1. 20 . –Nu mai faceti negot cu Hristos, nu-l mai zdrentuiti si , dimpreuna cu TOATE ale sale, primiti-l integru,integral,prioritar si suveran,caci El este TOTUL TOTULUI TOT;Numai El face totul Dumnezeieste si pentru Vesnicie… Cristos: Ușa oilor…  CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA…„Apa  “ şi …   Pâinea vieţii şi …  Prietenul Nostru Cel Mai Bun? (Dar ma intreb: care Iisus, cel iconat- surogat?) Preoţia ( Isus -„Preot în veac, după rînduială lui Melhisedec” (Evrei 5:10)… Mielul lui Dumnezeu Care Ridică Păcatul Lumii… Este Isus Dumnezeu? Femeile în genealogia Domnului Isus ; Om adevărat şi Dumnezeu adevărat… Fapte 4;12. In nimeni altul nu este mantuire… De ce este importanta invierea lui Isus Hristos? Doctrina Învierii lui Isus Hristos…0. 21 . – Nici un loc în casa de poposire… şi materialismul în timpul crăciunului, de Stephan Isenberg;

 

 

 

 

 

1. 20 . –Nu mai faceti negot cu Hristos, nu-l mai zdrentuiti si , dimpreuna cu TOATE ale sale, primiti-l integru,integral,prioritar si suveran,caci El este TOTUL TOTULUI TOT;Numai El face totul Dumnezeieste si pentru Vesnicie; Cristos: Ușa oilor… , de Vasile Mich;

 

,,Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ și un tâlhar. Dar cine intră pe ușă este păstorul oilor. Portarul îi deschide și oile aud glasul lui; el își cheamă oile pe nume și le scoate din staul. După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor; și oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. Isus le-a spus această pildă, dar ei n-au înţeles despre ce le vorbea. Isus le-a mai zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt Ușa oilor. Toţi cei ce au venit înainte de Mine sunt hoţi și tâlhari, dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune. Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, și s-o aibă din belșug.” (Ioan 10:1-10)

 

Două dintre metaforele folosite de către Domnul Isus, pentru a se descrie pe Sine, în evanghelia lui Ioan, sunt din domeniul păstoritului: ,,Eu sunt Ușa oilor” (Ioan 10:7) și ,,Eu sunt Păstorul cel bun.” (Ioan 10:11)

 

Păstoritul oilor era una dintre principalele ocupații ale evreilor, în perioada timpurilor biblice. De aceea, Domnul Isus a preluat imagini din acest domeniu, cu care erau familiari, și le-a vorbit despre lucrurile esențiale privitoare la Împărăția lui Dumnezeu. Noțiunile de: ,,turmă”, ,,păstor”, ,,staul” și altele de felul acesta sunt întâlnite destul de fregvent în învățătura Domnului Isus, cât și în întregul Scripturii. Ei aveau deja Psalmul 23 în care, păstorul devenit împărat descrie, în limbajul cel mai pitoresc și fermecător, relația lui cu Dumnezeu. Prorocii Domnului, precum Isaia, Ieremia, au înfățișat relația poporului cu Yahve tot în felul acesta.

 

Prin urmare, ne-am fi așteptat ca toată lumea să înțeleagă, cu ușurință, cuvintele Domnului Isus, pe care tocmai le-am citat. Dar n-a fost așa. (v6) Oare de ce? Cred că principalul motiv al nepriceperii lor, dar și al nepriceperii multora dintre noi, ar putea fi formulat astfel: Deși mântuirea poate fi prezentată în metafore cu care suntem obijnuiți, ea se realizează prin metode cu care nu suntem deloc obijnuiți. Pildele Domnului Isus, deși folosesc imagini metaforice foarte familiare, conțin puncte de turnură total imprevizibile, ba chiar inadecvate pentru logica umană, pentru a ne spune că, mântuirea nu se realizează după tiparul nostru ci după tiparul lui Dumnezeu. În fața unor astfel de texte, oamenii mândri și încrezuți trântesc cu toate la pământ și Îl părăsesc pe Domnul, la fel ca fariseii de pe vremea lui Isus. Tâlcuirea cuvintelor Mântuitorului este pentru oamenii smeriți, flămânzi și însetați după neprihănire și care se lasă umpluți de Duhul Sfânt.

 

De aceea, cu smerenie, cu dorința de a-L cunoaște mai mult pe El, și în duhul rugăciunii ne apropiem de ,,Cristos, Ușa oilor.”

 

În cadrul acestui subiect, doresc să descoperim în textul biblic:

 

1. CONFIRMAREA lui Cristos ca Ușă a oilor.

 

2. CONFIRMAREA noastră ca oi în turma Sa.

 

3. CONSECINȚELE intrării pe Ușa oilor.

 

1. Confirmarea lui Cristos ca: ,,Ușa oilor”.

 

Să privim puțin la pilda Domnului Isus din Ioan 10:

 

Textul biblic ne duce cu gândul la un staul din orientul antic, cu ziduri de piatră înalte de aproape doi metri, construite spre a asigura turmei un mediu de protecție împotriva hoților sau animalelor de pradă, și care avea o singură ușă. Din punct de vedere spiritual, evreii asociau acest staul cu teritoriul dintre granițele lui Israel, însă Domnul Isus a vorbit despre un alt teritoriu care s-a apropiat de ei, și anume: Împărăția lui Dumnezeu. Turma, potrivit interpretărilor Vechiului Testament, era poporul Israel, însă Mântuitorul a avansat deja idei despre un Israel spiritual, care se va forma și din celelalte națiuni. (v16) Portarul nu poate fi altcineva decât proprietarul turmei; Tatăl care Îl confirmă pe Păstorul cel bun, direct și prin Duhul Sfânt. Hoții și tâlharii, potrivit contextului cărții Ioan, erau fariseii și liderii religioși ai lui Israel, care L-au respins pe Isus Cristos, ca singură ușă de acces în turma lui Dumnezeu.

 

Până în acest punct interpretarea pildei este destul de simplă și intuitivă. Problema apare când încercăm să integrăm semnificația ,,ușii” și a ,,păstorului”. Ioan 10 pare să vorbească despre o ușă care se deschide spre o altă lume, ca un fel de ușă din Narnia.  De la versetul 1-6 Isus se identifică pe Sine cu Păstorul cel bun care intră pe ușă. De la versetul 7-10, Isus afirmă că El este ușa. Dar cum pot fi adevărate amândouă aceste afirmații? Cum poate cineva să fie în același timp și ușa și cel ce intră pe ușă?  Cristos intră în staulul oilor prin Sine? Unii teologi admit că pentru Cel care s-a legitimat în fața lui Israel la fel ca Yahve în fața lui Moise, nu-i nici o problemă să intre prin Sine oriunde dorește, deoarece El are existența și viața în Sine. Ușa, prin definiție, este un mediator între două părți, ori Dumnezeu Își este Sieși atotsuficient și nu are nevoie de nici un fel de mediator. Pentru noi oamenii o asemenea exprimare este total inadecvată, însă la Dumnezeu este un fapt obijnuit. Nu putem avea pretenția că putem să explicăm totul despre Cel care umple întreg universul.

 

Dar mai există încă o explicație teologică ceva mai accesibilă minții noastre limitate. În versetele 7 și 9 Domnul Isus afirmă că El este Ușa. Între aceste două versete, îi numește hoți și tâlhari pe toți cei care au venit înainte de El, adică pe cei care au avut pretenții similare cu a Lui. Cu alte cuvinte, toți cei care au propovăduit sau propovăduiesc o altă ușă de intrare în staulul Împărăției lui Dumnezeu, afară de Cristos, sunt hoți și tâlhari. Aici se încadrează toate religiile păgâne cu întemeietorii lor cu tot, dar și ereziile din creștinism care propun altă ușă spre mântuire afară de Cristos. (mântuire prin: Biserica mamă, moralitate, penitențe, etc)

 

Deci Cristos: nu doar afirmă simplu că El este Ușa, ci ne spune că El este singura Ușă, și că toți ceilalți pretendenți la această demnitate sunt de fapt niște impostori. De aceea creștinismul trebuie să rămână o religie exclusivistă, în ce privește ușa mântuirii, chiar dacă  acest concept este discordant în mijlocul unei societăți pluraliste.

 

Dar care este argumentul lui Cristos în sprijinul acestor afirmații atât de radicale? Confirmarea Portarului. (v3) Turma despre care vorbește Isus nu este o turmă părăsită nici abandonată. Ea este turma lui Dumnezeu, pe care El o conduce și asupra căreia veghează ca totul să se desfășoare conform planului Său. Dintre toți liderii religioși care s-au ridicat de-a lungul istoriei, Cristos este singurul care a primit confirmarea Tatălui: prin împlinirea profețiilor biblice, prin mărturie directă, prin Duhul Sfânt, prin semne miraculoase, prin învierea Sa din morți și prin înălțarea Lui în slavă.

 

Deci, primele 6 versete, ni-L prezintă pe Domnul Isus intrând în slujba de Păstor al oilor, pe ușa confirmării Tatălui. Beni Fărăgău spune despre acest fapt că, este ca și cum toți întemeietorii de religii ar fi intrat pe o ușă cu senzor, ca la aeroport, și care a făcut ,,beep” doar în dreptul Domnului Isus. Profețiile Vechiului Testament au descris profilul lui Mesia, Mântuitorul lumii. Acest profil profetic a colindat secolele, căutând persoana potrivită, ca un fel de pantof al cenușăresei, și care s-a potrivit doar pe piciorul Domnului Isus.

 

Așadar, Cristos este singurul care a intrat în istorie pe ușa împlinirilor profetice, de aceea este singurul care s-a învrednicit să fie El Însuși singura Ușă spre Împărăția lui Dumnezeu. A-L pune pe Cristos pe picior de egalitate cu altcineva sau altceva înseamnă blasfemie.

 

2. Confirmarea noastră, ca oi, în turma Sa.

 

Domnul Isus admite existența hoților și tâlharilor, care vor face tot ce le stă în putință, să-I uzurpe statutul unic, pe care Îl are în turma lui Dumnezeu. Scopul lor este să și-o însușească, în mod nelegitim, dar Mântuitorul ne dă asigurarea că acțiunile lor nu-I pot aduce nici un fel de prejudiciu. Oile Sale sunt în deplină siguranță: ,,…în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.” (28-29)

 

Hoții și tâlharii pot fi oameni cu influență. Ei pot avea mulți adepți, dar niciunul din cei care-i urmează nu sunt parte din turma lui Dumnezeu. Aceștia pot fi oameni foarte religioși, însă cu religia nu-L putem impresiona pe Dumnezeu decât pe oameni. În ziua judecății, Cristos va despărți oile de capre nu oamenii religioși de cei fără religie.

 

Ioan capitolul 10 ne oferă și o serie de criterii de confirmare a statutului de oaie în turma lui Cristos. Să privim la câteva dintre ele, spre verificare:

 

(1) Oile aud glasul Păstorului, când Acesta le cheamă pe nume. (v3)

 

(2) Oile recunosc glasul Păstorului. Nu recunosc glasul străinilor. (v4-5)

 

(3) Oile ascultă de glasul Păstorului. (27)

 

(4) Oile nu ascultă de hoții și tâlharii care încearcă să se substituie lui Cristos. (v8)

 

(5) Oile Îl cunosc pe Marele Păstor. (v14)

 

(6) Oile se încred în Păstorul cel bun. (v24-26)

 

(7) Oile își urmează Păstorul. Nu merg după străini, ci fug de străini. (v4-5, 27)

 

(8) Oile stau în turmă. (v16)

 

3. Consecințele intrării pe Ușa oilor.

 

Ce câștigă cel care intră în staulul lui Dumnezeu, prin Cristos Ușa oilor? Iată câteva răspunsuri:

 

(1) Mântuire, salvare din toate punctele de vedere (v9)

 

(2) Libertatea adevărată (v9)

 

(3) Pășune, împlinire (9)

 

(4) Viață din belșug (v10)

 

(5) Protecție. Creștinismul este o religie a siguranțelor. (v11-13, 28-29)

 

(6) Un Păstor minunat (v14)

 

(7) O turmă specială (v16)

 

Concluzie.

 

O ușă este de folos doar dacă intrăm pe ea. Nu este suficient să o privim, să o admirăm și nici măcar dacă batem la ea.

 

Dar ce implică, în mod concret, să intrăm prin Cristos, Ușa oilor? Iată câteva răspunsuri:

 

(1) Să recunoaștem, în baza argumentelor Scripturii, că El este singurul din univers, vrednic să ne mântuiască: ,,În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12) ,,Căci este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos,” (1Tim. 2:5)

 

(2) Să ne depărtăm de orice uși alternative propuse de oameni, spre a intra în Împărăția lui Dumnezeu. (religii necreștine, denominații creștine care propovăduiesc mântuirea prin moralitate, penitențe, ritualuri religioase, apartenența la biserica mamă, etc) Să-i declarăm Domnului Isus că dorim să fie Păstorul nostru, iar noi să fim oile Sale.

 

(3) Să ne lăsăm metamorfozați din ,,capre” în ,,oi” prin credința în moartea și învierea Sa pentru noi.

 

(4) Să ne deschidem urechile pentru a auzi, în fiecare zi, glasul Domnului Isus, care ne vorbește prin Scriptură.

 

(5) Să ne deprindem în a deosebi glasul Păstorului cel bun de glasul diavolului, al lumii și al firii noastre păcătoase.

 

(6) Să ascultăm de glasul Păstorului cel bun, împlinind în totul voia Sa și să fugim de celelalte glasuri.

 

(7) Să căutăm să ne cunoaștem tot mai mult Păstorul, prin cercetarea permanentă a Scripturilor și prin părtășia noastră zilnică cu El.

 

(8) Să ne încredem tot mai mult în Păstor. Să-i încredințâm Lui spre păstorire toate aspectele vieții noastre practice.

 

(9) Să-L urmăm oriunde pe Păstorul cel bun, printr-o ascultare necondiționată motivați de o dragoste neprefăcută.

 

(10) Să stăm în turma Sa, cultivând părtășia frățească cu ceilalți credincioși care îl urmează pe Cristos, cu adevărat.

 

https://predicipredici.wordpress.com/2020/02/27/cristos-usa-oilor/

 

 

 ISUS PĂSTORUL CEL BUN ÎŞI DĂ VIAŢA PENTRU OI

 

 

 

Textul   : Ioan 10:1-15

 

V.Cheie: Ioan 10:11 „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi.”

 

 

 

            Cine este Isus? Această întrebare ca şi răspunsul sunt foarte importante. A-I cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos este calea adevărată care duce la viaţa veşnică. Cum Îl putem cunoaşte pe Isus? De obicei, astăzi oamenii dacă întâlnesc pe cineva pentru afaceri sau diferite treburi, atunci dau şi primesc cărţi de vizită. Prin cartea de vizită putem afla bine meseria, numele, poziţia lui la firmă şi adresa. Bineînţeles, prin cartea de vizită putem cunoaşte cine este el, dar nu e suficient doar atât pentru a cunoşte ce fel de om este el.

 

            În textul de azi, Isus se proclamă pe Sine Însuşi ca fiind Păstorul cel bun. În Evanghelia după Ioan, Isus se autodefineşte aşa: Eu sunt Cuvântul; Eu sunt Lumina; Eu sunt Calea; Eu sunt Adevărul; Eu sunt Viaţa; Eu sunt Învierea; Eu sunt uşa şi Eu sunt Păstorul cel bun. Într-adevăr, Isus Hristos este Mesia cel făgăduit, trimis de Dumnezeu. Isus este singura cale care duce la Dumnezeu. El este Păstorul cel bun, care Şi-a dat viaţa pentru oi. Isus este Păstorul cel bun şi noi suntem oile Lui. Isus Păstorul cel bun doreşte foarte mult ca noi să devenim oile Lui bune. Biblia ne explică relaţia dintre Isus şi noi ca o relaţie dintre păstor şi oaie. Oaia are nevoie neapărat de păstor. Oaia are nevoie de grija păstorului pentru că relaţia dintre păstor şi oaie este o relaţia inseparabilă. Oaia este foarte slabă, nu are dinţi ascuţiţi ca tigrul, nu are coarne asemenea caprei, nu are venin ca vipera, nici nu are picioarele lungi ca cerbul. În situaţie de criză, adică atunci când este atacată de un animal sălbatic, ea nu poate fugi şi nu se poate salva. Astfel oaia are nevoie de păstor şi de călăuzirea păstorului. Oamenii sunt la fel ca oile. Oamenii nu cunosc lucrurile de mâine, semnificaţia vieţii şi nici nu cunosc de unde au venit şi unde se duc. În această oră, să-L descoperim pe Isus ca Păstorul nostru şi să devenim oile Lui bune. De ce doar Isus este Păstorul cel bun? În această oră să ne gândim la caracteristicile păstorului cel bun.

 

            În primul rând, păstorul cel bun cunoaşte numele oilor Lui. Versetele de la 3 la 5 relatează despre relaţia frumoasă dintre păstor şi oaia lui. Versetul 3: „Portarul îi deschide şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară.” Păstorul bun cunoaşte numele oilor lui: ele pot fi negre, albe, galbene, nervoase, iritabile, mâncăcioase, leneşe, care dau bătaie de cap. Aici, a cunoaşte numele nu înseamnă a şti ziua de naştere; câte oi sunt, câţi ani are fiecare, ci înseamnă a cunoaşte personalitatea, caracterul, integritatea, virtuţile şi viciile oii. A cunoaşte numele înseamnă  a înţelege situaţia oilor. Păstorul cunoaşte numele oilor. Astfel, Isus este Păstorul cel bun pentru că El ne cunoaşte foarte bine şi e gata să ne ajute. Din când în când unii poate se întreabă: „Cum ne cunoaşte Dumnezeu pe fiecare din noi atunci când suntem atât de mulţi oameni în lume? Oare Dumnezeu cunoaşte situaţia şi lacrimile mele?” Dragii mei! Nu uitaţi un lucru că Dumnezeu şi Păstorul cel bun Isus ne cunosc foarte bine. Dacă observăm Biblia, Dumnezeu a chemat pe fiecare pe nume: Avraam, Moise, Iosua, Samuel, David, Petru, Pavel… În Luca cap.19, Isus trecea prin Ierihon şi mergea spre Ierusalim unde Îl aştepta moartea pe cruce. Când Isus trecea prin cetatea Ierihonului, Zacheu s-a suit într-un Sicomor să-L vadă pe Isus. Zacheu nu L-a văzut pe Isus niciodată, dar de sub copac Isus l-a chemat: Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Isus a cunoscut rana inimii lui Zacheu şi îi ştia şi numele. Zacheu s-a pocăit în faţa lui Isus. Isus l-a mântuit pe Zacheu. În Ioan capitolul 4, samariteanca a avut 5 soţi şi a trăit ca o femeie imorală. Samariteanca nu L-a văzut pe Isus niciodată, dar Isus a cunoscut trecutul ei că a avut cinci soţi. Isus a rezolvat problema setei ei. După ce L-a descoperit pe Isus, viaţa ei s-a schimbat şi a vestit evanghelia lui Isus. În Luca 5, Isus a văzut eşecul lui Petru care n-a prins nimic întreaga noapte şi a poruncit să arunce mreajă la depărtare. Petru a prins mulţi peşti la cuvântul lui Isus. Isus a ştiut unde este peşte mult şi l-a ajutat pe Petru. De fapt, Isus era tâmplar, iar Petru era un bun pescar. Isus cunoştea inima lui Petru şi cunoştea bine unde sunt mulţi peşti. Isus te cunoaşte foarte bine şi are putere să rezolve problema ta. Isus cunoaşte situaţia şi slăbiciunea ta. Isus cunoaşte greşelile, nelegiuirile, fărădelegile, tristeţea şi rănile noastre. Isus cunoaşte problema vieţii noastre. Isus cunoaşte tulburarea ta, îngrijorarea ta, nepăsarea ta spirituală şi încăpăţânarea ta. Isus cunoaşte bine că tu n-ai bani destui; că după facultate ai nevoie de un serviciu şi de locuinţă. De aceea numai El ne ajută, ne mângâie şi ne dă o nădejde vie în împărăţia lui Dumnezeu. Isus păstorul cel bun cunoaşte bine viitorul tău. În lume, nimeni nu ne cunoaşte mai bine decât Isus. Soţia nu mă cunoaşte bine şi nu mă poate înţelege mereu. Numai Isus are înţelegere faţă de noi. Astăzi multă lume plânge datorită singurătăţii şi neînţelegerii gândind că n-are pe nimeni care să-i înţeleagă. Mulţi tineri căsătoriţi divorţează datorită neînţelegerii. În lume nici unul nu poate înţelege situaţia noastră în afară de Isus. Isus ne iubeşte şi ne cunoaşte bine. Lui Isus i s-a făcut milă de noi. De aceea numai El ne ajută, ne mângâie şi ne dă o nădejde vie în împărăţia lui Dumnezeu. Isus păstorul cel bun cunoaşte bine viitorul tău. Faptul că Isus ne cunoaşte bine înseamnă că vrea să ne dea rezolvare problemelor noastre. Isus este păstorul cel bun pentru că El cunoaşte bine situaţia noastră şi o rezolvă. În această oră să privim ţintă la Isus.

 

În al doilea rând, păstorul cel bun merge înaintea oilor. Versetul 4: „După ce şi le-a scos afară pe toate, merge înaintea lor şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.” Ce frumos! Acest verset, „merge înaintea lor” are câteva semnificaţii spirituale: păstorul trebuie să fie credincios, devotat; păstorul trebuie să dea exemplul bun pentru oaia lui. Păstorul fals nu merge înaintea oilor, ci în spatele oilor şi le bate cu picioarele, ca o minge de fotbal. Păstorul bun merge înaintea oilor şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Păstorul care nu merge înaintea oilor, ci le sileşte pe oi, nu are putere de convingere. Întotdeauna păstorul trebuie să meargă înaintea oilor. Isus i-a învăţat puţine lucruri pe ucenici, dar le-a dat multe exemple bune. 1 Petru 1:21 spune: „Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui.” Înainte de a muri pe cruce, Isus a stat la cină cu ucenicii Săi. Dar camera era plină de miros urât din cauză că ei nu şi-au spălat picioarele de mult timp. Isus, care era învăţătorul şi Domnul, s-a dezbrăcat şi a spălat picioarele ucenicilor. Apoi i-a îndemnat: „Să vă iubiţi unul pe altul. Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul!” (Ioan 13:34). Isus ne-a dat multe exemple bune: exemplul smereniei, blândeţii, dragostei, slujirii şi sacrificiului. Isus a iubit fiecare suflet. Isus a umblat din casă în casă şi din sat în sat şi a vestit evanghelia lui Dumnezeu. Când păstorul merge înaintea oilor, oile merg după păstor. Oaia are încredere în păstor şi merge după el. Să nu uităm că păstorul bun merge înaintea oilor.

 

În al treilea rând, Păstorul cel bun este uşa oilor. Când Isus spune „Eu sunt uşa”, El pretinde că numai El singur este uşa împărăţiei lui Dumnezeu şi uşa mântuirii. Dacă intrăm pe uşa lui Isus, atunci vom primi iertare şi mântuirea. Uşa lui Isus este uşa iertării şi mântuirii. În versetul 9a, Isus spune: „Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit.” Oricine intră pe uşa lui Isus, va fi mântuit. „A intra pe uşa lui Isus” înseamnă a merge la Isus, a crede în Isus şi a-L iubi pe Isus. Când intrăm pe uşa lui Isus, atunci Isus ne protejează, adică El este uşa care ne adăposteşte. Nu putem obţine mântuire prin altă uşă decât prin Isus. Această mântuire este mântuirea de la păcat şi de la moarte. Isus ne poate mântui din păcat şi moarte. Isus a învins puterea morţii şi a păcatului prin moartea pe cruce şi înviere.

 

Dacă intrăm pe uşa lui Isus, putem obţine „viaţa din belşug”. Viaţa noastră trupească este muritoare şi se va întoarce în pământ, dar Isus este viaţa veşnică. Deci cine crede în El nu va muri niciodată, ci va trăi o veşnicie. Chiar dacă viaţa noastră pe pământ este strălucitoare, totuşi fără Isus în inima noastră, noi nu putem avea viaţa veşnică. Isus este Păstorul nostru şi El ne dă viaţa din belşug, viaţa veşnică. Dumnezeu ne-a dat cel mai mare cadou: viaţa veşnică prin Isus Hristos. Un băiat a avut hemoragie şi când a fost operat a primit sânge infectat cu SIDA prin perfuzie. Băiatul acesta ştia că va muri, dar a trăit cu bucurie şi fericire. Înainte de a muri, mulţi oameni l-au vizitat la spitalul şi i-au dat fel şi fel de cadouri. Tatăl băiatului spunea: dragul meu! iartă-mă, eu n-am putut face nimic pentru tine. Băiatul a zis: Tata, tu mi-ai dat cel mai mare cadou. Tu m-ai ajutat să-L cunosc pe Isus ca Păstorul şi mântuitorul meu. Datorită ajutorului tău am început să mă duc la biserică şi am crezut în Isus Hristos şi am primit de la Isus viaţa veşnică. Eu voi muri, dar împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică mă aşteaptă. Tată, tu mi-ai dat cel mai mare cadou, viaţa veşnică. Astfel, Isus Hristos ne-a dat cel mai mare cadou, viaţa veşnică. Dragii mei! Să-L iubim pe Isus Hristos; să mergem la Isus Hristos şi să avem credinţă în Isus Hristos.

 

În al patrulea rând, Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi. De ce Isus este Păstorul Cel bun? Versetul 11 spune: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi.” Isus este Păstorul cel bun pentru că El iubeşte oile mai mult decât viaţa Sa. Isus este păstorul cel bun pentru că îşi dă viaţa pentru oi. Isus este păstorul cel bun pentru că El a lăsat gloria şi puterea împărăţiei lui Dumnezeu pentru a ne mântui. Isus este păstorul cel bun pentru că şi-a vărsat sângele scump şi ne-a făgăduit viaţa veşnică. Păstorul bun îşi iubeşte oaia. Deci dacă vine lupul, luptă împotriva lui. Păstorul bun iubeşte oaia necondiţionat şi neschimbat. Oameni îşi iubesc viaţa lor, dar Domnul Isus Păstorul cel bun a iubit oaia mai mult decât viaţa Sa. Ioan 3:16 spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ce cuvânt frumos! Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât ne-a dat pe Singurul Său Fiu ca Miel de ispăşire. Isus este păstorul cel bun pentru că şi-a dat viaţa pentru oi. În acest text, Isus repetă de câteva ori „Îşi dă viaţa pentru oi.” „Şi-a dat viaţa pentru oi” înseamnă că Isus ne iubeşte absolut. Dumnezeu şi-a arătat dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Domnul Isus Păstorul cel bun şi-a dat viaţa pentru noi ca să ne mântuiască din păcatul lumii şi să ne elibereze din puterea păcatului. Isus Şi-a dat viaţa pentru noi, adică Isus a suferit pe cruce şi a vărsat sângele Său scump ca să ne salveze din mânia lui Dumnezeu. Isus Şi-a sacrificat viaţa pentru noi pentru a ne conduce în împărăţia lui Dumnezeu şi ca să ne dea viaţa veşnică. Acum Isus ne iubeşte necondiţionat şi nelimitat mai mult decât viaţa Sa. Acum Isus te iubeşte mai mult decât pe Sine Însuşi. Dragii mei! În această oră să cunoaştem dragostea lui Isus. Când cunoaştem dragostea lui Isus, atunci putem alerga în alergarea credinţei până la capăt. Dacă Dumnezeu ne iubeşte şi dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte sau lumea aceasta? El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Isus a plătit plata păcatului şi ne-a eliberat din lanţul păcatului. Pe scurt, Isus iubeşte oile. Cu adevărat, El este Păstorul cel bun. Isus iubeşte oaia care este în staul, dar iubeşte şi oaia pierdută. Isus este Păstorul cel bun şi uşa mântuirii. Deci nu ne temem de nimic pentru că El a murit în locul nostru. Isus este Păstorul cel bun şi suntem turma păşunii Lui. Isus şi-a dat viaţa pentru noi, dar datoria noastră care este?

 

            Unu, noi trebuie să recunoaştem faptul că Isus este Păstorul nostru cel bun şi că suntem slabi ca o oaie. Păstorul cel bun are grijă de oi şi oaia are nevoie de Păstor. Când noi strigăm:Oh, Isuse am nevoie de Tine, atunci El ne conduce.

 

Doi, datoria noastră este a merge după Isus pas cu pas, ca o oaie care merge după păstor. Când oile merg după păstor, atunci păstorul le conduce în păşuni verzi şi la ape liniştite. Oaia merge după Isus pentru că oaia cunoaşte că Păstorul iubeşte oaia. Credinciosul merge după Isus Hristos. Isus Hristos este cel atotputernic, deci dacă mergem după El, putem obţine binecuvântare şi pace. Dacă mergem după El, El ne conduce pe calea cea bună şi pe calea binecuvântării. Dragii mei! De acum să mergem numai după Isus.

 

Trei, datoria noastră e a asculta glasul păstorului Isus. Noi ştim că oaia fără păstor este total neputincioasă. În schimb, oaia cunoaşte glasul păstorului. Aici „glasul” se referă la expresia inimii. Oaia cunoaşte bine inima păstorului şi dragostea lui. Oaia cunoaşte vocea şi inima păstorului ei. Oile aud glasul lui şi merg după el. Din când în când trece prin locuri anevoioase, munţi şi râuri. Atunci oaia nu se vaită, ci merge după el, fiindcă ştie inima şi glasul păstorului. Noi nu cunoaştem bine vocea şi inima lui Dumnezeu, deci nu ascultăm absolut glasul chemării Lui. Noi nu cunoaştem bine dragostea lui Dumnezeu, care ne-a dat pe sigurul Său Fiu ca Miel de ispăşire. Ca noi să devenim oaia lui Isus, să ascultăm glasul Lui. Isus era oaia lui Dumnezeu cea bună. Ioan Botezătorul văzând-L pe Isus a zis: „Iată, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1:29). Isus a ascultat voia lui Dumnezeu până la moarte şi încă moarte de cruce. Noi suntem oaia lui Isus, de aceea trebuie să ascultăm cuvântul şi glasul Lui. Domnul Isus este păstorul meu şi eu sunt oaia Lui.

 

Isus vrea ca noi să devenim mai întâi oaia bună care ascultă glasul Lui şi să-L urmăm până la capăt. Mai departe, Isus doreşte să rămânem în staulul Lui. Oaia trebuie să rămână în staulul păstorului. În orice situaţie, oaia trebuie să rămână în Domnul Isus Hristos. Dacă ne despărţim de Isus, nu putem face nimic. Dragii mei! Să nu disperăm în faţa unei primejdii sau crize. Să nu mai plângem. Acestea nu sunt treburile noastre. Doar să recunoaştem că suntem slabi ca oile şi că avem nevoie de Isus Hristos. Să mergem până la capăt după Isus şi să apucăm tare pe Isus. Să ascultăm glasul lui Isus.

 

            În concluzie, Isus ne iubeşte mai mult decât viaţa Sa. Isus ne cunoaşte foarte bine situaţia şi are dreptul să rezolve această problemă.  Numai Isus este Păstorul cel bun. Dragii mei! Să privim la Isus şi să ne încredinţăm viaţa Lui. Te întreb: eşti gata să mergi după Isus? Eşti gata să auzi glasul lui Isus? Isus este Păstorul cel bun şi tu eşti oaia bună a Lui? În această oră, dragii mei, să-L primiţi în inimile voastre pe Isus ca Păstorul vostru. Să intraţi pe uşa lui Isus. Să-L lăudăm pe Isus care ne-a dat cel mai mare cadou, viaţa veşnică.

 

 

 

Amin!

 

http://maranata.3x.ro/mesaje/ioan/10_1-15.htm

 

 

Bogăţii de nepătruns – E. Dennett- Hristos, Păstorul nostru

 

  

 

Se poate desigur întreba, dacă această relaţie a Domnului nostru preamărit cu poporul Său ocupă locul care i se cuvine în sufletele noastre. Într-adevăr este absolut adevărat că ea se găseşte cel mai frecvent în scrierile Vechiului Testament; însă am pierde foarte mult dacă am presupune că în privinţa aceasta este vorba numai de relaţia cu iudeii. Realmente evanghelia după Ioan interzice o astfel de concluzie, căci Domnul explică aici categoric: „Şi am alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu; şi va fi o singură turmă [nu un staul – cuvântul folosit aici este poimnae], un singur păstor” (Ioan 10.16). Şi Petru spune într-o scrisoare adresată credincioşilor din această epocă: „Pentru că rătăceaţi ca nişte oi, dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Supraveghetorul sufletelor voastre” (1 Petru 2.25); şi iarăşi: „păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, supraveghind, nu constrânşi, ci de bunăvoie; nu pentru câştig ruşinos, ci cu dragă inimă; nu ca domnind peste cei daţi vouă, ci fiind modele pentru turmă. Şi, când Se va arăta Mai-marele Păstor, veţi primi cununa, care nu se veştejeşte, a gloriei.” ( 1 Petru 5.2-4). Pavel foloseşte aceeaşi imagine, atunci când el se adresează bătrânilor adunării din Efes: „Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu, …” (Faptele Apostolilor 20.28).

 

 

 

Deci Hristos este şi astăzi Păstorul alor Săi şi ei sunt oile Sale, ei constituie împreună turma Sa. Însă aici există următoarea deosebire: pentru iudei, dacă ei L-ar fi primit, El ar fi fost un Păstor pe pământ; şi de asemenea şi în Împărăţia de o mie de ani El va fi Păstorul poporului Său pământesc. „Şi voi ridica un singur păstor peste ele, şi el le va paşte – chiar pe robul Meu David. El le va paşte şi va fi păstorul lor” (Ezechiel 34.23; vezi şi Ieremia 23.1-4). Păstorul nostru este El, însă ca Acela care a murit şi a înviat, care şade la dreapta lui Dumnezeu. De aceea şi scriitorul epistolei către Evrei spune: „Iar Dumnezeul păcii, care L-a adus înapoi dintre morţi prin sângele legământului etern pe Domnul nostru Isus, Păstorul cel mare al oilor …” (Evrei 13.20). Deci El păstoreşte acum pe ai Săi de pe locul Său din înălţime; şi de aceea El este numit aici şi Păstorul cel mare, care în grija Lui gingaşă pentru oi, atâta timp cât El este absent, dă din aceia care sub călăuzirea şi îndrumarea Lui „păzesc turma”. De aceea El, atunci când S-a înălţat la cer, a dat pe unii ca păstori (Efeseni 4.11); şi prin aceştia şi prin alţii, care ocupă o poziţie de conducere, El exercită acum funcţiile de Păstor.

 

 

 

Această relaţie de păstor este denumită aşa în ambele epoci prin aceeaşi expresie; însă binecuvântările garantate în acestea sunt hotărâte prin poziţia respectivă şi nevoile respective ale oilor. De aceea şi acel minunat Psalm 23, această mângâiere pentru poporul lui Dumnezeu, se lasă aplicat la sfinţii tuturor epocilor. Da, el este formulat aşa fel, că chiar şi Domnul ca Om aici pe pământ a putut folosi vorbirea psalmului, la fel ca rămăşiţa evlavioasă a lui Israel sau credincioşii din timpul de acum.

 

 

 

1. Vrem mai întâi să privim puţin pe Păstorul Însuşi: El spune iudeilor: „Dar cine intră pe uşă este păstor al oilor” (Ioan 10.2). Şi aşa sta El acum înaintea lor, ca Unul care a venit la Israel pe drumul ales de Dumnezeu, care a corespuns tuturor condiţiilor din Scriptură profeţite cu privire la El, deci Unul căruia I s-a deschis uşa în chip divin, pentru ca El să poată ajunge la oile Sale. Însă poporul ca atare nu L-a primit; şi astfel El a devenit şi uşă pentru oi (versetul 7). „Toţi care au venit mai înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari; dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt uşa: Dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit; şi va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât ca să fure şi să înjunghie şi să omoare. Eu am venit ca ele să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10.8-11).

 

 

 

Aici găsim trăsătura caracteristică esenţială a Păstorului divin: El Îşi dă viaţa pentru oi. El este Hristosul, care a mers în moarte; şi dacă El a murit pentru toţi, atunci de asemenea toţi erau morţi (2 Corinteni 5.14). Aici se include toată taina răscumpărării. Oile erau în rătăcire, ele erau pierdute şi ar fi pierit pentru totdeauna; însă Păstorul cel bun a mers după cea pierdută, şi anume până la moarte, da, la moarte pe cruce, şi El a căutat-o până a găsit-o. Aceasta ne-o explică adăugarea păstorul „cel bun”. Noi toţi eram ca oile care rătăceau, fiecare mergea pe drumul lui propriu; însă Păstorul cel bun S-a jertfit pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, Şi-a dat viaţa pentru oi; şi Dumnezeu a pus asupra Lui toate nelegiuirile noastre (Isaia 53.6). La fel explică şi apostolul Pavel, când el năzuia să scoată în evidenţă caracterul unic în felul lui al dragostei lui Dumnezeu: „Pentru că, pe când eram noi încă fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit pentru cei neevlavioşi. Deoarece, pentru un om drept, abia dacă va muri cineva; pentru că, pentru cel bun, poate ar îndrăzni cineva chiar să moară; dar Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5.6-8). Întreaga inimă a lui Hristos, da, a lui Dumnezeu, a fost revelată prin moartea Sa; căci în noi nu era nimic care ar fi putut da naştere la sentimentele Sale, care ar fi putut să-L determine să ocupe locul nostru, ca să ne răscumpere cu sângele Său preţios. Căci „în noaptea, în care El a fost vândut, El a luat pâine, a mulţumit …” şi a instituit Masa spre amintirea jertfei Sale înfăptuite. Vedem deci Dumnezeirea Lui desăvârşită şi alături stând direct răutatea totală a omului; însă prezentarea deplină a ceea ce era omul nu putea împiedica revelarea a ceea ce era El. Nu, ci aşa cum lumina soarelui, când străluceşte pe un nor întunecat al furtunii, are efect mai luminos şi mai intens, tot aşa şi bunătatea, harul şi dragostea lui Hristos devin mai mari prin răul total, care L-a dus la cruce, privit din partea omului. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi.

 

 

 

Prin faptul că Şi-a dat viaţa pentru oi, El a dobândit dreptul de a le poseda. După aceasta urmează o altă acţiune: El dă viaţă oilor. „Hoţul nu vine decât să fure şi să înjunghie şi să omoare. Eu am venit ca ele să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug” (Ioan 10.10); şi iarăşi: „… Şi Eu le dau viaţă eternă; şi nicidecum nu vor pieri niciodată şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (versetul 28). În legătură cu aceasta mai putem cita un alt cuvânt: „Eu sunt uşa: Dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit. …” (versetul 9). Adăugăm locul acesta pentru a arăta clar cum Hristos dă viaţă, şi anume niciodată fără credinţa în El. „Cine crede în Fiul are viaţa eternă” (Ioan 3.36). De aceea El este prezentat aici ca „uşa”; şi oricine intră prin El, va fi mântuit, are viaţa veşnică. Ar fi fatal să se presupună că El ar dărui într-adevăr viaţa exclusiv ca dar – şi într-adevăr El o dă ca dar suveran -, dar aceasta ar putea avea loc fără o credinţă personală. Căci tocmai acesta este mijlocul ales spre această viaţă, prin care ele se caracterizează ca oi ale Sale şi astfel sunt puse deoparte pentru El din lume.

 

 

 

De asemenea se mai spune: „Acestuia, portarul îi deschide şi oile aud glasul lui; şi el îşi cheamă oile pe nume şi le duce afară.” Şi în afară de aceasta: „.. Eu le cunosc [pe oile Sale]” (versetele 3.14-27). Aceasta a exemplificat-o El foarte clar în cazul orbului: El l-a întâmpinat pe când era orb, i-a deschis ochii şi l-a scos afară din iudaism; şi după aceea l-a făcut un adorator al Lui Însuşi ca Fiu al lui Dumnezeu. În această Evanghelie sunt ilustrate în afară de locul acesta de mai multe ori trăsăturile caracteristice ale Păstorului cel bun. Să luăm numai un exemplu din capitolul 1 al acestei evanghelii: „Isus l-a văzut pe Natanael venind spre El şi a spus despre el: «Iată, cu adevărat, un israelit în care nu este viclenie.» Natanael I-a spus: «De unde mă cunoşti?» Isus a răspuns şi i-a zis: «Înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut, când erai sub smochin»” (Ioan 1.47,48). El cunoaşte oile Sale mai dinainte, din veşnicie; şi la timpul Său le cheamă cu numele, li se adresează cu un cuvânt plin de putere; şi glasul Lui pătrunde în sufletele lor şi le scoate afară, în timp ce ele Îl recunosc spontan ca fiind glasul Păstorului cel bun. Aşa cum era în dimineaţa învierii, când El a spus numai: „Maria”, şi imediat ea a răspuns „Rabunii”, la fel este şi acum: oile Lui ascultă glasul Lui şi Îl urmează imediat. În felul acesta El a chemat pe fiecare în turma Sa, şi la fel va face mereu, până când şi ultima oaie care rătăceşte pe munţi sau în pustiu va fi adusă sub îngrijirea Sa de Păstor. „Eu le cunosc pe ale Mele” este cu certitudine un cuvânt foarte mângâietor pentru inima celor care sunt ai Săi, care se află încă în pustiu – chiar dacă sunt sub călăuzirea Sa -, care deseori le lipseşte credinţa sau sunt obosiţi; cât de des vine aici ispita de a te îndoi de purtarea Sa de grijă şi de dragostea Sa! „Eu le cunosc pe ale Mele”, aceasta ar trebui să alunge orice teamă şi orice frică, prin aceea că ele ne revelează, oricum ar avea loc aceasta, că ochii Lui sunt permanent îndreptaţi asupra noastră şi cunoaşte toată situaţia noastră cu toate nevoile ei, da, ne cunoaşte în totalitate!

 

 

 

Ne-am referit deja că turma Sa se compune din iudei şi păgâni, aşa cum El învaţă în versetul 16. Realmente aici este prezentată toată istoria constituirii turmei Sale: „Şi am alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu; şi va fi o singură turmă, un singur păstor” (Ioan 10.16). Aceasta este caracteristica deosebită a turmei Sale din epoca actuală.  În trecut numai Israel era turma Sa, de aceea şi Psalmul 23 începe cu cuvintele: „Iehova (Domnul) este Păstorul meu.” Dar deoarece El a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit, prin moartea Sa El a dărâmat zidul de la mijloc al împrejmuirii, care despărţea pe iudei de naţiuni, şi astfel în sângele Său a pus temelia pentru ca oile să fie chemate laolaltă în aceeaşi măsură din ambele grupe, şi anume prin credinţa în Numele Său. Şi aşa cheamă El, începând de la Rusalii, oile Sale din fiecare ţară şi orice poziţie socială; şi ele aud glasul Lui, sunt aduse şi constituie împreună, fie că sunt iudei sau păgâni, o singură turmă şi un singur Păstor.

 

 

 

O altă caracteristică a Păstorului cel bun este că El păstrează în siguranţă oile Sale. „Şi Eu le dau viaţa eternă; şi nicidecum nu vor pieri niciodată şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10.28,29).

 

 

 

Deci El garantează siguranţă absolută celor care sunt ai Lui. Chiar dacă lupul va putea răpi oile de la păstorul plătit, care nu este adevăratul păstor, dar nimeni nu le va putea răpi din mâna Sa. Ce linişte ar trebui să dea inimilor noastre, când citim aceste cuvinte!

 

 

2. Probabil este de folos să intrăm mai amănunţit în detaliile referitoare la însuşirile oilor.

 

 

 

Ele aud glasul Lui (Ioan 10.1,16,27). Aceasta revine, aşa cum s-a explicat, la primul început, când El cheamă cu numele oile Sale, prin care ele sunt caracterizate ca oi ale Sale. Totodată Domnul Însuşi arată clar contrastul: „Dar voi”, spune El iudeilor, „nu credeţi, pentru că nu sunteţi oile Mele, cum v-am spus. Oile Mele aud glasul Meu” (versetele 26 şi 27). Cu aceasta putem lega o altă trăsătură de caracter: „Nu cunosc glasul străinilor” (versetul 5). În aceasta este inclusă siguranţa turmei. Oile cunosc imediat glasul păstorului; dar oricât de mult străinul va imita intonaţia păstorului – ele nu cunosc glasul lui; aceasta înseamnă că ele îl demască ca străin. Aceasta învaţă şi apostolul Ioan. „Dar voi aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi ştiţi toate. … Şi, cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva; ci, după cum aceeaşi ungere vă învaţă despre toate, şi este adevărată şi nu este o minciună şi, după cum v-a învăţat ea, veţi rămâne în El” (1 Ioan 2.20,27). Deci nu este necesar să şti toate detaliile rătăcirilor care se răspândesc în jur, ca să scapi de ademenirile lor: ne este destul să cunoaştem glasul Păstorului cel bun; şi siguranţa noastră constă în aceea, că noi auzim totdeauna glasul Său, dacă tot mai mult ne familiarizăm cu el şi tot mai mult ocupăm poziţia femeii care stătea la picioarele lui Isus şi asculta cuvintele Sale (Luca 10.39). Aceasta ne protejează direct de toate pericolele şi ne aduce siguranţă şi binecuvântare.

 

 

 

Ascultarea de glasul Lui conduce la faptul că oile Îl urmează pe Păstor. El „… merge înaintea lor; şi oile Îl urmează, pentru că Îi cunosc glasul.” „Oile Mele aud glasul Meu, şi Eu le cunosc şi ele Mă urmează” (versetele 4 şi 27). Oaia nu are voinţă proprie, ci numai pe aceea a Păstorului; şi dacă încetează să-L urmeze, ea va deveni o oaie rătăcitoare. „Noi toţi, ca nişte oi, ne-am rătăcit”, spune profetul, „ne-am întors fiecare la calea lui” (Isaia 53.6). În ţările din Orient precum şi în unele părţi din Europa, păstorul merge totdeauna înaintea oilor sale: când el înaintează, ele îl urmează; şi când el se opreşte, se opresc şi oile. La aceasta Se referă Domnul în pasajul de faţă şi foloseşte această imagine obişnuită, ca să ne dea o învăţătură deosebit de importantă. Căci pentru a urma pe Păstor, oaia trebuie în mod necesar să aibă privirea îndreptată spre El, da, trebuie să fie mereu atentă, ca să ştie cu certitudine când el vrea să se pună în mişcare, şi în ce direcţie vrea El să fie urmat. Deci toate sunt în mâna Păstorului: Lui Îi revine sarcina să recunoască pericolele, să poarte grijă de întreţinerea oilor şi să le arate drumul. Responsabilitatea oilor constă în a-L urma pe Păstor, oriunde El le-ar conduce, să-L urmeze atâta timp, până când El vine să le ia la Sine.

 

 

 

Aici se mai spune şi că oile cunosc pe Păstor. Ele cunosc nu numai glasul Lui; ci şi pe El Însuşi. „Eu sunt Păstorul cel bun şi le cunosc pe ale Mele şi sunt cunoscut de ale Mele, cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi Eu Îl cunosc pe Tatăl; şi Îmi dau viaţa pentru oi” (Ioan 10.14,15). Aceasta este binecuvântarea cea mai mare de care poate avea parte o oaie; căci ea include şi accesul la gândurile Sale, la căile şi dorinţele Sale, da, la cunoaşterea Lui Însuşi. În felul acesta suntem introduşi în părtăşia cu El. S-ar putea chiar ca noi să cunoaştem glasul Lui şi să-L urmăm, dar totuşi să fim puţin familiarizaţi cu caracterul Său. Să-L cunoşti pe El, aceasta o numeşte apostolul Ioan ca fiind o caracteristică a părinţilor din familia lui Dumnezeu. „V-am scris, părinţilor, pentru că L-aţi cunoscut pe Ce care este de la început” (1 Ioan 2.14). Aceasta este deci lucrul cel mai înalt, pe care un credincios îl poate ajunge. Şi Domnul Însuşi doreşte, ca aceia – şi anume într-o măsură nesfârşită -, să ajungă la aceasta: „cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi Eu Îl cunosc pe Tatăl” (Ioan 10.15). El ne cunoaşte; şi este dorinţa Lui ca şi noi să-L cunoaştem. Fie ca El să ne conducă la o relaţie crescândă cu El, aşa fel ca sufletele noastre să-L aibă permanent înaintea ochilor şi noi să creştem zilnic prin puterea Duhului Sfânt în cunoaşterea Lui Însuşi, atât a cea ce este El cu adevărat, cât şi a ceea ce înseamnă El pentru noi!

 

 

 

3. Probabil ne ajută la înţelegerea atât a relaţiei oilor cu Păstorul lor cât şi a privilegiilor lor, dacă ţinem seama şi de Psalmul 23.

 

 

 

„Iehova (Domnul) este Păstorul meu” (versetul 1). Totul depinde de relaţie, deci dacă şi noi putem vorbi cu adevărat o astfel de vorbire. Că Domnul este un Păstor, aceasta o poate spune oricine; de aceea însemnătatea acestei afirmaţii constă în totalitate pe cuvântul „meu”. Să spui „Păstorul meu”, aceasta este vorbirea credinţei: deci cuvântul „meu” este uşa de intrare la acest Psalm. Ce binecuvântat este, dacă şi noi ne însuşim aceste cuvinte şi putem spune: „Domnul Isus este Păstorul meu”. Şi ce urmează după aceea? „Nu voi duce lipsă de nimic”. Nouă nu ne va lipsi nimic, şi anume nu pentru că suntem oi, ci pentru că El este Păstorul nostru. Această concluzie nu rezultă din ceea ce suntem noi pentru El, ci din ceea ce este El pentru noi. Să vezi aceasta clar, întăreşte foarte mult sufletul, căci mulţi dintre noi sunt înclinaţi să înceapă la ei înşişi; şi dacă urmare acestui fapt remarcăm ce făpturi sărăcăcioase, slabe şi nestatornice suntem noi, ne cuprind îndoiala şi temerile. Dar dacă începem la Domnul şi privim la ceea ce este El în Sine Însuşi, dar şi în relaţia Lui cu noi, atunci vom obţine certitudinea bine justificată: „Nu voi duce lipsă de nimic”. Căci cu certitudine este aşa, că Păstorul va avea grijă şi de oile Sale. Ce nebunesc ar fi, dacă copiii s-ar îndoi că părinţii lor şi mâine vor avea grijă de ei. Dar mult mai nebunesc ar fi, dacă noi am face aceasta – în timp ce avem un astfel de Păstor! Este suficient pentru inimile noastre să ştie, că El este al nostru; şi în această încredere plăcută putem lăsa totul în mâinile Aceluia care „Îşi va paşte turma” (Isaia 40.11). El este al nostru; şi în El avem totul; de aceea şi inima se poate odihni în pace desăvârşită, şi anume în deplina siguranţă a dragostei Sale care nu poate înşela, atotputerniciei Sale, tăriei şi purtării de grijă neobosită.

 

 

 

„El îmi dă odihnă în păşuni verzi, mă duce la ape liniştite” (Psalm 23.2). Deci El poartă de grijă pentru binecuvântări potrivite, pentru ce este necesar la întreţinere, odihnă şi înviorare. Pe păşuni creşte iarbă verde fragedă, din care oile se hrănesc cu apetit şi plăcere, până se satură; şi când s-au săturat – „ca de măduvă şi de grăsime” -, atunci se culcă lângă apele reci, înviorătoare ale odihnei. Aşa se spune şi în Ioan 10: „Dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit; şi va intra şi va ieşi şi va găsi păşune” (versetul 9). Cât de mult se revelează aici inima Păstorului, care slujeşte nevoilor alor Săi şi veghează ca ei să primească tot ce au nevoie. Fericite sunt oile care se află sub o ocrotire permanentă, plină de dragoste şi grijulie!

 

 

 

„El îmi înviorează sufletul; mă conduce pe cărări ale dreptăţii, datorită Numelui Său” (Psalm 23.3). Aşa se spune şi într-o cântare:

 

 

 

Chiar dacă merg în rătăcire

 

Mi-aduce sufletul ʼnapoi.

 

 

 

Şi aceasta face parte din funcţia Lui de Păstor. Nu este nevoie să se spună că baza, pe care El face aceasta este lucrarea Sa făcută: ispăşirea pentru păcate noastre, pe care El a făcut-o (1 Ioan 2.1,2). Însă în Psalmul acesta această restabilire este privită ca lucrare a Păstorului. Oaia umblă în jur şi se rătăceşte; dar Păstorul pleacă în căutarea ei; şi când a găsit-o, o aduce în siguranţă înapoi la turmă. El are în vedere toate oile Sale; şi niciuna nu pleacă fără ca El să ştie; şi dacă cineva dintre noi s-a rătăcit cândva, cu siguranţă am fi pierit, dacă El nu ar fi venit după noi şi în slujba dragostei Lui nu ne-ar fi adus înapoi.

 

 

 

Aşa după cum noi Îi datorăm Lui restabilirea noastră, tot aşa aceasta este valabil şi pentru păzirea şi călăuzirea pe cărările corecte, cărările dreptăţii, cărări care sunt în concordanţă cu voia Sa. În privinţa aceasta să ne gândim şi la faptul că El ne conduce în felul acesta „datorită Numelui Său”. Nu se poate repeta suficient de mult că din nou este vorba de ceea ce este El, de ceea ce se poate atribui bun Numelui Său; şi de aceea este vorba şi de propria Lui onoare, când El ne conduce pe aceste cărări ale dreptăţii. Pe această bază noi ne putem ruga Lui totdeauna; şi oricând vom face aceasta, El nu va respinge rugăciunile noastre. La fel a fost şi la Iosua: când izraeliții au fost bătuţi de oamenii din Ai ca urmare a păcatului lui Acan, Iosua şi-a rupt hainele, a căzut înaintea chivotului Domnului cu faţa la pământ şi a implorat înaintea lui Dumnezeu; şi toată urgenţa strigătului lui a fost exprimată în cele din urmă în singura întrebare: „Şi ce vei face cu marele Tău Nume?” (Iosua 7.6-9). După ce el a ajuns la o astfel de înălţime, răspunsul a venit imediat. De aceea să ne gândim permanent că Domnul Se va îngriji întotdeauna de ceea ce este în legătură cu Numele Său, ca să ne conducă pe calea care corespunde voii Sale!

 

 

 

Acum psalmistul devine tot mai îndrăzneţ. Mai întâi el ne-a relatat cine este Iehova (Domnul) şi ce face El. Din aceasta el scoate încredere şi drept urmare poate spune: „Chiar dacă aş umbla prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău: pentru că Tu eşti cu mine; toiagul Tău şi nuiaua Ta mă mângâie” (Psalm 23.4). Valea umbrei morţii nu înseamnă atât de mult că noi trecem prin moarte, ci mai degrabă înseamnă caracterul drumului nostru pe scena aceasta. Noi mergem printr-o lume condamnată. Moartea este deasupra ei ca o ghilotină; şi de aceea pentru credinciosul, care înţelege gândurile lui Dumnezeu, ea este o vale a umbrei morţii. Dar care este antidotul împotriva fricii? „Tu eşti cu Mine.” Acesta este realmente izvorul siguranţei şi binecuvântării noastre: Domnul este cu noi. Prezenţa Sa se arată în aceea, că noi avem cu noi toiagul Său şi nuiaua Sa, ca să ne călăuzească; toiagul ca să ne protejeze şi nuiaua ca să ne călăuzească. Pătrundem noi suficient de adânc în acestea? Avem noi acestea aşa de permanent înaintea sufletelor noastre, precum ar trebui să fie, că Domnul este cu noi şi că toiagul Său şi nuiaua Sa ne mângâie? Oricât de posomorât şi trist ar fi în jurul nostru, oricât de slabi şi obosiţi am fi noi – noi avem un izvor inepuizabil de putere în Acela care este Păstorul nostru; da, noi avem prezenţa Sa, ca să învioreze sufletele noastre, toiagul Său şi nuiaua Sa, ca să ne conducă corect în momentele noastre de derută şi să ne sprijine în slăbiciuni. Preamărit să-I fie Numele!

 

 

 

Acum avem a face cu o altă trăsătură caracteristică şi un alt caracter de binecuvântare. „Tu îmi întinzi o masă înaintea vrăjmaşilor mei; mi-ai uns capul cu untdelemn, paharul meu este plin de dă pe deasupra” (Psalm 23.5). Nu numai cărarea noastră poate fi în valea umbrei morţii, ci în jurul nostru pot fi vrăjmaşi. Însă El, care este la noi, oferă protecţie deplin suficientă în aceste greutăţi. Chiar dacă ei urlă şi distrug: „Tu”, spune David, „îmi întinzi o masă înaintea vrăjmaşilor mei”. El va ocroti poporul Său, şi vrăjmaşii vor trebui să recunoască că Domnul îl face să aibă parte de ocrotire, protecţie şi purtare de grijă. De aceea şi apostolul poate să scrie: „… pentru că El a spus: «Nicidecum nu te voi lăsa şi cu nici un chip nu te voi părăsi», încât să spunem cu îndrăzneală: «Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?»” (Evrei 13.5,6).

 

 

 

Însă noi avem mai mult: Tu „mi-ai uns capul cu untdelemn” (ungerea lui Dumnezeu; Duhul puterii); şi astfel el poate continua: „paharul meu este plin de dă pe deasupra”. Nimic nu mai lipseşte; el este umplut până la revărsare cu bunătate şi îndurare, şi aceasta în împrejurări de aşa natură. Aceasta are loc în baza faptului că noi avem pe Domnul ca Păstor; căci totul se revarsă de la El, din ceea ce înseamnă că El ne-a adus în această relaţie. În privinţa aceasta nu ar trebui să uităm, că aceasta este partea noastră actuală. Acestea nu sunt binecuvântări pe care noi le vom primi cândva, ci sunt binecuvântări pe care noi le posedăm deja acum. Cât de îngustă ne pare inima lui Dumnezeu în necredinţa noastră! De aceea noi trebuie să învăţăm tot mai mult de la El Însuşi, ca să înţelegem tot mai desăvârşit nemărginirea harului Său şi bogăţia purtării Sale de grijă pentru noi, în timp ce noi încă mergem prin pustiu. Foarte sigur noi putem spune: „Domnul este Păstorul meu. Nu voi duce lipsă de nimic.”

 

 

 

Finalul este la fel de simplu pe cât de minunat: „Da, bunătatea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele.” Cum putem şti aceasta? Pe baza a tot ceea ce El este ca Păstor al nostru. Numai încrederea în El şi cunoaşterea a ceea ce I se cuvine ne permite să vorbim astfel. Însă urmează mai mult: „Şi voi locui în casa Domnului zile îndelungate”. Totul conduce exact într-acolo. Noi suntem deja acum binecuvântaţi şi ne bucurăm de tot ce Hristos este ca Păstor pentru noi; însă noi vom avea parte de binecuvântare mai bogată şi bucurie mai desăvârşită, când El va veni ca să ne ia la Sine, şi atunci vom fi pentru totdeauna la El. Însă noi nu trebuie să trecem cu vederea aplicarea acestor cuvinte la prezent. Harul lucrează aşa fel asupra inimii, că noi suntem atraşi tot mai aproape de Acela de la care vine, şi în noi ia naştere dorinţa să locuim pentru totdeauna în casa Sa, da, să fim veşnic înaintea Lui şi să umblăm în prezenţa Sa. „Un lucru l-am cerut Domnului, pe acesta îl voi căuta: să locuiesc în casa Domnului toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să întreb despre El în templul Său” (Psalm 27.4). În felul acesta inima este atrasă şi se dedică contemplării Aceluia a cărui frumuseţe a fost arătată în căile Sale pline de har şi de dragoste; şi de aceea inima nu mai poate găsi nici o odihnă şi satisfacţie, decât numai în prezenţa subiectului contemplării ei. Totul, fiecare binecuvântare, Îl are pe El ca centru; şi de aceea şi sufletul, care ştie aceasta, doreşte să fie pentru totdeauna la El. Ferice de cel care a învăţat această lecţie, că în afară de Hristos nu mai ai nevoie de nimic; că El este suficient ca să umple inima şi sufletul!

 

 

 

Domnul să ne descopere tot mai mult frumuseţea Sa, dar şi caracterul de nespus al binecuvântărilor care sunt partea noastră; căci numai prin har noi am fost aduşi în această relaţie cu El ca Păstor.

 

 

http://www.mesagerul-crestin.net/eclesia/HTM/Hristos_Pastorul_nostru.htm

 

 

 

 

 

IISUS — CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (prima parte), de

Balutescu Marius Petrisor

INTRODUCERE:

Oricine se bucură să primească veşti bune. Şi pentru dumneavoastră şi pentru cei pe care îi iubiţi există o veste bună. Această veste bună se găseşte în Biblie, o carte scrisă cu mulţi, mulți ani în urmă sub îndrumarea Creatorului Universului — Dumnezeu. În aceast comentariu, în mai multe părți, mă voi concentra asupra a patru cărţi biblice care conţin o veste deosebit de bună pentru fiecare dintre noi. Ele poartă numele bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a le scrie — Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Aceste patru cărţi biblice sunt cunoscute de mulţi ca cele patru Evanghelii. Toate patru conţin Evanghelia, sau vestea bună, despre Iisus, şi anume că el este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru salvare şi că, în calitate de „Împărat al Împăraților” le va aduce binecuvântări eterne tuturor celor care au credinţă în El (Marcu 10:17, 30;13:13).

DE CE EXISTĂ PATRU EVANGHELII?

Probabil că vă întrebaţi de ce a inspirat Dumnezeu scrierea a patru cărţi biblice despre viaţa şi învăţăturile lui Iisus. Este în avantajul nostru să avem aceste relatări diferite despre ceea ce a zis şi a făcut Iisus. Să ilustrăm: Imaginaţi-vă că patru bărbaţi stau împrejurul unui învăţător renumit. Bărbatul care stă în faţa învăţătorului este încasator de impozite. Cel aflat la dreapta sa este medic. Bărbatul din stânga sa este pescar şi prieten foarte apropiat al învăţătorului. Iar al patrulea, care stă în spate, este mai tânăr ca ceilalţi. Toţi sunt bărbaţi de încredere şi fiecare are domenii de interes diferite. În plus, se concentrează la aspecte diferite. Dacă fiecare dintre cei patru ar consemna învăţăturile şi activităţile învăţătorului, după toate probabilităţile, scrierile lor ar conţine detalii sau evenimente diferite. Când analizăm cele patru relatări, păstrând în minte perspectivele sau obiectivele diferite ale scriitorilor, ne putem forma o privire de ansamblu despre ce a făcut şi a predat învăţătorul. Această ilustrare ne ajută să înţelegem că este util să avem patru relatări distincte despre viaţa Marelui Învăţător, Iisus. Mergând cu ilustrarea mai departe, încasatorul de impozite li se adresează iudeilor, de aceea, el grupează unele învăţături sau evenimente având în vedere în principal această categorie de cititori. Medicul pune accent pe vindecarea bolnavilor şi a celor cu infirmităţi, omiţând unele detalii consemnate de încasatorul de impozite sau prezentându-le în altă ordine. Prietenul apropiat se axează pe sentimentele şi calităţile învăţătorului. Scrierea tânărului este mai succintă. Însă relatarea fiecăruia dintre cei patru este exactă. Din această ilustrare reiese că, având patru relatări despre viaţa lui Iisus, putem dobândi o cunoştinţă temeinică despre activităţile, învăţăturile şi personalitatea Sa. Este adevărat că oamenii în general spun „Evanghelia după Matei” sau „Evanghelia după Ioan” şi nu este greşit, întrucât fiecare evanghelie conţine „vestea bună despre Iisus Hristos” (Marcu 1:1). Însă, în sens mai larg, există o singură evanghelie, sau veste bună, despre Iisus, pusă la dispoziţia noastră în cele patru relatări.

Mulţi cercetători ai Cuvântului lui Dumnezeu au comparat şi au armonizat evenimentele şi informaţiile consemnate în Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În jurul anului 170 d.H., scriitorul sirian Taţian s-a străduit să facă şi el acest lucru. Admiţând că aceste patru cărţi sunt exacte şi inspirate de Dumnezeu, Taţian a redactat Diatessaronul, o compilaţie în care a armonizat cele patru relatări despre viaţa şi serviciul lui Iisus.

Comentariul meu se va intitula „Iisus — Calea, Adevărul şi Viaţa”. Va avea acelaşi obiectiv — o prezentare armonizată a celor 4 Evanghelii. Nu voi pretinde niciun moment că, prezentarea mea este exactă! Este una relativă!

CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA:

Iisus Hristos i-a spus apostolului Toma: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14:6). Iisus este „Calea”. Numai prin El ne putem ruga lui tatălui Ceresc. Mai mult, Iisus este calea prin care putem să ne împăcăm cu Dumnezeu-Tatăl (Ioan 16:23; Romani 5:8). Prin urmare, doar prin El putem fi în relaţii apropiate cu Tatăl. Iisus este „Adevărul”. El a vorbit despre adevăr şi a trăit în armonie cu acesta. Iisus a împlinit multe profeţii, care „prin El au devenit Da/s-au împlinit” (2 Corinteni 1:20; Ioan 1:14). Aceste profeţii ne ajută să înţelegem rolul său esenţial în realizarea scopului lui Dumnezeu (Apocalipsa 19:10). De asemenea, Iisus Hristos este „Viaţa”. Prin răscumpărarea oferită de El — faptul că şi-a dat viaţa perfectă şi şi-a vărsat sângele în folosul nostru — , Iisus a făcut posibil ca noi să obţinem „adevărata viaţă”, adică „viaţa veşnică” (1 Timotei 6:12, 19; Efeseni 1:7; 1 Ioan 1:7). El se va dovedi a fi „Viaţa” mai cuseamă odată cu instaurarea Cerului Nou și Pământului Nou!

Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă şi să preţuiască rolul lui Iisus în împlinirea scopului lui Dumnezeu. Fie ca şi dumneavoastră să simţiţi bucuria de a învăţa mai multe lucruri despre Iisus, „Calea, Adevărul şi Viaţa”!

1. Două mesaje de la Dumnezeu:

LUCA 1:5–33

ARHANGHELUL GABRIEL PREZICE NAŞTEREA LUI IOAN BOTEZĂTORUL;

ARHANGHELUL GABRIEL ÎI SPUNE MARIEI DESPRE NAŞTEREA LUI IISUS:

Întreaga Biblie poate fi considerată un mesaj de la Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc ni l-a transmis pentru instruirea noastră. Să analizăm în continuare două mesaje speciale, transmise cu peste 2 000 de ani în urmă. Cel ce le-a anunţat a fost Gabriel, un arhanghel care „stă înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1:19). În ce împrejurări a adus arhanghelul aceste mesaje importante?

Este în jurul anului 3 î.H. (posibil chiar 4–5 î.H.). Gabriel îi transmite primul mesaj lui Zaharia, un preot al Domnului care locuieşte în regiunea deluroasă a Iudeii, probabil în apropiere de Ierusalim. El şi soţia lui, Elisabeta, nu mai sunt tineri şi nu au copii. Este rândul lui Zaharia să slujească în calitate de preot la templul lui Dumnezeu din Ierusalim. În timp ce Zaharia se află la templu, Gabriel apare pe neaşteptate lângă altarul pentru tămâie. Fireşte, Zaharia este înspăimântat. Dar arhanghelul îi alungă temerile zicându-i: „Nu te teme, Zaharia, pentru că implorarea ţi-a fost ascultată, iar soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan”. De asemenea, Gabriel îi spune că Ioan „va fi mare înaintea Domnului” şi că „îi va pregăti lui Dumnezeu un popor” (Luca 1:13–17). Mesajul arhanghelului i se pare greu de crezut lui Zaharia deoarece el şi soţia lui, Elisabeta, sunt în vârstă. De aceea, Gabriel îi zice: „Nu vei mai putea vorbi şi vei tăcea până în ziua în care vor avea loc aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele” (Luca 1:20). Între timp, oamenii de afară se întreabă de ce zăboveşte Zaharia atât de mult în templu. El iese în cele din urmă, dar nu poate să vorbească, ci doar să facă semne cu mâinile. Este limpede că a văzut ceva supranatural în templu. După ce îşi încheie serviciul preoţesc la templu, Zaharia se întoarce acasă. La scurt timp după aceea, Elisabeta rămâne însărcinată. Ea stă acasă cinci luni, izolată de comunitate, aşteptând să nască.

Apoi, Gabriel se arată a doua oară, de data aceasta unei fecioare, pe nume Maria, care locuieşte la nord de Ierusalim, în Galileea, în oraşul Nazaret. El îi zice Mariei: „Ai găsit favoare la Dumnezeu!”. Îngerul îi spune în continuare: „Iată că vei concepe în pântecele tău şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare şi va fi numit Fiul Celui Preaînalt. El va domni peste casa lui Iacob pentru totdeauna şi împărăția Sa nu va avea sfârşit” (Luca 1:30–33).

Cât de privilegiat trebuie să se fi simţit Gabriel pentru că a transmis aceste două mesaje! Cu cât vom citi mai mult despre Ioan şi despre Iisus, cu atât vom înţelege mai bine de ce aceste mesaje transmise din cer sunt foarte importante.

2. Iisus este onorat înainte de a se naşte:

LUCA 1:34–56

MARIA O VIZITEAZĂ PE ELISABETA, O RUDĂ A SA:

După ce Gabriel îi spune tinerei Maria că va naşte un fiu care va fi Împărat pentru eternitate, Maria îl întreabă: „Cum se va face aceasta, de vreme ce nu știu de bărbat?” (Luca 1:34). Gabriel îi răspunde: „Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va acoperi cu umbra sa. Astfel, şi cel ce se va naşte va fi numit sfânt, Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). — sublinierile ne aparțin. Probabil pentru a o ajuta pe Maria să accepte mesajul, Gabriel adaugă: „Iată că Elisabeta, ruda ta, a conceput şi ea un fiu la bătrâneţe. Ea, cea numită stearpă, este acum în luna a şasea, pentru că la Dumnezeu niciun cuvânt nu rămâne neîmplinit” (Luca 1:36, 37). Maria acceptă ce i-a spus Gabriel, aşa cum reiese din răspunsul ei: „Iată roaba Domnului! Să mi se facă după cuvintele tale” (Luca 1:38). — de notat, aici, smerenia Mariei, al cărui nume, în ebraică înseamnă „stăpâna, aleasa”, și care, acum își spune „roaba”! După plecarea lui Gabriel, Maria se pregăteşte să meargă în vizită la Elisabeta şi la soţul ei, Zaharia, care locuiesc în apropiere de Ierusalim, în regiunea deluroasă a Iudeii. Din Nazaret, oraşul unde locuieşte Maria, până acolo este cale de trei, patru zile. Maria ajunge, în sfârşit, acasă la Zaharia şi la Elisabeta, ruda sa. După ce Maria intră şi o salută pe Elisabeta, aceasta se umple de Duh Sfânt şi îi spune: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău! Cum de am acest privilegiu, să vină la mine mama Domnului meu? Pentru că iată, când mi-a ajuns la urechi glasul salutului tău, pruncul mi-a săltat în pântece de bucurie” (Luca 1:42–44). La auzul acestor cuvinte, Maria răspunde cu recunoştinţă: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi sufletul mi s-a umplut de o mare bucurie în Dumnezeu, Salvatorul meu, pentru că El a privit la starea umilă a roabei sale. Fiindcă iată că de acum înainte toate neamurile mă vor numi fericită, pentru că Cel puternic a făcut fapte mari pentru mine”. Este demn de remarcat că, deşi i s-a arătat favoare, Maria îi acordă toată onoarea lui Dumnezeu. Ea spune: „Sfânt este numele său. Din neam în neam îndurarea lui este peste cei care se tem de El” (Luca 1:46–50). Prin cuvinte profetice inspirate, Maria continuă să-l laude pe Dumnezeu: „El a înfăptuit lucrări măreţe cu braţul său, i-a împrăştiat pe cei trufaşi în planurile inimii lor. I-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei de condiţie umilă, i-a săturat cu bunătăţi pe cei flămânzi şi i-a alungat fără nimic pe cei bogaţi. A venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său, arătând că-şi aminteşte promisiunea de a avea îndurare pentru totdeauna faţă de Avraam şi sămânţa lui, aşa cum le-a spus strămoşilor noştri” (Luca 1:51–55).

Maria rămâne cu Elisabeta aproximativ trei luni, fiindu-i, probabil, de ajutor în ultimele săptămâni de sarcină. Ce bine că aceste două femei fidele, care poartă fiecare în pântece un copil cu ajutorul lui Dumnezeu, pot fi împreună în această perioadă din viaţa lor!

Să remarcăm că lui Iisus i s-a acordat onoare chiar şi înainte de a se naşte. Elisabeta l-a numit „Domnul meu”, iar pruncul din pântecele ei „a săltat de bucurie” când Maria a intrat în casa Elisabetei. Mai târziu însă, alţii îi vor trata diferit pe Maria şi pe copilul ei încă nenăscut‚ aşa cum vom vedea.

3. Se naşte cel care va pregăti calea:

LUCA 1:57–79

SE NAŞTE IOAN BOTEZĂTORUL ŞI PRIMEŞTE NUMELE HOTĂRÂT DE DUMNEZEU;

ZAHARIA PREZICE ROLUL PE CARE ÎL VA AVEA IOAN:

Nu mai este mult şi Elisabeta va naşte. Maria, ruda sa, a stat cu ea trei luni. A sosit timpul ca Maria să-şi ia rămas-bun şi să pornească în lunga călătorie de întoarcere spre casa ei din Nazaret, situat la nord de dealurile Iudeii. Peste aproximativ şase luni va avea şi ea un fiu. La scurt timp după ce Maria pleacă, Elisabeta naşte. Totul decurge bine la naştere, iar Elisabeta şi copilul sunt sănătoşi. Când Elisabeta le arată băieţelul vecinilor şi rudelor ei, aceştia se bucură împreună cu ea. Conform Legii date de Dumnezeu Israelului, în a opta zi de la naştere, un copil de sex bărbătesc trebuie să fie circumcis. Tot atunci primeşte şi un nume (Leviticul 12:2, 3). Unii spun că băiatul ar trebui să se numească Zaharia, după tatăl său. Dar Elisabeta intervine: „Nu, ci se va numi Ioan” (Luca 1:60). Să ne amintim că arhanghelul Gabriel a spus că numele copilului va fi Ioan. Vecinii şi rudele nu sunt de acord, zicând: „Nimeni dintre rudele tale nu poartă acest nume” (Luca 1:61). Prin semne, ei îl întreabă pe Zaharia ce nume vrea să-i pună băiatului. Zaharia cere o tăbliţă şi scrie: „Ioan este numele lui” (Luca 1:63). Atunci, Zaharia îşi recapătă în mod miraculos graiul. Probabil, ne amintim că Zaharia nu a mai putut vorbi deoarece nu a crezut ce a spus Gabriel, şi anume că Elisabeta va avea un fiu. Când Zaharia începe să vorbească, vecinii lui rămân uluiţi şi se întreabă: „Ce va fi copilaşul acesta?” (Luca 1:66). Ei recunosc intervenţia divină în modul în care i se pune lui Ioan numele. Zaharia se umple de Duh Sfânt şi declară: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, fiindcă şi-a îndreptat atenţia spre poporul său şi i-a adus eliberarea. A ridicat pentru noi un corn de salvare în casa lui David, slujitorul său” (Luca 1:68, 69). Expresia „corn de salvare” se referă la Domnul Iisus, care nu este încă născut. Prin intermediul acestuia, spune Zaharia, „după ce vom fi scăpaţi din mâinile duşmanilor, (Dumnezeu ne va da) privilegiul de a îndeplini fără teamă un serviciu sacru pentru el, cu loialitate şi dreptate înaintea lui, în toate zilele noastre” (Luca 1:74, 75). Zaharia prezice despre fiul său: „Tu, copilaşule, vei fi numit profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului, ca să-i pregăteşti căile, ca să-i dai poporului său vestea salvării prin iertarea păcatelor lor, datorită milostivirii/compasiunii Dumnezeului nostru. Această compasiune va fi ca lumina strălucitoare a zorilor, ca să-i lumineze pe cei ce stau în întuneric şi în umbra morţii, ca să ne îndrume paşii pe calea păcii” (Luca 1:76–79). Cât de încurajatoare este această profeţie! Între timp, Maria‚ care este încă necăsătorită, a ajuns acasă‚ în Nazaret. Ce i se va întâmpla când se va vedea clar că este însărcinată?

4. Maria este însărcinată, dar necăsătorită:

MATEI 1:18–25 LUCA 1:56

IOSIF AFLĂ CĂ MARIA ESTE ÎNSĂRCINATĂ ;

IOSIF O IA PE MARIA DE SOŢIE:

Maria este în luna a patra de sarcină. Aşa cum am văzut, în primele luni de sarcină, ea a fost în vizită la ruda ei, Elisabeta, în regiunea deluroasă a Iudeii, situată la sud de Nazaret. Dar acum Maria s-a întors acasă. În scurt timp se va vedea că este însărcinată. Să ne gândim în ce situaţie delicată se află Maria. Ea este logodită cu un tâmplar din Nazaret, pe nume Iosif. Maria ştie că, potrivit Legii date de Dumnezeu Israelului, o femeie logodită care are relaţii intime cu un alt bărbat este omorâtă cu pietre (Deuteronomul 22:23, 24). Deşi nu a comis imoralitate, probabil că Maria se întreabă cum îi va explica lui Iosif că a rămas însărcinată şi ce se va întâmpla după aceea. Întrucât Maria a fost plecată trei luni, Iosif este, cu siguranţă, nerăbdător să o vadă. Când se întâlnesc, probabil că Maria îi spune lui Iosif despre situaţia ei, încercând să-i explice că a rămas însărcinată prin intermediul Duhului Sfânt. Însă, aşa cum vă puteţi imagina, lui Iosif îi este greu să înţeleagă şi să creadă ce-i zice Maria. Iosif ştie că Maria este o femeie morală şi că are o reputaţie bună. El o iubeşte foarte mult. Dar, în ciuda celor spuse de ea, Iosif se gândeşte că doar un alt bărbat ar fi putut să o lase însărcinată. El nu vrea ca Maria să fie ucisă cu pietre sau să fie făcută de ruşine; de aceea, hotărăşte să divorţeze de ea în secret. Pe timpul acela, cei logodiţi erau consideraţi ca fiind căsătoriţi şi trebuiau să divorţeze pentru a rupe logodna. Mai târziu, Iosif merge la culcare, gândindu-se încă la aceste lucruri. Îngerul Domnului îi apare într-un vis şi-i spune: „Nu te teme s-o iei la tine pe Maria, soţia ta, fiindcă ce s-a conceput în ea este prin Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi îi vei pune numele Iisus, căci El îşi va scăpa poporul de păcatele lui” (Matei 1:20, 21). Cât de recunoscător este Iosif când se trezeşte deoarece situaţia s-a clarificat! El face fără întârziere ce i-a spus îngerul, luând-o pe Maria acasă. Acest act public echivalează cu o ceremonie de nuntă, de acum Iosif şi Maria fiind consideraţi un cuplu căsătorit. Câteva luni mai târziu, Iosif şi Maria, care este în ultimele luni de sarcină, trebuie să se pregătească pentru o călătorie spre un loc aflat departe de casa lor din Nazaret. Unde sunt nevoiţi ei să meargă acum, când Maria este aproape gata să nască?

5. Unde şi când s-a născut Iisus?

LUCA 2:1–20

IISUS SE NAŞTE ÎN BETLEEM;

PĂSTORII MERG SĂ-L VADĂ PE PRUNCUL IISUS:

Cezar August, împăratul Imperiului Roman, a dat un decret potrivit căruia toţi supuşii săi trebuie să se înregistreze. Prin urmare, Iosif şi Maria sunt nevoiţi să meargă în oraşul natal al lui Iosif, Betleem, situat la sud de Ierusalim. Mulţi oameni au venit la Betleem ca să se înregistreze. Singurul loc în care Iosif şi Maria găsesc adăpost peste noapte este un grajd, unde sunt ţinuţi măgari şi alte animale. Acolo se naşte Iisus. Maria îl înfaşă şi îl culcă într-o iesle, locul în care se pune hrana pentru animale. Cu siguranţă, Dumnezeu a dirijat lucrurile pentru ca Cezar August să dea decretul referitor la recensământ. Astfel a fost posibil ca Iisus să se nască în Betleem, oraşul natal al regelui David, strămoşul său. Scripturile au prezis cu mult timp în urmă că acesta va fi oraşul în care se va naşte promisul Mesia (Mica 5:2).

Ce noapte memorabilă! Afară, pe câmp, o lumină puternică străluceşte în jurul unui grup de păstori. Este Slava Domnului! Un înger le spune păstorilor: „Nu vă temeţi, căci iată că vă anunţ vestea bună despre o mare bucurie pe care o va avea tot poporul, fiindcă în oraşul lui David vi s-a născut astăzi un Mântuitor, care este Hristos Domnul. Iată care este semnul pentru voi: veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat într-o iesle”. Deodată, îngerului i se alătură mulţi îngeri care spun: „Glorie lui Dumnezeu în înălţimi şi pace pe pământ printre oamenii bunăvoinței!” (Luca 2:10–14). După ce îngerii pleacă, păstorii îşi zic unul altuia: „Să mergem imediat la Betleem şi să vedem ce s-a întâmplat acolo, după cum ne-a spus Domnul” (Luca 2:15). Ei se duc în grabă şi îl găsesc pe micuţul Iisus exact unde le-a spus îngerul Domnului. Când păstorii relatează ce le-a zis îngerul, toţi cei care îi ascultă sunt uluiţi. Maria preţuieşte toate aceste cuvinte şi se gândeşte la ele în inima ei.

În prezent, mulţi oameni cred că Iisus s-a născut la 25 decembrie. Dar, în zona Betleemului, decembrie este o lună ploioasă şi rece. Uneori, chiar ninge. În acea perioadă a anului este puţin probabil ca păstorii să fi stat noaptea pe câmp cu turmele. De asemenea, este greu de crezut că împăratul roman ar fi cerut unui popor care era gata oricând să se revolte împotriva lui să călătorească zile în şir în plină iarnă pentru recensământ. Din câte se pare, Iisus s-a născut în luna octombrie.

IISUS — CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (partea a doua)

6.Copilul care a fost promis:

LUCA 2:21–39

*IISUS ESTE CIRCUMCIS, IAR MAI TÂRZIU, ADUS LA TEMPLU……………………  Balutescu Marius Petrisor            ……………………………. Cont. aici   https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/iisus-calea-adev%C4%83rul-%C8%99i-via%C8%9Ba-primele-5-p%C4%83r%C8%9Bi-ale-comentariului-meu-personal-5c428c400dfa

 

 

 

 

EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA – PR. IOSIF TRIFA

 

Un rege al Angliei avea între sfetnicii săi un necredincios. Toată lumea ştia acest lucru. Într-o adunare a sfetnicilor, regele luă o Biblie şi o dete celui necredincios zicându-i:

 

– Te rog deschide Evanghelia de la Ioan, cap. 14, vers. 6 şi citeşte.

 

Sfetnicul citi: “Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine…”

 

– Destul! Acum te rog, spune dumneata, s-a mai aflat cineva în istoria lumii să zică despre el că este calea, adevărul şi viaţa? Vezi, dragul meu, eu sunt împărat peste 300 de milioane de oameni, dar dacă aş zice că sunt calea, adevărul şi viaţa, lumea ar spune că sunt nebun. Nimenea dintre muritorii pământului n-a cutezat – nici măcar prin gând nu i-a trecut – să rostească astfel de vorbe! Cel ce le-a spus, a fost nu numai un om, ci El a fost şi Dumnezeu; a fost Fiul lui Dumnezeu…

 

Necredinciosul a rămas ruşinat şi din acea clipă a părăsit necredinţa.

 

Iisus Hristos n-a fost numai un Învăţător. El n-a dat numai sfaturi morale. Sfaturi morale mai dau ei şi alţii destui (dintre care cei mai mulţi ei înşişi nu le ţin). Domnul Isus este Calea vieţii, El este Adevărul, El este Viaţa Însăşi.

 

Eu sunt Calea… Înainte de a veni Mântuitorul, lumea trăia în umbră şi în întuneric (Luca 1,79); n-avea nici lumina vieţii, nici calea vieţii. Prin Jertfa Sa cea scumpă, Domnul ne-a deschis iar calea spre cer. Ne-a scos din căile morţii şi ne-a îndrumat pe căile vieţii. Domnul Iisus este Calea cea adevărată a vieţii. Numai prin El putem înainta pe calea ce duce la viaţa cea veşnică.

 

Domnul este “calea cea îngustă” ce duce la Cer. “Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată este calea ce duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este uşa şi îngustă este calea ce duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află” (Matei 7, 13-15). Cu adevărat, puţini sunt cei ce află calea vieţii şi umblă pe ea.

 

Lumea e plină de cei ce aleargă în galop pe căile morţii. De ce? Pentru că diavolul, mişelul cel mare, atrage pe oameni cu fel de fel de apucături şi minciuni în căile rătăcirii. Satana pândeşte pas de pas calea vieţii noastre şi încearcă pas de pas să ne abată din căile Domnului. Lumea şi viaţa sunt pline de răscruci şi căi încurcate de unde pândeşte satana sufletele, întocmai ca păianjenul din păienjeniş.

 

Văzut-aţi cum face păianjenul? El ţese o pânză întreagă de căi încurcate şi încâlcite şi pe urmă se pune într-un colţ la pândă. Vai de musca ce a dat în pânza acestor căi încurcate! E pierdută. Păianjenul sare asupra ei şi îi soarbe viaţa. Aşa păţesc şi cei ce se lasă înşelaţi de căile lumii şi ispitele diavolului.

 

Bătrânii noştri au ridicat pe vremuri cruci la răscrucile drumurilor şi la răspântiile hotarelor. Mare înţeles sufletesc este în aceste cruci (pe care noi însă le lăsăm să se răstoarne). La fiecare răspântie ele ne arată icoana lui Iisus Cel Răstignit, vrând parcă să ne zică: Luaţi aminte că şi viaţa voastră cea sufletească este plină de fel de fel de răspântii ispititoare, pe unde vă pîndeşte satana. La fiecare răspîntie din viaţa voastră, gândiţi-vă la Iisus Cel Răstignit şi vă rugaţi Lui să vă apere de calea rătăcirii şi pierzării sufleteşti.

 

Când vrei să furi, gândeşte-te că ai în faţa ta o răspîntie a diavolului… când vrei să desfrânezi… când vrei să te răzbuni… să înşeli, etc… gândeşte-te că toate acestea sunt tot atâtea răspântii ale diavolului prin care încearcă să ne atragă în căile morţii. În faţa tuturor acestor ispite trebuie să vedem icoana Celui răstignit pe Cruce… trebuie să ne aducem aminte de cuvintele Domnului: “Staţi la drumuri şi întrebaţi de cărările cele veşnice ale Domnului şi vedeţi care este calea cea bună şi mergeţi pe ea şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Ier. 6, 16).

 

Ah, dacă la toate răspântiile vieţii L-am vedea pe Domnul şi am asculta de El, ce viaţă curată şi adevărată am trăi! Însă cei mai mulţi ascultă de diavolul şi aleargă în galop pe căile lui cele mincinoase.

 

Din războiul cel mare un soldat îmi spunea o întîmplare plină de învăţătură sufletească: Pe frontul din Galiţia, soldaţii austrieci au fost la început atraşi în cursă de către adversarii ruşi cu o apucătură şireată. Pe la răspântiile drumurilor erau tăbliţe cu indicaţii mincinoase. Indicaţia de pe tablă arăta că drumul cutare şi cutare duce colo şi colo, dar el ducea drept în tabăra vrăjmaşilor, adică drept la moarte şi prinsoare.

 

Aşa face şi vrăjmaşul diavol. El a împănat răspântiile vieţii cu înşelăciuni, cu păreri mincinoase despre lume şi viaţă, care duc direct la moarte şi pieire sufletească. “Multe căi i se par bune omului, dar la urmă ele duc la moarte.” (Prov. 16, 25)

 

Acestea sunt căile mincinoase ale diavolului.

 

A fi un creştin adevărat înseamnă a putea cânta cu psalmistul: “Pe căile poruncilor Tale Doamne, am alergat… Făclie picioarelor mele a fost Cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele” (Psalm 118). În viaţa cea sufletească nu sunt decât două căi: calea vieţii şi calea morţii (Ier. 21, 8). Pe care din aceste două eşti tu?

 

Pr. Iosif Trifa, Mai lângă  Domnul meu

https://oasteadomnului.info/eu-sunt-calea-adevarul-si-viata/

 

 

 

 

 

„Apa vieții“ şi „apa morții” – Pr. Iosif Trifa

 

 

Ce carte binecuvântată este Biblia! Şi ce multe şi nesfârşite sunt binecuvântările ei! Biblia este un izvor de apă vie ce va curge mereu până la sfârşitul veacurilor, dând tuturor celor ce se adapă din ea: pace, mângâiere, tărie, putere, har, viață, mântuire.

 

Biblia este un izvor ce curge din cer. Prin Biblie se scurge o apă ce vine din cer. De aceea este atâta putere în Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie. Biblia e fântâna lui Dumnezeu lăsată aici pe pământ să se adape din ea toți oamenii. Ea îi strigă pe toţi: „Veniţi la ape! Voi cei însetați, veniți la ape! (Isaia 55, 1)… Gustaţi din apele mele şi veți „afla pe Dumnezeu!“

 

Nici un suflet nu se poate lipsi de apa cea vie din Biblie. Biblia trebuie să fie o necesitate a vieții noastre, întocmai ca apa ce o bem.

 

Puţini sunt însă acei ce însetează după această apă. Puţini sunt cei ce doresc aşa cum doreşte „cerbul“ această apă (Psalmul 41, 1). Ilustraţiile din paginile 49 şi 50 spun totul. E vorba de „Apa vieții“ (Biblia) şi „apa morţii“ (alcoolul); de Apa Domnului şi de apa diavolului; de Duhul lui Dumnezeu şi de duhul cel rău. E vorba de a alege între aceste „ape“; şi iată ce aleg cei mai mulţi creştini!

 

O, ce lucru grozav se petrece în creştinătatea de azi! Pentru Biblie, pentru Cartea lui Dumnezeu, pentru Apa cea vie omul n-are plăcere. Şi n-are nici bani. Când e vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, e criză grozavă. Dar pentru lucrul diavolului omul tot are bani. Când e vorba de alcool şi băuturi, pungile se deschid. Cu toată criza, s-a făcut socoteala că se beau şi acum 10 miliarde lei pe an. Auziţi! Zece mii de milioane de lei pe an pentru „apa“ diavolului!

 

Şi, cu toată criza, se fumează alte 7-8 miliarde pe an. Dar când e vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, când e vorba de pâinea şi apa sufletului, e criză grozavă. Există sate cu câte 7-8 cârciumi şi cu câte 10-20 cazane de fiert rachiu, dar fără nici o Biblie. În fiecare sat, fie cât de mic şi sărac, se cheltuiesc anual câteva zeci de mii pe băuturi şi tutun, dar pentru Cartea lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu, e criză grozavă!

 

Ca o „sabie“ este Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie (Evrei 4, 12). Mântuitorul spunea că „acela ce n-are sabie să-şi cumpere“ (Luca 22, 36). Însă creştinul de azi îşi cumpără tutun şi rachiu, Îşi cumpără „sabia“ alcoolului cu care îşi junghie sufletul. Făclie este Cuvântul lui Dumnezeu, zicea psalmistul (Psalmul 118). Însă făclia creştinului de azi e pipa şi ţigara. Dulce ca mierea este Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 118, 103), însă creştinul de azi caută „mierea“ cea de la cârciumă.

 

Cercetaţi Scripturile! — zicea Mântuitorul (Ioan 5, 39), dar creştinul de azi cercetează cârciumile, cărțile de joc, băuturile şi petrecerile… O! Ăsta nu mai e creştinism, ci curat păgânism!

 

Un popor — zicea un învăţat — trebuie judecat după atitudinea ce o are față de Biblie. Apoi, în lumina acestei judecăți, noi, românii, trebuie să ne aplecăm capul cu ruşine.

 

Într-o ţară cu 500 de mii de cârciumi şi cu miliarde cheltuite pe alcool şi tutun, nu afli Biblia nici în zece la sută din casele oamenilor. Ce lucru îngrijorător! Şi totuşi un început de bine s-a făcut şi aici. Este împroprietărirea poporului cu Biblia …

 

Preot Iosif Trifa, Biblia – Cartea Vieții

 

https://oasteadomnului.info/apa-vietii-si-apa-mortii-pr-iosif-trifa/

 

 

 

Apa Vie , de Martyn Lloyd-Jones

 

Studii din Ioan 4

 

CUPRINS

1. Posibilitatile vietii crestine
2. Abordarea Domnului nostru si prejudecatile noastre
3. Insensibilitatea spirituala si tacticile de evitare
4. Idei gresite cu privire la inchinare si la Dumnezeu
5. Adevaratii inchinatori
6. In Duh si in adevar
7. Rugaciunea in Duhul
8. Caracteristicile rugaciunii prin Duhul
9. Cine este El?
10. Nevoia noastra dupa mantuire
11. Cea mai mare taina dintre toate
12. „Eu sunt Acela”
13. Darul lui Dumnezeu
14. Crestinism sau religie?
15. Putere
16. Minte, inima si vointa
17. „Viata lui Dumnezeu in sufletul omului”
18. „In veac nu-i va fi sete”
19. Satisfactie deplina pentru intelect
20. Autoritatea Bibliei
21. Suficienta Bibliei
22. Un scop pentru viata si moarte
23. Raspunsul dat constiintei
24. Moartea e infranta
25. Calauzire
26. Lucrurile tainice ale lui Dumnezeu
27. Nevoia dupa satisfactie emotionala
28. Miscat de adevar
29. Siguranta plina de bucurie
30. Venirea Duhului Sfant
31. Roada Duhului
32. Scopul Scripturilor
33. Testul suprem
34. „Privind la Isus”
35. „Iubiti cu o dragoste vesnica”
36. Tanjirea inimii, a mintii si a vointei
37. In necazuri si incercari
38. Totul in Hristos Isus
39. Lucrarea lui Hristos
40. Convingerea de pacat
41. Primul pas esential
42. Ce inseamna convingerea de pacat?
43. Mantuire si sfintire
44. Un mesaj pentru Duminica comemorarii
45. Captivati de El
46. O partasie vie
47. Bucurie dincolo de cuvinte
48. Experimentarea prezentei Domnului
49. Descoperind prezenta Domnului
50. „Nu cumva este acesta Hristosul?”
51. Intrand intr-un an nou
52. Martorul
53. Bucuria in Hristos
54. Nevoia si cura
55. Preeminenta lui Hristos – spunand altora
56. Mai mult decat biruitori

 

https://www.stephanus.ro/apa-vie-martyn-lloyd-jones/

 

 

 

 

 

Semnificaţia pomului vieţii şi a apei vieţii în Biblie, de  Hugo Bouter

 

 

“Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden…. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Un râu ieşea din Eden şi uda grădina şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe” (Geneza 2:8-10 ).

 

Grădina Edenului

 

Undeva în ţara celor două râuri între cele două râuri Eufrat şi Tigru era aşezată grădina în care Dumnezeu a aşezat primul om pe care El îl făcuse. De cele mai multe ori noi vorbim despre “Paradis”. Acest cuvânt este de provenienţă persană şi are semnificaţia: “grădina plăcerii”. Cuvântul apare de câteva ori în Vechiul Testament, printre altele, în 4:13 . Aceste locuri au semnificaţie şi pentru noi aşa cum vom vedea în capitolul 2. În această broşură este vorba înainte de toate de semnificaţia spirituală şi simbolică a râurilor Paradisului şi a pomului vieţii, deci nu are în intenţie de a fi abordată semnificaţia literală, istorică a acestor lucruri. Grădina Edenului, cei doi pomi şi şarpele care vorbeşte au fost fără îndoială lucruri adevărate perceptibile, însă ceea ce se vede este faptul că Biblia, această carte minunată începe cu Paradisul şi se termină cu acesta. În ultima carte a Bibliei găsim – dacă am putea spune aşa – replica la grădina Eden: un paradis ceresc, Paradisul lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:7 ).

 

În cartea Apocalipsa sunt redate atât paralele cât şi replici sau antiteze cu privire la Geneza. În cartea Apocalipsa este exprimat nu paradisul oamenilor sau paradisul pentru om, ci Paradisul lui Dumnezeu. Este grădina plăcerii Lui şi este un mare har că noi ca şi copii ai lui Dumnezeu avem permisiunea să fim părtaşi bucuriei Lui proprii. În Paradisul lui Dumnezeu nu mai poate pătrunde păcatul şi nu mai există nici un loc pentru diavol şi pentru moarte. Aceştia sunt vrăjmaşi învinşi (1. Corinteni 15:26 ; Apocalipsa 21:4 ). Nici pomul cunoştinţei binelui şi răului nu mai apare aici. Compară Geneza 2:9 ; 3:3 cu Apocalipsa 2:7-22 ; 2:14 . Acest lucru este demn de remarcat. Concluzia este că aici nu mai este posibilitatea de a păcătui, conştiinţa nu ne mai poate deci condamna. Ca poziţie aşa este pentru noi ca şi creştini; prin lucrarea desăvârşită a lui Hristos noi suntem curăţaţi în conştiinţă de ceea ce este rău şi anume de o conştiinţă rea (Evrei 10:22 ). În Hristos este poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, căci în Domnul cel glorificat noi suntem curaţi în chip desăvârşit. Compară cu Efeseni 1:4-6 . Ştim însă foarte bine că în practică este cu totul altfel şi anume că un credincios după întoarcerea lui la Dumnezeu încă mai păcătuieşte şi conştiinţa lui îl acuză. Atunci este necesară recunoaşterea vinei şi a păcatului pentru o reabilitare în părtăşia practică cu Dumnezeu, în Paradisul lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu se va mai întâmpla niciodată.

 

Adevăratul pom al vieţii este Hristos

 

Descrierea grădinii Eden începe cu pomii pe care Domnul Dumnezeu i-a lăsat să crească din pământ (Geneza 2:9 ). Pomul vieţii în mijlocul grădinii este amintit în mod deosebit la fel ca şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Apoi urmează câteva relatări despre râurile din Paradis (Geneza 2:10 ). Chiar în grădină era un râu pentru ca să o ude şi să o facă rodnică. El se împărţea acolo în patru râuri. Şi aceste patru râuri aduceau rodnicia în toată lumea cunoscută atunci. Din grădină curgea un râu de apă vie în ţările dimprejur. Probabil nu este întâmplător că pomul vieţii este amintit în Geneza capitolul 2 ca primul, şi apoi apa vieţii. În mod logic, ca argument, ordinea este inversă: fără apă, în nici un caz nu poate fi vorba de creşterea pomului. Amândouă aceste lucruri, amândouă aceste binecuvântări aparţin în creaţie şi, în mod cert nu se pot primi unul fără altul. Dar accentul este pus aici în mod vizibil pe pomul vieţii, ca o imagine a lui Hristos. El era adevărata dreptate: Omul care era binecuvântat pe drept pentru că încrederea Lui a acordat-o în mod desăvârşit lui Dumnezeu (Psalmul 1:3 ; Ieremia 17:78 ), era ca un pom sădit lângă izvoarele de apă care-şi aduce rodul la vremea potrivită.

 

Hristos a murit datorită păcatelor noastre şi a fost înviat pentru neprihănirea noastră (Romani 4:25 ). Ca Domn înălţat, El a trimis din cer pe Duhul Sfânt aici pe pământ. Duhul nu putea veni înainte ca Domnul Isus să fie glorificat (Ioan 7:39 ).

 

Hristos şi apa vie a Duhului

 

Hristos şi Duhul aparţin unul altuia şi nu sunt despărţiţi unul de altul precum aparţin unul de altul pomul vieţii şi apa vieţii. Dar accentul cade în Scriptură înainte de toate pe Persoana lui Hristos (Om adevărat şi Dumnezeu adevărat) şi pe lucrarea pe care El a desăvârşit-o aici pe pământ. Acesta este fundamentul turnării Duhului Sfânt care a venit să glorifice pe Hristos (Ioan 16:14 ).

 

Duhul este ca o ploaie blândă, ca un râu al apei vieţii venit pe pământ. Apa este o imagine biblică cunoscută a Duhului. Isaia spusese deja despre aceasta: “Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de apă” (Isaia 44:3-4 ).

 

În Apocalipsa 22 este mai întâi vorba de râul apei vieţii care iese din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Abia apoi citim despre pomul vieţii: acesta nu este numai pe cele două laturi ale râului, ci şi în mijlocul străzii care traversează Noul Ierusalim. Originea râului este însă tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Acesta este Domnul care a murit şi a înviat (compară Apocalipsa 5 ). Lucrarea lui Hristos are semnificaţia aici aşadar ca o fundamentare a torentului de binecuvântare. Râul vine de la tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Duhul vine de la Tatăl şi de la Fiul care a fost aici pe pământ Mielul lui Dumnezeu (Ioan 14:16 ; 15:26 ; 16:7 ).

 

În Apocalipsa 2:7 se spune “pomul vieţii care este în Paradisul lui Dumnezeu”. Hristos Însuşi promite în acest verset celui care va învinge în adunarea din Efes că îi va da să mănânce din acest pom. Aici lipseşte aşadar o descriere a râului. Accentul cade pe pomul vieţii. Învingătorii vor fi cu Domnul în glorie şi vor fi “hrăniţi” de El. El ne-a dăruit deja viaţa eternă, noi o posedăm în El, dar apoi El va fi însăşi moştenirea noastră şi ne vom putea desfăta cu El sau Îl vom putea savura în toată libertatea. El este centrul tuturor căilor de cârmuire ale lui Dumnezeu (compară cu Apocalipsa 5:6 ), este punctul central al Paradisului lui Dumnezeu. Intrarea la El nu ne-o poate opri nimeni. Nu mai există nici un heruvim cu sabie învăpăiată care să păzească intrarea. A fi cu Hristos, a fi cu El în Paradis este mult mai bine (Filipeni 1:23 ).

 

Aşa a promis Mântuitorul Însuşi şi răufăcătorului care a fost crucificat cu El: “Adevărat îţi spun: astăzi vei fi cu Mine în Paradis” (Luca 23:43 ). Savurarea în libertate din pomul vieţii urma să fie în aceeaşi zi partea lui în grădina cerului. Aşa va fi pentru totdeauna la Domnul!

 

Credinţa în Hristosul crucificat a făcut intrare liberă pentru acest om sau a dat intrare liberă acestui om şi aceasta este valabil pentru oricine îşi pune încrederea în Domnul Isus Hristos. Curăţirea de păcate şi de vinovăţie şi îmbrăcarea cu hainele mântuirii deschid intrarea spre Paradisul lui Dumnezeu aşa că avem dreptul de a savura etern din pomul vieţii: “Ferice de cei ce-şi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14 ).

 

Apa vieţii este pentru oricine este însetat

 

Acum încă ceva referitor la apa vieţii. Din Geneza capitolul 2 reiese că râul din Paradis nu uda numai grădina, ci ea furniza şi apa lumii de atunci. „Râul acesta se împărţea şi se făcea patru braţe. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur. Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix. Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş. Numele celui de al treilea este Hidechel: el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul.” (Geneza 2:10-14 ). Râul de apă vie era un izvor de înviorare pentru tot pământul.

 

Aşa este şi în sens spiritual. Apa vieţii nu este numai pentru folosul nostru personal ca şi credincioşi, ci ea curge şi afară oferind binecuvântare în jur. Nu este numai în noi înşine un izvor de apă care curge în viaţa eternă, ci râul de apă vie curge şi dinăuntrul nostru spre afară (Ioan 4:14 ; 7:34 ). Este suficientă apă la îndemână pentru ca să o oferim unei lumi însetate. Oferta harului lui Dumnezeu este universală.

 

În Apocalipsa capitolul 22 găsim de aceea şi o invitaţie care se adresează în acest sens celor cărora le este sete. Ioan scrie: “Celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22:17 ). Râul cu apa vieţii nu curge numai în cetate, în Noul Ierusalim, pentru a putea adăpa pe locuitori; râul binecuvântării ajunge mai departe şi este la dispoziţia şi a acelora care sunt afară. Mântuirea în Hristos se primeşte fără plată. Toţi cei însetaţi pot să vină la ape şi să bea (Isaia 55:1 ).

 

Cele patru râuri cuprind aşadar întreaga lume. Ele sunt râuri mari şi repezi. Apele năvălesc şi vuiesc. Lucrul acesta îl semnifică numele celor trei râuri: Pison înseamnă curent, Ghihon înseamnă cel care vuieşte şi Tigru (sau Hidechel) înseamnă iute ca săgeata. Numele Eufrat înseamnă posibil “apă rodnică”. Această denumire este foarte potrivită deoarece apa aduce viaţă şi rodnicie. Urmarea este că din pământ iese iarbă proaspătă, apoi plantele cresc, ele produc sămânţă şi pomi fructiferi (Geneza 1:11-12 ).

 

Când am devenit copii ai lui Dumnezeu şi suntem plantaţi în grădina lui Dumnezeu, noi trebuie să purtăm roade pentru El (Romani 7:4 ). Când am “mâncat” din pomul vieţii, Acesta este Însuşi Hristos; am primit prin El viaţă eternă. Apoi noi putem şi creşte în credinţă şi, în sens spiritual, devenim pomi fructiferi care sunt plantaţi la izvoare de apă sau la pâraie de apă. Apa vieţii este, după cum s-a spus, o imagine a Duhului de viaţă care locuieşte în fiecare credincios adevărat. Duhul ne potoleşte setea şi nu numai atât, ci El ne face să aducem roade, roade pentru Dumnezeu şi pentru cei din jurul nostru, pentru semenii noştri. Roada Duhului este, după Noul Testament, de nouă feluri: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22 ).

https://comori.org/biblia-studiu-biblic/in-paradis/1-semnificatia-pomului-vietii-si-a-apei-vietii-in-biblie

 

 

2. Adunarea: Grădina desfătărilor lui Dumnezeu acum și în viitor

 Hugo Bouter

 

“Eşti o grădină închisă soro, mireaso, un izvor închis, o fântână pecetluită. Odraslele tale sunt o grădină de rodii cu cele mai alese roade: mălini negri şi nard, nard şi şofran, trestie mirositoare şi scorţişoară cu tot felul de tufari de tămâie, smirnă şi aloe cu cele mai alese miresme” ( 4:12-14 ).

 

Paradisul lui Dumnezeu

 

Grădina Edenului era grădina plăcerii lui Dumnezeu dar prin căderea în păcat, Paradisul de pe pământ s-a pierdut curând. Acum însă există un Paradis nou, unul ceresc, unde credincioşii care au adormit sunt deja la Hristos. Hristos a promis răufăcătorului care era răstignit cu El “astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43 ). Cei adormiţi în Domnul aud acolo cuvintele care nu se pot exprima ale apostolului Pavel, pe care unui om nu îi este îngăduit să le spună pe pământ (2. Corinteni 12:4 ). Acest Paradis ceresc este numit în ultima carte a Bibliei cu expresia Paradisul lui Dumnezeu. Păcatul şi căderea primului om cu urmările ei corespunzătoare sunt definitiv îndepărtate. Cine învinge în lupta de pe pământ în puterea lui Dumnezeu are permisiunea pentru totdeauna să mănânce din pomul vieţii în Paradisul lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:7 ). Pomul vieţii este Hristos Însuşi. El se numeşte pe Sine “lemnul verde” (Luca 23:31 ). El a fost comparat cu “un pom sădit lângă izvoarele de apă care îşi aduce roadele la vremea lui” (Psalmul 1:3 ). A mânca din acest pom al vieţii înseamnă a te hrăni cu Persoana Lui, a face parte din viaţa Lui.

 

În această imagine este exprimată deplina noastră dependenţă de El. Aici este vorba de fapt de binecuvântarea spirituală care este privilegiul oricărui credincios adevărat. Prin credinţă noi putem deja acum să ne hrănim din El şi să avem partea de viaţa Lui, de viaţa eternă. Aşa va fi şi în cer, însă acolo în toată plinătatea. În Paradisul lui Dumnezeu, unde păcatul şi moartea sunt îndepărtate pentru totdeauna, Hristos dă alor Săi să mănânce “din pomul vieţii”.

 

Acest Paradis al lui Dumnezeu se va coborî curând din cer în înfăţişarea Noului Ierusalim, centrul guvernării lui Dumnezeu, şi pomul şi apa vieţii vor fi în împărăţia păcii spre binele omenirii. Frunzele pomilor vor sluji la vindecarea naţiunilor (Apocalipsa 22:2 ). A mânca din roadele pomului este un lucru rezervat numai sfinţilor cerului, locuitorilor cetăţii (compară cu Apocalipsa 2:7 ; 22:14 ).

 

Adunarea lui Dumnezeu

 

Există însă şi o altă aplicaţie* actuală. Este vorba deci cu mult mai mult decât trecutul îndepărtat (din Geneza) şi posibil un foarte apropiat viitor (din Apocalipsa). Adunarea Dumnezeului celui viu este în acest timp grădina plăcerii lui Dumnezeu pe pământ chiar dacă, din păcate, acest lucru nu este totdeauna vizibil, corespunzător gândurilor lui Dumnezeu. Adunarea “este o grădină închisă” şi un “izvor închis” pentru El şi pentru Domnul Isus. Aceste două imagini vorbesc despre separarea completă de ce este rău şi de predarea în mâna Mirelui ceresc sau de predarea Mirelui ceresc.

 

* Aici este vorba de o aplicaţie practică a cărţii Cântarea Cântărilor. Mulţi cercetători ai Cuvântului accentuează pe drept că mireasa în Vechiul Testament este poporul Israel. Pe muntele Sinai s-a făcut un legământ de căsătorie şi drumul prin pustie s-a desfăşurat în timpul logodnei (Ieremia 2:2 ). Adunarea este totuşi mireasa lui Hristos şi credincioşii în mod individual cunosc în acest fel legătura dragostei cu El.

 

Aceasta ne aduce ceea ce găsim în 4:12 , despre care am arătat deja mai înainte. Mirele spune acolo miresei: “Eşti o grădină închisă soro, mireaso, un izvor închis, o fântână pecetluită. Odraslele tale sunt o grădină de rodii cu cele mai alese roade, mălini negri şi nard, nard şi şofran, trestie mirositoare şi scorţişoară cu tot felul de tufari de tămâie, smirnă şi aloe cu cele mai alese miresme” ( 4:12-14 ).

 

Există aşadar numeroase roade şi lucruri scumpe pe care mirele le găseşte mai înainte la mireasa lui. Aşa este şi cu Adunarea care este subiectul bucuriei Domnului. Posesorul ei ceresc găseşte bucuria Lui în ea. Hristos găseşte în “grădina desfătării” înviorare pentru că El vede acolo tot felul de fructe nobile precum rodia (despre care în Biblie este scris în legătură cu slujba preoţească şi cu Locul Preasfânt). Roada Duhului este aceea care este prezentă, dar există chiar şi condimente deosebite precum şi tămâie plăcut mirositoare: nard şi şofran, trestie mirositoare, scorţişoară, aloe şi smirnă. Aceste condimente înainte de toate nardul, vorbesc despre închinare sau adorare, iar tămâia despre jertfa spirituală pe care noi cei credincioşi trebuie s-o aducem (Psalmul 141:2 ; Ioan 12:3 ; Apocalipsa 8:3 ).

 

Aşa cunoştea şi primul paradis în orice caz ţara Havila unde curgea râul Pison încă alte bogăţii decât apa şi roadele pomului. Acolo exista aur de bună calitate şi pietre nobile, precum piatra de onix. În afară de aceasta, acolo exista un lemn bine mirositor, bedelionul (Geneza 2:12 ).

 

Aurul şi pietrele nobile vorbesc despre gloria dumnezeiască, despre maiestate şi splendoare. Găsim acestea şi în Noul Ierusalim din nou (Apocalipsa 21:18-21 ): Cetatea are gloria lui Dumnezeu pentru că El Şi-a aşezat gloria peste cetate. Adunarea glorificată este împodobită cu gloria Domnului şi Mirelui ei.

 

Lemnul de balsam bine mirositor vorbeşte despre tămâierea sfântă care se ridică în mijlocul celor răscumpăraţi spre onoarea lui Dumnezeu şi a Mielului (compară cu Apocalipsa 5:8 ; 8:3 ). Adorarea noastră Îi aparţine Lui şi numai Lui singur până în eternitate.

 

Templul şi cetatea lui Dumnezeu

 

Cine are permisiunea să intre în acest Paradis sau cine poate intra în acest Paradis? În Apocalipsa capitolele 2 şi 3 se vorbeşte despre credincioşii care dovedesc credincioşie de data aceasta ca “învingători”. Din fericire, există în mijlocul adunării în decădere, totdeauna oameni care au o ureche deschisă pentru glasul Duhului Sfânt.

 

Scrisorile către primele trei adunări se încheie cu o promisiune a binecuvântării pentru această “rămăşiţă”, dar către ultimele patru adunări se vorbeşte mai întâi învingătorilor şi apoi urmează refrenul: “Cine are urechi de auzit să audă ce spune bisericilor Duhul”. Aceasta ne arată că de la Tiatira nu mai este posibilă nici o reabilitare pentru adunare în general. Duhul Sfânt este aşteptat numai de învingători.

 

Prima adunare, cea din Efes, reprezintă poziţia generală a adunării lui Dumnezeu. Caracterul în care se prezintă El Însuşi aici este de asemenea general. El are putere asupra stelelor şi umblă în mijlocul sfeşnicelor de aur. Promisiunea făcută învingătorilor este binecuvântarea generală a credincioşilor sau binecuvântarea creştină generală “Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7 ).

 

A avea parte de Persoana lui Hristos, lucrul acesta ne conduce la identificarea cu El şi cu viitorul Lui minunat sau strălucit. Aceasta se descrie în mod deosebit în scrisoarea către Filadelfia. Filadelfia nu primeşte nici un fel de reproş din partea Domnului. Această adunare este separată de nedreptăţile din casa lui Dumnezeu. Ea este pentru Hristos, cea care ascultă, este în adevăr şi ascultare faţă de Cuvântul Lui şi credincioasă Numelui Său. Pe această temelie ea dă expresie adevărului despre Adunare după cum este scris.

 

Filadelfia posedă de fapt numai o putere mică, dar curând valoarea credincioşiei ei devine vizibilă. Când Adunarea apare cu Hristos în glorie ea are în aceasta un loc statornic precum stâlpii Iachin şi Boaz în templu. Ce aduce ea în slăbiciune acum ca expresie, atunci se va vedea în desăvârşire. Această rămăşiţă învingătoare are parte de gloria Domnului şi participă la templul şi cetatea lui Dumnezeu care va coborî din cer (Apocalipsa 3:10-12 ).

 

Filadelfia dă deja acum expresie gândurilor lui Dumnezeu ca şi o rămăşiţă credincioasă cu privire la Adunare şi aşteaptă timpul când toate aceste planuri şi gânduri vor fi împlinite. Ea se ţine strâns nu numai de “planul” privind Adunarea aşa cum este arătat din Cuvânt, ci este şi conştientă că aceste lucruri se vor împlini în curând într-un mod minunat: ea aşteaptă Paradisul lui Dumnezeu, aşteaptă Noul Ierusalim.

 

Există aşadar o relaţie strânsă între Filadelfia şi Adunarea cum se va descoperi curând în glorie. Acest lucru este redat clar în promisiunile care se fac celui ce va învinge: “Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară din el; voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu şi Numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3:12 ). Aceşti credincioşi, în mod vizibil slabi, sunt aşadar un exemplu pentru puterea templului lui Dumnezeu şi prin aceasta cetăţeni recunoscuţi ai cetăţii cereşti având ca nume numele glorios al lui Dumnezeu, Hristos şi Noul Ierusalim. Acest lucru vorbeşte despre recunoaşterea legăturii şi a unităţii. Viitorul nostru este în cetatea cerească care are gloria lui Dumnezeu şi care va ilumina pământul cu strălucirea Lui. În Apocalipsa 21 şi 22 această temă este extinsă şi acolo vedem din nou unitatea strânsă care este în primul rând între Dumnezeu şi Hristos şi pe de altă parte a Adunării glorificate. Starea ei în Paradis şi binecuvântările ei se datorează prezenţei pomului şi a apei vieţii care sunt aici descrise lămurit (Apocalipsa 21:6 ; 22:1-2 ; 14:19 ).

 

3. Cu Hristos în Paradis

 Hugo Bouter

 

“Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: nu eşti Tu Hristosul; mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi. Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: nu te temi tu de Dumnezeu, tu care eşti sub aceeaşi osândă. Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut nici un rău. Şi a zis lui Isus: Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în împărăţia Ta. Isus a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:39-43 ).

 

Testamentul Domnului nostru

Aşa cum reiese din Evanghelie, Domnul Isus Hristos a strigat de şapte ori în timp ce atârna pe cruce. Trei din aceste cuvinte de pe cruce au fost rostite înaintea celor trei ore de întuneric şi trei după acestea în timpul celor trei ore de întuneric. Aproape de sfârşitul lor auzim numai un cuvânt şi anume strigătul inimii din Psalmul 22 : “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46 ; Marcu 15 : 34). Cu aceasta Domnul dă expresie suferinţelor pe care le îndură pe nedrept şi anume părăsirea de Dumnezeu datorită păcatelor noastre care au fost puse deasupra Lui.

Într-un sens precis aceste şapte cuvinte exprimă ultimele dorinţe, respectiv testamentul spiritual al Mântuitorului care murea. Primele trei cuvinte de pe cruce formează o mărturie deosebită a valorii şi a puterii lucrării lui Hristos. Putem auzi deja aici ce vor însemna urmările suferinţelor de pe cruce. Vedem în aceasta bogăţiile spirituale pe care El pe baza lucrării Sale desăvârşite ni le-a lăsat. Aici este vorba de trei binecuvântări care au fost dăruite prin moartea Lui:

 

1. Iertarea păcatelor corespunzător rugăciunii Domnului către Tatăl în Luca 23:34 ;

 

2. Un loc în Paradis corespunzător promisiunii din Luca 23:43 ;

 

3. Un loc al dragostei care îngrijeşte în mijlocul “familiei” lui Dumnezeu aici pe pământ aşa cum reiese din Ioan 19:26-27 .

În aceste ultime lucruri pe care Mântuitorul le pune la dispoziţie sunt aşadar cuprinse bunurile spirituale pe care le primesc ai Lui prin moartea Sa. El este Cel care lasă moştenire şi se îngrijeşte pentru trecut, prezent şi viitor. Astfel vedem într-o altfel de ordine:

 

1. În ce priveşte trecutul: păcatele noastre sunt spălate prin sângele Său scump. Noi avem iertarea păcatelor;

 

2. În ceea ce priveşte prezentul: El ne dăruieşte un loc de refugiu sau de adăpost în mijlocul familiei copiilor lui Dumnezeu;

 

3. În ceea ce priveşte viitorul: Paradisul lui Dumnezeu în cer este deschis. Ce am putea cere mai mult?

 

Astăzi vei fi cu Mine în Paradis

Acum despre al doilea cuvânt de pe cruce care cuprinde promisiunea unui loc în Paradisul ceresc: “Adevărat îţi spun: astăzi vei fi cu Mine în rai”. Domnul vorbeşte cu autoritate dumnezeiască. Cuvântul “adevărat” înseamnă “Amin”. Nu este posibilă nici o îndoială privind împlinirea acestei promisiuni. Deşi Domnul Isus era crucificat în slăbiciune, El trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Ceea ce promite, El şi adevereşte.

Din acest verset reies patru concluzii:

1. Nu este necesar un timp intermediar (de purificare şi curăţire) înainte ca cel credincios să ajungă în fericire. Domnul Isus spune tâlharului că el chiar azi va fi cu El în rai. Mai departe, în ceea ce priveşte somnul morţii doar trupul se va odihni în mormânt până la înviere. Aceasta contrazice în mod indirect învăţătura despre somnul sufletului care susţine că cei sfinţi care au murit se găsesc într-un fel de “stare de somn” până la înviere.
2. Dimpotrivă, cei care au adormit în Hristos se găsesc deja acum în prezenţa nemijlocită a Lui şi sunt conştienţi de lucrul acesta “astăzi vei fi cu Mine în Paradis”. Aşa sună promisiunea Domnului pentru tâlharul care a crezut în El. Acest om aştepta împărăţia mesianică; el credea că Domnul era Împăratul iudeilor şi că El, la timpul hotărât de Dumnezeu, va lua în primire împărăţia Sa: o împărăţie în care şi sfinţii înviaţi vor avea un loc. De aceea el spera că i se va permite să aibă privilegiul şi favoarea Regelui sau Împăratului şi totuşi, iată, a venit ceva mult mai bun: un loc în Paradisul lui Dumnezeu unde putea să se găsească deja în prezenţa nemijlocită cu Domnul la masă.
3. În Luca 16 acest loc este denumit “sânul lui Avraam” însă acest lucru era pe când lucrarea Domnului Isus nu fusese încă desăvârşită sau împlinită. După ce El a înviat şi a fost glorificat la dreapta lui Dumnezeu, Avraam, tatăl celor credincioşi nu mai este în centrul atenţiei. La Hristos şi cu Hristos este acum cea mai bună parte. Acest lucru este valabil nu numai pentru starea de tranziţie. Aşadar pentru timpul dintre moarte şi înviere. Pentru învierea celor adormiţi şi transformarea credincioşilor care trăiesc pe pământ până la răpirea Adunării – este valabilă această promisiune: “Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:17 ).
4. Acest loc se numeşte “Paradisul” ca o replică a locului ceresc a grădinii Edenului. Hristos este acolo adevăratul pom al vieţii şi Duhul Sfânt este izvorul de apă vie. Setea şi foamea inimii sunt satisfăcute în orice privinţă. Cei adormiţi în Domnul sunt aşadar deja acum în mod inexprimabil fericiţi.

 

 

4. Cu Pavel în Paradis

 Hugo Bouter

 

“E nevoie să mă laud măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos care acum patrusprezece ani a fost răpit până la al treilea cer (dacă a fost răpit nu ştiu; dacă a fost în trup nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească. Cu un astfel de om mă voi lăuda, dar întrucât mă priveşte pe mine însumi nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele” (2. Corinteni 12:1-5 ).

 

Un om în Hristos

 

Deoarece învăţători rătăciţi şi apostoli falşi aveau acces în Corint, Pavel vedea că este necesar să aibă o poziţie faţă de ei şi să aibă relaţii cu ei. Aceşti lucrători înşelători se lăudau “după fire”, aceasta înseamnă că ei mergeau sau se orientau după originea lor, după cinstea lor, după felul în care arătau ca şi oameni fireşti. Pavel nu voia totuşi să se laude. Pavel nu voia însă să se laude cu el însuşi, ci numai cu un “om în Hristos”.

 

La ce se referă acest lucru? Când cineva este unit cu Hristos prin credinţă, Dumnezeu nu mai îl vede în starea lui firească ca şi copil al lui Adam. Aşadar cineva este “în Hristos” – aceasta înseamnă că el este strâns legat cu El, este unit cu El. El stă înaintea feţei lui Dumnezeu pe o nouă temelie în teritoriul învierii şi al Duhului de viaţă în Domnul Isus Hristos (Romani 8:12 ). Aşa este cel care este “în Hristos” – o nouă creaţie – şi acesta este singurul lucru pe care apostolul îl considera necesar (2. Corinteni 5:16-17 ; Galateni 6:12-16 ).

 

Atunci când cineva se laudă ca fiind un “om în Hristos” – nu este aşadar vorba de el însuşi; sau atunci când ne lăudăm cu o persoană ca un “om în Hristos” – nu este aşadar vorba de noi înşine, de propria noastră onoare sau cinste, sau de starea noastră proprie, pentru că acestea dispar toate în lumina cunoştinţei lui Hristos care întrece orice lucru (Filipeni 3:8 ). Aşadar nu este vorba de o experienţă spectaculoasă pe care o facem (o “înălţare la cer” sau chiar corespunzător acesteia o “coborâre în iad”), aceasta ieşind din contextul Bibliei. În Apocalipsa aceasta este complet nesemnificativ şi chiar aceste lucruri complet nesemnificative, ele fiind chiar lucruri care conduc la rătăcire.

 

“Un om în Hristos” datorează totul lui Hristos: moartea Lui, învierea Lui şi înălţarea Lui la cer. Pe aceasta trebuie pus tot accentul. Aceasta caracterizează poziţia noastră ca şi credincioşi. Noi suntem răstigniţi cu Hristos şi îngropaţi cu Hristos şi înviaţi cu El, chiar mutaţi în locurile cereşti. “Un om în Hristos” este desăvârşit în El, aşezat înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 1:4 ; 6:2-6 ). Nu este locul omului firesc, a copiilor oamenilor căzuţi. Este locul tuturor care sunt în Hristos, care s-au făcut una cu El. În principiu aceasta este deja compoziţia oricărui credincios adevărat ca un “om în Hristos”. Curând însă gloria poziţiei va fi descoperită. “De asemenea şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 18 – 19 ). Noi deducem poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu de oameni ai cerului prin faptul că suntem uniţi cu Domnul Isus: “căci cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti” (1. Corinteni 15:48 ). La reîntoarcerea lui Hristos aceasta se va vedea în glorie şi în ceea ce priveşte trupul nostru: aşa cum noi am purtat imaginea primului om – al lui Adam – cel material, cel pământesc, aşa vom purta imaginea ultimului Adam, a Omului glorificat în cer (1. Corinteni 15:49 ).

 

La Pavel este într-adevăr vorba de “vedenii şi descoperiri” (2. Corinteni 12:1 ) pe care el ca şi “un om în Hristos” le-a experimentat. Nu erau imaginaţii sau invenţii omeneşti şi mă gândesc că există şi o legătură cu viziunea chemării apostolului cum găsim în cartea Faptele Apostolilor 9:22-26 . Când Pavel a fost luminat de lumina din cer a priceput pentru întâia oară că Isus pe care el Îl prigonea este Capul din cer cu care erau uniţi toţi cei care Îi aparţineau aici pe pământ. Hristos trăieşte în mădularele Sale de pe pământ şi invers: ei sunt uniţi cu Capul lor în cer. Hristos în noi şi noi în Hristos: aceasta este taina Adunării a cărei administraţie o primise Pavel.

 

Paradisul şi al treilea cer

 

Pavel – el însuşi – nu se lăuda cu descoperirile pe care le primise în contradicţie cu publicitatea care se face în timpul nostru. El vorbeşte foarte rar despre acestea. Trecuseră deja patrusprezece ani de când fusese răpit în al treilea cer (o perioadă de timp remarcată şi în Galateni 2:1 ).

 

Apostolul dădea cinste lui Hristos Căruia I se cuvine toată cinstea. El – Pavel – se numeşte pe sine însuşi “un om în Hristos”. Urmare a lucrării lui Hristos sunt uniţi toţi credincioşii adevăraţi cu El cu Domnul Isus în cer. Capul ceresc reprezintă sau coordonează mădularele Lui. Unde este El, Domnul Isus, suntem şi noi înaintea Feţei lui Dumnezeu. Ca şi “oameni în Hristos” suntem binecuvântaţi şi suntem plăcuţi în Domnul Isus Preaiubitul. De aceea locul tuturor credincioşilor adevăraţi este în al treilea cer şi aceasta se va aduce la îndeplinire curând devenind o realitate deplină când Adunarea va fi ridicată.

 

Al treilea cer este “cerul cerurilor” (Psalmul 148:4 ). Acesta este locul locuirii nemijlocite a lui Dumnezeu. Putem gândi la încorporarea templului şi a cortului: după curtea din faţă şi locul sfânt urmează locul prea sfânt sau “sfânta sfintelor”. Acesta era locul unde Dumnezeu era pe tron şi unde în ziua cea mare a împăcării în sângele jertfei pentru păcat care era adusă de marele preot în locul sfânt înfăptuia împăcarea (Levitic 16 ; Evrei 13:11 ).

 

Făcând legătura, Pavel spune că el a fost răpit şi în Paradis (2. Corinteni 12:3-4 ). Eu nu cred că este vorba de cu totul alt loc decât al treilea cer referitor la Paradis despre care el a vorbit întâi. Presupunem că este o parte a celui de al treilea cer sau o parte a cerului al treilea. Este vorba de aceeaşi persoană (un om în Hristos), şi Pavel repetă în final că el nu ştie dacă lucrurile s-au petrecut în trup sau în afara trupului. Paradisul (un spaţiu înconjurat cu un zid, o grădină a desfătărilor) cuprinde savoarea şi binecuvântările care sunt în acest loc. Această grădină cerească este plină de gloria lui Dumnezeu. După aceasta, Pavel face referire la “cuvinte inexprimabile” care se aud acolo. Asupra semnificaţiei lor vom fi încunoştinţaţi imediat.

 

Răpit în trup sau în afara trupului

 

Pavel a fost răpit în al treilea cer. Aceasta constituie o experienţă care s-a petrecut instantaneu (compară cu Matei 11:12 ; Ioan 10:12 ; 28:29 ; Faptele Apostolilor 8:39 ; 23:10 ; 1. Tesaloniceni 4:17 ; Iuda 23 ; Apocalipsa 12:5 ). Această răpire poate fi o răpire a simţului, un extaz al duhului (compară Faptele Apostolilor 22:17 şi 2. Corinteni 5:13 ), dar poate să fie şi în realitate “în trup”. Istoria evanghelistului Filip confirmă că această ultimă prezumţie nu era imposibilă căci Duhul Domnului l-a luat şi l-a răpit astfel că famenul etiopian nu l-a mai văzut (Faptele Apostolilor 8:39 ).

 

Aceasta este important pentru subiectul nostru pentru că noi ca şi credincioşi vom fi curând luaţi împreună dintr-odată de pe pământ şi vom merge cu Domnul în văzduh. Aceasta nu este un este un extaz al duhului. Acest lucru va fi “în trup”: şi anume în trupul transformat al vieţii până la sosirea Domnului, respectiv în trupul înviat de Domnul Isus, trupul celor adormiţi. Aceasta are loc după cuvintele apostolului din 1. Tesaloniceni 4:15-17 la răpirea Adunării. Credincioşii vor fi luaţi de pe pământ la răpire în mod neaşteptat. Unele traduceri nu vorbesc despre “luare” ci despre “răpire” a Adunării (în engleză “rapture”, în olandeză “wegvoering”, spaniolă “arrebatamiento”).

 

Pavel spune de două ori că el într-adevăr nu ştie dacă ceea ce s-a petrecut s-a petrecut în trup sau în afara trupului “Dumnezeu ştie” (2. Corinteni 12:2-3 ). Aceasta Îi era cunoscut numai lui Dumnezeu. Despre Ioan se spune de fapt în ultima carte a Bibliei de câteva ori că el era “în duh” sau entuziasmat în duh (Apocalipsa 1:10 ; 4:2 ; 17:3 ; 21:10 ). Aceasta a avut loc aşadar evident în afara trupului deşi tot ceea ce el vedea şi auzea după de a fost “ridicat” în cer (Apocalipsa 4:1 ) el a putut sesiza foarte exact.

 

Însă Pavel a fost luat şi ridicat dintr-odată de pe pământ şi aceasta atât de instantaneu încât nu a putut constata dacă a fost un entuziasm al duhului sau o realitate (compară şi Apocalipsa 12:9 ). Aşadar ambele variante puteau fi adevărate şi, privite biblic, ambele reale, căci credincioşii care au adormit sunt deja acum “în afara trupului” cu Hristos în Paradis însă curând ei vor fi luaţi în casa Tatălui şi împreună cu ei şi noi cei care suntem în viaţă la sosirea Domnului şi aceasta în realitate “în trup” şi anume duşi în al treilea cer în casa Tatălui; şi aşa vom fi acolo totdeauna cu Domnul!

 

Patru lucruri inexprimabile

 

Atunci ni se va permite şi nouă – cine ştie cât de curând – să fim martori ai cuvintelor inexprimabile care se aud acolo. Pavel nu aminteşte de către cine se exprimă aceste cuvinte: de sfinţii din cer, de îngeri sau de Dumnezeu Însuşi. Aceasta ne rămâne ascuns. În ultima carte a Bibliei asistăm la numeroase comunicări şi descoperiri profetice prin personajele din cer. În mod clar acolo nu este vorba doar de o categorie de “cuvinte inexprimabile”. Ioan a trebuit să pecetluiască numai ce vorbeau cele şapte tunete (Apocalipsa 10:4 ). La fel de puţin putem să acceptăm că Pavel nu ar fi înţeles aceste “cuvinte inexprimabile”. Dimpotrivă erau “extraordinare” sau “nemaipomenite” descoperiri pe care le-a înţeles (2. Corinteni 12:17 ). Le-a înţeles, altfel n-ar fi necesar să i se pună un ţepuş în carne şi de fapt nu ar fi fost pericolul ca el să se mândrească şi să se autosupraaprecieze.

 

Poate trebuie să gândim la numeroase descoperiri pe care Pavel le-a primit cu privire la adevărurile despre Hristos şi despre Adunare, taine cu privire la viitorul precum şi la reabilitarea poporului Israel, cu privire la răpirea Adunării şi altele. Foarte multe din acestea sunt cuprinse în epistolele lui. Caracterul lor inexprimabil are legătură cu felul ceresc, dumnezeiesc al acestor taine aşa cum se va experimenta în Paradis. Totuşi nu a fost permis niciunui om de pe pământ să rostească aceste experienţe cereşti. Duhul Sfânt a comunicat acestea lui Pavel şi celorlalţi apostoli deja aici pe pământ în adevărul cu totul dumnezeiesc (Ioan 16:13 ).

 

Nu este aşadar nici o îndoială că apostolul a luat cunoştinţă într-adevăr de aceste descoperiri cereşti pe care noi le vom cunoaşte în curând în totalitate (1. Corinteni 13:12 ). În timp ce el era în al treilea cer, savurarea acestor lucruri nu însemna pentru el nici o problemă. Însă de îndată ce el a fost din nou pe pământ, pentru el era necesar un ţepuş în trupul lui (este posibil să fie vorba despre o suferinţă sau o durere a ochilor; Galateni 4:13-15 ) pentru ca el să nu se mândrească datorită cunoaşterii acestor descoperiri extraordinare. Pavel era pe pământ; nici el nu era desăvârşit.

 

Credincioşii adormiţi savurează însă deja în Paradis aceste lucruri minunate cereşti. Fericirea în starea de tranziţie nu se deosebeşte în felul ei de starea care aşteaptă pe cei credincioşi în eternitate pentru că Domnul Isus Hristos este nemijlocit cu cei care au adormit în Hristos (Filipeni 1:23 ) şi lucrul acesta aduce fericirea. Scriptura nu face nici o deosebire în ceea ce priveşte starea de tranziţie şi starea eternă şi această deosebire nu se face nici cu privire la cei necredincioşi: seriozitatea şi caracterul chinurilor din iad şi a iazului de foc sunt de aceeaşi măsură.

 

Aici pe pământ totuşi ne bucurăm deja “în Hristos” cu o bucurie negrăită şi strălucită (1. Petru 1:8 ). Această bucurie cerească nu se poate cuprinde în cuvinte dar noi vedem strălucirea ei între altele pe faţa lui Ştefan (Faptele Apostolilor 6:15 ; 7:55 ); de aceea putem să mulţumim permanent lui Dumnezeu şi Tatăl pentru darul Lui “inexprimabil” (2. Corinteni 9:15 ) şi anume pentru darul Fiului Său preaiubit şi pentru darul Duhului Sfânt (Ioan 4:10 ). Cine poate cuprinde bogăţia acestor daruri dumnezeieşti?

 

De acum înainte Duhul Însuşi se roagă cu “suspine negrăite” (Romani 8:26 ). Duhul care locuieşte în cei credincioşi produce în inimile noastre rugăciuni “după voia lui Dumnezeu”, mijlociri pentru “sfinţi” (Romani 8:27 ). Bogăţiile inexprimabile ale unui Dumnezeu trinitar ne stau aşadar aici pe pământ la dispoziţie!

 

5. Cu Ioan în Paradis

 Hugo Bouter

 

“Ferice de cei ce îşi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14 ).

Fericirea de a intra în cetatea sfântă

Aceasta este ultima dintre toate “urările de fericire din cartea Apocalipsa” (în total sunt şapte în această carte). Această urare de fericire este în legătură cu Noul Ierusalim, capitala cerească a Împărăţiei păcii. Este fericirea de a intra în aceasta (compară cu Evrei 12:22-24 ). Vedem aici că este o condiţie importantă pentru a intra în cetate – spălarea hainelor – şi observăm dreptul de cetăţean al cetăţii cereşti care este cuprins aici. Este vorba în primul rând de dreptul de a savura din pomul vieţii şi în al doilea rând de a intra prin porţile cetăţii. Amândouă aceste privilegii ne sunt acordate prin credinţă: a avea parte cu Hristos şi de a locui în cetatea lui Dumnezeu intrând pe porţi şi anume în Adunarea glorificată. Apoi vedem şi reversul cu privire la ceilalţi: care sunt afară. Contrastul este izbitor “Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciunea şi trăieşte în minciună” (Apocalipsa 22:15 ). Sfinţenia lui Dumnezeu obligă această excludere, acest afară. Există un “înăuntru” şi “afară” desluşit şi acest lucru are un caracter definitiv. Această exprimare aminteşte de ceea ce scrie Pavel referitor la limitarea Adunării lui Dumnezeu aici pe pământ (1. Corinteni 5:12-13 ).

În cartea Neemia găsim un pasaj unde poporul binecuvânta pe toţi bărbaţii care voiau să locuiască de bună voie în Ierusalim căci cetatea era mare dar numărul locuitorilor era mic (Neemia 7:4 ; 11:1-2 ). În Ierusalimul ceresc situaţia este total alta. Timpul, decizia luată de a locui acolo a trecut. Este de asemenea o mulţime care nu se poate număra, care va locui cetatea. Deasupra tuturor este Domnul care este aici lăudat. El personal este Cel care vorbeşte în acest verset şi anume de la Apocalipsa 22:6 . Aceste “urări de fericire” din acest capitol sunt exprimate de El Însuşi.

Condiţia pentru a putea primi cetăţenia în Sionul ceresc este spălarea hainelor noastre. Aceasta vorbeşte de curăţirea prin sângele lui Hristos şi despre transformarea totală a felului nostru de umblare care este urmarea corespunzătoare. În exprimarea laudei din Apocalipsa capitolul 1 citim că El ne-a mântuit prin sângele Lui de păcatele noastre (Apocalipsa 1:5 ). Unele manuscrise citează aici că El ne-a spălat în sângele Lui de păcatele noastre. În primul rând este vorba de mijlocul (sângele) pentru curăţarea noastră care a fost necesar; în ultimul rând de preţul care a trebuit plătit pentru mântuirea noastră. A fost necesar sângele lui Hristos pentru ca să ne răscumpere (aşa cum este confirmat şi în Apocalipsa 5:9 ), dar totodată să ne spele şi să ne curăţească.

Despre credincioşii care vin din necazul cel mare se spune: “…Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 7:14 ). Aşadar ei îşi spală chiar hainele lor pentru ca ele să fie albite în sângele Mielului. Aceasta subliniază responsabilitatea noastră proprie prin recunoaşterea vinei şi printr-o stare de judecată de sine să ne apropiem de Dumnezeu dar şi cu o credinţă sinceră de mijlocul de salvare pe care ni l-a oferit Dumnezeu. Un alt mijloc de curăţire şi de iertare a păcatelor nu există: “sângele lui Isus Hristos Fiul Lui ne curăţeşte de orice păcat” (1. Ioan 1:7 ). Paragraful din Apocalipsa 22 foloseşte de asemenea această formă activă: “Ferice de cei ce îşi spală hainele…” (Apocalipsa 22:14 ).

 

Consecinţa curăţirii noastre

Spălarea hainelor are două urmări: curăţirea prin sângele Mielului ne dă dreptul în primul rând la viaţa eternă (şi anume mâncând din pomul vieţii) şi în al doilea rând dreptul la intrarea în Noul Ierusalim. Noi primim astfel putere deplină sau dreptul de a ne hrăni din pomul vieţii precum şi privilegiul de a intra pe poarta cetăţii. Celor necredincioşi le este interzis sau nu le sunt acceptate aceste două privilegii (Apocalipsa 22:19 ). În viziunea cetăţii sfinte care este prezentată aici lucrurile sunt descrise clar. Era privilegiul apostolului Ioan de a fi răpit în cer şi în final să vadă soţia Mielului – Ierusalimul ceresc -, în toată splendoarea frumuseţii ei (Apocalipsa 4:1-2 ; 21:9 ; 22:5 ). Cerul s-a deschis pentru el şi el a urcat acolo – în extazul duhului – aceasta înseamnă “în duh” – şi a văzut un tron în cer. Acest tron vorbeşte despre guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu şi despre domnia Mielului.

La sfârşitul cărţii Apocalipsa se arată că tronul este şi izvorul fericirii şi al binecuvântării . Din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului izvorăşte fluviul apei vieţii şi în mijlocul cetăţii, pe strada cetăţii şi pe cele două laturi ale fluviului este pomul vieţii care în fiecare lună are rod şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea naţiunilor.

Limbajul folosit pentru a ilustra pomul vieţii este preluat din primul capitol al cărţii Geneza. Această descriere apare şi în promisiunea pentru cel care va birui din Efes (Apocalipsa 2:7 ). A mânca din roadele pomului vieţii este ca şi cum ai mânca din pâinea vieţii, o ilustraţie în a avea părtăşie cu Domnul Isus Hristos. Avem permisiunea (ilustrativ vorbind) de a ne hrăni cu El şi de a primi adevărata viaţă din Dumnezeu şi de a rămâne în El (vezi Ioan 6 ).

Imaginea porţilor cetăţii prin care vom avea permisiunea să intrăm în cetate este cuprinsă în cartea Isaia. Poarta este locul unde se vorbeşte bine. Porţile ilustrează intrarea, singura intrare spre cetate. Numai cei drepţi vor intra prin acestea (compară Isaia 26:2 ; 60:1-22 ). Locul nostru ca cetăţeni din punct de vedere legal ca şi credincioşi este înăuntrul zidului sigur al cetăţii pe care Dumnezeu a pregătit-o. Puterea lui, a acestui zid îi protejează pe ai Săi şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul şi vom fi în preajma tronului lui Dumnezeu şi al Mielului pentru a-I servi Lui şi pentru a-I aduce închinare, pentru a-L adora. Vei avea şi tu parte de această fericire?

 

Pomul vieţii în mijloc

Primul lucru pe care Ioan l-a văzut în cer (după ce a fost dus de Duhul acolo) a fost tronul şi Cel ce şedea pe tron (Apocalipsa 4:2 ). Era tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Acesta este Hristos (Apocalipsa 22:1 ). În Apocalipsa 5 .6 Mielul este în mijlocul tronului. Aici în Apocalipsa 22 Ioan vede râul apei vieţii strălucind ca cristalul, acel râu care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Mielul este izvorul vieţii: viaţa curge din Domnul Isus ca un râu care înviorează. Hristos este viaţa noastră (Coloseni 3:4 ).

Această viziune aminteşte de râul din templu din Împărăţia păcii care urmează să vină, de construcţia templului din care va izvorî din locul tronului lui Dumnezeu (Ezechiel 47:1-12 ). Şi alte amănunte din Apocalipsa 22 cuprind lucrul acesta. Realitatea cerească care depăşeşte gândirea şi cunoştinţa noastră se va oglindi în binecuvântări pământeşti în timpul Împărăţiei de o mie de ani.

Pe cele două laturi ale râului dar şi în mijlocul străzii cetăţii sfinte Ioan vede pomul (sau pomii) vieţii. Râul şi pomii care îl înconjoară este pus aici în legătură cu strada (singular!). În mod vizibil râul curge de-a lungul străzii din aur curat.

Gândind la stradă ne putem gândi la Hristos – drumul sau calea, pentru că Domnul Hristos este Calea. Privind râul gândul ne conduce la curăţie, la prospeţime ceea ce stă în prim plan. Mielul înjunghiat este izvorul apei vieţii, a apei care ne-a curăţit, care ne-a dăruit o viaţă nouă (compară cu Ioan 3:5 ). Dar strâns în legătură cu aceasta vedem pomul vieţii în mijlocul străzii şi pe cele două laturi ale râului (Apocalipsa 22:2 ). Aici este vorba mai mult de viaţă, această roadă care nu se poate compara cu nimic.

Un pom este în Scriptură deseori simbolul unei puteri omeneşti puternice pe pământ (vezi de exemplu Daniel 4 ), însă Hristos este pomul vieţii în Ierusalim, în Ierusalimul de sus. El este Prinţul puternic al vieţii care dăruieşte viaţa cui vrea El (Ioan 5:21 ; 17:2 ). Şi viaţa pe care El o dă este potrivită pentru cer. Dacă Îl cunoaştem pe El prin credinţă avem în El viaţa eternă şi suntem potriviţi în mod desăvârşit să putem apărea în prezenţa lui Dumnezeu.

Hristos este El Însuşi viaţa eternă care a fost la Tatăl şi care ne-a fost descoperită (1. Ioan 1:2 ). El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi la moarte pentru ca să ne poată da viaţa: viaţa unei noi ordini, viaţa care a biruit moartea şi prin care se primeşte cerul. Această viaţă ne-a fost dăruită prin credinţa în Numele Lui. Astfel Hristos este Capul unei noi generaţii de oameni, a devenit Capul unei noi generaţii de oameni: cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti (1. Corinteni 15:48 ). În Ierusalimul ceresc vedem acum pomul vieţii; pomul cunoştinţei binelui şi răului nu este amintit nicăieri în ultima carte a Bibliei. Cum a fost plantat pomul vieţii în mijlocul grădinii Eden aşa este Hristos punctul central al Paradisului lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:7 ). Hristos este aici pentru toţi centrul binecuvântării, al vieţii şi al adorării, al închinării. Aici nu mai este păcat, cădere, cuget care să acuze, nici o condamnare, nu este moarte, nu este nici un fel de despărţire de prezenţa lui Dumnezeu. Domnul Isus Hristos a luat asupra Lui toate urmările negative a faptului că omul a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi astfel El este “pomul vieţii” pentru toţi; a devenit “pomul vieţii” pentru toţi care Îi aparţin Lui. Domnul Isus în mijloc, numai Domnul Isus singur!

În oraşul sfânt cu străzi de aur curge râul apei vieţii.

Acolo este lumină minunată

cum nu a văzut nimeni, dar gloria este:

faptul că acolo Îl vedem pe Domnul Isus Hristos

 

https://comori.org/biblia-studiu-biblic/in-paradis/5-cu-ioan-in-paradis

 

 

 

Hristos, Pâinea vieţii

 din revista „The Christianʼs Friend”

 

Iosua 5 .

 

Voi spune câteva cuvinte cu privire la felul în care Hristos poate fi văzut ca hrana noastră. El poate fi privit ca hrana creştinului în trei moduri.

 

Mai întâi, ca păcătos salvat; în al doilea rând, în legătură cu poziţia în locurile cereşti în Hristos; şi în al treilea rând, ca străin şi călător aici jos. Însă acest ultim aspect este doar secundar, şi nu partea cuvenită creştinului. Domnul i-a spus lui Israel că El S-a coborât să îi elibereze din Egipt, şi să-i ducă în ţara Canaan. El nu a spus nici un cuvânt despre pustie atunci când a venit să îi izbăvească din Egipt deoarece intervenţia Lui pentru ei era în puterea răscumpărării şi pentru împlinirea promisiunilor Sale. Totuşi, pustia exista, tot aşa precum răscumpărarea din Egipt şi intrarea în Canaan; iar Hristos ne răspunde ca hrană a noastră la toate aceste trei lucruri. Două dintre ele sunt permanente; pentru că suntem hrăniţi de Hristos în două moduri permanent; aceasta în răscumpărare şi în glorie. Al treilea mod este ca mana pe care o avem de-a lungul întregului drum. În aceste trei feluri Hristos îi întâmpină pe ai Săi, şi îi hrăneşte deplin. Două dintre ele rămân, după cum am văzut; însă al treilea încetează atunci când împrejurările pe care trebuia să le întâmpine vor fi trecut. Ei au mâncat paştele şi mana până când au intrat în ţară, iar apoi mana a încetat. Însă ei au continuat să mănânce paştele.

 

Există două moduri în care este potrivit ca noi să ne hrănim întotdeauna cu Hristos. Mai întâi, ca paşte; pentru că ei au mâncat mielul pascal atunci când pustia s-a sfârşit iar Egiptul fusese demult lăsat în urmă. Atunci când erau în Egipt, sângele era pe pragul de sus şi pe uşiorii uşii, iar israeliţii au mâncat din miel înăuntrul casei. Gândul pe care îl aveau în timp ce mâncau era că Dumnezeu trecea prin ţară ca un judecător răzbunător; iar scopul sângelui de pe uşiori era să Îl ţină pe Dumnezeu afară, care a fost un mare lucru de făcut. Căci dacă ar fi fost adus în prezenţa lui Dumnezeu ca judecător, aceluia în care s-ar fi găsit păcat ar fi fost suferinţa.

 

Starea unuia care se hrăneşte acum din Hristos este doar potrivit cu cât preţuieşte el valoarea crucii, datorită temerii a ceea ce merită păcatul cu adevărat. Atunci când am pătruns în efectul sângelui mielului pascal, am intrat în Canaan, şi ne bucurăm de pacea ţării ca un popor eliberat, care a trecut Iordanul – nu doar Marea Roşie; aceasta înseamnă că am trecut prin moarte şi înviere – nu ca doar cunoscându-L pe Hristos mort şi înviat pentru noi, cum ne este arătat în Marea Roşie, ci ca fiind morţi împreună cu El şi intrând cu El în locurile cereşti, ca în Iordan. Atunci caracterul lui Dumnezeu este cunoscut ca Dumnezeul lor; aceasta înseamnă Împlinitorul a tot ce El a avut în gând cu privire la ei. Acum Dumnezeu nu mai este ţinut afară, ci se savurează dragostea Lui, nu se priveşte la Dumnezeu ca la cruce, revărsându-Şi mânia în judecată asupra păcatului. În Isus, pe cruce, a fost dreptate deplină şi dragoste deplină. Câtă ascultare de Tatăl şi ce dragoste măreaţă pentru noi! Şi acesta este felul în care sfântul care se află în pace se hrăneşte la cruce. Nu se hrăneşte la cruce ca ştiind că este în siguranţă; pentru Israel ţinerea paştelui după ce au intrat în Canaan a fost foarte diferită de ţinerea când judecata trecea pe lângă ei. În Canaan erau în pace, şi puteau să Îl glorifice pe Dumnezeu în felul acesta, în amintirea răscumpărării lor din Egipt.

 

În această imagine vedem prezentat nu pe păcătosul care simte că se află în siguranţă, ci pe sfântul care Îl poate glorifica pe Dumnezeu în sentimentele sale, inima revărsându-i-se încrezătoare, şi hrănindu-se cu Hristos ca grâul vechi al ţării – cel de-al doilea Adam, Domnul din ceruri. Acum Îl vedem pe Hristos prin credinţă la dreapta lui Dumnezeu ca Om glorificat, nu doar ca Fiul lui Dumnezeu, ci ca Fiu al Omului; ca şi Ştefan, atunci când cerurile i s-au deschis, şi L-a privit pe Isus la dreapta lui Dumnezeu. Tot aşa Îl vedem şi noi acolo sus. Nu Îl vedem aşa cum este arătat în Apocalipsa, aşezat pe un cal alb, venind din cer. El va veni într-adevăr, şi ne va lua sus acolo unde este şi El, şi vom fi ca El şi pentru totdeauna cu El; însă ne vom hrăni cu El atunci când vom fi acolo ca şi cu grâul vechi al ţării, iar aceasta este partea care ni se cuvine încă de pe acum; mana nu este partea noastră, deşi ne este asigurată pe cale.

 

Iosua Îl vede pe Iehova ca pe Căpetenia Oştirilor lui Iehova (Domnului), iar Israel se hrăneşte în ţară înainte de a lupta. Şi partea noastră este să ne aşezăm în ea înainte de a lupta, deoarece Dumnezeu ne-a dăruit-o. Ei nu mai mănâncă mana în Canaan, deoarece aceasta era pentru pustie. Mana nu este Hristos în ceruri; este Hristos aici jos. Nu aceasta este partea noastră; partea noastră este grâul vechi al ţării; acesta înseamnă, potrivit planurilor lui Dumnezeu, răscumpărare şi glorie. Însă întreaga noastră viaţă este un exerciţiu aici jos, sau păcat (exceptând că Dumnezeu ne dăruieşte momente de bucurie), deoarece în timp ce aici nu este nimic altceva decât ceea ce acţionează asupra cărnii, sau ceea ce permite prilejul slujirii lui Dumnezeu. Putem falimenta, iar atunci Hristos vine şi ne hrăneşte cu mană; aceasta înseamnă simţirea Lui cu noi aici jos, şi ne arată cum se aplică harul Lui tuturor împrejurărilor vieţii noastre zilnice – iar aceasta este un lucru minunat. De cele mai multe ori, în cea mai mare parte a vieţii noastre, suntem ocupaţi cu aceste lucruri, lucruri necesare şi legitime, fără îndoială, dar nu ne ocupăm cu bucuria cerească în Hristos; iar aceste lucruri sunt capabile să întoarcă inima de la Domnul, şi să împiedice bucuria noastră. Însă dacă dorim să ne alimentăm apetitul cu El ca grâu vechi al ţării, trebuie să avem obiceiul hrănirii cu El ca mană.

 

De exemplu, ceva poate să mă facă nerăbdător în timpul zilei. Ei bine, atunci Hristos este răbdarea mea; iar astfel El este mană pentru a mă susţine în răbdare. El este izvorul harului, nu doar exemplul pe care l-am arătat. El este mai mult decât atât; pentru că îmi voi lua putere din El, pentru a mă hrăni cu El zilnic; căci avem nevoie de El, şi este imposibil să ne bucurăm de El ca miel pascal, dacă nu ne hrănim de asemenea cu El ca mană.

 

Cunoaştem că Dumnezeu Îşi găseşte plăcere în Hristos, iar El ne dă putere să Îl savurăm de asemenea. A avea asemenea afecţiuni înseamnă cel mai înalt privilegiu posibil; însă pentru a-L savura, trebuie să ne hrănim cu El în fiecare zi. Aceasta înseamnă a-L cunoaşte pe Hristos coborât pentru a aduce harul necesar, şi pentru a transforma împrejurările periculoase cu care suntem înconjuraţi în ocazii în care ne putem hrăni cu El ca mană pentru a ne susţine şi a ne întări în încercarea noastră.

 

articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com

 

Ioan 6:35. Isus le-a zis: „Eu sînt Pînea vieţii , by john Fischer

 

 

Ioan 6:35. Isus le-a zis: „Eu sînt Pînea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămînzi niciodată;………….

 

         Avem inaintea noastra un verset care reflecta in totaliate cuvintele Domnului Isus.Zic in totalitate, se obisnuieste sa se adaoge cuvinte care nu au apartinut Domnului Isus.Am sa spun ceva mai jos cum se raporteaza cei care se cred ca sunt chemati sa vesteasca evangelia Domnului Hristos.Acestia se raporteaza la ce cunostinta au ei nu si la exacitatea Cuvantului scris.Am citit pe un site cuvinte ca acestea; I AM THE BREAD OF LIFE tradus inseamna;Eu sunt painea vieti.Pana aici, totul este potrivit cu ce citim in versetul de mai sus.In continuare avem si alte cuvinte adaogate care nu apartin Domnului Hristos si sunt  in afara Sfintei Scripturi.Autorul continua, adaogand dela el;WILL YOU ACCEPT ME AND LIVE?Aceste cuvinte nu au fot spuse nici-o data de Mintuitorul cat a fost pe pamant.Tradus inseamna;Ma vei accepta tu ca sa traiesti?Am sa spun cate ceva mai pe larg, dar nu inainte de a mai pune in continuare si ultimile cuvinte adaogate de acest autor.

 

Apoi autorul, continua si adaoga;OR REJECT ME AND DIE! Or ma respingi si  mori.Acum, as dori sa aduc in atentie, pe marginea celor spuse de acest autor,  ce are Scriptura de spus in privinta aceasta.Asa cum am spus ceva mai sus primele cuvinte apartin Domnului Isus I AM THE BREAD OF LIFE sau Eu sunt painea vieti.Domnul Hristos continua spunand aceste cuvinte;Cine vine la Mine, nu va flămînzi niciodată;Aici este problema celor mai multi care nu cerceteaza Cuvantul. Domnul Isus aduce in atentie aceste cuvinte de care trebuie sa se tina cont.Cine vine la Mine, Intelegem din alt loc din Scriptura ca, omul orcare ar fi el nu poate face apsolut nici-o miscare in directia Domnului Hristos.Omul trebuie ca Dumnezeu sa il aduca la Domnul Isus caruia i-a dat aceasta lucrare de a invia din morti.Pe Lazar il avem lasat ca un exemplu.Este adevarat ca a fost la modul literal.Dar tot Mantuitorul este sursa de viata si spirituala.El l-am inviat pe Lazar sa ne arate ca el este Domnul vieti.

 

Iata ce citim cu privire la venirea la Mantuitorul;Ioan 6:44. Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimes;Nu convine celor mai multi ceia ce Cuvantul invata. Si atunci celor care vor sa fie si ei implicati intrun fel de a lucra, incep sa adaoge dela ei. Acestia, aduc invataturi dupa cum gindesc si cat pot ei sa inteleaga.Dece este necesar ca Dumnezeu sa duca un suflet la Domnul Isus? Pentuca Fiul Este Domnul Vieti.Ma vei accepta tu ca sa traiesti?Cum poti sa ceri unui om mort sa accepte pe Domnul Isus?Atat timp cat el trebuie mai intai sa fie adus la viata.Dar asta e intelegerea celor mai multi si asa o vantura printre cei ce se strang la olalta.Dar nu se opresc aici,ci scriu si carti cu intelegerea lor.Domnul Isus avertiza ca vor apare si invatatori falsi.Traim vremuri cand s-au intensificat enorm aceste invataturi.Nu mai este Cuvantul ca referinta la ceia ce spunem si scriem.Concluzia cuvintelor Domnului Hristos este aceasta;Cel pe care Tatal il aduce la Domnul Isus,nu va flămînzi niciodată;Mi se pare complect gresit sa pui langa cuvintele Domnului Hristos, cuvintele tele ca fiind ale Domnului Hristos.Pentru un copil al lui Dumnezeu asa ceva este inadmisibil sa adaogi.

 

Avem in Cartea Apocalipsei sa nu adaogi si nici sa nu scoti.Ma vei accepta tu ca sa traiesti? In definitiv, cum sa accepte  omul care deja este mort?El nu v-a putea trai numai daca este adus la viata;Coloseni 3:1.Apoi Domnul Hristos, nu cerseste. nu se roaga de sufletul pe care il are in vedere sa il mantuiasca.Cand Mantuitorul ia chemat pe Petru si Andrei,pe tpti ceilalti ucenici, nu a zis:Vreti sa veniti dupa mine?Nu, El a poruncit si ei indata au lasat totul si l-a urmat. Domnului Hristos, Tatal i-a dat autoritate. Autorul continua;Or ma respingi si vei muri.Asa cum am spus omul este deja mort. Nu este vorba de moartea aceasta fizica ci de cea spirituala care este moartea a doua. Pentru cei mai multi Domnul Isus a ajuns sa fie Unul care cere mila dela om.Cuvantul ne arata ca, Tatal i-a dat toata puterea pe pamant si in cer.Domnul Isus nu sta la decizia omului. Cand vrea omul si cum vrea el. Apoi Domnul Isus ne arata Cuvantul  cauta ce e pierdut, nu vine niciun om la El asa cum ar vrea el literal. Adus la viata spiritual, va putea sa aiba partasie cu Domnul vieti.

 

Mantuitorul nu poate fi respins de cel pe care Dumnezeu il directeaza spre Fiul Sau pentruca ajunge la sursa de inviere deja  mort. Cu o alta ocazie am mers pana acolo in cat am spus ca;”Dumnezeu il duce tarasi la sursa de viata pe omul mort”Sursa fiind Fiul Sau.Dela acest punct de inviere se poate sta de vorba cu acel suflet.Am mai scris deseori despre acest aspect ca omul nu poate avea decizia lui propie. Nu, apsolut nu. Decizia, sau initiativa, de a fi un suflet mantuit o ia Dumnezeu.Iata dece zic, omul nu se poate impotrivi cand Dumnezeu il are in vedere sa il aduca la viata.Dumnezeu ii da Harul Lui si omul este irezistibil in fata harului lui Dumnezeu.Ce iresponsabilitate in gandirea multora.Iata,Domnul Isus da aceasta asigurare celui care este adus la viata, ca acesta nu va mai flamanzi nici-o data.Dece?Pentruca are Painea vieti.Face parte din Casa Tatalui.Negresit ca nu este vorba de painea aceasta fizica, ci de Cuvantul lui Dumnezeu. Citim in Matei 5:6.Indemn pe Fratii si Surorile mele de pretutindeni cu toata dragostea sa fie cu mare atentie la ce citesc in afara Cuvantului lui Dumnezeu Numai acest Cuvant este 100/100 inspirat de Duhul lui Dumnezeu.In el nu gasesti nimic omenesc.

John Balarie,Los Angeles California!

https://fischerdotcom.wordpress.com/2015/06/01/ioan-635-isus-le-a-zis-eu-sint-pinea-vietii/

 

 

 

Este Isus Prietenul Nostru Cel Mai Bun?

 

 

Un mod de a răspunde la această întrebare ar fi: să fii prietenul lui Isus nu te ajută tare mult. Există o singură persoană în Biblie căreia Isus i se adresează ca prieten: “Prietene, ce ai venit să faci, fă!” i-a zis Isus lui Iuda când a venit să îl vândă. (Matei 26:50)

 

Nimeni nu îl descrie pe Isus ca prietenul lui

Nicăieri în Biblie nu este Isus descris ca prietenul cuiva. Este un singur caz unde Isus este descris ca fiind “prietenul vameșilor și păcătoșilor” (Matei 11:19). Acesta este Isus citând cuvintele mulțimii. Cu siguranță El nu neagă faptul că ar fi adevărat. Dar este foarte evident că nu este nici măcar un singur caz unde să citim că acești vameși sau păcătoși, sau chiar ucenicii lui Isus, Îl numesc pe Isus prieten.

 

Isus este Domnul nostru

Când oamenii Îl cunosc pe Isus cu adevărat, sunt copleșiți de cine este El. Nu i se adresează cu “prietene”. Mult mai important decât să Îl ai pe Isus ca prieten, e să Îl ai ca Domn. De sute de ori, în Noul Testament, Isus este numit “Domn”. Deci, este foarte clar că mai întâi de toate ne raportăm la El ca la Domnul nostru. El este Rege, noi suntem servitori. El poruncește, noi ascultăm.

 

O condiție pentru prietenia noastră

Este un pasaj unde Domnul Isus îi numește pe ucenici prietenii Săi: “Sunteți prietenii mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.” (Ioan 15:14,15)

 

Isus ne numește aici prieteni, în sensul că El nu are secrete față de noi. El ne-a spus tot ce Tatăl din ceruri a vrut ca El să ne spună. În același timp, este o condiție pentru prietenia noastră cu Isus: trebuie să facem ceea ce El ne poruncește!

 

Da, suntem prieteni, dar nu suntem egali în niciun fel.

 

El este cel mai bun prieten pe care ni-l putem imagina

Dar “cel mai bun prieten”? Atâta cât ne putem permite să îl numim pe Isus prietenul nostru, El este cu siguranță cel mai bun prieten posibil. Isus ne-a spus că “Nu este mai mare dragoste decât să își dea cineva viața pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13).  El a făcut asta! Deci da, El este cel mai bun prieten pe care îl avem.

 

“O, ce prieten am în Isus” este un cântec potrivit pentru a sărbători dragostea lui Isus pentru noi.

 

În același timp, martori din Biblie sugerează că atunci când Isus ne spune: “Sunteți prietenii mei”, cel mai bun răspuns este: “Mulțumesc, Doamne!”

 

 

https://www.cuvantbiblic.net/este-isus-prietenul-nostru-cel-mai-bun/

 

 

 

 

 

 

„Cel mai bun prieten”- Un tratat de prietenie cu Dumnezeu şi oamenii Lui

după o inspiraţie din predica „The Best Friend” a lui J.C. Ryle (1816-1900)

 

 

Acest studiu rezultă din dorinţa de a răspunde necesităţii bisericii noastre de a-şi descoperi şi împlini nevoia fundamentală de prietenie într-o relaţie cu Isus Hristos. În Acesta toate nevoile noastre cele mai profunde şi intime de, companie, părtăşie, prietenie şi camaraderie, se presupune să fie împlinite, şi sunt împlinite în El. Am decis să fac acest studiu pentru a vă ajuta să vedeţi cum tendinţa de a aştepta întotdeauna ca fraţii, pastorul şi biserica să le împlinească (în compania creştinilor să fie împlinită), este greşită şi cum se poate corecta şi îndrepta această preocupare oferindu-i lui Hristos acest loc în viaţa noastră (doar în compania Lui este pe deplin satisfăcută).

 

Sper că conducă la maturizare, la echilibrare în acest domeniu…

 

Când te plângi că, „fratele meu nu are timp pentru mine şi în consecinţă o să mă supăr pe el”, evident, fără să-i spun asta, ceea ce este cu atât mai grav, nu realizăm că se săvârşesc două mari erori:

 

În primul rând, nu se presupune să aştept ca el să-mi împlinească această fundamentală nevoie

În al doilea rând, nemulţumirea produsă sfâşie adevărata părtăşie spirituală a creştinilor

Aşa cum Billy Graham a observat, „nu poţi spune că nu ai prieteni când Hristos a spus ‘nu vă mai numesc robi, …ci v-am numit prieteni’.” (Ioan 15:15)

 

În primul rând, o reală concordie creştină poate interveni doar între aceia a căror principală nevoie de atenţie şi prietenie este împlinită de Hristos, cel care s-a oferit să fie prietenul tuturor oamenilor şi să refacă acelaşi tip de relaţie dintre ei.

 

Nicăieri sentimentul de prietenie nu ar trebui să prospere atât de mult ca în Biserica lui Isus Hristos!

 

Acest studiu: – nu este o scuză pentru lipsa de prietenie între noi, pentru lipsa părtăşiei de care suferim… – nu este o încercare de a-i uşura pe liderii ei de răspunderea păstrării ei…

 

Spunând aceste lucruri evident că nu doresc răcirea unor relaţii între creştinii din biserica aceasta, sau să spun că este greşit să vrei să petreci timp cu fraţii, sau că nu aş vrea ca între noi să abunde un spirit de autentică prietenie şi camaraderie creştină. Nu! Dar, pentru că sunt printre noi multe persoane a căror primară nevoie de prietenie nu îşi găseşte completa satisfacţie în Hristos părtăşia noastră suferă şi relaţiile noastre prieteneşti sunt ameninţate.

 

Dar există „lipitori”, „acaparatori”, şi „sugative” de creştini printre noi. Când spun astea nu vreau să-i condamn, sau să-i descurajez de a-i căuta pe fraţii lor! Dar vrea să arăt cât de greşit este să ignori faptul că nevoia ta principală de prietenie îţi este împlinită în Hristos. Ce se mai întâmplă atunci când ajungi să trăieşti în această realitate este că, vei deveni mai prietenos faţă de alţii, îţi vei face timp pentru alţii, vei arăta mai multă atenţie altora, decât să-ţi iroseşti toată energia încercând să te faci înţeles de alţii. Când această nevoie fundamentală a ta îşi găseşte împlinirea în Hristos, atunci vei fi asemenea Lui, cel mai bun prieten al omului, plin de înţelegere şi atent faţă de nevoile lui… gata să dai, nu să iei… pregătit să mângâi, nu să fii mângâiat!

 

Despre această nevoie fundamentală a omului de a avea prieteni, de a primi atenţie de la alţii ca el, au vorbit înţelepţi şi filozofi din toate vremurile.

 

„Fiecare om îşi petrece viaţa în căutarea prieteniei”. Ralph Waldo Emerson

 

„În prietenie, există un singur suflet ce locuieşte în două trupuri”. Richard Sibbes/Aristotel

 

„Prietenul este un al doilea eu”. Pitagora

 

„Prietenia reprezintă un mariaj al sentimentelor”. Thomas Watson

 

„Patru lucruri reprezintă proprietatea prieteniei: dragostea şi afecţiunea, siguranţa şi bucuria. Apoi, patru sunt lucrurile care trebuie încercate într-o prietenie: credincioşia, intenţia, discreţia şi răbdarea. Într-adevăr, aşa cum spune înţeleptul, toţi oamenii ar duce o viaţă fericită dacă li s-ar lua două dintre cuvintele lor cele mai folosite „al meu” şi „al tău”. Saint Ailred of Rievaulx (1109-1167)

 

„Mulţi cinstesc pe cel puternic, dar se împrietenesc cu cel darnic”

 

Exemple biblice de prietenii:

 

1Samuel 18:1 David sfârşise de vorbit cu Saul. Şi de atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David, şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el.

 

Din nou,

 

1Samuel 18:3 Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că-l iubea ca pe sufletul lui.

 

Este semnificativ pentru descrierea unei prietenii adevărate ce-i spune aici Ionatan lui David:

 

1Samuel 20:4 Ionatan a zis lui David: ,,Pentru tine voi face tot ce vei vrea.”

 

Nu este de mirare că în urma unei asemenea prietenii David exclamă la moartea lui Ionatan cuvinte pe care nouă ne-ar place să le spunem despre prieteni noştri, cuvinte care reprezintă o întruchipare perfectă şi o culme a prieteniei:

 

2Samuel 1:26 Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea ta pentru mine era minunată: mai presus de dragostea femeiască.

 

Prietenia dintre Ionatan şi David merită evident un studiu mai amplu…

 

Să nu uităm că modelul fundamental de prietenie a omului faţă de Dumnezeu îl găsim la Avraam, cel ce a fost numit „Prietenul lui Dumnezeu”.

 

Iacov 2:23 Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit ,,prietenul lui Dumnezeu.”

 

De ce a fost numit aşa?

 

Ioan 8:39 ,,Tatăl nostru”, I-au răspuns ei, ,,este Avraam”. Isus le-a zis: ,,Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.

 

Prietenia cu Hristos şi cu Dumnezeu este marele privilegiu oferit credincioşilor:

 

Ioan 15

12 Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.

13 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.

14 Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.

15 Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.

 

Trebuie însă specificat mai întâi de toate, că aceste nevoi, sentimente, emoţii legate de prietenie, trebuie să-şi găsească împlinirea în El…

 

Altfel…

 

„Există pericolul de a vătăma părtăşia spirituală crezând că părtăşia noastră socială reprezintă întruchiparea prieteniei.” (adaptat după, Donald Grey Barnhouse)

 

„Părtăşia cu alţi creştini se realizează cu scopul părtăşiei cu Dumnezeu” (J.I. Packer)

 

„Într-adevăr, nu există duşmănie mai profundă ca aceea care este întemeiată pe ruinele dragostei. După cum în natură cel mai pur material se transformă în cea mai respingătoare substanţă, tot aşa şi în prietenie cea mai sinceră dragoste care nu are alt motiv decât respectul firesc adesea degenerează într-o mortală şi dureroasă duşmănie… Un asemenea trădător este mai periculos decât un duşman declarat. (cunoscând slăbiciunile, secretele şi sentimentele celuilalt pot face mult mai mult rău când prietenia lui se transformă în răutate)” (George Downame)

 

Un prieten adevărat, o comoară rară!

 

A avea un prieten este una dintre cele mai mari binecuvântări de pe pământ. A avea un bun prieten poate de cele mai multe ori însemna mai mult decât a avea bani, faimă sau familie. Lumea este plină de dureri şi necazuri fiindcă este plină de păcat. Este pe deasupra un loc unde te simţi singur. Un prieten în această lume este ca o rază de soare într-o dimineaţă de primăvară. El alină jumătate din necazurile tale şi îţi dublează în intensitate bucuriile.

 

Un prieten este, un imbold când te-ai oprit în drum, un cuvânt când eşti singur, o călăuză în căutarea ta, un zâmbet când eşti trist, un cântec când eşti fericit.

 

Dar un prieten adevărat nu este uşor de găsit! Grecul Ovidiu exilat la Constanţa a spus: „Cât timp vei fi fericit vei număra mulţi prieteni, dacă însă timpurile vor deveni tulburi, vei fi singur.”

 

Vrea cineva să aibe un prieten adevărat? Vi-l recomand pe Acela despre care Biblia spune că „ţine mai mult la tine decât un frate” (Proverbe 18:24). Unul care este gata să-ţi devină prieten atât aici cât şi în veşnicie. Prietenul pe care vreau ca să-l cunoaşteţi bine este Domnul Isus Hristos. Familia cea mai fericită este cea care are un astfel de Prieten, şi fericit este omul singur al cărui prim Prieten este Isus Hristos!

 

„Cel mai bun prieten nu este decât o umbră comparat cu Isus Hristos.” Oswald Chambers

 

Avem noi nevoie de un „prieten la nevoie”? Un asemenea prieten este Domnul Isus Hristos, după cum vă voi dovedi îndată.

 

I-a împlinit „nevoia” lui…

Omul este cea mai nevoiaşă creatură de pe pământ pentru că este păcătos. Nu există situaţie mai disperată ca cea a unui păcătos. A fi scăpat din păcat este cea mai mare nevoie a omului. Setea, foamea, căldura, boala nu sunt nimic în comparaţie cu această nevoie stringentă a lui. Nu este nimeni care să-i poată împlini această nevoie. Nu poate să scape singur de o conştiinţă vinovată, să iasă de sub greutatea vinii. Aceasta este nevoia esenţială a omului pentru împlinirea căreia Isus Hristos a venit în lume: ,,Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (1Timotei 1:15). Aceasta este cea mai supremă dovadă de prietenie.

 

Asta ar face „cel mai bun prieten” al omului, iar Hristos a venit ca să fie Acela pentru noi!

 

L-a vindecat de „boala” lui…

Boala păcatului este cea mai gravă boală a omului şi ce-i mai grav în ce-o priveşte este faptul că nu se poate vindeca singur. De la rege la cerşetor toţi suferă de această mortală boală a sufletului de care se moare în fiecare zi, fie că o ştiu sau nu. De aceea a venit Domnul Isus, ca să ofere remediul pentru această boală. Să fim vindecaţi prin rănile Lui:

 

1Petru 2:24 El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.

 

A venit pentru a ne scăpa din „moartea a doua” la care duce boala sufletului, păcatul:

 

2Timotei 1:10 …prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie.

 

Apocalipsa 2:11 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: ,,Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.”

 

Ieremia 33:6 Iată, îi voi da vindecare şi sănătate, îi voi vindeca, şi le voi deschide un izvor bogat în pace şi credincioşie

 

Isus Hristos s-a dovedit „cel mai bun prieten al omului” distrugând pe cât mai mulţi dintre duşmanii lui: păcatul, moartea, şi diavolul şi oferindu-i acestuia tămăduirea pentru boala lui cea mai gravă păcatul.

 

L-a scăpat de „datoria” lui…

Omul este un datornic vândut al păcatului şi al poftelor firii. Lui Dumnezeu îi datorează plata pentru încălcările de lege. Este falit din punct de vedere spiritual şi nu are cum să-i plătească paguba ce a făcut-o. Legea l-a „încuiat” în datorie şi îl „păstrează” pentru judecată, dacă nu intervine Hristos în viaţa lui. Ca prieten adevărat al omului Hristos a văzut condiţia lui şi a venit,

 

…să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimes să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi (Luca 4:18)

 

Să-l răscumpere din blestemul Legii:

 

Osea 13:14 Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma?

 

Galateni 3:13 Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi…

 

Este ceea ce un prieten adevărat face, nu? Îşi ajută prietenii, îi împrumută, plăteşte datorii în locul lor, le ţine locul în pedeapsă, se îngrijeşte de bolile lor şi le aduce vindecare, etc. A văzut nevoia noastră şi a sărit în ajutorul nostru:

 

Luca 19:10 Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.

 

Puteam noi fi scăpaţi de boala noastră, de datoria noastră şi să ni se împlinească marea noastră nevoie spirituală, dacă Hristos nu venea? Fără prietenia lui Hristos nu am fi putut fi salvaţi, şi am fi fost pierduţi pentru totdeauna în adâncul iadului şi în întunericul de afară!

 

Oare a avut un interes să facă toate acestea faţă de noi?

 

Cineva a spus „când cineva arată o prietenie neobişnuită, de obicei se întâmplă să urmărească un scop anume…” (un înţelept indian pe nume Kusamadeva)

 

Asta putem afla întrebându-ne „dacă fost El obligat să facă toate acestea pentru noi?” A fost obligat El ca să vină în această lume şi să ne salveze? Nu, nici vorbă! Dragostea lui cea mare, umilinţa şi ascultarea de Tatăl, mila şi îndurarea sunt cele ce l-au făcut să vină. Şi a venit fără să i se ceară, fără să i se promită nimic în schimb, fără să aibe nici un alt interes decât a face bine „prietenului” Său, omul, cel care l-a respins în mod brutal, l-a torturat şi l-a atârnat în mod ruşinos pe o cruce romană! S-a dovedit un prieten grijuliu cu cei care nici măcar nu ştiau ce fac!

 

De aceea, vedem că El a venit „la nevoie”, dezinteresat, motivat doar de o dragoste sinceră şi curată, şi nu pentru că „a vrut ceva de la noi”! Isus s-a dovedit a fi un „prieten la nevoie” al nostru.

 

Să ne gândim acum la aceste demonstraţii de autentică prietenie văzute la El. Să cercetăm toată istoria umană de la începutul lumii dacă putem să găsim exemple ale unei astfel de prietenii, sau să privim în jurul nostru la cercul nostru de prieteni, şi vom vedea că nu s-a auzit niciodată de un asemenea Prieten care să le poarte de grijă duşmanilor Săi şi să-i ajute pe cei ce nu vroiau să fie ajutaţi! Nu s-a văzut niciodată un asemenea Prieten! Vrei un prieten care este absolut capabil să-ţi împlinească toate nevoile?

Isus Hristos este un asemenea prieten! Adevărata dimensiune şi natură a prieteniei unui om trebuie măsurată după faptele lui. Nu mă aburi cu ce spune, ce scrie, ce-mi doreşte un aşa numit „prieten”! „Un prieten adevărat se cunoaşte după ce face.”

 

Ceea ce Domnul Isus a făcut pentru om este dovada grandioasă a prieteniei Lui faţă de el. Niciodată nu au fost săvârşite atâtea acte de bunătate, de altruism, de abnegaţie de sine şi de generozitate în favoarea noastră. Despre El, se poate spune că a iubit într-adevăr cu vorba şi cu fapta!

 

Romani 5:7 Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.

 

O asemenea prietenie depăşeşte înţelegerea noastră. Auzim uneori despre prieteni care sunt dispuşi să moară pentru cei dragi lor. Dar cine poate găsi un om care să-şi dea viaţa pentru cei ce-l urăsc? Şi totuşi, este ceea ce Hristos a făcut pentru noi:

 

Romani 5:8 Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.

 

Întrebaţi toate neamurile pământului şi niciodată nu veţi găsi exemplul unei asemenea fapte. Nu a fost nimeni care să se fi coborât atât de mult şi apoi să fi fost ridicat atât de mult cum a fost Fiul lui Dumnezeu. Nimeni nu a oferit o dovadă atât de costisitoare a prieteniei sale, nimeni nu a pierdut atât de mult şi a îndurat atât de mult pentru alţii, de aceea nu a existat niciodată un asemenea prieten ca Isus!

 

Pentru noi şi-a asumat El un trup de om şi a luat natura noastră asupra Lui, s-a născut dintr-o fecioară în lumea aceasta. El, care era însuşi Dumnezeu, absolut egal cu Tatăl, şi-a pus deoparte pentru o vreme poziţia, s-a înveşmântat în carne şi oase conform principiului care spune că, El,

 

„măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.” (2Cor.8:9).

 

Este ceea ce un prieten adevărat face, nu? Se coboară la nivelul tău, se pune „în locul tău” (în papucii tăi!), suferă alături de tine, nu? Vedeţi cât de multe descrieri ale prieteniei adevărat ne oferă Biblia şi toate culminează în ceea ce Isus Hristos este!

 

Luca 8:3 Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana, şi multe altele, cari-L ajutau cu ce aveau.

 

Luca 9:58 Isus i-a răspuns: ,,Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.”

 

Filipeni 2:6 El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,

 

Filipeni 2:7 ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.

 

Filipeni 2:8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.

 

Romani 8:32 El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?

 

O tendinţă cultică?!

Nu este biblic ca „prietenul tău cel mai bun” să vrei să fie pastorul bisericii tale, preşedintele ţării, primarul, sau şeful parlamentului! Dacă se nasc monştri autoritari şi eretici se datorează unor astfel de tendinţe şi aşteptări nesănătoase ce scapă de sub control. Tu vei fi vinovat de gâdilarea şi exacerbarea sentimentului că sunt de neînlocuit, că sunt cu adevărat unici şi speciali. Ştiţi ce este greşit la mişcările religioase false, la sectele şi cultele eretice? Faptul că un om se oferă să fie „răspunsul” la toate problemele grupului. Ei bine, ce face grupul respectiv să fie categorisit sectă sau mişcare religioasă falsă? Faptul că se aşteaptă ca un om să fie răspunsul la toate probleme lor! A doua tendinţă este la fel de bolnavă ca şi prima, şi nu se cuvin să fie întâlnite la nişte creştini sănătoşi!

 

Vrei un „prieten înţelept şi puternic”? Isus Hristos este un asemenea prieten.

 

Puterea de a ajuta este ceea ce puţini din această lume posedă. Mulţi doresc să le facă bine prietenilor lor, dar nu au puterea necesară. În schimb, El are:

 

Matei 28:18 Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.

 

Ioan 10:29 Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.

 

Romani 14:4 Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.

 

Iuda 24-25 Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.

 

Evrei 5:2 El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune.

 

Fapte 20:32 Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte, şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.

 

Efeseni 3:20 Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi…

 

2Tesaloniceni 3:3 Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău.

 

Evrei 7:25 De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.

 

Ce prieten „mai tare” de atât ţi-ai putea dori? El are mâna de fier cu care să-i păzească şi să-i apere pe cei ce sunt ai Lui împotriva lumii, firii, diavolului, îndoielilor, ispitelor…

 

Nimeni nu poate face atât de multe pentru prietenii Săi aşa cum o face El! El este singurul îndreptăţit să ocupe legitim locul de „cel mai bun prieten” în viaţa ta!

 

Ce pot prietenii tăi să-ţi ofere dintre toate acestea? Chiar şi dintre cei creştini? Ce pot să-ţi ofere pastorul tău, conducătorii tăi, politici, religioşi, militari, sociali, etc.? Foarte, foarte puţin şi nimic din cele menţionate mai sus. Atunci de ce să nu te întorci la un prieten ca Isus?

 

Da, într-adevăr, prietenii tăi pot să plângă alături de tine, dar nu pot să-ţi ia durerea. Pot simţi necazul cu tine, dar nu pot să-l înlăture. Şi aşa mai departe. Ei sunt limitaţi. El este nelimitat. Este cu adevărat un Prieten!

 

Cine este atunci „cel mai bun prieten” al tău? Joe? Teo? Poate „George din Suedia”? Fără ironie! Cine-i acela? Poate doar întrebând aşa veţi realiza cine s-ar cuveni să fie Acela!

 

El nu oboseşte niciodată să vă audă plângerile! Ştie ce-i fiecare suferinţă (Is.53:3). Nu este nimeni prea rău, prea murdar pentru El. Nici un caz, prea disperat. Amărâtele lor jertfe îi sunt plăcute Lui, dacă îi sunt aduse cu motivaţia corectă. În timp ce pe noi pot să nu ne mulţumească, pe El pot. Ca prieten al omului Isus nu este capricios, nu are prieteni preferaţi, iar pe alţii îi ocoleşte. Nu te lasă, nu se distanţează de tine dacă ai probleme. Dimpotrivă. Când te lasă toţi El îţi este alături, cu credincioşie! Isus nu este asemenea nici unuia din prietenii noştri. Dar, sper ca unii dintre ei să se asemene măcar puţin cu El altfel, suntem într-o companie nepotrivită!

 

Vrei un prieten ce-i tratează egal, fără părtinire pe toţi prietenii Lui? Isus este acela.

 

Să te îndrume înspre bine şi să te influenţeze în bine (nu ca prietenii noştri din lume, din baruri, sau serviciu!)?

 

Vrei un „prieten atent, iubitor şi afectiv” care să aibe răbdare să te asculte şi să-ţi îndure toate plângerile şi nemulţumirile?

 

Vrei un „prieten înţelept şi prevăzător”? Isus este acela.

 

Vrei un „prieten fără greşeală, perfect” în relaţiile lui cu tine?

 

Vrei un „prieten al oamenilor din orice pătură socială”?

 

Al oricăror caractere, personalităţi şi temperamente imaginabile?

 

Vrei un prieten cu oameni din toate neamurile lumii, care să înţeleagă şi să respecte toate diferenţele culturale şi naţionale?

 

Unul care nu-i părăseşte niciodată pe ai Lui? (Evrei 13:5)

 

Unul care să fie alături la greu, să îndure alături în suferinţele tale?

 

„Tot ce ţi-ai dori un prieten al tău să fie, Hristos este!”

 

Un util studiu biblic pentru voi ar fi să luaţi o bucată de hârtie şi să aşterneţi pe ea toate calităţile pe care le-aţi dori la un prieten. Apoi, cercetând Biblia veţi descoperi că toate fără excepţie sunt întrunite de o Singură Persoană, nu de Avraam, sau Petru, ci de Domnul Isus Hristos!

 

Orice calităţi, orice fapte, orice dovezi ai vrea de la un prieten adevărat, toate le găseşti, şi chiar în plus, la Hristos! De fapt, faceţi-o! După ce vă înşiruiţi toate aşteptările şi pretenţiile pe care le-aţi avea de la un prieten, deschideţi Biblia şi căutaţi să vedeţi la cine se spune că toate sunt găsite.

 

Un exemplu de prietenie omenească altruistă se găseşte la Schindler, neamţul care ascundea evrei de nazişti în cel de-al Doilea Război Mondial.

 

Alte referinţe scripturale:

 

Evrei 10:24 Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.

 

Matei 11:19 A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: ,Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!’ Totuşi, Înţelepciunea a fost îndreptăţită din lucrările ei.”

 

Proverbe 2:20 De aceea, tu să umbli pe calea oamenilor de bine, şi să ţii cărările celor neprihăniţi!

 

Psalmi 119:63 sunt prieten cu toţi cei ce se tem de Tine, şi cu cei ce păzesc poruncile Tale.

 

Psalmi 119:63 sunt prieten cu toţi cei ce se tem de Tine, şi cu cei ce păzesc poruncile Tale.

 

Proverbe 18:24 Cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui, dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate.

 

Proverbe 27:6 Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui, dar sărutările unui vrăjmaş sunt mincinoase.

 

Concluzii:

 

Întrebaţi-vă întâi dacă Hristos este într-adevăr „cel mai bun prieten” al vostru? Mii şi milioane îi poartă numele dar nu se poartă ca prieteni ai Lui.

Dacă crezi că Hristos este „cel mai bun prieten” al tău, te porţi vrednic de asemenea companie?

Urăşti lucrurile pe care El le urăşte?

Păcatele pentru care El a murit?

Iubeşti pe ceilalţi prieteni ai Lui, în afară de tine?

Te bucuri de privilegiile pe care le ai? Te rogi, i te închini? Mijloceşti pentru alţii pe lângă „prietenul” tău cel mai bun?

Cauţi prezenţa Lui?

 

Dacă vrei într-adevăr să ai un prieten adevărat, Hristos este PRIMUL care merită acel loc în inima ta. Oferă-l Lui! Fără prietenia Lui eşti o singuratică, frustrată şi nemulţumită fiinţă umană rătăcitoare care caută să-şi facă prieteni printre cei asemenea ei.

 

O populară expresie românească uzată des în zilele noastre spune, „Doamne, scapă-mă de prietenii mei, căci de duşmani mă apăr eu!”, adevăr ce a fost recunoscut şi de alţii: „Mai mult trebuie să ne ferim de invidia prietenilor decât de gândul rău al duşmanilor” (Syrus)

 

„Cei ce oferă mai multă prietenie sunt cei care rămân cu cea mai mare parte a ei”

 

„M-am dus în lume să-mi găsesc prieteni, dar nu am putut găsi nici unul. M-am hotărât să fiu unul şi am găsit prieteni peste tot” WBK

 

„Poţi să-ţi faci mai mulţi prieteni în două luni prin a deveni interesat de viaţa altora, decât poţi în doi ani prin a-i face pe alţii să fie interesaţi de tine.” Dale Carnegie

 

„Prietenul nu poţi să-l cunoşti atunci când eşti fericit, iar duşmanul nu rămâne ascuns când eşti nenorocit”. Tertullianus

 

Principii biblice în întreţinerea şi păstrarea prieteniilor bune

 

În Cuvântul Lui atoate-cunoscător, Dumnezeu ne-a oferit înţelepciunea necesară pentru formarea şi păstrarea unor relaţii bune cu cei din jurul nostru şi pentru evitarea greşelilor care să distrugă prieteniile bune. O parte a sfaturilor de înţelepciune în domeniu se găsesc în cartea Proverbelor. Să o deschidem pentru a afla ce spune mai întâi despre…

 

Valoarea unui prieten bun

 

1. Un prieten poate fi o sursă de mângâiere

 

1. La bine sau la rău: Proverbe 17:17 Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.

 

2. Este uneori mai bun decât un frate: Proverbe 18:24 b …dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate.

 

„Un prieten este cineva cu care poţi îndrăzni să fii tu însuţi”. C. Raymond Beran

 

1. Un prieten poate fi o sursă de înţelepciune (bun sfetnic, de sfătuire)

 

1. Oferind sfaturi bune: Proverbe 27:9 Cum înveseleşte untdelemnul şi tămâia inima, aşa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten.

 

2. În general despre valoarea unui sfat bun se vorbeşte în, Proverbe 11:14 Când nu este chibzuinţă, poporul cade; dar biruinţa vine prin marele număr de sfetnici.

 

Un prieten care pe care să-l poţi privi ca o sursă de sfaturi bune şi iubitoare este fără îndoială o binecuvântare. Dar a găsi astfel de prieteni de încredere nu este întotdeauna uşor, de aceea urmaţi următoarele principii biblice în alegerea prietenilor.

 

Principii în alegerea prietenilor tăi

 

1. Să vedem întâi felul de prieteni pe care nu ţi-ai dori:

 

1. din cei ce bârfesc : Proverbe 20:19 Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucrurile ascunse; şi cu cel ce nu-şi poate ţinea gura să nu te amesteci.

 

2. din cei iuţi la mânie, lipsiţi de caracter: Proverbe 22:24-25

 

Nu te împrieteni cu omul mânios, şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui, şi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet.

 

3. din cei dedaţi la băutură şi lăcomie: Proverbe 23:20-21

 

Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibează cu carne. Căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, şi aţipirea te face să porţi zdrenţe.

 

4. din cei schimbători, capricioşi (nesupuşi, rebeli, certaţi cu legea): Proverbe 24:21-22

 

Fiule, teme-te de Domnul şi de împăratul; şi să nu te amesteci cu cei neastâmpăraţi! Căci deodată le va veni pieirea, şi cine poate şti sfârşitul amândorora!

 

5. din cei mincinoşi, nemiloşi, indiferenţi, lipsiţi de încredere: Proverbe 25: 18-20

 

Ca nebunul care aruncă săgeţi aprinse şi ucigătoare, aşa este omul care înşeală pe aproapele său, şi apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc!”

 

6. din cei violenţi: Proverbe 1:10-19 B …

 

1. Să vedem acum felul de prieteni de care ţi-ai dori:

 

1. din aceia care par să aibe înţelepciune: Proverbe 13:20

 

Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău.

 

2. care prin sfaturile lor te conduc pe o cale dreaptă: Proverbe 13:14

 

Învăţătura înţeleptului este un izvor de viaţă, ca să abată pe om din cursele morţii.

 

„Un prieten credincios este o imagine (reflecţie) a lui Dumnezeu.”

 

„Şase semne are prietenia: dă şi primeşte, se destăinuie şi întreabă, mănâncă şi ospătează.”

 

După cum apostolul Pavel a spus, anturajul nepotrivit poate reprezenta o influenţă proastă (1Cor.15:33 Nu vă înşelaţi: ,,Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”) de care ar fi extrem de util să te debarasezi, dar cum să-i păstrezi pe cei buni? Pentru a evita să pierzi prieteni buni, iată nişte…

 

Sfaturi pentru menţinerea bunelor prieteniii

 

1. Lucrurile pe care trebuie să le eviţi dacă vrei să nu distrugă prietenii…

 

1. nu repeta la alţii tot ce auzi: Proverbe 17:9

 

Cine acopere o greşeală, caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui, dezbină pe prieteni.

 

2. evită certurile fără sens: Proverbe 17:14

 

Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; de aceea, curmă cearta înainte de a se înteţi.

 

3. nu abuza de ospitalitate: Proverbe 25:17

 

Calcă rar în casa aproapelui tău, ca să nu se sature de tine şi să te urască.

 

4. nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala: Proverbe 26:17

 

Un trecător care se amestecă într-o ceartă care nu-l priveşte, este ca unul care apucă un câne de urechi.

 

5. nu fă glume proaste: Proverbe 26:18-19

 

Ca nebunul care aruncă săgeţi aprinse şi ucigătoare, aşa este omul care înşeală pe aproapele său, şi apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc!”

 

6. nu fii un clevetitor („vânător/aducător de bârfe”): Proverbe 26:20

 

Când nu mai sunt lemne, focul se stinge; şi când nu mai este nici un clevetitor, cearta se potoleşte.

 

7. nu fii certăreţ: Proverbe 26:21

 

După cum cărbunele face jăratic, şi lemnul foc, tot aşa şi omul gâlcevitor aprinde cearta.

 

8. nu te angaja în linguşiri nesincere: Proverbe 27:14

 

Binecuvântarea aproapelui cu glas tare dis de dimineaţă, este privită ca un blestem.

 

Urmând astfel de sfaturi biblice vei evita să-ţi jigneşti şi să-ţi pierzi prietenii. Dar câteodată aceasta se întâmplă în ciuda precauţiei noastre iar a recâştiga încrederea acestora nu este un lucru uşor (vezi, Proverbe 18:19). Ce se poate face?

 

Fraţii nedreptăţiţi sunt mai greu de câştigat decât o cetate întărită, şi certurile lor sunt tot aşa de greu de înlăturat ca zăvoarele unei case împărăteşti.

 

1. Pentru repararea relaţiilor cu prietenii tăi:

 

1. asigură-te că te afli într-o relaţie bună cu Isus (împăcat cu Domnul): Proverbe 16:7

 

Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui.

 

„Un duşman al lui Dumnezeu nu este niciodată un prieten adevărat al omului. La baza a tot ce face va avea întotdeauna o intenţie sinistră.” Edward Young (1683-1765)

 

2. fii încet la mânie: Proverbe 15:18; vezi şi, Iacov 1:19-20

 

Un om iute la mânie stârneşte certuri, dar cine este încet la mânie potoleşte neînţelegerile.

 

Ştiţi bine lucrul acesta, prea iubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.

 

3. nu te grăbi să răspunzi (reacţionezi?): Proverbe 18:13

 

Cine răspunde fără să fi ascultat, face o prostie şi îşi trage ruşinea.

 

„Pentru a-ţi găsi un prieten trebuie să închizi un ochi. Pentru a-l păstra, trebuie să-i închizi pe amândoi.” Norman Douglas (1868-1952)

 

4. evită certurile: Proverbe 20:3

 

Este o cinste pentru om să se ferească de certuri; dar orice nebun se lasă stăpânit de aprindere.

 

5. vorbeşte cu blândeţe: Proverbe 15:1

 

Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia.

 

6. vorbeşte pe scurt: Proverbe 10:19

 

Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele, este un om chibzuit.

 

7. fii prompt în a arăta dragoste: Proverbe 10:12

 

Ura stârneşte certuri, dar dragostea acopere toate greşelile.

 

8. însă, la nevoie, mai degrabă mustră în loc de a linguşi: Proverbe 28:23

 

Cine mustră pe alţii, găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare.

 

Concluzie: A aplica aceste sfaturi divine ne vor aduce binecuvântarea unor prieteni buni în această viaţă şi ne vor face anticiparea petrecerii eternităţii alături de ei mult mai plăcută… În loc de a depinde de şansă pentru a-ţi face prieteni, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nici o prietenie pe care o putem închega nu o poate întrece pe aceea pe care o putem avea cu Cel care „ţine la tine mai mult decât în frate”, şi anume Domnul Isus Hristos! Pentru avea relaţii bune de prietenie unii cu alţii este nevoie ca în primul rând să cultivăm o relaţie foarte sinceră cu EL.

 

Cât de bun prieteni sunteţi tu şi EL? Cât de aproape eşti de El? Uneori, aceasta se reflectă în relaţiile tale cu alţii pe care, fie le îmbunătăţeşti, fie le distrugi!

 

Ioan 15:13-14

 

Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi… Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.

 

https://www.rcrwebsite.com/bestfrnd.htm

 

 

 

 

 

Iisus, prietenul nostru (Dar ma intreb: care Iisus, cel iconat- surogat?)

  de kristallherz

 

 

Framantarea cu privire la subiectul despre care voi incepe a scrie a fost declansata in sufletul meu, in urma cu cateva saptamani, de versurile unei melodii crestine ce mi-au zgariat timpanul si intaratat duhul: Iisus esti prietenul meu.

 

Dupa ce a suferit numeroase transformari ontologice in decursul ultimelor veacuri, Iisus a devenit prietenul nostru. L-am aranjat sa fie de teapa noastra. L-am dezbracat din nou de slava, punandu-i sapca si blugi. E tovarasul nostru. Suntem egali in drepturi. Ne putem trage de sireturi cu El fara teama. Nu exista raport de subordonare intre noi. Ne simtim confortabil in prezenta Sa.

 

Iisus este prietenul nostru.

 

Nu are nevoie de inchinare pentru ca e amicul nostru. Nu ne poate porunci pentru ca nu asa se cade intre prieteni. Nu are pretentii cu privire la felul in care ne traim viata. Nu se supara cand nu urmam sfaturile Lui. Suntem prieteni pe viata intr-un legamant fara responsabilitati.

 

Iisus este prietenul nostru.

 

Ne-am imprietenit la catarama cu Cel prin care toate lucrurile s-au facut si pe care cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde. Suntem amici cu Cel fata de care Ioan botezatorul se simtea nevrednic numai sa-I deslege cureaua incaltamintelor. Suntem prieteni cu acelasi Iisus in fata caruia Saul din Tars s-a prabusit in tarana si inaintea caruia orice genunchi al celor din ceruri si de pe pamant se va pleca.

 

Ne-am intovarasit cu Dumnezeul intrupat fata de care sfintii apostoli se considerau robi. L-am  metamorfozat pana nu a mai ramas din El nimic care sa ne inspire reverenta, teama sau umilinta.

 

Iisus este prietenul nostru.

 

L-am detronat pe Iisus Domnul pentru ca vrem sa fim noi insine stapani peste viata noastra. L-am jefuit de autoritate pentru ca vrem sa traim dupa propriile reguli. L-am coborat in mediocritatea noastra pentru ca nu vrem sa ne silim a ne ridica la pretentiile Lui. L-am substiuit cu o copie ieftina ce seamana mai mult cu colegul nostru de banca decat cu Fiul lui Dumnezeu pentru ca nu vrem sa ne mai temem de El.

 

Ne-am faurit cu migala un nou Iisus- unul dupa chipul si asemanarea noastra, adaptat perfect la viata noastra indoielnica.

 

Iisus este prietenul nostru.

Dar ma intreb: care Iisus, cel iconat- surogat?

 

 

 

 

Cei cu inima zdrobită, de  Hamilton Smith

 

Psalmul 147:2-4 ; Luca 4:18

 

În capitolul patru din Evanghelia după Luca avem menţionarea înduioşătoare a intrării Domnului în lucrarea Sa publică în această lume a păcatului şi a suferinţei; şi învăţăm, chiar de pe buzele Sale, caracterul lucrării Sale. Citând profeţia lui Isaia cu privire la El Însuşi, El spune: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, pentru că Domnul M-a uns ca să aduc o veste bună celor blânzi. M-a trimis să leg rănile celor cu inima zdrobită.”

 

Lumea este plină de inimi zdrobite. Poate se străduieşte să-şi acopere suferinţa ei cu veselie şi râsete, dar, spune scriitorul în cartea Proverbe, „Chiar când râde, inima este plină de durere” (Prov 14:13 ). În spatele întregii înfăţişări vesele exterioare a lumii sunt dureri ascunse şi inimi zdrobite.

 

Întorcându-ne la Cuvântul lui Dumnezeu, descoperim spre mângâierea noastră că Dumnezeu nu este indiferent la aceste inimi zdrobite. Psalmistul ne spune că Dumnezeu este Unul care „vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile.” Mai mult, psalmistul adaugă imediat „El socoteşte numărul stelelor: le dă nume tuturor. Mare este Domnul nostru” (Psalmul 147:2-5 ). Numărul stelelor este prea mare ca să-l putem descrie; durerea unei inimi zdrobite este prea adâncă să o putem pătrunde; dar Dumnezeu poate număra stelele de pe cer şi vindeca inimile zdrobite de pe pământ. În măreţia dragostei Sale El Şi-a dat pe singurul Său Fiu ca să vină în această lume să-i vindece pe cei cu inima zdrobită.

 

Atunci când privim la Isus, vedem în sfârşit un Om perfect care a venit în lumea aceasta să caute inimi zdrobite. Diavolul, într-adevăr, a căutat să-L întoarcă de la misiunea Lui, oferindu-I toate împărăţiile acestei lumi şi gloria lor. Dar, refuzând lumea, onorurile şi bogăţiile ei, El a ales să devină un Om sărac ce caută inimi zdrobite pentru a le şterge lacrimile şi pentru a le vindeca rănile.

 

Pe măsură ce urmărim calea Lui prin această vale a lacrimilor, în căutarea inimilor zdrobite, Îl vedem, în Evanghelia după Luca, vindecând inima zdrobită a unei păcătoase; legând rănile unui sfânt cu inima zdrobită, şi secând lacrimile unei văduve cu inima zdrobită. Mai mult, învăţăm că atât de mare a fost răutatea şi împietrirea inimii omului, încât în cele din urmă, inima Sa a fost zdrobită. Noi am frânt inima Aceluia care venise să vindece inimile noastre zdrobite.

 

Astfel descoperim că inimile sunt zdrobite de păcatele păcătosului, de eşecul sfinţilor, de moartea celor dragi nouă, şi mai presus de toate, de dragostea neîmpărtăşită.

 

Păcătoasa cu inima zdrobită (Luca 7:36-38 )

 

În împrejurarea mişcătoare care a avut loc în casa lui Simon fariseul, putem privi la cea mai minunată privelişte: o întâlnire între Mântuitorul şi cea păcătoasă. O femeie sărmană care era cunoscută în cetate ca o păcătoasă – şi prin urmare putem să tragem concluzia o femeie decăzută moral – a auzit de Isus. Ea a auzit pe oameni spunând că Isus era „prietenul vameşilor şi al păcătoşilor”. Ea a auzit probabil, de pe buzele Lui, acea invitaţie duioasă „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” Sătulă de viaţa ei îngrozitoare, cu o conştiinţă împovărată de păcatele ei, fără nici un prieten în lume, ea aude de Isus, Fiul lui Dumnezeu. Ea aude că El este Prietenul păcătoşilor şi că El o invită să vină.

 

Condusă de nevoia ei, şi atrasă de harul Său, ea vine la Isus; iar în acest tablou frumos suntem lăsaţi să privim rezultatul venirii unui păcătos la Mântuitorul. Ea a simţit că trebuie cu orice preţ să vină în prezenţa acestui Salvator minunat. Aşa că ea intră în casa fariseului şi se duce drept la picioarele lui Isus. La început nu este rostit nici un cuvânt, dar se întâmplă două lucruri, căci citim: „stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, şi plângea.” şi ea „Îi săruta picioarele”. Acele lacrimi vorbesc despre o inimă care este zdrobită; acele sărutări despre o inimă care este câştigată.

 

Ce anume i-a frânt inima? Ce anume i-a câştigat inima? Nu faptul că ea şi-a văzut viaţa, cu toate păcatele ei, în prezenţa inimii Lui cu toată dragostea şi harul ei? Ea a descoperit că harul Său era mai mare decât păcatele ei, şi că deşi El ştia ce era cel mai rău despre ea, cu toate acestea El a iubit-o şi nu a alungat-o sau nu i-a rostit nici cuvânt de reproş. Ea a putut să reziste batjocurii oamenilor şi dispreţului fariseului, dar o astfel de dragoste i-a zdrobit inima. Nu răutatea omului, ci bunătatea lui Dumnezeu este cea care conduce la pocăinţă ( 2:4 ).

 

Zdrobindu-i inima prin harul Său, El îi leagă inima cu cuvintele Sale de dragoste, căci El spune „Iertate sunt păcatele tale … Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Luca 7:48-50 ).

 

Calea acestei femei cu inima zdrobită este calea binecuvântării încă, pentru orice sărman păcătos. Mai întâi suntem făcuţi conştienţi de păcatele şi de nevoia noastră. În al doilea rând, Dumnezeu în harul Său ne aduce vestea bună a Singurului care poate întâmpina nevoia noastră. Auzim despre Salvatorul care a venit în lume pentru a mântui păcătoşi, care S-a dat pe Sine Însuşi ca răscumpărare pentru toţi, şi S-a jertfit pe Sine fără cusur lui Dumnezeu, şi astfel L-a satisfăcut pe Dumnezeu prin lucrarea Sa măreaţă de la cruce, astfel încât Dumnezeu poate proclama iertarea către o lume de păcătoşi, şi poate invita pe absolut oricine doreşte să creadă în Isus. În al treilea rand învăţăm că putem şti pe baza autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu, crezând în El, că păcatele noastre sunt iertate şi sufletele noastre mântuite (Fapte 11:20,21 ; 10:43 ).

 

Binecuvântat moment atunci când văzând nevoia noastră şi auzind despre Isus credem şi ne întoarcem către El, pentru a ne găsi noi înşine singuri în prezenţa Sa, conştienţi de păcatele noastre dar realizând că, în ciuda faptului că El cunoaşte toate păcatele noastre, El ne iubeşte. O astfel de dragoste va zdrobi inimile noastre şi le va câştiga pentru totdeauna.

 

Sfântul cu inima zdrobită (Luca 22:54-62 )

 

Am privit la o păcătoasă cu inima zdrobită în casa lui Simon fariseul. Acum ni se îngăduie să privim un om cu inima zdrobită care se leapădă de credinţă în casa marelui preot. Putem avea cu adevărat păcatele iertate, şi să-L iubim pe Domnul cu toată ardoarea şi sinceritatea apostolului Petru, şi totuşi, ca şi apostolul, putem să fim înfrânţi şi să-L negăm pe Domnul. Prin furtună şi strălucirea soarelui acest slujitor devotat L-a urmat îndeaproape pe Stăpânul său în timpul anilor minunatei Sale lucrări. Dar vine o zi când el „Îl urma de departe”. Mergând la o distanţă de Stăpânul său el se găseşte în curând în compania vrăjmaşilor Stăpânului său. Astfel citim că atunci când vrăjmaşii Domnului „au aprins un foc”, şi „s-au aşezat împreună”, Petru „s-a aşezat între ei”. Stând printre vrăjmaşii Domnului nu durează mult până ce este ispitit. A părut, într-adevăr, doar o mică ispită deoarece venea de la „o servitoare”. Vai! Departe de Domnul, într-o asociere greşită, un lucru foarte mic este suficient să ne prindă pe picior greşit. Servitoarea poate că era fără putere, dar ea are un avantaj asupra lui Petru, pentru că ea l-a văzut „stând la foc”. Tot ceea ce spune ea este „Şi acesta era împreună cu El”. Petru simte pericol, aşa că fără să ezite, omul care în încrederea lui în sine spusese „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi la închisoare şi la moarte”, fără ezitare îl tăgăduieşte pe Domnul spunând „Femeie, nu-L cunosc”.

 

El Îl tăgăduieşte de trei ori pe Domnul, iar apoi, potrivit cuvintelor Domnului „a cântat cocoşul”. Petru L-a tăgăduit pe Domnul; dar s-a schimbat inima Domnului cu privire la Petru? Binecuvântat să fie Numele Lui, dragostea Sa este o dragoste neschimbătoare; „iubindu-i pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt”. Deci s-a întâmplat că exact în momentul în care Petru s-a întors de la Domnul, Domnul S-a întors către Petru, căci citim „Domnul întorcându-Se, a privit la Petru”. Noi Îi putem întrista inima, dar nu Îi putem schimba dragostea. Putem fi siguri că acea privire era o privire încărcată cu dragoste infinită care părea să-i spună lui Petru: „ M-ai tăgăduit Petru, ai spus că nu Mă cunoşti, dar cu toate tăgăduirile tale te iubesc”.

 

Care a fost efectul acelei priviri? A zdrobit inima sărmanului tăgăduitor Petru; căci citim „Petru, ieşind afară, a plans cu amar”. Ca şi păcătoasă decăzută din Luca 7 , sfântul tăgăduitor din Luca 22 , îşi vede păcatele în lumina dragostei Domnului; iar dragostea care s-a ridicat deasupra păcatelor sale i-a zdrobit inima.

 

Cunoaştem de asemenea, în ziua învierii, felul duios în care dragostea l-a vindecat pe acest om cu inima zdrobită şi i-a alungat lacrimile. La fel şi în toate abaterile noastre, El restabileşte sufletele noastre, prin zdrobirea inimilor noastre şi câştigarea inimilor noastre prin dragostea Sa neschimbătoare.

 

Văduva cu inima zdrobită (Luca 7:11-15 )

 

Povestea văduvei cu inima zdrobită ne aduce aminte că peste cele mai frumoase întâmplări ale acestei lumi zace umbra întunecată a morţii. Nain înseamnă „plăcut”, iar starea cetăţii era frumoasă, dar moartea era acolo. Apoi spre mângâierea noastră învăţăm că în această lume a morţii a venit Domnul vieţii, şi nu doar cu putere să învieze morţii, ci cu dragostea şi mila care pot să ne fie alături în suferinţele noastre, ne pot seca lacrimile, şi îi pot vindeca pe cei cu inima zdrobită. Aşadar „a fost că” Isus a mers în cetatea Nain, iar „cu El mergeau mulţi ucenici ai Săi şi o mare mulţime”. Această mulţime care Îl avea în mijlocul ei pe Domnul vieţii, întâlneşte o altă mulţime care avea în mijlocul ei un trup mort; pe măsura ce Domnul se apropia de cetate, „duceau afară un mort, singurul fiu al mamei lui, şi ea era văduvă; şi o mulţime foarte mare din cetate era împreună cu ea”. Cât de frumos este modul pe care Domnul îl alege să-i vindece inima ei zdrobită. Mişcat, cu compasiune, El mai întâi îi seacă lacrimile, iar apoi îndepărtează cauza suferinţei ei.

 

Dacă am fi avut putere probabil că noi mai întâi am fi înviat mortul, iar apoi i-am fi spus femeii: „Nu plânge”. Dar Isus alege o altă cale – o cale mai bună – care face ca povestea să fie atât de plină de mângâiere pentru noi toţi. El mai întâi îi spune mamei cu inima zdrobită „Nu plânge” iar apoi El înviază pe cel mort. Astfel femeia ar fi putut să spună „ În durerea mea cea mare El a venit atât de aproape de mine, încât mi-a şters lacrimile. El nu doar m-a scos din împrejurările dureroase, ci El a mers alături de mine prin ele.” Astfel El ne arată prin mila şi compasiunea Sa că ne poate şterge lacrimile, înainte de a ne învia mortul. Aceasta se potriveşte cu situaţia noastră, căci Isus este plecat, iar El nu îi învie încă pe cei pe care îi iubim, atunci când ne sunt luaţi, ci El dă mângâiere inimilor noastre zdrobite, şi ne şterge lacrimile, în timp ce aşteptăm ziua când El îi va învia pe cei dragi ai noştri care au adormit în Isus. Noi avem mângâierea dragostei Lui în timp ce aşteptăm arătarea puterii Sale care înviază. Atunci într-adevăr, cuvântul va fi împlinit: „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor … şi moarte nu va mai fi”.

 

Încă puţin timp şi totul se va sfârşi,

Necazul tău, durerea, vor trece în curând,

Deci sprijină-te în credinţă de Fiul drag al lui Dumnezeu,

El va şterge lacrima din orice ochi.

 

Mântuitorul cu inima zdrobită (Luca 19:41-48 )

 

Am văzut că păcatele noastre, şi revenirea noastră la ele, văzute în lumina dragostei Sale ne pot zdrobi inimile, şi că moartea îşi poate arunca umbra peste cea mai frumoasă împrejurare şi ne poate zdrobi inimile. Dar în această scenă mişcătoare de pe Muntele Măslinilor vedem totuşi o durere mai profundă – durerea dragostei neîmpărtăşite. Uneori putem avea inimile zdrobite de o dragoste neîmpărtăşită, dar, aşa cum iubirea Mântuitorului se ridică deasupra tuturor celorlate iubiri, tot aşa, atunci când dragostea Sa I-a fost aruncată înapoi în faţă, El a simţit, deasupra tuturor, durerea dragostei neîmpărtăşite. Adâncimea durerii Lui poate fi măsurată doar prin înălţimea dragostei Sale.

 

Astfel citim „Şi, când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea”. Iubirea Lui a fost răspândită cu dărnicie asupra acestor oameni sărmani, însă ei doar I-au răsplătit binele cu rău şi L-au urât pentru dragostea Lui (Psalmul 109:5 ). Atunci când le-a spus că El a venit să îi vindece pe cei cu inima zdrobită ei erau „umpluţi de furie” şi „ridicându-se, L-au scos afară din cetate” (Luca 4 ). Atunci când a iertat păcate L-au acuzat de blasfemie (Luca 5 ). Atunci când a vindecat un biet olog, ei erau umpluţi de furie (Luca 6 ). Atunci când a primit sărmani păcătoşi, şi a mâncat cu ei, au spus despre El că este un mâncăcios şi un băutor de vin (Luca 7 ). Atunci când a mers să învieze o fetiţă moartă ei râdeau de El cu batjocuri (Luca 8 ), iar atunci când a eliberat pe un om de diavolul ei au spus că scoate demoni cu Beelzebul, căpetenia demonilor (Luca 11 ).

 

Ei şi-au deschis gura împotriva Lui, au vorbit împotriva Lui cu o limbă mincioasă, şi au luptat împotriva Lui fără motiv, iar pentru dragostea Lui ei I-au fost vrăjmaşi (Psalmul 109:2-5 ). Cu toate acestea, modul nemilos în care L-a tratat omul nu a smuls nici o expresie a indignării de la Hristos, nici un cuvânt de amărăciune sau de răzbunare nu a ieşit de pe buzele Sale. Când a fost insultat, El nu a răspuns, iar când a suferit, nu a ameninţat. Duritatea inimii noastre doar I-a provocat o durere care S-a arătat prin lacrimile Sale. Noi I-am zdrobit inima în cele din urmă, căci El a spus „sunt întristat şi sărac şi inima îmi este rănită înăuntrul meu.” Şi zdrobind-I inima am căutat să-L ucidem pe cel „cu inima zdrobită” (Psalmul 109:16, 22 ). Deci citim că „preoţii de seamă şi cărturarii căutau cum să-L omoare”. Ce imagine! În afara cetăţii, Mântuitorul cu inima zdrobită plângând pentru păcătoşi: înauntru, păcătoşi împietriţi căutând să-L omoare pe Mântuitorul – căutând să verse sângele Aceluia care şi-a vărsat lacrimile pentru ei.

 

Încă puţină vreme şi va fi un răspuns glorios la acele lacrimi căci în curând El va fi înconjurat de o mare oştire de păcătoşi cu inima zdrobită mântuiţi prin har şi de sfinţi care s-au abătut, restabiliţi prin har, într-un tablou în care „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut”. Apoi, „El va vedea din rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut”.

 

articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com

 

 

 

 

 Preoţia

( Isus -„Preot în veac, după rînduială lui Melhisedec” (Evrei 5:10)

 

După ce le-a dat la Sinai Legea, Dumnezeu a desăvîrşit teocraţia în Israel prin înfiinţarea preoţiei. Ca funcţie: preoţii au fost reprezentanţii lui Dumnezeu printre oameni: „Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Dumnezeului oştirilor” (Mal. 2:7).

 

Întregul Israel trebuia să fie, în providenţa divină, „o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt” (Exod. 19:5, 6; Isaia 61:6).

 

Autoritatea preoţiei se întindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitîndu-se şi în sfera juridică, socială şi chiar familială.

 

Dintre seminţiile lui Israel, Dumnezeu a ales ca seminţie preoţească pe aceea a lui Levi, din care făceau parte şi Moise şi Aaron. Urmaşii lui Aaron au moştenit slujba de Mare Preot. Spre deosebire de ceilalţi preoţi, Marele Preot nu se schimba decît prin moarte. Ca semn distinct, peste îmbrăcămintea preoţească, Marele preot purta un efod şi un pieptar cu douăsprezece pietre preţioase, pe care erau înscrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel (Exod 28:15-30). Într-un buzunăraş al pieptarului, chiar deasupra inimii, se aflau „Urim şi Tumim” (Exod 28:30), instrumente prin care Dumnezeu îşi comunica voia Sa în cazuri speciale.

 

În afara vegherii asupra celorlalţi preoţi, cea mai mare lucrare a Marelui Preot se desfăşura în Ziua Ispăşirii. Atunci, el intra în Sfînta Sfintelor şi aşeza sînge pe capacul Chivotului, făcînd astfel să fie iertate păcatele poporului din anul care tocmai se încheiase (Exod 30:10).

 

Dumnezeu le-a interzis Leviţilor să aibă moştenire în Israel. Ei trebuiau întreţinuţi de popor, din zeciuielile care erau date Domnului. Mulţimea de leviţi şi preoţi locuiau în cetăţi răspîndite în teritoriile împărţite între celelalte seminţii ale lui Israel.

 

Împăratul David a organizat slujirea preoţilor la Templu, prin împărţirea lor în 24 de cete preoţeşti chemate la Templu prin rotaţie (1 Regi 24). Împăraţii Ezechia şi Iosua i-au susţinut pe Marii Preoţi din timpul lor în lucrarea de reconstrucţie a Templului şi de reaşezare a vieţii religioase (2 Regi 23:8; 2 Cronici 29-31).

 

În Noul Testament, Marele Preot era privit ca şi „căpetenia poporului” (Fapte 23:4-5) şi prezida în Sinedriu, cel mai înalt for de autoritate al evreilor (Mat. 26:57-59).

 

Domnul Isus este prezentat în epistola către evrei ca Mare Preot, dar este ridicat deasupra preoţiei Aaronice, fiind numit: „Preot în veac, după rînduială lui Melhisedec” (Evrei 5:10). Aceasta este o preoţie veşnică. Domnul Isus n-a avut nevoie să aducă ispăşire pentru Sine însuşi, pentru că El n-a avut păcat (Evrei 7:27-28). Jertfa Lui nu trebuie repetată în fiecare an, ci are o valoare veşnică (Evrei 9:12, 26; 10:10, 12).

 

Noi putem să ne apropiem acum cu deplină încredere de tronul harului, ca să căpătăm ajutor la vreme de nevoie (Evrei 4:15-16).

  

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/19/preotia/

 

 

Iată, Mielul lui Dumnezeu!

Ioan 1.29

Fritz von Kietzell

© CSV, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

      

Verset călăuzitor: Ioan 1.29

 

 Ioan 19.5: Iată Omul!

 

„Iată, Omul” – aşa a prezentat Pilat poporului pe Domnul, atunci când inima acestui păgân a fost lovită prin privirea „Omului durerii” suferind pe nedrept. Şi inimile noastre au fost mult mai mişcate, când noi – în pasajele de până aici – am urmărit drumul Său spre cruce şi L-am privit în suferinţele Sale pricinuite de mâna omului.

 

„De la ceasul al şaselea …” – Aşa şi asemănător iniţiază primele două evanghelii, clar de recunoscut, o perioadă nouă (Matei 27.45-47; Marcu 15.33-35; Luca 23.44,45a), în care suferinţa Domnului provocată de mâna omului rămâne total în urma a ceea ce El a suferit din partea lui Dumnezeu, ceea ce El trebuia să sufere, dacă trebuia să aibă loc o „ispăşire pentru păcatele noastre”, „şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2.2). Aici, cu privire la aceste ultime ceasuri, credinţa exclamă împreună cu Ioan Botezătorul un alt „Iată!”:

 

Ioan 1.29: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

 

„Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea. Soarele s-a întunecat” (Luca 23.44,45a)[1] De ce cerul şi-a acoperit faţa? De ce soarele – la mijlocul zilei – şi-a pierdut strălucirea? Era un semn exterior pentru faptul că acum tot ce înconjura pe Domnul, cu ceea ce El a avut a face până acum, s-a retras; ceea ce avea loc acum în aceste ultime ore, era o chestiune numai între El şi Dumnezeu.

 

Cum ar fi putut creaţia să privească adâncimea suferinţelor în care S-a coborât Creatorul? I se cuvenea ei o altă haină având în vedere „întunecimile” (Psalmul 88.6) care înconjurau sufletul Aceluia care a chemat creaţia la existenţă (Evrei 7.2)? Şi nouă ni se cuvine ca într-o reţinere şi teamă sfântă să ne retragem, şi în veşnicie nu vom putea pătrunde taina a ceea ce se petrecea aici în sufletul Domnului.

 

La aceasta se adaugă şi faptul că Duhul Sfânt ne relatează puţin despre cele trei ore. Cum ar fi putut El să ne descrie munca sufletului Său sfânt, atunci când El S-a dat ca „jertfă pentru vină”? Cum ar fi putut El să ne facă cunoscut ce însemna atunci când El „Şi-a vărsat sufletul în moarte”, când L-a cuprins „frica şi judecata”, când El „a fost şters de pe pământul celor vii” (Isaia 53.8,10,12), când El a fost „întins printre cei morţi” (Psalmul 88.5) şi „adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15)?

 

Vina noastră-ai ispăşit-o,

Când de moarte-nconjurat,

Liniştit şi în tăcere,

Ai purtat ce-am meritat.

 

Este aşa cum spune poetul. Şi aici „El nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). Nu auzim nici o plângere a Celui care suferea aşa de mult, buzele Lui au rămas mute, până când în cele din urmă s-au deschis „pe la ceasul al nouălea” să dea mărturie „cu glas tare” despre ceea ce suferea.

 

„Pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare …” (Matei 27.46) – Până în momentul acela nu auzim nici un strigăt, nici pe cruce şi nici înainte, pe drumul Său de suferinţe. Calm şi liniştit a mers pe acest drum până când acolo sus pe lemnul blestemului a rostit cuvinte de dragoste şi har către ucenicul pe care Îl iubea, către mama Sa şi către unul din tâlhari. Aici însă un strigăt cu glas tare – o dovadă, că mai era încă o prăpastie mult mai adâncă a suferinţei, în care piciorul Lui a coborât abia acum în ceasul acesta. „Nu este nimic pentru voi, care treceţi pe această cale? Priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea Mea …” (Plângerile lui Ieremia 1.12). – Acest cuvânt se poate aplica la El în sensul lui cel mai profund, aici, „în ziua mâniei” lui Dumnezeu.

 

Şi acest al patrulea cuvânt de pe cruce (după cum presupunem noi) se deosebeşte total, în ce priveşte natura şi conţinutul lui, de celelalte cuvinte. „Eli, Eli …!”[2] „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu …” – Când mai înainte am auzit din gura Lui o adresare la Tatăl în felul acesta?

 

„Te laud, Tată” (Matei 11.25), a strigat El, atunci când lepădarea din partea poporului a devenit ocazia pentru o nouă desfăşurare a harului divin. „Tată”, „sfinte Tată”, „neprihănitule Tată” (Ioan 17.1,11,25), aşa Îl numeşte El în rugăciunea Sa. „Tatăl Meu” (Matei 26.39,42), „Ava, Tată” (Marcu 14.36) au venit de pe buzele Lui chiar şi în grădina Ghetsimani, atunci când a luat paharul suferinţelor din mâna Tatălui. Ce părtăşie intimă, netulburată nici măcar de cea mai uşoară adiere! Şi: „Tată, iartă-i …” (Luca 23.34), S-a rugat fiind încă pe cruce – o dovadă pe deplin suficientă pentru noi că El nu a fost, aşa cum gândesc mulţi, purtătorul păcatelor deja înainte de cele trei ore de întuneric. Cine gândeşte că El a fost purtătorul păcatelor înainte de aceste trei ore de întuneric, acela nu a înţeles ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu, şi diminuează, cu siguranţă fără să vrea, suferinţele ispăşitoare ale Mântuitorului.

 

Căci ce schimbare a intervenit, trebuia să intervină, atunci când era vorba de aceste suferinţe! „Pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare, zicând: … Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”  – Că El era „părăsit de oameni” (Isaia 53.3), că El a mers permanent, aş zice în crescândă singurătate pe drumul Său pe acest pământ, până când în cele din urmă „toţi au găsit o pricină de poticnire” (Matei 26.31) în El şi L-au lăsat singur, aceasta nu ne miră. Era din cauza credincioşiei şi devotamentului Său faţă de Dumnezeu în mijlocul unui neam necurat şi vrăjmaş faţă de Dumnezeu. Însă aici era Dumnezeu, Cel care L-a părăsit, pe El, care „n-a făcut păcat” (1 Petru 2.22), da, „n-a cunoscut păcat” (2 Corinteni 5.21).

 

Însă numai pe departe intuim ce a fost pentru Dumnezeu să-Şi ascundă faţa de Acela care era adevărata jertfă de ardere de tot, care venise să facă voia Lui şi pe care a împlinit-o în chip desăvârşit (Evrei 10.9; Psalmul 40.9). Nu s-a spus în timpul scurs până atunci, cu privire la Tatăl şi Fiul[3], aşa cum citim în istorisirea despre jertfirea lui Isaac: „Au mers amândoi împreună înainte”? Desigur acolo, când Avraam a luat pe fiul său, „pe singurul său fiu, pe care-l iubea”, ca să-l jertfească pe muntele Moria, Dumnezeu nu i-a permis: „Avraame! Avraame! … Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic.” (Geneza 12.6,8-12) Aici însă Dumnezeu nu a intervenit, şi nu a venit nici un înger să poruncească încetarea, sau să întărească pe Domnul, ca în noaptea când El era „în luptă grea” (Luca 22.43). Aici Dumnezeu S-a întors de la El, aici El trebuia s-o facă, da, noi citim: – o taină veşnic de nepătruns! – „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei” (Isaia 53.10).

 

Însă aceasta era tocmai ceea ce pentru Domnul făcea „munca sufletului Lui” să fie nesfârşit de mare, „să se topească ochiul de suferinţă” – că era „Dumnezeul Său”, Cel care L-a părăsit. „M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întunecimi, în adâncuri. Mâna Ta Mă apasă şi Mă năpădeşti cu toate valurile Tale.” „Spaimele Sale” erau cele care „L-au distrus”, „mânia Lui aprinsă” a trecut peste El (Psalmul 88.6-16) – „O mulţime de tauri” şi „tauri puternici din Basan” L-au înconjurat; de asemenea şi durerile corporale şi tratamentul înjositor al acelei „cete de răufăcători” (Psalmul 22.12,16).

 

Toate au fost simţite de El, aşa cum am văzut, în adâncul inimii; şi totuşi, ce erau acestea faţă de chinul nespus de mare al acestor ceasuri! „Dar Tu, Doamne, nu Te depărta! Tu, tăria Mea, grăbeşte-Te să-Mi ajuţi!” (Psalmul 22.19).

 

Părinţii „au strigat” către Dumnezeu, ei „s-au încrezut în El” şi „nu rămâneau de ruşine” (Psalmul 22.4,5); dar strigătul Lui nu a primit nici un răspuns. David a privit în jos de la înălţimea vieţii lui şi a putut constata: „n-am văzut pe cel drept părăsit” (Psalmul 37.25). Însă Domnul a strigat: „Nu Te depărta de Mine, căci se apropie necazul şi nimeni nu-Mi vine în ajutor!” (Psalmul 22.11) Dumnezeu a stat „departe de mântuirea Sa, de cuvintele geamătului Său” (Psalmul 22.1). Ce mişcător! Da, este un eveniment mai presus de puterea de înţelegere, să auzi pe singurul Om drept, care a fost vreodată în lume, să spună la sfârşitul vieţii Sale, că El „a fost părăsit de Dumnezeu”.

 

Nu întrebăm şi noi în privinţa aceasta: De ce? Nu înţelegem noi bine, că El a întrebat aşa? „Pentru ce M-ai părăsit?” „Pentru ce stai aşa de departe, Doamne? Pentru ce Te ascunzi la timp de necaz?” (Psalmul 10.1) „Voi zice lui Dumnezeu, Stânca Mea: ‚Pentru ce M-ai uitat?’” (Psalmul 42.9) „Tu eşti Dumnezeul tăriei Mele; pentru ce Mă lepezi?” (Psalmul 43.2) „Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul Meu? Pentru ce Îmi ascunzi faţa Ta?” (Psalmul 88.14)

 

Dar nu Îi era cunoscută cauza îngrozitoare a acestei părăsiri? Ştim că noi nu trebuie să înţelegem aşa întrebarea Sa; căci mai dinainte „Isus ştia tot ce avea să vină asupra Lui” (Ioan 18.4). De asemenea şi noi cunoaştem cauza aceasta, pentru că Cuvântul Său ne învaţă despre ea, şi de asemenea şi poporul Său pământesc, care chiar şi aici – ce îngrozitor! – îndrăzneşte să-L batjocorească (Matei 27.47,49), va recunoaşte odată prin gura rămăşiţei credincioase: „Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui … Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi.” (Isaia 53.4,5).

 

Ce mulţi au fost aceia, care în toate timpurile au găsit pace şi mântuire în aceste cuvinte! Căci cum altfel ar fi putut ei corespunde cerinţelor drepte ale lui Dumnezeu? „Căci – ceea ce n-a putut face Legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere” – aceasta a făcut Dumnezeu, prin aceea că El, şi anume în propriul Său Fiu, „a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Romani 8.3). Dumnezeu să fie preamărit! „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3.13) – Aceasta era ceea ce a avut loc în aceste ultime ceasuri, când Dumnezeu, „Dumnezeu-Mântuitorul”, L-a judecat pe El, Garantul şi Locţiitorul nostru.

 

Dacă mai înainte Domnul a suferit din cauza mâinilor omului, acum El suferea sub mâna unui Dumnezeu sfânt şi drept. Dacă mai înainte El a suferit din cauza dreptăţii Sale, acum suferea din cauza vinii noastre şi a păcatului nostru. Căci aici, în cele trei ceasuri de întuneric, El a devenit jertfa desăvârşită pentru păcat şi pentru vină, un „lucru preasfânt” (Leviticul 6.18; 7.1) pentru Dumnezeu – o jertfă pentru păcat, al cărei sânge a fost dus în partea dinăuntru a Locului Preasfânt şi este pentru totdeauna acolo înaintea lui Dumnezeu (Leviticul 16.15; Evrei 13.11,12). Aici Dumnezeu a pus asupra Lui păcatele noastre, pe El, Cel care „n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2.22,24; Evrei 9.28). Aici El, „pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5.21). Ce dragoste, care a luat asupra Sa, El Însuşi fără păcat, să fie tratat ca păcătos în locul nostru, „ca Dumnezeu în prezenţa lui Dumnezeu”, aşa cum a spus cineva, „fără vreun văl, care să fi acoperit păcatul, fără să aibă parte de vreun har, ca să poată suporta păcatul sau să-l acopere!” Cu adevărat, această dragoste era „mai tare decât moartea şi gelozia ei neînduplecată ca Şeolul; jarul ei este jar de foc, flăcări ale Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât un profund dispreţ” (Cântarea Cântărilor 8.6,7). – „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul Său şi Tatăl, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1.5,6)

 

El S-a coborât în abisul, în care păcatul l-a prăbuşit pe om, în judecata, care ar fi trebuit să ne lovească veşnic, ca să primească pentru noi „plata păcatului”, moartea. Vedem aici ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu; însă şi El, Domnul, desăvârşit de curat, a simţit aceasta (aşa cum a simţit mai înainte batjocura şi ocara) cu simţăminte desăvârşite: „Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste Mine” (Psalmul 42.7; Iona 2.4). Noi înţelegem că, aşa cum la începutul drumului Său de suferinţe era îngrozit să ia acest pahar, sufletul Lui acum, când a golit complet paharul, „s-a săturat de atâtea rele” (Psalmul 88.3).

 

Ce lucrare de răscumpărare! Ce glorificare desăvârşită a lui Dumnezeu! Da: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

Tradus de la: Siehe das Lamm Gottes

 

Titlul original: „Siehe, das Lamm Gottes“

din Ermunterung und Ermahnung, 1985, pag. 33–40

 

Traducere: Ion Simionescu

Adnotare

[1]Aceasta era urmarea – bineînţeles -, nu cauza întunericului, care desigur purta un caracter supranatural. O eclipsă de soare este posibilă numai la lună nouă; paştele (în ziua a 14-a Nisan) cădea însă în timpul de lună plină, deoarece lunile iudaice începeau cu luna nouă.

 

[2]Folosirea cuvântului în limba ebraică, care, după câte ştim, nu era obişnuită la Domnul, ar putea sprijini gândul că El în durerea trupească şi sufletească Şi-a căutat refugiul în cuvintele psalmistului. Dar cum putea să fie aşa! Cum putea David să rostească astfel de cuvinte cu privire la sine însuşi? Adevărul este mai degrabă, că în psalmul acesta şi în alţi psalmi avem o revelare profetică a ceea ce s-a petrecut o mie de ani mai târziu.

 

[3]Aici trebuie să ne gândim numai la Cel venit în carne; ca Fiu al lui Dumnezeu din veşnicie, Domnul nu a fost niciodată părăsit de Dumnezeu, sau aşa cum ar trebui să spunem, de Tatăl Său (Ioan 1.18; 10.30).

 

https://www.soundwords.de/ro/iata-mielul-lui-dumnezeu-a11307.html……………………………………………………

https://www.soundwords.de/ro/isus-hristos-t87690.html

 

 

Este Isus Dumnezeu?- Andreas Steinmeister

 

© A. Steinmeister, Online începând de la: 07.10.2018, Actualizat

 

      

Versete călăuzitoare: Ioan 1.1-3

 

Ioan 1.1-3: La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El, şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.

 

Cuprins

Traduceri ale pasajului din Ioan 1.1-3

Dar ce este de fapt corect?

La început (en archae)

La început era (en archae aen)

La început era Cuvântul (en archae aen ho logos)

Ce înseamnă expresia logos?

logos în Vechiul Testament

Memra în literatura iudaică, în targumim

Singurul Fiu

… şi Cuvântul era cu Dumnezeu (kai ho logos pros ton theon)

… şi Cuvântul era Dumnezeu (kai theos aen ho logos)

„Acesta era la început cu Dumnezeu” (outos aen en archae pros ton theon)

Toate au luat fiinţă prin El (panta di’ autou egeneto)

Hristos, Întâiul născut

Lucrările lui Hristos Îl dovedesc ca Dumnezeu

Traduceri ale pasajului din Ioan 1.1-3

Mereu se pune întrebarea, dacă din primele versete din evanghelia după Ioan rezultă clar, că Isus este cu adevărat Dumnezeu?

 

Astfel, aşa-numita traducere Neue-Welt-Übersetzung (NWÜ) (Lumea-nouă) traduce Ioan 1.1-3 cu următoarele cuvinte:

 

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era un Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au venit la existenţă prin El, şi fără El nu a venit nimic la existenţă.

 

În broşura editată de Watch Tower Bible And Tract Society din New York cu titlul Cunoaşterea care conduce la viaţa veşnică se spune despre acest Isus pe pagina 39: Isus Îşi are originea ca Mesia „din timpurile de demult, din zilele timpului nesfârşit” (Mica 5.2). El Însuşi a vorbit despre faptul că El ar fi venit „din domeniile de sus” (Ioan 8.23; 16.8). Evanghelia după Ioan Îl denumește ca „singurul Fiu născut (Ioan 3.16), deoarece El [Dumnezeu] L-a creat nemijlocit”. În continuare se spune: „Ca Întâiul născut din toată creaţia El a fost folosit apoi de Dumnezeu ca să creeze toate celelalte lucruri (Coloseni 1.15; Apocalipsa 3.14.)” Din Ioan 1.1 rezultă că El înainte de existenţa Lui umană „era la început cu Dumnezeu. Cuvântul era aşadar la Iehova atunci când au fost create cerurile şi pământul.” La crearea pământului „Dumnezeu S-a adresat Cuvântului” (Geneza 1.26), şi acest Cuvânt ar fi fost „maistrul Său preaiubit”, care în Proverbe 8 este „descris ca înţelepciunea personificată”. Şi după aceea se mai spune: „După ce Iehova a făcut Cuvântul, El a trăit multe veacuri la Dumnezeu în cer, înainte să vină ca om pe pământ. Nu este de mirare că Isus este denumit în Coloseni 1.15 ‚chip al Dumnezeului nevăzut’. Prin timpul îndelungat de părtăşie strânsă, Fiul ascultător a devenit exact ca Tatăl Său, Iehova.”

 

Martorii lui Iehova resping în aceeaşi broşură la pagina 31 cuvântul „Triunitate” şi scriu:

 

Dumnezeul adevărat este o Persoană în sine, despărţit de Isus Hristos (Ioan 14.28; 1 Corinteni 15.28). Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu este o persoană. Acesta este mai degrabă puterea lui Iehova, pe care El ca Atotputernic o foloseşte, ca să împlinească planurile Sale (Geneza 1.2; Faptele Apostolilor 2.1-4,32; 2 Petru 1.20,21).

 

Rezumăm pe scurt:

 

Martorii lui Iehova învaţă: Isus este o creatură, care a fost creată de Iehova cu mari perioade de timp în urmă.

Martorii lui Iehova învaţă: Isus este „singurul Fiu născut” şi a fost născut ca atare cândva în trecut – înainte de crearea lumii.

Martorii lui Iehova învaţă: Isus a putut fi numit „chip al Dumnezeului nevăzut” pe baza ascultării Lui în cer şi a îndelungatei Lui părtăşii cu Tatăl Său.

Martorii lui Iehova învaţă: Ca „maistru preaiubit” şi „înţelepciune personificată” El a fost folosit de Dumnezeu ca să creeze lucrurile ca „Întâiul născut al creaţiei”.

Martorii lui Iehova învaţă: Nu există Dumnezeu Trinitate (Triunitate).

Martorii lui Iehova învaţă: Duhul Sfânt nu este o persoană, ci numai o putere.

Prin aceasta martorii lui Iehova tăgăduiesc cunoştinţe de bază despre Hristos ale creştinilor care îşi sprijină credinţa lor pe Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia.

 

Dar ce este de fapt corect?

Vrem să ne preocupăm mai exact cu textul din Ioan 1.1-3. Acolo se spune în traducerea Elberfelder revizuită:

 

Ioan 1.1-3: La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El, şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.

 

La început (en archae)

Este important să se ţină seama că aici nu se spune: „La începutul”, ca şi cum aici accentul s-ar pune pe un anumit început. Nu este vorba de începutul creaţiei sau de un început anumit şi definit din veşnicia trecută, ci de ceva care este cu mult timp în urmă. Ioan nu foloseşte felul de exprimare uzual al lui ap’archae (de la început: Ioan 6.64; 8.44; 15.27; 16.4; 1 Ioan 1.1; 2.7,13,14,24; 3.8,11; 2 Ioan 1,5,6) sau kat’archae ca în epistola către Evrei 1.10 (= „în început”), ci arată clar că trebuie să fie vorba de ceva care are a face cu „originea”. Cuvântul archae este tradus în alte locuri corespunzător contextului cu „autoritate” (Luca 12.11; 20.20) şi „căpetenii” (archai: Romani 8.38; 1 Corinteni 15.24; Efeseni 1.21; 3.10; 6.12; Coloseni 1.16,18; 2.10,15; Tit 3.1) şi înseamnă ceva care stă cu autoritate asupra altora, deci stă la început şi este înainte de toate. De aceea Isus Hristos poate fi numit în Coloseni 1.18 şi hos estin archae (= „care este Început”) şi în Apocalipsa 3.14 hae archaes taes ktiseos tou theou (= „Începutul creaţiei lui Dumnezeu”) sau în Apocalipsa 21.6; 22.13 hae archae kai to telos (= „Începutul şi Sfârşitul”).

 

Dacă ar fi adevărat, că început aici înseamnă „început temporal”, atunci ar fi pentru Isus Hristos şi un sfârşit temporal. Însă aceasta o neagă şi martorii lui Iehova.

 

La început era (en archae aen)

Acest verb aen este deosebit de important. aen, persoana a treia singular preteritul de la eimi, arată că acest Cuvânt nu a „devenit” ci „era”. Dacă în Ioan 1.14 se spune: „Cuvântul a devenit carne”, atunci acolo stă scris: kai ho logos sarx egeneto (textual: „şi Cuvântul a devenit carne”).

 

Aceasta clarifică totul. Chiar dacă începutul din Ioan 1 ar fi un anumit început, totuşi Cuvântul era deja acolo. El era „în început cu Dumnezeu” şi „El era viaţă”, şi prin aceasta era şi „lumina oamenilor” (Ioan 1.4). Ioan spune categoric, că Ioan Botezătorul nu „era lumina”, ci mărturisea despre lumină.

 

Ioan 1.9: Aceasta era lumina adevărată, care, venind în lume, luminează pe orice om.

Mai târziu Ioan Botezătorul spune:

 

Ioan 1.30: Acesta este Cel despre care spuneam eu: După mine vine un Om care are întâietate faţă de mine, pentru că era mai înainte de mine.

Şi Isus Hristos Însuşi spune în Ioan 6.62: Dar dacă L-aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte.

Ne gândim şi la Ioan 8.58: Isus le-a spus: „Adevărat, adevărat vă spun: mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt [prin abraam genaesthai ego eimi].

Aici avem afirmaţia existenţei[1], pe care o întâlnim mereu în evanghelia după Ioan şi pe care o întâlnim prima dată în legătură cu Dumnezeu în Septuaginta în Exodul 3.14. Acolo Iehova (Iahve) se revelează ca „Eu sunt” (ego eimi).

 

De altfel, nu este uimitor, că la acest ego eimi portăreii din Ioan 18 cad la pământ?

 

Deci această afirmaţie „la începu era” arată foarte clar preexistenţa Cuvântului.

 

La început era Cuvântul (en archae aen ho logos)

Este deci Logosul o creatură, care a fost creată cu foarte mult timp în urmă? Până aici am văzut, că din context nicidecum nu se poate admite aşa ceva, deoarece aici este vorba de un început nedeterminat, care nu este definit nici prin timp şi nici printr-un moment din veşnicie.

 

Dar ce înseamnă ho logos?

 

Din contextul primelor 34 de versete devine clar, că Logosului i se atribuie aici anumite aspecte:

 

Preexistenţa: Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.

Puterea de Creator: „Toate au fost făcute prin El.”

Viaţă cerească: El era viaţă şi El era viaţa (Ioan 1.4).

Lumină: El era lumina, lumina adevărată (Ioan 1.5,9).

El nu a fost cunoscut nici de lume şi nici nu a fost primit de ai Săi.

Întruparea: El a devenit carne, adică El a devenit Om (Ioan 1.14).

El a revelat glorie (Ioan 1.14).

El era unic de acest fel de la Tatăl (Ioan 1.14).

El era înaintea lui Ioan Botezătorul (Ioan 1.15,30).

Prin El „au venit harul şi adevărul” (Ioan 1.17).

El este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1.29 „cunoscut dinainte, înainte de întemeierea lumii”; 1 Petru 1.20).

El va boteza cu Duhul Sfânt (Ioan 1.33). Ar putea vreo creatură să facă aceasta vreodată?

El este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1.34).

Din niciunul din aceste aspecte nu rezultă că El ar fi o fiinţă personală creată.

 

Ce înseamnă expresia logos?

Acest cuvânt este foarte des folosit în Noul Testament şi are următoarele înţelesuri:

 

cuvântul rostit (Coloseni 4.6; 1 Timotei 4.12; 4.15),

întruchiparea unei expresii, a unei idei (Matei 22.46; 1 Corinteni 14.9,19),

cuvântul vorbit şi auzit al lui Isus sau al unui om (Matei 19.22; Marcu 5.36),

totalitatea transmiterii Cuvântului lui Dumnezeu (Marcu 7.13; Ioan 10.38; Romani 9.28; 13.9),

Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul Domnului (Ioan 15.25; Romani 9.9; Galateni 5.14; Evrei 4.12) sau Cuvântul lui Hristos (Matei 24.35; Ioan 2.22; 4.41; 14.23), cuvântul Evangheliei (Faptele apostolilor 6.7; 11.22; 12.24; 13.49; 15.35; 16.32; 17.13; 19.10; Romani 9.9; 1 Corinteni 15.2; Filipeni 1.14),

cuvântul, care stă în dezbatere (Faptele apostolilor 15.6; 19.38),

învăţătura (Faptele apostolilor 18.11,15; 1 Timotei 4.6; 6.3; 2 Timotei 1.13; 2.15), revelarea tainei (Coloseni 1.25),

cuvântul despre cruce (1 Corinteni 1.18); cuvântul lui Hristos (Coloseni 3.16); Cuvântul lui Dumnezeu ca transmitere paulinică referitor la ordinea în Biserică (1 Corinteni 14.36).

într-un anumit sens şi un titlu al Persoanei lui Isus, care este „Cuvântul” (ho logos, Ioan 1.1,14), „Cuvântul lui Dumnezeu” (ho logos tou theou, Apocalipsa 19.13) şi „Cuvântul vieţii” (ho logos tou zoaes, 1 Ioan 1.1,2).

Deoarece Dumnezeu este o fiinţă personală şi Lui ca persoană „vorbirea, cuvântul” Îi sunt proprii, Cuvântul niciodată nu poate fi creat, ci aşa cum Dumnezeu este veşnic, la fel şi Cuvântul este veşnic; El aparţine lui Dumneezu aşa cum aparţine lumina (1 Ioan 1.5) şi dragostea (1 Ioan 4.8,16); însă în timp ce lumina, dragostea şi cuvântul, ca şi cuvânt scris sau vorbit, sunt însuşiri, respectiv moduri de exprimare ale lui Dumnezeu, Cuvântul (ho logos) este un titlu sau Numele lui Dumnezeu.

 

logos în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, în Septuaginta, logos este traducerea cuvintelor ebraice dabar (Judecători 3.20; 2 Samuel 24.11; 1 Împăraţi 12.22; 2 Împăraţi 9.36), emaer (= „vorbire, cuvânt, regulament”, Proverbe 1.2; Psalmul 119.9; 119.42) şi imrah (Psalmul 119.11; Isaia 5.24). Toate aceste cuvinte sunt folosite şi pentru a accentua vorbirea lui Dumnezeu.

 

Memra în literatura iudaică, în targumim

Mai târziu iudeii au folosit cuvântul memra, care corespunde cuvântului logos. Ei l-au identificat cu Dumnezeu, dar îl şi deosebesc de Dumnezeu. Dumnezeu a creat totodată prin memra; tot ce există ar fi prin memra, de aceea memra poate fi cel care lucrează în creaţie. Dar memra lucrează şi mântuirea şi este totodată revelarea lui Dumnezeu, şehina, gloria lui Dumnezeu.

 

Iudeul mesianic A. Fruchtenbaum scrie:

 

Grecii au elenizat cuvântul „şehinah”. Cuvântul grecesc în locul acesta este acum skeinei (Ioan 1.14) şi nu înseamnă a locui sau a trăi într-un loc fix, ci a locui sau a trăi în cort. Exact acesta este înţelesul pe care Ioan îl gândeşte. Căci acest cuvânt îşi are originea în cartea Exodul. Acolo, în capitolul 40, a coborât şehina-gloria în forma unui nor şi a trecut prin Locul Preasfânt şi pentru secolele următoare „şi-a făcut cort” în mijlocul poporului Israel, până când în cele din urmă a părăsit pe Israel în timpurile lui Ezechiel (Ezechiel 8-11). Însă acum „şehina” s-a reîntors. Nu sub forma de nor, foc sau lumină, ci în carne şi din nou Şi-a făcut cort în mijlocul lui Israel. Şi ca şi rabinii, aici trebuie să se şină seama, şi Ioan leagă „şehinah” respectiv skeinei cu gloria lui Dumnezeu: „Şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1.14). (Din Das Leben des Messias.)

 

Când Dumnezeu S-a revelat omului, atunci aceasta a avut loc prin memra (Evrei 1.1) şi când în Vechiul Testament El a încheiat cele opt legăminte, aceasta a avut loc prin memra.

 

Într-un loc se spune chiar în Targum Onkelos: „Memra Domnului va fi Dumnezeul meu.”[2]

 

Deci Logos niciodată nu este o fiinţă creată, ci este o Fiinţă personală şi veşnică, una cu Dumnezeu în ceea ce priveşte fiinţa şi natura, la care este şi era. De aceea Logos este numit şi „Dumnezeu”.

 

Singurul Fiu

Singurul Fiu, Cel care este în sânul Tatălui (monogenaes hyios ho on eis ton kolpon tou patros ekeinos exaegaesato) a făcut cunoscut pe Tatăl, a povestit despre El (Ioan 1.18).

 

Acest Fiu posedă o glorie, care este proprie „Singurului de la Tatăl” (Ioan 1.14), da, El este singurul Fiu în sânul Tatălui” (Ioan 1.18). El a văzut pe Tatăl şi L-a făcut cunoscut. El „a fost dat” de Dumnezeul care a iubit lumea (Ioan 3.16), respectiv „trimis” (1 Ioan 4.9). Şi de aceea noi, prin credinţa în El, putem primi viaţa veşnică (Ioan 3.18) şi putem „trăi prin El” (1 Ioan 4.9).

 

Înseamnă deci „singurul Fiu” că El a fost primul născut? Nu, absolut nu. Lui Avraam i se spune: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti.” În Septuaginta se foloseşte numai expresia ton agapaeton hon aegapaesas (= „preaiubitul, pe care l-ai iubit”). Acest preaiubit este numit în Evrei 11.17 monogenae (= „singurul născut”). Nu este uimitor, că această relaţie de dragoste din Noul Testament este parafrazată cu cuvintele „l-a adus jertfă pe singurul fiu”? El nu era întâiul născut de Avraam, ci era „unic în felul lui”, „preaiubitul”. Întâiul născut era Ismael.

 

În cartea Judecători 11.34, fiica lui Iefta este privită în Septuaginta ca „singura născută”; în Psalmul 22.20; 35.17 David vorbeşte despre sufletul lui, ca fiind singurul suflet al lui. Şi aici în Septuaginta se foloseşte expresia monogenaes. Desigur David ştia că are numai un suflet şi că acesta nu era născut, însă el îl privea ca „unic în felul lui”. Aşa este Isus ca Fiu al lui Dumnezeu unic în felul Lui. El este Fiul dumnezeiesc, căruia Tatăl I se adresează cu „o, Dumnezeule”. Isus este Dumnezeu.

 

Dar să privim mai departe:

 

… şi Cuvântul era cu Dumnezeu (kai ho logos pros ton theon)

Cuvântul în existenţa Lui la început este descris ca fiind diferit de Dumnezeu. Cuvântul era pros ton theon (= „la Dumnezeu, orientat spre Dumnezeu”). Prepoziţia pros cu acuzativul care urmează arată spre o relaţie existentă, o legătură (Ioan 14.12,28; 16.28; „Mă duc la Tatăl”). În 1 Ioan 1.2 citim: „şi viaţa a fost arătată; şi noi am văzut, şi mărturisim, şi vă vestim viaţa eternă, care era la Tatăl şi ne-a fost arătată.” Aici Cuvântul este denumit „Viaţa veşnică” şi aceasta era pros ton patera (= „la Tatăl”), şi în 1 Ioan 2.1 este Cuvântul „Mijlocitorul la Tatăl” (pros ton patera).

 

Dacă Cuvântul nu ar fi mai mult decât o creatură, atunci şi viaţa veşnică ar fi de asemenea o viaţă veşnică creată – ce contradicţie!

 

… şi Cuvântul era Dumnezeu (kai theos aen ho logos)

Şi Cuvântul era Dumnezeu. Cuvântul era nu numai dumnezeiesc, căci atunci ar fi trebuit aici să stea theios (= „dumnezeiesc”, 2 Petru 1.3,4; Faptele apostolilor 17.29); de asemenea El nu a devenit Dumnezeu, căci atunci ar fi trebuit să stea acolo geneto; nu, El era Dumnezeu.

 

Acum se reproşează, că cuvântul Dumnezeu nu este însoţit de articolul hotărât, ca în afirmaţia pros ton theon (= „la Dumnezeul”: n. tr. în traducerea românească a Bibliei nu se poate recunoaşte acest detaliu). Aceasta ar trebui să aibă o importanţă, şi afirmaţia ar putea fi tradusă şi cu „un Dumnezeu”, deci ar trebui să se spună: „şi Cuvântul era un dumnezeu.” Într-adevăr această diferenţă fină trebuie să aibă importanţă, dar nu în sensul că din cuvântul „Dumnezeu” fără articol se face o fiinţă creată.

 

Dar de ce aşa de mulţi traduc „şi Dumnezeu era Cuvântul” respectiv „şi Cuvântul era Dumnezeu”?

 

Ioan vrea să explice cine sau ce este Cuvântul şi până aici ne-a clarificat, că El era la Dumnezeu [Dumnezeu, cu articol hotărât!]. El era orientat spre Dumnezeul adevărat (pros), într-o relaţie strânsă cu El. Acum el vrea să ne clarifice, prin aceea că el scrie ho logos („Cuvântul”) cu articol hotărât şi theos fără articol, că ho logos este subiectul propoziţiei şi theos aen este predicatul, predicatul pronominal. Ioan vrea să arate foarte clar cititorului că Cuvântul nu este Dumnezeu [Dumnezeu, cu articol hotărât!], căci atunci Duhul Sfânt, de exemplu, ar fi exclus, ci că „Cuvântul era (un) Dumnezeu”.

 

Deci aici nu este vorba de o propoziţie reciprocă, ca aceasta: „Păcatul este fărădelegea” (hae hamartia estin hae anomia), sau în Matei 6.22: „lumina trupului este ochiul” (hae lychnos tou somatos estin ho ophthalmos), sau: „Căci pâinea (lui) Dumnezeu este cea coborâtă din cer” (ho gar artos tou theou estin ho katabainon ek tou ouranou). În aceste propoziţii s-ar putea simplu schimba reciproc subiectul cu nominativul echivalent, deoarece ambele substantive sunt însoţite de articol şi ambele sunt legate prin verbul ajutător „a fi”.

 

Înapoi la versetul nostru: gândul exprimat anterior este continuat şi este scoasă în evidenţă diferenţa între „Dumnezeul” şi „Cuvântul” [ambele cu articol hotărât].

 

Gramatical s-ar putea scrie corect „un” Dumnezeu – cu articol nehotărât -, însă atunci numai pentru a exprima că este o diferenţă între Dumnezeu şi Cuvânt – ambele cu articol hotărât, însă această diferenţă niciodată nu constă în caracterul de a fi creat al Cuvântului, ci în faptul că aşa cum Dumnezeu [cu articol hotărât] era în veşnicie, la fel şi Cuvântul, diferit de Dumnezeu, era de asemenea dumnezeiesc şi veşnic prezent acolo.

 

Foarte clar exprimă aceasta versetul următor:

 

„Acesta era la început cu Dumnezeu” (outos aen en archae pros ton theon)

Cuvântul „acesta” (outos) se refă aici la ho logos (= „Cuvântul”) şi ho este de genul masculin; cuvântul „acesta” este însoţit în multe traduceri în limba germană de articol de genul neutru, deoarece substantivul „cuvântul” este de genul neutru. În textele următoare, care se referă la Isus Hristos, acelaşi pronume demonstrativ este redat la genul masculin, deoarece el se referă la „Fiul” (Matei 3.17; 17.5; 21.11,42; Ioan 1.15,30,33,34).

 

Cuvântul era la început cu Dumnezeu. Este foarte clar: aici se vorbeşte despre un început nedeterminat, care este determinat prin prezent, existenţa Cuvântului. Cuvântul nu a devenit împreună cu începutul, nu, El era la început la Dumnezeu [cu articol hotărât; Dumnezeul), în legătură (părtăşie) cu Dumnezeu [cu articol hotărât; Dumnezeul).

 

Şi versetul acesta combate orice imaginare despre a fi creat sau caracterul de a fi creat al Cuvântului.

 

Toate au luat fiinţă prin El (panta di’ autou egeneto)

„Toate au luat fiinţă prin El” este o traducere exactă, căci panta este într-adevăr o formă de plural de la pas şi de aceea poate fi tradus cu „toate lucrurile”, însă aici este limitat prin singularul egeneto (persoana a treia singular aorist 2 de la ginomai).

 

Traducerea foarte liberă de la egeneto (= „au venit la existenţă”) nici nu este necesară, cu toate că ea corespunde pe deplin sensului.

 

În Faptele apostolilor 17.24; Romani 11.36; 1 Corinteni 8.6; Efeseni 1.10,22; 3.9; Filipeni 3.21; Coloseni 1.16,17,20; Evrei 1.3 şi Apocalipsa 4.11 panta se referă la toate cele create, la care în cele mai multe texte Fiul stă pe prim plan. Fiul este deci Creatorul, „prin care sunt toate” (1 Corinteni 8.6), care „susţine toate prin Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1.3), „prin care şi pentru care sunt toate” (Coloseni 1.16) şi „toate se menţin prin El” (Coloseni 1.17).

 

Dacă se studiază textele din Vechiul Testament, care vorbesc despre Creator, atunci de fiecare dată este El, respectiv Elohim, Iahve, şi aşa mai departe:

 

Geneza 1.1: La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.

 

Psalmul 90.2: Mai înainte de se fi născut munţii şi ca Tu să fi format pământul şi lumea, din eternitate în eternitate Tu eşti Dumnezeu.

 

Isaia 42.5: Aşa zice Dumnezeu Domnul, Cel care a creat cerurile şi le-a întins, Cel care a aşternut pământul şi ce produce el, Cel care dă suflare poporului de pe el, şi duh celor care umblă pe el.

 

Psalmul 33.6,9: Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui. … Pentru că El a spus şi a fost; El a poruncit şi aceea a stat acolo.

 

În cartea Iov citim despre Creatorul, care este identificat cu Dumnezeu (Iov 32.22; 35.10; 36.3); în Psalmul 149.2 Israel trebuie să se bucure de Creatorul, Împăratul lui; Solomon aminteşte tinerilor în Eclesiastul 12.1 de Creatorul cu cuvintele: „Şi adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale”, şi Isaia strigă: „Nu cunoşti? N-ai auzit că Dumnezeul cel etern, Domnul, Creatorul marginilor pământului, nu oboseşte, nici nu-Şi poate pierde puterea? Priceperea Lui nu poate fi pătrunsă” (Isaia 40.28), şi: „Eu sunt Domnul, Sfântul vostru, Creatorul lui Israel, Împăratul vostru” (Isaia 43.15), la care el identifică pe Creatorul cu Sfântul şi Împăratul lui Israel.

 

Acest Creator din Vechiul Testament este Iehova, Elohim şi în Noul Testament este Fiul Isus ca Cuvântul.

 

Niciodată Isus nu este prezentat în Biblie ca Fiinţă creată. Dumnezeu Îi spune în Evrei 1.8, ca Fiu: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului” (ho thronos sou ho theos eis ton aiona tou aionos).

 

Dacă se citeşte contextul din Evrei 1.6,7, atunci devine clar, că Dumnezeu are îngeri ca slujitori, care ascultă supuşi de El şi slujesc; dar când El vorbeşte Fiului Său, atunci El vorbeşte despre domnia şi tronul Acestuia. De aceea traducerea din aşa-numita traducere Neue-Welt-Übersetzung (NWÜ) (Lumea-nouă) „Tronul Tău este Dumnezeu” este absolut nepotrivită, deoarece estin (= „este”) nu stă în text şi în afară de aceasta aici este vorba de vocativ şi Fiul este apelat. În Septuaginta se întâlnesc formulări asemănătoare: în Psalmul 25.22; 36.7; 42.1; 43.1; 44.4; 48.9 şi aşa mai departe, şi de asemenea şi în Psalmul 45.6, unde adresarea este redată cu ho theos.

 

Deci Dumnezeu se adresează Fiului Său cu cuvintele „o, Dumnezeule”.

 

Alte pasaje, care arată spre dumnezeirea Domnului Isus:

 

2 Tesaloniceni 1.12; Tit 2.13; 2 Petru 1.1: aici de fiecare dată prin construcţia genitiv şi printr-un articol hotărât pentru ambele substantive [Dumnezeului şi Mântuitorului], ambele substantive se pot referi la Hristos.

 

În Evrei 1.2 se spune, că Dumnezeu en hyio (= „în sau ca Fiu”); În Evrei 1.5 prin folosirea cuvintelor Fiu şi Tată fără articol hotărât este prezentat mai clar caracterul relaţiei veşnice între cei doi şi nu faptul începutului acestei relaţii.

 

În Galateni 4.6 verbul „a trimite” se referă atât la Fiul cât şi la Duhul Sfânt. Aşa cum Duhul Sfânt este „Duhul veşnic” (Evrei 9.14), la fel şi Fiul este „Fiul veşnic”.

 

Ioan 17.4 spune că Fiul a posedat o glorie la Tatăl, înainte de a fi lumea; conform cu Ioan 17.24 El era şi Preaiubitul înainte de întemeierea lumii; El a fost cunoscut ca Miel mai înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1.18); conform cu 1 Ioan 1.2 El era viaţa veşnică la Tatăl, da, El este numit în 1 Ioan 5.20 „Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică”. De aceea Scriptura poate spune şi că El „a ieşit de la Dumnezeu” (Ioan 16.27,30), dar şi că „a ieşit de la Tatăl” (Ioan 16.28; 17.8). El putea „să iese” numai de acolo, deoarece El era acolo (nu a devenit). De aceea mai citim despre El şi că Dumnezeu L-a trimis şi prin aceasta El putea spune cuvintele lui Dumnezeu (Ioan 3.17,34; 4.34; 6.29) şi că pe de altă parte şi Tatăl L-a trimis (Ioan 5.23,37; 6.44,57; 8.16; 12.49; 14.24; 17.8,18,21,23,25). Hristos a vrut să arate clar, că El ca Fiu era în părtăşie deplină cu Tatăl – în cer şi pe pământ, ca Om.

 

Dar tocmai prin faptul că Isus a numit pe Dumnezeu Tată al Său (Ioan 5.18), au vrut să-L omoare, căci iudeii au recunoscut în această afirmaţie că El „a numit Tată al Său” pe Dumnezeu şi prin aceasta „S-a făcut una cu Dumnezeu”. Chiar dacă mai târziu El a accentuat: „Eu şi Tatăl una suntem”, iudeii nu numai au înţeles că El era în părtăşie minunată cu Tatăl, ci şi că El „S-a făcut pe Sine Dumnezeu” (Ioan 10.30-36).

 

Isus este numit şi „Salvatorul” (Mântuitorul). Expresia aceasta se aplică în Septuaginta în Isaia 43.3,11; 45.15; 49.26; 60.16; 63.8 la Iehova şi în Noul Testament în Luca 2.11; Faptele apostolilor 13.23; Romani 11.26 la Isus Hristos (compară şi cu Ioan 4.42; Efeseni 5.23; 1 Timotei 4.10, unde de asemenea se foloseşte cuvântul sotaer). În 1 Timotei 1.1; 2.3; Tit 1.3; 2.10; Iuda 25 cuvântul sotaer (= „Salvator”) se referă la „Dumnezeu” şi în 2 Timotei 1.10; Tit 1.4; 2 Petru 2.20; 3.2,18 se referă la „Hristos”.

 

Este interesant că expresia „Salvator” din Romani 11.26 descinde din Isaia 59.20,21, unde se foloseşte cuvântul ebraic goel (= „Răscumpărător”). Acest cuvânt este folosit ca participiu de la gahal în Isaia exclusiv pentru Iehova (Isaia 41.14; 43.14; 44.6,24; 47.4; 48.17; 49.7,26; 54.5,8; 59.20; 60.16; 63.16). Iehova ca Răscumpărător este Hristosul preexistent.

 

În Matei 22.41-46 se spune: „Şi fariseii fiind adunaţi, Isus i-a întrebat, spunând: «Ce gândiţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?» Ei I-au spus: «Al lui David». El le-a spus: «Cum atunci David, vorbind în Duh, Îl numeşte Domn, spunând: ‚Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale’? Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiu al Lui?» Şi nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt; nici n-a îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.” Aici Hristos explică, că Fiul lui David este într-adevăr Hristos, dar totodată Adonai (= „Domn”). Însă Adonai este şi Iehova.

 

În 1 Petru 3.15 se spune: „… sfinţiţi-L în inimile voastre pe Hristos ca Domn.” Acest text este preluat din Isaia 8.13: „Pe Domnul oştirilor, pe El să-L sfinţiţi …” Prin urmare Hristos este Iehova.

 

Alte pasaje din Vechiul Testament şi din Noul Testament arată că Iehova al Vechiului Testament este Isus al Noului Testament:

 

Isaia 40.10; 63.1; Daniel 7.13; Mica 2.12,13; Zaharia 9.9,10; 12.10; 14.3-5; compară cu Matei 24.30; 25.31; Marcu 13.26; 14.62; Luca 21.27; 1 Tesaloniceni 3.13.

Psalmul 102.24-26; compară cu Evrei 1.12; 13.8; „Acelaşi” este Numele lui Dumnezeu (Deuteronomul 32.39)

Isaia 6.3-5; Ioan 12.37-43.

Hristos, Întâiul născut

În evanghelia după Matei 1.25 şi Luca 2.7 se vorbeşte despre Hristos ca „Fiul ei cel întâi-născut”, al Mariei. Realmente El era primul ei Fiu născut şi în acelaşi timp Fiul care avea un Tată ceresc. În acest sens El era şi Acela care nu numai a fost primul născut în timp, ci şi prototipul tuturor celor întâi-născuţi, al căror nume este scris în cer (Evrei 12). Cuvântul folosit aici prototokos este un titlu de demnitate, care în ordinea de rang redă rangul cel mai înalt.

 

Evrei 1.5 citează 1 Cronici 17.13; 2 Samuel 7.14 şi se referă la Solomon. Însă în Evrei 1.6 se vorbeşte despre faptul că Dumnezeu „Îl aduce din nou pe Cel întâi-născut în lumea locuită”. Deci, această expresie „Întâi-născut” (prototokos) este aplicată în Psalmul 89.27 de Etan ezrahitul la „cel mai înălţat dintre împăraţii pământului”: „Şi Eu Îl voi face cel întâi-născut, cel mai înălţat dintre împăraţii pământului.” Aici este clar vorba de Mesia. El va fi făcut Cel întâi-născut, cel mai înălţat dintre împăraţii pământului. El nu este cel care a fost primul născut, ci Cel care stă în rangul cel mai înalt. La fel trebuie înţeles şi Evrei 1.5, că aici Fiul stă într-o relaţie deosebită, unică faţă de Dumnezeu, Tatăl Său, şi Fiul ca Om este numit în versetul 6 „Cel întâi-născut”.

 

Acelaşi lucru este valabil şi pentru expresia „Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8.29): El are întâietatea absolută, El, Cel care nu Se ruşinează să numească „fraţi” pe credincioşi.

 

Ca „Cel întâi-născut din toată creaţia” (Coloseni 1.15), El este Acela care a creat toate, aşa cum arată Coloseni 1.16,17: „Pentru că toate au fost create prin El [en auto = „în El”, adică în puterea Persoanei Sale], cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El [di’ autou = „prin El”, adică, El era mijlocul prin care au fost create acestea] şi pentru El [eis auton = „spre El, în direcţia Lui”]. Şi El este înainte (pro) de toate, şi toate se menţin prin El [en auto].” Deci Coloseni 1.15 nu spune că Hristos este prima creatură creată, ci că El este Creatorul – existent înainte de toate şi ca Omul desăvârşit sublim peste toate.

 

Şi Hristos este şi „Cel întâi-născut dintre cei morţi” (Coloseni 1.18) şi „Întâiul născut din morţi” (Apocalipsa 1.5). În acest sens El este singurul înviat care trăieşte pentru totdeauna şi nu mai moare din nou şi totodată este Căpetenie peste toţi morţii.

 

Lucrările lui Hristos Îl dovedesc ca Dumnezeu

Realmente: Hristos putea ierta păcate (Matei 9.5,6); putea atinge leproşi necuraţi, fără să Se întineze, şi i-a vindecat (Matei 8.3); putea domina peste forţele naturii (Matei 8.26,27; 14.32,33); putea învia morţi (Marcu 5.22; Luca 7.11; Ioan 11); putea înmulţi pâini (Marcu 6.41; 8.6-9); putea transforma apa în vin (Ioan 2.1-11) şi dărui vederea orbilor din naştere (Ioan 9.1-17) – toate acestea arată clar: El este Dumnezeu.

 

Domnul Isus Hristos vorbeşte foarte clar în evanghelia după Ioan despre relaţia intimă între El şi Tatăl ceresc. El poate spune în Ioan 5.17: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez”, în Ioan 5.20: „Pentru că Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi Îi arată toate câte face El; şi Îi va arăta lucrări mai mari decât acestea, pentru ca voi să vă minunaţi”, în Ioan 5.21: „Pentru că, după cum Tatăl înviază morţii şi dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea”, în Ioan 5.22,23: „Pentru că Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului, pentru ca toţi să-L onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl. Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis”, în Ioan 14.13: „Şi orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face, ca Tatăl să fie glorificat în Fiul”. În textele care urmează Domnul Isus arată clar, că El este în Tatăl şi Tatăl în El: Ioan 14.10,11,20; 17.21. De aceea El putea spune şi: „Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am spus că va primi din ce este al Meu şi vă va face cunoscut” (Ioan 16.15), şi: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14.9).

 

Acest Domn minunat a luat chip de rob şi S-a smerit pe Sine Însuşi, prin aceea că a fost ascultător până la moarte pe cruce. El a murit pentru Mine şi m-a făcut un copil al lui Dumnezeu, care învaţă tot mai bine să-L cunoască şi curând să fie la El, ca să-L vadă, aşa cum este El, pe El, Cel care este „chipul Dumnezeului Cel nevăzut”; în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”; care este „strălucirea gloriei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Lui”, da, care „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu”.

 

Lui să-I fie onoarea, adorarea şi lauda pentru ceea ce este El şi pentru ce a făcut pentru mine la Golgota.

 

Tradus de la: Ist Jesus Gott?

 

Traducere: Ion Simionescu

 

 

 

Adnotare

 

[1]ego eimi în legătură cu afirmaţia nominală care urmează citim în Ioan 6.35,48 (pâinea vieţii), Ioan 8.12 (lumina lumii), Ioan 10.7 (uşa oilor), Ioan 10.11 (păstorul cel bun), Ioan 11.25 (învierea şi viaţa), Ioan 14.6 (calea, adevărul şi viaţa), Ioan 15.1 (adevărata viţă).

 

[2]Citat din Risto Santala: Der Messias în AT, Hänssler 1997, pag. 131.

https://www.soundwords.de/ro/este-isus-dumnezeu-a11352.html

 

 

 

Mielul lui Dumnezeu Care Ridică Păcatul Lumii

 

 

Înainte de praznicul Paştelor, Isus, Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, a iubit pe ai săi până la capăt. Acolo în camera de sus Domnul Isus le-a dat o lecție de dragoste celor 12 ucenici. O lecție care le-a schimbat viața pentru todeauna, o lecție care ne poate schimba viața nouă. Această dragoste este dragostea lui Dumnezeu arătată față de noi la sărbătoarea Paștelui, prin jertfirea Mielului Pascal care ridică păcatul lumii.

 

Cine este mielul pascal?

 

Orice sărbătoare de Paște începea cu înjunghirea mielului. Să privim la prima sărbătoare de Paște ce o găsim în Exod 12:1-6

 

Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului: ,,Luna aceasta va fi pentru voi cea dintîi lună; ea va fi pentru voi cea dintîi lună a anului. Vorbiţi întregei adunări a lui Israel, şi spuneţi -i: ,În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă. Dacă sînt prea puţini în casă pentru un miel, să -l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala cît poate mînca fiecare din mielul acesta. Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un ied. Să -l păstraţi pînă în ziua a patrusprezecea a lunii acesteia; şi toată adunarea lui Israel să -l junghie seara.

 

Dintre toate jertfele ce le avem în cartea Levitic, jertfa mielului de paște era cea mai importantă. Jertfă mielului pascal a marcat eliberarea poporului Israel din robia egipteană. Jertfirea animalului trebuia făcută de persoana care păcătuise și avea nevoie de iertarea de păcate. Iertarea păcatelor se făcea prin vărsare de sânge. Deci, cel ce avea nevoie de iertarea păcatelor trebuia să înjunghie animalul. Prin urmare, tatăl care reprezenta întreaga familie trebuia să-și assume această responsabilitate de a jertfi acest miel, ca sa poată pleca din robia egipteana spre libertate. Dumnezeu Tatăl și-a asumat responsabilitatea să jertfească pe Domnul Isus Hristos în locul nostru, ca să ne scoată din robia păcatului.

 

O moarte care desemna întregul popor. Mielul care a ridicat păcatul lumii este Domnul Isus Hristos care a murit pentru păcatele întregii lumi.

 

Sărbătoarea Paștelui era sărbătorită în prima lună a anului. Astfel anul nou începea cu sărbătoarea paștelui pentru fiecare evreu. Anul nou se începe la crucea Domnului Isus Hristos. Viața noastră trebuie să înceapă la crucea Domnului Isus Hristos. Anume aici, la cruce, inima și viața noastră este curățită de orice nelegiuire și păcat.

 

Unde începe viața fiecăruia din noi? Începe oare la crucea Domnului Isus sau începe în lucrurile materiale? Fiecare din noi are nevoie de curățire și curățirea aceasta o face doar Domnul Isus Hristos, pentru că Domnul Isus este mielul care ridică păcatul lumii. Și noi toți L-am răstignit, noi toți și evreii și neamurile am pus mâna de asupra capului Lui prin hotărârea lui Irod, Pilat și a preoților pentru a-L înjunghia pe Domnul Isus Hristos.

 

Ce face mielul pascal?

 

Domnul Isus este Mielul care ridică păcatul lumii. Dar cum Domnul Isus a ridicat păcatele noastre? Sfânta Scriptură ne vorbește despre faptul că jertfele de pe pământ erau o prefigurare a lucrurilor viitoare, arătau spre lucrarea măreață și desăvârșită a lui Dumnezeu împlinită în Domnul Isus Hristos. În epistola către Evrei 10:1-10 este scris că:

 

În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, cari se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvîrşiţi pe cei ce se apropie.Altfel, n’ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată, n’ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sîngele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De aceea, cînd intră în lume, El zice: ,,Tu n’ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n’ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: ,,Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!„ După ce a zis întîi: ,,Tu n’ai voit şi n’ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat„, (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: ,,Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.„ El desfiinţează astfel pe cele dintîi, ca să pună în loc pe a doua. Prin această ,,voie„ am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna.

 

 

Era nevoie de o jertfă desăvârșită care să restabilească relația noastră cu Dumnezeu care a fost călcată în picioare de păcatul nostru. Păcatele noastre erau adunate înaintea lui Dumnezeu și din cauza păcatului nostru am fost lipsiți de slava lui Dumnezeu, de prezența lui Dumnezeu. De aceea era nevoie ca Domnul Isus să intre în Templul Ceresc cu sângele Său și să facă ispășirea păcatelor noastre și nu în templul pământesc. În Evrei 9:11 – 14 spune:

 

Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvîrşit, care nu este făcut de mîni, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfînt, nu cu sînge de ţapi şi de viţei, ci cu însuş sîngele Său, după ce a căpătat o răscumpărare vecinică. Căci dacă sîngele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cît mai mult sîngele lui Hristos, care, prin Duhul cel vecinic, S’a adus pe Sine însuş jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!

 

Deci Domnul Isus a trebuit să meargă în Templul ceresc, ca să ia toate păcatele asupra Sa și să curățe Templul lui Dumnezeu de păcatele noastre și să facă ispășirea păcatelor noastre.

 

El a murit pentru păcatele mele și păcatele tale, pentru toate fărădelegile odată și pentru totdeauna. Prin jertfa Mielului Pascal cugetul mei este curățit odată și pentru totdeauna.

 

Crezi tu că Domnul Isus a murit pentru păcatele tale? Ai tu un cuget curățit? Nu te înșela, dragul meu, nimic întinat nu va intra în împărăția lui Dumnezeu. Dacă cugetul tău este murdar de păcat, dacă trăiești în păcat atunci vreau să te invit înaintea Domnului Isus ca să-ți ceri iertare de la El.

 

Ce beneficii am obținut prin jertfa Mielului lui Dumnezeu?

 

Prin Hristos Isus am primit iertarea păcatelor. Este un beneficiu pe care l-am primit prin jertfa Domnului Isus Hristos. Întrebarea este: Am beneficiat noi de această hotărâre de iertare?

 

Păcatul cere rezolvat și pentru aceasta trebuie să vii înaintea lui Dumnezeu pentru a-ți recunoaște păcatul și pentru a-L lăsa pe El să-ți schimbe inima și cugetul. Putem beneficia de această hotărâre de iertare doar atunci când alegem să ascultăm de Domnul Isus. Dar atunci când ne împietrim inima și refuzăm jertfa măreață a lui Dumnezeu jertfită pentru noi, ne vom prezenta într-o zi înaintea lui Dumnezeu pentru a da socoteală. 1 Ioan 1:6-9 ne spune să nu ne înșelăm.

 

Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întunerec, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuş este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. Dacă zicem că n’avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.

 

Dacă zici că ai părtășie cu El și continui să umbli în întuneric te înșeli. Împărtășania adevărată este atunci când ne recunoaștem vina înaintea lui Dumnezeu și ne întoarcem de la întuneric la lumină pentru a împlini Cuvântul lui Dumnezeu în viața de zi cu zi.

 

Dragul meu, înțelegi tu cine este Domnul Isus Hristos și ce a făcut El pentru tine?

 

Dumnezeu să ne ajute ca în preajma sărbătorii de Paște când Hristos a murit pentru păcatele noastre să ne împăcăm cu El și să ne închinăm viața lui trăind-o în sfințenie.

 

https://fiicredincios.wordpress.com/2010/04/01/mielul-lui-dumnezeu-care-ridica-pacatul-lumii/

 

Femeile în genealogia Domnului Isus

Tamar – Rahav – Rut – Bat-Şeba

Frederick William Grant

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 07.09.2018

      

Versete călăuzitoare: Matei 1.1-6

 

Matei 1.1-6: Cartea genealogiei lui Isus Hristos, fiu al lui David, fiu al lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; şi Isaac a născut pe Iacov; şi Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui; li Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; şi Fares a născut pe Esrom; şi Esrom a născut pe Aram; şi Aram a născut pe Aminadab; şi Aminadab a născut pe Naason; şi Naason a născut pe Salmon; şi Salmon a născut pe Boaz, din Rahav; şi Boaz a născut pe Obed, din Rut; şi Obed a născut pe Iese; şi Iese a născut pe David, împăratul. Şi David a născut pe Solomon, din cea care fusese soţie a lui Urie;

 

Cuprins

Patru femei

Tamar

Rahav

Rut

Bat-Şeba

Patru femei

Introducerea numelor celor patru femei – şi numai patru – în genealogia Domnului nostru din evanghelia după Matei a oferit multor cercetători ai Cuvântului inspirat material de cercetare. Oricine se consideră pe drept cercetător nu se îndoieşte că aceasta are un scop deosebit. În afară de ceasta chiar şi o privire fugitivă asupra numelor alese în legătură cu originea umană a Domnului slavei arată ceva din semnificaţia menţionării lor. Sunt tocmai numele pe care un cronicar cu înţelepciune omenească în această chestiune şi în mod deosebit un iudeu cu raţiune nu le-ar fi luat în consideraţie. Aceasta este cu atât mai surprinzător, cu cât evident nu este nici o necesitate ca ele să fie aici scoase în evidenţă. Ele nicidecum nu sunt necesare ca să stabilească legătura Domnului nostru cu David sau cu Avraam. Niciunul din numele celorlalte femei – nici al lui Sara, al lui Rebeca, Lea sau oricare altă femeie – nu sunt introduse aici. Pe lângă aceasta nu existau alte femei decât acestea, care să fi avut mai mult dreptul să fie amintite. Femeile prezentate erau în comparaţie cu celelalte, chiar dacă în forme diferite, tocmai femeile care au lăsat petele cele mai evidente pe arborele genealogic. Şi pe lângă aceasta vedem că nu se face nici o încercare să se ascundă ceea ce era ruşinos în legătură cu ele. Dimpotrivă, sunt redate împrejurări la care nu neapărat trebuia să se facă aluzie. Se pare, ca şi cum ar trebui ca atenţia noastră să fie îndreptată tocmai spre lucruri, care în altă situaţie probabil ar fi trecute cu vederea.

 

Astfel în naşterea de gemeni, Zara este numit împreună cu Fares, cu toate că el însuşi nu aparţine pe linia genealogică, ca şi cum împrejurările acelui păcat, din care el a luat naştere, să fie puse înaintea ochilor tuturor. În afară de aceasta Bat-Şeba nici nu este numită cu numele. Ca să zicem aşa, ea este pusă simplu în context cu toată grozăvia acelei crime, de care chiar şi numai numele ei ar fi trebuit să amintească suficient de mult. Ea era aceea „care fusese soţie a lui Urie”.

 

Este însă ceva foarte frumos şi remarcabil în această lipsă de teamă a unui scriitor, care aici, unde aparent este vorba numai de enumerări de nume, precum şi la perioadele cele mai serioase ale vieţii Domnului nostru, a scris aşa cum a fost călăuzit de Duhul Sfânt. Dacă există o pată pe viaţa unui om din poporul Său, niciodată Dumnezeul adevărului nu ezită s-o arate. Aceasta ar părea să fie aşa, ca şi cum prin aceasta s-ar oferi o ocazie acelora care o caută împotriva adevărului. Dacă este o pată întunecată – şi chiar dacă aceasta ar fi pe unul din verigile de legătură ale lanţului genealogic al Omului Hristos Isus, care fiecare la locului ei a fost introdus divin –, atunci Duhul lui Dumnezeu este primul care pune degetul pe ea, înainte ca omul arogant să poată îndrăzni să facă la fel. Duhul Sfânt ne invită, să ne îndreptăm atenţia spre ceva care este demn de atenţia noastră. El se aşteaptă ca prin aceasta în inima credinţei să se ridice gânduri pline de respect şi admiraţie smerită pentru o înţelepciune care niciodată nu dezamăgeşte şi care se arată cel mai clar atunci când pune în încurcătură pe toţi ceilalţi oameni.

 

Deci pentru o credinţă, care în mod remarcabil „crede în Cel care-l îndreptăţeşte pe cel neevlavios” (Romani 4.5), introducerea numelor lui Tamar şi Bat-Şeba în relatarea inspirată despre strămoşii omeneşti ai Domnului este plină de aluzii, ca să dea naştere la sentimentele cele mai vii. Fiecare din aceste femei cu un nume dezonorat şi amintiri ruşinoase aveau deci în mod deosebit dreptul să se folosească de acele cuvinte care relatează despre mândria cea mai mare a lui Israel: „un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat” (Isaia 9.6). Simţirea omenească – căci şi aceasta era pe lângă altele în acest fel de a proceda –, care atribuie mamei Domnului nostru „Imaculata Concepţie”, în orice caz ar fi purtat grijă pentru un caracter ireproşabil al liniei descendenţei Sale naturale. Şi acea simţire ar fi spus: El trebuie să aibă ca rudenie numai ceea ce este cel mai curat şi cel mai nobil, care se poate găsi! Gândurile omeneşti se arată astfel iarăşi ca nebunie înaintea înţelepciunii Aceluia care de la început a stabilit ca sămânţa femeii să zdrobească capul şarpelui (Geneza 3) şi să vindece pe toţi care erau asupriţi de diavolul (Faptele Apostolilor 10.38). Şi această făgăduinţă a fost dată imediat după ce Eva a căzut în păcat! Conform înţelepciunii divine sunt notate aceste nume în acea parte a genealogiei Mântuitorului nostru, pe care nici un iudeu nu o putea tăgădui – căci nimeni nu putea contesta, că Hristos trebuia să descindă din David –, ca să apere partea naţiunilor la Copilul născut; căci fără îndoială trei femei, şi probabil toate femeile aveau origine păgână. La fel ele apar împotriva aroganţei dreptăţii omeneşti, ca să sprijine dreptul păcătoşilor la El, Cel căruia I s-a pregătit un trup (Evrei 10.5), ca să moară pentru păcătoşi.

 

Astfel importanţa acestor nume în legătura în care ele se găsesc aici, este suficient de clară. Locul lor în genealogie nu trebuie justificat; căci este numai o altă notă a armoniei în acea cântare de laudă, pe care o cântă neîntrerupt Cuvântul Său precum şi toate celelalte lucrări ale Sale. Ele sunt o sămânţă, ca să semene muzica în inima celui întristat în certitudinea, că suspinele celor întemniţaţi s-au ridicat spre Domnul (Psalmul 102.20,21).

 

Însă ce ne aşteaptă, când mergem mai departe şi nu numai putem arăta, că este aşa, ci şi că fiecare din cele patru nume prezentate contribuie cu partea lor deosebită la trăsăturile acelui tablou, care în totalitatea lui oferă cu adevărat o prezentare completă şi binecuvântată a istoriei harului şi mântuirii? Că fiecare nume la locul lui adaugă ceva, care încă lipseşte, până când totul este prezentat? Nu este demn de Dumnezeu, să vorbească aşa şi nu numai modelele şi parabolele, ci chiar numele persoanelor unei genealogii să le lase să relateze o istorie, pe care El nu oboseşte s-o repete permanent, oricât de greoi ar fi omul s-o audă?

 

Să studiem deci istoria cestor patru nume, în măsura în care ele stau în legătură cu genealogia inspirată, şi să încercăm să luăm din ea învăţătura care ne este dată prin introducerea lor aici!

 

Tamar

Istoria lui Tamar o găsim în Geneza 38. Este un capitol întunecat al ticăloşiei omeneşti, pe care Cuvântul lui Dumnezeu o pune înaintea noastră cu claritatea Lui obişnuită şi francheţea naturală. Necredincioşii vorbesc despre el ca despre o pată pe o carte, în care el stă, şi sunt puţini oamenii care obişnuiesc s-o citească – şi în nici un caz cu voce tare! Şi cu toate acestea este o istorie care într-o zi va fi iarăşi istorisită înaintea celei mai strălucitoare Adunării, pe care pământul şi cerul a văzut-o vreodată sau o va vedea. Şi câte alte istorii asemănătoare vor fi făcute cunoscut atunci – istoria mea, dragă cititor, şi de asemenea şi istoria ta. Şi probabil aceste istorii nu sunt mult altfel decât istoria lui Tamar. Şi ziua curată, veşnică nu va reţine atunci razele ei de lumină şi noaptea nu va învălui cu întunericul ei aceste istorii.

 

Ce va trebui istorisit atunci, are voie să fie istorisit şi acum. Lumina, care cade pe faptele rele, nu va fi întinată de acestea. Dacă istoria lui Tamar ar aparţine trecutului şi nu ar avea nimic de spus generaţiilor următoare, atunci fără îndoială ar fi fără folos s-o pui din nou înaintea ochilor. Dar acum haideţi să-I mulţumim lui Dumnezeu, că ne-a pus-o înaintea ochilor; ea ne arată o latură a istoriei omeneşti, care este aşa de întunecată, că ne îngrozim, şi aşa de murdară, că roşim de ruşine. Cititorul meu, te întreb încă o dată: nu este în viaţa ta nici o pagină, de care, dacă ar fi scris-o mâna conştiincioasă a lui Dumnezeu, nu ar trebui să te roşeşti la fel?

 

În toată istoria lui Tamar mă surprinde cel mai mult, că aici nu este nici o posibilitate din partea ei pentru salvare. Dacă citesc relatările care povestesc despre celelalte femei, care şi-au găsit locul alături de ea în această genealogie, atunci găsesc probabil în fiecare caz, că întunericul este puţin străpuns. Însă despre Tamar nu se relatează nimic asemănător. Ea apare înaintea mea ca o păcătoasă şi nimic altceva. Ea a fost succesiv soţia a doi bărbaţi, care din cauza răutăţii lor au fost omorâţi prin judecată divină. Şi cu toate acestea ea a îndrăznit în persoană printr-o crimă asemănătoare să provoace judecata divină. Însă minunea de neîntrecut constă în aceea, că tocmai acest păcat este cel care a condus, ca numele ei să fie scris în genealogia Domnului. Prin acest păcat ea a devenit mama lui Pereţ, unul din străbunii direcţi ai lui Hristos.

 

Nu are aceasta nimic să ne spună? Vorbeşte aceasta despre Dumnezeul judecăţii sau mai degrabă despre Dumnezeul harului, despre Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos? Desigur, dacă privesc numai relatările Vechiului Testament, atunci trebuie să se pună înaintea ochilor mei, aşa cum de fapt a avut loc, timpul în care au fost scrise şi făcute cunoscut aceste evenimente. Dar dacă mă îndrept spre Noul Testament şi numele Tamar îl găsesc ca primul nume de femeie în genealogia Domnului – şi anume o Tamar, care din cauza păcatului ei a fost pusă în acest context –, atunci aceasta preocupă imediat sufletul meu cu o scenă a judecăţii. Este o scenă a celei mai grele judecăţi, unde Sfântul lui Dumnezeu a intervenit pentru păcătoşi şi unde crucea lui Baraba, locul pentru cel mai mare dintre păcătoşi, a purtat povara Aceluia care singur a luat asupra Sa toată vina noastră şi prin ale cărui răni suntem vindecaţi (Isaia 53.5).

 

O, ce lecţie binecuvântată şi demnă de Dumnezeul nostru, care a dat-o! Păcatul Tamarei constituie legătura ei spre Domnul vieţii şi al gloriei! Şi, priviţi, preaiubiţilor, nu face şi păcatul nostru această legătură? Nu a murit El pentru păcătoşi? Nu a fost aşa, atunci când am mărturisit păcatele noastre şi gurile noastre au fost închise (Romani 3.19), în timp ce am ocupat locul nostru înaintea lui Dumnezeu ca păcătoşi şi lipsiţi de putere, că am descoperit adevărul minunat, că Hristos a murit pentru păcătoşi şi pentru cei lipsiţi de putere? Şi tocmai pentru că noi eram păcătoşi şi Hristos a murit pentru noi, „El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1.9).

 

Astfel numele Tamar, ca primul în această genealogie, descoperă şi primul adevăr simplu al adevărurilor Evangheliei. Tamar este o păcătoasă, despre care nu aflu nimic altceva, decât despre păcatul ei. Şi deoarece păcatul ei a adus-o în mod deosebit în legătură cu Hristos, care a venit pentru păcătoşi, pentru sufletul meu este lumină, bucurie şi fericire.

 

Rahav

Însă acum trebuie să ne îndreptăm spre Rahav! Şi aici nu ne aflăm într-o societate onorabilă. Rahav era o femeie canaanită, membru al unei rase blestemate; şi Rahav era o curvă, o păcătoasă între păcătoşi. Ne este permis să urmărim în continuare acest drum. În favoarea ei se relatează numai un singur lucru, şi acesta este credinţa ei. Că această credinţă a adus roade, aceasta n-o poate nimeni pune la îndoială. Ea este o persoană, pe care o citează apostolul Iacov, atunci când el ne întreabă: „Curva Rahav, n-a fost ea îndreptăţită din fapte când a primit solii şi i-a scos afară pe altă cale” (Iacov 2.25). Însă chiar şi aici chestiunea, la care el se referă, nu este aceea care o face o „sfântă” în ochii oamenilor. Ea nu a arătat un devotament strălucitor, nici un spirit de sacrificiu deosebit şi nu era deosebit de bună, aşa cum se spune în mod uzual. Chiar şi în chestiunea, în care ea şi-a arătat credinţa, ea a spus o minciună şi astfel a despărţit credinţa şi cinstea una de alta. Astfel ea ne oferă o imagine categorică a credinţei care „nu lucrează” (Romani 4.5) şi lasă în urmă sufletul fără speranţă ca păcătos, care nu poate fi îndreptăţit, decât numai de un Dumnezeu care „îndreptăţeşte pe păcătos”.

 

Cine poate pune la îndoială, că credinţa lui Rahav a introdus-o în genealogie, aşa cum păcatul lui Tamar a introdus-o pe aceasta? Fără credinţă ea ar fi murit împreună cu cei închişi în Ierihon – o femeie blestemată într-o rasă blestemată. Credinţa a îndepărtat acest blestem de la ea. Credinţa a introdus-o în poporul lui Dumnezeu. Probabil credinţa a câştigat inima lui Salmon pentru ea, aşa că noi ajungem pe drumul cel mai direct la acele cuvinte din genealogie: „Salmon a născut pe Boaz, din Rahav.”

 

Aşa ne învaţă deci această a doua femeie o lecţie, care este la fel de plăcută şi de necesară ca şi prima. Involuntar ne amintim de cuvintele „dar celui care nu lucrează, ci crede …” (Romani 4.5), atunci când ne gândim la Rahav. Era credinţă, care s-a dovedit a fi reală. Însă posesoarea credinţei ca păcătoasă a trebuit să fie îndreptăţită şi anume prin credinţa în Acela care îndreptăţeşte numai pe baza credinţei. Era credinţă, care deci nu a privit la sine însăşi şi nu-şi revendica faptele proprii, ci a condus sufletul să ocupe în exclusivitate locul păcătoşeniei, deoarece numai pentru păcătos există îndreptăţire.

 

Aceasta este foarte plăcut şi minunat. Este minunat, dacă găsim că prin simpla introducere a unui nume într-o listă, Dumnezeul harului poate exprima gândurile inimii Sale. Şi este foarte plăcut, când vedem că înaintea inimii Sale stă permanent gândul la nevoia noastră şi îndurarea Sa. La fel de plăcut este şi atunci când El, ca să spun aşa, tocmai prin această minune conduce deodată inimile noastre trândave, reci la credinţa în îndurarea Sa.

 

Rut

Acum venim la Rut. „Boaz a născut pe Obed, din Rut.” Ce să spunem despre Rut? Aici am putea avea la prima vedere impresia că textul nu mai sprijină expunerile noastre şi că noi părăsim societatea păcătoşilor. S-ar putea spune: nu a scris Duhul Sfânt o carte întreagă, ca să povestească despre Rut? Şi într-adevăr şi despre ea, cu toate că ea era o păgână ca Rahav şi Tamar, se pot repeta cuvintele Domnului nostru rostite despre o altă păgână: „Nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare” (Matei 8.10). Deasupra capului ei nu atârna nici o sabie a judecăţii. Nimic nu o lega cu Israel, decât numai amintirea de soţul mort, care a părăsit ţara, şi foametea din ţară, care l-a alungat din ţară. Singura ei însoţitoare era o femeie în vârstă, a cărei soartă amară, aşa cum judeca ea, a determinat-o să-şi schimbe numele din Naomi în Mara. Aşa a ajuns Rut în ţara şi la Dumnezeul lui Israel. Ea era mulţumită să adune spice de grâu în ţară. Să nu crezi, cititorul meu, că eu îi discreditez demnitatea sau doresc să pătez renumele bun al lui Rut, moabita! Faptul că ea era o păgână, îi mărea onoarea, prin aceea că teama ei de Dumnezeu a crescut în mijlocul păcătoşilor. În afară de aceasta ea era fidelă, atunci când copiii lui Israel i-au dat un exemplu de infidelitate.

 

Este însă fără importanţă, că noi găsim în societatea numelor păcătoşilor între păcătoşi un nume, care se arată, ca să zicem aşa, ca sfânt între sfinţi? Ce înseamnă aceasta, când numele Rut este enumerat în societatea numelor ca Tamar, Rahav şi Bat-Şeba? Nu este acesta un adevăr asemănător cu acela pe care îl primim când ni se povesteşte despre un om care „făcea multe milostenii şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu” şi cu toate acestea trebuia să trimită la un om în Iope, ca acesta să-i spună cum putea fi mântuit (Faptele apostolilor 10)? Nu ne gândim noi în privinţa aceasta cum Zacheu, care stătea înaintea Domnului şi a zis: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor”, a auzit cuvintele importante şi blânde – ele nu pot fi denumite mustrare: „Astăzi a venit mântuirea în casa aceasta, pentru că şi el este un fiu al lui Avraam. Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce este pierdut” (Luca 19)?

 

Deci noi nu avem dreptul să degradăm cu nici un cuvânt felul de gândire ireproşabil al lui Rut, ci avem voie pe deplin să adăugăm ce ea ce vorbeşte în favoarea ei, şi cu toate acestea învăţăm din societatea în care găsim numele ei o lecţie plină de importanţă şi frumuseţe. Dacă Tamar, Rahav şi Rut stau laolaltă în genealogie, primim o explicare a acelei viziuni a lui Isaia, care a fost împlinită prin misiunea lui Ioan Botezătorul: „Orice vale va fi umplută, şi orice munte şi orice deal vor fi coborâte, … şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Luca 3.5,6). Da, mântuirea lui Dumnezeu era necesară în aceeaşi măsură şi în acelaşi fel atât pentru o femeie cât şi pentru cealaltă. Tot aşa este şi cu harul; Rut, moabita, avea nevoie de el, la fel cum avea nevoie Rahav şi Tamar.

 

Însă încă nu am ajuns acolo, la ceea ce dă acestui nume importanţa lui deplină în genealogie. Pe această Rut cu toată drăgălăşenia şi perfecţiunea ei era un blestem, care nu era la celelalte femei într-un mod asemănător. Ea era o moabită; şi împotriva acestui popor era o hotărâre clară în Lege. „Un amonit sau moabit să nu intre în adunarea Domnului şi nici a zecea generaţie a lor să nu intre în adunarea Domnului în veci” (Deuteronom 23.3). Aşa stătea Rut sub interdicţia Legii. Este remarcabil că Legea era împotriva acestei femei smerite şi demnă de iubit. Dumnezeu nu a făcut cunoscut nici împotriva lui Tamar şi nici împotriva lui Rahav în mod aşa de clar caracterul Legii. Legea nu a fost adăugată – şi în privinţa aceasta inimile oamenilor ar fi cu plăcere de acord aici! – ca să condamne pe păcătoşi şi pe curve. Astfel exemplul acesta învaţă clar, că omul deja prin însuşirea lui ca om nu poate veni la Dumnezeu. Este vorba nu numai de păcatele lui, ci chiar de dreptatea lui. Dacă stăm pe terenul acesta, atunci „toate faptele noastre drepte sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64.5).

 

Însă Legea nu putea lăsa pe Rut afară. Cu toate că ea era o moabită, avea voie să intre în adunarea lui Dumnezeu. Legea a fost dată la o parte în favoarea ei. Urmaşii ei nu au fost excluşi până în a zecea generaţie. În loc de aceasta copilul ei din generaţia a treia stătea pe tronul lui Israel şi auzea făgăduinţa, pe care tronul acesta o făcea moştenitorilor lui din generaţiile care vor urma.

 

Astfel aici este prezentat strălucitor un alt principiu. Dacă Dumnezeu primeşte pe păcătos şi pe curvă pe baza principiului harului, atunci prin această procedură Legea este dată la o parte. „Iar Legea nu este din credinţă” (Galateni 3.12). „Dar acum, fără Lege, s-a arătat … o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred” (Romani 3.21,22). Despre aceasta Rut este o mărturie. Moabita vine în adunarea Domnului, cu toate că Legea este categoric împotriva ei, ca s-o ţină afară. Şi în toate acestea găsim iarăşi o expresie a aceleiaşi istorii a harului, pe care Dumnezeu o relatează în aşa multe feluri cu bucurie mare.

 

Mai rămâne un nume: un adevăr mai trebuie exprimat. Deci Dumnezeu primeşte păcătoşii prin credinţă; şi Legea a fost dată la o parte. Credinţa este socotită dreptate (Romani 4.9). Aceasta nu înseamnă, că credinţa şi dreptatea ar fi acelaşi lucru sau ar avea aceeaşi valoare. Nu, aceasta ar fi cu totul altceva! Dumnezeu, care, vorbind omeneşte, a aşteptat dreptatea prin Lege, acum nu o mai aşteaptă. Legea I-a dat răspunsul: „Nu este nici unul drept, nici unul măcar” (Romani 3.10). Nu, principiul a fost schimbat. Credinţa a fost socotită dreptate. Această credinţă nu îşi revendica nici cea mai mică pretenţie la propria dreptate; căci el credea în Cel care „îndreptăţeşte pe păcătos” (Romani 4.5).

 

Dar dacă Dumnezeu primeşte pe păcătoşi – pentru ce îi primeşte El? Primesc ei o mântuire desăvârşită, sau mai trebuie îndeplinite condiţii, înainte să fie obţinut ţelul final şi siguranţa lor să fie deplină? Spus pe scurt: pe ce se bazează mântuirea deplină a credinciosului? Evident la această întrebare trebuie să se dea răspuns, înainte ca sufletul să fie pe deplin liniştit şi să fi găsit pace. Una este să şti că acum stai în harul lui Dumnezeu, şi alt lucru este să şti că niciodată nu poţi pierde acest har. Dacă harul lui Dumnezeu ar depinde de mine, ar trebui, dacă privesc la mine, să mă tem permanent că îl voi pierde.

 

Sunt mulţi credincioşi, care recunosc pe deplin o mântuire liberă de moment, dar nu vor să recunoască, că aceasta ne dă şi o siguranţă necondiţionată pentru toate timpurile. Pentru oamenii aceştia păcătosul este îndreptăţit fără fapte, cel sfânt însă nu este. După ce legalitatea a fost exclusă la o uşă, ea este lăsată să intre iarăşi pe altă uşă. Rezultatul este în ambele cazuri acelaşi: îngâmfarea este facilitată; neîncrederea împotriva ta însuţi conduce la deznădejde; lucrarea lui Hristos este practic dată la o parte de la locul ei, acela de a da linişte sufletului, şi harul lui Dumnezeu este categoric tăgăduit.

 

În afară de aceasta Scriptura vorbeşte aşa de categoric despre acest subiect, ca despre oricare altul. Pe îndreptăţirea prin sângele lui Hristos ea construieşte siguranţa cea mai demnă de încredere cu privire la viitor. Ea ne spune, „că pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult, fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Romani 5.8-10).

 

Bat-Şeba

Şi dacă mă îndrept spre această ultimă dintre aceste patru femei şi citesc: „cea care fusese soţie a lui Urie”, în timp ce împreună cu Tamar, Rahav şi Rut îşi ocupă locul în genealogia Domnului, atunci mi se pare ca şi cum textul tocmai citat ar răsuna în urechile mele. În momentul în care mă gândesc la Bat-Şeba, înaintea privirii mele apare un nume mult mai mare decât al ei, cu care ea este legată în fărădelegea ei, despre care ea aminteşte, şi aproape că o alungă complet din gândurile mele. Mă gândesc la David [1] – David, copilul lui Dumnezeu, psalmistul plăcut al lui Israel, cu ale cărui cuvinte spirituale sufletele sfinţilor din toate veacurile au exprimat nostalgia lor după „Dumnezeul viu”! David a căzut. David a căzut aşa de adânc, că noi nu ne mirăm să vedem numele ei alături de cel al lui Tamar. David, omul după inima lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 13.22)! Ah, cât de multor vrăjmaşi ai Domnului le-ai dat prilej să hulească (2 Samuel 12.14)! Cât de mulţi din poporul lui Dumnezeu au trebuit să te deplângă! Era aceasta mărturia pe care inima lui Dumnezeu putea s-o recunoască? Era aceasta dorinţa sufletului tău după El? Ce ai făcut? Ai omorât un om în timpul slujirii lui cu credincioşie, care a fost plin de râvnă pentru tine, ca să ascunzi curvia ta? Ai fost tu omul, care în timpul fugii dinaintea duşmanului său, atunci când Providenţa l-a dat în mâinile tale, îi bătea inima, deoarece a tăiat colţul mantalei? (1 Samuel 24.5). Ah, noi suntem mai trişti decât a putut fi inima ta vreodată cu privire la Saul şi preluăm cuvintele tale, ca să te plângem: „Cum au căzut cei puternici şi şi-au pierdut armele de război!” (1 Samuel 1.27).

 

Şi cu adevărat, o, Doamne, Dumnezeul nostru, în prezenţa Ta nu se poate lăuda nici o făptură! Dacă David nu a putut, vom putea noi? Vai, dacă mă cunosc, ce pot face eu altceva, decât să-mi umplu gura cu ţărână şi veşnic să fiu mut înaintea Domnului! „Orice carne este ca iarba şi toată gloria ei ca floarea ierbii” (1 Petru 1.24). Şi, „cel care gândeşte că stă în picioare să fie atent să nu cadă” (1 Corinteni 10.12). Glasul, care a ajuns la urechea mea prin păcatul lui David, conţine mult mai mult decât o condamnare a lui David. Este propria mea condamnare. Pot eu spune, că aş fi mai bun? Îmi pot eu retrage mâna de pe mâna lui pătată de sânge? Vai, nu! Eu recunosc în el propria mea condamnare – şi aceasta nu numai ca păcătos, ci şi ca sfânt. De la început şi până la sfârşit relatarea despre căderea lui David pune înaintea ochilor mei certitudinea, că numai îndreptăţirea (justificarea) păcătosului poate fi felul îndreptăţirii mele. Este ca şi acea voce a lui Dumnezeu la potop, pe care oamenii o numesc ciudată şi contradictorie. Cu toate că Dumnezeu a exprimat sentinţa Lui asupra omului înainte de potop şi a nimicit fiinţele vii, deoarece „orice imaginaţie a gândurilor inimii lui [omului] era numai rău toată ziua” (Geneza 6.5), El explică după potop: „Nu voi mai blestema din nou pământul din cauza omului, pentru că gândul inimii omului este rău din tinereţea lui; nici nu voi mai lovi din nou tot ce este viu, cum am făcut” (Geneza 8.21).

 

Preamărit să fie Numele Lui, care nu a lăsat în mâinile mele siguranţa salvării Sale! Viaţa mea depinde de viaţa Unuia, care Şi-a ocupat locul în cer, după ce El prin Sine Însuşi a făcut curăţirea păcatelor mele. În glorie El este pentru mine la fel cum a fost pe cruce. El a fost primit de Dumnezeu şi în El am fost primit şi eu. „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14.9).

 

Dacă ar fi fost posibil pentru David, prin păcatele lui să cadă din mâna lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă în această chestiune ar fi căzut. Prin menţionarea acelei femei, care a luat parte la păcatul lui, în genealogie, văd că nu era posibil să cadă. Încă o dată, asemenea cazului lui Tamar, văd cum păcatul leagă pe Mântuitorul cu păcătoşii. Dumnezeu nu a ascuns nicidecum oroarea Lui cu privire la rău şi l-a făcut cunoscut în mod deosebit. În realitate era exclusiv harul, care L-a făcut să acţioneze astfel. „Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6.7). De aceea nu este nici o minune, că curvia şi uciderea se ridică mereu pe drumul lui David. Nici o minune, că sabia nu s-a îndepărtat de casa lui, şi că femeile lui au fost dezonorate în ziuă plină. Însă în mijlocul acestor spini şi mărăcini crescând, rodul şi urmarea păcatului, răsare o floare mică din acest pământ blestemat, ca mărturie despre harul care acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult (Romani 5.20). Din legătura lui David cu Bat-Şeba, pe care păcatul a realizat-o, a ieşit un copil, al cărui nume este următorul în genealogia Domnului. El primeşte, ca şi cum ar trebui să confirme adevărurile descrise, numele deosebit „Iedidia” (preaiubit al Domnului) (2 Samuel 12.25).

 

Şi este imaginaţie sau realitate, dacă presupunem că în acest nume este ceva din Numele Copilului născut de curând, care armonizează cu toate acestea? Dacă numele „Solomon”, „paşnic, iubitor de pace” pare probabil ciudat în legătură cu o istorie aşa de tristă, totuşi el nicidecum nu este necorespunzător în ordinea din această genealogie. El nu este nepotrivit în legătura cu Tamar, Rahav, Rut sau Bat-Şeba. Şi el este un nume binecuvântat, ca să încheie istoria celor patru nume – nume, prin care Dumnezeu, atunci când El le enumeră, vorbeşte despre ceea ce El iubeşte să prezinte. Altfel El nu ar fi folosit o astfel de ocazie minunată, ca să ne amintească de ele.

 

Dacă vreunuia, după toate câte am văzut, i se pare prea minunat, pentru ca această prezentare să poată fi din partea lui Dumnezeu, atunci doresc să-i amintesc cum odinioară un rug arzând a fost făcut o minune asemănătoare, ca să trezească atenţia unuia care trecea pe lângă el. Când apoi acesta s-a apropiat, a auzit un glas din rug, care anunţa că Dumnezeu era cu adevărat acolo. La fel să nu pară ciudat, dacă El şi astăzi printr-un fel de minune atrage pe oricine care este gata să asculte o istorisire, pe care El o relatează cu plăcere. Şi toţi, care trec pe alături, ca să vadă minunea, au voie, aşa cum a fost atunci tot aşa şi astăzi, să audă acelaşi glas.

 

Tradus de la: Die Frauen im Geschlechtsregister

 

Preluat din „A Study of the Psalms and other Papers”, ediţia a 5-a, Winschoten/NL, pag. 193-204; Bible Treasury, N 11 (1916), pag. 54–59.

 

Traducere: Ion Simionescu

 

 

 

Adnotare

 

[1]Citatul biblic justifică trecerea de la studiul despre Bat-Şeba la studiul despre David; căci, să observăm, că numele Bat-Şeba nici nu este numit! (remarca traducătorului)…………….

https://www.soundwords.de/ro/femeile-in-genealogia-domnului-isus-a11020.html…………

 

 

 

 

Om adevărat şi Dumnezeu adevărat

Filipeni 2.5-8

Willem Johannes Ouweneel

© Heijkoop-Verlag, Online începând de la: 07.10.2018, Actualizat: 07.10.2018

      

Versete călăuzitoare: Filipeni 2.5-8

 

Filipeni 2.5-8: Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi aluat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.

 

Cuprins

Felul de gândire al lui Hristos

Măcar că avea chipul lui Dumnezeu

„S-a dezbrăcat de pe Sine Însuşi”

„Făcându-Se asemenea oamenilor”

„Până la moarte”

Felul de gândire al lui Hristos

Dacă dispărem complet, dacă Domnul este totul iar noi învăţăm să privim pe frate cu ochii Săi, nu îl vom privi noi atunci mai pe sus de noi înşine şi nu vom urmări noi mai mult interesele altora, decât pe ale noastre? Pentru aceasta este necesar să fim în apropierea Domnului Isus şi să avem gândul care era în El atunci când a fost aici pe pământ. Ar trebui să privim acea desăvârşită bucurie de a se jertfi care L-a făcut să se coboare din cer pe pământ, care L-a făcut să meargă pe drumul cel mai de jos, pe El, Cel venit din înălţime. De ce a făcut Domnul Isus aceasta? Pentru că ne-a iubit! Şi această dragoste, această adevărată dragoste divină vrea numai un lucru: să slujească şi nu să I se slujească (Matei 20.28). Firea proprie, eul, vrea să i se slujească. Ceea ce lumea numeşte dragoste este deseori numai egocentrism, egoism, vrea numai să primească. Eul ocupă locul central. Numai Domnul Isus ne-a arătat adevărata dragoste, o dragoste în care S-a dăruit în totul, în care S-a dezbrăcat de dumnezeirea Sa şi S-a smerit devenind om, aşa cum găsim aici. Acesta este felul de a gândi cu care ar trebui să întâmpinăm pe fraţii şi surorile noastre. Vrem să ne ferim să studiem următoarele versete având ca ţintă numai contemplarea slavei Domnului Isus, oricât de bogată şi de preţioasă ar fi aceasta. Să reţinem că apostolul scrie aceasta aici ca să ne îndemne, ca la fiecare cuvânt pe care îl găsim aici referitor la Domnul Isus să ne spună: acest fel de gândire să fie în voi. La fiecare pas de smerenie al Domnului, apostolul ne spune: tot aşa trebuie să fie şi felul vostru de gândire. Atunci vom deveni mici în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, nu mai rămâne nimic din noi înşine atunci când vedem ce a făcut Domnul Isus şi ce aşteaptă apostolul de la noi sub călăuzirea Duhului Sfânt, şi anume, să avem felul de gândire care l-a caracterizat pe Domnul Isus atunci când a venit din cer şi a trăit aici pe pământ şi în cele din urmă a fost ascultător până la moartea pe cruce.

 

Aici nu este vorba de suferinţele Sale în lucrarea de ispăşire de pe cruce, prin care ne-a împăcat cu Dumnezeu. În acest sens Domnul Isus nu poate fi un model pentru noi. În această privinţă El a fost unic. Duhul Sfânt nu ne poate niciodată îndemna să urmăm pe Domnul Isus în dăruirea Sa pentru păcatele noastre. Noi nu ne putem dărui nici pentru păcatele noastre, şi nici pentru păcatele altora. De aceea aici nu este vorba de suferinţele pentru ispăşire, ci de sentimentele inimi Lui care L-au făcut pe Domnul să meargă pe acest drum greu, întunecat. Acest fel de gândire trebuie să fie în noi. Aceasta aşteaptă Domnul de la noi. El ni se prezintă şi ne spune: vezi tu drumul Meu pe care am mers? Vreau să-ţi dau putere, propria Mea putere, ca să înveţi să mergi şi tu pe el.

 

Măcar că avea chipul lui Dumnezeu

»Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu …« (Filipeni 2.5,6). Este important că apostolul începe aici prin a ne arăta pe ce treaptă deosebit de înaltă se afla Domnul Isus înainte de a se coborî pe cea mai de jos treaptă. Vedem mult mai clar cât de mult S-a coborât, dacă mai înainte vedem cât de înaltă a fost poziţia Sa. El a avut chipul lui Dumnezeu, sau cum spune traducerea engleză a avut »forma« lui Dumnezeu, adică natura Sa şi fiinţa Sa erau divine. El era Dumnezeu, Dumnezeu Fiul; El era Cuvântul vieţii, care era la Tatăl şi care ne-a fost descoperit (1 Ioan 1.1,2). El era Fiul Tatălui (2 Ioan 3), din veşnicie Fiu la sânul Tatălui, desfătarea Lui în toate zilele, veselindu-Se neîncetat înaintea Lui (Proverbe 8.30). El era Dumnezeu, Fiul, care era obişnuit să poruncească legiunilor de îngeri, El, Creatorul, prin care s-au făcut lumile (Evrei 1.2); care a chemat la existenţă toate lucrurile, care a vorbit, şi s-a făcut, a poruncit, şi a luat fiinţă (Psalmul 33.9). Aceasta era Persoana despre care citim aici că S-a dezbrăcat. »El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi nu a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob« (Filipeni 2.6,7). El nu a considerat ca ceva de dorit faptul de a fi egal cu Dumnezeu, ca ceva care merită să-l răpeşti. De ce nu? Deoarece El era egal cu Dumnezeu, deoarece El era în chipul lui Dumnezeu, poseda natura şi caracterul fiinţei lui Dumnezeu.

 

Când citim aceste versete ne aducem aminte de un alt om, de primul Adam. Ca şi cum Dumnezeu ar spune aici: să fie în voi gândul care era în ultimul Adam. Dumnezeu priveşte la noi şi se întreabă dacă El vede în noi viaţa primului Adam, sau viaţa ultimului Adam. Ai tu ca model de viaţă pe întâiul Adam? Atunci îţi voi spune ce a făcut întâiul Adam. El a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu! Diavolul a venit la Eva şi a zis: dacă vei mânca din pomul acesta, vei fii ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Geneza 3.5). Ea a ascultat mai bine de el, decât de Dumnezeu, căci ea privea ca pe ceva de dorit, a fi egal cu Dumnezeu. Adam s-a unit cu ea în acest lucru de apucat şi s-a înălţat pe sine însuşi. El nu a luat chip de rob. El era rob de la natură, dar a vrut să lepede acest jug de la el şi s-a ridicat la rangul lui Dumnezeu, ca să fie egal cu El, mâncând din pom. El s-a înălţat pe sine însuşi şi a devenit neascultător până la moarte, căci a ascultat de diavolul. S-a împlinit Cuvântul lui Dumnezeu care spunea că dacă va fi neascultător, va muri. De aceea Dumnezeu l-a coborât aşa de mult, aşa cum spune în Evanghelia după Luca 14.11: »Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat«.

 

Acesta este tabloul întâiului Adam; acesta este tabloul nostru. Noi ne-am întins spre ceea ce era Dumnezeu. Am vrut să devenim răpitori, ca să fim egali cu Dumnezeu, şi prin păcat am devenit asemenea lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, dar în acelaşi timp am fost subjugaţi de cel rău. Am devenit conştienţi că suntem goi, şi ne-am ascuns de El. În felul acesta am devenit neascultători până la moarte. Aceasta este starea întregii omeniri, căci acest Adam mort a devenit tatăl şi capul întregului neam de oameni.

 

Dumnezeu spune, acum a venit un al doilea Om. Dumnezeu a căutat mii de ani după acest al doilea, ultimul Adam. A privit (Psalmul 14), ca să vadă dacă este vreunul care să facă binele. A privit din ceruri peste fiii oamenilor, ca să vadă dacă era vreunul care-L caută pe Dumnezeu. Dar toţi s-au abătut, nu era nici unul care să aibă pricepere. Până în momentul când a venit acest Om, pe care Dumnezeu L-a privit treizeci de ani şi nu a găsit nimic în El care să fie în contradicţie cu caracterul Său, care să nu fie în concordanţă cu fiinţa Sa. După treizeci de ani s-a deschis cerul şi Dumnezeu a spus: »Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea« (Matei 3.17). El a spus aceasta despre Omul Isus Hristos, despre Cel ce avea chipul lui Dumnezeu şi care S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob.

 

„S-a dezbrăcat de pe Sine Însuşi”

Ce înseamnă să ne dezbrăcăm de noi înşine? Să ne gândim la 2 Corinteni 8.9: »Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat (căci avea chipul lui Dumnezeu), S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui voi să vă îmbogăţiţi«. El S-a făcut nimic, înaintea oamenilor Şi-a acoperit cu un voal slava Sa ca Dumnezeu. Desigur, El a fost Dumnezeu atunci când a fost aici pe pământ, tot aşa cum a fost când era în cer; aici însă nu a fost în slava Sa divină oficială. Dacă ar fi fost aşa, ne-ar fi nimicit pe toţi, căci nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască. El a fost aici într-o stare de smerenie aşa că rămăşiţa lui Israel, când se va întoarce în viitor la Dumnezeu, când se va gândi la starea ei de necredinţă din urmă, va spune: »El nu avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui nu avea nimic care să ne placă« (Isaia 53.2). Numai ucenicii Lui credincioşi au putut să spună mai târziu: »Noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl« (Ioan 1.14). Însă această slavă a fost numai din când în când vizibilă pentru cei credincioşi; nu purta nici-o aureolă. Ca Om a fost aici în totul asemenea nouă. El a venit într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Romani 3), cu toate că El nu a cunoscut păcatul, nu a făcut păcat şi nu a putut fi ispitit prin păcat. Aşa a fost El: Dumnezeu, care S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi ca să devină om. Faţă de noi a renunțat la slava Sa exterioară. Desigur Domnul Isus nu a renunţat la dumnezeirea Lui atunci când a venit pe pământ, aşa cum spun din păcate unii oameni din zilele noastre. Cum ar fi fost posibil ca El, care este Dumnezeu Însuşi, să renunţe la dumnezeirea Sa! Nu, El Şi-a acoperit cu un voal slava Sa numai cu privire la noi, ca să nu fim nimiciţi.

 

El a venit la noi ca un om, în totul asemenea nouă. Dar nu ca om simplu! Ne-am fi putut imagina că aici pe pământ I S-a acordat pretutindeni locul dintâi. Atunci când Domnul Isus a intrat în propria-I creaţie nu putea să fie altfel decât că El era Întâiul născut din toată creaţia (Coloseni 1.15). Creatorul a luat parte la propria Lui creaţie. Nu se cuvenea ca El să ocupe locul dintâi între creaturi? În El, prin El şi pentru El au fost create toate lucrurile (Coloseni 1.16). Însă la exterior El nu a ocupat locul dintâi. Căci potrivit felului Lui de a gândi, care Îl avea, nu a vrut să fie cel mai mare dintre oameni. El Însuşi spune: »Căci Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească …« (Matei 20.28). Ar fi fost de la sine înţeles dacă El, Creatorul tuturor lucrurilor, Domnul îngerilor, al împăraţilor şi al oamenilor ar fi venit ca să se lase slujit! Dar El a venit ca El Însuşi să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi! El spune ucenicilor Săi: »Căci care este cel mai mare; cine stă la masă, sau cine slujeşte la masă?« (Luca 22.27). El, Cel pe care ei Îl numeau Domnul, era în mijlocul lor ca unul care slujea. Acestea nu erau cuvinte rostite cu uşurătate, căci cu acest prilej El S-a încins, a luat apă, S-a plecat pe genunchi şi a spălat picioarele ucenicilor. Acesta era gândul care era în Hristos, acest fel de a gândi, de a se jertfi în totul pentru alţii, de a renunţa la Sine, de a nu se gândi la propriile interese, nici măcar la drepturile Lui de Creator, de Domn şi Stăpân, ci numai la alţii. Aceasta este dragostea. »Acest gând să fie şi în voi!« El a luat chip de rob, El, Cel care în acelaşi timp a rămas Dumnezeu. El a spus, după ce Dumnezeu a căutat în zadar mii de ani după unul care să facă binele: »Iată-Mă că vin! În sulul cărţii este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în înăuntrul inimii Mele« (Psalmul 40.7,8; Evrei 10.7). El a luat de bună voie chip de rob. Aceasta dovedeşte că El este Dumnezeu! Dacă nu ar fi fost Dumnezeu, nu ar fi putut să ia chipul unui rob. Noi oamenii suntem de la natură sclavi, ori sclavi ai păcatului, ori sclavi ai lui Dumnezeu. Şi îngerii sunt slujitori ai lui Dumnezeu; ei slujesc Domnului Isus. Nici ei, nici noi nu putem să luăm chip de rob, căci noi suntem deja sclavi. Ceea ce pentru un om este păcat, anume să-şi părăsească starea, era la El o faptă divină de dezbrăcare de Sine. El, Cel care era Dumnezeu, putea să se descopere în carne (1 Timotei 3.16). O Persoană cu chip de Dumnezeu şi cu chip de rob! Poţi tu să înţelegi aceasta? »Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl« (Matei 11.27). Taina Fiului este de neînţeles pentru fiii oamenilor. Chip de rob şi chip de Dumnezeu – ce opoziţie! Şi aceasta într-o persoană.

 

„Făcându-Se asemenea oamenilor”

În felul acesta a mers El aici ca Om pe pământ. »Făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om« (Filipeni 2.7,8). Nu era nici-o diferenţă în această privinţă. Nu a fost aşa cum deseori se aude spunând, că El a avut chip de om numai la exterior, că El a fost Dumnezeu într-o mantie de om. Nu, El a devenit în chip desăvârşit om, om în adevăratul sens al cuvântului, cu trup omenesc, cu suflet omenesc şi cu duh omenesc. El a flămânzit, după ce a umblat patruzeci de zile în pustie; a obosit şi a fost însetat, atunci când a stat la fântâna din Sihar; a fost un Om în totul asemenea nouă. Un Om venit în chip asemănător trupului păcatului, dar Unul care nu a cunoscut păcatul şi nu a făcut păcat. Aceasta este diferenţa – în rest în totul asemenea nouă. Aşa a mers El aici pe drumul Său. Înfăţişarea Lui nu a atras atenţia asupra Sa, atunci când a fost în mijlocul mulţimii, cu excepţia a ceea ce a făcut şi ce a spus, însă la exterior a fost un om ca şi noi. Nu era nimic deosebit de văzut la El, nimic care să ne atragă privirea (Isaia 53.2).

 

„Până la moarte”

Însă această dezbrăcare de Sine, această poziţie de sclav nu era de ajuns. Dacă după treizeci de ani S-ar fi întors la Dumnezeu, Dumnezeu I-ar fi spus, Celui ce a fost Rob: »Bine, Rob bun şi credincios …, intră în bucuria stăpânului Tău« (Matei 25.21). Domnul Isus S-ar fi putut întoarce în felul acesta înapoi, El nu ar fi trebuit să moară, căci El a fost fără păcat. Da, pentru noi moartea este ceva de la sine înţeles. »Plata păcatului este moartea« (Romani 6.23). »Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată« (Evrei 9.27). Dar El nu trebuia să moară. El nu a păcătuit. Pentru El nu era nici-o plată pentru păcat. Putea să se reîntoarcă la Dumnezeu şi ar fi fost răsplătit pentru slujba Lui făcută cu credincioşie aici pe pământ. Ce s-ar fi petrecut cu noi atunci? Judecata ta şi a mea ar fi fost cu mult mai îngrozitoare. Căci atunci când vom fi stat înaintea lui Dumnezeu şi vom fi zis: nu am putut face altfel, diavolul ne-a înşelat (compară cu Geneza 3.13), sau: am fost oameni mici, slabi, Dumnezeu a cerut prea mult de la noi, atunci Domnul Isus ne va fi spus (căci El va fi judecătorul: Ioan 5.22; Faptele apostolilor 17.31): Eu am umblat treizeci şi trei de ani pe pământ, în totul asemenea vouă. Nu am făcut niciodată ce nu a fost plăcut lui Dumnezeu. Aceasta ar mări acuzarea noastră şi mai mult, căci El este dovada vie că în principiu omul ar fi putut să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu, dacă ar fi fost ascultător. Dar Domnul Isus nu a ocolit moartea. El, Cel care S-a dezbrăcat de chipul Lui de Dumnezeu, după ce a luat chip de om, S-a smerit şi ca om. În exterior găsit ca un om, S-a smerit şi ca om a ocupat locul cel mai de jos, locul cel mai dispreţuit. Vreau să atrag din nou atenţia asupra esenţei acestor cuvinte, prin care conştiinţa şi inimile noastre să fie atinse. De ce sunt spuse toate acestea? Ca astfel felul de gândire care era în El, dându-Se pe deplin pe Sine şi gândindu-Se numai la alţii, pentru care a ocupat locul cel mai de jos, să fie şi în noi! Felul acesta de a gândi era plin de dragoste şi nu voia, nici nu putea să facă altceva, decât să slujească. O astfel de dragoste era în El şi ea L-a făcut să fie ascultător până la moarte, da, moarte de cruce.

 

El a devenit ascultător, El, Cel care în cer niciodată nu a trebuit să fie ascultător. În cer nu putea şti din experienţă ce este ascultarea. El era obişnuit ca să fie ascultat. El, Cel care a poruncit, şi s-a făcut, care a vorbit, şi a luat fiinţă. Legiuni de îngeri trebuiau să asculte de El. Însă El a venit pe pământ, şi cu toate că era Fiu, a trebuit să înveţe să asculte (Evrei 5.8). El a trebuit literalmente să experimenteze în trupul Său ce înseamnă să asculţi; care erau consecinţele cuvintelor: » Iată-Mă că vin! Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!« El a ştiut ce înseamnă aceasta. Căci El spune puţin mai înainte (Evrei 10): »Tu nu ai voit şi nu ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat.« El a vrut să se dea pe Sine ca jertfă; El, Cel care nu trebuia să moară, S-a întrupat în carne şi sânge ca să poată muri (Evrei 2.14). A venit ca om pe pământ, ca să devină ascultător până la moarte. A învăţat aceasta în practica cea mai aspră a vieţii. Nu într-o viaţă aşa cum o avem noi, ci într-o viaţă în care Dumnezeu I-a arătat drumul care sfârşea pe cruce. El putea spune: »Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu forţa, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu« (Ioan 10.17,18). Tatăl I-a dat o poruncă, şi El a fost ascultător de această poruncă, ascultător până la moarte, căci Tatăl I-a poruncit să-Şi dea viaţa, ca iarăşi s-o ia. El a fost ascultător, căci era călăuzit de acest gând şi pentru că S-a gândit la persoane care nicidecum nu erau demne de aşa ceva şi care nicidecum nu întrebau de aşa ceva. Şi fraţii şi surorile noastre nu aşteaptă totdeauna de la noi ca să ne dăruim pentru ei. După etalonul nostru ei nici nu au meritat totdeauna ca să fie priviţi mai pe sus de noi înşine. Şi totuşi, întrebarea este nu dacă ei sunt demni, ci dacă noi suntem călăuziţi de gândul Domnului Isus, care S-a dat pe Sine pentru tine şi pentru mine atunci când nu era nimic atrăgător în noi înşine pentru care să fi mers cu plăcere la moarte. El a făcut-o pentru că Tatăl I-a dat o poruncă şi pentru că El Însuşi a avut dorinţa să-Şi dea viaţa şi prin aceasta să ne câştige pentru Sine. Aceasta este dragoste! »Gândul acesta să fie în voi, care a fost şi în Hristos Isus.« Un fel de a gândi care sfârşeşte pe cruce, dacă trebuie.

 

 Şti tu ce este crucea? Nu mă refer la cruce, ca loc unde a avut loc împăcarea noastră, ci la cruce, aşa cum ea ar trebui să însemne în viaţa mea şi a ta, căci aici este vorba de modele pentru noi. Şi noi trebuie să ne luăm crucea şi să urmăm pe Domnul. Şi drumul nostru poate realmente, sau simbolic să sfârşească la cruce, dacă felul nostru de a gândi este asemenea aceluia al Domnului Isus. Mulţi oameni au o cruciuliţă care atârnă pe perete în cameră, sau la gât. Crucea a devenit un simbol de onoare. Constantin cel Mare a spus că el a învins prin acest simbol. Dar aici crucea nu este o onoare, ci locul celei mai mari ruşini. Domnul Isus a suferit crucea, nu a luat seama la ruşine (Evrei 12.2). În Galateni 5.11 şi 1 Corinteni 1.23 citim despre cruce că este un »prilej de poticnire«. Da, crucea este un prilej de poticnire! Am vorbit în această săptămână cu o evreică despre Evanghelie şi am observat din nou că oamenii, şi în mod deosebit iudeii, nu vor să fie salvaţi de cineva care a atârnat pe cruce. Nu există ceva mai ruşinos şi mai dispreţuitor ca şi crucea lui Isus. Când Pavel a venit la corinteni, la cei înţelepţi, care aveau păreri foarte bune despre ei, a zis: la voi, care credeţi că sunteţi foarte înţelepţi, nu am putut veni cu înţelepciunea lui Dumnezeu, cu ceea ce conţin hotărârile lui Dumnezeu. V-am putut vorbi numai despre crucea dispreţuită; despre Isus Hristos, şi El răstignit (1 Corinteni 2). Noi însă propovăduim pe Hristos răstignit. Da, aceasta este necesar pentru oamenii care au păreri înalte despre ei; aceştia trebuie să facă cunoştinţă cu crucea aducătoare de dispreţ, ca acolo să-şi vadă propria nimicnicie.

 

Tradus de la: Wahrer Mensch und Wahrer Gott

 

Extras din cartea Christus unser Leben, Heijkoop-Verlag, 1984, pag. 41–48

 

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/om-adevarat-si-dumnezeu-adevarat-a11353.html

 

 

 

Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (2), de Dirk Schürmann

Jertfitorul şi preoţii

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

       

Cuprins

1. Jertfitorul
2. Persoana jertfitorului
3. Activităţile jertfitorului
4. Preoţii
5. Persoana preotului
6. Activităţile preoţilor

Versete călăuzitoare: Leviticul 1

 

1. Jertfitorul
2. Persoana jertfitorului

Acum se pune întrebarea: Cine este jertfitorul? Dacă ne gândim la caracterul model, atunci trebuie să spunem, că aici putem vedea mai multe aspecte:

 

Pe de o parte noi nici nu putem jertfi lui Dumnezeu, căci noi nu avem nimic, pe care I le-am putea aduce. Singurul, care putea aduce o jertfă plăcută lui Dumnezeu, era Domnul Isus. Şi aşa se spune despre Hristos în epistola către Evrei 9.14, că El „prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu.” Prin aceasta vrea să se spună: El S-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu ca jertfă. Hristos este în sensul acesta atât Jertfitorul cât şi jertfa.

 

Dar pe de altă parte şi noi suntem chemaţi, să aducem trupurile noastre ca jertfă. Astfel în Efeseni 5.2 suntem îndemnaţi: „umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă!” Aceasta înseamnă deci: ceea ce Hristos a făcut, aceea să facem şi noi. Aşa cum El S-a adus lui Dumnezeu ca jertfă, aşa să facem şi noi, dacă umblăm în dragoste.

 

Apoi noi putem desigur să privim poporul lui Dumnezeu din zilele noastre şi să vedem pe fiecare din acest popor, care a fost salvat, care a fost eliberat, care vrea să aducă ceva lui Dumnezeu. Acestuia Dumnezeu îi spune, cum şi cu ce poate veni şi ce Îi este plăcut Lui. Aceasta este valabil de fapt în general pentru toate jertfele. Deci când noi venim la Dumnezeu şi dorim să-I dăm ceva, atunci Dumnezeu ne spune şi ce putem să-I aducem, şi anume, ceva care se înalţă spre El. Această jertfă este desigur iarăşi Hristos – ceea ce noi am văzut de la El ca glorii în jertfa pe care El a adus-o conform cu Evrei 9.14. Această parte subiectivă o avem aici în primul rând înaintea noastră. Aceasta dovedeşte de exemplu faptul că la jertfirea porumbelului ceva trebuia aruncat. Însă aceasta nu putea fi la Domnul Isus.

 

2. Activităţile jertfitorului

Aducerea darului său de jertfă

 

Jertfitorul nu putea aduce orice jertfă – el trebuia să aducă un animal de parte bărbătească fără greşeli. Faptul că aceste două însuşiri trebuiau să existe, înseamnă: jertfitorul trebuia să se preocupe cu ceea ce el voia să aducă. El trebuia să aleagă acasă, abia după aceea putea veni la intrarea cortului şi să ofere lui Dumnezeu jertfa sa.

 

În Leviticul 1.5 este vorba de viţel. În ebraică se spune de fapt „fiul turmei de viţei” în loc de „viţelul tânăr”, aşa cum este în anumite traduceri. Aceasta lasă să se înţeleagă, că trebuia să fie cel mai bun bou al cirezii. Aceasta are pentru noi două înţelesuri. Înţelesul obiectiv: Domnul Isus era cel mai bun dintre toţi. Ceva mai înalt, ceva mai bun decât El nu era şi nu este. Pe de altă parte înseamnă că cel care aducea jertfa trebuia să accepte să-l coste ceva, ca să aducă această jertfă de ardere de tot. La fel este şi la noi astăzi în sens subiectiv: noi trebuie să petrecem timp în rugăciune. Noi trebuie să investim timp şi oboseală, ca să ne preocupăm cu El şi să cunoaştem scumpătatea lucrării Sale, şi apoi să aducem adorare. Astfel noi în fiecare săptămână trebuie să ne preocupăm din nou cu Domnul Isus, ca să descoperim mereu glorii noi în El, pe care le putem aduce Tatălui în adorare.

 

La intrarea cortului

 

Aceste jertfe trebuiau aduse la intrarea cortului întâlnirii. Aceasta arată că jertfele au fost aduse la locul unde se strângeau laolaltă şi se întâlneau cu Domnul. Acolo se puneau jertfele la dispoziţia Domnului, aşa cum şi Domnul Isus S-a jertfit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu fără pată. El S-a adus lui Dumnezeu; El S-a pus la dispoziţia Lui. – Adorarea are loc şi astăzi în măsura cea mai înaltă la masa Domnului (în imaginea altarului; vezi 1 Corinteni 10), când noi ne strângem acolo împreună cu fraţii noştri şi cu surorile noastre, pentru ca împreună să aducem adorare lui Dumnezeu în prezenţa Domnului.

 

Să-şi pună mâna pe capul jertfei

 

Prin faptul că cel care aducea jertfa îşi punea mâna pe capul animalului de jertfă, el se făcea una cu jertfa care urma să fie de un parfum plăcut pentru Dumnezeu. Această jertfă va transmite asupra lui această mireasmă plăcută dinaintea lui Dumnezeu: „va fi plăcut pentru el” (n. tr.: traducerile în limba română redau ideea aceasta prin: „îi va fi primit”).

 

Deoarece Domnul Isus S-a oferit (S-a adus) ca jertfă, Dumnezeu putea spune: „Acesta este Acela în care Mi-am găsit plăcerea”. Această dăruire era o mare bucurie pentru Dumnezeu. De aceea Domnul spune şi: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa” (Ioan 10.17). Dar când noi Îl aducem pe Hristos înaintea lui Dumnezeu, atunci putem şti că aceasta este şi pentru noi o plăcere. Simbolic noi putem pune mâna pe capul acestei jertfe, ne putem face una cu jertfa aceasta. Căci punerea mâinilor înseamnă – aşa cum de exemplu aceasta ne este arătat clar în 1 Timotei 5.22 –, că noi avem parte la o chestiune şi ne facem una cu ea. Astfel noi suntem văzuţi pe deplin una cu această jertfă, când noi simbolic punem mâna pe capul acestei jertfe. Atunci Dumnezeu ne vede una cu această jertfă; El găseşte bucuria, pe care o are în această jertfă, şi cu privire la noi; El vede gloria, pe care o vede în această jertfă, şi la noi; şi valoarea acestei jertfe este valoarea pe care Dumnezeu o vede şi în noi. Deci prin faptul că ne punem mâna pe capul jertfei arderii de tot, toată graţia acestei jertfe trece asupra noastră. Dacă în Leviticul 1.4 se spune: „Să-şi pună mâna pe capul arderii de tot, şi va fi plăcută pentru el”, atunci Dumnezeu are plăcere în aceeaşi măsură de cel care aduce jertfa ca de jertfa însăşi. Putem înţelege aceasta numai dacă cunoaştem învăţătura Noului Testament cu privire la noi despre „a fi în Hristos”.

 

Cu toate că aici nu este vorba de jertfa pentru păcat, se spune totuşi, că jertfa face ispăşire. Ispăşirea în acest caz nu înseamnă în primul rând ispăşirea pentru păcate, ca în cazul jertfei pentru păcat. Aici nu este vorba de căderi sau de păcatele noastre, ci este vorba mai degrabă de gloria a ceea ce a fost făcut faţă de noi. Nu numai că tot ceea ce vorbea despre păcat a fost acoperit – în limba ebraică „ispăşire” vine de la „a acoperi” –, ci cu noi s-a petrecut ceva. Noi suntem acoperiţi cu graţie, cu gloria acestei jertfe. Nu numai că Dumnezeu nu mai vede la noi nici un păcat, nici o slăbiciune, nici o nedesăvârşire, ci El vede numai supunerea şi aptitudinea lui Hristos de a împlini voia lui Dumnezeu, şi că El a făcut aceasta. Epistola către Efeseni capitolul 1 esprimă aceasta în felul următor: noi am fost făcuţi plăcuţi în Preaiubitul. Aşa cum El este plăcut înaintea lui Dumnezeu, la fel suntem şi noi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta a făcut El cu noi, cei care eram păcătoşi. Întreaga valoare a jertfei Sale trece asupra noastră.

 

Ispăşire înseamnă două lucruri:

 

Îndepărtarea mâniei:

Găsim aceasta de exemplu în Numeri 17, când Aaron face ispăşire pentru popor cu lucrarea de tămâiere, sau în 1 Cronici 21, când David sacrifică boii pe aria lui Ornan. Găsim aceasta şi în Geneza 32, când Iacov potoleşte mânia lui Esau printr-un dar. În contextul acestei întâmplări se întâlneşte pentru prima dată în Biblie cuvântul acesta.

 

Satisfacere:

În întâmplarea cu Iacov şi Esau vedem că este vorba şi de a da ceva cuiva, prin care îi faci o bucurie, îl satisfaci, îi faci un serviciu. (Desigur aici era vorba şi de faptul că Iacov s-a făcut vinovat faţă de Esau.) Deci ispăşire înseamnă şi a satisface.

 

Înjunghierea

 

Apoi se spune: „Să înjunghie viţelul înaintea Domnului” (Levitic 1.5). Aici ni se aminteşte că Domnul Şi-a dat viaţa de bună voie. El a lăsat viaţa Sa – aceasta este o altă activitate a celui care aducea jertfa. Niciodată preotul nu avea a face ceva cu înjunghierea. Chiar şi atunci când noi aducem „jertfa de ardere de tot” ne gândim că Domnul Isus Şi-a dat viaţa, că El Însuşi a trebuit să moară. Am văzut că cuvântul „viţelul” înseamnă de fapt „fiul cirezii”. Aceasta ne aminteşte şi de faptul, că era un Fiu, care S-a dat pe Sine la moarte, era Fiul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, care stătea în această relaţie şi atunci când era Om şi I S-a adresat Lui cu cuvintele „Ava, Tată”. Singurul Fiu de la sânul Tatălui trebuia să devină această jertfă.

 

Viţelul este înjunghiat înaintea Domnului. Aceasta înseamnă că trebuia să aibă loc cu privire la Dumnezeu.

 

Păsărea nu putea fi despicată. În cazul acesta nu se vedeau alte detalii lăuntrice. În imagine vedem aici că sunt din aceia care aduc jertfă şi care din păcate nu sunt în stare să vadă motivele lăuntrice ale lui Hristos, dragostea Sa pentru Tatăl şi faţă de noi oamenii, dăruirea Lui faţă de Dumnezeu, voinţa şi energia Sa în împlinirea planului lui Dumnezeu, şi nu preţuiesc desăvârşirea acestor însuşiri.

 

Jupuirea pielii

 

Jupuirea pielii vorbeşte despre faptul că noi recunoaştem cum Domnul a revelat deplin la cruce pentru ochiul credinţei toate motivele Lui lăuntrice.

 

Dacă se priveşte în afară jertfa de ardere de tot, atunci desăvârşirea şi gloria jertfei nu se văd încă clar; se vede numai că era desăvârşită în exterior şi era un animal de parte bărbătească, un viţel. Dar când se jupoaie pielea şi tot ce este lăuntric este descoperit, toate părţile jertfei sunt despărţite, atunci devine vizibil că fiecare parte a jertfei este desăvârşită.

 

Tăierea în bucăţi

 

Măruntaiele vorbesc despre sentimente, pieptul vorbeşte despre dragostea Sa şi coapsele despre puterea şi energia cu care El a înaintat până la extrem, ca să glorifice pe Dumnezeu la cruce. Grăsimea vorbeşte despre energia deplină a voinţei – în sens pozitiv despre ceea ce este cel mai bun, în sens negativ despre ce este cel mai rău. Ce energie L-a mânat pe Domnul – aşa cum ne arată evangheliile, şi în mod deosebit evanghelia după Ioan –, să împlinească voia lui Dumnezeu. Aici sunt văzute gloriile în particularităţile lor.

 

Spălarea

 

După aceea citim că măruntaiele şi picioarele trebuiau spălate cu apă. Aceasta trebuia să se facă, nu pentru că aceste părţi erau murdare, ci spălarea trebuia să arate că măruntaiele erau curate. Spălarea cu apă este aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în puterea lui curăţitoare. Aplicat la noi înseamnă că întotdeauna este ceva care trebuie înlăturat. Însă la Domnul Isus nu se putea găsi ceva, care să nu fie curat.

 

Un animal curat se caracteriza prin aceea, că avea copita despicată şi rumega. Copita stă în legătură cu piciorul şi rumegarea (care se face cu stomacul) stă în legătură cu măruntaiele. Picioarele vorbesc despre umblare, măruntaiele despre motivaţiile lăuntrice. Era deci important ca aceste două aspecte – picioarele şi măruntaiele – să fie în ordine. Umblarea fariseică corectă având o inimă rece este la fel de neplăcută lui Dumnezeu ca atunci când ai o inimă pentru El şi Cuvântul Său, dar cu toate acestea eşti indiferent în umblare. De aceea aici sunt spălate picioarele şi măruntaiele; nu pentru a îndepărta vreo murdărie, ci ca să se arate, că în ceea ce priveşte această curăţie, totul era desăvârşit. Domnul Isus putea spune: „[Sunt] întocmai ceea ce vă şi spun” (Ioan 8.25).

 

Capul este locul unde se află mintea. Domnul ştia în chip desăvârşit toate gândurile lui Dumnezeu. „Isus deci, ştiind toate cele care urmau să vină asupra Lui, …” (Ioan 18.4). Ştiind pe deplin totul, El a mers pe drumul ascultării până la cruce în deplină concordanţă cu Tatăl Său. Despre cap şi despre grăsime nu se spune că ele trebuiau spălate cu apă. Hotărârea Lui şi energia dăruirii Lui faţă de Dumnezeu mergeau în urmă până în veşnicia trecută. Acolo El spune: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10.7).

 

1. Preoţii
2. Persoana preotului

Acum urmează slujba preoţilor. Preoţii aveau aptitudinea să facă slujbe pentru Dumnezeu în Locul Preasfânt, şi ştiau cum trebuiau făcute aceste lucruri pentru Dumnezeu. Dacă noi aducem slujba adorării ca aceia care sunt preoţi, atunci depinde de aptitudinea noastră să ştim cum doreşte Dumnezeu să I se aducă ceva. Este însă remarcabil, că preoţii nu ar fi avut nimic de făcut, dacă mai înainte cel care aducea jertfa nu era pregătit să aducă o jertfă. Astfel pentru o adevărată slujbă de adorare este nevoie atât de solicitudinea inimii, cât şi de aptitudinea de a face slujba aşa cum se cuvine pentru Dumnezeu. Aici nu este vorba de marele preot Aaron – o imagine a Domnului Isus –, ci este vorba de preoţi (familia preoţească), care atunci erau într-adevăr puţini din popor, însă astăzi sunt toţi credincioşii. Însă aici nu este vorba de această realitate obiectivă, că noi toţi în ceea ce priveşte poziţia suntem preoţi. Aici este vorba – ca pretutindeni în imaginile Vechiului Testament – de partea subiectivă, de realizarea practică a poziţiei noastre. Prin aceasta preoţii sunt o imagine a acelora care sunt experimentaţi practic să facă slujba înaintea lui Dumnezeu. La fel este şi astăzi la noi. Nu toţi au aptitudinea în mod practic să facă slujba preoţească a adorării. Ei nu sunt în stare să propună cântarea potrivită, să spună o rugăciune potrivită, să citească un text potrivit sau în rugăciune liniştită să formuleze gânduri potrivite. Cu toate că ei sunt preoţi, mulţi nu pot exercita această slujbă. Şi despre această practică ne relatează Vechiul Testament.

 

În cazul preoţilor nu citim nimic despre punerea mâinilor. Despre preotul, care aici aduce jertfa, nu se spune nici că jertfa este plăcută pentru el. Căci pentru preot aceasta nu joacă nici un rol. Un preot, care este obişnuit să slujească în Locul Sfânt, este el însuşi plăcut. El a devenit plăcut în momentul când a fost sfinţit ca preot prin jertfele care erau aduse la sfinţirea lui. Preotul se ocupă exclusiv cu jertfa însăţi. Preoţii sunt obişnuiţi să exercite slujbe spirituale, sunt obişnuiţi să fie în prezenţa lui Dumnezeu, pot exprima în cuvinte gândurile adânci, pe care le găsim în jertfa de ardere de tot, unde noi, ca cei care aduc jertfa, uneori trebuie să căutăm cuvinte. Între noi sunt şi fiice ale lui Aaron, care aparţin familiei preoţeşti, Adunării, dar care nu sunt obişnuite ca fiii lui Aaron, să intre în Locul Sfânt în putere spirituală. Însă prin aceasta nu este vorba de surorile, care trebuie să tacă în adunări. Ele pot, dacă s-au preocupat mult cu Domnul şi lucrarea Sa, desigur să fie în stare să exercite slujbă preoţească şi în mod practic. Însă ele aduc cuvintele lor în linişte înaintea lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta sunt şi fii ai preoţilor, care sunt prea tineri pentru a putea exercita slujbe preoţeşti, şi sunt şi din aceia care au un handicap. Nici aceştia nu pot exercita slujbă preoţească.

 

Dacă vedem pe fiii lui Aaron ca „preoţi”, atunci îi vedem în aptitudinea lor personală de a face slujba; dacă îi vedem ca fii „ai preotului”, atunci îi vedem mai mult în dependenţa lor de marele preot. La fel şi noi putem numai prin El – adică prin Marele Preot Isus Hristos – să aducem lui Dumnezeu jertfe de laudă

 

2. Activităţile preoţilor

Preotul avea alte sarcini decât cel care aducea jertfa. El era în mod normal preocupat cu toate acele activităţi care stau în legătură cu altarul; stropirea sângelui pe altar, să pregătească focul pe altar cu lemne, să pună pe altar bucăţile şi să tămâieze totul pe altar. Aceste activităţi stau în legătură cu faptul că în mod obişnuit ei lucrează în Locul sfânt şi au cunoştinţă despre ceea ce este în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu şi cu ceea ce are valoare pentru Dumnezeu. Aşa cum am spus: în ceea ce priveşte poziţia, noi toţi suntem astăzi preoţi, dar realizarea practică a slujirii noastre preoţeşti depinde de practica noastră spirituală în apropierea Domnului. Cel care aduce jertfa este un credincios, care într-adevăr aduce adorare lui Dumnezeu – adică (ca să rămânem în cadrul jertfei arderii de tot), el exprimă faţă de Dumnezeu bucuria lui că Hristos L-a onorat şi glorificat pe Dumnezeu aşa de mult la cruce –, dar care încă nu înţelege destul de bine diferite lucruri din această slujbă. În practică astăzi „aducători de jertfă” şi „preoţii” sunt credincioşii cu înţelegere diferită şi/sau probabil apropiere diferită de Domnul.

 

Despicarea capului

 

În cazul porumbelului preotul trebuia să facă în locul celui care aducea jertfa chiar şi activitatea de omorâre. Sunt unii aducători de jertfă care nu văd gloria morţii Domnului Isus.

 

Să aducă sângele şi să-l stropească

 

Potrivit cu Levitic 17.11 sufletul este în sânge. Sufletul este viaţa. Însă sângele este principiul vieţii numai atâta timp cât este în trup. Dacă este vărsat, sângele este o imagine a pătrunderii morţii.

 

Preoţii trebuiau să aducă sângele şi să-l stropească în jurul altarului. Faptul că aici se vorbeşte despre ispăşire şi moarte, arată că a trebuit să se acţioneze cu privire la păcat. Chiar dacă aici nu este gândul referitor la jertfa pentru păcat, totuşi ni se aminteşte că păcatul era prezent. La fel şi Domnul Isus a devenit jertfa de ardere de tot pe locul păcatului – pe pământul acesta, unde a pătruns păcatul – şi pe cruce, unde păcatul a atins punctul lui culminant. Acolo la cruce a curs şi sângele Lui. Acest sânge este semnul pentru faptul că moartea a avut loc, că a avut loc ispăşirea şi Dumnezeu a fost satisfăcut cu privire la păcat. Sângele trebuia stropit de jur împrejur, ca să se poată vedea din toate părţile că totul a fost pus în ordine cu privire la păcat. Învăţăm astfel cum acest cort poate fi şi un cort al întâlnirii, unde se poate veni laolaltă cu Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi.

 

Aşezarea lemnelor şi focului

 

Preoţii se preocupă apoi cu lemnul şi cu focul. În vorbirea simbolică a Vechiului Testament focul vorbeşte întotdeauna despre sfinţenia verificatoare a lui Dumnezeu în judecată sau în curăţire sau prin foc se dă dovada că un metal este curat. Domnul Isus a permis să treacă multe peste El, prin care a dovedit curăţia Sa şi dăruirea Sa, şi El a mers în judecata lui Dumnezeu. Astfel preoţii văd toate etapele şi conţinutul întreg al încercărilor din partea lui Dumnezeu prin care a trecut Domnul Isus.

 

Aşezarea bucăţilor pe altar

 

Preoţii prezintă deci fiecare bucată a jertfei pe altar. Ei pot aşeza totul înaintea lui Dumnezeu într-un fel în care totul este plăcut Lui. Preoţii aflaţi în exercitarea funcţiei pot vedea astăzi cum Domnul Isus S-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu cu toate aptitudinile şi însuşirile Lui, şi pot de asemenea să le facă cunoscut înaintea lui Dumnezeu. Nu sunt fraţi şi surori care au simţul deosebit să arate cum unele versete biblice, care vorbesc despre Domnul Isus, scot în mod deosebit în evidenţă aptitudinile şi însuşirile Domnului? Aceştia au probabil şi aptitudinea să exprime aceste lucruri în cuvinte în rugăciune, ceea ce de la alţii acestea se înalţă spre Dumnezeu numai ca simţăminte neclare.

 

Separarea guşii

 

Guşa porumbelului trebuia aruncată. S-ar putea ca noi să avem gânduri greşite referitoare la Persoana Domnului Isus sau la lucrarea Sa. Atunci slujba preotului este să îndepărteze acestea, ca ele să nu ajungă pe altar. Totodată este posibil ca noi înşine să ne murdărim. Şi în privinţa aceasta preoţii trebuie să fie un ajutor eficace. Această mijlocire nu are nimic a face cu poziţia noastră. Principial noi toţi suntem în aceeaşi apropiere de Dumnezeu şi nu mai avem nevoie de un mijlocitor. Însă în practică este aşa, că sunt fraţi şi surori, care cu privire la închinare/adorare au gânduri care nu sunt în concordanţă cu Scriptura. Arunci este important ca acestea să fie corectate. Dar probabil sunt fraţi şi surori care sunt mai aproape de Domnul şi pot corecta aceasta. „Preoţii” din Vechiul Testament sunt o imagine a acestora. În practică aceasta se arată de exemplu probabil în aceea că gândurile cu rătăcirile lor, pe care şi le face fratele A, sunt aduse deodată corectate înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune cu glas tare de către fratele B.

 

Smulgerea penelor

 

Aceasta este semnul vizibil că porumbelul nu mai are posibilitatea să zboare. Probabil aceasta face aluzie la faptul că Domnul Isus a renunţat să Se reîntoarcă în cer, fără să înfăptuiască lucrarea.

 

Tămâierea

 

Domnul Isus a devenit jertfa de ardere de tot exact pe locul dinaintea lui Dumnezeu unde Dumnezeu a lăsat să vină asupra Lui sentinţa cu privire la păcat. Şi aici la jertfa arderii de tot ni se aminteşte de problema păcatului. Animalul pentru jertfa de ardere de tot trebuia să moară. Hristos a luat păcatul ca prilej să glorifice pe Dumnezeu. Glorificarea lui Dumnezeu înseamnă: să prezinţi gloriile minunate şi frumuseţea însuşirilor lui Dumnezeu, respectiv să le exprimi:

 

Căci El a glorificat sfinţenia lui Dumnezeu, prin aceea că El a fost părăsit de Dumnezeu din cauza păcatului.

 

La fel, El a glorificat dreptatea lui Dumnezeu, prin aceea că El a trebuit să ia asupra Lui toată pedeapsa păcatului şi El a luat-o, cu toate că era Fiu.

 

El a glorificat şi dragostea lui Dumnezeu, prin aceea că El a arătat că Dumnezeu a adus sentinţa nu asupra noastră, care de fapt noi o meritam, ci că El a adus-o asupra Fiului Său curat şi nevinovat şi nu L-a cruţat.

 

Vedem aici şi că harul lui Dumnezeu a fost glorificat, prin aceea că Dumnezeu S-a coborât la păcătoşii vinovaţi, care erau total dependenţi de favoarea Sa;

 

şi îndurarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu S-a plecat spre făpturi aşa de sărmane şi nenorocite, cum eram noi.

 

Prin faptul că Domnul Isus a luat păcatul ca prilej pentru glorificarea lui Dumnezeu, acum este posibil ca Dumnezeu să ne socotească nouă buna Sa plăcere, pe care El a găsit-o în jertfă.

 

Jertfa era o jertfă de mireasmă plăcută Domnului. De altfel aceasta este valabil pentru toate treptele acestei jertfe. Chiar şi cea mai slabă jertfă era o jertfă de o mireasmă plăcută Domnului. Preţuirea din partea lui Dumnezeu este aceeaşi, chiar dacă preţuirea din partea celui care aduce jertfa nu este aceeaşi. Ce mângâiere!

 

Jertfa pentru păcat a fost de asemenea complet mistuită de foc. Însă ea nu era tămâiată ci arsă complet. Ea nu era o jertfă de o mireasmă plăcută lui Dumnezeu. Ea era arsă în afara taberei şi nu pe altar ca jertfa arderii de tot.

 

Totul din jertfa arderii de tot trebuia să se înalţe ca mireasmă, totul trebuia mistuit. Nu rămânea nimic, toate valorile mari se transformau în mireasmă; totul era mistuit prin foc. Focul vorbeşte, aşa cum am spus mai înainte, despre sfinţenia verificatoare a lui Dumnezeu, despre judecată sau curăţire, sau dă dovada că un metal este curat. Domnul Isus a avut parte pe Golgota de judecata lui Dumnezeu. Însă tocmai aceste cele mai grele ceasuri au slujit la revelarea desăvârşirii Sale. Aceasta era mireasma plăcută care s-a înălţat de pe cruce spre Dumnezeu. Devotamentul Lui, ascultarea Lui, dragostea Lui, sfinţenia Lui – toate au fost aduse la lumină în cel mai înalt grad. Dacă noi admirăm fiecare parte a jertfei arderii de tot şi le spălăm, ca să vedem curăţia, cu toate acestea din aceasta nu rezultă nici o mireasmă plăcută. Mireasma plăcută o vedem în momentul când Domnul Isus a mers în moarte şi a oferit totul spre glorificarea lui Dumnezeu. Toate însuşirile lui Dumnezeu au fost aduse la lumină în chip desăvârşit în toată frumuseţea lor prin El. Căci acum a devenit vizibilă şi dragostea, dreptatea, îndurarea şi maiestatea lui Dumnezeu. Ca să repetăm:

 

Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, că El L-a dat pe singurul Său Fiu şi nu L-a cruţat.

 

Dumnezeu era aşa de drept, că El, când era vorba de păcat, nu a făcut nici o excepţie, chiar şi atunci când era vorba de Fiul Său, după ce acesta S-a încărcat cu păcatele noastre şi S-a lăsat făcut păcat pentru noi.

 

Îndurarea lui Dumnezeu a venit la lumină: căci El Însuşi S-a îndurat de aceia care erau vrăjmaşii Lui, şi le-a adus mântuirea.

 

Maiestatea lui Dumnezeu a devenit vizibilă prin aceea că judecata a fost exercitată în toată puterea ei.

 

Jertfa de ardere de tot era o jertfă de foc, nimic din ea nu trebuia fiert. La fierbere apa nu poate fi încălzită mai mult de 100 de grade. Domnul Isus a trebuit să aibă parte de cea mai mare încercare şi nimic nu a fost diminuat. Important este şi faptul că aici se spune: „Preotul să le ardă [cuvânt folosit şi pentru arderea tămâiei; de aceea şi exprimarea „tămâiere”] pe toate pe altar.” Este o jertfă totală a lui Hristos pentru Dumnezeu. Hristos nu a reţinut nimic. Ca rezultat al acestei jertfe, păcatele sunt îndepărtate prin această jertfă pentru totdeauna (veşnic) dinaintea ochilor lui Dumnezeu (Ioan 1.29; Evrei 6.26).

 

1. Darby scrie în privinţa aceasta în scrierea lui Synopsis:

 

Atunci când El era pe locul păcatului ascultarea Lui era desăvârşită şi Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit în tot ce este El. Hristos, care Se dedică pe deplin lui Dumnezeu pentru exprimarea deplină a gloriei Sale, suferă deci aici încercarea totală a judecăţii. Focul verifică ce este El. El a fost sărat cu foc. Sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu verifică totul până la extrem în puterea judecăţii Sale, ce este în El. Sudoarea ca sângele, implorarea impresionantă din Ghetsimani, suferinţa profundă de pe cruce, în conştienţa mişcătoare a dreptăţii {personale}: Pentru ce M-ai părăsit? Un strigăt ne luat în seamă, cu privire la o oarecare uşurare a încercării. Toate valurile şi toate talazurile Domnului Dumnezeu au trecut peste El. Dar deoarece S-a dedicat în chip desăvârşit încercării temeinice, acest foc mistuitor şi încercarea gândurilor Sale lăuntrice nu au putut produce altceva – şi nici nu au produs – decât numai o mireasmă plăcută pentru Dumnezeu. Nu era nici un gând, nici o vrere, care să nu fi fost pusă la încercare. Viaţa Lui a fost mistuită în această privinţă. Totul a fost dat lui Dumnezeu. Moartea era însă primul element al jertfei arderii de tot, însă moartea a venit prin păcat. Acolo unde era omul, unde era păcatul, unde puterea lui satan era prezentă ca moarte, unde era judecata de neclintit a lui Dumnezeu, acolo Hristos a glorificat pe Dumnezeu. Şi era o glorie care nu putea fi prezentată altfel. Dragostea, dreptatea şi maiestatea pe locul păcatului şi morţii. Hristos, care nu cunoştea păcatul, a fost făcut păcat pentru noi. Şi în ascultare desăvârşită şi dragoste desăvârşită pentru Tatăl Său El a mers în moarte. Acolo Dumnezeu a fost glorificat, puterea de moarte a lui satan a fost nimicită. Dumnezeu a fost glorificat în Om potrivit cu tot ceea ce El Însuşi este, în timp ce păcatul era intrat în ascultare şi în dragoste. El era la locul unde era păcatul, şi Dumnezeu a fost glorificat aşa cum nici o altă făptură şi nici o fiinţă lipsită de păcat nu putea s-o facă. Încercarea ascultării şi glorificarea lui Dumnezeu a constat tocmai în aceea că cu El s-a procedat aşa cum se procedează cu păcatul (J. N. Darby, Synopsis).

 

 

Tradus de la: Das Brandopfer – eine Anleitung für unsere Anbetung (2)

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/jertfa-arderii-de-tot-o-indrumare-pentru-adorarea-adusa-de-noi-2-a11023.html

 

 

…………………De ce este importanta invierea lui Isus Hristos?

 

 

 

Răspuns: Învierea lui Isus este importantă din mai multe motive. În primul rând, ea mărturiseşte despre puterea imensă a lui Dumnezeu. A crede în înviere înseamnă a crede în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, şi dacă a creat universul şi are toată puterea asupra lui, atunci El are puterea de a învia din morţi. Dacă El nu are o astfel de putere, El nu este Dumnezeul vrednic de credinţa şi închinarea noastră. Doar El care a creat viaţa, poate aduce învierea după moarte; doar El poate învinge grozăvia morţii, poate îndepărta boldul ei şi biruinţa mormântului (1 Corinteni 15:54-55). Prin învierea lui Isus din mormânt, Dumnezeu ne aduce aminte de suveranitatea Sa absolută asupra vieţii şi a morţii.

 

În al doilea rând, învierea lui Isus este o mărturie şi o dovadă pentru învierea oamenilor, acesta fiind un adevăr de bază al credinţei creştine. Spre deosebire de celelalte religii, doar creştinismul are un fondator care transcende moartea şi care promite că urmaşii Lui vor face acelaşi lucru. Toate celelalte religii au fost întemeiate de oameni şi profeţi, ai căror sfârşit era mormântul. Ca şi creştini, găsim mângâiere în faptul că Dumnezeul nostru a devenit om, a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat a treia zi. Mormântul nu L-a putut ţine. El trăieşte şi astăzi stă la dreapta lui Dumnezeu Tatăl în cer.

 

În 1 Corinteni 15, Pavel explică în detaliu importanţa învierii lui Hristos. Unii oameni din Corint nu credeau în învierea din morţi, de aceea în acest capitol, Pavel enumeră şase consecinţe dezastruoase dacă nu a avut loc învierea: 1) predicarea lui Hristos ar fi lipsită de sens (v. 14); 2) credinţa în Hristos ar fi zadarnică (v. 14); toţi martorii şi propovăduitorii învierii ar fi mincinoşi (v. 15); 4) nimeni nu ar fi răscumpărat de păcat (v. 17); 5) toţi credincioşii din trecut au pierit (v. 18); 6) crestinii ar fi cei mai jalnici oameni de pe pământ (v. 19). Însă, Hristos a înviat cu adevărat din morţi şi a devenit “pârga celor adormiţi” (v. 20), oferind siguranţa că noi Îl vom urma în înviere.

 

Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, Biblia, garantează învierea credinciosului atunci când Isus Cristos va veni pentru a-Şi lua Trupul (Biserica), la răpire. Această speranţă şi siguranţă rezultă într-o cântare măreaţă şi triumfătoare pe care Pavel o scrie în 1 Corinteni 15:55: “Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde iţi este boldul, moarte?”

 

Cum se leagă aceste versete concludente de importanţa învierii? Pavel răspunde: “căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (v. 58). El ne reaminteşte un lucru: deoarece ştim că vom fi înviaţi într-o viaţă nouă, putem suferi prigoniri şi necazuri pentru Hristos (vv. 29-31) aşa cum El a suferit. Putem urma exemplul miilor de martiri din întreaga istorie care au renunţat cu bucurie la viaţa lor pe pământ pentru viaţa veşnică, după înviere.

 

Învierea este o victorie triumfătoare şi glorioasă pentru fiecare credincios. Isus Hristos a murit, a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi El vine iarăşi! Cei morţi în Hristos vor fi răpiţi, iar cei care rămân în viaţă până la venirea Lui vor fi schimbaţi într-o clipă şi vor primi trupuri noi şi glorioase (1 Tesaloniceni 4:13-18). De ce este importantă învierea lui Isus Hristos pentru mântuire? Ea demonstrează că Dumnezeu a acceptat jertfa lui Isus pentru noi. Ea dovedeşte că Dumnezeu are puterea de a învia din morţi. De asemenea, ne garantează că cei care cred în Hristos nu vor rămâne morţi, ci vor fi înviaţi pentru viaţa veşnică. Aceasta este speranţa noastră binecuvântată!

 

sursa: http://www.gotquestions.org/Romana/importanta-invierii-Hristos.html

 

 

 

……………………………Doctrina Învierii lui Isus Hristos

 

 

 

Duminica aceasta aveţi privilegiul de a auzi a doua oară consecutiv vorbindu-se despre învierea lui Isus Hristos şi implicaţiile ei pentru noi.

 

„Pentru ce căutaţi între morţi pe Cel ce este viu?”

 

Luca 24:5-6a „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat…”

 

Învierea lui Isus Hristos – Evenimentul central al istoriei omenirii. Voi dovedi că nu folosesc cuvinte mari. Învierea din morţi a lui Isus Hristos este exact ceea ce face Creştinismul să fie incontestabil!

 

Ştiţi de ce nu se poate infirma Creştinismul (definit ca fiind omul mântuit din păcatele sale, omul iertat şi născut din nou din Duhul lui Dumnezeu)? Altfel spus, „am un motiv foarte simplu, dar puternic să cred: ÎNVIEREA DIN MORŢI A LUI Hristos!

 

Învierea din morţi a lui Hristos este, ori cea mai josnică, nemiloasă şi vicleană farsă făcută vreodată oamenilor, ori este cel mai important eveniment din istoria omenirii.

 

Creştinismul nu se poate nega în condiţii logice normale şi pe baze raţionale tocmai din pricina acestui eveniment extraordinar. Dacă mulţi au încercat-o, au făcut-o ocolind mărturiile, învierii din morţi a Domnului care sunt disponibile. De fapt, odată un creştin a fost întrebat la universitate şi în mijlocul unei clase de filozofie dacă Creştinismul se poate nega. Acesta a răspuns că NU. Când a fost întrebat de ce, a răspuns că din cauza învierii din morţi a lui Isus Hristos! Nu pot evita şi explica un eveniment istoric atât de fantastic!

 

Într-adevăr, dacă priveşti la purtarea creştinilor de-a lungul veacurilor, la nedreptăţile făcute în numele lui Dumnezeu (deşi, nu cu voia Lui, ci împotriva ei!), la problemele bisericii, la crezurilor uneori aberante ale celor ce se numesc „creştini”, Creştinismul se poate nega. Însă, învierea lui Hristos este evenimentul care constituie cea mai mare piedică în calea negării şi nimicirii credinţei creştine. Datorită acestuia, ea dăinuieşte, persistă în timp şi încă se răspândeşte. Pentru că, Hristos a înviat din morţi şi este viu!

 

După aceea, privind la condiţia spirituală a multor biserici astăzi, la zelul stins al creştinilor, la apatia şi letargia lor, avem toate condiţiile negării Creştinismului, dar învierea din morţi a lui Hristos ne împiedică. De ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu aici se caută Hristos. Creştinismul este „religia mormântului gol”! Religia este un „mântuitor mort”.

 

Theodorus Harnack spunea: „După mine, poziţia pe care o ai privind faptul învierii, nu mai este teologie creştină. Pentru mine, creştinismul rămâne în picioare sau se prăbuşeşte odată cu învierea (lui Hristos)”. 60/437

 

O conversaţie petrecută între un misionar creştin şi un musulman ilustrează acest adevăr. Mahomedanul a vrut să-l impresioneze pe creştin cu ceea ce el credea că reprezintă superioritatea Islamului şi-i spunea:

 

„când noi mergem la Mecca, găsim cel puţin un sicriu, un cavou unde avem dovezile existenţei („moaştele”) lui Mahomed, dar când voi creştinii mergeţi la Ierusalim, la „mecca” voastră, nu găsiţi nimic decât un mormânt gol!!”

„Exact în asta constă diferenţa! Mahomed a murit şi se găseşte în sicriul lui. Toate celelalte religii ale lumii şi sisteme filozofice sunt în groapă, moarte în copârşeele (sicriele) lor! Însă Hristos a înviat din morţi şi religia lui trăieşte!” Este practică şi este practicabilă!

Într-adevăr, se pare că în Coran s-a afirmat prima dată (nu prof. Venturini a făcut-o!) că Isus de fapt nu a murit pe cruce, ci doar a leşinat. Ca prin urmare, ucenicii au pus la cale povestea învierii care să-l propulseze pe Isus în atenţia lumii, sugerează „cartea sfântă” a Islamului.

 

Creştinismul îşi găseşte elementul activ în învierea din morţi a lui Hristos, iar dăinuirea acestuia este asigurată de prezenţa vie după moarte a fondatorului ei. Unii au spus-o mai bine:

 

„Piatra de la intrarea în mormânt a fost dată la o parte nu pentru a-l lăsa pe Hristos să iasă afară, ci pentru a le îngădui necredincioşilor să se convingă singuri” (Donald Grey Barnhouse)

 

Ştiţi cine au fost primii contestatari ai evenimentului?

Iudeii? Păcătoşii vremii? Romanii? Nu! Au fost ucenicii! Cum pot pretinde unii că aceştia au pus la cale o conspiraţie când ei au fost primii care au contestat-o!

 

Cea mai mare „ţeapă” din istoria omenirii! Nu există o înşelătorie mai mare care să fi influenţat un număr mai mare de oameni ca şi aceasta, dacă nu s-a petrecut în realitate.

 

Dacă simpatizezi ideea că a fost cu neputinţă ca Hristos să învie din morţi, ar fi bine să încetezi să mai cochetezi cu Creştinismul căci acesta devine cea mai mare înşelătorie…cea mai impracticabilă religie de pe Pământ!

Dar, Hristos a înviat, pârga celor adormiţi (1Cor.15:20).

 

Este singurul eveniment din istoria omenirii care a adus speranţă într-o lume disperată! Credinţa creştină începe şi continuă de la mormântul gol. Toată istoria s-a îndreptat într-acolo şi se derulează de acolo. De la mormântul gol.

 

Au jefuit comoara din mormântul sfânt!?

Cât de îmbucurătoare au fost pentru Creştinătate veştile cuceririi Ierusalimului de către generalul britanic Allenby, în primul război mondial. Totuşi înainte de evacuarea turcilor din cetatea sfântă, ziarele au transmis următoarea ştire de presă: „Turcii au jefuit mormântul sfânt de toate comorile din el”. Nu chiar! Mormântul acela a fost lipsit de Comoara cea mai preţ cu câteva mii de ani înainte, când din el a ieşit slăvitul Hristos!

 

„Paştile sunt pentru credinţa noastră ceea ce apa este pentru ocean, stânca este pentru munte şi ceea ce sângele este pentru trup” (Raymond Linquist)

 

„Într-un veac al necredinţei şi al scepticismului, putem observa că învierea din morţi a lui Hristos este evenimentul care rezistă la orice anchetă ar fi supusă”. (adaptat după J.C.Ryle)

 

Creştinismul este singura religie a lumii care apelează la învierea din morţi a fondatorului ei pentru a argumenta spusele Sale. Tot ceea ce Isus a învăţat, a trăit şi a murit, depinde de învierea Lui din morţi. Creştinismul nu este întemeiat pe un complex de idei filozofice sau teologice, în cel mai bun caz, ci pe un eveniment istoric fără seamăn: învierea din morţi a lui Hristos.

 

„ÎNVIEREA DIN MORŢI A LUI ISUS” = ULTIMUL CUVÂNT AL LUI DUMNEZEU în istoria lumii

Când păcatul, moartea, lumea şi diavolul, au crezut că prin uciderea lui Hristos şi-au spus ultimul cuvânt, Dumnezeu a intervenit şi El este Cel ce a avut ultimul cuvânt de spus. Acesta este: „nu este aici, ci a înviat!”. Cu învierea, Dumnezeu a punctat istoria omenirii cu un „dar” definitiv!

 

Dar Dumnezeu…

 

Fapte 2:22-24 Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.

 

Se pare că „dar Dumnezeu” devenise un tic verbal al apostolului Petru:

 

Fapte 10:37-41 Ştiţi vorba făcută prin toată Iudea, începând din Galilea, în urma botezului propovăduit de Ioan; cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El. Noi suntem martori a tot ce a făcut El în ţara Iudeilor şi în Ierusalim. Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi, şi a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă, cari am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi.

 

Pavel, în sinagoga din Antiohia Psidiei:

 

Fapte 13:26-30 Fraţilor, fii ai neamului lui Avraam, şi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, vouă v-a fost trimis Cuvântul acestei mântuiri. Căci locuitorii din Ierusalim şi mai marii lor n-au cunoscut pe Isus; şi prin faptul că L-au osândit, au împlinit cuvintele proorocilor, care se citesc în fiecare Sabat. Măcar că n-au găsit în El nici o vină de moarte, totuşi ei au cerut lui Pilat să-L omoare. Şi, după ce au împlinit tot ce este scris despre El, L-au dat jos de pe lemn, şi L-au pus într-un mormânt. Dar Dumnezeu L-a înviat din morţi.

 

Aceasta este întreruperea victoriei efemere a răului asupra lumii… aşa a contrazis Dumnezeu pe diavol şi pe omul păcătos…Ei l-au omorât pe Domnul vieţii, DAR DUMNEZEU L-A ÎNVIAT!!!

 

Totul s-a schimbat prin această prepoziţie! Însăşi, istoria omenirii este modificată de „dar-ul” lui Dumnezeu.

 

Observaţi schimbarea produsă la acel „dar” al lui Dumnezeu :

 

Adam şi Eva au păcătuit în grădină şi au fost pedepsiţi… dar Dumnezeu

Avraam l-a pus pe altar pe Isaac pentru jertfă … dar Dumnezeu

Moise a fost pus într-un coş pe ape… dar Dumnezeu

Fapte 7:9 Iar patriarhii, care pizmuiau pe Iosif, l-au vândut, ca să fie dus în Egipt. Dar Dumnezeu a fost cu el,

Evrei au fost duşi în robia Egiptului… dar Dumnezeu

Ezechia este asediat şi înfometat în cetate împreună cu poporul, de către Sanherib… dar Dumnezeu

Ilie, singur, înconjurat de sute de profeţi falşi ai lui Baal, în prezenţa Isabelei, o regină stricată, şi a lui Ahab, un trădător… dar Dumnezeu a trimis foc din cer

David singur înaintea uriaşului Goliat… dar Dumnezeu

Pavel era un prigonitor şi un hulitor… Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său, – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său. (Gal.1:15)

Etc.

Etc. …

 

Isus a fost pus pe cruce, a murit şi l-au îngropat, preoţii şi iudeii s-au bucurat… dar Dumnezeu!!

 

… dar Dumnezeu l-a înviat!

 

În aceasta constă misterul experienţei creştine — „dar Dumnezeu”.

 

Introduceţi această prepoziţie în fiecare perspectivă strict pământească pe care o aveţi asupra vieţii şi veţi vedea cum totul se modifică:

 

am rămas fără serviciu şi curentul e scump… dar Dumnezeu

mi-au murit copiii şi bărbatul… dar Dumnezeu

am pierdut un ochi…… dar Dumnezeu

poate prietenii te-au părăsit… dar Dumnezeu

În faţa celor mai sumbre şi întunecate perspective asupra vieţii noastre, acest „dar Dumnezeu” schimbă totul. Când te găseşti, vorba lui Cioran, pe culmile disperării, … dar Dumnezeu este ce-ţi trebuie să auzi să prinzi speranţă. Când nu mai sunt căi de ieşire, când totul e pierdut, când totul este distrus şi mort …dar Dumnezeu

 

Este exact ceea ce el (Cioran) a refuzat să vadă, că Dumnezeu este viu şi adevărat. Că prin Fiul Său, El ni s-a făcut cunoscut, iar prin învierea Lui din morţi ne-a lăsat un semn incontestabil al realităţii Sale.

 

De ce?

 

„Piatra de la intrarea în mormânt nu a fost decât o fărâmă de nisip pentru Stânca Veacurilor aflată înăuntru!” (Fred Beck)

 

Vedeţi, această prepoziţie, schimbă TOTUL. Întreaga mărturie a istoriei umane se rezumă în aceste cuvinte: … dar Dumnezeu

Omul şi-a inventat armele şi a creat condiţiile de a se auto-distruge, de a eradica complet rasa umană de pe Pământ… dar Dumnezeu

 

Substituiţi cuvintele, dezastru, nenorocire, moarte, foamete, frig, necinste, hoţie, corupţie, disperare …etc., cu … dar Dumnezeu şi vedeţi ce aveţi. Nu aveţi speranţă? Priviţi la învierea din morţi a lui Hristos!

 

Învierea lui Hristos, dacă nimic altceva nu înseamnă pentru noi, măcar să ne amintească că atunci când totul pare pierdut, absurd, şi zadarnic, (cum ar fi viaţa noastră!), Dumnezeu a intervenit!

 

Domnia păcatului, a puterilor întunericului, a poftelor şi a dorinţelor criminale ale oamenilor, sunt întrerupte de acest „dar Dumnezeu”. Nu găseşti nimic mai sugestiv în toată Biblia pentru credincioşia lui Dumnezeu de a interveni pentru binele nostru, decât acest scurt cuvânt, această laconică expresie … dar Dumnezeu!

 

„Dar Dumnezeu” este plăcuta noastră surpriză de Paşti — un singur cuvânt poate să exprime evenimentul de Paşti: SURPRIZĂ! Oamenii păcătoşi l-au omorât pe Domnul vieţii, şi pentru o clipă întunericul a părut să triumfe, dar Dumnezeu, surpriză … L-a înviat!

 

Acesta este miezul credinţei creştine pe care nu avem voie să-l luăm de la sine. Trebuie să realizăm că învierea din morţi este acţiunea lui Dumnezeu care întotdeauna ar trebui să ne amintească că El este un Dumnezeu viu care dă speranţă şi care învie morţii!

 

Fapte 26:8 Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu învie morţii?

Ioan 5:28-29 Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.

 

În ce priveşte neamul nostru românesc, conducătorii lui l-au vândut pe bani şi averi, preoţii l-au lăsat în ignoranţa păcatului şi i-au exploatat credulitatea, aliaţi reali niciodată n-a avut, turcii îl amăgesc cu produsele lor, etc. … dar Dumnezeu

 

Recunoaşteţi că în mijlocul deznădejdii, unica noastră speranţă stă în acest mic cuvinţel: dar Dumnezeu!!

 

Mai ales, în neputinţa şi deznădejdea condiţiei păcătoase a omului, în lumina condamnării lui veşnice pentru păcatele sale, … dar Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său să moară pe cruce şi să învie pentru mântuirea noastră!

 

Vreţi să mai auziţi şi alte „dar-uri” de-ale lui Dumnezeu?

 

Fapte 3

12 Petru, când a văzut lucrul acesta, a luat cuvântul, şi a zis norodului: ,,Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?

13 Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat; şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul.

14 Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş.

15 Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care (DAR) Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui.

…

17 Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri.

18 Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi.

 

Fapte 10:40 Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi, şi a îngăduit să Se arate,

Fapte 13:30 Dar Dumnezeu L-a înviat din morţi.

Romani 5:8 Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.

 

Eşti vinovat şi mort în păcatele tale, fără speranţa de a intra în ceruri, ia aminte la această frază, DAR DUMNEZEU care este bogat în milă…

 

Efeseni 2:4-6 Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,

 

Care a fost evenimentul central al propovăduirii apostolilor? Care a fost secretul creşterii miraculoase a bisericii primare? Care a fost forţa mobilizatoare a răspândirii Evangheliei pe întregul pământ? Răspunsul la toate aceste întrebări îl reprezintă învierea lui Isus Hristos. „A înviat!” era strigătul victorios al primilor creştini care le-a dus mesajul până la capătul pământului.

 

Până ce nu acceptăm ceea ce Scriptura declară despre înviere, întreg mesajul creştin, practic, se dezintegrează. Accentul din propovăduirea din vremea apostolilor a fost pus pe faptul că într-o dimineaţă liniştită, într-o grădină obscură, omul a învins cel mai temut duşman al său, întunecatul înger al morţii. Cu multe veacuri în urmă, Satana l-a învins într-o grădină pe primul Adam iar victoria lui a inaugurat domnia păcatului şi a morţii asupra omenirii. Dar, acum, la vremea potrivită a lui Dumnezeu şi după planul Său, cel de-al doilea Adam îl înfrunta pe Satana, tot într-o grădină, şi „moartea a fost înghiţită în biruinţă” (vezi, 1Corinteni 15:54).

 

Din nefericire, unii oameni au tratat învierea ca nefiind decât o altă doctrină, o declaraţie de credinţă, ce trebuie acceptată ca atare şi nu ca pe un temei logic şi raţional pentru o speranţă personală. Însă pentru apostoli, a fost însăşi baza speranţei lor în mijlocul suferinţei şi a unei puternice persecuţii.

 

Primii creştini şi-au bazat învăţătura lor despre o înviere viitoare a celor morţi pe realitatea învierii Mesiei Israelului, „pârga (cea dintâi roadă) a celor adormiţi” (1Corinteni 15:20,23). Asta este ceea ce ei spuneau: la fel cum Hristos a înviat, tot aşa El îi va aduce pe toţi oamenii la o viaţă fizică, sau aşa cum se spune în continuare, „şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1Corinteni 15:22).

 

Fără îndoială Creştinismul este un crez ce trebuie crezut, dar mai reprezintă şi o viaţă ce trebuie trăită. Separat de Mântuitor crezul devine o farsă păguboasă, iar viaţa o luptă disperată de a te ajuta singur. Creştinismul înseamnă mai presus de toate o Persoană, iar Aceasta este Fiul lui Dumnezeu.

 

Din păcate, unii resping categoric învierea sau se îndoiesc de ea. Deoarece învierea presupune miraculosul, ea sfidează mintea raţională a omului. Când Pavel a predicat-o, a fost batjocorit şi ridiculizat de către filozofii greci ai vremii (vezi, Fapte 17:32), iar într-o împrejurare a fost făcut nebun de către un domnitor păgân (Fapte 26:24). De aceea, nici noi nu ar trebui să ne mirăm dacă cei din zilele noastre nu o cred. Învierea din morţi a lui Hristos pare mai degrabă să creeze dificultăţi credinţei decât să o încurajeze, şi este aşa pentru că reprezintă un eveniment absolut ieşit din comun.

 

https://www.rcrwebsite.com/invierea.htm

Următorea pagină

 

OBIECŢII:

Mai sunt alţii care pretind că …

 

cineva a furat trupul

ucenicii au avut halucinaţii

Isus nu a murit de fapt pe cruce, ci doar a leşinat

Femeile au mers la alt mormânt (teoria mormântului confundat, greşit) (ştim însă că a fost îngropat într-un cimitir particular, al lui Iosif din Arimatea; Nu aveau cum să confunde mormântul! Învierea din morţi a lui Hristos desfiinţează reîncarnarea ca şi concept vrednic de luat în seamă.

Pentru că a înviat din morţi, Isus nu poate fi nesocotit în ce ne pretinde!

Învierea din morţi a lui Isus este piatra de încercare a Creştinismului, temelia pe care acesta stă. Fiindcă Isus a înviat din morţi, tot ceea ce El a zis este vrednic de crezare şi mai ales, solicită ascultarea noastră.

 

Învierea este un fapt istoric dovedit şi demonstrat prin dovezi incontestabile. Dacă este aşa să ne întrebăm ce implicaţii are pentru noi astăzi?

 

El ne forţează să decidem ce facem cu acest Hristos. El ne-a poruncit să-l urmăm, ne-a poruncit să ne lăsăm de păcate, să-l iubim şi să-l slujim pe semenul nostru, iar învierea Sa din morţi arată că are dreptul să ne ceară aşa ceva. Ce facem? Dacă era un altul care murea şi putrezea, mai treacă meargă, puteam ignora poruncile lui. Dar, Isus a înviat din morţi şi e viu acum, de aceea, nu-l putem nesocoti! Cine o face o face pe riscul lui etern.

 

Avem mărturia vieţilor schimbate ale ucenicilor, mărturia duşmanilor lui Isus (ce au născocit de-a lungul vremurilor tot felul de teorii alternativ-conspirative la învierea Lui), avem mărturiile documentare ale evangheliilor şi ale întreg Noului Testament, ale istoriei seculare, ajungând să fim puşi astăzi faţă-n faţă cu obligaţia de a ne decide asupra lui Hristos:

 

„Îl vom asculta, urma, sluji, vom trăi şi vom muri pentru El, sau prin tactica struţului vom băga capul în nisip şi vom pretinde că n-am auzit nimic, ca să nu fim copleşiţi de mulţimea dovezilor şi de realitatea prezenţei Lui vii?”

 

O asemenea sfidare făţişă a realităţii nu se lasă nepedepsită!

 

Învierea din morţi a lui Isus Hristos a constituit parte principală a mesajului propovăduirii primilor creştini.

 

Fapte 4:2 foarte necăjiţi că învăţau pe norod, şi vesteau în Isus învierea din morţi.

Fapte 17:18 Unii din filosofii epicurieni şi stoici au intrat în vorbă cu el. Şi unii ziceau: ,,Ce vrea să spună palavragiul acesta?” Alţii, când l-au auzit că vesteşte pe Isus şi învierea, ziceau: ,,Pare că vesteşte nişte dumnezei străini.”

Fapte 23:6 Pavel, ca unul care ştia că o parte din adunare erau Saduchei, iar alta Farisei, a strigat în plin Sobor: ,,Fraţilor, eu sunt Fariseu, fiu de Fariseu; din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată.”

Fapte 24:11-15 Nu sunt mai mult de douăsprezece zile, – te poţi încredinţa de lucrul acesta – de când m-am suit să mă închin la Ierusalim. Nu m-au găsit nici în Templu, nici în sinagogi, nici în cetate, stând de vorbă cu cineva, sau făcând răscoală de norod. Aşa că n-ar putea dovedi lucrurile de care mă pârăsc acuma. Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea, pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Prooroci, şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi.

 

Să luăm sistematic pe rând ce a însemnat moartea Lui. Ce înseamnă pentru mine astăzi că Hristos a înviat şi este viu?

 

1. Dovedeşte Dumnezeirea lui Hristos:

 

Ioan 10:17-18 Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”

 

Cel mai practic test la care îl poţi supune pe un impostor care pretinde că este un dumnezeu, chiar Mesia, este întâi să-l ucizi pentru blasfemie şi apoi să vezi, dacă revine din morţi. Dacă o face atunci, nu este vinovat de blasfemie, însă tu eşti vinovat de ucidere şi ai o problemă cu acest dumnezeu, pe care trebuie să o rezolvi!

 

Faptul că Isus a spus că are puterea să-şi dea viaţa şi apoi să şi-o ia înapoi, demonstrează concret că este Dumnezeu. Un om mort nu are puterea de a se învia singur. Doar Dumnezeu poate învia morţii, iar Isus a demonstrat această putere asupra trupului Său înviindu-l din morţi.

 

1 Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu,

2 pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.

3 Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul,

 

Romani 1:4 ..iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru.

 

În privinţa naturii Sale spirituale de Dumnezeu, Isus Hristos a fost confirmat / dovedit cu putere prin evenimentul învierii din morţi. Învierea Sa a fost primul pas spre recăpătarea de către Isus a slavei pe care o avea la Tatăl înainte de întemeierea lumii (Ioan 17:5 „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.”) şi pe care a ascuns-o la întrupare.

 

Prin învierea Lui, nu doar că a fost dovedit ca Dumnezeu dar şi că este investit cu putere să mântuiască. Este ceea ce Petru subliniază în predica lui din ziua Cincizecimii:

 

Fapte 2:36 Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.”

 

Nu înseamnă că înainte de întrupare şi înviere Hristos n-ar fi fost Domn şi Mântuitor, ci subliniază că odată cu acel eveniment aceste titluri ale Sale au devenit cunoscute şi sunt prezentate în toată gloria lor.

 

Această „dovedire” a lui Isus că este Fiul lui Dumnezeu (că are deci natura Tatălui) a fost urmată de înălţarea lui la cer, de aşezarea la dreapta Tatălui şi de revărsarea Duhului Sfânt. Este ceea ce-l separă pe Isus de orice pretins fiu al lui Dumnezeu al altor religii. Şi anume, învierea din morţi. Ea l-a confirmat fără putinţă de tăgadă că este Dumnezeu Fiul!

 

Adaptare după William Barclay – „Dacă Isus ar fi trăit doar o viaţă frumoasă şi ar fi murit o moarte eroică, ar fi rămas un anonim. Putea într-adevăr să fie pus alături de alţi oameni mari şi alţi eroi umani, dar n-ar fi fost decât unul dintr-un lung şir de astfel de personaje. În schimb, unicitatea Sa este garantată pe veci de minunea învierii din morţi, atestată istoric fără dubiu. Dacă aceştia au murit şi au dispărut dintre noi lăsând în urma lor doar amintire, fiindcă a înviat din morţi Isus Hristos poate fi încă o prezenţă vie, ne poate da viaţă şi putere acum.”

 

2. Învierea din morţi a lui Isus demonstrează că El merită închinarea noastră ca Dumnezeu:

 

Ioan 20:26-28 După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stătut în mijloc, şi le-a zis: ,,Pace vouă!” Apoi a zis lui Toma: ,,Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” Drept răspuns, Toma I-a zis: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

 

Învierea lui Isus nu este o comemorare, ci sărbătoarea unei prezenţe vii!

 

3. Viaţă după moarte? Isus a spus, „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25-26) — „moartea a murit când Hristos a înviat”

 

Romani 8:10-12 Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei.

 

Ioan 6:39 Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.

 

1Tesaloniceni 4:14 Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.

 

Cei păcătoşi (deci, care au rămas în păcatele lor şi nu au vrut să vină la Hristos), vor învia, dar nu în Hristos, ci vor fi înviaţi de către El!

Oamenii investesc mulţi bani în „locurile de veci”… întotdeauna denumirea aceasta m-a intrigat pentru că nu-s pe veci:

 

Ioan 5:28-29 Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.

 

„Înainte de învierea Lui, veşnicia se găsea la apus, însă după învierea lui Hristos, ea a răsărit şi domină orizontul.” (Augustus H.Strong)

 

Vreţi să vă revedeţi cu cei dragi şi să nu mai existe despărţire deloc?

De revăzut îi veţi revedea la înviere, dar dacă veţi rămânea pe veşnicie alături în prezenţa lui Dumnezeu, ei trebuie să asculte Evanghelia şi să se pocăiască de păcatele lor.

 

Iov 19:25-27 Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu.

 

1Tesaloniceni 4:13-14, 18 Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, cari n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El…. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.

 

Natura ne arată prin anotimpurile ei şi prin procesele ei că totul are un nou început. Cum să nu aibă existenţele noastre?

 

4. Validează mesajul creştin:

 

1Cor.15:15 Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă, am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu învie.

 

„Nu evangheliile explică învierea din morţi a lui Hristos, ci aceasta (învierea) le explică” (John S. Whale)

 

5. Învierea lui Hristos garantează judecata lui Dumnezeu – Pavel n-a avut nimic altceva să le spună batjocoritorilor decât ceea ce şi ei aflaseră şi ştiau deja bine: că Isus înviase!

 

Fapte 17:31 pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”

 

6. Mântuirea din păcat:

 

Romani 10:9 Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.

 

„Dacă Hristos n-a înviat, consecinţa înspăimântătoare nu este că moartea înseamnă sfârşitul, ci că noi ne găsim încă în păcatele noastre.” (G.A. Studdert Kennedy)

 

7. Îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu şi mijlocire în favoarea noastră:

 

Romani 4:23-25 Dar nu numai pentru el este scris că ,,i-a fost socotită ca neprihănire”; ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.

 

Romani 8:31-34 Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!

 

1Corinteni 15:17 Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre…

 

8. Bucurie: o perspectivă cu adevărat optimistă asupra vieţii (optimismul este întemeiat de astă dată!)

 

Matei 28:8-10 Ele au plecat repede de la mormânt, cu frică şi cu mare bucurie, şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui. Dar iată că le-a întâmpinat Isus, şi le-a zis: ,,Bucuraţi-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele, şi I s-au închinat. Atunci Isus le-a zis: ,,Nu vă temeţi; duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galilea: acolo Mă vor vedea.”

 

Cu adevărat, omul are motiv să se bucure de acum înainte. Dacă-l cunoaşte pe Cel ce este învierea şi viaţa. Acestea au fost primele cuvinte ale lui Isus după agonizantele ore de pe cruce şi după tăcerea mormântului pecetluit: BUCURAŢI-VĂ!

 

9. Un ajutor nemaipomenit la vreme de nevoie (pentru că El este viu! ):

 

2 Timotei 2:8 „Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos, din sămânţa lui David, înviat din morţi, după Evanghelia mea…”

 

Timotei era un timid!

Datorită acestui eveniment, apostolii au devenit în decurs de o lună din laşi, nişte eroi, martiri şi mărturisitori ai Evangheliei. Cine şi-ar da viaţa pentru o minciună? Pentru o iluzie, pentru o conspiraţie? Ce avantaje le-ar fi adus ucenicilor această conspiraţie? După cum am auzit, cu excepţia lui Ioan, toţi ucenicii au murit îngrozitoare morţi de martiri.

 

10. Cel mai mare motiv pentru acţiune şi curaj.

 

Învierea a schimbat-o pe Maria dintr-o bocitoare într-o mărturisitoare. L-a schimbat pe Toma dintr-un sceptic, într-un credincios. L-a schimbat pe Petru dintr-un laş, într-un predicator. L-a schimbat pe Saul dintr-un prigonitor, într-un misionar. Primii creştini l-au predicat pe Isus şi învierea Sa din morţi oriunde s-au dus. În aceea zi, unii au batjocorit acest mesaj, au amânat să-i răspundă, iar alţii l-au crezut. Pentru aceia care l-au crezut, învierea a devenit o experienţă de viaţă, le-a adus pace unor suflete împovărate de vina sângelui nevinovat vărsat. Asta este ceea ce ne aduce învierea lui Hristos. Dacă crezi în ea şi consideri toate implicaţiile pe care le are pentru viaţa ta, aceasta nu va mai fi niciodată aceeaşi! O va pune într-o perspectivă complet diferită.

 

11. Ea explică întreg mesajul creştin. Este ceea ce-i dă sens! Face Creştinismul să fie o religie practicabilă.

 

Învierea lui Hristos face ca toată gama de învăţături creştine să fie valabile şi aplicabile! Auziţi? Aplicabile! Da, chiar ca legea lui Moise să se poată împlini în spiritul învăţăturilor ei! (vezi, Rom.8:3)

Face ca toate adevărurile Bibliei să devină accesibile şi practicabile. Dar pentru asta, omul trebuie să intre în legătură cu Hristos. Trebuie să i se supună domniei Sale invizibile, cu toate acestea reale şi prezente.

 

Nu este ceea ce l-am auzit pe Pavel afirmând mai sus? Dacă Hristos n-a înviat, credinţa noastră este inutilă, este o pierdere de vreme, o glumă amară!

 

Există multe aspecte ale credinţei creştine care sunt admirabile şi sunt apreciate de mulţi dintre cei ce nu sunt creştini. Am auzit de musulmani care în America îşi dau copii la şcoli şi licee creştine pentru că acestea au un standard moral superior. Ideea că Dumnezeu este dragoste, este foarte binevenită în lumea noastră crudă. Ea nu este prezentă nici în natură, şi nici în istorie. Ea este susţinută doar de Biblie. Mulţi admiră şi apreciază această idee, fără ca ei înşişi să frecventeze o biserică creştină. Apoi, mai este şi ideea că între oameni nu mai există nici un fel de discriminări de la venirea lui Hristos, din nou, este o idee foarte apreciată şi dorită în zilele noastre. Ideea iertării de păcate şi a curăţirii de vină, a slujirii şi iubirii aproapelui ca pe sine, toate acestea sunt admirate şi apreciate.

 

Dacă îţi spun că „Hristos a înviat!”, conform obiceiului îmi vei răspunde cu gura ta, „Adevărat că a înviat!” Dar în inima ta poate că te întrebi, „şi la ce îmi ajută că El a înviat?” Dacă sunteţi sinceri, veţi recunoaşte că este exact ceea ce simţiţi în realitate. „La ce-mi foloseşte mie că a înviat El? Chiar dacă a făcut-o, nu-mi va ajuta la nimic. Nu-mi pune mâncarea pe masă, nu-mi toarnă bani în pungă…etc.! Ba în plus, de marţi mă voi duce la muncă, aşa cum am făcut-o întotdeauna. Voi face aceleaşi lucruri pe care le-am făcut întotdeauna. Că El a înviat, sau nu, nu are nici o legătură cu problemele şi dilemele vieţii mele de acum!”

 

În acest caz, fiindcă Isus Hristos a înviat din morţi se schimbă complet situaţia.

 

Ei bine în acest caz, faptul că El a înviat din morţi nu este doar un crez al creştinilor adunaţi aici sau aiurea! Este un eveniment istoric amplu demonstrat de-a lungul veacurilor. Este evenimentul central al întregii existenţe umane. Învierea este evenimentul care-l schimbă pe om aşa cum n-a fost şi cum nu-şi poate închipui că poate deveni. De învierea Lui depinde totul. Viaţa ta şi moartea ta. Destinul şi veşnicia ta. Nimeni nu mai poate trăi la fel după ce într-adevăr se confruntă cu acest eveniment. Nu există nimic mai important în toată istoria omenirii.

 

Sugerez că învierea lui Hristos este exact ceea ce dă substanţă acestor „idei” care într-adevăr îţi pot schimba viaţa! Este ceea ce „pune carne pe scheletul” acestor idei minunate ale Creştinismului. Dacă spun că toate acestea sunt inutile, dacă nu chiar impracticabile, tresare cineva? Dar dacă spun că Isus Hristos a înviat şi este astăzi viu şi că doar prin puterea Lui toate acestea pot fi reale pentru noi, tresare cineva? Are sens acum?

 

Învierea lui Hristos este exact ceea ce te poate transforma dintr-un creştin nominal, unul care doar se numeşte cu numele, într-unul practicant, autentic. Este ceea ce face Creştinismul să fie mai mult decât propunerea de a face bine. Îl face să devină însăşi calea prin care se poate face „binele”.

 

Creştinismul este confirmat sau infirmat de învierea lui Hristos

 

Dacă învierea lui Isus nu ar fi avut loc, nici unul dintre conceptele de bază ale Creştinismului, care-l fac atât de atrăgător, nu ar fi avut sens şi nu ar fi fost aplicabil. Daţi-mi voie să spun că în ciuda recunoaşterii acestor concepte ca fiind necesare vieţii, separat de Hristos, omul nu poate să le pună în aplicare cu consecvenţă şi să trăiască după ele. Poate părea atrăgător să-i iubeşti pe duşmanii tăi, dar este imposibil fără să ai puterea de după înviere a lui Hristos.

Nici a fi împăciuitor, nici a fi sărac în duhul, nici a face bine şi nici a-i hrăni pe cei nevoiaşi nu ar fi posibil dacă Hristos n-ar fi înviat! Toate preceptele bune, n-ar fi rămas decât la nivelul intenţiilor lăudabile — dar inutile!

 

„Aceeaşi putere care l-a adus înapoi din morţi pe Hristos este prezentă şi activă în cei ce-i aparţin acum lui Hristos. Învierea este evenimentul ce continuă (operează) neîntrerupt” (Leon Morris)

 

Ai probleme cu un anume păcat, cu mai multe, chiar? Nu ştii că ai această putere la dispoziţie. Învierea din morţi a lui Isus înseamnă că tu de fapt poţi ajunge să trăieşti o viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu.

 

Pentru ce căutaţi între morţi pe Cel ce este viu? Oamenii îl caută pe Dumnezeu la biserică, pe câmpul de misiune, prin biserici — „turism spiritual”.

 

Ce misiune avem pentru că Isus a înviat din morţi!

În dimineaţa învierii s-a declanşat cea mai mare operaţiune (misiune) din istoria omenirii. Aceea de transmitere a mesajului mântuirii disponibile la Cel ce este viu pentru orice veac. Această operaţiune se află în desfăşurare şi-n zilele noastre. Eşti implicat în ea, sau nu? Aceasta nu se va încheia până ce Isus nu se întoarce a doua oară.

 

Aceasta este obligaţia noastră morală. Este stimulentul misionar esenţial!

Dacă nu eşti implicat în a te ruga pentru cei pierduţi, a-i evangheliza, a le sluji, atunci nu consideri vestea învierii Sale destul de vrednică pentru sacrificiul tău, plus, faci ca vestea ei să rămână necunoscută celor ce au cea mai mare nevoie de ea! Este ca şi cum ai sigila din nou mormântul lui Hristos, chiar, îi îngropi pe cei nemântuiţi împreună cu El!!

 

LENIN

V-aţi întrebat vreodată de ce comuniştii ruşi au păstrat în mausoleu rămăşiţele pământeşti ale lui Lenin Nu cumva să permanentizeze ceva ce credeau despre liderul lor, dar moartea lui i-a împiedicat?

 

Astfel, se pare că despre Lenin s-au făcut următoarele afirmaţii care au fost gravate pe sicriul de cristal în care era depus în Piaţa Roşie din Moscova:

 

„El a fost cel mai mare lider al popoarelor şi al neamurilor, din toate timpurile. A fost conducătorul unei noi omeniri. A unei lumi noi. El a fost Salvatorul lumii!”

 

Observaţi cum toate acestea se găsesc la timpul trecut pentru Lenin. În puternic contrast, vin cuvintele lui Hristos care a spus:

 

Apoc.1:18 …Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.

 

Pentru Isus Hristos aceste lucruri sunt spuse la timpul prezent şi vor răsuna neîntrerupt în veşnicii.

 

Realităţi de după înviere — Samuel Medley

El trăieşte triumfător asupra mormântului.

El trăieşte să mântuiască veşnic.

El trăieşte glorificat şi înălţat în ceruri.

El trăieşte să-mi hrănească sufletul înfometat.

El trăieşte să ajute la vreme de nevoie

 

 

https://www.rcrwebsite.com/invierea2.htm

 

 

 

……………………. Fapte 4;12. In nimeni altul nu este mantuire: …..

 

Fapte 4;12. In nimeni altul nu este mantuire: caci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor in care trebuie sa fim mantuiti.”

 

         Cuvantul lui Dumnezeu este destul de clar In privinta mantuiri. Sunt unii care vor sa induca In eroare pe cei ce se strang laolalta prin Invatatura lor.Fie ca sunt inconstienti sau constienti.Acestia aduc In atentie citate din Vechiul Testament dar care nu au sprijin prin armonizarea cu Intreaga scriptura. Mai ales ca traim In perioada Harului.Am stat de vorba cu o persoana si mi-aspus ca,si In iad mai este o sansa sa se pocaiasca omul.Asa ceva nu am gasit In Cuvant.Acestea Indraznesc sa le numesc aberatii. Atat timp cat Scriptura nu valideaza ceia ce sustinem, suntem niste proroci mincinosi.Dumnezeu a gasit cu cale ca mantuirea sa fie Infaptuita de Fiul Sau.Poate sunt unii care Isi pun Intrebarea dece a trebuit sa vina aici Fiul lui Dumnezeu si sa moara.

 

         Apoi, sa Invieze si sa mearga din nou la Tatal Lui de unde venise pe pamant.Cei mai multi spuneam cu alta ocazie nici nu stiu dece a venit Domnul Isus pe pamant. Spuneam atunci; Ce l-a determinat pe Domnul Isus sa vina, sa sufere, sa aiba confruntare cu satan,dar la urma din aceasta confruntare sa iasa biruitor. Chiar daca ma repet voi spune ce l-a determinat sa vina aici pe Fiul lui Dumnezeu. Avem un loc specific care ne da raspunsul;Efeseni 5;25….cum a iubit si Hristos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea,Scriptura ne arata ca,Dumnezeu, v-a face o nunta pentru Fiul Sau. In nimeni altul nu este mantuire:Astazi as spune, In decursul istoriei crestine sau gasit multi care suptil au Incercat sa aduca alternative la acest plan de mantuire stabilit de Dumnezeu. Adica, depinde de om daca vrea sa fie mantuit sau nu. Mai apoi, spun ca, atunci cand vor ei. Iata deci ca acestia dicteaza cum si In ce fel se poate ajunge la “mantuire”.O astfel de mantuire nu are nimic, dar apsolut nimic cu Fiul lui Dumnezeu.E o “mantuire pe care o face omul si asta da,se poate pierde.

 

         Dar atentie! Cuvantul ne arata ca nu e nimeni care sa poata Infaptui aceasta mantuire. Sau as Indrazni sa spun ca;Mantuirea este echivalentul Impacari cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul mantuit ajunge sa aibe o relatie de partasie cu Dumnezeu. Relatie pe care nu a putut sa o aiba Inainte de a fi adus la viata. Retinem ca, omul, ca sa intre In legatura cu Dumnezeu trebuie mai Intai sa fie Inviat din starea de mort spiritual.Asa citim In;Efeseni 2;1. Voi erati morti in greselile si in pacatele voastreApoi, mantuirea mai are de aface cu stergerea definitiva a tuturor pacatelor.Sufletul mantuit sau Inviat din morti sa folosesc o expresie a Scripturi, este scos desupt vinovatia care apasa asupra lui In trecut.Si ca sa stim care este mantuirea autentica, este necesar sa platim atentie la aceste cuvinte pe care Cuvantul ni le aduce Infata noastra. In nimeni altul……

 

          Iata dece Scriptura care e Cuvantul lui Dumnezeu, ne aduce Inainte aceste cuvinte; la care am spus ca trebuie sa platim atentie anume; In nimeni altul nu este mantuire:Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a avut Invedere pe Fiul Sau caruia sa-I Incredinteze aceasta lucrare divina.Divina? Da divina, ca nu este un altul care sa o poata face In termeni divini. Oameniii orcare ar fi ei In decursul istoriei umane toti au avut In ei acest germen al pacatului.Cu ceva timp In urma am avut o discutie la usa cu doi tineri dela martori lui ehova.Si erau foarte agresivi. Cand le-am spus sa-mi dea voie au fost destul de politicosi. Ei la Inceput mi-au pus o Intrebare daca cred In Moise.Si le-am spus ca nu, si ca eu cred In Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru mine.Atunci au devenit agitati. Le-am explicat ca daca nu a murit Domnul Isus si pentru ei sunt pierduti pe veci. S-au uitat lung la mine si ne-am despartit frumos.

 

         Apoi, Cuvantul continua si da explicatia cuvenita anume;caci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor in care trebuie sa fim mantuiti.”As Indrazni sa spun ca nici In cer nu s-a gasit. Dece Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu a fost gata sa vina aici pe pamant si sa Indure chiar si moartea? Era dragostea care la determinat sa vina pentru iubita Lui Mireasa.Din nou pun versetul de mai sus;Efeseni 5;25.Dar pentru ce a venit? Cei mai multi care vor putea sa spuna ca sa mantuiasca lumea. Parere care e contrara Cuvantului.Am spus cu alta ocazie ca; Domnul Isus In Ioan 17;9. nu se roaga pentru lume;Sau, poate unii vor spune ca asa citesc In Ioan 3;16.si la prima vedere se pare ca au dreptate.Am spus cu alta ocazie din acest verset din Ioan 3;16, mai pe larg cum Il Inteleg personal In armonizarea cu alte locuri din Cuvant care trareaza acest subiect al mantuiri.Este un cuvant cheie care trebuie luat In considerare anume; -Celor ce cred-Ei bine,aceste cuvinte care scoate In evidenta credinta trebuie sa stim ca nu este vorba de credinta pe care o afisaza cei mai multi.

 

         Scriptura ne arata spuneam atunci ca, Credinta este darul lui Dumnezeu care vine dela El..Efeseni 2;8.Celor mai multi nu le plac sa auda asa ceva. Dece? Tocmai pentuca vor sa apara ca au facut ei ceva ca sa fie”mantuiti” Dar aceste cuvinte se gasesc scrise In Cuvant.Apoi, spuneam cu alta ocazie ca; Aceasta credinta trebuie sa vina. Deunde sa vina? Dela Dumnezeu care o trimite ca dar.Iata un loc care arata, credinta vine.Romani 10;17. Astfel, credinta vine in urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvantul lui Hristos.Iata deci cum este implicat Domnul Isus In planul de mantuire al lui Dumnezeu.Cuvantul pe care Il avem scris este Cuvantul Domnului Hristos.Intelegem; caci nu este sub cer niciun alt Nume?Avem In cartea Apocalipsei un loc In care vedem o alta Incredintare pe care  i-a dat-o Tatl Fiului sa rupa pecetile acelei carti. Ne descrie aceste versete valoarea si competenta Fiului lui Dumnezeu care l-a Infrant pe satan la crucea Golgotei.

 

         Fara aceast biruinta nu era cu putinta mantuirea noastra.Apoi, din nou In Apocalipsa vedem valoarea si competenta Mantuitorului care a rupt pecetile. Apocalipsa 5;3. Si nu se gasea nimeni, nici in cer, nici pe pamant, nici sub pamant, care sa poata deschide cartea, nici sa se uite in ea.Asa cum nu a fost nimeni vrednic sa i se Incredinteze acest plan de mantuire, tot asa nu a fost vrednic sa rupa acele sapte peceti. Dar In final a fost Leul din semintia lui Iuda care e Insusi Domnul Isus.5 “Nu plange; iata ca Leul din semintia lui Iuda, Radacina lui David, a biruit ca sa deschida cartea si cele sapte peceti ale ei.Intelegem acum dece nu a fost dat omului acesta lucrare de mantuire? Era incompatent si nu putea sta In lupta cu satan cum a stat Mantuitorul nostru.Apoi, era rezervata as spune In exclusivitate pentru Mirele Isus.Acum, prin El sunt si cei mantuiti mai mult decat biruitori. Cate-va ganduri pe care doresc sa la Impartasesc cu Fratii si Surorile mele sinceri de pretutinderi si care iubesc Cuvantul lui Dumnezeu Intradevar.

 

John Balarie, Los Angeles California!

https://fischerdotcom.wordpress.com/2018/04/05/fapte-412-in-nimeni-altul-nu-este-mantuire/

 

 

 

 

 

 

 

……………..0. 21 . – Nici un loc în casa de poposire… şi materialismul în timpul crăciunului, de Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 22.09.2018, Actualizat

      

Versete călăuzitoare: Luca 2.6,7; 10.33,34; 22.11,12

 

Luca 2.6,7: Pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele când ea trebuia să nască. Şi ea a născut pe Fiul ei Cel întâi-născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.

 

Luca 10.33,34: Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit la el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat şi i-a legat rănile, turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe animalul lui, l-a dus la o casă de poposire şi a îngrijit de el.

 

Luca 22.11,12: Şi spuneţi stăpânului casei: ‚Învăţătorul îţi zice: Unde este camera pentru oaspeţi, în care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?’

 

Cuprins

Introducere

Nici un loc în casa de poposire

Domnul Isus duce El Însuşi în casa de poposire

Ultima casă de poposire pe drumul Domnului

Casa Tatălui

Acolo unde şi noi găsim un locaş de poposire

Introducere

An după an la 24 decembrie se aminteşte că Mesia a fost născut în Betleem, şi unii au lacrimi în ochi când la teatrul de păpuşi Maria însărcinată este trimisă de acolo pe motivul că în casa de poposire nu este loc. Ce atitudine fără inimă! Şi noi suntem siguri, că noi am fi găsit un locşor pentru perechea săracă şi pentru Fiul lui Dumnezeu! Cum se face că la crăciun inimile ni se încălzesc în timp ce „micuţul copil Isus” trebuie să îngheţe afară în iesle?

 

Nici un loc în casa de poposire

Întrebarea care ni se pune nouă astăzi este, dacă noi lăsăm încă pe Isus afară sau dacă El a găsit la noi un loc de poposire? Este El cu adevărat punctul central al „casei noastre de poposire”, a intrat El deja la tine? Umple El toate încăperile tale? Nu mă refer la faptul dacă tu I-ai mărturisit cândva păcatele şi după aceea îţi trăieşti viaţa ta proprie şi ca un fel de „calmante” mergi de două ori pe săptămână într-o adunare creştină. I-am făcut noi loc, sau Domnul Isus trebuie să Se mulţumească cu ultima cameră, pe care oricum nimeni nu o voia? Este El prezent în deciziile noastre familiare şi în discuţiile din timpul zilei sau L-am exclus deja din bucuriile, grijile şi problemele noastre? Am acordat noi prioritate lucrurilor pământeşti sau, chiar mai grav, trebuie să fim atenţionaţi cu cuvintele apostolului Pavel: „Nu daţi prilej diavolului”?

 

Nu este aşa, că noi, ca şi oamenii de atunci, deseori nu avem loc pentru Persoana cea mai măreaţă, pe care lumea aceasta a văzut-o vreodată? Oamenii de atunci nu au ştiut cine era Cel pe care ei L-au lăsat să stea înaintea uşii. De unde să ştie ei, că tocmai Maria cea săracă şi Iosif, mai sărac decât ea, au devenit perechea aleasă, ca să acorde un loc de poposire Mântuitorului lumii. Dar noi astăzi putem şti: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1.1). Şi în continuare: „Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1.14). Despre acest Cuvânt se spune: „Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1.3). Ce Persoană deosebită! Toate au fost create prin Domnul Isus şi pentru Domnul Isus (Coloseni 1). Minunat! Dumnezeu a devenit unul dintre noi, El a venit aşa de aproape de noi oamenii, cum niciodată nu a avut loc în istoria omenirii.

 

Dar a fost aceasta totul? Nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16). Domnul Isus era Darul cel mai mare, pe care Dumnezeu putea să-L dea. El, putem spune cu toată reverenţa, a rupt pe Fiul Său de la inima Sa. Astăzi noi putem şti că marele Dumnezeu a devenit Om şi în felul acesta a găsit o cale prin care El putea să ne lege cu El Însuşi. Dacă noi astăzi nu oferim nici un loc acestui Fiu al lui Dumnezeu, nu facem noi atunci aceasta împotriva oricărei cunoaşteri mai bune, pe care o avem? Noi ştim ceva despre slava Persoanei Sale, noi ştim, că El poartă toate lucrurile prin Cuvântul puterii Sale, noi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne răscumpere pe noi oamenii păcătoşi, şi că El ne-a dăruit o calitate a vieţii care niciodată nu a fost cunoscută – şi anume viaţa veşnică, viaţa din belşug, da, viaţa Fiului lui Dumnezeu Însuşi.

 

Nu este uimitor, nu, mai degrabă nu este trist, că noi acordăm prioritate aşa multor lucruri lipsite de importanţă, în loc să ne umplem cu această Persoană minunată? Nu numai la crăciun,însă desigur în mod deosebit atunci, mottoul este deseori: să cumpărăm cât se poate de mult. Având în vedere această Persoană minunată, nu ar trebui noi să ne gândim mai întâi de trei ori dacă să ne lăsăm antrenaţi în această goană din timpul crăciunului (şi nu numai atunci!) sau dacă nu ar fi mai bine să ne concentrăm asupra lucrurilor esenţiale? Ce este cu multele ore petrecute la computer (cuvânt cheie: internet), ce este cu multele ore pierdute în preocuparea cu trenuleţul electric (dacă motivul nu este acela de a te preocupa cu copiii)? Sunt interesele noastre cuvenite pentru echipa de fotbal favorită din campionat sau deja de mult noi ne interesăm mai mult de un joc de fotbal bun decât de o oră bună în Adunare? Trebuie cu adevărat să am al patrulea sau al cincilea palton de crăciun? Trebuie eu să fac cu adevărat orele de adunare să degradeze, devenind un fel de parada modei? Trebuie locurile de parcare ale localului nostru de adunare să se asemene cu o expoziţie de autoturisme? Unde este Isus în toate acestea? Este El cu adevărat în toate acestea, când pe noi de fapt ne interesează cu totul alte lucruri, atunci când ne strângem laolaltă ca creştini? Dacă suntem sinceri, fiecare dintre noi îşi are mai mult sau mai puţin pe ascuns „devoratorii timpului”, care vor să ne îndepărteze privirea de la Persoana minunată a Domnului Isus. Unde se mai găseşte Acela, care nu are nici un loc în casa de poposire? Nu suntem noi tot aşa de fără inimă ca şi posesorii casei de poposire de atunci din Betleem? Dacă într-o duminică Domnul Isus nu ar mai fi prezent – am observa noi aceasta? Stă El probabil şi la noi deja înaintea uşii şi bate (Apocalipsa 3)?

 

Ne-a dispărut modestia, cumpătarea şi naturaleţea, care caracterizau aşa de mult pe Domnul Isus? Dacă cauţi o vizuină, atunci te poţi duce la vulpi, dacă cauţi un cuib, atunci du-te la păsări, dar dacă cauţi ceva, unde să-ţi pui capul, atunci să nu te duci la Domnul Isus, căci El nu le avea pe toate acestea. Apostolul Pavel a spus odată tânărului Timotei, că noi trebuie să ne mulţumim dacă avem îmbrăcăminte şi un acoperiş deasupra capului. Observăm noi cât de materialişti am devenit? – Noi (şi eu mă includ şi pe mine) deja demult nu mai suntem mulţumiţi cu un astfel de stil de viaţă. De aceea nu este cu atât mai important să stăm liniştiţi şi să gândim din nou asupra priorităţilor?

 

Domnul Isus duce El Însuşi în casa de poposire

Nu este deosebit de uimitor, că Acela, care nu a găsit un loc în casa de poposire este în acelaşi timp adevăratul Samaritean milostiv, care Se îndură de sărăcia oamenilor, ca să-i ducă într-o casă de poposire, pentru ca acolo ei să devină sănătoşi? Acela, care nu a avut nici o casă de poposire, caută o casă de poposire pentru noi! Cât de mulţi oameni bolnavi sunt, da, cât de mulţi creştini sunt bolnavi, care de fapt ar trebui să retrăiască că Domnul Isus este milostiv şi plin de compasiune. Noi am stabilit în viaţa noastră priorităţi greşite şi acum am ajuns la capăt, suntem epuizaţi, nu mai vedem sensul, avem de fapt totul şi totuşi nu avem nimic. Chiar şi între creştini depresia nu este un cuvânt străin. Noi nu vrem să ne facem prea modeşti, dar Domnul Isus doreşte să te ducă într-o casă de poposire ca să te faci sănătos. Dar pentru aceasta tu trebuie să vrei; nu ţi se poate ajuta dacă tu însuţi vrei să dai la o parte problemele tale, sau nu vrei să le recunoşti.

 

Dacă te simţi apelat de aceste rânduri, dacă tu eşti acela despre care este vorba aici, atunci fă primul pas, pocăieşte-te de o viaţă în care ai stabilit priorităţi greşite şi începând de astăzi mergi consecvent pe un drum cu Domnul Isus. Reorganizează-ţi radical viaţa după etaloane biblice. Probabil nu toate problemele vor dispărea deodată, dar cu siguranţă unele griji şi probleme se vor rezolva. Dacă ai mers timp mult cu inima împărţită înapoia Domnului, atunci nu te poţi aştepta că totul se schimbă la o apăsare de buton; trebuie să te dezobişnuieşti de multe obiceiuri proaste, şi deprinderi noi bune trebuie învăţate. Aceasta nu va avea loc de azi pe mâine.

 

Vreau să revin încă o dată la exemplul „shoppen” şi cumpărături care nu sunt cu adevărat necesare (la aceasta poţi adăuga şi alţi „devoratori de timp”, cum sunt de exemplu jocurile la computer), căci tocmai aceste lucruri pot deveni repede deprinderi proaste. Dar în ajunul crăciunului cumpăratul în măsură mare este la ordinea zilei. Nu vreau să fiu greşit înţeles, nu vreau să-i consider pe toţi la fel sau să arăt cu degetul spre cineva, eu însumi am de luptat cu aceste lucruri, aşa cum au mulţi alţi creştini. Nici nu vreau să stric atmosfera şi tuturor să le stric cheful sărbătorilor de crăciun. Totuşi eu cred, că pentru noi toţi este timpul să înţelegem clar ce chemare am primit şi dacă noi ne comportăm corespunzător chemării de care am avut parte. Uneori uităm că timpul binecuvântării pământeşti este în mod deosebit rezervat viitoarei Împărăţii a păcii şi că noi ar trebui să trăim mai mult fiind conştienţi de perspectiva cerească a versului de cântare:

 

El, Dumnezeu, azi mă conduce

Spre locuinţă-n Canaan,

Loc, unde voi primi răsplată

Şi unde voi avea belşug.

 

De ce noi astăzi nu mai cântăm cu plăcere astfel de cântări? Este oare din cauza melodiei vechi sau pur şi simplu experienţa noastră nu mai corespunde conţinutului acestor cântări? Trebuie să învăţăm din nou acea parte a roadei Duhului? Stăpânirea de sine! Nu este incredibil, că sunt aşa de mulţi creştini sunt care nu-şi fac nici un fel de griji, pentru care este de la sine înţeles să meargă o dată sau de două ori pe săptămână la cumpărături? Nu vedem noi cât de bolnav este de fapt acest mod de viaţă? Duminica vorbim despre modestie şi stăpânire de sine, şi pe parcursul săptămânii mergem la cumpărături şi cumpărăm lucruri care nu sunt neapărat necesare. De ce? Deoarece lumea ne duce de nas? Probabil şi noi ne spunem, că toţi trebuie să facem ceva împotriva crizei economice. Dar ceea ce în lume este absolut normal nu corespunde concepţiei de viaţă creştină. Creştinii merg să cumpere când au absolută nevoie de ceva pentru viaţa zilnică, ei nu merg ore în şir prin magazine, chiar dacă nu cumpără nimic. Nu vreau să jignesc pe nimeni, eu însumi văd propriul eşec, dar nu trebuie să ne mirăm, dacă nu mai avem nici o atracţie de serviciul divin de duminică şi din timpul săptămânii. Este schizofrenie să predici duminica supă şi în timpul săptămânii să mănânci carne la grătar. Trebuie să fim atenţi să nu facem din creştinism o chestiune mincinoasă. Este acesta probabil şi motivul pentru care oamenii consideră aşa de puţin atrăgător faptul de a fi creştin? În orice caz nu cunosc nici o trezire spirituală în istoria Bisericii care să fi avut loc cu fast şi pompă, ci mai degrabă cu simplitate, modestie şi sarcini de viaţă.

 

Ultima casă de poposire pe drumul Domnului

Încă o ultimă casă de poposire era pe drumul Domnului Isus. Este foarte interesant să se vadă că atât la naşterea Sa cât şi scurt timp înainte de moartea Sa, de fiecare dată o casă de poposire a avut un rol deosebit. Tot aşa noi nu avem voie să despărţim naşterea Domnului de moartea Sa şi de învierea Sa. Mulţi vor „copilaşul încântător cu păr buclat”, dar ei nu vor pe Hristos încoronat cu cununa de spini şi sângerând, pe al cărui spate plugarii au tras brazde adânci. Nu au nevoie de un suplinitor, care pe cruce a fost făcut păcat şi acolo a luat locul nostru. Nu, noi nu vrem un aşa Hristos – noi avem nevoie numai de un Hristos plăcut pentru gânduri calde în timpuri reci de crăciun. Dar dacă tu nu-L vrei pe Hristos însângerat, atunci nu vei putea avea nici Copilul plăcut din iesle.

 

Chiar dacă la naşterea Lui nu a fost nici un loc în casa de poposire, este totuşi un loc unde noi putem să ne strângem împreună cu Domnul Isus. Este „camera pentru oaspeţi”, aşa cum spune Luca 22.11, şi este acelaşi cuvânt ca şi cel pentru „casa de poposire” din Luca 2.7. Este interesant că o casă de poposire joacă un rol important atât în primele zile cât şi în ultimele zile ale vieţii Domnului pe pământ. Este această cameră de sus, cum mai este ea numită, care „aproape” că nu mai aparţine acestui pământ. Dacă vrem să ne unim cu Domnul Isus, dacă noi vrem cu adevărat să-I dăm loc, atunci noi trebuie să venim în casa Lui de poposire. Atunci trebuie să ne ridicăm puţin deasupra lucrurilor acestora pământeşti, atunci trebuie să ne despărţim de mersul lumii acesteia. Atunci trebuie să recunoaştem, că Domnul Isus de aceea a murit pentru păcatele noastre, „ca să ne smulgă din acest veac rău” (Galateni 1.4). Atunci trebuie să găsim odihnă la gândul că noi nu mai suntem din lumea aceasta (Ioan 18), că noi suntem cetăţeni ai cerului (Filipeni 3) şi suntem străini şi fără drept de cetăţenie (1 Petru 2.11) şi deja acum suntem aşezaţi în locurile cereşti (Efeseni 2). Dacă cu adevărat Capul nostru este în cer – şi El este acolo! – unde este atunci locul mădularelor? Poate Capul să fie despărţit de trup? Imposibil! Dacă Hristos a fost aşezat mai presus de orice domnie şi de orice autoritate (Efeseni 1), atunci noi avem voie să ştim că şi noi de asemenea am fost aşezaţi acolo, şi anume în El (Efeseni 2).

 

Casa Tatălui

Pe pământ Domnului Isus nu I s-a acordat locul care I se cuvine, nici la naşterea Lui şi nici în timpul vieţii Lui. Când era scurt timp înainte „să plece din această lume la Tatăl”, El a spus ucenicilor Săi, că acum ei nu-L pot urma. Unde S-a dus El? El S-a dus la Tatăl. În casa Tatălui Său erau multe locuinţe; acolo era un loc pentru El. Cât de mult cunoaşterea acestui loc trebuie să-I fi uşurat fiecare pas pe pământ! Cum a trăit Domnul Isus ştiind permanent că în casa Tatălui Său este loc suficient, şi în afară de aceasta era un loc permanent în opoziţie cu un locaş de poposire, care de fapt totdeauna este numai temporal! Cum a făcut El fiecare pas pe pământ conştient fiind de părtăşia cu Tatăl Său! Nimic, absolut nimic nu a făcut fără o poruncă a Tatălui Său, nu a rostit nici un cuvânt, fără să fie în concordanţă cu Tatăl Său, ci a vorbit aşa cum Tatăl L-a învăţat (Ioan 8.28), şi El a ştiut că Tatăl nu L-a lăsat singur (Ioan 16.32).

 

Acolo unde şi noi găsim un locaş de poposire

Cum stau lucrurile cu noi: Nu ar trebui să mergem pe drum în perspectiva acestui loc de părtăşie intimă cu Tatăl şi cu Fiul? Nu a spus Domnul Isus ucenicilor Săi, că într-adevăr ei acum nu puteau să-L urmeze, dar că El se va duce să le pregătească un loc? Nu le-a povestit El că într-adevăr aici în lume ei vor fi ca şi El urâţi, dar că şi ei trebuie să trăiască în perspectiva casei Tatălui şi să-L aştepte pe El Însuşi (Ioan 14)? Prin faptul că Domnul Isus a mers la cruce pentru noi, a înviat şi a fost glorificat la dreapta lui Dumnezeu, El ne-a pregătit un loc în casa Tatălui. Tocmai aceste „multe locuinţe” erau cele care la întrebarea „Pe cine să trimit?” L-au determinat pe Domnul Isus să spună: „Iată-mă! Trimite-Mă!” Deja înainte de întemeierea lumii Domnul Isus a văzut multele locuinţe goale, şi de aceea noi am fost aleşi înainte de întemeierea lumii. Vedem noi aceasta? Noi nici nu aparţinem lumii acesteia, căci noi am fost aleşi deja cu mult înaintea acestei creaţii vizibile. Noi suntem într-adevăr în lume, dar noi nu suntem din ea. Dar după ce păcatul a venit în lume, nu a existat nici o posibilitate pentru om să intre în aceste locuinţe. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur” – şi dacă Domnul Isus S-ar fi reîntors în casa Tatălui, fără să meargă la cruce, atunci aceste „multe locuinţe” ar fi rămas pentru totdeauna goale. Dar acum Hristos a murit pentru noi, El a pregătit locaşul pentru noi, El a fost pus în pământ ca adevăratul grăunte de grâu şi a murit. Acum „multele locuinţe” sunt pregătite pentru noi, şi va veni ziua când această casă se va umple. Aşa se spune în continuare despre grăuntele de grâu: „Dar, dacă moare, aduce multă roadă.”

 

Pe pământ Hristos nu a avut nici o încăpere, El nu a avut nimic, nici un loc unde să-Şi poată pune capul, dar înălţat de pe pământ Domnul Isus are nu numai încăperea Lui, camera Lui de oaspeţi, camera de sus, ci înălţat de pe pământ Domnul Isus a găsit un loc unde a putut să-Și pună capul: „Isus a zis: ‚S-a sfârşit!’ şi, plecându-Şi capul (sau: Şi-a pus capul, cum se mai poate traduce), Şi-a dat duhul.”

 

Să nu dăm noi toată viaţa noastră acestui Domn minunat? Ce însemnătate are crăciunul cu toate nimicurile şi materialismul în perspectiva acestor momente de importanţă mondială din istoria omenirii?

 

Tradus de la: Kein Raum in der Herberge

 

Traducere: Ion Simionescu

 

 

https://www.soundwords.de/ro/nici-un-loc-in-casa-de-poposire-a11248.html

 

 

 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

1. 20 . –Nu mai faceti negot cu Hristos, nu-l mai zdrentuiti si , dimpreuna cu TOATE ale sale, primiti-l integru,integral,prioritar si suveran,caci El este TOTUL TOTULUI TOT;Numai El face totul Dumnezeieste si pentru Vesnicie… TURNUL BABILONULUI, de Sf. Ioan Iacob Hozevitul

 

În urma potopului oamenii s-au abătut iarăşi de la calea lui Dumnezeu şi se aşteptau iarăşi la alt potop. Pentru asta au început să zidească Turnul Babei (adică cetatea Babilonului). Aveau de gând s-o înalţe mai  presus de norii cerului, ca să nu-i mai înece apa. Pentru nebunia lor, Dumnezeu le-a amestecat atunci limbile şi n-au putut isprăvi nimic.

 

Lumea modernă de astăzi nu este mai brează decât cea de-atunci. Azi toţi oamenii cunosc că s-au depărtat de la Dumnezeu şi pentru asta se aşteaptă la o pedeapsă cerească.

 

Dar în loc să alerge la chivotul scăpării (adică la corabia Bisericii) prin dreapta credinţă şi pocăinţă, în loc să caute pe Dumnezeu, oamenii buimăciţi cu civilizaţia, îşi zidesc iarăşi „Turnuri” ca şi oarecând la Babilon.

 

„Turnul Babilonului” din zilele noastre nu este o clădire de piatră sau de cărămidă, ci goana cea nebună după născociri. Lumea zice că născocirea maşinilor şi a armelor moderne uşurează viaţa omului şi îi garantează siguranţa, adică ne pune la adăpost. Dar cât de înşelătoare este părerea aceasta! Căci noi vedem că de la o vreme încoace, de când s-a modernizat lumea şi au sporit născocirile, de atunci s-a înmulţit şi răutatea, iar viaţa omului s-a făcut mai amară şi mai împresurată de primejdii.

 

Niciodată n-a fost lumea mai tulburată şi mai deznădăjduită ca în vremurile noastre, când a sporit civilizaţia. După cum vedem procopseala asta de civilizaţie cu moda cea nouă, i-a învăţat pe oameni să umble mai mult goi, adică a izgonit ruşinea din lume. I-a dăscălit pe oameni să nu mai caute pe Dumnezeu, deci a reuşit să strice şi sfânta credinţă. I-a învăţat pe stăpânitori ca să înşele mai bine şi să robească noroadele mai cumplit decât faraonii Egiptului. Cu alte cuvinte nevoia de civilizaţie a sugrumat dreptatea şi libertatea lumii. Civilizaţia falsă a învăţat pe oameni să inventeze, adică să născocească cele mai grozave arme pentru pierzarea lumii şi prin asta a izgonit şi dragostea de pe pământ.

 

Ştiinţa modernă a făcut pe oameni să zboare prin văzduh şi să călătorească în cetăţi plutitoare pe apă (vapoare mari ca oraşele). Ştiinţa i-a făcut omului aripi de pasăre, şi picioare de metal ca să alerge în calea deşertăciunii, dar i-a împiedicat în calea rugăciunii. în calea spre Biserică ştiinţa modernă a înălţat ziduri uriaşe de împiedicare, iar pe calea fărădelegii a aşternut asfalt şi a presărat flori.

 

(La Sf. Locuri norodul simplu nu mai poate veni spre închinare ca altădată, iar în zilele de sărbători s-au rânduit adunări deşarte, distracţie şi plimbări, ca să nu mai meargă lumea la Biserică).

 

Prin viteza maşinilor s-au scurtat distanţele dintre ţări şi s-au apropiat urechile oamenilor prin telefoane şi prin radio. Meşteşugurile cele noi au apropiat şi au răsfăţat astăzi trupurile, iar pe Dumnezeu l-au depărtat de inimi. A sporit mintea, dar s-a răcit inima. S-a îmbogăţit ştiinţa, dar s-a păgubit credinţa. Civilizaţia de azi a scurtat hainele oamenilor, le-a secerat barba şi părul capului şi după asta a secerat şi Sfintele Aşezăminte.

 

Deci, în scurt vorbind de pacostea asta de civilizaţie (sau progres) prin asta se făleşte pământeanul: a sporit mai mult ca niciodată lacrimile din lume, a lărgit în chip de speriat cimitirele prin războaie, a întunecat zarea cu fumul motoarelor şi a împânzit văzduhul cu păsările cele uriaşe (cu ciocul de fier) care stau gata să piardă lumea. Iar ca să aibă vreme să termine „Turnul Babilonului” (adică născocirile ştiinţei) samsarii ţărilor cei graşi fac mereu soboare pentru pace. Dar Dumnezeu văzând vicleşugul lor, le-a amestecat minţile (după cum la Babilon a amestecat limbile) şi nu se mai pot înţelege.

 

https://contramundum.ro/2021/10/15/turnul-babilonului-2/

 

 

0 . 0 – „Din culisele cinematografiei“. Ernest Maftei, un Oskar Schindler autohton. A salvat 136 de evrei de la moarte; 0 . 1  – Cecilia Jugănaru: În ’87 ne-am revoltat. Am avut curajul să ieşim; 0 . 2 – (Doar cateva) Dezastre  pe care regimul comunist le-a vrut „îngropate” pentru totdeauna: mii de muncitori români le-au căzut victim; 0 . 3 – Si alungate,valorile romanesti nu pier- Paul Goma- „cămaşa este…0 . 4 –Dorina Potârcă: Eram cam 100 de femei… Ne-am culcat pe scânduri, goale, fără paie, fără nimic; 0 .5 – Din “marea de amar”; 0 . 6 –(CATIVA) Scriitori, actori și regizori. Oamenii care au schimbat România prin cultură; 0 .7  –Doina Cornea: Prezenţa miliţienilor la poartă, paşii securiştilor în…0 .7  – (pe banii nostri…)Viață de lux în SUA pe banii statului. Cum a plătit un senator o cazare/noapte mai mare decât salariul minim; 0 .8  – ANALIZĂ -De ce este neîncrederea în instituțiile politice o constantă a României post-decembriste; 0 .9  – Justiția a ajuns mai coruptă decât clasa politică. Și chiar mai nerușinată;0. 10- In mileniul supersonic…România are spitale cu instalaţii electrice nerevizuite, construite între 1890-1950; 0 .11. – Recenzie: „Instrumente mortale” ; 0 .12 . – Avertisment din Parlamentul European: Cel mai probabil mancam deja animala clonate! 0 .13 . – Document. Masacrarea padurilor de catre Holzindustrie Schweighofer a fost pusa la cale de PSD; 0 .14 . -Islamizarea Europei-un plan al Elitei Mondiale pentru sprijinul Noii ordini Mondiale; 0 .15 . –HAARP- acum si in Romania! 0 .16 . – Comunismul și Noua Ordine Mondială; 0 .17 . – O activistă LGBT mărturisește: Noi vrem ca familia să nu mai existe”; 0 .18 . –Au tras sforile , ca sa prescrie dosarul , in schimbul unui munte de bani storsi din sudoarea noastra – Dosarul Bechtel, clasat. Cine a ramas cu cascavalul! 0 .19 . – La nivel global castiga teren gunoaiele in toate domeniile – Danileț se duce după…0. 20 . – Nu mai faceti negot cu Hristos, nu-l mai zdrentuiti si , dimpreuna cu TOATE  ale sale, primiti-l integru,integral,prioritar si suveran,caci El este TOTUL TOTULUI TOT;Numai El face totul Dumnezeieste si pentru Vesnicie…  TURNUL BABILONULUI, de Sf. Ioan Iacob Hozevitul

 

0 .19 . –

La nivel global castiga teren gunoaiele in toate domeniile …Danileț se duce după Camelia Bogdan. Alina Mungiu Pippidi: Tik tok nu e privat, cum nu sunt private nici Facebook sau Instagram

  de Marinela Anghelus

WWW.ROMANIACURATA.RO

 

 

Una din ultimele redute ale suveranității naționale în Europa e reprezentată de ierarhia superioară din domeniul justiției, spune într-un editorial pentru România Curată, președintele Societății Academice din România (SAR), Alina Mungiu-Pippidi. Aceasta este de părere că Danileț sare peste limite care există în multe țări „prin postările lui așa zise de viață privată, pe care nu se știe de ce ține să o facă publică”.

 

„Tik tok nu e privat, cum nu sunt private nici Facebook sau Instagram. Exprimările magistraților pe mediile sociale sunt în general puține și bine măsurate. Și în California iei sancțiuni dacă exprimi opinii politice (la care ca persoană privată ai dreptul) pe social media. Judecătorii țin la imaginea lor conformistă și imparțială, și se poate argumenta că face parte din necesarul pentru încrederea în justiție ca publicul să vadă judecătorul pe un piedestal”, susține Alina Mungiu-Pippidi.

 

„În sine, găsesc uluitor arsenalul sancțiunilor de la CSM. Parcă nu există decît excluderea, nu avertismente sau alte forme moderate de sancțiuni. Asta  arată că teoria mea, aceea a corpului străin,  explică bine aceste situații. Nu e o conspirație a PSD. Sigur, PSD sau Dan Voiculescu au aplaudat dar nu au influența să obțină excluderi în unanimitate. Ele au loc pentru că activiști ai schimbării judiciare ca Bogdan sau Danileț chiar sunt percepuți drept corpuri străine și sistemul abia așteaptă să scape de ei complet și definitiv, pentru că sunt o amenințare la status quo. Pe fond, știm cu toții că e un mare preț de plătit pentru afișarea unor standarde de comportament diferite de grosul unei profesiuni”, a continuat aceasta.

 

Redăm integral articolul semnat de Alina Mungiu Pippidi:

 

Una din ultimele redute ale suveranității naționale în Europa e reprezentată de ierarhia superioară din domeniul justiției. Curțile Constituționale din Polonia, România și mai ales Germania dau fiori la Bruxelles prin accese de independență care merg pînă la a proclama în feluri diferite, dar pe fond similare, suveranitatea dreptului național față de cel european. Consiliile magistraturii, care capătă mult mai puțină atenție, sunt și mai problematice. Dacă UE, în noua dominanță a statului de drept, se amestecă în organizarea judiciară, ceea ce era cam de neconceput acum zece ani (și pe bună dreptate, date fiind diferențele dintre sistemele francez, german și englez, ca să numesc doar trei, care indică net că nu poți avea un singur standard de organizare al justiției în Europa), UE riscă să intre în coliziune directă cu magistrații, pe fond proeuropeni în multe țări, dar pe detaliu apărători fermi ai regulilor lor de castă și organizare. Care sunt naționale și adaptate intereselor și valorilor lor. Cel mai vechi CSM din Europa, cel italian, a fost adesea paralel sau contra ideologiei europene în materie de justiție, pentru cine urmărește chestiunea, și în general conservator, încercînd să păstreze, și nu să schimbe, felul în care se desfășoară lucrurile.

 

CSM-ul nostru a evoluat mult de la primul CSM, dar rămîne și el un bastion conservator din multe puncte de vedere. A apărat justiția de atacurile lui Liviu Dragnea nu atît din eroism, cît din aceeași tendință de a păstra lucrurile așa cum sunt. Asta nu merge prea bine acolo unde schimbările sunt necesare, pentru că noi încă nu am reușit să rezolvăm niște probleme, deci status quo-ul nu e dezirabil, cum stă cazul cu disciplina și integritatea magistraților. Cine citește motivațiile Inspecției Judiciare, cum am făcut-o eu în ultimul caz al Cameliei Bogdan e îngrozit de calitatea actului. Discutăm de SIIJ de dimineața pînă seara, dar Inspecția Judiciară arată că problema e mai mare, calitatea actului controlului și sancționării judecătorilor e foarte proastă. Deși există recomandări GRECO bune în acest sens, ele presupun niște reforme destul de rafinate, cum ar fi crearea unor standarde și indicatori de performanță clare și obiective, treabă la care românii eșuează în general în administrație, lăsînd loc arbitrariului și dușmăniilor personale.

 

Cristi Danileț, un neobosit activist judiciar știe foarte bine cu cine are de-a face. Nu e la primul conflict. Nonconformismul e ce poate fi mai dezagreabil pentru CSM, și de altfel pentru casta judiciară în general. Apariția mediilor sociale e o provocare pentru un mediu înghețat, care se exprimă cu economie și convențional prin definiție. Camelia Bogdan irita că dădea declarații prin seminare, că judeca mai repede cazurile, că ieșea din rînd, de asta unanimitatea uluitoare cu care s-a judecat că în fond nu respectă standardele profesiunii și nu are o imagine corespunzătoare unui judecător. Danileț sare peste limite care există în multe țări prin postările lui așa zise de viață privată, pe care nu se știe de ce ține să o facă publică. Tik tok nu e privat, cum nu sunt private nici Facebook sau Instagram. Exprimările magistraților pe mediile sociale sunt în general puține și bine măsurate. Și în California iei sancțiuni dacă exprimi opinii politice (la care ca persoană privată ai dreptul) pe social media. Judecătorii țin la imaginea lor conformistă și imparțială, și se poate argumenta că face parte din necesarul pentru încrederea în justiție ca publicul să vadă judecătorul pe un piedestal.

 

Evident că nonconformismul poate fi doar un pretext. Camelia atacase direct conflictul de interese la un coleg judecător (al cărei soț era notarul lui Dan Voiculescu), de aici scandalul, această auto-reglementare e slabă sau inexistentă și lovind în ea (într-un caz unde avea clar dreptate), ceilalți s-au apărat pe sine. Danileț a fost destul de unilateral în lupta pe justiție (de partea DNA, fără rezerve pentru ascultările de masă ale SRI) și asta a alienat pe mulți magistrați, care nu vor să fie urmăriți de SRI. Percepuți drept corpuri străine, au fost amîndoi excluși.

 

În sine, găsesc uluitor arsenalul sancțiunilor de la CSM. Parcă nu există decît excluderea, nu avertismente sau alte forme moderate de sancțiuni. Asta  arată că teoria mea, aceea a corpului străin,  explică bine aceste situații. Nu e o conspirație a PSD. Sigur, PSD sau Dan Voiculescu au aplaudat dar nu au influența să obțină excluderi în unanimitate. Ele au loc pentru că activiști ai schimbării judiciare ca Bogdan sau Danileț chiar sunt percepuți drept corpuri străine și sistemul abia așteaptă să scape de ei complet și definitiv, pentru că sunt o amenințare la status quo. Pe fond, știm cu toții că e un mare preț de plătit pentru afișarea unor standarde de comportament diferite de grosul unei profesiuni.

 

Bogdan și Danileț sunt amîndoi oameni admirabili, care fac multă muncă voluntară și sunt angajați pentru schimbare. Comisia Europeană îl va apăra pe el mai mult decît pe ea, că ea atacase și masoneria, pe SIE și pe SRI, deci își alienase toate taberele. Dar Comisia Europeană nu are nici un fel de puteri în acest domeniu, deși zilnic și le întinde prin activism propriu (declarații de purtători de cuvînt, etc).

 

Revine ÎCCJ, unde Bogdan a cîștigat la prim suspendare contra CSM să echilibreze situația. Ar fi mai bine ca acest scandal să fie și ocazia unei discuții pe fond despre standardele comportamentului judiciar și calitatea actului de control. Facultățile de Drept și Institutul Național al Magistraturii ar putea convoca lumea la această discuție, demult amînată. Lumea judiciară trebuie să priceapă că dacă ei nu discută pe fond și nu își rezolvă problemele, politicienii se vor simți mereu tentați să intervină. Eu nu am nici o îndoială că Bogdan și Danileț se vor întoarce în magistratură după deciziile finale ale ÎCCJ. Dar să nu uităm că Bogdan a fost exclusă de două ori și i s-a și transmis că va mai fi exclusă indiferent de ce decide ICCJ. Dar cum pe durata excluderii judecătorii sunt prezumați vinovați și nu mai pot să își facă meseria (ce diferență față de oamenii politici, care sunt prezumați nevinovați – cît de constituțională poate fi treaba asta?), suspendarea e o armă eficace de a-i elimina. Ne trebuie niște schimbări de fond ca să avem și standarde, dar și sancțiuni care să nu mai arate ca o vînătoare primitivă de țapi ispășitori și să dăuneze mai mult imaginii justiției decît actele inițiale de nonconformism ale unor magistrați.

 

https://psnews.ro/danilet-se-duce-dupa-camelia-bogdan-alina-mungiu-pippidi-tik-tok-nu-e-privat-cum-nu-sunt-private-nici-facebook-sau-instagram-605910/

 

 

 

0 .18 . –Au tras sforile ,ca sa prescrie dosarul ,in schimbul unui munte de bani storsi din sudoarea noastra -Dosarul Bechtel, clasat. Cine a ramas cu cascavalul!

 

 

Dosarul a ajuns initial la Parchetul Sectorului 1, apoi la Parchetul Sectorului 5, care l-a clasat acum pe motiv ca o parte dintre fapte s-au prescris. In acest controvesat caz, in care Romania a platit 1,4 miliarde de euro pentru 52 km din Autostrada Transilvania, de parca construiam drumuri pe Luna, s-au vehiculat nume foarte importante la acea vreme, adica prin 2003. Printre acestea se numara si cele ale lui Adrian Nastase si Miron Mitrea, iar din cele 1,4 miliarde de euro, o buna parte se pare ca s-au constituit intr-un parandarat fabulos. Revenind la dosar, in august 2013, Dan Sova, la acea vreme ministru delegat pentru Proiecte de Infrastructura si Investitii Straine, a depus la DNA o plangere penala pentru savarsirea infractiunii de neglijenta in serviciu privind protectia informatiilor clasificate, constand in lipsa exemplarului original al contractului de proiectare, construire si finantare a autostrazii Brasov – Cluj – Bors, incheiat intre statul roman, prin CNADNR, si compania americana Bechtel International Inc. Ca un facut, nici compania Bechtel International Inc. nu avea contractul original in limba romana. Ca sa vezi ce miracole pot face 1,4 milioane de euro… In dosar erau vizati Gheorghe Dobre, fost ministru al Transporturilor, Sebastian Vladescu, fost ministru al Finantelor Publice, Monica Macovei, fost ministru al Justitiei, Radu Berceanu, fost ministru al Transporturilor si Infrastructurii, precum si Cristian Duica, directorul general al CNADNR.

 

Simona Neagu, un personaj-cheie

 

Interesanta este si implicarea avocatei Simona Neagu in aceasta afacere de miliarde. Ea este avocata care a redactat contractul din partea CNADNR, de unde a incasat nu mai putin de 6 milioane de euro. IMPORTANT, ulterior, Neagu a trecut sa lucreze pentru firma Nestor-Nestor-Diculescu-Kingston-Petersen care reprezenta compania Bechtel in Romania. Din ambele pozitii, avocata ar fi putut “ajuta” la tergiversarea procesului, pana la prescrierea faptelor sustinuta acum de Parchetul Sectorului 5.

 

sursa si foto: http://www.national.ro

 

 

 

 

0 .17 . – O activistă LGBT mărturisește: Noi vrem ca familia să nu mai existe”

 

Căsătoriile dintre homosexuali nu urmăresc egalitatea în drepturi, ci distrugerea căsătoriei şi a familiei.

 

Un susţinător al drepturilor homosexualilor ar fi exprimat raţiunile care stau în spatele mult-revendicatei „căsătorii dintre homosexuali”, atunci când, într-o dezbatere publică, a menţionat că mişcarea de emancipare a homosexualilor nu urmăreşte atât egalitatea şi înlăturarea discriminării, ci urmăreşte mai degrabă însăşi disoluţia instituţiei familiei.

 

Masha Gessen, pe numele ei adevărat Maria Alexandrovna Gessen (n. 13 ian. 1967), jurnalistă care activează în Rusia şi SUA, precum şi cunoscută susţinătoare a drepturilor minorităţilor sexuale (ea însuşi făcând parte dintr-o astfel de minoritate) şi, de asemenea, scriitoare cunoscută pentru conflictele cu preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a făcut următoarele declaraţii în luna mai, anul 2012, în cadrul unui Festival al Scriitorilor desfăşurat în Australia, la Sidney:

 

„Căsătoria dintre homosexuali este un lucru cât se poate de simplu şi care nu necesită multă dezbatere, pe atât de normal şi de clar pe cât este distrugerea instituţiei familiei. Familia nu ar trebui să mai existe. Eforturile depuse pentru legalizarea căsătoriei dintre homosexuali sunt de fapt şi de drept o minciună, o diversiune, în legătură cu ceea ce vom face din căsătorie odată ajunşi în acel punct – minţim când spunem că instituţia familiei nu se va schimba. Acesta este un neadevăr. Familia se va schimba şi trebuie să se schimbe. Părerea mea este că familia nici nu ar trebui să existe. Şi spun acest lucru pentru că nu-mi place să construiesc ficţiuni în viaţa mea”.

 

După ce îşi aduce propria sa viaţă şi experienţă în apărarea cauzei pe care o susţine, anume de a denigra şi încerca să înlăture instituţia familiei din cadrul societăţii, Gessen îşi descrie în câteva cuvinte structura complexă a familiei sale, care este alcătuită din trei copii şi cinci părinţi, între care există grade diferite de rudenie. Unul dintre copii a fost adoptat, împreună cu fostul său partener dintr-un orfelinat din Rusia, un al doilea copil, pe care l-a născut, are un tată biologic în Rusia, iar cel de-al treilea este copilul biologic dintre fratele ei şi actuala sa parteneră de viaţă. Aceşti trei copii au cinci adulţi în roluri parentale, dar aceştia nu sunt părinţii tuturor copiilor.

 

„Cei cinci părinţi se împart în grupe de câte trei. Şi într-adevăr, mi-aş dori să trăiesc într-un sistem juridic şi legislativ care este capabil să-şi asume această realitate şi să reflecteze la ea, dar aceasta nu cred că este compatibilă cu instituţia căsătoriei sau cu morala familiei”.

 

Pe înregistrarea dezbaterii care a avut loc la Festivalul Scriitorilor desfăşurat la Sidney, atunci când Gessen îşi expune în faţa publicului o părere personală şi anume că familia nu ar trebui să mai existe, este uimitor cum auditoriul aplaudă frenetic spusele jurnalistei, ceea ce constituie încă o mărturie a puternicei ofensive care se desfăşoară astăzi, pe plan mondial, împotriva celor trei piloni fundamentali ai umanităţii: familia, şcoala şi biserica.”[1]

 

sursa si foto : http://www.dzr.org.ro

 

0 .16 . – Comunismul și Noua Ordine Mondială

 

Comunismul a fost o creatie a elitelor evreiesti, Moses Hess, Karl Marx si Friedrich Engels. Fondatorul Socialismului a fost Moses Hess, un filozof francmason, membru al lojii francmasonice „Marele Orient”. Loja francmasonica „Marele Orient” a fost „creierul” revolutiilor socialiste din Europa (ex. Revolutia Franceza).

 

La sfarsitul Evului Mediu, Fratia Babiloniana a Sarpelui si-a accelerat Agenda cu privire la Noua Ordine Mondiala, astfel incat, dupa experimentul dictaturii religioase din Evul Mediu, acestia au creat un alt experiment: Socialismul/Comunismul.

 

In 1773, pe o strada din Frankfurt, familia Rothschild se intalneau pentru a pune bazele Noii Ordini Mondiale. Acestia au inteles ca prin crearea Bancii Angliei este de ajuns pentru a exercita controlul asupra intregii lumi creand astfel noi poli de putere (ex. City of London – centrul financiar al lumii).

 

Adam Weishaupt a fost ales de catre familia Rothschild sa fie „fondatorul” organizatiei subversive „Iluminatii din Bavaria”. Adam Weishaupt nu a fost niciodata fondatorul acestei organizatii, ci doar o marioneta a familiei Rothschild, cei care pregateau sangeroasele revolutii socialiste in Europa condusa de monarhie.

 

O intrebare pe care multi conspirationisti o adreseaza este urmatoarea: „De ce Iluminatii din Bavaria si familia Rothschild doreau sa rastoarne monarhia in Europa, cand, in fapt, ei si monarhia sunt unul si acelasi „creier”?

 

Intrebarea este una destul de pertinenta. Iluminatii sunt precum spargatorii unei banci, in sensul ca ei sunt de acord asupra jafului, doar ca atunci cand au pus mana pe bani, acestia incep sa se bata intre ei. Cam asa si aici, in lumea Iluminatilor sau in lumea Fratiei Babiloniene a Sarpelui au existat, exista si vor exista lupte pentru putere. Acesti indivizi fiind atat de rai, caci doar mostenesc ADN-ul reptilienilor Anunnaki, ajung sa se lupte intre ei pentru putere.

 

Sa revenim la Comunism si Socialism. Aparent cele doua denumiri par a fi diferite, dar in realitate reprezinta acelasi lucru. Moses Hess a creat Socialismul timpuriu, iar ideile sale le-au preluat Karl Marx si Friedrich Engels, cei care au fondat „Societatea celor Patru Anotimpuri”, apoi „Liga celor Drepti”, iar apoi „Liga Comunista”, avand ca baza „Manifestul Comunist”, care, in fapt, este o copiere a ideilor revolutionare, internationaliste si anarhiste ale Iluminatilor din Bavaria.

 

In cartea „Viitor cu cap de mort” scrisa de Radu Cinamar, un membru al grupului Bilderberg ofera informatii pe intelesul tuturor cu privire la scopul Comunismului:

 

„— Este palpitant ceea ce îmi spuneţi, domnule Massini. Aş vrea totuşi să înţeleg cum a fost şi este posibil să deţineţi o aşa mare influenţă. Vă mărturisesc că aceasta mi se pare foarte interesant.

 

— O, dragul meu, sunt foarte multe feluri de a obţine influenţă şi aici trebuie să-ţi spun că suntem adevăraţi maeştri. Principalul lucru de care ai nevoie la acest capi¬tol este răbdarea. Nu poţi să construieşti palate grandioase şi elegante, pentru a te bucura de toate plăcerile pe care acestea ţi le pun la dispoziţie, fără a fi tenace, vigilent şi mai ales răbdător, chiar şi în faţa unor aparente eşecuri. Totul prinde contur în timp şi uneori această perioadă poate fi foarte îndelungată.

 

Venerabilii noştri maeştri din trecut au avut o viziune măreaţă, de ansamblu, asupra situ¬aţiei finale, care acum este foarte aproape. Ei nu s-au lăcomit la interese meschine, egoiste, ci au dorit din răs¬puteri să întărească şi să consolideze bazele masoneriei, adaptând pe parcursul epocilor principiile ei directoare în conformitate cu specificul evoluţiei umane, în fond, de ce s-ar fi îngrijit doar de ei şi de familiile lor?

 

Nu aveau oricum cei mai mulţi bani, cele mai mari bogăţii şi cele mai bune condiţii de trai? Nu legaseră între ei jurământul ferm de a se ajuta şi sprijini reciproc la nevoie? îţi spun că ei au fost adevăraţii arhitecţi care au iniţiat şi apoi au sta¬bilit principiile după care funcţionează sistemul social actual.

 

Legat de aceşti „arhitecţi” care au conceput între¬gul plan încă de acum câteva mii de ani, nu îţi pot dezvălui mai multe la momentul actual, deoarece este un secret teribil pe care nici chiar cei din Grupul Bilderberg nu îl cunosc cu toţii, în epoca modernă – şi prin aceasta mă refer la ultimele două-trei sute de ani -, venerabilii maeştri nu au făcut altceva decât să aplice în mod inteligent principiile de bază care erau deja stabilite şi să le adapteze la structura vremurilor pe care le trăiau.

 

Acţiunile lor au fost dezvoltate de la o generaţie la alta, păstrând acelaşi impuls şi aceleaşi idei iniţiale, deoarece trebuie să-ţi spun că la vârful ierarhiei noastre se află numai descendenţi pe linie regală din arbori genealogici de sute şi chiar mii de ani. Suntem foarte atenţi la acest aspect pentru a nu ne ameste¬ca cu celelalte rase. Chiar şi aşa, însă, au existat unele excepţii, însă în timp am reuşit să eliminăm genele recesive.

 

— Vorbiţi, probabil, de familiile regale din Europa şi de marii bancheri de la sfârşitul Evului Mediu?

 

— Desigur. Ei nu erau revoluţionari; ei nu susţineau o ideologie rigidă şi nici o filozofie particulară şi alambi¬cată. Forţa lor nu a constat niciodată în puterea braţelor sau în spiritul avântat; din rândurile lor nu s-au ridicat nicicând eroi sau vârfuri ale societăţii, în schimb, au înţeles foarte repede că, pentru a reuşi, au nevoie de un alt algoritm, care să-şi extragă forţa şi energia din înseşi forţele, deciziile şi acţiunile oamenilor.

 

Erau fini psihologi şi au făcut chiar de la început unele observaţii esenţiale. Au sesizat, de exemplu, că sistemul vieţii comunitare, indiferent că acesta are la bază monarhia, republica sau orice alt tip de guvernământ, se bazează pe conducere. Această realitate implica două aşa-zise „grupe”: pe de o parte, marea masă a oamenilor din popor sau gloata, adică populaţia majoritară; iar pe de altă parte, elita conducă¬toare care, într-un fel sau altul, se străduia să menţină bunul mers al „turmei de oi”. Această constatare simplă a Reprezentat baza pe care şi-au clădit întregul plan.

 

— Dar de ce era aşa important pentru ei faptul că exis¬tau aceste două categorii de populaţie? a întrebat repede Cezar.

Ca un veritabil maestru mason iniţiat în secretele Obscure ale Organizaţiei din care făcea parte, senior Massini începu să dezvăluie însuşi nucleul ideologic al francmasoneriei la nivel mondial.

 

— Această situaţie era şi este foarte importantă datorită faptului că mereu au existat interese antagonice între cele două grupări de populaţie. Lucrurile trebuiau aranjate în aşa fel, încât aceste interese contrare să nu dis¬pară niciodată complet, adică altfel spus să nu existe niciodată pace veritabilă între oameni. Pentru aceasta era necesar să se servească prin diferite metode ambele „tabere” sau „grupări”, însă fără ca ele să cunoască acest lucru.

 

Iluminaţii noştri au împins iscusinţa şi abilitatea unor astfel de uneltiri până la perfecţiunea de a merge cu câte un picior în fiecare dintre cele două bărci şi, totuşi, să nu cadă niciodată în apă!

 

— Dar cum reuşeau aceasta? Ce metode foloseau?

— Aveau nevoie de nişte „pârghii” puternice şi, la originea acţiunilor, acestea au fost doar două: banii şi natura inferioară a omului, care ceda în faţa tentaţiilor ce îi erau oferite. Această combinaţie le-a asigurat mereu succesul, pentru că ce nu se potrivea într-o parte, era bi¬nevenit în cealaltă şi astfel s-a ajuns ca această „reţetă” care folosea intriga, minciuna, tentaţiile şi prefăcătoria să permită extinderea rapidă a influenţei noastre în întreaga lume.

 

Sigur, în perioada actuală trebuie să ţinem seama de o serie întreagă de alţi factori, printre care cei mai impor¬tanţi îi considerăm a fi numărul de locuitori ai planetei şi avansul tehnologic remarcabil. Dar în esenţă, bazele prin¬cipiale ale organizaţiei noastre masonice au fost puse cu mult timp în urmă şi ele sunt atât de solide şi s-au infiltrat atât de profund în conştiinţa oamenilor, încât succesul deplin al programului nostru nu mai constituie acum decât o chestiune de timp pentru a fi realizat în totalitate.

 

— Nu înţeleg însă care este motivul principal pentru care a fost şi este depus acest uriaş efort de mii şi mii de ani?

— Dragul meu, aici lucrurile sunt chiar simple. Motivul principal a fost şi va fi mereu acapararea puterii !Ce altceva îţi închipui că am putea urmări să obţinem pe o perioadă imensă de timp? Hai, spune-mi, nu te sfii! Bani? Aproape toate finanţele lumii ne aparţin, graţie păien¬jenişului bancar pe care 1-am ţesut în ultimele secole.

 

Deoarece civilizaţia se dezvoltă din ce în ce mai mult, am urmărit să creăm un sistem social în care oamenii să depindă în totalitate de veniturile lor financiare. Bani, bani, tot mai mulţi bani! O idee fixă care trebuia să fie răspândită pretutindeni. Dar, pentru a avea bani trebuie să produci, iar pentru a produce trebuie să munceşti şi ca să munceşti îţi trebuie timp.

 

Am format deci o ecuaţie care reprezintă de fapt un cerc vicios, aproape fără rezolvare, deoarece nu poţi ajunge niciodată la capăt. Rezultatul a fost acela că oamenii au ajuns să muncească pentru noi până la epuizare, atraşi mereu de mirajul obţinerii unor sume tot mai mari de bani, care de fapt sunt cheltuite foarte repede în ritmul alert al lumii şi al tentaţiilor de tot felul care o caracterizează.

 

Totuşi, oricât de mulţi bani ar obţine prin muncă, ade¬văratele bogăţii şi sumele imense de bani sunt tot în po¬sesia noastră, păstrate în băncile noastre sau investite în diverse titluri de proprietăţi. Chiar dacă apar zece sau o sută de oameni foarte bogaţi în lume, care nu fac parte din lojile noastre, ei nu reprezintă totuşi nici o ameninţare, deoarece sunt individualităţi separate care nu urmăresc un scop precis, de mare anvergură.

 

Desigur, pe cei mai mulţi dintre ei avem grijă să-i atragem încă de la începutul cari-erei lor strălucite în Organizaţie şi astfel puterea noastră creşte. Cei care refuză nu rezistă însă mult timp singuri. Dacă într-un fel sau altul devin o ameninţare pentru noi, atunci ne unim forţele pentru a le provoca falimentul, cu riscul anumitor pierderi în propria noastră tabără, dar imensul angrenaj financiar pe care noi l-am construit ne permite să realizăm foarte repede o reechilibrare a balanţei financiare printr-o creştere în altă parte. Obiectivul este acela ca respectiva persoană să fie învinsă.

 

De obicei urmărim ca, atunci când aceasta se află în pragul colapsului total şi când se simte iremediabil pierdută, să-i oferim încă o dată şansa pe care iniţial a refuzat-o. De cele mai multe ori acel om de afaceri acceptă. Urmează, desigur, o revenire spectaculoasă în afacerile personale, dar deja per¬soana trebuie să respecte anumite condiţii ferme din partea noastră, pe care nu le mai poate evita.

 

Întotdeauna noi avem ceva de câştigat. Fie un om politic influent care să ne susţină interesele; acesta este cazul cel mai întâlnit şi aproape cel mai uşor de fabricat. Fie un mare om de afaceri, ai cărui bani îi administrăm noi în cea mai mare parte, prin propriile noastre filiere.

 

Ne interesează, aşadar, să creăm cât mai multe astfel de „cercuri vicioase”, în baza lor am construit societatea modernă, am format aşa-zisa „celulă a societăţii”, adică familia, pe care am legat-o strâns în lanţul unor inter¬minabile dependenţe: serviciu, casă, confort, maşină, împrumuturi la bancă, obligaţii contractuale pe perioade foarte lungi de timp, care uneori se întind la una sau două generaţii din familia respectivă.

 

Rolul „cercurilor vicioase” este acela de a crea depen¬denţa, pentru că atunci când există dependenţă, lipseşte libertatea. Dependenţa atrage automat un gen de înrobire, de limitare şi noi avem nevoie ca oamenii să fie cât mai limitaţi şi mecanici în acţiunile lor, care trebuie să devină aproape stereotipe. Aceasta a fost ideea principală pentru care am impus în mod gradat munca divizată în cât mai multe domenii şi subdomenii. Dacă cerinţa postului respectiv de muncă este simplă, aproape minimă dar repetitivă, omul devine în scurt timp un fel de „robot” care ascultă ce i se spune şi face ce i se ordonă.

 

Nu este necesar ca oamenii să gândească prea mult; aceasta poate să devine ceva periculos, poate naşte idei care să fie contrare scopurilor noastre. De aceea, am urmărit să extindem controlul asupra populaţiei tot mai numeroase chiar şi în afara serviciului, adică în timpul liber. Am permis astfel tehnologiei şi inventicii să capteze masele de oameni prin anumite mijloace a căror lipsă ni s-ar părea acum sinonimă cu o catastrofă: televiziunea, telefonul, computerul.

 

Ideea noastră a avut un succes enorm, deoarece pe lângă crearea dependenţei populaţiei faţă de aceste mijloace tehnologice, ne-a oferit totodată şi controlul difuzării informaţiei.

În prezent, datorită caracteristicilor vremurilor pe care le trăim, informaţia deţine primul loc în ceea ce priveşte „armele” cu care acţionăm în lume. Pasul următor a fost simplu de intuit: controlând mijloacele şi insti¬tuţiile mass-media, controlăm implicit conţinutul şi cali¬tatea informaţiei. De aceea, unul dintre obiectivele de bază a fost acela de a obţine controlul asupra celor mai mari trusturi de presă, radio şi televiziune din lume.

 

— Şi pentru ce toate acestea, senior Massini? Ce urmăreşte de fapt francmasoneria? Din cele ce mi-aţi spus până acum, nu văd ce ar putea să-i lipsească şi, totuşi, îmi face impresia că urmăriţi cu tenacitate o anumită finalitate.

 

— Dragul meu, este foarte simplu. Când este un rege stăpân absolut peste regatul şi poporul său? Bineînţeles, atunci când deţine puterea absolută. Aceasta este, pentru noi, piatra din vârful unghiului: puterea de dominaţie a întregii lumi trebuie să ajungă repede în mâinile noastre. La urma urmelor, această sete de putere reprezintă moti¬vaţia multor politicieni, guvernanţi şi oameni de afaceri care au acceptat să pătrundă în rândurile noastre.

 

Deasupra tuturor, însă, se află elita venerabililor noştri, Iluminaţii, al căror plan este cucerirea puterii mondiale şi realizarea unui control perfect, chiar asupra fiecărui individ de pe planetă. Modalităţile de împlinire a acestui plan sunt atât de diverse, încât mi-ar necesita prea mult timp acum să-ţi vorbesc despre ele. îţi voi oferi doar câteva explicaţii; restul îl vei înţelege şi învăţa repede după ce te vei integra regulilor şi concepţiilor organizaţiei noastre.

 

Influenţa şi controlul total asupra omenirii nu pot deveni cu adevărat active decât atunci când vom reuşi să supervizăm totul. Forţele şi puterile însumate de la mem¬brii tuturor organizaţiilor noastre conduc treptat spre această variantă de totalitarism, când libertatea şi autono¬mia unui individ vor fi sufocate şi monitorizate de noi încă de la naşterea fiinţei.

 

Pentru a fi siguri de acest rezultat şi pentru a experimenta valabilitatea lui, am inventat – cu titlu de experiment – comunismul. Totuşi, am constatat faptul că lipsurile îndelungate, angoasele oamenilor, precum şi cultul personalităţii care apărea, fără excepţie, la toţi şefii de state comuniste, crea anumite tensiuni şi favoriza chiar manifestarea unei viziuni lucide asupra situaţiei la unii membri ai populaţiei care, în timp, puteau crea surprize neplăcute. Sistemul comunist s-a dovedit co¬respunzător doar pentru o anumită perioadă de timp, de câteva zeci de ani. După aceea, însă, el a devenit ineficient şi chiar periculos pentru interesele noastre.

 

Când am înţeles aceasta, ne-am decis să încheiem experimentul şi am dat „undă verde” schimbărilor de natură politică. Era necesară crearea iluziei unui „altceva”, dar noi ştiam deja, cu mult înainte, că nimic nu se poate modifica „peste noapte”. Ne-am aşteptat deci la multe convulsii sociale, de mentalitate, de gândire şi de scop. Noi suntem cei care am propagat în mod insidios ideile de bază ale noului statut social, prin diferite mijloace mass-media, prin intermediul politicienilor şi prin crearea con- stanţă a unor noi şi noi breşe în sistemul financiar, mai ales în scopul tensionării relaţiilor dintre popor şi guvern.”[1]

 

„Scopul final: „ateism, anarhie politica, nici o proprietate!”

 

Cand am terminat de scrisul manuscrisul „Conspiratia Satanei” si ma pregateam sa-l trimit editurii „Obiectiv” din Craiova, m-am hotarat sa adaug o pagina care sa cuprinda spusele unor inalta personalitati, scriitori, ziaristi s.a. referitoare la activitatile desfasurate pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale.

 

Am considerat ca as ajuta cititorul sa inteleaga materialul, in sensul ca, ar fi bine ca, mai inainte, cartea sa fie citita, apoi prezentate cele de mai jos. Si sunt constient ca cititorului de categorie medie ii va fi foarte dificil sa le accepte. Totusi, sunt adevaruri rostite…

 

Ulysses S. Giant, al 18-lea Presedinte ale Statelor Unite ale Americii, a spus: „Toate partidele politice secrete, legate cu juramant sunt periculoase pentru orice natiune, indiferent cat de pure sau patriotice sunt motivele si principiile care le-au facut sa se formeze”.

 

Manley P. Hall, mason de gradul 33, unul dintre cei mai prolifici scriitori pe subiectele de acest gen, a scris: „Nu numai ca multi dintre fondatorii Statelor Unite au fost masoni, dar acestia au primit si ajutor din partea unui secret si august corp existent in Europa, care i-a ajutat sa infiinteze aceasta tara intr-un scop anume, cunoscut numai de foarte putini initiati”.

 

Parintele Revolutiei Comuniste ruse din 1917, Lenin, si-a exprimat ura fata de Dumnezeu si religie, facand comentariul: „Ateismul face parte integranta din marxism. Marxismul este materialism. Trebuie sa combatem religia. Fireste, noi spune ca nu credem in Dumnezeu. Nu credem in morala eterna. Morala e aceea care serveste la distrugerea vechii societati. Este moral tot ce este necesar pentru anihilarea vechii oranduiri sociale exploatatoare (enin dorea sa distruga Vechea Ordine Mondiala, inlocuind-o cu o Noua Ordine Mondiala – n.a.) si pentru a uni proletariatul. Trebuie sa combatem religia. Jos religia. Traiasca ateismul…”

 

Ideea ca exista oameni care planifica afectiv evenimentele importante ale omenirii a fost exprimata si de unii lideri politici. Astfel, Winston Churchill a facut cunoscute opiniile sale despre ceea ce descoperise:

 

„De pe vremea lui Spartacus-Weishaupt, pana la vremea lui Karl Marx, a lui Trotki, a lui Bela Kuhn, Rosa Luxemburg si Emma Goldman, aceasta conspiratie mondiala pentru rasturnarea civilizatiei si reconstituirea societatii pe baza dezvoltarii stopate, a ostilitatii invidioase si a egalitatii imposibile, s-a dezvoltat continuu.

 

A jucat un rol clar in tragedia Revolutiei Franceze. A reprezentat principalul resort al tuturor miscarilor subversive din timpul secolului al XIX-lea, iar acum, in sfarsit, aceasta grupare de extraordinare personalitati din subteranele marilor orase ale Europei si Americii au inhatat de chica poporului rus, dobandind practic puterea acelui econom teritoriu.”

 

Timp de cativa zeci de ani, inclusiv o perioada dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, Palestina a stat sub mandat britanic. De mai multe ori am precizat ca unul dintre scopurile pentru care a fost declansat cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost acela de a se crea statul Israel. Stabilirea regimului marioneta sub Lloyd George in Londra a adus o schimbare vizibila in politica oficiala fata de sionism. Noul Ministrul de Externe, Arthur Balfour, ii scria lui Lionel Rothschild intr-o scrisoare din 2 noiembrie 1917:

 

„Draga baroane Rothschild,

 

Am marea bucurie de a va comunica in numele guvernului Majestatii Sale declaratia de simpatie pentru eforturile evreilor sionisti, declaratie prezentata cabinetului si aprobata de acesta. Guvernul Majestatii Sale priveste cu bunavointa formarea unui stat national al poporului evreu in Palestina si va sustine din toate puterile realizarea acestui tel.

 

Bineinteles, nu va intreprinde nici o actiune care sa prejudicieze drepturile civile si religioase ale comunitatilor neevreiesti din Palestina sau drepturile si statutul politic al evreilor din alte tari. V-as fi recunoscator daca ati aduce aceasta declaratie la cunostinta federatiei sioniste.

 

Cu salutari cordiale,

 

Arthur James Balfour.”

 

Ca pe timpul mandatului britanic asupra Palestinei nu au fost respectate drepturile civile si religioase ale arabilor (in special ale palestinienilor), nu este cazul sa prezint in aceasta lucrare…

 

Un comunicat Associated Press, din 26 iulie 1968, anunta:

 

„Guvernatorul din New York, Nelson A. Rockefeller, afirma ca, daca ar ajunge Presedinte, ar actiona in sensul crearii pe plan international a <<unei Noi Ordini Mondiale>>.”

 

La data de 30 ianuarie 1976, poporului american i-a fost prezentat un nou document, numit „Declaratia de Independenta”. Era semnat de 32 de senatori si 92 de deputati din Washington D.C. si afirma, printre altele:

 

„Cu doua secole in urma, stramosii nostri au dat nastere unei noi natiuni, acum, trebuie sa ne alaturam, altora pentru a da nastere unei Noi Ordini Mondiale.”

 

Istoricul Walter Mills sustine ca, inainte de Primul Razboi Mondial, colonelul Edward Mandell House, principalul Consilier al lui Woodrow Wilson, presedintele din acea perioada, avea un motiv ascuns pentru a implica America in razboi:

 

„Unica justificare a conelului ca sa pregateasca o asemenea baie de sange pentru compatriotii sai era speranta de a stabili o Noua Ordine Mondiala, a pacii si a securitatii.”

 

In ziua de 12 mai 1989, presedintele George Bush, tinand cuvantarea inagurata la A&M University (Texas) a spus:

 

„In ultima instanta, obiectivul nostru este acela de a primi Uniunea Sovietica inapoi in Ordine Mondiala. Poate ca Ordinea Mondiala a viitorului va fi cu adevarat o familie de natiuni.”

 

In cartea sa, „Intre doua epoci”, Zbigniew Brzezinski, Consilier de Securitate Nationala al presedintelui Carter, scria:

 

„Lumea veche se apropie de sfarsit. Va fi inlocuita cu un nou mod de existenta. Lumea noua se va numi <<Noua Ordine Mondiala>>.”

 

Aceasta noua strcturare va redistribui proprietatea natiunilor „avute”, transferandu-le natiunilor „ne-avute”.

 

Noua Ordine Mondiala va include schimbari in urmatoarele domenii:

 

– familia: casniciile homosexuale vor fi legalizate; parintilor nu li se va permite sa-si creasca ei insisi copiii (ii va creste statul), toate femeile vor fi angajate la stat si nu li se va permite sa fie „casnice”, divortul va deveni foarte usor, iar casnicia monogina va fi eliminata treptat;

 

– locul de munca: statul va deveni proprietarul tuturor factorilor de productie; proprietatea privata va fi scoasa in afara legi;

 

– religia: religia va fi scoasa in afara legii, iar credinciosii vor fi sau eliminati, sau inchisi; va aparea o noua religie: adoratia omului si a mintii lui: „toti vor crede in noua religie”.

 

Lumea de maine va suferi schimbari majore. In cadrul acestora, tendinta de instalare a unui „Guvern Mondial Unic” este deja cunoscuta. Unul dintre sustinatorii acestuia este si Norman Cousins, presedintele Societatii Federaliste Mondiale, care a spus:

 

„Se apropie Guvernul Mondial. De fapt, e inevitabil. Nici un argument pro sau contra lui nu poate schimba acest fapt.”

 

Scriitorul si sociologul francez, Pierre Joseph Proudhon, a sintetizat cel mai bine ce inseamna Noua Ordine Mondiala:

 

„Principalul nostru este: ateism in religie, anarhie in politica, nici o proprietate in sfera economica.”

 

La fel ca cei enumerati mai sus, alti socialisti, umanisti, iluministi, comunisti, masoni si New-Age-isti cred in Noua Ordine Mondiala…

Stiu ca nimeni nu vrea sa auda vesti proaste si presupun ca majoritatea celor care au cititi cele de mai sus ar conchide ca cele dezvaluite (si pe parcursul lucrarii) le considera „vesti proaste.”

 

Nu sunt profet, dar toti oamenii cu bun-simt trebuie sa actionam laolalta pentru a impiedica impunerea „Noii Ordini Mondiale”…

Vom pregati o viata mai buna pentru copiii si nepotii nostri? Aceasta depinde numai de noi!”[2]

 

Cele doua aripi ale Comunismului erau Internationala si Anarhia. Internationala presupunea crearea unei Republici Sovietice Internationale sau Republici Socialiste Internationale, iar Anarhia presupunea manifestul revolutionar violent al comunistilor impotriva oricarei forme de conducere, intrucat ei promovau o asa-zisa „lume fara clase sociale”.

 

Aici este si o ipocrizie caci insusi Comunismul era dupa forma ierarhiei, deci „lipsa claselor sociale” promovate de internationalisti si anarhisti era doar o utopie, iar multi oameni au cazut in aceasta capcana.

 

De ce s-a prabusit Comunismul? Dupa cum ati putut citi mai sus, Comunismul a fost buna o perioada de cateva decenii, iar apoi anumiti lideri comunisti (ex. Fidel Castro, Nicolae Ceausescu) au inceput sa se indeparteze de ideologia internationalista si anarhista a lui Marx si Engels, ba chiar au inceput sa se impotriveasca Iluminatilor, fapt ce i-a determinat pe Iluminati sa dea „unda verde” pentru distrugerea Comunismului.

 

„Karl Heinrich Marx ( 1818 – 1883 ), evreu, Germania, celebrul filosof, sociolog, teoretician politic, revolutionar, idol al comunismului. S-a casatorit cu o ruda a lui Nathan Mayer ( 1777 – 1836 ) – fondatorul Rothschild banking family of England.

 

Karl Marx a fost mason, s-a tras dintr-o familie de rabini, dar nici el si nici Engels n-au inventat comunismul. Ei au fost influentati direct de evreul Moses (Moshe) Hess (1812 – 1875) care a fost si unul din fondatorii socialismului. Este unul din creatorii anti-semitismului de tip modern, cititi va rog lucrarea sa “On the Jewish Question”:

 

„Aburi infernali se ridica si umplu creierul,

Pana cand innebunesc si inima mi se schimba cu desavarsire.

Vezi aceasta sabie?

Printul intunericului mi-a vandut-o.

Pentru mine el este cel care masoara timpul si da semnalul,

Cu tot mai multa indrazneala interpretez dansul mortii„

 

Tot el mai scria ca instrumentele de tortura sunt bune deoarece asigura locuri de munca, atat fierarilor cat si calailor…”[3]

 

„Comunismul în lume şi evreii este un subiect care se referă la rolul şi influenţa evreilor în mişcarea comunistă. “Enciclopedia Iudaică” scoasă de evrei la Ierusalim în Israel, la capitolul despre comunism, la pagina 792 afirmă că “mişcarea şi ideologia comunistă au jucat un rol important în viaţa evreiască”, în special în timpul anilor 1920-1930, dar şi în timpul cât şi după cel de-al doilea război mondial.

 

Tot “Enciclopedia Iudaică” ţine să precizeze la pagina 793, că în toate comunităţile evreieşti comunismul s-a răspândit foarte mult, iar că in unele ţări, evreii au luat conducerea în partidele comuniste.

 

Un alt aspect important care este explicat tot aici, este acela că evreii din proprie iniţiativă şi-au schimbat numele în unele neevreieşti cu scopul de a infirma dezvăluirile făcute de partidele de dreapta care spuneau despre comunism că este produsul conspiraţiei evreiesti.”[4]

 

sursa si foto:  http://www.dzr.org.ro

 

0 .15 . – HAARP- acum si in Romania!

 

Astazi,mi-am propus sa scriu  despre  HAARP, desi as fi vrut sa scriu despre proiectul Blue Beam sau experimentul Philadelphia.De ce am ales sa vorbesc despre HAARP?Aflandu-ma in mijlocul de transport in comun,fara sa vreau am auzit o discutie interesanta intre doua doamne,trecute de 50 de ani.

– Eu cred ca astia fac experimente cu natura,ceva se intampla.

-Sa stii…cred ca si inundatiile astea sunt rezultatul experimentelor,am trait atatia ani si n-am vazut niciodata asa ceva.

Recunosc ca discutia lor incepuse sa-mi placa,cu atat mai mult ca,imi petrec foarte timp timp,citind si documentandu-ma despre tehnologia militara HAARP,pacat ca a trebuit sa cobor:)

Oamenii,indiferent de mediul social,nivelul de educatie si instruire,zona unde se afla,inteleg foarte bine ca ceva se intampla cu mediul din jurul lor,insa foarte putini sunt dispusi sa se informeze,poate si pentru faptul ca la un moment dat,te izbesti de ceea ce numim:”Teoria Conspiratiei”.

In urma cu cativa ani,cand am aflat despre HAARP,credeam ca este rezultatul imaginatiei exagerate a vreunui nebun,dornic de afirmare,ulterior,cand am citit rapoartele provenite din diferite colturi ale globului,cand am vazut in mediul online dovezi intangibile ce argumenteaza  existenta si daunele provocate de tehnologia HAARP,am inteles ca totul este real,si daca te-ai fi asteptat sa existe sisteme HAARP oriunde in lumea asta,insa nu si in tara noastra,te-ai inselat,acum avem si in Romania!

Dar ce este HARP? Programul HAARP (High-frequency Active Auroral Research Program, în traducere Programul Activ Auroral de Cercetare folosind Frecvenţe Foarte-Înalte) reprezintă cea mai perfecţionată şi eficientă tehnologie contemporană în domeniul războiului. Este un program demarat în 1992 la Institutul de Geofizică al Universităţii Alaska din Fairbanks de către Departamentul Apărării al Statelor Unite. Acest program ştiinţific are un buget anual recunoscut oficial de 30 de milioane de dolari, deşi se pare că în realitate finanţarea este mult mai mare. HAARP este conectat la unul din cele mai mari computere din lume, iar sistemul propriu-zis se află într-o bază militară de lângă Gakona, Alaska. Acesta constă dintr-un sistem de antene speciale, de mare putere, care constituie o teribilă armă (geofizică, strategică şi cosmică) de energie dirijată.

 

Tehnologia utilizată în cadrul HAARP foloseşte un tip de antene care trimit semnale în loc să le primească. Acestea trimit fascicule de unde radio extrem de puternice care încălzesc unele zone ale ionosferei pentru a le împinge în sus. Undele electromagnetice sunt apoi reflectate către Pământ, penetrând totul. Ceea ce se spune public este că acest proiect are ca scop modificarea ionosferei în vederea îmbunătăţirii comunicaţiilor, dar unele documente ale armatei americane arată că de fapt HAARP are scopul de a descoperi metode de „exploatare a ionosferei în folosul Departamentului de Apărare”.Titularul de proiect este Departamentul Apărării al Statelor Unite, respectiv US Navy și US Air Force.

Într-o zonă arctică aflată la 320 de kilometri est de oraşul Anchorage din Alaska, Pentagonul a ridicat un puternic transmiţător proiectat să trimită mai mult de 3.000 de megawaţi în straturile superioare ale atmosferei.

HAARP utilizează un echipament terestru constituit dintr-o reţea de antene. Acest sistem de antene speciale de mare putere este descris de către unii oameni de știinţă drept „o teribilă armă geofizică, strategică şi cosmică de energie dirijată”, „o reeditare a proiectului Star Wars într-o formă mult mai economică și, în acelaşi timp, mult mai periculoasă, capabil să provoace schimbarea vremii, producând ploi torenţiale, uragane, inundaţii și chiar cutremure”.

 

Într-o formulare simplificată, dispozitivul HAARP este un radiotelescop inversat, în sensul că antenele trimit semnale în loc să le primească. Această tehnologie foloseşte fascicule de unde radio extrem de puternice care încălzesc unele zone ale ionosferei pentru a le împinge în sus. Undele electromagnetice sunt apoi reflectate către Pământ, penetrând absolut orice, cu sau fără viaţă.

Proiectul similar european numit EISCAT, acronim al European Incoherent Scatter Scientific Association, este amplasat în Norvegia şi Suedia. Ţările participante sunt Marea Britanie, Germania, Norvegia, Suedia, Finlanda, China și Japonia. Rusia a dezvoltat propria bază de cercetare a ionosferei, denumită SURA, la Vasilsurk. Numeroşi savanţi şi experţi în armament, cât şi deputaţi ai Parlamentului European, se arată deosebit de preocupaţi de dezvoltarea acestui proiect. Gratan Healy, expert în energie și consilier al OSCE, a dezvăluit că este foarte posibil să reprezinte „arma finală” ce poate duce la sfârşitul civilizaţiei umane, mărturisind faptul că „războiul geoclimatic a devenit o realitate”.

Richard Williams, de la Laboratorul Davis Sarnoff, Princeton, este mult mai categoric:

„HAARP constituie un act iresponsabil de vandalism global. Pe lângă experimente de modificări climaterice s-au realizat pene totale de curent și suspendarea comunicaţiilor fără ca nimeni să fie tras la răspundere datorită secretizării totale a operaţiunilor militare. Practic, prin programul HAARP se experimentează manipularea vremii, uriaşe explozii în scoarţa terestră declanşatoare de mişcări tectonice, plus utilizarea sistemelor de comunicaţii şi de energie electrică drept arme strategice. Nu întâmplător administraţia Bush a refuzat să semneze Acordul de la Kyoto privind combaterea încălzirii generale a temperaturii pe Terra.” Dr. Daniel Winter, fizician din Waynesville, Carolina de Nord, afirmă că „este foarte probabil ca asocierea dintre emisiile de înaltă frecvenţă ale sistemului HAARP şi frecvenţele naturale extrem de joase ale Terrei să declanşeze efecte secundare imprevizibile cum ar fi dereglarea echilibrului ecologic sau folosirea sa ca terorism ecologic”, remarcând faptul că „de la descoperirea tehnicii radiofonice direcţionale se constată dispariţia coniferelor şi a foioaselor”.

Datorită faptului că toate instalaţiile se află dispuse la sol efectele sunt infinit mai mari, atât în mediul terestru cât şi în spaţiul cosmic. Antenele HAARP sunt capabile de acţiuni inspăimântătoare precum dezintegrarea obiectelor, inducerea combustiei instantanee, schimbarea tiparelor cerebrale, inducerea unui comportament anume, provocarea diferitelor boli biologice. Aceste antene pot distruge orice obiect staţionar sau în mişcare în orice loc de pe Pământ şi pot creea găuri în ionosferă, având ca efect mărirea puterii de penetrare a razelor cosmice nocive.

Acest sistem are o multitudine de întrebuinţări malefice, putând fi folosit deopotrivă la sol, în aer şi în apă. El poate servi ca armă cu energie dirijată, sistem de comunicaţie pentru submarine, mijloc de comunicaţie intersatelit şi în/din spaţiul cosmic, sistem de producere a razelor X foarte puternice (aşa-numitele „raze ale morţii” descrise de Tesla), mijloc pentru producerea de fulgere artificiale în orice punct de pe glob, sistem de detectare şi de distrugere a navelor extraterestre în spaţiu, instrument pentru producerea de schimbări climatice şi dezastre „naturale”, mijloc de influenţare şi manipulare a conştiinţei umane individuale sau la nivel de masă.

SUA mai deţin două astfel de sisteme în Puerto Rico lângă Observatorul Arecibo şi în Alaska. Proiectul similar european numit EISCAT (European Incoherent Scatter Scientific Association) este amplasat în Norvegia şi Suedia. La acesta participă Norvegia, Suedia, Finlanda, Japonia, China, Anglia şi Germania. Fosta Uniune Sovietică a dezvoltat propria baza de cercetare a ionosferei la Vasilsurk, în nordul Rusiei. Alte asemenea sisteme sunt situate în Jamaica, în Peru, lângă Moscova – la Nijni Novgorod, lângă Harkov în Ucraina şi în Duşanbe, Tadzhikistan.

 

 

Razboiul climatic este astăzi o realitate. Avansate în acest extrem de periculos domeniu militar sunt Statele Unite, Rusia (moştenire de la fosta URSS), China, India şi alte câteva state. Deoarece însă experienţele în domeniul războiului climatic lovesc, în prezent, zone întinse ale planetei, aceste experienţe sunt ţinute departe de mass-media şi de opinia publică. În 1992, la Gokona (Alaska), a demarat unul din programele cele mai secrete ale SUA: programul HAARP (High-frequency Active Auroral Research Program). Programul HAARP este condus de Air Force Research Laboratory’s Space Vehicles Directorate, şi constă într-un sistem de antene speciale, de mare putere, prin care se realizează “controlul modificărilor din ionosferă”, care afectează ulterior grav atmosfera şi scoarţa terestră. “HAARP este conceput ca să inducă modificări mici de temperatură în ionosferă, ale căror rezultate şi influenţă pe Terra, sunt apoi analizate cu ajutorul instrumentelor HAARP” se declară nonşalant pe site-ul HAARP. Nicholas Begich (un adversar activ al programului HAARP) explică: “HAARP este, în realitate, un bombardament al ionosferei cu unde radio extrem de puternice, care afectează diverse zone ale planetei. Undele electromagnetice revin pe pământ din ionosferă şi penetrează totul pe scoarţă – viu sau mort – generând fenomene absolut devastatoare. Richard Williams de la Laboratorul Davis Sarnoff, din Princeton, este mult mai categoric: “HAARP constituie un act iresponsabil de vandalism global”. Chiar documentele Pentagonului sugerează că scopul HAARP este “exploatarea ionosferei în scopurile Departamentului Apărării”. În acest scop, pe lângă experimente de modificări climaterice, HAARP a realizat, chiar în SUA, “pene totale de curent”, intreruperea curentului pe regiuni întregi, suspendarea comunicaţiilor etc, fără să fie tras la răspundere, datorită secretizării totale a operaţiunilor militare. Practic, din 1992, prin programul HAARP, Statele Unite experimentează manipularea acoperită a schimbărilor climatice, uriaşe explozii în scoarţa terestră declanşatoare de mişcări tectonice, utilizarea sistemelor de comunicaţii şi de energie electrică drept arme strategice, care vor permite Statelor Unite şi Noii Ordini Mondiale să domine regiuni întinse ale Terrei.

Oamenii de ştiinţă trag semnalul de alarmă

Numeroşi savanţi şi experţi în armament, cât şi deputaţi ai Parlamentului European se arată deosebit de preocupaţi de dezvoltarea acestui proiect. Unul dintre aceştia, expertul în energie Gratan Healy, consilier al OSCE şi Magda Hallvoet, deputat, şeful grupului parlamentar al Verzilor din Parlamentul European, au dezvăluit că acest proiect este „arma finală” ce poate duce la sfârşitul civilizaţiei umane, a lumii însăşi. Cei doi au prezentat un raport în care afirmă că acest tip de armament considerat în stadiul actual neletal („non lethal weaponery”) are consecinţe dezastruoase asupra mediului înconjurător şi, mai mult decât atât, pune în pericol libertatea individuală şi democraţia. „Este evident că avem de-a face cu o armă strategică, dar nu este destul de clar dacă acesta are un scop defensiv sau ofensiv şi împotriva cărui inamic potenţial va fi folosită” – afirmau aceştia. Aceste aşa-zise baze de cercetări sunt extrem de periculoase prin amploarea efectelor pe care acţiunile lor le pot avea asupra întregii planete şi a umanităţii. După părerea unor oameni de ştiinţă efectele folosirii abuzive ale acestor niveluri de intensitate în scutul nostru natural – ionosfera – nu sunt cunoscute şi pot fi catastrofale. Dr. Rauscher explică faptul că ionosfera este predispusă la reacţii catalitice: dacă se modifică o mică parte, se poate produce o schimbare majoră în întregul ei. Tehnologia dezvoltată în secret de armată şi de guvernele secrete este mult mai avansată decât ne imaginăm. Există posibilitatea de a crea fenomene de rezonanţă identice „rezonanţei Schumann” şi de asemenea capacitatea de a anihila „Rezonanta Schumann” a Pământului. Experimentele făcute la scară planetară tulbură reţeaua geomagnetică a Pământului, „taie felii” din ionosferă, supraîncălzesc Pământul şi straturile care îl înconjoară, produc „precipitaţii” de electroni în magnetosferă, pot produce schimbări dăunătoare în câmpul electric al Pământului.

 

Exista si in Dobrogea noastra, aceeasi porcarie dar la scara mai mica, Kogalniceanu e aproape de Constanta, pe Kogalniceanu sunt stabiliti soldatii americani din NATO, organismul care NU ADUCE PACEA IN LUME , CI INVERS!!!

Ei au adus chemtrails-urile in tara, eu au adus deseurile radioactive in portul Constanta, in vase, acolo s-au facut ca vine marfa din strainatate si de fapt era din tara si vanduta la pret de import, si tot de acolo ni se face cel mai mare rau.Ca sa nu uitam, din America nu au venit numai cele enumerate, ci si avionele proaste si periculoase pentru piloti, puii tinuti in congelatoarele armatei americane cu anii, guma, Coca -Cola prin al carui consum atat de mare se finanteaza razboaie, asezari de guverne si daramari de guverne; AU MAI ADUS SEMINTELE DIRECT DE LA MONSANTO!!!

 

Instalaţia HAARP, aflată lângă localitatea Corbu din judeţul Constanţa, a intrat în funcţiune pe la sfârşitul lui august, 2010 iar de atunci, seismologii români sunt din ce în ce mai alarmaţi cu privire la activitatea faliei de la Vrancea, dar, atenţie, a faliei din Dobrogea de la Sabla, dar şi a faptului că se înregistrează seisme în Marea Neagră. Baza din Dobrogea este şi foarte aproape de centrala nucleară de la Cernavodă, ceea ce dă alte elemente de neliniştire a opiniei publice. Ministerul Apărării a refuzat să răspundă la cererile adresate în legătură cu această instalaţie, iar temerile ruşilor în ceea ce o priveşte sunt justificate.

Din Dobrogea se poate emite cu o frecvenţă uriaşă înspre ionosferă, cu o reflexie asupra Iranului, de pildă, tara în care ar putea fi induse schimbări majore climaterice, cutremure, implicit foamete, dar şi, ceea ce e cel mai important Mind Control (control asupra minţii) cetăţenilor de aici. Deja se zvoneşte că în lumea musulmană, actualele revolte, începute în Tunisia şi Egipt, ca şi războiul din Libia, dar şi starea de fapt din Yemen, au la bază inducerea electromagnetică de energii care să contribuie la determinarea voinţei indivizilor într-un plan de acţiune unitar şi susţinut,ceea ce face proiectul HAARP. Şi este foarte posibil ca toate acestea să vină de la antenele din Dobrogea, mai ales că revoltele locale au izbucnit după instalarea acestora şi după cele câteva luni de probe.

 

Sistemul este format dintr-un ansamblu de aproximativ 40 de antene dispuse pe două rânduri, aflate în vecinătatea unor “containere militare”, care ar constitui centrul de comandă. HAARP-ul românesc se pare că i-a deranjat destul de tare pe ruşi, care, la scurt timp după amplasarea sistemului, pe 16 august 2010, au declanşat scandalul mediatic în care diplomatul român Gabriel Grecu a fost acuzat de spionaj. În replică, la două zile, partea română a explulzat la rândul său un diplomat rus.

Generalul dr. Emil Străinu, specialist în domeniul armelor geofizice este de părere că sistemul este ceva nou, nemaivăzut până acum.

 

Daca faptele enumerate pana acum,nu v-au convins,haideti sa facem o cronologie a evenimentelor in care a fost implicata tehnologia HAARP:

12 mai 2008 – Cutremur cu magnitudinea de 7,9 grade pe scara Richter în China, provincia Sichuan. La o lună de la catastrofă, autorităţile estimează în jur de 28.000 morţi. Dispăruţii încă nedescoperiţi nu se mai pot afla în viaţă după atâta vreme. Martori oculari declară că au observat lumini ciudate pe cer înainte cu câteva minute de începerea seismului.

12 ianuarie 2010 – Cutremur cu magnitudinea de 7,0 grade pe scara Richter în Haiti, epicentrul în apropiere de capitala Port-au-Prince. Numărul total de victime apreciat la 230.000 morţi, 300.000 răniţi și 1.000.000 de oameni rămași fără adăpost. Preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez, declară că nu este vorba decât despre un test scăpat de sub control al marinei americane. Politologul Claudia von Werlhof din cadrul Universităţii de Politologie din Innsbruck susţine că seismul a fost provocat în mod artificial.

 

11 martie 2011 – Cutremur cu magnitudinea 9,0 grade pe scara Richter în Japonia, epicentrul în regiunea Tohoku, Oceanul Pacific. Seismul, considerat drept cel mai puternic din istoria Japoniei, provoacă valuri tsunami înalte de zece metri. Centrala nucleară de la Fukushima devine o bombă cu ceas. O ipoteză șocantă circulă pe forumurile de specialitate: Japonia nu a fost victima unei catastrofe naturale, ci a fost atacată chiar în timpul unei proceduri ciclice de „revizie” a reactorului, când multe dintre protocoalele de securitate erau dezactivate. La prima vedere, totul pare un scenariu SF, dar adepţii teoriei conspiraţiei susţin că un astfel de atac nu ar fi o noutate. Suspecţii principali: SUA, Rusia şi China. Arma folosită? Mult controversatul dispozitiv HAARP.

Pe 10 decembrie 2009, o spirală albastră ciudată şi-a făcut apariţia pe cerul Norvegiei. Unii oameni de ştiinţă afirmă că n-a fost decât rezultatul unui experiment HAARP care a găurit ionosfera, producând pătrunderea şi mărirea puterii de penetrare a razelor cosmice nocive.

Pe 25 iunie 2011, un ciudat nor rotativ pe orizontală a fost vizibil pe o plajă din Florida, un fenomen care apare tot mai des pe tot globul.

În ultimii ani, asistăm la modificări drastice din punct de vedere climatic. Ploi torenţiale, vânturi puternice, căderi masive de zăpadă, secetă, uragane, cutremure, alunecări de teren. Singura explicaţie pe care o primim este încălzirea globală a planetei. Posibilitatea folosirii fenomenelor meteo ca armă şi manipularea acestora în interes propriu pare a fi pură ficţiune. Însă după decenii de controverse, comunitatea ştiinţifică internaţională recunoaşte astăzi aproape unanim primejdia catastrofală a schimbărilor climatice provocate de mâna omului. Manipularea fenomenelor meteorologice ar putea deveni cea mai devastatoare tactică în războaiele viitorului.

Deşi rareori se recunoaşte în reuniunile ştiinţifice, există în momentul de faţă o nouă generaţie de arme electromagnetice sofisticate. Conform unui document al US Air Force, intitulat AF 2025 Final Report, războiul climateric oferă o vastă aplicaţie în domeniul manipulării climei, punând inamicul să se confrunte cu inundaţii devastatoare, uragane de mare intensitate, secete prelungite şi cutremure cu grad mare pe scara Richter. „Modificările artificiale ale climei au devenit acum parte componentă a securităţii interne şi internaţionale, având inclusiv aplicaţii defensive și putând fi utilizate în scop de descurajare. Capacitatea de a provoca artificial precipitaţii intense, ceaţă densă şi furtuni de mare intensitate, ori de a produce o climă artificială în anumite zone precise sau un cutremur de mare intensitate fac parte acum din setul de tehnologii disponibile”.

Până la urmă, tehnologiile revoluţionare pot fi utilizate pentru vindecarea şi ajutorarea umanităţii. Oamenii și-au dorit dintotdeauna să poată controla vremea pentru a nu mai depinde de capriciile unor zei neîndurători. De la săgeţile trimise în văzduh și până la rachetele moderne pentru spargerea norilor, mulţi au încercat să influenţeze clima. Dar ce se întâmplă dacă ne jucăm cu lucruri pe care nu le putem controla? Răspunsul acestei întrebări este probabil vital pentru supravieţuirea rasei umane.

 

sursa si foto:  http://adevarulesubochiitai.blogspot.ro

 

0 .14 . – Islamizarea Europei-un plan al Elitei Mondiale pentru sprijinul Noii ordini Mondiale

 

 

 

Dintr-o data, ca din senin, sute de mii de musulmani din Africa de Nord si Orientul Mijlociu iau cu asalt Europa.Sute de mii de imigranti din Orientul Mijlociu trec de vama sau granita pe la „vama cucului”, fara sa-i intrebe nimeni de sanatate. Formal,se arunca din cand in cand cateva grenade lacrimogene ca sa nu se spuna ca granicerii nu au facut nimic.

Personal,ma uimeste reactia statelor membre UE si a autoritatilor,care permit cu atata usurinta,efectiv “ca-n branza”,intrarea “imigrantilor” in spatiul european fara ca acestia sa aiba asupra lor acte de identitate, documente,astfel ca nu stii cine este refugiat,si cine este membru ISIS.

Pe de alta parte,stiu ca ceea ce se intampla este parte din tabloul si planul elitei mondiale,plan care cu ani in urma, pentru contestatarii teoriilor conspiratiei, pareau nebunii,”chestii stupide si ridicole” .Ei bine,iata ca astazi vedem cu ochii nostri adevarul,un adevar crud, pe care suntem nevoiti sa-l privim in fata fie ca vrem sau nu!Imi amintesc ca in urma cu doi sau trei ani,postasem pe un grup,pe facebook,un articol in care David Icke vorbea despre un proces de manipulare in masa practicat de catre cei care conduc aceasta lume din umbra.Acest proces se numeste “Problema-Reactie-Solutie”,fiind cunoscut de altfel,ca si “dialectica Hegeliana”.

Procesul consta din trei etape:

– Se creeaza intentionat o problema.

– Se creeaza opozitia fata de problema.

– Rezultatul obtinut este propus ca solutieAcesta tehnica (deloc singulara) este folosita de mii de ani pentru urgentarea planurilor si, impreuna cu frica, raman cele mai eficiente arme ale Iluminatilor.

Prima tehnica functioneaza astfel: stii ca daca propui deschis anularea libertatilor de baza (inceperea unui razboi sau centralizarea puterii), va exista o reactie publica. Atunci poti folosi programul “problema-reactie-solutie” astfel: intr-o prima etapa, creezi o problema, cum ar fi atacarea unei tari de catre alta, un colaps politic sau economic,  o bomba terorista,criza refugiatilor (imigrantilor) … adica orice ar fi dispus publicul sa creada ca necesita o solutie. Apoi prezinti „problemele” create in secret asa cum vrei tu ca oamenii sa le perceapa,incat sa incurajezi oamenii sa ceara „sa se faca ceva”. Acestea sunt cuvintele pe care vrei sa le auzi, deoarece iti permit sa treci la etapa a treia: “oferi in mod deschis solutii la problemele create chiar de tine.”

Cine si de ce are acest interes?

Atunci cand vorbim de oculta mondiala ne referim la acele organizatii,corporatii elitiste,guverne,conducatori,grupuri …cum este grupul G8 (care este numele prescurtat al Grupului celor mai puternic industrializate state din lume ce reprezinta impreuna 65% din economia mondiala: Marea Britanie, Franta, SUA, Canada, Italia, Germania, Japonia si Rusia ).

Aparent, litera G din numele „G8” reprezinta prima litera a cuvantului grup. Dar daca tinem cont de faptul ca litera G simbolizeaza masoneria, asa cum se vede pe toate emblemele masonice, descoperim un al doilea sens, ocultat al acestui nume. G8 semnifica din aceasta perspectiva si “Cele 8 masonerii”, cele mai puternice si influente din lume. Francmasonii se folosesc de regula de un astfel de limbaj dublu – jocurile de cuvinte.Anagramele sau abrevierile pe care le utilizeaza, au un sens comun, de fatada, gata sa multumeasca pe cei naivi ,si un altul secret, ce poate fi descifrat doar de cei ce le cunosc simbolismul.

 

Acum,ca am descifrat cine sunt cei interesati de haosul si metisarea Europei,sa intelegem “de ce acesti “papusari”  ar face ceea ce fac”? In primul rand,este bine de stiut ca avem de-a face cu doua segmente ale unui plan ce poarta semnatura Noii Ordini Mondiale.

1)Planul Kalergi! Nu intru prea mult in amanunte dar pentru o informare mai clara si mai vasta,va indemn sa va documentati folosind internetul . Acest plan-Kalergi-s-a dorit ca din 1923 sa existe o amestecare intre rasa alba, asiatici si musulmani cu scopul de a distruge nationalismul (alaturi de globalizare), eliminand astfel orice tentativa de a-ti apara pamantul sau de a ridica glasul la cei care controleaza sistemul. Se doreste indobitocirea populatiilor si cresterea conflictelor, tocmai pentru a devia atentia de la adevaratii papusari, care sunt jidanii, masonii, iluminatii .

2)Problema-Reactie-Solutie,aduce pe tapet criza refugiatilor atat de haotic si pe nepregatite incat natiunile,societatea,nu are timp sa reactioneze ,astfel incat oamenii privesc cu teama,neincredere,si speranta,tocmai spre cei care au inscenat totul,si au pregatit totul,inclusiv solutia.

Iar solutia este…O Noua Ordine Mondiala!

Pare ca ceea ce spun seamana cu o idee conspirationista,nu-i asa?

Ei bine,iata ce spunea in urma cu cativa ani George Soros la Forumul Economic de la Davos , Elvetia, 27 Ianuarie 1995:

“ Lumea are nevoie de o noua ordine mondiala si va avertizez ca urmeaza o perioada de puternica dezordine in intreaga lume. “ George Soros are stranse legaturi cu Rockefeller.

Cine este Soros?

 

Conform datelor oficiale, s-ar fi nascut in 1930 ca fiu din parinti evrei, iar in adolescenta ar fi fost izgonit din Budapesta de catre nazisti. Din Anglia, unde a studiat la “London School of Economics”, a ajuns in SUA la mijlocul anilor ’50. Acolo ar fi simtit o atractie magica fata de Wall Street, avand insa pana in 1969 o cariera care nu a atras atentia nimanui. A preluat apoi cu un partener, un fond de avere. A vandut la termen actiuni pe care nici macar nu le avea, sperand intr-o scadere a cursului pana la data-limita, pentru a le putea cumpara mai ieftin decat la vanzare.

 

Din aceste fonduri s-a format actualul “Grup Quantum”, o familie de fonduri de investitii care opereaza din Antilele olandeze. Quantum reprezinta una din cele mai impresionante masini de investitii din lume. In opt din cei 24 de ani care au trecut fondul a obtinut profit “oficial” de peste 50%, din care de doua ori chiar peste 100%. Soros si-a predat intre timp afacerile unui grup de directori si el nu mai concepe decat “marile companii”.

 

Si-a expus principiile in cartea intitulata “The Alchemy of Finance” (“Alchimia Finantelor”), in care spune ca:

 

“ceea ce cred speculantii financiari ar fi mai important decat faptele economice reale.”

Soros a fost transformat in marioneta grupului bancar anglo-francez Rothschild. Se intelege ca in interesul ambelor parti este retinerea acestui lucru fata de public, pentru a acoperi stransele relatii cu prietenii sai din “City-ul” londonez, din Ministerul de Externe britanic, din statul israelian si importantele sale prietenii din cercul afaceristilor americani (evrei).”

In 2007 a fost remunerat , ca director de fonduri speculative. La inceputul anilor ’80, George Soros a inceput sa finanteze gruparile de rezistenta, precum si persoanele aflate in dizgratia regimurilor comuniste din Europa de Est, prin “Open Society” (“Societatea Deschisa”) sustinut financiar de “Soros Fund Management

 

In URSS l-a cunoscut si a devenit mentorul lui Mihail Gorbaciov . Numerosi tineri sovietici au luat calea burselor sale si au ajuns in Occident. György Schwartz ( 1930 – ) , nascut in Ungaria , speculator , investitor , activist politic , chairman al Soros Fund Management si Open Society Institute , membru Board of Directors COUNCIL ON FOREIGN RELATIONS ( CFR ). Sprijinitor al Solidaritatii din Polonia , al Cartei 77 in Cehoslovacia , finantator al revolutiilor portocalii .

L-a sprijinit si l-a considerat invingator pe Obama inca de cand Hillarry Clinton era pe cai mari .

 

Sprijina liberalizarea drogurilor si sinuciderea prin asistenta medicala .

 

Participant Bilderberg Group . I-a creat o fundatie lui Gorbaciov, cu sediul in SUA. Ca si lui Dalai Lama, la Presidio (California).

 

In 1992 a fondat – la Budapesta – “Central European University”, care formeaza cadre selectionate din intreaga Europa de Est si fosta URSS. Inclusiv din Romania.

 

In China adeptii sai au fondat “Fund for the Reform and Opening China”, ei fiind si organizatorii mitingului-maraton din Piata Tien-An Men .

 

Oficial, a infiintat la Bucuresti , in 1990, fundatia care ii purta numele: “Fundatia Soros”. Ulterior, numele a fost schimbat: “Fundatia pentru o Societate Deschisa” (FSD). A fost printre primele ONG-uri infiintate in Romania.

 

Actualmente,deja ni se repartizeaza 17000 de refugiati,in timp ce Ungaria,Grecia,Italia,tari din Schengen,nu vor primi nici unul.Intrebarea este:”De ce noi trebuie sa fim fraierii Europei? “

Pentru ca ne-am pierdut suveranitatea!

Si pentru ca noi,”cetateni europeni” sa nu ne prindem de ceea ce se intampla,ni se spunesa nu ne ingrijoram,la tv vedem fel de fel de stiri cu caracter siropos,poate chipurile…”vom pune mana de la mana si vom face totul pentru “imigranti” si refugiati.Insa,este bine de stiut ca valul recent de musulmani care trec prin Macedonia, Grecia, Serbia sau Ungaria are putin de a face cu refugiatii. Acestia sunt, in mare lor majoritate, imigranti cu bani care doresc sa ajunga in Germania, Olanda sau Suedia, tari cu inalt nivel de trai. Ii putem compara cu valul de romani care incerca sa ajunga la munca in strainatate in anii 1990, insa incercand sa treaca frontiera fraudulos.

Imaginile de la TV ne dovedesc ca statutul lor social nu este unu precar, ca sunt bine imbracati, hraniti si nu arata ca si cum si-ar fi petrecut ultimii ani intr-o zona de razboi sau in tabare de refugiati din Turcia. De fapt, nimeni nu poate garanta ca imigrantii sunt sirieni, acestia neavad acte de identitate asupra lor. Mai mult, nu putine au fost scandalurile din Macedonia sau Grecia cand autoritatile au incearcat sa ii amprenteze. In tragedia din Austria, cand 71 de imigranti au fost gasiti morti intr-un camion abandonat pe autrostrada, doar 8 erau femei si a fost gasit doar un act de identitate!

De ce tinta lor e Europa? Simplu, deoarece Europa trebuie sa devina „unitara” din punct de vedere etnic, adica provocam un aflux al unor populatii exterioare Europei pentru ca in timpul viitor metisarea sa dea nastere unei Noi Ordini Europene in numele Drepturilor Omului, a Tolerantei si Multiculturalismului. Cine face asta? Cei ce se joaca „sah” din vremuri de demult si imping in „scena” Profeti, provoaca Razboaie, indoctrineaza populatii ca sa le poata manipula si invrajbi, astfel ca la momentul dorit ori socotit oportun “Sa Faca si ss Desfaca „revolutii” ori State.

 

Valurile recente de imigranti, in marea lor majoritate formate doar din barbati, nu au probabil nici o legatura cu statutul de refugiat. Tinerii musculosi, bine imbrati si agresivi care sfideaza granicerii greci, sarbi si unguri sunt probabil militanti ai Statului Islamic, Al Nusra sau alte grupari, originari din Europa, care se intorc “acasa” din cauza bombardamentelor zilnice ale aviatiei SUA si a Turciei. Acesta poate un motiv pentru care nu au acte de identitate la ei si refuza amprentarea.

 

Stiu ca vor fi si unii care vor sari in sus spunandu-mi ca islamizarea europei este o prostie,un scenariu conspirationist ,aflat doar in capul meu.

Datele insa vorbesc atat de clar: 75 % barbati, 13% femei si 12%copii…asta e statistica celor de la BBC in privinta valului de imigranti care au intrat zilele trecute in Europa.

Intrebarea este:de ce majoritatea dintre ei sunt barbati?

Eu am un raspuns,insa nu as vrea sa-ti rapesc privilegiul de a gandi….

Mai nou,au aparut de la naftalina tot felul de profetii privitoare la invazia musulmana,care mai de care mai prapastioase si mai fanteziste.Personal,nu cred in profetiile lui Nostradamus,insa nu inseamna ca nu sunt deschis altor profetii ce contureaza atat de clar si viu,evenimentele actuale,asa cum cele legate de “criza refugiatilor”.

 

Musulmanii in profetia biblica sunt o surpriza pentru multi cititori.  Acest adevar extraordinar ii face pe unii sa-si puna multe semne de intrebare pentru ca Biblia a existat inainte de aparitia Coranului (acesta fiind compilat in secolul VII d.Hr.). Cu sute de ani inainte de aparitia islamului, Dumnezeu a inspirat pe apostolul Ioan sa scrie cartea Apocalipsei, ultima carte din Biblie. Printre profetiile acestei carti, se gasesc doua capitole, 8 si 9 , care vorbesc despre sapte trambite si evenimentele asociate cu fiecare trambita. Primele patru trambite profetizau atacarea Imperiului Roman de Apus si caderea Romei. Urmatoarele trei trambite din Apocalipsa vorbesc despre aparitia si impactul islamului, al musulmanilor, pe scena politica si religioasa internationala.

 

 

Musulmanii in profetia biblica din Apocalipsa sunt profetizati in dreptul trambitelor a cincea, a sasea si a saptea, pe care le gasim descrise in Apocalipsa capitolul 9 si respectiv 11. Acest capitol vorbeste despre trei “nenorociri”, trei vaiuri care vin peste lume. Ele pot fi numite foarte bine, din perspectiva musulmana, trei mari jihad-uri. Doua dintre “nenorociri” sunt deja verificabile in istorie iar a treia “nenorocire” se desfasoara sub ochii nostri. In prezentarea schematica de mai jos veti gasi informatii minime dar suficiente in acelasi timp pentru cei care doresc ulterior sa faca o explorare mai atenta a subiectului. Imaginea afisata mai jos se va mari dand un simplu click pe ea. Pentru download, dupa primul click pentru marire mai dati un click dreapta si “Save image as”.

 

O vizualizare pe harta a ce s-a intamplat in primele doua “nenorociri” ajuta foarte mult la intelegerea profetiei. Musulmanii in profetia biblica au ocupat un loc important pentru ca aveau sa domine scena politica a  lumii pentru cateva sute de ani. Protestantismul in Europa a putut sa se dezvolte si datorita faptului ca Biserica Romano-Catolica a trebuit sa-si imparta efortul militar pe doua fronturi: inabusirea Reformei protestante si oprirea musulmanilor din inaintarea spre Europa de Vest. Observati de pe harta ca primele doua “nenorociri” au lovit Europa Rasariteana, Bizantina, crestinismul ortodox apostaziat. A treia nenorocire, asa cum o putem vedea astazi, loveste cu precadere in natiunile Europei de Vest si SUA. In 2007 erau 38 milioane de musulmani in Europa (fara a lua in calcul populatia Turciei care este 99% musulmana). In tari precum Marea Britanie (aprox. 3 milioane de musulmani) (, Franta (aprox. 6 milioane musulmani), Belgia, Germania (aprox. 4.5 milioane de musulmani), Spania, Olanda, Danemarca etc numarul musulmanilor este in continua crestere, iar amenintarile teroriste din partea acestora s-au materializat deja in cateva atacuri teribile (New York, Madrid, Londra), iar multe altele au fost descoperite inainte de a se materializa.

 

Inainte de a incheia acest articol,va indemn sa facem un exercitiu de logica…

Majoritatea refugiatilor sunt arabi…adevarat!

Majoritatea arabilor sunt musulmani…adevarat!

Toti musulmanii cred in Allah, Coran si traiesc aplicand Sharia…adevarat!

Toti musulmanii respecta Coranul si Sharia…adevarat!

Suntem obligati sa le asiguram dreptul la libertate religioasa si culturala acestor refugiati…adevarat!

Imam inseamna preot la musulmani…adevarat!

El predica in moschee atat Invataturi din Coran cat si Sharia din Hadith…adevarat!

Sharia este cea mai importanta traditie a oricarui musulman…adevarat!

Aceste invataturi sunt predate tuturor copiilor musulmani…adevarat!

In Coran si Sharia scrie ca e bine sa iti disciplinezi regulat femeia prin aplicarea corectiilor fizice…adevarat!

Sharia iti da drept de viata si moarte asupra femeii…adevarat!

Sharia iti da dreptul sa iti calci in picioare nevasta in timp ce o tarasti de par dezbracata in fata casei pe strada in vazul tuturor, pentru a o disciplina exemplar…adevarat!

Sharia iti da dreptul sa tai mana celui care este acuzat de furt…adevarat!

Sharia te invata sa asupresti femeia dupa pofta inimii deoarece iti este inferioara si acesta este rostul ei dat de Allah…adevarat!

Acestea sunt doar cateva din tristele adevaruri ale unei culturi uitate in negura timpului, care doreste sa isi faca loc cu orice pret printre noi, cei necredinciosi si infideli ! Asistam la adevaratul Jihad…si ma tem ca ne vor birui…asa buni si primitori cum suntem !

 

 

 sursa foto si video: http://adevarulesubochiitai.blogspot.ro

 

 

0 .13 . – Document. Masacrarea padurilor de catre Holzindustrie Schweighofer a fost pusa la cale de PSD

 

Pe pagina de Facebook a organizatiei ecologiste Agent Green a fost publicat un document ce demonstreaza puternicele legaturi dintre Holzindustrie Schweighofer si PSD. Proprietarul companiei, Gerald Schweighofer, a fost decorat de Ion Iliescu, in ultimul sau an de mandat ca presedinte, cu Ordinul National „Pentru Merit” in grad de Cavaler.

 

Gerald Schweighofer a primit decoratia dupa numai un an de cand a intrat in afacerile cu lemn in Romania.

 

document

 

„Sa nu uitam, Gerald Schweighofer a fost decorat in grad de Cavaler de Ion Iliescu si Adrian Nastase la 2 decembrie 2004 intre doua tururi ale alegerilor prezidentiale. Tot atunci firma Holzindustrie Schweighofer a primit un contract pe 10 ani cu Romsilva prin care si-a dobandit dreptul de preemptiune, adica accesul la lemn pe alese”, scrie Agent Green.

 

Ecologistii ii cer acum presedintelui Klaus Iohannis sa ii retraga decoratia lui Gerald Schweighofer.

 

„Draga domnule Presedinte Klaus Iohannis, considerati retragerea acestui Ordin National „Pentru Merit” (oferit in mare graba) avand in vedere evolutia negativa a starii padurilor din ultimii 12 ani, la care aceasta companie aflata in pozitie dominanta a avut un rol primordial?”, scriu ecologistii.

 

Gerald Schweighofer a venit in Romania in 2003 ca investitor strain, cu planul de a face afaceri cu lemn. A inceput cu o fabrica la Sebes. In timp, s-a ajuns ca aproximativ 90.000 de vagoane de tren pline cu busteni sa intre anual pe portile fabricilor sale. Intr-un vagon de tren intra circa 45 de metri cubi de lemn.

 

sursa si foto:  http://www.aktual24.ro/

 

 

0 .12 . – Avertisment din Parlamentul European: Cel mai probabil mancam deja animala clonate!

 

 

Aubrac beef cattle stand in a field on a farm in Saint Santin, France, on Thursday, Nov. 7, 2013. France’s confirmed cases of the Schmallenberg livestock virus, which causes stillbirths and deformed young, fell in the disease’s second season of circulation, with the number of affected farms down 42 percent. Photographer: Balint Porneczi/Bloomberg

Aubrac beef cattle stand in a field on a farm in Saint Santin, France, on Thursday, Nov. 7, 2013. France’s confirmed cases of the Schmallenberg livestock virus, which causes stillbirths and deformed young, fell in the disease’s second season of circulation, with the number of affected farms down 42 percent. Photographer: Balint Porneczi/Bloomberg

 

Mai mulți membri ai Parlamentului European au atras atenția asupra faptului că în farfuriile noastre ar putea exista deja carne provenită de la urmașii animalelor clonate, iar acest lucru este posibil deoarece importăm carne din țări unde clonarea este permisă, iar etichetarea nu e obligatorie.

 

„Nu recomand nimănui să mănânce clone. Sunt abateri mari de la ceea ce e firesc și natural. Nici nu cred ca trebuie să fii om de știință ca să îți dai seama că e ceva aberant!”, a declarat medicul Pavel Chirilă, conform Digi 24.

 

Chiar dacă teoretic nu ar trebui să se comercializeze în magazinele și restaurantele din Europa carne provenită de la animale clonate, există țări europene care importă carne de consum din SUA, Argentina și Canada, acolo unde există de mult timp acest tip de alimente, și astfel nu putem fi siguri de faptul că ceea ce mâncăm nu provine dintr-un animal clonat, mai ales că producătorii nu sunt obligați să menționeze pe etichetă „produs provenit de la animale clonate”.

 

”Cel mai probabil mâncăm deja carne sau lapte de la urmașii animalelor clonate. Aceștia sunt folosiți pentru producția de carne și de lapte, deci pot fi deja în farfuria noastră fără să știm!. Parlamentul European a avut recent o poziție fermă: a cerut o interzicere totală a importului cărnii de la clone sau urmașii lor, dar statele membre și Comisia Europeană au un punct de vedere diferit și de asemenea sunt efecte asupra comerțului”, a explicat Camille Perrin, reprezentant al Organizației Europene a Consumatorilor.

 

Autoritatea Europeană pentru Siguranță Alimentară a precizat că nu există dovezi că ar fi diferențe între cele două tipuri de carne.

 

„Nu există niciun indiciu al unor eventuale diferențe în materie de siguranță alimentară în ceea ce privește carnea și laptele clonelor și ale descendenților acestora comparativ cu animalele reproduse prin mijloace convenționale”, a subliniat Autoritatea Europeană pentru Siguranță Alimentară.

 

„Toate ființele, toate organismele vii, conțin milioane de combinații de substanțe. Sigur că, dacă eu analizez proteina din mușchiul de vițel la unul clonat și la altul nu s-ar putea sa fie identică, dar eu acolo nu mănânc numai proteina. Sunt sigur că mănânc principii sau substanțe care încă nu au fost analizate sau descoperite de știință și vor fi descoperite peste 50 de ani. Trebuie studii foarte mari, foarte serioase, făcute pe populație”, a precizat medicul Pavel Chirilă.

 

De altfel, 70% dintre europeni consideră că nu ar trebui încurajată producția de alimente din animale clonate, conform unui Eurobarometru.

 

„Un guvern trebuie să fie atent cu starea de sănătate a poporului lui, nu ne putem juca cu asta. Sau ca o replică a populației care înțelege fenomenul, oamenii să se orienteze singuri spre gospodării mici, spre asocieri la marginea orașelor”, a subliniat Pavel Chirilă.

 

Pentru ca alimentele provenite de la clone sau urmașii lor să ajungă în magazinele din Europa, producătorii trebuie să obțină o autorizație bazată pe o evaluare științifică realizată de Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară. Până acum, nu a existat nicio solicitare în acest sens.

 

sursa si foto:  http://stireazilei.com

 

0 .11. – Recenzie: „Instrumente mortale” , de Cassandra Clare

De către Tudoran Ana Maria

Am vrut cu ardoare, de multă vreme, să găsesc un roman în care să se îmbine perioada frumoasă a adolescenței, cu drame, iubiri și prietenii și fantasticul, lumea creatorilor magice. Iată că, într-un final, am găsit ce mi-am dorit, prin această serie de bestseller „Instrumente mortale”.

Seria „Instrumente mortale” cuprinde șase romane de gen fantasy și a fost lansată în Statele Unite, la 27 martie 2007. Astfel, din această serie scrisă de Cassandra Clare în New York Times fac parte următoarele volume:

1. Instrumente Mortale. Orașul Oaselor;
2. Instrumente Mortale. Orașul De Cenușă;
3. Instrumente Mortale. Orașul De Sticlă;
4. Instrumente Mortale. Orașul Îngerilor Căzuți;
5. Instrumente Mortale. Orașul Sufletelor Pierdute;
6. Instrumente Mortale. Orașul Focului Ceresc.

Fiecare dintre aceste volume are farmecul lui, fiecare prezintă aceeași poveste, dar, cu cât înaintezi în lectură, îți dai seama că și personajele au parte de niște schimbări majore, trec de pragul adolescenței și se maturizează. Astfel, ne este prezentată viața unei tinere de 15 ani, Clary Fray, care, fără să-și dea seama, dă nas în nas cu propriul destin. Împreună cu cel mai bun prieten al sau, Simon Lewis, merg să se distreze în cel mai popular club, Pandemonium.

În noaptea aceea, viața normală pe care o știa Clary se schimbă radical, când îi întâlnește pe vânătorii de umbre, războinici a căror misiune este să-i apere pe oameni de demoni și de alte creaturi mistice, având astfel darul Vederii, un dar pe care ceilalți oameni nu-l aveau, cu ajutorul căruia putea vedea ființele mistice: zâne, vampiri, vârcolaci, demoni, magicieni și alte creaturi ce populează Lumea din Umbră. Acest dar a fost moștenit de la mama ei, un foarte cunoscut vânător de umbre, care i-a ascuns adevărul pentru a o proteja.

O concluzie pe care o putem extrage până acum este că, în orice moment, viața noastră se poate întoarce la 180 de grade, realitatea pe care o cunoaștem să fie greșită și că, uneori, persoanele în care avem cea mai mare încredere, care sunt cele mai apropiate ne pot răni, iar prin personajul principal care are puterea de a trece de toate acestea, autoarea ne arată că totul e posibil, condiția e să-ți dorești cu adevărat.

Revenind la personajul nostru, din acea noapte, singura dorință pe care o avea Clary era ca viața ei să revină la normal. Dar ce înseamnă normal când ești vânător de umbre, spintecător de demoni, mama ta se află într-o comă indusă prin magie, iar singura cale de a o elibera era găsirea Pocalului Mortal, unul dintre Instrumentele Mortale? Exact, nimic nu este normal în asta.

Însă găsirea lui însemna și găsirea sălbaticului vânător de umbre, Valentine, tatăl ei smintit care dorea doar moartea tuturor ființelor cu sânge demonic. Ca totul să fie complet, nici fratele său recent regăsit, Jace Lightwood, frumos și enervant, nu-i dădea pace, împreună cu superba Isabelle Lightwood și sumbrul frate mai mare, Alexander Lightwood.

Vânătorii de umbre sau nefilimii, cum li se mai spunea, erau înzestrați de îngeri cu peceți, tatuaje desenate pe piele cu ajutorul unei stele care le confereau multe puteri extraordinare. De la runa angelică pe care toți o aveau, până la, chiar, noi rune inventate de personajul nostru principal, Clary. Acestea arătau așa:

Orașul oaselor (Instrumente Mortale #1) · Cassandra Clare (recenzie)

De asemenea, vânătorii de umbre aveau și un loc pe care îl numeau „acasă”: Alicante. Un tărâm magic în care forțele întunecate nu puteau pătrunde. Aceștia aveau în mai multe orașe câte un Institut special pentru întâlniri sau antrenamente înainte de o luptă cu vreun demon sau un repudiat, locuitor a Lumii din Umbră.

Fiecare dintre personaje are ceva deosebit: Clary avea acest talent și era foarte inteligentă, Isabelle, pe lângă frumusețea de neegalat era o bună luptătoare și zdrobea atât inimile demonilor, cât și pe cele ale băieților, Jace, tipicul băiat blond cu ochi albaștri foarte protector și la fel de bun ca sora sa, Alexander, inteligent cu o inimă mare, dar pe care nu o arată atât de des și să nu-l uităm pe Luke, protectorul lui Clary și cel mai bun prieten al mamei acesteia care are un rol foarte important în viața adolescentei. Însă, personajul meu preferat al acestei serii este magnificul Magnus Bane.

Ca Înaltul vrăjitor din Brooklyn, Magnus avea multe de rezolvat și era un om foarte căutat. Acest personaj îmi însenina ziua cu umorul lui, iar, pe lângă acest lucru, mereu i-a ajutat pe nefilimi, în ciuda superiorității pe care o aveau față de el. M-a surprins plăcut faptul că Magnus ajunge să nutrească niște sentimente puternice pentru vânătorul de umbre, Alexander. Dar nu vă mai dau foarte multe detalii. Dacă v-am atras atenția cu acest personaj și sunteți curioși să-i cunoașteți câteva dintre aventuri, vă recomand să citiți și „Cronicile lui Magnus Bane”.

Acum că v-am introdus în lumea aceasta magică a vânătorilor de umbre, vă voi împărtăși câteva impresii personale după lectură:

Cum am început lectura?

Fiind pasionată de stilul fantasy, cartea m-a cucerit de la prima pagină. Felul în care sunt evidențiate toate detaliile, trăirile personajelor și aventurile de care au parte m-a ținut în priză și m-a făcut să termin toată seria de 6 romane în două săptămâni.

Ce mi-a plăcut mie la carte?

Într-un cuvânt: TOT. Felul în care este scrisă, mai ales cum sunt descrise luptele pe care le poartă tinerii vânători de umbre cu fel și fel de creaturi, demoni devastatori, care nu-i cruțau nici pe copiii vânătorilor, faptul că personajele trăiesc totul intens aflându-se în perioada adolescenței și cât de bine este conturată bariera dintre bine și rău m-a captivat complet.

Citate care m-au impresionat:

„-Ai fi putut avea orice altceva pe lumea asta, iar tu m-ai cerut pe mine.

-Dar eu nu vreau nimic altceva pe lume.”

Concluzionând, dacă aveți o sete de lectură imensă și adorați stilul fantasy condimentat cu drame și trăiri ale adolescenților, această carte este potrivită pentru voi.

 

https://www.pov21.ro/2021/08/19/recenzie-instrumente-mortale-de-cassandra-clare/

0.10 – In mileniul supersonic…România are spitale cu instalaţii electrice nerevizuite, construite între 1890-1950

În România există spitale cu instalaţii electrice nerevizuite, care sunt construite între anii 1890-1950, afirmă ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila, precizând că a primit recent un raport în acest sens.

„Se face în permanenţă o evaluare a secţiilor de terapie intensivă. Chiar am un raport foarte recent, apropo de situaţia instalaţiilor electrice care deservesc aceste secţii de terapie intensivă.

 

Am fost şi eu tulburat citind acest raport – probabil o să vă punem la dispoziţie informaţii: există spitale care au instalaţii electrice nerevizuite, care sunt construite în intervalul 1890-1950.

 

Oricât nu mă pricep eu la chestiunea cu instalaţiile electrice, cred că oricine îşi dă seama că astfel de spitale au probleme foarte serioase în ceea priveşte siguranţa pacienţilor”, a declarat Rafila, joi, conform Agerpres.

 

Citește și: Boala COVID a scăzut speranța de viață în România cu 1,4 ani. Numărul real al deceselor, mai mare

 

El a spus că ministerul nu poate renunţa la aceste spitale și a făcut apel și la autorităţile locale pentru a fi rezolvate problemele existente.

 

„Singurul lucru pe care putem să îl facem – şi am făcut apel şi în scris către toate direcţiile de sănătate publică şi, implicit, spitale: să vadă exact cum putem ajuta şi cum pot ajuta şi autorităţile locale, astfel încât să asigurăm o cât mai bună siguranţă a pacienţilor din punct de vedere al siguranţei la incendiu, legat de instalaţiile electrice, legat de instalaţiile de oxigen.

 

Ştiţi bine că, în perioada de vârf, consumul de oxigen a crescut incredibil de mult în România”, a spus el.

 

Citește și: Rafila: Formularul digital pentru pasageri trebuie completat cu 24 de ore înaintea intrării în țară

 

Rafila a menţionat că, în prezent, 555 de paturi ATI sunt ocupate cu pacienţi COVID, ceea ce reprezintă un grad de ocupare de 30% a paturilor alocate persoanelor infectate cu noul coronavirus.

 

„Dar acesta nu e un lucru care să ne liniştească, pentru că, în mod evident, odată cu creşterea numărului de cazuri anticipăm şi o creştere a numărului de internări în aceste secţii.

 

Sunt doar câteva săptămâni pe care le avem la dispoziţie. Facem tot ce putem să facem în acest interval de timp, încât să fim pregătiţi şi cu partea ambulatorie”, a subliniat el.

 

https://newsweek.ro/actualitate/romania-are-spitale-cu-instalatii-electrice-nerevizuite-construite-intre-1890-1950

 

 

 

0 .9  – Justiția a ajuns mai coruptă decât clasa politică. Și chiar mai nerușinată

 

DE MIRCEA MARIAN  

Ați ieșit în stradă pentru a-i apăra pe magistrați de regimul Dragnea? Și eu am ieșit. Și-mi pare rău că trebuie să vă spun, dar am fost niște fraieri. Imensa majoritate a magistraților n-avea nevoie ca noi să-i apărăm. Îi plăcea ce face Dragnea.

 

OPINII

EVENIMENT

DNA

DRAGNEA

JUSTITIE

MAGISTRATI

PENSII SPECIALE

SIIJ

SHARE

 

 

 

 

Dragnea le-a oferit magistraților exact ce-și doreau: avantaje materiale uriașe și posibilitatea de a lua șpagă fără teama că vor fi sancționați. Spunea, ieri, Crin Bologa, șeful DNA: „Combaterea corupției în sistemul judiciar nu mai există”. Pe scurt, după ce DNA-ul și doamna Kovesi au fost luați de pe spinarea magistraților, s-a putut lua mită fără nici o teamă. Și, firește, această clasă politică vrea să mențină secția specială a lui Dragnea, fiindcă și ea este interesată ca, în cazul în care este prinsă la furat, să poată șpăgui judecătorii ca să scape, eventual cu o condamnare ridicolă, cu suspendare.

 

Ca să înțelegeți ce fericire a fost pe capul magistraților când Dragnea i-a scăpat de DNA, ne uităm puțin peste marile condamnări obținute pe baza dosarelor făcute de procurorii anticorupție:

 

– Georgeta Barbălată: ex-judecătoarea la ICCJ a fost condamnată în 2015 la patru ani închisoare cu executare. În același dosar a fost condamnat Marcel Sâmpetru, fost adjunct al procurorului general.

 

– Gheorghe Bucur: judecător la Înalta Curte condamnat la doi ani şi şase luni de închisoare, cu suspendare. În același dosar a fost condamnat și fostul procuror general adjunct al României Gabriela Ghiţă care a primit doi ani de închisoare cu suspendare.

 

– Florin Costiniu: fostul preşedinte al Secţiei Civile al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost condamnat definitiv la patru ani de închisoare cu suspendare

 

 

– Maria David: fosta judecătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost condamnată la patru ani cu executare pentru două fapte de corupţie

 

Am prezentat doar cazuri de la Înalta Curte, patru la număr! Dar DNA a reușit numeroase condamnări ale unor judecători de la curțile de apel sau ale unor procurori de vârf, precum Alina Bica, fosta șefă a DIICOT. Doamna Corbu, azi șefa Înaltei Curți, a fost trimisă în judecată de DNA, dar a scăpat în mod misterios: și-a secretizat dosarul, ceea ce arată că acolo sunt episoade jenante, că dânsa nu dorește ca publicul să știe cum a reușit să fie achitată.

 

Pe scurt, onorata Justiție nu avea nevoie ca noi, poporul-nu-prea-inteligent, să o salvăm de Dragnea. Omul le-a protejat pensiile speciale, i-a păzit de DNA, a fost minunat.

 

Justiția fiind acum sat fără câini aș estima – aceasta este percepția mea – că a ajuns mai coruptă decât clasa politică. Este logic ca, atunci când nu mai ai nici o teamă de vreo sancțiune, să încerci să îți maximizezi profiturile, legale sau nu. Etică profesională? Hai să nu ne facem de râs cu asemenea discuții naive. În plus, obrăznicia nomenklaturii din fruntea Justiției – poate, undeva, prin cine știe ce tribunale obscure, or mai fi și magistrați decenți…- a atins cote neimaîntâlnite. Nu vorbesc doar de disperarea cu care-și apără pensiile speciale primite înainte de a împlini 50 de ani – „pensiile asigură independența judecătorilor”, ce palmă nerușinată pe obrazul contribuabililor…- ci de tupeul cu care curg achitările și sentințele ridicole în dosare scandaloase. Un exemplu: nici o concluzie, nici o sancțiune, în celebrele achitări din dosarul Țăndărei.

 

Iar nuca de pe colivă este transformarea Curții Constituționale într-o șezătoare de babe comuniste, care încasează una, doi sau chiar trei pensii speciale și care au contribuit decisiv la contrareforma din Justiție. Nu se va putea produce nici o schimbare a acestui sistem judiciar corupt și obraznic câtă vreme avem CCR dominat de pensionarii speciali.

 

Și acum o să mă întrebați: ce-i de făcut? Habar nu am. Habar nu am. În orice caz, nu o să mai ies în stradă, încercând să-i împiedic pe bieții magistrați să ia și o șpagă, pe lângă salariile uriașe, sporuri și mult-așteptata pensie specială.

 

https://newsweek.ro/opinii/justitia-a-ajuns-mai-corupta-decat-clasa-politica-si-chiar-mai-nerusinata?fbclid=IwAR2-mGF2L4Gy3zRkBSE5llN6XRXhenqDcSWz-uKA_DOJ8mMV4MFz8VjBrAo

 

 

0 .8  – ANALIZĂ -De ce este neîncrederea în instituțiile politice o constantă a României post-decembriste

 

 

de Manea Robert

PARLAMENTUL ROMÂNIEI, Armata, Academia Română şi Biserica ocupă primele locuri în privinţa încrederii românilor, potrivit „Barometrului Vieţii Religioase” – ediţia decembrie 2021, lansat de Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române „Ion I. C. Brătianu” şi Centrul de Cercetări Sociologice LARICS.

 

Potrivit sondajului, prezentat joi în Aula Academiei Române, la întrebarea „Dumneavoastră câtă încredere aveţi în următoarele instituţii?”, românii au răspuns că au foarte multă şi multă încredere în Armată (67,23%), Academia Română (64,7%) şi Biserică (62,4%). Pe locurile următoare se situează primăriile din localităţile respondenţilor (45,1%), Poliţia (44%), Presa (20,4%), Preşedinţia (14,6%), Parlamentul (14%) şi Guvernul (13,4%). Pe ultimul loc în ceea ce priveşte încrederea românilor în instituţii se situează partidele politice cu un procent de 8,8%.

 

Neîncrederea în instituțiile politice, o constantă a societății post-decembriste

 

Rezultatul barometrului nu ar trebui să ne surprindă. Lipsa încrederii în instituțiile politice a reprezentat o constantă a societății post-decembriste. Democrația românească s-a născut în acest climat de neîncredere care reprezintă moștenire a culturii politice din perioada ceaușismului. Incapacitatea clasei politice de a livra timp de 30 de ani reforme substanțiale au determinat cetățeanul de rând să ajungă la concluzia că politica este mai degrabă o activitate deplorabilă și nu nobilă, iar politicianul este în imaginarul colectiv un soi de parazit al societății. Desigur, o astfel de generalizare este departe de a fi și adevărată. Ceea ce contează însă este percepția publicului asupra politicului și a instituțiilor politice. Or o încredere scăzută în politicieni, partide politice și instituții politice nu reprezintă decât o vulnerabilitate națională, de vreme ce acest lucru înseamnă că cetățeanul mediu statistic este prea puțin înclinat să apere instituțiile politice la nevoie și chiar ar putea fi complet dezinteresat în ceea ce privește soarta unor instituții.

 

O întrebare fundamentală în acest context este: cum de se menține pe linia de plutire un stat în care cetățenii nu au încredere în cei aflați la conducere și în instituțiile reprezentative? Contractul social prevede tocmai o înțelegere reciprocă între guvernanți și guvernați. Dar o neîncredere profundă în guvernanți se traduce printr-o erodare a legitimității lor. Așadar ce alte mecanisme ar putea compensa pentru lipsa profundă de încredere în politicieni, partide și instituții politice? Un răspuns l-ar putea da sociologul Piotr Sztompka, cel care a studiat mai multe cazuri asemănătoarea cu cel al României, în care populația nu avea încredere în clasa politică și în instituții. Sztompka vorbește despre niște mecanisme care „acoperă vidul lăsat de încredere și care mențin societatea pe o linie de plutire”. Dintre acestea câteva ar merita menționate și în cazul României. Providențialismul pe care îl vedem atunci când privim gradul de încredere al populației în Biserică, se explică în primul rând prin faptul că, în ciuda tuturor transformărilor politice și sociale, Biserica rămâne în continuare una dintre instituțiile în care cetățenii români au foarte mare încredere. Biserica funcționează astfel ca un soi de substitut față de lipsa de încredere în clasa politică. Apoi, observăm în societatea din România și un nivel ridicat al paternalismul. Acesta presupune întoarcerea la figurile salvatoare și carismatice, lideri care „luptă cu sistemul” și în care cetățenii își pun speranțele. Pe fondul paternalismului putem trasa ascensiunea unor formațiuni politice precum AUR. Nu în ultimul rând, externalizarea reprezintă la rându-i un mecanism important vizibil în societatea românească. Aceasta se traduce printr-o încredere mult mai mare în organisme politice suprastatale precum NATO sau UE. Din nou, această încredere, compensează pentru neîncrederea în instituțiile politice interne. Unele instituții de la nivelul Uniunii Europene funcționează de facto ca un soi de pârghii și contraponderi la excesele unor instituții politice interne.

 

Neîncrederea în instituții politice, politicieni și partide rămâne însă o problemă fundamentală care va trebui rezolvată pentru bunul mers al democrației autohtone.

 

https://psnews.ro/analiza-de-ce-este-neincrederea-in-institutiile-politice-o-constanta-a-romaniei-post-decembriste-606002/

 

 

 

0 .7  – (pe banii nostri…)Viață de lux în SUA pe banii statului. Cum a plătit un senator o cazare/noapte mai mare decât salariul minim

  de Ionescu Ioana

GLASULSUCEVEI.RO

 

USR a învățat să se aboneze la banii statului, iar parlamentarii săi duc o viață de lux cu bilete de avion la business class și cazare în hoteluri în care o cameră e 420 dolari pe noapte. PS News vă prezintă în exclusivitate cum USR a devenit un partid care a pus stăpânire pe banii cetățenilor, fără să ofere vreun rezultat pentru cetățenii români.

 

Gheorghiță Mîndruță, senator USR foarte puțin cunoscut, a decis să participe la Adunarea NATO în SUA. Senatorul USR s-a crezut special și a cumpărat, pe banii statului român, un bilet de avion la clasa business, plătind 2.198,37 Euro, potrivit documentului obținut în exclusivitate de PS News. Un bilet la clasa economy ar fi fost circa 640 de Euro până în Washington, dar useristul s-a considerat special.

 

 

Senatorul și-a cumpărat un bilet de avion pe ruta București-Istanbul-Washington-New York-Istanbul-București. Plecarea a fost pe 24 octombrie 2021, iar întoarcerea pe 31 octombrie 2021. Facilitățile la clasa business sunt următoarele: fotoliu care se poate transforma în pat și are suficient spațiu pentru picioare, televizor la fiecare scaun, Wifi, meniu premium ca la restaurant și băuturi la discreție.

 

Gheorghiță Mîndruță a plătit pentru o noapte de cazare în SUA mai mult decât câștigă milioane de români într-o lună. Gheorghiță Mîndruță a plătit 420 de dolari pe noapte la hotelurile din SUA, potrivit documentului obținut în exclusivitate de PS News. În total, acesta a cheltuit 2.520 de dolari pentru cele 6 nopți de cazare și a primit inclusiv 84 de dolari diurnă. Diurna și cazarea pentru useristul Mîndruță au însemna o cheltuială de 3.108 dolari pentru statul român, la care s-au adăugat taxa de participare (200 de euro) la eveniment și alte cheltuieli în valoare de 342 de dolari.

 

 

La cât a plătit pentru cazare, putem deduce că senatorul USR a stat la un hotel de lux în Statele Unite ale Americii. Potrivit prețurilor afișate de booking.com, cu 2.500 de dolari pentru 6 nopți poți sta fără probleme la un hotel de 5 stele în Washington și New York. Milioane de români nici nu visează să aibă vreodată posibilitatea să vadă măcar New York-ul.

 

Pentru toată această plimbare, Senatul a decontat suma de 37.243,68 de lei. Acești bani pot fi strânși de 27 de cetățeni români care muncesc o lună întreagă pentru salariul minim pe economie. Sau de 46 de pensionari români care trebuie să supraviețuiască o lună întreagă cu 800 de lei pensie.

 

În urma acestei excursii în SUA, senatorul a publicat două mesaje pe Facebook, fără niciun impact și fără nicio importanță pentru țara noastră. Deși s-au cheltuit mii de euro pentru un singur om, țara noastră nu a avut nimic de câștigat și Mîndruță nici măcar nu a avut ocazia să discute cu oamenii importanți din NATO.

 

USR a dat dovadă de ipocrizie atunci când a criticat alți parlamentari din PNL, UDMR și PSD că pleacă în Dubai, la un evenimentul internațional Expo 2020 Dubai (cel mai mare eveniment din lume). Parlamentarii PSD și PNL au avut bilete de avion la clasa economy și au plătit cazarea pe noapte doar 200 de dolari. Inclusiv diurna în Dubai este de 72 de dolari, mai mică decât 84 de dolari cât a primit Mîndruță în SUA. De asemenea, parlamentarii care au mers în Dubai s-au întâlnit cu oficialii statului arab și în viitor România ar putea beneficia de noi investiții din partea Emiratelor Arabe Unite.

 

https://psnews.ro/ipocrizie-usr-viata-de-lux-in-sua-pe-banii-statului-cum-a-platit-un-senator-o-cazare-noapte-mai-mare-decat-salariul-minim-606017/

 

 

 

 

0 .7  – Doina Cornea: Prezenţa miliţienilor la poartă, paşii securiştilor în urma mea mi-au transformat plimbarea solitară – al cărei scop fusese întâlnirea de taină cu liniştea cerului, cu blândeţea copacilor şi aromele pământului – într-o amară neputinţa de a mă menţine în acea adâncă limpezime interioară

 

 

Trec adesea (vai, de cele mai multe ori chiar!) pe lângă darurile existenţei, fără să le bag în seamă, şi mă plâng mereu de golul dureros pe care mi-l lasa în suflet toate cele pe care aş dori să le am şi nu le pot avea. Sentiment de frustrare. Acum câteva zile, mai ales, am simţit acest decalaj cu o mare acuitate. Mă simţeam nefericită că nu eram liberă. Prezenţa miliţienilor la poartă, paşii securiştilor în urma mea mi-au transformat plimbarea solitară – al cărei scop fusese întâlnirea de taină cu liniştea cerului, cu blândeţea copacilor şi aromele pământului – într-o amară neputinţa de a mă menţine în acea adâncă limpezime interioară de la care pornisem. Nelegiuitele stridente şi ecouri venite din afară m-au smuls din centrul meu, aruncându-mă, neputincioasă, în cea mai periferică, dar şi cea mai vulnerabilă zona a fiinţei mele. Numai în acest perimetru e posibilă sfâşierea şi pulverizarea eului.

 

O jalnică şi obsedantă frustrare a pus stăpânire pe mine. Deodată, ajunsă acasă, mi-am amintit zilele petrecute în celulă din beciurile Securităţii. E un an de atunci. Am revăzut lumina murdară revărsata ziua şi noaptea, deopotrivă, asupra noastră din tubul livid de neon, tencuiala zgrunţuroasă şi umedă, masa de piatră (cât suprafaţa unei noptiere) prinsă între cele două rânduri de paturi din fier, suprapuse; frigul şi mucegaiul pretutindeni… şi, mai ales, cumplită spaimă de a-l şti şi pe Tin-Tin arestat alături de mine… sacrificat… Iar acum, acasă, în fotoliul meu… Tin-Tin liber… O generoasă pata de lumină pe covor… Cât n-aş fi dat, acolo, pentru o suprafaţă – fie şi numai de un centimetru pătrat – iluminată de razele soarelui! Cât n-aş fi dat doar pentru câţiva centimetri pătraţi de geam prin care să văd lumina zilei sau nişte crengi vestitoare de anotimpuri! Cât n-aş fi dat să am şi o plăntuţă căreia să-i port de grijă! M-am uitat cu oarecare vinovăţie la Craciunica mea, de pe pervazul ferestrei, încărcată de boboci (mi-a dăruit-o mamă, cu vreo douăzeci de ani în urmă). Uneori, o ud aproape mecanic, fără un gând de iubire sau de bucurie pentru ea…, fără a lua în seamă acest mic dar, acest semn de iubire care vine spre mine de undeva… Deodată, ca printr-o neaşteptată şi magică inducţie, venind din partea Craciunelei, m-am regăsit în centrul meu, în acel spaţiu tainic al comuniunii, deschis tuturor iubirilor şi întâlnirilor sacre.

 

 

 

Cluj, la 27 noiembrie 1988

 

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru experienţele spirituale pe care îmi permiţi să le fac. Ajută-mă să pot fi mai trează, mai atentă la ce se petrece în spiritul meu. Să-l păstrez cât mai mult deschis spre Tine. Să nu Te uit, să nu-Ţi uit prezenta. Prezenţa Ta o percep că iubire de Tine (dar şi ca libertate, posibilă doar în spaţiul comunicării esenţiale), raportând-o, aceasta iubire de Tine, mereu la ceea ce mă înconjoară. Ajută-mă să fiu mai atentă la imediatul din jur: craciunica, azaleea, mamă, Tinu3, Tin-Tin, grădină, ciobul de cer printre crengi…, dar şi la ceea ce este dincolo de aceste realităţi…

 

Ce să fac însă cu miliţianul din poarta? Dar cu securistul care m-a lovit şi insultat… care încearcă să-mi întemniţeze spiritul şi să-i răpească puterea? Cu ei ce să fac? Cum să-mi păstrez libertatea faţă de ei, înţelegând prin libertate lipsa oricărei convulsii interioare, lipsa oricărei condiţionări de ură? Cum să mă feresc de închidere, de împuţinare şi uscăciune? Ajută-mă, Doamne, să-mi însuşesc învăţătura lui Iov: să-i proiectez şi pe ei în planurile Tale absolute, care mie îmi scapă, dar pe care, chiar neînţelegându-le, trebuie să doresc să le accept cu supunere (sunt şi ei creaturile Tale) şi cu dragoste de Tine.

 

*

 

Suntem, în fond, cu toţii produsul parţial al propriilor noastre răutăţi comise cândva, precum şi al căderii noastre comune. Este un gând care eliberează de ură. Lumea noastră, plină de imperfecţiuni, se afla pe cea mai de jos treaptă a fiinţării: o inadecvată întrebuinţare a libertăţii datorită egolatriei noastre; fragilizarea binelui; obnubilarea adevărului; căderea în materialitate – supusă duratei şi morţii. Sunt cele mai grăitoare semne ale acestei prăbuşiri.

 

*

 

Libertatea, că experienţa trăită, nu o percep decât în momentele mele de iubire de Dumnezeu, implicată în relaţiile: eu – lume, eu – tu. Dacă vreau, aşadar, să rămân liberă, nu trebuie să părăsesc tărâmul iubirii. În acest sens, se impune să-mi exersez mintea şi spiritul. De aceea, atenţie mare la raporturile mele cu cei mai apropiaţi de sufletul meu: mamă, Ţinu, copiii, nepoţii! Oricât de greu mi s-ar părea uneori. Ele, aceste relaţii, sunt pietrele de încercare ale sufletului meu.

 

Doar prin experienţa Iubire – Libertate, despre care vorbeam mai sus, sufletul iese oarecum din contingenta, din vremelnicia haotică, participând la absolut.

 

 

 

Cluj, la 28 noiembrie 1988

 

Noi însumăm, se pare, două existențe. Una istorică, supusă unui şir lung de vicisitudini venite din afară şi din noi înşine. Acestea reuşesc până la urmă să pună stăpânire pe noi, stirbindu-ne identitatea esenţială. Cealaltă, absolută, ancorată în Eternă iubire de Dumnezeu (care trece dincolo de moarte), scapa cumva schimbărilor inconsecvente, determinate de timpul istoric. Ea este o benefică ancorare în permanenţă inalienabila a Spiritului Viu al lumii. Din păcate, condiţia noastră istorică degradata ne ascunde tot mai mult existenta (fiinţă) absolută din noi, până la a-i şterge uneori orice urmă. Această pierdere a limpezimii originare e consecinţă păcatului originar. În sens metafizic, păcatul originar este scindarea conştiinţei personalizate şi desprinderea ei, prin cunoaştere, de universal. Dar însăşi cunoaşterea noastră – prin desprinderea omului de Centrul său Esenţial – din intuitiv-globala, cum fusese la origine, devine fragmentara; din esenţială devine contingenta. În sens experimental, păcatul originar mai este şi moştenirea de la o generaţie la alta a unei mentalităţi (inconştiente), tot mai viciate, transmise de-a lungul timpului fiecăruia în parte, de societate, de şcoală, de familie.

 

 

 

Din Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete, editor și prefață Ana Blandiana, Fundația Academia Civică, 2009

 

https://www.memorialsighet.ro/doina-cornea-prezenta-militienilor-la-poarta-pasii-securistilor-in-urma-mea-mi-au-transformat-plimbarea-solitara-al-carei-scop-fusese-intalnirea-de-taina-cu-linistea-cerului-cu-blandetea/

 

 

0 .6 –(CATIVA) Scriitori, actori și regizori. Oamenii care au schimbat România prin cultură

de SABINA DUMITRU

Ziua de 15 ianuarie nu a fost aleasă la întâmplare, ca Zi a Culturii Naţionale, această dată fiind data la care, în 1850, se năștea poetul național al românilor, Mihai Eminescu (1850-1889).

 

Eminescu a fost și va rămâne o personalitate copleșitoare pentru cultura română, reușind să impresioneze generații întregi prin versurile sale, prin inteligență, curiozitate intelectuală, prin bogăţia şi farmecul cu care reușea să transmită cititorilor săi sentimente și trăiri pline de farmec. Din acest motiv, se poate spune, fără doar și poate, că  „fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci” așa cum adesea menționa și criticul literar Tudor Vianu.

 

România celebrează Ziua Culturii Naționale, odată cu omagierea poetului Mihai Eminescu, încă din 2010. Proiectul a fost inițiat de 50 de deputaţi şi senatori PSD şi de liberalul Mircea Diaconu, care a semnat această iniţiativă. În expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: „Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional’”, menționează Agerpres.

 

Cu ocazia Zilei Culturii Naționale și alte țări europene își omagieză oameni de cultură remarcabili, emblematici pentru fiecare stat în parte. În Spania, de exemplu, Ziua Culturii este marcata la data morții lui Miguel de Cervantes, simbolul literaturii spaniole, iar în Portugalia în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes, poetul național al Portugaliei și unul dintre clasicii literaturii universale. Totodată, chiar și autoritățile din Republica Moldova au hotărât ca ziua de naștere a poetului Mihai Eminescu să devină Ziua Culturii Naţionale.

 

Tot cu această ocazie, Editiadedimineata.ro propune o trecere în revistă a câtorva persoanlități emblematice pentru cultura română, oameni de valoare care au adus un aport imens la dezvoltarea culturală a României.

 

Draga Olteanu Matei, emblemă a comediei românești

Draga Olteanu Matei este una dintre cele mai iubite și apreciate actrițe de comedie din România. A jucat pe scena Teatrului Național București numeroase piese de teatru, având un palmares extrem de bogat, peste 50 piese de teatru și 100 roluri în Televiziune.

 

Este una dintre reprezentantele generației de aur a teatrului românesc, fiind decorată la 30 mai 2002 cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.

 

 

Sursă Foto: stirimondene.fanatik.ro

 

Lucian Pintilie, dușmanul cenzurii comuniste

Lucian Pintile a fost un important regizor de teatru și film din România. Filmele și montările sale au provocat mari controverse în perioada comunistă, deoarece puneau regimul într-o lumină nefavorabilă, motiv pentru care, acesta a fost invitat de regimul comunist să emigreze.

 

Imediat după ce a absolvit  Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, acesta a reușit să monteze o serie de spectacole la Teatrul Bulandra din București. Printre cele mai importante fac parte câteva spectacole antologice precum:  Copiii soarelui (1961), Proștii sub clar de lună (1962), Cezar și Cleopatra (1963), Biedermann și incendiatorii (1964), Inima mea e pe înălțimi (1964), D’ale carnavalului (1966), Livada cu vișini (1967), Revizorul (1974), spectacol interzis de cenzură după cea de-a treia reprezentație), precum și două filme de lung metraj: Duminica la ora 6 și Reconstituirea.

 

Reconstituirea este cel mai important film al carierei sale, care însă a fost renegat de comuniști. Pelicula pune în lumină povestea reconstituirii unui banal incident, o bătaie între doi tineri, surprinsă de poliție, care se transformă, în final, într-o crimă. Imediat după ce a fost arătat publicului, filmul a provocat un scandal imens pe scena publică, iar Nicolae Ceaușescu a dispus interzicerea filmului.

 

Aceasta nu a fost singurul exemplu în care cenzura a refuzat lucrările lui Pintile. La scurt timp după scandalul provocat de filmul Reconstituirea, regizorul a lucrat la punerea în scenă a unei noi piese de teatru, Revizorul. Nici aceasta nu a fost pe placul securității, din ea fiind interzise de cenzură mai bine de trei sferturi. Din acest motiv, autoritățile au decis atunci că cea mai bună soluție pentru a scăpa de corvoada cenzurii filmelor lui Pintilie este aceea de a-l invita, la propriu, să emigreze. Astfel, Lucian Pintilie a primit un pașaport și a fost lăsat să plece din țară.

 

 

Sursă Foto: scena9.ro

 

Victor Rebengiuc, actor și activist al societății civile

Victor Rebengiuc este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați actori româno , având în palmares peste 200 de roluri jucat numai pe scena Teatrului Bulandra. Imediat după performanța sa din Pădurea spânzuraților în regia lui Liviu Ciulei, actorul a devenit o personalitate majoră cinematografia românească, devenind cunoscut la nivel național pentru apariția sa în 1986 în Moromeții lui Stere Gulea.

 

De asemenea, el a jucat în filmele lui Dan Pița (Tănase Scatiu, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Omul zilei) și Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?, Balanța, Prea târziu, Paradisul ultimelor opriri, Niki și Flo, Tertium non datur).

 

Pe scena teatrului Rebengiuc a jucat în piesele regizate de: Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Yuri Kordonsky, Gábor Tompa, Alexandru Dabija și alții. Fost soț al actriței Anca Verești, este căsătorit cu actrița Mariana Mihuț, colega sa de la Bulandra.

 

Nici filmele lui Rebengiuc nu au scăpat neatinse de cenzură, unele pelicule din anii 80 fiind chiar interzise de oficialii țării. În 1989 a participat la Revoluția Română, fiind prezent de mai multe ori în Studiolul 4 al Televiziunii Române.

 

Ulterior, Victor Rebengiuc s-a implicat și în viața politică, vorbind deseori împotriva forțelor și mișcărilor politice despre care a crezut că reprezintă moștenirea regimului comunist în societatea modernă și a fost una din vocile care a cerut condamnarea retrospectivă a comunismului.

 

A avut o scurtă carieră în politică și, de la mijlocul anilor 1990, a susținut organizații non-guvernamentale.

 

A fost rector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București și director al Teatrului Bulandra. Descris drept unul dintre „monștrii sacri ai teatrului și filmului românesc”, în 2008 i-a fost acordat un doctorat onorific din partea UNATC. Pentru popularitatea sa în România, el a primit o ofertă de la Pixar și a asigurat vocea personajului Charles Muntz în 2009 pentru versiunea românească a filmului Up.

 

https://editiadedimineata.ro/scriitori-actori-si-regizori-oamenii-care-au-schimbat-romania-prin-cultura-2/

 

 

0 .5 – Din “marea de amar”

 

 

Sub acest titlu, inaugurăm o nouă secţiune a site-ului nostru dedicată victimelor comunismului. Vom întâlni povestea vieţii unor oameni care au pătimit pentru credinţa şi caracterul lor. Amnezia din societatea noastră îi condamnă a doua oară aneantizând atât amintirea lor cât şi modelul uman pe care l-au reprezentat.

 

 

„Ne-am obişnuit (poate pentru că atâţia ani victimele comunismului au fost uitate, contestate sau chiar hulite) să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală a cercetărilor. Acolo unde am găsit documente le-am folosit, acolo unde nu am avut, am preferat să semnalăm lacuna; unde am putut număra victimele am făcut-o; unde nu, am preferat aproximarea ordinului de mărime. Dar, chiar folosind precauţia cea mai drastică pentru a evita riscul exagerării, ne facem vinovaţi faţă de fiecare ins năpăstuit din „marea de amar” (cum ar spune Eminescu), pentru că l-am transformat oricum într-o cifră sau într-o fracţiune de cifră, iar cifrele sunt prin definiţie reci şi distante.

 

În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie (…)

 

(…) Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-şi abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate fronturile şi a murit de septicemie după ce lipitorile i-au supt venele în orezăria unde fusese dus la muncă forţată; cei trei copii bănăţeni – doi gemeni de un an şi fratele lor mai mare – morţi de frig în decurs de o săptămână în bordeiul deportării lor în Bărăgan; studentul care s-a sinucis la Piteşti ca să scape de torturile „reeducării”; ţăranul cu un iugăr de pământ, mort în închisoarea unde a ajuns pentru că pusese la poştă o scrisoare „cu conţinut denigrator”; fiii şi fiicele respinşi de la şcoală ca „duşmani ai poporului”; mamele obligate să divorţeze de taţii închişi pentru a salva „dosarul de cadre al copiilor”; savantul care şi-a sacrificat viaţa pentru a salva de pneumonie un tânăr; marii ctitori ai României coborâţi de pe culmile Unirii din 1918 în temniţele mucegăite de la Galaţi, Sighet, Aiud şi Râmnicu Sărat…

Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost…

 

…Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm.”

 

Romulus Rusan (2006)

 

 

 

CUPRINS (lista completă a tuturor biografiilor publicate în această secțiune)

 

 

2021

In memoriam FLORIN CONSTANTIN PAVLOVICI 13 December 2021

Petre Mihai Băcanu 80 11 December 2021

EPISCOPUL ANTON DURCOVICI  70 DE ANI DE LA NAȘTEREA PENTRU CER. 7 ANI DE LA BEATIFICARE 10 December 2021

In memoriam Paul Lăzărescu (1926-2021) 6 December 2021

Ioan M. Bota 23 November 2021

Dinu Pillat 19 November 2021

Iuliana Biro: Ne duceau la anchete zi şi noapte. Atâta bătaie am primit! Vai de capul nostru! 11 November 2021

Cecilia Jugănaru: În ’87 ne-am revoltat. Am avut curajul să ieşim 11 November 2021

Surorile France Marcovici și Arlette Coposu 11 November 2021

Clara Laslău: Miliţianul zice: „Lasă, nu mai plânge! Clara o să te îngrijească!” 5 November 2021

Zenovie Pâclișanu 1 November 2021

In memoriam Valentin Gligor (1936-2021) 1 November 2021

65 de ani de la Revoluția din Ungaria 25 October 2021

In memoriam Marcel Petrișor (1930-2021) 12 October 2021

Ecaterina Ciobanu: În timpul foametei eu am avut de suferit foarte mult, ajunsesem la starea de distrofie completă. 4 August 2021

Foametea organizată din anii 1946-1947 din Basarabia 4 August 2021

In memoriam Ion Ilban (25.09.1930 – 9.07.2021) 9 July 2021

Anastasia Ruch-Banaru: Frigul siberian le-a scurtat și le-a distrus viețile la toți 5 July 2021

70 de ani de la deportarea în Bărăgan. Rusaliile Negre, iunie 1951 16 June 2021

Rusaliile Negre. Deportarea în Bărăgan. Raluca Moise n. Burileanu: Noi nu am avut copilărie, nu am avut nicio jucărie, nici măcar o păpușă din cârpe 15 June 2021

12345>>

2020

Crăciun în penitenciarul de femei de la Miercurea Ciuc 26 December 2020

Crăciun în lagărul de muncă de la Cavnic 25 December 2020

Crăciun în lagărul de muncă Kilometrul 4: Cineva din mulţime începe colinda „Ce vedere minunată!” Şi la acest ton sfânt, toată mulţimea de deţinuţi, câți eram noi acolo, am colindat 24 December 2020

Ilie Lazăr. 125 de ani de la naștere 11 December 2020

Alexandru Bârlădeanu 21 November 2020

Ioan Ploscaru: Eu am fost consacrat Episcop în 30 noiembrie 1948, cu o zi înainte de desfiinţarea oficială prin decret a Bisericii noastre 19 November 2020

Lia Lazăr Gherasim: Iuliu Maniu, cunoscând popularitatea de care se bucura tatăl meu în circumscripţia sa electorală, în “ţara” lui, a alcătuit lista cu propuneri electorale înlocuind numele tatălui meu – arestat – cu cel al mamei mele: Mara Ilie Lazăr 19 November 2020

Doina Cornea: Prezenţa miliţienilor la poartă, paşii securiştilor în urma mea mi-au transformat plimbarea solitară – al cărei scop fusese întâlnirea de taină cu liniştea cerului, cu blândeţea copacilor şi aromele pământului – într-o amară neputinţa de a mă menţine în acea adâncă limpezime interioară 19 November 2020

Dumitru Mitchievici, Martor la alegerile dintr-un sat de lângă București, 19 noiembrie 1946 18 November 2020

Ștefan Boțoiu 16 November 2020

Constantin Marțian 13 November 2020

15 noiembrie 1987, o zi de toamnă, cândva 13 November 2020

11 noiembrie 1947: sentinţa nr. 1988 a Tribunalului Militar al Regiunii II Bucureşti în procesul liderilor PNŢ 11 November 2020

Dan Mugur Rusiecki: În ziua de 5 noiembrie 1956 am plecat de acasă spre Piaţa Universității …Erau studenţi din toate facultăţile 5 November 2020

Radu Macri 4 November 2020

Constantin Andriano 4 November 2020

Ilie Andreescu 4 November 2020

28 octombrie 1948: arestarea episcopilor greco-catolici 28 October 2020

Vladimir Bukovski: Misiunea noastră era să luptăm împotriva fricii, pentru că frica era ca un fel de gheață care cuprindea întreaga societate 28 October 2020

In memoriam Liviu Tudoraș (5.09.1932-24.10.2020) 26 October 2020

123456…8>>  Cont. aici       https://www.memorialsighet.ro/din-marea-de-amar/

 

 

 

 

0 . 4 –Dorina Potârcă: Eram cam 100 de femei… Ne-am culcat pe scânduri, goale, fără paie, fără nimic

 

 

În primele zile de primăvară, iarăși „pritocirea”, iarăși ore întregi în picioare cu bagajul lângă noi. În sfârșit, iarăși camioa­nele, „Mișcă! Mișcă!” și îmbarcarea. Încotro? Sculate în zori și pornite de-abia după masă, am sosit către seară la Ferma Pipera, moarte de oboseală, cu mâncarea rece ce ni se dăduse la Ghencea: o bucată de pâine, mar­melada și atât. Acolo nu se aștepta nimeni să sosim. Erau comandantul, milițienii, dar nici paturi, nici mâncare, nimic. Nu fuseseră anunțați că sosim. Eram cam 100 de femei. Bineînțeles, percheziția de rigoare. Atunci mi-am spart oglinjoara, pe care o păstram la talpa piciorului între două perechi de ciorapi groși, cu indispensabilul ac de cusut. Ne-am culcat pe scânduri, goale, fără paie, fără nimic. Am căzut moarte de oboseală, dar rar mi s-a întâmplat să dorm buștean ca în acea primă noapte la Pipera. În zori am fost scu­late și duse să ne umplem saltelele cu paie (simpli saci), apoi să curățăm baraca, să ne luăm paturile în primire. Erau așezate pe un singur rând la perete, fără al doilea rând deasupra. Aveam și despărțitură cu dușuri. Baraca era largă și o făcusem locuibilă… Erau aici foarte multe fete și femei frumoase. Noi, grupul „ministreselor”, nu ne despărțisem.

 

…A sosit și primul vorbitor, după ce am fost aduse la Pipera. Mi-au venit copiii cu ma­ma. Erau drăguți, îngrijiți. Băiatul mi-a spus că merge tot la Sf. Sava la școală, că avea același diriginte. Nu era adevărat. Fusese dat afară și era deja muncitor. Urma școala la „Seral” (asta am aflat mai târziu). Câte în­durase! Fetița mi-a mărturisit că nu mai mer­ge la școală – era în clasa a V-a – dar că are niște colegi cu care își face regulat lecțiile. Și ea fusese dată afară, deși învățământul pri­mar era obligatoriu. Prin câte trecuse săr­mana mama umblând cu cererile de la o școa­lă la alta, fiind respinsă peste tot, fără mo­tivare. Vorbitorul, zi așteptată o lună în­treagă, căci nu trăiam decât în așteptarea lui, și, apoi, ce tristețe, ce cădere în disperare.

din Dorina Potârcă, Aminitirile unui ”element dubios”, editor Virginia Ion, Fundația Academia Civică, 2011

 

Dorina Ştefania Potârcă (n. Marinescu), profesoară de franceză, soţia fruntaşului naţional-ţărănist Virgil Potârcă (deţinut politic în perioada 1950-1954, mort în închisoarea de la Sighet).

Arestată la 15 aprilie 1952 în lotul „familiilor demnitarilor”, a trecut prin lagărele de la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera şi închisoarea Dumbrăveni, executând o condamnarea administrativă de doi ani.

A fost eliberată la 19 aprilie 1954, fiind apoi obligată să se angajeze în diverse posturi fără legătură cu pregătirea sa profesională: muncitoare, vânzătoare, funcţionară. Abia în 1957 a fost reprimită în învăţământ ca profesoară suplinitoare.

https://www.memorialsighet.ro/dorina-potarca-eram-cam-100-de-femei-ne-am-culcat-pe-scanduri-goale-fara-paie-fara-nimic/

 

0 . 3 – Si alungate,valorile romanesti nu pier- Paul Goma- „cămaşa este mai aproape de trup, dar adevărul mai aproape de suflet”

 

 

de Octavian Căpăţină

 

 

Paul Goma, s-a născut la 2 octombrie 1935 în satul Mana (jud. Orhei) în familia învăţătorilor Eufimie şi Maria Goma. De la vârsta de 4 ani frământările vremurilor îl ating, îl marchează. În iunie 1940, cu ocazia ultimatului sovietic, familia nu reuşeşte să se refugieze în dreapta Prutului. Imediat, tătăl îi este arestat de NKVD şi 4 ani familia numai ştie nimic de el. Peste un an de la evadarea tatălui din Siberia şi revenirea lui la Mana, se întorc bolşevicii, şi familia Goma, tocmai reîntregită se refugiază în “ţară”, cu acte false. Acuma, altfel nu se mai putea – sovieticii ocupau şi malul drept al Prutului. Se stabilesc în satul Buia pe Târnava Mare. Sunt hăituiţi şi trăiesc precar şi cu teama de a fi demascaţi şi trimişi la “ruşi”! Peste ani, îşi aduce aminte cu mult umor dar şi cu ironie, în romanul “Din calidor” de această perioadă a necopilăriei copilăriei lui.

În 1946 îl găsim la Şcoala Normală “Andrei Şaguna” din Sibiu, în 1948 la şcoala din Şeica Mare, din 1949 este elev la liceul “Gheorghe Lazăr” din Sibiu, de unde este exmatriculat în 1952, din motive politice. Şi această perioadă îi prilejuieşte scriitorului, de mai târziu, refexii pline de umor şi ironie, de judecăţi acide, în romanul “Astra”. După încercări nereuşite la Sighişoara şi Braşov de a se înscrie la un alt liceu pentru a încheia bacalaureatul, în rând cu foştii colegi, pierde un an. Intră, sau mai corect se strecoară, la liceul din Făgăraş în 1953 pe care-l absolvă în vara lui 1954. Reuşeşte la admitere la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti dar şi la Şcoala de Literatură “Mihai Eminescu”. Optează pentru Şcoala de Literatură, unde, pentru început, lucrurile par să meargă bine, sau cel puţin aşa s-ar putea interpreta îndrăzneala lui Paul Goma de a fi şi a gândi liber. Dar nu. Stalin murise, stalinismul era mai tare ca oricând în România comisarilor sovietici şi a sculelor lor autohtone. Este arestat în 1956 şi condamnat. Face închisoare la Malmaison şi Jilava (1957), la Gherla în (1958) după care urmează 4 ani de domiciliu obligatoriu la Lăţeşti, până în 1963. Nu este primit la facultate şi se angajează ca muncitor, tehnician sau fotograf în Buhuşi, Şercaia, Făgăraş şi Braşov. Din 1965 îşi reia studiile la facultatea de Filologie a Universităţii Bicureşti. Debutează cu povestirea “Cum bate toba”, în 1966, în revista Luceafărul. Colaborează la revistele Gazeta literară, Viaţa românească, Ateneu. În 1968 detuează cu volumul de proză scurtă “Camera de alături”. Între 1968 şi 1973 este redactor la “România literară”. Romanul “Ostinato” ce cuprinde mărturii din închisorile româneşti , refuzat de editurile din ţară, este publicat în Germania (1971), şi în Franţa sub titlu “La cellule des liberbles”. Ulterior romanul este tradus şi în olandeză (1974). De altfel, de acum, tot ce publică Paul Goma, publică în străinătate, nimeni în România numai are curajul să-l editeze. Următoarea apariţie editorială în ţară va fi doar după revoluţie, în 1990, cu romanul “Gherla”, care apăruse la Gallimard în 1976! Cărţile lui sunt bine primite în occident de critică, de lumea literară, de diasporş, iar autorul e socotit un Soljeniţîn român. În ţară se ştie de el şi de lucrările lui prin intermediul postului de radio «Europa liberă ». A devenit duşmanul nr 1 al regimului şi cuplului dictatorial. Singurul lui scut, singurul lui aliat îi sunt curajul şi notorietatea internaţională.

În 1977, printr-o scrisoare deschisă citită de postul de radio “Europa Liberă” aderă la Charta 77 a intelectualilor cehi. Scrisoarea e semnată de foarte puţini pentru scopul pentru care a fost redactată, cei mai mulţi care au semnat-o sau care au declarat că aderă la ea doreau să emigreze, doreau ce se va numi ulterior “paşaportul Goma”. Este arestat, bătut la Securitate, eliberat după o campanie internaţională şi bătut în continuare în “libertate”. Goma “şifona” obrazul dictatorului, care mai era, încă, în graţiile occidentului. Paul Goma este forţat şă emigreze, practică standard în România doar cu puţinii dezidenţi notorii (cum a fost Gheorghe Calciu Dumitreasa). De dizidentul Vasile Paraschiv, muncitor, semnatar şiu el al aplelului Goma, autorităţile nu s-au sinchisit, a fost ţinut înăuntru pentru a fi bătut şi supus unor practici phihiatrice abuzive. “Experienţa » din această perioadă e povestită în cartea “Le tremblement des hommes” care apare în 1979 în Franţa.

Calvarul organizat de către Securitate lui Paul Goma nu se termină nici după 1979, pe pământ francez, «mâna lungă a revoluţiei» îl ajunge şi acolo. Un agent al securităţii urma să-l otrăvească, dar defectează şi serviciile franceze regizează otrăvirea, realizează «flagrantul», sunt demascaţi Nicolae şi Elena Ceauşescu ; de acum, din celebra stângă franceză, numai cine vrea să se mintă mai departe putea să vadă în regimurile comuniste «viitorul » omenirii ! Acest episod cutremurător, cutremurător ca şi episodul 1977, de alfel, cu spioni şi servicii neinventate, îl relatează în romanul «Soldatul câinelui«. Paul Goma este o oglindă în care mulţi intelectuali de azi, care au devenit brusc «dizidenţi » după 1990, pe la televiziuni, nu se pot uita ! Şi aşa se explică că nu este bine primit nici de foştii securişti, nici de activiştii culturali, dar nici de scritorii proaspăt «disidenţi ». Faptul că romanul «Patimile după Piteşti » apare în librăriile româneşti după 1999 este şi ea o confirmare a acestei stări de fapt. Între “defectele” lui sunt că nu poate, nu vrea să ocolească adevărul, că nu e oportunist. Are puterea exemplară de a spune adevărul ştiind că va fi hulit şi batjocorit. Şi părcă n-ar fi destul, azi apar “filosofi” de circumstanţă ai literelor române care admit că “da a fost dizident dar că talent literar nu ar avea”! Ori Paul Goma este un scriitor al vieţii cu umor, cu ironie fină, chiar dacă de multe ori e scurt, direct şi fără înflorituri, mai ales când îl revoltă laşitatea din jur. Faptul de a spune lucrurilor pe nume, de a nu omite, de a nu trece sub tăcere anumite adevăruri îi aduc acuze din cele mai ignobile, azi.

 

Publicaţii

• Camera de alături (în limba română – 1968)
• Ostinato (germana – 1971, franceză, olandeză- 1974, română – 1992)
• Uşa noastra ce de toate zilele (germană – 1972, franceză – 1972, română – 1991)
• Gherla (Paul Goma) (franceză – 1976, suedeză – 1978, română – 1990)
• În cerc (franceză – 1977, română – 1995)
• Garda inversă (franceză – 1979, română – 1997)
• Culoarea curcubeului (franceză – 1979, olandeză – 1980, română – 1990)
• Patimile după Piteşti (franceză – 1981, germană – 1984, olandeză – 1985, romana – 1990, abia in 1999 se pune in vinzare!)
• Chassee-croise (franceză – 1983, romana – 1991 Humanitas)
• Soldatul câinelui” (română – 1991 Humanitas)
• Bonifacia (franceză – 1986, romana – 1993)
• Din Calidor ( franceză – 1987, romana – 1989, 1995, My Childhood at the Gate of Unrest: A Romanian Memoir, engleza – 1990
• Arta refugii (franceza – 1990, romana – 1991, 1995 la Chisinau, ed Basarabia)
• Astra (franceza – 1992, romana – 1992)
• Sabina (romana – 1991, franceza – 1993)
• Adameva ( „Loreley”, Iasi – 1995)
• Amnezia la români („Litera” – 1995)
• Scrisori întredeschise – singur impotriva lor” (Multiprint „Familia”, Oradea – 1995)
• Justa (romana, „Nemira”, Bucuresti – 1995)
• Jurnal (3 vol.) (romana „Nemira”- 1997)
• Jurnal de apocrif ,
• Garda inversă (romana, „Univers” – 1997)
• Altina – gradina scufundată” (romana – 1998 aparută la Chişinau, editura Cartier)
• Alte jurnale, Ed. Dacia Cluj-Napoca,
• Jurnalul unui jurnal, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1998
• Scrisuri, Nemira, Bucureşti,
• Basarabia, Jurnalul Literar, Bucureşti,
• Săptămâna roşie 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia şi Evreii”, (2003 – Editura Museum, Chişinău şi Criterion Publishing House, Bucureşti; 2004 – Editura Vremea, Bucureşti).

 

http://www.itc-cluj.ro/capatana/valori/Portrete/goma.htm

 

 

0 . 2 – (Doar cateva) Dezastre  pe care regimul comunist le-a vrut „îngropate” pentru totdeauna: mii de muncitori români le-au căzut victime

 

 

 

Autorităţile comuniste au încercat din răsputeri să ascundă sau să minimalizeze numeroasele dezastre şi accidente grave din industrie petrecute în România acelor vremuri. Despre unele dintre acestea, românii au putut afla abia după 1990.

ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Prizonierii uraniului, rămaşi în colonia celei mai mari exploatări înf… Explozia torpilelor care a cutremurat Teliucul, marea tragedie minieră…   Un lung şi de dezastre petrecute în România aflată sub comunism a fost ţinut sub tăcere de autorităţile vremii. În ciuda gravităţii lor, cele mai multe dintre ele nu au fost menţionate în presa aflată sub controlul partidului. Iadul minelor de cărbune în mărturii cutremurătoare: cum trăiau şi mureau oamenii din Valea Jiului în anii ’50   Dezastrul care a ruinat Certejul în câteva minute, ţinut secret de comunişti. 89 de oameni îngropaţi de vii Prizonierii uraniului, rămaşi în colonia celei mai mari exploatări înfiinţate de sovietici VIDEO Despre amploarea lor, românii au putut vorbi liber doar după Revoluţia din 1989, în unele cazuri după mai multe decenii de la producerea tragediilor. Cele mai multe dintre dezastrele pe care regimul comunist s-a străduit să le „îngroape” sau să le minimalizeze au avut loc în industria grea. Mii de românii care lucrau în siderurgie şi în minerit au fost victime şi martori ai tragediilor, dar şi ai eforturilor autorităţilor de a le şterge urmele. Unii au plătit cu viaţa, alţii au suferit invalidităţi, şi-au pierdut locurile de muncă ori au fost afectaţi fizic şi psihic din cauza lor. Secretele întunecate ale catastrofei de la Certej, din 1971, dezvăluite de un fost şef al exploatării miniere Marile eşecuri ale industriei ceauşiste. Termocentrala inutilă de 1 miliard de dolari, efectele devastatoare ale minelor de uraniu şi exploatările catastrofale   Iadul din minele Văii Jiului Zecile de mii de oameni care munceau în minele de cărbune din Valea Jiului se aflau într-un permanent pericol atunci când coborau în adâncurile pământului. Accidentele de muncă şi exploziile produse din cauza acumulărilor de gaz metan au fost nenumărate în comunism, însă extrem de rar ecourile lor ajungeau în presa vremii. În la fel de puţine ocazii, românii puteau afla despre condiţiile inumane din subteran şi despre lipsa echipamentelor miniere şi de siguranţă din exploatări. Ceauşescu, ridiculizat de oficialii americani în notele secrete despre greva minerilor din 1977. WikiLeaks: „În Valea Jiului, l-au huiduit şi i-au arătat pumnii“ Cum a acţionat Securitatea regimului Ceauşescu în Valea Jiului după Greva din 1977: sute de securişti şi miliţieni s-au infiltrat printre mineri Despre una dintre cele mai cumplite catastrofe miniere din Valea Jiului, petrecută în 1980, la mina Livezeni (Petroşani), românii au putut găsi câteva informaţii în Scînteia, preluate de presa internaţională. În seara de 29 noiembrie 1980, două explozii succesive în subteran au dus la moartea a 53 de mineri, salvatori minieri şi militari în termen care lucrau în mină, iar alte 77 de persoane au fost grav rănite. Potrivit mărturiilor vremii, prima deflagraţie a prins în subteran zeci de mineri. Salvatorii minieri au intrat în subteran, unde se declarase stare de avarie, şi au fost surprinşi de o altă explozie, la fel de puternică.       „Deşi explozia a avut loc sâmbătă, ea nu a fost raportată decât luni”, menţionau jurnaliştii agenţiei de presă internaţionale UPI, în 1 decembrie 1980. Experţii economici citaţi de jurnaliştii occidentali afirmau că industrializarea rapidă şi utilizarea muncitorilor necalificaţi au avut ca rezultat o rată ridicată a accidentelor în centrele industriale din România. Zeci de accidente mortale din siderurgie, ţinute sub tăcere În anii ´60, anual peste 20 de accidente grave şi mortale au avut loc în Combinatul Siderurgic din Hunedoara, potrivit documentelor din arhiva combinatului, păstrate în fondurile Direcţiei Judeţene Hunedoara a Arhivelor Naţionale.   Vieţile sacrificate ale muncitorilor din colosul industrial, aflat în continuă expansiune în timpul regimului comunist, nu erau mediatizate. Au fost publicate articole critice despre slaba organizare din unele secţii, despre neglijenţa unora dintre salariaţi şi despre nevoia de economisire a materiilor prime şi echipamentelor, însă tragediile pe care le puteau cauza. Accident mortal în combinatul din Hunedoara. 1966. Sursa: Arhivele judeţului Hunedoara. O serie de dosare din arhiva combinatului ofereau detalii despre acestea. „În momentul în care autobasculanta se găsea pe pasaj, vagonul din faţă al convoiului a lovit autobasculanta. Un tampon a intrat în cabină, iar celălalt a intrat sub caroseria autobasculantei. A dus la decesul şoferului aflat în cabină”, consemna o anchetă a unui accident mortal petrecut în 1966, în combinat, în care au fost implicate o garnitură cu vagoane de marfă şi o autobasculantă. O altă cercetare arăta cum au murit două muncitoare, lovite de tren. „Au intrat în gabaritul liniei nr. 5 de fontă fără a se asigura în prealabil dacă linia este liberă şi nu sunt vehicole în mişcare”, consemnau inspectorii de muncă, potrivit dosarului aflat la Arhivele Naţionale din judeţul Hunedoara. Un alt siderurgist murea strivit între două vagoane de marfă, iar un bărbat care lucra la descărcarea vagoanelor cu cărbuni îşi găsea sfârşitul sub un vagon de 40 de tone, care a fost răsturnat de un macaragiu imprudent, peste el. Cele mai multe dintre accidente erau cauzate, potrivit anchetatorilor, de lipsa de experienţă a muncitorilor ori de necunoaşterea normelor de protecţie a muncii. Combinatul ajunsese în anii ´70 la peste 20.000 de salariaţi. Mulţi dintre ei, veniţi din alte zone ale ţării, din mediul rural, nu mai văzuseră combinatul şi nu mai munciseră în industria grea înainte de zilele în care erau angajau aici. Catastrofa de la Certej, ascunsă două decenii În 30 octombrie s-au împlinit 50 de ani de la catastrofa minieră de la Certej, în care au murit cel puţin 89 de oameni. Atunci, barajul iazului de decantare al minei din munţii Metaliferi a cedat, iar aproape 300.000 cubi de steril s-au prăvălit peste comună, devastând, în câteva minte, şase blocuri şi zeci de gospodării. Cele mai multe dintre victime au fost copii, fiii şi fiicele minerilor care primiseră locuinţe în blocurile ridicate pentru muncitori şi distruse de prăvălirea iazului. Unele dintre cadavre au fost găsite la peste o săptămână de la catastrofă. Catastrofa de la certej. Sursa: dosarul Certej 1971 – Arhivele judeţului Hunedoara Autorităţile regimului comunist s-au străduit să ţină secretă catastrofa şi urmările ei, oamenii din zonă se temeau să discute despre ea, din cauza Securităţii, iar după ştirea publicată de Scînteia în care se menţiona că au murit mai puţin de 50 de oameni, nicio publicaţie nu a mai revenit asupra tragediei. În zilele următoare dezastrului, morţii au fost culeşi de sub dărâmături şi din nămolul în care au fost îngropaţi, cei mai mulţi au fost aduşi în căminul cultural, iar după identificarea lor, au fost îngropaţi în cimitirul satului. „Oamenii din zonă, care supravieţuiseră, au fost chemaţi de autorităţi să identifice cadavrele. Printre morţi erau o mulţime de copii, ale căror trupuri, dezbrăcate, erau înşiruite pe jos. Corpurile erau strivite în aşa hal, încât cu greu la mai puteai recunoaşte În acest timp, în cimitir, în spatele unui cordon de jandarmi, am văzut excavatoarele care săpau groapa comună, în care au fost aruncate de-a valma cele mai multe dintre cadavre”, relata unul dintre martorii tragediei. Ancheta tragediei de la Certej nu a dus la găsirea vreunui vinovat, însă a oferit câteva explicaţii asupra împrejurărilor în care s-a produs aceasta. „Specialiştii apreciază că iazul a fost incorect amplasat, incorect proiectat, incorect construit şi incorect exploatat”, arătau anchetatorii. După tragedia din 1971, mina a continuat să funcţioneze până în 2006, când statul român a renunţat la exploatare. Abia după 1990, localnicii au început să vorbească deschis despre catastrofa de pe urma căreia au avut de suferit.   Explozia torpilelor de la mina Teliuc Doar câţiva oameni din comuna Teliuc, învecinată municipiului Hunedoara, îşi mai amintesc de cea mai mare tragedie din istoria recentă a aşezării miniere, o explozie care a devastat localitatea şi a ucis mai mulţi muncitori. Simona Ilca, o localnică din Teliuc, a relatat povestea dezastrului din 1961, ţinut secret de autorităţile comuniste. În preajma zilei de 23 august 1961, la Întreprinderea Minieră din Teliuc, spune ea, au fost aduse de la Mangalia 45 de torpile de marină, fără focoase şi au fost depozitate în incinta exploatării, urmând ca o echipă de artificieri să dezasambleze torpilele şi să scoată din ele trotilul spre a fi utilizat în operaţiunile specifice în minerit. Torpilele au explodat a doua zi, în dimineaţa de 24 august, din cauze necunoscute martorilor evenimentului. Preparaţia minieră Teliuc. Foto: Arhiva CSH / Facebook „Mă aflam cu alţi copii la joacă, era cald, era senin, când am văzut în zona Descoperită o lumină orbitoare, urmată de un zgomot puternic! Noi, copiii teliucani, eram obişnuiţi cu aşa-zisele împuşcături care se produceau zilnic în carieră, dar imediat am făcut legătura cu depozitul torpilelor pe care-l văzusem din apropiere  – un spaţiu în aer liber, împrejmuit cu sârmă ghimpată şi păzit de un paznic, aflat într-o gheretă. Torpilele erau depozitate înşiruite pe o platformă. N-au trecut mai mult 10 secunde şi o explozie puternică a învăluit Teliucul, aducând pagube materiale imense. Circa zece oameni (cifra victimelor nu este cunoscută) au murit. Trupurile sfârtecate ale acestora s-au găsit şi la pădurea oraşului, la mare distanţă. Urmare a suflului exploziei, un autobuz a fost aruncat în râul Cerna. Mai toate casele din sat au rămas fără acoperiş şi fără geamuri. Multe clădiri au luat foc ca urmare a obiectelor incandescente aduse de suflul exploziei. Începutul şcolii ne-a găsit în normalitate, clădirile au fost reparate, iar acoperişurile şi geamurile înlocuite. Se spune că pagubele au fost limitate doar la victimele de la locul exploziei, din cauza diferenţei de nivel (30 – 40 metri) dintre locul exploziei şi vatra localităţii. Suflul exploziei a făcut pagube materiale şi în cartierul Gheorghe Apostol, din Hunedoara, situat la circa patru kilometri de locul exploziei”, a povestit Simona Ilca, pe pagina de Facebook. Şi alţi localnici şi foşti angajaţi ai minei din vecinătatea Hunedoarei şi-au amintit despre tragedia care a cuprins localitatea. Ziarele vremii nu au menţionat nimic despre explozia din Teliuc, fiind preocupate de campaniile îndelungate duse în exploatarea minieră destinate creşterii producţiei şi a economiilor, sub titlul: „Niciun vagonet rebutat”. Minele din zona Teliucului s-au închis la mijlocul anilor 2000, iar în urma lor au rămas zeci de hectare ocupate cu ruine şi dărâmături, vechi clădiri miniere scoase din uz, un tău uriaş amenajat pe locul fostei cariere a minelor Centrală şi de Est, dar şi trei halde de steril care împreună se întind pe aproape 100 de hectare. Au rămas şi numeroase tragedii petrecute în subteran, pe care localnicii au fost îndemnaţi să le uite.   Tenebrele minelor de uraniu Primele mine de uraniu din România au fost deschise la începutul anilor ´50 în Apuseni şi se aflau sub controlul sovieticilor, prin societatea româno-sovietică „Sovrom Kvartit“. GALERIE FOTO – BĂIŢA PLAI În câţiva ani, exploatările au ajuns să angajeze peste 20.000 de oameni, cei mai mulţi dintre ei în minele Băiţa Plai şi Avram Iancu din Munţii Bihorului. Mineri la exploatările de uraniu. Foto: Benone Todică „Aici s-a exploatat în carieră deschisă, într-un ritm ameţitor, probabil pe vremea aceea apărând şi expresia “oricând din munţi el face-o vale”.  Într-adevăr, începând de la trei kilometri de Băiţa Plai, e vizibilă ilustrarea materială a acestei expresii. S-a lucrat cu soldaţi şi deţinuţi politici şi cu ţăranii din Apuseni, uluiţi de salariile (pentru ei imense) oferite. În ce măsură ştiau ei cu ce substanţă periculoasă lucrează? E greu de spus… Dat fiind că, după ani şi ani, au fost găsite în fundaţiile caselor lor pietre cu un conţinut ridicat de uraniu, e de presupus că nu li s-a spus nimic! Deţinuţii oricum nu contau – ei erau “duşmanii poporului”, iar soldaţii oricum trebuiau să fie mândri că erau “patrioţi” şi contribuiau la “propăşirea patriei”, informa Federaţia Naţională de Mine şi Energie, pe pagina de internet fnme.ro.   Băiţa Plai. VIDEO: Daniel Guţă. ADEVĂRUL   Minereul preţios scos de români din adâncurile munţilor şi excavat din cariere uriaşe era sigilat şi trimis, sub pază armată, în Uniunea Sovietică, neexistând în aceste zone alte facilităţi de procesare şi rafinare a metalului. Tragediile petrecute în minele de uraniu erau la ordinea zilei, povestesc unii dintre foştii mineri. Lor li se adăugau bolile specifice muncii în subteran şi afecţiunile cauzate de expunerea la radiaţii. „În subteran se întâmplau tot timpul accidente. Adesea, şi pentru că unii dintre mineri intrau cu capsa pusă în subteran. Şeful lor le mai zicea: măi, beţi când ieşiţi. Că lucrau vreo două ceasuri. Mult era transportul până acolo, că mina ducea până în judeţul Alba. Sunt tot felul de tuneluri, până către Cluj tot pământul e săpat. Unii aveau palinca ascunsă prin vagoane. Nu putea să stea şeful de sector după toţi, erau zeci de kilometri de tuneluri. Însă oamenii erau ademeniţi cu bani, cu grupa mare – cu straiţa luau bani. Se pensionau şi mai repede. Altfel, cine ar mai putea munci în subteran?“, relata Mircea Popa, un fost angajat al minei Băiţa Plai. După plecarea sovieticilor, din 1960, autorităţile comuniste au ţinut secret activităţile din exploatările de uraniu, iar relatările despre viaţa localnicilor din „orăşelele uraniului“ au lipsit din presa regimului comunist. Până la sfârşitul anilor ’90, cele mai multe dintre minele de uraniu de pe teritoriul României au fost închise. Aşezările din jurul lor, numite în trecut „oraşe dormitor” au intrat într-un declin, iar comunităţile au rămas cu problemele de mediu cauzate de numeroasele halde de steril cu radioactivitate crescută şi cu amintirile. Vă recomandăm să citiţi şi: Blestemul minelor de uraniu. Cum au trăit românii în coloniile miniere secrete controlate de sovietici VIDEO Istoria secretă a uraniului din România. Cum a început goana sovieticilor după metalul preţios Metoda odioasă prin care mii de români au fost sacrificaţi pentru a deveni „sclavi“ în minele de uraniu

 

https://adevarul.ro/locale/hunedoara/dezastrele-regimul-comunist-le-a-vrut-ingropate-totdeauna-mii-muncitori-romani-le-au-cazut-victime-1_61ba29ba5163ec4271a02e47/index.html?utm_source=widget&utm_medium=website&utm_campaign=topdesktop

 

Citeste mai mult: adev.ro/r466qz

 

 

0 . 1  Cecilia Jugănaru: În ’87 ne-am revoltat. Am avut curajul să ieşim –

 

Născută la 14 februarie 1957, la Mirceşti, jud. Iaşi, a venit în Braşov în 1973. S-a căsătorit în 1980, iar în 1981 i s-a născut singurul copil, un băiat. La 15 noiembrie 1987 lucra ca dispecer la Uzina Steagul Roşu.

Cecilia Jugănaru:  Viaţa noastră era o muncă continuă, eram subjugaţi. Nu ştiu dacă am apucat să prindem vremuri bune (plânge). În 20 mai 1974 m-am angajat la Întreprinderea de Autocamioane Steagul Roşu. Aveam 17 ani, eram o copilă. Pe atunci se angaja de oriunde. Era nevoie de multă forţă de muncă. Până în anii, să zic, 1977-1978, hai să zicem chiar ’80, situaţia era mai bună în ţară. Viaţa era cât de cât mai uşoară.

După anii ’80 a început chinul: foamete, lipsa apei, a curentului, frigul… (plânge) Vai, ce greu mi-e să vorbesc, mi-e foarte greu!

 

În anul 1980 m-am căsătorit. În 1981 am născut băiatul. Ne-am chinuit. Am stat cu el acasă trei luni de zile, după care am început munca. Copilul l-am crescut doar eu şi soţul. Făceam schimburi inverse. Eu lucram mai mult în „doi” şi „trei”, pentru că soţul lucra mai mult în schimbul unu.

 

 –  Soţul lucra tot la Steagul Roşu?

 

 –  Da, tot la Steagul Roşu. În aceeaşi secţie cu mine lucra soţul. Creşterea copilului a fost foarte dificilă. Nu găseam lapte, nu găseam nimic, nimic, nimic. Banii erau puţini. Ne dădeau cât să ne ducem zilele de azi pe mâine. Zilele de lucru erau neîntrerupte, nu se mai ştia când e sărbătoare, când e Crăciun, când e Paşti, nu se mai ştia nimic. Lucram ca roboţii, dar pentru ce, nu ştiu, că bani n-aveam, nimic n-aveam. (Oftează) Deci, perioada comunismului a fost o perioadă critică pentru noi, foarte critică. De aceea în ’87 ne-am revoltat. Am avut curajul să ieşim. (…)

 

(…) Miercuri dimineaţa m-am dus la serviciu. Asta era în 18 noiembrie. Am lucrat, am venit acasă. Pe la ora 6 m-am trezit cu doi miliţieni în civil la uşă şi bineînţeles că am deschis. Ştiam că or să vină. Soţul era plecat la pâine, la Alimentara, aici aproape. Şi i-am rugat, zic, să rămână puţin până vine soţul meu. „Sunteţi invitată la Miliţie pentru o declaraţie”. Numai că acea „declaraţie” mi-a fost mult prea lungă. M-au dus la Miliţie, unde m-au băgat într-o încăpere. Acolo era un miliţian, Dumnezeu ştie ce era!, unu’ brunet, chel. Parcă-l văd: n-am apucat să intru bine că m-a şi pocnit în partea dreaptă. Drept urmare mi-a spart timpanul, ceea ce… în ziua de azi am aparat auditiv (plânge). „Ce-ai făcut, curvo?” „N-am făcut nimic”. „A, n-ai făcut nimic? N-ai curajul să spui. Ai participat?” „Nu”. Şi în momentul acela mi-a scos un teanc de poze. Dar într-una singură păream să fiu eu, şi, încă, cu spatele. Atât mi se vedea: doar părul. „Nu eşti tu?” „Nu cred. Nu sunt eu”. „Cum nu eşti tu? Nu te recunoşti?” (răstit) Şi a început să mă jignească şi să-mi vorbească foarte urât: „Ai venit din fundul Moldovei să faci tu ordine în Braşov?” Bineînţeles că n-am mai putut să vorbesc. Am ameţit de la acea palmă puternică (…)

 

La ora 12 noaptea, după ce s-a terminat meciul, am fost dusă din arest într-o altă cameră, unde era, dacă mi-aduc eu bine aminte, locotenentul Marin, un tip foarte dur. Şi el mi-a vorbi foarte urât şi a început să mă interogheze. „Scrie ce-ai făcut, ce-ai spart, ce-ai stricat! De ce te-ai dus? Ce, n-aveai ce mânca? Crăpai de foame? Mureai, ce-aveai?” Eu am tot încercat să neg: că n-am participat, că n-am fost…

 

  (…) tot aşa ne-a băgat într-o sală mare pe toţi: „Aveţi grijă, aţi ieşit de aici, ştergeţi totul cu guma. Nu spuneţi nimănui ce-aţi păţit, ce-aţi văzut şi prin ce-aţi trecut. Dacă auzim ceva din gura voastră, vă luăm înapoi iar”. În fine, am venit acasă. Toată chestia asta cu arestarea a fost două săptămâni. Dar am uitat să vă spun felul în care am fost trataţi. Când am fost arestată aveam 62 de kilograme. Când am venit înapoi, am venit cu 42. De ce? Mâncare ce ne dădea acolo era fasole. Fasole ca fasole, dar avea gândacii cât unghia de la degetul mare. Probabil că erau puşi intenţionat. Pâinea: era arsă coaja şi înăuntru cocă crudă, deci nu puteam. Doar ceaiul dacă-l beam dimineaţa, şi mai rodeam câte o bucată de coajă din aia, din care mi-am rupt şi doi dinţi. Am rămas şi fără dinţi. (Oftează) Foarte greu, foarte greu a fost! Am venit acasă. N-aveam cheie, n-aveam nimic. Soţul era plecat la serviciu, că am venit dimineaţa; pe la 10-11 am ajuns acasă. Copilul, toată perioada asta, a fost îngrijit de sora mea, că făcea cu schimbul sora cu bărbatu-meu ca să poată să meargă la serviciu (plânge). În fine, eram acasă. În aceeaşi seară m-am dus la schimbul trei. Ameţită, vai de capul meu cum eram. Toată lumea fugea de mine, parcă eram ciumată. Nimeni nu mă mai recunoştea. Toată lumea fugea, fugea de mine. Ce să fac? Mă simţeam foarte rău. N-am avut curaj nici să mă duc la medic să-mi iau un concediu medical. N-am avut. Asta a fost o perioadă scurtă de timp. Că după aceea au hotărât şi ne-au dat afară. Am o hârtie pe aici… Parcă în 17 decembrie am fost chemată la Personal, mi-au desfăcut contractul de muncă, dar cu obligaţia ca, în termen de nu ştiu cât, să mă prezint la un alt loc de muncă în Braşov, la Întreprinderea Mecanică, locală pe atunci.

Fragment din interviul cu Cecilia Jugănaru, Interviul nr. 2149 din AIOCIMS, realizat de Andreea Cârstea la data de 25 august 2005, la Braşov, inclus şi în volumul  „O zi de toamnă cândva… 15 noiembrie 1987, Braşov”,  Fundaţia Academia Civică, 2012

 

https://www.memorialsighet.ro/cecilia-juganaru-in-87-ne-am-revoltat-am-avut-curajul-sa-iesim/

 

 

 

0 .0 – „Din culisele cinematografiei“. Ernest Maftei, un Oskar Schindler autohton. A salvat 136 de evrei de la moarte

 

 

Deşi alţi foşti camarazi legionari au fost arestaţi şi chiar şi-au găsit sfârşitul în închisori, „Bădia“ a fost achitat în toate procesele care i-au fost intentate, datorită faptului că a reuşit să salveze de sub nasul organizaţiei 136 de evrei, iar aceştia au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-l apăra.

 

ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ „Din culisele cinematografiei“. Securiştii, despre informatorul Ernest… Cum i-a dus cu zăhărelul actorul Ernest Maftei pe securişti. „Dăd…

 

„Weekend Adevărul“ continuă să vă prezinte fragmente relevante din dosarele lui Ernest Maftei aflate astăzi în custodia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cu toate că cel poreclit „Bădia“ era deja un actor consacrat la jumătatea secolului trecut, el debutând inclusiv pe marele ecran încă din 1950, când a prins un rol episodic în filmul „Răsună valea“, regizat de Paul Călinescu, acesta se afla în permanenţă sub lupa anchetatorilor, iar numărul notelor informative colectate cu privire la trecutul legionar al lui Ernest Maftei este unul impresionant. „L-am cunoscut pe Codreanu, personal, dar nu eram cu crime şi din astea!“ De altfel, Ernest Maftei nu şi-a mai ascuns simpatiile legionare după 1990, când s-a şi înscris în rândurile partidului „Pentru Patrie“, înfiinţat la iniţiativa unui grup de foşti legionari şi partizani în munţi care au supravieţuit regimului comunist. De altfel, conform unor surse, chiar şi aflat pe patul de spital, în pragul morţii, „Bădia“ le-ar fi spus apropiaţilor: „Să salvaţi ţara!… Să organizaţi Legiunea… Cât a mai fi un băţ de catarg, să nu lăsaţi steaguţ din mână!“. Cu altă ocazie, îndrăgitul actor a povestit şi cum a reuşit să scape de închisoare atât în timpul regimului antonescian, cât şi după 1945. „Am avut 13 procese, la toate achitat! N-am cazier, domnule! De-aia supravieţuiesc. Da’, ştii de ce? Nu! La Bacău erau 80% ovrei. Ovrei! Legionarii muriseră prin puşcării, toţi! În ’39, îi omorâseră. De 29 septembrie – Armand Călinescu, ştii povestea. Pe unde i-a prins. Am mai rămas eu, care aveam 21 de ani, şi patru mai în vârstă, care conduceau judeţul. Şi vine o listă de la Bucureşti. Că mai erau şi ordine tâmpite! L-am cunoscut pe Codreanu, personal, dar nu eram cu crime şi din astea! N-am făcut crime niciodată! Aşa cum ţi-am spus, vine o listă cu 136 de ovrei care trebuiau ridicaţi. Erau bănuiţi de comunism, de fapt ei au făcut comunismul. Toţi din Bacău. Şi eu am luat lista la mine şi i-am strâns pe toţi. Tata nu era ţăran sărac, cum am scris în biografie la Bucureşti. I-am luat şi i-am dus pe toţi la tata, la Prăjeşti! De-acasă i-am luat, cu oamenii mei, domnule…Era organizare la legionari! I-am găsit pe toţi într-o zi. Şi când au venit de la centru pentru ei, dacă nu i-au găsit, a rămas aşa. Şi ei, toţi erau angajaţi la tata, la movilele de piatră de la şosele şi cazaţi pe la ţărani. Apoi, ei au venit la procese! La toate câte am avut, erau în săli! Ei m-au scăpat! La Galaţi, am avut un proces greu, greu tare. Ultimul! Eram şef atunci, în patru judeţe! Da’ să vezi: Când s-a deschis teatrul din Bacău, în ’47, eu am jucat la deschidere. Au venit, de la mine din sat, cu căruţele ţăranii să mă vadă. Directorul teatrului era unul, Bernstein, ovrei şi el. Şi-mi spune: «Mi-au venit mulţi aici şi-au zis c-ai fost bandit! Dar mi-a venit un ovrei care mi-a zis că eşti un om formidabil! Aşa că să nu te temi, că eu te apăr». Şi m-a apărat, domnule. Nu ştiu dacă mai trăieşte, a fost director la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. La Galaţi, m-au apărat, din oficiu, Ionel Teodoreanu – fratele lui Păstorel – şi Radu Budişteanu, fost ministru de interne sub legionari. Se dusese, domnule, pe front, în prima linie. Antonescu i-a iertat pe cei care s-au dus pe front în prima linie. Radu Budişteanu încă mai trăia înainte de ’90, avea 92 de ani şi voia să plece în străinătate. Şi nu-l lăsau…“, povestea „Bădia“. Piesa „Răzeşii lui Bogdan“, lăudată la „Europa Liberă“ Piesa de teatru „Răzeşii lui Bogdan“, scrisă de Ernest Maftei şi menţionată adesea în dosarele actorului întocmite de anchetatorii Securităţii Statului, a avut premiera la 22 septembrie 1958 pe scena Teatrului Muncitoresc C.F.R. Giuleşti, actualul „Odeon“. Din distribuţie făcea parte şi autorul, în rolul lui Ion Horoi, alături de nume ca Tamara Buciuceanu-Botez (Maria Dorobăţ), Colea Răutu (Ştefan Vasilache), Ştefan Mihăilescu-Brăila (Chirilă Jitarul), Nicolae Sireteanu (Iorgu Horoiu) sau Aurel Ghiţescu (Toader Luntraru). „«Răzeşii lui Bogdan» era o piesă în care lămuream lumea să se înscrie la colectiv. Mi-a făcut un rău mare «Europa Liberă», m-au lăudat acolo, ceva de speriat: «Nu credeam că asemenea piesă de teatru poate să fie aprobată dincolo de Cortina de Fier». Aveam şi replici din astea – ţăranii vorbeau ca ei – «Crucea mamii lor de americani, tot vin şi nu mai vin! Fir’ar mama lor a dracu’». Am fost decorat cu premiul I ca autor, au venit de la Uniunea Scriitorilor să mă facă membru…Acolo s-o facut emerit pe rol, ăsta, Mihăilescu-Brăila, a Jitarului. A avut succes mare piesa. S-a oprit şi pe urmă i-au dat drumu’ iar…“, povestea Ernest Maftei. STENOGRAME M.A.I. REGIUNEA BACĂU EXEMPLARUL NR. 1 Nr. 314 / 66.201 STRICT SECRET 23.XII.1953 PRIN CURIER CĂTRE M.A.I. REGIUNEA BUCUREŞTI Spre ştiinţă şi măsuri, conform prevederilor Ordinului 1343 / 1953 vă semnalăm pe numitul MAFTEI ERNEST, legionar, şef al grupului 40 Bacău, originar din comuna Răcăciuni, Regiunea Bacău, în prezent artist la Teatrul Tineretului din Bucureşti şi cu domiciliul în Str. Ştirbei Vodă nr. 74, unde locuieşte împreună cu soţia sa de profesie chimistă. Alăturat vă trimitem şi două procese verbale de interogatoriu obţinute prin Regiunea Constanţa şi 4 note informative ce ne-au fost trimise de Regiunea Piteşti. Totodată vă comunicăm că MAFTEI ERNEST a venit în oraşul Bacău în 1948 cu o parte din artiştii Teatrului Naţional din Capitală şi a fost restructurat în 1949 pe următoarele motive: În august 1948 plecând în turneu în fostul judeţ Suceava, a vizitat şi mănăstirea Putna unde se află osemintele lui Ştefan cel Mare. Cu această ocazie dimpreună cu alţi artişti, în registrul vechi de impresii pentru vizitatori, sub o poezie scrisă cu privire la Ştefan cel Mare care avea conţinut şovin, au scris dedesubt cu tocul „suntem de acord să fie alungaţi din ţară păgânii de azi“. În Bacău a fost mai tot timpul în anturajul elementelor duşmănoase şi foste legionare. Confirmaţi primirea materialului şi identificarea sa. LT. COL. DE SECURITATE, CPT. DE SECURITATE, C. CÂMPEANU I. TRIPONESCU GIM/GM/2 ex. 1 pagină Anexe: 8 file (C.N.S.A.S. Fond „I“, dosar nr. 210595, vol. 1, f. 7)

 

Citeste mai mult: adev.ro/q5t9d1

https://adevarul.ro/entertainment/film/din-culisele-cinematografiei-ernest-maftei-oskar-schindler-autohton-salvat-136-evrei-moarte-1_5e49a6e05163ec427126d992/index.html?fbclid=IwAR1bNMa56GH9nLuaZAMK4iHVJixUFT6-gasbhyMNFlNPoABiOyXp4536f3w