu. Cum răspundem? Setarea narațiunilor dominante și crearea unei noi paradigm; Răul din umbră a început să fie în mod accelerat expus la scară planetară; OMS anunță lansarea „rețelei de certificare digitale de sănătate”; Se pun bazele tiraniei globale; Primul transfer de tehnologie a vaccinurilor cu ARNm – colaborare pentru a găsi noi soluții; Nanotehnologia VS Dumnezeu; The Molecular Computer; OMS ne pregătește o nouă pandemie; Aplicațiile nanotehnologiei în farmacologie; Nanotehnologie, biosenzori implantați, ce ar putea ei pune în vaccinul COVID? Nanotehnologia: “ingerii” microscopici ai viitorului; Fiindcă “păstorul” Putin cel PreaKirilist n-a vrut să-l asculte pe Dumnezeu, când i-a spus (ca şi lui Avram în Gen. cap.12), să iasă din falsa credinţă-iconată, moaşteristă, idolatră, formală, arogantă, nemesianică şi azi continuă să-l asculte pe satan; De aceea se va întoarce (dimpreună cu tot imperiul expansionist-golit- Iov 1/21), nu în ţărână, ci în …

Pot fi băgate cipuri în corpul uman prin intermediul vaccinurilor? De unde a pornit această conspirație anti-Bill Gates; Dr. Anca Nițulescu: NANOTEHNOLOGIA DIN SÂNGELE OMENESC; (Dupa cum era de asteptat,tot ka(ca)laii au castigat!) Victorie pentru Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu în dosarul Revoluţiei. Decizia luată de ÎCCJ; Cum lucrează mafia din justiţie? Pentru 630.000 euro, judecătoarea Cîrstoiu Veronica a achitat o pedeapsă cu închisoarea de 7 ani! Suma totală a şpagii: 1.500.000 euro! Amintiri nepieritoare din…Clanurile din justitie la Tribunalul Bucuresti! Clanurile Justitiei (VI)- Rudele procurorilor din Parchetul General si DIICOT; Dacă poporul român va fi șters de pe harta lumii… Noua ordine mondial (VI)- ÎNROBIREA PRIN DATORII; Incredibilele Tehnologii ale Noii Ordini Mondiale… Președintele Forumului Economic Mondial: „2024 este primul an al Noii Ordini Mondiale”; Rolul inteligenței artificiale în domeniul jocurilor de noroc online – Tot ce trebuie să știi despre acest subiect; Noua ordine mondială este o ordine satanică; Scopul vaccinării în masă este controlul minții umane; Sfârșitul umanității plănuit de Elita satanică; Pfizer recunoaște că injecțiile ARNm conțin „nanoboți” care modifică permanent ADN-ul (I); (Se intoarce lovitura unui …) „bumerang ” al autodistrugerii umane!!! CLONAREA UMANĂ AR TREBUI INTERZISĂ; „Vom clona oameni în 50 de ani”, anunţă laureatul Premiului Nobel pentru Medicină 2012; Selecția naturală favorizează inteligența artificială (AI) în detrimentul inteligenței umane?

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este descărcare-740x1024.jpg

Aparitie Editoriala-Ing. VIOREL ARHIRE

REFLECȚII, NOTE, COMENTARII

(ALTĂ MODALITATE DE A FI CONTEMPORAN)

UN ÎNDRĂZNEȚ…

Dacă grădina Domnului e chiar așa de mare, pare ca firesc să găsim moduri foarte diverse de a cugeta la rosturile lumii, ba chiar să luăm cumva dezlegarea acestor rosturi. Precât ne ajută mintea și … informația.

Am privit rezervat întotdeauna rodul creației mai mult sau mai puțin artistice, mai mult sau mai puțin filozofice, pentru că am primit materiale pentru ziar și revista „Meridianul Cultural Românesc” din 32 de țări, 4 continente, cu autorii cei mai diverși. Nici pe Viorel nu l-am privit altfel. Am „tăiat” grozav din textul ce mi-a supus analizei mele personale, dar pot crede că ce ni se înfățișează în acest volum are o bună parte pozitivă, chiar dacă obositoare. Până la urmă, nu orice volum de meditații și aforisme își are rostul său ?

Viorel Arhire e un ziarist-combatant „vechi” cu preocupări relative la scopul vieții, cu experiență de viață care i-a cristalizat credința în Dumnezeu pe care o invocă adesea peste măsură. Dar legătura cu viața pe care o face intempestiv, ține de perseverență, de voința de a fi util cuiva, în viitor…

Cuvântul acesta nu e o prezentare a volumului, ci, o invitație la lectură, lectură specială cu rezultate la fel de speciale.

Mărturiile acestea rămân … de analizat, de re-gândit, de adaptat la timpul pe care și-l trăiește fiecare. Dacă a (m, a-ți, au) obținut oarece câștig intelectual, atunci eforturile ziaristului Viorel Arhire n-au rămas fără răsplată.

Dumitru V. Marin

I

Să credem…

„Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.” (Gen. 4/7)… Dar să nu-l stăpânești de unul singur, “căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.” (Ioan 15/5); Totdeauna, când dușmanul cosmic ne trimite o poftă sau o ispită, ca să zămislească în inima nenăscută din nou (Iac.1/13-18), să-l dăm pe mâna Biruitorului! Să ne bizuim pe triumful lui Hristos (1 Ioan 2/1-2), cel prigonit de noi, dar care -în locul Său- ni l-a trimis pe luptătorul și Apărătorul Duh Sfânt, ca să ne deslipim de senzualitatea gunoierului Satan și să ne lipim de El, (nu de ea – 1 Ioan 2/15-17) ca să devenim Una cu Gândirea, Priceperea, Învățătura, Înfăptuirea, Domnia, Rodirea (Gal.5/21-23), cu Voia lui, nu a noastră; De fiecare dată să apelăm la Atotputernicia Lui; Să-l credem pe Cuvânt că este mai mare, mai autoritar, mai priceput și mai tare decât oricine și vrea ca nimeni să nu lupte ca un orfan! „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi… Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (Ioan 14/18-26)… Dacă ținem minte tot ce ne învață și dacă rămânem una cu El și cu toate ale Sale, vom fi (re)găsiți în El, având nu o credință, dragoste, iertare, pocăință, evlavie și… o religie de „prestigiu”, deci nu având… „o neprihănire a mea, pe care mi -o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credință. Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți. Nu că am și câștigat premiul, sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă; dar… alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta dar să ne însuflețească pe toți, cari suntem desăvârșiți; și dacă ….” (Fil. 3/9-15)… „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”(2 Cor. 5/17)………………………

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este disparitia-romaniei1-1024x689.jpg

De ce a făcut Dumnezeu pe diavol? Cum poate fi biruit păcatul? Biruința asupra păcatului; Simplu și eficient: Care este semnificația jertfei lui Isus? Semnalul lui Avraam prin sacrificiul… Paștele prin semnul lui Moise…Cum să menții liniștea conștiinței tale, să afli și să înlături păcatele ajunse obișnuință… R.C. Sproul – Legământul răscumpărării… Philip Eveson – Efectele răzvrătirii din Eden HARUL IREZISTIBIL, de John Murray… Credința și pocăința, de Sam Storms… 11 dovezi ale nașterii din nou… Chemați să fiți ai lui Hristos și prea iubiți ai lui Dumnezeu, Partea doua, de John Piper… John Bunyan – De ce venim la Hristos? Charles H. Spurgeon, despre nașterea din nou și convertire… Peter Masters – Eliberarea conștiinței împovărate Să-i fim recunoscători, TOȚI, fiindcă Salvatorul ne-a absorbit în Sine pe fiecare -infractor-, când ne-a purtat în trupul său protector pe culmile suferinței de la Golgota! Dimpreună cu El am fost răstigniți, îngropați, înviați și înălțați, fără urmă de păcat, dacă nu mai trăim noi, ci El, în fiecare pocăit care crede DUMNEZEIEȘTE (Gal.2/20 și Rom. cap.6); De ce nu-l lăsăm pe El să facă totul prin noi și DIMPREUNĂ cu noi? De ce nu-i permitem Lui să vorbească, făptuiască, domnească prioritar, suveran, integru, integral și total, pentru că El ne-a (re) creat pe noi, nu noi pe El… Numai El face totul foarte bine și pentru veșnicie, căci noi, fără El nu suntem în stare de nimic bun (Rom. cap.7), pentru că nimic bun nu locuiește în omul nenăscut din nou; Încă nu credem că „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El (Ioan cap.1)”? Până când mai rămânem “ne-refăcuți” de El?

Subiecte, teme, subiecte, revărsări…

,,Ah! Voi cere socoteala protivnicilor Mei și …” (Is.1/24 b)

P R E F A ȚĂ

Ei m-au vrut prost, sărac, manipulat și… viru(z)sat, dar nu m-am lăsat turnat în matrița lor, chiar dacă mi-au închis firma sub pretextul că nu am plătit dările la stat o singura lună, respectiv luna februarie, când adunam an de an sute de milioane de lei din abonamente! În ascuns, (doar ei) au judecat, au hotărât, au radiat și, abia după vreo 5 ani de la minciuna neplății dărilor, m-au înștiințat ca nu mai pot edita revista Informații Agrorurale! Mulțumită lor, m-am pensionat anticipat și, acum, pe banii contribuabililor – îi ajut și mai mult pe toți, să nu moară… nenăscuți din nou! Pentru că dușmanii lumii au distrus presa scrisă, care le stătea împotrivă, am adunat sudoarea a sute de temerari, care postează pe diferite site-uri din țară și din străinătate (greu accesibile oamenilor) și editez acest „ALMANAH” al revistei; Tipăresc în aceasta „antologie” a clipei o parte din știrile deșteptătoare, evenimente, file de istorie de neuitat… Dacă încheiam un pact cu Șeful lor (Ioan 8/44), probabil, tipăream și astăzi revista ! Dar mentorul lor nu este și al meu! Eu n-am acceptat să fiu părtaș la mințirea, sărăcirea, amăgirea, „popirea”, lichidarea, minerizarea, subminarea, demonizarea oamenilor și a țării de niște Sabotori ai Statului Paralel, pentru a fura și devaliza bogăția obștească: S-au câștigat lupte, dar „statul paralel” a câștigat războiul! (https://flacara-rosie.ro/2021/11/14/s-au-castigat-lupte-dar-statul-paralel-a-castigat-razboiul/…)

Pentru eliminarea celor care nu sunt cu ei… Statul Paralel a pus în practică planul de distrugere al firmelor românești de către SRI împreună cu ANAF, MAI, DNA și celelalte parchete…ca să facă loc „investitorilor străini”, în baza unui protocol ilegal, semnat în 2012… (https://yogaesoteric.net/statul-paralel-in-actiune-planul-de-distrugere-a-firmelor-romanesti-de-catre-sri-impreuna-cu-anaf-mai-dna-si-celelalte-parchete/); Pentru că au clădit România pe nisipuri migratoare, și-au săpat groapa pieirii, așa cum Iliescu și șpăgarii lui au hotărât la cina cea de taina demonică… (ADEVĂRURI ASCUNSE, DUPĂ DECEMBRIE 1989…

https://rasunetul.ro/adevaruri-ascunse-dupa-decembrie-1989); NICI în LUNA DE MIERE, IANUARIE, 1990 CÂND, IMPREUNĂ CU alți „nebuni” am condus CPUNE-ul județului Iași, nu m-am lăsat gâdilat de vreo oferta iliesciana și… Nu le-am acceptat nici una din lecțiile mentorilor – modelele, precum „părintele” GÜNTHER ANDERS (,,L-obsolescence de l-homme: sur l-âme à l-époque de la deuxième révolution industrielle” (1956), care-i inspiră și-i modelează pe conducătorii lumii de azi : „Vom reduce de manieră drastică educația, pentru că un individ incult are un orizont de gândire limitat, cantonat în preocupări mediocre. Trebuie să facem în așa fel încât accesul la știință să devină din ce în ce mai dificil și elitist, între popor și știință să existe o prăpastie, iar informația destinată publicului larg să fie lipsită de orice conținut cu caracter subversiv… Mințile vor fi ocupate cu ceea ce este inutil și ludic… să le împiedicăm mintea să gândească. Vom pune sexualitatea pe primul loc al intereselor umane… Să luăm în derizoriu tot ceea ce este valoros, să întreținem o apologie constantă a lejerității, astfel încât euforia publicității să devină standardul fericirii umane și modelul libertății… Omul de masă, astfel produs, trebuie să fie tratat precum ceea ce este: o vită, și trebuie să fie supravegheat cum trebuie să fie păzită o turmă. Tot ceea ce conduce la adormirea lucidității sale este bun din punct de vedere social, iar ceea ce ar amenința să îl trezească trebuie să fie ridiculizat, înăbușit, combătut. Orice doctrină care ar pune sub semnul întrebării sistemul, trebuie să fie desemnată drept subversivă și teroristă, iar cei care o susțin vor fi apoi tratați ca atare”.

Viorel Arhire

CUPRINS

(titluri care grăiesc și fără alte susțineri); O ÎNTREBARE/SUBIECT PE ZI:

1 După lovitura de stat kaghebisto-iliesciana, urmează… “lovitura planetară, de Liliane Held-Khawam”

2 Devalizarea generalizată a fost orchestrata prin concursul șmenarilor, politrucilor, șmecherilor din administrație, justiție, politie, securitate și… a “investitorilor strategici

3 Lovitură planetară, de Liliane Held-Khawam

4 Citiți cu mare atenție și luați seama!!! Material complet despre distrugerea României după 1989

5 După modelul părinților torționari și „copii iliescieni” fac (ne)legiuirea de azi…Medic: Alexandru Rafila este fiul unui torționar al Securității care a ucis în anii `50 oameni nevinovați. și care urmează să fie noul Ministru al Sănătății

6 Dr. Rafila, candidat PSD, recunoaște că torționarul securist Rafila a fost tatăl său. „Nu sunt de acord cu ce a făcut”

7 (Câteva amintiri de neuitat despre…) ADEVĂRURI ASCUNSE, DUPĂ DECEMBRIE 1989,de dr. Gheorghe Funar

8 Suntem prea mulți și inutili! Anunț șocant despre depopularea planetei

9 Cum ne-au ucis bolșevicii rusofoni oamenii de știința geniali – Cea mai citată lucrare științifică din lume are un co-autor român…

10 PSD-istul Dan Ioan Popescu, campionul absolut al jafului din contoarele noastre

11 Întrebare: Ce este statul paralel?

12 Pentru întronarea Guvernului Mondial – Horia Georgescu, fostul șef al ANI: Am făcut parte din statul paralel

13 Klaus Schwab: „Avem mijloacele de a impune starea lumii”

14 Pentru serviciile aduse de kaghebistul Ioan Geoană în decembrie 1989, Mircea Geoană(Natoist) a fost băgat de Iliescu în MAE și în alte „-babe” Fostul procuror Dan Voinea: tatăl lui Mircea Geoană a lansat în 1989 diversiunea cu teroriștii din subteran

15 Dezvăluirea secretelor oligarhiilor, în contextul imperiului global și a noii ordini mondiale – Confesiunile unui Asasin Economic

16 MEMORANDUMUL SECRET DE LA STRASBOURG, SODOMIA și NEW AGE

17 MAREA RESETARE: „PLANETA ASTA NUMAI ARE NEVOIE de marea majoritate a populației, oamenii sunt prea mulți și inutili!”

18 Teohari Georgescu, călăul comunist al Bisericii Greco-Catolice – Tatăl „premierului aurifer”

19 România subjugată

20 Zona de război: Noile date Pfizer dezvăluie rate îngrozitoare de avort spontan

21 NU VĂ VACCINAȚI CU NICI UN CHIP! Din 2005 pregăteau… Un vaccin provocat de un virus respirator, care (zic ei) SĂ INHIBE GENA RESPONSABILĂ CU CREDINȚA ÎN DUMNEZEU…

22 Avertisment: controlul tuturor datelor absolute despre tine te controlează absolut

23 „Generația născută astăzi este ultima generație liberă”. Julian Assange dezvăluie că inteligența artificială este cea mai mare amenințare la adresa umanității

24 (De la URSS fără Dumnezeu, la UE contra…) UE – noul Soviet ?

25 23 Decembrie 1989, cum a comis Iliescu trădare de țară! Mărturia fostului șef al Secției Parchetelor Militare, Cătălin Ranco Pițu!

26 („Întruparea fanteziilor sau…”) Omul între resetarea planetara și extincția în masă

27 Conform „bibliei protocolare” de la Toronto se lucrează din plin la lovitura globala, prin pervertirea ,înrăirea și otrăvirea omenirii :

28 Ce-i lipsește „Marelui Reset” propus de Forumul Economic Mondial? Busola morală!

29 Discurs fulminant al arhiepiscopului Vigano împotriva papei Bergoglio

30 Cartea care îi înnebunește pe europarlamentari: „Rădăcinile naziste ale Bruxelles-UE”

31 Klaus Schwab, la Summit-ul Guvernului Mondial: Trebuie să stăpânim lumea!

32 Aici puteți descoperi și alte cărămizi temeinice, pe care a fost clădită Țara…

33 (Ca și Tatăl care a „pariat” pe Cartea Cărții și…) CONTRA MUNDUM, PARIU PE CARTE

34 OPERAȚIUNEA „CORBII” (care au sugrumat Pasarea Românească?)

35 „REVOLUȚIA S-A SUPRAPUS CU UN PUCI MILITAR COORDONAT DE KGB”

36 SUB SEMNUL PERVERSIUNII ȘI VIOLENȚEI COMUNISTE

37 Unde se ascund dosarele securiștilor? Cum țin încă SRI, SIE, armata și poliția dosare la secret

38 Nume grele în dosarul devalizării patrimoniului stațiunii Băile Herculane: Fostul ministru de Interne și foștii șefi ai Poliției și SIPA!

39 Radiografia completă a unui jaf uriaș. Devalizarea celei mai iubite fabrici din Iași, pas cu pas. Documente…

40 Devalizarea difuzării presei…

41 După modelul hoțiilor sindicale – Încrengăturile cu miros de grup infracțional organizat din jurul devalizării patrimoniului tinerilor – episodul I…

42 Topul marilor țepari. Devalizarea banului public

43 Amicii lui Hayssam și devalizarea României…

44 Istoria privatizării scandaloase a unui mare combinat din România! Fosta directoare (DOAR )condamnata la închisoare cu executare!

45 Din „mormanul de fiare vechi” a apărut un nou tip de businessman – Sunt pentru anchetarea tuturor privatizărilor făcute în România după căderea comunismului

46 România capitalismului de cumetrie: patru milionari din cinci au supt de la stat

47 Iliescu a eliminat „capitalismul de cumetrie”, din vocabularul său

48 ROMÂNIA, ÎNTRE CAPITALISMUL DE CUMETRIE și STATUL MAFIOT

49 Capitalismul de cumetrie, economia de pradă – Grupul de Infracționalitate organizată Monaco

50 Capitalismul de cumetrie din România la apogeu: nu are ce căuta guvernanta corporativă într-un stat controlat total de politic?

51 Averea sindicala din Bistrița-Năsăud topită între orizonturile roșii ale partidului și capitalismul de cumetrie

52 (Manipularea, supravegherea, teleghidarea și teleportarea oamenilor devine o preocupare tot mai costisitoare; Începând cu alimentația și medicamentația și terminând cu iradiația ori supravegherea ilegală…)

53 CUM SE SPALĂ CREIERUL UNEI NAȚIUNI

54 EXPERIMENTELE ÎNGROZITOARE ALE CIA CU CONTROLUL MINȚII, de Brianna Nofil

55 Cum faci un popor să te urmeze? Răspunsul l-a dat Herman Goering acum 76 de ani

56 Marea Britanie are propriul program de spionare a populației

57 NEURO-ARMELE -BĂTĂLIA PENTRU CONTROLUL CREIERELOR

58 Hitler, descendent Rothschild

59 Editarea genomului de către CRISPR/Cas. general Elveția – CRISPR/Cas.: în spatele acestui nume ciudat se ascunde noua metodă de manipulare a genomului, o descoperire majoră în istoria științelor vieții care subliniază importanța cercetării fundamentale…

60 Reorganizarea lumii (DOSAR)

61 Resetarea Medicinei sau Resetarea Omenirii prin Nanotehnologie

62 Războiul Stalin-Dumnezeu

63 „Eu sunt tatăl vostru, eu sunt mama voastră, eu sunt Dumnezeul vostru”

64 România bugetarilor: 1,3 milioane de bugetari, mai mulți decât pe vremea lui Ceaușescu

65 Pădurile de la Romsilva, pas cu pas, către… Austria

66 Gulag și Holocaust

67 Holocaust și totalitarism comunist

68 Contra propaganda de război occidentală destinată să acopere crimele Armatei Roșii aliate

69 „Grozăvii despre comunism” (I)

70 Cronologia Războiului Rece

71 Marea Resetare sau Marea Isterie?

72 Fost expert în operațiuni PSYOP al Armatei americane: Fox News l-a concediat pe Carlson pentru că este necesar ca populația să fie menținută „neinformată și semi-lobotomizată”

73 Cabala globalistă intenționează să creeze un guvern mondial unic, și ce instrument de control este mai bun decât acela ca toată lumea să fie complet dependentă de stat pentru a-și procura hrana?

74 Insula Humanitas la 30 de ani, de Dan C. Mihăilescu

75 Pericolul inteligenței artificiale ar putea afecta întreaga lume. Avertismentul președintelui Microsoft

76 Ceasul Apocalipsei: cât de aproape se află omenirea de distrugerea sa totală

77 Noua Ordine Mondială multipolară sau cum se va instala tirania tehnocratică

78 Tehnocrația salvează România? Nu, o îngroapă!

79 Apariții editorial- General Br. (r) Aurel I. Rogojan

80 Ce este sexo-marxismul?

81 Interviu cu Horațiu „Harry” Miheț, apărătorul pro bono al creștinilor persecutați în SUA

82 Primii pași către căsătoria omului cu capra au fost făcuți în SUA. Zoofilia, în legislativul american

83 (Învățătura unui Marxist către electorii luciferozati…) Liviu Dragnea (PSD): „Pe oameni îi sperie că există țări în care s-a legalizat căsătoria dintre un om și un animal”

84 Oameni transformați în bestii. Amănuntele terifiante ale celui mai controversat experiment psihologic din lume

85 Prinși cu „minciuna încălzirii globale”

86 Străinul Georgetown: Declasificat

87 MKUltra și controlul minții – experimentele CIA

88 (După ce tatăl lui Rafila – TORȚIONAR de meserie – a martirizat pe împotrivitorii comunismul bolșevizat și fiul – omoară cu zile cine a scăpat de comunism…) Farmaciștii îl fac praf pe Alexandru Rafila în scandalul antibioticelor fără rețetă: Modificări PERICULOS de superficiale

89 (Nu iese fum degeaba…) Digitalizarea omului, următorul pas spre controlul total – ideile lui Yuval Harari, reinterpretate de conspiraționiști.

90 Despre TRANSHUMANISM (a lucra fără Dumnezeu) și manipularea condiției umane. Superinteligentă și Viață eternă.

91 Transumanismul și chipul lui Dumnezeu.

92 Spune despre sine că se simte ca un Dumnezeu.

93 (Cu mita din justiție, sănătate, armata, poliție și etc, am putea achita datoria țării și ar mai rămâne și pentru…) Premieră în justiție. Primul medic care a recunoscut că și-a făcut averea din șpăgile de la pacienți.

94 Brazilia: Prima căsătorie între 3 parteneri stârnește revolta.

95 Nick Rockefeller despre terorism, microcipuri, Noua Ordine Mondială, Guvernul Mondial și sfârșitul libertății umane.

96 Spicuiri: Procurorii și judecătorii români, primii torționari ai Țării; (A înnebunit corupția albită de justiția răsplătită cu pensii neconstiționale și prin prescripția răspunderii penale…) Scandal uriaș de corupție. Șefa secției de Psihiatrie din Spitalul Județean Argeș a fost reținută; „Fapta s-a prescris”. Cum au dispărut 5.000 de infracțiuni. Mari beneficiari: politicieni, proxeneți, bătăuși; Omenirea vampirizată…

97 (Astăzi la ei, dar mâine în toata lumea…) „Magia digitală” folosită de Vladimir Putin pentru alegeri: primul președinte rus ales prin vot electronic

98 Cum s-a prăbușit economia României: Dispariția fabricilor, uzinelor și a milioane de locuri de muncă…(sub aripile clocitoarelor) Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis!

99 Europarlamentarul german Christine Anderson: „Orașele de 15 minute” reprezintă „sărăcirea completă și înrobirea tuturor oamenilor”

100 Andrei Marga: Impostura a ajuns să fie regulă în politica românească! Prostocrația proliferează prin meritocrație și stupidocrație

101 Cât de toxice sunt organismele modificate genetic? (II)

102 (Valsul pieirii –pe muchie de cuțit…) Clonele și Inteligența Artificială (AI)

103 (Poporul amărât muncește din greu pentru plata pensiilor speciale și pentru plata falșilor “”revoluționari””, călăi sau strigoi, îndopați cu o pădure de avantaje FeSeNale…) Cine are cea mai mare pensie din România, peste 100.000 de lei brut pe lună. Încasează peste 19.000 de euro net

104 Obsolescența omului virusat de sindromul Hybris prin Fereastra Overton

105 Marea resetare alimentară: Cine se află în spatele planului de retehnologizare a aprovizionării cu alimente la nivel mondial? Bill Gates și Fundația Rockefeller- Arhitecți ai revoluției genetice, în blană de filantropi

106 Pregătește-te să devii un „ material digital ” al marii resetări a globaliștilor

107 NOBELUL LITERAR

108 ATACUL LUI HARARI ASUPRA MORALITĂȚII

109 ESTE MARXISMUL CULTURAL NOUA IDEOLOGIE DOMINANTĂ A AMERICII?

110 Alianța “mari intelectuali-mari afaceriști-mari politicieni”

111 Freudo-marxismul: noua utopie, sau FREUD + MARX = LOVE

112 Disidenții reali

113 Theodor Codreanu: Un homuncul marxistoid: „corectitudinea politică”

114 Istoricul Yuval Noah Harari: Putin deja a pierdut. Ucrainenii nu sunt ruși. Kiev era metropolă pe când Moscova era doar un sat

115 Noua normalitate, neo-marxismul și marea resetare,

116 Forumul Economic Mondial cere să se interzică Biblia și să emită o versiune „verificată” rescrisă de inteligența artificială,

117 Corupții neamului, competenții neamului, de Nicolae Manolescu, critic literar

118 Cele două păcate originare ale comunismului

119 Călăii comuniști

120 Când TF1 anunță fuziunea dintre om și mașină-Apocalipsa 4.0

121 Criptomonedă sau monedă digitală, marca fiarei este deja patentată-Nicoletta Forcheri

122 Omul între resetarea planetara și extincția în masă

123 Noua Eră, de la Opera Negrului la Satanism- De Bruno Bertez

124 Blogul lui Liliane Held-Khawam

125 Sunt în joc datele dumneavoastră biologice și medicale. și nu este opțional! Vincent Held

126 Personalul lui Elon Musk Neuralink susține că cererile sale de a grăbi testele cu implanturi cerebrale au dus la moartea inutilă a 1.500 de animale

127 Statele devin societăți pe acțiuni? Interviu

128 Potrivit lui Harari, lobbyist-ul WEF, drepturile omului sunt doar o ficțiune. Legitimarea pedofiliei devine o formalitate

129 Implanturi cerebrale, mașini autonome… Cinci inovații de la Elon Musk care (poate) îți vor revoluționa viața de zi cu zi

130 „Fapta s-a prescris”. Cum au dispărut 5.000 de infracțiuni. Mari beneficiari: politicieni, proxeneți, bătăuși.

131 (A înnebunit corupția albită de justiția răsplătită cu pensii neconstiționale și prin prescripția răspunderii penale…) Scandal uriaș de corupție. Șefa secției de Psihiatrie din Spitalul Județean Argeș a fost reținută

132 Procurorii și judecători romani, primii torționari ai Țării

133 De aceea au făcut Țara praf și Poporul – pulbere… „Așa și-a cumpărat PSD liniștea”… La instituția Avocatului Poporului se plătește „spor de praf” de 2.500 lei pe lună

134 … Ambasadorul Israelului, reacție dură după declarațiile primarului Constanței: Pentru a umple pușculița pesedistă – Iată doar o sursa a morții unora și a îmbogățirii altora… Popor roman ridică-te și umbla! Neomarxiștii din SUA vor să îl interzică pe… SHAKESPEARE…

135 (Triste amintiri de…neuitat) Magnații ruși – „asasinii economici” care au ruinat industria românească

136 Rusia continuă să penetreze politica și economia României?

137 Serviciile secrete și politica de distrugere a României în perioada comunistă

138 (Supărările trec, răzbunările rămân …)Tăriceanu: Corupția este chemată a fi combătută de instituții care sunt ele corupte – DNA, SRI, ANI, ANAF și președintele României

139 …Iată, prin urmare, maniera detaliată în care vom proceda, de acum și până, în 1988, pentru a netezi drumul spre nașterea ‚,Guvernului Mondial, pe care-l vom instaura:

140 Morți suspecte ale unor personaje cheie din timpul revoluției

141 Statul a dat bani grei unor falși revoluționari, ani la rând. România, la aproape 34 de ani de la Revoluție

142 VICTOR SUVOROV- SPĂRGĂTORUL DE GHEAȚĂ

143 O ÎNREGISTRARE RECENT DESCOPERITĂ A LUI HITLER: „Am avut întotdeauna o teama că Rusia va ataca prin surprindere România în toamna târzie. Pentru a ajunge în posesia surselor de petrol. Iar noi nu am fi fost gata pregătiți în toamna târzie a lui 1940. „

144 Crescent, Dan Voiculescu. Autorii loviturii de stat, l-au asasinat pe Ceaușescu, pentru a deturna Averea Diavolului în stil mafiot

145 (Așa a fost făcută lovilutia din 1989…) Șampanie, pișcoturi și caviar, aduse pe tava, în celula lui Stănculescu, de însuși directorul penitenciarului

146 (Prietenul lui Năstase…) Remus Truică, viață de lux în închisoare: Vilă cu grădină și foișor – Celula de 5 stele din penitenciarul Jilava

147 SISTEMUL OLIGARHIC ROMANESC

148 CRIMINALII PERFECTI AI FIINTEI UMANE

149 Foștii activiști comuniști și foștii securiști au condus și conduc România

150 Să fim „vulturi” nu „găini”!

151 MASONERIA CONDUCE ROMANIA

152 100 de ani de crime odioase. Partidul Comunist Chinez la centenar

153 …„Rusia și China lucrează împreună din ce în ce mai mult, în timp ce se străduiesc să stabilească standarde în tehnologii precum inteligența artificială, să-și afirme dominația asupra Pacificului de Vest. [. . .]

154 AI va fi venerat ca Dumnezeu, dar nu vă așteptați la milă

155 (Globalizare – ochii tăi nu plâng, pentru ca mărșăluiești peste cadavre!) Lavrov: Obiectivul strategic al Kremlinului în Ucraina este crearea unei „noi ordini mondiale”

156 Încalcă regulile? AI nu vă va arăta nici o milă

157 Klaus Schwab: „Regula dictatorială tehnocratică a unei elite mici” POSTAT DE: PATRICK WOOD

158 Klaus Schwab: „Avem mijloacele de a impune starea lumii”

159 Cartea unui supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz dezvăluie Rădăcinile naziste ale „Uniunii Europene”

160 RELAȚIA ÎNTRE CONTROLUL MENTAL, ECUMENISM și SEMNUL FIAREI

161 PAPA FRANCISCO și SODOMIA: STRATEGIA TÂLHARULUI LA DRUMUL MARE

162 MINCIUNA IEZUITĂ A ÎNCĂLZIRII GLOBALE

163 PREGĂTIREA! După Orto-kiri-Putinizarea UCRAINEI urmează Papa (l)-izarea lumii, fiindcă toți mijlocitorii răului nu sunt pentru netezirea drumului spre Cer, cum a făcut Ioan pentru Hristos (Is. 40/3); ei trudesc la întronarea Anticristului, domnia Fiarei,” detronarea” Domnului.

164 Davos și conspirația scrisorii furate.

165 Oficial chinez: credința în Marx mai bună decât „vrăjitoria” credinței în religie

166 Cel mai bun patolog din lume avertizează că sute de milioane de vaccinați fac cancer și devin infertili. Cine plătește pentru genocidul în desfășurare?

167 Templul Satanic din SUA anunță că va fi vârf de lance în lupta pentru liberalizarea totală a avortului alături de acoliții săi Bill Gates, Soros și Warren Buffet!

168 Cum scapă bugetarii de lux, cu venituri cumulate, de supraimpozitarea cu 16%. Sumele exorbitante la care ajung unii

169 Manipularea maselor și arma PSI

170 Cum îți dai seama că ești manipulat. Cele 10 principii ale manipulării maselor

171 Sistemul se hrănește din prostia plebei

172 Ipocrizia justiției și telefonul cu fir

173 Jaf de proporții biblice în pădurile României (II)

174 Manipularea maselor și torturarea psihologică a majorității popoarelor… simultan

175 Tot ce nu știai despre Edward Snowden și cum a ajuns dușmanul Americii

176 Planurile secrete ale Rusiei pentru țările baltice au fost dezvăluite

177 (Dacă Poporul Roman rămâne sclavagizat în păcatul putinizant, nu scapă de minciună, hoție, sărăcie, preacurvie, beție și orice demonie, condamnata în Galateni, cap. 5/19-21) ROMÂNIA APLICĂ MODELUL PUTIN: FOȘTII AGENȚI SECREȚI – ”REDISTRIBUIȚI” în ADMINISTRAȚIA STATULUI

178 Aici puteți afla și alte informații utile pentru suflet și trup:

179 100 de ani de crime odioase. Partidul Comunist Chinez la centenar

180 Tehnocrația: Sistemul de operare pentru noua ordine internațională bazată pe reguli

181 AI va fi venerat ca Dumnezeu, dar nu vă așteptați la milă

182 Încalcă regulile? AI nu vă va arăta nicio milă

183 Klaus Schwab: „Regula dictatorială tehnocratică a unei elite mici”

184 Avertisment: controlul tuturor datelor absolute despre tine te controlează absolut

185 Cartea unui supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz dezvăluie Rădăcinile naziste ale „Uniunii Europene”

186 Portretul KGB-istului la bătrânețe. Sau Putin, Lavrov, Soigu, Kiril

187 Când lași banii să te fure de la ochi…) Mugur Isărescu refuză să facă publice referatele în baza cărora Dan Voiculescu a fost publicat de Academia Română

188 Am avut un marinar, acum avem o epavă

189 Nazismul miruit cu tămâie sfințită

190 Buzatu a început să toarne. Denunțuri pe bandă rulantă la DNA

191 (DACĂ excludem calitatea materialelor și a „profesioniștilor stomatologi”…) Sondaj: Costurile îngrijirii medicale îi determină pe mulți pacienți să amâne programările la medici

192 France Soir: Imbecilizarea speciei – trecerea la Idiocen

193 CLEPTOCRAȚIA MASONERIEI BOLȘEVICE DIN ROMÂNIA

194 Top 20: Cei mai mari (pui de…)escroci din România

195 (Doar câțiva) Investitorii cu care ne-au pricopsit alde Iliescu, Roman și ceilalți guvernanți

196 Dialog necruțător cu psihologul și psihoterapeutul Ioana Scoruș: „Ca popor, avem maturitatea psihologică a unui copil de 2 ani!”

197 Pentru a-i înțelege pe globaliști trebuie să înțelegem religia lor psihopată

198 Planul „tehnocomuniștilor” de a introduce la nivel global Moneda Digitală a Băncii Centrale

199 (Orto-nucleara Sfântului pastor Kiril devora toate turmele pentru…)„Războiul sfânt” dus de Putin și „satanismul” ucrainenilor. De ce agită Kremlinul spectrul „Anticristului”

200 S-a reînființat Partidul Comunist American după aproape 100 de ani și tot în Chicago. Democrații dau vina pe republicani, pe ruși și pe chinezi

201 Alexander Dughin: „Civilizația occidentală e una satanică!”

202 FMI dezvoltă o platformă globală pentru tranzacționarea de monede digitale centralizate

203 O lume fără cash: zilele numerarului se apropie de sfârșit

204 Avuția lumii! „MAREA DEPOSEDARE”: CUM EI POT DEȚINE TOTUL (1)

205 O școală din Texas pedepsește elevii care refuză monitorizarea cu cipuri RFID

206 Securiștii și activiștii ceaușiști continuă să ne conducă și să fie protejați în ciuda așa zisei schimbării de regim și a intrării în Uniunea Europeană

207 Dezvăluirile incendiare ale unui bancher elvețian despre grupul Bilderberg

208 Remember 2004: PSD-ul, Năstase și masonii săi cărau banii cu geamantanele în bănci străine

209 Ce ascund de marele public Iliescu, Geoană și Năstase? Strânsă colaborare cu masoneria!

210 Dezvăluiri pe internet: Armaghedonul masonic

211 Adevăruri incomode – Decembrie 1989

212 Statul român dă bani unui oligarh rus implicat în producția de rachete folosite în masacrele din Ucraina

213 (Când spui adevărul devii incomod și, de aceea…) S-a „furat” și România furată. Proiectul de investigații de pe Digi24, scos de pe post

214 România furată

215 Lumea în plasa Francmasoneriei

216 Marxismul lui Klaus Schwab

217 Comuniștii au provocat un adevărat genocid cultural în România

218 Cine a stat de pază când au fost sifonați banii Securității. Dan Voiculescu și Sorin Ovidiu Vîntu au angajat doi securiști din conducerea ICE Dunărea

219 Revoluția transumanistă, mutațiile axiologice, tirania globală și vremurile de pe urmă

220 Transumanismul sau promisiunea „nemuririi”

221 Neagu Djuvara, fragment, „Era o vreme…”

222 Teoreticianul transumanist îi numește „oameni inutili” pe cei fără AI

223 (Omul care nu se umple cu Plinătatea lui Dumnezeu, devine wc-ul unui “zeu”…) Problema interfețelor non-terapeutice creier-mașină pe masa liderilor noștri politici

224 În România, parlamentarii sunt primii care încalcă legile țării

225 De ce simpatizanții comunismului criminal nu sunt creștini

226 Comunismul a însemnat o agresiune fără precedent împotrivă naturii umane…

227 Despre Elisabeta Rizea

228 (Cine vindeca spitalele din Romania, îmbâcsite (îmbolnăvite) de corupție, incompetență, neomenie etc? România rămâne fără medici! Suntem pe locul trei în lume la deficitul de personal medical

229 Revista „TIME” a publicat lista celor mai influenți 100 de oameni din lume. Cine sunt aceștia

230 …împreuna cu alți șacali fardați în blănuri de mielușei… au dat o lovitură de stat, pentru a aghesmui cu sânge nevinovat –praznicul komunismului-Jaful secolului și dictatura securității

231 Informații senzaționale din viața soților Ceaușescu. Relatările sosiei fostului dictator comunist

232 „Galeria” judecătorilor șpăgari – Ce s-a ales de cei mai faimoși magistrați care s-au pus în solda infractorilor

233 (Amintiri justițiare…) Topul magistraților condamnați, rescris de ICCJ

234 Topul celor mai răsunătoare 10 condamnări ale anului 2023

235 (Noi furam și tot noi ne judecam și ne reabilitam, ca în famiglie…) Anul în care s-au golit instanțele de dosare de corupție… Numărul proceselor închise prin prescripție a sărit de 6.700, dar a scăpat cine trebuia Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Anul în care s-au golit instanțele de dosare de corupție. Numărul proceselor închise prin prescripție a sărit de 6.700, dar a scăpat cine trebuia

236 Harari și Schwab, păpușari ai Forumului de la Davos, îngrozesc planeta: „Oamenii sunt animale hackuibile supuse unor dictaturi digitale. Nu au liber arbitru!”

237 Davosul și pretențiile Moscovei de a menține Republica Moldova în spațiul „lumii ruse”

238 ONU și Forumul Economic Mondial se află în spatele „războiului global împotriva fermierilor”, spun experți

239 Cine conduce lumea? 8 lucruri de reținut de la reuniunea Forumului globaliștilor de la Davos. Nr 1: Elitele globale nealese vor cu adevărat pașapoartele de vaccinare digitale. Fără mașini, carne sintetică, control digital total – Marea Resetare Mondială

240 Lucruri nemaiauzite despre societățile secrete care au creat lumea modernă

241 ORGANIZAȚIILE SECRETE și PUTEREA LOR ÎN SECOLUL XX

242 Cele mai secrete organizații din lume: 5 nume oculte care alimentează teoriile conspirației

243 ILLUMINATI, ucigași în masă al neamului omenesc

244 Operațiunea Tatar-Bunar (1924), între propagandă și dezinformare

245 Ce au arătat scanările creierului unui fost diplomat american afectat de misterioasele „atacuri sonice” din China

246 MOȘTENIREA COMUNISMULUI

247 Unul dintre cele mai vechi ziare din lume folosește jurnaliști „asistați de inteligența artificială”

248 Trădarea și oportunismul la români de-a lungul istoriei s-a strecurat ca o viperă și în Academia Republicii Populare Române

249 CEAUȘESCU ÎN FAȚA LUI BREJNEV: BASARABIA, PAMÂNT ROMÂNESC!

250 Cine sunt deștepții lumii?

251 (Rușinea EUROPEANA la ea acasă…) Drumurile patriei: 28% dintre acestea sunt pietruite sau de pământ

252 Emilia Șercani acuză statul român de implicare într-o terifiantă acțiune de hărțuire, amenințare și intimidare, după ce a dezvăluit public plagiatul premierului Ciucă. Mai mult fotografii personale au fost sustrase din arhiva jurnalistei de investigații și încărcate apoi pe site-uri pentru adulți

253 Familia Năstase vrea să defrișeze Poiana Brașov cu ajutorul lui Coliban, pentru a ridica un hotel de lux lângă Nuba Chalet

254 Statul n-a recuperat banii pierduți în contractul cu Bechtel

255 Armaghedonul Oligarhilor 3. UDMR, creația lui Iliescu

256 LIGA.NET: PESTE ZECE ANI, LUMEA OCCIDENTALĂ AR PUTEA MURI (I)

257 INAMICUL DE REZERVĂ

258 Statul Paralel în acțiune: planul de distrugere a firmelor românești de către SRI împreună cu ANAF, MAI, DNA și celelalte parchete… pentru a face loc „investitorilor străini”, în baza unui protocol ilegal semnat în 2012

259 Culisele statului paralel. Cum au fost distruse și băgate în faliment societăți de stat în favoarea firmelor străine

260 Statul paralel și justiția română. Partea a II-a

261 Ce înseamnă „statul paralel” și cum îl folosește PSD pentru a manipula

262 Sursele globalismului. Cărțile și personalitățile care au conturat ideologia. Proiectele noii ordini mondiale (Sumar).

263 CNSAS continua martirizarea unor eroi anticomuniști

264 Biserica Catolică este infiltrată de globaliștii Marelui Reset – Arhiepiscopul Carlo Maria Vigano

265 Cine sunt politicienii care au facilitat investițiile Rusiei în România, din ultimii 30 de ani

266 Croitorașa cea vitează, jumătate pesedistă, în totalitate omul Varanului

267 Prezint doar câteva „fulguieli ” ale construcției multilateral de globa-pese-liber-sfâșiata…

268 Aproape totul despre… Serviciile secrete ale lumii. MI6, CIA, KGB, MOSAD, Guoanbu, Securitatea &Co.

269 Cârtițele – agenții din interiorul serviciilor de intelligence

270 Jurnalul a lansat colecția SECOLUL XX – 20 DE MISTERE ESENȚIALE

271 ONU nu exista! Cine conduce cu adevărat lumea moderna? Noi teorii ale conspirației

272 WEF și cei care trag sforile – O conspirație globală?

273 Fuziunea omului și a mașinii: viitorul nostru de aur?

274 Manipularea FSN-istă din perioada imediat următoare revoluției

275 (Globalia sanitara-pentru că „ușurează povara lumii” – omoară pe banda rulanta cu…medicamente!) Acuzații grave la Spitalul Sf. Pantelimon. 20 de pacienți au murit. Un asistent spune că din cauza unui medicament…(morții sunt de vină!)

276 NE CONDUC NIȘTE NEBUNI!

277 Tatăl lui Klaus Schwab a folosit munca sclavilor și a prizonierilor de război- Așchia nu sare departe de trunchi.

278 NU VĂ VACCINAȚI CU NICI UN CHIP! Din 2005 pregăteau… Un vaccin provocat de un virus respirator, care (zic ei) SĂ INHIBE GENA RESPONSABILĂ CU CREDINȚA ÎN DUMNEZEU….

279 (Ce benefic este să fii corupt, dar justițiar; Iată încă alți meseriași!) Judecători condamnați pentru corupție; salarii restante de 2 milioane de euro

280 (Și globaliștii ne vor prosti…) Ideologia gender distruge viața copiilor…

281 (Viitor de aur-nimeni nu mai are! Si…)Fostul șef al Google, Eric Schmidt: Inteligența artificială este un risc existențial pentru oameni, de a fi răniți sau uciși

282 (Toate forțele RĂULUI se unesc să chinezească globul, dar și universul…) Tehnocrația Chinei în plină înflorire

283 Gemenii răi ai tehnocrației și transumanismului – Cărți de Patrick Wood

284 România sub guvernarea înaltelor trădări…

285 (Să nu uitam…) Martirii Ținutului Herța – 1942

286 Renașterea României: Să privim spre „Sfinții Închisorilor”!

287 Cinci ore într-un „bou-vagon”… de Mihai Ogrinji

288 Bioetica într-o societate orfană de Dumnezeu… (3)

289 Medicină și creștinism (III)

290 Jurnalul de baron cinstit al lui Dumitru Buzatu

291 Edward Snowden: Guvernele se folosesc de Covid-19 pentru a ne „monitoriza așa cum nu au mai făcut-o niciodată”

292 INSTRUMENTELE PERFECTE ALE CONTROLULUI SOCIAL- Catherine Austin Fitts în fața Comisie de Investigație a pandemiei Corona.

293 SARS-COV-2- Un paradox.

294 SERURILE mARN SUNT FĂCUTE CA OTRAVĂ GENETICĂ – Dr. Michael Palmer, MD, Professor of Biochemistry, University of Waterloo, 2021.

295 Justiție în slujba corupților

296 ANALIZĂ – România în pragul dictaturii infractorilor

297 România în dictatura infractorilor agresivi

298 România Sub Dictatura Incompetenților

299 Dictatura digitală a Supraomului

300 Cozmin Gușă despre mecanismele Statului Paralel: „S-ar putea ca liderul acestui joc operativ să fie Orlando Nicoară”

301 VREM LIBERTATE? Sau DICTATURĂ DIGITALĂ și SUPRAVEGHERE TOTALĂ?

302 China globalizează Lumea, finanțându-i dezvoltarea

303 Claritate în secolul dezinformării și al epidemiei de stres – Yuval Noah Harari, „21 de lecții pentru secolul XXI”

304 Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului – Yuval Noah Harari – Recenzie

305 Poetul la New York – Federico Garcia Lorca

306 Aș bea toată marea | Mărturisesc că am trăit | Pablo Neruda

307 Mătușa “sfântului Năstase ” continua să nască îngeri…Greșeala făcută de Cătălin Cherecheș în Germania care a dus la prinderea lui. Mătușa să l-a dus cu 200 km/h la gară

308 Româncă din Italia: „Să nu credeți că în străinătate înotăm în euroi. în spatele bunătăților aduse în Romania, a cadourilor și ale surprizelor se ascund lacrimi, momente de tristețe și singurătate, înjosire și sacrificii”

309 Transumanismul este scopul final al lui Satana: oameni după propria sa imagine…

310 PREVIZIUNEA UNUI ISTORIC: Bogații lumii vor deveni „cyborgi asemănători zeilor” prin anii 2200

311 ȘCOALĂ DE DICTATORI-Ce au în comun Putin și Trudeau, Viktor Orban și Merkel, Tony Blair și Macron?

312 DREPTURILE OMULUI, ETICĂ MEDICALĂ – Canibalismul medical (I)

313 Hellvig, atac la Claudiu Târziu. „Se joacă cinic”

314 După cum Ceaușescu s-a convins pe propria piele de educația șoimilor patriei, înfiați de Iliescu cu profesorii lui și generalul kaghebist Militaru, merita aceeași soartă! El a fost lăsat să lustruiască tinichelele ruginite, apoi și-a ciuruit adversarii, inclusiv pe tinerii masacrați la aeroportul Băneasa!

315 (Pentru ca n-au putut păcăli lumea cu o pandemie, pun la cale o alta pandalie, dar…) Avertisment la Davos: Pregătiți-vă pentru boala X!

316 (De neuitat și neimaginat!)… „Lagărele” Ilfovului. Când e soră lângă „soră”…

317 Noi votam și muncim, nu mai gândim, căci ei ne injectează cu „trotil neurologic” și ne dirijează, manipulează, controlează creierul, inima, sexul etc.

318 Dezinformarea – componentă de bază a războiului informațional (1)

319 Istoria secretă a bazei în care CIA făcea experimente ca să controleze mintea umană

320 Atenție la mâncarea contrafăcută! Chinezii au ajuns să producă ouă false/artificiale

321 Cât a furat Udrea, de fapt? Elena Udrea nu a fost decât o foarte performantă mașină de făcut bani cu statul. Construită și lansată de Dorin Cocoș. Dar care și-a adus singură îmbunătățiri…

322 Analiză Winter Oak: Cele 10 semne că Războiul din Ucraina face parte din planul Marii Resetări!

323 „China poate folosi inteligența artificială pentru a construi un dosar despre aproape fiecare american”. Spionii chinezi fură baze de date uriașe și le prelucrează cu AI furată tot din SUA

324 Agenda ascunsă a tehnocrației pentru dominație totală, de PRINȚUL MICHAEL DE LIECHTENSTEIN

325 (Topul pensionarilor de lux ai României: Un fost magistrat încasează lunar 9000 de euro)

326 În sediul PSD a apărut o icoană făcătoare de EURO-răcoare!

327 Ce mesaje transmit plantele, prin limbajul florilor.

328 Visul unui fost kaghebist

329 „Vaccinurile” nimicesc și creierul: Schimbări evidente de personalitate ca urmare a leziunilor neurologice induse de serurile experimentale anti-covid

330 Manipularea creierelor

331 Spălarea creierelor și Războaiele bacteriologice. Manipularea prin droguri a comportamentului și alte experimente sociale

332 Putem fi manipulați prin tehnologii (neuro) psihologice?

333 Sindromul Havana – boala neurologică misterioasă care a afectat cca. 200 de diplomați americani

334 Cum ne poate fi controlata viața?

335 LOVITURA DE STAT din Decembrie 1989, în documente oficiale!

336 Dușmance ale poporului. Femei în închisorile comuniste / Recomandări de lectură

337 Teoria Conspirației IV. Hitler și Stalin membrii ai unor societăți secrete și practicanți ai magiei negre?

338 ILUMINAȚI, ucigași în masă ai neamului omenesc

339 Doctrina Reagan: Pentru a elimina comunismul

340 (Satanismul)Evoluționismul și răul social

341 Cum își exploatează statul român propriii cetățeni. Dialog cu analistul Mircea Coșea: „Intrăm într-o situație absolut tragică”

342 Noi furam, noi ne judecam și tot noi ne…reabilitam!…USR și Forța Dreptei reclamă la Curtea Constituțională” legea Ciucă-Ciolacu de protejare a marilor evazioniști”

343 Temelia Pesediei…Prima hoție post-decembristă oficială …„Dați cât puteți!“- deviza Fondului „LIBERTATEA“

344 MARTORI ÎN DOSARUL REVOLUȚIEI

345 Drumul Morții. 199 de cruci doar pe raza județului Buzău, în ultimii 10 ani au murit aproximativ 300 de oameni pe E85

346 (Corupți au fost și vor mai fi încă și la temelia dreptății și adevărului din Romania…) Topul rușinii în justiția din România. Câți magistrați au primit condamnări definitive pentru corupție în doar doi ani

347 Corupție masivă în spitalele din Capitală: medici, manageri și directorul adjunct al ASSMB, cercetați pentru șpagă. ASSMB administrează 19 spitale și are un buget de 2,7 miliarde lei

348 Afacerea cu jilțuri bisericești de la Catedrala din Voluntari|Strane de top, „patinate auriu”, de 1.000 de euro bucata. Producător: „Ne întâlnim, mai punem ceva peste, îi albim, ăsta-i cash-ul!”

349 Surse judiciare: fraudă la Antifraudă. Inspectori DGAF din cadrul ANAF, percheziționați de procurorii DNA

350 Secretarul particular al Papei avertizează cu privire la islamizarea Occidentului

351 SOEREN KERN, american specialist în geopolitică, ne vorbește despre……«Emiratele Unite ale Europei de vest». Dezvăluiri bulversante!

352 (Încă din grădina Eden-Satan cel Marxisto-Stalinisto-Nazisto-Chineziat a semănat în sângele omenesc sămânța globalistă… «Noua ordine mondială» este, de fapt, comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid

353 Studiu devastator pentru SUA. Tinerii americani iubesc comunismul. „Marxismul nu atacă libertatea omului”

354 Ca și alte bogății create prin truda amărăștenilor, furate de ciocoii noi…Cum a ajuns Hotelul Tineretului Comunist de la BTT în proprietatea senatorului Felix Stroe, șeful PSD Constanța

355 Armele electromagnetice și drepturile omului (II),de Peter Phillips, Lew Brown și Bridget Thornton. Cercetări asupra armelor non-letale.

356 Cum au devenit „medicamente” ideile din cartea – „Controlul fizic al minții: către o societate psiho-civilizată”

357 (Pentru că ei ne vor manipulabili și… umili, ne injectează încă din burta mamei) Prăbușirea spirituală a omenirii: De la vaccinuri la totalitarism

(Cine vrea să distrugă o lume, o țară, un popor, să lucreze fără Dumnezeu, ori sa-l înlocuiască printr-un ”zeu”!) Știri cu tâlc. Vladimir Putin: comunismul este asemănător cu creștinismul iar Lenin ar fi un sfânt.

359 O carte fascinantă. O poveste captivantă, dar și un semnal de alarmă…

Masacrul de la Otopeni – evidențele spulberă teoria erorii și demonstrează crima cu premeditare
Cum s-au împușcat între ei militarii la Otopeni, după ce Iliescu a spus că teroriștii trag în oameni. „Un regiment a tras jumătate de milion de cartușe”
Alte amănunte mortale …

363 Încă din gradina Eden-Satan a vaccinat omul cu…Arta contradicției, certurilor, războiului (dintre oameni, familii, țări și popoare) și a o globalizat-o.

364 Istoria secretă a bazei în care CIA făcea experimente ca să controleze mintea umană

JURNALUL UNUI NEBUN.

(366). Cei mai celebri 100 de scriitori din toate timpurile……………………………………………………………………….

Detalii pe http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/

1 După lovitura de stat kaghebisto-iliesciana, urmează… “lovitura planetară, de Liliane Held-Khawam”.

Idolatri, repetenți, analfabeți, hoți, emanați ,trădători, leneși ,pungași, țepari, falși creștinii și pseudo-revoluționari, care, împreună cu alți sforari au pus la cale lovitura de stat, acum sunt… latifundiari; Totul (excluzând însângerarea de la Timișoara) a fost regizat – ca la carte… (Alte detalii puteți afla aici: https://podul.ro/articol/22473/23-decembrie-1989-cum-a-comis-iliescu-tradare-de-tara-marturia-fostului-sef-al-sectiei-parchetelor-militare-catalin-ranco-pitu ; ASTFEL de „actori” au băgat la înaintare carnea de tun nevinovata… ( Cum s-au împușcat între ei militarii la Otopeni, după ce Iliescu a spus că teroriștii trag în oameni. „Un regiment a tras jumătate de milion de cartușe”?! https://www.patreon.com/posts/oroarea-de-la-au-70987516?l=fr)… și ( Masacrul de la Otopeni – evidențele spulberă teoria erorii și demonstrează crima cu premeditare…http://desteptati-va.ro/index.php/2021/04/19/masacrul-de-la-otopeni-evidentele-spulbera-teoria-erorii-si-demonstreaza-crima-cu-premeditare/?Aceste scursături ale poporului, în spatele cortinei, în spatele Frontului Sabotării Naționale (FSN) jucau poker cu Avuția Obșteasca : Gabriel Liiceanu – Politicienii au furat sume „înspăimântătoare” – cât 400 de spitale, 600 de școli și 1.700 km de autostradă! Pâna și Patriarhul Teoctist trimitea scrisori de felicitare partidului și aghesmuia Praznicul Comunismului, chefuind peste cadavre; (În zilele masacrului de la Timișoara, BOR îi omagia pe dictatori: „O epocă de aur ce vă poartă într-un mod firesc numele”. „Mult stimata doamnă Elena Ceaușescu, luminat om de știință” … https://universul.net/in-zilele-masacrului-de-la-timisoara-bor-ii-omagia-pe-dictatori-o-epoca-de-aur-ce-va-poarta-intr-un-mod-firesc-numele-mult-stimata-doamna-elena-ceausescu-luminat-om-de-stiinta/)

Lovitura de „teatru” din 1989 a avut ca scop, printre altele, eliminarea oricărei buturugi dinaintea carului cu globaliști și… furtul avuției obștești de către ciurucurile comuniste, mazilite de Ceaușescu, trase pe linia moartă a incompetenților-ciurucuri reeșapate de neokomunismul multilateral de globalist- frontist, după cum aflați și de aici:

Crescent, Dan Voiculescu. Autorii loviturii de stat, l-au asasinat pe Ceausescu, pentru a deturna Averea Diavolului in stil mafiot

Acești potopiști au bătut palma cu alți asasini economici (Dezvăluirea secretelor oligarhiilor, în contextul imperiului global și a noii ordini mondiale- Confesiunile unui Asasin Economic…

https://misa-yoga.blogspot.com/2007/05/dezvaluirea-secretelor-oligarhiilor-in.html,au tulburat apele și au trecut la pescuit, votându-si legi pentru interesele lor (inclusiv legea pământului), alungând tinerii în gura lupilor de pretutindeni! Așa s-a născut burghezia komunisto-globalistă, de care ni s-a spus ca să ne ferim, pentru a nu globaliza naționalizarea, după cum aflam și de aici („Nu vei deține nimic și vei fi fericit” – Avertizări ale Marii Resetări Orwelliene)-

https://www.chilieathonita.ro/2024/03/08/nu-vei-detine-nimic-si-vei-fi-fericit-avertizari-ale-marii-resetari-orwelliane/ …

Alte detalii găsiți aici:

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/rase-de-capre/

2 Devalizarea generalizată a fost orchestrata prin concursul șmenarilor, politrucilor, șmecherilor din administrație, justiție, politie, securitate și… a „investitorilor strategici”

Pe amărășteni i-a aghesmuit cu Mebo, cu promisiuni electorale, cu hârtii fără valoare nici pentru wc… Statul le-a dat cetățenilor acțiuni la diverse societăți, dar n-au avut interes ca sa-i învețe, cum să le valorifice și le-au vândut pe nimic celor pricepuți. Tot ce au întreprins „aleșii” naționali și locali, a fost numai în favoarea baronilor-sabotorilor! De aceea au moșit o Românie furată (https://www.cuvantul-liber.ro/470541/romania-furata/); De peste 30 de ani jurnaliștii lupta cu morile de vânt, consemnând pentru eternitate hoții și jafuri de nedescris: (Când spui adevărul devii incomod și, de aceea…) S-a „furat” și România furată. Proiectul de investigații de pe Digi24, scos de pe post https://www.paginademedia.ro/2019/02/s-a-furat-romania-furata/… Să nu uitam că s-a ales praful și pulberea de patrimoniul National, fără a se găsi vinovații: „România Furată”, la bilanț. În peste 25 de ani, s-au furat 108 miliarde de dolari https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata/romania-furata-la-bilant-in-peste-25-de-ani-s-au-furat-108-miliarde-de-dolari-435853… Astfel de specimene au câștigat cuponiada, pesediada, mineriada, decembriada etc să ne mire de ce se joaca de peste 30 de ani de-a baba oarba?…” Alba-neagra și cu Dosarul Revoluției”

Citește tot pe:

https://www.ziarelive.ro/stiri/alba-neagra-cu-dosarul-revolutiei.html

… Ca și Lenin, Mao, Stalin , Marx , Engels împreună cu alți sataniști și-au fardat „țelurile” cu rujul terorist, ca să le poată împlini doar prin răsturnarea violentă a oricărei ordini sociale tradiționale (Adevăruri incomode – Decembrie 1989… )

https://www.cartidiverse.ro/carte/adevaruri-incomode-decembrie-1989–i10614

Ei rămân fântâna cu izvoare otrăvite, caci toate trădările, toate crimele, toate cruzimile sunt nu numai permise, ci recomandabile, deoarece scopul lor vizează stabilirea „paradisului” neo-communist… Astfel au apărut FALȘI” revoluționari”, (mari rechini, baroni ,șacali, baștani și balauri cu mai multe capete roșii, susținuți inclusiv de șefii sindicatelor; Acestora, în schimbul tăcerii, li s-a dat averea, stoarsă prin jertfa tuturor oamenilor muncii; „Avocații” diavolului dădeau tonul revoltelor și ponegreau valorile, înlocuindu-le cu mizerabilii numiți pe criterii clientelare de la București, devenind păpușarii devalizării naționale! Cam așa s-a regizat lovitura de grație în Matrița Neocomunismului din ROMÂNIA… Astfel, comuniștii au devenit promotori ai unui globalism cu „față umană” …

Ca dușmani ai lui Dumnezeu, comuniștii își au rădăcinile în Satana, în „Balaurul cel mare”, cum ne învață Biblia și cum aflăm de aici: MARX și SATAN – Richard Wurmbrand …

Det. Aici

https://stirileprotv.ro/romania-te-iubesc/statul-a-dat-bani-grei-unor-falsi-revolutionari-ani-la-randul-romania-la-aproape-34-de-ani-de-la-revolutie.html),

http://informatii-agrorurale.ro/ne-am-saturat-de-teatrul-iliescian-si-de-actorii-burgheziei-feseniste-nu-vrem-doar-catuse-filmate-si-mediatizate-vrem-confiscarea-averilor-recuperarea-prejudiciului-si-la-puscarie/

3 Lovitură planetară, de Liliane Held-Khawam, Editura: Reorganizarea lumii

Această carte este un continent în sine! Este rodul unei investigații la fel de vastă și de importantă ca și subiectul său: apariția unei lumi noi, a unei forme de societate fără precedent de la începuturile omenirii.

Crezi că trăiești în state guvernate de statul de drept, delimitate de granițe, protejând libertățile cetățenilor lor? Nu vei fi foarte sigur după închiderea acestei cărți. În investigația sa anterioară, Dispossession, Liliane Held-Khawam a documentat deturnarea masivă a resurselor financiare ale umanității în beneficiul unui număr mic de companii. Cu Lovitura de stat planetară ea merge și mai departe, descriind cele trei faze ale instaurării unei adevărate tiranii globale pentru care valorile și legile democratice servesc doar ca pretext și alibi. Prin tripticul analizei sale asupra formidabilei mutații, acum suntem atât martori, cât și actori forțați – Liliane Held-Khawam întreprinde o muncă fundamentală de avertizare, o adevărată operă de siguranță publică!” (Din prefața lui Philippe Bourcier de Carboni).

Cont.aic

https://reorganisationdumonde.com/produit/coup-detat-planetaire/

4 Citiți cu mare atenție și luați seama!!! Material complet despre distrugerea României după 1989

Cei care conduc destinele României după 1989 sunt trădători de țară (Material complet despre distrugerea României după 1989… https://ioncoja.ro/criminalii-economici-ai-romaniei/). După asasinarea Ceaușeștilor România a intrat în stare de ocupație nedeclarată și plătește tribut. Cum altfel explicați distrugerea sistematică a economiei, din ordinul și cu supervizarea celor aflați la putere, înstrăinarea avuției naționale pe comisioane luate de cei cu drept de semnătură și stampilă, recunoașterea holocaustului care nu a avut loc în România, plata pretențiilor Israelului – despăgubiri de 60 miliarde dolari, din care actualul Președinte al României și Guvernatorul B.N.R. au dat o treime, etc. în Romania nu se mai produce nimic.

Între cei mai ticăloși trădători și vânzători de țara este Mugur Isărescu, adus la B.N.R. prin intermediul marelui trădător de țară, PARINTELE Ion Iliescu….

Det. Aici

https://ioncoja.ro/criminalii-economici-ai-romaniei/

5 După modelul părinților torționari și „copii iliescieni” fac (ne)legiuirea de azi…

Medic: Alexandru Rafila este fiul unui torționar al Securității care a ucis în anii `50 oameni nevinovați. și care urmează să fie noul Ministru al Sănătății. Fostul președinte al CNAS, medicul Lucian Duță, remarcă amar, într-o postare pe Facebook, cum a ajuns fosta Securitate să triumfe, prin oamenii ei ori urmașii acestora, asupra vieților românilor de azi, inclusiv a sănătății lor. „Vlad Voiculescu (de două ori a ocupat fotoliul de Ministru al Sănătății ) este fiul unui turnător la Securitate. și încă nu știm câți oameni au suferit de pe urma delațiunilor acestui individ. În schimb apare ca personaj de film propagandistic închinat victimelor Colectiv. Este trist cum se cațără fiul unui turnător la Securitate pe suferința unor oameni. Alexandru Rafila este fiul unui torționar al Securității (vezi comentariul) care a ucis în anii `50 oameni nevinovați…

Le-aș adresa două întrebări: Au curaj să le spună asta familiilor care au suferit de pe urma acțiunilor părinților lor? Când au profitat de beneficiile (rezultate din acțiunile părinților lor) sistemului securistic a fost bine?

https://www.comisarul.ro/articol/medic-alexandru-rafila-este-fiul-unui-tortionar-al_1286051.html

6 Dr. Rafila, candidat PSD, recunoaște că torționarul securist Rafila a fost tatăl său. “Nu sunt de acord cu ce a făcut”

Medicul Alexandru Rafila, reprezentant al României la Organizația Mondială a Sănătății și candidat PSD la Camera Deputaților, a recunoscut duminică seară, la postul B1 TV, că tatăl său a lucrat pentru Securitate, dar s-a dezis de acesta. Rafila spune că tatăl său n-are “nicio scuză pentru apartenența la Securitate”, afirmând că fapta sa este “absolut condamnabilă”.

După cum a recunoscut chiar medicul Rafila (58 de ani), tatăl său s-a născut în URSS, în 1920.

Det. Aici

https://ziaristii.com/doctorul-rafila-proaspat-candidat-al-psd-la-camera-deputatilor-recunoaste-ca-tatal-sau-activat-securitate-nu-sunt-de-acord-cu-ce-facut/

7 (Câteva amintiri de neuitat despre…) ADEVĂRURI ASCUNSE, DUPĂ DECEMBRIE 1989, de dr. Gheorghe Funar.

…după lovitura de Stat din decembrie 1989 apar tot mai evidente numeroasele adevăruri ascunse Poporului Român și s-au conturat numeroase întrebări, dintre care amintim următoarele:

Cine a organizat, finanțat și cu ce scop lovitura de Stat ?

Cine sunt criminalii din decembrie 1989 și de ce nu au fost pedepsiți ?

De ce s-a acționat, în mod programat, pentru subminarea economiei naționale?

Cine a programat Holocaustul împotriva românilor și de ce ?

De ce nu sunt arestați, judecați și condamnați autorii genocidului împotriva cetățenilor români, care a făcut peste 1 milion de victime ?

…

Care este scopul politicii diabolice de alungare a românilor din România și de exterminare, prin multiple metode criminale, a celor rămași acasă, mai ales a bolnavilor și a bătrânilor ?…

Det. Aici

https://rasunetul.ro/adevaruri-ascunse-dupa-decembrie-1989

8 Suntem prea mulți și inutili! Anunț șocant despre depopularea planetei

Declarații contradictorii făcute de Yuval Noah Harari, consilierul de top al șefilor Forumului Economic Mondial, Klaus Schwab și George Soros. După ce în 2020, la debutul pandemiei Covid-19, făcea o afirmație controversată – Fiecare criză este o oportunitate”, Harari revine cu o serie de vorbe ce par a fi completarea mesajului de acum doi ani – planeta asta nu mai are nevoie de marea majoritate a populației, suntem prea mulți și inutili!

Mai mult de atât! Pentru că oamenii învechiți (în gândire) sunt nefolositori societății viitorului, Yuval Noah Harari propune redistribuirea averilor acestora. și nu doar la nivel local/național, ci global, într-o mișcare fără precedent, dar pe care Forumul Economic de la Davos a propus-o nu cu mult timp în urmă!

Acum, vorbele „Nu vei mai deține nimic și vei fi fericit” (din „programul” Marea Resetare) capătă, cu adevărat, sens.

Det aici

https://www.national.ro/social/suntem-prea-multi-si-inutili-anunt-socant-despre-depopularea-planetei-771741.html

9 Cum ne-au ucis bolșevicii rusofoni oamenii de știința geniali – Cea mai citată lucrare științifică din lume are un co-autor român…

Cea mai citată lucrare științifică din lume vine din domeniul biochimiei și are drept autori pe Oliver H. Lowry et al., fiind publicată acum 61 de ani în Journal of Biological Chemistry, sub titlul: Protein Measurement with the Folin Phenol Reagent (în traducere aproximativa: Dozarea proteinelor cu reactivul pentru fenoli Folin). Din 1951 și până astăzi, lucrarea lui Lowry a fost pomenită în peste 228.000 de alte lucrări științifice! Impresionant, nu? Puțină lume știe însă că succesul enorm al lui Lowry se datorează tocmai utilizării reactivului respectiv, care a fost inventat de Folin și de … un român!

Co-inventatorul român al reactivului Folin …Simion Oeriu: ucigașul moral al lui Ciocâlteu

Comuniștii l-au epurat pe Ciocâlteu în cel mai pur stil stalinist de la conducerea catedrei al cărei șef era din 1938, murind prematur la scurta vreme după aceea…

…

Det. Aici

http://asapteadimensiune.ro/cum-ne-au-ucis-bolsevicii-rusofoni-oamenii-de-stiinta-geniali.html

…I-au smuls sânii cu cleștele, au violat-o și au omorât-o pentru că a scuipat-o pe Ana Pauker…

Și…

…Au privati/fesenat avuția țării ca să mulgă și…curent – Un miliard de euro furat de PSD, din energie electrică, până în 2004

…

10 PSD-istul Dan Ioan Popescu, campionul absolut al jafului din contoarele noastre

Sumele despre care vom vorbi în continuare nu încap în mințile dumneavoastră programate să calculeze datorii la întreținere. Voi gândiți la milioane. Ceea ce urmează se referă la milioane de milioane. Vestea bună e că milioanele dumneavoastră se regăsesc în milioanele de milioanele lor. Deci tot aveți ceva în comun, și practic, în calitatea voastră de fraieri, sunteți totodată parte la una dintre cele mai grandioase deturnări de bani din istoria tranziției…

Academia Cațavencu, nr. 648/2004.

Dezvăluiri șocante despre cel mai mare jaf forestier din istoria pădurilor patriei… („Academia Cațavencu”, nr. 647/2004)

11 Întrebare: Ce este statul paralel?

Răspuns: Statul paralel sunt cei care își bat joc de tine. De viața ta, de munca ta, de banii tăi.

În fiecare zi tu muncești jumătate din timp pentru a-ți putea plăti mâncarea, casa, a merge în vacanțe, a ține copiii la școală. Poate reușești să pui deoparte și ceva pentru tine. Restul timpului îl muncești pentru plata taxelor și impozitelor. Dacă ești nemulțumit de ce primești în schimb, află că de vina este statul paralel. Statul paralel își bate joc de tine. De noi toți.

Este compus din cei care au vile și case de vacanță de mii de metri pătrați, deși au ocupat sinecuri la stat toată viața, unde au profitat de munca altora și și-au urmărit interesele personale.

Este compus din cei care au obținut diplome de doctorat pe nedrept, deși ei nu știu să vorbească.

Este compus din cei care își fac vacanțe în țări exotice, deși salariul lor nu le-ar permite acest lucru.

Este compus din cei care își numesc copiii în funcții bine plătite.

Este compus din cei care fură banii de medicamente sau cei pentru educația copiilor tăi.

Este compus din cei care fac bani mulți din afaceri cu statul, prin fraudă și prin corupție.

Este compus din cei care fură terenuri și case și insule din patrimoniul acestei țări.

Este compus din cei care obțin comisioane din…

https://statulparalel.ro/

12 Pentru întronarea Guvernului Mondial – Horia Georgescu, fostul șef al ANI: Am făcut parte din statul paralel

Fostul șef al ANI: Am făcut parte din statul paralel… Fostul șef al ANI, Horia Georgescu, a declarat, duminică seara, că a făcut parte din statul paralel, menționând că tot ce a făcut a fost cu bună-credință. Georgescu consideră că anumite persoane au fost sacrificate pentru binele altora. “Da, cred că am făcut parte din acel stat paralel, dar eu am făcut totul din…

https://www.cotidianul.ro/fostul-sef-al-ani-facut-parte-din-statul-paralel-trebuiau-sacrificate-persoane-spre-binele-altora/

13 Klaus Schwab: „Avem mijloacele de a impune starea lumii”

DE: PETER KOENIG PRIN GLOBALRESEARCH

În filmul James Bond cu același nume, SPECTRE a reprezentat „Executiv special pentru contrainformații, terorism, răzbunare și extorcare”. Schwab îl oglindește pe creierul și protagonistul criminalului, Ernst Stavro Blofeld, când afirmă: „Să fim clari că viitorul nu se întâmplă doar. Viitorul este construit de noi, o comunitate puternică aici, în această cameră. Avem mijloacele pentru a impune starea lumii.”

https://ro.technocracy.news/dac%C4%83-avem-mijloacele-de-a-impune-starea-lumii/

14 Pentru serviciile aduse de kaghebistul Ioan Geoană în decembrie 1989, Mircea Geoană(Natoist) a fost băgat de Iliescu în MAE și în alte „babe”. Fostul procuror Dan Voinea: tatăl lui Mircea Geoană a lansat în 1989 diversiunea cu teroriștii din subteran

Deși a avut dosarul Revoluției pe mână până în anul 2009, fostul procuror Dan Voinea, paralizat de frica de răspundere pentru procesul Ceaușeștilor unde el a fost procurorul acuzator, a fost incapabil să îl finalizeze. Când procurorii militari păreau că înaintează în pas alert cu dosarul, a început și Dan Voinea să facă publice diverse informații neștiute. Astfel, Dan Voinea a declarat la România TV că tatăl lui Mircea Geoană este cel care a lansat diversiunea cu teroriștii în subteranele Bucureștiului…

15 Dezvăluirea secretelor oligarhiilor, în contextul imperiului global și a noii ordini mondiale – Confesiunile unui Asasin Economic

O teribilă dezvăluire pune sub un uriaș semn de întrebare discursurile celor care slăvesc galopurile nefirești ale imperiului global…

… Cine sunt misterioșii Asasini Economici? O întrebare la care Perkins este pe deplin îndreptățit să răspundă. Pentru că el însuși a fost unul dintre cei care, în aceasta calitate, a schimbat fața lumii: „Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesioniști extrem de bine plătiți care escrochează țări din întreaga lume, pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcționează bani de la Banca Mondiala, de la Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID), precum și de la alte organizații de «ajutorare» străine, către seifurile corporațiilor-gigant și buzunarele acelor câteva familii de bogătași care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, șantaj, sex, ajungând până la crimă. Jocul lor datează de când datează și imperiul, căpătând însă noi și terifiante dimensiuni în actuala perioada a globalizării“

Det. Aici

https://misa-yoga.blogspot.com/2007/05/dezvaluirea-secretelor-oligarhiilor-in.html

16 MEMORANDUMUL SECRET DE LA STRASBURG, SODOMIA și NEW AGE

În anul 2014, a avut loc la Strasbourg o întâlnire pe cât de neobișnuită, pe atât de secretă între papa Francisco, patriarhul Kiril de Moscova și patriarhul Bartolomeu de Constantinopol. Uniunea Europeană a fost reprezentată prin Donald Tusk, președintele Consiliului European iar din partea ONU a fost prezent Vitit Muntarbhorn, expert independent pe probleme de… sodomie.

Cei trei reprezentanți ai creștinătății au semnat un Memorandum, cu aplicare necondiționată începând din toamna lui 2016 și până la finalul acestui an.

Aceasta este actul de naștere a ceea ce Scriptura în Cartea Apocalipsei (17:5) numește „Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului”…

Det. Aici

https://pescarideoameni.com/author/sorin1957/page/2/

17 MAREA RESETARE: „PLANETA ASTA NUMAI ARE NEVOIE de marea majoritate a populației, oamenii sunt prea mulți și inutili!”

În anul 2020, Klaus Schwaab, președintele Forumului Economic Mondial, un ONG cu ideologie neomarxistă globalistă, care a ajuns să decidă, în mod ilegal, politicile statelor suverane, a scris o carte care se numea Marea Resetare, în care a expus un plan detaliat de parcurs al umanității, având ca țintă anul 2030, an până la care lumea pe care o vedem și o cunoaștem ar trebui să fie deja înlocuită cu una nouă, în care valori precum drepturile și libertățile cetățenești, intimitatea, normalitatea să fie înlocuite cu concepte precum: supravegherea extinsă, reducerea drastică a numărului de locuitori ai planetei (concept mascat sub eufemisme de genul “reziliență” sau “sustenabilitate”, “durabilitate”), predominanță a inteligenței artificiale în toate aspectele vieții publice și private, măsuri drastice menite să “protejeze mediul înconjurător” etc.

Det. Aici

https://www.national.ro/social/suntem-prea-multi-si-inutili-anunt-socant-despre-depopularea-planetei-771741.html

https://www.marturisireaortodoxa.ro – marea-resetare-epoca-antihrismului-

18 Teohari Georgescu, călăul comunist al Bisericii Greco-Catolice – Tatăl „premierului aurifer”

În stenograma ședinței Guvernului comunist din 27 octombrie 1948, în care bolșevicii au discutat despre interzicerea Bisericii Greco-Catolice, Teohari Georgescu i-a numit pe episcopii uniți drept bandiți care trebuie lichidați. Șapte episcopi au plătit cu viața fidelitatea față de credință. În 1952, călăul Teohari Georgescu a fost acuzat de deviaționism de dreapta. A fost demis din funcțiile guvernamentale și a primit postul de director al Editurii Cartea Românească.

Toate edițiile rubricii Pagina de Istorie:

http://www.rfi.ro/tag/pagina-de-istorie

19 România subjugată

A fost distrugerea economiei românești de după 1989 planificată? Deci, așa trebuia să fie în procesul trecerii la capitalism sau așa s-a întâmplat? De răspunsul la această întrebare depinde inclusiv viitorul nostru.

Agricultura a fost făcută praf, terenurile fărâmițate, averea (la propriu) a IAS-urilor și CAP-urilor a fost pur și simplu devalizată. În anii de după `89, până târziu în anii `90, după ce au fost împroprietăriți cu câte-o palmă de pământ, țăranii s-au apucat să-l muncească cu calul și boii. România a realizat cel mai mare salt înapoi și s-a întors, de la agricultura mecanizată la agricultura manuală. Asta însemna Capitalismul? Văzând că nu-l pot munci, țăranii au început să-l vândă sau să-l arendeze. Cine l-a cumpărat? Într-o mare pondere străinii. În vara lui 2013, un fost ministru al agriculturii de la începutul anilor `90 mi-a spus că distrugerea agriculturii a fost un proces bine gândit, planificat și coordonat dintr-o țară din Europa, al cărei nume îl știu, „mare prietenă” a României, speriată de potențialul agricol enorm al României. Dovezile au fost copleșitoare.

Agricultura României a fost distrusă cu rea intenție din afara țării…

PS Când m-am împotrivit directivelor euro-potopiste din redacția revistei “Agricultura României”, după aproape 20 de ani de presă centrală, am fost aruncat pe fereastră de călăii rozalii, pentru că am refuzat să scriu despre nevoia defrișării viilor hibride (cancerigene !) ,despre nevoia demolării fabricilor de zahar și…!

20 Zona de război: Noile date Pfizer dezvăluie rate îngrozitoare de avort spontan

Unde au plecat toți copiii?

DE: DR. JOSEPH MERCOLA

Tehnocrații și transumaniștii aliați au declarat război umanității. Ne confruntăm acum cu cel mai mare eveniment genocid din istorie dacă aceste injecții de ARNm nu sunt imediat scoase de pe piață și protocoale de recuperare de urgență oferite tuturor celor care au fost păcăliți să fie loviți. Făptuitorii și facilitatorii acestor injecții de ARNm comit „crime împotriva umanității” și ar trebui să fie supuși acelorași rezultate penale ca și cei care au comis crime oribile în Germania nazistă la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. ⁃ TN Editor

Det. aici

https://www.psychologytoday.com/us/blog/darwins-subterranean-world/201906/will-the-rise-sex-robots-mean-the-end-relationships

21 NU VĂ VACCINAȚI CU NICI UN CHIP! Din 2005 pregăteau… Un vaccin provocat de un virus respirator, care (zic ei) SĂ INHIBE GENA RESPONSABILĂ CU CREDINȚA ÎN DUMNEZEU…

Sub pretextul eliminării pericolului fundamentalismului religios musulman violent și sub pretextul luptei împotriva „virusului ucigaș”, vaccinul îl pregătesc din 2005…

Această boală „focar” face parte dintr-un obiectiv mult mai mare; una planificată de peste cincisprezece ani. Planificarea a început înainte de aprilie 2005, pentru că la 13 aprilie 2005, o firmă de bioinginerie a făcut o Prezentare pentru oameni din Pentagon, în sala de conferințe subsol BC232… cu privire la eliberarea intenționată a unui virus RESPIRATORIU, acesta din Orientul Mijlociu, care provoacă boală larg răspândită, pentru a face publicul larg să aibă nevoie de un vaccin.

Detalii în engleză, despre așa-numita gena VMAT2 (gena lui Dumnezeu):

https://symbiosisonlinepublishing.com

22 Avertisment: controlul tuturor datelor absolute despre tine te controlează absolut

DE: DR. JOSEPH MERCOLA

Tehnocrația a declarat clar în 1934 că intenționează să urmărească toată producția și consumul și să țină un dosar detaliat pentru fiecare persoană. Tehnocrații s-au strecurat apoi în Germania nazistă pentru a colecta toate datele despre indezirabili precum țiganii, negrii, invalizii și evreii și i-au dus pe toți în lagăre de concentrare și camere de gazare.

Această mișcare de a colecta totul nu este o glumă. Este complet periculos. Zdrobirea societății este un lucru; zdrobirea și uciderea persoanelor din interiorul său este un genocid intenționat. ⁃ TN Editor

Det. aici

https://ro.technocracy.news/avertisment-controlul-tuturor-datelor-absolute-despre-tine-%C3%AEnseamn%C4%83-controlul-absolut-pe-tine/?fbclid=IwAR0ZzCnA68NlprnLi-YP60tfD1GoduT5779hlPJrWDecY4kHGxrLTCyTYEY

23 „Generația născută astăzi este ultima generație liberă”. Julian Assange dezvăluie că inteligența artificială este cea mai mare amenințare la adresa umanității

Înainte ca legăturile sale cu lumea să fie întrerupte complet de gazdele sale ecuadoriene de la Londra, fondatorul WikiLeaks, Julian Assange, a vorbit într-un interviu despre modul în care progresele tehnologice schimbă omenirea. Despre pericolul supravegherii globale care, spune el, va ajunge să fie de nestăpânit și nimeni nu va scăpa de acest malaxor al colectării și procesării informațiilor despre oameni.

Interviul a fost pus realizat de către organizatorii Forumului Mondial de Date Etice din Barcelona. Assange, care se află blocat în ambasada Ecuadorului de la Londra din 2012, fără nicio comunicare cu exteriorul, cu excepția echipei sale juridice, are o perspectivă destul de sumbră asupra direcției în care se îndreaptă omenirea. Jurnalistul australian afirmă că în curând va fi aproape imposibil ca vreo ființă umană să scape fără să fie inclusă în bazele de date globale colectate de guverne și entități similare statului.

„Această generație care se naște acum este ultima generație liberă! Vă nașteți acum și în cel mai scurt timp, să spunem în termen de un an, ajungeți să fiți cunoscuți la nivel global. Identitatea voastră, într-o formă sau alta – în urma faptului că părinții voștri idioți vă distribuie numele și fotografiile pe Facebook sau în urma aplicațiilor pentru asigurări sau a cererilor pentru pașapoarte – va fi cunoscută tuturor marilor puteri”.

„Se poate spune că un copil, într-un anumit sens, trebuie să-și negocieze relația cu toate marile puteri ale lumii… Asta ne pune într-o poziție foarte diferită. Într-un fel, miroase a un soi de totalitarism”, adaugă fondatorul Wikileaks. Assange susține că această capacitate de a colecta și a procesa informații despre oameni a crescut exponențial și va continua să crească rapid. Odată cu progresele în aplicarea inteligenței artificiale la Big Data (domnia accesului larg la un volum enorm de detalii despre oameni și activitățile lor), vine și următorul pas logic.

„Uitați-vă la ceea ce fac Google și Baidu și Tencent și Amazon și Facebook. Ele sunt, practic, recoltări pe față ale cunoașterii umane. Acest model clasic, pe care cei din mediul academic îl numesc „capitalism de supraveghere” s-a schimbat acum”, continuat Assange.

Fondatorul Wikileaks a lansat și un avertisment:

„Poate produce inteligențe artificiale foarte puternice, care pot fi asociate cu state. Puteți vedea asta în Statele Unite și China … aceste două mari puteri vor prelua toată piața. Iar concurența rapidă dintre ele, cu susținerea și sprijinul statelor din spatele lor, exacerbarea concurenței comerciale prin competiția geopolitică vor conduce la o dorință incontrolabilă de creștere a capacității inteligenței artificiale, ceea ce va conduce la un conflict. Aceasta este cea mai mare amenințare la adresa noastră”.

https://misa-yoga.blogspot.com/2018/09/generatia-nascuta-astazi-este-ultima.html

24 (De la URSS fără Dumnezeu la UE contra…)UE- noul Soviet ?

Mi se pare de neînțeles că după ce a fost îngropat un monstru, Uniunea Sovietică, un monstru similar, este construit. De ce CE(comunitatea europeană) a devenit UE(uniunea europeană)?……

…În Uniunea sovietică aveam gulagul. Văd că, de asemenea, avem gulag și în UE. Nu se numește “gulag” ci “political corect”. Când oricine încearcă să exprime ce gândește în legătură cu evenimentele(cu agenda de lucru a UE) iar viziunea sa este diferită de linia agreată(aprobată, oficială) va fi ostracizat. Acesta este începutul gulagului, începutul pierderii libertății.

În Uniunea sovietică ne-au spus că avem nevoie de un stat federal pentru a evita războiul. În UE fac exact același lucru. Pe scurt, este aceeași ideologie, modelul sovietic prezentat în ambalaj vestic.

Dar, din nou, la fel ca Uniunea sovietică UE conține și propriul sfârșit. Din nefericire, când se va prăbuși, și se va prăbuși, va lăsa în urmă dezastru imens și vom rămâne cu uriașe probleme economice și etnice.

Vechiul sistem sovietic a fost incapabil de reformă și la fel și UE. Dar există o alternativă la a fi conduși de cei 2000 de oficiali auto desemnați din Bruxel. Se numește independență. Nu trebuie să accepți ce au planificat pentru tine. Până la urmă, nimeni nu te-a întrebat dacă vrei să participi(să fii în UE)! Eu am trăit în viitorul tău (Uniunea Sovietică) și nu a funcționat!

Vladimir Bukovski – scriitor rus

Det. Aici

https://blogosfera.md/view-post-v-180387-0-romana.html#google_vignette

25

23 Decembrie 1989, cum a comis Iliescu trădare de țară! Mărturia fostului șef al Secției Parchetelor Militare, Cătălin Ranco Pițu!

Podul Memoriei de Eugen Cișmașu

La 34 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, am discutat cu Generalul Magistrat Cătălin-Ranco Pițu, fost șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, omul care i-a trimis în judecată pe Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu și de numele căruia este legat rechizitoriul dosarului „Revoluției”. Acesta îl consideră pe fostul șef de stat și protagonist al sângerosului episod cu valențe istorice ca fiind un veritabil trădător de țară. Un trădător rămas nepedepsit ca urmare a unei conjuncturi favorabile în care dezinteresul justițiabililor vremii s-a împletit în mod fericit pentru Ion Iliescu cu caracterul prescriptibil al infracțiunii de trădare. Intervievat în emisiunea ”Reflector Podcast”, fostul șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în legătură trădarea lui Ion Iliescu și a anturajului său cu celebrul episod petrecut în Ministerul Apărării în data de 23 decembrie 1989, atunci când auto intitulata nouă conducere a României solicita nici mai mult nici mai puțin decât o invazie militară sovietică…

Det. Aici

https://podul.ro/articol/22473/23-decembrie-1989-cum-a-comis-iliescu-tradare-de-tara-marturia-fostului-sef-al-sectiei-parchetelor-militare-catalin-ranco-pitu

26 („Întruparea fanteziilor sau…”) Omul intre resetarea planetara și extincția în masa

Autor: dr. Emil STRĂINU, Editura: Prestige

Există în rândul politologilor și sociologilor convingerea că există cel puțin 12 semne de netăgăduit că globaliștii pun la cale în prezent sfârșitul omenirii sub forma pe care o cunoaștem…

Nu mai este un tabu să vorbești public despre depopulare. Chiar și mulți dintre cei care odată respingeau conceptul ca pe o teorie a conspirației, recunosc acum public realitatea că se depun eforturi la nivel mondial pentru a reduce drastic populația umană (de la opt miliarde de locuitori la jumătate sau chiar până la 500.000 milioane, conform Pietrelor îndrumătoare din Statul Georgia, SUA) de pe planeta Pământ.

Det. Aici

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/putregaiul-apical-la-ardei/

27 Conform ”bibliei protocolare” de la Toronto se lucrează din plin la lovitura globală, prin pervertirea, înrăirea și otrăvirea omenirii :

…Iată, prin urmare, maniera detaliată în care vom proceda, de acum și până, în 1988, pentru a netezi drumul spre nașterea ‚,Guvernului Mondial – pe care-l vom instaura:

Vom amplifica așa zisa „Societate a Distracțiilor și Plăcerilor Instinctuale” care va dirija generațiile tinere în direcția dorita de noi. Ne vom folosi de apariția și dezvoltarea tehnologiei audio-video precum și de jocurile de calculator pentru a perverti tineretul. Satisfacerea instantanee a tuturor instinctelor primare este ideala pentru a face oamenii slabi și manipulabili. O persoana căzută în robia simțurilor nu are idealuri nici tărie de caracter. Este „Individualistă” și „Independentă” prin natura sa și reprezintă tipologia ideală pentru formarea omului viitorului.

Ne vom concentra atenția pentru încurajarea “contestațiilor studențești” și protestelor anarhiste ale tinerilor. Vom asocia aceste răbufniri violente ale tinerilor cu toate cauzele referitoare la Ecologie. Aceasta după ce în prealabil vom forța statele să adopte politici economice bazate pe exploatarea sălbatică a naturii. Așa zisa Protecție a Mediului se va întoarce în avantajul nostru în momentul în care vom obliga statele națiune sa-si răscumpere întreaga “Datorie Interna” cu 33% din propriile lor teritorii ramase în stare naturala de sălbăticie.

Vom umple vidul interior al acestui tineret, inițiindu-l-l, încă de la cele mai fragede vârste, în universul computerelor. Vom folosi, în acest scop, sistemul de învățământ. Un sclav în slujba altui sclav, care va fi controlat de noi.

Vom…

Det. Aici

https://saccsiv.wordpress.com/2009/10/14/protocolul-de-la-toronto/

Protocoale de la Toronto, Planurile Stăpânilor Lumii

https://www.youtube.com/watch?v=FJygbPVcO5o

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/rase-de-capre/

28 Ce-i lipsește „Marelui Reset” propus de Forumul Economic Mondial? Busola morală!

… FEM trebuie să ne convingă în privința viziunii sale nu prin constrângere, ci prin adoptarea unor principii etice și morale suficiente pentru a-i convinge pe oameni că reținerea autoimpusă și sacrificiul pe care le solicită vor servi într-adevăr marelui bine comun. Unicul mod alternativ de a impune o asemenea regândire a structurii economice mondiale este prin forță, întrucât un organism de guvernanță de nivel global va eroda în mod inevitabil libertățile individuale și libertatea în general, și independență națională. Ultimul deceniu ne-a demonstrat că puterea centralizată sfârșește întotdeauna în totalitarism menținut prin violență.

Toate națiunile care au adoptat acest model de guvernare amorală au sfârșit în sărăcie, tiranie, sau ambele. Gândiți-vă la Uniunea Sovietică, Cambogia, China, Cuba. Nu există excepții. Dacă FEM elimină principiile morale tradiționale, rezultatele vor fi aceleași.

Traducere: Anca Maria Stăncioiu

Det. Aici

https://epochtimes-romania.com/news/ce-i-lipseste-marelui-reset-propus-de-forumul-economic-mondial-busola-morala—311301

29 Discurs fulminant al arhiepiscopului Vigano împotriva papei Bergoglio

Biserica Catolică e pe cale să fie capturată la vârf de masonerie, care își urmează proiectul instaurării unei dictaturi mondiale. Sunt afirmațiile dure ale arhiepiscopului Carlo Maria Vigano, fost conducător al nunțiaturii apostolice în Statele Unite. Arhiepiscopul susține că biserica a fost infiltrată la vârf de agenți ai „statului paralel”, transformând-o într-o „biserică paralelă”.

Înaltul ierarh consideră că intrăm într-o eclipsă spirituală, care prevestește timpul apocaliptic, al apostaziei generalizate. El acuză biserica din care face parte că ia parte la „o pandemie a minciunii”, pentru instaurarea unei noi ordini mondiale.

Un critic constant al Papei Francisc, pe care îl desemnează cu numele anterior pontificatului, Jose Bergoglio, prelatul susține că papa refuză să își precizeze răspicat pozițiile față de conciliul Vatican II și față de alte enciclice modernizatoare, pentru a nu fi denunțat ca eretic și înlăturat din funcție. Vigano acuză derapajul ecumenist, continuat de Papa Francisc, după Papa Ioan Paul al II-lea. În particular, a reamintit episodul „Pachamama”, aducerea unei zeități aborigene a Pământului în bazilica de la Vatican.

În trecut, arhiepiscopul Vigano a mai acuzat Vaticanul în două scandaluri majore, privind fraude financiare și acoperirea cazurilor de pedofilie.

Victor Grigore

Det. Aici

https://evadare.ro/spiritualitate/video-discurs-fulminant-al-arhiepiscopului-vigano-impotriva-papei-bergoglio/

30 Cartea care îi înnebunește pe europarlamentari: „Rădăcinile naziste ale Bruxelles-UE”

Dacă naziștii și fasciștii câștigau războiul, Europa era „Marea Germanie”

Patru autori uniți de același țel – acela de a arăta „ceea ce ați vrut întotdeauna să știți despre Bruxelles-UE, dar nimeni n-a îndrăznit să vă spună” – au detonat în câteva sute de file întreaga construcție de decenii a ceea ce se numește Europa unită!

Aleksandra Niedzwiecki și dr. Matthias Rath

Autorii sunt: Paul Anthony Taylor – un militant pentru alimentele naturale, Aleksandra Niedzwiecki – doctor în biochimie, dr. Matthias Rath – fondatorul Institutului de Cercetare Rath, centru pentru medicina naturistă, și August Kowalczik – fost prizonier în lagărul nazist de concentrare și exterminare de la Auschwitz, cu numărul 6804…

Det. Aici

https://www.national.ro/news/cartea-care-ii-innebuneste-pe-europarlamentari-%E2%80%9Eradacinile-naziste-ale-bruxelles-ue%E2%80%9D-200646.html

31 Klaus Schwab, la Summit-ul Guvernului Mondial: Trebuie să stăpânim lumea!

Adresându-se elitelor venite la Dubai, Schwab și-a făcut publice planurile ca viitorul Guvernul Mondial să stăpânească omenirea. Toată lumea a fost încântată de viziunea sa, mai puțin o persoană… „Cine stăpânește aceste tehnologii (IT-ul și Inteligența Artificială, adică a patra revoluție industrială) va fi stăpânul lumii”, a spus Schwab. „Peste 10 ani, vom fi complet diferiți ca societate, rețineți ce vă spun! Dar preocuparea mea profundă, legată de tehnologiile celei de-a patra revoluții industriale, este că, dacă nu lucrăm împreună la scară globală, dacă nu formulăm și modelăm împreună politicile necesare, aceste tehnologii ne vor scăpa printre degete și nu vor mai fi sub puterea/ controlul nostru ”…

Det. aici

https://www.national.ro/politica/klaus-schwab-la-summit-ul-guvernului-mondial-trebuie-sa-stapanim-lumea-788863.html

32 Aici puteți descoperi și alte cărămizi temeinice, pe care a fost clădită Țara…

http://informatii-agrorurale.ro/ne-am-saturat-de-teatrul-iliescian-si-de-actorii-burgheziei-feseniste-nu-vrem-doar-catuse-filmate-si-mediatizate-vrem-confiscarea-averilor-recuperarea-prejudiciului-si-la-puscarie/

Căpeteniile Poporului Român, au trădat pe nemți în 1944, au furat bogățiile boierilor, au alungat intelectualii și i-au omorât la canale dar, după 1989 au furat și avuția obștească a amărăștenilor, tot neconstituțional, au „minerizat” Țara clădită tot pe minciună și manipulare ;

…și fostul președinte al Camerei de Comerț și Industrie a României, Mihail Vlasov, a jucat bogăția Camerei de Comerț la cazinou-Acesta Juca și pierdea sume cuprinse între 30.000 și 50.000 de euro! România a pierdut în anii de capitalism sălbatic mai mult decât în timpul celor 2 războaie mondiale; Semnalul de alarmă al unui colonel roman: „Mă tem ca în curând cine va rosti cuvântul patriot va fi arestat”…

Franța colonială: ce taxe adună Parisul de la 14 tari africane; (SERIOS?!) Donald Trump nu poate ajunge președinte al Statelor Unite ale Americii. Acest lucru este foarte clar. Direcția dată de propagandă inoculează maselor că republicanul Trump trebuie să fie văzut ca un element ce creează nesiguranță;

Al XVI-lea protocol secret francmasonic; Noua Ordine Mondială și conspirația MERKEL – PUTIN (VI); „Economia are nevoie de emigranți, pentru că sunt mai fertili”;

Virusul maladiei SIDA a fost fabricat în laboratoarele americane-MEMORIUL DOCTORULUI HOROWITZ; Infectarea criminală intenționată cu SIDA în România; Mai mult de jumătate din copiii bolnavi de SIDA de pe întreg globul sunt români!

Procesul comunismului (I): Întru neuitarea celor ce s-au jertfit și pentru ca generațiile ce vin să nu mai trăiască niciodată acest coșmar;

Mult stimate tovarășe Ion Iliescu… Dan Voinea: Nu am înțeles niciodată această predilecție a lui Ion Iliescu pentru crimă… Nu a fost președinte, a fost un fel de stăpân! Colonelul Mihail Patriciu, ale cărui ordine militare erau executate de Mihail Kovács;

Cum ucidea Securitatea. Cazul ofițerului Mihail Kovács; Instalarea comunismului văzută prin ochii unei familii; Stenogramele trecutului; Călăul Mihail Patriciu; Chipurile Răului etc

33 (Ca și Tatăl care a „pariat” pe Cartea Cărții și…) CONTRA MUNDUM, PARIU PE CARTE

Oarecum împotriva gândului lumii, noi pariem pe carte. Pe cartea tipărită pe hârtie mai groasă sau mai subțire, cu coperți din carton mai gros sau mai subțire. Unii oameni, închinători la zeul tehnologiei sau, pur și simplu, prizonieri ai conformismului intelectual, cântă prohodul cărții tipărite, având ca model greaua suferință a printului mass-media. Formatul electronic, spun ei, e-book reader-ul, online-ul vor triumfa definitiv și iremediabil în fața megatonelor de hârtie consumată inutil pentru a produce carte. În scurt timp, cartea va deveni o relicvă simpatică, bună de pus în muzeul tehnologiei, lângă aparatul de zbor al lui Da Vinci.

Noi ne îndoim de împlinirea acestei profeții.

Credem că, …

De aceea, Contra Mundum pariază pe carte…

Det. Aici

https://contramundum.ro/2017/09/25/contra-mundum-pariu-pe-carte/

34 OPERAȚIUNEA „CORBII” (care au sugrumat Pasărea Românească?)

https://amintiridincomunism.wordpress.com/2019/05/29/operatiunea-corbii/

Procurorii militari susțin că, „după îndepărtarea dictatorului Nicolae Ceaușescu, puterea a fost preluată de o grupare condusă de Ion Iliescu„.

Anchetatorii mai afirmă că „toți membrii acestei grupări – supravegheați de Securitate în cadrul operațiunii „Corbii”, erau filo-sovietici (racolați de serviciile secrete sovietice – n.r.), iar influența externă a grupului a ajuns până la vârful ierarhiei politice din URSS, Mihail Gorbaciov, fost secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”.

Ei „au încercat, în mod constant, să ascundă filo-sovietismul componenților grupului complotist condus de Iliescu Ion, anterior anului 1989″ și „au conlucrat în locațiile cheie (TVR, fostul CC al PCR, MAPN) pe 22 decembrie 1989 și în următorul intervalul de timp” – menționează anchetatorii.

CINE ERAU „CORBII” !?

…………………………………………………………………

Aflăm din declarațiile mai multor ofițeri de Securitate care lucrau în celebra unitate UM 0110, denumita „Anti-KGB”, în cadrul operațiunii „Corbii”, acțiune în cadrul căreia au fost supravegheați mai mulți ofițeri și politicieni filosovietici. Mărturiile au fost date în Dosarul Revoluției.

Una dintre declarațiile cheie de martor, din acest caz, a fost cea a ofițerului care a coordonat în anii `80 celebra operațiune „Corbii”, care viza o parte din gruparea care a preluat puterea în România după 1990.

– Înalți ofițeri ai Armatei Române erau agenți ai serviciilor secrete ale URSS, iar din acest motiv erau în atenția ofițerilor de contrainformații militare.

– Gruparea s-ar fi constituit în jurul generalului Ion Ioniță (1924-1987).

– La ea au aderat mai mulți ofițeri superiori, cele mai cunoscute nume sunt ale generalilor Nicolae Militaru (1925-1996) și Kostyal Stefan (1922-2013), reactivați după decembrie 1989.

– Ion Iliescu ar fi fost în atenția Securității, după ce ar fi intrat în contact cu acești generali.

– Ofițeri din cadrul unității UM 0110 au fost audiați ca martori în Dosarul Revoluției și au confirmat aceste aspecte.

– După Revoluție, membrii acestei grupări au încercat să șteargă dovezile de colaborare cu serviciile secrete ale URSS.

– Primul pas a fost să pună Departamentul de Securitate al Statului (DSS) în subordinea MAPN, condus de generalul Nicolae Militaru.

– în intervalul decembrie 1989 – martie 1990, cadrele fostului DSS s-au aflat în subordinea lui Gelu Voican Voiculescu, iar întreaga arhiva a fostului DSS a fost preluata de MAPN.

– în martie 1990 a fost înființat SRI, condus de Virgil Măgureanu, care și el fusese pus sub supraveghere de Securitate în anii `80.

– Unul dintre foștii ofițeri ai UM 0110 a povestit un episod ciudat, în care o parte din arhiva fostei Securități a fost preluata de Virgil Măgureanu.

Acuzațiile procurorilor militari

Amintim ca în acest caz au fost trimiși în judecata Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu, acuzați de infracțiuni contra umanității.

Procurorii militari susțin că, după îndepărtarea dictatorului Nicolae Ceaușescu, puterea a fost preluata de o grupare condusă de Ion Iliescu. Anchetatorii afirmă, fără nicio îndoială, că toți membrii acestei grupări erau filosovietici, iar influența externă a grupului a ajuns până la vârful ierarhiei politice din URSS, Mihail Gorbaciov, fost secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Aripa militară, care era subordonată celei politice, a fost inițial condusă de generalul Ion Ioniță (fost ministru al Apărării), iar după moartea acestuia, de generalul Nicolae Militaru care urma ca, începând cu 22 decembrie 1989, să aibă un rol foarte important în desfășurarea revoluției, fiind impus de Iliescu în funcția de ministru al Apărării.

Toți membrii acestei grupări au fost supravegheați de Securitate în cadrul operațiunii „Corbii”, care viza înalți demnitari și ofițeri romani racolați de serviciile secrete sovietice.

Cine făcea parte din aceasta grupare

Așa ziși componenți ai grupului Ion Iliescu au preluat după Revoluție puterea totală în stat. La scurt timp după preluarea puterii de către FSN, condus de Iliescu, a fost reactivat un număr important de generali și ofițeri superiori, cu toții filosovietici.

Ion Iliescu a fost președintele României pentru o perioada de 10 ani.

Generalii Victor Atanasie Stănculescu și Nicolae Militaru au deținut în mod succesiv funcția de ministru al Apărării.

Virgil Măgureanu a fost inițial consilier al președintelui Iliescu, iar apoi primul director al principalului serviciu de informații al României – SRI.

Generalul Ionel Vasile a fost numit de Iliescu în funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei, iar apoi consilier prezidențial.

Generalul Stefan Kostyal si-a reprimit gradul de general maior după ce a fost degradat în anul 1970 la gradul de soldat ca urmare a colaborării cu serviciile de spionaj sovietice.

Emil (Cico) Dumitrescu a fost numit în funcția de secretar de stat în Ministerul de Interne și apoi de consilier de stat la Administrația Prezidențiala.

„Vă vorbește Cico!”

Detalii pe http://informatii-agrorurale.ro/ce-parere-aveti-despre-preotul-sf-grigore-dialogul-papa-al-romei-la-590-604-care-a-scris-despre-icoane-ca-reprezinta-o-scriptura-pentru-analfabeti-pentru-manipulat-oamenii-pentru-bani/

Oameni şi popoare- TOATE: Voi care nu sunteţi născuţi din Sămânţa Duhovnicească, divorţaţi, nu va mai rugaţi “TATĂLUI”, căci aveţi că tată pe diavol (Ioan, cap.8/44) De aceea se foloseşte de voi şi, curând, vă va cere de la Dumnezeu să vă cearnă ca pe grâu, dacă nu deschideţi ochii, să vă întoarceţi de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, ca să primiţi, prin credinţa în Hristos, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu (toţi) cei sfinţi… Dacă nu vă pocăiţi, să vă întoarceţi la Dumnezeu şi să faceţi fapte vrednice de pocăinţa voastră…” (F.Ap. 26/17-20) Nu Dumnezeu ci, precum pe Iov- tatăl vostru vă va trece prin urgii apocaliptice! Puteţi striga după toate moaştele, să vă scape; Puteţi urla la toate foto-picturile iconate-făcătoare de bani mârşavi; Puteţi alerga la muntele vostru de pomeni, datini, tradiţii, lumânări-dacă puneţi la spate Atotputernicia, Jertfirea, Iubirea, Iertarea, Mântuirea, Morala, Învăţătura şi Neprihănirea Lui, dăruite gratis celui care crede în El! Altfel- rămâneţi o deşertăciune şi goană după vânt…

Ma bucur sa ne reîntîlnim din nou în jurul Cuvîntului lui Dumnezeu. Scopul tuturor studiilor noastre de pîna acum cît si ale celor ce vor urma de acum înainte cu voia si cu ajutorul Domnului, nu este altul decît acela de a sapa adînc în tezaurul Sfintelor Scripturi pentru a aduce la lumina mesajul pretios pe care Dumnezeu l-a asezat înca din vechime pentru noi cei de azi. Azi, mai mult decît oricînd altadata avem nevoie sa cunoastem Cuvîntul lui Dumnezeu, Evanghelia Sa, Vestea cea buna pentru noi si sa ne zidim viata noastra pe aceasta temelie sigura.
Viata generatiei în care ne gasim este foarte trepidanta, foarte zbuciumata, iar evenimentele personale sau globale ale lumii care ne înconjoara devin tot mai complicate. Intrebari de tot felul se ridica în mintea omului modern cu privire la existenta lui prezenta si cu privire la destinatia spre care se îndreapta întreaga planeta. Confruntati zilnic cu nevoi materiale si spirituale, cu dileme de ordin economic, psihic, social, politic sau cosmic, toti cautam un raspuns clar si sigur. Cele mai multe dintre glasurile care se ridica azi în jurul nostru pretinzînd ca au un

raspuns, au o directie, nu par sa reuseasca altceva decît sa sporeasca si mai mult confuzia din mintea noastra. Daca asa stau lucrurile, atunci acum este momentul cel mai potrivit ca sa întoarcem privirea si auzul de la cuvîntul oamenilor si sa ne concentram toata atentia spre Cuvîntul lui Dumnezeu, spre Cuvîntul Sfintelor Scripturi. Dupa cum deja stiti Biblia, la fel ca si orice alta carte a fost scrisa de unelte omenesti. Scriitorii Bibliei au fost si ei oameni ca si noi numai ca ei în cele ce au scris au ales sa depinda nu de cuvîntul celorlalti oameni ci direct de Dumnezeu. Scriitorii cartilor sfinte, asa cum ne spune apostolul Petru în a 2-a sa epistola, au vorbit de la Dumnezeu mînati, sau determinati fiind de Duhul Sfînt. Prin faptul ca ei s-au asezat pe pozitia de a fi folositi de Dumnezeu ca port-voce, ei au devenit prooroci ai lui Dumnezeu. Scopul major pentru care toti proorocii Domnului au fost stimulati si acreditati de Duhul lui Dumnezeu a fost acela de a descoperi pe Dumnezeu si iubirea Sa pentru noi în persoana nespus de aleasa si minunata a Fiului Sau, Domnul nostru Iisus Christos. Despre acest scop major apostolul Petru ne vorbeste în prima sa epistola. Fara îndoiala ca apostolul Petru a fost preocupat de cunoasterea soliilor pe care Dumnezeu deja le transmisese prin proorocii Sai de pîna atunci. In mod sigur el a cunoscut cu precizie scopul pentru care proorocii din vechime au vorbit si au scris. Iata care – ne spune apostolul Petru – a fost acel scop al proorocilor: „Proorocii care au proorocit despre harul care va era pastrat voua, au facut din mîntuirea aceasta tinta cercetarilor si cautarii lor staruitoare. Ei cercetau sa vada ce vremuri si ce împrejurari avea în vedere Duhul lui Christos care era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile lui Christos si slava de care aveau sa fie urmate”.
Ati observat? Obiectivul de seama al predicarii lor era Persoana Domnului Iisus si lucrarea Lui mîntuitoare pentru noi. Tinta cercetarii si cautarii lor staruitoare era ca sa descopere oamenilor ceva mai mult decît niste evenimente, ceva mai mult decît niste vremuri si împrejurari; ei doreau sa descopere omenirii o Persoana, pe Iisus. De aceea putem spune fara nici un gres ca Persoana Domnului Christos si toata lucrarea planului Sau de mîntuire pentru noi oamenii sînt atît urzeala cît si tesatura Sfintelor Scripturi. Iisus, Domnul nostru Cel coborît la noi ca om, Cel rastignit pentru noi, Cel înviat, Cel înaltat la cer, Cel ce mijloceste pentru noi si Cel care va veni este si trebuie sa fie pentru noi astazi suprema tinta a cercetarii si cautarii noastre staruitoare. Noi trebuie astazi în acest veac atît de agitat si de confuz, sa descoperim pe Iisus, asa încît El sa aprinda în noi flacara nadejdii, a dragostei si a credintei. In masura în care astazi ne vom lua timp sa cercetam Cuvîntul lui Dumnezeu vestit prin proorocii Sai, noi vom vedea cum umblarea noastra zilnica va parasi întunericul lumii, întunericul pacatului si va iesi la lumina. Citind din nou pe apostolul Petru în 2 Petru 1,19 aflam cum, pe ce cale ajungem sa se faca ziua în inimile noastre. El ne spune: „Avem cuvîntul proorociei, facut si mai tare, la care bine faceti ca luati aminte ca la o lumina care straluceste într-un loc întunecos, pîna se va crapa de ziua si va rasari Luceafarul de dimineata în inimile voastre”. Aluzia din acest verset cu privire la Luceafarul de dimineata care trebuie sa rasara în inimile noastre este foarte clara – Iisus este Luceafarul care anunta ivirea zorilor în viata oricarui om. El a venit ca sa aduca lumina, El însusi numindu-Se pe Sine Lumina Lumii, atunci cînd a zis „Eu sînt Lumina Lumii; cine ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii”.
Cum ajungem sa avem lumina vietii? Cum ajungem sa rasara zorile unei noi vieti în inimile noastre? Descoperindu-L pe Iisus cu ajutorul cuvîntului proorociei. O, iubitii mei cititori, trebuie sa va marturisesc ca aceasta este si dorinta inimii mele atît pentru mine cît si pentru dumneavoastra! Eu doresc sa-L descopar din cuvîntul Sfintelor Scripturi pe Iisus, pentru ca apoi sa-L pot descoperi si altora prin cuvînt si printr-o viata asemenea vietii Lui. Aceasta este dorinta mea si a fratilor mei de credinta cu ajutorul carora aceste prelegeri pot sa ajunga în casele si inimile dumneavoastra. Noi dorim ca sa facem tot ce este posibil din partea noastra ca sa rasara zorii în inima dumneavoastra, ca sa se aprinda Luceafarul de dimineata si în inima dumneavoastra prin cunoasterea lui Iisus Christos Fiul lui Dumnezeu si Mîntuitorul nostru. Oare nu este aceasta si dorinta dumneavoastra? Daca recunoasteti cumva ca va zbateti în întunericul îndoielilor sau al vreunui pacat, daca va luptati cumva sa izgoniti din inima dumneavoastra negurile descurajarii si nu vedeti nici o raza de mîngîiere, de curaj, de bucurie sau de speranta, daca vreti sa descoperiti o lumina în bezna viitorului care va sta în fata de ce nu v-ati opri chiar acum cu mine pentru cîteva clipe pentru a înalta o rugaciune sincera si fierbinte spre cer înainte de a merge mai departe? De ce nu ati rosti împreuna cu mine din toata inima cuvintele: Doamne Iisuse, este atîta negura împrejurul meu si în inima mea; sînt descurajat, sînt fara putere si orbit de problemele cu care ma lupt, încît nu mai vad nici o raza de lumina si nici o cale de a iesi din acest întuneric. Inteleg ca nimeni dintre oameni nu ma poate ajuta; Inteleg ca numai Tu esti Lumina Lumii si ca numai prin lumina Ta pot vedea si eu lumina. De aceea Doamne, vino chiar acum în inima mea, descopera-Te inimii mele, fa lumina în viata mea si ajuta-ma sa nu mai umblu în întuneric. Curateste-ma de pacat si ajuta-ma sa traiesc ca un om liber. Ajuta-ma Doamne Iisuse sa te pot pastra în inima mea ca pe o lumina si sa umblu în lumina pe care mi-o vei descoperi prin glasul Sfintelor Scripturi, asa încît viata mea sa ajunga o reflectare vie a luminii pe care Tu mi-ai adus-o în inima. Amin!
Acesta este, cred, cel mai mare si mai necesar subiect de rugaciune, iar Iisus este cea mai mare descoperire la care inima omeneasca ar trebui sa ajunga. Fie ca Iisus sa ramîna în continuare tinta cautarii si cercetarii noastre staruitoare. In aceasta prelegere si în cele viitoare, doresc sa va ajut sa descoperiti din ce în ce mai mult cine este Iisus asa încît partasia dumneavoastra cu El sa creasca în masura cunoasterii Lui. Pentru aceasta va invit sa deschidem împreuna ultima carte a Sfintelor Scripturi, cartea Apocalipsei. Dar, de ce tocmai Apocalipsa, veti spune, eu nu am reusit niciodata sa înteleg aceasta carte atît de încîlcita, atît de misterioasa!? Despre Apocalipsa aproape toti crestinii sustin ca ea este o carte tainica, acoperita si care nu îi este dat oricui sa o înteleaga si sa o explice. Si, drept sa va spun, ati putea continua dumneavoastra, nu stiu daca am auzit de prea multe ori predicîndu-se în biserica noastra despre aceasta carte a Bibliei. Poate nu ma credeti, dar pîna la o vreme, cu multi ani înainte, si eu împartaseam aceleasi idei si temeri. Si eu credeam ca Apocalipsa este cea mai grea, cea mai încîlcita si mai plictisitoare carte din Sfînta Scriptura. Si aceasta pîna într-o zi, cînd am luat hotarîrea sa ma înarmez cu rabdare si sa o citesc de cîteva ori ca sa ma familiarizez cu continutul ei. In scopul acesta m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi dea El rabdare, placere de studiu, putere de patrundere si calauzire prin Duhul Sfînt pentru a întelege tot ceea ce El dorea sa-mi transmita prin acele ultime pagini ale Cartii Sale. Si mereu, de fiecare data cînd ma întorceam la studiul Apocalipsei înaltam aceeasi rugaciune; si astfel, de la o vreme am observat, am simtit cum putin cîte putin se facea tot mai multa lumina în mintea mea si în inima mea. Si o tot mai mare atractie simteam pentru aceasta carte.
Astazi, desi simt o placere deosebita cînd deschid oriunde Cuvîntul lui Dumnezeu, totusi, cartea Apocalipsei a ramas una din cartile mele favorite. Desigur ca, dupa ani de studiu si cercetare, desi sînt foarte familiarizat cu continutul ei si cu mesajele ei profetice, trebuie sa recunosc ca mi-au mai ramas destule detalii sau semne de întrebare înca nedezlegate. Dar, sînt sigur ca va veni o zi, asa cum aminteste apostolul Pavel, cînd nu vom mai cunoaste doar în parte, ci vom cunoaste totul pe deplin. Bazat pe propria mea experienta cît si pe a altora, doresc sa va asigur ca Apocalipsa nu este o carte acoperita, încîlcita si de nepatruns, ci ea poate fi înteleasa atunci cînd cerem sprijinul Duhului lui Dumnezeu în vederea luminarii mintii noastre si atunci cind vom starui în studierea ei.

Aceasta carte merita sa fie studiata si sa devina sursa noastra de hrana spirituala în aceste zile pentru ca alaturi de cele 4 Evanghelii ea este singura carte din Biblie în care Domnul Iisus Christos ni se descopera într-un mod atît de viu si în acelasi timp, cu totul special. De fapt, acesta este si rostul pentru care însusi apostolul Ioan, scriitorul Apocalipsei, recunoaste ca a scris cartea sa. Priviti putin ce spune el în, nu mai departe decît primele patru cuvinte cu care îsi începe el cartea: „Descoperirea lui Iisus Christos”. In limba greaca, aceste cuvinte de introducere ofera cititorilor posibilitatea unui dublu înteles: primul înteles referindu-se la sursa de inspiratie, la cine este autorul cartii, în timp ce al doilea înteles se refera la continutul cartii, la subiectul cu care cartea vrea sa se ocupe si sa-l faca cunoscut. Daca deci, Apocalipsa este descoperirea lui Iisus Christos, atunci aceasta înseamna ca Domnul Christos este atît Autorul cît si Subiectul Apocalipsei. Da, acesta este adevarul, pentru ca oriunde întoarcem privirile pe paginile acestei scripturi Iisus Christos este atotprezent. El este faptura plina de slava ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice, El este Mielul junghiat ce sta în fata Tronului divin, El este Leul din semintia lui Iuda si tot El este si calaretul de pe calul alb. El este Judecatorul întregului pamînt si tot El este si Domnul Domnilor si Imparatul Imparatilor. Cartea Apocalipsei, luata în alt sens, si anume în sens literal, profan, pare a fi o colectie de viziuni, simboluri si evenimente bizare catastrofale si foarte misterioase în întelesul lor. Dar, oricît de marete sau impresionante ar fi ele, toate aceste elemente ale cartii cu toate detaliile lor sînt subordonate scopului primordial pentru care Apocalipsa a fost scrisa si anume acela de a-L descoperi pe Iisus Christos. Iisus este totul în toti, ne spune aceasta ultima carte a Bibliei. Toate evenimentele din cartea Apocalipsei urmarite în evolutia lor istorica, asa cum le-a prevazut providenta divina, apar ca fiind tinute sub controlul mîinii Sale. Iisus este totul în toti în aceasta carte. Cînd cei de pe pamînt privesc la Iisus striga: „Pîna cînd zabovesti Doamne? Vino Doamne Iisuse !” Iar cînd fiintele din cer privesc la Suveranul lor, ele se pleaca la pamînt în fata Lui si exclama: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat”. Si în final, cînd cele de pe pamînt cu cele din cer vor fi din nou unite, atunci, în vastele sali ale universului se vor auzi sunetele sublimei proclamatii: „Aleluia, Domnul Dumnezeul nostru a început sa împarateasca!” Iisus Christos pe care apostolul Ioan ni-L descopera în cartea sa nu este altul decît Acelasi Iisus pe care el L-a cunoscut pe parcursul celor 3 ani si jumatate de ucenicie. Si totusi, cît de diferit este Iisus Christos din cartea Apocalipsei. Aici Iisus nu mai poarta semnele umilintei si dispretului oamenilor, ci semnele proslavirii Sale, semnele onoarei si slavei pe care le detinuse mai înainte de a lua corp omenesc si a veni la noi. Evangheliile ne ajuta sa vedem pe Fiul lui Dumnezeu coborît la statura naturii noastre omenesti îmbracat cu aceasta natura si identificîndu-se cu cele mai de seama aspecte ale vietii noastre. Insa în Apocalipsa, Fiul lui Dumnezeu apare în toata maretia rangului Sau, a pozitiei Sale înalte de Suveran. In Evanghelii, Iisus este om si ne spune ca într-o zi va veni din nou la noi ca împarat.
In cartea Faptele Apostolilor vedem pe Iisus cu ochii arhidiaconului Stefan prin cerul deschis, stînd la dreapta lui Dumnezeu si realizînd lucruri mari prin biserica Sa. Dar El continua sa fie dispretuit si prigonit întocmai ca si ucenicii Sai de pe pamînt si biserica Sa. In epistolele Noului Testament ni se vorbeste mult despre slujba înalta a Domnului Christos, despre locurile ceresti, dar nimic din faptul ca toate lucrurile de pe pamînt i-ar fi fost asezate sub picioare, nimic din tronul Sau, din maretia si autoritatea Sa. Insa, cînd deschidem cartea Apocalipsei îl vedem pe Iisus plin de slava, de maretie, de autoritate si putere. Adeseori unii oameni se întreaba daca nu cumva noi crestinii facem prea mare caz de viata pamînteasca a Domnului Iisus si de sacrificiul Sau de pe crucea Golgotei. Eu cred ca nu. Parerea mea este ca oricît de mult am vorbi despre Omul Iisus, despre Golgota si despre iubirea de nepatruns a Fiului lui Dumnezeu care a murit în locul nostru pe cruce, niciodata nu va fi prea mult, niciodata nu va fi îndeajuns. Dar acum Iisus nu mai este pe cruce ci S-a asezat la dreapta maririi în locurile ceeresti. Daca a vorbi despre sacrificiul Sau uneori ni se pare prea mult, atunci cum ni se pare ca vorbim despre Iisus Mîntuitorul si Domnul nostru Cel înaltat la cer în slava, plin de stralucire si în cea mai înalta slujba pentru biserica Sa de pe pamînt? Oare nu cumva în aceasta directie vorbim prea putin; si oare nu vorbim prea putin, gîndim prea putin pentru ca de fapt cunoastem prea putin? Aceasta ma face sa cred, iubiti cititori, ca tot ceea ce ne trebuie noua astazi este o noua descoperire a lui Iisus, un Iisus superior Celui pe care L-am descoperit în Evanghelii. Superior, nu în sensul de a micsora imaginea Omului Iisus Christos care a urcat crucea Golgotei pentru noi. Noi avem nevoie sa privim azi la acel Iisus care de dincolo de Golgota, din ceruri, ne zice: „Iata, Eu vin curînd”. Acesta este Iisus Christos pe care ni-L prezinta cartea Apocalipsei. Dar, Apocalipsa trebuie sa fie privita mai mult decît un fel de vitrina a cerului în care ne este prezentat Iisus Christos. Apocalipsa este totodata o carte profetica. Atît la începutul cît si la sfîrsitul ei ni se atrage atentia în mod special asupra acestui fapt. De pilda, la începutul cartii (Apoc. 12,3), gasim rostita o binecuvîntare pentru toti aceia care citesc si dau ascultare cuvintelor acestei proorocii si pazesc lucrurile scrise în ea, în timp ce la capitolul 22 versetele 18 si 19 este data o avertizare deosebit de solemna, adresata tuturor acelora care vor încerca sa adauge sau sa scoata ceva din cuvintele cartii acestei proorocii. Unii ca acestia stau sub amenintarea ca si Dumnezeu le va adauga urgiile scrise în aceasta carte, sau le va scoate dreptul lor la pomul vietii si la locuirea lor în vesnicie în Cetatea Sfînta. A profetiza, în sens biblic, nu este numai o lucrare de predicare, de transmitere a Cuvîntului lui Dumnezeu catre ceilalti oameni, ci este si o lucrare de prezicere a unor evenimente viitoare. In acest sens, profetia este un fel de istorie prezentata de Dumnezeu în avans. Iar daca vreti, istoria nu este altceva decît o profetie împlinita. Si în aceasta privinta, Domnul Iisus Christos este subiectul de capetenie al istoriei. El este Acela care sta la cumpana istoriei si a împartit veacurile ei în cele doua mari segmente: înainte de Christos si Dupa Christos. Toate secolele lungi de asteptare dinaintea nasterii lui Iisus în Betleem aveau ochii atintiti spre momentul împlinirii profetiilor mesianice ale Vechiului Testament; iar toate secolele care au urmat Golgotei si înaltarii Sale la cer îsi au ca tinta momentul revenirii Sale. Intr-adevar, în gîndirea si planul lui Dumnezeu, Iisus Christos este suma întregii istorii, a trecutului, prezentului si viitorului. De aceea în Apocalipsa, Domnul Christos este numit Alfa si Omega, începutul si Sfîrsitul. In alt sens, profetiile din cartea Apocalipsei vin sa completeze istoria începuta în cartea Genezei si sa ne îndrepte privirea spre acel moment al refacerii tuturor lucrurilor. In cartea Genezei gasim începuturile istoriei noastre, începutul creatiunii, în timp ce în Apocalipsa ni se vorbeste despre recreatiunea tuturor lucrurilor, despre un cer nou si un pamînt nou. Geneza, prima carte a istoriei noastre ne vorbeste despre un om si sotia lui, asa cum au iesit din mîna Creatorului, iar în Apocalipsa, ultima carte a istoriei noastre, ni se spune despre gloata pamîntenilor rascumparati prin sîngele Mielului, care au ajuns din nou în Paradisul pierdut cîndva prin pacat. La începutul Bibliei citim despre sarpele Satana, pentru ca la sfîrsitul istoriei biblice sa aflam ca sarpele cel vechi numit Diavolul si Satana a fost nimicit. Imediat cum deschidem primele pagini ale istoriei, luam cunostinta despre prima crima, pentru ca în Apocalipsa sa aflam ca toti ucigasii vor fi aruncati, ca si Satana, primul ucigas, în vapaia iazului de foc, care este moartea a doua. Prima cetate pe care omul a zidit-o în mîndria si ambitia lui de a ajunge la cer, descoperim în Geneza ca a fost distrusa, însa în Apocalipsa vedem cum Cetatea lui Dumnezeu cu cei mîntuiti coboara din cer pe pamînt

. Geneza, chiar de la începuturile ei este plina de pacat si tristete, de durere si necazuri; Apocalipsa este o profetie care ne prezice o vreme care va dura cît toata vesnicia, în care nu vor mai fi nici pacat, nici durere, nici moarte, nici lacrimi, nici încercari si necazuri si niciun blestem. Cred ca sînteti de acord, stimati cititori, ca fara cartea Apocalipsei Biblia noastra ar fi cu adevarat incompleta si fara nici o finalitate. Dar, asa cum ne spune versetul 3 din capitolul 1: „Ferice de cine citeste si de cei ce asculta cuvintele acestei proorocii si pazesc lucrurile scrise în ea, caci vremea este aproape”. Aceasta, stimati cititori, este cartea asupra careia
va invit sa ne concentram toata atentia în prelegerile care vor urma. Aceasta este Apocalipsa – Descoperirea lui Iisus Christos – pe care I-a dat-o Dumnezeu ca sa arate robilor Sai lucrurile care au sa se întîmple în curînd. Si le-a facut-o cunoscut trimetînd pe îngerul Sau la robul Sau Ioan. Tot ce doresc cu aceste prelegeri, este aceea de a va ajuta sa descoperiti pe Iisus, sa descoperiti timpurile profetice în care ne gasim si sa va legati astfel într-o partasie si mai strînsa de bratul Aceluia care a murit pentru noi si ne-a rascumparat. Aceleasi brate care s-au întins cîndva pe Golgota pentru tine si mine, doreste sa te conduca, prietenul meu, în împaratia slavei Sale în vesnicie. Nu te întreb în aceste momente daca vrei, daca vrei sa ajungi acolo, ci te invit în numele iubirii Sale: Prinde astazi bratul lui Iisus si spune-I: „Doamne, vin la Tine astazi asa cum sînt; primeste-ma si poarta-ma de mîna pas cu pas prin viata pîna voi ajunge sus înapoi în paradisul Tau. Amin!”

Este privilegiul nostru sa stam din nou în jurul Cuvîntului lui Dumnezeu pentru a cerceta soliile pe care El le-a asezat în Cartea Sa pentru timpul acesta. Cartea biblica care ne-am propus sa devina obiectul studiului nostru în acest ciclu de prelegeri este cartea Apocalipsei. In studiul precedent am cautat sa subliniez adevarul ca Apocalipsa, nici pe departe, nu a fost planuita de Dumnezeu sa fie si sa ramîna pentru noi oamenii o carte tainica, o carte acoperita, pecetluita si de nepatruns; ci, dimpotriva, asa dupa cum însusi titlul cartii ne sugereaza, Apocalipsa este o carte care se deschide si se asteapta sa fie înteleasa de orice minte omeneasca, pentru ca ea este de fapt Descoperirea lui Iisus Christos. Da, Domnul Iisus Christos este subiectul major al întregei carti. El este Tinta finala la care Apocalipsa doreste sa calauzeasca pe toti cititorii ei.
Totodata Apocalipsa este si o carte profetica. Profetiile cuprinse pe paginile ei, ca mai toate profetiile Mesianice ale Vechiului Testament, aveau în obiectivul lor persoana Domnului Iisus Christos. Dupa cum cred ca deja ati observat din studiul personal al Sfintelor Scripturi, profetiile mesianice cuprinse în Vechiul Testament aveau în vedere aspectul mîntuitor al lucrarii Domnului Christos, adica acea lucrare savîrsita la Golgota pentru care Iisus a venit ca Miel al lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. In cartea Apocalipsei este o oarecare diferenta; aici, profetiile mesianice se ocupa de alte aspecte ale lucrarii Domnului Christos în favoarea bisericii Sale. Profetiile mesianice ale cartii Apocalipsei, asa cum am subliniat si cu alte ocazii, se refera la lucrarea mijlocitoare a Domnului Christos în favoarea celor credinciosi, la lucrarea de încurajare, calauzire, aparare si de biruinta a Sa în folosul bisericii Sale de pe pamînt. Profetiile ei mesianice se ocupa nu atît de prima Sa venire cît mai ales de cea de a doua Sa venire. Aceasta face ca Apocalipsa sa fie considerata ca fiind cea mai de valoare carte pentru crestinii din vremea sfîrsitului. Ceea ce face însa pe multi sa continue sa stea în rezerva fata de Apocalipsa si sa nu vada nici un folos din studierea ei este faptul ca nu sînt înca pregatiti sa o înteleaga si nu o înteleg pentru ca în cea mai mare parte a ei Apocalipsa are un limbaj foarte simbolic. De fapt acest lucru era oarecum de asteptat deoarece, fiind o carte profetica, Apocalipsa nu avea de ce face o exceptie în aceasta privinta. Priviti putin la cartile profetice ale lui Daniel, Ezechiel sau Zaharia din Vechiul Testament ce încarcate sînt cu simboluri. In raport cu ele, cartea Apocalipsei este un fel de continuare a lor, un fel de editie moderna a unor profetii de demult. Multi se întreaba azi: „De ce oare a ales Dumnezeu sa ne vorbeasca prin simboluri? Daca vremea sfîrsitului cu toate evenimentele ei apocaliptice, catastrofale este o vreme atît de importanta pentru omul de azi încît toti oamenii ar trebui sa fie informati si pusi în cunostinta de cauza, de ce nu a ales Dumnezeu asa ne vorbeasca clar, fara ocolisuri, fara complicatii si fara simboluri. Nu stia Dumnezeu care avea sa fie soarta interpretarii acestor simboluri; ca unii vor interpreta aceste simboluri într-un fel în timp ce altii în alt fel.
Cînd ne referim la cartea Apocalipsei, un lucru nu as vrea sa trecem cu vederea: Aceasta carte nu este scrisa pentru omul din lume, pentru omul firesc, ci pentru oamenii spirituali, pentru robii Domnului, cum ne spune primul verset al Apocalipsei, pentru aceia care îl cauta pe Dumnezeu cu sinceritate, cu umilinta, cu staruinta si cu un spirit de ascultare. De aceea gasim în versetul 3 din primul capitol o fericire pe care Dumnezeu o rosteste în dreptul acelora dintre robii Sai care citesc, asculta si pazesc lucrurile scrise în aceasta carte profetica. Daca simbolurile Apocalipsei sînt de nepatruns, atunci ele sînt si de nepazit. Atunci nimeni nu ar mai fi socotit vinovat si nefericit ca nu le-a dat atentie si nu le-a pazit. Daca Dumnezeu ne cere sa le pazim, atunci este clar ca El nu a învaluit în taina întelesul cuvintelor proorociei Sale. Ele sînt si vor continua sa ramîna ferecate însa pentru aceia care bazîndu-se doar pe puterea lor intelectuala, îsi închipuie ca vor ajunge sa patrunda gîndurile lui Dumnezeu. In aceasta privinta apostolul Pavel este cît se poate de categoric cînd declara în 1 Corinteni 2,11.12: „Nimeni nu cunoaste lucrurile lui Dumnezeu afara de Duhul lui Dumnezeu; si noi n-am primit din duhul lumii, ci din Duhul care vine de la Dumnezeu ca sa putem cunoaste lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Sau”. Asa stau lucrurile si cu cartea Apocalipsei. Ea este o carte adînca încarcata cu simboluri si semnificatii dar care pot sa fie întelese si recunoscute numai de aceia care se vor lasa calauziti de Duhul lui Dumnezeu. In Apocalipsa, aproape orice element din natura este folosit ca sa reprezinte ceva. Iata, din lumea necuvîntatoarelor, gasim patru cai de diferite culori în capitolul 6, mielul, vitelul, lacustele, sarpele, leul, leopardul, ursul, broastele, vulturul, pasari, pesti si fiare grotesti bizare, neobisnuite cum este fiara din capitolul 13. In Apocalipsa sînt de asemeni aluzii la lumea din regnul vegetal la copaci si iarba prezentate în contextul cerului, pamîntului si marii. Soarele, luna si stele cerului, fulgerele, apele rîurilor si marea devin mijloace prin care Dumnezeu exprima anumite adevaruri. In Apocalipsa gasim în simboluri membri ai familiei – mama si copilul sau persoane din societate, societatea declasata a desfrînatilor, sau societatea nobila a celor morali si virtuosi. Unelte de razboi, cum este sabia, sau de secerat, cum este cosorul, instrumente muzicale, ca trîmbita si alauta, nume geografice din Biblie ca Eufrat, Sodoma, Armaghedon, Ierusalim, Babilon, Egipt, obiecte care se gaseau în templul din Ierusalim –altarul de tamîiere, chivotul, tamîia, sau personaje din istoria Bibliei ca Balaam si Izabela – toate îsi gasesc un loc pe paginile profetice ale Apocalipsei. Iar în centrul tuturor acestor simboluri este Mielul lui Dumnezeu, Leul din semintia lui Iuda, Radacina lui David – Iisus Christos, Domnul nostru. Desi între simbolurile cartii Apocalipsei si celelalte carti profetice ale Bibliei se poate face o paralela foarte strînsa, totusi, multe dintre simbolurile Apocalipsei sînt noi. Ele au fost create pentru a sublinia si mai bine ceea ce Dumnezeu a vrut sa ne descopere prin apostolul Sau. A încerca sa cercetam simbolurile din Apocalipsa punîndu-le în legatura cu alte lucrari apocaliptice nebiblice nu înseamna altceva decît a aseza lucrurile lui Dumnezeu pe aceeasi treapta cu produsul mintii omenesti, ceea ce ar fi o profanare. Desigur ca în acest caz nu vad de ce ar mai fi necesara lucrarea Duhului Sfînt care sa ne descopere lucrurile lui Dumnezeu daca noi le asezam la un loc cu cele profane. O alta greseala pe care nu putini sînt cei ce o fac este aceea de a interpreta simbolurile din cartea Apocalipsei într-o maniera extremista. Pentru unii ca acestia ori toate sînt simboluri, ori toate simbolurile sînt luate în sens literal încetînd de a mai fi simboluri. Daca cercetam însa cu atentie si cu ajutorul Duhului Sfînt vom descoperi ca unele simboluri sînt numai partial niste simboluri pe parcursul cartii asa cum este cazul cu luna, stelele, soarele, rîurile sau marea. Desi nu exista nicaieri în Apocalipsa trasata precis limita între ce trebuie înteles ca simbol si ce trebuie înteles ca realitate, totusi daca mintea noastra se lasa luminata de întelepciunea lui Dumnezeu ea va fi în stare sa aleaga, sa descopere pe masura ce parcurge textele profetiei, unde este limita aceea între simbol si realitate.
Un foarte proeminent loc si rol în cartea Apocalipsei îl joaca diferitele numere ca 2, 3, 3.1/2, 4, 5, 6, 7, 10, 12, 24, 42, 144, 666 si altele. Aceste numere pot sa fie luate si în sens literal, dar chiar asa luate ele poarta în întelesul lor o semnificatie simbolica. Asa de pilda numarul 7 este folosit în cartea Apocalipsei de 54 de ori, mai mult decît oricare alt numar. în primul capitol numarul 7 este asezat în dreptul a sapte biserici literale, fizice existente atunci în Asia Mica. Prin numarul 7 care în gîndirea ebraica reprezenta ideea de perfectiune, de plinatate sau de universalitate, autorul Apocalipsei dorea ca cititorii cartii Sale sa treaca peste bariera timpului si a spatiului si sa vada în cele sapte biserici caracteristicile de seama ale bisericii crestine universale. Iata ce ne spune în aceasta privinta celebrul comentator J. A. Size în Vol. 1 din lucrarea sa în 3 volume despre Apocalipsa: „Cele sapte biserici reprezinta sapte faze sau perioade din istoria bisericii întinzîndu-se de la vremea apostolilor si pîna la a doua venire a lui Christos, caracteristici care sînt în parte cuprinse în numele acestor biserici si mai deplin în continutul epistolelor care le-au fost trimise”.
Dar în Apocalipsa pe lînga cele sapte biserici mai sînt si sapte sfesnice, sapte stele, sapte duhuri ale lui Dumnezeu, sapte peceti, sapte îngeri cu sapte trîmbite, sapte potire cu cele zece urgii, o fiara cu sapte capete si zece coarne … Ce înseamna toate aceste simboluri, banuiesc ca este întrebarea din mintea multora dintre dumneavoastra.
Adaugati la aceasta un alt numar, urmatorul în ce priveste frecventa cu care apare pe paginile profetiei din Apocalipsa – este numarul 12. Sînt numite în aceasta ordine 12 semintii ale lui

Israel cu 12 mii de sigilati din fiecare semintie. In capitolul 4 vedem 24 de batrîni care înseamna dublarea numarului 12. Noul Ierusalim, cetatea celor mîntuiti este vazuta în dimensiunile ei simbolice avînd lungimea si latimea de 12 mii de prajini, iar înaltimea zidului fiind de 144 de coti care este de fapt cifra 12 înmultita cu ea însasi.
Dupa cifra 12 urmeaza ca frecventa în Apocalipsa cifra 10, 4 si 6. Fara îndoiala ca din toate aceste cifre simbolice, oricine îsi poate da seama ca folosirea lor în cartea Apocalipsei nu este întîmplatoare si ca însemnatatea acestor cifre depaseste simpla lor valoare aritmetica. Poate ca multi dintre dumneavoastra v-ati astepta în continuare sa ne ocupam putin

de explicarea acestor simboluri care poate ca v-au pus pe gînduri si v-au stimulat curiozitatea. Cu riscul însa de a va dezamagi putin, trebuie sa va spun acum ca nu am de gînd acum sa încerc sa dau fiecarui simbol în parte explicatia cuvenita. Imi pare rau ca nu pot rasplati chiar acum rabdarea si interesul unora de a sti mai multe despre Apocalipsa. Ceea ce vreau sa subliniez referitor la simbolurile cartii sfinte este faptul ca ele au fost asezate acolo nu pentru a ne stîrni curiozitatea, nu pentru a promova un fel de gimnastica a mintii, ci ele sînt aici pentru ca Dumnezeu a avut ceva de transmis bisericii Sale prin ele. A încerca sa dau niste explicatii dispersate despre fiecare simbol în parte nu înseamna decît a rupe din context acele simboluri si a risca astfel sa pierdem tocmai ideile pe care aceste simboluri au fost destinate sa le transporte pîna la noi. Explicatiile diferitelor simboluri pe care le veti gasi pe parcursul acestor prelegeri sînt sigur ca vor rasplati rabdarea si perseveranta dumneavoastra în studiu. In aceasta directie am alcatuit chiar o lista a majoritatii simbolurilor din Apocalipsa precum si a explicatiilor lor, asa cum le gasim în celelalte carti ale Sfintelor Scripturi. Daca doriti sa aveti o astfel de lista va rugam sa ne faceti cunoscuta dorinta dumneavoastra iar noi va vom pune la dispozitie imediat aceasta lista.
Acum sa ne întoarcem la întrebarea noastra înca nerezolvata: „De ce a gasit Dumnezeu de bine ca sa inspire pe apostolul sau Ioan sa foloseasca metoda vorbirii prin simboluri si nu metoda unei predici directe, frontale si explicite?” La aceasta întrebare trebuie sa recunosc ca se poate raspunde numai în parte, dar raspunsul pe care îl am este deplin satisfacator, chiar si pentru ceea ce ramîne în necunoscut. Pentru aceasta va rog sa întoarceti privirea în istorie la epoca în care apostolul Ioan izolat pe insula Patmos îsi scrie cartea sa catre toate cele 7 biserici din Asia. La data aceea crestinii din provincia romana a Asiei erau în grea strîmtoare. Anul 96 D.Hr., anul cînd se crede ca a fost scrisa Apocalipsa, ne plaseaza chiar în timpul domniei împaratului Domitiancare, prin politica sa a cautat sa desavîrseasca valul de persecutii pe care împaratul Nero l-a lansat împotriva crestinilor, cu 23 de ani mai înainte. Persecutiile declansate de Nero au fost oarecum sporadice, în timpul lor aveau sa cada rapusi 2 din titanii crestinismului –apostolul Pavel si apostolul Petru. Dar acum sub Domitian persecutiile par sa ia un caracter mai sistematic. Efectele antagonismului si repulsiei pe care Nero o simtise fata de crestini fusesera limitate de granitele Romei. Acum, sub Domitian, antipatiile cezarilor se întinde pîna la marginile imperiului. Nero privise pe Pavel si Petru ca pe niste evrei corupti, promotori ai unei credinte netrebnice. Dar Domitian este un cezar flamînd dupa onoruri divine. Crestinii care se închinau Domnului Iisus erau acum somati sa se închine cu aceeasi pasiune si consideratie cezarului. Domitian este primul imperator roman care întelege bine ca în spatele miscarii crestine statea de fapt figura ilustra, dar destul de enigmatica pentru el a lui Iisus, care tindea sa ameninte onoarea si slava lui ca împarat. El este primul imperator care declara razboi persoanei lui Iisus precum si primul care avea sa piarda acest razboi – ca o pregustare a tuturor celor care de-a lungul tuturor veacurilor cît si la încheierea istoriei acestei planete vor trebui sa recunoasca ca au pierdut în lupta lor contra lui Iisus. Razboiul contra crestinilor începuse. Acum inimile celor credinciosi erau pline de groaza. Deja unii începusera sa fie insultati în public, sa fie boicotati în afaceri, sa fie exilati sau izolati, sau sa-si piarda chiar viata. Putea oare crestinismul care era înca în fasa sa supravietuiasca acelei avalanse de persecutii? Cum putea transmite Dumnezeu o solie speciala bisericii Sale care se afla în razboi cu Roma fara însa a spori flacarile persecutiei? Una din caile folosite de Dumnezeu pentru a întari biserica Sa în opozitia ei fata de scaunul Romei a fost prin a exprima soliile cerului în termeni simbolici pe care autoritatile romane nu i-ar fi putut întelege. Cunoscînd acum conditiile istorice ale acelor timpuri putem interpreta cartea Apocalipsei ca un fel de replica apostolica codificata, adresata crestinatatii, un fel de apel divin la credinciosie si statornicie în credinta.
Dar persecutia a fost numai una din primejdiile la bisericile din Asia se vedeau expuse. Pe lînga aceasta, biserica mai era amenintata si de erezii si de pacate. In timpul acela comunitatile erau vizitate intens de profeti falsi, de învatatori mincinosi, de oameni lacomi de cîstiguri mîrsave care încercau sa darîme credinta adevarata. De asemenea, membri imorali dinlauntrul acestei comunitati, cautau prin influenta lor sa darîme standardele curate ale vietuirii crestine îndemnînd pe cei nestiutori si nestatornici la pacat.
Persecutie, erezie, pacat. Acestea nu erau niste fenomene inexplicabile. Apostolul Ioan le-a recunoscut prezenta si originea lor în cartea Apocalipsei punîndu-le în seama adevaratului lor autor – Satana. Satana era la lucru. In spatele acelor stari de lucruri grozave care loveau comunitatile crestine din Asia, apostolul Ioan a vazut acea lupta de milenii dintre Domnul Christos si Satana, dintre Miel si balaur, dintre Cetatea sfînta Ierusalim, sau biserica lui Christos si Babilon, cetatea cea mare sau lumea. Biserica lui Christos devenise tinta suprema a furiei lui Satana si Satana ataca acum din toate directiile prin macelarirea fizica a membrilor bisericii pe cale intelectuala prin introducerea în biserica a tot felul de învataturi de origina pagîna, iar pe cale morala prin stabilirea de norme de viata care erau mai prejos decît exemplul vietii sfinte a lui Iisus. Acestea au fost dintotdeauna cele trei tactici de lupta ale lui Satana reprezentate în Apocalipsa prin 3 uneltetale sale – fiara care iese din adîncuri, fiara care iese din pamînt si desfrînata Babilon. In fiecare epoca lupta Satanei a fost mereu aceeasi, tacticile lui nu s-au schimbat. Daca ne aruncam azi privirea în lume vedem pe alocurea persecutii religioase sub forma unor valuri de violenta fizica împotriva urmasilor lui Christos. In alte parti ale lumii biserica se lupta sa reziste ideologiei materialiste a veacului nostru, spiritului lumesc care o împresoara. Iar în alte parti ale lumii lumea încearca sa mînjeasca curatia vietii urmasilor lui Christos cu tot felul de pacate ca astfel sa o poata desparti de Christos. Desi Apocalipsa este prin excelenta o carte simbolica, ea este totusi o solie directa si clara din partea lui Dumnezeu pentru biserica lui Christos de atunci si de azi. Biserica lui Iisus de astazi este chemata sa sufere prigonire, sa tina sus stindardul adevarului si sa reziste tentatiilor pacatului. Prietene drag, frate crestin, esti tu un adevarat crestin? Apartii bisericii luptatoare a lui Iisus sau ai închinat steagul? Esti tu angajat în aceasta lupta? Esti tu tinta vie a lui Satana sau aliatul lui? Iisus doreste sa-ti adreseze o solie speciala azi prin cartea Apocalipsei. El zice: „Ferice de cine citeste, de cine asculta si de cine pazeste cuvintele scrise în cartea aceasta”. Aceasta carte este pentru noi, pentru tine si mine. Pe paginile ei vei descoperi pe Iisus Mielul lui Dumnezeu care te invita: „Paseste cu curaj pe urmele Mele”. Fie ca acum, chiar în aceste momente sa spui: Doamne Iisuse, Ti-am auzit chemarea; Iti multumesc ca nu ma parasesti în tumultul acestei lumi care cauta sa ma fure si sa ma îndeparteze de tine. Iti multumesc pentru aceasta carte minunata Apocalipsa, aceasta descoperire a Ta. Vreau Doamne sa Te reprezint cu cinste, sa fiu un martor al Tau în aceste zile de coruptie si confuzie. Vreau sa stau de partea Ta si sa port luptele Tale pentru ca vreau sa fiu al Tau pentru vesnicie. Ajuta-ma la aceasta si-Ti multumesc din adîncul inimii mele. Amin!

Fara îndoiala ca Apocalipsa a fost scrisa de apostolul Ioan prin inspiratie divina, avînd în vedere pe crestinii din zilele lui. Dar, dupa ani de partasie cu aceasta carte a Apocalipsei si cu adevaratul ei Autor, si dupa ce mi-am luat timp sa studiez suficient de multe carti care au cautat sa dea o cît se putea de corecta interpretare profetiilor ei, concluzia la care am ajuns este ca aceasta ultima carte profetica a Bibliei, a fost în mod special destinata a fi materialul de studiu al bisericii sfîrsitului. Oridecîte ori ma gîndesc la acest fapt ramîn uimit si ma cutremur la gîndul cît de putini crestini ai zilelor noastre cunosc si apreciaza privilegiul de a avea în Biblia lor o carte ca aceea a Apocalipsei. Desi poate ca ei deschid Bibliile lor zi de zi si o iau cu ei la biserica la sfîrsitul fiecarei saptamîni, totusi, cît de necunoscuta si de ignorata continua sa ramîna aceasta carte pentru cei mai multi dintre crestini! Cineva s-a exprimat odata ca de fapt acesta este si planul lui Satana, ca el este în mod special interesat sa ne tina cît mai departe de numai doua carti din întreaga Biblie: prima carte, spunea acea persoana, este Geneza; iar a doua carte, este Apocalipsa. De ce? Foarte simplu. In primul rînd Satana ar dori sa nu luam în seama cartea Genezei, pentru ca el nu doreste ca noi sa facem cunostinta cu Creatorul nostru, cu Legea Sa, ca el nu doreste sa aflam nimic despre Satana, vrajmasul nostru si al lui Dumnezeu, si ca el nu ar vrea sa aflam ca sîntem niste pacatosi sortiti pieirii. Lui Satana în schimb, i-ar conveni ca oamenii sa cînte, sa plînga, sa sacrifice si sa vorbeasca tot timpul numai despre Golgota, atîta timp cît ei nu sînt constienti de prezenta sa nefasta si ca în persoana lui au de a face cu un vrajmas care trebuie biruit. In al doilea rînd, Satana nu doreste ca oamenii sa studieze ultima carte a Bibliei, cartea Apocalipsei, pentru ca aceasta ar fi singura carte din care oamenii ar întelege în modul cel mai explicit planul lui Dumnezeu de a curati universul sau de pacat si de pacatosii neîntorsi la El. Satana, nu numai ca nu ar dori sa ne vada constienti de efectele dezastroase ale pacatului de-a lungul istoriei, ci el totodata doreste sa ne fereasca de a vedea binecuvîntarile vesnice care asteapta pe cei credinciosi. Cu alte cuvinte, Satana ar dori sa orbeasca mintile noastre asa încît sa nu putem vedea nici începutul si nici sfîrsitul existentei noastre. El ar vrea ca noi sa traim o viata preocupata încontinu de clipa prezenta, de satisfacerea numai a nevoilor fizice, preocupata numai de ambitii si de satisfactii de moment. El ar vrea ca încheierea istoriei planetei noastre sa gaseasca pe cei mai multi dintre noi departe de Dummnezeu, nepregatiti pentru viata cerului si cu totul înhamati la carul intereselor sale. Observati cum în unele zone de pe pamînt el aproape ca a reusit sa stearga din mintea a milioane de oameni existenta lui Dumnezeu si scopurile Sale cu noi. Asa se face ca milioane de oameni azi au îmbratisat teoriile ateiste în timp ce în alte zone ale pamîntului oamenii au uitat de Dumnezeu fiind fascinati de stralucirea de o clipa a vietii prezente. Si în acest caz Satana este activ inspirînd oamenilor gîndul ca viata trebuie traita si ca pasiunile noastre oricare ar fi ele, trebuie satisfacute. Astfel, pe ceilalti oameni îi cufunda în adîncul oceanului gîndirii materialiste. In aceasta privinta, înca din timpurile stravechi ale Vechiului Testament, un mare întelept a rostit cîndva un adevar absolut. El a spus: „Cînd nu este nici o descoperire dumnezeiasca poporul este fara frîu” (Proverbe 29,18). Daca astazi putem observa cu durere si consternare mai mult decît altadata în istoria acestei planete cum mii si mii de oameni pier fara sa fi stiut nimic din viata adevarata cu Dumnezeu, aceasta nu se datoreaza decît unei singure cauze – civilizatia zilelor noastre duce lipsa de orice descoperire dumnezeeasca. Satana a reusit sa stearga aproape complet din mintea omului modern viziunea existentei lui Dumnezeu. De aceea oamenii de azi nu mai simt nici o responsabilitate nici fata de cer, nici fata de pamînt; nici fata de ei si nici fata de altii. Egoism, nesabuinta, mîndrie, placeri distrugatoare, ura, dorinta de suprematie, au ocupat azi locul lui Dumnezeu. Satana a sters totodata din mintea oamenilor si viziunea viitoare a existentei lor. Milioane de oameni alearga azi prin viata încolo si încoace, an dupa an, uitînd ca în curînd acest tren al istoriei va trebui sa se opreasca potrivit orarului lui Dumnezeu în ultima lui statie, si ca ei vor trebui sa stea fata în fata cu Dumnezeu la bara judecatii divine. O, cît de dibaci este Satana! Cît de sinistra este întelepciunea lui si cît de iscusite sînt eforturile sale de a sterge din mintea noastra viziunea atît a trecutului cît si a viitorului care ne asteapta, adica Geneza si Apocalipsa, începutul si sfîrsitul. Dar, opriti-va iubiti cititori din alergatura dumneavoastra zilnica, zmulgeti-va din capcana planurilor si preocuparilor vremelnice si deschideti cu o inima flamînda si cu sinceritate de copil cartea Apocalipsei; si atunci … atunci se va face lumina în inima dumnneavoastra, atunci veti descoperi pe Iisus Christos, veti descoperi pe Creatorul si Rascumparatorul dumneavoastra. Atunci veti descoperi viitorul extraordinar pe care Dumnezeu îl are în vedere cu aceasta planeta si cu fiecare om.
Multi crestini au încercat, ce-i drept, cîndva pe parcursul vietii lor sa deschida cartea Apocalipsei cu intentia sincera de a o cunoaste si a întelege ceea ce Dumnezeu a intentionat sa ne transmita prin paginile ei. Dar, cînd au dat cu ochii de tot felul de vedenii, de simboluri, de imagini bizare sau întîmplari ce pareau a fi fost culese de undeva din lumea basmelor sau miturilor antice, nestiind cum sa gaseasca un drum în acea confuzie de sunete, imagini si cuvinte, acei crestini s-au retras perplexi si dezarmati, si poate chiar îndoielnici daca aceasta carte este sau nu cu adevarat inspirata. Greseala pe care acestia au facut-o în încercarea lor se aseamana foarte mult cu greseala mea din tinerete, ca si a multor altor privitori neinitiati care am intrat cîndva pentru prima data într-o expozitie de pictura. Din dorinta de a observa cît mai bine totul, din dorinta de a pastra în cîmpul vizual cît mai bine acel tablou celebru, privitorii neinitiati fac greseala de a se apropia prea mult de tablou si în loc ca sa mai vada subiectul respectiv, în loc sa cuprinda scena ca un tot si sa înteleaga mesajul ei artistic, ei vad în fata ochilor numai pete de culoare, numai trasaturi de pensula, numai detalii fara nici o legatura între ele sau numai niste umbre fara un contur precis. Dar, dati-va cîtiva pasi mai în spate si deschideti larg ochii ca sa cuprindeti totul dintr-o privire. Cautati sa respirati dintr-odata întreaga atmosfera. Atunci acea confuzie de forme si culori de mai înainte va vorbi, va va transmite din ce în ce mai mult din mesajul pe care mîna artistului l-a exprimat prin acele dîre de vopsea aruncate pe pînza parca la întîmplare. Ce vreau sa spun este ca asa cum oamenii au descoperit ca exista o întreaga tehnica si arta nu numai de a picta, dar si de a descifra si a privi o pictura, sau a scrie si a decodifica mesajul unei carti, tot asa, si chiar cu atît mai mult pentru a întelege o carte profetica este nevoie de a avea o anumita atitudine si natural o anumita metoda. In primul rînd, cînd pasim pentru a studia aceasta carte, sa lasam la o parte orice prejudecata, orice spirit de îndoiala sau de usuratate. Apocalipsa este o carte tot atît de inspirata ca oricare alta carte din Sfintele Scripturi. Daca ne-am gîndi numai la un singur fapt si anume ca din cele 404 versete ale Apocalipsei, 265 dintre ele contin limbaj împrumutat din Vechiul Testament; ca exista 285 de citate directe din Vechiul Testament si un numar de aproximativ 550 de referinte la Vechiul Testament, atunci, desigur ca vom privi Apocalipsa asa cum trebuie, ca pe o carte inspirata. In al doilea rînd atitudinea noastra trebuie sa fie aceea a unui copil care asteapta sa fie învatat de mama sau de profesorul sau, dispus sa asculte, sa fie atent si sa se lase ajutat. Gînditi-va putin la faptul ca aceasta carte a circulat în epoca în care a fost scrisa din loc în loc si din biserica în biserica si ea a fost citita în fata unor oameni dintre care destul de putini erau trecuti prin scoala si educati, fie chiar numai pentru a fi în stare sa o citeasca. Cum va închipuiti ca au putut întelege primii cititori ai Apocalipsei soliile acestei carti? Noi astazi, cînd vorbim despre cele cuprinse în cartea Apocalipsei, folosim adeseori tot felul de termeni teologici care sînt complicati chiar numai sa-i pronunti, cum ar fi escatologie, premileanism, simbolism sau soteriologie. Insa apostolul Ioan nu a fost preocupat sa complice lucrurile. Duhul lui Dumnezeu l-a inspirat ca sa aleaga cele mai comune imagini ca lampa, sfesnic, coroana, sabie, nor, chei, cai, stele, trîmbite, sarpe, vesminte, rîu, mireasa, strazi sau poarta, cuvinte pe care orice copil le putea întelege. Probabil ca oamenii au învatat de la

Dumnezeu în aceasta privinta ca lucrurile deosebit de importante trebuie exprimate în cuvinte simple. De exemplu, cuvintele care stau în dreptul unui semnal de trecere peste orice linie ferata sînt scurte: opreste, asigura-te si porneste. De ce credeti ca a fost nevoie sa fie exprimate atît de simplu? Tocmai pentru ca si un copil sa le înteleaga si sa-si dea seama ca de acele semnale depinde viata sau moartea. In atitudinea noastra trebuie sa fim nu numai asemenea unui copil, ci trebuie în mod constant sa cerem de la Dumnezeu lumina si putere de a întelege si a împlini toate cuvintele proorociei acestei carti. Nu uitati. Cartile care au fost scrise pe genunchi cu rugaciune, se înteleg bine numai daca sînt citite tot pe genunchi.
Si acum sa vorbim si despre cea mai buna metoda de a studia cartea Apocalipsei. In primul rînd este necesar a avea o imagine sinoptica, de ansamblu a materialului care se gaseste în cele 22 de capitole ale cartii. De aceea în continuare doresc sa va ofer un fel de ghid. Am asezat acest ghid într-o forma organizata, scrisa, care sa contribuie în mod sigur la întelegerea continutului Apocalipsei.
Si acum, sa ne dam cîtiva pasi înapoi, ca sa privim tabloul Apocalipsei si sa încercam sa cuprindem într-o privire de ansamblu totul. Sa începem dar, cum era si de asteptat, cu capitolul 1.
In primele versete din acest capitol avem o scurta introducere dupa care urmeaza salutari si cuvinte de lauda la adresa Domnului Christos Cel înviat. Dupa aceasta apostolul Ioan ne vorbeste despre porunca pe care a primit-o din partea Domnului ca sa scrie o carte si ca prim capitol al cartii sale este prezentata persoana slavita a Domnului Christos care I S-a aratat lui Ioan într-o vedenie. Cu aceasta se încheie capitolul 1. In capitolele 2 si 3 se gasesc un numar de sapte epistole din partea lui Iisus catre un numar de sapte biserici care se gaseau la ora aceea în provincia Asia. In capitolul 4 scena se transfera în cer unde apostolul Ioan priveste în viziune tronul lui Dumnezeu cu cei 24 de batrîni si cele patru fapturi vii ce stateau cu totii în jurul tronului. Si capitolul 4 se încheie cu o cîntare de lauda adresata Creatorului. Vedenia din capitolul 5 are loc tot în cer vizînd direct persoana Domnului Christos ca Rascumparator omenesc în simbolul unui miel înjunghiat, singurul care a fost vrednic în tot universul sa deschida o carte pecetluita cu sapte peceti. Si aceasta vedenie se încheie prin izbucnirile unui imn de lauda la adresa Mîntuitorului si a lucrarii Sale de rascumparare a celor de pe pamînt. In primele 8 versete din capitolul 6 are loc ruperea primelor 4 peceti, lasînd ca sa se auda si sa se vada în cavalcada patru calareti, fiecare calarind un cal de alta culoare. In partea a doua a capitolului 6, cînd Mielul rupa a 5-a pecete, apostolul Ioan are ocazia sa auda glasurile martirilor întrebînd pe Dumnezeu cu privire la timpul cînd va începe judecata pamîntului si razbunarea sîngelui lor nevinovat. Iar în ultima parte a capitolului 6 sînt descrise cîteva din evenimentele cu care cea de a 6-a pecete avea sa se încheie. In capitolul 7 în prima parte avem o identificare simbolica a poporului lui Dumnezeu care urmeaza sa fie sigilat pentru cer în timp ce în cea de a doua parte a capitolului avem viziunea sosirii acestui popor la tronul lui Dumnezeu, care, pîna sa ajunga acolo a trebuit sa treaca prin necazul cel mare din care însa au iesit cu bine si cu hainele lor spalate în sîngele Mielului. In capitolul 8 descoperim ca dupa o perioada de o jumatate de ora profetica de liniste în cer, a avut loc ruperea celei de a saptea peceti în sunetul de trîmbita a numai patru îngeri dintr-un grup de sapte îngeri care au aparut deodata pe scena vedeniei ceresti. Acest sunet de trîmbita a fost semnalul declansarii unor catastrofe pe pamînt. In capitolul 9 ascultam si privim pe de al 5-lea si al 6-lea înger sunînd din trîmbitele lor, si drept urmare pe pamînt are loc mai întîi o invazie de lacuste, iar la sunetul celei de a sasea trîmbite este vazuta o ostire de 200 de milioane de calareti aducînd cu ei o întreita urgie: foc, fum si pucioasa. In capitolul 10 un înger puternic care s-a coborît din cer avînd în mîna o carticica deschisa, rosteste o proclamatie solemna dupa care îi înmîneaza lui Ioan acea carticica cu porunca de a pecetlui si a nu scrie nimic din cuvintele pe care le-au rostit cele sapte tunete ale lui Dumnezeu. In capitolul 11 i se porunceste lui Ioan sa masoare templul lui Dumnezeu, dupa care i se arata doi martori care profetizau si care au fost omorîti de fiara care se ridicase din adînc dar care dupa trei ani si jumatate au înviat si s-au înaltat la cer. Aici, la sfîrsitul capitolului 11 ascultam pe cel de al saptelea înger sunînd din trîmbita lui si proclamînd biruinta definitiva a împaratiei lui Dumnezeu asupra împaratiilor lumii, în uralele unui imn de lauda. Capitolul 12 are trei parti. In prima parte a lui avem vedenia unei femei în durerile nasterii, al carei prunc este rapit la cer pentru a fi ferit de mînia balaurului ce cauta sa-l manînce. In a doua parte a capitolului 12 aflam despre un razboi în cer în care Mihail si îngerii Lui au aruncat din cer pe balaur si îngerii lui, pentru ca în ultima parte a capitolului, balaurul, mîniat pe femeia care nascuse si care a fugit în pustie, a pornit sa faca razboi contra ramasitei femeii. In capitolul 13 balaurul cheama o fiara din adînc si prin puterea si autoritatea pe care balaurul i-a dat-o acea fiara a pornit razboi contra sfintilor si i-a biruit. în a doua parte a capitolului 13 vedem aparînd din pamînt o alta fiara, dar care lucra prin puterea fiarei dintîi. Cei necredinciosi primesc semnul fiarei în timp ce cei credinciosi sînt sortiti pieirii. Capitolul 14cuprinde vedenia cu cei 144.000 de credinciosi adunati pe Muntele Sionului si cu o serie de 3 îngeri rostind asupra pamîntului niste solii de o solemnitate impresionanta prin care se anunta pedepsirea fiarei si a acelora care vor accepta semnul ei. In finalul capitolului vedem cum secerisul pamîntului este adunat iar Iisus este vazut venind pe norii cerului. In vedenia din capitolul 15 întreaga oaste a martirilor ajunsa la tronul lui Dumnezeu intoneaza acum cîntarea lui Moise si cîntarea Mielului, doua imnuri de biruinta. In capitolul 16 vedenia ne îndreapta privirea spre momentul cînd glasul divin din templu porunceste celor sapte îngeri sa verse pe pamînt potirele mîniei lui Dumnezeu. In varsarea ultimului potir îsi gaseste prabusirea si Babilonul, scaunul fiarei. In vedenia din capitolul 17 este prezentata în detaliu caderea Babilonului, iar în capitolul 18 este strigatul de triumf al cerului împotriva Babilonului. In capitolul 19 întreg cerul este vazut în sarbatoare, este sarbatoarea nuntii Mielului. în aceeasi vedenie apostolul Ioan surprinde din nou imaginea calului alb pe care calareste Cuvîntul lui Dumnezeu, pentru ca în ultima parte a vedeniei sa aiba loc scena aruncarii în iazul cu foc a fiarei si a proorocului mincinos. In capitolul 20apostolul Ioan vede legarea si aruncarea lui Satana în temnita Adîncului pentru o vreme de o mie de ani timp în care, la versetele 4-6 ni se prezinta ce lucrare are loc în ceruri si apoi ce se va întîmpla pe pamînt la sfîrsitul mileniului, si anume învierea tuturor celor necredinciosi. Dupa aceasta, în partea a treia (versetele 7-10) vedem pe Satana dezlegat cum instiga pe cei necredinciosi ca sa dea navala sa puna mîna pe Cetatea Sfînta, si cum foc din cer se coboara ca sa mistuie pe cei necredinciosi în iazul cu foc împreuna cu fiara si cu proorocul mincinos. Prin vedeniile capitolelor 21 si 22, pana inspiratiei divine ne asaza în fata privirii noastre uimite cetatea plina de splendoare a Noului Ierusalim ce urmeaza sa fie asezata pe un pamînt nou si sub un cer nou. Dupa aceste vedenii, cartea Apocalipsei se încheie cu cuvinte de îndemn, de asigurare si de solemna avertizare.

Acum, dupa ce am trecut pe deasupra întregului peisaj spiritual al Apocalipsei, într-o vedere de ansamblu, ceea ce ne-a ramas este aceea de a organiza tot acest aparent amalgam de povestiri, vedenii si cîntari de lauda într-o forma convenabila, asa încît sa ne fie cît mai usor sa le putem patrunde întelesul.

O viziune de ansamblu

Va invit din nou la un scurt popas în jurul Apocalipsei, una dintre cele mai importante si mai frumoase carti ale Sfintelor Scripturi. Atît în ce priveste forma si simbolurile ei, si cu atît mai mult în ce priveste scopul, tema ei de capetenie cît si întelesurile soliilor ei, Apocalipsa este si va ramîne o capodopera a gîndirii profetice, o capodopera a inspiratiei divine. In definitiv, pentru cine a fost scrisa cartea Apocalipsei, se întreaba multi. Dupa cum am subliniat în prelegerea trecuta, vorbind despre motivul pentru care profetul Ioan, ucenicul Domnului a fost inspirat sa transmita soliile cerului prin limbajul anagramat al simbolurilor biblice, am aratat ca initial Apocalipsa a fost scrisa pentru a raspunde nevoilor si situatiilor imediate prin care trecea biserica Apostolica a primului secol. Inca în fasa, înca necalita aceasta biserica fusese cuprinsa deja de flacarile persecutiei. Asa cum un copil alearga în ceas de primejdie sau de durere la bratele mamei, tot asa si tînara biserica crestina avea nevoie de Iisus. Ea avea nevoie de Acel Iisus care în clipa înaltarii Sale la cer le promisese ucenicilor Sai: „Iata, Eu sînt cu voi în toate zilele pîna la sfîrsitul veacului”. Si sfîrsitul primului veac avea sa se consume curînd amenintînd ca în acest sfîrsit sa se curprinda si sfîrsitul bisericii crestine. Unde este Iisus care ne-a promis ca va fi cu noi? Primii crestini erau în lacrimi si ei aveau nevoie de cineva care sa le stearga lacrimile. Ei aveau nevoie de o noua descoperire a Domnului Iisus Christos si Domnul I S-a aratat lui Ioan fagaduind prin cuvintele Apocalipsei Sale ca El va sterge orice lacrima din ochii lor si ca în curînd va veni ca sa-i duca acolo unde nu va mai fi nici tînguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintîi au trecut. Ah, ce rugaciuni fierbinti înaltau primii crestini în acele zile de persecutie! In ciuda însa a acelor rugaciuni disperate, circurile romane îsi continuau spectacolele lor oribile cu macelarirea crestinilor, iar flacarile, sabia si închisoarea continuau sa rareasca din ce în ce mai mult numarul credinciosiulor primei biserici. Oare, mai este Cineva acolo sus care sa mai asculte rugaciunile noastre, era întrebarea multora dintre ei. Ei aveau nevoie chiar atunci de o asigurare vie, si de aceea prin Apocalipsa, privirea lor a putut sa strabata cerul si sa ajunga acolo la templul lui Dumnezeu unde Iisus îsi împletea lucrarea Sa de Mijlocitor cu fumul tamîiei rugaciunilor sfintilor, în fata primei biserici plana spectrul mortii violente din pricina credintei lor statornice în Iisus. Oare, aceasta avea sa fie singura rasplata care îi astepta? Oare avea sa ia în seama Domnul sacrificiile lor? Da, prin cartea Apocalipsei Dumnezeu le fagaduia ca El va lua în seama suferintele lor, ca El va razbuna sîngele lor varsat pentru credinta. Totodata, El dorea sa le spuna ca prin curmarea vietii lor El dorea sa-i treaca la odihna pamîntului sa se odihneasca de faptele lor, pentru ca în dimineata învierii, ca o rasplata demna pentru credinciosia si eroismul lor ei sa fie treziti din nou la viata, fiind chemati sa împarateasca cu Iisus timp de o mie de ani si apoi de-a lungul vesniciei. Fara îndoiala ca Apocalipsa a fost scrisa pentru folosul imediat al primilor crestini ca sa-i asigure ca biruinta finala a cauzei lor este indiscutabila. Ei, biruitorii fiarei, ai icoanei ei si ai numarului ei s-au putut vedea cu anticipare sus la Marea de Cristal cu alautele lui Dumnezeu în mîna cîntînd cîntecul biruintei într-o scena de o solemnitate si grandoare de nedescris. Sîngele lor urma sa fie razbunat. Iisus al lor, Iisus Cel dispretuit si batjocorit de lume era vazut acum atît de aproape de ei! El este la cîrma evenimentelor tinînd pe loc vînturile, El este Cel ce vine pe nori ca sa-Si ia la Sine biserica Sa pregatita pentru sarbatoarea nuntii Mielului. Astfel, pentru prima biserica cea greu încercata, cartea Apocalipsei urma sa fie un raspuns direct al cerului la nevoile lor de a fi îmbarbatati si întariti în credinta. Era un fel de repetare prin imagini profetice de data aceasta, a asigurarii Domnului Iisus: „în lume veti avea necazuri, dar îndrazniti; Eu am biruit lumea.”
Tema de capetenie a Apocalipsei este biruinta, biruinta lui Christos si a bisericii Sale asupra balaurului si a uneltelor sale. Apocalipsa dorea sa le spuna primilor crestini: Priviti la cer, nu la pamînt; priviti la viitorul care va asteapta, nu la prezent. Lucrurile nu sînt chiar asa cum vi se par. Ce-i drept, fiara care iese din adînc pare sa fie atotbiruitoare. Ea a pornit deja razboi împotriva sfintilor; ea îi va birui si îi va da la moarte, dar, priviti la Iisus, la luptele Lui, la suferintele Lui, la jertfa Sa si la biruinta Sa. Fiti siguri, le spunea primilor crestini cartea Apocalipsa, ca prin El si voi veti fi în toate acestea mai mult decît biruitori.
Dar ceea ce doresc sa va spun în aceasta prelegere este ca valoarea cartii Apocalipsei nu trebuie sa o vedem restrînsa si epuizata doar la epoca primei biserici crestine. Solia Apocalipsei nu urma sa aiba o însemnatate practica spirituala numai pentru primii crestini din acea epoca în care aceasta a fost scrisa. Apocalipsa este o carte a carei valoare avea sa creasca mereu de-a lungul veacurilor pîna în zilele noastre. Daca fiecare generatie de credinciosi care si-au asternut privirea si inima pe paginile ei aveau sa sustina cu convingere ca soliile Apocalipsei au fost scrise special pentru ei, cu cît mai mult am fi noi astazi îndreptatiti sa credem ca Apocalipsa este chiar darul cerului pentru aceasta generatia a sfîrsitului. Permiteti-mi de aceea, stimati cititori, sa subliniez acum în cîteva cuvinte, cîteva din valorile practice ale Apocalipsei pentru noi cei de azi, înainte de a intra în analiza, în studiul propriuzis al cartii Apocalipsa.
In primul rînd Apocalipsa ne ofera o lumina foarte clara privind aceste ultime zile ale istoriei planetei noastre. Dupa cum vedeti si simtiti omenirea zilelor noastre traieste într-o stare de încordare internationala atît politica cît si economica, ceea ce face obiectul îngrijorarii multor oameni de stat. Acestia nu pot vedea asa departe în viitor, dar atît cît pot vedea le este suficient ca sa fie alarmati. Ei vad ca în ciuda cuvintelor de buna intentie si buna credinta, în ciuda tratatelor de neagresiune un cataclism mondial pare a fi ceva inevitabil. Despre aceste vremuri ale sfîrsitului Mîntuitorul a spus plin de consternare: „Vor fi semne în soare, în luna si în stele, si pe pamînt va fi strîmtorare printre neamuri care nu vor sti ce sa faca la auzul urletului marii si al valurilor. Oamenii îsi vor da sufletul de groaza în asteptarea lucrurilor care se vor întîmpla pe pamînt” (Luca 21, 25.26). Despre aceleasi vremuri apostolul Pavel a spus: „Dar voi fratilor, nu sînteti în întuneric; voi toti sînteti fii ai luminii si fii ai zilei; noi nu sîntem ai noptii, nici ai întunericului”. Da, noi nu avem de ce sa fim în întuneric privind viitorul. Dumnezeu ne-a facut cunoscut programul Sau în cartea Apocalipsei. Aici avem descrise evenimentele viitoare, jaloanele drumului pe care istoria noastra va pasi pîna va ajunge la capatul ei. Si aceasta prezicere a viitorului a fost facuta cu scopul nu de a ne speria ci de a ne simti încurajati. De ce este lumea de azi plina de groaza în aceste zile? Pentru ca ea nu cunoaste viitorul, pentru ca îl priveste cu ochi întunecati de nestiinta. Noi înca, prin cartea Apocalipsei aflam ca Acelasi Iisus care acum aproape 2000 de ani a potolit furia valurilor pe marea Galileii este Acelasi care va potoli oceanul de tulburari si nelinisti al omenirii de azi. Iar daca totusi furtuna se va înteti si valurile evenimentelor pustiitoare se vor abate asupra noastra, noi vom fi siguri ca El este la cîrma istoriei, El este stapîn pe orice situatie, El este Biruitorul. Pe lînga lumina care sa penetreze negurile viitorului, Apocalipsa ne aduce curaj si mîngîiere în vremuri de tristete, apasare, neliniste sau descurajare. Toate viziunile prezentate în aceasta carte au scopul de a aseza în prim planul privirii noastre imaginea plina de succes a binelui, a ratiunii, a dragostei, a credintei si adevarului. Viziunea triumfuluieste ceea ce avem nevoie atunci cînd sîntem înfrînti de necazurile vietii de zi cu zi. Avem nevoie sa privim spre cineva deasuprea noastra, Cineva care sa-Si aseze mîna pe umerii nostri si sa ne asigure ca El sta la cîrma vietilor noastre. Cititi va rog ca o lectura particulara capitolul 26 din a 2-a carte a Cronicilor. In el ni se vorbeste despre împaratul Ozia care a domnit peste regatul lui Iuda timp de 52 de ani. Perioada aceea a fost cu adevarat o perioada de aur pentru ca întregul tinut al regatului de sud se scalda în pace si prosperitate. Cu toate acestea, nici un împarat nu a murit încarcat cu atîta rusine. Pretinzînd la un moment dat, în chip blasfemator, ca el ar avea cine stie ce încredintare divina, împaratul Ozia a intrat în templul lui Dumnezeu si s-a apropiat de altarul tamîierii nu ca un pacatos, ci ca un preot, fapt pentru care Dumnezeu l-a lovit brusc cu lepra. Tocmai în acea epoca de glorie crescuse si tînarul Isaia, profetul de mai tîrziu. Plin de entuziasm, înflacarat de idealuri înalte, Isaia facuse din împaratul Ozia un fel de model. O, cît de deziluzionat a trebuit sa se simta acest tînar cînd a vazut cum steaua visurilor lui s-a semetit împotriva Domnului, s-a umplut de ocara si în cele din urma a trebuit sa se

coboare în mormînt. Parea ca toate idealurile lui s-au stins odata cu încheierea domniei lui Ozia. Parea ca toate sperantele lui de viitor aveau sa nu mai fie niciodata împlinite. Dar n-a fost asa. La capitolul 6 cu versetul 1, din cartea sa, proorocul Isaia avea sa scrie: „în anul mortii împaratului Ozia am vazut pe Domnul sezînd pe un scaun de domnie foarte înalt”. Ozia era mort; planurile si visele tineresti ale lui Isaia erau sortite mortii. Dar Dumnezeu nu era mort, iar planurile si interesele lui Dumnezeu cu Isaia nu aveau sa fie sortite înfrîngerii. In aceeasi stare de lucruri se afla si batrînul apostol Ioan care acum era exilat pe insula Patmos din pricina credintei. Dupa ce purtase toata viata povara dulce si binecuvîntata a lucrarii Domnului, în asteptarea zilei revenirii Mîntuitorului, acum, înfrînt, descurajat si obosit de luptele vietii, nu-si astepta poate, decît clipa mortii. Dar, asa cum avea sa marturiseasca în introducerea cartii sale, la capitolul 1 începînd cu versetul 9, viziunea lui Iisus a schimbat acea zi de disperare si gînduri amare într-o zi a bucuriei, a sperantei, a succesului. Iata cuvintele sale: „Eu, Ioan, fratele vostru, care sînt partas cu voi la necaz, la împaratie si la rabdarea în Iisus Christos, ma aflam în ostrovul care se cheama Patmos din pricina cuvîntului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos. In ziua Domnului eram în Duhul si am auzit înapoia un glas puternic ca sunetul unei trîmbite; m-am întors sa vad glasul care-mi vorbea, si cînd m-am întors am vazut sapte sfesnice de aur si în mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva care semana cu Fiul Omului. Cînd L-am vazut am cazut la picioare ca mort. El Si-a pus mîna dreapta peste mine si a zis: „Nu te teme, Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort si iata ca sînt viu în vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor”. Inchipuiti-va ce încurajare si mîngîiere a putut simti apostolul Ioan în acele clipe negre de tristete si amaraciune, cînd i s-a aratat Domnul. Ce bucurie, ce valuri de speranta au inundat inima lui ! Da, acum era sigur ca desi parasit pe o insula, desi la capatul vietii si al puterilor sale, totusi, cauza pentru care a trait si a luptat si a depus o marturie sincera, nu este o cauza pierduta. Poate ca Patmosul avea sa mai ramîna înca un fel de colivie pentru aripile sale fizice, dar viziunea lui Iisus i-a dat aripi spiritului sau, sperantelor sale, i-a dat stralucire privirilor sale încetosate. Poate ca fiecare din noi avem un Ozia al nostru, un model, un ideal, o persoana, sau niste planuri de care credem ca depinde succesul vietii noastre. Poate ca fiecare avem luptele noastre si asteptam sa culegem cît mai repede fructele dulci ale biruintei si satisfactiei. Si cît de dezamagiti, descurajati, deprimati si înfrînti ne gasim adeseori, cînd oamenii în care am crezut ne-au înselat, planurile si visele noastre ambitioase s-au naruit ca un castel de nisip, sau luptele noastre parca ne izoleaza si mai mult de restul lumii, facînd din noi niste abandonati ai soartei pe o insula pustie. O, daca si noi am avea atunci în acele clipe de descurajare ochii atintiti spre cer, spre viziunea Aceluia care din înaltimea cerului este gata sa-si puna mîna Sa peste noi, sa ne încurajeze si sa ne ridice din disperarea noastra. O, daca am deschide atunci, macar atunci, cartea Apocalipsei, cartea curajului si a încrederii în Dumnezeu. Totodata, cartea Apocalipsei poate deveni pentru acela care o studiaza cu atentie si este dispus sa pazeasca lucrurile scrise în ea, o arma puternica împotriva pacatului si împotriva oricarui compromis cu lumea. Din soliile adresate celor sapte biserici, asa cum le gasim în capitolele 2 si 3, de care ne vom ocupa în paginile urmatoare, descoperim ca Apocalipsa este de fapt cel mai fierbinte apel al cerului catre cei credinciosi, de a ramîne statornici de partea adevarului si a cauzei lui Iisus în mijlocul tuturor încercarilor subtile ale celui rau de a corupe credinta. Statornicie si curatie, este apelul lui Dumnezeu chiar si atunci cînd viata ne este amenintata de persecutie si moarte. întreaga carte este o pledoarie continua la o viata sfînta, la umblare curata, la o credinciosie neîntinata, neîmpartita. Iata cuvintele cu care Iisus îsi încheie în Apocalipsa apelul Sau catre noi la o viata sfînta: „Apoi mi-a zis: ‘Sa nu pecetluiesti cuvintele proorociei din cartea aceasta, caci vremea este aproape. Cine este nedrept, sa fie si mai departe nedrept; cine este întinat, sa se întineze si mai departe; cine este fara prihana, sa traiasca si mai departe fara prihana; si cine este sfînt sa se sfinteasca si mai departe. Iata, Eu vin curînd. Ferice de cei ce îsi spala hainele ca sa aiba drept la pomul vietii si sa intre pe porti în cetate. Afara, sînt cîinii, vrajitorii, desfrînatii, ucigasii, închinatorii la idoli si oricine iubeste minciuna si traieste în minciuna!’” (Apoc. 22,10-15).
Cei sfinti vor mosteni cerul. La ce perspectiva ne cheama Iisus Mîntuitorul nostru prin cartea Apocalipsei! Cum, în ce stare ne va gasi venirea Lui? Sfinti, sau întinati? Unde ne vom gasi dupa ce El va veni, înlauntrul cetatii sfinte cu El, sau înafara cu toti cei pacatosi?
In al patrulea rînd, cartea Apocalipsei, cînd este înteleasa bine, ne ajuta în vederea unei mai bune si mai grabnice slujiri pentru Dumnezeu.Nu de mult am citit cum se teseau cîndva, în urma cu cîteva sute de ani, celebrele covoare de Bruxelles. Camera în care trebuia sa fie razboiul de tesut era suficienta ca spatiu cît sa intre trei lucruri: razboiul, omul care urma sa lucreze si un mic spatiu pentru firele de lîna care aveau sa fie folosite. Pe lînga lipsa de spatiu, camera aceea suferea si de lipsa de lumina, pentru ca ea era prevazuta, înafara de usa, numai cu o singura fereastra, si aceea foarte mica asezata în tavan, prin care cobora un suvoi de lumina direct pe urzeala covorului, exact acolo unde erau ultimele rînduri ale covorului în lucru. In rest, toata camera era cufundata în întuneric. Intunericul din jur ajuta ochii lucratorului de la razboi sa se poata concentra mai bine asupra lucrului sau, care sta în permanenta în lumina care venea de sus. în întunericul zilelor sfîrsitului, întuneric care pe zi ce trece sporeste si mai mult, noi avem o lucrare de îndeplinit, o lucrare a luminii, a raspîndirii luminii Evangheliei. Si aceasta lucrare nu poate sa fie savîrsita decît în prezenta luminii care se coboara de sus de la Dumnezeu. Iisus a spus cîndva, „Eu sînt Lumina Lumii, cine Ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric ci va avea lumina vietii”. Iar referindu-se la noi, El a adaugat, „voi sînteti lumina lumii”, Intrebarea este: El, sau noi sîntem lumina lumii, care din doi? El este adevarata lumina care lumineaza pe orice om venit în lume. Daca viata noastra este traita în lumina care se coboara de sus de la El, atunci si noi însine vom deveni printre oameni în întunericul lumii de azi ceea ce este El, lumina lumii. Indemnul Sau este: „Tot asa sa lumineze si lumina voastra înaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune si sa slaveasca pe Tatal vostru care este în ceruri”.
Studiind si cufundînd privirea noastra spirituala asupra Apocalipsei, asupra acestei descoperiri minunate a lui Iisus, noi vom avea lumina si vom lucra faptele luminii, marturisind pretutindeni despre Iisus, Adevarata Lumina.
Si în final, Apocalipsa are valoare pentru faptul ca ori de cîte ori o citim si o recitim si meditam la întelesurile ei sîntem în stare sa privim fara teama la luptele care stau în fata adevaratilor crestini si care vor izbucni cît de curînd. Evenimentele care ne stau în fata vor aseza pe adevaratul popor al lui Dumnezeu în vazul întregii lumi. Atunci lumea va fi împartita în doua clase de oameni, numai doua: cei credinciosi si cei necredinciosi. Atunci nu vor mai exista oameni indiferenti sau indecisi, asa cum sînt acum cei mai multi oameni. Fiecare om, ne spune Apocalipsa, va fi somat sa ia o decizie personala, daca accepta sau nu sa se închine fiarei si sa primeasca semnul ei pe frunte sau pe mîna. „Si fiarei i se va da putere ca sa fie omorîti toti cei ce nu se vor închina icoanei fiarei”. Aici nu mai este vorba de o persecutie a credintei care se va consuma undeva într-un colt al pamîntului, în anonimat, asa cum sînt multe din persecutiile religioase de astazi, ci de data aceasta toti locuitorii pamîntului vor trebui sa intre în aceasta confruntare cu fiara si vor fi obligati sa aleaga de partea cui sa se aseze: de partea lui Iisus sau de partea fiarei. Desigur ca ochii nostri azi, nu pot sa cuprinda proportiile conflictului ce ne asteapta si cu atît mai mult în ce va consta siguranta si apararea acelora care se vor aseza credinciosi de partea adevarului lui Dumnezeu. Dar, sa nu avem nici o teama, ne spune cartea Apocalipsei. Descoperirile cartii Apocalipsei nu sînt pentru fricosi. Cîndva pe vremuri, în urma cu mii de ani, cetatea Samariei era în razboi cu Siria. Intr-o dimineata Ghehazi, slujitorul profetului Elisei, cînd a deschis ochii a vazut cum întreaga cetate era înconjurata de ostile siriene si cutremurat de teama a întrebat pe profet: „Domnul meu, ce ne facem?” Atunci Elisei, în loc sa-i dea un raspuns direct robului sau, a ales sa înalte o rugaciune catre Dumnezeu spunînd:„Deschide-i Doamne ochii ca sa vada ca mai multi sînt cu noi decît cu ei!” Si Domnul a deschis ochii slujitorului lui Elisei care a vazut muntele plin de cai si de care de foc; era ostirea îngereasca a Domnului. Tot asa, în acele zile care ne stau în fata, aceia care au pus pret. pe cartea Apocalipsei, au studiat-o si au facut obiceiul care sa stea în legatura cu Dumnezeu, acelora Apocalipsa le va spune: „Priveste spre cer, mai multi sînt cu voi decît cu ei! Priveste la ostile îngerilor lui Dumnezeu plin de putere, priveste la tronul lui Dumnezeu, el nu este gol. El nu va parasi pe copiii Sai credinciosi care trebuie sa înfrunte necazul cel mare, ultima batalie a credintei. Conteaza deci pe Iisus si pe ajutorul Sau. El, care nu a pierdut nici o lupta, si vei fi biruitor.
Apocalipsa este cartea care ne va aduce lumina pe carare, curaj în încercari, putere în lupta cu pacatul, putere în slujirea crestina si va va izgoni teama de viitor. Si, oare, nu sînt toate acestea ceea ce fiecare din noi avem nevoie azi si zi de zi?

      Desi abia am început studiile noastre din Apocalipsa, ele promit sa devina din ce în ce mai interesante si sa ne aduca de fiecare data un spor de lumina în descoperirea si cunoasterea lui Iisus Christos, Domnul si Mîntuitorul nostru.
Prelegerea trecuta   s-a încheiat prin trecerea în revista capitol dupa capitol a întregului material al cartii Apocalipsa, facînd un fel de recenzie a tuturor viziunilor raportate pe paginile ei. Astazi, ca prim pas, doresc sa organizam putin toata aceasta colectie de istorisiri cu caracter profetic, viziuni, imnuri de lauda si apeluri divine, care la un loc formeaza Apocalipsa. Pentru aceasta ne-am putea folosi de una dintre cele mai simple metode, exact aceea de care se pare ca s-a folosit chiar apostolul Ioan cînd a scris cartea sa. Apostolul a transferat atentia cititorului în mod alternativ de la cer la pamînt, sau în alt sens de la har si slava la judecata si nimicire. Diferiti comentatori ai cartii Apocalipsei si-au imaginat tot felul de scheme dupa care au grupat materialul profetic al cartii clasificari bazate fie pe cifra 3, fie pe cifra 7. Un exemplu de organizare pe trei subîmpartiri, în linii mari arata cam asa:
Prima subîmpartire este bazata pe pasajul de la capitolul 1 începînd de la versetul 8 pîna la capitolul 3 cu ultimul verset, care ne vorbeste despre Iisus si biserica Sa.
A doua subîmpartire ne vorbeste despre Domnul Iisus si vrajmasii Sai, aceasta subîmpartire fiin cuprinsa între capitolele 4 si 20.
Iar cea de a treia subîmpartire descrie pe Domnul Iisus Christos si sfintii Sai biruitori, sectiune formata din capitolele 21 si 22.
Aceasta schema bazata pe 3 subîmpartiri are un prolog sau introducere, cît si un epilog, sau încheiere. Alti comentatori, bazîndu-se pe faptul ca cifra 7 este foarte frecventa în cartea Apocalipsei, si mai ales pe faptul ca au gasit în ea o succesiune de 4 seturi de 7 biserici, 7 peceti, 7 trîmbite si 7 plagi, au conceput o schema în care au organizat tot materialul Apocalipsei în 7 subîmpartiri. Acum doresc sa dau un exemplu în forma cea mai simpla a unei scheme de organizare a întregului material apocaliptic în cele 7 subîmpartiri.
Prima subîmpartire este: Domnul Christos în mijlocul celor 7 sfesnice. Aceasta este tema centrala cuprinsa în primele 3 capitole. Capitolele 4-7 constituie cea de a doua subîmpartire naturala a cartii Apocalipsei. Tema acestei subîmpartiri este: Iisus si cartea pecetluita cu 7 peceti. Urmatoarea subîmpartire consta din capitolele 8-11 iar tema lor centrala este: Cele sapte trîmbite ale judecatii divine. A patra subîmpartire este formata din capitolele 12-14, vorbind despre lupta dintre femeie si balaur. A cincea subîmpartire prezinta cele sapte potire ale mîniei lui Dumnezeu si este formata din capitolele 15 si 16. Caderea Babilonului si pedepsirea fiarei si a profetului mincinos este tema capitolelor 17-19, fiind a sasea subîmpartire. A saptea subîmpartire, cuprinsa în capitolele 2 0-22 ne vorbeste despre judecarea Satanei, nimicirea lui si asezarea Noului Ierusalim pe un pamînt reînoit si sub un cer refacut.
Alti comentatori, în dorinta de a simplifica si mai mult lucrurile, au organizat întregul material al Apocalipsei în 2 mari subîmpartiri: Prima, formata din viziunile capitolelor 1-11 si care ne prezinta lupta dintre biserica si balaur. Aceasta subîmpartire ne face cunoscut ca biserica în mijlocul careia se afla Iisus, este persecutata de lume si pe masura ce timpul trece, conflictul dintre biserica si balaur creste continuu în intensitate. A doua subîmpartirene vorbeste despre natura spirituala a acestui conflict dintre biserica si balaur. Ea ne spune ca asemenea ghetarilor, conflictul mai sus amintit are un caracter mult mai profund. Aceasta subîmpartire aseaza conflictul bisericii pe fundalul conflictului dintre Iisus si Satana, un conflict declansat cu mult timp mai înainte de crearea primei perechi de oameni, un conflict de proportii cosmice, conflictul dintre bine si rau.
Desi este foarte interesant si instructiv sa avem organizat tot materialul cartii Apocalipsei pe subîmpartiri pentru o mai buna întelegere a ei, totusi, trebuie sa stim ca nu numarul de subîmpartiri are importanta, nu pe acesta ar trebui sa punem accentul, ci pe unitatea cartii, pe strînsa legatura dintre cele 7, 3, 2 sau oricîte alte subîmpartiri ale cartii. Numai o fugara privire asupra subîmpartirilor create de viziunea cu cele sapte biserici, sapte peceti, sapte trîmbite, ne-ar putea forma o convingere puternica în favoarea ideii ca Apocalipsa este o carte complet unitara în continutul ei. Dovada este data de faptul ca fiecare din aceste viziuni merg în paralel urmarind desfasurarea unor evenimente diferite dar care au loc pe aceeasi perioada de timp, timp care începe cu prima biserica apostolica si se încheie cu revenirea în slava a Domnului Iisus Christos. Cititi va rog cu atentie primele 11 capitole din Apocalipsa si veti observa cît de strînsa este legatura între toate elementele acestei parti profetice si cît de pregatitoare sînt aceste capitole pentru ceea ce urmeaza în celelalte 11 capitole cu care se încheie cartea.       Apocalipsa este unitara si prin faptul ca pe tot parcursul ei apare mereu acelasi contrast dintre purtarea oamenilor si principiile morale ale guvernarii lui Dumnezeu. In aceasta privinta, cartea este moderna, fie ca e citita peste 50 de ani, fie ca ar fi fost citita acum 50 de ani sau acum 1000 de ani. Ea este aplicabila la conditiile oricarui continent. Aici sînt asezati omul si Dumnezeu fata în fata.
Avînd în minte cele sapte subîmpartiri despre care vom mai vorbi si cu alte ocazii, sa ne gîndim din nou la unitatea cartii Apocalipsei. Oriunde este o biserica, este un sfesnic, este un purtator de lumina, asa încît lumea poate sa vada lumina lui Iisus Christos în mijlocul întunericului, asa ne spune prima subîmpartire. Dar oriunde biserica straluceste, lumea curînd va începe sa urasca lumina, iar întunericul va refuza sa-i îngaduie luminii sa biruiasca. Drept urmare încep persecutii si încercari de tot felul, aceasta ne spune cea de a doua subîmpartire. In orice caz aceste încercari sînt îngaduite si puse la lucru pentru binele bisericii. Tronul Celui Vesnic este în ceruri, nu pe pamînt, iar credinciosii tronului divin vor iesi totdeauna biruitori; ei vin din necazul cel mare. Insa, oriunde biserica este persecutata, ne asigura cea de a treia subîmpartire, Domnul asculta rugaciunile celor prigoniti si le raspunde. El ia nota de sîngele sfintilor Sai martiri. Iata de ce se aud din cer trîmbitele care anunta judecatile ce stau sa fie slobozite peste cei rai. Aceasta lupta de suprafata pe care oricine o poate vedea, dintre biserica si lume, ne spune de fapt cea de a treia subîmpartire, aceasta ne pune în cunostinta despre o lupta si mai ascutita, si mai acerba – aceea dintre Christos si Satana. Pentru toti aceia care refuza sa se întoarca la Dumnezeu în pocainta sincera si adevarata, cerul le-a rezervat cele sapte potire ale mîniei divine. Totdeauna a fost si totdeauna va fi asa, oriunde ar trai copiii lui Dumnezeu pe fata pamîntului. Mai întîi, biserica lui Iisus ca lumina a lumii, apoi persecutiile lumii asupra bisericii, dupa aceea biserica si lumea se descopar ca unelte ale lui Christos si respectiv Satana. Inainte de orice pedeapsa trebuie sa rasune trîmbita avertizatoare a cerului. Totdeauna si oriunde oamenii refuza cu îndaratnicie, cu dîrzenie, pocainta, nu mai este nimic altceva de facut pentru Dumnezeu decît sa-Si reverse potirele mîniei Sale. Satana si cei ce-L slujesc adeseori apar a iesi biruitori în lupta lor împotriva lui Iisus si împotriva bisericii si cauzei sale, dar în realitate ei vor fi definitiv înfrînti.
Vedeti cît de unitara este Apocalipsa în dezvoltarea principiilor pe care le expune, atitudinea si purtarea oamenilor cu Dumnezeu cît si atitudinea si principiile guvernarii lui Dumnezeu cu oamenii? Si cît de simpla si de profunda apare astfel istoria neamului omenesc în desfasurarea ei. Apocalipsa, alaturi de cartea profetului Daniel sînt singurele carti care ne descopera adevarata filozofie a istoriei si ne învata cum sa interpretam stirile pe care le citim astazi în ziare sau le culegem pe calea undelor radio. Ea ne învata cum sa studiem manualele de istorie. Niciodata în istorie nu vom gasi vreo schimbare în ordinea dupa care cerul lucreaza. Mai întîi trîmbitele avertizarilor lui Dumnezeu si pe urma potirele mîniei Sale. Trîmbitele rasuna, ca numai dupa aceea mînia Sa sa se reverse. In judecata finala a pamîntului, mai mult decît oricînd vreodata în istoria omenirii, paharul mîniei va fi golit pîna la ultima picatura de aceia care nu au vrut sa se pocaiasca. Astfel, în caderea Babilonului este inclusa caderea tuturor împaratiilor lumii atunci cînd le-a venit vremea sa fie zguduite; si aceasta prabusire a Babilonului va avea loc atunci cînd Domnul Iisus va veni ca sa judece lumea. Prima data cînd El a venit, a venit ca sa fie Mielul lui Dumnezeu, dar la a doua Sa venire va veni ca un leu, Leul din semintia lui Iuda. In mod divin concepute, tablourile, sau subîmpartirile Apocalipsei sînt în deplina sincronizare atît cu caracterul lui Dumnezeu, cît si cu programul Sau de lucru, cu orarul istoriei asa cum îl vede El. Desi subîmpartirile cartii se deplaseaza în mod paralel unele fata de altele, între cele doua limite cuprinse între prima si cea de a doua venire a Domnului Christos, totusi trebuie sa observam un fapt foarte important si anume acela al

accentuarii, al progresului în care istoria se desfasoara. Cu cît ne apropiem mai mult de sfârsitul cartii Apocalipsei, cu atît mai mult atentia noastra este atrasa de caracterul solemn si grav al judecatilor lui Dumnezeu. Aceste sapte subîmpartiri de care am amintit mai sus merg ascendent în intensitate în desfasurarea lor pîna la punctul maxim cînd nimic si nimeni nu mai poate retine mîna lui Dumnezeu ca sa nu reverse asupra lumii nepocaite paharul mîniei Sale. Cu alte cuvinte, în prima subîmpartire, Dumnezeu anunta Evanghelia Sa prin biserica. In capitolele celei de a doua subîmpartiri judecata divina este nu numai anuntata ci si simtita, desigur într-o mica masura. In prima jumatate a cartii gasim numai anuntarea judecatilor, numai conturarea lor ca posibilitate, pentru ca imediat ce intram în studiul celei de a doua parti sa sesizam imediat schimbarea. In aceasta parte importanta gasim mai întîi o descriere clara, precisa a judecatilor divine, apoi vedem cum mînia lui Dumnezeu se revarsa, ca în final, dezbracate de simbolismul lor de pîna atunci, cuvintele ultimelor capitole sa zugraveasca în tot dramatismul lor atît nimicirea totala, definitiva a celor rai împreuna cu Satana, iar pe de alta parte fericirea si vesnica slava cu care cei mîntuiti vor fi încoronati. Atunci tot universul, în ovatii si aclamatii de uimire si bucurie îsi va îndrepta privirea spre Iisus, Cuvîntul lui Dumnezeu, pe ale Carui haine se va putea citi numele suprem de Domn al Domnilor si Imparat al împaratilor.
Mi-aduc aminte ca în urma cu aproape 10 ani, cînd ma aflam în lagarul de refugiati din Austria, într-una din zile am putut vedea pe peretii cladirilor din Viena, pe niste panouri uriase reclama filmului american al lui Francis Capola, „Apocalipse now„, si tot atunci am vazut pe ecranul TV numai cîteva secvente din acel film. Intr-una din scenele sîngeroase, oribile care erau din abundenta în acel film, un curier militar aparu deodata în prima linie de lupta si privind la haosul care se dezlantuise în jurul sau pune în chip simbolic o întrebare care cred ca era chiar mesajul acelui film: „Cine conduce aici? Cine este comandantul?” Si nimeni n-a dat raspuns la întrebarea acelui curier. Multi oameni astazi, privind la haosul din lumea noastra, la raul care s-a întins sub toate formele si la toate straturile societatii, stau pe gînduri si se întreaba daca mai este cineva la cîrma acestui univers. Solia cartii apostolului Ioan da un raspuns foarte clar: Da, este Dumnezeu. Adeseori nici ochii nostri nu-L zaresc pe Suveranul universului. Uneori, cînd vedem ca mai toate rele din lume, imoralitatea, minciuna, frauda, egoismul, dorinta de o viata usoara se gasesc în viata bisericilor, în viata membrilor si ce e mai tragic si a conducatorilor, multi credinciosi sinceri si tematori de Dumnezeu se întreaba: „Oare, mai este Iisus la cîrma bisericii Sale? Oare nu a lasat El cîrma bisericii pe mîna oamenilor din fruntea ei?” O, nu. El este Cel ce conduce lumea. El este Cel ce a fost vazut de apostolul Ioan umblînd prin mijlocul celor sapte sfesnice, prin mijlocul celor sapte biserici asa cum ne spune prima vedenie din Apocalipsa. El este înca acolo între cele sapte sfesnice.
Atunci, în ziua finala a revarsarii judecatilor divine, cînd cei nemîntuiti vor sta sub torentele dezlantuite ale mîniei lui Dumnezeu, atunci multi îsi vor da seama ca tronul universului nu a fost niciodata vacant, niciodata nu a fost lipsit de putere si niciodata nu a fost în defensiva.
In prelegerea urmatoare doresc sa pasim împreuna în lumea fascinanta a tablourilor profetice ale cartii Apocalipsei. Aici, în aceasta carte, totul este miscare, totul este o continua degajare de energie, continua schimbare de decor, mereu si mereu noi detalii care uneori îti taie rasuflarea. Privesti un tablou, te gîndesti la el, cauti sa-l memorezi si sa-i patrunzi întelesul, ca imediat alt tablou apare si mereu altul si altul. Daca chiar doriti sa întelegeti cartea, asezati-va înaintea ei ca în fata unui ecran si imaginati-va ca o priviti ca pe un film care se deruleaza. Sînteti gata? Atunci sa pornim filmul.
Prima imagine:

sapte sfesnice de aur. Tacere. Se pare ca atît se cuprinde în aceasta scena. Dar, undeva în mijlocul lor este miscare, Cineva umbla printre ele. Este un chip ca al unui barbat care poarta niste vesminte lungi si încins cu un brîu de aur. Parul îi este alb ca neaua iar ochii Lui stralucesc ca para focului. în mîna Sa dreapta tine sapte stele si din gura Lui iese o sabie ascutita. Scena se schimba deodata si ochii nostri vad acum un tron învaluit într-un curcubeu de slava si lumina. Din tron ies flacari de lumina, tunete si zvonuri de glasuri. în mîna dreapta a Celui ce sedea pe tron era o carte sigilata cu sapte peceti.

Acum se apropie Cineva de tron. Cine este? Un miel. Si Mielul ia cartea ca un sul în mîna si în momentul acela toate fapturile vii si cei 24 de batrîni din jurul tronului se prosterna în fata Mielului. Fiecare are în mîna o harpa si potire de aur pline cu tamîie. Dar ascultati. Acum ei intoneaza un cîntec nou. Si pe masura ce aceasta muzica celesta se stinge în ecouri care se multiplica în tot universul vedem în zare

cum apar patru cai, unul alb, altul rosu, apoi negru si galben. Priviti si patru calareti. Pe masura ce caii dispar unul cîte unul, cu calaretii lor în pulberea orizontului, vedem cum oamenii se macelaresc între ei, altii mor de foame,

iar altii sînt aruncati la fiare. Apoi vedem, asa cum numai într-o vedenia am putea vedea si auzi, cum sufletele celor morti strigau cu glas tare de sub altar. Dar iata, soarele se întuneca, luna devine sîngerie si stelele cerului cad la pamînt. Cerul este facut sul ca o carte, muntii si insulele marii îsi parasesc locurile lor de milenii.

Iar oamenii, oamenii din toate straturile societatii, împarati, demnitari, comandanti de osti, oameni puternici si influenti, oameni slobozi si robi deopotriva, se ascund în pesteri si în stîncile muntilor. Si tabloul se schimba din nou. Acum sînt vazuti patru îngeri, patru îngeri care tin în frîu vînturile ca sa nu se vatame nimic de pe pamînt, caci trebuie acum sa aiba loc o lucrare de sigilare. Si iata ca 144.000 sînt sigilati. Si scena se schimba din nou. Privirea noastra acum

încearca sa cuprinda o gloata imensa, pe care nimeni nu poate sa o numere, adunata din orice colt: de pe pamînt si avînd fiecare în mîna ramuri de finic. Ce fac acestia? Ei striga în gura mare: Mîntuirea este a Dumnezeului nostru care sade pe scaunul de domnie si a Mielului. Si scena se schimba iar. Acum vedem sapte

îngeri sunînd din trimbitele lor. Un alt înger arunca asupra pamîntului cadelnita sa plina de tamîie aprinsa. Si ochii nostri vad acum fulgere, tunete, cutremur de pamînt, si o zarva de glasuri. Si tot asa am putea continua tablou dupa tablou si scena dupa scena pîna la încheierea cartii. Dar, de ce am mai continua? Sînt sigur ca ati prins ideea. întreaga carte este o succesiune de scene în miscare, de simboluri care sînt în plina desfasurare, de tablouri care vin pentru a ceda locul altora. Si ca un intermeto între toate acestea auzim mereu fulgere, tunete, glasuri, cîntari de lauda, coruri îngeresti. Parca totul este un film care se deruleaza la porunca unor comenzi mai presus de orice interventie omeneasca. Dar ce înseamna toate acestea? Cum le-am putea întelege si interpreta? Ramîne ca sa dam la aceste doua întrebari raspuns în prelegerea urmatoare. Pîna atunci ma bucur la gîndul ca veti continua sa va pastrati în atmosfera Apocalipsei în razele de lumina pe care aceasta carte le poate lasa si în inima dumneavoastra. De aceea rugaciunea mea pentru fiecare dintre dumneavoastra care v-ati luat timp si ati lasat totul ca sa urmariti aceasta prelegere, cît si pentru mine este: „Doamne, deschide-ne ochii ca sa Te descoperim în cuvintele cartii Tale. Deschide-ne inima ca sa Te primim. Deschide-ne bratele ca sa ne dezlipim de lumea aceasta si sa ne prindem tare de bratul Tau ocrotitor. Ajuta-ne sa raspundem din toata inima apelurilor dragostei Tale si fa ca niciunul dintre aceia care au pregatit sau au urmarit aceste prelegeri sa nu se gaseasca între cei ce vor cauta scapare la munti si la pesteri. Ajuta-ne sa fim ai Tai si gata pentru ziua înfricosata dar mult asteptata de copiii Tai. îti multumim pentru ca în îndurarea Ta Tu ai ascultat si aceasta rugaciune în numele Domnului nostru Iisus Christos, amin”.

Multumim din toata inima lui Dumnezeu, Tatal nostru ceresc pentru ca numai datorita îndurarii si bunatatii Sale nesfârsite, numai datorita iubirii si purtarii Sale de grija fata de fiecare dintre noi ne gasim astazi din nou împreuna la studiul cartii Apocalipsa. Ceea ce m-a determinat sa încep aceste prelegeri a fost numai dorinta mea sincera de a ajuta pe cît mai multi dintre dumneavoastra de a descoperi, a cunoaste si a va lega viata pentru totdeauna de Iisus Christos care este Creatorul, Rascumparatorul, Mijlocitorul, Biruitorul, Prietenul si Mirele nostru care sta gata sa vina ca sa ne ia acasa le El. Desigur, daca si dumneavoastra doriti acest lucru, ciclul de studii pe care deja l-am început va va potea sluji drept calauza spre Iisus. Aceasta este nevoia noastra cea mai urgenta. Aceasta este datoria de capetenie a vietilor noastre – refacerea legaturii noastre cu Dumnezeu prin primirea Domnului Christos ca Mîntuitor si Stapîn peste viata noastra. Noi putem avea totul în aceasta viata, putem ajunge departe pe scara sociala sau financiara, dar curînd, cînd istoria acestei planete se va încheia, multi, foarte multi dintre noi vom descoperi cît de gresit am pus accentul pe lucrurile acestei vieti. Vom descoperi ca am pus prea mare pret pe niste lucruri pieritoare si în schimb am neglijat tocmai acea latura a vietii noastre, viata spirituala, care ar fi trebuit sa fie ancorata de Dumnezeu. Atunci multi vor întelege cuvintele Domnului Iisus „ce ar folosi unui om sa cîstige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul sau?” Si imediat dupa aceste cuvinte, Mîntuitorul a adaugat solemnul anunt: „Caci Fiul Omului are sa vina în slava Tatalui Sau cu îngerii Sai si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele lui”. Iata în aceste cuvinte sintetizata adevarata filozofie a vietii. Aici gasim asezate alaturi doua elemente importante: adevarata noastra nevoie de a ne cladi o viata spirituala si evenimentul cosmiccare urmeaza sa confrunte cît de curînd vietile noastre. Atunci, de abia atunci unii vor descoperi de cît de putina valoare a fost toata alergatura lor prin viata, toata lupta lor de a fi si de a avea si ca singurul lucru care le-ar fi putut satisfactie si siguranta pentru viitor ar fi fost o buna si profunda legatura cu Iisus. De aceea, iubiti cititori va invitam mereu si mereu prin intermediul acestor prelegeri, sa strîngeti familia macar o jumatate de ora în jurul Sfintelor Scripturi, sa strîngeti pe cei dragi si sa cautati sa depuneti straduinte serioase în vederea cunoasterii lui Iisus si a pregatirii pentru ziua întîlnirii cu El. In aceasta privinta cartea Apocalipsa este un ajutor excelent.
Asa cum am subliniat si în prelegerea trecuta, întreaga carte pare sa fie o derulare de scene în continua miscare, cu tablouri pline de dinamism, cu simboluri foarte profunde în întelesul lor; o carte saturata cu sunete, glasuri, imnuri de lauda, întrebari si raspunsuri, cu anunturi solemne si apeluri fierbinti. Dar, în realitate, pentru cel ce o studiaza cu atentie, cu rabdare si cu rugaciune, aceasta carte este de fapt saturata cu Iisus.
Acum, doresc sa pasim în aceasta catedrala a descoperirilor profetice si sa privim la primul tablou, la Fiul Omului. Dar, mai înainte de aceasta ma simt dator sa dau un raspuns la o întrebare care a ramas nelamurita. Este de fapt întrebarea pe care mai toti cercetatorii sinceri si interesati ai Apocalipsei simt nevoia sa si-o puna la un moment dat, si anume: „Care este metoda corecta de interpretare pe care ar trebui s-o folosesc acum pentru a dezlega tainele si mesajele care stau ascunse în aceasta tesatura de simboluri?„
In general oamenii sînt tentati sa trateze lucrurile în viata luînd pozitii extreme fie din graba, fie din nestiinta, fie din prea mare încredere în ei însisi. In ce priveste metoda de interpretare a profetiei unii merg la extrema interpretarii fantastice care nu tine cont atît de mult sau poate chiar de loc de elementele profetiei ci mai mult de propria lor imaginatie, în timp ce la cealalta exrtrema se gasesc aceia care cred ca orice detaliu, orice virgula sau punct al textului profetic trebuie neaparat sa fie încarcat cu o semnificatie anumita, caci numai asa ar putea avea profetia respectiva un sens sau un mesaj. Unii gresesc deci prin a scoate, ceilalti gresesc prin a adauga. Unii gresesc din nestiinta, nechibzuinta, sau împotrivire fata de adevar, în timp ce ceilalti gresesc din prea mare încredere în propria lor inteligenta, din încumetare sau din dorinta de a se recunoaste în final aportul lor la descifrarea tainelor lui Dumnezeu. Cea mai frecventa atitudine, involuntara poate, a acelora care studiaza Apocalipsa, este aceea de a dori sa cunoasca semnificatia tuturor detaliilor unei scene, ale unui tablou sau vedenii. Si daca nu au reusit în aceasta directie, sa stie totul despre toate, li se pare ca nu stiu nimic. Apocalipsa însa, nu trebuie sa fie privita ca un teritoriu necunoscut de pe harta unui continent care trebuie cucerit cu metrul patrat, pas cu pas. Apocalipsa nu este destinata sa fie pentru cititorii ei un fel de piatra de încercare a inteligentei lor, a fortei lor de a patrunde si dezlega tainele divine. Ea este deja o descoperire; ea este un fel de parabola care trebuie interpretata potrivit cu mesajul ei, nu cu elementele ei de detaliu. Pentru a ma face si mai bine înteles, permiteti-mi sa ma folosesc de una dintre cele mai cunoscute parabole a Domnului Iisus, parabola Samariteanului milospe care o gasim în Evanghelia dupa Luca la capitolul 10. Cei mai multi dintre dumneavoastra sînteti foarte familiarizati cu continutul ei, cu povestirea în sine. Acum întreb: „Cum procedati pentru a o interpreta? Care sînt laturile parabolei de care va gînditi sa ancorati interpretarea, de la care credeti ca ar trebui sa înceapa decodificare ei?” Iata aici un exemplu gresit de interpretare în care cel ce a dat interpretare a vrut sa tina cont de orice detaliu al parabolei si sa-l interpreteze.
Potrivit cu acea interpretare, omul care se cobora de la Ierusalim la Ierihon reprezinta pe primul om Adam, capul rasei umane. El este acela care a parasit cetatea cereasca pentru ca sa se coboare spre cetatea pamînteasca, spre orasul decazut. Si pentru ca si-a întors privirea si directia vietii de la cele divine la cele lumesti, omul a cazut în mîinile tîlharilor, adica în mîna Satanei si a îngerilor lui. Acestia l-au batut, l-au dezbracat de hainele neprihanirii lui si l-au lasat aproape mort. Da, mort în greselile si pacatele lui. Preotul si levitul care au trecut pe lînga cel cazut între tîlhari reprezinta Legea si sistemul jertfelor Vechiului Testament. Acestia nu i-au putut veni sarmanului om în ajutor. Ei erau lipsiti de orice putere. Numai Samariteanul cel milos care este Iisus Christos, S-a oprit si s-a aplecat asupra omului si i-a dat ajutorul necesar; i-a uns ranile cu untdelemn, care este simbolul Duhului Sfînt si le-a legat cu vin, care este sîngele Golgotei. Apoi a asezat pe omul cazut între tîlhari, pe catîrul lui, adica pe meritele neprihanirii Sale divine, pentru a-l transporta la un han, care este biserica. A doua zi Samariteanul milos a dat hangiului 2 lei, care reprezinta la rîndul lor Cuvîntul lui Dumnezeu si Sfînta Cina, care sa împlineasca nevoile sarmanului om. Dupa aceasta, Samariteanul milos a plecat fagaduind, întocmai ca si Domnul Christos, sa se întoarca pe acolo.
As vrea acum sa te întreb, stimate cititor, ai detectat greseala acestui fel de interpretare? Sau sa te întreb altceva: îti place acest fel de a trata niste simboluri? Daca credeti ca aceasta este metoda corecta de a interpreta o parabola sau o descoperire profetica, atunci ma tem ca niciodata nu veti putea atinge adevaratul înteles al parabolelor Domnului si cu atît mai mult al Apocalipsei. Greseala acestui fel de interpretare sta tocmai în premiza de la care se porneste, aceea de a identifica orice amanunt al parabolei si a-i acorda apoi fiecaruia în parte în mod obligatoriu un înteles spiritual. Pe cine reprezinta sarmanul om? Pe cine reprezinta tîlharii, dar preotul, dar levitul sau Samariteanul milos? Ce anume vrea sa simbolizeze vinul, untdelemnul, hanul, hangiul si cei doi lei dati hangiului? Nu, niciunul din aceste lucruri nu au un înteles spiritual luat separat. Daca de exemplu catîrul Samariteanului milos trebuie sa poarte o semnificatie spirituala, ma întreb cine este acela dintre noi care trebuie sa hotarasca care este acea semnificatie? Ce se întîmpla cu cei 2 lei pe care i-a primit hangiul? Reprezinta ei cele doua Testamente, sau Biblia si Sfînta Cina, sau cumva cele doua mari principii, Legea si harul? Intreb din nou, cine este arbitrul, cine are ultimul cuvînt privind însemnatatea spirituala a celor 2 lei? Contextul parabolei nu ne spune nimic despre han sau hangiu, nici despre catîr si nici despre cei 2 lei. Si daca contextul parabolei nu ne spune nimic într-o directie, atunci nici noi nu trebuie sa avem ceva de spus. In mod sigur însa, ca toate elementele parabolei au valoarea lor. Atît untdelemnul ca si vinul, atît preotul cît si levitul, atît hanul cît si cei doi lei. Aceste elemente apartin parabolei si fara ele parabola nu ar fi fost completa, nu ne-ar fi transmis drept urmare nici o învatatura, nici o semnificatie spirituala. Ele nu au de ce sa aiba o semnificatie separata, si ele sînt acolo pentru ca parabola sa fie completa si plina de înteles, asa încît cînd citim parabola sa putem sa ne întrebam: Acum, care este însemnatatea acestei parabole, luate ca un întreg? Fiecare parabola are o tema centrala, o idee ca un pivot. O studiere atenta a contextului ne va descoperi ideea centrala în mod foarte clar. De exemplu, în lumina parabolei cu samariteanul milos, morala întregii povestiri este: în loc de a ne

întreba cine este aproapele nostru, noi am trebui sa ne dovedim aproapele tuturor acelora pe care Domnul îi aseaza în preajma noastra. In acelasi mod ar trebui judecate si simbolurile din cartea Apocalipsei. Si în aceasta privinta nu ar trebui sa ne preocupe atît de mult detaliile.
Sigur ca spiritul nostru de curiozitate se simte încontinuu stimulat de cele ce citim, dar noi nu ar trebui sa luam fiecare detaliu si sa ne straduim sa-i gasim în mod separat semnificatia. De pilda în Apoc. 9,7 ni se vorbeste în chip simbolic despre o invazie de lacuste. Dar ce lacuste curioase, pe capete avea niste cununi si purtau parul ca femeile. Aveau niste dinti ca dintii de lei, aveau platose si niste cozi ca de scorpion. Nu, nu este cazul sa luam fiecare detaliu, aceste detalii apartin tabloului întreg, tot asa cum vinul si untdelemnul, catîrul si banii, hanul si hangiului apartineau parabolei samariteanului milos. Ceea ce trebuie sa devina prima noastra preocupare este aceea de a gasi un raspuns la întrebarea: Ce intentioneaza sa ne transmita aceasta profetie, aceasta vedenie, aceasta scena sau imagine profetica luata ca un întreg, ca un tot. Si în al doilea rînd, trebuie sa gasim acea idee predominanta care sta în centrul întregului tablou. Noi trebuie sa pastram în atentia noastra cuvintele foarte clare ale apostolului Petru care exprima regula de baza a interpretarii unui pasaj profetic. El ne spune în capitolul 1 cu versetul 20 din prima sa epistola urmatoarele: „Fiindca, mai înainte de toate, sa stiti ca nici o proorocie din Scriptura nu se tîlcuieste singura”. Aceasta înseamna ca trebuie sa fim atenti ca nu cumva sa încercam o interpretare separata nici a unei profetii si nici a unui element de profetie. De asemeni, trebuie sa nu uitam ca scopul lui Dumnezeu ca si al uneltei de care El s-a folosit este acela ca prin cuvîntul citit sa devenim mai întelepti în ceea ce priveste mîntuirea, sa ne zidim în credinta si sa ne mîngîiem în încercarile vietii.

Si acum, va invit sa ne luam putin timp pentru a privi primul tablou profetic cu care se deschide cartea Apocalipsei.
Sa citim primele 2 versete din capitolul 1. „Descoperirea lui Iisus Christos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai lucrurile care au sa se întîmple în curînd. Si le-a facut-o cunoscut trimitînd prin îngerul Sau la robul Sau Ioan, care a marturisit despre cuvîntul lui Dumnezeu si despre marturia lui Iisus Christos si a spus tot ce a vazut”.
Primul capitol din Apocalipsa este format din sapte parti care se pot remarca foarte usor. Versetele citite mai înainte formeaza prima parte din cele sapte parti ale capitolului, aceasta fiind introducerea. Din versetele citite am aflat cîteva lucruri. Primul, titlul cartii, al doilea, sursa de inspiratie; apoi scopul pentru care a fost scrisa; si în cele din urma, cum a fost transmisa lui Ioan, instrumentul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru scrierea Apocalipsei.
Titlul este „Descoperirea lui Iisus Christos”. Sursa de inspiratie este Dumnezeu. Scopul, ca sa arate robilor Sai lucrurile care au sa se întîmple în curînd. Canalul de comunicare între cer si pamînt a fost un înger „si le-a facut cunoscut trimitînd pe îngerul Sau la robul Sau Ioan”. Observati aici un lant; din care nu trebuie sa lipseasca nici o veriga: Dumnezeu, Iisus Christos, îngerul Sau, robul Sau Ioan. Si adaugînd acum si versetul 3 aflam si ultimele verigi: „Ferice de cine citeste, cine asculta si împlineste”. Deci, urmatoarele verigi dupa robul Sau Ioan, sînt cei ce citesc, cei ce asculta si cei ce împlinesc. Aceasta fericire din versetul 3 este prima fericire din cele sapte fericiri pe care le gasim în cartea Apocalipsei. Sa o citim pe prima: „Ferice de cine citeste si de cei ce asculta cuvintele acestei proorocii si pazesc lucrurile scrise în ea, caci vremea este aproape”.

Urmeaza acum partea a doua a capitolului 1 care contine salutarea din partea apostolului si cuvintele lui de lauda catre Iisus. Acestea sînt cuprinse în versetele 4-6: „Ioan, catre cele sapte biserici care sînt în Asia: Har si pace voua din partea Celui ce este, Celui ce era si Celui ce vine; si din partea celor sapte duhuri care stau înaintea scaunului Sau de domnie si din partea lui Iisus Christos, Martorul credincios, Cel întîi nascut din morti, Domnul împaratilor pamîntului. A Lui care ne iubeste, care ne-a spalat de pacatele noastre cu sîngele Sau si a facut din noi o împaratie si preoti pentru Dumnezeu, Tatal Sau, a lui sa fie slava si puterea în vecii vecilor, amin”. Din aceasta a doua parte aflam care erau destinatarii imediati pe care apostolul Ioan i-a avut în vedere cînd a scris Apocalipsa, însa din versetul 3 citat mai sus, aflam ca nu numai cele sapte biserici din Asia aveau sa fie destinatarii cartii sale profetice, ci toti aceia care pe parcursul veacurilor de atunci si pîna astazi aveau sa citeasca, sa asculte si sa împlineasca lucrurile scrise în ea. în aceasta salutare apostolica remarcam prezenta tuturor celor trei persoane ale dumnezeirii – Tatal, Fiul si Duhul Sfînt. Motivul probabil pentru care Ioan le aminteste pe toate trei este acela ca Dumnezeu este vazut ca locuind în templul Sau ceresc. Harul si pacea vin de la Tatal care troneaza deasupra chivotului în Sfînta Sfintelor. Duhul Sfînt este prezent aici în acelasi templu în Sfînta prin simbolul sfesnicului cu sapte brate care raspîndeste lumina, iar Iisus Christos cu ispasirea Sa simbolizata prin jertfele care se aduceau în curtea templului. Si atunci cînd apostolul Ioan aminteste numele Domnului Christos, din inima lui izbucnesc cuvinte de lauda si adorare la adresa Domnului. Aici mai aflam si alte trei nume care se aplica Domnului Iisus. Acestea sînt Martorul credincios, Cel întîi nascut din morti si Domnul împaratilor pamîntului. Cele trei nume se refera pe rînd la lucrarea Sa pamînteasca de martor al lui Dumnezeu printre noi oamenii, martor despre cele ce a auzit si a vazut la Tatal. Al doilea nume, de Cel întîi nascut din morti se refera fara nici un dubiu la învierea Sa, El fiind pîrga celor adormiti în credinta, El fiind dovada suprema a unei noi vieti de care toti cei credinciosi vor avea parte. Iar cel de al treilea nume al Domnului Christos pe care l-a folosit Ioan, Domnul împaratilor pamîntului, este numele care-L prezinta pe Iisus ca luptator, biruitor si întemeietor al împaratiei lui Dumnezeu. Curînd, toate împaratiile acestui pamînt, toate stapînirile si toate onorurile si puterea vor fi transferate în mîinile lui. In mod virtual, Iisus este Stapînul acestei planete, pentru ca El a recîstigat-o prin sîngele Sau din mîinile Satanei, dar din pacate pamîntul este înca în mîna celui rau. Toata lumea zace în cel rau, ne spune Scriptura. Dar aici Apocalipsa ne face sa privim lucrurile nu asa cum sînt, ci asa cum vor fi. In alta ordine de idei, pentru noi, aceste trei nume ale Domnului Christos au o deosebita semnificatie practica. In numele lui Iisus de Martor credincios, este descrisa relatia Sa cu noi, cu biserica Sa pe care El o avertizeaza cu credinciosie cu privire la pacatele ei si careia îi pune la dispozitie fagaduinte nespus de mari si scumpe. Marturiile Sale sînt o dovada a credinciosiei Sale fata de noi. Numele „Cel întîi nascut dintre cei morti” ne vorbeste despre rolul Sau de Stapîn si arbitru al destinului nostru, despre autoritatea Sa suprema. Ce mîngîiere este acest nume pentru acei ce azi zac pe pat de suferinta în asteptarea mortii, sau pentru cei îndurerati din pricina despartirii lor de cei dragi care au fost coborîti în pulberea pamîntului Numele Sau de „Domn al împaratilor pamîntului”ne ofera cea mai mare asigurare ca nu exista nici un dusman de care ar trebui sa ne fie frica atîta vreme cît am facut pe Iisus Domn peste viata noastra. „Cînd este El la dreapta mea”, spunea psalmistul, „nu ma tem de nici un rau”.
Si ca încheiere a cuvintelor sale de dedicatie, atunci cînd Ioan pronunta numele Domnului Iisus, inima sa se umple de izbucniri de lauda si de recunostinta pentru iubirea nemarginita a Domnului fata de noi oamenii. El care ne iubeste, care ne-a spalat de pacatele noastre cu sîngele Sau si a facut din noi o împaratie si preoti pentru Dumnezeu. In aceasta întreita lucrare a iubirii lui Iisus, trebuie sa fie si izvorul laudei si recunostintei noastre fata de Domnul nostru. Iisus ne iubeste. Aceasta este atitudinea Sa permanenta fata de noi oamenii. El ne-a spalat de pacate în ceasul cel mai mare de criza, iubirea Sa pentru noi L-a mînat sa Se jertfeasca pe Golgota ca noi sa fim curatiti de orice vina, iar în iubirea Sa El ne-a ridicat si ne-a facut onoarea sa ne cheme conlucratori cu El, preoti pentru Dumnezeu. Oare, nu sînt toate acestea suficiente motive de a încheia minutele noastre de studiu de azi cu cuvinte de lauda si adorare pentru Iisus Domnul nostru? Sînt sigur ca la toate acestea, fiecare dintre noi ar putea adauga mult mai multe motive. De aceea, Doamne Iisuse, te rugam sa primesti închinarea, cinstea, slava si toata lauda pentru iubirea Ta infinita, pentru harul Tau plin de toate darurile cerului, pentru planurile Tale în care noi sîntem clipa de clipa în atentia Ta. Iubirea Ta este cel mai mare dar si cea mai mare onoare pentru noi. De aceea Doamne, primeste acum inima noastra si umple-o cu dragostea Ta, pentru ca si slujba si trairea noastra printre oameni sa poarte chipul Tau. Si îti multumim pentru toate acestea si acum si dorim si în veci de veci. Amin!

Dupa cum am mai afirmat scopul primordial asupra caruia îsi concentreaza atentia toate aceste solii profetice este acela de a ne ajuta sa descoperim pe Iisus Christos. In prelegerea trecuta a trebuit sa întrerupem studiul nostru chiar în momentul cînd doream sa citim împreuna proclamatia minunata care se afla la capitolul 1 versetul 7, proclamatie care rasuna apoi ca un refren pe paginile Apocalipsei si în cele din urma se aude ca un final maiestos al tuturor profetiilor ei. Dupa cum am vazut în primele 3 versete ale acestui prim capitol, apostolul Ioan încearca sa sublinieze cititorilor cartii sale patru lucruri. Mai întîi, care este titlul cartii sale; apoi, care este sursa inspiratiei sale; dupa aceea, care este scopul pe care-l urmareste ca slujitor al lui Dumnezeu prin aceasta carte; si în cele din urma, care este de fapt unealta de care s-a folosit Dumnezeupentru a-i face cunoscut apostolului Sau gîndurile cerului. Dupa aceste trei versete de introducere, apostolul Ioan transmite o fericire speciala, ca o binecuvîntare a cerului pentru toti aceia care vor citi, vor da ascultare si vor împlini cuvintele proorociei scrise în cartea sa.
Dupa versetul 4, unde gasim acea binecuvîntare, apostolul Ioan scrie cîteva cuvinte de recunostinta si dedicare a cartii sale adresîndu-le Aceluia care i-a fost sursa de inspiratie – Iisus Christos, Martorul credincios, Cel întîi nascut din morti, Domnul împaratilor pamîntului. Si pentru aceasta, apostolul Ioan alege cîteva motive personale care îl îndatorau fata de Iisus. Iata ce ma face dator fata de Domnul meu, ar vrea sa spuna apostolul Ioan. în primul rînd, El mi-a dat un nou sens al valorii mele personale prin aceea ca El mi-a descoperit si mi-a oferit dragostea Sa. Tot El, spune apostolul, mi-a redat adevarata libertate pe care o cauta sufletul meu, prin faptul ca m-a spalat de toate pacatele mele prin sîngele Sau. A treia comoara pe care Iisus a asezat-o în mîinile mele, ar fi vrut sa spuna ucenicul Domnului, este apartenenta mea la împaratia lui Dumnezeu, caci Iisus a facut din mine, alaturi de toti ceilalti credinciosi, o împaratie.
Si în final, apostolul Ioan se simtea îndatorat fata de Domnul sau pentru faptul ca Iisus i-a dat vietii sale o întrebuintare de o nestemata valoare, aceea de a sluji ca preot pentru Dumnezeu împreuna cu ceilalti frati ai lui de credinta. Tocmai datorita acestor motive, dorinta sa fierbinte era aceea de a descoperi cititorilor sai pe Iisus si de a le face cunoscut lucrurile pe care Iisus i le-a descoperit ca au sa se întîmple în curînd.
Ajungînd la versetul 7, apostolul Ioan ne descopera cel mai mare adevar pe care se simtea acum dator sa-l proclame ca membru al împaratiei lui Dumnezeu si ca preot pentru Dumnezeu. O, aceasta este exact proclamatia pe care eu însumi am auzit-o în urma cu mai bine de un sfert de secol si care ma determina astazi sa scriu aceste rînduri pentru dumneavoastra ! Aceasta este proclamatia care a dat o noua directie vietii mele si care a facut din mine un sol al lui Iisus. Si fie ca în aceasta seara cuvintele ei sa rasune si în inima ta ca o chemare a cerului, ca un strigat de trezire, ca un apel fierbinte din partea lui Iisus pentru o viata noua. Haideti sa citim în Apocalipsa 1,7 pentru a lua aminte la solemnul anunt al cerului: „Iata, El vine pe nori si orice ochi îl va vedea; si cei ce L-au strapuns. Si toate semintiile pamîntului se vor boci din pricina Lui. Da, amin”. Iisus Christos vine în cuvînd. Aceasta este cu adevarat o declaratie solemna, o proclamatie sublima. Aceasta este cea mai mareata veste cu care a început si cu care se va încheia era Noului Testament.

Daca ne vom întoarce putin privirea asupra epocii Vechiului Testament vom auzi aceeasi proclamatie, dar aceasta avea în vedere prima venire a lui Iisus. De la fagaduinta pe care Dumnezeu a rostit-o în gradina Edenului primei perechi de oameni ca le va trimite un Mîntuitor si pîna la momentul sublim cînd corurile îngeresti au anuntat pe colinele Betleemului minunea nasterii acelui Mîntuitor printre noi oamenii, întreaga istorie de 4000 de ani a Vechiului Testament a vibrat la sunetul acestei proclamatii. Din generatie în generatie, prin profetii Sai, acei mesageri umili si credinciosi ai cerului, privirile oamenilor au fost încontinuu atrase asupra acestui eveniment si inimile lor au fost înflacarate de fagaduinta venirii lui Mesia. Dar, din pacate, prea putini au luat-o în seama, prea putini au crezut-o si prea putini au gîndit sa faca o serioasa pregatire în vederea împlinirii ei. Dimpotriva, acea proclamatie profetica a întîlnit inimi reci si indiferente, inimi îndoielnice, inimi cufundate în idolatrie si în robia intereselor materiale si a placerilor. Sau si mai grav, ea a întîlnit inimi batjocoritoare care sustineau ca acest eveniment nu poate fi decît o poveste, o speranta iluzorie, ceva fals.
Ca si în vremurile Vechiului Testament, si azi vestea revenirii Domnului Iisus pe norii cerului este întîmpinata de oameni cu îndoiala, dezinteres sau batjocura. Putini L-au asteptat atunci si putini sînt cei ce-L asteapta si astazi.Insa, vedeti dumneavoastra, Domnul Christos S-a tinut totusi de cuvînt, indiferent de numarul celor care-L asteptau cu adevarat. El a dat viata proclamatiei profetilor Sai. El nu a vrut sa dezamageasca pe cei sinceri si credinciosi. Si asa cum ne spune apostolul Pavel în Galateni 4,4.5: „La împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau nascut din femeie, nascut sub Lege, ca sa rascumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca sa capatam înfierea”. Atunci cînd sosise vremea, ceasul împlinirii profetiei Sale, Dumnezeu a savîrsit minunea Betleemului, trimitînd în lumea noastra pe Fiul Sau ca sa moara pe Golgota mai tîrziu pentru pacatele omenirii. Tot asa, la încheierea istoriei acestui pamînt, cînd ceasul profetic va fi sosit, Dumnezeu va trimite din nou pe Fiul Sau în lumea noastra, de data aceasta nu pentru a reedita sacrificiul Golgotei, ci pentru a lua acasa la cer pe toti aceia care s-au împartasit de meritele jertfei Sale si au ales sa umble cu Dumnezeu într-o viata sfînta. Desigur ca nimeni nu poate preciza cu exactitate ziua sau ceasul cînd va avea loc revenirea Domnului Christos. Dar, de pe paginile Apocalipsei aflam din cele descoperite de Iisus apostolului Sau Ioan, ca în aceasta generatie în care noi traim va avea loc revenirea Sa. Implinirea fagaduintei Sale nu se va opri în drum din cauza ca putini o iau în seama. De data aceasta evenimentul revenirii lui Iisus nu va mai fi privilegiul celor putini cum s-a întîmplat atunci la Betleem. Profetia pe care apostolul Ioan o proclama în versetul 7 cu glas tare este ca orice ochi îl va vedea. De data aceasta întreg pamîntul va fi martor al revenirii Sale. Atunci, în ziua aceea mareata nimeni nu va mai simti nevoia vreunei explicatii, nimeni nu va mai alerga la preotii si teologii vremii ca sa afle care este însemnatatea acelui eveniment. Orice ochi îl va vedea. Orice om va fi în deplina cunostinta de cauza. Chiar si cei ce s-au aratat indiferenti, chiar si cei ce I-au luat în rîs venirea Sa si chiar si cei ce L-au strapuns. Atunci nu va mai fi nevoie de emisiuni de radio sau televiziune, de internet , de carti si reviste care sa explice profetiile cuprinse în Apocalipsa si nu va mai fi nevoie nici de anvoane de biserici de la care slujitorii credinciosi ai adevarului sa cheme pe oameni la o sincera pocainta si pregatire în vederea întîlnirii cu Iisus. Atunci, în acea zi mareata si înfricosata în solemnitatea ei, norii cerului vor deveni amvonul de la care însusi Iisus Christos va vorbi. In acea zi, trîmbitele ostilor îngeresti vor rasuna pe tot pamîntul, chemînd întreaga omenire înaintea fetei Fiului lui Dumnezeu. Si cu întreaga omenire voi fi si eu si dumneavoastra. O, cît de solemn este acest gînd, cît de solemna este aceasta perspectiva! Orice ochi îl va vedea. Un alt gînd tot atît de solemn ca si acesta ca întreaga planeta va fi martora al evenimentului glorios al revenirii Domnului Iisus Christos este si gîndul ca o data împlinit acest eveniment el va încheia în mod definitiv si irevocabil istoria acestui pamînt pecetluind pentru totdeauna soarta tuturor oamenilor. Aceasta înseamna ca de la acel moment înainte nimeni nu va mai avea parte de o noua ocazie, de un fel de a doua sansa de a mai putea face vreo schimbare pozitiva în atitudinea sa fata de Iisus si fata de mîntuirea sa. De fapt, chiar cu ceva timp mai înainte de a se consuma si acest ultim episod al istoriei, semnalele statiilor de radio si televiziune care vor fi predicat Evanghelia, ser vor stinge în eterul cosmic. Fluviile de cerneala tipografica vor seca, iar usile bisericilor se vor închide pentru ca niciodata sa nu mai fie deschise. Tot ceea ce se putea si ar fi trebuit sa fie facut din partea oamenilor în vederea propriei lor mîntuiri a fost facut. Astazi unele biserici crestine învata si asigura pe membri lor ca dupa revenirea Domnului Iisus, Dumnezeu va deschide o usa larga la mîntuire poporului Israel, poporul Sau ales de odinioara. Si dupa acesta se va întoarce la Dumnezeu, acest fapt va constitui un puternic stimulent în vederea întoarcerii la Dumnezeu a tuturor celor ce au pierdut prima sansa de pocainta. Aceasta învatatura, iubite cititor, permite-mi sa-

ti spun ca este pur si simplu o fantezie religioasa, este o învatatura total nebiblica. De fapt, aceasta este ideea favorita a lui Satana. El este acela care a inventat-o din dorinta de a-i legana pe oameni cu falsa nadejde si mîngîiere ca daca nu au ales sa cîstige ca la roata norocului din prima tragere, mai urmeaza si cea de a doua tragere. Dar, iubite cititor, în numele adevarurilor Evangheliei, va implor sa refuzati aceasta soapta amagitoare a lui Satana. El stie care este adevarul, el stie ca ideea celei de a doua sansa este ultima sa amagire pentru cei ce vor sa aleaga pocainta si credinta în Iisus.

El stie ca Dumnezeu este Dumnezeul unei singure sanse. „Azi daca auziti glasul Meu nu va împietriti inima”, spune Dumnezeu. Acesta este glasul lui Dumnezeu. El spune azi. Satana spune: „Nu te ne nelinisti. Daca nu azi, mai ai si mîine o ocazie. Daca nu v-ati pregatit înainte de revenirea lui Iisus, nu va faceti nici o problema, veti avea o noua sansa dupa ce El va reveni”. Dar, dimpotriva, glasul lui Dumnezeu ne someaza: „Azi, azi cît mai e timp de har! Azi, cît înca nu s-a sfîrsit ocazia mîntuirii. Nu va împietriti inima”. Daca, cu adevarat ar mai exista si o a doua sansa de mîntuire pentru cei care au refuzat-o pe prima sau s-au dovedit prea dezinteresati sau îndoielnici, atunci proclamatia profetica din capitolul 1 versetul 7 nu ne-ar atrage atentia asupra acelui fapt deosebit de tragic: „Si toate semintiile pamîntului se vor boci din pricina Lui”. Desigur ca oamenii nu plîng numai de durere ci si de bucurie, dar aici nu este vorba de lacrimi de bucurie, ci de bocete amare.
In pilda talantilor din Evanghelia dupa Matei, capitolul 25, Domnul Iisus a subliniat tocmai acest final dureros care va fi partea unora la revenirea Sa. Vorbind despre robul cel netrebnic Iisus a aratat în acea parabola ca la venirea sa stapînul va porunci: „Iar pe robul cel netrebnic aruncatiu-l în întunericul de afara, acolo unde este plînsul si scrîsnirea dintilor”. Fara îndoiala ca multi vor plînge în ziua revenirii Domnului Christos, pentru ca de abia atunci îsi vor da seama ca au pierdut unica lor sansa de mîntuire. Si apostolul Pavel subliniaza acelasi adevar în Romani 2,5. Desi aici nu apare cuvîntul bocet în schimb apare ideea ca dupa revenirea Domnului Christos nu va mai fi o noua ocazie de mîntuire, ci acea zi va fi o zi de rasplatire pentru fiecare, potrivit cu faptele lui, aceasta aratînd ca nu va mai fi o noua ocazie de a se mai putea repara ceva din felul nostru gresit de umblare cu Dumnezeu de pîna atunci. Dar, iata cuvintele inspirate, de avertizare ale apostolului Pavel: „Dar cu împietrirea inimii tale care nu vrea sa se pocaiasca, îti aduni o comoara de mînie pentru ziua mîniei si aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui si anume va da viata vesnica celui ce prin staruinta în bine cauta slava, cinstea si nemurirea si va da mînie si urgie celor ce din duh de gîlceava se împotrivesc adevarului si asculta de nelegiuire”. Sper ca veti reciti aceste versete în Biblia dumneavoastra si veti medita profund la întelesul lor. Din ele, oricine este interesat sa afle adevarul va putea întelege ca revenirea Domnului Christos va pune capat oricarei ocazii de mîntuire. Pentru unii, acea zi va fi o zi de bucurie negraita; si fara îndoiala ca multi dintre cei mîntuiti vor plînge, vor plînge de bucurie, de bucuria întîlnirii lor cu cei dragi ai lor si cu Iisus, Domnul lor. Dar în acea zi, pe de alta parte, toti cei ce au ramas nemîntuiti din toate semintiile pamîntului, privind la Iisus, la glosioasa Sa aparitie pe norii cerului se vor boci din pricina ca îsi vor da seama ca este prea tîrziu, pentru totdeauna prea tîrziu de a se mai întoarce la Dumnezeu.
Pentru a da si mai multa greutate proclamatiei sale, în versetul urmator, versetul 8, apostolul Ioan o pecetluieste cu numele divin al Fiului lui Dumnezeu. „Da, Amin. Eu sînt Alfa si Omega, începutul si sfîrsitul, zice Domnul Dumnezeu; Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic”.
Dar versetele 8 si 9 ne mai prezinta un alt tablou. Ele prezinta în contrast doua persoane care cîndva au avut o strînsa legatura, care au umblat ani de zile împreuna si care au împartasit viata cu toate necazurile si bucuriile ei, dar care acum pareau sa fie asa de departe una de cealalta, fiecare traind în lumea ei, total diferita de a celeilalte. Si aceste doua persoane erau Iisus Christos, Domnul slavei si apostolul Ioan, ucenicul Sau iubit de altadata. Si parca-l vad pe acel ucenic zelos si devotat al Domnului Iisus cum sta acum retras în chilia lui saracacioasa pe acea insula Patmos, un petec de pamînt învaluit de cer si ape. Era ziua Domnului, o zi de Sabat. Din departare se pravalea spre el mereu si mereu vuietul talazurilor marii. In chilia lui era o tacere apasatoare. Parca-1 vad pe Ioan cum sta cu capul sau argintat de pulberea anilor în mîinile sale noduroase si batatorite de munca silnica de pe insula, cu fata aceea asprita de soare si vînt, ajuns acum la vîrsta amintirilor si a neputintei. Ajuns aici, nu prin voia lui, aici în vecinatatea ocnasilor, acum în singuratatea care-i cuprinsese inima vad lacrimile descurajarii cum încep sa se prelinga pe obrajii batrinului apostol. O, ce frumoase au fost toate experientele lui de pîna atunci, acele experiente din anii maturitatii, anii aceia de lucrare intensa pentru cauza Domnului. Ce înfloritoare ajunsesera bisericile, ce binecuvîntate fusesera acele clipe petrecute cu fratii lui! Si iata acum ce sfîrsit îi rezerva Dumnezeu. De ce oare trebuia sa încheie el viata acolo pe Patmos, departe de fratii sai si în conditii asa de aspre? Macar daca ar mai fi avut pe lînga el pe vreunul din vechii lui prieteni si partasi la apostolie, pe Iacob, pe Petru sau pe Pavel. Dar nu. La ora aceea niciunul dintre ucenicii care umblasera împreuna cu Iisus nu mai era în viata si nici chiar apostolul Pavel. ‘Eu am fost unul dintre primii ucenici ai lui Iisus si iata ca tocmai eu am ramas ultimul, si iata ce sfîrsit îmi este rezervat’. Dar în acea zi de Sabat, în acele clipe de deprimare si lacrimi, acel batrîn stîlp al credintei si al bisericii a auzit înapoia lui un glas puternic ca sunetul unei trîmbite, care i-a vorbit astfel: „Nu Ioan, gresesti. Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urma, Eu sînt Alfa si Omega, nu Tu ci Eu. Abate-ti ochii de la tine si priveste spre Mine; Eu sînt Cel Atotprezent, Cel ce este, Cel ce era, Cel ce vine, Cel Atotputernic. Priveste spre Mine”. Si acel batrîn apostol coplesit de amintiri minunate dar si de gînduri negre, întoarse în acea zi de Sabat privirea de la sine îndreptînd-o spre Iisus. Puterea mîinii de fier a Romei fusese aceea care a închis pe Ioan în spatiul neprietenos si plin de necazuri al acelei insule. Dar Cineva mai presus de cezari si mai presus de acea putere a Romei ce parea de neînfrînt si-a asezat mina Sa atotputernica pe umarul lui Ioan dîndu-i asigurarea: „Eu sînt Cel dintîi, Eu sînt Cel Atotputernic”.
Prietene drag, poate si tu te gasesti izolat, fortat sa traiesti în Patmosul tau. De fapt, fiecare om traieste într-un fel de Patmos al
vietii sale, care poate fi o suferinta fizica sau necazuri de tot felul. Fiecare om este adeseori coplesit de amintiri placute, dar în acelasi timp si de tot felul de gînduri triste, griji, dureri, necazuri, înfrîngeri, regrete, amintiri neplacute si acel simtamînt insuportabil al singuratatii în luptele vietii. O, daca urechea ta ar fi deschisa în acele clipe grele pentru a auzi glasul Domnului Iisus, glasul asigurarilor Sale divine. O, daca ai întoarce în acele momente privirea de la tine, de la experientele tale, de la conditia în care te gasesti spre Iisus. Daca ai simti în acele momente pe Iisus care mai presus de orice putere omeneasca doreste sa aseze mîna Sa iubitoare pe umarul tau soptindu-ti: „Te iubesc, nu te teme, sînt cu tine mereu”. Da prietene drag, Iisus doreste chiar azi, chiar acum în aceasta zi de Sabat sa-ti întorci privirea spre El si sa asezi în inima ta cuvintele Sale de mîngîiere si prezenta Sa cu tine. Si mai presus de toate acea fagaduinta ca El vine în curînd pentru ca în sfîrsit sa ne stramute pe toti din acest Patmos al pacatului si nefericirii în împaratia slavei Sale.
Fie ca rugaciunea ta si a mea sa fie mereu: „Da Doamne, ochii mei Te zaresc si inima mea Te primeste. Fii Tu începutul si tot Tu si sfîrsitul umblarii mele în credinta pe acest pamînt. Si fa sa vina
mai repede acea zi mareata a revenirii Tale, zi în care sa ne
stramuti din aceasta lume în lumea slavita a dragostei Tale. Iti
multumesc pentru aceasta în numele slavit al Domnului Christos,
amin !”

Mai înainte de toate fiti bine veniti aici la picioarele Domnului Iisus în jurul caruia ne-am adunat si acum spre a da ascultare glasului Evangheliei Sale. Si de data aceasta, ca întotdeauna, El va fi dispus sa cerceteze toate nevoile si nazuintele noastre, toate rugaciunile si întrebarile noastre si sa ne raspunda potrivit cu voia Sa, potrivit cu dragostea si întelepciunea Sa infinita.
Unele dintre cele mai dificile întrebari cu care oamenii din orice epoca s-au luptat, au fost acele întrebari legate de cunoasterea viitorului. Fara îndoiala ca astfel de întrebari framîntau si mintea apostolului Ioan în acea zi de Sabat pe Patmos unde se afla exilat asa cum ne spune el „din pricina cuvîntului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos”. Si în acea zi de Sabat, pe cînd Ioan se afla în duhul, adica într-o stare spirituala deosebita pe care Duhul Sfînt o stimulase si o întretinea, chiar în acea zi de Sabat cînd gîndurile lui cautau sa penetreze viitorul, necunoscutul, deodata Ioan a auzit înapoia sa un glas puternic, ca sunetul unei trîmbite, care i s-a adresat cu urmatoarele cuvinte: „Eu sînt Alfa si Omega, Cel dintîi si Cel de pe urma. Ce vezi scrie într-o carte si trimite-o celor sapte biserici, la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea. Scrie dar lucrurile pe care le-ai vazut, lucrurile care sînt si cele care au sa fie dupa ele”. Dumnezeu dorea sa-i aduca la cunostinta lui Ioan lucruri de viitor, însa observati, în loc ca Dumnezeu sa înceapa sa-i prezinte ucenicului Sau chestiuni de ordin politic, economic sau militar, ceea ce ar fi fost în ton cu starile de lucruri cu care Imperiul Roman avea sa fie confruntat în viitor, Dumnezeu asterne o tacere peste toate aceste aspecte si în schimb îi concentreaza toata atentia profetului asupra bisericii si evolutiei ei în timp. La data aceea cele sapte biserici din Asia erau cu totul nesemnificative si nevrednice de a ocupa vreun loc în analele istorice ale acelui mare imperiu mondial. Dar Domnul Iisus lasa deoparte lucrurile lumii si asaza în prim plan biserica Sa. Tocmai aici, în felul în care a ales Dumnezeu sa-i raspunda lui Ioan se afla o lectie mare pentru noi cei de azi, care, ca si Ioan, scrutam viitorul si ne întrebam mereu: „Si mîine, ce va mai fi?” Daca vrem sa cunoastem tainele viitorului noi trebuie sa ne întoarcem privirea si atentia mereu si mereu de la oamenii care pretind ca tin în mîna lor destinele omenirii, de la evenimentele si vestile de pretutindeni, de la orice fel de calcule si prognoze omenesti spre ceea ce Dumneazeu a descoperit ca viitor al bisericii Sale. Biserica Domnului Christos de pe pamînt este obiectul grijii Sale deosebite, obiectul dragostei si atentiei Sale.
Istoria acestei planete este strîns legata de istoria bisericii Sale. Acesta trebuie sa fie si obiectul studiului nostru, obiectul atentiei noastre deosebite în aceste zile, de a cunoaste care este traiectoria pe care va merge biserica Domnului Christos în zilele care ne stau în fata. Sa ne întoarcem dar spre cartea Apocalipsei în care Domnul i-a poruncit apostolului Sau Ioan sa scrie lucrurile care sînt si cele care au sa fie dupa ele, lucrurile care dezleaga tainele viitorului.
Acum stimati cititori va invit sa deschidem împreuna cartea Apocalipsa spre a vedea care este prima descoperire pe care Domnul doreste sa ne-o aduca la cunostinta. Sa citim începînd de la versetul 12 din capitolul 1 pîna la versetul 20, cu care de altfel se si încheie primul capitol. „M-am întors sa vad glasul care-mi vorbea si cînd m-am întors am vazut sapte sfesnice de aur si în mijlocul celor sapte sfesnice pe Cineva care semana cu Fiul Omului, îmbracat cu o haina lunga pîna la picioare si încins la piept cu un brîu de aur. Capul si parul Lui erau albe ca lîna alba, ca zapada.

Ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsa si arsa într-un cuptor si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. In mîna dreapta tinea sapte stele; din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri si fata Lui era ca soarele cînd straluceste în toata puterea lui. Cînd L-am vazut am cazut la picioarele Lui ca mort. El Si-a pus mîna dreapta peste mine si a zis: ‘Nu te teme, Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort si iata ca sînt viu în vecii vecilor, Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor. Scrie dar lucrurile pe care le-ai vazut, lucrurile care sînt si cele care au sa fie dupa ele, taina celor sapte stele pe care le-ai vazut în mîna dreapta a Mea si a celor sapte sfesnice de aur. Cele sapte stele sînt îngerii celor sapte biserici si cele sapte sfesnice sînt sapte biserici”. Aici în aceste versete, putem spune ca se afla cea mai mareata si mai importanta dintre toate descoperirile cuprinse în Apocalipsa, si aceasta descoperire, am vazut, nu avea nimic de a face cu evenimente, stari de lucruri sau întîmplari de viitor, ceea ce l-ar fi interesat cel mai mult pe apostolul Ioan sa afle, ca de altfel si pe noi, ci prima Sa descoperire a fost a Aceluia care semana cu Fiul Omului. Era exact chipul atît de bine cunoscut al Domnului Iisus, chip care ramasese întiparit pentru totdeauna în memoria ucenicului iubit al lui Iisus. Dar, cîta deosebire era acum între Fiul Omului pe care el Ioan îl cunoscuse cu multi ani în urma, si acest Fiu al Omului. Pe acest chip era mult omenesc, dar, cu mult mai mult si slava cereasca. Fiul Omului fusese numele care I-a placut cel mai mult Domnului Iisus sa-l foloseasca oridecîte ori Se referea la Sine. Asa se face ca pe paginile Evangheliei îl gasim de mai bine de 85 de ori. Prin acest nume de Fiu al Omului Iisus dorea sa sublinieze în mintea oamenilor cît de intima a fost identificarea, contopirea naturii Sale divine cu natura noastra omeneasca. Prin acest nume El a dorit sa ne ajute sa întelegem cît de mult s-a coborît divinitatea în dorinta ei de a ne mîntui din pacat. Dar pentru faptul ca Iisus cel viu în vecii vecilor continua sa pastreze pentru vesnicie chipul nostru omenesc, întelegem ca de fapt dorinta Sa suprema nu a fost numai aceea de a coborî la noi si a Se asemana noua oamenilor, ci mai mult, a fost aceea de a proslavi si înalta la cer omenescul nostru, viata noastra. O, daca Domnul Iisus, ca Dumnezeu a ales sa poarte în vecii vecilor chipul nostru si numele nostru de Fiu al Omului, aceasta este cea mai mare mîngîiere si încurajare pentru noi. Aceasta înseamna ca Dumnezeu ne-a iubit si ne iubeste cu adevarat. Aceasta înseamna ca între Dumnezeesc si omenesc nu exista o incompatibilitate, un fenomen natural de respingere. Domnul Iisus poate sa patrunda si sa ia loc în viata noastra iar noi putem sa traim în El. Aceasta mai înseamna ca în Domnul Iisus noi avem asezat pe tronul universului un Prieten al nostru, un Prieten adevarat care este profund miscat de luptele si slabiciunile noastre, de nazuintele si nevoile noastre, deoarece El S-a facut partas vietii noastre în toate. Gîndind la acest deosebit privilegiu, apostolul Pavel avea sa adreseze în Epistola sa catre Evrei, unul din cele mai calduroase apeluri: „Prin urmare, a trebuit sa Se asemene fratilor Sai în toate lucrurile, ca sa poata fi în ce priveste legaturile cu Dumnezeu un Mare Preot milos si vrednic de încredere ca sa faca ispasire pentru pacatele norodului. Astfel, fiindca avem un Mare Preot însemnat care a strabatut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, sa ramînem tari în marturisirea noastra. Caci n-avem un Mare Preot care sa n-aiba mila de slabiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fara pacat. Sa ne apropiem dar cu deplina încredere de scaunul harului ca sa capatam îndurare, si sa gasim har pentru ca sa fim ajutati la vreme de nevoie”.
Totusi, Domnul Iisus pe care Ioan L-a vazut în acea zi de Sabat, nu era înca asezat pe tronul Sau. Ceva mai tîrziu, în capitolul 4 cu versetul 14 din Apocalipsa, Ioan îl descrie ca stînd pe un nor alb. Aici, în prima descoperire a Apocalipsei Iisus este vazut pe pamînt, în mijlocul celor sapte sfesnice, coborît la nivelul nostru si atît de aproape de noi încît putem privi la fata Sa, la ochii Sai, la picioarele Sale, la vesmintele Sale si putem auzi glasul Sau. Cele sapte sfesnice în mijlocul carora a fost vazut Domnul Iisus reprezinta simbolic pe cele sapte biserici amintite de Domnul Iisus pe nume, sau în termeni generali, biserica Sa din toate timpurile. Desi nu intentionez sa ne ocupam aici de cele sapte biserici simbolice, asa cum vom avea ocazia sa ne ocupam pentru o vreme începînd chiar cu prelegerea viitoare, totusi, nu pot trece peste un gînd pe care prezenta Domnului Iisus Christos între sfesnice ni-l inspira. Prezenta Domnului Iisus între sfesnice înseamna lumina. Atunci cînd Iisus ocupa locul central în învatatura, viata si lucrarea unei biserici, atunci acea biserica are cu adevarat lumina si ea însasi straluceste ca o lumina într-un loc întunecos. Prezenta centrala a Domnului Iisus în biserica va umple orice ungher al vietii noastre cu lumina, cu lumina propriei Sale vieti, cu lumina adevarurilor Sale taioase ca o sabie ascutita, dar mîntuitoare. Privind profetic peste veacuri, în cer, la caminul fericit al celor mîntuiti, apostolul Ioan avea sa noteze la încheierea cartii Sale, în Apocalipsa 21,23 urmatoarele: „Cetatea n-are trebuinta nici de soare nici de luna ca s-o lumineze, caci o lumineaza slava lui Dumnezeu si faclia ei este Mielul”, Intotdeauna, acolo unde Iisus, Mielul ocupa locul care I se cuvine, acolo este adevarata lumina. Privind mai atent la Domnul Iisus atentia apostolului Ioan este atrasa mai întîi de vesmîntul Sau, o haina lunga pîna la picioare. O haina lunga era vesmîntul pe care-l purtau cîndva numai demnitarii sau oamenii din înalta

societate ca un semn al pozitiei lor înalte în acea societate, spre deosebire de servitorii sau oamenii de rînd. In traducerea Septuaginta, aceasta haina este asezata în legatura directa cu vesmintele preotesti. Cîndva, pe Golgota, la ceasul rastignirii, mîini violente au smuls de pe Iisus camasa Sa si au tras la sorti pentru ea. Si iata-L aici pe Iisus stralucind de sus pîna jos, învesmîntat într-o haina noua, neatinsa de mîini omenesti, corespunzatoare cu noua Sa slujba în favoarea omului, slujba de Mare Preot, de mijlocitor pentru noi. Si atunci cînd în univers, la tronul lui Dumnezeu se va repovesti drama sîngelui Sau ispasitor, aceia care au ales sa-si spele hainele lor în sîngele Sau vor recunoaste mereu si mereu desavîrsirea sîngelui divin, neprihanirea propriilor vesminte ale Domnului Christos ale neprihanirii Sale. Pieptul Sau era încins acum cu un brîu de aur. Aurul este simbolul divinitatii. In zilele vietii Sale pamîntesti Iisus S-a încins pe Sine cu omenescul nostru pentru care stergarul de la Sfînta Cina din camera de sus era un simbol al umilintei, al slujirii. La ora aceea El era servul tuturor, caci, spunea Domnul Christos, Fiul Omului nu a venit sa I Se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata ca rascumparare pentru multi. Dar acele zile de slujire umilita erau de mult apuse. Acum, El si-a reluat adevarata pozitie. Adeseori în anii de slujire de pe pamînt Iisus S-a uitat pe Sine însusi asa încît cei mai multi dintre oameni L-au considerat a fi omul cel mai de rînd. Dar acum Iisus era încins cu slava. Despre aceasta slava tot apostolul Pavel avea sa scrie în Epistola catre Evrei 2,9 astfel: „Dar pe Acela care a fost facut pentru putina vreme mai prejos decît îngerii, adica pe Iisus, îl vedem încununat cu slava si cu cinste din pricina mortii pe care a suferit-o”. O, ce minunata fagaduinta se ascunde aici pentru toti aceia care ca si Domnul lor, în acelasi spirit de slujire îsi consacra viata lor pentru binele si mîntuirea semenilor lor. Si cît de mare va fi rasplata cerului chiar si numai pentru un pahar cu apa rece. Si ei vor fi încununati ca si Iisus cu slava si cinste.
Privind la capul si parul Domnului Iisus, apostolul Ioan ramîne uimit. Ele erau albe ca lîna spalata, albe ca zapada. Aceleasi expresii sînt folosite si de proorocul Daniel în capitolul 7 cu versetul 9 atunci cînd a încercat o descriere a lui Dumnezeu, Cel îmbatrînit de zile, a Carui haina era alba ca zapada, iar parul capului lui ca niste lîna curata. Culoarea alba este amintita de nu mai putin de 16 ori în cartea Apocalipsei, de fiecare data facînd referinta la splendoarea stralucitoare a slavei divine, la neprihanirea Domnului Christos sau a sfintilor, iar aici la existenta Sa vesnica. Ochii Domnului Iisus erau ca para focului. Ca si focul care încalzeste, topeste, ilumineaza sau calauzeste, tot asa si privirea Domnului lucreaza înlauntrul inimii omenesti aducînd încurajare, stîrnind caldura, asezînd lumina pe cararea vietii si calauzire divina si protectie. „Eu, zice Domnul, te voi învata si-ti voi arata calea pe care trebuie s-o urmezi. Te voi sfatui si voi avea privirea îndreptata asupra ta” (Psalmul 32,8). Dar focul arde, curata zgura, impuritatile de pe materialele de mare pret si pune la proba taria, rezistenta si valoarea lor. Tot asa si privirea Domnului are puterea de a patrunde, de a dezgoli gîndurile noastre tainice, de a mustra, de a curata zgura necredintei si a razvratirii fata de Cuvîntul Sau, sau de a pune la proba caracterul nostru. Sa aducem dar, iubite cititor sub privirea scrutatoare a Domnului Iisus clipa de clipa gîndurile, gusturile, ambitiile, placerile, cuvintele si faptele noastre. Si atunci privirea Sa ne va spune ce este bine, ce este curat, ce este vrednic de cinste si de valoare. Privirea Domnului Iisus ne va curata gîndirea si sentimentele noastre umplînd viata si fiinta noastra cu trasaturile chipului Sau moral.
Picioarele Domnului Christos pareau a fi ca arama aprinsa si arsa într-un cuptor. Curînd dupa înviere, Domnul S-a aratat ucenicilor Sai adunati în camera de sus si închisi acolo de teama, adresîndu-le invitatia: „Uitati-va la mîinile si picioarele Mele; Eu sînt”. Ei erau plini de neîncredere la ora aceea. Cîndva, acele picioare care se istovisera de atîta umblet pentru a raspîndi pretutindeni binecuvîntarile cerului, au fost în cele din urma rasplatite pentru ostenelile lor prin a fi pironite pe crucea Golgotei. Dar dupa ce au fost trecute prin focul încercarilor ele straluceau acum ca arama învapaiata. Privind la picioarele Domnului acea învapaiere i-a vorbit si ne vorbeste si noua azi despre taria si statornicia planurilor divine, cît si despre stralucita biruinta a cauzei crucii Sale. Aceste picioare vor fi de temut pentru aceia care vor fi aruncati în ziua marii judecati divine în teascul cel mare al mîniei lui Dumnezeu. Dar vor fi pline de stralucire si biruinta pentru toti aceia care au ales sa paseasca pe urmele pe care picioarele Domnului Christos le-au lasat în aceasta viata.
Glasul Domnului Iisus, ne relateaza apostolul Ioan, era ca vuietul unor ape multe. Apele, în limbajul simbolic al Bibliei, sînt neamurile, lumea, zarva neamurilor. Desi închis pe acea insula lovita încontinuu de valuri, înconjurat de vuietul acelor ape multe, urechea batrînului apostol, în ciuda vîrstei, a captat totusi sunetul acelui glas stiut de El, un glas mai puternic decît vuietul acelor ape multe, glasul Celui ce sta în mijlocul celor sapte sfesnice. Si viata noastra zi de zi este supusa vuietului apelor, al talazurilor omenirii care ne înconjoara. Uneori, presiunea valurilor este prea mare si fiinta noastra nu rezista, si risca sa se lase luata de valul lumii. O, daca în acele clipe de galagie, de confuzie, de buimaceala, de lupta cu vuietul valurilor, am sta o clipa pentru a cauta si a distinge glasul mai puternic al Domnului Iisus. Atunci am fi scapati. In asemenea ceasuri Iisus este aproape de noi. Adeseori, cei ce aleg sa-si acordeze urechea la glasul lumii, de la o vreme pierd capacitatea de a mai distinge glasul cerului, dar aceia care-si iau timp zi de zi sa cunoasca si sa se delecteze cu glasul Domnului Iisus, glasul Sfintelor Scripturi, niciodata nu vor trai riscul înstrainarii lor de cer. Dupa caderea în pacat, cînd omul a auzit glasul Domnului Iisus care umbla prin gradina în racoarea zilei, s-a ascuns imediat. In inima omului glasul Creatorului sau era totuna cu glasul judecatii divine. Dar acelasi glas avea sa fie auzit mai tîrziu pe cruce, rostind pentru omenire cuvintele pacii si iertarii: Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac! Acesta este glasul cerului, glasul iubirii, care ca vuietul unor ape mari se revarsa pretutindeni peste omenire cu asigurarea: Te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea îti pastrez bunatatea Mea. O, ce minunat este glasul dragostei lui Iisus pentru cei pacatosi] Fericita este urechea care astazi alege sa asculte chemarea duioasa a glasului Sau salvator.
In mîna Domnului Iisus apostolul Ioan a vazut sapte stele. Aceasta este mîna care sustine, care apara, care elibereaza, care ajuta, care ridica si care calauzeste biserica Sa, simbolizata aici prin sapte stele. Puterea bratului lui Iisus este inepuizabila, indiferent cît de mare este nevoia noastra. Bratul Sau este cu adevarat o arma. Dar nici o arma nu este totusi ca sabia gurii Sale. Adevarurile care au iesit din gura Sa au fost totdeauna niste adevaruri rostite din iubire, dar în acelasi timp si adevaruri taioase, niste adevaruri care patrundeau la radacina gîndurilor si obiceiurilor oamenilor, la radacina caracterului lor. Adevarurile Sale erau si au ramas ca o sabie cu doua taisuri, ele fiind niste adevaruri care încurajeaza dar care si avertizeaza, care mîngîie, dar care si poruncesc cu strasnicie, care exprima iubire dar care sînt în acelasi timp si încarcate cu solemnitate si raspundere. Dupa cum spune apostolul Pavel în Evrei 4,12, „Cuvîntul lui Dumnezeu este viu si lucrator, mai taietor decît o sabie cu doua taisuri; patrunde pîna acolo ca desparte sufletul si duhul si judeca simtirile si gîndurile inimii”. Iisus doreste sa-si faca lucrarea pe deplin în viata noastra prin Cuvîntul Sau. Oare vom permite eu si dumneavoastra glasului Sau, sabiei gurii Sale sa patrunda pîna în strafundurile vietii noastre? Cînd era printre noi oamenii, Iisus a rostit urmatoarele cuvinte pline de solemnitate: „Pe cine Ma nesocoteste si nu primeste cuvintele Mele, are cine-L osîndi, Cuvîntul pe care l-am rostit Eu, acela îl va osîndi în ziua de apoi”. Nu, cred ca nimeni dintre noi nu vom alege ca sa dam ascultare cuvintelor Sale de abia în ziua de apoi, în ziua osîndirii, ci azi, în ziua mîntuirii noastre.
Si fata Domnului era ca soarele, ne spune apostolul Ioan, cînd straluceste în toata puterea lui. Cred ca ati notat bine, stralucire nu posomorîre, un clar de soare dupa o ploaie de lacrimi însemnînd fericire si de aceea bucurie în Domnul. In calitate de conducator al poporului Sau, pe fata Domnului Christos nu se poate citi nici pesimism nici îngrijorare, nici teama si nici nesiguranta. El este Biruitorul. De pe fata Sa se degaja curaj si speranta si cei ce aleg sa paseasca în stralucirea fetei Sale vor fi ca El, biruitori. Intr-o zi de Sabat, un om ajuns la vîrsta caruntetei si neputintei, împovarat în inima sa de grija pentru soarta bisericii si a cauzei lui Dumnezeu s-a plecat pe genunchi si a început sa se roage: Doamne, spune-mi care este viitorul la care ne-ai chemat si pentru care ai adus la viata biserica Ta? Vor ajunge oare împaratiile acestui pamînt sa biruiasca si sa nimiceasca biserica Ta? Nu, nu te teme i-a raspuns Iisus. Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urma. Iata ca Eu sînt viu în vecii vecilor. Ce minunata descoperire, ce stralucita asigurare pentru toti cei ce privesc astazi cu îngrijorare spre viitor! Viitorul nostru ca si cele sapte stele, este sigur în mîna Aceluia care ne-a iubit si a murit pentru noi. De aceea lasa, iubite cititor, ca parlamentele lumii sa-si continue sesiunile lor de lucru. Da voie guvernelor sa-si urmareasca agenda lor de probleme de rezolvat. Lasa-i pe oamenii de stiinta sa viseze si sa proiecteze o lume mai buna, dupa vederile lor, si îngaduie reporterilor si crainicilor sa alarmeze lumea cu tot felul de stiri. Iar noi sa ne luam timp de a privi din ce în ce mai mult spre Acela care ne-a asigurat si ne-a mîngîiat cu fagaduinta Sa: Nu te teme caci Eu sînt cu tine. Nu te uita cu îngrijorare, caci Eu sînt Dumnezeul tau, Eu te întaresc, tot Eu îti vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare. Amin!

Va invit acum sa ne întoarcem privirea de la adevarurile vremelnice si desarte ale acestei vietii si, macar pentru cîteva minute sa stam în prezenta cuvintelor datatoare de viata ale Sfintelor Scripturi, ale Evangheliei Domnului nostru Iisus Christos. In prelegerea trecuta l-am lasat pe apostolul Ioan coplesit de acea scena uimitoare, solemna si plina de stralucire în care i-a aparut Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. O viziune ca de noapte, cu sfesnice si stele, dar în acelasi timp si ca de miez de zi, cînd soarele straluceste în toata puterea lui. Aici, în aceasta viziune am gasit descrise pozitia cît si raspunderea bisericii în raporturile ei cu Mîntuitorul ei. Intreaga lume zace în întuneric, în bezna. Singura lumina care ar mai putea fi vazuta sclipind în acest întuneric este lumina care vine de la cele sapte sfesnice, care simbolizeaza biserica. Sfesnicele, ca si biserica, sînt niste purtatoare de lumina. Iisus, Cel ce a fost vazut de Ioan umblînd prin mijlocul celor sapte sfesnice, este factorul care uneste, ilumineaza si apara biserica Sa. El este Acela care trebuie sa umple cu lumina Sa mai întîi viata urmasilor Sai, pentru ca acestia sa devina la rîndul lor purtatorii luminii Sale.
In prelegerea trecuta m-am straduit sa asez la îndemîna dumneavoastra o descriere explicativa a acelei prime viziuni pe care Domnul i-a dat-o apostolului Sau Ioan. Desigur ca multe din detaliile acelei viziuni ne sînt înca necunoscute. Probabil ca nici apostolul Ioan nu a intentionat sa le consemneze pe toate în cartea sa, dar aceasta viziune avea sa ramîna nestearsa în mintea apostolului. Ea avea sa-si aseze pecetea ei pe toate mesajele pe care Ioan urma sa le scrie în cartea sa catre biserica din partea Domnului Iisus. In aceste mesaje se înscrie si seria de sapte scrisori, foarte scurte pe care apostolul Ioan trebuia sa le trimita celor sapte biserici care erau atunci în Asia si anume, catre bisericile din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea. Aceste sapte scrisori se afla cuprinse în capitolele 2 si 3 din Apocalipsa. Gîndind la numele celor sapte biserici, multi dintre cei ce le-au citit de-a lungul veacurilor si-au pus întrebarea: „De ce oare numai aceste sapte biserici au fost alese de catre Domnul Iisus pentru a primi un mesaj din partea Sa?” Caci, este îndeobste cunoscut ca la data aceea aproape de încheierea primului secol mai erau si alte biserici crestine în aceeasi provincie a Asiei ca de pilda biserica din Troa, despre care ne vorbeste cartea Faptele Apostolilor la capitolul 20, biserica din Colose si cea din Hierapole, consemnate în epistola catre Coloseni la capitolul 1 si 4, si probabil si alte biserici carora Ignatius avea sa le trimita 20 de ani mai tîrziu decît Ioan unele din scrisorile sale apostolicesti. Unii comentatori proeminenti au sugerat urmatoarea explicatie: în alegerea celor sapte biserici ca si în continutul scrisorilor Domnului Christos catre ele, se afla ceva profetic, reprezentativ pentru toate epocile bisericii de-a lungul istoriei ei. Iata chiar cuvintele acestui comentator: „în primul rînd cele sapte biserici reprezinta sapte faze sau perioade ale istoriei bisericii întinzîndu-se din vremea apostolilor si pîna la revenirea Domnului Christos. Caracteristicile lor sînt subliniate în parte de numele acestor biserici, dar mult mai mult de continutul epistolelor care le-au fost adresate”. Motivul pentru care au fost alese numai sapte biserici si asezate una dupa alta într-o anumita ordine, îsi gaseste explicatia în însemnatatea simbolica a numarului sapte. In Apocalipsa numarul sapte se repeta asemenea unui refren: sapte sfesnice, sapte stele, sapte biserici, sapte duhuri, sapte peceti, sapte trîmbite, sapte tunete, sapte plagi si sapte fericiri pentru cei biruitori. Numarul sapte reprezinta deplinatate, totalitate. Aceasta înseamna ca atunci cînd apostolul Ioan este chemat sa scrie din partea Domnului cîte o scrisoare catre cele sapte biserici, mesajul acelor scrisori este pentru întreaga biserica, si el se aplica nu numai bisericii dintr-o anumita perioada sau faza a crestinismului cum sugereaza unii comentatori, ci oricarei biserici din orice timp. Aceasta înseamna ca mesajul divin cuprins în cele sapte scrisori reprezinta un mesaj evanghelic complet adresat întregii crestinatati de oricînd si de oriunde. Cele sapte cetati antice în care se aflau cele sapte biserici nu erau niste cetati izolate, ci ele erau legate între ele prin drumul imperial care strabatea întreaga provincie. Drumul urmarit de la punctul de plecare din Efes se îndrepta spre nord spre Pergam, trecînd mai întîi prin Smirna. Apoi, acesta se îndrepta spre rasarit si spre sud trecînd prin cetatile Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea, ca în cele din urma sa se încheie la Efes de unde pornise. Selectionarea speciala a acestor sapte cetati, fara îndoiala ca a fost influentata de întelesul numelui lor, care avea în mod clar o semnificatie simbolica, specifica fiecarei perioade a istoriei bisericii crestine reprezentate de fiecare biserica. Dar, problemele spirituale ale celor sapte biserici, asa cum reiese din continutul celor sapte scrisori sînt probleme tipice oriunde si ori de cîte ori conditiile unei biserici sînt aceleasi, adica se potrivesc cu conditiile specifice ale uneia din cele sapte biserici din Apocalipsa, atunci si mustrarile, apelul, somatia, sfatul si fagaduinta Domnului Iisus adresate acelei biserici din vechime, se potrivesc bisericii la care ne referim. Aceasta poate fi vazuta si din concluzia cu care se încheie fiecare mesaj din cele sapte. „Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor duhul”.
O scurta privire asupra acestor sapte scrisori, cît si o sumara analiza comparativa a lor poate face atent pe orice cititor ocazional ca între ele exista foarte multe asemanari ca si foarte multe deosebiri. Una dintre cele mai izbitoare asemanari este aceea a folosirii acelorasi expresii de introducere si de încheiere a fiecarei scrisori. In mod invariabil, ele încep cu expresia „îngerului bisericii din …., spune-i”. Cuvîntul grecesc angelos, înseamna în mod literal mesager, sau cineva care este trimis cu o misiune. Biblia foloseste aceasta expresie atît atunci cînd este vorba de trimisi omenesti cît si atunci cînd vorbeste despre mesageri ceresti. Ingerii celor sapte biserici carora Domnul Iisus le trimite cele sapte scrisori, sînt de aceea conducatorii acelor comunitati, prezbiteri si pastori, cei care aveau raspunderea de a transmite bisericii mesajul cerului. Ei sînt cei care au fost reprezentati în prima viziune cu cele sapte stele pe care Fiul Omului le tine în mîna Sa cea dreapta. Vorbind în continuare despre asemanari, cele sapte scrisori au Acelasi expeditor. Desi numele Lui nu apare în mod direct, frontal, totusi El estre facut cunoscut prin expresia comuna: „lata ce zice Cel ce”, dupa care urmeaza repetarea pe rînd a semnelor de identificare din prima viziune a lui Ioan. Aceste semne sînt totdeauna strîns legate de continutul mesajului care urmeaza în fiecare scrisoare. Continutul fiecarei scrisori cuprinde o scurta descriere a starii spirituale a acelei biserici. Ca un observator profund si un educator desavîrsit, Iisus începe de obicei fiecare mesaj cu cuvintele: „Stiu faptele tale”, într-adevar, El este singurul care cunoaste în mod desavîrsit starea spirituala a oricarei biserici si a oricarui crestin. El este, de aceea, Singurul care poate aprecia sau judeca în mod desavîrsit meritele sau slabiciunile cuiva. In oricare din cele sapte scrisori, dupa cuvintele de mustrare urmeaza cuvinte de avertizare ca niste adevarate somatii divine. Insa în mod invariabil, Domnul are pentru cei mustrati cuvinte de încurajare, de sfat si de îndemnare. Incheierea fiecarei scrisori este aceeasi si ea contine doua aspecte. Primul aspect reprezinta un apel deosebit de fierbinte la a da atentie celor citite, „cine are urechi sa asculte”. Al doilea aspect este o fagaduinta cu caracter escatologic, care urmeaza sa fie împlinita la încheierea timpului de har, atunci cînd va avea loc înoirea tuturor lucrurilor. Aceste fagaduinte sînt exprimate prin niste simboluri ale caror înteles nu poate fi vazut decît daca sînt privite în contextul viziunii finale a cetatii ceresti, descrisa în ultimele capitole ale Apocalipsei. Desi avertizarile cerului sînt rostite la adresa tuturor membrilor bisericii, este important de notat faptul ca fagaduinta cu care se încheie oricare din cele sapte scrisori este facuta numai acelora care vor birui.
In ceea ce priveste deosebirile, este demn de remarcat faptul ca biserica Laodicea este singura biserica din cele sapte care nu primeste nici un cuvînt divin de lauda, de apreciere. Pe de alta parte, bisericile Smirna si Filadelfia primesc numai laude, fara sa fie mustrate pentru ceva.
Si acum, sa dam citire primei scrisori, aceea pe care Domnul o adreseaza bisericii din Efes. Ea se gaseste în capitolul 2 începînd de la versetul 1 pîna la versetul 7: „Ingerului bisericii din Efes scrie-i:
‘Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele în mîna dreapta si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur. Stiu faptele tale, osteneala ta si rabdarea ta si ca nu poti suferi pe cei rai. Ca ai pus la încercare pe cei ce zic ca sînt apostoli si nu sînt, si i-ai gasit mincinosi. Stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina numelui Meu si ca n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este ca ti-ai parasit dragostea dintîi. Adu-ti dar aminte de unde ai cazut, pocaieste-te si întoarce-te la faptele tale dintîi. Altfel, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti. Ai însa lucrul acesta bun, ca urasti faptele nicolaitilor pe care si Eu le urasc. Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor duhul. Celui ce va birui îi voi da sa manînce din pomul vietii care este în raiul lui Dumnezeu”
Efesul a fost la vremea ei o cetate mare si înfloritoare asezata la rascrucea civilizatiei antice, fiind denumita suprema metropola a Asiei.

Asezata la convergenta marilor cai comerciale, Efesul de altadata arata prosper, abundent, stralucitor. Port la mare, asezat la revarsarea a doua rîuri, Efesul excela în frumusete si dinamism. Efesul era una din cetatile libere din Imperiul Roman, carora Roma îi acordase dreptul la autoguvernare, fapt pentru care în cetate nu se afla nici o garnizoana militara. Aici era asezat scaunul de judecata al guvernatorului roman si de cîteva ori pe an orasul avea posibilitatea sa guste ceva din grandoarea si pompa Romei. Tot aici, în Efes era locul jocurilor panionice, un fel de varianta oarecum rivala a jocurilor Olimpice. Aceste jocuri aveau loc în luna mai. Numele grecesc al acestei luni era Artemision,

luna consacrata zeitatii feminine Artemisa, care era de fapt numele grecesc dat zeitei Diana. Cu aceasta ocazie a jocurilor panionice întreaga populatie a Ioniei se revarsa în valuri spre Efes, dar Efesul era totodata, la vremea aceea, cea mai importanta cetate în ceea ce priveste viata religioasa. Slava ei era templul Dianei. De trei ori cladit, templul care exista în vremea apostolului Ioan facea parte din cele sapte minuni ale lumii. Soarele, obisnuiau sa spuna efesenii, nu vede nimic mai frumos în drumul lui decît templul Dianei. Superb si zvelt în arhitectonica, dar plin de întuneric spiritual si salbatic în imoralitatea slujbelor lui, templul Dianei ca si Efesul, care de altfel erau niste locuri vrednice de dorit, vrednice de privit, încîntatoare, inspiratoare, erau de fapt locul unde de-a lungul anilor s-au adunat criminalii de tot felul, toti certatii cu legea, toti evadatii, toti superstitiosii lumii, toti fanaticii. Aceasta a fost cetatea Efesului. Aici a fost locul în care apostolul Pavel a stat mai mult decît oriunde si aici a fost locul unde au fost cîstigate cele mai mari biruinte ale harului lui Dumnezeu. Uneori noi spunem ca o scuza ca este foarte greu sa fii un crestin adevarat într-un oras modern, civilizat, cosmopolit si stricat. Sa ne aducem însa aminte de Efes, sa ne aducem aminte ca acolo au trait niste crestini veritabili. Trei lucruri demne de lauda si de admirat se puteau spune despre biserica din Efes. Primul era energia credintei membrilor ei: „Stiu faptele tale„, adica osteneala ta. Aici nu era vorba de o simpla munca, o munca usoara, ci munca din greu pentru cauza adevarului si a Evangheliei. Fara îndoiala ca aici este vorba de ore de somn jertfite pentru binele altora, pentru a scrie, pentru a hrani, a vizita, a organiza viata acelei comunitati în vederea slujirii. Efesul era un adevarat stup. Fiecare membru ajunsese sa-si faca partea sa pentru cauza lui Christos. Ei erau constiinciosi si plini de sîrguinta.
Al doilea lucru demn de admirat la biserica din Efes era rabdarea ei. Evident, cele citite din Faptele Apostolilor, capitolul 19 si 20, ne pot face o slaba idee a luptelor crestinilor în aceasta citadela a pagînismului. Ei s-au luptat ani de-a rîndul cu ura, batjocura si rautatea oamenilor. Unii dintre crestini nu puteau sa cumpere, pentru ca unii comercianti refuzau sa-si vînda marfurile lor crestinilor. Izolati de societate si persecutati si în sens fizic, fara îndoiala crestinii din Efes au dovedit rezistenta si rabdare.
Al treilea fapt demn de admirat în viata primei biserici era credinciosia lor fata de adevar, statornicia, atasamentul lor fata de principiile credintei. „Ai însa lucrul acesta bun”, le spune Domnul Iisus în scrisoare, „ca urasti faptele nicolaitilor, pe care si eu le urasc”. Efesul fusese vizitat deseori de falsi apostoli. Apostolul Pavel în întîlnirea de la Milet cu prezbiterii bisericii din Efes, i-a avertizat ca dupa plecarea sa se vor vîrî în turma Domnului multi lupi rapitori care nu aveau sa crute turma si care aveau sa învete lucruri stricacioase ca sa traga pe ucenici de partea lor. Nu se stie sigur daca nicolaitii sînt urmasii lui Nicolae, unul din cei sapte diaconi alesi de apostoli pentru a sluji nevoilor administrative ale bisericii, diacon care între timp a apostaziat, sau daca este vorba de un nume simbolic derivat din numele grecesc Nicolaus care înseamna nimicitorul oamenilor. Important este nu atît de mult identificarea nicolaitilor cît raspunsul pe care acesti propovaduitori ai stricaciunii, ai imoralitatii l-au primit din partea bisericii din Efes. Ei au pus la încercare pe cei ce zic ca sînt apostoli. Ei au cercetat învataturile lor si le-au gasit ca fiind false. Biserica din Efes dovedise trei mari virtuti crestine: abnegatie si osteneala, rabdare si rezistenta, vigilenta si credinciosie fata de adevar. Activa si harnica, hotarîta si perseverenta, respectabila si ortodoxa, biserica din Efes ar fi trebuit sa fie ceva vrednic de dorit, asa cum în alt sens ar fi trebuit sa fie si cetatea Efesului. De un lucru ducea lipsa însa aceasta biserica, o lipsa pe care Iisus, Cel ce tine cele sapte stele în mîna Sa, Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur o consemneaza cu tristete. Dar ce am împotriva ta este ca ti-ai pierdut dragostea dintîi. Aceasta lipsa putea fi vazuta în doua directii. Se poate ca biserica din Efes sa fi fost atît de ocupata cu vînarea ereticilor si a ereziilor încît un spirit de suspiciune, de critica, de severitate, de intoleranta sa fi facut sa dispara acea atmosfera de dragoste frateasca. Se poate deci ca stricta ortodoxie sa fi fost platita scump cu pretul dragostei. Dar în Efes nu avem de a face cu niste crestini care niciodata nu au iubit, ci cu niste crestini care si-au pierdut dragostea dintîi, probabil ca în directia activitatii. Poate ca s-au lasat prea antrenati în activitatile lor, prea captivati de zelul lor pentru fapte bune, prea preocupati de a pastra în ochii lumii acele bune impresii pe care

le creasera în lumea pagîna care, privind la abnegatia, partasia, sinceritatea si jertfele crestinilor, adeseori exclama cu uimire: Priviti la ei cum se iubescI Da, acest semnal de avertizare din partea Domnului Iisus a fost pentru biserica crestina din cetatea Efes, si din pacate pentru întreaga perioada a bisericii apostolice a secolului I. Dar, nu mai putin ea este o avertizare pentru mine si tine, frate crestin. Poate ca primele vîlvatai ale credintei tale sa se fi stins. Poate ca luna de miere a credintei dupa primii ani de dupa convertire sa fi ramas o simpla amintire. Poate ca ardoarea si entuziasmul primilor ani de credinta sa se fi schimbat încetul cu încetul în rutina, comoditate, plictiseala si într-o traire a credintei asa, ca de gloata. Poate ca dragostea ta pentru niste adevaruri care trebuiau aparate si sustinute sa fi sufocat dragostea ta pentru oamenii din jur. Daca lucrurile stau asa, atunci noi ca biserica si ca persoane separate, stam fata în fata cu cea mai îngrijoratoare perspectiva. Voi veni la tine si îti voi lua sfesnicul din locul lui. In ce ar consta tragedia noastra, tragedia unei biserici care si-a pierdut dragostea dintîi? O asemenea biserica o data cu pierderea dragostei sale, va pierde si puterea ei de atractie si în ochii oamenilor nu va mai fi ceva vrednic de dorit. Apoi acea biserica înceteaza de a mai fi activa, pentru ca eforturile sale, oricît de bine intentionate si energice ar fi, daca nu sînt motivate de dragoste devin o povara de care cu timpul vom cauta sa ne debarasam si în cele din urma pentru ca tragedia noastra sa fie deplina, trebuie sa ne asteptam moartea. Pentru ca tot ceea ce ar fi necesar pentru un crestin ca sa moara spiritual, este ca sa nu întreprinda nimic. Este vreo speranta pentru vreo biserica sau pentru un crestin care si-a pierdut ardoarea dragostei dintîi sa mai poata iesi din aceasta stare deplorabila? Da, un singur remediu exista. Cel propus de Domnul Iisus bisericii din Efes. Acest remediu implica trei pasi succesivi care în sine reprezinta cele trei faze ale unei adevarate convertiri. Acesti trei pasi sînt: trezirea constiintei, pocainta, savîrsirea faptelor bune, a binelui din motive de iubire. Adu-ti aminte dar de unde ai cazut, recunoaste ca nu mai posezi acea dragoste dintîi. Aceasta trezire este absolut necesara. Valoarea pocaintei noastre, calitatea sau profunzimea ei este total dependenta de gradul de trezire a constiintei noastre. Pocaieste-te este a doua parte a sfatului Domnului Iisus. Aceasta chemare la pocainta trebuie sa fie auzita în toate bisericile noastre de azi unde Domnul este obligat sa mustre tot felul de pacate. Pocainta este în primul rînd si în esenta o schimbare a vietii. Daca pocainta noastra va fi sincera, ea se va da atunci pe fata prin fapte, faptele iubirii dintîi. Iubirea si faptele crestinului sînt inseparabile. Sau, altfel spus, potrivit cu cele scrise de apostolul Pavel, chiar arderea trupului sau împartirea averii toate pentru hrana saracilor, dar fara dragoste nu ar avea nici o valoare. Adu-ti aminte, pocaieste-te si întoarce-te la faptele tale dintîi. Daca acesti trei pasi nu ar fi fost luati în seama, sau ar fi fost refuzati, urmarea ar fi fost ca biserica din Efes ar fi vazut cum sfesnicul ei avea sa fie mutat din locul lui. Cu alte cuvinte, daca flacara dragostei dintîi nu mai putea fi vazuta în Efes, atunci, pentru ce ar mai fi fost bun sfesnicul în acel loc? Mutarea din loc a sfesnicului înseamna ca nicaieri pe fata pamîntului nu este un loc permanent si sigur pentru biserica sau pentru membri ei. Biserica este în continua punere la proba din partea cerului. Acolo unde un lucru nu mai este de nici un folos, acolo unde nu se mai petrece nici o schimbare pozitiva, acolo este de asteptat interventia divina, singura care mai poate produce o schimbare. Si uneori aceasta interventie divina poate fi atît de drastica, egala chiar cu lepadarea si acordarea acelorasi credite si privilegii altora de la care El va astepta roadele cuvenite. Pe orice mladita care este în Mine si n-aduce roada, El o taie. Aici este un cuvînt de serioasa avertizare pentru noi toti. Dar solia catre biserica din Efes nu se încheie cu avertizare, ci cu o fagaduinta. „Celui ce va birui”, zice Domnul, „îi voi da sa manînce din pomul vietii care este în raiul lui Dumnezeu”.
Se poate deci birui. Prin dragoste, printr-o viata de credinta abundenta în faptele iubirii, noi ne asezam pasii pe calea care ne va duce spre Edenul pierdut. Acolo sus, în Edenul regasit, viata noastra nu va mai fi o viata de istovire si rabdare, o viata de lupta contra raului, ci o viata de binecuvîntata partasie cu cei mîntuiti. Ea se va împartasi acolo zilnic din acea putere a dragostei divine care ne va face tot mai tari în slujirea noastra pentru Iisus. Aici este fagaduinta si asigurarea ca oricare, chiar si acela care a pierdut dragostea dintîi poate iesi biruitor. Oare, care este starea dragostei noastre fata de Iisus si fata de semenii nostri? Nu cumva ne gasim în primejdia ca Domnul sa ne ia lumina pe care noi o avem si s-o încredinteze altuia? Atunci, acum e momentul cînd sa strigam la Dumnezeu în adînca recunoastere a starii noastre si într-o sincera pocainta. Acum este momentul reînflacararii vietii noastre de la flacara iubirii cuceritoare a Domnului Iisus. Fie ca Domnul sa împlineasca acum, aici cît si în vesnicie fagaduinta primirii vietii de sus. Aceasta este dorinta si rugaciunea mea pentru fiecare din noi. Amin !

Doresc sa continuam studiul celor sapte scrisori pe care le gasim în capitolele 2 si 3 din cartea Apocalipsa, scrisori pe care Domnul Christos le-a trimis prin apostolul Sau Ioan catre cele sapte biserici din Asia: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea.

In prelegerea trecuta am cercetat continutul primei epistole, aceea adresata bisericii din Efes. Am înteles din cele prezentate ca atît numele cît si continutul acelei scrisori, ca de altfel ca si a celorlalte sase, sînt reprezentative, atît pentru biserica locala din Efes care exista la dat aceea, cît si pentru prima perioada a crestinismului, perioada bisericii apostolice a primului secol. Dar am vazut ceva si mai mult, ca elemente din aceasta scrisoare pot sa fie prezente în orice epoca a bisericii, ceea ce face ca si sfaturile, avertizarile, apelurile si fagaduintele divine sa fie aplicate oricui si oricarei biserici crestine cu aceeasi putere cu care Domnul Iisus le-a aplicat pe vremuri bisericii Sale din Efes.
Acum sa ne îndreptam atentia asupra celei de a doua scrisori pe care Domnul Iisus a trimis-o, de data aceasta, bisericii din Smirna. Ea se afla scrisa în Apocalipsa 2,8-11 si suna astfel: „Ingerului bisericii din Smirna scrie-i: ‘Iata ce zice Cel dintîi si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a înviat. Stiu necazul tau si saracia ta, dar esti bogat; si batjocurile din partea celor ce zic ca sînt iudei si nu sînt, si cînt o sinagoga a Satanei; nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca diavolul are sa arunce în temnita pe unii dintre voi ca sa va încerce si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pîna la moarte si-ti voi da cununa vietiii Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor Duhul. Cel ce va birui nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte”.
Istoria ne spune ca niste schimbari foarte profunde au avut loc în crestinatate dupa moartea apostolilor si distrugerea Ierusalimului. Prima generatie de crestini care în cea mai mare parte era formata din cei ce parasisera iudaismul a fost urmata în cea de a doua perioada de o alta generatie de convertiti, veniti de data aceasta în cea mai mare parte din lumea pagîna. Biserica din Smirna, cu experientele ei locale, cu viata ei, cu problemele cu care ea era confruntata atunci cînd Ioan scria Apocalipsa pe Patmos, sta ca un cimbol al celei de a doua perioade a crestinismului, perioada persecutiilor imperiale. Anul 95 D.Hr. marcheaza începutul persecutiilor. Acestea aveau sa se încheie în anul 313 prin edictul de la Milan. Semnînd acest edict, împaratul Constantin a recunoscut si a oferit bisericii crestine dreptul de a exista alaturi de celelalte religii. Mai mult, prin propria sa convertire la crestinism, în anul 323, crestinismul a devenit religia oficiala a întregului imperiu. Astfel, biserica din Smirna marcheaza în ordinea perioadelor istoriei bisericesti, epoca de tranzitie dintre perioada Efes, aceea a bisericii apostolice si perioada Pergam a bisericii triumfatoare, care a început sa fie curtata acum de puterea imperiala.
Intr-adevar, numele Smirna exprima cu exactitate ceea ce cele doua secole de suferinte si persecutie ale bisericii au fost pentru întreaga lume. Unii interpretatori biblici au sugerat ca numele Smirna îsi are originea în numele mirt care înseamna atît amar, cît si mireasma placuta. Mirtul este o substanta aromatica cu un placut miros, folosita în vechime la îmbalsamarea celor morti. Poate ca nici un alt nume nu ar fi stat ca un simbol mai exact pentru experienta amara a acelei biserici care a trecut prin persecutii, care a trait în catacombe si care a suferit martirajul. Urmînd exemplul Domnului Christos care S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos si ca o jertfa de bun miros, tot asa si biserica din Smirna a fost în stare sa raspîndeasca prin viata ei pretutindeni mireasma lui Christos.
Ca si biserica din Efes, probabil ca si biserica din Smirna îsi datoreaza existenta ei lucrarii de pionierat a apostolului Pavel în acea regiune. Aceasta cetate a fost recunoscuta pentru frumusetea locurilor în care era asezata, încît cei din vechime pe drept au numit-o podoaba Asiei. Smirna - Agora

Atît în ce priveste suprafata ei, asezarea, cît si maretia si importanta ei, Smirna rivaliza cu celelalte doua cetati de pe coasta – Efesul si Pergamul. Smirna a ajuns renumita datorita bogatiilor si prosperitatii ei. Dar la acestea se mai adauga si faptul ca la vremea ei Smirna era un centru al stiintei si al religiei. Plina de faima pentru scolile, bibliotecile si templele ei marete, pentru sarbatorile ei sacre pe care le patrona si pentru concursurile de atletism, fiind dominata în centrul ei de un munte pe vîrful caruia era asezat templul zeitei Nemesis, cu adevarat, Smirna îsi merita numele ei de „Coroana a Ioniei”. Desi Smirna avea sa cunoasca în istoria veacurilor viitoare tot felul de întîmplari nefericite – cutremure, incendii, masacre si molime – ea avea sa supravietuiasca tuturor acestor calamitati pîna astazi. Astazi, numele acelei cetati este Izmir. Ca si cetatea al carei nume îl poarta, si biserica din Smirna a trebuit sa îndure atît de multe suferinte încît masura durerilor

ei a întrecut durerea tuturor celorlalte biserici. Tocmai de aceea si Domnul Iisus i se prezinta într-un mod cu totul semnificativ, „Cel dintîi si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a înviat”. Prin aceste cuvinte Domnul dorea sa asigure pe credinciosii din Smirna ca El este Cel Atotputernic, Cel viu, Cel care a suferit ca si ei, care a murit, dar care a înviat. Acestei biserici Iisus îi adreseaza cea mai mîngîietoare asigurare de care ei aveau nevoie în acele ceasuri de criza. „Stiu, stiu necazul tau, stiu saracia ta, stiu batjocurile tale”. Cînd Domnul spune celor din Smirna, „stiu necazul tau”, El nu se gîndea la acele încercari sau probe zilnice ale credintei noastre atît de comune tuturor sfintilor si atît de necesare în vederea desavîrsirii caracterului nostru, ci în cuvîntul necaz Domnul recunoaste ca biserica Smirna trecea printr-o experienta ce se asemana mai degraba cu zdrobirea ciorchinilor de strugure într-un teasc, sau cu zdrobirea boabelor de grîu între doua pietre. Cauzele persecutiei care urma sa se abata în valuri nimicitoare asupra bisericii din Smirna nu ne sînt date aici în Apocalipsa, dar cercetînd alte izvoare vrednice de crezare, nu ne este greu sa reconstituim situatia de atunci. Deja din anul 195 Î.Hr. în Smirna fusese înaltat un templu în cinstea zeitei Roma, fapt pentru care Smirna a cîstigat reputatia si aprecierea Romei pentru spiritul ei patriotic fata de scaunul imperial. Ceva în plus. In jurul anilor 25 D.Hr. multe cetati din Asia se gasesc într-o competitie disperata de a cîstiga favoarea înaltarii unui templu în cinstea împaratului Tiberiu, privilegiu care a fost obtinut în final de Smirna. Evident ca de aici înainte cultul împaratului si al imperiului, al cezarului si al Romei cezarilor a fost un subiect de mare mîndrie pentru locuitorii cetatii Smirna. Oare aveau crestinii din Smirna sa fie atît de îndaratnici si bigoti încît sa refuze ca macar o data pe an sa intre în templu si sa ia în degetele lor cîteva boabe de tamîie si sa o arunce pe altarul din fata statuii împaratului?Nu, ei nu au fost nici îndaratnici si nici bigoti, înca ei au refuzat acest gest de închinare pentru ca în convingerile lor aceasta închinare nu era altceva decît idolatrie. Ei nu puteau sa-l numeasca pe cezar domnul în timp ce Iisus era Domnul lor. De aceea lipsa lor de bunavointa si cooperare, lipsa lor de conformism fata de legile omenesti a fost interpretata de autoritati ca fiind o lipsa de spirit patriotic. Reiese atît din aceasta scrisoare catre Smirna cît si din alte pasaje din istoria faptelor apostolilor ca flacara persecutiilor avea sa fie declansata tocmai de populatia de origine iudaica din Smirna. Dupa cum se stie, iudeii de pe întreg cuprinsul imperiului erau scutiti de orice obligatii de acest gen, dar în schimb erau exploatati de romani pentru ura lor atît de vizibila împotriva numelui Nazarineanului Iisus si împotriva învataturilor si urmasilor Lui. Fara îndoiala ca si iudeii erau suspectati pentru refuzul lor de a se închina cezarului, dar aici era o buna ocazie a unei dublari a urii fata de crestini, ceea ce slujea foarte bine intereselor Romei, asa ca iudeii erau acum cele mai bune unelte în mîna Romei, începînd cu scena crucificarii Domnului Christos, care s-a datorat zarvei si presiunii pe care iudeii au pus-o pe Pilat de a decreta moartea lui Iisus, ca si în toate suferintele lui Pavel, Barnaba si ale tuturor celorlalti misionari apostoli ai primului secol, fie ca aceste au avut loc în Pisidia din Antiohia, în Iconia, Listra, Tesalonic, Corint sau Roma, oriunde puteti vedea la lucru acelasi spirit si aceeasi oameni – membri fanatici ai sinagogilor locale.
In ce aveau sa constea suferintele si necazurile cu care credinciosii din Smirna urmau sa fie confruntati? Patru încercari

sînt amintite de Domnul în scrisoarea Sa catre credinciosii din Smirna. Prima, este saracia, „stiu saracia ta”. Nu este asa ca este atît de surprinzator ca în acea abundenta si prosperitate în care Smirna se scalda, unii din cetatenii ei sa devina saraci? Desi în general vorbind, cei noi veniti la crestinism nu apartineau claselor bogate si nici celor cu nume mare, si desi crestinismul avea sa fie însamîntat în zone foarte sarace, de o saracie lucie ca aceea a macedonenilor, totusi este evident ca saracia celor din Smirna era o parte a necazurilor lor. Cinstea lor în afaceri, poate, renuntarea la metode necrestine de a spori cîstigurile, sau poate lipsa de bunavointa a paginilor si a iudeilor de a intra în afaceri cu crestinii sau de a-i angaja aveau sa-i aduca în cele din urma pe crestini la sapa de lemn, la saracie. Poate ca mîini violente urmau sa vandalizeze casele crestinilor, sa-i jefuiasca de agoniselile lor. Fara îndoiala ca daca ambitia crestinilor ar fi fost cîstigul material, atunci nu se merita deloc sa fii crestin. Saracia însa, a fost adeseori o parte din pretul pe care crestinii au acceptat sa-l plateasca în schimbul onoarei de a fi ucenicii lui Iisus.
Batjocura era al doilea aspect al necazului prin care cei din Smirna treceau. Zvonuri de tot felul, calomnii murdare, tot felul de nascociri si acuzatii circulau pe seama crestinilor, semanînd o otrava si a necredintei si urii printre pagîni. Aici, Christos îi numeste pe calomniatori o sinagoga dar nu a Domnului ci a Satanei. Ei au învatat metodele lor de lupta de la învatatorul lor, numit în versetul urmator, diavolul. Satanas înseamna acuzatorul, batjocoritorul, iar Domnul l-a mai numit si mincinos si tatal minciunii. Cît de dureros este sa fii gresit înteles si gresit interpretat. Cît de dureros este sa vezi cu cîta foamete hranesc unii oameni din minciunile altora, din otrava limbii altora. Dar, fara nici o îndoiala, credinciosii din Smirna aveau sa repete în propria lor purtare, purtarea învatatorului lor, care, asa cum sta scris în 2 Petru 2,23: „Cînd era batjocorit nu raspundea cu batjocuri, si cînd era chinuit nu ameninta, ci se supunea dreptului Judecator”. Saracie si batjocura erau cele doua experiente ale necazului care deja se abatuse peste biserica din Smirna, dar peste ei urmau sa vina valuri de noi si noi necazuri. De aceea si Domnul le spune: „Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi”.
Al treilea fel de suferinta avea sa fie închisoarea. „Iata ca diavolul are sa arunce în temnita pe unii dintre voi”. Asa cum aveau sa fie acele temnite, murdare, întunecoase si rau mirositoare, ele aveau sa fie sfintite totusi de rugaciunile si cîntarile de lauda ale martirilor. Intunericul lor urma sa fie înlaturat de lumina Cuvîntului Evangheliei lui Iisus, iar mirosul mucegaiurilor lor dospite avea sa fie înlocuit de mireasma prezentei acelor suflete nobile, sincere si sfinte puse în lanturi de dragul lui Christos. Pe vremea aceea, a fi aruncat într-o temnita nu însemna nici la greci si cu atît mai mult la romani a fi primit o pedeapsa. Inchisoarea era numai un fel de tinere în custodie pîna la proces, un fel de preludiu a doua posibilitati: ori pedeapsa capitala, ori punerea în libertate dupa ce mai întîi a fost aplicata o pedeapsa fizica sau una materiala. Ceea ce avea sa-i astepte pe unii era chiar pedeapsa capitala. Practic, mai toti împaratii romani din primele trei secole au persecutat pe crestini. Dar dintre toti istoria retine în mod deosebit numele a zece dintre ei care s-au dovedit a fi cei mai mari si mai cruzi vrajmasi ai crestinilor: Nero, Domitian, Traian, Adrian, Severus, Maximus, Decius, Valerian, Aurelian si Diocletian.
Dar necazul cel mare al crestinilor din Smirna sta scris ca avea sa dureze zece zile. Desigur ca aici aceasta cifra este ceva figurativ. In limba greaca pe care a folosit-o apostolul Ioan, aceasta expresie este folosita în mod curent pentru a se sublinia o foarte scurta perioada de timp. Probabil ca este ceva asemanator cu expresia noastra româneasca ‘numai o clipa‘. Unii comentatori cred însa ca aceasta cifra este o referinta subtila la ultima si cea mai sîngeroasa dintre cele zece valuri de persecutii, aceea de sub împaratul Diocletian care a durat zece ani, de la anul 302 la anul 312 D.Hr.

Concluzia acestor comentatori deriva din faptul ca în principiile de interpretare ale profetiilor în care se dau date fixe de zile, o zi profetica reprezinta un an calendaristic. Dar opozitia paginilor, iudeilor, cît si a crestinilor apostaziati care venisera acum sa întregeasca numarul celor din sinagoga Satanei avea sa creasca si sa fie atît de amarnica. Chiar din îndemnul Domnului „fii credincios pîna la moarte”, întelegem ca moartea urma sa fie ultima expresie a necazului prin care unii aveau sa treaca.
Aceasta chemare la suferinta pe care Iisus o adreseaza bisericii Sale din Smirna are o aplicatie care trece dincolo de orice bariera de timp si vine pîna la noi. In Noul Testament suferinta este semnul distinctiv al unui crestin adevarat. De aceea ideea
persecutiei din partea lumii este privita ca fiind ceva inevitabil si apare ca un fel de refren în sfaturile si îndemnurile apostolilor. Printre cele noua fericiri prin care Domnul Iisus cuprinde pe cei saraci cu duhul, pe cei ce plîng, pe cei blînzi, pe cei flamînzi si însetati dupa neprihanire, pe cei milostivi, pe cei cu inima curata si pe cei împaciuitori, în finalul lor Domnul rezerva un loc de seama tuturor acelora care sînt prigoniti din pricina neprihanirii si din pricina numelui Domnului Christos. Si ceea ce Domnul a spus în aceasta ultima fericire apare mai tîrziu ca un ecou sfînt pe paginile scrierilor apostolilor Domnului. Apostolul Pavel, de pilda, avea sa scrie din închisoarea din Roma crestinilor din Filipi, urmatoarele cuvinte: „Caci, cu privire la Christos, voua, vi s-a dat harul nu numai sa credeti în El, ci sa si patimiti”. Intelegem din aceste cuvinte ca fiecarui crestin caruia i s-a dat darul credintei i s-a dat si harul suferintei. Credinta si suferinta sînt astfel dublul privilegiu al nostru, al celor ce si-au legat numele si viata lor de Iisus. Astazi, ici si colo, în multe parti ale pamîntului este suferinta, martiraj pentru numele lui Christos. In multe puncte de pe glob tribunalele functioneaza din plin, iar crestinii sînt aruncati în temnita. Incarcati de false acuzatii, niste victime ale calomniei, ei sînt tratati ca fiind certati cu legile societatii, ca fiind niste tradatori ai patriei lor. Un mare teolog luteran, care avea sa moara într-unui
din lagarele naziste spînzurat din ordinul direct al lui Himler, a lasat lumii niste cuvinte ca un testament al sau, ca un crez: „Ucenicia înseamna credinciosie fata de Christos cel suferind; si de aceea nu este deloc surprinzator ca si crestinii trebuie sa fie chemati sa sufere”. Dar este bine sa notam ca scrisoarea adresata bisericii din Smirna nu este doar o chemare aspra la a suferi, a rabda. Odata cu aceasta chemare, Iisus a adresat si o fagaduinta minunata care face ca aceasta epistola plina de suferinta sa fie totodata o epistola plina de mîngîiere si încurajare. „Nu te teme de ce ai sa suferi, ci fii credincios pîna la moarte si îti voi da cununa vietii”. Daca suferinta si credinta sînt dublul har al crestinilor, ne dam seama ca frica si credinta nu pot sa traiasca la un loc. Credinta izgoneste frica. „Oridecîte ori ma tem”, spunea psalmistul David, „eu ma încred în Tine”. Chemarea lui Iisus deci la suferinta nu este o chemare la teama, ci mai degraba la o si mai mare cxredinciosie, la o si mai mare încredere în El. Intrebarea pe care si-o pun multi dintre cei ce trec prin necazuri mari este: „Oare mai este Domnul Iisus vrednic de a ne pune încrederea noastra în El?” Daca El este Acela care îngaduie sa vina asupra noastra suferinta, saracia, batjocura, închisoarea si moartea, cum ar putea oare sa creasca încrederea noastra în El încît indiferent ca stam în bezna sau în lumina, indiferent ca sîntem într-o oaza a pacii sau în mijlocul unui uragan, noi sa ne ancoram cu toata puterea de bratul Sau.
Iubite cititor, Iisus este demn de toata încrederea noastra. Priveste înca o data la descoperirea lui Iisus pe care aceasta scrisoare ne-o asaza în fata. El este Cel dintîi si Cel de pe urma. El este Acelasi mereu. El este de neclintit în dragostea Sa pentru noi. El este primul care sufera împreuna cu noi si ultimul care ramîne alaturi de noi în suferinta atunci cînd ni se pare ca toti ne-au parasit. El este Cel viu care a murit si a înviat. De aceea ne îndeamna sa-i fim credinciosi pîna la moarte. El însusi a fost ascultator pîna la moarte si înca moarte de cruce, dar a înviat ca pîrga a celor adormiti în Christos. Apoi, El este Cel Atotcunoscator, El ne asigura „stiu necazul tau, stiu saracia ta, cunosc însa si adevarata ta bogatie, cunosc pe cei ce sînt în sinagoga Satanei, cunosc suferintele tale prezente, cît si cele ce se vor abate asupra ta. Cunosc încercarile pe care diavolul ti le-a pregatit. Vino însa si priveste cu Mine dincolo de încercari, de necazuri, de suferinte si lipsuri, la ce ti-am pregatit Eu”. Iisus este deosebit de generos pentru toti aceia din Smirna si toti de pretutindeni care L-au onorat cu credinciosia si încrederea lor chiar si în cele mai disperate clipe ale vietii. Acestora, El le-a fagaduit cununa vietii si biruinta asupra mortii.
Iubite cititor, te pregatesti si tu pentru acea zi a biruintei? O ai tu în vedere? Esti gata sa închei cursa vietii tale ca biruitor? Esti dispus sa ramîi de partea lui Iisus pîna la capat, sa fii credincios pîna la moarte? O, Domnul Iisus sa ne ajute sa fim si noi numarati în ziua aceea printre biruitorii crucii Sale. Amin !

Sa revenim la cuvintele Domnului Iisus catre biserica din Pergam. Aceasta este cea de a treia biserica din cele sapte, carora Domnul Iisus le trimite un mesaj divin. Cuvintele solemne ale acestor epistole ne vor ajuta sa descoperim un nou aspect al prezentei si lucrarii Domnului Christos în mijlocul bisericii Sale de atunci si din toate veacurile. Ele ne vor face cunoscut cuvintele Sale de lauda, dar si mustrarile Sale, avertizarile Sale dar si fagaduinta pentru crestinii de atunci si de azi. Dar, mai înainte de toate va invit sa dam citire acelei scrisori trimise acum aproape 2000 de ani de Iisus bisericii Sale din Pergam:
„Ingerului bisericii din Pergam scrie-i: ‘Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri. Stiu unde locuiesti, acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii numele Meu si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar în zilele acelea cînd Antipa, martorul Meu credincios a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana. Dar am ceva împotriva ta: tu ai acolo niste oameni care tin de învatatura lui Balaam care a învatat pe Balac sa puna o piatra de poticnire înaintea copiilor lui Israel ca sa manînce din lucrurile jertfite idolilor si sa se dedea la desfrîu. Tot asa si tu ai cîtiva care, de asemenea, tin învatatura nicolaitilor pe care Eu o urasc. Pocaieste-te dar, altfel voi veni la tine curînd si ma voi razboi cu ei cu Sabia gurii Mele”.
Si aceasta scrisoare catre biserica din Pergam este o descoperire a Domnului Christos. Priviti cu ce cuvinte semnificative îsi începe Domnul de data aceasta epistola Sa: „Stiu unde locuiesti”. Cît de profunda si intima este puterea desavîrsita a Sa de a cunoaste. Celor din Efes le-a scris: „Stiu faptele tale”. Celor din Smirna le-a spus: „Stiu necazul tau, saracia ta si batjocurile din partea celor ce zic ca sînt iudei”. Iar aici Domnul arata ca este un observator atent al conditiilor în care ne traim viata. El ne asigura: „Stiu, stiu unde locuiesti”. Asa cum am avut ocazia sa subliniem în prelegerile precedente, cunoasterea exacta a situatiilor si starilor de lucruri din fiecare biserica se datoreaza faptului ca Domnul Iisus este prezent continuu în mijlocul celor sapte biserici simbolizate aici în Apocalipsa în primul capitol prin cele sapte sfesnice. El este vazut umblînd prin mijlocul lor. Aceasta înseamna o cunoastere nu statica, ci activa, dinamica, plina de interes si de grija. Tot ceea ce noi cunoastem despre aceasta biserica se datoreaza celor scrise în epistola pe care Domnul a trimis-o de pe Patmos, iar cele scrise în aceasta epistola constituie o imagine clara nu numai a situatiilor din acea biserica locala ci si o imagine simbolica a bisericii crestine din secolele 4 si 5.
Intelesul numelui cetatii Pergam pare sa fi fost legata de pozitia topografica a cetatii zidita pe o înaltime care domina cîmpiile din jurul ei. De aici si întelesul numelui ei –citadela sau înaltime. Zidita parca dintr-o singura piatra, aparata de orice atac prin surprindere, cetatea aceasta Pergam parea de necucerit. Poate chiar si de aceea Lisimah, unul din cei patru generali succesori ai lui Alexandru Macedon a facut din Pergam cetatea sa de scaun.

La data aceea Pergam parea a fi cel mai sigur loc, cel mai bine aparat, cel mai puternic si mai de necucerit. La data aceea însa cînd apostolul Ioan scria din partea Domnului Iisus acea scrisoare catre Pergam, Imperiul Grec al lui Alexandru cel Mare împreuna cu cele patru mari diviziuni ale lui de mai tîrziu devenisera deja istorie. Ele fusesera de mult integrate în marele Imperiu Roman. De mai bine de 200 de ani Pergam era capitala romana a provinciei Asia. De aici din Pergam decretele cezarilor erau transmise si puse în aplicare pe tot cuprinsul provinciei. Aceasta da un înteles cuvintelor de introducere ale Domnului Iisus catre biserica Sa din locul acela. „Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri”. Sabia cu doua taisuri era pe atunci emblema autoritatii romane, emblema puterii de viata si moarte cu care guvernatorii Romei erau investiti asupra celor dati în stapînirea lor. In vremea cînd Roma stapînea lumea, capitala Imperiului devenise cu adevarat tronul Satanei. In Apocalipsa 13,2 ni se spune ca balaurul sau Satana, i-a dat fiarei puterea lui, scaunul lui de domnie si o stapînire mare. Satana a oferit si Domnului Iisus tronul sau si stapînirea asupra întregei lumi, cerîndu-I în schimb închinare si ascultare. Dar oferta aceasta a fost respinsa atît de categoric de Fiul lui Dumnezeu! Aceasta oferta însa, dupa cum vom vedea mai tîrziu în studiile ce vor urma, avea sa fie acceptata de acela care, în mod fals, urma sa pretinda ca este vicarul, sau înlocuitorul Domnului Christos pe pamînt. Cezarii care au stapînit lumea, ca unelte omenesti în mîna Satanei, erau de asemenea si Pontifex Maximus, sau supremi pontifi ai religiei romane pagîne. Cezarii erau protectorii zeilor romani. Ceea ce era adevarat despre Roma, era adevarat despre fiecare provincie a ei. Fiecare capitala de provincie era cartierul general nu numai al autoritatii civile, ci si al religiei. In Imperiul Roman politica si religia erau desavîrsit împletite. Aceasta ne ajuta sa tragem concluzia ca acolo unde religia este falsa, este pagîna, acolo vom gasi întotdeauna prezenta aceasta combinatie de politica si religie.

Pergam, era metropola zeitatilor pagîne. Templele acestei cetati erau închinate lui Jupiter, Zeus, Atena, Dionisus si Esculap. Esculap era zeul vindecator, zeul patron al cetatii, denumit marele medic si salvatorul, nume care rivalizau în mod evident cu acelea al Persoanei si lucrarii Domnului Christos. Emblema acestui cult era sarpele. In templul închinat lui Esculap se aflau serpi vii, nevatamatori. Cei bolnavi erau lasati peste noapte în templu pentru a fi atinsi de acei serpi, crezîndu-se ca acea atingere a serpilor era de fapt atingerea vindecatoare a zeului Esculap, marele medic, salvatorul lor. Cultul sarpelui ajunsese atît de dominant în Pergam, încît aceasta emblema a ajuns sa fie imprimata si pe moneda cetatii. Satana este cunoscut în Sfînta Scriptura cu numele de sarpele cel vechi, deoarece sarpele a fost unealta prin care Satana a lucrat si a realizat caderea omului în pacat. Acela care era privit de Dumnezeu ca fiind simbolul pacatului, sarpele, în religia satanica a cetatii Pergam, devenise acum zeu si simbol al vindecarii si vietii. De aceea si Domnul Iisus privind la biserica Sa din Pergam avea sa-i scrie ca prime cuvinte ale epistolei Sale urmatoarele: „Stiu unde locuiesti, acolo unde este scaunul de domnie al Satanei”. La aceasta s-ar mai putea adauga un fapt. Cînd Cir, împaratul Medo-Persiei a cucerit Babilonul, vechiul asezamînt al sistemului religios satanic, supremul pontif al cultului misterelor si magiei chaldeene împreuna cu preotii lui, au parasit Babilonul refugiindu-se tocmai în cetatea Pergam care a devenit de atunci resedinta acestui cult. Preotii Pergamului devenisera preoti supremi ai acelei religii satanice. Un secol mai tîrziu, Cezar, deveni împaratul Romei si mare preot al religiei imperiului sau. Lui i s-au dat onoruri divine pe care el le-a înmînat succesorilor lui. Ceva mai tîrziu, aceste onoruri au fost asumate de supremii pontifi ai Romei eclesiastice. Astfel, cetatea Pergam avea sa devina în timp veriga de legatura dintre cele doua Babilonuri – Babilonul antic si Babilonul modern cu sediul la Roma. Acesta era un alt motiv pentru care Iisus a numit Pergam ca fiind resedinta Satanei. O maxima iudaica spune astfel: „Acolo unde nu i se da ascultare legii lui Dumnezeu, acolo troneaza Satana.
Cînd Lucifer a cazut din cer el a atras dupa sine a treia parte din ostile îngeresti. El si-a cladit împaratia sa pe aceasta planeta pe care noi traim si împreuna cu el sînt acele multimi de îngeri care l-au urmat. Acesti îngeri sînt spiritele rele. Despre Satana si îngerii lui apostolul Ioan avea sa scrie în prima sa epistola astfel: „Toata lumea zace în cel rau”. Multi nu cred în existenta lui Satana si a spiritelor lui rele, dar priviti prezenta lui în lume, în caminuri, în inimile oamenilor, în viata lor. Uneori prezenta lui se da pe fata printr-un spirit de respingere a adevarului, printr-un spirit de necredinta sau de batjocura. Uneori aceste spirite se manifesta prin lacomie, ura, pofte, crime. Totdeauna acolo unde vedem necaz, suferinta, distrugere, durere, acolo este semnul prezentei sau trecerii pe acolo a unui spirit rau. Aceasta este samînta neghinei pe care Satana a aruncat-o pe ogorul acestei planete create de Dumnezeu.
Din scrisoarea precedenta trimisa bisericii Smirna descoperim ca vrajmasia si rautatea lui Satana fata de biserica Domnului Iisus avea sa se manifeste prin aceia care zic ca sînt iudei si nu sînt, si sînt o sinagoga a Satanei. Dar acum, în perioada eclesiastica a bisericii Pergam Satana avea sa-si manifeste rautatea si vrajmasia sa nu prin biserica, nu prin cei ce îmbracasera haina religiei ci prin aceia care stapîneau lumea, prin aceia carora Satana le daduse puterea, scaunul si o mare stapînire. Satana acum, dupa o epoca de 200 de ani de suferinta, necazuri si batjocura prin care a cautat sa nimiceasca biserica lui Christos dorea sa invite biserica si pe urmasii Domnului Christos sa se bucure de slava si stralucirile lumii, de toate privilegiile pe care Satana era acum dispus sa le aseze la picioarele celor credinciosi.

Ca si atunci cînd a ispitit pe Domnul Iisus cu împaratiile lumii si cu toata stralucirea lor, Satana era acum prezent în Pergam pe tronul lui, spunînd bisericii: „Iata , toate aceste lucruri ti le voi da tie daca te vei arunca cu fata la pamînt si te vei închina mie”. Iisus nu Si-a plecat nici macar fruntea înaintea lui Satana si nu i s-a închinat. Dar, cum avea sa raspunda acum biserica Sa din Pergam, biserica Sa de aici din aceasta cetate asezata pe înaltime? Putin cîte putin si-a lasat privirea atrasa de stralucirile, fastul si avantajele lumii si a acceptat favorurile ei. Si în loc ca ea sa ramîna în continuare la înaltime pe Stînca Veacurilor, pe Iisus, la un moment dat ea s-a coborît la nivelul lumii pentru a fi sustinuta de puterea si favorurile mîinii care pîna mai ieri o persecutase. Evenimentul istoric care a declansat aceasta încuscrire a bisericii cu lumea este asa numita convertire a împaratului Constantin.
In prima parte a secolului 4, se spune ca tronul Romei devenise liber prin moartea lui Cezar. Intre cei ce se gaseau acum în lupta pentru tron se afla si Constantin, un general roman. In anul 312 D.Hr. la podul Milvian, aproape de Roma, armatele lui Constantin se aflau într-o înclestare cu alte armate în lupta lor pentru tron. Destinul imperiului urma sa se hotarasca cît de curînd. In noaptea dinaintea luptei decisive, spune legenda, Constantin care facuse cunostinta cu ceva din crezurile crestinilor, se spune ca ar fi promis cu juramînt cerului ca daca va izbîndi în lupta se va face crestin. Si a doua zi, se mai spune, în toiul luptei, Constantin a vazut pe bolta cerului o cruce învapaiata împreuna cu cuvintele: „Cu acest semn vei birui”. Dupa cum stiti, Constantin a iesit biruitor si a urcat pe tronul Romei. Formal, el a îmbratisat credinta crestina si imediat, într-o clipita, crestinii au încetat sa mai fie persecutati. Acum ei erau eroii, erau cei mai de seama cetateni ai imperiului. Preotii lui Jupiter, Dionisus, Bachus, Venus si Adonis, toti erau platiti din buzunarele largi ale tronului roman;

dar acum cezarul devenise crestin, de aceea si preotii templelor pagîne s-au grabit ca sa se boteze, sa se crestineze, pentru ca sa se poata astfel pastra pe listele de salariati ai tronului. Ei au acceptat sa transforme templele lor idolesti în biserici crestine spunînd: „Iata, aceste statui si chipuri zugravite pe pereti nu mai sînt chipurile zeilor ci sînt chipurile sfintilor”. Acele ritualuri care erau pîna mai ieri consacrate zeitelor Astartea, Afrodita sau Venus, devenisera acum ritualuri de închinare si adorare a aceleia care

fusese numita regina cerului, astfel ca gloatele pagîne în frunte cu preotii lor se închinau în acelasi fel de mai înainte în aceleasi temple, cu aceiasi idoli, numai ca acum, acei idoli purtau nume de sfinti crestini, de martiri. Acum, acele saracacioase asezari crestine si catacombe care fusesera locul lor de refugiu, singurul loc unde crestinii au mai putut sa se închine cu adevarat lui Dumnezeu, au fost parasite pentru acea intrare triumfala a martirilor de ieri în templele pagîne. Zdrentele persecutiei si mizeria închisorilor au fost înlocuite cu catifeaua purpurie a palatelor si cu favorurile curtii cezarilor. Asa a început perioada Pergam a bisericii crestine, a bisericii care de acum înainte urma sa traiasca chiar acolo unde Satana îsi asezase scaunul lui de domnie. In ce priveste convertirea împaratului Constantin la crestinism, cît si acel semn miraculos de pe cer, aceste nu au fost decît niste manevre politice. Despre convertirea lui Constantin si acel semn al crucii cardinalul Gibon care a scris opera sa în mai multe volume cu titlul „Declinul si caderea Imperiului Roman”, a amintit despre acestea cu destula ironie astfel: „Pentru oamenii religiosi de pretutindeni, aceste doua fapte au fost deopotriva adevarate; pentru filozofii tuturor religiilor, ele au fost deopotriva de false; iar pentru politicienii tuturor religiilor, acestea au fost deopotriva de folositoare”.
Constantin a fost un politician foarte dibaci. El a surprins posibilitatea de a-si atinge scopurile sale imperiale folosindu-se de cele mai bune elemente ale imperiului sau, crestinii. A fost el cu adevarat convertit? Haideti sa luam în seama doar cîteva dovezi. Prima, el a continuat sa sarbatoreasca toate sarbatorile si ceremoniile pagînesti. A doua, el a planuit în mod vizibil sa combine închinarea fata de Christos cu închinarea fata de Apolo.

De exemplu, pe monedele din vremea lui poate fi vazut chipul lui Apolo, iar pe cealalta fata înscris numele lui Christos. A treia dovada este data de celebrul decret duminical. In acest decret, dat în martie anul 321 D.Hr. el a poruncit tuturor credinciosilor de pe întinsul imperiului sau serbarea duminicii în locul serbarii crestine a sîmbetei. Si împaratul Constantin a consacrat aceasta zi adorarii pagîne a soarelui, numind-o Dies Solis, ziua soarelui. La anul 325, ca a patra dovada, cînd a prezidat celebrul sinod de la Nicea, el era înca nebotezat. El a intrat în acea adunare a episcopilor, a batrînilor bisericii îmbracat cu toata stralucirea imperiala si cu mare pompa. In timp ce strabatea sala spre a se aseza pe tronul lui de aur, toata acea multime de conducatori crestini a stat în picioare în semn de cinstire a aceluia care era acum patronul lor. El, Pontifex Maximus de altadata, patronul zeilor si al templelor pagîne, patronul; de altadata al cultelor idolatre satanice, era acum patronul bisericii lui Christos, capul de onoare al acelei adunari. Cu adevarat ca biserica din Pergam de altadata, cît si biserica din perioada Pergam avea de aici înainte sa-si duca -.. existenta în niste conditii spirituale teribil de grele. Ea era chemata sa traiasca si sa supravietuiasca chiar acolo unde era scaunul de domnie al Satanei, sa supravietuiasca favorurilor lumii si coruptiei, idolatriei si practicilor josnice ale pagînismului, botezat doar pe dinafara, dar în realitate un pagînism neconvertit. Crestinii acestei perioade trebuiau sa supravietuiasca acelui proces de eroziune spirituala care începuse sa lucreze în rîndurile bisericii adevarate. Dar, în timpul acestei perioade de compromis si apostazie Christos Si-a avut urmasii Sai veritabili, credinciosi, care au tinut cu adevarat la numele Lui si care nu au lepadat credinta Sa chiar daca ei traiau acum acolo unde si Satana îsi instalase tronul. Aceasta înseamna ca Iisus are ochii atintiti asupra oricarui ucenic al Sau sincer si credincios din orice biserica, din orice templu si din orice sistem religios de închinare. Daca moneda pe care o batuse împaratul Constantin exprima corect spiritul crestinismului din acea epoca, un amestec de pagînism cu învataturi crestine, pecetea Domnului Christos pentru aceeasi perioada a ramas nezguduita purtînd pe o fata a ei cuvintele „Domnul cunoaste pe cei ce sînt ai Lui”, iar pe ceealalta fata a efigiei avînd scrise cuvintele „Oricine rosteste numele Domnului sa se departeze de faradelege. Da, perioada Pergamului este perioada cînd, asa dupa cum avertiza apostolul Pavel cu mult înainte în 2 Tesaloniceni, în aceasta perioada avea sa se descopere lumii omul faradelegii, protivnicul, care se înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare, asa ca, spunea în continuare apostolul Pavel, acest protivnic al lui Dumnezeu se va aseza în templul lui Dumnezeu dîndu-se drept Dumnezeu. Si aceasta aparitie a omului faradelegii în templul lui Dumnezeu avea sa aduca odata cu ea un val de nelegiuiri pe care Domnul Iisus le aseamana aici în epistola catre Pergam cu nelegiuirile pe care Balaam, profetul Sau de odinioara le-a adus în tabara poporului Israel de atunci care se gasea tabarît la hotarele Moabului. Dar despre acestea vom continua în prelegerea urmatoare.
Ma întreb acum, iubiti cititori si îmi permit sa va întreb si pe dumneavoastra, poate Domnul Iisus, privind la decaderea, coruptia, nelegiuirile si faptele murdare care se gasesc în viata multora din bisericile crestine, privind la pagînismul ceremoniilor lor, la spiritul lor lumesc, poate El sa ne numeasca urmasii Lui? Poate El sa conteze pe noi ca tinem la numele Lui si pazim credinta Sa astazi, într-un veac de coruptie, de crestinism pornit spre pagînizare? Sînt eu în aceste vremuri un sincer si temator pazitor al poruncilor Sale? Sau las ca Satana sa-si aseze tronul în viata mea? Fie ca Bunul Dumnezeu sa ne dea un spirit de adînca cercetare a vietilor noastre si de adevarata pocainta. Fie ca Domnul Iisus sa poata spune despre fiecare dintre noi „Iata, acesta este al Meu, îl stiu pe nume; el este urmasul Meu credincios în aceasta lume în biserica în care el se afla”. Da, Domnul sa ne ajute tuturor la aceasta. Amin !

Solie pentru o biserica ingaduitoare cu pacatul (II)

Sa continuam studiile noastre din cartea Apocalipsa, cartea Descoperirii lui Iisus Christos. Ne gasim la cele sapte epistole pe care Domnul Iisus le-a trimis de pe Patmos prin ucenicul Sau iubit Ioan catre cele sapte biserici care erau la data aceea în provincia romana Asia. Dar acele biserici aveau sa joace un rol simbolic profetic, pentru cele sapte perioade ale bisericii crestine începînd cu perioada primului secol, aceea a bisericii apostolice si sfîrsind cu generatia noastra, cu biserica dinaintea revenirii în slava a Domnului nostru Iisus Christos.
Cu studiul nostru de data trecuta am ajuns la epistola Domnului Iisus catre biserica din Pergam. Judecind dupa cele scrise în prima parte a acestei epistole, am înteles ca atît biserica din Pergam cît si întreaga perioada crestina pentru care aceasta biserica sta ca un simbol era confruntata

cu o situatie foarte dificila. Acea situatie dificila era întru totul cunoscuta de Domnul Iisus si de aceea El avea sa scrie bisericii din Pergam astfel: „Stiu unde locuiesti, acolo unde este scaunul de domnie al Satanei”. Ce cutremuratoare afirmatie! Biserica lui Christos implantata chiar acolo unde era tronul, resedinta Satanei. Dar în ce sens ajunsese Pergam cetatea de scaun a Satanei? In sensul ca aici erau concentrate toate fortele anticrestine ale vremii. Aici era centrul religiilor pagîne ale imperiilor Babilonian, Grec si Roman adunate la un loc. Si tot aici era locul unde puterea si spiritul Romei cezarilor devenise cult, subiect de adorare si închinare publica. Aici în Pergam Satana, sarpele era onorat si adorat ca fiind salvatorul oamenilor iar cezarul primea închinarea tuturor ca fiind domn peste toti. Aici Iisus Christos Mîntuitorul si Domnul nostru era dispretuit, iar credinta Sa era batjocorita si persecutata în persoana urmasilor Sai credinciosi din acea cetate. Ce situatie critica, ce loc nefavorabil pentru a fi crestin! Ce mediu stricat. Ce curaj de adevarat erou îti trebuia ca într-o astfel de societate satanizata sa te ridici si cu glasul si viata sa proclami „în nimeni altul nu estre mîntuire, decît în Iisus pe care Dumnezeu L-a facut Domn si Mîntuitor”.
Privind la conditiile teribile în care biserica din Pergam urma sa-si duca viata si sa-si îndeplineasca misiunea, multi s-ar fi putut întreba daca nu ar fi fost oare mult mai întelept pentru aceasta mica biserica sa paraseasca acea cetate stricata în care diavolul îsi asezase scaunul de domnie si sa se mute într-o alta cetate vecina unde sa se poata izola de acea stricaciune amenintatoare, corupatoare. Nu, principiul care sta la baza vietuirii crestine nu este acela de a scapa, de a da bir cu fugitii, ci acela de a birui lumea. Cuvîntul lui Dumnezeu nu recomanda, ba chiar dezaproba hotarîrile firesti ale crestinilor care de dragul cîstigului si avantajelor materiale se separa de fratietatea bisericii pentru a trai izolati, în mijlocul lumii. In aceasta privinta degetul aratator al Bibliei ne arata experienta trista, tragica a lui Lot si a familiei sale. Pe de alta parte însa, tot Sfînta Scriptura ne învata ca noi urmasii Domnului Christos trebuie sa fugim de lume, sa ne despartim de ea, sa iesim din mijlocul ei. Intr-un sens, aceasta cerinta pare a fi o imposibilitate. Domnul Iisus de fapt nu ne-a învatat nimic în acesta privinta a izolarii de lume, ci El S-a rugat pentru toti ucenicii Sai din toate timpurile: „Nu Te rog sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti de cel rau”. Cuvîntul de ordine al Domnului nu este „Fugi de lume”, ci „Biruieste lumea!” Poate ca adeseori simtim ca ar fi mult mai usor sa traim credinta într-un alt loc, sau în alte conditii aflîndu-ne într-un cerc de oameni mai cumsecade sau acolo unde aproape toti împartasesc convingerile noastre religioase. De multe ori gîndim ca este foarte greu sa fii în camin singurul care crezi si te lupti sa traiesti asa cum vrea Dumnezeu. Dar sa nu uitam, datoria crestinului nu este aceea de a fugi de greutati ci aceea de a le întîmpina în puterea Domnului si a iesi biruitor.
In Pergam, acea cetate în care numele lui Esculap si al cezarului erau pe buzele tuturor în mijlocul idolatriei si a stricaciunii, Domnul Iisus a avut niste adevarati urmasi, niste adevarati martori, drept pentru care Domnul le scrie în epistola Sa astfel: „Tu tii numele Meu si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar în zilele acelea cînd Antipa martorul Meu credincios a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana”. Ei au marturisit cu glas tare credinta si atasamentul lor fata de numele lui Iisus adevaratul Salvator al omului si fata de poruncile Sale pe care ei le-au asezat mai presus de toate poruncile cezarilor. Ei nu s-au lasat sedusi de favorurile lumii din jur, de prietenia, de onorurile, de avantajele ce le erau acum oferite din belsug si la tot pasul. Ei nu s-au lasat clatinati în credinta, nadejdea si dragostea lor fata de Acela care umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice – Iisus. Evident ca acea cetate stapînita de Satana nu a putut tolera la nesfîrsit marturia crestinilor adevarati care locuiau între zidurile ei la un loc cu cei pagîni. De aceea nu ne surprinde faptul ca la un moment dat cînd gura si viata urmasilor Domnului Christos nu au putut sa fie aduse la tacere, Satana a încercat în mod violent, brutal sa curme marturisirea sincera a lor. Desigur ca biserica poate scapa de ura si persecutia lumii. Tot ceea ce se cere din partea ei este sa taca, sa coboare ceva mai jos stindardul credintei, sa ascunda lumina sub obroc si sa nu condamne lumea si stricaciunea din lume. Dar, ia sa iasa biserica cu adevaratii urmasi ai Domnului Christos în vazul lumii, sa-si ridice ea glasul si sa proclame pe Iisus ca fiind unica posibilitate de salvare si poruncile Sale ca fiind de neschimbat si de valoare. Sa-si ridice biserica glasul si viata încît sa devina ca o mustrare vie pentru lumea din jur. Si atunci veti vedea cum din nou crestinii, ca si Antipa din Pergam, vor cadea ucisi. Noi nu sîntem departe de acele zile de prigoana. Ceea ce le tine pe loc nu este decît starea bisericii de azi care prefera sa se complaca în aceasta lume, care prefera sa apartina acestei lumi, care prefera sa taca pentru a nu pierde prietenia lumii.
Dar, primul val al furiei lui Satana s-a linistit; acum biserica din Pergam putea sa-si lege ranile si sa se odihneasca. Acum sosise timpul ei de pace, de relaxare. Dar, asa cum cunoastem din toate întîmplarile istoriei Biblice si ale istoriei bisericesti, vremurile de pace au fost întotdeauna cele mai primejdioase si mai nesigure vremuri pentru biserica Domnului Christos. In vremuri de pace vigilenta si combativitatea bisericii aveau sa slabeasca si usa ei urma sa fie larg deschisa pentru ca în rîndurile ei sa patrunda tot felul de elemente nesfinte, neconvertite si corupte. Ce este si mai rau, tocmai acei membri corupti aveau sa devina mai tîrziu o piatra de poticnire pentru ceilalti, o plamadeala pentru o stricaciune si mai mare în rîndurile bisericii. în aceasta privinta Domnul mustra si avertizeaza foarte categoric pe credinciosii Sai din Pergam astfel: „Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niste oameni care tin de învatatura lui Balaam care a învatat pe Balac sa puna o piatra de poticnire împotriva copiilor lui Israel ca sa manînce din lucrurile jertfite idolilor si sa se dedea la curvie”. Aceasta este prima mustrare, iar a doua suna astfel: „Tot asa si tu ai cîtiva care, de asemenea, tin învatatura nicolaitilor, pe care Eu o urasc”. Desi prezbiterul bisericii din Pergam nu este acuzat ca fiind unul care facea parte dintre aceia care tineau de învatatura lui Balaam sau a nicolaitilor, totusi indirect el este mustrat pentru faptul ca asemenea coruptie era tolerata în rîndurile membrilor bisericii. El este mustrat indirect pentru nivelul scazut de disciplina din acea biserica, pentru ca nu a luat nici o masura de a exclude din rîndurile bisericii astfel de membri ale caror norme de viata si a caror traire erau o exemplificare vie a învataturii lui Balaam.
Dar, cine a fost Balaam? Pentru cei ce doresc sa afle mai multe despre acest nume îi îndemn sa citeasca în Vechiul Testament în Numeri, a patra carte a lui Moise, de la capitolul 22 la capitolul 25. Balaam fusesse cîndva un profet al Domnului, pe buzele caruia se gasise cîndva cuvîntul si adevarul lui Dumnezeu. Dar Balaam a întors spatele lui Dumnezeu si chemarii Sale împartasindu-se în final de o experienta deosebit de tragica. Cîndva, el fusese profet, iar acum lumea îl trata ca pe un ghicitor. Desi departe de Dumnezeu, desi înstrainat, el înca mai avea faima printre popoarele din jurul tinutului unde traia. Bazat pe acea faima din trecut, într-una din zile Balac, împaratul Moabului îl cauta pe Balaam si îi ofera o ocazie de a-si folosi darul sau profetic. Cererea lui Balac suna astfel: „Vino te rog sa blestemi pe poporul acesta, caci este mai puternic decît mine; poate ca asa îl voi putea bate si îl voi izgoni din tara, caci stiu ca pe cine binecuvintezi tu – este binecuvîntat, si pe cine blestemi tu – este blestemat”.

Dupa multe întîmplari pe care le gasiti relatate în cartea Numerilor, atît Balaam cît si Balac descopera ca ei nu pot sa faca nimic împotriva poporului Israel, poporul ales al lui Dumnezeu. Dar Balaam nu se da batut. El nu ar fi dorit sa piarda darurile bogate si atît de ispititoare ale împaratului; si în sinea lui nu ar fi dorit nici sa lupte la nesfîrsit împotriva lui Dumnezeu care, evident, nu-l lasa sa deschida gura pentru a blestema pe Israel. Ce este de facut, se întreba Balaam, omul care avea înca cuvîntul lui Dumnezeu pe buze, iar în inima demonul lacomiei. Avid dupa bogatiile si favorurile pe care Balac i le-a promis, Balaam da în final împaratului Balac sugestia ca sa se foloseasca de femeile tinere ale regatului sau si de sarbatorile religiei lui pagîne, pentru ca astfel sa prinda în cursa lor pe copiii poporului Israel. Asa se face ca prin sfatul lui Balaam, potrivit cu cele scrise în Numeri 25,1, poporul Israel a început sa se dedea la curvie cu fetele lui Moab. Ele au poftit poporul la jertfele dumnezeilor lor si poporul a mîncat si s-a închinat pîna la pamînt înaintea dumnezeilor lor. Idolatria si necuratia morala în tabara lui Israel si în biserica din Pergam .. . Niste pacate grozave. Dar în spatele acestor pacate statea învatatura care scuza si sustinea pe oameni în savîrsirea acelor pacate. Fara îndoiala ca Balaam pe de o parte a învatat pe Balac ce sa faca, iar pe de alta parte el a asigurat pe Israel ca potrivit cu chemarea sa profetica si cu lumina pe care o are de la Dumnezeu, el le poate spune ca nu este nimic rau în acele întîlniri sociale la care erau invitati de poporul Moabului. El probabil ca i-a asigurat ca legamîntul lor cu Dumnezeu este asa de trainic si de sigur, întocmai ca si binecuvîntarile pe care el fusese obligat sa le rosteasca în locul blestemelor, asa încît ei sa nu-si faca nici o problema privind purtarea lor. Invatatura lui Balaam în biserica din Pergam oferea asigurarea ca membri bisericii lui Christos nu trebuie sa se arate prea bigoti, dar în acelasi timp nu ar trebui sa renunte nici la marturisirea credintei lor. De ce sa dea cu piciorul unor ocazii atît de promitatoare si de avantajoase pentru ei ca persoane si ca biserica. Ce rau ar putea sa le aduca acceptarea invitatiilor de a sta la aceeasi masa cu pagînii, de a mînca din hrana închinata cine stie carui zeu, sau ce rau ar putea sta în vizitarea templelor pagîne si în a arata ca si ei au bunavointa de a tine cont de obiceiurile oamenilor? Pîna la urma, puteau gîndi cei din biserica din Pergam, ce este un zeu pagîn? El este totuna cu nimica, o fictiune a mintii pagînilor. Atunci, de ce s-ar putea teme crestinii de zei? De ce nu ar putea mînca si bea si de ce nu s-ar putea bucura de placerile companiei pagînilor, de vreme ce ei cunosc adevarul si au facut un legamînt asa de trainic cu Iisus? De ce ar fi fost nevoie de o religie rigida si îngusta, cînd de fapt pe ei nu-i interesau idolii, ci prietenia cu înalta societate? Nu e de mirare ca într-o societate atît de rafinata, într-o cetate ca Pergam plina de familii de rang si plina de bogatii, recunoscuta pentru cultura si faima ei, multi dintre crestini s-au lasat sedusi în a face compromis cu lumea în gîndirea, obiceiurile si viata lor de zi cu zi. Satana a încercat prin violenta si persecutie ca sa nimiceasca biserica lui Christos. Acum, cînd a vazut ca nu a reusit, el a cautat sa schimbe metoda, folosindu-se de seductii sociale, materiale, de prieteniile cu lumea, de bunele relatii cu lumea buna, oferind crestinilor pace, cîstiguri usoare si placerile vietii într-o masura nebanuita! Unii dintre ei înca stateau în biserica, înca se tineau ca sînt crestini, în timp ce de fapt ei erau departe mult de Iisus. Purtarea lor era rezultatul desfrîului lor spiritual cu Satana, era rezultatul împartasirii lor cu învatatura lui Balaam, învatatura compromisurilor de dragul avantajelor si placerii.
Invatatura nicolaitilor care devenise obiectul urii Domnului Christos chiar din perioada Efes, era un fel de varianta moderna a învataturii lui Balaam. Nicolaitii sustineau ca trupul omului este atît de corupt încît soarta acestuia nu este alta decît aceea de a fi dat pieirii, asa încît nu are importanta cum traiesti în scurtul timp cît îi mai este îngaduita viata trupului. De aceea ei acordau permisiuni nelimitate adulterului si oricaror îngaduinti firesti spunînd ca moartea trupului avea sa le aduca liberarea sufletului. Consumarea mîncarurilor jertfite idolilor, cît si participarea cu pagînii la orgiile lor religioase, nu parea a fi ceva rau în ochii lor. Nicolaitii nu au ezitat ca mai tîrziu sa introduca în biserica crestina unele ritualuri si obiecte de cult pagîne. Iisus ne-a adus slobozenia de sub jugul legii, de aceea sa nu fim asa de extremisti! Domnul stie ca nimeni nu a putut sa tina legea. Christos nu asteapta prea mult de la noi, de aceea noi nu mai sîntem sub lege ci sub har. Christos ne-a rascumparat de sub blestemul legii. Si daca chiar pacatuim, aceasta nu este nimic, caci unde s-a înmultit pacatul, harul s-a înmultit si mai mult. Dar Domnul declara raspicat ca El uraste o astfel de învatatura. Ceea ce El uraste trebuie sa fie urît si de crestini.
Dar cele ce s-au întîmplat pe o scurta perioada de timp în Pergam, s-a întîmplat pe parcursul a 200 de ani în crestinismul celei de a treia perioade. Odata cu asa zisa convertire a împaratului Constantin biserica crestina avea sa intre într-o noua faza, aceea a coruptiei, a compromisurilor, a încuscririi cu lumea, cu filozofiile si sarbatorile pagîne, cu obiceiurile si cu felul paginilor de a trai. Ca rezultat, biserica crestina si-a pierdut prea curînd speranta ei în revenirea Domnului Christos si acea simplitate biblica a credintei apostolice a fost înlocuita cu o organizatie bisericeasca, cu crezuri de natura omeneasca si cu tot felul de idei straine de orice adevar biblic. Intr-un fel, la numai 300 de ani dupa vremea apostolilor, biserica crestina a început sa savîrseasca aceleasi pacate pentru care poporul Israel se facuse vinovat în vremurile Vechiului Testament – idolatria si încuscrirea cu popoarele din jur. Solemnul avertisment care rasunase cîndva în biserica apostolica, biserica Efes, „pocaieste-te!”, fusese dat uitarii. Desi cei mai multi din biserica Pergam au ramas credinciosi, onorînd în viata lor numele Domnului Christos, numele de crestini si au continuat sa pastreze credinta Sa neîngaduind sa fie alterata de idolatrie si de acele învataturi satanice care schimbau în desfranare harul lui Dumnezeu, totusi ramîne un adevar ca în aceasta biserica Iisus vedea dospind plamadeala unei mari apostazii împotriva careia Domnul era pornit sa lupte cu sabia gurii Lui, sabia cuvîntului Sau. Chemarea la pocainta pe care Iisus o adreseaza acestei biserici este egala cu chemarea de a face curat în rîndurile ei de toti aceia care doreau sa slujeasca si pe Iisus si pacatul. Si daca aceasta biserica nu avea sa se pocaiasca si sa excluda din rîndurile ei pe membrii ei apostaziati, atunci Domnul o ameninta ca va veni la ea si va face razboi cu ea. Dar chiar daca ea avea sa cada sub sabia judecatilor divine, ramasita ei avea sa devina curata si puternica în credinta.
Celor ce urmau sa iasa biruitori din cursele lumii, din cursele maiestrite ale Satanei, Domnul le promite trei lucruri de o importanta vesnica: mana cereasca, o piatra alba si un nume de cinste înscris pe aceasta piatra. Mana cereasca fagaduita reprezinta împartasirea vesnica a crestinilor din izvorul puterii vietii Domnului Christos. El este Pîinea care S-a coborît din cer, Pîinea care da viata lumii. In vechime în unele curti de judecata, în fata judecatorului sta la îndemîna o cutie în care erau doua pietre, una alba si una neagra. Cea neagra, reprezenta condamnarea, în timp ce piatra alba reprezenta achitarea, iertarea, sau declararea nevinovatiei. A primi o piatra alba din mîna lui Iisus înseamna a primi iertarea Sa, favoarea Sa, minunata Sa asigurare ca aceia de care lumea s-a lepadat pentru ca nu apartin lumii, aceia pe care lumea i-a prigonit, sînt de o nepretuita valoare în ochii Domnului. Pe aceasta piatra Iisus le va scrie numele lor cel nou, niste nume care vor ramîne lumii necunoscute. Acel nume va fi dovada ca ei au fost înregistrati în ceruri si ca au fost trecuti în rîndul mostenitorilor vesnicei mîntuiri.
Epistola Domnului Christos catre Pergam ne aduce aminte azi noua, tuturor crestinilor, ca scopul lui Iisus cu noi este acelasi ca si cu crestinii din perioada Pergam. El vrea sa ne despartim de lume, de filozofia ei pacatoasa, de coruptia, de îngaduintele ei vinovate, de abuzurile si necuratiile ei pentru a fi ai Lui si numai ai Lui. Oricît ne-ar fi de greu ca sa apartinem în acest veac numai lui Iisus, totusi, El ne vrea cu gelozie pentru Sine. El ne vrea biruitori asupra lumii. Este oare biruinta asupra lui Satana si asupra lucrurilor stricacioase din lume tinta luptei tale, frate crestin? Este credinciosia ta fata de Iisus si poruncile Sale neîmpartita, netradata? Te pregatesti tu pentru mostenirea nestricacioasa a împaratiei lui Dumnezeu? Te-ai asigurat ca în ziua revenirii lui Iisus vei primi acel nume nou de biruitor si partas cu Iisus la tronul slavei Sale? O, Domnul sa ne ajute în aceste zile atît de critice pentru credinta adevarata sa ne asezam cu hotarîre de partea lui Iisus si sa fim biruitori. Amin !

Solie pentru o biserica pe placul lumii (I)

In prelegerea noastra de astazi sa continuam calatoria noastra spirituala pe drumul credintei spre biserica Tiatira, cea de a patra biserica crestina locala din cele sapte biserici carora Domnul, în cartea Apocalipsa le trimite cîte o epistola prin pana profetica a apostolului Sau Ioan. Dar sa nu uitam ca, asa cum am subliniat si în celelalte prelegeri, de fapt, calatoria noastra de la o biserica la alta simbolizeaza tocmai experienta bisericii crestine desfasurata în sapte etape, pornind din zilele apostolilor pîna la momentul întoarcerii în slava a Domnului nostru Iisus Christos. Succesiunea acestor sapte epistole cît si a mesajelor divine speciale pentru fiecare din ele, ne da posibilitatea sa privim asupra bisericii cu ochii cu care priveste Domnul Iisus Christos. Biserica Tiatira sta ca un simbol al celei de a patra etapa sau perioada a bisericii crestine universale, biserica Evului Mediu.
Mac Carol, un comentator de seama spune ca aceasta perioada reprezinta timpul suprematiei papale, perioada care a început în secolul 6 cu instalarea pe tronul Romei a primului papa. Filip Mauro, un alt comentator renumit a scris urmatoarele: „Parerea noastra este ca în aceasta epistola catre Tiatira ne este dat sa vdedem începutul acelei capodopere satanice de amagire, de monstruoasa erezie a carei deplina dezvoltare s-a manifestat în romanism.” Despre aceeasi perioada, un alt comentator protestant Josef Zeiss, avea sa scrie: „Apoi a urmat perioada Tiatira, o epoca de purpura si glorie pentru preotia corupta si de întuneric pentru adevar, o epoca de dominatie clerica, cînd biserica a uzurpat locul lui Christos, iar martorii lui Iisus erau aruncati în închisori, pusi pe rug sau torturati de inchizitie; o epoca de întronare a profetilor falsi si care avea sa dureze pîna în zilele lui Luther si ale reformatiunii”. Dar iata acum o alta interpretare care apartine unui eminent teolog catolic B. Holzhauser, ale carui comentarii sînt privite cu mult respect de biserica Romano Catolica si considerate ca fiind inspirate. Iata cuvintele lui: „Tiatira, a patra perioada a bisericii, a început atunci cînd caderea Romei pagîne a fost un fapt împlinit. Trupul bisericii, liberat de furia persecutiei, a alunecat de la înalta ei chemare si a îmbratisat luxul”. Acest mesaj descopera starea launtrica a bisericii Evului Mediu care s-a întins din secolul 6 pîna în secolul 15. Daca urmeaza sa aplicam acest mesaj celei de a patra biserici, din punct de vedere istoric se poate spune ca între ea si perioada Evului Mediu exista o coincidenta remarcabila, deoarece atît biserica cît si lumea vorbeste despre perioada Evului Mediu. Tiatira se afla la mijlocul celor sapte biserici si de aceea sta ca un simbol al bisericii Evului Mediu. In aceasta ordine de idei este interesant de notat faptul ca mai toti cercetatorii profetiilor biblice care au trait în epoca reformatiunii au fost aproape în unanimitate de acord ca Roma imperiala a împlinit profetia din cartea lui Daniel de la capitolul 7, care vorbeste despre a patra fiara, iar ca Roma papala a împlinit detaliile aceleiasi profetii despre cornul cel mic. Acelasi acord de pareri este vazut si în ce priveste profetiile despre omul faradelegii, despre care a vorbit apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni, cît si în ce priveste profetiile din Apocalipsa 13 care vorbesc despre fiara si a celor din Apocalipsa 17 care vorbesc despre Babilonul mistic, alaturi de profetia despre Izabela, decazuta profeteasa din epistola catre Tiatira. Si acum, voi da citire epistolei Domnului Iisus catre biserica din Tiatira. Aceasta epistola se gaseste în Apoocalipsa 2,18-29:
„Ingerului bisericii din Tiatira scrie-i: „Iata ce zice Fiul lui Dumnezeu care are ochii ca para focului si ale carui picioare sînt ca arama aprinsa, ‘Stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sînt mai multe decît cele dintîi. Dar, iata ce am împotriva ta. Tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se zice proorocita sa învete si sa amageasca pe robii mei sa se dedea la curvie si sa manînce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei. Iata ca am s-o arunc bolnava în pat si celor ce preacurvesc cu ea am sa le trimit un necaz mare daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei si toate bisericile vor cunoaste ca Eu sînt Cel ce cercetez rarunchii si inima; si voi rasplati fiecaruia din voi dupa faptele lui. Voua însa, tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti învatatura aceasta si n-ati cunoscut adîncimile Satanei, cum le numesc ei, va zic: „Nu pun peste voi alta greutate, numai tineti cu tarie ce aveti pîna voi veni. Celui ce va birui si celui ce va pazi pîna la sfîrsit lucrarile Mele îi voi da stapînire peste neamuri, le va cîrmui cu un toiag de fier si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si eu putere de la Tatal Meu; si-i voi da luceafarul de dimineata. Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor Duhul”.
Dupa cum cred ca ati remarcat, aceasta este cea mai lunga epistola din toate cele sapte si ea a fost trimisa tocmai bisericii din cea mai mica si mai neînsemnata din cele sapte cetati, cetatea Tiatira. La data cînd se scria Apocalipsa, Tiatira era un centru comercial foarte prosper. Inscriptii pe care arheologii le-au scos la lumina zilei

au descoperit faptul ca Tiatira se falea cu multimea breslelor sale de mestesugari ca aceea a brutarilor, croitorilor, cizmarilor, tesatorilor, vopsitorilor, tinichigiilor, zidarilor si olarilor. Lidia, vînzatoarea de purpura din Filipi, unul din primii convertiti la crestinism din Macedonia, era de fapt din Tiatira. Acest oras prosper în cele ale comertului, avea o comunitate crestina tot atît de prospera. Despre aceasta biserica, Domnul vorbeste în cuvintele cele mai frumoase. „Stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta”. In aceste cuvinte ale Domnului Christos recunoastem de fapt patru virtuti crestine de seama. Biserica Tiatira nu numai ca rivaliza cu biserica din Efes în ceea ce priveste eforturile sale în slujirea crestina, în activitate, înca, ceva mai mult, Tiatira poseda tocmai acea dragoste dintîi pe care biserica din Efes o pierduse. Totodata, biserica Tiatira a pastrat acea credinta care era în pericol sa se piarda în biserica din Pergam si s-a împartasit cu biserica din Smirna de spiritul de rabdare în încercari, necazuri si prigoana.
Dragoste, credinta, slujire si rabdare. Cu adevarat, biserica Tiatira arata ca o gradina încîntatoare în care înflorisera cele mai atragatoare haruri crestine. Dar lista virtutilor crestine nu s-a încheiat înca: „Faptele tale de pe urma sînt mai multe decît cele dintîi„. Tiatira se pare ca a învatat acea lectie pe care crestinii prea adesea o uita, ca viata crestina este o viata de crestere, de progres. Efesul era o biserica în care erau semne vizibile de alunecare de la chemarea ei în timp ce Tiatira pasea înainte cu nadejde. Biserica din Efes aproape ca abandonase dragostea ei dintîi în timp ce faptele de pe urma ale Tiatirei erau mai multe decît cele dintîi si marturiseau despre o iubire neistovita.
Cu care din cele doua biserici se aseamana biserica în care ne gasim fiecare ca membri? Este viata noastra crestina în crestere? De început, poate ca a început bine, dar, creste ea în dragoste, în credinta, în cunostinte si în sfintenie, asa cum ne recomanda Cuvîntul lui Dumnezeu? Crestinii din Tiatira sînt vazuti de Domnul ca fiind în plina dezvoltare, plini de roade. Dar, ce tragic este ca aceeasi epistola care ne descopera virtutile bisericii din Tiatira, ne descopera totodata si compromisurile ei morale. In acea gradina înfloritoare era si o buruiana otravitoare, în corpul acelei biserici atît de sanatos, era ceva care lucra asemenea unui cancer la degradarea vietii spirituale. In mijlocul adunarii era un inamic. „Dar iata ce am împotriva ta, zice Domnul, tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se numeste proorocita sa învete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie si sa manînce din lucrurile jertfite idolilor”. Tiatira manifesta dragoste, credinta, spirit de slujire si rabdare, dar sfintenia nu este amintita între virtutile ei. Tocmai aici era lipsa ei spirituala. Biserica din Tiatira îngaduise unui membru al ei sa învete lucruri stricacioase si, evident, fara sa încerce sa-l opreasca. In aceasta privinta, biserica din Tiatira este în directa opozitie cu cele ce se întîmplau în Efes la

aceeasi data. Biserica din Efes nu putea suferi pe cei rai, pe aceia care zic ca sînt apostoli, dar pe care i-a gasit mincinosi. Tiatira avea dragoste, dar tolera raul, pe asa zisa profeteasa. Sfintirea vietii, curatia de caracter, este un alt semn al unui adevarat crestin si al unei adevarate biserici. Sînt azi multe, foarte multe biserici care exceleaza în dragoste, în credinta si în credinciosie, în slujire si în rabdare, în fapte bune si multe altele, dar care în mod vinovat tolereaza în rîndurile ei tot felul de pacate si tot felul de propovaduitori ai pacatului. Sfintirea vietii, trairea în curatie în gîndire, în vorbire si în fapte, aceasta este voia lui Dumnezeu. „Caci voia lui Dumnezeu este sfintirea voastra; sa va feriti de curvie. Fiecare din voi sa srtie sa-si stapîneasca vasul în sfintenie si cinste. Caci Dumnezeu nu ne-a chemat la necuratie ci la sfintire”. Scopul pentru care Dumnezeu ne-a ales pentru mîntuire este sfintirea noastra. In El, adica în Christos, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca sa fim sfinti si fara prihana înaintea Lui. Daca Cel ce ne-a chemat la o viata de sfintire este Dumnezeu, atunci, fiti siguri ca Satana nu va precupeti nici un efort si nici o ocazie de a zadarnici planul lui Dumnezeu în noi. Acolo unde el nu mai poate sa închida gura si sa curme viata crestinilor prin persecutie, acolo unde el nu mai poate propaga ereziile sale, acolo el recurge la strategii mai subtile, la a asalta biserica dinauntru prin necuratie, prin tîrîrea ei în pacate. In centrul acelei stari de poluare morala care începuse sa lucreze înlauntrul bisericii din Tiatira se gasea o femeie cu numele Izabela, sau poate mai degraba, nu o anumita persoana cu numele acesta, ci în sens simbolic, o grupare, un fel de bisericuta formata din membri a caror viata morala lasa mult de dorit, care propovaduiau în rîndul bisericii compromisul cu lumea pagîna, pentru ca astfel biserica sa-si poata largi rîndurile ei si sa-si asigura totodata si prosperitatea ei materiala.
In vremea apostolilor cînd neamurile care au ascultat Evanghelia au fost lasate sa intre în biserica pe baza acelorasi conditii ca si iudeii, atunci prin hotarîrea Consiliului apostolic de la Ierusalim, în doua privinta cei veniti dintre neamuri erau atentionati în mod deosebit, si anume sa se fereasca de lucrurile jertfite idolilor si de curvie. Tocmai acestea erau punctele de compromis pe care falsa proorocita Izabela cauta sa le strecoare acum în rîndurile bisericii. Numele Izabelei este semnificativ în aceasta privinta. El face referire, ca si numele de Balaam, la o persoana din istoria Vechiului Testament. Izabela fusese fiica regelui Sidonului si sotia împaratului Ahab, împaratul regatului de nord al lui Israel. Pacatul ei a fost acela ca a adus cu sine în Israel zeitatile ei pagîne, Baal si Astartea, alaturi de alti zei mai putin însemnati pe care i-a introdus în serviciile de cult de la templu. Dupa ce mai întîi a omorît pe preotii Domnului, ea a angajat o ceata de 850 de preoti pagîni, care atît prin exemplu, cît si prin învatatura, au tîrît aproape întreaga natiune a lui Israel în cea mai neagra imoralitate si decadere.
Evident ca acea profeteasa din Tiatira, noua Izabela, cauta sa seduca pe membri bisericii în a întoarce spatele adevaratei închinari, prin a mînca din lucrurile jertfite idolilor si prin desfrîu. Veti întreba poate, pe ce cale? Dupa cum se stie din istorie, fiecare breasla de mestesugari avea zeul ei în cinstea caruia erau rezervate în timpul anului zile de sarbatoare, de festivaluri si de ospete care, mai toate se sfîrseau prin orgii în cinstea acelei zeitati. Acea proorocita din Tiatira si urmasii ei se faleau ca ei au o întelegere mai înalta a lucrurilor si a experientelor vietii. Ca si curentul filozofic al gnosticismului care avea sa apara în biserica mai tîrziu, urmatii Izabelei din biserica Tiatira pretindeau ca au sapat mai adînc în tainele credintei, fapt pentru care au dobîndit o întelegere mai deosebita decît aceea a masei crestinilor. Ei pozau a fi aristocratia spirituala a bisericii, elita favorizata. Dar adîncimile întelepciunii la care ei pretindeau ca au ajuns Domnul le declara fara nici un ocolis ca fiind adîncimile Satanei, nu ale lui Dumnezeu. Intrebarea era si este: „Poate un crestin adevarat sa ia parte la distractiile, la sarbatorile, la ospetele sau chefurile celor din afara bisericii? Puteau ei sa participe la ospetele la care hrana ce urmau sa o consume fusese închinata zeului breslei lor?” Evident, în Tiatira lucrurile nu erau chiar atît de simple si poate ca aceasta este problema multora dintre crestinii de astazi care stau între rude necrestine, sau sînt asociati cu parteneri de afaceri necrestini sau au în cercul lor intim oameni cu preocupari straine de Dumnezeu. Vedeti, în Tiatira daca un comerciant sau un meserias crestin, membru al vreunei bresle sau asociatii ar fi participat la sarbatorile zeului patron al acelei bresle, el si-ar fi putut asigura cum nu se poate mai bine interesele sale materiale si bunul mers al afacerilor lui în acea cetate. Gînditi-va ce ar fi însemnat acum pentru un astfel de breslas sa refuze a participa la sarbatorile si ospetele breslei lui. Desigur ca aceasta ar fi însemnat sinucidere financiara, faliment si în curînd acel meserias avea sa ajunga un sarac printre saracii cetatii. Ce era de ales?Aceasta este si problema noastra; ce avem noi de ales? Noi trebuie mereu sa alegem între Iisus si lume, între adîncul bogatiei si întelepciunii lui Dumnezeu si adîncimile Satanei, între ascultarea de poruncile lui Dumnezeu si ascultarea de poruncile oamenilor, între avantajele si favorurile lumii, ale rudelor, prietenilor, partenerilor de afaceri si privilegiul prieteniei si partasiei cu Iisus.
Dar daca aplicam acum cele scrise în epistola catre Tiatira la perioada Tiatira a istoriei bisericii crestine, atunci numele lui Izabela este cel mai potrivit simbol pentru a zugravi felul în care sistemul religios pagîn a pervertit crestinismul Evului Mediu. Cu cît biserica a patruns mai mult în teritoriile pagîne, cu atît ea s-a pagînizat mai mult, pasind astfel pe calea pe care profetia biblica de mai tîrziu avea s-o numeasca „Babilonul cel mare, mama curvelor si spurcaciunilor pamîntului”. Simbolica Izabela s-a numit pe sine profeteasa. Aceasta este si pretentia acelei biserici pentru care Izabela este un simbol. Deoarece slujba unui profet este o slujba religioasa, atunci Izabela în epistola catre Tiatira este simbolul unui sistem religios apostaziat. Este bine cunoscut din rapoartele istoriei ca papalitatea a pretins întotdeauna inspiratie si calauzire divina, mergînd pîna la masura infailibilitatii. Ea s-a numit pe sine detinatoarea tainelor lui Dumnezeu. Ea s-a zugravit pe cine în postura unei femei, numindu-se mama crestinatatii. Izabela din istoria Vechiului Testament a fost grabnica în a varsa sîngele profetilor lui Dumnezeu. Pe tot parcursul persecutiei ei neobosite, 7000 de credinciosi piosi din Israel care nu au vrut sa-si plece genunchiul înaintea lui Baal au trebuie sa se ascunda la munti si sa se ascunda în pesteri si vagauni. Pe capul profetului Ilie a fost pus un pret mare. Tot asa, si în perioada în care a domnit Izabela cea simbolica a fost un timp de persecutie pentru copiii lui Dumnezeu. Pentru trei ani si jumatate în tara lui Israel a fost seceta si viata amara. Acela a fost evul mediu întunecat al istoriei lui Israel. Acei ani de seceta s-au sfîrsit prin reforma spirituala condusa de Ilie, Elisei, Iehu si altii. Aceasta reformatiune avea sa fie completata si încheiata în timpurile apostolice. Tot asa si Izabela simbolica a dominat lumea si a persecutat pe cei credinciosi un timp de trei ani si jumatate de zile profetice, echivalent cu 1260 de ani calendaristici, care a fost cu adevarat un timp de seceta spirituala si de întuneric. valdenzi in munti

In timpul acesta, poporul credincios al lui Dumnezeu a trebuit sa fuga la munti si în vagaunile pamîntului, pentru ca sa se ascunda de prigonitori. Milioane de martiri si-au adus vietile lor pe altarul credintei si al adevarului ca o jertfa, preferind sa urmeze calea cea strîmta a ascultarii de Dumnezeu decît sa se alature gloatelor pentru a da ascultare acelei puteri apostaziate. Si acesti trei ani si jumatate aveau sa se încheie în ceea ce a ramas în istorie cu numele de marea reformatiune protestanta a secolului 16, care si ea la rîndul ei urma sa fie completata în marea miscare de redesteptare a secolului 19. Aceasta reformatiune începuta în spirit de protest fata de învataturile si practicile unei biserici apostaziate, pagînizate, a fost în realitate un strigat divin pentru întreaga crestinatate, un strigat de a se separa fata de toti aceia care au înlaturat glasul lui Dumnezeu si au dat ascultare glasului bisericii. Inapoi la Dumnezeu, înapoi la Biblie; despartire de lume, despartire de tot ce este pacat! Acest strigat trebuie sa rasune astazi din nou în toate bisericile crestine. O chemare la o viata sfînta trebuie sa se rosteasca de la toate amvoanele. Aceasta este chemarea dintotdeauna a lui Dumnezeu care ne spune: „Fiti sfinti caci Eu sînt sfînt”.
Fie ca acest apel al lui Dumnezeu sa ne trezeasca constiinta si sa alegem chiar astazi sa ne întoarcem la Dumnezeu pentru a trai o viata sfînta. Fie ca Domnul sa-ti ajute si tie iubite prietene, la aceasta, prin harul Sau si prin puterea Duhului Sau cel Sfînt. Amin!

Sa continuam si sa încheiem studiul pe care l-am început în prelegerea trecuta si care s-a ocupat de epistola Domnului Iisus catre biserica din Tiatira. Aceasta este cea de a patra biserica din cele sapte biserici din Asia carora Domnul alege sa le trimita prin apostolul Sau Ioan cîte o epistola. Acestei biserici din Tiatira, Domnul i se adreseaza cu cuvintele: „Iata ce zice Fiul lui Dumnezeu care are ochii ca para focului si ale carui picioare sînt ca arama aprinsa.” Dar, de ce oare Se prezinta Domnul cu astfel de cuvinte unei biserici cum este cea din Tiatira ai carei membri, de altfel, merita toata lauda pentru dragostea lor, pentru credinta, slujirea, rabdarea si abundenta faptelor lor bune. Pentru ca Domnul are ceva împotriva acestei biserici. Ea a devenit extrem de toleranta fata de unii membri ai ei pe care Domnul îi numeste în epistola Sa în chip simbolic, Izabela. Acesti membri decazut, pretinzînd ca ar avea o întelegere mai profunda a voiei lui Dumnezeu si o masura mai mare de inspiratie divina decît oricine si deci si o autoritate în acest domeniu, ei considerau ca nu ar fi nici un pacat în a se acomoda lumii pagîne, obiceiurilor si practicilor lor idolatre si imorale. Ei se socoteau profeti sau purtatorii de cuvînt ai lui Dumnezeu iar învataturile lor le priveau ca fiind în armonie cu cuvîntul lui Dumnezeu. De aceea Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu îsi ridica glasul sa le vorbeasca, sa-i demaste si sa-i puna pe toti ceilalti membri credinciosi în garda cu privire la învataturile stricacioase ale Izabelei, învataturi care nu numai ca nu sînt în armonie cu Cuvîntul lui Dumnezeu ci îl tagaduiesc, îl altereaza. Fiul lui Dumnezeu, Cuvîntul întrupat îsi ridica glasul pentru a apara Sfintele Scripturi, Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu.
Ochii Fiului lui Dumnezeu sînt ca para focului. Ei au puterea de a patrunde în cele mai intime unghere ale gîndurilor omului si a cerceta tainele inimii. Poate ca asa zisa profeteasa Izabela si urmasii ei s-ar gîndi sa ascunda natura oribila a pacatelor lor în spatele unor masti de pietate, zel, consacrare. Dar pentru ochii scrutatori ai Fiului lui Dumnezeu nimic nu poate ramîne ascuns. El este în stare sa expuna privirii tuturor ceea ce în mod natural ochiul omenesc nu este în stare sa vada. Mai mult decît atît, Fiul lui Dumnezeu este gata de a rosti si revarsa asupra Izabelei judecatile teribile ale cerului. De aceea picioarele Sale sînt ca arama aprinsa. Cu ochii Sai Iisus descopera nelegiuirea, iar în final cu picioarele Sale Iisus va doborî la pamînt pe vrajmasii Sai si îi va mistui. Pe scurt, Domnul vorbeste despre Sine acestei biserici din Tiatira ca fiind un judecator Atotstiutor si Atotputernic pentru toti cei ce savîrsesc raul înlauntrul hotarelor bisericii Sale.
Dupa cum am aratat în prelegerea trecuta, solia Domnului Iisus catre biserica din Tiatira urmarea sa prefigureze tocmai acea perioada din istoria bisericii cunoscuta sub numele de perioada Evului Mediu întunecat. Perioada bisericii Efes a fost cea din zilele apostolilor. Dupa aceasta a urmat perioada bisericii Smirna, reprezentata de niste timpuri de necaz, persecutii. Aceasta este biserica în lacrimi, biserica din catacombe asupra careia mîna de fier a Romei apasase greu. Perioada bisericii din Pergam este perioada institutionalizarii bisericii, cînd biserica s-a încuscrit cu guvernul roman, cînd biserica a intrat în gratiile si favorurile cezarului si a încetat sa mai fie persecutata, urîta si dispretuita. Aceasta este perioada cînd preotii pagîni au dat buzna în biserica ca sa se boteze, pentru a intra în noua religie a cezarilor. Dupa aceasta perioada de institutionalizare, de oficializare a bisericii urmeaza perioada Tiatira. Acum biserica este bogata, este îmbracata în purpura si argint, este înzorzonata cu aur la gît, este fardata si curtata de toti, si vorbeste ca o profeteasa a lui Dumnezeu, cu tupeu, cu aroganta, cu pretentie de infailibilitate. însa în realitate, în aceasta perioada biserica rastalmaceste cuvîntul lui Dumnezeu încercînd ca si istorica Izabela a Vechiului Testament sa combine filozofia pagîna si ritualurile religioase ale pagînismului cu crestinismul. Ritualurile bisericii din aceasta perioada descopera urme precise ale legaturii lor cu religia pagîna a vremii. Chiar de la începutul acestei perioade apare înaltarea Mariei, mama Domnului nostru Iisus Christos la rangul de divinitate feminina pretinzîndu-se ca ea este singura persoana prin care se putea face mijlocirea pe lînga Dumnezeu si ca fara favorurile ei nu ar fi nici o sansa de mîntuire. Prezenta dominanta a femeii profetese în biserica din Tiatira pare a fi astfel o anticipare a predominantei a cultului Mariei în biserica Evului Mediu,

un cult care nu are nici o baza în cuvîntul lui Dumnezeu. Prin tot felul de alte multe rituale nebiblice, de împrumut din lumea pagîna, pe care n-am avea loc sa le mentionam acum, biserica din perioada Evului Mediu a experimentat cea mai adînca depravare spirituala pe care Domnul o numeste în epistola catre Tiatira „adîncimile Satanei”.
Ca si în biserica din Tiatira, în aceasta perioada a crestinismului Evului Mediu se pot gasi multe calitati spirituale si chiar si adevarati credinciosi. In ciuda sistemului eclesiastic corupt, în ciuda falselor învataturi, Dumnezeu a avut în aceasta perioada chiar între preoti si teologi oamenii Sai care au slujit în dragoste, în credinciosie si în adevar potrivit cu cea mai buna lumina pe care acestia au avut-o.
Participarea la închinarea idoleasca si la ospatarea cu lucrurile jertfite idolilor, un fapt care era tolerat în biserica din Tiatira, sta ca o prefigurare a acelei doctrine nebiblice care, alaturi de cultul fecioarei Maria, avea sa devina un stîlp important în istoria doctrinei bisericii apostaziate a Evului Mediu. Este vorba de doctrina transsubstantierii jertfei Domnului Christos. Potrivit cu aceasta doctrina de natura pur omeneasca, se pretindea ca pîinea si vinul de la Sfînta Cina nu erau doar simple simboluri, ci atunci cînd ele erau împartasite ele urmau sa se transforme, prin lucrarea mediatoare a preotilor, în chiar trupul si sîngele Domnului Christos. Cu alte cuvinte, de fiecare data cînd se lua Sfînta Cina, jertfa Domnului se repeta prin interventia si puterea preotului oficiant. Aceasta însemna ca fara interventia mijlocitoare a preotului, jertfa Domnului Christos ar fi ramas un act neîmplinit. Fiul lui Dumnezeu cu ochii ca para focului si cu picioarele ca arama aprinsa Se arata acestei biserici pentru a restabili adevarul despre Sine ca El este Singurul Mijlocitor între om si Dumnezeu, si ca jertfa Sa este un act deplin si încheiat în mod definitiv la Golgota.
Bisericii din Tiatira Domnul îi scrie. „I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca”. Vedeti, Domnul nu se arata pripit în judecatile Sale; El totdeauna da oamenilor avertizari si timp suficient pentru pocainta. Dorinta Sa nu este aceea de a lovi, de a nimici pe pacatosi, ci aceea de a-i vedea întorcîndu-se la El în spirit de adevarata pocainta si marturisire a pacatelor lor. El ofera omului pacatos timp pentru schimbarea vietii.

DAr este un punct peste care îndurarea lui Dumnezeu nu poate merge mai departe, nu se mai poate prelungi. Izabela nu a vrut sa se pocaiasca. Ea a dispretuit mustrarile si avertizarile Domnului si a continuat în depravarea credintei bisericii si în dezonorarea Fiului lui Dumnezeu pîna cînd timpul de îndurare din partea Domnului s-a încheiat pentru ea. Acum sosise timpul judecatilor

divine. „Iata ca am s-o arunc bolnava în pat si celor ce preacurvesc cu ea am sa le trimit un necaz mare daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei”. Judecatile lui Dumneze aveau sa cada asupra sistemului religios apostaziat al bisericii Evului Mediu cît si asupra celorlalte biserici care desi separate de papalitate continuau sa pastreze din practicile si doctrinele ei ratacitoare. Sub domnia împaratesei Izabela religia lui Israel ajunsese o religie pagînizata. Tot asa, lepadarea adevaratei credinte în Evul Mediu a dus în cele din urma la o biserica papala semipagînizata. Catolicismul Romei, avea sa scrie teologul Mac Carol, este o amestecatura jignitoare la adresa divinitatii, o amestecatura de iudaism, pagînism si crestinism. Protestantismul paseste în mod progresiv pe drumul trasat de Roma. In Tiatira de altadata se afla un templu mare închinat lui Apolo, zeul Soare, mai marele tuturor zeilor din acel oras, si tot acolo se afla un altar la care slujea o femeie ca preoteasa a lui Apolo. Dupa cum se stie, Baal a fost zeul Soarelui la sidonieni, poporul din care provenise Izabela. Si sub domnia Izabelei Baal devenise mai mare zeilor la care ajunsese sa se închine tot Israelul. Inchinarea la soare este temelia religiilor pagîne din toate epocile, fapt care a devenit fundamental si în sistemul religios papal. Papalitatea, ea însasi recunoaste ca a lepadat Sabatul Domnului, memorialul creatiunii si semnul adevaratei închinari, înlocuindu-l cu duminica, ziua soarelui, o sarbatoare pagîna. Este interesant de urmarit faptul ca aproape toate bisericile protestante calca în aceasta privinta pe urmele Romei, fara ca pentru acest punct de doctrina sa mai caute un suport Biblic, un asa zice Domnul. Desi judecatile care aveau sa fie revarsate asupra Tiatirei se refereau în mod sigur la cele sapte plagi din cele sapte potire ale mîniei lui Dumnezeu care urmeaza sa fie revarsate asupra desfrînatei celei mari, aceste judecati pot sa fie totdata luate si ca o prefigurare a plagilor si bolilor cu care Europa crestina a secolelor 13 si 14 a fost lovita. Din rapoartele istorice aflam date înspaimîntatoare ale ravagiilor produse de epidemia de ciuma bubonica, numita moartea neagra, care, cu adevarat a pustiit Europa. Se estimeaza ca datorita acestei plagi numai în Europa au murit peste 25 de milioane de oameni. Scopul real al judecatilor ce aveau sa se abata asupra Tiatirei era acela ca si bisericile din jurul ei sa se trezeasca, sa-si verifice credinta si umblarea lor cu Dumnezeu si sa recunoasca prezenta lui Iisus în biserica Sa, prezenta Aceluia care cerceteaza rarunchii si inima si care este drept, dînd fiecaruia dupa faptele sale.
Biserica din Tiatira, cît si biserica din perioada Evului Mediu, trebuiau sa ramîna o avertizare clara pentru bisericile tuturor timpurilor. Chiar în prezent diavolul da tîrcoale ca un leu. Tinta pe care el o urmareste cu atîta înfrigurare este aceea de a desparti, de a smulge pe credinciosi si bisericile lor de pe temelia Cuvîntului lui Dumnezeu si a-i ispiti ca pe vremuri cu învataturile seducatoare si amagitoare ale mintii veacului acestuia. Epistola Domnului Christos catre Tiatira se încheie înca cu o încurajare si o binecuvîntare pentru cei credinciosi, cu un apel si cu niste fagaduinte minunate. „Voua înca, tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti învatatura aceasta si n-ati cunoscut adîncimile Satanei, cum le numesc ei, va zic: ‘Nu pun peste voi alta greutate’”. Este semnificativ faptul ca aceste cuvinte ale Domnului împart biserica din Tiatira în doua clase de credinciosi. Unii apostaziati, decazuti, care s-au lasat prinsi în amagirile Satanei. Cealalta clasa este a ramasitei celor credinciosi. In aceasta epistola, pentru prima data solia divina distinge un grup deosebit înlauntrul bisericii. Ramasita evlavioasa din Tiatira este chemata la ascultare, la credinciosie fata de adevarurile pe care Domnul deja i le încredintase. Povara de adevaruri pe care ramasita trebuia sa o poarte era suficienta. Domnul nu avea sa mai aseze pe umerii lor alte responsabilitati mai mari. Aceasta ramasita avea datoria sfînta de a transmite generatiei viitoare de credinciosi curatia învataturilor divine ale Evangheliei Domnului Christos. „Numai tineti cu tarie ce aveti pîna voi veni”, le zice Domnul. Este remarcabil faptul ca aceasta este prima referinta din toate cele sapte epistole cu privire la venirea Domnului Christos, ca fiind singura speranta a celor ce erau atunci si aveau sa fie întotdeauna împresurati si sufocati de un sistem religios apostaziat. Domnul va veni. Orice ochi îl va vedea, dar atentie, El va veni pentru cei credinciosi care au tinut cu tarie adevarurile Sfintelor Scripturi pe care El le-a încredintat bisericii Sale. Si cînd va veni El, va rasplati pe cei credinciosi si ascultatori. Iata cum suna fagaduintele Sale: „Celui ce va birui si celui ce va pazi pîna la sfîrsit lucrarile Mele îi voi da stapînire peste neamuri; le va cîrmui cu un toiag de fier si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu, si-i voi da Luceafarul de dimineata”. Din aceste fagaduinte reiese clar gîndul dominant ca puterile acestei lumi s-au straduit si se vor stradui sa strice si sa nimiceasca domnia lui Christos asupra oamenilor de pe aceasta planeta. Dar Fiul lui Dumnezeu va iesi în cele din urma biruitor asupra tuturor vrajmasilor Sai dinlauntrul si din afara bisericii. In cele mai grele momente de criza a ramasitei celor credinciosi, Iisus va împartasi putere alesilor Sai. Lumea va batjocori si respinge adevarul. Ea va cauta sa persecute si sa aduca suferinte amare asupra celor ascultatori de Iisus dar acestia vor fi nu numai partasi ai suferintelor lui Iisus ci si partasi ai biruintelor Sale, partasi ai slavei Sale. Ei vor judeca împreuna cu El neamurile, ei vor intra în stapînirea acestei lumi. In aceasta fagaduinta gasim de fapt repetarea fagaduintei pe care Dumnezeu i-a facut-o cunoscut proorocului Daniel la încheierea vedeniei sale din capitolul 7, fagaduinta care zice astfel: „Dar domnia, stapînirea si puterea tuturor împaratiilor care sînt pretutindeni sub ceruri se vor da poporuluji sfintilor Celui Prea înalt. Imparatia Lui este o împaratie vesnica si toate puterile îi vor sluji si îl vor asculta”.
In al doilea rînd Domnul promite celor credinciosi Luceafarul de dimineata. Aceasta înseamna ca toti cei neprihaniti si credinciosi în puterea întunericului noptii spirituale care domnea împrejurul lor, aveau sa straluceasca ca si luceafarul de dimineata. „Cei întelepti vor straluci ca stralucirea cerului; si cei ce vor învata pe multi sa umble în neprihanire vor straluci ca stelele în veac si în veci de veci”. Aceasta este fagaduinta Domnului catre Daniel, profetul din Babilon si aceasta fagaduinta era acum rostita de Iisus bisericii Sale care se afla în Babilonul spiritual. Iar Domnul Iisus, cînd a fost printre noi oamenii, a rostit aceasta fagaduinta minunata: „Atunci, cei neprihaniti vor straluci ca soarele în împaratia lui Dumnezeu. Cine are urechi de auzit sa auda”. Da, cei neprihaiti vor straluci. Ei îsi vor curati vietile lor prin meritele sîngelui ispasitor al Mielului si în veacurile fara de sfîrsit ale vesniciei vor fi ca o marturie a harului lui Dumnezeu, ca o reflectare a stralucirii slavei Mielului în ciuda întunericului spiritual care-i înconjoara. Impresurati la tot pasul de ispite, de favoruri ieftine, de placerile de o clipa ale pacatului, ei vor alege sa traiasca nemînjiti de stricaciunea care este în lume. Cine are urechi sa auda ce zice bisericilor Duhul. Dar oare, ce vrea sa ne spuna Duhul lui Dumnezeu prin aceasta epistola catre biserica din Tiatira? El vrea sa ne trezeasca, sa ne avertizeze si sa ne spuna raspicat: „Nu va lasati tîrîti de nici o învatatura care nu are ca baza Cuvîntul lui Dumnezeu. Tineti-va strîns lipiti de Cuvîntul divin. El este singura siguranta a bisericii, singura calauza, singura temelie a credintei, singura ancora care ne-a mai ramas atunci cînd puternicii curenti ai teoriilor omenesti, ai învataturilor Satanice izbesc credinta noastra. Iar atunci cînd între noi se vor ridica profeti falsi care vor cauta sa rataceasca biserica prin propriile lor fantezii religioase, opriti-va si cercetati duhurile. Iar daca o învatatura nu vine de la Dumnezeu, atunci respingeti-o. Unele false doctrine vor aparea sub o foarte placuta si frumoasa masca. In Tiatira se purta masca super-evlaviei. In zilele noastre religia a îmbracat masca slujirii pentru nevoile omenirii, pentru binele societatii. Azi se predica o Evanghelie sociala din care lipseste spiritul adevaratei pocainte. De aceea înca o data, sa ascultam ce ne spune Duhul: Tineti-va strîns de Cuvîntul lui Dumnezeu, caci numai în adevarurile lui vesnice se afla puterea credintei si slujirii noastre si numai prin trairea lor va straluci în lumea de azi cunostinta slavei Domnului Iisus Christos. Fie ca încheierea acestei epistole sa fie pentru noi acum ocazia unei consacrari fierbinti pe altarul lui Dumnezeu. Amin!

Ne gasim la cel de al 3-lea capitol al cartii Apocalipsa, ultima carte a Bibliei. Dupa cum stiti, Apocalipsa este o carte profetica, plina de însemnatate, plina de solii din partea Domnului Iisus Christos catre biserica Sa din toate veacurile. Dar mai mult decît aceste revelatii cu caracter profetic, Apocalipsa este în sine ceea ce însusi numele ei ne spune – Descoperirea lui Iisus Christos. Capitolul 3 din aceasta carte la care am ajuns cu studiile noastre contine ultimele 3 mesaje ale Domnului Christos adresate sub forma de scrisoare ultimelor 3 biserici din cele sapte carora Iisus le-a adresat un cuvînt prin pana inspirata a ucenicului Sau Ioan. Si aceste 3 biserici sînt Sardes, Filadelfia si Laodicea.Acum, doresc sa cercetam împreuna solia Domnului Christos catre biserica Sa din Sardes, cît si întelesul ei pentru noi cei de astazi. Dar, mai înainte de toate, va invit sa facem cunostinta cu continutul epistolei pe care Domnul Iisus a trimis-o credinciosilor Sai din Sardes.
„Ingerului bisericii din Sardes scrie-i: „Iata ce zice Cel ce are cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele: ‘Stiu faptele tale, ca îti merge numele ca traiesti, dar esti mort. Vegheaza si întareste ce ramîne, care e pe moarte, caci n-am gasit faptele tale desavîrsite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ti aminte dar, cum ai primit si ai auzit. Tine si pocaieste-te. Daca nu veghezi, voi veni ca un hot si nu vei sti în care ceas voi veni peste tine. Totusi, ai în Sardes cîteva nume care nu si-au mînjit hainele. Ei vor umbla împreuna cu Mine îmbracati în alb, fiindca sînt vrednici. Cel ce va birui va fi îmbracat astfel în haine albe, nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii si voi marturisi numele lui înaintea Tatalui Meu si înaintea îngerilor Lui. Cine are urechi, sa asculte ce zice bisericilor Duhul”
O prima privire asupra acestei epistole ne descopera o schimbare în felul în care Domnul alege sa se adreseze acestei biserici din Sardes. Daca pîna aici El se adreseaza bisericilor Sale din Efes, Smirna, Pergam si Tiatira mai întîi cu cuvinte de lauda si apoi cu cuvinte de mustrare, de data aceasta catre biserica Sa din Sardes, Domnul începe direct cu cuvinte de mustrare, de condamnare. Aceasta face din epistola catre biserica din Sardes, cea mai severa dintre toate cele sapte epistole. Asezata la piciorul muntelui Gmolus, pe un platou înalt în fertila vale a rîului Helmus si accesibila numai dintr-o singura directie,

cetatea Sardes de altadata parea o cetate bine aparata, demna de rîvnit, dar imposibil de cucerit. Sardes era capitala vechiului regat al Lidiei, unul dintre cele mai bogate regate ale lumii antice. Aici a domnit împaratul Cretius, renumit pentru averile sale fabuloase dar al carui regat însa avea sa cada în mîna lui Cirus în anul 549 Î.Hr. printr-un atac surprinzator în timpul noptii, prin escaladarea peretelui stîncos si abrupt, la capatul caruia, sus, ca un cuib de vulturi sta asezata cetatea Sardes. Mai tîrziu, aceasta cetate devine punct de atractie si obiectiv de cucerit pentru Alexandru Macedon si Antioh cel Mare. Dar interesul cuceritorilor vremurilor de atunci pentru aceasta cetate urma sa scada treptat pîna aproape sa apuna pentru totdeauna. In anul 17 D.Hr. cetatea Sardes este devastata de un cutremur si ar fi putut fi trecuta între cetatile disparute ale lumii antice daca împaratul roman Tiberius nu ar fi înlesnit prin scutirea ei de taxe pentru o perioada de 5 ani, rezidirea si readucerea ei la o stare înfloritoare. Totusi Sardes niciodata nu avea sa mai recîstige slava, bogatia si reputatia ei de altadataa, de care se bucurase cu secole mai înainte. Numai cîteva cuvinte foarte simple sînt necesare Domnului Iisus pentru a dezvalui starea spirituala falimentara a bisericii Sale din acea cetate. Dar aceste cuvinte sînt tot atît de devastatoare ca si cutremurul de care ea a suferit. „Stiu faptele tale, ca-ti merge numele ca traiesti, dar esti mort”.
Biserica din Sardes îsi cîstigase o buna reputatie. Ea era bine vazuta atît înlauntrul cetatii cît si înafara zidurilor ei. Ea aparea în ochii tuturor ca o biserica plina de vigoare, în crestere, demna de admirat. In ea nu era nici urma de învataturi false, de doctrine stricacioase. Despre ea nu se aude sa fi avut în rîndurile ei membri care sa tina de învatatura lui Balaam, a nicolaitilor si nici a Izabelei. Membri ei erau corecti în pazirea Sabatului, erau buni sustinatori ai lucrarii Domnului prin spiritul lor de consacrare si darnicie si, ca si prima generatie de crestini, ei staruiau în învatatura apostolilor, în legatura frateasca, în frîngerea pîinii si în rugaciuni. Dar, aparentele, si de data aceasta, ca mai totdeauna, aveau sa se dovedeasca înselatoare. Aceasta distinsa biserica din Sardes, ce parea a fi plina de viata, era în realitate un mormînt spiritual. Ea purta un nume înaintea oamenilor, un nume pentru dinamismul vietii ei, dar pe care nu avea nici un drept sa-l poarte înaintea cerului. Faptele ei puteau fi recomandabile, puteau sa o prinda bine, ca niste haine bine lucrate, dar ce pacat ca ele acopereau un corp mort. Ochii Domnului s-au dovedit înca o data sa vada dincolo de aparentele omenesti realitatea bisericii din Sardes. Un corp mort, dar bine îmbalsamat, pavoazat si machiat, parînd a fi un corp viu.
Folosindu-ne de propriile cuvinte ale Domnului ce încercau sa sublinieze si mai bine starea spirituala a bisericii Sale, aflam ca faptele ei nu au fost gasite desavîrsite înaintea lui Dumnezeu. Erau fapte bune multe si demne de apreciat, dar acestea nu erau desavîrsite. Ele aratau ca o scoica în care nu se gasea însa perla, margaritarul de mare pret. Faptele lor erau prezente, ca o expresie zilnica a unor datorii împlinite, dar care nu se ridicasera la înaltimea asteptarilor divine. Ele erau niste fapte care creasera o reputatie, un nume printre oameni, dar nu si înaintea lui Dumnezeu. Ele pareau vrednice si minunate în ochii oamenilor de rînd, dar pline de cusur în ochii lui Dumnezeu. Ce diferenta, ce durere! O, cît de mult ar trebui sa ne gîndim la propriile noastre fapte si la felul cum le priveste Dumnezeu. Noi trebuie sa traim ca înaintea Lui, sa cautam sa-i fim placuti Lui si sa nu uitam ca în primul rînd Lui trebuie sa ne aratam raspunzatori de felul în care ne traim viata noastra. Sa nu uitam în aceasta privinta cuvintele profetului Samuel: „Domnul nu se uita la ce se uita omul; omul se uita la ce izbeste ochii, dar Domnul se uita la inima”. Domnul priveste mai adînc decît la suprafata lucrurilor- El cerceteaza adevaratele noastre motive, gînduri si intentii si El este în stare sa vada si sa faca o clara deosebire între ce este realitate si ce este simpla marturisire cu gura si cît de multa viata este în spatele unor frumoase fatade de biserica.
Un alt amanunt din aceasta epistola catre biserica din Sardes ne poate ajuta sa întelegem mai bine conditia spirituala a membrilor ei. Si aceasta se afla chiar la începutul versetului 4. „Totusi, ai în Sardes cîteva nume care nu si-au mînjit hainele”. Potrivit cu cele scrise de marele istoric si geograf Herodot, locuitorii din Sardes, de-a lungul zecilor de ani, cucerisera proasta reputatie a unor oameni cu standarde morale foarte elastice si care dadeau pe fata o îngaduinta vadita fata de vicii. Poate ca membri bisericii din Sardes au început cu timpul sa iubeasca lumea si lucrurile din lume, ca sa ma folosesc de cuvintele apostolului Ioan din prima sa epistola. Sau, potrivit expresiei apostolului Pavel, ei au început sa-si potriveasca viata dupa chipul veacului în care traiau. Poate ca pacatele lumii si-au facut loc în viata bisericii din Sardes într-un fel mai putin dramatic, mai putin tulburator decît în cazul acelora din biserica Tiatira care tineau de învataturile destrabalatei Izabela, dar ele erau prezente. Poate, ca si aluatul, spiritul lumesc, spiritul necuratiei a lucrat treptat-treptat, încît la ora cînd apostolul Ioan scria Apocalipsa pe Patmos, acolo în Sardes, putini mai erau aceia ale caror haine ramasesera nemînjite de pacat. Evident, numele acestei biserici era o minciuna. Sardes era prima biserica în care se poate distinge o majoritate crestina formata însa de crestini doar cu numele. Ei erau doar cu numele ai lui Christos, însa de fapt, ei apartineau lumii. Ei erau morti în greselile si pacatele lor. Pentru ca un crestin sa

fie viu, el nu trebuie sa se multumeasca sa fie crestin doar cu numele, ci el trebuie sa fie si cu viata. Si viata unui crestin trebuie sa fie o viata nemînjita de lume, nemînjita de pacat, consacrata în totalitate lui Dumnezeu. Despre poporul Israel din vechime proorocul Isaia a scris la un moment dat din partea lui Dumnezeu astfel: „Cînd se apropie de Mine poporul acesta Ma cinsteste cu gura si cu buzele, dar inima lui este departe de Mine si frica pe care o are de Mine nu este decît o învatatura de datina omeneasca”. Multi crestini ai zilelor noastre par foarte piosi, foarte religiosi, foarte atenti în practicarea multor rînduieli si datorii crestine, dar în realitate, între inima lor si Dumnezeu este o distanta atît de mare! Ceea ce întristeaza si mînie cel mai mult pe Dumnezeu este ascunderea, tainuirea acestei distante prin tot felul de fapte exterioare impresionante. In aceasta privinta se pare ca fariseii din timpul Domnului Christos atinsesera cota maxima. Ei judecau pe înaintasii lor care au respins si omorît pe profeti, ei aduceau jertfe, înaltau rugaciuni foarte savante, posteau luînd niste fete de oameni chinuiti si faceau toate acestea, zicea Domnul, doar ca sa fie vazuti de oameni.Aici era manifestarea acelei evlavii, dar lipsite de putere, despre care avea sa scrie mai tîrziu apostolul Pavel catre Timotei. In viata bisericii din Sardes domnea ipocrizia. Poate ca acesta este cuvîntul care s-ar potrivi cel mai bine pentru religia multor crestini si a multor biserici de astazi. Noi putem avea un cor minunat, putem intona

imnuri si psalmi, putem avea predici iscusite si splendoare cereasca în tot ceea ce facem si totusi sa oferim lui Dumnezeu niste lucruri care sa nu fie gasite desavîrsite în ochii lui. Un torent de cuvinte ne poate iesi de pe buzele noastre, cuvinte de rugaciune si de preamarire, dar în care sa nu se gaseasca nici sinceritate si nici putere. Sardes, o biserica a celor vii, dar care în realitate era moarta.
Biserica din Sardes reprezinta cum nu se poate mai bine perioada reformatiunii protestante care a durat din secolul 16 pîna la începutul secolului 18. Solia catre biserica din Sardes aseaza în contrast gloria unor splendori apuse cu un declin spiritual prezent, contrast care este atît de prezent cînd privim la reforma protestanta. Vorbind despre aceasta perioada, un comentator de elita, Samuel Turner, avea sa scrie: „Reformatorii au început bine, dar multi dintre urmasii acestora nu au fost tot atît de consacrati, asa încît faptele lor nu au fost gasite vrednice înaintea lui Dumnezeu. Lor, doar le mergea numele ca traiau, în schimb ei erau morti, si viata de altadata de o evlavie vie, care a izvorît din marile doctrine ale reformei, a degenerat pîna cînd au ajuns într-un formalism lipsit de viata, asa încît în vremea lui John Wesley multi dintre pastorii marilor biserici din Europa erau betivi, libertini si printre cei mai de jos oameni.Oameni ca fratii Wesley, Withfield, puritanii si pietistii au început sa protesteze împotriva acestor lucruri cu asa tarie si cu atîta ungere a Duhului Sfînt încît ei au reusit în a aduce redesteptarea vietii si acelei epoci de misionarism simbolizata de starile de lucruri din biserica din Filadelfia. Dar, care este starea protestantismului de astazi? Miscarea protestanta, în începuturile ei s-a nascut ca un adevarat protest contra învataturilor false si a practicilor corupte ale papalitatii. Dar, din ceea ce a fost odinioara un protest real, azi a ramas doar numele, aceasta miscare pierzînd în fapt puterea si însemnatatea ei. Astazi, protestantii de rînd sînt aproape cu totii ignoranti cu privire la marele adevar al neprihanirii prin credinta cît si al altor mari adevaruri pe care protestantismul a fost cîndva întemeiat. Lipsa lor de cunostinta în ceea ce priveste Sfînta Scriptura a dus la slabiciune spirituala si la conformare cu lumea, asa încît protestantismul de altadata a devenit astazi foarte inexpresiv si lipsit chiar de orice protest. Bisericile protestante din zilele noastre cît si cele neoprotestante, s-au ridicat pe baza reputatiei protestantismului care a apus. Serviciile de cult din aceste biserici sînt, în ce priveste forma, corecte, si poate ca sînt multi cei ce participa la ele. Ele pot promova campanii de evanghelizare si în fruntea lor pot sa se gaseasca oameni de mare talie intelectuala. Ele, poate ca au succes în misionarism, în finante si în tot felul de actiuni cu caracter social. Si totusi, toata aceasta uriasa masinarie sa fie declarata de Dumnezeu ca fiind moarta! Dar tabloul zilelor noastre nu este sumbru în totalitate. Dumnezeuare si azi în toate bisericile protestante si chiar si în biserica Romano-Catolica, sau în biserica Ortodoxa multe nume care nu si-au mînjit hainele. Dar, ce s-ar mai putea face pentru o biserica moarta ca biserica din Sardes? Domnul Iisus adreseaza unei astfel de biserici o serie de 5 porunci foarte urgente. Prima este „vegheaza!”, a doua „întareste ce ramîne, care e pe moarte”, a treia spune „Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit”, a patra ne spune „Tine”, iar a cincea „Pocaieste-te!”.
In Sardes mai erau cîteva nume care nu s-au lasat molipsiti de coruptia spirituala din jurul lor. Acestora Domnul le spune „Vegheaza!”, vegheaza asupra partilor slabe din viata ta. Sardes a cazut într-o noapte în mîna Medo-Persiei în ciuda puterii ei, în ciuda armatelor si capacitatii ei de lupta, în ciuda faptului ca înaltimea pe care era zidita îi oferea o aparare sigura. Totusi Sardes a fost slaba tocmai din lipsa de veghere asupra punctelor ei slabe, fapt pentru care a cazut în mîna vrajmasului. Dar Domnul ne cere sa veghem totodata si asupra punctelor tari din viata noastra. El ne spune „întareste ce ramîne”. Vigilenta continua este pretul pe care-l platim pentru libertatea noastra, pentru biruinta noastra continua fata de Satana. „Adu-ti aminte”, ne spune în continuare Domnul, adu-ti aminte cum ai primit si auzit. Credinta crestina este ceva de valoare pe care Dumnezeu ne-a încredintat-o pentru a o pastra intacta. Ea a sosit la inimile noastre prin cuvintele si învataturile altora care astfel, au fost ca o veriga de legatura între noi si Christos ramînînd ca si noi, la rîndul nostru, sa slujim altora în a face legatura lor cu Iisus. Noi trebuie sa cercetam mereu ce am primit si ce primim. Este cuvîntul primit Evanghelia curata a Domnului Christos, sau este ea cuvîntul oamenilor? Odata cu Evanghelia noi trebuie sa fi primit si Duhul Sfînt. El este Duhul de viata fara de care Evanghelia ar putea ramîne doar o slova goala care omoara. Duhul Sfînt primit o data cu Evanghelia poate patrunde în templul sufletului nostru si ne poate transforma launtrul nostru. El poate locui înlauntrul vietii noastre umplîndu-ne prin prezenta Sa cu o dragoste, bucurie, pace; poate pune stapînire pe sentimentele noastre si transforma caracterele noastre dupa chipul lui Christos. Iisus se prezinta bisericii pe moarte din Sardes ca detinînd cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu, vrînd sa ne asigure ca în El locuieste toata plinatatea întelepciunii si puterii dumnezeirii. Duhul Lui datator de viata este singurul care mai poate inspira o noua viata în viata bisericilor de azi care sînt pe moarte facîndu-le vii si cu adevarat active pentru Dumnezeu.
Multe biserici protestante, în dorinta lor arzatoare dupa o viata adevarata si intensa si întelegînd ca singura lor speranta pentru o redesteptare sta numai în prezenta si puterea Duhului Sfînt înlauntrul lor, s-au lasat prinse în marea amagire a miscarilor harismatice, pretinzînd ca asupra lor ar fi cazut Duhul Sfînt ca în ziua Cincizecimii. Dar vai, toate aceste pretentii de înzestrare divina cu Duhul Sfînt si de manifestari spirituale continua sa ramîna ca o sarmana parodie omeneasca a ceea ce Duhul Sfînt poate sa faca si credem ca va face în aceste zile. Toate asa zise miscari harismatice par mai degraba sa fie strigatul neputintei omenesti în confruntarea cu spectrul mortii spirituale care planeaza asupra bisericilor. Domnul porunceste bisericii Sale în continuare „Pocaieste-te!”Biserica trebuie sa se pocaiasca, crestinii trebuie sa se pocaiasca. Azi este mai putina nevoie de încercari omenesti de a dovedi ca posedam Duh Sfînt si mai multa nevoie de pocainta. Ceea ce retine pe Dumnezeu sa se manifeste azi prin biserica Sa si sa reînsufleteasca vietile noastre nu sînt altceva decît pacatele noastre. Ele, ne spune proorocul Isaia, pun un zid de despartire între noi si Dumnezeu si-L împiedica de a asculta rugaciunile noastre. Pocainta zilnica, iata solutia divina. Pocainta în sine nu este altceva decît un adînc regret de pacatele savîrsite si o continua ferire de a le mai face. Numai dupa ce ucenicii Domnului Iisus s-au pocait în fata cerului, în

zilele acelea de post si rugaciune dinaintea Cincizecimii, numai dupa aceea a fost turnat asupra lor Duhul Sfînt. Numai cînd biserica Domnului Christos din aceste zile va fi umpluta cu Duhul Sfînt, numai atunci va putea fi ea reînviorata la o noua viata si va avea dreptul sa poarte un nume în spatele caruia se afla o realitate vie. Si aceasta epistola, ca si celelalte dinaintea ei sfîrseste prin niste fagaduinte minunate rezervate însa numai celor biruitori. In Sardes, cei mai multi si-au mînjit hainele, însa cel biruitor va fi îmbracat astfel în haine albe. In biserica din Sardes cei mai multi purtau pe nedrept numele de crestin, dar numele celui biruitor va fi onorat cu adevarat în ceruri. Culoarea alba este atît de cautata si prezenta pe paginile cartii Apocalipsal O piatra alba, un nor alb, un cal alb, un tron alb si haine albe. Despre cei îmbracati în haine albe sta scris ca ei sînt vrednici, ei sînt vrednici numai datorita harului divin, numai datorita vredniciei Domnului Iisus, numai datorita neprihanirii Sale pe care El a atribuit-o si a împartasit-o celor ce s-au pocait. Si numele lor va fi scris în cartea vietii Mielului. Desigur ca numele noastre pot sa fie scrie pe certificatele de botez sau în registrele bisericii, pe placi memoriale care sa vorbeasca despre darnicia si consacrarea noastra generatiilor care vor urma. Dar ce folos, daca el nu a fost scris în cartea vietii Mielului? Ne-ar fi de prea putin folos daca numele noastre se gasesc pe buzele oamenilor fara ca si în ceruri aceste nume sa fie marturisite de Iisus Mijlocitorul nostru înaintea Tatalui ceresc si a îngerilor Sai. Privind la epistola Domnului Christos catre biserica Sa din vechime, Sardes, sper ca membri ei sa fi dat ascultare mesajului divin. Dar daca ei nu au facut-o atunci, noi trebuie s-o facem astazi în modul cel mai serios. A sosit timpul cînd ar trebui sa încetam de a ne mai juca cu impresiile altora despre noi, cu ipocrizia. Nevoile spirituale ale lumii din jurul bisericii, o lume care moare în întuneric, sînt prea mari pentru ca membri dinlauntrul bisericii sa-si mai îngaduie sa se joace cu realitatea, cu pacatul si sa mai întîrzie cu pocainta lor. O buna impresie în fata oamenilor si doar atît, nu este de ajuns. Noi trebuie sa traim o viata reala si sfînta.Noi nu ne mai putem permite sa ne mînjim hainele sau sa ne mai tradam numele pe care-l purtam. De abia atunci vom purta haine ceresti de lumina, vom umbla cu Iisus în vesnicie si vom purta niste nume vesnice în cartea vietii Mielului. O Doamne, împlineste-ti toata voia Ta în mine si ajuta-ma sa veghez, sa tin cu tarie credinta si sa umblu în smerenie si pocainta cu Tine nepatat si neinselat de ratacirile si pacatele acestei lumi, caci vreau sa fiu cu Tine sus în vesnica Ta împaratie. Ajuta-mi te rog la aceasta mie si celor dragi ai mei, prin puterea infinita a Duhului Tau cel Sfînt. Amin!

De cîtva timp ne gasim împreuna în studiul cartii Apocalipsa. Multi crestini privesc aceasta carte ca fiind o colectie de profetii foarte adînci si ermetice pe care nu-i este dat oricui sa le înteleaga. Poate ca, în parte, aceasta parere contine un adevar, însa în realitate, cartea Apocalipsa, este ceva mai mult decît o colectie de profetii tainice, adînci. Ea este de fapt o descoperire a Domnului Iisus Christos asezata la îndemîna bisericii Sale din toate timpurile. Atunci cînd crestinii, la vreun timp oarecare din istoria bisericii au cautat cu spirit de rugaciune si umilinta sa înteleaga cuvintele proorociilor divine ale acestei carti, ei l-au aflat pe Iisus si au aflat totodata lumina, mîngîiere, curaj si putere de pe paginile cartii.
Primul set de descoperiri despre Sine ne este oferit de Iisus în Apocalipsa în cele sapte epistole pe care El le trimite catre un numar de sapte biserici locale care erau la data aceea în viata, cînd apostolul Ioan scria Apocalipsa. Daca ati urmarit cu atentie ultimele cinci prelegeri, ati vazut cum fiecare epistola ne ofera referinte pretioase privind experientele si conditiile spirituale ale fiecarei biserici. Dar, adunate toate acestea la un loc, ele de fapt reprezinta starile de lucruri, conditia spirituala si experientele bisericii lui Iisus Christos de la vremea apostolilor pîna la vremea sfîrsitului, vremea noastra. Dar Domnul Iisus doreste sa Se faca remarcat de biserica Sa nu numai ca Unul care sta sus, deasupra noastra si surprinde fara gres tot ceea ce se întîmpla în viata bisericii Sale si în viata personala a membrilor ei. Poate ca o astfel de descoperire a lui Iisus ne-ar fi de folos numai în parte însa Iisus, prin aceste sapte epistole din Apocalipsa cuprinse în capitolele 2 si 3 ne descopera ceva cu mult mai mult despre Sine; în acestea El se prezinta ca fiind unicul raspuns, unica solutie sau singura rezolvare la care biserica Sa a trebuit sa recurga de-a lungul existentei ei în toate experientele, încercarile si luptele credintei cu care ea a fost confruntata.
Acum va invit sa citim si sa studiem împreuna cu ajutorul inspiratiei Duhului Sfînt cea de a sasea epistola, epistola catre biserica din Filadelfia. Ea se afla scrisa în Apocalipsa 3,7-13. „Ingerului bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iata ce zice Cel Sfînt, Cel adevarat, Ce ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va închide, Cel ce închide si nimeni nu va deschide. Stiu faptele tale. Iata ca ti-am pus înainte o usa deschisa pe care nimeni n-o poate închide, caci ai putina putere si ai pazit Cuvîntul Meu si n-ai tagaduit Numele Meu. Iata ca-ti dau din cei ce sînt în sinagoga Satanei care zic ca sînt iudei si nu sînt si mint. Iata ca-i voi face sa vina sa se închine la pisioarele tale si sa stie ca te-am iubit. Fiindca ai pazit cuvîntul rabdarii Mele, te voi pazi si Eu de ceasul încercarii care are sa vina peste lumea întreaga ca sa încerce pe locuitorii pamîntului. Eu vin curînd; pastreaza ce ai, ca nimeni sa nu-ti ia cununa. Pe cel ce va birui îl voi face un stîlp în templul Dumnezeului Meu si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are sa se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, si Numele Meu cel nou. Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor Duhul”.
Filadelfia era cea mai tînara din cele sapte cetatii mentionate în Apocalipsa pe nume, în care se aflau cele sapte biserici. Ea a fost întemeiata de colonistii plecati din cetatea Pergam pe vremea domniei

împaratului Atalus al II-lea, între anii 159 si 138 Î.Hr. Filadelfos este expresia greaca pentru cineva care-si iubeste fratele. O astfel de dragoste a aratat Atalus fata de fratele sau Eumenes, încît istoria avea sa-l numeasca Atalus Filadelfos, si cetatea Filadelfia avea sa ramîna secole în sir o marturie în piatra în favoarea acelei dragoste. Filadelfia fusese zidita de la zero pentru un scop special si cu o intentie foarte precisa. Ea fusese plasata chiar acolo unde se întîlneau granitele a trei tinuturi sau regate si anume cel al Misiei, Lidiei si Frigiei. Ea era o cetate de granita, dar nu cu un scop militar, nu pentru a fi un fel de garnizoana, ci a fost întemeiata cu intentia vadita de a sluji ca un avantpost în vederea unei lucrari misionare de promovare a culturii si limbii grecesti în acele tinuturi ale Frigiei si Lidiei. Si atît de bine si-a îndeplinit cetatea Filadelfia aceasta misiune încît istoria ne spune ca în jurul anului 19 D.Hr. locuitorii regatului Lidiei îsi uitasera limba materna si erau asimilati în lumea si cultura Greciei. Cred ca la acest detaliu istoric s-a referit Domnul Iisus cînd a spus bisericii Sale din Filadelfia: „Iata, ti-am pus înainte o usa deschisa”. Pe parcursul a trei secole, folosindu-se de mijloace pasnice, Filadelfia a fost o usa deschisa pentru a raspîndi elenismul chiar dincolo de granitele acelor tinuturi. Si acum, bisericii crestine din aceasta cetate, Iisus îi aseza o usa deschisa pentru o alta mare lucrare misionara, aceea de a transmite oamenilor care nu cunoscusera înca soliile Evangheliei, soliile dragostei Domnului nostru Iisus Christos, Fratele nostru mai mare, împaratul nostru.
Desigur ca în istoria cetatii Filadelfia au fost mult mai multe evenimente decît ar fi cele mentionate în epistola Domnului Iisus catre aceasta biserica, însa as vrea sa va mai mentionez numai un singur eveniment la care epistola aceasta face o referinta destul de evidenta. Dupa cum am amintit deja în prelegerea precedenta despre biserica din Sardes, la anul 17 D.Hr. asupra zonei aceleia s-au revarsat pustiirile unui cutremur care a distrus atît cetatea Sardes cît si alte zece cetati mai mici de prin împrejurimi. Daca în aceste cetati acel cutremur si-a încheiat activitatea, în Filadelfia undele de soc ale acelui cutremur au durat ani si ani de-a rîndul. Se întîmpla adeseori ca atunci cînd o zona de pe glob este clatinata brusc si violent de un cutremur, populatia acelei zone ajunge sa faca fata în chip eroic unei astfel de calamitati, dar daca aceeasi zona devine teatrul manifestarii repetate al unor cutremure, poate chiar minore ca intensitate, aceeasi populatie intra în panica. Aceasta s-a întîmplat cu Filadelfia. Datorita cutremurelor repetate, sub forma de unde de soc, în zidurile caselor aparusera crapaturi serioase. Acum o parte a cetatii era afectata, zacea printre ruine, data viitoare alta parte, asa încît populatia si-a transferat viata din case în colibe si oamenii ajunsesera sa se teama chiar sa mai circule pe strazi, de teama de a nu fi loviti de bucati ce se puteau desprinde din cladirile mari ale cetatii. Aceia care mai aveau înca destul curaj de a locui în case erau foarte agitati din cauza ca traiau în continuu spectrul unei calamitati posibile si erau totdeauna atenti pentru a surprinde în cazul ca ar fi fost un cutremur, o cale de iesire din casa sau din cetate. Crestinii carora Domnul le scria de data aceasta epistola Sa, întelegeau acum foarte bine încurajarea si linistea fagaduita de Iisus în cuvintele: „îl voi face un stîlp în templul Dumnezeului Meu si nu va mai iesi afara din el”.
Dar, sa lasam istoria atît de interesanta a acestei cetati si sa ne concentram putin atentia asupra continutului epistolei Domnului catre urmasii Sai din Filadelfia. Cred ca ati observat felul în care Domnul se prezinta bisericii Sale de aici. El se foloseste de 3 nume mari si foarte semnificative – Cel sfînt. Pe tot întinsul Vechiului Testament, Dumnezeu este Cel sfînt. A fi sfînt înseamna a fi deosebit, a fi pus deoparte, a fi separat de ceva. Dumnezeu este sfînt, El este deosebit de noi oamenii. El detine în Sine o capacitate, o stare si o fiinta pe care noi niciodata nu o vom putea detine prin noi însine, ci doar prin El. Si cînd Domnul Iisus se prezinta cu acest nume, El nu numai ca ni se recomanda a fi deopotriva cu Tatal, dar ni se ofera ca fiind sursa noastra de sfintire a vietii. Un Mîntuitor sfînt doreste sa aiba niste urmasi sfinti. El se mai prezinta cu numele Cel adevarat. În Iisus noi am gasit mai mult decît un Mîntuitor adevarat, noi am gasit si un model de o adevarata viata de credinta. Primejdia reala a ivirii hristosilor mincinosi poate fi anulata atunci cînd L-am aflat pe Iisus Cel adevarat. Atunci, noi nu mai avem nevoie sa mai ghicim care sînt adevarurile voiei Sale si ce anume trebuie sa credem. De pilda azi, multi crestini se întreaba înca daca sîmbata sau duminica este adevarata zi de odihna pentru urmasii adevarati ai Domnului Iisus. Unii vin si spun ca aceasta zi este o sarbatoare iudaica, altii spun ca ei o traiesc în sens spiritual si nu în sens fizic, saptamînal. Care este adevarul, se întreaba multi? Întrebati-L însa pe Iisus, nu încercati sa ghiciti adevarul. El S-a numit pe

Sine Domnul Sabatului, si nu Domnul Duminicii. El a pazit Sîmbata, iar ucenicii Sai adevarati totdeauna au serbat ziua sîmbetei, ziua a saptea a zsaptamînii si nu ziua întîia. Cred ca în lumina învataturii si vietii practice a Domnului Iisus, Cel adevarat, ar trebui sa studiem azi orice punct de doctrina, orice adevar biblic si atunci nu vom mai fi copii în credinta, purtati de orice vînt de învatatura, ci oameni maturi, ziditi, întemeiati si neclintiti în adevar si prin acel adevar. În al treilea rînd Domnul Se mai prezinta bisericii Sale din Filadelfia si cu numele de Cel ce tine cheia lui David. Împaratul David, dupa cum stiti, este un personaj ilustru, o figura centrala în istoria Vechiului Testament alaturi de aceea a lui Moise, un fel de autoritate de netagaduit, un simbol profetic al Domnului Christos. Pe vremea cînd Domnul Iisus a umblat printre noi oamenii, putini au fost aceia care au vazut în Iisus o autoritate suprema, divina. De aceea putini, vai, prea putini au facut din El Domn si Mîntuitor al lor, Stapînul vietii lor, autoritatea suprema în fata careia ei sa aleaga pozitia de slujitori. Cheia mîntuirii însa se afla în mîna Domnului. Tot El detine si cheia cetatii Noul Ierusalim. Ca singur Mijlocitor între Dumnezeu si om, Iisus ne deschide usa cerului si ne conduce înaintea tronului de har a lui Dumenzeu unde putem afla iertare si curatire de pacate prin sîngele jertfei Sale. Si tot El ne va deschide mîine poarta cerului spre vesnicie pentru a ne conduce în fata Suveranului universului. Prin Iisus Christos Domnul, eu si dumneavoastra avem o usa larg deschisa spre Dumnezeu si în mîna Sa se afla cheia intrarii spre Dumnezeu, si nu în mîna mea, ca pastor, nu în mîna vreunui preot, si nici chiar în mîna papei. „Iata ca ti-am pus înainte o usa deschisa”, sînt primele cuvinte pe care Domnul le adreseaza urmasilor Sai din biserica din Filadelfia, dupa ce mai întîi S-a prezentat, S-a identificat înaintea lor. Si remarcati, va rog: „Ti-am pus înainte o usa deschisa, pe care nimeni n-o poate închide”. Care este aceasta usa larg deschisa? Ce înteles ascunde aceasta expresie? Imaginea unei usi închise sau deschise, apare foarte frecvent pe paginile Bibliei, fie în sens fizic, fie în înteles spiritual. Atunci cînd este luata în sens spiritual o usa închisa sau deschisa reprezinta o usa a ocaziei. Cînd aceasta usa a ocaziei s-a închis înseamna ca acelei ocazii i s-a pus capat. În principal, doua sînt ocaziile pe care Evanghelia le aseaza în fata oamenilor si pentru care le adreseaza cele mai calde invitatii. Prima este ocazia mîntuirii. Despre aceasta a vorbit Domnul pe întelesul tuturor prin invitatia: „Intrati pe poarta cea strîmta; caci larga este poarta, lata este calea care duce la pierzare si multi sînt cei ce intra pe ea, dar, strîmta este poarta, îngusta este calea care duce la viata si putini sînt cei ce o afla”. Iata aici doua usi si amîndoua sînt deschise. Una este deschisa spre o cale larga si foarte aglomerata. Si aceasta cale coboara lin dar sigur spre pierzare vesnica. Cealalta usa se deschide spre o cale îngusta cautata si strabatuta de prea putini oameni, dar care se avînta în sus si care conduce spre viata vesnica în cetatea lui Dumnezeu. Sa privim cu mare atentie si consideratie la aceste cuvinte ale Domnului Iisus. Ele nu sînt numai o invitatie ci si o avertizare. El aseaza în contrast nu numai doua cai si doua destinatii, ci si doua usi. Amîndoua sînt la fel de deschise si la fel de îmbietoare, dar una este larga si cealalta este îngusta. Cea larga este atît de spatioasa încît oamenii pot intra fara nici o greutate si fara sa lase afara ceva din bagajele vietii lor pacatoase. Intrarea oricui pe aceasta poarta nu deranjeaza pe nimeni. Ea este prea larga ca sa nu poata intra oricine cu egoismul lui, cu mîndria, cu ambitiile si patimile lui. Nimeni nu se intereseaza de morala vietii celor ce trec pragul portii largi. Dar cu poarta cea strîmta lucrurile se schimba. Pe aceasta poarta oamenii nu intra în grupuri – grupuri, în gloata, ci unul cîte unul, si ea este prea strimta ca sa poti trece prin ea cu toate bagajele. Cînd treci prin aceasta poarta nu poti trece neobservat de nimeni, nici de cer si nici de lume. Aceasta este poarta cerului, poarta mîntuirii si tot ceea ce nu poate ajuta mîntuirii sau ar putea stînjeni înaintarea omului spre cer trebuie lasat în afara acestei porti. Stimatii mei cititori, ma întreb cu îngrijorare în aceste momente: „Ati ales cumva poarta cea strîmta a mîntuirii, sau cea larga, a pierzarii?” Usa cea strîmta este înca deschisa pentru ca Iisus a deschis-o prin jertfa Sa si nimeni, nimeni nu o poate închide. Nimeni în afara de propria noastra indiferenta de a nu intra pe ea.
Dar, sa va prezint si cea de a doua usa a ocaziei la care se refera cuvintele Domnului din cartea Apocalipsa, care zic: „Iata ca ti-am pus înainte o usa deschisa pe care nimeni nu o poate închide”. Aceasta usa este usa slujirii, usa ocaziei de a te aseza în slujba Domnului Iisus. Aceasta usa este tot atît de importanta ca si usa mîntuirii. Si ea, ca si prima, sta deschisa înaintea oricui. Oamenii indiferenti sau nestiutori, privesc la crestini ca fiind un fel de ceata de oameni multumiti de ei însisi, al caror singur interes este sa-si scape pielea. Ei, crestinii, continua criticii lor, intra pe usa mîntuirii si se asaza confortabil în marea sala a vesniciei. Cu bratele încrucisate pe piept, cu ochii umezi de satisfactie, cu buzele pline de laude, vedeti, ei stau în asteptarea binecuvîntarilor viitoare cu care numai ei îsi vor ghiftui sufletele, si nu le mai pasa de nimeni din afara portii mîntuirii. Desigur ca acest fel de a privi pe crestini este de-a dreptul o caricatura. Desigur ca acela care se numeste crestin si gîndeste sau se poarta astfel, nu este un reprezentant adevarat al Domnului Christos. Dimpotriva, crestinul adevarat care a primit mîntuirea ca un dar din mîna lui Dumnezeu prin persoana si jertfa Domnului Iisus, acesta va fi profund si pe deplin interesat de bunastarea materiala si spirituala a celorlalti oameni din preajma lui. O data intrat prin poarta mîntuirii, ochii lui vor cauta dupa o alta usa care sta deschisa în fata sa, usa slujirii si a invitarii si a altora sa cunoasca si sa se împartaseasca de darul mîntuirii. Nu este absolut nici o îndoiala ca în fata bisericii din Filadelfia, Acela care le-a deschis usa mîntuirii, acum le aseza în fata usa slujirii, usa ocaziei de a raspîndi Evanghelia pe întreg cuprinsul Imperiului Roman. Crestinii din Filadelfia erau chemati sa fie promotorii si ambasadorii nu ai unei filozofii si culturi omenesti, ci promotorii Evangheliei, ai cauzei pentru care Christos, Fiul lui Dumnezeu a murit. Pretutindeni pe unde ei aveau sa mearga, cei credinciosi din Filadelfia aveau sa gaseasca inimi flamînde si minti deschise. Superstitiile si obiceiurile pagîne aveau sa fie parasite. Duhul Sfînt urma sa aprinda lumina adevarului si Duhul vietii lui Christos urma sa dea nastere între pagîni unei noi vieti în Christos Iisus. O treime din timpul petrecut de apostolul Pavel în lucrarea misionara a fost petrecut în cetatea Efes. Zi si noapte unicul scop al vietii sale era sa predice Evanghelia, sa ajute acum pe altii sa primeasca mîntuirea, sa intre pe poarta mîntuirii. Despre aceasta perioada de timp, el avea sa scrie astfel: „Caci vi s-a deschis aici o usa mare si larga si sînt multi potrivnici”. Dar, cu toate acele ocazii de slujire, el înca nu era satisfacut. De aceea îl gasim pe apostolul Pavel ca îndeamna pe prietenii sai crestini din Colose astfel: „Rugati-va totodata si pentru noi ca Dumnezeu sa ne deschida o usa pentru cuvînt, ca sa putem vesti taina lui Christos, ca s-o fac cunoscut asa cum trebuie sa vorbesc despre ea”. A fost cîndva o usa larg deschisa în Efes, apoi o usa pe jumatate deschisa în Roma, unde Pavel era întemnitat cînd scria celor din Colose. Si tot asa a fost o usa larg deschisa si pentru biserica din Filadelfia si oriunde Dumnezeu avea credinciosii Sai El avea grija sa deschida usa ocaziei pentru ei, de a sluji cauza Evangheliei. Si oriunde Evanghelia avea sa fie vestita, aveau sa se iveasca si multi potrivnici. Biserica din Filadelfia era chemata prin epistola Domnului Iisus sa-si aduca la îndeplinire misiunea sa în ciuda a trei elemente care-i stateau în cale si care cautau s-o împiedice în slujire. Dar, despre acestea în urmatoarea prelegere. Pîna atunci, doresc sa va încredintez mîinii Aceluia care este Cel sfînt, Cel adevarat, Cel ce tine în mîna cheia lui David, care este Iisus Christos, Domnul nostru.
Azi, usa mîntuirii si slujirii stau înca deschise în fata noastra. Si daca vreunul din dumneavoastra, stimati cititori, nu ati intrat înca pe aceasta usa, va invitam chiar acum sa nu ezitati, sa nu amînati si sa nu refuzati ocazia cerului. Iisus va iubeste si va asteapta. Fie ca împreuna sa înaltam inimile noastre în rugaciune spunîndu-i chiar acum: Doamne Iisuse, venim la Tine caci Tu esti totul pentru noi. Primeste-ne în meritele jertfei Tale înlauntrul staulului Tau. Curateste-ne de pacat si da-ne mîntuirea Ta. Pastreaza-ne, Te rugam în harul Tau si ajuta-ne sa fim uneltele Tale în slujirea altora si în calauzirea lor spre Dumnezeu. împlineste, Te rugam, rugaciunea noastra în numele Tau si prin puterea dragostei Tale, si-Ti multumim, Amin!

Ne gasim din nou în jurul cuvîntului divin al cartii Apocalipsa. În studiile noastre, am ajuns în dreptul celei de a sasea biserici, biserica din Filadelfia, careia Domnul Iisus îi trimite o solie speciala. Desi înconjurata de multimi de crestini care cadeau de la credinta, ca de pilda cei din biserica vecina din cetatea Sardes despre care Domnul Iisus declara ca sînt pe moarte, sau cei din biserica Laodicea mustrati de Domnul pentru starea lor de încropire si ipocrizie, crestinii din Filadelfia sînt într-o conditie spirituala excelenta. În solia pe care Iisus le-o adreseaza în capitolul 3, versetul 6-13, nu gasim nici un cuvant de mustrare sau de condamnare. În biserica din Filadelfia sufla un vînt de primavara, de înoire a vietii si a dragostei pentru credinta, de reînoire a zelului misionar, o adevarata redesteptare din moartea spirituala, o întoarcere la dragostea dintîi. Acestei biserici în inima careia ardea flacara pasiunii pentru propovaduirea Evangheliei, Domnul Iisus i se adreseaza cu cuvintele deosebit de semnificative si pline de încurajare „Iata ca ti-am pus înainte o usa deschisa pe care nimeni nu o poate închide”. Aceasta nu avea sa fie numai usa mîntuirii, ci si usa slujirii, usa deschisa de Dumnezeu în vederea raspîndirii Evangheliei mîntuirii pretutindeni în lume. În ciuda a trei piedici vizibile cunoscute de Domnul, aceasta biserica avea sa-si duca misiunea ei la bun sfîrsit. Prima piedica era lipsa ei de putere. „Iata ca ti-am pus înainte o usa deschisa pe care nimeni nu o poate închide, caci ai putina putere”. Poate ca acea biserica era prea mica la numar, sau poate ca nu avea suficienta putere financiara, deoarece membri ei apartineau poate clasei de jos a societatii. Poate ca aceasta biserica nu exercita o influenta deosebita în societatea acelei cetati, avea prea putina putere de atractie. Dar, oricum, lipsa ei de putere, în orice directie ar fi fost ea, nu o putea împiedica de a face lucrarea de evanghelizare pentru care Domnul Iisus îi deschisese acum usa. A doua piedica, dar care si ea avea sa fie trecuta cu bine de biserica din Filadelfia, era opozitia, mai ales a acelora din populatia de origine ebraica a cetatii. Atît de fanatica avea sa se dovedeasca opozitia si cerbicia acestora fata de Evanghelia lui Mesia al lor, încît Domnul îi numeste si aici, ca si în Evanghelia catre Smirna, nu o sinagoga a lui Dumnezeu, ci o sinagoga a Satanei. Fara nici o îndoiala ca aceasta opozitie îndîrjita a iudeilor fata de adevar îi ispitea pe crestinii din Filadelfia sa nu-si tulbure viata si pacea, ci sa-si concentreze mintea si eforturile lor în directia activitatilor vremelnice ale acestei vieti. Îndraznesc sa cred ca biserica din Filadelfia n-a dus lipsa de acei sfatuitori care-i sugerau ca în niste timpuri ca acelea ar fi mai întelepteste din partea lor sa stea linistiti, sa fie mai discreti si sa stîrneasca cît mai putina discutie în cetate pe seama lor. Dar Domnul Iisus avea altceva de gînd. Tocmai în acea cetate unde antagonismul iudeilor era asa de feroce, El le-a deschis o usa mare si larga pentru predicarea Evangheliei. Si Iisus le-a mai spus ca daca ei vor pasi cu încredere prin aceasta usa sub stindardul Sau, unii dintre cei ce vor capitula vor fi chiar dintre iudei. Iata ca-ti dau din cei ce sînt în sinagoga Satanei, iata ca-i voi face sa se închine la picioarele tale si sa stie ca te-am iubit. Iudeii convertiti sînt zugraviti aici ca niste prizonieri de razboi. Acestia, desigur ca urmau sa se arunce la picioarele crestinilor, nu în semn de închinare, ci în umilita recunoastere ca biserica crestina este noul si adevaratul Israel asupra caruia Iisus Si-a revarsat toata dragostea Sa. Si cea de a treia piedica pe calea crestinilor din Filadelfia era amenintarea unei mari încercari care sta în viitor si care urma sa zguduie întreaga crestinatate si întreaga lume. Speranta tuturor crestinilor din primul secol cît si solia lor de baza pe lînga aceea a jertfei salvatoare a Domnului lor pe Golgota, era aceea a revenirii Sale în slava. Ei predicau ca Iisus va veni în curînd, chiar în timpul vietii lor. Ei predicau astfel, pentru ca asa sperau, si sperau asa, pentru ca asa credeau. Dar ei, urmau sa treaca printr-o mare încercare, printr-o mare dezamagire. Iisus, mult asteptatul lor Mire nu avea sa vina la data cînd ei sperau. Pentru multi, acea dezamagire putea sa fie fatala; putea pune capat credintei si umblarii lor cu Dumnezeu. Putea pune capat pasiunii lor pentru Iisus si pentru cauza Evangheliei Sale. Putea pune capat zelului lor misionar si dragostei lor fratesti. Dar Domnul îi avertizeaza din vreme si staruieste de ei sa paseasca cu rabdare prin usa pe care El le-o pusese si sa-si desavîrseasca lucrarea pe care au început-o. „Fiindca ai pazit Cuvîntul rabdarii Mele, te voi pazi si Eu de ceasul încercarii care are sa vina peste lumea întreaga. Eu vin curînd. Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa”. Au pazit crestinii cuvîntul Domnului? Iata dar ca si Domnul lor acum avea sa-i pazeasca de ceasul cercarii sustinîndu-le si întarindu-le credinta. „Ai pazit cuvîntul Meu si n-ai tagaduit numele Meu”. Dar a pazi cuvîntul si a nu tagadui numele Lui nu este de ajuns. Aceste doua lucruri nu pot înlocui ceea ce Domnul astepta de la crestinii din Filadelfia si de la crestinii din toate timpurile si locurile de pe pamînt, un zel misionar motivat de o dragoste frateasca. Ei au pazit cuvîntul Sau. Acum ei trebuiau sa-l si raspîndeasca. Ei n-au tagaduit numele Domnului lor. Acum, ei trebuiau sa-l proclame în toata lumea. Dupa cum cred ca deja ati notat, din studiile anterioare, biserica aceasta din Filadelfia apartine unui grup de sapte biserici care existau în primul secol crestin la data cînd apostolul Ioan scria Apocalipsa. Fiecareia din aceste sapte biserici Domnul Iisus le adreseaza cîte o epistola, dar aceste epistole divine adresate celor sapte biserici de atunci, sa nu uitam ca sînt în sine niste profetii. Ele privesc, ce-i drept, pe acei crestini de odinioara care au trait la vremea cînd s-a scris Apocalipsa, dar fiind niste profetii, ele au în vedere mai mult decît niste biserici locale. Ele au în vedere întreaga crestinatate cu întreaga ei istorie de la data înaltarii Domnului Iisus la cer, pîna la data revenirii Sale în slava. Aceste sapte epistole, reprezinta simbolic cele sapte perioade ale crestinismului, fiecare epistola fiind un mesaj divin special pentru o anumita perioada istorica. De pilda biserica din Efes reprezinta în chip profetic, crestinismul primului secol. Biserica din Smirna simbolizeaza perioada crestinismului persecutat, schingiuit si dat la moarte, perioada cuprinsa între anii 100 si 313 D.Hr. Dupa aceasta urmeaza biserica din Pergam, care sta ca un simbol al unei perioade în care crestinismul s-a încuscrit cu lumea si este napadit de favorurile imperiale. Aceasta perioada este cuprinsa între anii 313 si 538. Dupa perioada Pergam urmeaza perioada crestina, simbolizata de biserica din Tiatira, perioada adîncirii apostaziei în crestinism, perioada dominatiei întunecimilor Satanei atît în dogma cît si în viata crestinismului, perioada care avea sa se încheie odata cu nasterea reformatiunii protestante la anul 1514. Dupa biserica din Tiatira urmeaza biserica din Sardes, biserica pe moarte. Epistola Domnului Iisus catre aceasta biserica sta ca o solie profetica pentru un crestinism care urma sa traiasca sub spectrul mortii. Aceasta este tocmai perioada reformatiunii protestante. Desi aici este o vorba despre o perioada crestina plina de sanse si posibilitati de a trai, totusi ea este amenintata de a muri launtric, numai pentru ca se multumeste doar cu semnele exterioare de vitalitate. Aceasta perioada crestina, cea de a cincea, avea sa dureze de la anul 1514 pîna la ani 1798. Si acum iata-ne, odata cu acest an, aici, în dreptul bisericii a sasea, biserica Filadelfia, sau în dreptul simbolului acelei perioade care avea sa dureze de la ultimele decenii ale secolului 18 pîna aproape de prima jumatate a secolului 19. Aceasta este perioada marilor redesteptari protestante marcata printr-un atasament strîns fata de cuvîntul lui Dumnezeu, printr-un spirit de fratietate si colaborare în lumea crestina si prin zel misionar. Filadelfia – dragoste frateasca. Aceasta perioada a început prin acea miscare de misionarism extern, de înfiintare a misiunilor evanghelice în zonele pagîne, si manifestate printr-o dragoste fata de Dumnezeu si fata de oameni, asa cum numai în zilele apostolilor mai fusese vazuta. Iubirea crestinilor din aceasta perioada pentru Domnul Iisus, Fratele lor mai mare, avea sa-i conduca la iubire si fata de ceilalti oameni, fratii lor. Cei ce scapasera din Tiatira de sub influenta corupatoare a învataturilor Izabelei si de moartea spirituala care ameninta la tot pasul în Sardes, acum acestia încep sa-si aduca aminte de cum au primit si au auzit si s-au pocait. Acea reformatiune care parea ca se stinsese a fost reînflacarata. Biserica întreaga a fost cuprinsa de o pasiune nemaiîntîlnita de a da viata însarcinarii primite de apostoli, de a evangheliza lumea. La 31 mai 1792 William Cary avea sa prezinte memorabila sa predica despre misiunile straine pe baza textului din Isaia 54,2.3. Aceasta data a ramas în istorie ca data de nastere a misionarismului mondial, data cînd începe perioada Filadelfia. O miscare de redesteptare cuprinse toate bisericile crestine, darîmînd tot felul de bariere care le separasera pîna la acea data. Fratii Wesley si Whitefield, aveau sa aduca în aceasta miscare de redesteptare pasiune pentru cuvîntul Sfintelor Scripturi, muzica cereasca, viata sfînta si o consacrare totala. Speranta profetica a acestor oameni era ca aceasta miscare menita sa recîstige lumea pentru Christos va

cuprinde în cele din urma toate bisericile protestante, pîna cînd întreaga lume crestina va arde de dragoste fierbinte si va porni la lucru pentru a raspîndi pretutindeni în tarile pagîne dulcea mireasma a cunostintei lui Christos. Si sperantele acestora aveau sa fie împlinite. În 1797 este data cînd spre marile Sudului îsi ridica pînzele primii misionari crestini. În anul 1807 Robert Morisson paseste pe tinuturile întinse ale Chinei, în timp ce zece ani mai tîrziu Robert Moffat îsi îndreapta privirea spre Africa. În acelasi an, 1817, John Williams începe lucrarea sa de explorare si crestinare a popoarelor din insulele marilor sudului. În 1840 David Livingstone porneste în marile sale expeditii misionare în Africa. Anul 1804 este anul de nastere al Societatii Biblice pentru raspîndirea Bibliei în Anglia si strainatate, iar în 1816 ia fiinta Societatea Biblica Americana. Traducerea si tiparirea Bibliei în cît mai multe limbi a fost o parte absolut esentiala în acest program mondial de evanghelizare. Cu adevarat, Dumnezeu asezase în fata bisericii Sale o usa deschisa pe care nimeni nu o mai putea închide. Desigur ca este necesar sa amintesc aici macar în cîteva cuvinte faptul ca marea miscare de redesteptare si de propovaduire a Evangheliei care luase o asa de mare amploare în prima jumatate a secolului 19 avea sa culmineze în marea miscare Adventa. În toata lumea, oameni proeminenti si sinceri mînati de Duhul Sfînt au redescoperit prezenta si importanta profetiilor biblice si au pornit la un studiu sistematic al lor. Si, aproape simultan, ei au ajuns la concluzia ca sfîrsitul domniei pacatului este foarte aproape si ca Iisus Christos se va reîntoarce curînd pentru ca sa-Si împlineasca fagaduinta Sa. „Eu vin curînd”, promisese Iisus. Aceasta era de fapt singura concluzie care s-ar fi putut trage din studiul profetiilor biblice ale cartii lui Daniel si Apocalipsa. Aceste doua carti devenisera acum tinta cercetarii staruitoare si a rugaciunilor fierbinti ale tuturor crestinilor cu adevarat vii.Dar ceva avea sa adauge si mai mult interes în lumea crestina pentru acele profetii biblice si anume faptul ca sub ochii crestinilor avusesera loc împlinirea unor semne prevestite de catre profeti ca fiind premergatoare revenirii lui Iisus. La 19 mai 1780, exact cum fusese prezis, soarele s-a întunecat în plina zi, iar în noaptea de 13 noiembrie 1833 a avut loc cea mai mare cadere de stele din cîte a înregistrat vreodata istoria. Mii de predicatori din cele mai de seama biserici în Europa, America, Asia si America de Sud, au început sa proclame vestea celei de a doua veniri a Domnului Iisus, încît întreaga crestinatate s-a pus în miscare. Multi pastori si multe biserici aveau sa arate desigur, opozitie fata de aceasta solie atît de urgenta si care chema lumea la o viata sfînta. Bazat pe profetia celor 2300 de seri si dimineti din Daniel capitolul 8 si 9, multi cercetatori devotati ai profetiilor au ajuns la concluzia ca Iisus urmeaza sa reevina în anul 1843, sau cel mai tîrziu în toamna anului 1844. Dupa cum era de asteptat, aceasta proclamatie a revenirii Domnului Christos a produs o asa redesteptare care pusese în uimire chiar si pe cei mai înversunati dusmani ai ei. Cei ce împartaseau acum speranta adventa traiau într-o stare de dragoste frateasca, de unitate, de comuniune intensa cu cerul si de profunda evlavie. Convingerea lor ca Iisus vine în curînd devenise mai scumpa pentru ei decît orice din aceasta lume, decît legaturi de familie, prieteni, avere sau orice avantaj sau favoare din partea lumii. Acum toata lumea sta în asteptare. Sosise în sfîrsit si anul mult proclamat – 1844, cît si ziua mult asteptata, 22 octombrie. Dezamagire, Domnul nu a venit la data anuntata de predicatorii soliei advente. Desi semnele prezise de profeti erau foarte clare si se împlinisera cu exactitate. Desi talmacirea lor fusese corecta, un lucru nu fusese corect, si anume, fixarea datei Domnului Iisus. Dorinta lor înfocata de a se întîlni cu Iisus, zelul lor pentru mîntuire si sinceritatea lor nu i-a scutit de a face aceasta amara experienta. Putini credinciosi aveau sa se mai ridice dupa aceasta dezamagire si sa-si continue credinta. Putini erau aceia care aveau sa aleaga acum imediat sa raspunda chemarii divine pentru a forma ramasita bisericii crestine, ramasita care avea de aici înainte sa se identifice dupa urmatoarele semne, dupa cum ni se spune în Apocalipsa 14,12: „Aici este rabdarea sfintilor care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus.
În urma acelei dezamagiri, în ciuda trezirii produse de Duhul Sfînt, în ciuda succeselor în misiunile externe, în ciuda tuturor usilor pe care Iisus le deschisese bisericii Sale ca sa duca Evanghelia la orice faptura, biserica crestina în întregime urma sa intre de aici înainte în teribila stare laodiceana de încropire, care urma la rîndul ei sa stinga flacara misionarismului Evangheliei în lumea pagîna. Celor de pe vremuri din biserica din Filadelfia, cît si celor din perioada Filadelfia care aveau sa iasa biruitori asupra oricaror piedici, încercari si dezamagiri, care aveau sa continue sa pazeasca cuvîntul divin si sa tina în cinste numele Domnului, asteptînd cu rabdare si zel ziua revenirii Sale, Domnul le promite sa-i faca niste stîlpi în templul lui Dumnezeu, niste stîlpi pe care sa înscrie 3 nume: primul este numele lui Dumnezeu, al doilea, numele cetatii Noul Ierusalim care are sa se pogoare de la Dumnezeu si al treilea numele cel nou al Domnului Christos. Poate ca locuitorii din cetatea Filadelfia si alaturi de ei si crestinii, traiau cu frica unui cutremur iminent, dar nimic nu va mai zgudui pe aceia care vor fi facuti stîlpi în templul lui Dumnezeu daca vor ramîne si ei statornici, credinciosi si biruitori în ceasul încercarii. Da, acela care alege sa fie un peregrin în aceasta viata, în calatoria sa spre cetatea lui Dumnezeu, odata ajuns în ea nu va mai fi un peregrin ci un stîlp statornic, neclintit. Aceasta este cetatea pe care o astepta si Avraam, cetatea care are temelii tari, al Carui Mester si Ziditor este Dumnezeu. în trecut, în vremurile stravechi se obisnuia ca pe stîlpii marilor edificii sa se înscrie numele împaratilor, numele eroilor natiunii si faptele lor de vitejie. Ele aveau sa vorbeasca tuturor despre caracterul luptei acestora si caracterul biruintei lor. Tot asa, cei biruitori în puterea lui Dumnezeu, caci de fapt, în ei însisi au avut putina putere, vor da pe fata tarie de caracter, statornicie în credinta si zel neobosit. Ramasita credincioasa care va sta în preajma revenirii Domnului Christos, va sta ca martora a numelui Sau sfînt în mijlocul întregii lumi, aratînd în tot ce spun sau savîrsesc, ca destinatia lor este cetatea cea noua a Ierusalimului ceresc. Pîna atunci însa, avem nevoie de rabdare, de statornicie si credinciosie. „Eu vin curînd”, a promis Iisus bisericii Sale din Filadelfia. „Eu vin curînd! Pastreaza ce ai, ca nimeni sa nu-ti ia cununa”.
Iubiti cititori. De la anul 1844, cînd, dupa multe secole de întuneric si tacere a început sa rasune din nou în toata lumea vestea revenirii Domnului Iisus Christos si pîna astazi, dupa cum vedeti au trecut peste 140 de ani. Ani de întîrziere, ani de amînare, ani de suferinta, de munca istovitoare, de lupte, de dezamagiri. Oare va mai veni Iisus, se întreaba azi cei mai multi dintre crestini. Si în întrebarea lor ochiul divin al Domnului poate citi credinta, oboseala, dezamagire, sau poate ironie sau cinism. Eu nu stiu ce se gaseste în acest moment în inima dumneavoastra, cei care cititi aceasta prelegere. Stiu totusi un lucru, un lucru de care sînt absolut sigur si anume ca Iisus Christos nu ne-a mintit. El ne-a promis „Eu vin curînd”. El este total raspunzator pe tot ce ne-a promis. Si fiti siguri: El se va tine de cuvînt. Dar, nu uitati cuvintele Domnului de care Eu si dumneavoastra sîntem acum raspunzatori. „Iata ca ti-am pus î nainte o usa deschisa pe care nimeni nu o poate închide, aceasta este usa mîntuirii, aceasta este usa slujirii. Da, nici un om nu le poate închide si totusi, într-o zi aceste usi se vor închide. însusi Iisus le va închide.

Tot asa cum a închis si usa corabiei lui Noe. Categoric si fara nici o posibilitate de a fi deschisa de vreo mîna omeneasca. Curînd, acea cheie care a deschis usa mîntuirii dumneavoastra va închide aceasta usa pentru totdeauna. Dar pîna atunci, ea sta înca deschisa. De aceea, daca printre noi exista a

stazi cineva care nu a prins înca aceasta ocazie de a intra pe usa cerului spre mîntuire, vreau sa staruiesc pe lînga inima dumneavoastra, în numele Domnului Iisus sa nu mai amînati nici o clipa, ci sa primiti darul mîntuirii lui Iisus în jertfa Sa. Iar daca ati intrat deja, va implor, nu mai amînati iesirea afara în lume pe usa slujirii, ca partener cu Iisus la marea cauza a Evangheliei. Si fie ca inima dumneavoastra sa prinda astazi semnalul divin, chemarea îmbietoare a Domnului Iisus, si El sa lase în viata dumneavoastra si a familiilor dumneavoastra o binecuvîntare deplina. Amin!

Este o deosebita bucurie ca sîntem si de data aceasta în fata Domnului cu inimile deschise pentru a prinde solia Sa asa cum ne-a fost transmisa prin Apocalipsa. Am ajuns la epistola Domnului Iisus catre Laodicea, epistola care se gaseste la capitolul 3 versetele 14-22. Aceasta este ultima epistola din cele sapte pe care Iisus le trimite prin apostolul Sau Ioan unui numar de sapte biserici care se gaseau la vremea aceea în provincia romana a Asiei Mici. Sa citim dar împreuna continutul acestei epistole si apoi sa urmarim cu atentie întelesul ei spiritual.
„Îngerului bisericii din Laodicea scrie-i: „Iata ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios si adevarat, începutul zidirii lui Dumnezeu: ‘Stiu faptele tale ca nu esti nici rece, nici în clocot. O, daca ai fi rece sau în clocot, dar fiindca esti caldicel, nici rece nici în clocot, am sa te vars din gura Mea; pentru ca zici, sînt bogat, m-am îmbogatit si nu duc lipsa de nimic si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol. Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc ca sa te îmbogatesti, haine albe ca sa te îmbraci cu ele si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale si doftorie pentru ochi ca sa-ti ungi ochii si sa vezi. Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc. Fii plin de rîvna dar si pocaieste-te. Iata, Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el si el cu Mine. Celui ce va birui îi voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor Duhul”.
Iata aici, o epistola extrem de serioasa, ca un strigat de alarma adresat unei biserici care era în viata acum aproape 2000 de ani,

la data cînd Apocalipsa a fost scrisa. Dar în aceasta ultima epistola se afla, dupa cum vedeti, cel de al saptelea set de caracteristici ale crestinatatii, care împreuna cu celelalte caracteristici cuprinse în primele sase epistole formeaza tabloul general al bisericii crestine în totalitatea ei, de la data aparitiei ei si pîna la momentul încheierii istoriei acestei planete. Privite la un loc, toate aceste sapte seturi de caracteristici fac din biserica un fel de amestec de lumina si întuneric, de virtuti si defecte, de trasaturi pe care le putem admira sau condamna. Caracteristicile demne de admirat sînt curatia doctrinei, supunerea ei fata de disciplina si cerintele Evangheliei, credinciosia ei în lucrarea Domnului, caldura si plinatatea vietii ei spirituale, dragostea, nadejdea, credinta si rabdarea ei în suferinte si persecutii de dragul lui Christos. Aceste virtuti de seama sînt laudate si încurajate de Iisus. Dar pe de alta parte, în biserica Sa Iisus descopera si trasaturi rele, aspecte negative ca racirea vietii spirituale, lipsa de iubire, usuratate în ce priveste disciplina, tendinta spre misticism, lipsa de zel în lucrarea Domnului si, asa cum reiese în epistola catre Laodicea, o stare de încropire vrednica de plîns.
Toate aceste stari negative aveau sa atraga totdeauna mustrarea Domnului ca si apelul Sau la o pocainta serioasa. Asupra tuturor acestor rele pe care Iisus le vede în biserica Sa planeaza judecata divina, dar în acelasi timp, El nu uita sa fagaduiasca viata si binecuvîntari vesnice tuturor acelora care sînt credinciosi si duc lupta credintei pîna la biruinta. În toate cele sapte epistole gasim aceeasi porunca adresata crestinilor din toate timpurile: „Cine are urechi, sa auda ce zice bisericilor Duhul”. În toate timpurile au fost si vor fi în biserica membri a caror imagine pozitiva sau negativa va corespunde cu cele cuprinse de Iisus în cele sapte epistole. Dar mai mult decît atît, aceasta succesiune de sapte biserici si sapte epistole sînt o indicatie clara a caracteristicilor a sapte perioade succesive din istoria crestinismului, de la vremea apostolului Ioan pîna la încheierea tuturor lucrurilor.
Epistola catre Laodicea este ultima epistola divina, catre crestinii ultimei perioade. Sfînta Scriptura numeste aceasta ultima perioada vremea sfîrsitului sau zilele din urma. În sens profetic aceasta ultima perioada reprezinta tocmai timpurile noastre, de aceea solia catre Laodicea trebuie sa ne intereseze în mod deosebit ea fiind ultima solie a cerului pentru biserica sfîrsitului. Aceasta ultima perioada a sfîrsitului a început la anul 1844 si urmeaza sa dureze pîna la revenirea Domnului Christos în slava. Privind la epistola Sa catre Laodicea, este deosebit de interesant de urmarit întelesul cuvintelor cu care Domnul Iisus Se prezinta acestei ultime biserici, cuvintele pe care El le adreseaza unei biserici ce sta pe pragul lepadarii ei. Dupa cum am vazut din cuprinsul celor sase epistole studiate în prelegerile anterioare, Iisus este Cel ce tine în mîna Sa dreapta cele sapte stele. El este Cel ce arre sabia ascutita cu doua taisuri, El este Fiul lui Dumnezeu care are ochii ca para focului si picioarele ca arama aprinsa. El este Cel ce are cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele, El este Cel sfînt, Cel adevarat, Cel ce are cheia lui David, Cel care deschide si nimeni nu închide, Cel ce închide si nici un om nu poate deschide. Acestor descrieri de o solemna maiestate care vorbesc despre experienta, puterea, lucrarea si slava Sa, acum Domnul Iisus adauga în final cîteva cuvinte bisericii Sale din Laodicea. Iata ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios si adevarat, începutul zidirii lui Dumnezeu. Aici este singura ocazie în toata Biblia în care cuvîntul Amin este folosit ca un nume propriu, alaturi de cele peste 250 de nume si titluri atribuite Domnului Iisus pe paginile Sfintelor Scripturi. Cuvîntul ebraic Amin a fost transferat fara nici o modificare în toate limbile în care a fost tradusa Biblia, pastrînd acelasi înteles. Ideea de baza a acestui cuvînt exprima fermitate, stabilitate, statornicie. Despre aceasta, apostolul Pavel scria crestinilor din Corint astfel, în 2 Corinteni 1,20: „În adevar, fagaduintele lui Dumnezeu, oricîte ar fi ele, toate în El sînt da. De aceea si Amin pe care-l spunem noi prin El, este spre slava lui Dumnezeu”. Amin înseamna „este adevarat”, sau „asa sa fie”. Indiferent de cît de mare este numarul fagaduintelor lui Dumnezeu, ele sînt confirmate în persoana Domnului Iisus si numai prin El acestea îsi gasesc împlinirea în viata noastra. Personalizat de Iisus, cuvîntul Amin face din Fiul lui Dumnezeu un fel de garant suprem al tuturor adevarurilor pe care El le-a rostit. Atunci cînd asezam cuvîntul amin la sfîrsitul unei predici sau al unei rugaciuni, acel cuvînt înseamna încheiere, final. Aici, în epistola catre Laodicea, numele Amin exprima faptul ca Iisus, prin aceasta epistola încheie toate apelurile Sale catre biserica Sa si ca dupa aceasta solie El nu mai are nimic de adaugat, acesta fiind ultimul Sau apel mai înainte ca timpul de har pentru mîntuirea oricui sa se încheie. Dupa acest apel nu va mai fi auzit nici un alt apel. Divinul Amin nu va mai rosti nici o alta solie bisericii Sale luptatoare. Aceasta înseamna ca toti aceia care astazi resping solia Sa catre Laodicea nu vor mai auzi niciodata o chemare divina la pocainta si mîntuire. Iisus mai este numit aici, în aceasta epistola, Martorul credincios si adevarat. Aceasta face ca si ultima Sa solie catre biserica Sa sa fie tot atît de credincioasa si adevarata pentru ca aceasta este si starea spirituala în care El doreste sa fie biserica Sa din aceasta ultima faza a istoriei. Trei lucruri se cer de la un martor credincios si adevarat si anume: sa fi fost un martor ocular vorbind astfel din proprie cunostinta, al doilea – sa fie competent în a reda tot ceea ce stie, iar al treilea sa fie dispus sa depuna marturie adevarata cu privire la tot ceea ce s-a întîmplat fara nici o exagerare sau omisiune. Cînd Iisus vorbeste bisericii Laodicea, bisericii Sale de azi, El este deplin încredintat de adevarul cuvintelor Sale. Aceste cuvinte ne privesc pe noi, privesc starea noastra, de aceea trebuie sa acordam deplina atentie cuvintelor Lui, caci de atitudinea noastra fata de aceasta solie va depinde în final soarta noastra vesnica. În aceasta epistola, Domnul Iisus mai este numit si Începutul zidirii lui Dumnezeu. Acest nume nu se refera la Domnul Iisus ca fiind prima persoana pe care Dumnezeu Tatal a adus-o la existenta în necuprinsul Sau univers, ci mai degraba ideea este ca Iisus este originea, promotorul creatiunii, ziditorul tuturor lucrurilor vazute si nevazute. Bisericii Sale de azi, Iisus se prezinta nu numai în pozitia de Creator ci si de Mîntuitor dornic de a reînoi viata spirituala a membrilor ei. Da, crestinatatea zilelor noastre trebuie sa cunoasca în Iisus adevarata putere a nasterii din nou, singura putere care poate produce azi fapturi noi în Christos Iisus. Caci daca este cineva în Christos Iisus este o faptura noua; cele vechi s-au dus, iata ca toate s-au facut noi. Felul în care Domnul Iisus alege sa se prezinte bisericii Sale din vremea sfîrsitului constituie o adevarata mustrare cît si respingere a oricaror idei evolutioniste si materialiste. În aceasta generatie de necredinta si scepticism, cînd mii si mii de asa zisi crestini au ajuns sa se închine creaturii si nu Creatorului, Iisus trimite o solie bisericii Sale anuntînd în auzul tuturor ca El este Creatorul si sustinatorul tuturor lucrurilor. Tocmai de aceea si solia Sa speciala pe care El doreste sa o adreseze prin biserica Sa catre toti locuitorii pamîntului suna în acelasi ton cu epistola catre Laodicea. Aceasta solie speciala se afla la Apocalipsa 14,6.7: „Si am vazut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o

Evanghelie vesnica pentru ca s-o vesteasca locuitorilor pamîntului, oricarui neam, oricarei semintii, oricarei limbi si oricarui norod. El zicea cu glas tare: ‘Temeti-va de Dumnezeu si dati-I slava si închinati-va Celui ce a facut cerul si pamîntul, marea si izvoarele apelor’”.

Privita cu atentie, epistola Domnului Christos catre biserica Sa de acum 2000 de ani din Laodicea, este de fapt o teribila denuntare a starilor de lucruri din crestinatatea zilelor noastre. În termeni generali, aceasta stare este descrisa prin cuvintele: „Nu esti nici rece, nici în clocot. Dar, fiindca esti caldicel, nici rece nici în clocot, am sa te vars din gura Mea”.
Laodicea era pe vremuri o cetate asezata în preajma unor izvoare de apa termala asa ca expresia varsarii acelei biserici din gura

Domnului, din cauza temperaturii ei spirituale încropite trebuie sa fi fost prea bine înteleasa de catre membri crestini ai acelei cetati antice. Dar, ce are de a face aceasta epistola cu biserica Domnului Iisus din zilele noastre pentru care Laodicea sta ca un simbol? Pentru care motive asa de grave ar merita crestinatatea din aceasta ultima generatie o denuntare atît de lipsita de menajamente din partea Domnului si apoi o amenintare atît de categorica: „Am sa te vars din gura Mea”?Probabil ca daca am fi frecventat serviciile de cult ale bisericii de atunci din Laodicea, mai mult ca sigur ca n-am fi gasit nimic care sa ne lase impresia ca starea acelei biserici ar fi atît de grava. În acea cetate se dezvoltase o renumita scoala medicala care printre alte tratamente se facuse cunoscuta pentru fabricarea unei alifii de ochi. Aici se aflau vestitele tesatorii care produceau materialul din care locuitorii cetatii îsi croiau hainele lor de care erau atît de mîndri. Pentru aceasta foloseau ca materie prima lîna unei specii de oi de culoare neagra. Dar Laodicea ajunsese plina de faima pentru bogatiile pe care locuitorii ei le detineau. Asezata la intersectia a trei mari cai comerciale, Laodicea a devenit într-un timp foarte scurt un mare centru financiar si comercial. Orasul acesta era orasul milionarilor. Cetatea aceasta era asa de bogata încît potrivit cu rapoartele istoriei, locuitorii Laodiceei au refuzat ajutorul din partea guvernului atunci cînd o parte din oras a fost distrusa în urma unui cutremur. Deoarece cetatea Laodicea era atît de bogata, este posibil ca si membri bisericii crestine sa fi fost niste oameni bine înstariti. Acea biserica, era foarte posibil sa fi avut un local foarte somptuos, un cor bun alcatuit din cele mai talentate persoane si un pastor pe masura membrilor acelei biserici, foarte rafinat în ceea ce priveste pregatirea sa scolastica si foarte ales în ce priveste manierele sale. Locuitorii cetatii erau bogati si nu faceau nici un secret din aceasta. Chiar si crestinii ajunsesera sa afiseze acea mîndrie si acea stare de satisfactie sociala. Probabil ca cei mai multi dintre membri acelei biserici îsi închipuiau ca bogatia lor ar putea fi un semn cert ca ei devenisera obiectul favoarei deosebite al lui Dumnezeu. În toate privintele ei credeau ca atinsesera limita superioara a masurii divine. Sa ascultam cu atentie cuvintele aceluia care devenise un fel de purtator de cuvînt al întregii biserici. „Sînt bogat, m-am îmbogatit si nu duc lipsa de nimic”. Este lesne de înteles ca astfel de crestini nu se simteau cu nimic tulburati în constiinta lor cu privire la vreun pacat oarecare, mic sau mare. Poate ca ei niciodata nu s-ar fi putut închipui stînd cu privirea spre pamînt, batîndu-se în piept, asa cum facuse vamesul din parabola Domnului Iisus, strigînd „Ai mila de mine, pacatosul!”. Ei credeau ca depasisera orice stare de genul acesta si în felul lor de gîndire nu-si închipuiau a avea nevoie de vreo mustrare sau vreun sfat din partea Domnului, ci numai de aplauze si cuvinte de apreciere. Gînditi-va însa ce socati trebuie sa fi fost acei crestini multumiti de ei însisi cînd au primit acea scrisoare din partea Domnului si cînd prezbiterul acelei biserici i-a dat citire în auzul tuturor. Gînditi-va ce rasturnari de calcule s-au facut în mintea lor. Gînditi-va ce indignati s-au simtit, ce jigniti! Ei, cei mai buni oameni din Laodicea sa fie etichetati ca fiind încropiti, buni doar de a fi varsati din gura Domnului, de a fi lepadati? Simtamîntul de care este cuprins Domnul privind la asemenea crestini, este ceva pe care nu-l mai gasim nicaieri în toata Biblia. Aici nu citim ca Domnul ar fi fost întristat din pricina lor sau ca ar fi fost cuprins de un spirit de mînie, ci mai mult decît atît, Iisus este dezgustat, scîrbit de urmasii Sai din Laodicea, de care I s-a facut atît de mult sila de pretentiile lor, de mîndria lor, de ipocrizia lor încît este pe punctul de a-i varsa din gura Lui. Aplicati acum toate cele spuse odinioara în dreptul crestinilor in Laodicea la noi, crestinii de azi, din perioada Laodiceea, care ne facem vinovati de aceeasi stare de încredere si multumire de noi însine, care ne laudam cu bogatia si prosperitatea materiala si spirituala a bisericilor în care ne gasim, care ne-am pierdut simtamîntul a ce înseamna pacat, care credem ca, fara nici o discutie, meritam cerul înaintea tuturor celorlalti oameni, dar care ne facem vinovati în realitate de aceeasi stare de încropeala spirituala.
Poate ca veti întreba cum se manifesta aceasta încropeala. În primul rînd printr-o totala indiferenta fata de învataturile Sfintelor Scripturi, fata de adevarurile si doctrinele biblice pe care bisericile crestine de azi le predica. Pentru cei mai multi dintre crestinii de azi o biserica este tot atît de buna ca si alta biserica. De ce este nevoie sa facem deosebire între crezuri, sa le analizam si sa le confruntam cu Cuvîntul lui Dumnezeu? Din dorinta de a pastra pacea între ei, din dorinta de a afirma dreptul fiecaruia de a crede si practica orice crez potrivit cu propria lor încredintare, crestinii de azi au adoptat un spirit de bunavointa fata de orice crez, fata de orice învatatura, fie aceasta chiar nebiblica. Ei nu mai simt nevoia sa mai cerceteze Scripturile în fiecare zi acasa, cum faceau altadata primii crestini din Berea, ca sa vada daca ce li se spune duminica la biserica este asa. Aceasta stare de spirit, va rog sa ma credeti, produce o repulsie totala Domnului Christos. Indiferenta, usuratatea, nepasarea bisericii de astazi fata de adevarurile fundamentale pe care Dumnezeu ni le-a descoperit în Cuvîntul Sfintelor Scripturi va pune pe multi crestini si pe multe biserici în final în pozitia critica de a fi varsati din gura Domnului. Ce cred eu ca membru al bisericii în care ma gasesc? Dar, ce predica biserica mea? Se potriveste predicarea bisericii mele cu Cuvîntul lui Dumnezeu, cu Biblia? Care sînt adevarurile fundamentale pentru care biserica mea ia pozitie astazi? Sau, care adevaruri fundamentale sînt trecute cu vederea de biserica în care ma gasesc? Care este scopul pentru care unele adevaruri sînt trecute sub tacere? Acestea, iubiti cititori, sînt niste întrebari pe lînga care nu putem trece nepasatori, dezinteresati, multumiti cu faptul simplu al frecventarii serviciilor de cult ale bisericii în care ne gasim. Iisus, Martorul credincios si adevarat are nevoie în aceasta generatie de niste martori credinciosi si adevarati, de martori întemeiati pe stînca adevarurilor Sfintelor Scripturi si nu pe nisipul miscator al traditiilor religioase sau al învataturilor omenesti.
Starea de încropire a membrilor bisericii din Laodicea se mai da pe fata si în ce priveste consacrarea lor fata de Dumnezeu. Viata lor era un fel de hibrid, un amestec de închinare lui Baal si în acelasi timp si lui Iehova. Ei se închinau si lui Dumnezeu si lui Mamona, idolul avutiei. Aceasta este si starea crestinilor din ultima perioada istorica a bisericii în care ne gasim azi. Cei mai multi crestini se închina atît lui Christos cît si lumii în acelasi timp, asa încît linia de despartire între crestini si lume azi aproape ca s-a sers de tot. Astazi, cînd vrem sa vorbim despre lume aratam spre biserica, iar cînd ne referim la biserica aratam spre lume. Între cele doua entitati nu mai este aproape nici o deosebire.Biserica încropita a devenit o parte integranta a acestei lumi deoarece ea iubeste si se închina la aceleasi lucruri pe care lumea le iubeste si la care ea se închina: banul, moda, placerile, distractiile si goana si lupta dupa putere. Biserica din Laodicea era încropita într-un chip atît de jalnic si în ce priveste zelul, pasiunea trairii ei, în ce priveste consumul ei de energie pentru cauza Evangheliei. Ea era inerta, apatica, indiferenta. Acesta este înca un simptom grav al suferintei spirituale care a cuprins biserica lui Christos din zilele noastre. As dori sa continui, dar ma vad nevoit sa ma opresc aici. Sper însa ca Domnul îmi va da harul de a continua în prelegerea viitoare aceasta paralela nespus de dureroasa si îngrijoratoare între biserica din Laodicea si biserica de azi. Sper ca nimeni dintre dumneavoastra nu veti alege sa lipsiti de la întîlnirea cu Martorul credincios si adevarat care doreste sa va adreseze ultima Sa solie de har. Fie ca pîna atunci un duh de cercetare si îngrijorare sa puna stapînire pe inimile dumneavoastra, sa va trezeasca si sa va ajute sa gînditi la mîntuirea dumneavoastra cu frica si cu cutremur. Doresc tuturor binecuvîntarile cerului. Amin.

În comentariul precedent am încheiat studiul primei viziuni a cartii Apocalipsa, adica studiul primelor 3 capitole. Aceste capitole ne-au dat posibilitatea sa cunoastem felul în care priveste Domnul Iisus la biserica Sa si care sînt lucrurile pe care El le cauta în viata urmasilor Sai credinciosi. În primul rînd El cauta o dragoste neobosita, bunavointa de a suferi pentru numele si cauza Sa, apoi o doctrina bazata pe adevar si o viata sfînta, o legatura vie cu El si zel pentru mîntuirea altora si în final o inima cu totul predata Lui, în care El sa fie un oaspete permanent.
Prin intermediul primei viziuni am putut descoperi ca biserica lui Iisus este într-o lupta continua. Înlauntrul ei lupta contra pacatului, contra învataturilor stricacioase si letargiei sau starii de încropeala, iar în afara ei lupta pentru a face fata necazului, persecutiei, batjocurei sau favorurilor lumii. Cele sapte biserici din Asia au fost mici la numar, dar luptatoare împotriva unui dusman mult mai tare ce parea neobosit. Cu ce ar fi putut sa i se opuna acele cîteva mii de crestini cezarului, daca el ar fi poruncit ca ei sa fie stersi de pe fata pamîntului? Deja fortele întunericului se concentrau asupra bisericii, iar inimile crestinilor începusera sa tremure ca frunza batuta de vînt. Totusi, biserica lui Iisus de pe pâmîht, nu avea de ce sa se teama, pentru ca sus în ceruri, în centrul universului, mai presus de orice forte satanice trona Cel Prea înalt, Dumnezeu. Asa începe de fapt cea de a doua viziune. Acesta este mesajul capitolului 4 din cartea Apocalipsei, pe care doresc sa-l studiem acum si sa-i patrundem întelesul cu ajutorul inspiratiei Duhului lui Dumnezeu.
„Dupa aceste lucruri m-am uitat si iata ca o usa era deschisa în cer. Glasul cel dintîi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trîmbite, si care vorbea cu mine, mi-a zis: ‘Suie-te aici si-ti voi arata ce are sa se întîmple dupa aceste lucruri’. Numaidecît am fost rapit în duhul. Si iata ca în cer era pus un scaun de domnie si pe scaunul acesta de domnie sedea cineva. Cel ce sedea pe el

avea înfatisarea unei pietre de iaspis si de sardiu si scaunul de domnie era înconjurat de un curcubeu ca o piatra de smaragd la vedere, împrejurul scaunului de domnie stateau douazeci si patru de scaune de domnie si pe aceste scaune de domnie stateau douazeci si patru de batrîni îmbracati în haine albe si pe capete aveau cununi de aur. Din scaunul de domni ieseau fulgere, glasuri si tunete, înaintea scaunului de domnie ardeau sapte lampi de foc care sînt cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu. În fata scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticla asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie si împrejurul scaunului de domnie stau patru fapturi vii, pline cu ochi pe dinainte si pe dinapoi. Cea dintîi faptura vie seamana cu un leu, a doua seamana cu un vitel, a treia are fata ca a unui om si a patra seamana cu un vultur care zboara. Fiecare din aceste patru fapturi vii avea cîte sase aripi si erau pline cu ochi de jur împrejur si pe dinauntru. Zi si noapte ziceau fara încetare: ‘Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vinex. Cînd aceste fapturi vii aduceau slava, cinste si multumiri Celuit ce sedea pe scaunul de domnie si care este viu în vecii vecilor, cei douazeci si patru de batrîni cadeau înaintea Celui ce sedea pe scaunul de domnie si se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îsi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie si ziceau: ‘Vrednic esti Doamne si Dumnezeul nostru sa primesti slava, cinstea si puterea, caci Tu ai facut toate lucrurile, si prin voia Ta stau în fiinta si au fost facute’”.
Dupa cum am subliniat înca de la început, Apocalipsa s-ar putea împarti foarte bine în numai doua parti principale:
În prima parte, pe care deja am tratat-o, am facut cunostinta cu Domnul Iisus Christos, marele nostru împarat si Mare Preot, gata de judecata,umblînd prin mijlocul celor sapte sfesnice si tinînd în mîna dreapta cele sapte stele. Tot aici, în prima parte, este cuprinsa si imaginea bisericii Sale în desfasurarea ei de-a lungul veacurilor cu toata slabiciunea si taria ei, cu toate virtutile si defectele ei, asa cum au fost prefigurate prin cele sapte biserici.
A doua parte a Apocalipsei este formata de restul celor 19 capitole care ne prezinta lupta de veacuri a Împaratiei lui Dumnezeu sub conducerea Domnului Christos împotriva împaratiei lui Satana, biruinta Domnului Christos, precum si lucrarea recreatiunii Sale.
Înainte însa de a intra în studiul celei de a doua parti, care este foarte dificil si care cere multa rabdare si multa rugaciune, este bine sa fixam în mintea noastra tema principala a acestei parti. Aceasta parte, ca si prima, este bazata pe o serie de diferite viziuni separate intre ele. Cititorul grabit si neavizat, citind aceste viziun fara a cunoaste tema principala a lor, nu este de mirare ca se va pierde printre ele ca într-un labirint. De aceea insist, trebuie sa pastram în permanenta înaintea ochilor nostri tema principala a cartii, aceasta tema, repet, este lupta si biruinta progresiva a Împaratiei lui Christosde a inlatura si nimici în final definitiv si sigur, împaratia lui Satana.
Poate ca ne-am astepta ca în partea a doua sa gasim desfasurarea evenimentelor într-o ordine cronologica. Dar nu. Elementul timp nu este esential în Apocalipsa decît cu rare exceptii cînd profetia face o precizare evidenta si care nu trebuie sa scape calculelor noastre. Între cele doua parti este o semanare care merita sa fie subliniata. Cred ca va amintiti cum a început prima parte din Apocalipsa. Înainte de a ni se prezenta imaginea bisericii lui Dumnezeu si soliile cerului catre aceasta biserica, ne-a fost prezentata viziunea maiestoasa si stralucitoare a Domnului Iisus, Capul si adevarata Viata a bisericii Sale. Acelasi lucru se poate observa si în cea de a doua parte. Mai înainte ca Domnul sa-i descopere lui Ioan batalia dintre cele doua împaratii vrajmase, cîmpul de lupta si sa identifice cine este fiara, proorocul mincinos si Babilonul, Domnul alege sa-i descopere unenicului Sau in capitolele 4 si 5 pe Cel Prea Înalt,Tronul Lui vesnic, puterea Lui vesnica si de neînfrînt care va castiga cu siguranta biruinta. Iata, capitolul 4, deja redat mai înainte, si pe care ne-am propus sa-l analizam în aceasta prelegere, nu are nimic de a face cu lupta propriuzisa dintre Christos si Satana, ci acest capitol are drept scop identif icarea Aceluia care are puterea absoluta, care stapîneste întreg Universul, cît si istoria planetei noastre.
Capitolul 4 începe cu cuvintele: „Dupa aceste lucruri m-am uitat si iata ca o usa era deschisa în cer. Glasul cel dintîi pe care îl auzisem, ca sunetul unei trîmbite si care vorbea cu mine, mi-a zis: ‘Suie-te aici si-ti voi arata ce are sa se întîmple dupa aceste lucruri’”. Dupa cum stiti, prima viziune a celor sapte biserici a avut ca scena pamîntul. Apostolul Ioan era familiarizat la data aceea cu cele sapte biserici din Asia, alese de Domnul sa prefigureze prin ele întreaga istorie a bisericii Sale de-a lungul veacurilor. Dar acum scena se schimba. Apostolul Ioan este chemat de data aceasta sa priveasca în directia cerului nu a pamîntului. Cerul este deschis acum în fata ochilor sai spirituali si acea voce binecunoscuta care i s-a descoperit cu ocazia primei viziuni, i-a adresat acum invitatia ‘suie-te aici’. Natural ca apostolul Ioan urma sa se suie la cer, nu trupeste, ci în aceeasi stare în care a primit si prima viziune, rapit în Duhul, asa cum ne si spune în versetul 2: „Numaidecît am fost rapit în duhul”. Privind spre cer, apostolul Ioan vede în cer o usa deschisa. Aceasta nu era usa sau deschiderea prin care el privea, ci acea usa era undeva în cer si era deja deschisa. Aceasta usa mentionata aici este negresit, usa aceea la care S-a referit Domnul Iisus în capitolul 3, versetul 8, usa pe care nimeni altul în afara Lui n-o poate deschide sau închide, si a carei cheie se afla în mîna Lui. Aceasta nu poate fi alta decît usa sanctuarului din ceruri si a lucrarilor care se savîrsesc în el. Aceasta este usa lucrarii Sale de Mare Preot în locasul templului ceresc, despre care ne vorbeste în mod atît de clar întreaga epistola catre Evrei. Aceasta usa

s-a deschis la ziua Cincizecimii ca rezultat al biruintei Domnului Iisus pe calvar si ea se va închide numai atunci cînd slujba Sa de ispasire si mijlocire în favoarea celor pacatosi de pe pamînt va fi încheiata si timpul de har va fi sfîrsit. Mai înainte ca Iisus sa fie Marele nostru Preot, El trebuia sa fie Mielul de jertfa al lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii, si mai înainte ca El sa fie împaratul împaratilor si Domnul domnilor, Iisus trebuia sa ne fie un Mare Preot milos si vrednic de încredere, care sa faca ispasire pentru pacatele poporului Sau credincios. Scena pe care ne este dat s-o privim prin acea usa deschisa cuprinde ambele faze ale

lucrarii de mijlocire a Domnului Christos din sanctuarul ceresc. Prima faza, consumata în prima despartitura a sanctuarului avea sa dureze de la ziua Cincizecimii pîna la anul 1844, iar cea de a doua faza urma sa se consume în cea de a doua încapere a sanctuarului, în Sfînta Sfintelor, dupa anul 1844, cînd, potrivit cu solemna profetie din cartea proorocului Daniel, capitolul 8, versetul 14, Domnul Iisus avea sa înceapa lucrarea speciala de curatire a sanctuarului ceresc, egala cu lucrarea judecatii de cercetare. Aceasta interpretare este în egala armonie atît cu scenele prezentate în capitolele 4 si 5 din Apocalipsa, cît si cu evenimentele de pe pamînt, zugravite în capitolul 6 prin cele sapte peceti si care ocupa întreaga era crestina. La finalul acestor peceti are loc lucrarea de sigilare a celor drepti, caderea plagilor si revenirea Domnului Iisus Christos si întîlnirea gloatei celor mîntuiti la Marea de Cristal, asa cum ne arata capitolele 7 si 8. Dar dupa aceste precizari necesare, sa ne întoarcem la capitolul 4.
Acum, privind prin usa deschisa, apostolul Ioan începe sa ne informeze cu privire la lucrurile pe care el le-a vazut în cer. Primul obiect care i-a atras atentia este un tron, un scaun de domnie. Acesta este în mod evident, obiectul central al întregii viziuni, pentru ca cele ce apostolul continua sa vada de la acest punct înainte apar ca fiind grupate în jurul acelui tron. Acest tron este centrul universului. Nu este centrul material, ci centrul spiritual. Tocmai în acest fapt sta ascunsa adevarata filozofie a istoriei. Dumnezeu este stapînul istoriei si stapînul evenimentelor. Nimic nu scapa stapînirii Sale. Cuvîntul tron apare de 17 ori pe parcursul capitolelor 4 si 5 si de fiecare data este vorba de acelasi tron din ceruri. El este asezat în Sfînta Sfintelor din locasul ceresc. Domnul este în templul Sau cel sfînt. În aceasta viziune noi avem de a face în mod evident cu o scena a templului ceresc. Este aceeasi scena pe care a vazut-o profetul Isaia în capitolul 6, versetul 1, cît si profetul Ieremia în capitolul 14 versetul 21 si Ezechiel în capitolul 1 cu versetul 26 si capitolul 8 cu versetul 4. Tronul universului nu era vacant. Cineva sedea pe tron. Apostolul însa, nu-I da numele Celui ce sedea pe tron si nu încearca sa faca o descriere a Lui pentru ca îi este imposibil privirii sale sa patrunda dincolo de stralucirile de iaspis si

de sardiu care iradiaza din fiinta Celui ce sedea pe tron. Stralucirea scînteietoare a iaspisului avea culoarea alba ca un simbol al sfinteniei lui Dumnezeu în timp ce stralucirea sîngerie a sardoniului sta ca un simbol al caracterului statornic si drept al lui Iahve, exprimat prin judecatile Sale drepte si solemne. Dumnezeu nu poate tolera pacatul. Din scaunul de domnie, spunea apostolul, ieseau fulgere, glasuri si tunete. Si înaintea scaunului de domnie ardeau sapte lampi de foc care sînt cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu. Ce înfricosata si maiestoasa scena! Tronul Maiestatii universului! Cînd Moise a privit ceva din slava Celui Prea înalt, a zis: „Sînt îngrozit si tremur”. Ne închipuim cît de uimit a fost apostolul Ioan de aceasta scena uluitoare, cît de uimit si cît de umplut de teama. Dar, minunata asigurare. În jurul tronului era un curcubeu de culoarea smaragdului, o culoare verde translucida, simbolul sperantei. Cu alte cuvinte, pentru copiii lui Dumnezeu este întotdeauna speranta. De aceea ei se apropie totdeauna cu încredere de scaunul harului pentru îndurare si ajutor la vreme de nevoie. Da, aici, în jurul tronului lui Dumnezeu este locul de întîlnire al celor credinciosi, pentru ca acolo vom vedea ca se afla si Marele lor Preot, Domnul si Mîntuitorul lor, Iisus Christos. De aceea, tot ce îngaduie Cel ce troneaza în slavă să vina asupra celor credinciosi, fie aceasta saracie, persecutie, foamete sau molime, asa cum vom vedea în capitolul 6, ei stiu ca toate lucreaza spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu si ca sînt îngaduite potrivit cu planurile Sale.
Împrejurul scaunului de domnie apostolul Ioan a mai vazut alte 24 de scaunde de domnie pe care sedeau 24 de batrîni îmbracati în haine albe si pe capete avînd niste coroane de aur. Potrivit cu cele ce mai toti comentatorii cred, în aceasta scena a celor 24 de batrîni, avem o reprezentare a întregii biserici, atît aceea a Vechiului cît si a Noului Testament. Gînditi-va la cei 12 patriarhi si cei 12 apostoli. Acestia sînt primii în importanta, imediat dupa Dumnezeu. Adevaratul motiv pentru care ei sînt prezenti atît de aproape de tronul lui Dumnezeu, în imediata vecinatate, este ca prin ei Dumnezeu doreste sa sporeasca slava tronului Sau. Ei stau acolo ca reprentanti ai celor mîntuiti, ai acelora care au acceptat mîntuirea lui Dumnezeu prin jertfa Mielului, jertfa Fiului Sau. Hainele lor sînt albe, curate, pentru ca asemenea hainelor tuturor celor credinciosi, ele au fost spalate în sîngele ispasitor al Domnului Iisus Christos. În fata tronului, apostolul Ioan vede un fel de mare de sticla, asemenea cu cristalul. Acesta este pavajul salii tronului ca un simbol al stralucirii de neîntrecut a neprihanirii Celui ce sade pe tron. Gînditi-va ce contrast este între aceasta mare asemenea cristalului, pe care sta tronul lui Dumnezeu si apele pe care sta Babilonul, mama desfrînatelor si spurcaciunilor pamîntului, acolo unde este tronul Satanei. Dar viziunea apostolului Ioan nu s-a terminat. Privind mai atent înspre tronul Celui Prea înalt, proorocul Ioan vede în mijlocul tronului si împrejurul lui stînd 4 fapturi vii pline du ochi si pe dinainte si pe dinapoi. Si interesant. Fiecare faptura vie seamana cu un leu, a doua cu un vitel, urmatoarea cu fata unui om si ultima cu un vultur. Desigur ca prima întrebare care cauta un raspuns în mintea noastra este aceasta: „Cine sînt acele patru fiinte vii?”
Pentru a raspunde la aceasta întrebare trebuie sa privim aceasta viziune în lumina altei viziuni asemanatoare pe care o gasim în Ezechiel la capitolul 1 si capitolul 10. În ambele viziuni ele sînt numite la fel – fiinte vii. Numarul lor este acelasi, un numar simbolic si toate stau în jurul tronului lui Dumnezeu. În ambele viziuni apar aceleasi asemanari cu fata de om, leu, vitel si vultur. Si prezenta lor emana stralucire, miscare, sunete de voci. În ambele viziuni aceste „patru fiinte vii” au ochi pretutindeni si stau înconjurate de curcubeul ce cuprinde scaunul de domnie. În cartea lui Ezechiel la capitolul 10 cu versetul 20 ni se da raspunsul: „aceste fiinte vii sînt heruvimi„. Numarul patru este un simbol al creatiunii în toata plinatatea ei, idee care apare în Apocalipsa si sub forma de cele 4 vînturi ale cerului sau cele 4 colturi ale pamîntului. Daca aceste patru fapturi vii au fete diferite, este pentru ca acele fete de leu, de om, de vitel si de vultur sa exprime plinatatea puterii creatoare a lui Dumnezeu descoperita în aceste fiinte, dar în limbajul nostru omenesc. Si anume: curaj si putere ca de leu, putere intelectuala de a patrunde întelesul lucrurilor, ca a unui om, tarie si capacitate de slujire devotata asemenea unui bour, si în cele din urma, asemenea vulturului, viteza si libertate în miscare în vederea împlinirii poruncilor lui Dumnezeu. Prezenta lor acolo, în jurul tronului lui Dumnezeu, are drept scop de a spori si mai mult maretia si splendoarea tronului lui Dumnezeu. Asa de plin de slava si demn de adînc respect si închinare este Dumnezeu încît pîna si cele mai de rang fiinte create de El stau într-un spirit continuu de închinare si proslavire în fata Suveranului întregului univers. Ei care niciodata nu au cazut în pacat, cît si cei 24 de batrîni reprezentînd pe cei rascumparati dintre pamînteni recunosc într-un cor maiestos vrednicia absoluta a lui Dumnezeu de a primi slava, cinstea si puterea, caci Dumnezeu este Autorul si sustinatorul creatiunii Sale. Întregul univers pare adunat acolo în jurul tronului plin de slava, recunoscînd prin acest oratoriu al creatiunii, ca motivul existentei lor este suveranitatea lui Dumnezeu, vesnicia si atotputernicia Sa. Creatiunea este temelia tuturor faptelor lui Dumnezeu de întelepciune, putere si dragoste si de aceea si primul nostru motiv de închinare lauda si recunostinta. În acest veac materialist, cînd oamenii au întors spatele Creatorului lor si se închina creaturii, banului, pozitiei sociale si placerii, nevoia noastra este aceea de a ne îndrepta ca si apostolul Ioan privirea spre cer clipa de clipa si prin usa deschisa a templului de sus sa ne umplem inima cu slava si maretia înfricosata a Celui ce domneste peste univers. Si atunci în semn de adorare si închinare ne vom pleca genunchiul înaintea Aceluia care ne-a creat si ne poarta zi de zi de grija – Dumnezeu, Tatal nostru ceresc. Si acea închinare a noastra va sterge orice umbra de tristete, de descurajare, de îndoiala, de teama sau de neputinta, pentru ca El, Tatal nostru este alaturi de noi. Fie ca Domnul sa ne îmbogateasca viata cu aceasta viziune zilnica a tronului Sau divin. Amin!

Dumnezeu, Domnul Cel Atotputernic domneste, acesta este refrenul care ar trebui sa sune în permanenta în mintea noastra. Tronul universului nu este vacant; Dumnezeu este înca la cîrma destinelor creatiunii Sale. Uneori mintea noastra devine confuza si este gata sa paleasca si sa tremure în fata marilor personalitati ale lumii noastre care vor sa para ca ei reprezinta puterea absoluta si ca de deciziile lor depinde soarta celorlalti oameni. Nu uitati însa, ca vine o zi cînd politicieni, profesori, diplomati, bancheri, consilieri de guverne, ofiteri militari sau de politie, doctori, ingineri, dictatori, împarati si presedinti de state vor sta cu totii înaintea tronului lui Dumnezeu, dezbracati de orice putere omeneasca, de orice insigne, medalii sau semne ale autoritatii lor. O, cîta liniste, cîta pace si încredere si cît de mult curaj ar trebui sa inunde inima noastra la gîndul ca Dumnezeu, Suveranul absolut al marelui univers, El, Tatal nostru domneste, este pe scaunul Sau de domnie. Asa l-a vazut apostolul Ioan pe Dumnezeu într-o descoperire cereasca, descoperire pe care el a cuprins-o în cartea sa Apocalipsa, în capitolul 4.
Apocalipsa a fost gîndita de Duhul lui Dumnezeu pentru a împlini un scop anumit atît pentru crestinii primelor secole cît si pentru crestinii tuturor veacurilor de mai tîrziu. Scopul acestei carti biblice este acela de a reface sau a reîmprospata speranta crestinilor ca Dumnezeu este viu, ca El este stapîn pe situatie. Acest adevar maret strabate fiecare capitol al Apocalipsei, acesta fiind adevarul care va revolutiona viata tuturor acelora care vor îngadui ca vietile lor sa fie strabatute si dominate de prezenta si de lucrarea lui Dumnezeu. Atunci vom putea privi viitorul cu încredere. Noi putem sa ne încredem din toata inima calauzirii si purtarii Sale de grija, pentru ca stim ca Dumnezeu ne iubeste. Poate cineva va întreba: „Cum putem sti ca El ne iubeste?”Pentru ca El a trimis pe singurul Sau Fiu aici la noi jos, ca sa moara pe cruce pentru pacatele noastre. „Fiindca atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede în El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica”. Si cum putem sti ca Dumnezeu este la cîrma universului? Prin faptul ca Domnul Iisus Christos a frînt puterea celui rau prin învierea Sa din morti. Iisus Christos este viu, El a iesit biruitor din mormînt si acum troneaza în slava pe acelasi scaun de domnie cu Dumnezeu, Tatal Sau.
În timp ce apostolul Ioan privea cuprins de uimire si de teama sfînta scena tronului lui Dumnezeu, deodata privirea sa este atrasa de un obiect pe care-l vede în mîna dreapta a lui Dumnezeu si anume, o carte scrisa pe dinauntru si pe dinafara si pecetluita cu sapte peceti. Si o voce puternica de înger a strigat cu glas tare: „Cine este vrednic sa deschida cartea si sa-i rupa pecetile?” Si în versetul 3 din capitolul 5 pe care-l vom studia acum, apostolul Ioan noteaza plin de uimire si durere, urmatoarele: „Si nu se gasea nimeni, nici în cer, nici pe pamînt nici sub pamînt, care sa poata deschide cartea, nici sa se uite în ea. Si am plîns mult, pentru ca nimeni nu fusese gasit vrednic sa deschida cartea si sa se uite în ea”. Gînditi-va la aceasta imagine, la întelesul ei profund, O carte în mîna lui Dumnezeu, o carte scrisa si pe dinauntru si pe dinafara, O carte pecetluita. Tot ceea ce se gaseste în mîna lui Dumnezeu, trebuie sa stim, se afla în mîini sigure, puternice si bune. Acea carte vazuta de Ioan era o opera deja încheiata, o opera completa la care nu mai era nici un spatiu liber, nimic de adaugat sau de scos. Ea era pecetluita cu sapte peceti. De ce oare, ne întrebam si noi ca si Ioan, toate? În vechime un sigiliu, sau o pecete asezata la încheierea unui act sau document slujea drept mijloc de autentificare atît a persoanei cît si a slujbei aceluia care a emis acel document. O pecete o data asezata, ramînea ca o marturie tacuta privind temeinicia celor scrise în acel document. Dar aici, cele sapte peceti slujeau nu atît drept mijloc de autentificare, cît drept mijloc de aparare împotriva oricaruia care, neavînd dreptul sa citeasca un asemenea document ar fi îndraznit totusi sa-l deschida. Daca acea carte a trebuit sa fie pecetluita, aceasta înseamna ca autorul ei a vrut sa pastreze ca o taina lucrurile scrise în ea, o taina pe care numai acela care era vrednic trebuia sa o citeasca si sa o dezlege. Desigur ca natura continutului acelei carti trebuie sa fi fost divina, deoarece ea era sigilata cu sapte peceti, iar numarul sapte, pretutindeni în Apocalipsa este simbolul desavîrsirii si plinatatii divine.
Dar care sa fie semnificatia acelei carti si semnificatia ruperii pecetilor ei? Trebuie sa recunoastem ca de raspunsul la aceasta întrebare depinde de fapt întreaga întelegere a celor ce citim mai departe în capitolul 5. Acea carte pecetluita ca o taina divina este simbolul planului de mîntuire al lui Dumnezeu. Atît timp cît aceasta carte continua sa ramîna pecetluita, planul divin avea sa fie un ideal neîmplinit. A deschide însa cartea prin a-i rupe pecetile, aceasta însemna nu numai a face tuturor celor din univers cunoscut prevederile acelui plan, ci a le aduce si la îndeplinire. Urma deci, ca acela care a fost gasit vrednic de a primi cartea si a-i rupe pecetile, sa fie investit cu mandatul si puterea divina de a da viata acelui plan. Ideea de baza a planului de mîntuire a lui Dumnezeu a fost aceea a întemeierii si extinderii împaratiei sale. Si în cazul ca undeva în univers s-ar fi gasit cineva sa aleaga caile întortocheate si dureroase ale pacatului, ale razvratirii si înstrainarii de Dumnezeu, atunci Dumnezeu avea sa porneasca salvarea acelor fiinte. Referindu-se la acest plan divin, iata ce avea sa scrie apostolul Pavel în epistola sa catre Efeseni, la capitolul 1 versetul 9 si 10: „Caci a binevoit sa ne descopere taina voiei Sale, fupa planul pe care-l alcatuise în Sine însusi, ca sa-l aduca la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-Si uni iarasi într-unul, în Christos, toate lucrurile – cele din ceruri si cele de pe pamînt”. Din cuvintele apostolului Pavel întelegem ca atîta timp cît planeta noastra, adica cele de jos, sta înca despartita de cer, de cele de sus, împaratia lui Dumnezeu este înca incompleta si planul lui Dumnezeu de a uni toate, este înca nerealizat. Tocmai aceasta a fost întrebarea care a rasunat atunci în viziune în vasta sala a tronului lui Dumnezeu. Cine, cine este vrednic sa deschida cartea si sa-i rupa pecetile?
Prin aceasta întrebare, acel înger puternic nu urmarea sa deschida un concurs universal, ci a supus judecatii tuturor spre cercetare o problema legala: Cine are dreptul legal, cine are acea împuternicire, cine ar merita ca Dumnezeu sa-i încredinteze cartea si ruperea pecetilor ei ? Cine ar putea întemeia si întregi împaratia lui Dumnezeu ? Desigur ca raspunsul este ca nimeni în afara de Dumnezeu. Totusi, pentru ca Dumnezeu sa înscrie în mintea tuturor creaturilor Sale ideea ca nimeni altul decît Dumnezeu ar putea da viata planului Sau cel vesnic, a asezat aceasta întrebare ca o oferta înaintea întregului univers. Mai întîi de toate, întrebarea a fost adresata îngerilor: „Voi îngeri plini de putere si stralucire, voi miriade de duhuri slujitoare care zi si noapte stati în preajma tronului divin scaldati de slava Celui Atotputernic, este oare careva printre voi vrednic si în stare sa instaureze pacea si armonia acestui univers si sa întoarca înapoi la Dumnezeu familia omeneasca, sa salveze pe pamînteni de la moarte vesnica? Tacere. În lumea îngerilor nici un glas. Privirea tuturor se îndreapta spre pamînt, aceasta planeta plina de înfumurati, mari dregatori de natiuni, mari strategi, mari filozofi care de-a lungul secolelor au crezut si au pretins ca prin puterea mintii lor, prin puterea legilor si institutiilor lor, prin puterea armatelor sau a filozofiei lor vor asigura pacea si prosperitatea lumii si vor inaugura aici pe pamînt pacea si împaratia pacii si fericirii vesnice. Dar vai, cît de fanteziste au fost toate ideile lor privind regenerarea societatii prin reforme economice, politice, stiintifice rau culturale. Sa vina dar acum bogatii si puternicii pamîntului, toti eroii si toate geniile neamului omenesc, toti care sînt în stare sa dea viata planului divin si sa întemeieze o împaratie bazata pe dreptate, egalitate si fraternitate. Dar si de data aceasta a fost tacere. Nici-un pamîntean nu si-a putut ridica fruntea din tarîna si sa paseasca cu îndrazneala în sala tronului lui Dumnezeu spunînd: iata-ma. Aceeasi întrebare care a confruntat lumea noastra a rasunat si în auzul împaratiei întunericului, în auzul printului ei, Satana, si a supusilor sai. O, nu se poate ca tocmai el, Lucifer, acest heruvim nespus de frumos, de întelept, de puternic si plin de îndrazneala sa nu raspunda chemarii divine. El si-a propus cîndva sa ia locul lui Dumnezeu, sa se aseze pe tronul universului; el a cîntat cîndva la urechile întregului univers cîntecul sau de sirena, ca omul va ajunge ca Dumnezeu daca în loc de a asculta de Dumnezeu va asculta de el, Lucifer. Omul s-a lasat amagit. Dar va gînditi ce ar fi însemnat întreg universul daca ar fi ascultat de sfaturile lui viclene si criminale si tot universul ar fi încaput pe mîna lui? Însa acum îi sosise ocazia de aur. Oare avea Lucifer sa

scape aceasta ocazie fara sa o fructifice? Dar si de data aceasta a fost tacere. Cît de uimit trebuie sa fi fost apostolul Ioan cînd a vazut ca nimeni în univers nu a fost gasit vrednic sa deschida cartea. Si el a început sa plînga. „Si am plîns mult”, marturisea el, „pentru ca nimeni nu fusese gasit vrednic”. Se pare ca în tacerea care se lasase în sala tronului Celui Prea înalt ochii profetului nu zarisera înca pe Mielul divin, caci atunci el nu ar mai fi fost cuprins de atîta disperare. Însa în acele clipe de zbucium launtric, unul dintre cei 24 de batrîni care stateau pe scaunul lor de domnie în jurul tronului lui Dumnezeu, s-a adresat lui Ioan cu cuvinte de mîngîiere si asigurare zicîndu-i: „Nu mai plînge; iata ca Leul din semintia lui Iuda, radacina lui David a biruit ca sa deschida cartea si cele sapte peceti ale ei”. Ce minunata scena! Acel batrîn, reprezentantul bisericii biruitoare si apostolul Ioan, reprezentantul bisericii luptatoare. Desigur ca aici este un simbol, o mîngîiere divina asezata într-o forma alegorica. Biserica triumfatoare de mîine este astazi înca în lupta. Cei ce vor birui azi se vor bucura mîine de biruinta împaratiei lui Dumnezeu. Acel batrîn sta acolo ca un simbol al acelora care se împartasisera de puterea Mielului de a cîstiga biruinta. El era acolo la tronul lui Dumnezeu ca o anticipare simbolica, ca un martor al puterii si vredniciei Mielului, ca o pîrga simbolica a celor mîntuiti dintre pamînteni. În cuvintele acelui batrîn Iisus, Domnul nostru este numit Leul din semintia lui Iuda si radacina lui David. În natura, în lumea necuvîntatoarelor, leul este simbolul maiestatii si puterii, al acelei puteri care biruieste întotdeauna si supune, a puterii care ramîne pururi suverana. Aici este cel mai dinamic simbol al slavitului si atotbiruitorului nostru împarat Iisus Christos. Simbolul lui Satana, vrajmasul lui Dumnezeu si al omului este sarpele, întruchiparea sireteniei si decaderii. Nimic nu este de rang împaratesc în natura si purtarea sarpelui. El se tîraste pe pamînt, ataca pe la spate si da lovituri mortale prin veninul pe care-l secreta. Leul, constient de puterea si superioritatea lui este gata sa iasa în fata dusmanului si sa lupte fara nici o frica. Semintia lui Iuda urma sa fie prin binecuvîntarea patriarhala a lui Iacob semintia care avea sa domneasca peste toate semintiile lui Israel. Din aceasta semintie avea sa se ridice Iisus Christos, Acela care avea sa stapîneasca pe vecie peste toate semintiile Israelului spiritual, peste poporul celor mîntuiti de pe întreg pamîntul. Iisus mai este numit de acel batrîn din viziune, ca fiind radacina lui David. Si nu-i de mirare, caci însusi Domnul Iisus Se numeste pe Sine, în Apocalipsa 22,16 „radacina si samînta lui David”. Desigur ca El este samînta lui David, pentru ca El a fost si radacina lui. Radacina tine copacul si nu copacul tine radacina. Din radacina cresc vlastarele, din radacina se transmite întregului copac viata si puterea de crestere. În acelasi sens, Domnul Christos a fost radacina lui David. David a fost rege si Dumnezeu a facut cu el un legamînt ca pe tronul sau, tronul lui Israel, samînta sa va dainui în vecie. Dar de fapt esenta, radacina, sau ceea ce a dat viata acelui legamînt nu a fost David, fiul lui Isai si nici Iuda, ci Iisus Christos. Împaratia lui David, în sensul ei spiritual, nu este alta decît împaratia Domnului Christos, care este atît radacina cît si descendentul lui David, radacina divina si descendentul omenesc al lui. În Iisus, atît Vechiul cît si Noul Testament aveau sa fie unite si mîntuitii celor doua legaminte sa reconstituie o singura împaratie.
Privind spre tronul divin în urma celor spuse de unul din cei 24 de batrîni, desigur ca apostolul Ioan se astepta acum sa vada pe cineva ca un leu, în toata maiestatea puterii si curajului sau, în timp ce apostolul vede un miel. Iisus este Leul care a biruit, dar nu prin puterea Sa de leu. Pentru biruinta planului de mîntuire a lui Dumnezeu era necesara o alta capacitate, mult mai înalta si anume aceea a sacrificiului,

capacitatea mielului. De aceea Ioan Botezatorul, atunci cînd l-a vazut pe Domnul Iisus coborînd spre apa Iordanului, a strigat cu glas tare, atragînd atentia gloatelor adunate acolo spre Iisus, zicînd: „Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii”. În cuvintele lui Ioan Botezatorul era o profetie împlinita. Ele sunau ca o confirmare timpurie a celor ce Dumnezeu vestise cu veacuri mai înainte prin proorocul Sau Isaia în capitolul 53. „Cînd a fost chinuit si asuprit n-a deschis gura de loc a un miel pe care-l duci la macelarie, ca o oaie muta înaintea celor de o tund, n-a deschis gura. Iisus, daca a biruit, a biruit ca Miel, ca slujitor al lui Dumnezeu gata sa duca la împlinire voia planului lui Dumnezeu. El a fost gata sa accepte sa sufere mînia lui Dumnezeu, care se cuvenea sa cada peste cei pacatosi. El a fost gata sa paseasca pe calea crucii, sa-si dea viata ca pret de rascumparare pentru neamul omenesc, pentru noi. În viata Sa, Iisus ne-a aratat ca pentru a intra în Împaratia lui Dumnezeu nu exista decît o singura cale, aceea a ascultarii de Dumnezeu, chiar pîna la moarte. Numai acela care ar fi putut suporta mînia lui Dumnezeu si pedeapsa pacatului, care ar fi acceptat sa sufere si sa moara pentru cei pacatosi, asa încît sa satisfaca cerintele neprihanite ale legii divine calcate de om, ar fi putut sa fie vrednic sa deschida cartea. Si iata ca Mielul a fost gasit vrednic, Iisus Fiul lui Dumnezeu si Mîntuitorul nostru!
Si mai departe, în versetul 8, cuvîntul viziunii ne spune ca atunci cînd Mielul a luat cartea, cele patru fapturi vii si cei 24 de batrîni s-au aruncat la pamînt înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o alauta si potire de aur pline cu tamîie, care sînt rugaciunile sfintilor. Si cîntau o cîntare noua si ziceau: „Vrednic esti Tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile. Caci ai fost junghiat si ai rascumparat pentru Dumnezeu cu sîngele Tau oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod, si de orice neam. Ai facut din ei o împaratie si preoti pentru Dumnezeul nostru. Ei vor împarati pe pamînt! Ce moment deosebit! Ce contrast. Cu cîteva

clipe mai înainte tot universul sta consternat în tacere, iar apostolul Ioan plîngea înfrînt, descurajat si disperat. Dar iata ca întreaga suflare a universului divin este acum chemata sa intoneze un nou cîntec de slava, un nou oratoriu. În capitolul 4 am ascultat oratoriul creatiunii iar acum ascultam oratoriul mîntuirii, oratoriul Golgotei, al carui subiect de adorare, de data aceasta este Mielul, Salvatorul lumii.
De atunci, de cînd pe Golgota s-a împlinit actul mîntuirii noastre, si pîna astazi, acelasi cîntec strabate întreaga planeta, si tot mai multe fiinte omenesti se ridica sa dea slava Domnului Christos pentru vrednicia jertfei si a biruintei Sale.
Fie ca

acest cîntec sa nu înceteze nicidecum pîna cînd el nu va atinge inimile tuturor pamîntenilor pe care Dumnezeu i-a cuprins în meritele jertfei Fiului Sau. Fie ca acest imn maret al dragostei divine sa atinga si inima ta, iubite cititor care stai înca departe de Iisus. Iisus a murit si pentru tine si aceasta pentru ca te-a iubit. Vino azi cu mine la Golgota si priveste cum Iisus, Mielul lui Dumnezeu îsi da viata Sa divina pe cruce, pentru ca si tu sa fii rascumparat, pentru ca si tu sa fii readus în împaratia Sa.
Nu vrei sa intri chiar acum? Asculta glasul Sau care te cheama, glasul Golgotei si spune-i: „Da Doamne, vin la Tine. Doresc sa fiu mîntuit; doresc sa Te primesc în viata mea ca Domn si Mîntuitor si sa ma fac partas vesnic al biruintei Tale si unul dintre miriadele de fiinte din univers care Te vor lauda de-a lungul veacurilor fara de sfîrsit pentru iubirea Ta infinita. Amin!”

Descifrînd pas cu pas viziunile profetice pe care Apocalipsa ni le prezinta, avem posibilitatea binecuvintata de a descoperi si a cunoaste tot mai mult pe Acela care este stapinul universului si stapînul istoriei noastre, pe Iisus Christos Domnul.

De pilda, daca ar fi vorba sa facem o scurta recapitulare, capitolul 1 din Apocalipsa ni-L prezinta pe Iisus ca fiind viu, atotprezent, un Mîntuitor interesat în permanenta de biserica Sa careia îi da asigurarea „Eu vin curînd”.

În capitolul 2 si 3 Iisus adreseaza bisericii Sale sapte epistole care sînt de fapt sapte solii speciale. în fiecare din ele Iisus Se descopera pe Sine asa cum este El, pentru ca biserica Sa sa se simta atrasa de El si gata sa profite de pe urma marilor binecuvîntari pe care El doreste sa i le ofere. Pentru orice etapa a istoriei ei biserica a avut si va avea în Iisus un Prieten minunat, un Mîntuitor statornic în dragostea Sa fata de toti cei ce L-au aflat si si-au predat viata în mîinile Sale.

În capitolele 4 si 5 Iisus se prezinta în fata întregului univers în cea mai umila ipostaza, Mielul lui Dumnezeu. El, care ar fi putut sa se manifeste ca un leu fata de aceasta lume care avea sa-L respinga si sa-L rastigneasca, S-a dovedit si S-a comportat plin de toata umilinta si dragostea Sa divina acceptînd sa fie sacrificat ca un miel pentru ca sa ne salveze.

În capitolul 6 avem o alta viziune, a Mielului care tine în mîna Sa o carte sigilata cu sapte peceti si pe care Mielul re rupe una cîte una. Ruperea fiecarei peceti înseamna declansarea unor noi situatii înlauntrul bisericii crestine, a unor noi confruntari, noi crize. Persecutie, coruptie, apostazie, foamete si moarte, deznadejde, descurajare si pierderea rabdarii. Dar ruperea fiecarei peceti si descoperirea treptata a noi primejdii, obstacole si suferinte, aveau însa sa apropie si mai mult biserica Sa de solutia tuturor solutiilor, de dezlegarea tuturor tainelor, de cel mai glorios si mai triumfator deznodamînt al istoriei bisericii, si anume, revenirea în slava a Domnului nostru Iisus Christos. Alaturi de evenimentul Golgotei, acesta va fi cu adevarat lovitura de gratie a celui Atotputernic în dezrobirea bisericii Sale de pe pamînt.

Capitolul 7 împreuna cu primele versete din capitolul 8 ni-L prezinta pe Domnul Iisus ca fiind Aparatorul poporului Sau, Mijlocitorul celor credinciosi, Avocatul, Prietenul nostrucare prezinta în fata tronului divin rugaciunile noastre împletite cu meritele Sale neprihanite, care pledeaza cu ardoare pentru cazul fiecarui credincios. Pîna în prezent Iisus nu a pierdut nici un caz. Toti cei care L-au luat ca Aparator al vietii lor înaintea lui Dumnezeu au cîstigat, pentru ca ei au facut din Iisus mai întîi Prietenul lor, Domnul si Mîntuitorul vietii lor.
Acum dorim sa ne adîncim privirile în directia unei alte scene ceresti, a unei alte viziuni profetice, aceea a celor sapte trîmbite. Aceasta viziune se gaseste prezentata în capitolele 8 si 9. Apoi urmeaza o pauza, o întrerupere, dupa care viziunea este reluata în capitolul 11 începînd de la versetul 15 pîna la sfîrsitul acestui capitol. Cred ca ati notat – sapte biserici, sapte peceti si acum sapte îngeri cu sapte trîmbite. Dupa cum observam aceste trei viziuni sînt paralele între ele în ce priveste timpul în care se desfasoara cele cuprinse în ele precum si în ce priveste sursa lor divina, caci sapte este simbolul desavîrsirii divine. Daca în celelalte viziuni Domnul Iisus se prezinta bisericii Sale ca fiind Prietenul, Jertfa, Aparatorul, Mijlocitorul celor credinciosi, de data aceasta în viziunea celor sapte trîmbite Iisus este vazut ca fiind Stapînul lumii, nu numai al bisericii, Domnul tuturor providentelor pentru întreaga omenire.
Dar, ce înseamna o providenta divina? Permiteti-mi sa va relatez o întîmplare adevarata, foarte interesanta, petrecuta cu un pastor, cu unul din colegii mei. Cu multi ani în urma acest pastor se afla într-o zi de vineri pe la prînz într-una din Autogarile din Bucuresti la rînd ca sa prinda un bilet pentru autobuzul de la ora 3 care mergea în localitatea la care fusese delegat de biserica sa fie prezent în acel Sabat. Cînd a ajuns în fata ghiseului, cel ce vindea biletele l-a privit pe colegul meu si fara nici o explicatie i-a zis: „Dumitale nu-ti dau bilet!” Cum era si natural, colegul meu a încercat sa-i ceara o explicatie, dar omul de la ghiseu i-a raspuns: „Dumitale nu-ti dau, întelegi?” Si adresîndu-se catre cei ce stateau pentru bilete, acel om a adaugat: „Altul la rînd”. Neîntelegînd nimic din purtarea vînzatorului de bilete, gîndind ca poate a fost o greseala în alegerea autobuzului si a orarului, colegul meu s-a dus din nou în fata tabelului cu mersul autobuzelor ca sa se asigure ca fusese corect. Apoi a intrat din nou în rînd si din nou a fost întîmpinat cu acelasi refuz: „Dar dumneata nu întelegi ca nu-ti dau?” De data aceasta colegul meu a înteles ceva mai mult, ca în acest refuz atît de ciudat si de nedrept se ascundea ceva, o taina care înca nu era dezlegata de el, dar pe care gîndea ca mai tîrziu o va pricepe. S-a gîndit pentru un timp sa mearga la seful autogarii si sa primeasca explicatie, dar în cele din urma, lasînd toate în seama Domnului s-a gîndit sa ia urmatorul autobuz care pleca doua ore mai tîrziu, gîndindu-se ca va ajunge totusi la timp în localitatea respectiva. Si cînd a ajuns din nou în fata omului de la ghiseu, deja acesta da sa-i repete refuzul de mai înainte, cînd colegul meu l-a întrerupt spunîndu-i: „Un moment, m-am razgîndit. Dati-mi va rog un bilet la urmatoarea cursa”. Zis si facut. A dat banii, a luat biletul, s-a urcat în autobuzul respectiv si dupa o calatorie de doua ore si mai bine a ajuns în sfîrsit la destinatie, dar cum era de asteptat, tot timpul cît a durat calatoria colegul meu s-a framîntat cautînd raspuns la o întrebare care nu-i da pace. De ce, de ce s-a purtat acel om atît de ciudat? De ce mi-a fost dat peste cap tot programul? De ce a îngaduit în final Dumnezeu sa dau peste un om atît de lipsit de amabilitate, de pornit pe cearta si pe rau? Desigur ca fiecare dintre noi s-ar fi simtit la fel de nedumerit si necajit pentru o asemenea întorsatura a lucrurilor. De fapt fiecare avem experientele noastre în aceasta privinta. De cîte ori mintea noastra nu este cuprinsa de tot felul de întrebari, de stari de confuzie, de dezamagire de indignare si chiar de revolta fata de Dumnezeu. De ce, de ce asa si de ce tocmai mie? Unde este Dumnezeu? Ce face El? Nu-i mai pasa de mine, nu-i mai pasa de rugaciunile mele, de nevoile mele? Nu cumva m-a parasit? Daca cumva acestea sînt întrebarile si gîndurile care va apasa uneori mintea, iubiti cititori, atunci cred ca sfîrtsitul acestei experiente va va fi de folos.
Ajuns în acea localitate numai dupa putin timp a aflat ca autobuzul cu care insistase initial sa plece nu a sosit si nu avea sa mai soseasca niciodata deoarece pe traseu acel autobuz a fost implicat într-un accident extrem de grav din care au supravietuit numai cîteva persoane. Aceasta se poate numi cu adevarat o providenta divina.
Acel deznodamînt tragic i-a adus aminte colegului meu si i-a subliniat doua din fagaduintele de seama ale cuvîntului lui Dumnezeu, amîndoua scrise în cartea proorocului Isaia. Prima, în Isaia 58,11, spune astfel: „Domnul te va calauzi neîncetat”. A doua, si mai pretioasa decît prima, în Isaia 51,16 spune astfel: „Eu pune cuvintele Mele în gura ta si te acopar cu umbra mîinii Mele”.
O, cît de statornic este Domnul Dumnezeul nostru în dragostea si grija Sa pentru noi, pentru biserica Sa. Cît de minunate si binecuvîntate sînt providentele Sale! Dar aceste providente, trebuie sa stim, ca nu se manifesta numai în vietile unor anumite persoane, ci prin ele Dumnezeu lucreaza si asupra natiunilor, asupra popoarelor. Acesta era de fapt gîndul pe care proorocul Daniel dorea sa-l imprime în mintea împaratului Nabucodonosor si care cu greu avea sa fie acceptat de împarat, si numai în urma unor experiente teribil de costisitoare si dureroase.
Iata ce cauta Daniel, sa-l faca pe împarat sa înteleaga. Hotarîrea aceasta a fost luata în sfatul strajerilor si pusa la cale înaintea sfintilor, ca sa stie cei vii ca Cel Prea înalt stapîneste peste împaratia oamenilor, ca o da cui îi place si înalta pe ea pe cel mai de jos dintre oameni. Si un alt gînd rostit de Daniel catre acelasi împarat este ca El schimba gîndurile si împrejurarile, El rastoarna si pune pe împarati, El da întelepciune înteleptilor si pricepere celor priceputi.
Priviti acum asupra unei alte întîmplari pe care istoria o retine si în care putem vedea interventia mîinii Providentei. În anul de gratie al Domnului, 1588, o flota si o armata de 27.000 de oameni, îmbarcati pe 129 de vase de razboi, au fost trimise din Spania pentru a traversa Canalul Mînecii în Anglia cu misiunea de a distruge pentru totdeauna protestantismul si a instaura acolo o împaratie catolica. Aceea a fost celebra invincibila armata a lui Filip al II-lea. Si dupa toate calculele omenesti, aceasta armata detinea toate mijloacele si sansele ca sa se acopere de laurii biruintei si sa cucereasca Anglia. În fata acelui puhoi de oameni, Anglia nu avea sa opuna o rezistenta considerabila. Ea detinea la ora aceea numai 80 de corabii mici, de mic, foarte mic tonaj. Pentru Spania, victoria era sigura, ca si cîstigata, dar nu si pentru Dumnezeu. Din senin, o cumplita furtuna s-a abatut asupra

invincibilei armate si drept urmare Anglia, protestantismul si Dumnezeu au iesit biruitori. Iata ce avea sa ramîna scris în Enciclopedia Britanica în dreptul subiectului Invincibila Armata: „înfrîngerea armatei a salvat protestantismul englez si independenta Angliei si a marcat prabusirea puterii navale a Spaniei”. Dumnezeu, în providenta Sa se ocupa de soarta natiunilor întregi. Iata ce a scris unul din scriitorii mei preferati, E.G. White în cartea sa „Educatia” la pagina 166: „În analele istoriei omenirii dezvoltarea natiunilor, ridicarea si caderea imperiilor apar ca dependente de vointa si vitejia omeneasca. Mersul evenimentelor pare într-o masura, a fi hotarît de puterea, ambitia si capriciul omului. Dar în cuvîntul lui Dumnezeu perdeaua este data la o parte si atunci vedem înapoia, deasupra si în toata întinderea oricarei înaintari sau dari înapoi a intereselor, puterilor si patimilor omenesti, cum trimisii Celui atotîndurator îndeplinesc în mod tacut si linistit toate îndrumarile vointei Sale.”
A întelege aceste lucruri înseamna a întelege de fapt filozofia istoriei.

În profetia din Apocalipsa, referitoare la cele sapte trîmbite, valul este dat la o parte si apostolul Ioan vede cum mîna lui Dumnezeu croieste destinul oamenilor si al natiunilor pe parcursul întregii epoci crestine. Aceste trîmbite apar ca o paralela a celor sapte biserici si a celor sapte peceti. Cele sapte biserici zugravesc starile spirituale dinlauntrul hotarelor ei în decursul etapelor ei istorice. Cele sapte peceti zugravesc starile de lucruri din biserica, o biserica în continua confruntare cu lumea care o înconjoara, iar acum cele sapte trîmbite zugravesc istoria politica si militara a lumii în masura în care aceasta avea sa se intersecteze si sa afecteze planul lui Dumnezeu cu biserica Sa.
Apostolul Ioan spune în Apocalipsa 8,2: „Si am vazut pe cei sapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu si li s-au dat sapte trîmbite”. Aceste trîmbite sînt un simbol al razboiului, caci iata ce scria proorocul Ieremia despre sunetul de trîmbita care ajunsese la urechile lui: „Cum ma doare launtrul inimii mele; îmi bate inima, nu pot sa tac. Caci auzi suflete sunetul trîmbitei si strigatul de razboi” (Ieremia 4,19). Tabloul pe care aceasta viziune ni-l aseaza în fata este plin de înteles si foarte expresiv. Cei sapte îngeri care stau înaintea tronului cu cele sapte trîmbite nu sînt în necunostinta de starile de lucruri dintre oameni si natiuni. Ceea ce descoperim pe parcursul timpului cît îngerii suna din trîmbitele lor, ar putea sa ni se para ca nu este decît confuzie printre natiuni, stari de încordare, necazuri de tot felul, toate parca iesind de sub controlul divin. Dar priviti mai bine, acesti îngeri stau înaintea tronului Suveranului lor, asa încît evenimentele care se petrec pe pamînt sînt supravegheate de mîna înteleapta si puternica si plina de iubire si compasiune a Celuji Prea înalt. Mîntuitorul nostru cel viu simbolizat prin îngerul care sta în fata altarului de aur, despre care am studiat în prelegerea trecuta, conduce si stapîneste atît pe oameni cît si natiunile pamîntului. Trîmbitele, ce-i drept, pot sa sune, natiunile pamîntului se pot angaja în tot felul de conflicte militare; împaratii, regate sau oricare alte forme de guvernamînt pot sa apara sau sa dispara peste noapte, însa Iisus este prezent, atent, urmarind în mod activ scena istoriei, calauzind spre biruinta pe toti aceia care aleg sa stea de partea Sa.
Fiecarei natiuni si fiecarui om de azi Dumnezeu i-a rînduit un loc în marele Sau plan. Toti urmeaza sa decida prin propria lor alegere destinul pe care si l-au ales în timp ce Dumnezeu conduce toate lucrurile spre împlinirea planurilor Sale. Privita si mai de aproape, profetia celor sapte trîmbite este în realitate o rostire divina a sapte avertizari,

primele patru avertizari vorbind despre caderea Imperiului Roman de Apus, urmatoarele doua trîmbite vorbesc despre caderea Imperiului Roman de Rasarit, iar cea de a saptea trîmbita, ultima, descopera, anunta caderea tuturor formelor omenesti de guvernamînt, cînd împaratia pacii vesnice a Domnului Christos va fi inaugurata.
Aceste sapte trîmbite sînt în sens simbolic, nu istoric, o avertizare a amenintarilor si judecatilor divine iminente care vor cadea peste toate acele natiuni care au respins Evanghelia. Aceste judecati aveau sa cada mai întîi asupra Imperiului Roman si apoi asupra acelor natiuni sau regate din ale caror ruine aveau sa se formeze mai tîrziu natiunile lumii moderne dinaintea revenirii Domnului Christos, natiuni care, ca si Imperiul Roman aveau sa se arate vrajmase Evangheliei.
Referitor la primele patru trîmbite adnotarile la Noul Testament publicate în American Tract Society ne dau cea mai populara interpretare istorica a acestei prime parti a viziunii prin urmatoarele cuvinte: „Comentatorii în exegeza primelor patru trîmbite arata în mod general spre cele patru mari invazii barbare ale Romei de apus; aceea a gotilor sub conducerea lui Alaric, a vandalilor sub Genzeric, a hunilor sub conducerea lui Atila si a herulilor sub conducerea lui Odoacru”. Redau aceasta subliniere pentru ca sa va asigur ca interpretarile pe care le ofer în aceste studii nu sînt interpretarile personale sau neaparat ale Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Aceste interpretari apartin crestinismului si ele au fost pe parcursul anilor cernute prin multe site siverificate si confirmate cu istoria. Desigur ca în toata lumea crestina se gasesc si interpretatori sau exegeti cu vederi mai liberale sau cu vederi de-a dreptul fantastice, neancorate în istorie. Timpul însa si scurgerea evenimentelor va confirma în final cine a avut dreptate.
Iata ce scria despre aceleasi prime patru trîmbite un mare comentator al secolului trecut, Albert Barts, în comentariul sau la pagina 224 în original: „Prima trîmbita a simbolizat invazia lui Alaric, împaratul gotilor, la anul 410. A doua invazie a fost aceea a lui Atila, regele hunilor, supranumit ‘biciul lui Dumnezeu’. A treia trîmbita a fost devastarea Romei de catre Genseric, regele vandalilor, la anul 455. Iar cea de a patra trîmbita a constat în cucerirea finala a Romei prin sabia lui Odoacru, regele herulilor, care si-a asumat titlul de rege al Italiei în anul 476″. Anul 476 a ramas înscris în istorie ca fiind anul în care a cazut Imperiul Roman de Apus.
Iubiti cititori, ma gîndesc în aceste momente la felul în care a procedat Dumnezeu întotdeauna cu noi oamenii. Ati observat, El niciodata nu a revarsat judecatile Sale peste nici un om si peste nici o natiune pîna cînd nu le-a dat mai întîi ocazie dupa ocazie de a se pocai si a se întoarce spre Dumnezeu si spre caile neprihanite ale voiei Sale. Gînditi-va putin la un fapt din istorie. Timp de sapte zile au sunat trîmbitele în jurul cetatii Ierihon din vechime. Dar Ierihonul a tinut portile închise în fata mesagerilor divini, în fata poporului lui Dumnezeu si în final judecatile divine s-au prabusit peste acea cetate îndaratnica. Lumea de astazi tine înca portile zavorîte în fata Evangheliei vesnice a lui Dumnezeu. Nu ma refer numai la lumea pagîna care trebuie sa cunoasca Evanghelia, ci ma refer totodata si la milioanele de oameni ai lumii asa zise crestina, care înca stau cu inima zavorita în fata Evangheliei, sau care au acceptat numai o parte din Evanghelie, partea cea mai usoara. Si azi, trîmbitele adevaratilor îngeri slujitori ai lui Dumnezeu, duc pretutindeni vestea ca aceasta lume va fi din nou teatrul judecatilor divine pentru toti cei ce au refuzat ocazia de mîntuire.
Dumnezeu în providenta Sa plina de iubire, a îngaduit ca si noi românii, în conditii de libertate si pace sa avem conditii pentru a transmite tuturor românilor adevarurile curate si urgente ale cerului, ale Evangheliei vesnice. Este de datoria noastra sa facem cunoscute aceste lucruri si altora – între rude, între prieteni si în bisericile în care ne gasim. Noi care cautam sa descifram cuvîntul divin si sa-l punem la îndemîna tuturor sîntem hotarîti sa dam un sunet clar de trîmbita. Noi sîntem constienti de valoarea si importanta timpului în care traim si vrem sa fim credinciosi misiunii noastre. Iisus vine în curînd. Lumea noastra sta pe pragul vesniciei. Curînd judecatile divine se vor revarsa în cascada asupra lumii acesteia. Prindeti astazi stimati cititori mîna providentei, mîna lui Dumnezeu. Deschideti zavoarele inimii si primiti pe Iisus ca Domn si Mîntuitor al vietilor dumneavoastra. Si ajutati si pe altii sa-si deschida viata înaintea lui Dumnezeu. Este timpul! Este timpul sa dam un sunet clar de trîmbita ! Amin !

Ne aflam cu studiul nostru din Apocalipsa la viziunea celor sapte trîmbite a carei descriere începe cu capitolul 8 de la versetul 6. Dupa cum am subliniat mai înainte, aceste sapte trîmbite sînt în realitate o rostire divina a sapte avertizari, primele patru avertizari anuntînd caderea a patru judecati divine peste Imperiul Roman de Apus, iar urmatoarele doua anunturi vestind revarsarea judecatilor cerului asupra Imperiului Roman de Rasarit.
Desigur ca întrebarea naturala care apare imediat în mintea celor mai multi dintre noi este: „De ce tocmai Imperiul Roman? Ce legatura are profetia cu acest imperiu? În ce sens se intersecteaza preocuparile divine cu preocuparile unui imperiu pamîntesc?” Pentru a va oferi un raspuns la aceste întrebari consider ca este necesar sa explic lucrurile pornind de la aspectul lor religios. Adevarul absolut al Evangheliei care a fost predicat atît de Domnul Iisus cît si de apostolii Sai a fost acela ca omul nu se poate mîntui pe sine însusi din pacat. Pentru aceasta este necesara o forta din afara omului, o interventie cu caracter supranatural, care sa realizeze ceea ce omul nu este în stare prin propriile sale puteri, si anume, dezlegarea sa de legaturile pacatului si biruinta deplina asupra lui. În aceasta privinta concluzia pe care Domnul Iisus Christos a subliniat-o fara nici un ocolis prin cuvintele „Despartiti de Mine nu puteti face nimic”, aceasta concluzie a fost preluata mai tîrziu de apostoli si asezata într-o concluzie tot atît de categorica, „în nimeni Altul nu este mîntuire, caci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie sa fim mîntuiti”. Credinta în neprihanirea meritelor jertfei Domnului Christos este deci singura cale de mîntuire a omului. Pe de alta parte,îndreptatirea de sine a fost cauza caderii lui Satana. Aceasta de fapt este doctrina care sta la baza planului Satanei, de a-i abate pe oameni de la credinta în neprihanirea Domnului Iisus, la credinta în mîntuirea prin propriile lor fapte. Cînd oamenii vor ajunge sa respinga mîntuirea numai prin Iisus si se vor lipi de mîntuirea prin faptele lor proprii atunci planul Satanei este realizat iar mîntuirea omului este periclitata. Întoarcerea omului de la Christos spre sine însusi, spre eforturile sale înseamna pierderea vietii vesnice. Pentru o biserica, aceasta întoarcere si respingere a lui Iisus Christos va avea ca rezultat sigur retragerea Duhului Sfînt de la acea biserica, iar cînd o natiune ajunge sa respinga acest adevar absolut al Evangheliei, atunci acea natiune urmeaza sa fie cucerita si subjugata de o alta natiune mai puternica. Aceasta lectie a trebuit sa fie învatata de monarhul Babilonului antic Nabucodonosor. Cînd el se plimba pe acoperisul palatului împaratesc din Babilon încîntat de privelistea panoramica a Babilonului, de stralucirea cladirilor si parcurilor imperiale, plin de mîndrie a rostit urmatoarele cuvinte: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, prin puterea bogatiei mele si spre slava maretiei mele?” Împaratul însa nu stia ca prabusirea tronului sau era atît de aproape. Raportul cartii lui Daniel consemneaza urmatoarul fapt: „Nu se sfîrsise înca vorba aceasta a împaratului si un glas s-a coborît din cer si i-a zis: „Afla împarate Nebucadnetar ca ti s-a luat împaratia””.
Acelasi adevar avea sa fie învatat din caderea oricarei natiuni care avea sa se ridice pe parcursul secolelor de mai tîrziu. Dumnezeu, prin glasul primelor patru trîmbite vroia sa predea aceeasi lectie si imperiului Roman caruia îi sosise timpul judecatii lui. Roma, care era imperiul universal dominant la data cînd a avut loc prima venire a Domnului Christos fusese în chip minunat binecuvîntata cu cunostinta adevarului Evangheliei. Dar acest imperiu multinational a respins pe Iisus si L-a rastignit. Cel care a actionat ca reprezentant personal al împaratului Romei si care a rastignit pe Iisus a fost Pilat, guvernatorul Iudeei. Catre mai marii imperiului si catre mai marii natiunii iudaice a fost rostita mai întîi proclamatia învierii Domnului Iisus de catre soldatii care au pazit mormîntul Domnului. Dar atît reprezentantii Romei, cît si conducerea spirituala a natiunii iudaice au respins aceasta solie. În cele din urma Evanghelia a ajuns pîna la Roma. De la împarat si pîna la oamenii de rînd toti au cunoscut glasul Evangheliei în persoana crestinilor, dar putini au ales sa-i dea ascultare. Ei au ales mai degraba sa se distreze pe seama urmasilor lui Christos în circurile romane decît sa primeasca solia Evangheliei lui Iisus. Judecatile pustiitoare ale lui Dumnezeu au cazut mai întîi asupra Ierusalimului si asupra întregii natiuni iudaice. Era în mod natural de asteptat ca sa urmeze la rînd caderea imperiului Romei. Atît Ierusalimul cît si Roma au respins pe Christos, trimisul cerului, singura cale de salvare a omului pacatos.

Prima mare judecata divina care a cazut peste Imperiul Roman de Apus a venit prin mîna lui Alaric, un fost ofiter în armata romana. El s-a unit cu triburile barbare germanice venind dinspre rasarit si le-a condus spre Roma dupa un numar de ani de ravagii prin Europa de rasarit.

În anul 408 gotii condusi de Alaric trec Dunarea si apoi ca o grindina coborîta din Alpi se coboara asupra Romei la anul 410. Sunetul primei trîmbite care a zdruncinat imperiul din temelie a fost descris în textul biblic astfel: „îngerul dintîi a sunat din trîmbita. Si a venit grindina si foc amestecat cu sînge care au fost aruncate pe pamînt. Si a treia parte a pamîntului a fost ars, si a treia parte din copaci au fost arsi; si toata iarba verde a fost arsa”. Grindina, foc si sînge, o descriere foarte dramatica a teribilului macel ce urma pe oriunde treceau hoardele barbare ale gotilor. Timp de sase zile Roma a cazut în mîinile invadatorilor care distrugeau tot ce le sta în cale si jefuiau tot ce era de aur sau argint. Dupa moartea lui Alaric, la anul 410 sceptrul este preluat de cumnatul sau Adolfuscare s-a aliat cu romanii. Acesta si-a însusit purtarea unui general roman si mai tîrziu se casatoreste cu sora împaratului roman Honorius. Astfel, cucerirea Imperiului Roman de catre goti devine completa.
„Al doilea înger”, ne spune mai departe profetia, „a sunat din trîmbita. Si ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare. Si a treia parte din mare s-a facut sînge”. Puterea militara invadatoare care este asezata de profetie acum în prim plan se deosebea de aceea a gotilor prin faptul ca aceasta avea sa fie resimtita pe ape, mai mult decît pe pamînt. La vremea cînd Honorius, despre care am amintit mai înainte mai era înca împaratul Romei si traia din plin invazia gotilor, vandaliideja îsi facusera aparitia în Spania. Ei erau niste hoarde de barbari care se abatusera din nord-est, si pentru un timp s-au oprit ca pentru o scurta pauza în provinciile de apus ale Romei.

La anul 428 teribilul Genseric deveni conducatorul lor. Ambitia lui era fara limite si fara scrupule. Experienta vandalilor în navigatie si desigur, posibilitatea cuceririi Africii i-a determinat sa porneasca la drum. De fapt tinta finala a campaniilor lor era tot Roma. Asa se face ca în iunie anul 455 Genseric si vandalii debarca la gura Tibrului si Roma a fost din nou la bunul plac al barbarilor. Jaful a durat 14 zile si 14 nopti si tot ce avea vreo valoare ce putea sa intre într-un tezaur, fie ca apartinea vreunei familii sau întregii cetati a fost încarcat pe vase si transportat în Cartagina. De aici, din acest fapt istoric avea sa se înscrie în vocabularul multor popoare cuvîntul vandalism. Oriunde debarcau armatele vandale lasau în urma teroare si moarte, jaf si distrugere.
În cele din urma Roma, dupa luni de pregatiri intense, adunînd toate fortele ei militare din rasarit si apus porni spre Africa hotarîta sa invadeze si sa distruga cuibul vandalilor, Cartagina. Curînd aceste armate transportate de 1300 de corabii se aflau sub zidurile Cartaginei. Genseric, vazîndu-se împresurat ceru o pace de 5 zile. Între timp se stîrni pe mare o furtuna teribila si în negura noptii, corabii vandale încarcate cu materiale usor inflamabile au fost conduse în mijlocul flotei romane si parasite prada focului. De la cele cîteva corabii vandale în flacari, focul s-a întins la corabiile flotei romane asa încît din cele 1300 de corabii romane numai 200 de corabii au putut scapa de la prapad. Acesta a fost muntele de foc aprins despre care vorbea profetia, care a fost aruncat în mare si care s-a facut sînge. Cu cîta exactitate s-a împlinit cuvîntul divin!

Dar si al treilea înger a sunat din trîmbita. Si a cazut din cer o stea mare care ardea ca o faclie; a cazut peste a treia parte din rîuri si peste izvoarele apelor. Steaua se chema pelin. Si a treia parte din ape s-au prefacut în pelin; si multi oameni au pierit din

pricina apelor, pentru ca fusesera facute amare. În aceasta profetie a celei de a treia trîmbite, cei mai multi comentatori vad în ea o descriere a hunilor, unul dintre cele mai barbare triburi scite care s-au raspîndit de la Volga pîna la Dunare. La un moment dat, Teodosiu, împaratul de rasarit al imperiului, a fost nevoit sa cumpere pacea cu hunii prin platirea unui tribut anual si prin a-l onora pe Atila cu titlul de general. La data aceea cînd pacea a trebuit cumparata cu pret greu de aur, la Roma înca mai exista un senat. Acesta a fost pelinul pe care Roma a fost fortata sa-l bea în frunte cu împaratul ei si cu senatul. La anul 433 Atila si fratele lui devenira conducatorii barbarilor huni si în tratatul încheiat cu Roma, hunii au dictat toate conditiile pacii, fiecare conditie fiind o insulta fata de maiestatea sa imperiala. Cîteva din aceste conditii sunau astfel: „Pe malurile Dunarii sa se deschida o piata de marfuri scutita de taxe. Tributul anual al Romei catre huni sa fie dublat. O anumita suma de bani sa fie platita drept rascumparare oridecîte ori un sclav roman ar fi scapat de la stapînul sau barbar”. Si acum una dintre cele mai grave conditii: „împaratul roman sa renunte la toate tratatele si angajamentele sale încheiate pîna atunci cu vrajmasii hunilor”. Cu adevarat ca Roma ajunsese istovita si amarîta de atîta pelin. Ea a trebuit în cele din urma sa-si dea seama ca puterea ei s-a dus si ca mîndri locuitori ai imperiului devenisera obiectul celor mai crude dintre toate barbariile. Una din afirmatiile favorite ale lui Atila era: „Niciodata nu va mai creste iarba pe locul unde picioarele calului meu au trecut vreodata”.
Dar, ca un meteor, hunii au disparut din istorie la fel de repede precum au pasit pragul ei. Retras la unul dintre cele trei mari rîuri de hotar ale imperiului, la Dunare, Atila a lasat în urma lui darîmaturi, vieti distruse si cenusa. Atila, regele hunilor a murit în anul 453. Lumina acestei stele denumita de profetie pelin, a stralucit ce-i drept, putina vreme pe firmamentul istoriei Romei însa traiectoria ei a afectat atît de dureros acei putini ani.

Dupa aceasta, al patrulea înger a sunat din trîmbita: „Atunci a fost lovita a treia parte din soare si a treia parte din luna si a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele sa fie întunecata, ziua sa-si piarda a treia parte din lumina ei si noaptea, de asemenea”. Dupa cum vedeti în acest cel de al patrulea segment al profetiei, expresia a treia parte, care avea sa afecteze atît corpurile ceresti cît si ziua si noaptea, este foarte izbitoare. Europa, Africa si Asia erau cele trei mari întinderi de pamînt care constituiau pe atunci lumea cunoscuta de oameni. Una din aceste întinderi avea sa treaca printr-o lunga perioada de întuneric, timp în care Iisus, Soarele neprihanirii avea sa fie eclipsat si tinut aproape în întuneric; iar cei doi martori ai lui Dumnezeu, despre care gasim scris la capitolul 11 cu versetul 3, aveau sa prooroceasca îmbracati în sac timp de 1260 de zile sau ani profetici. În capitolul 12 din Apocalipsa din nou gasim despre soare, luna si stele, soarele fiind neprihanirea lui Iisus Christos care face biserica sa fie lumina lumii, luna, reprezentînd cuvîntul lui Dumnezeu, care este temelia pe care biserica a fost zidita, iar cele 12 stele reprezentînd conducerea bisericii Domnului Christos. În Apocalipsa 1,20 conducatorii celor sapte biserici sînt zugraviti în chip simbolic ca fiind niste stele în mîna Domnului. Ziua Evangheliei se întinde pe o perioada de 2000 de ani. A treia parte din aceasta perioada de 2 000 de ani urma sa fie una dintre cele mai întunecate timpuri din istoria bisericii. Eclipsa profetica a corpurilor ceresti si a timpului avea sa fie partiala. Dar aceasta profetie aplicata la soarta imediata a Imperiului Roman anunta prin cea de a patra trîmbita caderea întunericului, apusul acestui imperiu, al acestui vrajmas al Evangheliei. În anul 476 Odoacru, capetenia hoardelor barbare ostrogote, un alt popor care a batut la poarta Romei, a cerut ca atît numele cît si tronul Imperiului Roman de Apus sa-i fie puse la dispozitie. Senatul roman s-a plecat supus în fata acestei cerinte si Romulus Augustus, ultimul cezar, a acceptat sa renunte la tron. Astfel, soarele imperiului a apus si odata cu el, consulii si senatul. Luna si stelele aveau sa apuna si ele. Razboaiele barbare care s-au abatut asupra Europei au ramas în istorie ca fiind cele mai crude si sîngeroase razboaie, dar caderea Romei nu s-a datorat neaparat acestor razboaie. Ele au fost judecati divine revarsate peste Roma imperiala, peste cetatea care desi a cunoscut lumina Evangheliei si a auzit vestea mîntuirii lui Iisus a respins oferta cerului la mîntuire, întocmai cum a respins-o si Ierusalimul cu ani mai înainte. În aceasta privinta istoria Romei a fost o confirmare exacta a cuvintelor inspirate ale lui David din Psalmul 7,11-13: „Dumnezeu este un Judecator drept, un Dumnezeu care se mînie în orice vreme. Daca cel rau nu se întoarce la Dumnezeu, Dumnezeu îsi ascute sabia. Îsi încordeaza arcul si îl ocheste, îndreapta asupra lui sageti omorîtoare si arunca sageti arzatoare”.
Roma nu s-a întors la Dumnezeu. Dimpotriva, decaderea ei s-a accentuat cu fiecare generatie, cu fiecare cezar. Ea, nu numai ca nu s-a întors spre Dumnezeu, dar a dispus si uciderea a mii de crestini. Un istorician modern, Filip Schaff, vorbind despre decaderea morala a lumii de atunci si despre scopul evenimentelor simbolizate prin cele sapte trîmbite, subliniaza marele adevar: „Cresterea nestavilita a avaritiei, risipa, extravaganta, voluptatea, placerea dupa spectacole, necumpatarea si nelegiuirea, pe scurt, toate viciile pagîne pe care crestinismul pornise sa le stîrpeasca au continuat sa îndrepte atît imperiul cît si pe locuitorii lui cu toata graba spre distrugere si în cele din urma în mîinile necioplite, dar mult mai morale ale unor barbari vajnici. Nimic altceva decît judecatile divine distrugatoare asupra unei crestinatati doar cu numele, dar de fapt pagînizate, ar fi putut deschide calea spre o regenerare morala a societatii. Trebuia sa apara natiuni noi, natiuni tinere, daca era de dorit ca samînta civilizatiei crestine pregatita în vechiul Imperiu Roman, urma sa prinda radacini puternice si sa rodeasca fructe. Triburile barbare care s-au aruncat în avalanse asupra Romei imperiale au salvat nu numai civilizatia ci si crestinismul. Daca Imperiul Roman ar mai fi durat, crestinismul s-ar fi stricat si mai mult. Dar acel imperiu ca si celelalte mari imperii dinaintea lui, Babilonia, Medo-Persia si Grecia îsi împlinise misiunea sa istorica si acum îi sosise timpul ca sa apuna. Un alt istorician Huleight, pe care doresc sa-1 citez, vorbind despre primejdia pagînizarii crestinismului, la vremea cînd biserica a fost ridicata la rangul de biserica de stat, dîndu-i-se posibilitatea sa poarte sabia autoritatii civile, declara astfel: „Barbarii au venit nu numai sa pedepseasca Roma, ci, de asemeni, si pentru ca sa primeasca Evanghelia pe care biserica neglijase sa le-o duca”. Biserica crestina care ar fi trebuit sa regenereze imperiul si sa duca Evanghelia la barbari nu a împlinit niciuna dintre aceste datorii. Primind înlauntrul ei fara nici o schimbare prealabila acea societate imperiala învechita si cangrenata, biserica a devenit neputincioasa în a mai salva ceva. De aceea, acea societate trebuia sa piara. Si barbarii, care fusesera neglijati au trebuit sa vina ei însisi ca sa afle Evanghelia si totodata sa pedepseasca si sa nimiceasca o lume pentru a carei vindecare nu se mai gasea nici un leac. O, cît de adevarate sînt aceste cuvinte. Ele însa ma duc cu gîndul la lumea noastra de azi în care traim. Pretutindeni în lume sînt semne vizibile de decadere morala, stari de pacat care striga la cer dupa o judecata imediata. Pretutindeni se vede acea goana nestavilita dupa cîstiguri si risipa, dupa extravaganta si placeri, dupa necumpatare si faradelege. Ce va putea vindeca aceasta lume? Ce o va mai putea salva? Un singur lucru, primirea soliei Evangheliei, întoarcerea la Dumnezeu prin pocainta si trairea unei vieti sfinte, primirea Domnului Iisus Christos ca Mîntuitor si stapîn al vietilor noastre. Aceasta este de fapt chemarea lui Dumnezeu pentru un timp ca acesta. Acesta este de fapt scopul predicarii noastre, noi dorim sa predicam soliile curate si mîntuitoare ale Evangheliei tuturor acelora care doresc sa fie salvati. Lumea noastra de astazi, cu toate pacatele, abuzurile, nelegiuirile si decaderile ei sta pe pragul judecatii divine, se pregateste pentru secerisul ei. Întrebarea pe care adeseori mi-o pun si vreau sa v-o pun si dumneavoastra este: „Care este de fapt directia vietii mele?”

Se îndreapta viata mea si a dumneavoastra spre ziua judecatii si nimicirii noastre împreuna cu aceasta lume sau spre ziua mareata a revenirii Domnului Christos si a izbavirii noastre de pe aceasta planeta ce se rostogoleste vertiginos în spatiu spre capatul istoriei ei. Daca aceasta ar fi ultima zi din viata noastra cum am alege-o s-o traim? Iubiti cititori, stati putin si gînditi-va la aceasta întrebare. Luati-va timp si analizati lucrurile cît si traiectoria profetica a cuvîntului lui Dumnezeu, si astazi, acum, raspundeti chemarii lui Dumnezeu, dati mîna lui Dumnezeu si invitati pe Iisus si mîntuirea Sa în inimile dumneavoastra. Pregatiti-va astfel pentru ziua cea mare a Domnului. Si Dumnezeu sa va ajute neîntîrziat la toate acestea. Amin!

În prelegerea trecuta, am încercat sa facem împreuna o incursiune în istoria Imperiului Roman de Apus. Poate ca la începutul prelegerii vi s-a parut destul de ciudat sa aflati ca divinitatea Si-a luat timp si a aratat o atentie deosebita fata de acel imperiu pagîn. Însa acest fapt nu ar trebui sa ne mire deloc. El nu ar trebui sa fie privit ca un caz unic, ca o exceptie. Dimpotriva, daca deschideti paginile Sfintelor Scripturi la cartile proorocilor Isaia, leremia, Ezechiel, Iona, Naum si mai ales aceea a lui Daniel, veti putea descoperi un numar impresionant de proorocii speciale din partea lui Dumnezeu, care aveau în vedere tot felul de popoare pagîne care au trait cîndva pe arena istoriei. Ce ne descopera acestea? Printre mult alte lucruri, un fapt deosebit de important, si anume ca Dumnezeu este adevaratul Stapîn al istoriei si al tuturor popoarelor pamîntului. În masura în care un popor sau un om raspunde pozitiv chemarii lui Dumnezeu si în masura în care accepta sa joace rolul pe care Dumnezeu l-a avut cu acel popor sau cu acea persoana, asupra acelei persoane sau asupra acelei natiuni se coboara tot harul si toate binecuvîntarile cerului, sau de nu judecatile cele mai aspre. De ce asa?, veti întreba. Secretul sta în dispozitia oamenilor de a împlini voia lui Dumnezeu.
Priviti putin la poporul iudeu de altadata. Istoria acestei natiuni este una dintre cele mai vadite dovezi privind felul cum procedeaza Dumnezeu cu noi oamenii. Acest popor, ca nici un alt popor, a fost ales si chemat de Dumnezeu sa joace un rol coplesitor de important în planul divin, si anume, acela de a fi lumina neamurilor, de a duce lumii vestea mîntuirii. Dupa cum era si normal,

Dumnezeu care investise în acest popor atîtea binecuvîntari, investise tot atîtea si asteptari. Dumnezeu astepta de la poporul Sau ales în primul rînd ascultare si un sporit simt de raspundere. Acestui popor Dumnezeu i-a încredintat legea Sa, slujba dumnezeiasca de a fi martorul Sau, legamintele, proorocii, apostolii, fagaduintele nespus de mari si scumpe ale mîntuirii si deasupra tuturor, harul ca în acest popor sa se întrupeze ca om între oameni Fiul lui Dumnezeu. Dar Israel s-a aratat ca natiune cu totul necredincioasa fata de chemarea divina, total iresponsabila atît fata de planul lui Dumnezeu cît si nerecunoscatoare fata de încrederea si binecuvîntarile primite. Urmarea a fost ca Dumnezeu nu numai ca s-a dispensat de acest popor, dar a facut ca asupra acestei natiuni sa se reverse judecatile aspre ale cerului. Dumnezeu însa nu a renuntat la planul Sau de a duce Evanghelia mîntuirii la orice om. În vederea acestui scop El a adus la viata un nou Israel, o biserica a Noului Testament, o biserica multinationala, mondiala.
E interesant de urmarit faptul ca atunci cînd natiunea lui Israel îsi traia ultimele ei zile de har care mai ramasesera în planul divin pentru ea, deja pe arena lumii se ridicase un imperiu urias, Imperiul Roman. Întins pe trei continente si strabatut de drumuri bune, bogat, puternic si influent, dispunînd de toate cele necesare, acest imperiu avea sa cunoasca cel mai mare har, acela de a fi o unealta a lui Dumnezeu în vederea împlinirii planului lui Dumnezeu cu întreaga lume. Dar din pacate Roma si cezarii ei au respins pe Iisus, împaratul cerului. Ei au vazut în Iisus un inamic, un galilean razvratit, un uzurpator. Drept urmare ei au pronuntat condamnarea Lui si apoi si a urmasilor Lui la moarte. Astfel Roma, în loc sa primeasca solia cerului, a ales mai degraba sa lupte împotriva ei si împotriva mesagerilor ei, apostolii. Ea care ar fi trebuit sa fie unealta divina care sa duca mîntuirea la popoarele barbare din afara granitelor ei, ea si-a închis granitele în fata oricaror încercari si planuri ceresti. În loc ca Roma sa se lase cucerita de puterea Evangheliei si cu aceasta putere sa porneasca sa cucereasca si sa stapîneasca lumea, cezarii Romei au fost captivati de puterea armelor si a banului. La orizond însa se apropiau si pentru Roma ultimele ei zile de har, dar pîna atunci trebuia sa se faca înca multe apeluri pe lînga inima cirmuitorilor acestui vast imperiu. Din istoria faptelor apostolilor, asa cum apare sub de pana inspirata a evanghelistului Luca, aflam cum Dumnezeu trimite pe ucenicul Sau Pavel la Roma. Calatoria apostolului Pavel la Roma nu avea sa fie un fel de croaziera pe Mediterana, ci un sir de peripetii pline de primejdii. În capitolul 27 din cartea Faptele Apostolilor ne este prezentata una din acele peripetii care parea sa puna capat vietii lui si a tuturor celor de pe acea corabie, o furtuna teribila. Voi reda, pentru beneficiul studiului nostru, cuvintele unui martor ocular: „Soarele si stelele nu s-au vazut mai multe zile. Si furtuna era asa de puternica încît în cele din urma pierdusem orice nadejde de scapare. Oamenii nu mîncasera de multa vreme. Atunci Pavel s-a sculat în mijlocul lor si a zis: „Oamenilor, trebuia sa ma ascultati si sa nu fi pornit cu corabia din Creta, ca sa fi scapat de aceasta primejdie si de aceasta paguba. Acum va sfatuiesc sa fiti cu voie buna, pentru ca niciunul din noi nu va pieri si nu va fi alta pierdere decît a corabiei. Un înger al Dumnezeului al caruia sînt eu si caruia îi slujesc mi s-a aratat azi noapte si mi-a zis: ‘Nu te teme Pavele, tu trebuie sa stai înaintea Cezarului’”. Ati notat ce misiune precisa avea apostolul Pavel, ce plan divin sta gata sa se împlineasca prin Pavel? „Tu trebuie sa stai înaintea cezarului”. Dar atît în Roma cezarilor cît si oriunde pe cuprinsul imperiul Roman, putini, foarte putini au ales sa primeasca solia Evangheliei. Dar, ca si celelalte trei mari imperii dinaintea ei Babilonia, Medo-Persia si Grecia, si Roma acum se apropia cu grabire de ziua judecatii divine. Primele patru trîmbite ale cerului deja anuntasera primele patru vaiuri. Aceste vaiuri si-au gasit împlinirea în cele patru mari invazii barbare care s-au abatut asupra Romei si care în cele din urma aveau sa-i aduca nimicirea. Dar, notati va rog, ce anunta profetia divina la încheierea primelor patru trîmbite în Apocalipsa 8,13: „M-am uitat si am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului si zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pamîntului din pricina celorlalte sunete de trîmbita ale celor trei îngeri care au sa mai sune””. Judecatile divine pregatite pentru marele imperiu Roman înca nu se sfîrsisera. Acum venise rîndul si ramurei de rasarit a Imperiului Roman.
Sa deschidem din nou în Apocalipsa la capitolul 9, primele 5 versete: „Îngerul al cincilea a sunat din trîmbita. Si am vazut o stea care cazuse din cer pe pamînt. I s-a dat cheia fîntînii adîncului si a deschis fîntina adîncului. Din fîntîna s-a ridicat un fum ca fumul unui cuptor mare. Si soarele si vazduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. Din fum au iesit niste lacuste pe pamînt si li s-a dat o putere ca puterea pe care o au scorpiile pamîntului si li s-a zis sa nu vatame iarba pamîntului, nici vreo verdeata, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu sa-i omoare, ci sa-i chinuiasca cinci luni. Si chinul lor era cum e chinul scorpiei cînd înteapa pe un om”. Sa citim si versetul 11 din acelasi capitol: „Peste ele aveau ca împarat pe îngerul Adîncului care pe evreieste se cheama Abadon, iar pe greceste Apolion”. Pe cine zugraveste deci a cincea trîmbita? Pe acea stea care a cazut din cer pe pamînt. Pentru cei familiarizati cu Sfintele Scripturi nu mai reprezinta o taina cine este acea stea. În Biblie îngerii sînt simbolizati adeseori prin stele, iar Satana si îngerii lui prin niste stele care au cazut. Vorbind despre Lucifer, proorocul Isaia întreaba la capitolul 14 versetul 12: „Cum ai cazut din cer Luceafar stralucitor, fiu al zorilor? Cum ai fost doborît la pâmînt?” Fara nici o îndoiala ca

trîmbita a cincea face referire precisa la Satana. Însa Satana întotdeauna si-a realizat lucrarea sa pe pamînt prin intermediul uneltelor omenesti si de aceea, acea stea cazuta din cer trebuia sa reprezinte acea forta omeneasca prin care Satana avea sa-si puna în aplicare planurile sale.
În privinta interpretarii acestei trîmbite toti comentatorii care încearca sa priveasca profetia în paralel cu istoria lumii sînt de acord ca unealta omeneasca de care s-a slujit Satana a fost Mahomed si marea sa miscare religioasa mahomedanismul. Influenta otravitoare a religiei mahomedane cu senzualismul ei, cu fanatismul si cu zelul cu care aceasta a fost propagata în lume ne demonstreaza ca aici este vorba de ceva cu mult mai mult decît întelepciune, putere si ambitie omeneasca. În spatele acestei profetii sta mintea iscusita a lui Satana care a inventat si apoi a raspîndit în lume aceasta religie falsa care mai bine de un mileniu s-a dovedit a fi un adevarat blestem, o otrava pentru omenire, si care tine înca în chinga ei de fier într-o adevarata negura spirituala si robie peste 700 de milioane de oameni. O alta paralela pe care aceasta profetie o face între Satana si unealta de care el s-a folosit de atunci si pîna azi este în ce priveste expresia adîncul, cheia fîntînii adîncului. Aceasta expresie mai apare în primele trei versete din Apocalipsa capitolul 20, care vorbesc despre cele ce se vor întîmpla cu Satana dupa revenirea Domnului Christos si înaltarea la cer a bisericii Sale pe parcursul celor 1000 de ani. Din adîncul acelor vaste teritorii de pustiuri si dune de nisip ale Arabiei s-au ridicat si hoardele sarazine care asemenea unei invazii de lacuste urmau sa semene ruina si prapadul aproape în toata lumea cunoscuta la vremea aceea. Cheia care i-a fost data lui Mohamed cu care el a deschis funtuna adîncului degajînd un fum si din fum au iesit niste lacuste pe pamînt, s-a pretins de catre Mohamed ca i-a fost data direct de îngerul Gabriel. Coranul, spunea Mahomed, ca i-a fost dat prin revelatie directa de catre îngerul Gabriel. Pentru cine si-a luat timp sa studieze învataturile coranului nu-i va fi greu

sa descopere în preceptele acestei carti de doctrina enorm de multe elemente împrumutate din crestinism si iudaism. Daca lui Mohamed i s-a dat o cheie, acea cheie este clar ca nu i-a fost data de îngerul Gabriel ci de

celalalt înger, de acela care a cazut din cer, Lucifer, Satana.
Ultima parte a versetului 3 din capitolul 9 neîntareste si mai mult aceasta concluzie. Cuvîntul ne spune: „Li s-a dat o putere ca puterea pe care o au scorpiile pamîntului”. Întrebarea este, cine le-a dat aceasta putere? În lume sînt doar doua forte – forta binelui si a raului, Dumnezeu si Satana. Distrugerea, nenorocirile, razboaiele si moartea au fost si au ramas dintotdeauna si pîna astazi opera lui Satana. Din adînc avea sa se ridice acest nor de lacuste, din adînc avea sa-si primeasdca puterea. Iata ce a scris un profund comentator al Apocalipsei despre mahomedanism si originea lui. Acest comentator se numeste Filip Mauro, iar cartea sa poarta titlul „Despre lucrurile care au sa vina„. La pagina 313, 314 sta scris urmatorul comentariu: „Islamismul este taina de cea mai întunecata factura. Ea exclude orice explicatie naturala. Originea lui este atît de neasemanatoare cu a celorlalte imperii încît nu ne lasa nici o alta alternativa decît ca el s-a nascut supranatural. În mod vadit el, islamismul, a fost destinat sa fie un fel de contraparte a crestinismului, deoarece sursa vizibila a lui a fost într-o persoana conducatoare care pretinde a fi singurul reprezentant si profet al lui Dumnezeu si într-o carte care este venerata de închinatorii ei ca fiind cuvîntul lui Dumnezeu. Mai mult , el are putere supranaturala de a inspira multimile, chiar si pe cei mai aspri, mai fiorosi si mai setosi de sînge oameni cu extrem de mare fanatism religios aducîndu-i în mod instantaneu pe pragul freneziei. În aceasta privinta nu mai gasim nici o paralela în istoria omenirii.”
Începînd de la versetul 7 pîna la versetul 10 din capitolul 9 ni se ofera o înseptita descriere a acestor lacuste simbolice. Aceste hoarde ale pustiului au primit putere si o misiune speciala. Nu atît aceea de a omorî ci aceea de a produce agonia, ca scorpionii. Omorurile si distrugerile aveau sa se împlineasca prin cea de a sasea trîmbita. Pe tot timpul cît au durat atacurile si cuceririle sarazinilor, Imperiul Roman de Rasarit cu capitala la Constantinopole a rezistat oricarui macel. Nu mai putin de zece ori mahomedanii au încercat sa cucereasca Constantinopole dar fara de succes. Ambitia sarazinilor a fost sa faca din islamism religia universala a lumii. Dupa cucerirea Asiei Mici si a Asiei de Nord, planul lor era sa patrunda în Europa, numai ca în cale le sta Constantinopole. Nereusita lor de a cuceri aceasta fortareata i-a determinat sa schimbe directia planului lor si sa caute sa intre în Europa prin strîmtoarea Gibraltar. Intentie lor era sa-si completeze astfel stapînirea asupra Mediteranei, dar si aici, în acest punct extrem al Europei aveau sa fie tinuti pe loc. La anul 723 la batalia de la Tur mahomedanii au fost înfrînti. Cinci luni de zile, sau 150 de ani profetici, ne spune profetia în capitolul 9, versetele 5 si 10, avea sa dureze aceasta a cincea trîmbita. Daca înainte sau în aceasta perioada de cinci luni au mai fost atacuri si cuceriri minore, ele au apartinut unor triburi arabe razlete, sau poate acelor forte dezorganizate sau înfrînte ale acelui imperiu Sarazin care cunoscuse un declin atit de rapid. Dar, desi înfrînti, sarazinii si mahomedanismul au continuat sa tulbure lumea înca multa vreme. Un razboi de hartuiala a început între Bizant si Bagdad din care nimeni nu reusea sa repurteze victorii de durata. Sarazinii continuau totusi sa sîcîie frontierele imperiului din Egipt si pîna la Eufrat. Odata cu fondarea Bagdadului, la anul 762 imperiul arab al sarazinilor a intrat într-o noua faza a istoriei. Epoca razboaielor si a cuceririlor arabe au parut sa fi încetat dînd loc unei epoci în care lumea araba devine deschisa în fata civilizatiei. Dar versetul 11 din capitolul 9 subliniaza un fapt zguduitor: „Peste ele aveau ca împarat pe îngerul Adîncului care în evreieste se cheama Abadon iar pe greceste Apolion”. Amîndoua aceste nume traduse în limba româna înseamna nimicitorulsau distrugatorul. Acelasi nume a fost subliniat de apostolul Pavel în cuvintele fiul pierzarii.
Sosise timpul sa sune si cea de a sasea trîmbita. Versetul 12 ne spune: „Cea dintîi nenorocire a trecut; iata ca mai vin înca doua nenorociri dupa ea”. În cea de a sasea trîmbitase gaseste simbolul Imperiului Otoman care a pus capat Imperiului Roman de Rasarit si a stapînit si amenintat natiunile Europei timp de aproape 4 veacuri. Sarazinii arabi primisera putere de la îngerul Adîncului numai pentru ca sa întepe, sa raneasca, sa otraveasca victimele. În versetul 5, cin capitolul 12 citim: „Li s-a dat putere nu ca sa-i omoare, ci ca sa-i chinuiasca cinci luni”. Acum însa, Imperiului Otoman îngerul Adîncului i-a dat putere sa omoare. La capitolul 10 cu versetul 18 citim: „A treia parte din oameni au fost ucisi”.
Îngerul al saselea a sunat din trîmbita. „Si am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu si zicînd îngerului al saselea care avea trîmbita: „Dezleaga pe cei patru îngeri care sînt legati la rîul cel mare,la Eufrat”. Si cei patru îngeri au fost dezlegati ca sa omoare a treia parte din oameni.Aici facem cunostinta cu alti patru îngeri, niste agenti omenesti, evident, care aveau sa lucreze sub influenta si puterea îngerului Adîncului. Cine erau de fapt turcii? La origine ei erau niste hoarde barbare care-si traiau viata în muntii Altai din Asia centrala. Marile migratii dinspre rasarit au dus aceste triburi turcmene spre apus si spre miazazi si în drumul lor acestea s-au unit cu triburile arabe seleucide. Ajunse la Eufrat, ele au întîlnit cele patru sultanate: Alepo, Iconia, Damasc si Bagdad. Acestia erau cei patru îngeri care stateau gata pentru a fi dezlegati si a porni campania lor nimicitoare. Pe de o parte, aceste ramasite ale imperiului saracen de altadata au intrat pentru a se integra în Imperiul Otoman de curînd format, iar turcii, la rîndul lor au adoptat religia lui Mohamed. Turcii urmau sa fie aceia care aveau sa rupa catusele ce tinusera pe loc puterile islamului. Însa acum, sub conducerea împaratului lor, îngerul Adîncului, aceste puteri aveau sa fie slobozite asupra Imperiului Roman de Rasarit si asupra crestinismului. La anul 1300 Otoman se proclama sultan, împarat peste tot imperiul Osman, succesorul lui, un barbat foarte întreprinzator si de mare curaj, mînat de fanatism religios si de ambitia dupa glorie militara, ridica imperiul sau la rangul de cea mai mare putere militara din Europa si Asia. În anul 1519 sub domnia lui Suleiman al doilea cel mare, Imperiul Otoman avea sa atinga cea mai înalta treapta a puterii si bogatiei lui. Acesta avea sa fie punctul de zenit, dupa care, potrivit cu profetia biblica avea sa înceapa apusul acestei puteri. În profetia celei de a sasea trîmbite se afla cuprinsa cu o exactitate uluitoare data cînd la tronul lui Dumnezeu avea sa se puna capat acestei puteri si ea urma sa fie înfrînta. Dar despre aceasta extraordinara profetie doresc sa va vorbesc în prelegerea viitoare. Atunci vom putea vedea cum Dumnezeu care a prezis istoria cu sute de ani mai înainte avea să conduca toate evenimentele spre înplinirea cuvîntului Sau. Desi acest imperiu pagîn a primit puterea lui de la îngerul Adîncului, de la Satana vrajmasul lui Dumnezeu, totusi Dumnezeu este Cel ce a îngaduit acest vai peste omenire, cu tot cortegiul lui de necazuri, orori, prapad si violenta. Si aceasta, pentru ca prin mîna unor pagîni Dumnezeu sa judece, sa mustre, sa pedepseasca si astfel sa trezeasca întreaga crestinatate la o viata noua si curata.
Cît de tragic încheie însa profetia nereusita aparenta a planului lui Dumnezeu cu aceste judecati. „Ceilalti oameni care n-au fost ucisi de aceste urgii nu s-au pocait de faptele mîinilor lor, ca sa nu se închine dracilor si idolilor de aur, de argint, de arama, de piatra si de lemn care nu pot nici sa vada nici sa auda nici sa umble. Si nu s-au pocait de uciderile lor, nici de vrajitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtisagurile lor”. Ce trista concluzie. În ciuda tuturor mustrarilor divine, crestinatatea acelor vremuri nu s-a trezit, nu s-a lepadat de pacatele ei favorite, nu s-a întors la Dumnezeu într-o adevarata pocainta si nu i s-au închinat, ci dimpotriva, ea si-a vazut mai departe de idolatria ei, de închinarea ei la icoane, de crimele, vrajitoriile, desfrînarile si furtisagurile ei. Ce lectie! Ce semnal de alarma pentru generatia noastra.
Potrivit cu alte profetii biblice, ma simt obligat sa va atrag atentia ca si lumea noastra va deveni în curînd scena celor mai grozave judecati divine, judecati care nu vor avea egal cu nimic în istoria omenirii. Despre acele vremuri însusi Domnul Iisus a spus: „Oamenii îsi vor da sufletul de groaza în asteptarea lucrurilor care au sa se întîmple pe pamînt”. Scopul cu care El va îngadui acele judecati este acela de a pedepsi generatia noastra, pe toti aceia care au refuzat pîna si ultima Sa chemare la pocainta si au ales sa traiasca în continuare pîna la sfîrsit o viata de păcat. Caderea ultimelor judecati nu va avea un scop corectiv, nu vor mai urmari trezirea nimanui, ci pedepsirea lumii noastre pentru idolatria, vrajitoriile, crimele si toate placerile ei vinovate. Eu sper ca nimeni dintre dumneavoastra care cititi aceste prelegeri nu va veti închide inima în fata chemarii divine. Eu sper ca veti raspunde chemarii lui Dumnezeu la pocainta, la o viata de adevarata credinta si sfintenie. Si fie ca Domnul Dumnezeu sa ne ajute pe toti la aceasta, caci vremea este aproape. Amin!

În prelegerea trecuta am cautat sa descifram ultima parte a profetiei celor sapte trîmbite si în lumina dovezilor istoriei sa le patrundem întelesul. Ca si primele patru trîmbite, si trîmbitele a cincea si a sasea ne-au descoperit pe Iisus ca fiind Stapînul istoriei, iar interventiile Sale providentiale ca fiind mîna Sa la lucru în vederea calauzirii, apararii, mustrarii sau chiar razbunarii alesilor Sai de pe pamînt.
Luate laolalta cele sase trîmbite despre care am studiat pîna acum sînt de fapt un sir de sase mari judecati divine ce trebuiau sa se abata ca niste vaiuri asupra lumii cuprinse în hotarele Imperiului Roman de Apus si de Rasarit. Acest imperiu mai mult decît oricare alte imperii care au existat vreodata sub soare a fost onorat de cer prin vizita Suveranului universului, Iisus Christos care S-a coborît si S-a întrupat la Betleem. Acest imperiu, mai mult decît oricare alt imperiu antic a fost inundat de valurile de lumina ale Evangheliei si înobilat de prezenta si viata sfînta a mii si mii de adevarati martori ai lui Iisus. Dar Roma, în loc sa aprecieze ocaziile de aur ale cerului a refuzat lumina, a refuzat chemarea cerului la pocainta, a refuzat sa renunte la idolatrie, la crima, spiritism, desfrîu si jaf. Atunci, în marele sfat al tronului divin s-a rostit sentinta aceea care trebuia sa pecetluiasca soarta întregului imperiu.
Primele patru trîmbite, dupa cum am vazut, aveau drept scop sa judece, sa pedepseasca si sa puna capat istoriei Imperiului Roman de Apus. Acest fapt a avut loc la anul 476 D.Hr. cînd sub atacurile îndraznete si dure ale armatelor barbare ale ostrogotilor sub conducerea lui Odoacru, Roma capituleaza. 150 de ani mai tîrziu cînd îngerul al cincilea urma sa sune din trîmbita sa, de undeva din strafundurile Arabiei ca dintr-un adînc trebuia sa se ridice acum asemenea unui fuior de fum si sa se întinda în lume ca o invazie de lacuste alte hoarde barbare, acelea ale sarazinilor lui Mahomed. Inspirate de o religie fanatica, care desi era încarcata cu multe elemente crestine, în realitate era vrajmase crestinismului, înzestrata cu o putere mare de distrugere primita de la îngerul adîncului Apolion, Satana. Armatele sarazine au fost vazute în profetie în lucrarea lor de chinuire, de înveninare a lumii. Daca nu ar fi fost la lucru mîna lui Dumnezeu care sa opreasca înaintarea acestor hoarde, cu siguranta ca întreaga Europa ar fi fost chinuita si otravita. Dumnezeu însa a restabilit pacea pe pamînt, a întors valul de lacuste în hotarele tinuturilor de rasarit si a oferit lumii timp si ocazie de pocainta.
Dar dupa acest vai lumea trebuia sa cunoasca si cel de al doilea vai. Si cînd a sunat cel de al saselea înger din trîmbita sa un alt vai se profila la orizont, marele imperiu Otoman. Celebrul istorician E. Gibbon în marea sa opera „Istoria declinului si caderii Imperiului Roman”în capitolul 64 parag. 14 ne ofera data precisa cînd urma ca lumea sa cunoasca si acest vai. Iata ce spune acel citat: „A fost 27 iulie 1499 al erei crestine data cînd Otoman a invadat tinuturile Nicomidiei si acuratetea deosebita a datelor pare sa ne scoata la iveala unele preziceri privind cresterea vertiginoasa si distrugatoare a unui monstru”. Pornind de la acea invazie prin care Imperiul Otoman si-a facut aparitia pe arena lumii, timp de 150 de ani acest imperiu care era înca în fase, urma sa se gaseasca într-un razboi aproape neîntrerupt împotriva Imperiului Roman de Rasarit. Si în cele din urma la 27 iulie 1499Constantinopole, ultimul vestigiu al maretiei aceluia care a fost cîndva Imperiul Roman avea sa cada, iar biruitorii lui mahomedani aveau sa arunce în tarîna religia Romei. Acest memorabil eveniment a afectat întreaga istorie de mai tîrziu. Caderea Constantinopolului a produs un adevarat soc în întreaga Europa. Dar, mai înainte ca undele acestui soc sa se fi stins, lumina reformatiunii protestante a destramat întunericul care se lasase peste fostul imperiu de apus. Astfel ca, în timp ce fumul care se ridicase în urma cu sute de ani din adînc se lasa acum în nori grei peste Europa de rasarit, raze de lumina se aratau la orizont peste natiunile Europei. Daca Imperiul Otoman a vazut în caderea si cucerirea maretei metropole Constantinopole începutul unei epoci de glorie pentru armatele lui, în realitate acest eveniment a fost de fapt sunetul de clopot al cerului pentru acel imperiu pagîn. În sfatul tronului Sau divin Dumnezeu hotarîse deja timpul cînd si aceasta putere avea sa fie adusa la tacere, la nefiinta. Potrivit cu profetia biblica din capitolul 9 versetul 15 gasim scris urmatoarele: „Si cei patru îngeri care stateau gata pentru ceasul, ziua, luna si anul acela au fost dezlegati ca sa omoare a treia parte din oameni”. Aceasta, stimati cititori, este una din putinele profetii ale Bibliei care precizeaza cu o exactitate uluitoare ziua cînd evenimentul prezis avea sa-si afle împlinirea. Potrivit cu metoda biblica de echivalare a zilelor profetice în ani calendaristici, cerul rezervase deci acestui imperiu pagîn numai 391 de ani calendaraistici si 15 zile. Nici mai mult, nici mai putin! Aceasta înseamna ca la încheierea acestei perioade Turcia avea sa înceteze de a mai fi o putere mondiala, de a mai juca vreun rol pe arena lumii.
Dar, de unde ati scos 391 de ani si 15 zile?, veti întreba, poate. Raspunsul meu este simplu: Priviti cu atentie asupra textului citit mai înainte. Daca fiecare zi profetica, potrivit cu metoda biblica de calcul, reprezinta un an calendaristic, atunci înseamna ca toate valorile de timp exprimate prin cuvintele un ceas, o zi, o luna si un an, adunate la un loc fac suma de 391 de ani si 15 zile. Acum va rog sa luati acest numar de ani si sa-l adaugati la cifra 27 iulie 1499, anul si ziua caderii metropolei Constantinopole si veti vedea ca aceasta profetie ne va duce la data de 11 august 1840. Ce s-a întîmplat la acea data? Exact ce fusese profetizat cu mai bine de 1700 de ani mai înainte prin proorocul Ioan. La data aceasta, 11 august 1840 a avut loc capitularea si caderea Imperiului Otoman. Împlinirea remarcabila a acestei profetii biblice avea sa impresioneze mintea multor oameni si sa-i pregateasca în vederea unei mari redesteptari spirituale, dupa cum vom vedea mai tîrziu. Oamenii stateau acum în fata unei probe extrem de clare si de netagaduit. Cu doi ani mai înainte ca aceasta profetie sa-si gaseasca împlinirea, un membru laic al bisericii metodiste din Filadelfia, Josia Lich, a publicat o brosura în care se interpreta foarte detailat aceasta profetie si în care autorul ei a anuntat cu o siguranta si o îndrazneala neobisnuita ca la data de 11 august 1840 marea putere mondiala a Imperiului Otoman va fi înfrînta si scoasa de pe arena lumii. Desi aceasta putere a continuat înca zeci de ani sa joace rolul de stapîn al unor popoare mici din Balcani sau Asia Mica, totusi istoria a semnat la data amintita actul de deces al marelui Imperiu Otoman.
Cred ca va dati seama cum a putut fi primita acea stire. Cred ca va dati seama ce reactii contradictorii a putut sa stîrneasca o asemenea îndrazneala. E ca si cum azi s-ar ridica cineva si ar afirma despre o anumita putere mondiala care straluceste pe firmamentul gîndirii tuturor ca peste doi ani, la o anumita data, acea stea mondiala va apune brusc si definitiv. Cine ar putea crede? Cine nu s-ar ridica cu tot felul de argumente si de obiectiuni împotriva unor asemenea afirmatii? Gînditi-va acum ce haz începuse sa se faca pe seama interpretarii lui Josia Lich pe masura ce timpul trecea si se apropia de data pe care el o anuntase. Este drept ca Turcia, în ultimii ei ani devenise din ce în ce mai slaba, si ca în ultimele decenii începuse sa piarda putin cîte putin, însa în mod constant, din teritoriile ei, totusi, nimeni nu putea admite capitularea asa de brusca si de bizara a unei asemenea puteri. Dar, cum a ajuns Lich la aceasta interpretare care se vroia sa fie atît de exacta? Exact cum am facut si noi mai înainte. De fapt, cînd noi am calculat zilele profetice în ani calendaristici, nu am facut decît sa pasim pe drumul pe care el a pasit înaintea noastra. Acest barbat credincios se remarcase printre cunoscutii sai ca fiind un om sincer, foarte spiritual si un foarte profund cercetator si cunoscator atît al Sfintelor Scripturi cît si al istoriei. Perioada în care el a publicat brosura sa era o perioada de mare efervescenta spirituala si de un interes deosebit cu privire la profetiile biblice privind revenirea Domnului Iisus Christos.
În acea vreme, începînd din anul 1833 în toata America si Europa se produsese o adevarata trezire a oamenilor la realitate. William Miler, împreuna cu alti pastori colaboratori din Biserica Metodista, Baptista, Prezbiteriana sau Congregationalista au pornit sa vesteasca în lung si în latul Statelor Unite ca la o data anumita în primavara anului 1844 Iisus Christos va reveni asa cum a promis, ca sa ia la Sine pe cei credinciosi. La aceasta îndrazneata predicare a lui William Miler si a colaboratorilor sai, va rog sa adaugati si brosura tot atît de îndrazneata a lui Lich, care vrînd sa apere cauza si Cuvîntul lui Dumnezeu, dorea prin interpretarea sa sa declare tuturor si sa-i asigure ca evolutia istoriei va dovedi în cele din urma adevarul si statornicia neclintita a cuvintelor lui Dumnezeu. Si asa a si fost. Dumnezeu a onorat credinta lui Lich si a acelora care ca si el s-au bazat cu toata puterea pe cuvîntul profetiei divine. 11 august 1840 ! Gînditi-va ce a însemnat acea zi pentru cei necredinciosi ca si pentru cei îndoielnici; si cît de minunata a fost acea zi pentru cei ce au ales sa creada copilareste în cuvîntul lui Dumnezeu. Timp de cîteva luni dupa aceea, Josia Lich a continuat sa primeasca sute

si sute de scrisori de la cele mai proeminente figuri care pe de o parte îsi marturiseau necredinta lor, iar pe de alta parte afirmau hotarîrea lor de a înceta orice lupta împotriva Bibliei, si mai ales împotriva soliilor ei profetice. Cred ca va dati seama cu ce forta au intrat acele persoane în marea miscare milerita care avea la temelie o alta profetie biblica si care, cum am mai spus, a afirmat tot atît de precis si categoric o anumita data. Oare, avea si aceasta afirmatie publica a lui William Miler sa-si gaseasca împlinirea? Oare avea Dumnezeu în vedere sa onoreze înca o data credinta acelora care se bazau pe cuvîntul Sau? De data aceasta însa, trebuie sa va spun, ca Dumnezeu nu a mai onorat credinta acelora care luasera ca temelie cuvîntul Sau, si aceasta nu pentru ca Dumnezeu a refuzat sa împlineasca ceea ce El a profetizat, ci pentru ca oamenii au interpretat gresit, eronat profetia divina, fixînd o data precisa acolo unde Dumnezeu nu fixase deloc.
Si daca tot am pornit sa urmarim profetia biblica în desfasurarea ei prin timp în paralela cu istoria, atunci sa va spun si ca în cadrul profetiilor din Apocalipsa, capitolul 10 la care am ajuns cu studiul nostru descopera în chip profetic exact experienta amara a acelora care imediat dupa împlinirea atît de evidenta a profetiei privind caderea Imperiului Otoman aveau sa simta gustul amar al dezamagirii, al sperantelor lor neîmplinite. Imediat deci, dupa încheierea celei de a sasea trîmbite, citim în capitolul 10

urmatoarele: „Apoi am vazut un alt înger puternic care se cobora din cer învaluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; fata lui era ca soarele si picioarele lui erau ca niste stîlpi de foc. în mîna tinea o carticica deschisa. A pus piciorul drept pe mare si piciorul stîng pe pamînt si a strigat cu glas tare cum racneste un leu. Cînd a strigat el, cele sapte tunete au facut sa se auda glasurile lor si cînd au facut cele sapte tunete sa se auda glasurile lor, eram gata sa ma apuc sa scriu. Si am auzit din cer un glas care zicea: ‘Pecetluieste ce au spus cele sapte tunete si nu scrie ce au spus’. Si îngerul pe care-l vazusem stînd în picioare pe mare si pe pamînt si-a ridicat mîna dreapta spre cer si a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a facut cerurile si lucrurile din el, pamîntul si lucrurile de pe el, marea si lucrurile din ea, ca nu va mai fi nici o zabava si ca în zilele în care îngerul al saptelea va suna din trîmbita lui se va sfîrsi taina lui Dumnezeu dupa vestea buna vestita de El robilor Sai prorocilor. Si glasul carre-1 auzisem din cer mi-a vorbit din nou si mi-a zis: ‘Du-te de ia carticica deschisa din mîna îngerului care sta în picioare pe mare si pe pmînt’. M-am dus la înger si i-am cerut sa-mi dea carticica. Ia-o, mi-a zis el, si manînc-o. Ea îti va amarî pîntecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Am luat carticica din mîna îngerului si am mîncat-o. în gura mea a fost dulce ca mierea, dar dupa ce am mîncat-o mi s-a umplut pîntecele de amaraciune. Apoi mi-au zis: ‘Trebuie sa proorocesti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi si împaratii’„.
Dupa cum vedem, si acest capitol, întocmai ca si capitolul 7 din sirul celor sapte peceti, este un fel de paranteza în desfasurarea profetiei celor sapte trîmbite. Acest capitol este asezat la granita dintre cea de a sasea trîmbita si cea de a saptea. Despre cea de a saptea trîmbita gasim scris în capitolul 11 cu versetul 15 urmatoarele: „Îngerul al saptelea a sunat din trîmbita. Si în cer s-au auzit glasuri puternice care ziceau: „împaratia lumii a trecut în mîinile Domnului nostru si ale Christosului Sau. Si El va împarati în vecii vecilor’”. Ne dam deci seama ca între cea de a sasea si a saptea trîmbita se afla exact capitolul 10 în care este înfatisata nu atît o solie cît o experienta profunda a celor credinciosi chiar înainte de a se sfîrsi taina lui Dumnezeu vestita proorocilor Sai, si mai înainte ca împaratia lumii acesteia sa treaca în stapînirea lui Dumnezeu si a Domnului nostru Iisus Christos.
Îngerul pe care Ioan l-a vazut stînd cu un picior pe mare si celalalt pe uscat, reprezinta în aceasta profetie o miscare mondiala atotcuprinzatoare, care avea sa afecteze întreg pamîntul. Curcubeul de deasupra capului îngerului, ca oriunde în Sfintele Scripturi, reprezinta legamîntul dragostei, al harului divin pentru noi oamenii. Stralucirea fetei lui, asemenea stralucirii soarelui, cît si stralucirea ca de foc a picioarelor lui vor sa vorbeasca despre caracterul maret, divin, supranatural al lucrarii acestui înger. Dupa cum am spus, în imaginea acestui înger trebuie sa vedem simbolul unei miscari mondiale de predicare si de lucrare, fapt care ne este sugerat de chiar cuvintele îngerului cu care se încheie acest capitol: „Tu trebuie sa proorocesti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi si împarati”.
Vedeti, acest înger, nu numai ca sta pe mare si pe pamînt, dar însasi misiunea lui ca si cuvintele lui vizeaza o lucrare de proportii mondiale. Ce anume solie trebuia dusa omenirii înainte de a se sfîrsi taina lui Dumnezeu, si înainte de a se sfîrsi istoria acestei planete si mai înainte ca împaratia lumii acesteia sa se întoarca în mîna Aceluia care a creat-o? Ce solie trebuia vestita fara nici o zabava, imediat dupa încheierea celei de a sasea trîmbite si pîna la împlinirea celei de a saptea trîmbite? Solia care trebuia predicata tuturor locuitorilor pamîntului, asa cum spusese îngerul, era neaparat o proorocie divina. Caci îngerul a spus: „Trebuie sa proorocesti din nou”. Întrebarea este, care anume proorocie trebuia predicata, si unde putea fi aceasta gasita? Se pare ca la aceasta întrebare exista numai un singur raspuns. Dintre toate proorociile privind încheierea istoriei acestei planete, numai o singura carte profetica trebuia sa ramîna sigilata pîna la o vreme, si anume, pîna la vremea sfîrsitului. Aceasta carte este cartea proorocului Daniel.
Sa deschidem dar aceasta carte profetica si sa vedem ce sta scris la capitolul 12, versetul 1 si 4: „În vremea aceea se va scula marele Voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tau, caci aceasta va fi o vreme de strîmtorare cum n-a mai fost de cînd sînt neamurile si pîna la vremea aceasta. Dar în vremea aceea poporul tau va fi mîntuit; si anume, oricine va fi gasit scris în carte. Tu însa Daniele, tine ascunse aceste cuviinte si pecetluieste cartea pîna la vremea sfîrsitului; atunci multi o vor citi si cunostinta va creste„. Ce aflam deci din aceste cuvinte? Ca anumite proorocii din cartea lui Daniel care priveau vremea sfîrsitului trebuiau sa stea pecetluite pîna cînd avea sa le soseasca vremea sa fie citite, întelese si predicate. Si aceasta avea sa fie vremea sfîrsitului. Înseamna ca pe masura ce omenirea urma sa se apropie de vremea sfîrsitului, profetiile cuprinse în cartea lui Daniel trebuiau sa primeasca o atentie deosebita din partea celor credinciosi. Ei trebuiau sa le ia în studiu, sa le descifreze prin inspiratie divina si apoi sa le faca cunoscut lumii întregi. Sosise timpul! Solia divina pentru timpul sfîrsitului statea în asteptare. Un singur lucru mai lipsea – oamenii lui Dumnezeu. Dar, asa cum am descoperit adeseori de pe paginile istoriei biblice, niciodata nu a existat vreun timp sau evenimente pe care Dumnezeu sa nu le fi avut sub controlul Sau. Niciodata nu a existat vreun timp în care El sa nu fi avut totdata si o solie speciala pregatita pentru acel timp deosebit. Si niciodata, acolo unde a existat un moment crucial în istorie si o solie speciala pentru acel moment, Dumnezeu sa fi dus lipsa de oameni sinceri, seriosi si consacrati care sa transmita acea solie lumii. Timpurile noastre, mai mult decît oricînd altadata sînt timpurile sfîrsitului. Ele reprezinta nu începutul sfîrsitului ci, daca vreti, sfîrsitul, sau încheierea oricarui timp de har. Solia lui Dumnezeu care a rasunat în jurul anilor 1840 si pe care Dumnezeu o rezervase pentru vremea sfîrsitului a ramas aceeasi si ea este cu mult mai urgenta decît oricînd vreodata. Azi nu mai trebuie sa fie nici o zabava nici în întelegerea si nici în trairea si predicarea acestei solii, dar întrebarea tuturor întrebarilor este acum: „Unde sînt oamenii lui Dumnezeu de azi?”Solia lui Dumnezeu este azi la îndemîna noastra. Timpul este sosit, dar unde sînt oamenii lui Dumnezeu? Fie ca în acest moment crucial al istoriei fiecare din noi sa ne ridicam înaintea lui Dumnezeu si înaintea lumii si sa stam împreuna ca martori si ca vestitori ai soliei Sale.
În urmatoarea prelegere doresc sa facem un scurt studiu al acelei profetii cîndva pecetluite, dar care în jurul anului 1840 a fost desigilata si care a ajuns apoi sa fie predicata în toata lumea.

Ne aflam cu studiile noastre tot la prima parte a capitolului 6, la acea scena profetica cu cei patru cai – alb, rosu, negru si galbui– pe care apostolul Ioan i-a vazut galopînd unul dupa altul pe întinderea cerului la porunca divina. Aparitia cailor, dupa cum am vazut în prelegerea trecuta, era strîns legata de cartea pe care Mielul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Christos o tinea în mîna cu scopul de a o deschide si a descoperi tainele cuprinse pe paginile ei. Dar cartea era pecetluita cu sapte peceti. Trebuia mai întîi sa i se rupa pecetile. Cînd am încheiat prelegerea trecuta am vazut ca Mielul tocmai aceasta a început sa faca, a început sa rupa pecetile cartii una cîte una. Si cuvîntul profetiei ne spune ca atunci cînd a rupt Mielul cea dintîi pecete, un glas s-a auzit în preajma tronului divin, un glas tare ca de tunet, rostind invitatia: „Vino!” Atunci s-a aratat un cal alb. Si tot asa, dupa aceea s-a aratat un cal rosu. Aparitia cailor reprezinta declansarea unor evenimente care urmau sa se abata asupra bisericii si care aveau sa afecteze viata si bunul mers al lucrarii ei în lume. Culoarea cailor era deosebit de semnificativa, vorbind despre caracterul experientelor prin care adevarata biserica a Domnului Christos trebuia sa treaca în confruntarea ei cu împaratia lui Satana si cu acel crestinism fals, lumesc si apostaziat care avea sa se dezvolte pe parcursul istoriei crestine. Primul cal, calul cel alb, vorbeste despre biruinta bisericii din primele ei secole, despre neprihanirea vietii si curatia adevarurilor care au caracterizat pe primii crestini. O, daca biserica ar fi ramas în aceeasi inima tematoare de Dumnezeu si atasata principiilor Evangheliei, daca ea ar fi continuat sa se multumeasca doar cu sabia Duhului, doar cu autoritatea si puterea cuvîntului lui Dumnezeu si nu ar fi încercat sa-si sprijine deciziile ei pe autoritatea statului si pe puterea sabiei cezarilor! Fara îndoiala ca biserica Domnului Christos ar fi continuat sa strabata veacurile biruitoare ca sa biruiasca. Dar dupa calul alb a urmat calul rosu. Culoarea experientelor care s-au abatut asupra adevaratilor credinciosi aveau sa împrumute acum culoarea sîngelui. Asupra adevaratei biserici avea sa se abata acum un val de persecutii dure. Ar fi fost de asteptat, desigur, ca acele persecutii sa mentina si sa întareasca credinta si trairea sfînta a bisericii si pierderea pacii ei sa contribuie la întarirea aliantei si atasamentului ei fata de Iisus. Dar, dupa 200 de ani de persecutie, lumea pagîna a facut pace cu biserica, a asimilat numele de crestin, iar adevarata biserica s-a pervertit, s-a pagînizat si a luat culoarea rosie, culoarea purpurei. Acum crestinismul devenise religia oficiala a statului. Acum biserica a dezbracat hainele umile ale credintei cu care Iisus a îmbracat-o, schimbîndu-le pe purpura si fastul curtilor împaratesti. De aici înainte nimic nu mai era de asteptat decît ca noaptea necredintei si apostaziei sa se lase asupra bisericii si asupra lumii. Si chiar asa a si fost.

M-am uitat si iata ca s-a aratat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mîna o cumpana. Si în mijlocul celor patru fapturi vii, ne relateaza mai departe apostolul Ioan, am auzit un glas care zicea: „O masura de grîu pentru un leu, trei masuri de orz pentru un leu, dar sa nu vatami untdelemnul si vinul. Culoarea neagra si cumpana din mîna calaretului vroiau sa vorbeasca despreîntunericul spiritual si foametea spirituala în care biserica urma sa se zbata de aici înainte secole de-a rîndul. Foametea care era anuntata de acea voce cereasca, nu era foamete de pîine, ci foamete dupa auzirea cuvintelor Domnului. Pîinea vietii spirituale a cuvîntului lui Dumnezeu avea sa fie luata de conducerea bisericii de la gura poporului si dramuita cu zgîrcenie în ratii foarte mici si platite foarte scump. Slujbele religioase ale bisericii aveau sa devina atît de încarcate de fast si ceremonii, de traditii si obiceiuri de provenienta pagîna, încît cuvîntul lui Dumnezeu avea sa fie din ce în ce mai putin gasit în acele servicii de cult. Grîul si orzul vîndute la acelasi pret, dar ati remarcat, cantitatea de orz era de trei ori mai mare. Lucrurile fara valoare pentru hrana, fara putere mîntuitoare, aveau sa se înmulteasca. Dar cumpana din mîna calaretului mai anunta si alte vesti rele. Calaretii de pe cei patru cai vazuti de apostolul Ioan în viziune, sînt simbolul conducerii bisericii din acea perioada. Cumpana din mîna calaretului era simbolul justitiei civile. Aceasta vrea sa spuna ca administratia bisericii din acea perioada de foamete si întuneric avea sa fie împartitorul dreptatii nu numai în chestiunile religioase, ci si în cele civile. Unirea bisericii cu statul a plasat biserica în centrul politicii lumii, asa încît, de fapt, adevaratii cîrmuitori ai regatelor lumii devenisera cardinalii si episcopii. Papa de la Roma, cu timpul, avea sa devina supremul pontif al crestinatatii si al lumii, omul în fata caruia toti trebuiau sa tremure în supunere si ale carui decizii deveneau lege pentru toti. Hrana si dreptatea administrate de aceeasi mîna si cu aceeasi cumpana. Pretul fixat aici pentru grîu, ca si pentru orz este o aluzie vadita la spiritul comercial care a patruns, a corupt si a dominat conducerea bisericii Evului Mediu facînd din ea mai degraba o pestera de tîlhari. Traficul murdar al indulgentelor prin care oamenilor sarmani si naivi li se fagaduiau în schimbul unei sume de bani mila si rabdarea lui Dumnezeu este o marturie a coruptiei din acele timpuri, coruptie atît în ceea ce priveste predicarea cît si trairea adevarului. Mita, aviditatea clerului pentru a se înavuti, desfrîul, crimele si nelegiuirile celor ce purtau raspunderi asupra turmei Domnului Iisus stau ca o marturie trista a faptului ca tocmai aceia care au fost chemati sa fie slujitorii lui Christos, chemati sa dea hrana turmei si sa împarta drept cuvîntul adevarurilor lui Dumnezeu, s-au dovedit a fi promotorii pacatelor, libertinajului si stricaciunii. Desigur ca în asemenea conditii, cuvîntul curat si hranitor al lui Dumnezeu nu mai putea fi auzit de la amvoanele bisericii oficiale, însa el urma sa se gaseasca din belsug în unele locuri, nevatamat de coruptia si ratacirile bisericii oficiale si nedramuit de cumpana strîmba a celor lacomi de cîstig. Untdelemnul si vinul aveau sa ramîna nevatamate, simbolizînd prin aceasta ca prezenta si lucrarea Duhului Sfînt si a Evangheliei aveau sa se mentina nealterate. În locuri tainice, în asezari omenesti izolate pe crestele muntilor sau departe de zarva marilor cetati, în colibe de tarani sau meseriasi, în palate de printi sau între zidurile marilor centre de cultura, Dumnezeu hotarîse totusi ca untdelemnul si vinul sa ramîna nelterate promitînd indirect ca El însusi va veghea asupra lor.

Dar sa privim acum si spre cel de al patrulea cal de culoare galbuie, atacat de paloarea mortii si calarit de acela care se numeste moartea, si care era însotit de locuinta mortilor. Limbajul atît de sugestiv al acestei peceti arata cît de departe urmau sa se înstraineze conducatorii bisericii de spiritul Domnului Christos si al Evangheliei Sale. Ei, care trebuiau sa fie niste slujitori ai vietii lui Christos, niste miresme de viata spre viata, purtau de fapt semnele de recunoastere ale mortii, ale Satanei. Uneltele prin care ei urmau sa lucreze în mijlocul locuitorilor pamîntului nu mai erau Evanghelia pacii, ci sabia; nu hranirea multimilor, ci înfometarea lor; nu vindecarea bolnavilor, ci aducerea asupra lor a tot felul de molime spirituale; nu ocrotirea lor, ci aruncarea lor la fiarele pamîntului. Folosindu-se de sabie, de starile de mizerie sociala si de forta brutala ca de fiara a popoarelor necrestinate pe care biserica urma sa le foloseasca în executarea decretelor papale, biserica oficiala si apostaziata era vazuta de cer semanînd moartea pe tot cuprinsul lumii ce-i cazuse în stapînire. Asa se face ca în timpul Evului Mediu se estimeaza ca între 50 si 150 milioane de crestini adevarati si-au jertfit viata pe altarul credintei sub mîna violenta a bisericii apostaziate. În alta parte a Apocalipsei, în capitolul 17 cu versetul 6, apostolul Ioan

expune vazului tuturor, natural tot în vorbire simbolica, caracterul corupt si criminal al bisericii din timpul calului negru. Iata cum o descrie în capitolul 17: „Pe frunte purta scris un nume, o taina ‘Babilonul cel mare, mama desfrînatelor si spurcaciunilor pamîntului’. Si am vazut pe femeia aceasta îmbatata de sîngele sfintilor si de sîngele mucenicilor lui Iisus. Cînd am vazut-o, m-am mirat minune mare”. Da, îmi închipui cît de uimit trebuie sa fi fost proorocul Ioan cînd a vazut ca tocmai aceea care fusese chemata si aleasa de Iisus sa duca în lume solia dragostei si a pacii, tocmai biserica Sa despre care Iisus promisese ca portile locuintei mortilor nu o vor birui, tocmai ea lucra acum sub conducerea si în spiritul celui rau pentru ca sa semene moartea în lume, ca sa se îmbete cu sîngele sfintilor martiri.

De aceea, cînd a rupt Mielul pecetea a cincea, Ioan a vazut si a auzit cum sufletele celor de sub altar, care fusesera junghiati din pricina cuvîntului lui Dumnezeu si din pricina marturisirii pe care o tinusera, strigau acum cu glas tare. Ce anume? Aflam din capitolul 6, începînd de la versetele 10-11: „Pîna cînd Stapîne, Tu, care esti sfînt si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sîngele nostru asupra locuitorilor pamîntului?” Fiecaruia din ei i s-a dat o haina alba si li s-a spus sa se mai odihneasca putina vreme pîna se va împlini numarul tovarasilor lor de slujba si al fratilor lor care aveau sa fie omorîti ca si ei. Cred ca ati obsercat cum glasul celor patru fiinte vii care au chemat pe arena profetica cei patru cai simbolici cu calaretii lor se stinge în cer si de pe pamînt se

aude acum

strigatul sîngelui martirilor ucisi în decursul crudelor persecutii papale. N-ar trebui sa uitam faptul ca acest grup de sapte peceti zugravesc evenimente de pe pamînt si ca în scopul acesta profetia foloseste un limbaj simbolic figurativ. Este evident ca altarul de sub care striga glasul martirilor reprezinta pamîntul pe care acestia au fost omorîti si în care au fost îngropati. Sa ne aducem aminte ca în templul din vechime, de la Ierusalim, existau doua altare – primul era altarul tamîierii, care se afla în prima încapere a sanctuarului numita Sfînta si care era asezat chiar înaintea perdelei care despartea cele doua încaperi ale sanctuarului – Sfînta de Sfînta Sfintelor. Si cum iesim afara din prima încapere, ne aflam în curtea sanctuarului. Aici se afla cel de al doilea altar, numit altarul pentru arderile de tot, pe care se aduceau jertfele si darurile ce le însoteau. Sîngele animalelor sacrificate era turnat la picioarele altarului pe care erau aduse apoi corpurile lor ca jertfa. Multi crestini de ieri si de azi, atît membri cît si unii pastori, ori de cîte ori aduc în discutie adevarul despre starea omului în moarte, încearca sa se foloseasca de aceste doua versete din Apocalipsa ca sa dovedeasca prin ele ca sfintii martiri ar fi ajuns deja în cer, sau ca macar sufletele lor ar fi ajuns acolo. Dar, permiteti-mi sa va spun ca de fapt nu exista nici un text în Biblie care sa faca dovada ca martirii sînt în ceruri acum cerînd de la Dumnezeu îndurare si razbunarea sîngelui lor. Sa citim însa mai bine; în versetele amintite nu ni se spune despre martiri ca striga, ci despre sîngele lor ca striga. În Deuteronomul 12, 23 se afla una dintre instructiunile lui Dumnezeu catre poporul Israel cu privire la consumarea de carne de animale. Textul acela suna astfel: „Numai vezi ca nu cumva sa manînci sîngele, caci sîngele este viata, adica sufletul; si sa nu manînci sufletul împreuna cu carnea”. Vedeti deci, ca de sub altar nu strigau în realitate niste suflete dezincarnate, ci strigatul simbolic al sufletelor martirilor era de fapt strigatul simbolic al sîngelui martirilor. Ne aducem aminte de cei doi frati Cain si Abel, fiii primei perechi de oameni. Cînd Cain a omorît pe fratele sau Abel, Dumnezeu i-a vorbit lui Cain astfel: „Ce ai facut? Glasul sîngelui fratelui tau striga din pamînt la Mine”. Cînd Europa si-a dat seama de adevarata natura a papalitatii, ca rezultat al reformatiunii protestante, un strigat de razbunare a fost rezultatul logic al schimbarii ce s-a produs în mintile milioanelor de crestini. Aceia pe care biserica îi declarase si îi tratase pîna mai ieri ca fiind niste rataciti, eretici si vrednici sa fie macelariti, acum sosise timpul sa fie onorati ca martiri si sfinti. Ei stateau îmbracati în haine albe, în hainele neprihanirii Domnului Christos, ale meritelor vietii si jertfei Sale sfinte. Acestor martiri încoronati cu onoare, Domnul le vorbeste ca si cum ei ar fi înca în viata, cînd de fapt ei dormeau în tarîna pamîntului. Si Domnul le spune sa mai astepte acolo sub altar înca putina vreme pîna se va întregi numarul tuturor martirilor, aratîndu-le prin aceasta descoperire ca dupa ei, martirii Evului Mediu urmau sa mai fie si alti martiri care sa-si ia locul acolo sub altarul credintei si al adevarului alaturi de ei care strigau în acest ceas important al istoriei.
Aceste cuvinte ale Domnului preziceau o alta scurta perioada de persecutie si martiraj ce urma sa soseasca înaintea marei zile a razbunarii sîngelui tuturor martirilor. Si în timp ce ecoul simbolic al glasului martirilor Evului Mediu se mai auzea înca întrebînd „Pîna cînd Stapîne zabovesti?”,

Mielul rupe cea de a sasea pecete. Sa citim acum în profetie ce urma sa aiba loc drept urmare a ruperii acelei peceti. Iata ce sta scris la versetele 12 si 13. „Cînd a rupt Mielul pecetea a sasea m-am uitat si iata ca s-a facut un mare cutremur de pamînt. Soarele s-a facut negru ca un sac de par, luna s-a facut toata ca sîngele si stele au cazut din cer pe pamînt cum cad smochinele verzi din pom cînd este scuturat de un vînt puternic”. Aceste evenimente nu mai aveau sa fie simbolice ci reale. Ele aveau drept scop sa marcheze în scurgerea timpului începutul vremii sfîrsitului. Iata aici anuntate trei mari semne, trei mari jaloane profetice menite sa trezeasca biserica si lumea din disperare si somnolenta: un mare cutremur de pamînt, o mare întunecime de soare si o mare cadere de stele.
Desi întotdeauna istoria de mai înainte a consemnat astfel de fenomene cosmice, totusi intensitatea si proportia acelora pe care profetia le anunta acum trebuiau sa fie si sa ramîna unice în analele istoriei. Si asa a si fost. Cu aproape 1700 de ani mai tîrziu fata de acea data cînd apostolul Ioan scria Apocalipsa si deci si aceasta viziune, si anume la 1 noembrie 1755, a avut loc primul dintre cele trei semne, teribilul cutremur de la Lisabona care a îngropat sub darîmaturile acelui oras sute de mii de locuitori în nu mai mult de 5 minute. Convulsiile acelui cutremur au fost atît de puternice încît ele au putut sa fie simtite departe pe o arie de 60 de milioane de km. patrati în aproape toata Europa de sud si Africa. Dupa aceasta calamitate întreaga lume saptamîni si luni în sir traia înca groaza acelor momente catastrofale. Într-o carte ce poarta titlul sugestiv „Primul nostru secol”, autorul ei R. M. Deavons, face o descriere a celorlalte doua semne ceresti anuntate de profetie, si anume, marea zi de întunecime si marea cadere de stele. Cei ce au citit aceasta carte si-au putut da seama ca autorul ei nu este preocupat de probleme religioase. În principal, cartea este o lista cu 100 din cel mai importante evenimente din istoria primilor 100 de ani a Statelor Unite, de la anul 1766 la 1866, evenimente însotite de un comentariu. Pentru anul 1780, care eveniment credeti ca a fost ales de domnul Deavons ca fiind cel mai impresionant si mai reprezentativ? A fost tocmai marea întunecime din 19 mai 1780. „Într-adevar”, comenta acel autor, „mii de oameni cumsecade de atunci, au crezut ca în acea zi sosise sfîrsitul tuturor lucrurilor de pe pamînt”. Referitor la evenimentul grandios al caderii de stele, domnul Deavons avea sa scrie urmatoarele: „Marete si întinse ploi stelare au fost vazute în diferite locuri în aceste timpuri moderne, însa cea mai minunata si mai întinsa în ce priveste suprafata a fost ploaia de stele de la 13 noembrie 1833 cînd tot firmamentul de deasupra Statelor Unite a fost timp de ore în sir într-o teribila clatinare. Aceasta a fost apoi tema atot stapînitoare a conversatiilor oamenilor de rînd si ale discutiilor cu caracter stiintific timp de saptamîni si luni. Va invit sa mergeti la orice biblioteca publica si sa deschideti o enciclopedie britanica la aceste date si evenimente: cel mai mare cutremur de pamînt, cea mai mare întunecime de soare si cea mai mare cadere de stele. Veti gasi exact datele pe care le-am amintit mai sus.
Cînd ucenicii Domnului Iisus au întrebat odata pe învatatorul lor, „Spune-ne, care va fi semnul venirii Tale si ale sfîrsitului veacului acestuia?”, Domnul Iisus, în Evanghelia dupa Luca 21,11.25.25 a prezis urmatoarele: „Pe alocurea vor fi mari cutremure de pamînt. Vor fi semne în soare, în luna si în stele, caci puterile cerurilor vor fi clatinate”. Cele trei evenimente cu care începe perioada sfîrsitului celei de a sasea peceti au intrat deja în istorie, apartin acum trecutului. Lumea de azi însa sta pe pragul celui de al patrulea eveniment. În toata lumea azi staruie în mintile oamenilor o teama grea apasatoare, nu atît cu privire la ziua de mîine ci cu privire la cele ce vor veni în curînd. Presimtiri negre la orizont. Oare, la ce sa ne asteptam?Potrivit cu profetia biblica, care niciodata nu a dat gres pentru ca ea a fost totdeauna confirmata de istorie, un singur eveniment major sta la poarta istoriei noastre moderne, numai unul, si acesta este revenirea în glorie a Domnului nostru Iisus Christos. Venirea Domnului Iisus va aduce cu sine rascumpararea celor drepti si credinciosi de pe pamînt si nimicirea celor necredinciosi.
Sa citim si ultimele versete din capitolul 6. În timp ce le citim, va rog sa va întrebati daca are sau nu vreun rost sa fim credinciosi, daca are sau nu vreun rost sa stim ca sîntem în pace, în ascultare si în bune relatii cu Dumnezeu. Iata ce ne spun ultimele versete ale capitolului 6: „Cerul s-a strîns ca o carte de piele pe care o faci sul si toti muntii si toate ostroavele s-au mutat din locurile lor.

împaratii pamîntului, domnitorii, capitanii ostilor, cei bogati si cei puternici, toti robii si toti oamenii slobozi s-au ascuns în pesteri si în stîncile muntilor si ziceau muntilor si stîncilor: ‘Cadeti peste noi si ascundeti-ne de fata Celui ce sade pe scaunul de domnie si de mînia Mielului, caci a venit ziua cea mare a mîniei Lui si cine poate sta în picioare?”
Iisus va veni în curînd. întrebarea care ne confrunta acum pe fiecare este: Cine va putea sta în picioare? Stati si gînditi-va la aceasta solemna întrebare. Va rog însa sa nu va ridicati si sa porniti la drum pe calea unei noi saptamîni fara sa va fi rugat lui Dumnezeu ca sa va dea ocazia sa ne întîlnim si la urmatoarea prelegere unde vom afla mai multe despre acest subiect extraordinar de important, revenirea Domnului Iisus Christos. Eu vreau ca în ziua aceea sa putem sta cu totii în picioare si sa strigam de bucurie: „Aleluia, acesta este Domnul nostru pe care l-am asteptat!” O Doamne, împlineste aceasta rugaciune a inimii noastre în numele si prin meritele Domnului Christos. Amin !

Ceea ce vreau sa subliniez din prelegerea trecuta este ca Iisus Christos, Domnul nostru va veni în curînd. Acesta este cel mai solemn si mai maret

dintre toate adevarurile pe care cerul le-a adus vreodata la cunostinta pamîntenilor. Din pacate însa, desi mai toti crestinii de azi au cuprins în crezurile lor si acest adevar suprem, totusi el continua sa fie cel mai ignorat adevar, cel mai necunoscut si mai nepopular. Ceea ce este poate si mai grav este faptul ca prea putini oameni stiu ca tocmai acea zi a revenirii lui Iisus în care toata maretia cerului va fi descatusata si va coborî ca un potop de lumina orbitoare peste toti cei credinciosi, va fi totodata si ziua revarsarii mîniei si judecatilor nimicitoare peste toti cei necredinciosi care n-au vrut sa ia aminte la avertizarea divina. Atunci, în acea zi, ei vor fi vazuti, asa cum ne-a spus profetia din ultima parte a capitolului 6, cum vor alerga la munti si la stînci strigînd îngroziti si implorînd: „Cadeti peste noi si ascundeti-ne de fata Celui ce sade pe scaunul de domnie si de mînia Mielului”. Ce disperare! Aceste cuvinte ami aduc atît de bine aminte de o drama adevarata care a avut loc acum mai bine de 8 ani la 18 mai 1980 în statul Washington. De cîteva zile muntele Sfînta Elena clocotea în strafundurile lui, iar specialistii urmareau cu presimtiri sumbre în privirile lor cum acele seismografelor lor se miscau din ce în ce mai mult si mai dezordonat. Toate autoritatile parcului national au fost puse în alerta si atît turistii cît si putinii locuitori ai zonei au fost avertizati sa paraseasca cît mai repede locul. În cîteva ore malurile lacului, satul de vacanta, cît si potecile muntelui au devenit pustii. Toti au ales sa dea ascultare glasului alarmant al specialistilor si au ales sa-si scape cît mai repede viata, cu exceptia unui singur om, Henry Truman. El era administratorul unei cabane de pe malul lacului asezata undeva cam la 5 mile departare de munte. Politia si paznicii parcului national l-au avertizat cu toata seriozitatea de dezastrul care devenise acum iminent dar Henry Truman a ignorat orice avertizare. În acea dimineata, ultima din viata lui, s-a sculat ca de obicei, devreme. Îsi pusese în gînd sa rasadeasca niste petunii pe marginea peluzei de iarba din fata casei, peluza care de abia fusese tunsa cu o zi mai înainte. Dar, n-a mai avut timp. La ora 8,41 muntele Sfînta Elena a explodat aruncînd în vazduh mii de tone de piatra, fum si cenuse. La numai cîteva zeci de minute, un val de noroi vulcanic înalt de peste 50 de metri i-a îngropat cabana, pisicile, iarba si petuniile înca nerasadite. Cu o forta de 500 de ori mai mare decît bomba care a explodat cîndva asupra Hirosimei, muntele Sfînta Elena a pus capat vietii acelui om care a refuzat sa dea ascultare avertizarilor urgente. Henry Truman a ramas pentru noi un fel de legenda, un fel de simbol al tuturor acelora care, desi anuntati din timp de cele ce se vor întîmpla în curînd pe pamînt, privesc totusi cu nepasare sau chiar cu usuratate la ziua de mîine, la ziua revenirii Domnului Christos.
Asa cum am notat din prelegerea trecuta, Dumnezeu ne-a avertizat din vreme cu privire la timpul sfîrsitului cît si al evenimentelor care vor marca intrarea pamîntului în ultima etapa a istoriei lui. Si aceste evenimente sînt: un mare cutremur de pamînt, o mare întunecime de soare în plina zi, si o mare cadere de stele, toate acestea consumîndu-se într-o rapida succesiune – 1755, 1780 si 1833. Potrivit cu profetia biblica, deci, începînd cu anul 1755 a început numaratoarea inversa a cerului. De atunci si pîna astazi deja au trecut peste 240 de ani. Fara îndoiala ca azi revenirea Domnului Christos este mult mai aproape de noi, de aceea si avertizarile cerului sînt din ce în ce mai solemne, mai urgente. Ziua mult discutata de toate profetiile Bibliei este ziua revenirii lui Iisus, ziua bucuriei pentru cei ce s-au pregatit si ziua de groaza a revarsarii mîniei divine pentru toti cei ce si-au întors privirea si gîndul de la ceea ce Dumnezeu a vestit.
În descrierea acelei zile mari a mîniei Sale, ultimul verset din capitolul 6 ne-a lasat sa ne gîndim la o întrebare, întrebare pe care cei nemîntuiti o vor pune în preajma evenimentului, chiar în acele momente cînd nimic si nimeni nu-i va mai putea scapa de mînia dezlantuita a lui Dumnezeu, „Caci a venit ziua cea mare a mîniei Lui, si cine poate sta în picioare?” Da, aceasta este acum de fapt întrebarea tuturor întrebarilor. Cine va putea sta în picioare în ziua mînisi divine?
Doriti sa aflati care este raspunsul lui Dumnezeu la aceasta întrebare? Nu va întreb care este raspunsul dumneavoastra sau al bisericii în care ne gasim fiecare ca membri. Nu, nu va întreb care este raspunsul teologilor sau al specialistilor în viitorologie, ci dorinta mea este sa va aduc la cunostinta cine, spune Dumnezeu, ca sînt aceia care vor putea sta în picioare cu fruntile senine si cu privirile pline de fericire în acea zi finala a mîniei Sale.
Pentru aceasta, sa deschidem împreuna la Apocalipsa 7, chiar imediat dupa acea întrebare. Vom citi pentru început primele 4 versete. Cuvîntul profetiei spune astfel: „Dupa aceea am vazut patru îngeri care stateau în picioare în cele patru colturi ale pamîntului ca sa nu sufle vînt pe pamînt nici pe mare, nici peste vreun copac. Si am vazut un alt înger care se suia dinspre rasaritul soarelui si care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri carora le fusese dat sa vatame pamîntul si marea zicînd: *Nu vatamati pamîntul nici marea nici copacii pîna nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru^. Si am auzit numarul celor ce fusesera pecetluiti, 144.000 din toate semintiile fiilor lui Israel”. Desigur ca acum nu mai este un secret cine vor fi aceia care vor putea sta în picioare în ziua mîniei lui Dumnezeu – numai aceia care au primit sigiliul viului Dumnezeu, numai aceia vor fi aparati de judecatile divine. Acest lucru ne face sa tragem concluzia ca între acele semne de pe pamînt, din soare, luna si stele, care au fost destinate sa anunte vremea sfîrsitului si evenimentul revenirii Domnului Christos, o ultima solie cereasca este adresata locuitorilor pamîntului vorbind despre o lucrare a cerului printre noi pamîntenii, despre o anumita pregatire în vederea acelei zile si anume, pecetluirea celor 144 de mii. Dar pentru ca acea lucrare de pecetluire sa aiba loc trebuie ca pe pamînt sa fie pace, liniste. Tocmai de aceea glasul divin a poruncit celor patru îngeri din cele patru colturi ale pamîntului ca sa tina în frîu vînturile. În limbajul biblic vînturile sînt un simbol al luptei si neîntelegerilor dintre natiuni, un simbol al framîntarilor politice si al conflictelor militare, care, daca nu ar fi tinute în frîu ar bate pe pamînt si mare, adica pe întreaga suprafata a pamîntului. Cei patru îngeri stau ca un simbol al prezentei si interventiei mîinii lui Dumnezeu în evenimentele istoriei acestui pamînt. Ce minunat tablou! Cerul întreg este interesat de soarta vesnica a noastra. Îngerii lui Dumnezeu colaboreaza în vederea împlinirii poruncilor si planurilor divine, îngerii lui Dumnezeu tin în frîu natiunile pamîntului ca sa nu se distruga, caci printre toti locuitorii pamîntului, Dumnezeu are slujitori ai Sai credinciosi, si pîna cînd ei nu sînt pecetluiti, Dumnezeu nu va îngadui ca lumea noastra sa devina un haos.
Desi azi natiunile pamîntului s-au împartit în diferite lagare, bazate pe conceptii si interese de natura politica, filozofica sau economica, desi întreaga lume de azi fierbe ca un cazan în presiune, puterile nevazute ale cerului împiedica pe oameni sa se autodistruga. Dar gînditi-va ce va însemna atunci cînd acea lucrare divina de pecetluire va fi încheiata si mîna divina se va retrage pentru a da frîu liber fortelor raului. Gînditi-va cum va arata acea lume. Gînditi-va ce teribile vor fi scenele cu care se va încheia istoria razvratirii omului. Dar ati remarcat ca în timp ce cei patru îngeri se lupta sa tina în frîu vînturile, cel de al cincilea înger aseaza pe fruntea adevaratilor urmasi ai lui Dumnezeu pecetea divina. Lucrarea celui de al cincilea înger, ne dam seama, este o lucrare de o importanta suprema. Pecetea pe care acest înger o pune pe fruntea slujitorilor lui Dumnezeu le da acestora asigurarea ca ei vor ramîne în viata pîna la venirea Domnului, adica îi va face în stare sa ramîna în picioare pîna la sfîrsit. În loc ca ei sa strige la munti si la stînci, „cadeti peste noi si ascundeti-ne de mînia Mielului”, ei vor aclama plini de bucurie revenirea Domnului Christos.
În lucrarea celui de al cincilea înger se afla simbolizata însasi lucrarea Domnului Christos, aparatorul poporului Sau. Despre aceasta lucrare vorbeste si proorocul Daniel la capitolul 12 cu versetul 1 în cartea sa. El spune astfel: „în vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tau. Caci aceasta va fi o vreme de strîmtorare cum n-a mai fost de cînd sînt neamurile si pîna la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tau va fi mîntuit si anume, oricine va fi gasit scris în carte”. Da, Iisus este adevaratul ocrotitor al celor credinciosi care si-au predat soarta lor în mîna Sa atot biruitoare. Peceteape care Iisus o aseaza pe fruntea slujitorilor Sai nu este o pecete vizibila, ci una simbolica, de natura spirituala. Ea este un semn de deosebire, de recunoastere, de aprobare. Si acest semn va fi, nu rezultatul unui act de alegere arbitrara, ci mai degraba rezultatul formarii unui caracter neprihanit, asemenea caracterului Domnului Christos. Aceia care astazi tînjesc atît de mult dupa El îsi vor aseza viata sub stapînirea si calauzirea Duhului Sau si vor primi în final semnul Sau, pecetea Sa. Din cauza ca El doreste ca noi sa fim gata în vederea întîlnirii cu El, El zilnic îndeplineste în noi lucrarea simbolica a celui de al cincilea înger, aceea de a transfera si imprima caracterul Sau în caracterul nostru. El lucreaza zilnic pentru a ne atrage la Sine si a ne cîstiga pentru cer.

Daca noi acceptam lucrarea Duhului Sau în noi, atunci vom creste în asemanare cu El si în cele din urma El va aseza pecetea Sa asupra noastra ca semn ca El este proprietarul, Stapînul vietilor noastre.
În capitolul 14 din Apocalipsa, la versetul 1 gasim scris despre cei sigilati ca aveau scris pe frunte numele Domnului Iisus si numele Tatalui Sau, iar în

versetul 5 gasim scris ca ei sînt fara vina înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. A avea numele Tatalui înscris pe frunte este egal cu a avea caracterul lui Dumnezeu înscris, imprimat în mintea lor. Legea divina a celor zece porunci este copia caracterului sfînt al lui Dumnezeu asezata în forma cea mai usor de înteles pentru oricine.John Wesley, întemeietorul miscarii metodiste a scris astfel despre legea divina si despre Iisus: „Astfel legea, este o imagine de netagaduit a Celui Prea înalt si sfînt care dainuieste vesnic. El este acela a carei fiinta nimeni nu a putut si nu o poate vedea, dar care S-a aratat oamenilor si îngerilor. El este chipul lui Dumnezeu revelat, este inima lui Dumnezeu deschisa înaintea oamenilor. Legea lui Dumnezeu este copia gîndirii eterne, un transcript al naturii divine. Cei ce au primit caracterul lui Dumnezeu vor arata spirit de ascultare fata de legea Sa si vor primi pecetea aprobarii Sale. Cu ei se va împlini cuvîntul Domnului pe care-1 gasim în Isaia 8,16.20: „înveleste aceasta marturie, pecetluieste aceasta descoperire între ucenicii Mei. La lege si la marturie, caci daca nu vor vorbi asa nu vor mai rasari zorile peste poporul acesta”. Iubiti cititori, semnul de recunoastere al ucenicilor Domnulu Christos din ultima generatie este pazirea poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta este pecetea pe care Iisus o aseaza asupra urmasilor Sai. Aceasta atitudine de atasament fata de legea divina va aduce zorile redesteptarii peste poporul lui Dumnezeu. Sînteti si dumneavoastra gata sa primiti astazi pecetea divina? Este legea Sa temelia vietii dumneavoastra, norma divina de vietuire sfînta? Sa nu uitam nici cuvintele solemne ale apostolului Pavel scrise catre Timotei, în 2 Timotei 2,19: „Totusi, temelia tare a lui Dumnezeu sta nezguduita avînd pecetea aceasta. Domnul cunoaste pe cei ce sînt ai Lui si oricine rosteste numele Domnului sa se departeze de faradelege”. Cred ca ati remarcat din cuvintele apostolului Pavel ca aceia care sînt ai Domnului, care vor purta pecetea Sa, sînt cei ce asculta de legea divina si se îndeparteaza de faradelege. Privind în mare lucrurile, s-ar parea ca toti crestinii, pentru ca au luat asupra lor numele Domnului Christos, sînt pregatiti, de aceea pentru a primi pe fruntile lor pecetea viului Dumnezeu. Da, asa s-ar parea, însa nu toti s-au departat de faradelege.
Cei mai multi dintre crestinii de azi se fac cu buna stiinta sau fara stiinta vinovati de calcarea a cel putin o porunca, a poruncii a patra, porunca prin care Dumnezeu cere sa sfintim Sabatul Sau, ziua a saptea a saptamînii.
Astazi nu mai este pentru nimeni o greutate de a cunoaste care este ziua a saptea a saptamînii si care este întîia zi a saptamînii. Toti stim ca întîia zi a saptamînii este duminica. Despre aceasta zi Biblia nu ne vorbeste deloc, însa despre Sabat Dumnezeu vorbeste pe paginile sfinte în nenumarate ocazii. Si de ce credeti? Pentru ca Dumnezeu a facut din Sabatul Sau, din ziua a saptea a saptamînii, semnul puterii Sale spirituale si creatoare. Iata chemarea Sa catre cei ce-L urmeaza: „Sfintiti Sabatele Mele, caci ele sînt un semn între Mine si voi ca sa stiti ca Eu sînt Domnul Dumnezeul vostru” (Ezechiel 20,20). Adevarata pazire a Sabatului va fi în aceste zile din urma dovada exterioara a unei complete consacrari launtrice pentru Dumnezeu, a acelei bunavointe totale de a asculta de Dumnezeu în toate privintele. Aceia care aleg sa pazeasca Sabatul Biblic dovedesc tuturor ca au primit pecetea, semnul lui Dumnezeu asupra vietilor lor. Sabatul este simbolul intrarii în odihna spirituala a mîntuirii.

Deoarece Dumnezeu a sfintit aceasta zi si S-a odihnit, El ne cere sa încetam în acesta zi cu orice activitate vremelnica si sa petrecem aceasta zi cu Sine. Poate ca în aceste vremuri si în vremurile care ne stau în fata pazitorii Sabatului divin vor fi confruntati cu probleme la locul de munca, probleme în familie, vor fi luati în rîs de prieteni sau de cunoscutii lor pentru ca nu sînt în aceeasi cadenta cu toata lumea. Dar pentru ei acestea nu vor însemna prea mare lucru, atîta timp cît ei se vor sti în cadenta cu Dumnezeu. Multi crestini si necrestini încearca chiar de azi sa ne faca sa credem ca Sabatul nu este ceva atît de important, în timp ce Dumnezeu ne spune ca Sabatul este semnul între El si noi, semnul de recunoastere, semnul sfintitor al legaturii noastre cu El.
Ma întreb: „De cine vom asculta noi oare mai mult; de oameni sau de Dumnezeu? Ce glas vom urma în aceste zile atît de solemne si importante cînd Dumnezeu vrea sa-si aseze pecetea Sa pe fruntile noastre?” În timp ce apostolul Ioan se închina înaintea tronului lui Dumnezeu împreuna cu cei 144.000, privirea apostolului a fost atrasa de o gloata de nenumarat care s-a aratat înaintea scaunului de domnie si înaintea Mielului. Desi, daca citim mai departe capitolul 7 de la versetul 9 pîna la sfîrsit, ramînem cu impresia ca gloata de nenumarat si cei 144.000 sînt doua grupuri diferite, totusi, noi trebuie sa vedem pe cei 144.000 ca apartinînd gloatei de nenumarat. Despre toti acestia gasim scris ca sînt îmbracati în haine albe si toti vin din necazul cel mare. Este vorba de necazul cel mare, de ultima mare lupta între adevaratii urmasi ai Domnului Christos si Satana. Despre acestia cuvîntul ne spune ca ei „si-au spalat hainele si le-au albit în sîngele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu si îi slujesc zi si noapte în templul Lui. Cel ce sade pe scaunul de domnie îsi va întinde peste ei cortul Lui; nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete, nu-i va mai dogorî nici soarele nici vreo alta arsita. Caci Mielul care sta în mijlocul scaunului de domnie va fi pastorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor.” Cei ce vor fi pecetluiti vor fi biruitori si vor fi astfel pentru vesnicie eliberati de orice necaz, de foame, sete, suferinta sau întristare.
Cei 144.000, dupa cum vom vedea cînd vom studia capitolul 14 din Apocalipsa, sînt biruitori. Ei se trag din Israel. Aceasta nu înseamna ca în mod neaparat din poporul Israel de odinioara, ci ei doar poarta numele lui Israel, semnificatia experientei acelui patriarh. Iacob înseamna înselatorul, iar Israel înseamna cel ce lupta cu Dumnezeu si biruieste. Vedeti, Dumnezeu este plin de taine, dar în ceea ce priveste ziua mîniei Sale, El ne-a facut cunoscut cine va putea sta atunci în picioare; numai cei ce vor fi gasiti avînd pe fruntea lor pecetea viului Dumnezeu. Si cine va primi aceasta pecete? Multumim lui Dumnezeu pentru descoperirea Sa din aceasta profetie. Cei ce vor cauta asemanarea lor cu Dumnezeu în caracter, cei ce vor dovedi un spirit de ascultare deplina de legea Sa si vor pazi adevaratul Sau Sabat ca semn al puterii Sale sfintitoare iesind în final biruitori în lupta lor împotriva pacatului, cu hainele lor albite în sîngele Mielului, aceia vor primi pecetea viului Dumnezeu.
Azi, iubiti cititori, înca este pace pe pamînt. îngerii lui Dumnezeu înca tin vînturile pustiitoare ale razboaielor în frîu, pentru ca eu si dumneavoastra sa cautam cît mai grabnic sa ne asezam sub aripa ocrotitoare a Domnului Iisus Christos. Dar curînd, curînd furtuna patimilor omenesti neretinute de nici o mîna divina vor bate peste întreg pamîntul si judecatile lui Dumnezeu vor pune capat pacatului generatiei noastre, judecati turnate neamestecate cu har în

paharul mîniei Sale. De aceea, înainte de a sosi acea zi finala, va invit tot asa cum a invitat si Dumnezeu pe Noe, atunci, înainte cu cîteva zile înainte de timpul potopului: „Intra în corabie tu si casa ta”. Fie ca azi, chiar acum sa alegem cu totii ocrotirea lui Dumnezeu si pregatirea noastra pentru vremea sigilarii pentru cer. Si Dumnezeu sa ne ajute tuturor la aceasta. Amin !

Referindu-se la soliile divine pe care Dumnezeu le-a asezat în cuvîntul profetiilor Sale apostolul Petru le priveste si le declara ca fiind o lumina care straluceste într-un loc întunecos pîna se va crapa de ziua. Astazi, oameni clarvazatori din afara bisericii vorbesc alarmati despre noaptea care a început sa se lase peste generatia noastra, în timp ce oamenii de credinta din jurul nostru spun lucrurilor pe nume. Ei vorbesc despre întunericul pacatului, al necredintei, al disperarii, al înstrainarii de Dumnezeu. Daca în aceasta noapte care s-a lasat peste lumea întreaga a mai ramas o geana de lumina, atunci aceea trebuie sa fie lumina pe care Dumnezeu a pastrat-o în Cuvîntul Sau si care trebuie sa straluceasca în aceste zile si în inimile noastre.
Astazi doresc sa închei si cea de a doua serie de sapte elemente pe care ni le prezinta Apocalipsa. Cred ca n-ati uitat ca în prima viziune ne-au fost prezentate o serie de sapte epistole adresate de Iisus bisericii Sale, cîte una pentru fiecare biserica din cele sapte care existau la acea data în Asia. Iar în cea de a doua viziune ne-a fost prezentata o serie de sapte peceti, sau mai degraba o carte pecetluita cu sapte peceti, carte care a fost înmînata Mielului lui Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Christos. Din tot universul El este singurul care a fost gasit vrednic ca sa rupa pecetile cartii si sa ne descopere planurile lui Dumnezeu cu privire la noi. Dupa aceasta serie de sapte peceti urmeaza o noua serie, aceea a celor sapte trîmbite. Toate aceste trei serii de sapte epistole, sapte peceti si sapte trîmbite reprezinta o întreita viziune a lucrurilor sau evenimentelor care vor avea loc între timpul în care apostolul Ioan traia si timpul cînd cei rascumparati se vor aduna împrejurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu.
Soliile celor sapte epistole ne prezinta istoria bisericii lui Christos asa cum i-a fost prezentata apostolului Ioan atragîndu-ne atentia atît spre factorii care aveau sa o sustina cît si asupra erorilor care au patruns în sînul ei. Cele sapte peceti ne descopera puternicele încercari din sînul bisericii, experientele ei personale în confruntarile ei cu Satana, cu pacatul, cu lumea. În soliile catre cele sapte biserici Domnul Christos este vazut ca umblînd în mijlocul acestor sapte biserici, în timp ce în cele sapte peceti Domnul Christos este reprezentat prin imaginea unui Miel care a fost junghiat în folosul omenirii, pentru ca prin moartea Lui noi sa putem trai.
Viziunea celor sapte trîmbiti nu se mai ocupa de data aceasta de biserica în mod direct ci doar indirect, tangential. În timpurile stravechi trîmbitele erau niste instrumente muzicale folosite cu scopul de a trezi pe oameni si a da alarma cu privire la sosirea unui eveniment important sau a-i chema la o pregatire speciala, atît de natura fizica cît si spirituala. Aici însa, în viziunea din Apocalipsa, cele sapte trîmbite zugravesc istoria razboaielor si a invaziilor militare care urmau sa se reverse ca niste judecati divine pustiitoare asupra acelor natiuni care au refuzat sa dea ascultare Evangheliei pacii, care au respins oferta cerului la mîntuire si s-au asezat în calea planurilor lui Dumnezeu. Despre viziunea celor sapte trîmbite vom vorbi în prelegerea viitoare.
Acum de fapt, ne gasim cu studiile noastre la momentul cînd Mielul ar fi trebuit sa rupa

pecetea a saptea. Dupa cum am vazut în ultimele 2 prelegeri, bazati pe cele scrise în capitolul 6, primele sase peceti au fost deja rupte si drept urmare, privirea uimita a apostolului Ioan a surprins mai întîi o cavalcada simbolica, cum patru cai de culori diferite – alb, rosu, galbui si negru, cu calaretii lor – au trecut la porunca cerului pe dinaintea sa în galop. Apoi, cînd Mielul a rupt cea de a cincea pecete, apostolul Ioan a vazut cum de jos, de sub altar, sufletele martirilor, glasul sîngelui lor striga la Dumnezeu dupa dreptate, cerînd razbunarea sîngelui lor. Cînd Mielul a rupt pecetea a sasea, privirea proorocului Ioan a fost atrasa de marele deznodamînt al istoriei, de evenimentul revenirii în slava a Domnului Christos si mai ales de ceea ce va însemna acest eveniment pentru cei ce au respins ocazia mîntuirii lor. Întrebarea cu care se încheie cea de a sasea pecete este: „Daca ziua revenirii în slava a Domnului Iisus va fi o zi de judecata si de mînie, atunci cine oare va putea sta în picioare în ziua mîniei divine? Care va fi atît de tare, atît de pregatit, atît de dispus sa stea fata în fata cu Dumnezeu în acea zi a revarsarii judecatilor divine?” Raspunsul la aceasta întrebare avea sa fie dat imediat în capitolul urmator, capitolul 7. Cei ce vor putea sta în picioare în acea zi în fata tronului divin vor fi numai cei pecetluiti cu pecetea viului Dumnezeu, si anume, cei ce vor avea înscris în caracterul lor caracterul sfînt al lui Dumnezeu si al legii Sale. Si pentru ca locuitorii pamîntului sa fie siguri ca acea zi teribila va avea loc, Dumnezeu a vrut sa marcheze în istoria planetei noastre prin trei semne cosmice, catastrofale, certitudinea cuvintelor Sale. Aceste semne, potrivit profetiei aveau sa fie un mare cutremur de pamînt, întunecarea soarelui în plina zi asa cum niciodata nu mai fusese vazuta si o mare cadere de stele. Asa se încheie momentul cînd Mielul a rupt pecetea a sasea.
Si acum urmeaza ca si cea de a saptea pecete sa fie rupta. La ce ar trebui sa ne asteptam? Ce noua descoperire a Domnului Christos avea sa ni se aseze la îndemîna prin ruperea acestei ultime peceti? Dupa anuntarea zilei mîniei lui Dumnezeu, nu ar fi normal ca sa ni se arate cum Domnul Iisus îmbraca haina Sa de Judecator si aduce în sfîrsit la îndeplinire lucrarea mîniei lui Dumnezeu asupra celor necredinciosi? Dar, sa lasam ca si de data aceasta Apocalipsa sa ne dea raspunsul potrivit, sa ne aduca lumina asa încît Iisus, Luceafarul de dimineata sa rasara si în inimile noastre. Sa dam citire dar primelor 5 versete din capitolul 8 din Apocalipsa: „Cînd a rupt Mielul pecetea a saptea s-a facut în cer o tacere de aproape o jumatate de ceas. Si am vazut pe cei sapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu si li s-au dat sapte trîmbite. Apoi, a venit un alt înger carre s-a oprit în fata altarului cu o cadelnita de aur. I s-a dat tamîie multa ca s-o aduca împreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tamîie s-a ridicat din mîna îngerului înaintea lui Dumnezeu împreuna cu rugaciunile sfintilor. Apoi, îngerul a luat cadelnita, a umplut-o din focul de pe altar si l-a aruncat pe pamînt; si s-au stîrnit tunete, glasuri, fulgere si un cutremur de pamînt”.
Un înger cu o cadelnita de aur în mîna stînd în fata unui altar de aur si fum de tamîie si rugaciuni si acea tacere de aproape o jumatate de ora. Oare, care sa fie însemnatatea acestor imagini?, se poate întreba oricare dintre noi. Care sa fie adevarurile divine care se ascund în spatele acestor simboluri atît de solemne? De fapt, daca stam sa ne gîndim mai bine, daca aceste imagini n-ar avea loc în cer si n-ar avea ca personaj principal un înger, atunci acestea ar putea parea ca apartinînd Vechiului Testament, slujbelor de la templu. Si acolo era un altar de aur, un mare preot îmbracat în haine stralucitoare de podoaba, o cadelnita de aur, fum de tamîie, rugaciuni ce se înaltau spre cer. Dupa cum stiti, afara, în curtea templului

era altarul de jertfe, care era de arama, însa înlauntrul templului, în prima încapere numita Sfînta, chiar în fata perdelei care separa Sfînta de Sfînta Sfintelor, se afla un alt altar, poleit cu aur. Acesta era altarul tamîierii. Dincolo de perdeaua care separa cele doua încaperi, în cea de a doua încapere denumita Sfînta Sfintelor, se afla chivotul legamîntului care avea deasupra lui capacul ispasirii, milostivitorul sau tronul harului. Acolo, pe capac, între cei doi heruvimi de aur era prezenta neîntrerupta a lui Dumnezeu manifestata printr-un nor de lumina, sechina. Si ce a vazut apostolul Ioan în acea viziune? Tot un altar de aur, pentru tamîiere, asezat în fata scaunului de domnie al lui Dumnezeu în ceruri si un înger cu o cadelnita de aur încarcat cu rugaciunile sfintilor, slujind în fata altarului ce sta înaintea tronului divin ca o prefigurare cereasca a lucrarii de odinioara a marelui preot de la sanctuarul pamîntesc. Fara îndoiala ca prin ruperea celei de a saptea peceti cerul dorea sa ne atraga atentia asupra importantei lucrarii Domnului Iisus din aceste ultime zile dinaintea venirii Sale.
Pecetea a sasea a avut drept scop ca prin cele trei semne cosmice sa anunte pamîntul întreg ca istoria omenirii a ajuns în ultima ei etapa, aceea a sfîrsitului, iar prin ruperea ultimei peceti cerul ne anunta care este ultima lucrare care a mai ramas pe agenda lui Dumnezeu.
În prelegerea trecuta cînd am studiat pe scurt însemnatatea celor scrise

în capitolul 7 am vazut ca încheierea lucrarii lui Dumnezeu pe pamînt consta în sigilarea slujitorilor Sai adevarati cu pecetea Dumnezeului celui viu. Nu e vorba de o pecetluire asemenea cu aplicarea unei stampile pe un colet sau plic, ci aici este vorba de lucrarea Duhului lui Dumnezeu cu credinciosii ultimei generatii, lucrare care consta în a imprima caracterul neprihanit al Domnului Christos si sfintenia legii Sale asupra caracterului celor credinciosi.

Aceasta este de fapt pecetea viului Dumnezeu. Si atunci cînd aceasta lucrare va fi încheiata, atunci Iisus va deschide din nou cerul si se va coborî pentru a lua la Sine în împaratia Sa pe toti aceia care au raspuns favorabil lucrarii Duhului Sau. În prezent tot universul sta astazi în asteptare ca aceasta lucrare sa fie încheiata. Singurul lucru de pe pamînt care împiedica încheierea acestei lucrari de sigilare nu este altceva decît lipsa de spiritualitate a poporului lui Dumnezeu.
Împaratia peste care Iisus va domni va fi o împaratie spirituala. Astazi cei mai multi crestini pretind ca slujesc Viului si adevaratului Dumnezeu, dar asezati în reflectorul caracterului neprihanit al Domnului Christos, în lumina sfintei Sale legi, ei sînt dovediti a fi înca departe de asteptarile lui Dumnezeu. În timp ce multi slujesc lui Dumnezeu în cugetele lor, în teoria adevarurilor Sale, putini sînt de fapt aceia care-L slujesc cu toata inima lor; putini sînt aceia care se lupta pentru a birui în luptele credintei, asa cum a biruit si Iisus. Cu cît regret Cel ce cerceteaza inimile oamenilor trebuie sa spuna despre unii crestini asa cum a spus pe vremuri despre împaratul Belsatar: Cîntarit, cîntarit si gasit prea usor.
Dar cînd mica turma a ramasitei celor credinciosi de pe pamînt va primi în sfîrsit pecetea viului Dumnezeu, atunci îngerul trimis sa aseze pecetea aprobarii divine pe fruntea slujitorilor lui Dumnezeu se va întoarce în graba la cer cu solia ca lucrarea sa s-a încheiat. Atunci Iisus, Marele nostru Preot din templul din ceruri, se va dezbraca de hainele Sale de mijlocitor între om si Dumnezeu si va îmbraca hainele Sale de împarat al împaratilor si Domn al domnilor. Atunci, însotit de miriade de îngeri, Suveranul cerului si al pamîntului va goli tot cerul de slava sa si va coborî sa ia la Sine pe toti aceia care au asezat întreaga lor fiinta la dispozitia lucrarii depline a Duhului Sau cel sfînt. Acela va fi timpul împlinirii fagaduintei Sale care ne-a fost facuta atunci cînd El a spus:

„Va este de folos ca sa Ma duc; Eu ma duc ca sa va pregatesc un loc si dupa ce ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi întoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sînt Eu sa fiti si voi”. Aceasta este cauza acelei taceri din ceruri. Da, va fi o tacere pentru ca tot cerul va coborî atunci ca sa salute pe pamîntenii care se întorc acum în sfîrsit acasa în caminul lor din ceruri. Atunci aceia care au fost cîndva secerati de mîna cruda a mortii se vor întîlni în vazduh cu Izbavitorul lor. Unii au murit în chinuri pe rug, altii pe cruce, altii datorita uneltelor de tortura sau anilor greiu de temnita. Familii care erau cîndva fericite, dar în care moartea si-a luat prada vor fi atunci reunite în jurul Domnului Iisus. Soti si sotii care s-au despartit în viata si au adormit în Christos se vor întîlni atunci cînd glasul datator de viata al Domnului va chema la lumina pe cei morti. O, ce întîlnire va fi atunci, ce îmbratisari, ce lacrimi de bucurie, ce cîntari de lauda si de recunostinta se vor înalta în vazduh, ce strigate de biruinta si osanale. Aceea va fi întîlnirea mult asteptata a Domnului cu mîntuitii Sai, a celor credinciosi cu Domnul si Mîntuitorul lor, cu alesul inimii lor. Aceea va fi întîlnirea Mirelui cu mireasa Lui. Pîna atunci mai este putin. Înca putina, foarte putina vreme si cel ce vine va veni si nu va zabovi. Asa ne asigura cuvîntul divin. Da, Iisus nu va zabovi la nesfîrsit. Acum, ce-i drept, El zaboveste întocmai ca si Mirele din parabola Domnului Iisus. Acum El întîrzie nu ca sa ne puna rabdarea la încercare ci pentru ca El doreste sa-Si pregateasca un popor, o biserica a Sa care sa fie fara pata, fara zbîrcitura sau altceva de felul acesta, ci sfînta si fara prihana.
În aceasta ultima pecete Iisus Domnul nostru este zugravit în lucrarea acelui înger, o lucrare de mijlocire în fata tronului lui Dumnezeu. El sta în fata lui Dumnezeu purtînd asupra Sa pacatele tuturor acelora care si le-au marturisit. El poarta pacatele dar si rugaciunile lor. Acele rugaciunisînt primite înaintea tronului divin pentru ca ele sînt înaltate prin credinta în neprihanirea Domnului Christos. La Dumnezeu este un tezaur inepuizabil de har, de ascultare desavîrsita, de sfintenie. Aceasta este tamîia cea multa pe care apostolul Ioan a vazut-o în cadelnita de aur din mîna îngerului. Acest tezaur poate sa faca fata oricarei nevoi, oricarui caz, oricarei rugaciuni. Deoarece Domnul Iisus a fost ispitit în toate privintele dar a ramas neprihanit, fara pacat, de aceea poate sa vina în ajutorul celor ispititi, caci acolo unde pacatul s-a înmultit, acolo harul divin s-a înmultit si mai mult. Astfel, Ioan vede pe Domnul Christos de data aceasta nu ca un Miel înjunghiat, ci ca un Mijlocitor, pledînd pe lînga inimile oamenilor ca sa primeasca darul mîntuirii si al credintei.
În acest timp de mijlocire a Domnului Christos pentru noi, lucrarea cerului de sigilare a celor credinciosi înainteaza spre încheierea ei, si atunci cînd îngerul caruia i-a fost încredintata lucrarea sigilarii se va întoarce la cer cu vestea ca toti cei ce au dorit mîntuirea au fost sigilati, atunci Iisus, umplînd cadelnita cu foc de pe altar, o arunca pe pamînt, si prin tunete, glasuri, fulgere si un cutremur de pamînt, cerul întreg marcheaza încheierea lucrarii de mijlocire a Domnului Iisus pentru întreaga omenire. Pîna la acel moment a mai ramas numai putin timp. În curînd istoria pacatului se va încheia pe acest pamînt. În curînd vazduhul nostru se va umple de tunete, fulgere, de zarva întregului cer. Azi Iisus înca mai slujeste pentru omul pacatos, pentru omul împovarat de pacate, pentru omul care lupta ca sa cîstige biruinta. Daca doresti vreo mîngîiere, iubite cititor, duci lipsa de pace, simti nevoia de a dobîndi acea putere de a trai o viata mai sfînta, mai cinstita, mai înalta, daca tînjesti cu înfocare dupa o anumita biruinta asupra vreunui defect sau asupra vreunei trasaturi rele de caracter, va invit sa priviti spre cer. spre altarul de aur, spre slujba necurmata a Domnul Iisus în folosul nostru. El este gata sa împlineascac orice nevoie, orice rugaciune, orice suspin nerostit. El este gata sa ne elibereze de orice povara, sa ne lumineze, sa ne aline orice durere, sa ne vindece orice rana. El este atît de interesat de fiecare dintre noi ca si cum nu ar mai exista nici o alta fiinta omeneasca pe pamînt. El nu priveste la multimea si gravitatea greselilor noastre, pentru ca El poate sa ne curateasca de orice fel de faradelege. El înca slujeste înaintea altarului de aur îmbinînd sau împletind rugaciunile noastre cu tamîia, cu simbolul vietii Sale neprihanite. Si Dumnezeu privind la fiecare dintre noi, la dorul inimii noastre dupa o viata mai curata, mai nobila,mai plina de putere, privind la noi si la Iisus, Fiul Sau, El este gata sa ne spuna: „De dragul Fiului Meu si de dragul tau voi împlini tot ce-mi ceri”.
Astfel dar, iubite cititor, sa privim spre Iisus. Sa folosim ocazia de aur a clipei prezente. Dati astazi mîna Domnului. Descarcati-va inimile înaintea Lui. Asezati la picioarele altarului Sau toate poverile care va apasa. Acum este momentul cel mai potrivit sa va dezlipiti privirea si inima de orice idol, de orice placere vinovata înaintea Lui, de orice spirit de vrajmasie fata de El sau fata de cea mai simpla raza de lumina pe care El v-a descoperit-o prin Cuvîntul Sau.
Priviti dar spre cer cu încredere. Acolo, în fata tronului Suveranului universului avem un Prieten adevarat, un Mijlocitor plin de mila, un Salvator care nu Si-a precupetit nici chiar propria Sa viata ci a murit pentru a ne vedea salvati.
Ma întreb cu adînca îngrijorare în inima: „Care din cei ce au citit aceste prelegeri va prinde astazi mîna Domnului, mîna îndurarii si a dragostei Sale?”

O data ce cerul a anuntat ca a început vremea sfîrsitului, cine si-ar mai putea permite sa se joace cu propria sa soarta, cu ultimele ocazii ale sale de a fi curatit, iertat si însufletit de o noua viata? Curînd judecatile lui Dumnezeu vor fi slobozite asupra acestui pamînt. Curînd cei ce au cautat ocrotirea aripii Domnului vor cunoaste din plin bunatatea Sa, mai ales atunci cînd vor vedea cum întreg pamîntul a devenit teatrul mîniei divine dezlantuite. Iubiti cititori, prin cele ce va spun nu vreau sa fac apel la sentimentele de groaza si de spaima ale nimanui, ci vreau sa va stiu numai sub adapostul Domnului atunci, în acea zi. Vreau sa va stiu ca ati pornit chiar de azi cu adevarat spre Dumnezeu. Fie ca în curînd sa ajungem în caminul nostru de sus unde sîntem asteptati, în Edenul nostru vesnic. Amin!