După cum din întâlnirea privirilor lui Petru şi Hristos a fost născută Pocăinţa Dumnezeiască (Mat.26/75) şi prin întâlnirea oricărui păcătos cu Evanghelia, prinde contur Isuss (în inima înnoită prin Sămânţa Cuvântului –Luca 8/11,Ioan cap. 3 şi Rom. cap.6) „Deoarece în ea [în Evanghelie] este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu.” (Romani 1:17)… Să credem că” El ne -a izbăvit de supt puterea întunerecului, şi ne -a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor.”( Col.1/13-14) „ Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare…” (1 Cor.1/30) În Cer nu este primit creştinul îndopat cu pocăinţa omenească ori credinţa cultică… Dumnezeu nu are nevoie de nimic omenesc, pentru că nimic bun nu locuieşte în urmaşii lui Adam (Rom. cap.7)! Preoţii, pentru câştiguri mârşave mint oamenii să aducă pomeni, ritualuri iconate şi alte popisme făcătoare de bani, dar Biblia ne învaţa Adevărata Îndumnezeire, dăruită în Hristos cel plin de Har şi de Adevăr… Oricine-l primeşte integru, integral, complet şi total, dimpreună cu toate cele Dumnezeieşti, iradiază parfumul Domniei lui (2 Cor.2/14-17)-a bunătăţii, iertării, dragostei, iubirii, împăcării, neprihănirii lui – Filipeni 3:9, pentru oricine locuieşte în El, umplut cu Plinătatea Duhovnicească, „… nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. „… după cum este scris: ‘Cel neprihănit va trăi prin credinţă (Cristică s n). „Habacuc 2:4 ; Domnul Isus a devenit păcat pentru a ne face pe noi neprihăniți: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21).

Publicat la: Noiembrie 11, 2021   Nici un comentariu

EDUCAȚIA ELIBERATOARE , de Cheryl Swope; Prostia si rusinea ROMANEASCA – Alexandru Muraru, consilier onorific al premierului Cîțu, cere înființarea la Parchetul General a unui serviciu specializat pentru crime împotriva umanităţii; BOMBARDAMENTUL CU INFORMAȚII ESTE O ARMĂ PSIHOLOGICĂ, de James Corbett; TALIBANIZAREA GÂNDIRII   de Theodore Dalrymple…Ioan-Aurel Pop şi mistificarea istoriei naţionale; Edward Snowden: „Telefoanele pot fi urmărite chiar şi fără acces direct la dispozitiv”; Exact precum politicienii, marii miliardari ai planetei nu sunt decât niște actori, având în spate adevărații păpușari; Planurile ocultei pentru secolul XXI  Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este oo-1.jpgApicultorii „bazaie”, dar trantorii zaharisesc perspectivele; Foliile de solarii produse de ACHAIKA PLASTICS; Folie microporoasa anti-inghet Agril si Novagril! DESCRIERE PLASA ANTI-GRINDINA, AgroConcept adaugă în portofoliu Casella, lider în producția de utilaje și sisteme pentru irigații; Alianţa Industriei Seminţelor din România (AISR) a devenit Membru al Camerei Franceze de Comerţ şi Industrie în România (CCIFER) ;Despre Noi si Jardina.eu…New Holland NHDrive  –  un tractor autonom pentru agricultura viitorului Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este yyy.jpgO neprihănire dată de Dumnezeu(Romani 1:16-17; Habacuc 2:1-5)Dr. Kim Riddlebarger; Studii Biblice; Exemple de credinţă si Credinţă şi dovezi, de R. C. Sproul; Neprihănirea dată de Dumnezeu prin credință (Romani 3:21-31); BIBLIAeste totuşi adevăratăde Petru Popovici; Trei lucruri pe care Domnul Isus le-a făcut pentru noi la cruce si Isus l-a biruit pe Satan pe cruce, de :   Zac Poonen; EXPLICAȚII LA BIBLIE„CERCETAȚI SCRIPTURILE PENTRU CĂ ELE VORBESC DESPRE MINE“… EFESENI – Chemarea Bisericii- Avraam – părintele credincioșilor si …  Lecția practică: Păcatul vostru vă va ajunge! Chiar și pe patul morții! Daniel Branzei;

 

bible timeline

O neprihănire dată de Dumnezeu

(Romani 1:16-17; Habacuc 2:1-5)

Dr. Kim Riddlebarger

Pavel este nerăbdător să ajungă la Roma ca să predice Evanghelia. Şi, da, el ştie prea bine că Evanghelia este o piatră de poticnire pentru evrei, ştie că e o nebunie pentru greci. El mai ştie că creştinii sunt dispreţuiţi pe tot cuprinsul Imperiului Roman din cauza scandalului proclamării unui Mântuitor răstignit. Însă în ciuda ostilităţii faţă de mesajul crucii venite din partea culturii greco-romane şi în ciuda ispitei foarte reale de a se ruşina de Isus Hristos, lui Pavel nu-i este ruşine de Evanghelie. Pavel ştie că Evanghelia pe care a fost chemat să o predice este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, evreu sau neevreu. Atunci când se predică Evanghelia, se descoperă o neprihănire pe care o dă Dumnezeu. În versetele 1-7 din capitolul de început al Epistolei către Romani găsim salutul lui Pavel precum şi o serie de remarci personale pe care le adresează Pavel Bisericii din Roma în versetele 8-15. Pavel nu a întâlnit nici unul din creştinii cărora le scrie, dar a auzit de credinţa lor mare care a ajuns vestită în toate bisericile din Imperiul Roman; este o bună reputaţie de credincioşie faţă de Evanghelia lui Hristos, venită din partea unei biserici aşezate în chiar inima păgânului Imperiu Roman. Nu e de mirare atunci că Pavel doreşte să viziteze Roma, deşi până acum el ne spune că a fost împiedicat să o facă. Apostolul nu e încurajat doar de ce a auzit despre Biserica din Roma, el ştie şi că vizitând acea congregaţie va putea să-i încurajeze pe credincioşii de acolo. Din moment ce Pavel a fost chemat să fie un Apostol al Neamurilor, ţine de chemarea sa apostolică să păstorească acele congregaţii din grija sa. Deci, unul din motivele pentru care doreşte să meargă la Roma este să poată împărţi adunării de acolo daruri duhovniceşti care să întărească Biserica din Roma şi să confirme credinţa celor care se clatină. Dar motivul principal pentru care Pavel doreşte să meargă la Roma este să predice Evanghelia. Această Evanghelie a fost promisă mai dinainte în tot Vechiul Testament, dar ea se referă la Isus Hristos care, în ce priveşte natura Sa umană, este un urmaş al lui David, iar în virtutea învierii Sale din morţi a fost declarat Fiul lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt.

După ce am trecut în revistă salutul lui Pavel şi comentariile sale personale adresate credincioşilor din Roma, ne întoarcem acum la textul din această dimineaţă pe care îl găsim în Romani 1:16-17, unde găsim prezentată declaraţia ce sintetizează întreaga scrisoare a lui Pavel. Deşi aceste două versete sunt într-un fel o continuare a remarcilor de deschidere din versetele 8-15, nu e nepotrivit să le însemnăm ca fiind declaraţia care, în multe privinţe, rezumă întreaga teologie a lui Pavel. De fapt, aceste două versete prezintă nu doar motivul pentru care Pavel este nerăbdător să ajungă la Roma, dar în ele Pavel declară în termeni foarte precişi tema organizatoare ce conferă unitate tuturor subiectelor ridicate în întreaga Epistolă către Romani şi care sunt prezentate în mai mare detaliu în capitolele ce urmează. Deşi Pavel se ocupă în Romani de un număr de probleme cu care s-au confruntat evreii şi neamurile din prima Biserică, în particular Biserica din Roma, toate aceste întrebări, toate aceste probleme îşi găsesc în cele din urmă răspunsul în modul în care păcătoşii evrei şi neevrei sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Iar pentru că aceste versete sunt un rezumat atât de concentrat al Evangheliei lui Pavel, ele au cu adevărat o importanţă mult disproporţionată faţă de lungimea lor. Pentru că în aceste două versete există atât de multă informaţie, haideţi să parcurgem această declaraţie expresie cu expresie şi chiar cuvânt cu cuvânt, pentru a scoate la iveală câteva din lucrurile pe care ni le spune Pavel aici.

Primul lucru pe care îl spune Pavel este că lui nu-i e ruşine de Evanghelie. De fapt, e nerăbdător să ajungă la Roma tocmai cu scopul precis de a predica Evanghelia. Dar, dacă Evanghelia este o aşa de mare ofensă pentru evrei, pentru greci şi pentru romani, ne-am gândi că Pavel ar trebui să fie ceva mai reticent în întreprinderea unei călătorii către chiar inima Imperiului Roman, unde să predice o Evanghelie care de mai multe ori l-a aruncat în închisoare şi a provocat revolte, un mesaj care dezbină familii. Charles Cranfield, în comentariul său la cartea Romani, ne aminteşte că aceste cuvinte reflectă, citez: „Recunoaşterea foarte sobră de către Pavel a faptului că Evanghelia este ceva de care, prin însăşi natura cazului, creştinii vor fi ispitiţi constant în această lume să se ruşineze.” Pavel ştie foarte bine că ispita de a te ruşina de Evanghelie este inevitabilă, ţinând cont de continua ostilitate a lumii faţă de Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă parte, ţinând cont de însăşi natura Evangheliei, de caracterul ei deloc impresionant în contrast cu cel atât de impresionant al lumii. Întotdeauna va exista ispita, din motive pure sau nu, de a adapta Evanghelia sau de a schimba Evanghelia pentru a înlătura ofensa din Evanghelie. Dar pentru a evita ofensa crucii şi pentru a face produsul mai atractiv noi trebuie să-i rotunjim muchiile şi să înlăturăm scandalul. Însă atunci când facem aşa, nu mai rămâne nimic din Evanghelie. Aceasta a fost ispita lui Pavel şi e şi ispita noastră.

Atunci de ce e Pavel atât de nerăbdător să predice un astfel de mesaj ofensator şi controversat? Motivul pentru care lui Pavel nu-i e ruşine de Evanghelie este foarte simplu. Evanghelia, definită prin moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos, după Scripturi, este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede. Pavel ştie că Evanghelia este mijlocul hotărât de Dumnezeu prin care El Îşi cheamă poporul la credinţa în Isus Hristos. Prin urmare, în ciuda faptului că Evanghelia este un scandal, în ciuda faptului că Evanghelia pare o nebunie atât de mare pentru păgâni, Evanghelia este demonstrarea puterii lui Dumnezeu în salvarea păcătoşilor. Pentru că Evanghelia asigură singurul mijloc prin care păcătoşii, bărbaţi şi femei, pot fi eliberaţi de mânia unui Dumnezeu sfânt. De aceea Pavel poate vorbi despre Evanghelie ca fiind puterea lui Dumnezeu, acel dunamis al lui Dumnezeu, pentru mântuire.
Ideea că Dumnezeu îi poate mântui pe păcătoşi, pentru că ei nu se pot mântui singuri, este o temă proeminentă în toate scrierile lui Pavel. În 1Corinteni 1:18 Pavel spune aproape acelaşi lucru ca aici în Romani. „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” Pavel e cât se poate de clar aici. Toată puterea mântuitoare, toată puterea pentru mântuirea oamenilor constă în puterea lui Dumnezeu manifestată în predicarea lui Hristos răstignit. O astfel de putere nu se găseşte şi nu se poate găsi în abilitatea naturală a oamenilor de a crede Evanghelia. Morţii nu se pot învia singuri. Pavel subliniază cu claritate aceeaşi idee şi în altă parte. În Efeseni capitolul 2, în primele cinci versete Pavel scrie: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos.” De asemenea, în Coloseni 2:13: „Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu Hristos.” Pavel vrea să înţelegem că Dumnezeu acţionează asupra păcătosului pe când păcătosul este încă mort şi incapabil să creadă. Prin urmare, mesajul Evangheliei este mijlocul prin care Dumnezeu creează credinţa. La asta se referă Pavel atunci când vorbeşte despre propria sa chemare, împreună cu cea a credincioşilor din Roma. Dumnezeu i-a chemat prin Evanghelie. Ei au ascultat acea chemare atunci când au crezut. De fapt, în Romani 10:17 Pavel merge mai departe, făcând şi mai explicită această idee: „…credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” Deci, predicarea Evangheliei este mijlocul ales de Dumnezeu prin care El creează credinţa. De aceea, aici în Romani 1:16 Pavel vorbeşte despre Evanghelie ca fiind manifestarea puterii lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor ce cred.
Pentru că puterea şi mântuirea erau amândouă teme foarte proeminente în religia elenistică, o religie greacă, era foarte important ca Pavel să vorbească despre aceste idei, deoarece religiile păgâne erau atât de interesate şi preocupate de ele. Dar puterea lui Dumnezeu nu se manifestă prin experienţe religioase extatice. Puterea lui Dumnezeu nu se manifestă prin stări de conştienţă modificată. Puterea lui Dumnezeu nu se manifestă printr-o înţelepciune secretă. Puterea lui Dumnezeu este manifestată în cruce. Pentru că în acest mesaj Dumnezeu învie păcătoşii şi îi aduce la credinţa în Isus Hristos, ca să poată fi mântuiţi de mânia Lui.

Cum să devii mântuit este o temă foarte proeminentă printre evanghelicii americani contemporani. Dar eu cred că foarte puţin din ceea ce înţeleg contemporanii noştri atunci când vorbesc despre cum să devii mântuit are de-a face cu doctrina lui Pavel despre mântuire. Semnificaţia primară a cuvântului tradus prin „mântuire” în tot Noul Testament, soterion, este una escatologică. Gândiţi-vă în felul acesta. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu care ne eliberează sau ne mântuieşte de mânia lui Dumnezeu care se va revărsa asupra întregii lumi prin judecată. Putem vedea acest lucru în faptul că în toate scrisorile lui Pavel verbul „a mântui” şi substantivul „mântuire” sunt folosite doar cu referire la relaţia omenirii cu Dumnezeu, un alt verb fiind folosit pentru a vorbi despre eliberarea dintr-o primejdie trecătoare, cum ar fi salvarea dintr-o clădire în flăcări. „Soterion”, mântuire, este întotdeauna folosit cu referire la eliberarea de mânia lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Asta înseamnă că o parte a mântuirii o constituie eliberarea de mânia lui Dumnezeu. Găsim acest lucru prezentat cu claritate în toate scrisorile lui Pavel.
În 1Corinteni 5:5, cunoaşteţi pasajul în care Pavel vorbeşte despre disciplina bisericii şi despre excomunicarea celui care trăia cu nevasta tatălui său. Pavel spune: „…un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.” Mai târziu în cartea Romani, în Romani 5:9, Pavel scrie: „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.” Iar în 1Tesaloniceni 5:8 citim: „Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mântuirii.” În toate aceste versete a fi mântuit înseamnă a fi eliberat de mânia lui Dumnezeu care va veni asupra lumii atunci când Domnul se va întoarce la sfârşitul veacurilor. Aceasta e ziua judecăţii. Este ziua învierii. Este ziua în care Dumnezeu re-creează cerurile şi pământul. Dar pentru poporul lui Dumnezeu este ziua mântuirii.
Dar acest cuvânt, mântuire, nu include doar eliberarea de judecata finală, el include şi restaurarea slavei pe care am avut-o şi pe care am pierdut-o prin cădere. În Filipeni capitolul 3 Pavel vorbeşte despre Hristos, Mântuitorul nostru. El spune: „Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” Astfel, mântuirea atrage în parte după sine restaurarea noastră după chipul lui Însuşi Hristos, care ne mântuieşte prin puterea Lui. Iar asta înseamnă că mântuirea este legată în ultimă instanţă de glorificarea noastră. Ştim asta din Romani 8.

Dar, deşi de obicei despre mântuire se vorbeşte la timpul viitor, îl vedem pe Pavel vorbind despre mântuire şi la timpurile trecut şi prezent. În Romani capitolul 8 Pavel vorbeşte despre nădejdea noastră ca şi creştini: Şi el spune ” Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi (timpul trecut). Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentrucă ce se vede, se mai poate nădăjdui?” Asta înseamnă că Hristos deja ne-a asigurat mântuirea noastră prin virtutea morţii şi învierii Sale. Pavel poate vorbi despre mântuirea noastră ca despre ceva ce deja a fost făcut pentru noi. Pentru că Hristos a murit pentru păcatele noastre. Pentru că El a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Noi am fost mântuiţi la cruce şi în mormântul din grădină. Şi acest termen apare la timpul prezent în 2 Corinteni 2:15. Pavel spune, „Noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii (timpul prezent) şi printre cei ce sunt pe calea pierzării.” Prin urmare, mântuirea poate fi folosită pentru a descrie nădejdea prezentă a credinciosului, aşteptarea şi lupta lui pe măsură ce se apropie ţelul spre care tânjeşte. Deci, pentru Pavel, mântuirea are o triplă semnificaţie. Asta înseamnă să fii mântuit. Despre mântuire se poate vorbi la timpul trecut, pentru că Dumnezeu ne-a asigurat deja mântuirea de mânia Sa prin lucrarea lui Isus Hristos pe cruce. În al doilea rând, mântuirea este posesiunea prezentă a fiecărui credincios creştin. Suntem chiar acum în Isus Hristos, prin credinţă, deşi tânjim după ziua când ne vom atinge scopul, care este răscumpărarea şi glorificarea trupurilor noastre. Iar, în al treilea rând, mântuirea finală e în viitor. Într-adevăr, când Isus Hristos va reveni în ultima zi, pentru noi El nu va fi un judecător mânios. Îl vom vedea ca pe un Mântuitor milostiv. Iar El, într-o clipă, ne va transforma din ţărână în glorie. Şi astfel, în acea glorioasă zi a mântuirii, vom fi răscumpăraţi pe deplin. Vom fi eliberaţi de toată vina şi de puterea păcatului, vom fi înviaţi cu aceeaşi slavă pe care a avut-o Însuşi Isus Hristos. La asta se referă Pavel atunci când vorbeşte despre Evanghelie ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Şi, din moment ce Dumnezeu face aceste lucruri prin Evanghelie şi numai prin Evanghelie, de aceea lui Pavel nu-i e ruşine de ea. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.

Ultimele cuvinte – „fiecăruia care crede” – sunt foarte importante. Mesajul crucii este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Acest mesaj îi cheamă pe toţi cei ce îl aud la credinţa în Isus Hristos. Iar cei ce cred atunci când se predică Evanghelia, demonstrează ceea ce Pavel numeşte „ascultarea credinţei”. Evanghelia îi mântuieşte într-adevăr pe cei ce cred, dar numai pe aceia. Pavel nu vorbeşte aici despre cazuri excepţionale, cum ar fi ce se întâmplă cu copiii credincioşilor care mor înainte să vină la credinţă, şi aşa mai departe. Ideea subliniată aici de Pavel este că Evanghelia cheamă la credinţă. Iar cei ce ascultă de această chemare şi cred, sunt mântuiţi, în timp ce aceia care sunt chemaţi dar nu cred vor avea de înfruntat mânia lui Dumnezeu în judecată. De aceea e corect să spunem că cei ce resping Evanghelia sunt neascultători faţă de Dumnezeu.
Mai este un lucru aici care trebuie luat în considerare. În micul dar minunatul său comentariu la cartea Romani, scriitorul luteran suedez Andres Nygren subliniază un lucru foarte, foarte important. El scrie: „Evanghelia şi credinţa sunt de nedespărţit. De aceea, nu putem vorbi despre credinţă ca fiind ceva ce poate exista separat de Evanghelie. Credinţa nu e o stare a sufletului pe care trebuie să o aibă un om şi cu ajutorul căreia el să poată primi Evanghelia. Evanghelia e prima, ea creează credinţa şi o trezeşte în noi. Atunci când cineva aude Evanghelia şi e cucerit de ea, asta înseamnă credinţa. Credinţa nu vine înaintea Evangheliei şi nu e independentă de ea. Credinţa apare doar în urma întâlnirii unei persoane cu Evanghelia.” Dacă Nygren are dreptate în ceea ce spune, şi eu nu mă îndoiesc că aşa e, atunci credinţa mântuitoare poate apare doar în urma predicării Evangheliei. Asta înseamnă că credinţa nu e contribuţia noastră la mântuire, nici nu e acea singură lucrare pe care Dumnezeu o cere de la noi pentru a fi mântuiţi. Dimpotrivă, credinţa este creată de Dumnezeu în inimile noastre prin predicarea crucii, care este puterea lui Dumnezeu. Şi totuşi, până la urmă, deşi credinţa este ceva ce Dumnezeu creează prin auzirea Evangheliei, în acelaşi timp, credinţa este răspunsul nostru personal, autentic şi intens, la promisiunea lui Dumnezeu de eliberare de mânia Sa, datorită libertăţii autentice pe care o restaurează Dumnezeu în noi prin puterea Evangheliei. Credinţa nu e o lucrare omenească. Credinţa nu face nimic. Credinţa primeşte ce ne oferă gratis Dumnezeu în Isus Hristos.

Deoarece mântuirea este promisă fiecăruia care crede, cuvântul „fiecăruia” de aici accentuează faptul că nu există deosebiri etnice când e vorba de promisiunea lui Dumnezeu referitoare la mântuire. Pavel continuă imediat, amintindu-ne foarte importanta realitate istorică a răscumpărării. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, mai întâi a iudeului, apoi a grecului. Bazându-ne pe cursul anterior de istorie a răscumpărării şi mântuirii, e incontestabil faptul că evreii au avut o prioritate distinctă în planul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu i-a ales pe incaşi, nici pe azteci, nici pe mongoli, nici pe normanzi, franci sau saxoni ca să primească Scripturile şi între ei să se nască Mesia. Dumnezeu i-a ales pe evrei să fie acel popor prin care mântuirea avea să ajungă până la marginile pământului, inclusiv la neevrei. Într-adevăr, acest subiect este unul atât de important încât Pavel îi va dedica trei capitole întregi din Romani, capitolele 9-11, ca să trateze această întrebare presantă despre locul evreilor şi neevreilor în planul lui Dumnezeu de răscumpărare. Dar aici, în Romani 1:16 Pavel se referă la faptul că Evanghelia a venit într-adevăr mai întâi la Israel, a fost predicată mai întâi lui Israel şi abia apoi a ajuns la cei dintre neamuri. Dar Pavel sugerează insistent că Israel va continua să ocupe un rol în planul lui Dumnezeu de răscumpărare. El va explica acest lucru mai pe larg în Romani 11, unde vorbeşte despre mântuirea întregului Israel.

Şi aşa ajungem la prima propoziţie din Romani 1:17. Aceste minunate şi foarte importante cuvinte: „Deoarece în ea [în Evanghelie] este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu.” Evanghelia, aşa cum am văzut de atâtea ori până acum (repet acest lucru pentru că vreau să devină a doua voastră natură), Evanghelia este mesajul lui Hristos răstignit pentru păcătoşi. Însă aici Pavel adaugă faptul foarte important că neprihănirea lui Dumnezeu se descoperă prin predicarea Evangheliei. Dacă ştiţi câte ceva despre Romani, atunci nu veţi fi surprinşi să aflaţi că semnificaţia expresiei „neprihănirea pe care o dă Dumnezeu” este absolut critică pentru înţelegerea corectă a Evangheliei lui Pavel. Şi, la fel ca orice afirmaţie critică, la fel ca orice verset critic din Romani, şi acesta este disputat cu aprindere şi necesită ceva mai multe explicaţii. Poziţia protestantă tradiţională afirmă simplu că, atunci când Evanghelia este predicată, Dumnezeu oferă păcătoşilor în dar un statut de neprihănire prin credinţă. Aceste cuvinte, „neprihănirea pe care o dă Dumnezeu”, ar trebui traduse ca în NIV (Noua Versiune Internaţională), „o neprihănire de la Dumnezeu”. De la Dumnezeu. Asta înţelegem atunci când vorbim despre îndreptăţirea doar prin har, numai prin credinţă, bazată pe fapta lui Hristos. La asta se gândea Luther atunci când a vorbit despre o neprihănire străină, adică o neprihănire care nu vine de la noi, ci ne este dată în dar de Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos. Iar, pentru că verbul folosit aici este la timpul prezent, „este descoperită”, înţelegem că ori de câte ori este predicată Evanghelia, Dumnezeu conferă o poziţie de neprihănire celor ce cred în ea. Acest statut de neprihănire se referă atât la achitarea de vinovăţia păcatului (adică acordarea verdictului „nevinovat”), cât şi la faptul că cel achitat în felul acesta este considerat într-o deplină conformitate cu o normă. În acest caz, este considerat ca fiind într-o ascultare perfectă de Legea lui Dumnezeu. Deci, acest statut de neprihănire este conferit de Dumnezeu tuturor celor ce se încred în Isus Hristos. La asta ne referim atunci când vorbim despre îndreptăţire. Când suntem îndreptăţiţi Dumnezeu ne consideră ca şi cum vina păcatului nostru a fost înlăturată. Suntem achitaţi şi suntem într-o deplină conformitate cu poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă rămânem încă păcătoşi. La asta se gândea Luther atunci când spunea despre creştini că sunt simul justus et peccator. Adică, suntem simultan îndreptăţiţi şi păcătoşi. Mai înseamnă şi că Pavel se referă la o declaraţie instantanee făcută de Dumnezeu în legătură cu un păcătos în lumina crucii, nu la un proces de transformare morală a păcătosului, aşa cum greşit şi înşelător învaţă Biserica Romano-Catolică. Dacă nu suntem clari în această privinţă, nu vom înţelege cu claritate Evanghelia.

În ultimii aproximativ 50 de ani, un număr tot mai mare de învăţaţi protestanţi au acceptat ideea că neprihănirea dată de Dumnezeu, la care se referă Pavel aici, nu se referă deloc la un statut conferit de Dumnezeu păcătosului, ci are legătură cu o activitate a lui Dumnezeu prin care Dumnezeu Îşi extinde suveranitatea Sa asupra întregii lumi prin Hristos. Conform acestei poziţii, expresia „neprihănirea pe care o dă Dumnezeu” trebuie înţeleasă ca „neprihănirea lui Dumnezeu”. E obiectivă. E o neprihănire pe care o are Dumnezeu, nu pe care o dă Dumnezeu. În alte cuvinte, în Evanghelie Dumnezeu ne demonstrează că El este neprihănit. Atunci când Isus moare pe cruce, când El învie din nou dintre morţi, Dumnezeu îşi justifică scopurile pe care le are pentru poporul Israel. El ne arată că va scoate din rădăcini tot răul şi nedreptatea din întreaga creaţie. Deşi există un număr de argumente ridicate în susţinerea acestei poziţii, motivul principal pentru care ni se spune că trebuie să citim textul în acest fel este acela că Pavel a folosit în Romani această expresie exact în acelaşi fel în care a fost folosită în întreg Vechiul Testament în ceea ce este numit „iudaismul celui de-al doilea templu”. Adică în iudaismul primului secol şi mai devreme. Într-adevăr, un număr de pasaje din Vechiul Testament fac legătura dintre neprihănirea lui Dumnezeu şi credincioşia Sa faţă de legământ şi faţă de întreaga creaţie. Astfel, citim din nou şi din nou că Pavel foloseşte expresia „neprihănirea lui Dumnezeu” în acelaşi fel în care o folosesc evreii pentru a se referi la dreptul suveran al lui Dumnezeu prin care îşi revendică întreaga creaţie, nu se referă la poziţia neprihănită a păcătosului.

Există un număr de motive pentru care ultima interpretare, aceea că neprihănirea lui Dumnezeu se referă la o activitate divină şi nu la poziţia neprihănită a păcătosului, nu e în concordanţă cu teologia lui Pavel. Există în acest sens câteva versete pe care pur şi simplu trebuie să le luăm în considerare. Luaţi, de exemplu, Romani 10 versetele 3-4, unde Pavel scrie despre compatrioţii săi evrei: „Întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.” În acest text Pavel spune în mod clar despre neprihănire, cel puţin despre acea neprihănire care îndreptăţeşte, că vine de la Dumnezeu şi este primită prin credinţă. El nu este ecoul Vechiului Testament şi nici al modului în care evreii din primul secol au înţeles neprihănirea. Dimpotrivă, Pavel corectează felul de gândire al evreilor, această neînţelegere a neprihănirii lui Dumnezeu, în lumina venirii lui Hristos. Exact acelaşi lucru îl găsim în Filipeni 3:9, un pasaj pe care probabil îl cunoaşteţi bine şi în care Pavel vorbeşte despre dorinţa de a fi găsit în Hristos. „…nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” Din nou, neprihănirea despre care vorbeşte Pavel vine de la Dumnezeu prin credinţă. Nu vine prin ascultarea de Lege. Aceasta e ideea pe care o susţine Pavel şi pe care evreii au înţeles-o greşit. Citim apoi în 1Corinteni 1:30: „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” Din acest text reiese clar că neprihănirea pe care o dă Dumnezeu în dar prin credinţă este neprihănirea lui Isus Hristos, care este neprihănirea noastră. Aceste texte, cred eu, că vorbesc nu doar despre neprihănirea lui Dumnezeu ca fiind statutul păcătosului, dar în chiar următoarele cuvinte din Romani 1:17 Pavel va vorbi despre această neprihănire, care este descoperită în evanghelie, ca şi ceva care vine la noi – prin ce? – prin credinţă. Mi se pare că acest argument este foarte decisiv în favoarea interpretării protestante istorice. Însuşi faptul că scriitorii Vechiului Testament vorbesc despre neprihănirea lui Dumnezeu ca fiind o activitate divină are perfectă logică atunci când ne gândim la ce face Dumnezeu acum pentru păcătoşi în Persoana lui Isus Hristos. Dumnezeu îndreptăţeşte oamenii păcătoşi declarându-i neprihăniţi prin înlăturarea păcatului şi achitarea lor. De unde rezultă că Dumnezeu îi socoteşte pe păcătoşi neprihăniţi şi o face în dar. Apoi îi uneşte cu Persoana Fiului Său prin credinţă, Cel ce a murit pentru ei, a fost înviat pentru îndreptăţirea lor şi în El, ni se spune, ei au viaţa veşnică.

Prin urmare, în Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu. O neprihănire despre care Pavel spune că este prin credinţă, de la început la sfârşit. În mod literal, în textul din limba greacă, citim „din credinţă şi în credinţă”, sau „din credinţă către credinţă”. Ideea esenţială este că neprihănirea dată de Dumnezeu este descoperită ori de câte ori se predică Evanghelia iar scopul acestei Evanghelii este credinţa şi darul neprihănirii. Pavel accentuează faptul că acest statut de neprihănire, acordat prin credinţă şi în credinţă nu vine din altă sursă, decât credinţa. Asta înseamnă că prima expresie, „prin credinţă”, este întărită de a doua expresie, „care duce la credinţă”, şi este în multe privinţe foarte asemănătoare cu ceea ce înţelegem atunci când vorbim despre sola fide, numai prin credinţă. Credinţa este singurul mod, singura cale prin care poate fi primit de la Dumnezeu darul neprihănirii. De aceea, ca să concluzionăm tot ce am spus până acum, eu îl înţeleg pe Pavel spunând că, ori de câte ori este predicată Evanghelia, Dumnezeu descoperă un statut de neprihănire ca un dar oferit gratuit păcătoşilor prin credinţă şi prin nimic altceva, în special nu prin fapte.
Pavel susţine acest lucru citând din Habacuc 2:4, care a fost o parte a lecţiei noastre din Vechiul Testament, atunci când spune: „…după cum este scris: ‘Cel neprihănit va trăi prin credinţă.'” În profeţia originală din Habacuc, Habacuc vorbea referindu-se la evreii care vor supravieţui datorită credincioşiei lor faţă de Yahweh, în timp ce păgânii din jurul lor vor pieri, vor muri de mâna duşmanilor lor. Dar Pavel interpretează aceste cuvinte (sau mai bine zis reinterpretează aceste cuvinte) în lumina venirii lui Hristos, arătând că toţi cei ce cred în Hristos atunci când se predică Evanghelia primesc o neprihănire de la Dumnezeu şi vor trăi. Altfel spus, vor lua parte la viaţa din veacul viitor, chiar şi acum în prezent. Trebuie să înţelegem că Pavel spune simplu că cel făcut neprihănit prin credinţă va trăi; adică va poseda viaţa veşnică. După ce au fost achitaţi de crimele lor, vinovaţii nu vor muri, aşa cum merită. Dimpotrivă, din cauza statutului lor de neprihăniţi, ei vor trăi. Nu trebuie să se teamă de ziua judecăţii, care pentru ei este ziua mântuirii. Acesta e motivul pentru care în cruce şi numai în cruce este manifestată puterea lui Dumnezeu. Când este predicată crucea, morţii învie. Vinovaţii sunt achitaţi. Ei sunt eliberaţi de mânia lui Dumnezeu care va veni asupra întregii lumi.

În concluzie, cu ce rămânem din acest pasaj foarte important din Sfânta Scriptură? Primul lucru pe care trebuie să îl spunem este că, la fel ca Pavel, nu trebuie niciodată să ne fie ruşine de Evanghelie, în ciuda ispitelor mari. Da, mesajul crucii este un scandal. Da, crucea este o nebunie pentru greci, e o piatră de poticnire pentru evrei. E cel puţin la fel pentru americani. Şi, din păcate, pentru o mare parte a evanghelicilor Evanghelia este un mesaj despre cum Dumnezeu se face acceptabil pentru păcătoşii cu o neprihănire proprie, nu despre modul în care Dumnezeu îi face pe păcătoşi acceptabili în faţa Lui. Deşi predicatorii, învăţătorii şi evangheliştii au tot dreptul să fie la curent cu cultura din jurul lor şi să comunice Evanghelia în termenii acestei culturi, nu avem niciodată dreptul să schimbăm Evanghelia pentru a ne acomoda acestei culturi. Puterea lui Dumnezeu se descoperă atunci când se predică Evanghelia, nu atunci când slujitorii lui Dumnezeu încearcă să distreze mulţimea, să fie la modă, să fie relevanţi sau să se îngrijească de nevoile ascultătorilor. Până când Biserica lui Hristos nu îşi recuperează încrederea în predicarea crucii, nu vom avea niciodată o Biserică sănătoasă. Nu vom vedea niciodată o Biserică sănătoasă şi nici nu vom fi martorii unei reforme autentice. De aceea, haideţi să dorim cu sinceritate şi să ne rugăm fierbinte ca să urmăm exemplul lui Pavel iar nouă, atât ca şi credincioşi individuali în mărturia noastră înaintea prietenilor şi familiilor noastre nemântuite, cât şi ca biserică în comunitatea noastră, să nu ne fie niciodată ruşine de Evanghelie. Pentru că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede iar predicarea acestei Evanghelii este mijlocul prin care Dumnezeu mântuieşte păcătoşii.

O ultimă aplicaţie este aceea că trebuie să înţelegem foarte clar natura Evangheliei lui Pavel. Cuvintele şi expresiile folosite aici de Pavel, uneori prepoziţii, alteori verbe, sunt serioase, ele contează, şi trebuie să le înţelegem foarte bine pentru că, atunci când Evanghelia, care este mesajul că Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră, când este predicat acest mesaj, Dumnezeu conferă un statut de neprihănire tuturor celor ce renunţă la propria lor neprihănire şi o primesc pe aceea oferită nouă de Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, adică neprihănirea desăvârşită a lui Hristos Însuşi. În Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu tuturor celor ce cred, indiferent că sunt evrei sau neevrei. Când este predicată această Evanghelie, vedem o demonstraţie a puterii lui Dumnezeu care dă viaţă, creează credinţă şi îi eliberează de ziua judecăţii viitoare pe toţi cei ce se încred în Isus Hristos. Pentru că în Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, o neprihănire fără de care nici unul dintre noi nu vom vedea vreodată cerul. Dar, dacă credem promisiunea lui Dumnezeu că ne va salva de mânia ce va veni, Dumnezeu ne priveşte acum ca şi cum nu am fi păcătuit niciodată şi ca şi cum am fi ţinut poruncile Lui într-un mod desăvârşit. Pavel le-a spus corintenilor că mesajul crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, ea este puterea lui Dumnezeu. Pentru că în mesajul crucii este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, o neprihănire care îl transformă pe cel mai mare păcătos într-un om la fel de neprihănit ca Fiul lui Dumnezeu, Cel fără păcat.

Haideţi să ne rugăm. Dumnezeul nostru milostiv şi Tată ceresc, cu toţii ne regăsim în comentariile lui Pavel despre cei ce se ruşinează de Evanghelie. De aceea, Dumnezeul nostru milostiv, Te rugăm ca să nu ne mai ruşinăm niciodată de cruce, pentru că ştim că în mesajul lui Hristos răstignit este descoperită neprihănirea Ta. Îţi mulţumim şi Te lăudăm, o Doamne, pentru că ne-ai adus la viaţă. Ţi-ai demonstrat puterea în mijlocul nostru. Ai promis că ne vei elibera de ziua cea mare a mâniei ce va veni. Ne-ai oferit în dar neprihănirea scumpului Tău Fiu. Ai creat credinţă în inimile noastre, acolo unde era doar păcat, unde era doar necredinţă, unde era doar împotrivire. De aceea Îţi dăm Ţie, Dumnezeul nostru milostiv, toată lauda, slava şi onoarea. Pentru că ne rugăm în Numele scumpului tău Fiu, Isus Hristos, neprihănirea noastră. Amin.

Tradus de Florin Vidu

 

Studii Biblice

https://www.rcrwebsite.com/studii.htm

 

Pentru a vedea un scurt sumar al fiecărui articol, faceţi click pe imagine SUMAR

Puteţi să citiţi on-line sau descărcaţi fişierul în format RTF, PDF, sau EPUB.

Puteţi descărca fişiere direct de pe telefonul mobil. Faceţi click pe imagine qrcode şi scanaţi codul QR cu ajutorul aparatului foto integrat. Aveţi nevoie de o aplicaţie pentru scanare. Puteţi folosiţi aplicaţia gratuită Beetagg.

Articole

Despre Cum Se Studiază Biblia

pointer Elementele de bază ale studiului biblic inductiv SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Condiţiile studierii Bibliei SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Predicarea expoziţională a scripturilor SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Figurile de Stil SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Elementele de structură SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Biblia Deschisă – 1 Timotei SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Studiului de Femei al Epistolei Către Filipeni SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Trei Idei Fundamentale Ale Vechiului Testament SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Folosirea Noului Testament în Citirea Vechiului Testament SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Studiul Evangheliei După Ioan

pointer Trăim noi viaţa pe care am primit-o? SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Cel mai bun prieten SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Principii biblice în întreţinerea şi păstrarea prieteniilor bune SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Bunătatea lui Dumnezeu motive de închinare SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Studii Generale Asupra Carţilor Vechiului Testament

pointer Serii Despre Dragoste

pointer Studii din Romani 12:1,2

pointer Nici o osândire SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Studii din rugăciunea „Tatăl Nostru”

pointer Cea mai mare dintre acestea este dragostea – Serii de studii biblice

pointer Studii din Epistola către Efeseni

pointer Convingerea de păcat SumarRTFqrcode

pointer Convingerea de neprihănire SumarRTFqrcode

pointer Numele lui Hristos SumarRTFqrcode

pointer O speranţă vie SumarRTFqrcode

pointer Trăieşte sub autoritate SumarRTFqrcode

pointer Studii din Epistola către Romani

pointer Natura Credinţei

pointer Studii din Epistola către Galateni

pointer Privire asupra cărţii Romani SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Discernământ judicios SumarRTFqrcode

Cea mai măreaţă poveste spusă vreodată

pointer Tatăl care aşteaptă SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Fiul îndepărtat I SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Fiul îndepărtat II SumarRTFPDFEPUBqrcode

pointer Sfinţirea: Imperativul mor

Credinţă şi dovezi

R. C. Sproul

https://www.rcrwebsite.com/faith2.htm

 

Astăzi vom continua studiul nostru despre noţiunea biblică a credinţei. În ultimul mesaj am explorat câteva din ideile fundamentale despre ce înseamnă credinţa şi am văzut în Epistola către Evrei definiţia care spune că credinţa este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta cei din vechime au căpătat o bună mărturie.” Data trecută am folosit cea mai mare parte a timpului explicând acest prim verset. Înainte să privim la întreaga problemă a credinţei mântuitoare, aş vrea să continui această analiză introductivă a lucrurilor pe care ni le spune autorul cărţii Evrei despre natura credinţei. În capitolul 11 din Evrei, în versetul 3, citim aceste cuvinte: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Exprimarea de aici e un pic mai complicată. Dar autorul cărţii Evrei notează că lucrarea divină a creaţiei este acceptată printr-un act de credinţă. Însă nu un act de credulitate. Mulţi oameni cred că întregul conflict din zilele noastre dintre religie şi ştiinţă este de fapt un conflict între raţional şi iraţional. Însă Biblia nu ne cheamă să credem în actul divin al creaţiei printr-o credinţă oarbă sau printr-o răstignire a intelectului, lăsându-ne creierii în parcarea bisericii şi ignorând tot ce ne poate învăţa raţiunea. Marii teologi din istoria Bisericii, oameni ca Augustin şi Sfântul Thomas Aquinas, de exemplu, deşi au făcut o distincţie între credinţă şi raţiune, totuşi ei au insistat că lucrul pe care noi îl acceptăm prin credinţă nu e niciodată iraţional. Este raţional în cel mai înalt grad. Chiar dacă credinţa şi raţiunea sunt distincte, ele nu se contrazic.
Atât Augustin cât şi Aquinas au crezut că tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu. Şi tot adevărul se întâlneşte la vârf. Dumnezeu Îşi descoperă adevărul, nu numai prin Biblie, ci şi prin ceea ce noi numim revelaţia naturală. Citim în Geneza nu doar că Dumnezeu este Stăpânul creaţiei, ci şi că însăşi cerurile declară slava lui Dumnezeu. Întinderea cerurilor arată lucsrarea mâinilor Lui. În primul capitol al scrisorii către Romani, Pavel ne spune că lucrările nevăzute ale lui Dumnezeu, atributele Sale invizibile, sunt invizibile pentru că nu le putem vedea. Cu toate acestea, le putem percepe prin lucrurile create. Avem cunoştinţă despre Dumnezeul invizibil care ni s-a descoperit prin lucrurile care sunt vizibile. Creaţia ne arată realitatea Creatorului. Nu ar trebui să existe un conflict între felul în care înţelegem natura universului şi felul în care înţelegem originea universului, pe care nimeni nu a văzut-o.

Cu câţiva ani în urmă am purtat o corespondenţă cu Carl Sagan, pentru că o publicaţie ne-a rugat pe amândoi să răspundem la câteva întrebări legate de teologie şi cosmogonie filozofică. Discutam despre teoria Big Bang şi despre alte lucruri pe care el le afirma spunând că dispunem acum de aparatura ştiinţifică necesară pentru a ne putea întoarce până la o nanosecundă de momentul Big Bang-ului, şi aşa mai departe. Eu i-am replicat, hai atunci să ne întoarcem şi mai mult în timp, înainte de acest moment. Ce crezi că avem înainte de această explozie? Să fi existat oare o condensare completă a întregii materii şi a întregii energii, compactate în acest punct infinitezimal singular, cum îl descrii tu, care se găseşte într-o stare de organizare şi inerţie pentru eternitate. Apoi, într-o marţi după-masa la ora 5, dintr-o dată acesta se hotărăşte să explodeze. Vreau să ştiu cine l-a mişcat. Vreau să ştiu ce forţă exterioară a schimbat acest curs de inerţie. El mi-a răspuns, ei bine, nu putem merge chiar până acolo. Nu avem nevoie să mergem până acolo. Am spus, ba da, trebuie să mergi până acolo. Pentru că, dacă doar presupui în mod arbitrar că acest lucru s-a întâmplat, atunci vorbeşti de magie, nu de ştiinţă. Însă problema e că nici un om de ştiinţă nu a fost prezent să observe acel eveniment. Nimeni nu a fost martor ocular la creaţie. De aceea, fie ne apropiem de începuturile sau originea universului printr-un fel de deducere, pe baza lucrurilor pe care le vedem acum, fie privim la revelaţia supranaturală pe care ne-o dă Dumnezeu şi care spune că lucrarea Lui antedatează universul material, aşa cum îl cunoaştem noi. Desigur, eu cred că poţi ajunge la aceeaşi concluzie, indiferent dacă deduci raţional originea din realitatea ce ne înconjoară şi pe care o poţi percepe acum, pentru că ea reclamă existenţa inerentă a unei fiinţe veşnice pentru originea acestui univers, sau priveşti la revelaţia specială pe care o găseşti în Scriptură, care ne declară că Dumnezeu este Autorul universului.

Dar aici citim, „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Mai citeşte o dată: „tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” E ca şi cum am spune că lucrurile care se văd nu au provenit din lucruri care se pot vedea. Într-un anume punct al analizei tale ştiinţifice, pe măsură ce raţionalizezi în sens invers pornind de la lucrurile pe care le poţi vedea, te vei izbi de necesitatea, de necesitatea cauzală a unei cauze nevăzute, invizibile şi ne-fizice, pentru tot ceea ce vezi. Acesta e motivul pentru care, din punct de vedere istoric, în teologia creştină conceptul creaţiei este numit creaţie ex-nihilo – din nimic. Nu cu sensul că n-a fost nevoie de nimic, pentru că Dumnezeu este ceva, nu este nimic. E vorba de o fiinţă eternă şi care există prin ea însăşi, care este cauza suficientă şi eficientă pentru acest univers. El este Cel ce îl aduce în fiinţă. Dar ideea creaţiei ex-nihilo înseamnă că Dumnezeu nu a avut o materie preexistentă pe care doar a rearanjat-o şi a remodelat-o, aşa cum un olar ia o bucată de lut şi face din ea un vas frumos. Dimpotrivă, Dumnezeu a scos lumea fizică din nimic. Nu din ceva, pentru că, dacă materia folosită atunci ar fi avut nevoie de o cauză materială, în acest caz şi această materie materială ar fi avut nevoie de o cauză materială, şi aşa mai departe la infinit, ceea ce este absurd.

Oricum, lucrul despre care e vorba aici e acea credinţă care se încrede în Cuvântul lui Dumnezeu în acest punct (Noi nu am fost acolo. Dumnezeu a fost acolo.) Dumnezeu spune, Iată cum s-au desfăşurat lucrurile: Eu am poruncit universului să ia fiinţă. Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt Cel ce am puterea să exist prin Mine Însumi şi sunt etern. Eu sunt Autorul existenţei ne-eterne a universului finit. Acesta a luat fiinţă prin puterea mea creatoare. Cu ajutorul acestei puteri am comandat ca lumina să strălucească, şi ea a început să strălucească. Eu am spus, să fie lumină, şi a fost lumină. Noi răspundem, în regulă, ne încredem în Dumnezeu, ne încredem în Cuvântul Lui în acest punct, ca să înţelegem că lumea în care trăim a fost modelată, a fost proiectată şi a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrurile ce se văd nu sunt făcute din lucruri vizibile. Orice lucru pe care îl vezi astăzi în univers, îl poţi analiza de acum până în veacul de apoi, şi tot nu vei găsi suficientă putere în el care să-i explice existenţa. De fapt, cu cât îl analizăm mai mult, cu atât mai finit şi mai dependent se dovedeşte a fi.

Totuşi, haideţi să continuăm şi să vedem ce se mai spune despre credinţă în capitolul 11 din Evrei. În versetul 4 citim: „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, cu toate că este mort.” Aici credinţa nu este doar o simplă încredere în Dumnezeu pentru viitor sau încrederea că în Cuvântul lui Dumnezeu găsim adevărul despre lucrurile pe care ochii noştri nu le pot vedea, chiar şi despre lucrurile care s-au întâmplat în trecut, cum ar fi actul creaţiei. Credinţa înseamnă şi mijlocul prin care noi trăim ca răspuns la poruncile lui Dumnezeu. Iar primul exemplu de trăire prin credinţă, vă amintiţi că „cel neprihănit va trăi prin credinţă”, este exemplul lui Abel, despre care aici ni se spune că a adus o jertfă mai bună decât Cain. În cartea Genezei citim cum atât Cain cât şi Abel au venit cu jertfele lor şi le-au adus înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel dar a respins jertfa lui Cain. Unii argumentează că motivul pentru aceasta a fost faptul că Abel a adus ca jertfă un animal iar jertfa lui Cain a fost din roadele pământului. Totuşi, nu există nimic în Biblie care să spună că singura jertfă acceptată de Dumnezeu este cea de origine animală. În Vechiul Testament există numeroase ocazii când au fost aduse jertfe din roadele pământului, din cereale şi aşa mai departe. De aceea, nu cred că e corect să presupunem că motivul pentru care jertfa lui Abel a fost acceptată iar cea a lui Cain a fost respinsă este din cauza naturii acestei jertfe. Abel este lăudat aici nu pentru că a adus un animal ca jertfă, ci pentru că şi-a adus jertfa, cum? Prin credinţă. Lucrul care îl interesa foarte mult pe Dumnezeu, aşa cum vedem în tot Vechiul Testament, era atitudinea inimii persoanei care aducea jertfa la altar. Mare parte din ce s-a întâmplat în religia Vechiului Testament era că oamenii îşi aduceau jertfele doar formal, ca un ritual exterior în care ei erau ipocriţi. Dumnezeu le spune: „Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!” Dumnezeu a ajuns să fie dezgustat de lipsa de credinţă a practicilor religioase pe care le îndeplineau oamenii.
Iar asta se întâmplă în fiecare generaţie. Oamenii merg la biserică în fiecare duminică în această ţară şi în întreaga lume, înfăptuiesc ritualuri religioase în timp ce inimile lor sunt departe de Dumnezeu. Sunt ca nişte actori care îşi interpretează rolurile fără credinţă, fără vreo dedicare personală pentru Dumnezeu. În schimb, atunci când Abel îşi aduce jertfa, o aduce împreună cu o jertfă de laudă. El vrea cu adevărat să-L cinstească pe Dumnezeu. El încearcă într-adevăr să fie ascultător şi să-şi exprime dragostea pentru Dumnezeu, încrederea în Dumnezeu, şi toate celelalte. A fost un act autentic de închinare.
Evident, Cain şi-a adus jertfa într-un mod ipocrit. Vedem caracterul lui Cain imediat după aceea, când devine gelos pentru că Dumnezeu a primit jertfa fratelui său. Cain se ridică cu supărare, mânie şi gelozie şi îl omoară pe Abel. A fost un om necredincios, aşa cum s-a şi demonstrat de altfel. De aceea, viaţa lui Abel şi jertfa sa sunt prezentate ca un act al credinţei.

În versetul 5, „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” Avem aici o continuare a discuţiei anterioare despre Cain şi Abel. Motivul pentru care Enoh a fost mutat de pe pământ, el n-a trecut prin moartea fizică, este acela că I-a fost plăcut lui Dumnezeu. Apoi autorul cărţii Evrei pune împreună acest verset cu ce a spus mai înainte. „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” Nu poţi veni la Dumnezeu dacă nu crezi că există un Dumnezeu. E simplu, nu-i aşa? Nu poţi căuta să-I fii plăcut lui Dumnezeu dacă nu crezi că îi poţi fi plăcut lui Dumnezeu şi că El răsplăteşte pe cei ce-L caută. Enoh demonstrează că a avut credinţă deoarece el a căutat să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Aşa fac oamenii credincioşi.
Credinţa este definită aici nu ca un substitut pentru raţiune sau altceva de felul acesta, ci în acest text ni se demonstrează că ea este elementul central care motivează inima umană să trăiască într-un aşa fel încât să-L onoreze pe Dumnezeu. Vedem din nou acest lucru în Noul Testament, atunci când Isus se întâlneşte cu oameni care se străduiesc din răsputeri să-L onoreze. El îi laudă pentru credinţa lor. Pentru că nu te mai oboseşti să onorezi o fiinţă despre care nu crezi că există sau nu crezi că e vrednică de onoarea pe care i-o acorzi.

Sondajele arată că un procent de peste 95% din populaţia Statelor Unite crede în existenţa lui Dumnezeu. Dar sunt nişte sondaje lipsite de semnificaţie, pentru că întrebările din ele sunt puse de obicei sub forma „Credeţi într-o fiinţă supremă, sau o putere supremă, sau ceva mai presus de dumneavoastră?” Oricine poate crede în praful cosmic. Este o putere mai mare, dar nu e Dumnezeu. Dacă insistăm şi întrebăm: „Câţi dintre voi căutaţi cu adevărat să-I fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, să trăiţi pentru Dumnezeu?”, numărul devine mult, mult mai mic. Vedem astfel că suntem practic atei. Poate că suntem teişti teoretici dar vieţile noastre trădează un fel de ateism practic în care noi nu trăim ca să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu. Iar dacă nu trăim ca să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu, e din cauză că nu credem cu adevărat că El merită atenţia noastră.
Cineva spunea odată: „Dacă vrei să vezi în ce crede o persoană cu adevărat, analizează-i carnetul de cecuri.” Poţi spune că tu crezi în orice altceva, dar Isus este Cel ce a spus: „Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră”, şi viceversa. Deci, dacă vrei să ştii unde este inima ta, verifică-ţi comoara. Investim în Împărăţia lui Dumnezeu sau investim în împărăţiile noastre? Unde ne căutăm plăcerea? Persoana care trăieşte prin credinţă trăieşte ca să-I fie plăcută lui Dumnezeu, nu pe placul oamenilor ci pe placul lui Dumnezeu. De aceea vedem cum Enoh este scos în evidenţă în antichitate, pentru că era consumat de această pasiune a vieţii sale, să-I fie pe plac lui Dumnezeu. Aşa face un om al credinţei.

Iar apoi, la finalul întâlnirii de astăzi, citim: „Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau…” Noe, vine ploaia. Vreau să spun, va ploua cu adevărat. Vorbim aici de 40 de zile şi 40 de nopţi, o ploaie cum n-a mai văzut pământul. Noe, vine potopul şi acesta va înghiţi întreaga lume. Vreau să construieşti o arcă, să-ţi iei toată familia şi tot ce-ţi voi mai spune, ca să supravieţuiţi acestui potop. Poate aţi văzut cu mulţi ani în urmă reprezentaţia comică a lui Bill Cosby, în care el îl prezintă pe Noe cum vorbeşte cu Dumnezeu. Îl arată pe Noe construindu-şi corabia în mijlocul deşertului şi pe prietenii lui apropiindu-se de el. „Noe, ce faci?” „Construiesc o corabie.” „De ce?” „Păi, vine potopul?” Şi toţi spun, „Da, sigur, sigur.” E ridicol, când te gândeşti. Prin ce trebuie să fi trecut Noe… Toţi cei din jurul lui credeau că e nebun. Dar el L-a crezut pe Dumnezeu. A fost gata să fie ceea ce Noul Testament numeşte „un nebun pentru Hristos”. Şi-a pus încrederea nu în înţelepciunea acestei lumi, ci în înţelepciunea lui Dumnezeu. Noe a construit arca prin care a supravieţuit rasa umană, pentru că el a trăit prin credinţă, a fost motivat de o teamă evlavioasă, de o reverenţă pentru Dumnezeu. „Plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea….” Credinţa lui a demonstrat necredinţa întregii lumi. Prin această credinţă el „a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă”. Această neprihănire este neprihănirea lui Hristos.

Comentarii la final
În ce măsură sunt definite vieţile noastre de credinţă? Pentru că, din nou, credinţa nu este doar o problemă epistemologică, într-o analiză finală ea se bazează pe modul în care trăim. E o calitate prin care demonstrăm relaţia noastră cu Dumnezeu. Cel neprihănit va trăi prin credinţă.

Tradus de Florin Vidu

Exemple de credinţă

R. C. Sproul

În ultimele două zile am explorat natura credinţei biblice, acest concept profund şi important care atinge însăşi esenţa a ceea ce înseamnă să fii un creştin. După ce am început cu o scurtă definiţie a naturii credinţei, privită dintr-o perspectivă biblică, am privit la exemplele care ne sunt date în cartea Evrei, în aşa numitul apel al eroilor şi eroinelor credinţei pe care îl găsim în Evrei 11. Aş vrea să încep astăzi privind la încă vreo câteva astfel de exemple pe care le găsim ilustrate atât de clar în istorie şi în viaţa reală, exemple ce ne arată care este natura credinţei. Îmi amintesc de un comentariu pe care Soren Kierkegaard l-a făcut analizând cultura europeană a secolului al 19-lea. Ca un filozof existenţial şi ca un creştin al zilelor sale, Kierkegaard a avut o atitudine oarecum negativă faţă de civilizaţia epocii sale. El a spus: „Nu mă plâng că vremurile sunt rele, ci mai degrabă că ele sunt lipsite de valoare.” El a continuat spunând că erau vremuri în care oamenilor le lipsea o credinţă plină de pasiune. Ori de câte ori se simţea descurajat, spunea că se întoarce la paginile Vechiului Testament. „Acolo găsesc eroii reali din poporul lui Dumnezeu, cu toate defectele şi calităţile lor. S-au urât unii pe alţii, au luptat, au ucis, au comis adulter, au furat, au minţit, au înşelat.” Ideea nu era că se bucură observând aceste modele de comportament păcătos, ci că ei sunt atât de reali. Credinţa pe care o practicau izvora din situaţii concrete de frământări şi lupte ale unor vieţi reale. De aceea mă îndrept către Vechiul Testament, pentru că aici găsesc aceste istorii. Găsesc exemple concrete despre ce înseamnă să trăieşti prin credinţă.

Iar aici, desigur, autorul cărţii Evrei, după ce vorbeşte despre Abel, despre Enoh şi Noe, îşi îndreaptă atenţia către cel ce a fost numit tatăl tuturor credincioşilor, Avraam. El spune în versetul 8: „Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.” Observăm că aici cuvântul „credinţă” este unit cu cuvântul „ascultare”. Pentru că la esenţa credinţei stă acţiunea, fiind încrezători în ceea ce Dumnezeu porunceşte. De aceea a fost Avraam tatăl credincioşilor. Pe când trăia el încă în păgânism, Dumnezeu i s-a arătat şi i-a făcut promisiunea că va fi tatăl unei mari naţiuni. Citim în Geneza 15 că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi acest lucru i s-a socotit ca neprihănire. Pavel insistă asupra ideii că Avraam este marele exemplu pentru toţi aceia dintre noi care suntem îndreptăţiţi prin credinţă, nu prin fapte; noi suntem îndreptăţiţi ori de câte ori acceptăm promisiunile lui Dumnezeu pe care le găsim în Hristos, la fel cum Avraam, înainte să fi făcut vreun lucru bun sau rău, a fost socotit neprihănit, sau considerat neprihănit, de către Dumnezeu pe baza faptului că s-a încrezut în promisiunea lui Dumnezeu. Însă felul în care şi-a demonstrat credinţa a fost prin ascultare. De aceea Iacov va indica mai târziu spre capitolul 22 din Geneza unde Avraam l-a oferit pe Isaac pe altar, demonstrând astfel rodul credinţei sale prin ascultare.

Deci, autorul cărţii Evrei spune că Avraam a ascultat prin credinţă. El a ascultat atunci când Dumnezeu l-a chemat să plece într-un loc, fără să ştie măcar încotro se îndreaptă. Trebuie să ne gândim la acest lucru. Putem să-l transformăm în ceva senzaţional şi să-l facem mai mult pios decât real. Însă realitatea a fost că Avraam era un om în vârstă. Rădăcinile lui erau adânc fixate în Mesopotamia. Acolo îi era familia. Acolo îi erau averile. Acolo îi era moştenirea. Şi totuşi, la această vârstă înaintată, Dumnezeu vine la el şi îi spune: „Mută-te; pleacă de aici. Ieşi din acest loc. Ieşi din locul în a cărui cultură te simţi confortabil. Te voi face să fii un străin într-o ţară străină şi îndepărtată. Îţi voi arăta unde este şi te vei duce acolo.” Avraam a împachetat totul şi a plecat. Asta zic şi eu iniţiativă bazată pe credinţă şi doar pe credinţă, această emigrare a lui Avraam într-o ţară străină.
Apoi ni se spune că „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.” Găsim un lucru semnificativ în legătură cu felul de viaţă al lui Avraam, ca om al credinţei, precum şi al fiilor şi nepoţilor lui, şi anume faptul că Avraam a trăit ca un pelerin. El nu a avut o adresă permanentă. A locuit într-un cort. Aceasta a fost experienţa poporului lui Israel. Ei au fost semi-nomazi. S-au mutat din loc în loc, în tot ţinutul, pe măsură ce se schimba vremea, ca să poată asigura hrana pentru turmele lor. Trebuiau să se mute unde creştea iarba, în acest ţinut arid şi pustiu. De aceea nu au avut un loc permanent pe care să-l poată numi casa lor. Avraam căuta şi aştepta o cetate care nu era una pământească, ci o cetate al cărei ziditor era Dumnezeu.

În continuare se vorbeşte despre soţia lui Avraam, despre Sara. Ni se spune: „Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra.” Din nou, la fel ca soţul ei, Sara a crezut că Dumnezeu Îşi ţine promisiunile. Aceasta e dinamica credinţei, nu-i aşa? Aşa cum am spus de atâtea ori, credinţa nu înseamnă să crezi că există un Dumnezeu. Credinţa înseamnă să-L crezi pe Dumnezeu. Credinţa înseamnă să te încrezi în fidelitatea lui Dumnezeu. Atunci când cred, tot ce înseamnă asta este că mă bazez pe cineva pe care-l consider demn de încredere, cineva care este cu desăvârşire credincios promisiunilor pe care le face. Aşa s-a întâmplat atunci; la fel se întâmplă şi astăzi cu oamenii care-şi pun credinţa în Dumnezeu, pentru că ei văd că doar El, şi numai El, este până la urmă vrednic de încrederea noastră absolută.

Apoi avem un fel de interludiu, o pauză în acest apel, în versetul 13 unde găsim scris: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.” Acest scurt interludiu însumează experienţele tuturor celor ce au fost enumeraţi, şi anume lucrul pe care l-au avut cu toţii în comun: ei toţi au murit în credinţă. Au murit fără să vadă sau să realizeze întreaga măsură a promisiunilor care i-au făcut să fie pelerini. Dumnezeu îi promite lui Avraam că va fi tatăl unei mari naţiuni. Vorbim despre Israel ca fiind ţara promisă. A fost promisă mai întâi lui Avraam şi urmaşilor lui. Şi totuşi, singura bucată de pământ care i-a aparţinut vreodată lui Avraam după călătoria din Mesopotamia a fost Macpela, unde a avut mormântul. A fost singura proprietate pe care a moştenit-o. Însă el a văzut împlinirea viitoare a promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu şi s-a încrezut în această promisiune.

Vă amintiţi, dacă trecem rapid la Noul Testament, despre controversele aprinse pe care le-a avut Isus cu Fariseii din zilele Lui. Fariseii, respingându-L pe Isus, au apelat la părinţii Vechiului Testament ca bază a respingerii lui Hristos. Ei au făcut apel la Moise, dar Isus le-a răspuns: „Staţi puţin, Moise a scris despre Mine.” Au pretins că sunt fiii lui Avraam. Vă amintiţi că atunci când Isus a spus: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi”, Fariseii s-au ofensat şi au răspuns: „Nu suntem robii nimănui, pentru că suntem copiii lui Avraam.” Isus le-a zis: „Sunteţi copiii tatălui vostru, diavolul. Sunteţi copiii celui căruia îi slujiţi. Dacă aţi fi fost copiii lui Avraam, aţi fi făcut parte din echipa mea, pentru că Avraam s-a bucurat că a văzut ziua Mea.” Isus spune deci acelaşi lucru pe care îl afirmă şi autorul cărţii Evrei aici, şi anume că Avraam nu numai a privit în viitor către promisiunea unei ţări, ci el a privit şi înspre promisiunea unui Răscumpărător, promisiune împlinită în persoana lui Hristos.

De asemenea, ne mai amintim, aşa cum am menţionat mai devreme, că pentru Pavel, atunci când vorbeşte despre doctrina îndreptăţirii doar prin credinţă în Epistola sa către Romani, prima dovadă, persoana de care se foloseşte ca să ilustreze cum lucrează neprihănirea, a fost Avraam. Iar ideea principală pe care o subliniază este că oamenii din Vechiul Testament au fost răscumpăraţi în exact acelaşi fel în care sunt răscumpăraţi şi oamenii din zilele noastre. Nu a existat o metodă de mântuire în Israel diferită de cea din comunitatea noului legământ. Îndreptăţirea este acum prin credinţă. Îndreptăţirea a fost prin credinţă şi atunci. Temeiul meritelor pentru mântuire în Vechiul Testament a fost meritul lui Hristos, nu meritul taurilor şi caprelor, aşa cum ne spune autorul cărţii Evrei – sângele taurilor şi caprelor nu poate şterge păcatul. Dar ei au privit mai departe de ei înşişi, au anticipat, au prefigurat venirea lui Mesia, al cărui sânge va şterge păcatul. În esenţă, singura diferenţă este direcţia timpului. Avraam a privit înainte înspre cruce; noi privim înapoi către cruce. Credinţa lui a fost în promisiune; credinţa noastră este în împlinirea acelei promisiuni. Dar metoda şi mijlocul mântuirii este aceeaşi pentru Avraam, ca şi pentru noi astăzi.

Apelul continuă în versetul 17 cu o revenire la Avraam. „Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!” Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.” Probabil cel mai măreţ act de credinţă, în teamă şi cutremur, înregistrat în întreaga Scriptură a fost actul ascultării pe care l-a înfăptuit Avraam atunci când Dumnezeu a venit la el, după ce i-a promis că va avea multe generaţii de urmaşi şi după ce l-a făcut să aştepte ani şi ani şi ani la rând înainte să se nască Isaac. Între timp, Avraam, dacă vă mai amintiţi, a luat măsuri ca să se asigure că această promisiune se va împlini, cu consimţământul, ajutorul şi complicitatea soţiei sale Sara. Sara ştia că e stearpă, de aceea a oferit-o pe slujitoarea ei, Agar, ca o mamă surogat, astfel încât Avraam să poată avea un fiu iar promisiunea să se poată împlini. Astfel, Agar are un fiu al cărui nume este Ismael, dar nu acesta e fiul promisiunii. Şi, din nou, după mai multă aşteptare, Dumnezeu deschide pântecul Sarei şi, la vârsta ei înaintată şi în starea ei de infertilitate, Sara aduce pe lume un fiu, al cărui nume, de la primul ei răspuns la declaraţia iniţială, este cuvântul evreiesc „Isaac”, care înseamnă „râs”. Pentru că Sara a râs atunci când i s-a spus că va avea un fiu. Toate speranţele lui Avraam, întregul său destin este cuprins în acest copil, în Isaac.

Dar iată că vine Dumnezeu la el şi îi spune, „Avraame, ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune Eu.” Cunoaşteţi restul istoriei. Cum Avraam, cu teamă şi tremurând şi-a luat fiul şi a plecat într-o călătorie de trei zile. Pe drum, Isaac se uită la tatăl lui şi-i spune: „Avem lemne pentru foc, avem tot ce ne trebuie ca să aducem jertfa. Dar unde e mielul?” Avraam se uită la fiul său şi-i răspunde: „Iehova Iire, Dumnezeu va purta de grijă.” Cred că putem privi la această scenă, o putem scoate din contextul umanităţii reale, făcând astfel din Avraam un sfânt de hârtie, cu un fel superficial de pioşenie, care spune: „Hei, nu-ţi fă griji din pricina asta, fiule. Dumnezeu ne va da mielul după ce ajungem pe vârful muntelui.” El de fapt se cutremură gândindu-se: „Cum a putut Dumnezeu să-mi ceară aşa ceva? Cum a putut Dumnezeu să mă cheme într-un astfel de loc, într-un astfel de moment şi să-mi ceară să fac aşa ceva?” Însă Avraam se încrede în Dumnezeu. Evident, el se bazează pe faptul că, după ce Isaac va fi ucis, Dumnezeu îl va învia din morţi. Aşa că Avraam se duce şi construieşte altarul, împrăştie lemnul pe altar, ia funiile şi îşi leagă fiul pe altar. Când ridică mâna cu cuţitul, în ultima secundă posibilă Dumnezeu intervine şi-i spune: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Mine.” Iată o istorie a credinţei la modul absolut. Singura care o depăşeşte este credinţa lui Hristos. În orice caz, o celebrăm ca pe un exemplu.

Iar apoi continuăm, „Prin credinţă a dat Isaac lui Iacov şi Esau o binecuvântare, care avea în vedere lucrurile viitoare.” Observaţi ordinea binecuvântărilor. Prin credinţă Isaac l-a binecuvântat mai întâi pe Iacov şi apoi pe Esau şi nu invers. Prin credinţă Iacov, când a murit, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi „s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său.” Prin credinţă a pomenit Iosif, când i s-a apropiat sfârşitul, de ieşirea fiilor lui Israel din Egipt şi a dat porunci cu privire la oasele sale.” Una din propoziţii îi este dedicată în acest punct lui Iosif. Dacă există vreun personaj în Vechiul Testament care a trăit prin credinţă, acesta a fost Iosif. Pentru că, în cea mai mare parte a timpului în care a trăit prin credinţă, Iosif a fost singur. Nu a avut compatrioţi evrei care să-i împărtăşească credinţa. A trăit în închisoare, într-o ţară străină. I s-au adus acuzaţii false. A fost condamnat pe nedrept. Singur, dar încrezându-se în Dumnezeu în acea celulă; până când Dumnezeu nu numai că l-a eliberat, dar l-a şi ridicat la rangul de prim-ministru al celei mai puternice naţiuni din lumea de atunci. Când era pe moarte, şi-a chemat poporul să locuiască în Egipt. Însă el ştia că, într-o zi din viitor, poporul său va părăsi Egiptul şi se va îndrepta spre ţara promisă. El cunoştea promisiunea şi ştia că ţara promisă nu era Egiptul. Anticipând, cu mult înainte să se întâmple, acel eveniment pivotal al istoriei Vechiului Testament, exodul din Egipt, în ultimul său testament Iosif a lăsat instrucţiuni ca oasele să-i fie duse din Egipt înapoi în ţara promisă. Asta înseamnă credinţă. „Poate că nu mai ajung acolo cât sunt în viaţă, dar vreau ca oasele mele să fie deshumate şi reîngropate în ţara promisă.”

„Prin credinţă a fost ascuns Moise trei luni de părinţii lui, când s-a născut: pentru că vedeau că era frumos copilul şi nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului.” Avem aici o credinţă exercitată de părinţii lui. Vorbim adesea de exercitarea credinţei şi încredinţarea bunului cel mai de preţ în providenţa lui Dumnezeu. Ce spuneţi atunci de istoria mamei lui Moise care, atunci când s-a dat decretul ca fiecare copil de parte bărbătească să fie ucis din porunca lui Faraon, ea şi-a ascuns copilul până când plămânii acestuia s-au dezvoltat atât de mult încât, atunci când plângea, era imposibil să mai ascundă acel sunet. Aşa că a făcut un coş de nuiele şi s-a îngrijit să-l căptuşească cu smoală, apoi şi-a aşezat copilul în acest coş, l-a aşezat pe valurile Nilului şi i-a dat drumul, l-a lăsat să plutească în grija providenţei. Iar Dumnezeu, în providenţa Lui, a făcut ca însăşi fata lui Faraon să găsească acest bebeluş, să-l adopte şi să crească acest copil ca prinţ la curtea lui Faraon. Ce rezultat incredibil al credinţei unei mame!

Tradus de Florin Vidu

 

Isus l-a biruit pe Satan pe cruce

https://romanian.cfcindia.com/node/67011
scris de :   Zac Poonencategorii :   Tânăr The Home Biserica Lider Knowing God Ucenici

Cea mai mare bătălie care a avut loc vreodată pe acest pământ nu este descrisă în nicio carte de istorie a lumii. Această luptă s-a dat pe Calvar atunci când Isus, prin moartea Sa, l-a biruit pe Satan, prinţul acestei lumi. Două versete pe care nu ar trebui să le uităm niciodată în viaţa noastră sunt Evrei 2:14, 15. Sunt convins că Satan nu ar dori ca noi să ştim aceste versete. Nimănui nu-i place să audă despre propria înfrângere sau eşec şi Satan nu este o excepţie. Iată versetele: „Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El (Isus) Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte (moartea Sa pe crucea de la Calvar), să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor.”

Când Isus a murit, l-a dezbrăcat pe Satan de putere. De ce? Pentru ca noi să fim eliberaţi pentru totdeauna de Satan şi de robia fricii în care ne adusese în viaţa noastră. Există o mulţime de frici pe care le au oamenii din lume – frica de boală, frica de sărăcie, frica de eşec, frica de oameni, frica de viitor etc. Cea mai mare dintre toate este, însă, frica de moarte. Orice altă frică este inferioară fricii de moarte. Frica de moarte duce mai departe la frica de ce se va întâmpla dincolo de moarte. Biblia ne învaţă foarte clar că cei care trăiesc în păcat vor merge în final în iad – locul rezervat de Dumnezeu pentru cei care nu se pocăiesc. Diavolul de asemenea va petrece veşnicia în iazul de foc împreună cu cei pe care i-a înşelat şi i-a condus în păcat pe pământ. Isus a venit pe pământ ca să ne scape de iadul veşnic, luând pedeapsa pentru păcatele noastre. El a nimicit de asemenea puterea pe care Satan o avea asupra noastră astfel încât acesta să nu ne mai poată face niciodată vreun rău.

Vreau ca toți să ţineți minte acest adevăr toată viaţa voastră: DUMNEZEU VA FI MEREU DE PARTEA TA ÎMPOTRIVA LUI SATAN. Acesta este un adevăr glorios care mi-a adus aşa de multă încurajare, mângâiere şi victorie încât aş vrea să mă pot duce peste tot în lume şi să spun acest lucru fiecărui credincios. Biblia spune: „Supuneţi-vă lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7). Numele lui Isus este Numele dinaintea căruia Satan va fugi mereu. Imaginea pe care majoritatea credincioşilor o au în mintea lor este aceea a lui Satan alergându-i şi ei fugind pentru a-şi scăpa viaţa. Dar Biblia ne arată exact opusul. Ce credeţi? I-a fost sau nu frică lui Satan de Isus? Cu toţii ştim că lui Satan i-a fost frică să dea piept cu Salvatorul nostru. Isus este Lumina lumii şi prinţul întunericului a trebuit să dispară dinaintea Lui.

Isus le-a spus ucenicilor că l-a văzut pe Satan căzând din cer. Şi acolo Isus spune că această cădere a lui Satan a fost „ca fulgerul” (Luca 10:18) când l-a izgonit Dumnezeu. Când Isus i-a poruncit lui Satan în pustie „Înapoia Mea Satano”, acesta a dispărut din prezenţa lui Isus cu viteza fulgerului. Şi astăzi, când noi ne împotrivim diavolului în Numele lui Isus, acesta va fugi și de la noi cu viteza luminii. Întunericul fuge din prezenţa luminii. Lui Satan îi este frică de Numele lui Isus. Îi este teamă să i se amintească de faptul că Isus este Domn. Oamenii posedaţi de Satan nu vor mărturisi că Isus Hristos este Domn, şi nici că Satan a fost înfrânt pe cruce. Există putere în Numele lui Isus Hristos pentru a scoate orice demon şi a face orice diavol să fugă de tine – cu viteza fulgerului. Să nu uiţi niciodată acest lucru.

Oricând în viaţa ta, dacă eşti într-o situaţie dificilă sau ai vreo problemă greu de depăşit, când te confrunţi cu ceva care pare a fi de nerezolvat din punct de vedere omenesc, cheamă Numele Domnului Isus. Spune-I: „Doamne Isuse, Tu eşti de partea mea împotriva diavolului. Ajută-mă acum”. Şi apoi spune-i lui Satan: „În Numele lui Isus Hristos mă împotrivesc ţie Satan”. Îţi spun că Satan va fugi de la tine imediat, pentru că Isus l-a înfrânt pe cruce. Satan este dezbrăcat de putere împotriva ta când umbli în lumina lui Dumnezeu şi i te împotriveşti în Numele lui Isus.

Evident că Satan nu vrea să afli despre înfrângerea lui şi de aceea te-a împiedicat să auzi despre ea până acum. De aceea i-a împiedicat şi pe mulţi predicatori să predice despre înfrângerea lui. Vreau să ştiţi cu toţii clar că Satan a fost învins o dată pentru totdeauna de Domnul Isus Hristos pe cruce. Nu mai trebuie să-ţi fie niciodată frică de Satan. El nu te poate necăji. Nu poate să-ți facă rău. Te poate ispiti. Te poate ataca. Însă harul lui Dumnezeu în Isus Hristos îţi va da mereu biruință asupra lui, dacă te smereşti, te supui lui Dumnezeu şi umbli în lumina Lui întotdeauna.

Trei lucruri pe care Domnul Isus le-a făcut pentru noi la cruce

https://romanian.cfcindia.com/ro/wftw/three-things-jesus-did-for-us-on-the-cross

scris de :   Zac Poonen  categorii :   Tânăr The Home Biserica Lider Foundational Truths Ucenici Bărbat Spirit Filled Life

1. Domnul Isus a devenit păcat pentru a ne face pe noi neprihăniți: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Hristos a devenit păcat pentru noi, astfel încât noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu ÎN EL. Aceasta este justificarea, și este un dar fără plată al lui Dumnezeu pentru cei care au suficientă umilință încât să recunoască faptul că nu pot deveni niciodată îndeajuns de drepți pentru a îndeplini standardele sfinte ale lui Dumnezeu. Doar prin har suntem justificați și, așa cum spune Biblia: „Dacă este prin har, nu mai este pe baza faptelor, altfel harul n-ar mai fi har” (Romani 11:6). Domnul Isus nu doar că a purtat pedeapsa pentru păcatele noastre, ci efectiv A DEVENIT PĂCAT. Neprihănirea lui Dumnezeu este atât de înaltă față de neprihănirea celui mai sfânt om de pe pământ, precum cerul este deasupra pământului (Isaia 55:8,9). Chiar și îngerii care sunt fără păcat nu pot privi fața lui Dumnezeu, ci trebuie să-și acopere fețele înaintea Lui (Isaia 6:2,3). Numai Hristos poate privi direct la fața Tatălui. Așadar, Dumnezeu ne așează în Hristos, astfel încât să putem veni acum înaintea Lui fără nicio teamă, fiindcă suntem în Hristos. Dumnezeu ne justifică așezându-ne în Hristos și acceptându-ne ca fiind la fel de neprihăniți ca Însuși Hristos. Ne putem bucura acum în acceptarea noastră perfectă înaintea lui Dumnezeu, pentru că am devenit neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos.

2. Domnul Isus a devenit sărac pentru ca noi să fim îmbogățiți: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9). Domnul Isus a devenit sărac la cruce, pentru ca noi să fim îmbogățiți – sau cu alte cuvinte, pentru ca noi „să nu ducem lipsă de nimic” în viața noastră. Dumnezeu nu a promis că ne va da tot ce vrem, ci tot ceea ce avem nevoie (Filipeni 4:19). Părinții înțelepți nu le oferă copiilor lor tot ceea ce își doresc sau ce cer, ci doar tot ceea ce au nevoie. La fel este și cu Dumnezeu. Vechiul Legământ promitea bogăție pământească celor care păzeau Legea. Dar sub Noul Legământ, Dumnezeu promite că dacă vom căuta mai întâi Împărăția Lui și neprihănirea Lui, El ne va da ceva și mai bun: Tot ceea ce avem nevoie pentru viața pe acest pământ (Matei 6:33; vezi și 2 Petru 1:4). Isus a devenit sărac – pentru ca noi să fim îmbogățiți. Deci nu trebuie să trăim niciodată cu o lipsă în viața noastră. Nu trebuie să avem nicio teamă cu privire la viitor – nici pentru noi înșine, nici pentru copiii noștri. Prin moartea Sa pe cruce, Domnul Isus a procurat pentru noi și pentru membrii familiei noastre provizii pentru fiecare nevoie pământească pe care o vom avea. Așadar, fii eliberat de toate temerile tale, dragă frate și soră. Isus a devenit deja sărac pentru tine la cruce. Nu mai trebuie să trăiești cu lipsă financiară constantă în viața ta. Poți avea întotdeauna tot ceea ce ai nevoie. Revendică-ți dreptul tău prin naștere în Evanghelie.

3. Domnul Isus a devenit blestem pentru a ne face pe noi o binecuvântare: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste noi, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit” (Galateni 3:13,14). Vestea bună a Evangheliei este că, datorită faptului că Isus a devenit deja blestem pentru noi, niciunul dintre aceste blesteme ale Legii nu trebuie să ne mai atingă pe noi. Însuși acest lucru ar fi fost îndeajuns o veste bună. Dar există ceva mai mult. Putem avea în schimb binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam. Această binecuvântare este descrisă astfel în Geneza 12:2,3: „Te voi binecuvânta… astfel vei fi o binecuvântare… și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a obținut-o pentru noi la cruce prin faptul că a devenit blestem pentru noi. El vrea să ne binecuvinteze și să ne facă o binecuvântare pentru fiecare persoană pe care o întâlnim pe pământ, pe tot parcursul vieții noastre. Această binecuvântare (ne spune versetul) vine la noi prin primirea Duhului Sfânt. Isus a descris Duhul Sfânt ca un izvor de apă care țâșnește în noi și NE BINECUVINTEAZĂ (Ioan 4:14), iar apoi ca râuri de apă care curg prin noi și-i BINECUVINTEAZĂ PE ALȚII (Ioan 7:37-39). Promisiunea Domnului chiar și pentru cel mai rău păcătos care trăiește în păcat și eșec astăzi este: „După cum ai fost un BLESTEM în vremurile trecute, poți fi o BINECUVÂNTARE pentru alții în vremurile care vor veni” (Zaharia 8:13). Voia lui Dumnezeu este ca noi să fim o BINECUVÂNTARE pentru fiecare familie de pe fața pământului pe care o întâlnim.

BIBLIA
este totuşi adevărată
de Petru Popovici

„Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa; şi peştii mării îţi vor povesti” Iov 12:7,8

 

Cuprins:

PREFAŢĂ
I. NECESITATEA UNUI AŞA STUDIU

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

A. PERIOADA PATRIARHALĂ
1) Potopul. 2) Nimicirea Sodomei 3) Împărăţia hitiţilor. 4) Avram nomadul. 6) Hurianii sau horiţii. 7) Scrisorile de la Mari şi amoriţii. 8) Textele feniciene de la Ugarit.

B. PERIOADA EXODULUI
1) Asuprirea în Egipt. 2) Moise. 3) Ieşirea din Egipt.

C. PERIOADA CUCERIRII CANAANULUI
1) Spre ţara promisă. 2) Primele cuceriri. 3) Aşezarea în Canaan.

D. PERIOADA ÎMPĂRAŢILOR
1) Vremea lui Saul. 2) Vremea lui David. 3) Vremea lui Solomon. 4) Fuga lui Ieroboam. 5) Năvălirea lui Şişac. 6) Evidenţe despre Ahab. 7) Iehu şi obeliscul negru. 8) Analele lui Tiglat Pileser. 9) Documente despre Salmanasar. 10) Evidenţe despre existenţa lui Sargon. 11) Confirmări pentru vremea lui Ezechia. 12) Probleme în legătură cu Manase.

E. PERIOADA CAPTIVITĂŢII
1) Nebucadneţar şi Biblia. 2) Existenţa lui Belşaţar confirmată de tăbliţe.

F. PERIOADA ÎNTOARCERII DIN CAPTIVITATE
1) Documente despre Cir. 2) Întoarcerea prinşilor de război. 3) Evreii sub perşi.

G. PERIOADA INTERBIBLICĂ

H. PERIOADA NAŞTERII DOMNULUI ISUS
1) Sunt vrednici de crezare evangheliştii? 2) Oare a existat recensământul? 3) A trăit Irod pe vremea naşterii? 4) Încurcătura cu Quirinius.

I. PERIOADA BISERICII PRIMARE
1) Guvernatorul insulei Cipru. 2) Au existat „politarhi” la Tesalonic? 3) S-au închinat atenierii „Unui Dumnezeu necunoscut”? 4) A fost Galion cârmuitor al Ahaiei? 5) Cum arătau cărţile de vrăjitorie de la Efes? 6) „Intrarea străinilor oprită”. 7) Erast, vistiernicul de la Corint.

III. MĂRTURIA FIZICII
1) Legea atracţiei universale. 2) Greutatea aerului. 3) Totul din atomi.

IV. MĂRTURIA ASTRONOMIEI
1) A fost soarele creat în ziua a patra? 2) Există întinderea cerului? 3) Pământul sprijinit pe nimic. 4) Pământul este rotund. 5) Globul e măsurat şi cântărit. 6) Mişcarea în spaţiu. 7) Pot fi legate apele? 8) S-a oprit soarele? 9) A existat steaua Betleemului?

V. MĂRTURIA ŞTIINŢELOR NATURALE
1) Plante fără soare? 2) Ordinea creaţiei. 3) Originea vieţii. 4) Împărţirea plantelor. 5) „După soiul lor”.

VI. MĂRTURIA ZOOLOGIEI
1) A putut fi înghiţit Iona de peşte? 2) Au existat monştrii marini în Mediterana? 3) A putut fi dat afară de peşte? 4) S-a putut să scape viu din sucul gastric?

VII. MĂRTURIA MATEMATICII

VIII. MĂRTURIA MANUSCRISELOR
1) Evangheliile sunt scrise de evanghelişti. 2) Vechimea manuscriselor. 3) Vericitatea constatată din fragmente. 4) Vericitatea constatată din citate.

IX. MĂRTURIA UNOR OAMENI MARI

X. MĂRTURIA PERSONALĂ – PROBA INTERIOARĂ

XI. MĂRTURIA PERSONALĂ – PROBE EXTERIOARE
1) Proba vieţii înnoite. 2) Proba statorniciei. 3) Puterea de biruinţă.

XII. PROBA VEŞNICIEI

 

 

PREFAŢĂ

Cartea de faţă este un studiu ce l-am ţinut în Timişoara în anul 1966. Ele nu sunt studii lucrate în liniştea unui birou, unde se poate urmări frumuseţea şi eleganţa stilului, ci sunt predici rostite la amvon. Prin bunăvoinţa unora au fost înregistrate pe bandă, apoi au fost transcrise. Rămâne ca Domnul să dea răsplată fiecăruia pentru munca sa.

Capitolul „Mărturia arheologiei” l-am revizuit şi îmbunătăţit în lumina descoperirilor mai recente şi a materialului documentar de care am putut avea parte în vremea din urmă. Capitolul „Mărturia proorociilor” l-am scos afară, căci va fi o lucrare separată, iar la mărturia astronomiei am adăugat constatarea calculatoarelor electronice cu privire la oprirea soarelui, descrisă în cartea lui Iosua.

Mărturisesc că studiul mi-a fost folositor mie şi sper că va fi folositor multora. Dezvoltarea credinţei e în funcţie de creşterea cunoştinţelor noastre, iar trăinicia credinţei e în funcţie de verificarea teoretică şi experimentală a adevărului, de siguranţa că ceea ce cunoşti şi crezi e adevărat.

Fie ca o lumină deosebită a Domnului să se reverse prin această umilă lucrare asupra fiecărui cititor, spre a cunoaşte că Biblia, cartea aceasta veche, dispreţuită de mulţi, este adevărată.

Petru Popovici

 

 

I. NECESITATEA UNUI AŞA STUDIU

Biblia e „Cartea cărţilor”. Ea este scrisă de mulţi autori şi aceştia de diferite categorii: oameni învăţaţi şi oameni neînvăţaţi, împăraţi şi pescari, strângători de smochine şi ciobani, prooroci şi apostoli, legislatori şi medici. Cartea aceasta, care are 66 cărţi împărţite în 1.189 capitole şi 31.173 versete, cu un total de vreo 773.746 cuvinte, am vrea să ştim dacă este adevărată sau nu. Aceasta e o mare problemă a zilelor noastre. Azi omul nu e gata să creadă tot ce i se spune. El vrea să cerceteze şi să se convingă.

Cartea aceasta, care este denumită „Cuvântul lui Dumnezeu”, care poartă pe paginile sale de peste 2.000 de ori expresia: „Domnul a zis” sau „Aşa vorbeşte Domnul”, am vrea să ştim dacă este adevărată.

Unii spun că Biblia e o carte mitologică, că relatările ei sunt legende, că în cuprinsul ei sunt o mulţime de contraziceri; deci, după părerea lor, Biblia nu este adevărată.

Pentru noi, Biblia este de o valoare deosebită, ca şi pentru toţi creştinii. Ea este Cartea de temelie. Pe ea se fundamentează crezul nostru în Dumnezeu, în Hristos Domnul şi în Duhul Sfânt. Ea este singurul nostru îndreptar de credinţă şi de practică. Din învăţăturile ei izvorăsc virtuţile creştine şi frumoasa viaţă curată, plină de pace şi bucurie. Noi nu acceptăm tradiţia, nu acceptăm scrierile apocrife, ci doar Biblia, nimic în plus, nimic în minus.

Alţii, care au mai multe cărţi de temelie, se pot bizui pe ele. Dar noi avem numai Biblia şi dacă ea se dovedeşte neadevărată, aceasta înseamnă că toată credinţa noastră este zadarnică, toată vieţuirea noastră în curăţie şi dragoste, toată purtarea batjocurei din pricina lui Isus şi toate speranţele cu privire la răsplătirea şi fericirea veşnică nu au nici un sens. Dacă Biblia nu este adevărată, înseamnă că tot crezul nostru se prăbuşeşte, că tot edificiul grandios al Creştinismului nu are temelie.

Astăzi, când telescoape uriaşe observă galaxii îndepărtate şi fotografiază nebuloase în formarea lor, când cu ajutorul spectrului se analizează elementele din care este compusă o stea de la mii de ani lumină, când microscoape ionice cu măriri de milioane de ori cercetează atomul şi particulele elementare, când pe baza radioactivităţii se determină vârsta formaţiilor geologice şi a pieselor arheologice, astăzi în faţa atâtor metode de cercetare mai poate rămâne Biblia în picioare?

Dacă ea este numai o ticluire omenească, învelită în falsa afirmaţie că este o descoperire dumnezeiască, autorii vrând prin aceasta să ne ducă în rătăcire, să fie ştiut că nu vrem să ne lăsăm păcăliţi. Scepticismul veacului nostru ne-a învăţat să nu dăm crezare oricărei teorii, oricărei vorbe, ci să le cercetăm întâi. De aceea nu îi credem nici pe cei ce susţin că Biblia nu este adevărată. Noi vrem să ne convingem printr-o minuţioasă cercetare. Astfel o vom privi prin lunetă şi o vom analiza prin microscop, o vom proba cu rigla de calcul şi pe baza radiaţiei. Voi chema mai multe ramuri ale ştiinţei să depună mărturie dacă Biblia este adevărată sau nu.

Cineva îmi spunea odată cum fiind într-un grup, unul afirma sus şi tare că Biblia nu este adevărată. Un altul îl întrerupse cu întrebarea: „Ascultă, ai citit dta vreodată Biblia? Ai citit-o?” La aceasta, respectivul a răspuns sincer: „Nu, n-am citit-o”.

Gândiţi-vă că aş avea în faţa mea o farfurie cu mâncare şi fără să gust măcar o linguriţă, eu vin şi afirm că nu este bună. Oare e valabilă afirmaţia mea? Pe ce se întemeiază ea? Un om cinstit nu poate critica un lucru până ce nu îl cunoaşte îndeaproape.

Studiul acesta e necesar pentru credincioşii vremii noastre. Azi nu mai poţi zice că tu crezi Biblia fiindcă preotul sau predicatorul ţi-a spus că e adevărată. Tu însuţi trebuie să fii convins că e adevărată. Când alţii aud că tu citeşti Biblia, râd ironic şi-ţi zic: „Cum, mai citeşti Biblia? Se poate ca tu, om cu pregătire, să crezi aşa ceva?” Ironia este o armă foarte ascuţită. Pentru acei ce nu au cercetat, nu s-au convins ei personal de adevărul Bibliei, o aşa lovitură a vrăjmaşului e gata să-i doboare. La început, iau Biblia de pe masă ca să n-o vadă alţii, iar cu vremea nu mai citesc deloc în ea. E cu totul altfel pentru unul care a probat-o şi ştie că e aur curat. Bijutierul nu se sperie de părerea ţăranului cu privire la aur. Cu cât vei fi mai convins de adevărul Bibliei, cu atât vei fi mai de neclintit în credinţa ta.

Studiul acesta e necesar chiar şi pentru cei ce sunt pe deplin convinşi că Biblia e adevărată, că este Cuvântul lui Dumnezeu, ca să o citească mai mult, să o iubească mai mult. Mulţi au neglijat-o în vremea din urmă. Au trecut zile şi n-au citit-o. Nu au timp pentru ea şi nu le este foame de învăţăturile ei. Cercetarea noastră va fi ca mirosul de friptură, care trezeşte foamea şi în cel ce se părea că nu este flămând; ca şi curăţirea unui diamant ce zăcea plin de praf, dar acum nu te mai saturi a-l privi, cum reflectează cu multele sale feţe, razele scânteietoare ale soarelui. O, cum aş vrea ca Duhul Domnului să înlăture toată neglijenţa noastră faţă de Biblie!

Într-o zi, un copilaş luă de pe o poliţă din casă o carte veche cu scoarţe tari şi se jucă cu ea. Mamă-sa văzându-l, îl certă şi îi spuse că nu are voie să se joace cu ea, fiindcă e Cartea lui Dumnezeu. Copilul o privi îndelung şi apoi zise mamei: „Dacă e Cartea lui Dumnezeu, ar trebui s-o trimiteţi înapoi lui Dumnezeu, că voi şi aşa nu mai citiţi din ea”. Vai, în câte familii de credincioşi nu s-ar putea spune acelaş lucru! Noi cântăm adeseori:

„Cartea asta Dumnezeu ne-a dat.
Ea-i izvorul fericirii,
Când noaptea morţii va sosi,
Razele ei vor străluci”.

Da, Dumnezeu ne-a dat-o, dar o folosim noi? Găsim în ea izvorul fericirii? în clipa morţii oare ne vor străluci razele ei?

Apoi studiul acesta e necesar pentru cei necredincioşi. Mulţi au ajuns să nu creadă Biblia fiindcă aşa li s-a spus de alţii. Ei n-au cercetat, ci au luat de bun ce li s-a spus. Dar nimeni n-ar vrea să fie înşelat, nici în lucrurile mici, dar mai ales în cele mari, privitoare la viaţă, la fericire, la veşnicie. Acest studiu i-ar putea ajuta să vadă adevărul. Ah, cum doresc aceasta! Port în sufletul meu ruga ca Duhul Sfânt să dea fiecăruia multă lumină prin acest studiu. Atunci timpul cheltuit de mine în pregătirea lui şi timpul cheltuit de tine în citirea lui s-ar transforma într-un câştig pe care nici o minte omenească nu l-ar putea calcula, ci doar veşnicia îl va putea arăta. Cunoaşterea adevărului, alipirea de adevăr şi trăirea în adevăr, duce la cel mai mare câştig pentru timp şi eternitate.


 

 

 

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

A. PERIOADA PATRIARHALĂ

Arheologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea trecutului istoric al omenirii, pe baza rămăşiţelor materiale ale vechilor culturi scoase la suprafaţă prin săpături. Nu numai inscripţiile, ci chiar şi cioburile au grai pentru arheologi. Ele spun cărei civilizaţii aparţineau.

Biblia e o carte foarte veche. Întrucât ştiinţa aceasta studiază trecutul, voi chema arheologia să depună mărturie dacă Biblia este adevărată sau nu.

Arheologia dă grai pietrelor. Domnul Isus spunea odată duşmanilor Săi, care îi cereau să oprească pe copiii ce cântau laude: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Azi, fiindcă mulţi au încetat de a-L slăvi pe Hristos, iar unii chiar dacă îi cântă laude cu buzele, îl tăgăduesc prin traiul lor păcătos, există pietre care îl mărturisesc, care îl proslăvesc pe Dumnezeu. Da, există pietre care vorbesc despre El şi Cuvântul Lui, mai puternic decât cei mai talentaţi predicatori.

Dovezile pe care le dă arheologia cu privire la Biblie sunt foarte multe. Credeţi-mă, eu personal am rămas uimit de mulţimea lor, când am cercetat îndeaproape acest domeniu. Vă mărturisesc că pentru mine este folositor studiul acesta şi sper că va fi la fel pentru toţi cititorii.

1. Potopul

O relatare a Bibliei pe care foarte mulţi o puneau la îndoială, iar alţii o tăgăduiau şi o ironizau, a fost POTOPUL. Capitolele 6 – 9 din Geneza se ocupă cu descrierea lui. „Cum s-ar putea să fie adevărat aşa ceva?” ziceau scepticii. Cu toate că ne despart câteva mii de ani de acel eveniment, noi vrem să ştim dacă a fost sau nu potopul. Vrem să ne convingem dacă e adevărat ce spune Biblia sau e minciună. Cum putem şti aşa ceva? întrebăm arheologia, ea ne poate lămuri.

Arheologia a scos la lumină o seamă de istorisiri ale potopului. Potopul e pomenit în vechile scrieri caldeene, chineze, mexicane, greceşti, egiptene şi feniciene. Iar la multe popoare, care nu cunoşteau tehnica scrisului, cunoştinţa despre potop a rămas pe cale de tradiţie, adică s-a transmis oral din tată în fiu. În Germania, Dr. Johannes Riem a făcut un studiu aprofundat asupra tradiţiei potopului la multe popoare şi rezultatul l-a consemnat în cartea sa: „Die Sintflut in Sage und Wissenschaft”. în introducere, el zice: „Dintre toate tradiţiile, nici una nu e atât de generală, atât de răspândită pe pământ… ca tradiţia potopului”. Iar Dr. Richard Andree, alt învăţat german, a colectat 88 de tradiţii diferite ale potopului: 20 din Asia, 5 din Europa, 7 din Africa, 10 din Australia şi 46 de la popoarele din America. Faptul că sunt diferite, ar putea obiecta cineva, arată că nu sunt adevărate. Da, ele sunt diferite, spune şi autorul, însă toate au trei lucruri comune: 1) Toate mărturisesc că a fost un potop de ape pe pământ, care a nimicit omenirea. 2) Toate afirmă că mijlocul de salvare a fost o corabie. 3) Toate spun că o sămânţă de oameni a fost salvată de la nimicire; unele chiar precizează cifra de opt.

Arheologia a scos la suprafaţă mai multe tăbliţe de teracotă, un fel de plăci de lut, care erau scrise când erau moi, apoi se puneau la uscat, iar după aceea se aşezau în bibliotecă. După mii de ani, cu ajutorul hârleţului şi a târnăcopului, arheologia a reuşit să scoată de sub dărâmături, tăbliţe pe care sunt relatări în legătură cu potopul.

O expediţie arheologică sub conducere lui A.H.Layard a făcut săpături la Ninive între anii 1845-1847 şi a dezgropat unul din palatele lui Sanherib. Layard a adus mult material arheologic pentru Muzeul Britanic. Camera Comunelor a votat suma de 3.000 lire pentru muzeu şi Layard a fost trimis din nou pentru excavaţii. Între anii 1849-1851, el dezgroapă alt palat al lui Sanherib şi palatul lui Asurbanipal. Un îmbelşugat material arheologic a fost adus la Muzeul Britanic. După mai mulţi ani, un tânăr geniu, George Smith, funcţionar la muzeu şi cunoscător al scrierii cuneiforme, a fost însărcinat cu sortarea materialului şi cu copierea inscripţiilor de pe tăbliţele cele mai importante pentru cercetătorii străini. Lucrând astfel, într-o zi, dădu peste un fragment de tăbliţă pe care erau următoarele cuvinte:

„Corabia s-a oprit pe muntele Nisir. Eu am trimis un porumbel, şi el s-a dus. Porumbelul a mers şi s-a întors şi un loc de odihnă nu a găsit şi s-a reîntors”.

Smith şi-a dat seama de asemănarea acestor rânduri cu relatarea potopului din Geneza. Numaidecât a început să caute după cealaltă bucată ruptă a tăbliţei. Căutând, a găsit alte două tăbliţe, cu alte relatări tot despre potop. El a anunţat marea lui descoperire la 30 dec.1872, înaintea Societăţii Biblice de Arheologie din Londra. Aceasta a fost ceva senzaţional nu numai pentru bărbaţii de ştiinţă, ci chiar şi pentru public în general.

Până atunci se cunoştea o versiune babiloneană a potopului, descrisă de istoricul Berosus, un contemporan cu Alexandru Macedon. Toţi presupuneau însă că Berosus a împrumutat istoria potopului de la evreii care au fost în captivitatea babiloneană. Iată că acum se găsi o descriere a potopului, care era mult mai veche ca perioada captivităţii şi care se asemăna până în cele mai mici detailii cu istorisirea biblică.

Imediat după anunţarea acestei descoperiri, proprietarii ziarului „Daily Telegraph” din Londra au pus la dispoziţia lui George Smith suma de 1.000 lire însărcinându-l să meargă la Ninive să caute celelalte fragmente de tabliţe, spre a întregi această versiune asiriană a potopului.

Conform cu Enciclopedia Americană, 1946, vol. 2 pag. 433, George Smith a mers la Ninive şi a făcut săpături arheologice în anul 1873. Munca lui a fost încununată de succes prin descoperirea fenomenală a unei imense biblioteci cu 30.000 de tăbliţe şi cilindri, care au aparţinut colecţiei împăratului Asurbanipal, 668-626 î.d.Cr. , ultimul mare înpărat al Asiriei. Tot materialul descoperit l-a adus Muzeului Britanic. Această descoperire a dat un imbold deosebit arheologiei. El a fost trimis încă în trei expediţii. Cea din urmă n-a reuşit s-o ducă la sfârşit, căci moare de febră la Alepo în 19 aug.1875.

Între tăbliţele descoperite, mai multe cuprind anumite versiuni ale potopului. O tăbliţă spune că toată omenirea a fost nimicită de potop; se precizează că a fost nimicită din cauza păcatelor, cu excepţia celor care s-au refugiat în corabia unuia numit Phitutroth. Doar acesta împreună cu câteva persoane şi cu câteva animale au scăpat. Deci, este un fel de Noe caldeian. Mai spune că potopul a pustiit şapte zile, iar după ce s-a terminat pustiirea, cei din corabie au dat drumul la trei păsări ca să cerceteze pământul: un corb, o rândunică şi un porumbel. Observaţi cum se aseamănă relatarea caldeiană cu cea biblică?

Să luăm o altă tăbliţă din biblioteca lui Asurbanipal. Tabliţa este înscrisă la Muzeul Britanic sub nr.3375. Ea spune că dumnezeii, la un sfat, au hotărât potopul şi au cerut lui Karitadra să-şi facă o corabie destul de mare pentru el, familie şi animale. Când corabia a fost gata, au intrat în ea, au închis uşa şi îndată a început potopul, care a distrus omenirea.

Pe alte tăbliţe s-a găsit un poem epic, care vorbeşte despre un personaj numit Ghilgameş. Poemul a fost scris pe 12 tăbliţe cu un total de vreo 3.000 rânduri din care noi avem abia vreo jumătate. Acest poem a fost tradus şi în româneşte şi editat la Bucureşti. Poemul a fost scris în cuneiformă cu mult înainte de scrierea Genezei de către Moise. În rândurile 132 şi 133 din acest poem se spune:

„Am privit deasupra apelor, era linişte,
Şi toată omenirea era întoarsă în ţărână”.

Şi în acest poem sunt multe asemănări cu istorisirea biblică: îndrumarea dată, pregătirea corabiei, potopul cu furtună, nimicirea oamenilor, păstrarea vieţii, oprirea corăbiei pe un munte, trimiterea de păsări pentru cercetarea pământului, aducerea unei jertfe de mulţumire şi că această jertfă a fost acceptată, dându-se asigurarea că nu va mai fi un alt potop.

În descrierea potopului de către Berosus apar cam aceleaşi lucruri. Iată o parte din relatarea lui:

„În timpul domniei lui Xisutros, al zecelea împărat al Babilonului, a fost un mare potop. Înainte de a veni potopul, zeul Cronos a apărut regelui în vis şi l-a înştiinţat că pe ziua a 15-a a lunii Daisios, toţi oamenii vor pieri prin potop. El i-a spus… să-şi facă o corabie şi să intre în ea cu familia sa, cu prietenii săi cei mai dragi, să depoziteze în corabie provizii de mâncare şi băutură, să determine animale sălbatice, păsări şi patrupede, să intre… Xisutros a ascultat şi a clădit o corabie… A adunat tot ce i s-a poruncit şi s-a îmbarcat cu soţia, cu copiii şi cu prietenii săi cei mai intimi. Potopul a venit”.

Şi în această descriere, corabia s-a oprit pe un munte în Armenia, el a dat drumul la păsări şi a adus jertfă de mulţumire.

Ziarul „Buffalo Courier Express” a descris cum o expediţie recentă a lui Dana şi Ginger, într-o regiune neexplorată din Mexic, au găsit o veche descriere Mayaa potopului. Unele detalii ale acestei istorisiri, ce era cunoscută de vechile triburi de băştinaşi ai Americii Centrale, sunt puţin fantastice, totuşi elementele de bază sunt comune cu cele biblice: că a fost un potop care a acoperit tot pământul; că potopul a nimicit oamenii şi vieţuitoarele; că un om cu familia sa a fost salvat într-o corabie, împreună cu animale şi păsări; că la sfârşitul potopului s-a dat drumul la păsări şi chiar nici frunza de măslin nu a fost omisă.

Povestiri despre potop s-au găsit la vechii locuitori ai Sudanului, Africa, la indigenii din Alaska, din Hawaii din Groenlanda, din Sumatra, Borneo, Polinezia, Micronezia, Melanezia, Noua Guinee, la tribul Batac, la chinezi, la indieni, la egipteni şi la greci.

Apoi potopul se constată din termenii folosiţi în precizarea timpului. Istoricul antic Berosus şi scrierile cuneiforme pomenesc de 10 monarhi, care au trăit „Înainte de potop”, deci se afirmă că a existat potopul.

Cercetătorii Bibliei fac legătură între aceşti 10 monarhi şi cap.5 din Geneza, unde sunt înşiraţi cei 10 patriarhi de la Adam la Noe.

Ceva mai mult, Berosus susţine că scrisul a fost inventat nu după potop ci înainte de potop. Pe o tăbliţă cu scriere cuneiformă se păstrează relatarea cu privire la un împărat, care avea mare plăcere să citească scrierile rămase „dinaintea potopului”. Împăratul Asurbanipal, care a înfiinţat vestita bibliotecă de la Ninive, aminteşte de „inscripţiile din timpul dinaintea potopului”.

Deci, termenii „Înainte de potop”, „scrieri dinaintea potopului”, „inscripţii din timpul dinaintea potopului” găsiţi pe tăbliţele dezgropate de arheologie, dovedesc că a fost potopul.

Ceea ce spune Biblia e confirmat şi de săpăturile făcute de arheologi în solul pământului. Descoperiri deosebit de interesante şi izbitoare, cu mare câştig pentru adevărul Bibliei, au fost făcute în anul 1929, când trei echipe de savanţi în arheologie au făcut săpături în Mesopotamia. Materialul documentar scos la suprafaţă stabileşte că în trecutul îndepărtat, un mare potop de ape a îngropat toată civilizaţia. S-au descoperit sute de scule şi obiecte cu o vechime de circa trei mii de ani înainte de împăratul Dariu.

O expediţie arheologică condusă de Sir C.Leonard Woolley a făcut săpături la vechea cetate Ur în Caldeea, la vreo 18 km depărtare de locul unde se crede că a fost grădina Eden. După ce au coborât cu săpăturile la peste 20 m adâncime, au dat peste un strat de noroi aluvial. Acest strat e de aproape trei metri grosime. În stratul acesta nu s-a găsit nici o urmă de civilizaţie. Până la el s-au găsit cioburi, unelte, obiecte, la fel şi sub el, dar nimic în el. Dr. Woolley, examinând vestigiile civilizaţiei găsite sub depozitul de noroi aluvial, care erau cu totul deosebite de cele de deasupra acestui strat, a exclamat: „Trebuie să fi fost o dezlănţuire năpraznică, grozavă şi definitivă, care a rupt continuarea istoriei anterioare”.

Altă expediţie a făcut săpături la cetatea Fara. Aceasta era sub conducerea lui Dr. E.Schmidt de la Universitatea din Pennsylvania. Cetatea Fara este la vreo 75 km mai la nord pe valea Eufratului. Se presupune că aici a trăit Noe şi şi-a făcut corabia. Expediţia lui Dr. Schmidt la fel a găsit stratul de noroi aluvial, care era compus dintr-o amestecătură de pământ galben şi nisip. Sub strat s-au găsit cărbuni de lemn şi cenuşă, vase decorate artistic, schelete, sigilii cilindrice, unelte de casă, toate având aparenţa că populaţia lovită pe neaşteptate de o mare catastrofă, „a fugit grăbită în dezordine, părăsind case şi toate cele aparţinătoare”.

Cealaltă echipă de arheologi sub conducerea prof.Dr. S.Langdon de la Universitatea din Oxford a făcut săpături la cetatea Chiş, vreo 150 km în sus pe Eufrat. Şi aici s-a găsit stratul de noroi aluvial în grosime de 1,65 m fără nici un fel de obiecte. Astfel, hârleţul şi lopata au dat grai pământului, care mărturiseşte că a existat potopul.

În legătură cu potopul, ing.Theodor Thaut, cercetător ştiinţific la Institutul de Fizică Atomică al Academiei R.S.România, într-un documentar intitulat „Potopul: mit şi ipoteză ştiinţifică” spune: „…şi totuşi potopul biblic a existat. Este vorba nu atât de un „potop” (termenul e incorect, ci de o catastrofă ce a cuprins, la vremea aceea, aproape întreaga suprafaţă terestră; un cataclism cu cutremure şi erupţii vulcanice, cu inundaţii, cu deplasarea uscatului, cu mişcări ale continentelor şi scufundarea unor întregi regiuni ale globului”.

„Numărul argumentelor ştiinţifice, care confirmă potopul biblic, începând cu mitologia comparată şi terminând cu metodele moderne, nucleare, de măsurare a vârstelor diferitelor vestigii ce susţin teza, este din ce în ce mai mare”.

„În ce priveşte faptul în sine, (eliberat fireşte de aura mitului) s-ar părea că nu mai există suspiciuni”.

După ce face o analiză a mitologiei comparate, continuă: „Argumentele ştiinţifice care susţin ideea „potopului” pot fi dispuse în mai multe grupe. Una din acestea îl constitue domeniul ştiinţelor exacte: climatologia, hidrografia şi arheologia”.

Deci, ceea ce veacuri de-a rândul a fost tăgăduit de unii, în numele ştiinţei, cu scopul de a compromite Biblia, de a arăta că e o carte cu minciuni ce nu pot fi crezute, azi este confirmat ca adevăr, de ştiinţele exacte ale secolului al douăzecilea.

Biblia este stânca neclintită de la malul mării. Cu cât este mai lovită de valuri, cu atât devine mai sclipitoare în bătaia soarelui. Cu cât unii luptă împotriva ei, cu atât adevărul ei străluceşte mai mult.

Arheologia depune mărturie că potopul a existat, deci Biblia este adevărată.

2. Nimicirea Sodomei

Un alt text din Biblie de care scepticii au râs şi şi-au bătut joc, este cel din Geneza 19:12-29, care descrie nimicirea Sodomei şi a Gomorei, împreună cu alte două cetăţi, din pricina păcătoşeniei. Nimicirea afost prin pucioasă şi foc, iar soţia lui Lot, care n-a ascultat de porunca Domnului, ci s-a uitat înapoi, a fost prefăcută într-un stâlp de sare.

Unora li se părea prea de tot această relatare. Cu toate că acest text şi-a primit adeverirea din gura Domnului Isus (Luca 17:28,29,32), pentru ei n-a avut mare importanţă. Dar iată că descoperirile arheologice au înăbuşit sarcasmul lor.

În anul 1928, Dr. Kyle a condus o expediţie arheologică la locul vechilor cetăţi Sodoma şi Gomora. Regiunea este situată lângă Marea Moartă. Făcând săpături au descoperit un zăcământ de sare. Stratul de sare se întinde pe o lungime de 10 km şi are o grosime în unele locuri de 50 cm. Deasupra stratului de sare este un strat de pucioasă. De notat e că toată partea locului are zăcăminte de asfalt, de smoală la suprafaţă. În Geneza 14:10 citim: „Valea Sidim era acoperită cu fântâni de smoală”. Valea Sidim era în partea de sud a Mării Moarte, mai jos de peninsula Lisan, parte acoperită azi de apele mării.

Arheologul Howard F.Vos spune: „E clar că un belşug de material combustibil era în jurul cetăţilor din câmpie. Şi nu există motive de îndoială cu privire la relatarea din Geneza despre foc, fum gros şi ploaia de pucioasă, probabil ca un rezultat al unei explozii, care a aruncat în aer materialul inflamabil şi l-a aprins. Fie că un fulger a atins această regiune şi a aprins-o provocând explozii, fie că un cutremur a creat o reacţie în lanţ.” Având în vedere că zona era bogată în păcură, smoală şi sulf, nu a fost nici o greutate ca Dumnezeu s-o nimicească prin foc.

O altă mărturie despre nimicirea Sodomei e o tăbliţă scrisă în acadiană, descoperită de arheologi. Ea sună astfel: „Din mijlocul adâncimii cerului s-a pogorât furtuna; din mijlocul tăriei se ivi pedeapsa meritată. Sabia fulgerului a tocat pământul ca pe nişte iarbă. În cele patru vânturi, vâlvăia fulgerul, asemenea focului, distrugând totul. El a lovit pe oameni în oraşele lor, a nimicit trupurile lor. În oraş şi în ţară s-a instaurat jalea. Pe cel liber şi pe rob l-a lovit el deopotrivă. El a umplut pământul de durere; în cer şi pe pământ a bântuit el asemenea unei grozave furtuni şi totul a fost făcut scrum”.

Istoricul evreu Iosif Flaviu, în cartea sa „Războaiele iudaice” spune: „Provincia din preajma lacului Sodomei era cândva o ţară binecuvântată prin rodnicia sa şi se împodobea cu multe oraşe, dar acum este cu totul arsă. Se spune că pentru nelegiuirile locuitorilor ei, a fost distrusă de fulger. Chiar şi până azi se pot vedea unele rămăşiţe ale focului ceresc şi urmele a cinci oraşe. Până şi în fructe se arată cenuşa: după exterior şi culoare, ele par adevărate fructe, dar îndată ce le sfărâmi cu mâna, ele se prefac în cenuşă”. Flaviu face aluzie la aşa numitul „măr al Sodomei”, care pe din afară e ca merele, dar miezul e ca un fel de cenuşă.

Istoricul Tacitus la fel confirmă nimicirea descrisă în Biblie. El zice: „Şesul vecin cu Marea Moartă, cândva roditor şi populat cu oraşe mari, a fost nimicit prin fulger, urmele căruia se vede pe pământul ars, azi cu totul neroditor”.

La fel şi geograful Strabo pomeneşte nimicirea Sodomei în lucrarea sa „Geografia” XVII, 2, 44.

Pe vremea lui Iosif Flaviu ruinele nu erau acoperite de apă. Pe vremea stăpânirii romane, un drum trecea din apus înspre răsărit, pe la sudul Mării Moarte pe unde e peninsula Lisan, deci aproape pe la jumătatea ei. Cu vremea apele au crescut şi au acoperit partea de teren dinspre sud. În 1960, Dr. Ralph E.Baney în urma unor cercetări care au durat trei luni, a anunţat că a identificat Sodoma şi Gomora cu rămăşiţele lor sub apele din partea de sud a Mării Moarte”.

Aceste confirmări arată că Biblia este adevărată.

3. Împărăţia hetiţilor

Multă vreme împărăţia hetiţilor a constituit pricină de aprinse discuţii şi controverse. Biblia vorbeşte despre „fiii lui Het”, ei fiind proprietarii peşterii Macpela pe care o cumpără Avram spre a îngropa pe Sara (Geneza 23:3). În Geneza 26:34 ni se spune că Esau s-a căsătorit cu una din „fetele lui Het”. Chiar şi mai târziu avem menţiuni despre acest popor. În armata lui David găsim pe Ahimelec Hetitul şi pe Urie Hetitul. În 1 împăraţi 10:29 ni se spune că Solomon făcea comerţ aducând cai din Egipt „pentru toţi împăraţii hetiţilor”. Deci, poporul era mare şi avea mai mulţi împăraţi. Pe vremea lui Elisei, când sirienii au despresurat Samaria şi au fugit, au zis: „Împăratul lui Israel a tocmit împotriva noastră pe împăraţii hetiţilor”.

Cum în manualele de istorie antică, înainte nu se pomenea nimic despre hetiţi, foarte mulţi necredincioşi râdeau de Biblie că vorbeşte despre un popor care n-a existat şi încă afirmă că avea mai mulţi împăraţi. Împotriva acestora nu aveai cu ce te apăra. Ei afirmau sus şi tare că Biblia nu e adevărată.

În secolul trecut, arheologia a descoperit câteva scrieri asiriene şi câteva scrieri hieroglifice aparţinătoare dinastiei a optsprezecea a Egiptului, precum şi tăbliţele de la Tel-el-Amarna, care pomenesc despre hetiţi.

Tel-el-Amarna e o localitate la aproape 160 mile sud de Cairo. Înainte se numea Aketaton şi a fost capitala Egiptului pe vremea lui Amenhotep IV, care a domnit între anii 1387-1366 î.d.Cr. Aici în 1887, în mod întâmplător, o ţărancă a descoperit 300 tăbliţe cu scriere cuneiformă în limba acadiană, reprezentând corespondenţa diplomatică dintre regii hetiţi şi canaaniţi, care erau tributari Egiptului şi faraonilor. Documentele reflectează condiţiile existente în Palestina, pe vremea cuceririi Canaanului de către evrei sub Iosua.

Cercetări arheologice cu privire la hetiţi au fost făcute între anii 1820-1830, dar fără rezultate. Misionarul William Wright din Damasc şi orientalistul A.H.Sayce au fost primii care, cu ajutorul monumentelor risipite, au reuşit să dea o imagine slabă a acestui popor. Lucrarea lui Wright intitulată „Imperiul hetiţilor” a apărut în 1884.

Săpăturile arheologice făcute sub îndrumarea germanului Hugo Winckler în anii 1906-1907, lângă localitatea numită azi Bogaz-Koi, la răsărit de Ankara, în Turcia asiatică, au scos la suprafaţă ruinele marelui oraş Hattuşaş, fosta capitală a hetiţilor. Aici au dat şi peste arhiva imperială cu vreo 20.000 documente cuneiforme. Dar miile de texte erau într-o limbă necunoscută şi nu puteau fi înţelese. După multă muncă, doi savanţi au reuşit să descifreze acest scris. Unul era elveţian E. Forrer, celalalt ceh, B. Hrozny.

Datorită acestor documente, astăzi se ştie că împărăţia hetiţilor se întindea în regiunea de nord a Siriei. Prin sec. al XVII-lea î.d.Cr. pornesc o serie de războaie şi ajung până înspre Mesopotamia. Ocupă chiar Babilonul prin 1650 şi îl jefuesc. Culmea puterii o ating sub împăratul lor Suppiluliuma, 1388-1347 î.d.Cr. , când forţează chiar pe Egipteni să se retragă din Siria.

Din documente ştim că împărăţia hetiţilor avea în fruntea sa pe marele împărat, iar sub el erau regi mai mici peste provincii. Deci, Biblia avea dreptate când vorbea la plural de „regii hetiţilor”. Dărâmăturile hetiţilor mărturisesc că Biblia e adevărată.

4. Avram nomadul

Multă vreme criticii Bibliei s-au poticnit în Avram, omul care se muta cu cortul din loc în loc. Ei spuneau că Avram nu este un personaj istoric, ci doar mitologic. Deci, toate relatările despre el nu sunt adevărate, ci legende ticluite de mintea omenească. Ei susţineau că nivelul de viaţă şi civilizaţie redat în Biblie în legătură cu viaţa lui Avram, era mult mai ridicat decât cel real în acea vreme. Avram călătoreşte din Ur la Haran, de la Haran la Hebron în Canaan. Aici face afaceri cu hetiţii, face tratate cu filistenii, formează alianţe militare cu amoriţii, se luptă cu împăraţii din îndepărtatul Şinear şi Elam, este întâmpinat de împăratul Salemului, călătoreşte în Egipt, toate acestea arată un nivel mai înalt de civilizaţie decât cel din epoca patriarhală. Afirmând că Avram este o persoană legendară, concluzia logică urmează, că Biblia nu este adevărată. Se poate? Cine are dreptate: Biblia sau criticii? Vrem să cunoaştem adevărul. Dar cum îl putem afla? Recurgem la arheologie şi-i cerem să ne spună ea cum stau lucrurile. Şi ea ne spune. Sapa şi lopata au scos adevărul la suprafaţă şi în legătură cu viaţa lui Avram.

În conformitate cu Geneza 11, Avram s-a născut în cetatea Ur din Caldeea. Aici şi-a petrecut copilăria şi tinereţea până după căsătorie. Deşi Urul a fost oraş de seamă, el a dispărut din istorie, după Cir, adică prin secolul al VI-lea î.d.Cr. , ca rezultat al schimbării albiei fluviului Eufrat. Nu s-a mai ştiut nici locul unde a fost.

În 1854 J.E.Taylor a făcut săpături arheologice la Tell Muquyyar, 150 mile nord-vest de Golful Persic şi a descoperit vechea cetate Ur. În 1918, H.R.Hall, sub auspiciile Muzeului Britanic, a făcut săpături la Ur. Între anii 1922-1934, eforturi comune au fost depuse de Muzeul Britanic şi Muzeul Universităţii din Filadelfia, cu echipe de cercetători sub conducerea vestitului arheolog Sir Leonard Woolley. Cele mai spectaculare descoperiri au fost făcute în mormintele împărăteşti. Sir Woolley a trasat istoria cetăţii Ur de la cel de-al patrulea mileniu înainte de Cr. până către anul 300 î.d.Cr.

Aceste săpături au scos la lumină că cetatea Ur avea o civilizaţie foarte avansată. Templele, palatele, casele şi mormintele dezgropate arată că, cu 2500 de ani î.d.Cr. , ei aveau instrumente muzicale, aveau bijuterii, felurite unelte, căruţe şi animale de povară, arme de aramă. Cunoşteau prelucrarea metalelor, a pietrelor preţioase; făceau comerţ cu aramă, pe care o aduceau din munţii Anatoliei, cu aur, cu fildeş, cu anumite pietre şi cu lemn. Aveau unele fabrici sau ateliere unde produceau textile, metale şi bunuri de consum. Din fericire pentru arheologie, cei din Ur întocmeau documente pentru toate tranzacţiile lor. Astfel s-au găsit facturi sau scrisori de trăsură, acte de împrumuturi, contracte, sentinţe judecătoreşti, dări de seamă, jurnale de casă, precum şi lecţii de şcoală. Educaţia a atins un înalt nivel de dezvoltare. Se cunoştea tabla înmulţirii şi a împărţirii, extragerea rădăcinii pătrate şi a cubului şi se făceau exerciţii de geometrie. Casele erau cu două etaje şi aveau câte 10 până la 20 de camere.

Sir Woolley spune: „Conţinutul mormintelor ilustrează o stare foarte înaltă de dezvoltare a societăţii de tip urban, a societăţii în care arhitectul era familiar, cu toate principiile de bază ale construcţiei cunoscute nouă azi… meşteşugarii în metal posedau o cunoştinţă a metalurgiei şi o dibăcie tehnică căreia puţini îi puteau rivaliza; negustorii îşi purtau mărfurile până departe şi ţineau evidenţe scrise de tranzacţiile lor; armata era bine organizată şi biruitoare; agricultura era prosperă şi marea bogăţie a dat loc luxului… şi cum s-a demonstrat deja… această civilizaţie avea vechime de mai multe secole”.

Astfel aceste descoperiri arheologice, au spulberat obiecţiile criticilor. Avram nu e o persoană legendară, ci istorică. El a crescut în mijlocul unei civilizaţii avansate. În trăirea ca nomad, el aplică totuşi cunoştinţele care şi le însuşise la Ur. A preferat să trăiască în corturi, „mărturisind prin aceasta că e străin şi călător pe pământ”. Discordanţa dintre cort şi civilizaţie a dispărut cu ajutorul târnăcopului şi a hârleţului. Ştiinţa şi-a spus cuvântul. Biblia a spus adevărul despre Avram.

5. Iosif în Egipt

Nici relatarea biblică cu privire la Iosif în Egipt nu a fost crezută de mintea ascuţită a criticilor. Şi aceasta, cu atât mai mult că numele lui Iosif nu e pomenit în scrierile egiptene.

Biblia ne spune că Iosif, fiind vândut de fraţii săi, negustorii ismaeliţi l-au dus în Egipt. Ajuns ca sclav în casa lui Potifar, datorită comportării sale şi binecuvântării lui Dumnezeu, stăpânul îl face şef peste toţi ceialalţi sclavi din casa sa. Fiindcă nu consimte să trăiască în adulter cu stăpâna, e aruncat în închisoare.

Arheologia recunoaşte că asemenea cazuri s-au petrecut în Egipt. Soţia lui Potifar nu a fost singură în felul acesta. Povestirile egiptene arată multe cazuri asemănătoare. Unul similar e redat într-un document arheologic ce poartă denumirea „Istoria celor doi fraţi”. Asemănarea e atât de remarcabilă, încât crezi că e exact acelaş caz.

Biblia spune că Iosif în închisoare s-a întâlnit cu „mai marele paharnicilor” şi cu „mai marele pitarilor” lui Faraon; că mai marele paharnicilor visase că înaintea lui era o viţă cu trei mlădiţe, pe care erau struguri, că paharul lui Faraon era în mâna lui şi că a luat struguri pe care i-a stors şi a dat paharul lui Faraon.

Criticii au râs zicând: „Nu vedeţi că nu se potriveşte? Cine storcea strugurii chiar în faţa faraonului? Datoria lui era să aducă paharul cu băutură, nu să stoarcă acolo strugurii”.

Dacă întrebăm arheologia, ea ne dă lumină şi asupra acestui caz. Egiptologii au constatat exactitatea obiceiurilor din Egipt cu cele relatate în Geneza cap. 45-50. Profesorul Yahuda, care a făcut un studiu special al acestor asemănări din literatura egipteană şi Biblie, le consemnează în două lucrări: „The language of the Pentateuh în its Relation to Egyptian” apărută la Londra în 1933 şi „The Accuracy of the Bible” (Exactitatea Bibliei), apărută tot la Londra în 1934. În Egipt era titlul de „căpetenie a străjerilor”, rang pe care îl avea Potifar. La fel era „mai marele paharnicilor” şi „mai marele pitarilor”.

Apoi inscripţiile egiptene spun că mustul era băutura preferată a faraonilor din acea epocă, iar paharnicul trebuia să stoarcă strugurii nu într-un vas, ci direct în pahar înaintea lui Faraon. S-au găsit chiar şi anumite scene desenate pe mai multe pietre de mormânt, care îl arată pe paharnic storcând mustul înaintea lui Faraon, deci exact cum spune Biblia.

În Geneza 41:14 citim că „Iosif s-a ras”. Inscripţiile egiptene spun că nu era îngăduit să te prezinţi în faţa Faraonului nebărbierit. Amănuntul e mic, dar de mare importanţă.

Biblia spune că în urma explicării visurilor lui Faraon, Iosif a fost ridicat la cea mai înaltă treaptă. Arheologia confirmă că în Egipt, visurilor li se dădea mare importanţă. Între scrierile egiptene s-a găsit un papirus care spune: „Un străin a fost ridicat la rangul cel mai înalt în Egipt”. Cei mai mulţi cercetători susţin că relatarea e făcută cu privire la Iosif. În colecţia M.Allemant este un inel de iaspis negru, gravat cu un şarpe înaripat şi două semne semitice; pe partea opusă este o inscripţie evreiască. Datează din vremea hicşoşilor. Se susţine că ar fi inelul lui Iosif.

Biblia vorbeşte despre cei şapte ani de foamete din Egipt. O inscripţie descoperită de arheologi menţionează foametea de şapte ani. La fel în mormântul El Kab este o inscripţie a guvernatorului Baba, care se crede că însuşi faraonul Apepi III, domnitorul din timpul lui Iosif, a poruncit să fie scrisă: „Am adunat grâu, ca prieten al Dumnezeului secerişului, după ce fusesem foarte băgător de seama la timpul semănatului. Şi acum în timpul foametei, care durează de mai mulţi ani, eu împărţesc grâu prin oraş, fiecărui lovit de foamete”. Bingsch susţine că este vorba de foametea pomenită în Geneza. La fel crede şi profesorul Kittel. Iar în 1947, mai multe reviste anunţau o nouă descoperire arheologică în Egipt. S-a găsit un templu pe a cărui lespezi erau menţionaţi cei şapte ani de foamete din Egipt şi se spune că s-a datorat lipsei de inundaţii a Nilului.

Biblia spune că Iosif şi-a adus fraţii cu familiile şi pe bătrânul Iacov în Egipt, aşezându-i în ţinutul Goşen. Denumirea semitică a unor oraşe din Egipt ca: Sucot, Baal-Ţefon, Migdol, Zilu, confirmă această aşezare. Un papirus, cam fragmentat, are înscris un raport al grănicerilor de prin anul 1210, care au permis unor semiţi să treacă frontiera în Egipt. El spune: „Am permis tranzitul unor beduini din Edom prin fortăreaţa Merneptah… În Teku spre lacurile de la Pitom din Merneptah… ca să-şi susţină viaţa lor şi a turmelor în domeniul lui Faraon, bunul soare al oricărei ţări.” Ceva care ilustrează acelaş adevăr este o sculptură pe mormântul lui Khnumhotep la Beni Hasan. Acesta a fost un dregător sub Senworset al II-lea. Scena reprezintă un grup de imigranţi semiţi coborând în Egipt, sub conducerea „Şeicului ţinuturilor de sus, Ibşe”. Atât numele cât şi feţele îi arată ca semiţi.

În Geneza 50:2 citim că la moartea lui Iacov, Iosif a poruncit doctorilor lui să îmbalsămeze pe tatăl său. Arheologia adevereşte că lucrul acesta se practica în Egipt.

Toate aceste date arheologice mărturisesc că istoria lui Iosif este reală, deci Biblia e adevărată.

Totuşi unora le vine greu să o creadă. Mai ales ridicarea în rang a lui Iosif şi aşezarea evreilor în ţinutul Goşen, cea mai mănoasă regiune din Egipt, le pare absurdă. Dar trebuie ţinut cont de realitatea istorică. Egiptul în această perioadă era condus de dinastia hicşoşilor, a regilor păstori. Ei nu erau de rasă hamită ca egiptenii, ci erau semiţi, care au pus mâna pe tronul Egiptului. Cei şase monarhi care au condus pe rând Egiptul au purtat nume egiptene. Conform analelor egiptene, ei au venit din răsărit sub Salatis, primul lor rege, şi au cucerit Memfisul, supunând Egiptul. Singura dare de seama detailată despre ei, este un pasaj dat de Iosif Flaviu dintr-o lucrare a lui Maneto, scriitor antic, lucrare pierdută azi. Ei vorbeau limba semită, ca şi evreii, aveau fizionomia feţei ca ei şi se ocupau cu creşterea oilor. Din această cauză, egiptenii urau păstorii (Geneza 46:34). Numai cine nu cunoaşte istoria se poticneşte. Biblia este adevărată.

6. Hurianii sau horiţii

Biblia vorbeşte despre horiţi. Prima pomenire a acestui popor o găsim în Geneza 14:6, unde ni se spune că au fost bătuţi de Chedorlaomer şi împăraţii aliaţi cu el. După Geneza 36:20 şi mai ales după 1 Cronici 1:38, la simpla privire, ar părea că horiţii se trag din Esau, dar ei au fost vechii locuitori ai Seirului unde s-a aşezat Esau, iar mai târziu, urmaşii lui au izgonit pe horiţi (Deuteronom 2:12,22).

Câteva mii de ani nu s-a ştiut nimic despre acest popor. Istoria nu vorbea nimic despre ei. Mulţi au râs de Biblie şi spuneau că vorbeşte de popoare care n-au existat, de hetiţi, de horiţi.

În secolul nostru, arheologia a confirmat şi acest adevăr al Bibliei. Între anii 1925-1931, Şcoala Americană de Cercetări Orientale din Bagdad, împreună cu Universitatea Harvard au făcut săpături într-un deal la Yoghlan Tepe, vreo 150 mile nord de Bagdad. Aici au dat peste cetatea Nuzi, care a fost locuită de vechii horiţi sau huriani. Înainte de horiţi, cetatea se numea Gasur şi a fost locuită de subariani. Aici au fost descoperite mii de texte scrise pe tăbliţe cu scriere cuneiformă. Tăbliţele de la Nuzi ne arată că horiţii nu erau semiţi. Ei apar la orizontul istoriei cam pe la anul 2400 î.d.Cr. Din regiunea de sud a Caucazului, ei au migrat în părţile de nord-est a Mesopotamiei. Alte tăbliţe cu texte horite au fost dezgropate la Arrapka, modernul Kirkuk, la vreo nouă mile la est. Toate aceste tăbliţe nu numai că arată existenţa poporului hurian, dar aruncă o lumină deosebită asupra vieţii patriarhale descrisă în Geneza. Ele vorbesc despre posibilitatea de a face pe un sclav moştenitorul averii, cum zicea Avram despre Eliezer; arată că în contractul de căsătorie pe lângă mireasă se dădea şi o sclavă, cum a dat Laban (Geneza 29:24,29); precizează posibilitatea vinderii dreptului de întâi născut, cum făcuse Esau; explică că necunoscuţii „terafimi” erau un fel de zeităţi mici ale familiei, de mărimea bibelourilor de azi; stabilesc că soţia avea dreptul de soră şi că în anumite împrejurări era numită aşa, cum spusese Avram despre Sara. Documentele de la Nuzi sunt de o deosebită valoare pentru confirmarea adevărului biblic.

7. Scrisorile de la Mari şi amoriţii

Un alt popor necunoscut de care vorbea Biblia au fost amoriţii. Săpăturile făcute de Andre Parrot sub auspiciile Muzeului Luvru începute în 1933, întrerupte din cauza războiului şi continuate între 1951-1956, la cetatea Mari, modernul Tell-el-Hariri, pe Eufrat, au scos la lumină temple, statui, palatul regal cu 300 de camere precum şi biblioteca regală compusă din vreo douăzeci mii de tăbliţe. Ele sunt scrisori ale împăraţilor, corespondenţa diplomatică şi cronici. Documentele sunt scrise în vechiul dialect babilonean.

Palatul regal de la Mari, contemporan cu prima dinastie a Babilonului, a fost de o mărime împunătoare. Sala tronului cu specimene de pictură rară, apartamentele împăratului, birourile administrative, şcoala scribilor, toate sunt o minunăţie. E considerat cel mai bine păstrat dintre toate palatele din Orientul mijlociu. Palatul a fost clădit de amoriţi.

Descoperirea arheologică de la Mari, are o deosebită valoare pentru cercetătorul Bibliei. Denumirea „Habiru” (evreul) pe care o avem în Biblie în legătură cu Avram (Geneza 14:13), se întâlneşte frecvent în scrisorile de la Mari. Numele lui Nahor (Geneza 24:10) e menţionat mai de multe ori în aceste scrisori. El era bine cunoscut împăratului. Documentele precizează că împăratul Samşi-Adad I al Asiriei, 1748-1716 î.d.Cr. era contemporan cu împăratul Hamurabi al Marelui Babilon, al cărui cod de legi s-a descoperit la Susa în 1901. Datorită acestor scrisori s-a stabilit că Hamurabi e Amrafel din Geneza 14:1, rezolvându-se astfel o veche enigmă. Descoperirea de la Mari dă multă lumină asupra vieţii din perioada patriarhală şi asupra istoriei amoriţilor. Astfel acest popor mare de care vorbeşte Biblia, este confirmat de arheologie.

8. Textele feniciene de la Ugarit

O altă descoperire importantă s-a făcut la Ugarit, modernul Raş Samra, din Fenicia de altă dată. Cetatea a fost necunoscută până în 1928, când un ţăran arându-şi holda, a scos cu plugul la suprafaţă anumite antichităţi, la Minet el-Beida. Anul următor, la 2 apr.1929, aici au început excavaţiile sub conducerea lui Claude F.Schäffer. După o lună s-au mutat la Ras, Samra şi la 20 Mai au fost dezgropate primele tăbliţe. Săpăturile au continuat între 1929 şi 1937. Între două mari temple, unul dedicat lui Baal şi altul lui Dagon, s-a descoperit o bibliotecă cu sute de tăbliţe cu texte religioase feniciene. Ele arată o mare asemănare între stilul şi vocabularul fenician şi cel evreesc.

Textele de la Ugarit arată imoralitatea în cultul şi viaţa canaaniţilor. Criticii Bibliei spuneau că nu e adevărată afirmaţia, că din cauza păcătoşeniei mari, popoarele canaanite au fost date spre nimicire. Nelegiuirea amoriţilor care nu şi-a atins vârful pe vremea lui Avraam, arheologia arată că a ajuns la culme spre, sfârşitul perioadei patriarhale. Documentele acestea mărturisesc că Biblia este adevărată, deci Dumnezeu este drept în judecăţile Sale.


 

 

 

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

B. PERIOADA EXODULUI

Multă vreme criticii Bibliei au spus că această parte a Bibliei e prea subiectivă. Fiind scrisă de Moise, cartea Exodul caută să defăimeze pe egipteni, dar că robia nu a fost aşa aspră. Spre a face mai izbitoare dezrobirea lor, Moise a căutat să dea fondului o culoare mai întunecată decât era în realitate.

Faţă de aşa afirmaţii nu aveai cu ce te apăra. Nici o altă scriere nu vorbea nimic despre Israel în Egipt, iar toate semnele văzute pe unele monumente de acolo, erau nepricepute de egipteni şi cu atât mai puţin le pricepeau europenii.

Trebuie să ştiţi că Egiptul a fost un mare tezaur de documente arheologice. Aici sunt ruinele marelui templu de la Karnak, templele şi palatele de la Medina, Luxor, Teba, Memfis, On, cetatea soarelui, Nof, Dendrah, Abu-Simbel. În Egipt au fost marile grânare de la Pitom şi Ramses, marile piramide cu camerile lor tainice, obeliscurile şi sfincşii, mormintele cu inscripţii şi labirintul; aici se găseau tăbliţe scrise şi papirusuri. Dar toate erau mute. Nimeni nu putea descifra cele scrise. Vechii preoţi şi scribii egipteni au murit şi au dus cu ei în groapă taina acestui scris. Scrierea hieroglifă era scrierea ideografică sacră şi oarecum oficială a vechilor egipteni. Ea este compusă din figuri desenate. Propriu zis nu se scria, ci se desena. Prin mileniul al treilea a apărut scrierea hieraică. Ea folosea semne care semănau pentru câtva cu figura. Era un fel de simplificare a hieroglifelor. Ea a fost folosită mai ales în documentele comerciale. Scrierea demotică a apărut prin secolul al VIII-lea î.d.Cr. Ea este mult mai simplificată şi se scria cursiv, dar aproape că nu mai seamănă cu hieroglifa. Toate aceste trei feluri au încetat prin secolul al V-lea d.Cr.

În 1798, Napoleon Bonaparte, în dorinţa de noi cuceriri, a pornit spre Egipt. Deşi acea campanie s-a încheiat cu un eşec militar, pentru arheologie ea a adus o biruinţă deosebită.

În 1799, inginerul Bonssard în timp ce făcea nişte săpături la gurile Nilului, aproape de Rosetta, a dat peste o piatră curioasă. Ziarul „Courier de l’Egypte” din 15 sept.1799, anunţa această descoperire: „În cursul lucrărilor de fortificare pe care cetăţeanul d’Hautpoul, comandant de batalion de pionier, le-a intreprins pe actualul Fort Julien… s-a găsit sub dărâmături o piatră de granit negru, foarte dur, cu o granulaţie extrem de fină… Una din feţe este lustruită şi poartă trei inscripţii, separate net unele de altele prin câte un rând gol”.

„Prima, cea de sus, este scrisă în hieroglifă. Ea cuprinde 14 rânduri, dar o parte din inscripţie lipseşte, un colţ al pietrei fiind rupt. A doua, cea de la mijloc, se crede că este scrisă în siriană, aceasta numără 32 de rânduri. A treia, ultima, este grecească. Ea constă din 54 de rânduri, săpate foarte clar, care s-au păstrat, ca şi celelalte de deasupra, extrem de bine.

„Generalul Menon a pus să se traducă în parte inscripţia grecească… ea oferă cheia descifrării hieroglifelor”.

Descifrarea lor însă nu s-a făcut până în 1822, când Francois Champolion a reuşit să găsească taina acestui scris. Piatra din Rozetă cu inscripţiile respective a fost ridicată de preoţii egipteni adunaţi la Memfis în anul 195 î.d.Cr. , în care îl lăudau pe Ptolemeu Filopater, care pusese în funcţie canalele Egiptului. Făceau aceasta căci le iertase anumite dări cultice.

De la data descifrării hieroglifelor, Egiptul a început să-şi aducă tributul său Bibliei. Documentele sale au căpătat grai şi au început să mărturisească că Biblia este adevărată.

Secolul al XIX-lea a fost un secol de mari descoperiri în ale arheologiei. Cetăţi, care până atunci au zăcut veacuri de-a rândul sub nisipul vremii, au fost scoase la lumină. Şi cioburile pământului s-au ridicat să astupe gura criticilor răuvoitori.

Au fost găsite scrieri pe granit, scrieri pe alabastru, pe lemn, pe argilă, pe papirus. S-au descoperit inscripţii pe pereţii templelor, pe ale palatelor dezgropate, pe monumente, pe statui, pe lespezi, pe suluri, pe cilindrii şi chiar pe cărămizile din ziduri. În mod direct sau indirect, ele atestă adevărul Bibliei.

1. Asuprirea în Egipt

În Exodul 1:8 citim: „Peste Egipt s-a ridicat un nou înpărat, care nu cunoscuse pe Iosif,” iar în v.11 „Şi au pus peste ei isprăvnicei ca să-i asuprească prin munci grele”.

Împăraţii hicşoşi au stăpânit Egiptul între secolele XVIII şi XVI. Ei au dat două dinastii: pe a XV-a şi a XVI-a. Ei au avut capitala la Avaris. Egiptul de sus, înspre izvoarele Nilului, era condus de prinţi egipteni, care au fost tributari hicşoşilor. Ei aveau capitala la Teba. Unul dintre aceştia, Kamose s-a răsculat împotriva lui Apopi al III-lea şi a cucerit Egiptul, lăsându-i doar capitala Avaris. Urmaşul lui Kamose, Ahmose I, întemeietorul dinastiei a XVIII i-a izgonit pe hicşoşi din Egipt. Această dinastie era hamită şi ura pe semiţi. Ea avea ca moto: „Egiptul pentru egipteni”. Duşmănia împotriva hicşoşilor s-a răsfrânt asupra evreilor care au primit favoruri de la hicşoşi şi asupra tuturor străinilor.

Că în Egipt s-a ajuns la grea suferinţă sub noua dinastie, se constată dintr-o descriere a lui Eber. El spune: „Sub un sicomor stufos, un vânzător de ale mâncării, de băuturi spirtoase şi de afide pentru răcorirea apei, şi-a aşezat masa sa şi alăturea cu ea o ceată de barcagii şi vizitii, răcneau şi se ciorovăiau pentru ceva. Marinarii stăteau lungiţi pe bordul vapoarelor şi pe maluri la umbra palmierilor. Alţii, sub razele dogoritoare ale soarelui, de care se apărau acoperindu-şi faţa cu o parte de pânzătură, care le slujea drept haină. Pe alăturea treceau arestaţii şi sclavii, arşi de soare, negrii, încovoiaţi sub sarcinile grele pe care trebuiau să le ducă la destinaţie: în temple pentru jertfe sau la negustorii de diferite mărfuri. Pietrarii cărau bucăţi de piatră aduse din pietrăriile Kenu sau Suan, dirijându-le pe taluzi de lemn spre locul unde urma să se construiască un nou templu sau un nou palat. Lucrătorii udau cu apă tălpigile, ca să nu se aprindă prin frecare sub greul pietroaielor. Toţi aceşti lucrători erau mânaţi cu cravaşa de către isprăvnicei şi cântau cântecele lor de muncă grea. Dar glasul lor suna a apăsare şi răguşit. Abia în timpul repausului, când se strânseseră cu toţii, se mai însufleţiră puţin.

Roiuri dese de muşte câineşti, urmăreau aceste grupe suferinde de muncitori, car,e cu o răbdare apatică şi apăsătoare, suportau atât înţepăturile muştelor cât şi loviturile supraveghetorilor”.

În Biblie se spune că evreii au fost supuşi la munci grele de facerea cărămizilor şi că aveau o anumită normă pe care trebuiau să o îndeplinească. Arheologia confirmă aceasta. Pe un alt document denumit „Papirus Anastasius” se spune aşa:

„Doisprezece pietrari, afară de oamenii care se ocupau cu facerea cărămizilor în oraşele lor, au fost aduşi aici să lucreze la zidirea caselor. Să facă fiecare din ei, numărul hotărât de cărămizi, în fiecare zi. Ei nu trebuiau să slăbească munca la casa nouă. Pentru aceasta, eu mă supun poruncii date mie de stăpânul meu”.

Se pare că documentul aparţine unui ispravnic pus să supravegheze. Peste Israel supraveghiau nu numai ispravnicii egipteni, ci şi logofeţi evrei. Ca să-i stăpânească mai bine, Faraon corupe pe unii dintre evrei şi îi numeşte logofeţi peste fraţii lor. Ce dureros e să vezi cum pentru bani, oamenii devin unelte împotriva fraţilor lor! După ce nu li s-a mai dat paie pentru cărămizi şi astfel nu s-a putut face norma stabilită, logofeţii aceştia au ajuns să fie bătuţi şi ei. Aşa citim în Exod 5:14-18: „Au bătut chiar pe logofeţii copiilor lui Israel, puşi peste ei de isprăvniceii lui Faraon. „Pentru ce”, li se zicea, „n-aţi isprăvit ieri şi azi, ca mai înainte, numărul de cărămizi care vă fusese hotărât?”

Munca de facerea cărămizilor era grea şi neîndeplinirea normei atrăgea bătaia celui în cauză şi uneori şi a logofătului evreu, ca acesta să fie mai fără milă şi să-i forţeze pe cei daţi în grija sa la muncă. Pe un monument de la Adel Curah se vede o scenă cu cărămidari la locul de muncă. Unii rup pământul, alţii aduc apă, alţii frământă, alţii pun în forme, iar alţii răstoarnă formele. Tabloul arată şi doi isprăvnicei. Unul cu o cravaşă în mână, aplică lovituri pe spinarea goală a unui cărămidar. În Egipt fiind cald, muncitorii nu purtau cămăşi. Celălalt isprăvnicel sau logofătul şade pe un pietroi, cu toiagul lui ameninţător, împotriva oricui nu-şi face norma.

În Exod 1:13.14 ni se spune: „Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp; şi în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă, erau fără nici un pic de milă”. Biblia vorbeşte despre aceste munci forţate, iar documentele arheologiei confirmă că ele existau şi arată că se purtau fără milă.

Un tablou din Benhatan arată o altă scenă de pedepsire. Un muncitor, care nu lucrase cum trebuia şi cât trebuia, e întins cu faţa la pământ, alţi doi îl ţin de mâni şi unul de picioare, iar isprăvnicelul îi brăzdează spatele cu lovituri.

Se pare că cel care a asuprit mai crunt pe Israel a fost faraonul Ramses al II-lea. E bine de ştiut că la egipteni, ca şi mai târziu la babiloneni, cărămizile purtau pecetea împăratului. În Muzeul Britanic se găsesc patru cărămizi cu pecetea lui Tutmes al III-lea şi câteva cu a lui Ramses al II-lea.

De fapt, cele mai multe clădiri au fost făcute sub Ramses al II-lea. De la el se găsesc cele mai multe cărămizi. El clădise cetăţile Pitom şi Ramses. Aceste cetăţi au fost căutate de arheologi şi au fost dezgropate. Ceva curios, s-a constatat că un mare număr de cărămizi nu mai aveau paie, mai ales la cetatea Pitom. Deci, cărămizi fără paie, aşa cum spune Biblia. Câteva din acestea se găsesc la Muzeul Britanic înregistrate sub nr.60-20. Ele poartă sigiliul lui Ramses. El a fost un împărat care şi-a depus străduinţele pentru construcţii. El a zidit palate, temple, magazii; a construit canale şi a ridicat obeliscuri. Din 32 obeliscuri câte au fost găsite în Egipt, 21 au fost făcute de Ramses II. Din 8 temple clădite în Teba, 7 au fost construite în întregime sau parţial de Ramses. El a domnit între anii 1290-1224 î.d.Cr. Cetăţile Pitom şi Ramses au fost cetăţi magazii sau hambare.

Săpăturile efectuate la Tel-el-Mascuta în anul 1883 sub supravegherea arheologului Eduard Nevin au descoperit cetatea Pitom din Goşen. Dezgroparea ei confirmă că a fost clădită de Ramses al II-lea, că avea magazii mari cu ziduri groase de doi metri şi jumătate până la trei metri, că o parte din cărămizi erau cu paie, iar altă parte fără paie. Deci relatarea biblică este adevărată.

2. Moise

Sub domnia hicşoşilor, evrei au dus-o bine, s-au îmbogăţit şi s-au înmulţit nespus de mult. După alungarea lor, noul Faraon dă ordine moaşelor să omoare copii de parte bărbătească ai evreilor. Cum aceasta nu a dat rezultatele dorite, Faraon porunceşte evreilor săşi arunce în râu toţi copiii ce se vor naşte, lăsând în viaţă doar fetele. Parcă nu ajungea jalea adusă asupra lui Israel prin muncile grele, ci a trebuit ca şi femeile să-şi aibă partea lor de jale.

Pe un document se află înscris un imn de biruinţă închinat faraonului Menefta, în care se spune că „nu a lăsat nici o sămânţă în Israel”. Menţiunea e în rândul al doilea de jos. Aceasta e cea mai veche menţiune în documentele străine despre Israel.

În familia lui Amram şi Iochebed s-a născut un fiu. Era drăguţ la înfăţişare şi n-au vrut să-l omoare. Mama se dovedeşte eroină. E mai de grabă gata să calce porunca împăratului decât să-şi arunce odrasla în râu. Ea l-a păstrat ascuns trei luni. Scriitorul către Evrei ne destăinuieşte că a făcut aceasta prin credinţă. După trei luni, fiindcă nu-l mai putea ţine ascuns, a făcut un sicriaş de papură, l-a uns cu lut şi smoală, a pus copilaşul în el şi l-a aşezat între trestiile râului, în locul unde avea obiceiul să se scalde fiica lui Faraon. Când aceasta vine la râu, aude plânsul copilaşului, porunceşte uneia din servitoare să-l aducă şi îl ia să-l crească ca fiu al ei. Nu se vede aici mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu? Oamenii nu pricep multe, dar El îşi îndeplineşte planurile Lui.

După Maneto, Moise s-a născut la Heliopolis, aproximativ prin 1520 î.d.Cr. Întrebarea care se ridică în mintea noastră este: Cine a fost această fiică a lui Faraon? Moise, căci el scrie Exodul, nu ne dă amănunte. Întrebăm arheologia dacă are vreun document care să ne lămurească, şi ea ne spune că are.

În dinastia a XIX a fost un faraon Tutmes I. Omul acesta a avut ca întâi născut, de la prima soţie, o fiică. De la a doua soţie a avut doi băieţi. Legile Egiptului cereau că dacă primul născut e fiică, să se căsătorească cu fratele vitreg, astfel ei să fie împărat şi ea împărăteasă. Aşa s-a făcut şi în cazul acesta. Hatshepsut s-a căsătorit cu Tutmes II, care după moartea tatălui a luat domnia, dar n-a trăit multă vreme şi a murit. Fiica lui Faraon a fost o femeie energică. Din trăsăturile ei, care se păstrează redate pe bustul ei ce se găseşte într-un muzeu, se constată că avea trăsături asemănătoare cu ale grecilor. Ea a fost o femeie foarte înţeleaptă şi a condus treburile Egiptului timp de 20 de ani.

Ea a ridicat două obeliscuri. Prin inscripţiile de pe ele, ea proslăveşte lucrările tatălui ei, Tutmes I. Ele au fost ridicate la Teba. Unul din obeliscuri a fost făcut bucăţi, celălalt există. E înalt de vreo 30 metri şi este tăiat din stâncă, o singură bucată. Se susţine că este cel mai frumos obelisc de pe faţa pământului. E înscris cu hieroglife şi cu scene. Meşterii au început să-l lucreze în al 15-lea an al domniei ei şi a fost isprăvit în anui al 17-lea. Pe acest obelisc sunt înscrise şi o parte din faptele ei. Ea se intitulează „Femeia împărat”, „Împărăteasa Egiptului de sus şi de jos,” precum şi „Fiica lui Faraon”. Deci, denumirea pe care o găsim în Biblie „Fiica lui Faraon”, o găsim şi pe obeliscul din Teba.

Pentru ca să aibă mai multă autoritate, ea purta haine bărbăteşti şi chiar o barbă din perucă. O mare parte din cercetători susţin că ea l-a crescut pe Moise, că fiind prea bine cunoscută, nu a fost necesar să-i dea numele.

Biblia spune că „Moise a învăţat toată înţelepciunea Egiptului” (Faptele apostolilor 7:22). Arheologia vine şi confirmă că Egiptul avea universităţi de seamă. Una din ele a fost Universitatea din On. On sau Heliopolis cum se mai numea, era cetatea soarelui sau a zeului Ra, situată la nord-est, cam vreo 16 km de la Cairo. Aici a fost şi Iosif ca sclav la Potifar. Unii sunt de părere că în anumite ramuri ale ştiinţei, nici studenţii de azi nu învaţă ce au învăţat studenţii de atunci ai Egiptului. Lopuhin, un scriitor religios rus, spune că universitatea aceasta a fost „Oxfordul Egiptului”.

După o descriere a geografului Strabo (63 î.d.Cr. – 21 d.Cr.), ştim că la On era un mare centru al zeului Ra, zeul soare, că spre poarta mare era o alee de sfincşi, deasupra porţii fluturau steaguri roşii şi albastre; că atât înaintea porţii, cât şi îndărătul ei, pe două rânduri erau chipuri de piatră a razelor soarelui. Se mai aflau obeliscuri şi un izvor sfânt. El a fost la Heliopolis în anul 24 î.d.Cr.

Stiinţele care se studiau erau multe şi felurite. De exemplu: istoria, geografia, medicina, chimia, geometria, matematicile, astronomia, dreptul, etc. În medicină.erau destul de avansaţi, ştiau chiar să înlocuiască anumite mădulare cu proteze. Apoi preparatele lor de îmbălsămare au rămas neîntrecute. Nici ştiinţa noastră de astăzi nu poate face ce au făcut ei. La fel se studia literatura şi compoziţia. La Teba era o bibliotecă cu 20.000 volume. Pe o inscripţie se aflau cuvintele: „Pentru vindecarea sufletului”. Astfel că nu e de mirare că Moise s-a priceput să compună cele cinci cărţi cu proză şi poezie. Iar tăbliţele de la Tel-el-Amarna arată că prinţii din vremea lui Moise cunoşteau scrierea hieroglifă, cuneiforma acadiană şi cuneiforma ugaritică, care e aproape identică cu ebraica.

3. Ieşirea dân Egipt

Descrierea ieşirii din Egipt făcută de Moise în „Exodul”, a fost atacată vehement de mulţi critici. Aceasta fiindcă cronicile egiptene nu vorbesc nimic despre exodul lui Israel. După cum am mai pomenit însă, Egiptul nu are o istorie a lui. Singura lucrare istorică de care avem cunoştinţă a fost „Egiptica” scrisă pe la anul 240 î.d.Cr. de preotul Maneto, dar care este pierdută. Anumite citate din ea au fost păstrate în lucrările altor scriitori, precum şi o listă a treizeci dinastii de împăraţi. Deşi anumite nume şi cifre au fost copiate greşit, ea a fost documentul de bază care a slujit la refacerea istoriei Egiptului. Celelalte amănunte pentru recostituirea istoriei au fost culese din „Geografia Universală” a lui Strabo, din „Istoria Naturală” a lui Pliniu cel Bătrân, din tratatul de geografie a lui Ptolomeu şi din inscripţiile dezgropate de arheologie. Toate aceste inscripţii laudă isprăvile faraonilor şi nu redau înfrângerile lor. Exodul a fost o înfrângere pentru egipteni, un popor s-a eliberat din robia lor, aşa că era natural să nu fie înscris pe monumentele lor.

E Biblia adevărată? Din moment ce nu avem o istorie a Egiptului care să confirme exodul, cum putem verifica cele spuse de Moise? Şi în privinţa aceasta ne adresăm arheologiei să ne lămurească. Din tezaurul vechii civilizaţii a Egiptului, ea deţine anumite documente ce ne pot da o lumină oarecare.

Fapt cunoscut şi precis este că Israel a fost în Egipt. Tot atât de cunoscut şi precis e şi faptul că Israel a ieşit din Egipt. Doar felul cum a ieşit este pus în discuţie. Enciclopedia Britanică spune în privinţa aceasta: „Rezultatul general al cercetărilor ştiinţifice privitoare la faptele materiale ale exodului este dublu. În primul rând se stabileşte evenimentul; totul confirmă raportul biblic, că într-adevăr a fost o scăpare a lui Israel din Egipt. În al doilea rând, rezultatul ne duce la concluzia că acest eveniment a fost mai puţin important în vechiul Orient apropiat, locul unde s-a petrecut, decât pare că implică relatarea biblică”.

Eu nu caut să apreciez importanţa ieşirii, ci să analizez dacă relatarea ieşirii, dată de Moise, este adevărată sau nu. În Exod 7-12, ni se spune că Faraon nu a vrut să dea voie lui Israel să plece şi prin 10 plăgi, Dumnezeu a forţat pe Faraon să îngăduie plecarea lor. Criticii de obicei fiind necredincioşi, resping minunea, iar cele zece plăgi fiind minuni, nu sunt gata să le accepte. Totuşi să stăm puţin şi să analizăm spre a vedea dacă s-au putut petrece aşa minuni.

Prima plagă a fost prefacerea apei în sânge (Exod 7:19-25). Pentru oamenii de ştiinţă de azi, aceasta nu este ceva inexplicabil. Ei au analizat chiar şi zăpada roşie şi i-au găsit explicaţia. Nilul a mai fost roşu şi altă dată. Partea de sus a râului e numită Nilul Alb, apoi la Kartum, primeşte apele Nilului Albastru, iar de la sud-est primeşte apele râului Atbara. De la Nilul Albastru, curge printre nişte pământuri fine roşii la Sennaar şi cu cât apele sunt mai umflate, cu atât rup mai mult pământ şi sunt mai roşii. Relatarea lui Moise nu e absurdă. Ehrenberg, după minuţioase cercetări microscopice, susţine că a fost nu numai o schimbare a culorii, ci şi a compoziţiei chimice, determinată de plante criptogamice şi infuzorii, ceea ce a cauzat moartea peştilor. Fenomenul a fost natural. Minunea constă în aceea că a fost săvârşit la cuvântul lui Dumnezeu prin Moise. Prin această plagă, Dumnezeu loveşte în zeitatea lor principală, în Osiris, căci egiptenii considerau Nilul ca o personificare a lui Osiris.

A doua plagă au fost broaştele (Exod 8:1-15). Că asupra Egiptului au mai fost năvăliri de broaşte, se constată din faptul că aveau pe zeiţa Hekt căreia se rugau să fie feriţi de ele. Zeiţa era reprezentată cu cap de broască. Dar în cazul acesta, ea s-a dovedit neputincioasă. Pieirea deodată a broaştelor, ca şi apariţia lor, se face la termenul hotărât de Moise. Aici e minunea. Moartea şi putrefacţia lor rapidă, oamenii de ştiinţă susţin că s-ar fi datorat unei infecţii cauzate de bacilus antracis.

A treia plagă au fost păduchii. Ei erau consideraţi necuraţi. Ei au întinat şi pe preoţi şi chiar boul Apis, socotit sfânt de egipteni.

A patra plagă a fost musca câinească. Egiptul a mai fost atacat de roiuri mari de muşte. De aceea şiau făcut zeii-muşte care să-i apere. Dar zeii-muşte nu pot opri această plagă, nici nu pot să o înlăture.

Plaga a cincea, ciuma vitelor, a şasea vărsatul negru, a şaptea piatra şi focul şi a opta lăcustele au nenorocit economia Egiptului. Zeii care trebuiau să asigure belşugul, s-au arătat nevrednici, n-au putut împiedeca urgiile lui Iehova. Persoane de specialitate afirmă că ciuma vitelor ar fi fost provocată de bacilus antracis cu care au fost infectate păşunile prin moartea broaştelor, căci textul din Exod 9:3, face precizarea că plaga va atinge vitele de pe câmp. Belşugul mare de ploi care a determinat revărsarea Nilului, a creat în Etiopia şi Sudan condiţii pentru dezvoltarea roiurilor dense de lăcuste, care au apărut prin luna martie. În Egipt, lăcustele nu constitue un miracol. Faptul că au fost anunţate şi că în noaptea aceea a suflat vântul de răsărit, care a adus lăcustele, aşa cum spusese Moise, aceasta constitue minunea. Zeul Hapi n-a adus belşugul, ci ruina.

Plaga a şasea a fost vărsatul negru. El a atins pe oameni. Se susţine că ar fi fost provocat de microbi purtaţi de musca câinească de la plaga a patra. Pielea corpului se umplea de băşici usturătoare. Pliniu cel Bătrân vorbeşte despre boli de piele specifice Egiptului.

Plaga a noua a fost întunericul de trei zile. Ea a fost împotriva lui Ra, zeul soarelui. Trei zile a fost întuneric gros. Nu e vorba de o eclipsă de soare aşa de lungă, ceea ce pare imposibil de crezut pentru mulţi. Fenomenul a fost determinat de kamsin, o furtună de praf. În urma marilor inundaţii, care au adus un praf fin de pământ roşu, prin luna martie se ivesc furtuni ce ridică în văzduh acest praf. Atunci aerul devine gros şi întunecă soarele, totul se face beznă. Durata fenomenului relatată în Exodul e cea mai lungă cunoscută. Descrierea acestei plăgi nu este absurdă. Astfel de întunecimi s-au mai întâmplat în Egipt. Documentele arată groaza ce cuprinde îndeosebi pe călătorii prin deşert când kamsinul sau simunul începe să ridice praful şi nisipul pustiei. Atunci toţi stau în locurile lor, exact cum spune Biblia. Numai cine nu cunoaşte aceste anomalii ale climei Egiptului, râde de descrierea lui Moise, dar prin aceasta îşi dovedeşte ignoranţa sa. Adevărul rămâne în picioare.

Plaga a zecea a fost moartea întâilor născuţi. Ea a adus jalea asupra egiptenilor şi bucuria eliberării pentru copiii lui Israel. Chiar primul născut a lui Faraon a fost lovit de îngerul morţii. Un document arheologic spune că Menefta, şi-a pierdut fiul în vârstă de 18 ani. Lucrul acesta este notat pe un mormânt la Tanis, pe care cercetătorul Brugsch îl pune în legătură cu lovirea întâilor născuţi ai Egiptului, iar adevăratul mormânt al său se află neterminat la Teba.

Câteva tăbliţe găsite la Ghebal, reprezintă grupul regal, iar inscripţia dedesubt spune: „Moştenitorul tronului întregii ţări, scribul împărătesc, şeful soldaţilor, marele fiu… preaiubitul fiu al lui Menefta a murit”. Mulţi cercetători biblici susţin că Menefta a fost faraonul de pe vremea ieşirii lui Israel din Egipt.

Toate cele zece plăgi au fost folosite de Dumnezeu spre umilirea Egiptului şi eliberarea lui Israel din robie. Prin faptul că fiecare plagă a fost anunţată mai dinainte, a convins pe Faraon că Dumnezeu este Stăpânul fenomenelor naturii şi l-a obligat să dea voie lui Israel să plece. Vestea despre aceste plăgi s-a răspândit şi la alte popoare. Filistenii zic mai târziu: „Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor Dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie” (1 Samuel 4:8).

E Biblia adevărată? Documentele arheologice arată că e adevărată.


 

 

 

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

C. PERIOADA CUCERIRII CANAANULUI

După ieşirea din Egipt şi trecerea Mării Roşii, copiii lui Israel s-au îndreptat spre Canaan, „ţara în care curge lapte şi miere”. Denumirea aceasta pomenită des în Biblie, se găseşte şi la vechi scriitori egipteni. Ea este folosită în povestea lui Sinuhe, călătorul, datată pe la 1900 î.d.Cr. şi în descrierea campaniilor lui Faraon Pepi I, pe la 2350 î.d.Cr. Documentele arheologice care vorbesc despre această perioadă sunt multie. Din ele vom alege câteva care înlătură unele critici mai importante aduse Bibliei.

1. Spre ţara promisă

Încă înainte de a intra în Canaan, Biblia spune că Israel a ajuns să aibă un cod de legi scrise. Mulţi critici care au studiat aceste legi, au susţinut că nu se poate ca aceste legi să fi fost pe vremea lui Moise, ci doar mult mai târziu, însă scriitorul le-a pus pe seama lui Moise, ca poporul să le preţuiască mai mult. Ei îşi fundamentau această susţinere pe faptul că Israel a fost un popor înapoiat, o adunătură de sclavi, incapabili de formularea unor aşa legi; iar pe de altă parte, atât fondul cât şi forma unor aşa legi aparţin chiar la alte popoare perioadei împăraţilor lui Israel.

Da, e adevărat că Israel a fost un popor de sclavi, aceasta însă din cauza că duşmanii i-au înjosit la această treaptă. În scurgerea istoriei s-au văzut prinţi care au fost puşi să tragă la galere şi generali care au fost ciobani la oi. Nu întotdeauna slujba pe care o face cineva poate servi drept criteriu de stabilire a culturii lui. Apoi, ei n-au ţinut seama că Moise a învăţat „toată înţelepciunea Egiptului”. Ba mai mult, el afirmă că le-a primit de la Dumnezeu. Oare a fost imposibil ca El să dea aşa legi pe vremea aceea?

Săpăturile arheologice făcute între anii 1929-1937 la Ras Shamra pe coasta Siriei în dreptul Ciprului au scos la lumină un cod de legi civile şi religioase ale fenicienilor, scrise în ugarită cu vreo sută de ani înainte de cucerirea Canaanului”. Un alt cod de legi cu vreo patru sute de ani mai vechi, a fost găsit în săpăturile de la Suza în 1901 de către Jacques de Morgan. Era faimosul cod de legi al lui Hamurabi. Astfel, obiecţia criticilor a fost spulberată.

Biblia spune că Israel a avut un chivot pe care l-au făcut în pustie şi când porneau la luptă duceau şi chivotul cu ei. Diodorus ne spune că aşa făceau şi fenicienii.

În Numeri 20:17; 21:22 şi Deuteronom 2:27 se vorbeşte despre „drumul împărătesc”, pe care voiau să-l folosească în trecere prin ţara amoriţilor. Astăzi se ştie că a existat un aşa drum. Era o şosea ce făcea legătură între Egipt, Etiopia şi alte ţări din Africa, cu împărăţia hitiţilor, a asirienilor şi a babilonieilor. Şoseaua trecea pe la răsăritul Mării Moarte, prin Iordania spre Damasc. Anumite săpături făcute au scos la suprafaţă mai multe fortăreţe din Epoca Bronzului, care erau înşiruite pe această şosea. Aceasta arată că drumul exista prin anul 2000 î.d.Cr. deci, cu mult înainte de Moise.

2. Primele cuceriri

În Numeri 13:28-29 ni se spune de către cele 12 iscoade, că ţara Canaan era locuită de mai multe popoare. Documentele din Palestina de pe acea vreme, poartă în înscripţiile lor nume de persoane, care ne dau o idee generală, de originea etnică felurită a acestor persoane. Şi azi, în multe cazuri, numele îţi sugerează naţionalitatea persoanei respective. Astfel Popescu ştii că e roman, Castalini e italian, Schmidt e german, Iuhasz e maghiar, Rubinstein e evreu. Tot aşa numele din inscripţii confirmă, că Palestina era locuită de mai multe popoare.

În Iosua 6 ne este descrisă cucerirea Ierihonului. Săpăturile arheologice făcute aici au constatat că era una din cele mai vechi cetăţi. Un turn de piatră, cu scări interioare şi cu case de jur-âmprejur, verificate cu ajutorul carbonului 14, arată o vechime de 7000 de ani î.d.Cr. Săpăturile prof. John Garstang între 1930-1936 au arătat că Ierihonul a fost dărâmat şi reconstruit în mai multe rânduri. El le-a dat denumiri alfabetice. Astfel până la anul 3000, el a numit-o cetatea A., care a fost dărâmată. Cetatea B. a fost clădită la 2500 şi a fost distrusă în anul 1700. Cetatea C. a fost mai mare decât cele anterioare, a avut palate frumoase şi a fost împrejmuită cu un zid de piatră. Ea a fost distrusă prin anul 1500. Cetatea D. a fost reconstruită prin anul 1500. Palatele au fost reclădite. Cetatea era apărată de ziduri duble făcute din cărămidă. Zidul interior era la o distanţă de 5 m de celălalt, avea o grosime de 4 m şi o înăţime de 10 m. Suprafaţa era mai mică, doar vreo şase acri, aproximativ 25.000 mp. Din această cauză, au ajuns să folosească şi spaţiul dintre ziduri, clădind şi acolo case. Aşa se explică coborârea celor două iscoade peste zid din casa lui Rahav (Iosua 2:15). Zidurile cetăţii D. poartă armele unei distrugeri violente. Zidul exterior s-a prăbuşit spre interior acoperind casele dintre ziduri. Cenuşa, cărămizi arse înroşite, precum şi lemne arse, arată că cetatea a fost dărâmată şi arsă cu foc, aşa cum spune în Iosua 6:24. Cetatea a fost reclădită pe la 860 î.d.Cr.

Wolf Schneider în cartea sa „Omniprezentul Babilon”, ce se află tradusă şi în limba romană, spune că „de la săpăturile efectuate acolo în 1956, Ierihonul este considerat cea mai veche aşezare de tip orăşenesc din lume”. În ce priveşte posibilitatea ca acele ziduri să fie dărâmate fără mână omenească, autorul susţine că Iosua a avut cutremurul ca aliat. El zice: „Cum de s-au surpat zidurile Ierihonului ne-o spune Werner Keller în cartea sa „Und die Bibel hat doch recht” („Biblia are totuşi dreptate”): „Din cauza unui cutremur de pământ, fenomen frecvent în împrejurimile Mării Moarte… Ceea ce au găsit arheologii referitor la catastrofa naturală care i-a venit în ajutor lui Iosua, ca şi la faptele acestuia din urmă, sunt pietre crăpate, dărâmături de ziduri înnegrite, lemn carbonizat şi moloz”.

Săpături făcute la Betel, Debir, Lachiş şi Haţor, arată că şi aceste cetăţi au fost arse pe aceeaşi vreme. Un alt amănunt interesant este secarea Iordanului, care a avut loc când poporul a trecut pentru cucerirea Ierihonului. Iosua primise porunca de trecere a Iordanului, din partea Domnului, cu prevestirea că apele de sus se vor opri şi că poporul va putea trece. Şi aşa s-a întâmplat. Textul spune: „Poporul a ieşit din corturi ca să treacă Iordanul… Când preoţii, care duceau chivotul, au ajuns la Iordan, şi când li s-au muiat picioarele în marginea apei – căci Iordanul se varsă peste malurile sale în tot timpul secerişului – apele care se pogoară de sus s-au oprit, iar cele ce se pogorau spre marea câmpiei, care este Marea Sărată, s-au scurs de tot. Poporul a trecut în faţa Ierihonului”. (Iosua 3:14-16). Toţi necredincioşii au râs de această relatare şi spuneau că este imposibil să creadă aşa ceva. Aceasta însă din pricina lipsei de cunoştinţă. În istorie se cunosc încă alte trei cazuri când Iordanul s-a oprit. În unele locuri patul albiei Iordanului se îngustează între 30 şi 45 metri. Unele cutremure de pământ cauzează alunecări de teren, care blochează cursul râului. Aceasta după confluenţa cu râul Iabboc. În noaptea precedentă lui 8 dec.1267, apele Iordanului au fost blocate timp de 16 ore. Alt caz similar s-a petrecut în 1906 şi în 1927, când apele au fost oprite 21 ore şi jumătate. Deci cele relatate de Iosua nu sunt o poveste, ci o realitate.

3. Aşezarea în Canaan

Săpăturile arheologice făcute în Palestina, arată că cele mai multe cetăţi au fost arse în aceeaşi perioadă, ceea ce coincide cu ocuparea ţării de către evrei. Câteva, între care Meghido şi Betşan, arată că au fost stăpânite de canaaniţi până ceva mai târziu. Dar şi aceasta nu tăgădueşte, ci confirmă adevărul Bibliei arătat în cartea Judecători cap.1:21-36, căci Israel n-a izgonit pe toţi canaaniţii la ocuparea Canaanului.

Canaaniţii aveau o civilizaţie mult mai înaintată decât a evreilor. Lucrul acesta se vede desluşit cu ocazia săpăturilor arheologice. Arhitectura canaanită a fost mult avansată. Dezgropările făcute la Meghido, Betşan şi Salmona, în partea de nord, arată o stare înfloritoare, aveau chiar palate bogat ornamentate. Casele clădite de evrei au fost rudimentare, sărace. Cele două nivele de culturi sunt foarte distincte. Lucrul este explicabil, căci Israel era un popor abia scăpat din sclavie. Totuşi lipsa de cultură nu a împiedecat pe Dumnezeu să le dea Ţara promisă. Documentele dezgropate la Ras Şamra, arată viaţa religioasă, zeii şi zeiţele, templele, ritualurile, imnurile religioase, precum şi prostituţia, stricăciunea mare de la temple. Chiar imediat după moartea lui Iosua, pe vremea judecătorilor, Israel fusese atras de cultul Baalilor (Judecători 2:11-13).

Templul lui Baal Berit, scos la suprafaţă cu ocazia săpăturilor la Sihem, confirmă istoria lui Abimelec, fiul lui Ghedeon (Judecători 9:4). Evidenţele arată că el exista pe vremea judecătorilor. Era o construcţie masivă de vreo 25 m pe 21 m, împrejmuit de un zid de vreo 5 m grosime.

Alte informaţii folositoare, ne sunt date de săpăturile de la Ghibea. Ruinele dezgropate, pot fi văzute la vreo 10 km nord de Ierusalim. Ele demonstrează că vechiul oraş fusese zidit pe sol virgin, prin secolul al XIII-lea î.d.Cr. şi a durat până în secolul următor, când a fost distrus prin foc. Aceasta confirmă cele relatate în Judecători 20:37-40. Cetatea a fost reclădită prin secolul al XI-lea, în zilele lui Saul.

Partea de sud-vest nu a fost cucerită de Israel, ea a rămas în stăpânirea filistenilor. Ei se trag din Casluhimi, fiul lui Miţraim (Egipt), fiul lui Ham (Geneza 10:14). Avraam şi Isaac au avut de-a face cu filistenii. La ieşirea din Egipt, Israel mai bine face un ocol mare decât să dea prin ţara filistenilor (Exod 13:17). Iar când s-au aşezat în Canaan, Iosua evită confruntarea între trupele sale şi cele ale celor cinci domnitori ai filistenilor. Cetăţile lor mai de seamă erau: Gaza, Aşdod, Ascalon, Gat şi Ecron (Iosua 13:2,3). Săpăturile arheologice efectuate în această parte au scos la lumină anumite lucruri, care confirmă cele scrise în Biblie. În Judecători 16:21 ni se spune că Samson a fost „legat cu nişte lanţuri de aramă”. Săpăturile de la Gherar, lângă Gaza şi de la Tell Qasile, lângă Tell Aviv, au dat lumii prilejul să cunoască topitoriile de fier şi aramă ce le aveau filistenii, precum şi atelierele de prelucrare a metalelor. Pe vremea lui Saul, filistenii deţineau monopolul fierului şi a prelucrării lui. „În toată ţara lui Israel nu se găsea nici un fierar… şi fiecare om din Israel se pogora la filisteni ca să-şi ascută fierul plugului, coasa, securea şi sapa” (1 Samuel 13:19,20). Săpăturile au arătat de asemenea, că unele case mari erau clădite în jurul unui mare hol central, care avea stâlpi de sprijinire a etajului şi a acoperişului. Pe aceşti stâlpi îi pomeneşte Biblia în legătură cu moartea lui Samson. „Şi Samson a îmbrăţişat amândoi stâlpii de la mijloc pe care se sprijinea casa, şi s-a rezemat de ei; unul era la dreapta lui şi altul la stânga lui… S-a plecat cu toată puterea şi casa a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era acolo” (Judecători 16:29,30). Deci şi ruinele filistenilor le confirmă Biblia.


 

 

 

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

D. PERIOADA ÎMPĂRAŢILOR

A fost o vreme când aşa numita „Înalta critică germană” a căutat să obiecteze la o seamă de împăraţi pomeniţi în Biblie şi să spună că sunt persoane mitologice, deoarece ei n-au găsit pomenit nicăieri numele acestor împăraţi.

Iov spunea: „Vorbeşte pământului şi te va învăţa.” De aceea chemăm pământul cu minele lui, cu secretele îngropate în pulberea lui, să ne înveţe adevărul, să ne dea dovezi spre convingerea noastră, ca să nu fim necredinciosi, ci credincioşi.

1. Vremea lui Saul

Primul împărat al lui Israel a fost Saul. El şi-a avut reşedinţa la Ghibea lui Beniamin, câţiva kilometri mai la nord de Ierusalim. Căci pe vremea lui Ierusalimul era stăpânit de iebusiţi. În 1922, 1923 şi 1933 o echipă sub conducerea Profesorului W.F.Albright a făcut săpături la Tell el Ful, vreo 5 km nord de Ierusalim. Aici au descoperit citadela lui Saul de la Ghibea. De aici el a condus pe Israel până la moartea sa în lupta cu filistenii.

La Betşan arheologii au dezgropat un mare templu al lui Dagon şi unul al Astarteii. Biblia spune că filistenii au pus armele lui Saul în templul Astarteii la Betşan (1 Samuel 31:10). Ruinele confirmă că era un aşa templu, că Biblia a spus adevărul.

2. Vremea lui David

David a fost al doilea împărat al lui Israel. Încă din tinereţe, el a fost mare cântăreţ la harfă şi compozitor. De la el avem cei mai mulţi psalmi. La fel ni se spune că el a organizat cântul la Casa Domnului, punând la o parte pentru slujba aceasta un număr de 288 corişti şi orchestranţi (1 Cronici 25:1-7).

Criticismul modern a tăgăduit multă vreme lucrul acesta. Ei spuneau că nu se poate ca muzica să fi fost aşa de dezvoltată. Dar cercetările arheologice confirmă relatarea biblică. Muzicienii palestinieni au fost bine cunoscuţi în antichitate, chiar cu mult înainte de David. Ei sunt arătaţi, încă de prin secolul al XIX-lea, pe monumentele din Egipt şi Mesopotamia. Semiţii, când coborau în Egipt, îşi duceau şi instrumentele cu ei. Basorelieful de la Beni Hasan, arată clar lucrul acesta. Iar epica religioasă descoperită la Ras Samra, arată că încă pe la 1400 î.d.Cr. , deci cu aproape 400 de ani înainte de David, la Ugarit, cântăreţii religioşi formau o clasă specială. Astfel, părerea că era imposibil ca la acea dată să fi fost cântăreţi organizaţi în coruri, a fost spulberată.

O altă confirmare arheologică este a iazului de la Gabaon. În 2 Samuel 2:12-16 citim că armata lui David, sub comanda lui Ioab şi cea a lui Işboşet sub comanda lui Abner, s-au întâlnit la iazul din Gabaon, azi El-Jib. În timpul săpăturilor arheologice din 1956, 1957 şi 1959, sub conducerea lui James B.Pritchard din partea Muzeului Universităţii Pennsylvania, s-a descoperit iazul de la Gabaon, la vreo 10 km nord de Ierusalim. Iazul era săpat în stâncă şi avea un diametru de 11,3 m şi o adâncime de 10,8 m. Acest bazin era făcut pentru adunarea apei. Pe fundul bazinului au fost găsite mânere de mari ulcioare, pe care este scrisă inscripţia locului „Gbn” adică Gabaon, căci este ştiut că scrierea evreiască este lipsită de vocale. Iazul era în folosinţă de pe la anul1200 î.d.Cr. Deci, exista pe vremea lui David, aşa cum spune Biblia.

3. Vremea lui Solomon

Descoperirile arheologice în legătură cu perioada domniei lui Solomon sunt remarcabile. Profesorul Albright spune în volumul său că „vremea lui Solomon a fost cu siguranţă cea mai înfloritoare perioadă în istoria Palestinei”.

Fiind o vreme de pace, eforturile au fost depuse în domeniul construcţiilor. Mai de seamă a fost castelul său din pădurea Libanului şi templul de la Ierusalim. Biblia spune că meşterii au fost fenicieni din părţile Tirului. Arhitectura, stâlpii, capitelurile proto-ionice, detaliile, motivele sculptate, toate arată o puternică influenţă feniciană. Arheologii R.S.Lamon şi G.M.Shipton, care au condus excavaţii în Palestina între anii 1925-1939 afirmă: „Această evidenţă se acordă bine cu tipul de construcţie a templului lui Solomon din Ierusalim, cum este descris în 1 împăraţi 7:12”.

O afirmare a Bibliei ce n-a fost crezută de unii, a fost cea cu privire la grajdurile lui Solomon. În 1 împăraţi 4:26 citim: „Solomon avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carăle lui.” El şi-a format o considerabilă forţă de care de război. Iar din 1 împăraţi 10:28,29 ştim că importa cai din Egipt, pentru el şi pentru împăraţii hitiţilor. Săpăturile arheologice efectuate la Meghido, vreo 32 km sud-est de Carmel, azi Tel el-Mutesellim, au dat la iveală grajdurile mari ale lui Solomon. Aici a fost un complex de clădiri cu două rânduri de stâlpi de piatră având între ei un pasaj de trei metri. Alte grajduri asemănătoare au fost găsite şi la Taanac, Haţor, Tel el-Hesi şi Ghezer.

La fel, săpăturile făcute de Nelson Glueck la Tel el Keleifeh, Elatul de azi, au confirmat, că aici Solomon
avea turnătoriile de aramă. Înainte se numea Eţion Gheber.

Tot aici era şi portul pentru flota sa, căci Solomon „avea pe mare corăbii din Tars” (1 împăraţi 10:22). O seamă de bucăţi de parâme dezgropate, precum şi alte indicii, arată că a fost un port mare pe vremea lui Solomon.

4. Fuga lui Ieroboam în Egipt

Cu prilejul unor construcţii la Milo, Solomon a dat supravegherea lucrărilor lui Ieroboam. Într-o zi, ieşind din Ierusalim, a întâlnit pe proorocul Ahia din Silo, îmbrăcat cu o haină nouă. Proorocul şi-a apucat haina şi a rupt-o în douăsprezece bucăţi şi a zis lui Ieroboam: „Ia-ţi zece bucăţi! Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Iată, voi rupe împărăţia din mâna lui Solomon şi-ţi voi da zece seminţii… aceasta pentru că M-au părăsit” (1 împăraţi 11:30-33). Din cauza trăirii nepotrivite a lui Solomon, Dumnezeu hotărăşte ruperea împărăţiei. Solomon caută să pună mâna pe Ieroboam să-l omoare, dar el fuge la împăratul Egiptului şi cere azil politic. El rămâne la Şişac până la moartea lui Solomon. Aceasta spune Biblia.

Pentru unii necredincioşi asta părea de necrezut. Solomon avea de soţie pe fiica lui Faraon, iar Ieroboam fuge de Solomon tocmai la faraon. E posibil aşa ceva?

Documentele arheologice spun că este posibil. Faraonul, care avea fiica căsătorită cu Solomon, a fost detronat de Sişac. Cu el începe o nouă dinastie în ţara Egiptului, dinastia a XXII-a. La acest faraon găseşte adăpost Ieroboam de mânia lui Solomon. Deci, pricina de poticnire este spulberată. Biblia e adevărată.

5. Năvălirea lui Şişac în Palestina

Biblia vorbeşte despre năvălirea lui Şişac în Palestina. La 1 împăraţi 14:25-26 citim: „În al cincilea an al împărăţirii lui Roboam, Şişac, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva Ierusalimului. A luat vistieriile Casei Domnului şi visteriile casei împăratului, a luat tot. A luat toate scuturile de aur pe care le făcuse Solomon”.

Năvălirea lui Şişac în Palestina nu e o poveste, ea este confirmată de documente arheologice. Pe zidul de sud al curţii marelui templu de la Karnak, există un tablou care îl arată pe Şişac. Împăratul e făcut ca un gigant. În mâna stângă ţine capetele unor frânghii, de care sunt legaţi şiruri întregi de prizonieri. Captivii sunt legaţi la gât unul de altul. În mâna dreaptă ţine un toiag. Cel care lucrase tabloul, acoperise partea de jos a corpului fiecărui prizonier cu un scut, pe care a scris ţara de unde este prizonierul.

Datorită acestei sculpturi, astăzi noi ştim că Şişac a cucerit 133 cetăţi, dintre care cele mai însemnate sunt: Gaza, Adulam, Bethoron, Aialon, Ghibeon, Sunem, Iuda-Melec sau Ierusalimul. Templul de la Karnak, în sus pe Nil, adevereşte că Biblia este adevărată. Altă evidenţă arheologică este o stelă frântă a lui Şişac, ce a fost dezgropată la Meghido. Ea indică cucerirea acestei fortăreţe de către Şişac.

6. Evidenţe despre Ahab

Printre alte amănunte despre Ahab, istorisirea biblică spune că şi-a zidit un palat de fildeş (1 împăraţi 22:39). Iar după vreo sută de ani, proorocul Amos prevesteşte surparea. În cap.3:15 zice din partea Domnului: „Voi surpa casele de iarnă şi casele de vară; palatele de fildeş se vor duce.” Aceasta sugerează un lux exorbitant. Un obiect de fildeş este scump, dar un palat de fildeş? Pilda împăratului a fost urmată şi de alţi bogătaşi ai Samariei. Ba, Amos ne spune că şi mobilierul îl aveau de fildeş. În cap.6:4 citim: „Ei se culcă pe paturi de fildeş…

Mulţi au tăgăduit aceste afirmaţii ale Bibliei. Li se păreau prea exagerate. Dar excavaţiile arheologice efectuate la Samaria în anii 1908-1910, de Universitatea Harvard, sub direcţia lui G.A.Reisner, D.G.Lyon şi C.S.Fisher, continuate între anii 1931-1933, tot de Universitatea Harvard, în colaborare cu Universitatea din Ierusalim şi cu Şcoala Britanică de Arheologie din Ierusalim sub direcţia lui J.W.Crowfoot, au scos la suprafaţă palate, cisterne şi fortificaţii de pe vremea lui Ahab. De sub dărâmături, au adus la lumină plăci de fildeş, cu care erau căptuşite aceste palate şi părţi de mobilă. Pe fildeş sunt gravate trestii de papirus, flori de lotus, lei, tauri, sfincşi, zei egipteni, ca Isis şi Horus. Aceasta indică nu numai luxul mare pe vremea lui Ahab, ci şi depărtarea mare de Dumnezeu. Rămăşişele de fildeş scoase de sub dărâmături, confirmă spusele Bibliei.

Apoi numele lui Ahab îl găsim pomenit în analele lui Salmanaser al III-lea, cu privire la bătălia de la Karkar în 853 î.d.Cr. El spune că aici a întâlnit o coaliţie de 12 împăraţi pe care i-a biruit. El dă o listă a forţelor coalizate. Iată un extras din Anale:

„Am plecat din Argana; m-am apropiat de Karkara. Am distrus, am dărâmat şi am ars cu foc Karkara, reşedinţa sa împărătească. Spre a-l ajuta, el a adus 1.200 care de război, 1.200 cavalerişti, 20.000 soldaţi Adad’idri pedestrii din Damasc; 700 care de război; 700 cavalerişti, 10.000 pedeştrii irhuleni din Hamat; 2000 care de război, 10.000 pedeştrii ai lui Ahab israelitul; 500 soldaţi din Que”.

Aceste anale se află pe aşa-numita „Inscripţia Monolită”, ce se găseşte în Muzeul Britanic.

Biblia vorbeşte despre supremaţia lui Israel pe vremea lui Ahab asupra Moabului. În 2 împăraţi 3:4 citim: „Meşa, împăratul Moabului, avea turme mari şi plătea împăratului lui Israel un bir de o sută mii de miei şi de o sută mii de berbeci cu lâna lor”. Iar în 2 împăraţi 1:1 şi 3:5 ni se spune că la moartea lui Ahab, Moab s-a răsculat împotriva lui Israel.

Scepticii ziceau că aceste lucruri le scriu evreii, ca să se laude, dar n-au fost reale. Ei n-au avut o aşa supremaţie. Nu credeau că moabiţii au plătit bir lui Israel. Nimeni nu a putut convinge pe aceşti sceptici că Biblia este adevărată. Nu exista nici o altă dovadă. Iată însă că într-o zi s-a descoperit tocmai mărturia lui Meşa, împăratul Moabului cu privire la adevărul celor relatate în Biblie. Mărturia este înscrisă pe piatra moabită.

În august 1868, F.A.Klein, un misionar german la Ierusalim, a vizitat localitatea Dibon din Moab, cam la vreo 12 mile în răsăritul Mării Moarte. Cetatea Dibon este pomenită în Isaia 15:2. Cu ocazia acestei vizite, misionarul a descoperit o piatră neagră de bazalt având o înălţime de 1,20 m, lăţime vreo 70 cm, iar grosimea de 34 cm. Pe ea se afla o inscripţie scrisă pe 34 rânduri. Fără să-şi dea seama de valoarea inscripţiei, Klein a copiat câteva şire şi a vrut să cumpere piatra pentru muzeul din Berlin. După un an de negocieri, piatra era să fie a autorităţilor germane pentru suma de 400 dolari. Rezidentul francez a trimis să ia pe hârtie o imprimare a inscripţiei de pe piatră şi a oferit localnicilor suma de 1.800 dolari să-i dea lui piatra. În mod natural, văzând că li se oferă o sumă aşa de mare, localnicii au bănuit că piatra are puteri miraculoase. Atunci guvernatorul din Nabulus a pretins-o pentru el. Teama că le-o ia guvernatorul şi ei nu vor primi suma, i-a determinat pe arabi să facă un foc mare sub ea, şi când a fost încinsă, au turnat apă rece peste ea. Aceasta a făcut ca piatra să se spargă în bucăţi, pe care le-au împărţit între ei ca amulete. Spargerea pietrei părea o pierdere ireparabilă pentru ştiinţa arheologiei. După câtva timp, Clermond Ganeau, dragomanul consulatului francez, a reuşit să adune cele mai multe bucăţi din lespedea cu inscripţie. Cu ajutorul hârtiei pe care imprimase inscripţia înainte de sfărâmare, el a reuşit să refacă piatra moabită. Azi ea poate fi văzută în Muzeul Luvru din Paris. Scrierea este ebreo-feniciană. Traducerea inscripţiei a fost făcută de Dr. Ginsburg, M.Ganneau şi profesorul Schlottman. În înscripţie se află numele lui Omri, care a subjugat pe moabiţi. La fel este pomenit şi Ahab, dar nu pe nume, ci îi spune „fiul lui Omri”. După moartea lui Ahab, Meşa n-a mai vrut să plătească tributul. Împăraţii aliaţi ai lui Israel, Iuda şi Edom au pornit să bată Moabul. Moabiţii s-au adunat în cetatea lor Kir-Haraset. Aici Mesa oferă pe zid ca ardere de tot lui Chemoş, zeul Moabului, pe însuşi fiul său. La vederea acestui fapt, Israel părăseşte Moabul. În comemorarea acestei izbăviri, Meşa a ridicat monumentul cunoscut sub numele de „Piatra moabită”. Iată în traducere câteva rânduri care ne interesează:

„1. Eu, Meşa fiul lui Chemoş-Melec, regele Moabului, dibonitul
2. Tatăl meu a domnit treizeci de ani peste Moab şi eu am domnit după tatăl meu.
3. Eu am pregătit acest monument pentru Chemoş la Korka…
4. Fiindcă el m-a mântuit de toţi împăraţii şi mi-a dat biruinţă asupra adversarilor mei.
5. Omri regele lui Israel a umilit pe Moab mulţi ani, căci Chemoş a fost supărat pe ţara sa.
6. Fiul său l-a urmat şi el de asemenea a zis: „Eu voi umili pe Moab.
7. Pe vremea mea a vorbit el (astfel), dar eu am biruit asupra lui şi asupra casei lui”.

În şirurile următoare, Meşa se laudă cu luptele sale şi cu cetăţile pe care le-a reclădit. Piatra Moabită ne spune că Biblia este adevărată, că ei, moabiţii, au fost tributari lui Israel, ba precizează mai jos că au fost umiliţi timp de patruzeci de ani, că Meşa a fost acela care s-a răsculat împotriva lui Israel.

7. Iehu şi Obeliscul Negru

Dinastia lui Omri se termină cu Ioram fiul lui Ahab, care este omorât de Iehu, unul din căpeteniile sale. El primise ungerea de împărat din partea unui trimis al lui Elisei (2 împăraţi 9 şi 10). Astfel el începe o nouă dinastie care va da cinci împăraţi peste Israel între anii 842 şi 745 î.d.Cr.

Iehu este singurul împărat din Israel şi Iuda a cărui pictură o avem astăzi. Salmanaser al III-lea domnea peste Asiria la urcarea pe tron a lui Iehu. Se pare că fără lupte, Iehu a consimţit să plătească tribut Asiriei.

Spre a reda biruinţele celei de a 31 expediţie militară a sa, Salmanaser a ridicat Obeliscul negru la Kala (Nimrud). Obeliscul este tăiat din marmoră neagră. Are o înălţime de 1,89 m, lăţimea celor patru feţe la vârf este de 0,457 m, iar la bază de 0,609 m. Jumătatea de sus are cinci rânduri de scene şi inscripţii. Jumătatea de jos este numai cu inscripţii. În total pe obelisc se află 210 rânduri scrise. Azi el se găseşte în Muzeul Britanic sub nr. 98.

Pe obelisc se pomeneşte despre „Casa lui Omri”. Omri a fost împăratul lui Israel care a zidit Samaria şi chiar ceialalţi succesori pe tronul Samariei, străini de familia lui Omri, sunt numiţi ca fii ai lui Omri. Aşa avem cazul lui Iehu. În scenele de pe obelisc, se zugrăveşte primirea tributului. În rândul al doilea de scene, sunt persoane care poartă tributul şi Iehu plecat în faţa lui Salmanaser, iar inscripţia spune: „Tributul lui Iehu fiul lui Omri, argint, aur, cupe de aur, pahare de aur, ligheane de aur, ulcioare de aur, plumb, un sceptru împărătesc, o suliţă”.
Obeliscul negru a fost găsit de arheologul Sir Henry Layard în anul 1840 la Nimrud.

Tot pe obeliscul negru se mai află pomenit şi numele lui Hazael din Damasc. De fapt împotriva lui venise Salmanaser să lupte în această a 31-a expediţie militară a sa. Această biruinţă a determinat ridicarea obeliscului. Pomenirea lui Hazael ca împărat al Siriei confirmă spusele Bibliei în 2 împăraţi 8:15.

8. Analele lui Tiglat Pileser al III-Iea

Tiglat Pileser al III-lea a domnit în Asiria între anii 745-727 î.d.Cr. El a inaugurat o nouă politică agresivă în Asiria. Domnia lui a fost pe vremea lui Azaria (Ozia) şi Ahazia, împăraţi în Iuda, iar Menahem şi Peca în Israel. Cu ei are de-a face, de aceea numele lor abundă în documentele asiriene. El nu a fost de viţă împărătească, ci probabil un general. În analele sale nu-şi pomeneşte nici tata, nici mama. El a restaurat palatul lui Salmanaser al III-lea la Kalchi. Pe zidurile camerelor a pus plăci de marmoră frumos gravate cu inscripţii, unde sunt descrise luptele sale.

Afară de acestea mai avem analele sale scrise pe tăbliţe de lut, unde sunt relatate campaniile sale militare în ordine geografică. Apoi alte tăbliţe suplimentare conţin liste de ţările cucerite, fără detaliile luptelor.

Tiglat Pileser spune că în al cincilea an al domniei, deci pe la 741 î.d.Cr. , fiind angajat în război în partea de sud a Siriei, a avut de înfruntat o armată puternică sub comanda lui Azaria, împăratul lui Iuda, mare monarh, a cărui oaste se spune în 2 Cronici 26:6-15 că era de 307.500 de oameni.

În anul 738, ca un rezultat al campaniilar sale, analele spun: „Nouăsprezece districte aparţinând Hamatului, împreună cu oraşele din hotarele lor, situate la marea soarelui apune (Marea Mediterană) care în necredincioşia lor s-au revoltat contra lui Azaria, eu le-am realipit la teritoriul ţării lui Asur; ofiţerii mei, guvernatorii mei i-am pus peste ei.” Un aIt fragment dintr-o inscripţie spune:

„În cursul campaniei mele am primit tributul regilor: (Azaria iudeul)”

Tiglat Pileser III înainte s-a numit Pul. Cu acest nume îl găsim înscris şi pe paginile Bibliei. În acelaşi an (738), Tiglat Pileser a atacat şi Palestina. În 2 împăraţi 15:19-20 găsim scris: „Pul, împăratul Asiriei a venit în ţară. Şi Menahem a dat lui Pul o mie de talanţi de argint, ca să-l ajute să-şi întărească domnia. Menahem a ridicat argintul acesta de la toţi cei cu avere din Israel, ca să-l dea împăratului Asiriei; i-a pus să dea fiecare câte cincizeci sicli de argint. Împăratul s-a întors înapoi şi nu s-a oprit atunci în ţară”.

Iar analele lui Tiglat Pileser spun:

„A primit tributul lui Kuştaşpi din Kamuk, a lui Rezon din Damasc, a lui Menahem din Samaria, a lui Hiram din Tir”.

Între anii 734-732, împăratul Reţin al Siriei şi Pecah împărăratul lui Israel, s-au suit împotriva Ierusalimului. Atunci Ahaz a cerut ajutorul lui Tiglat Pileser. Acesta a trimis armatele şi a bătut Damascul, apoi au coborât spre sud au cucerit o seamă de cetăţi din Galileea şi Galaad, iar pe locuitori i-a dus în captivitate. O revoltă pro-asiriană în Samaria condusă de Osea îl răpune pe Pecah (2 împăraţi 15:27-30). Tiglat Pileser însă spune în aqnalele sale:

„Ei l-au răsturnat pe împăratul lor Pecah şi eu am pus în locul lui pe Ozia ca împărat peste ei”. Relatările din anale despre Azaria, despre Menahem, despre Reţin, despre Pecah, despre Ozia, despre Ahazia mărturisesc că Biblia este adevărată.

În 2 împăraţi 15:29 citim: „Pe vremea lui Pecah, împăratul lui Israel, a venit Tiglat Pileser, împăratul Asiriei şi a luat Iionul, Abel-Bet-Maaca, Ianoah, Chedeş, Haţor, Galaad şi Galileea, toată Ţara lui Neftali şi pe locuitori i-a dus în prinsoare în Asiria”.

Evidenţele arheologice despre extinderea stăpânirii lui Tiglat Pileser asupra Palestinei confirmă spusele Bibliei. În anale este menţionat:

„… hotarele Bit-Humriei (adică ale casei lui Omri, Israel)… Întinsa ţară a lui Neftali, în totalitatea ei, le-am adus în hotarele Asiriei”.

9. Documente despre Salmanasar al V-lea

Salmanasar al V-lea este pomenit în 2 împăraţi 17:3; 18:9. El a fost fiul lui Tiglat Pileser al III-lea. Osea împăratul lui Israel, avea de plătit un tribut mare Asiriei, aur în valoare de aproximativ 200.000 dolari şi argint în valoare de 2.000.000 dolari, sume enorme. Din această cauză, a trimis soli la faraonul Egiptului şi i-a cerut sprijinul. Asigurat fiind de sprijin, n-a mai plătit tributul datorat Asiriei. Salmanasar prinzând de veste, în anul 725 a venit cu armatele împotriva Samariei pe care a asediat-o. Împăratul Osea a fost prins se pare în afara cetăţii şi a fost deportat înainte de căderea Samariei. Asediul Samariei a durat trei ani.

De la Salmanasar al V-lea nu avem anale. La fel şi inscripţiile sunt puţine. S-a găsit doar o greutate de cântar cu numele său, o piatră de hotar datată în timpul domniei sale şi listele asiriene eponim, care sunt liste de împăraţii Asiriei cu scurte notiţe în care sunt menţionate campaniile militare conduse de monarhi. Aici a arătată urcarea pe tron a lui Salmanasar al V-lea în anul 727 î.d.Cr. şi se pomeneşte o campanie împotriva unei cetăţi a cărei nume este lipsă, porţiunea fiind spartă. Cronicele babiloniene cu privire la acel an spun că Salmanasar „a frânt cetatea Samarain. Este important de notat că denumirea Samaria din Ezra 4:10, în ebraica se pronunţa „Samrain” ca şi în cronicile babiloniene.

10. Evidenţe despre existenţa lui Sargon

În cartea proorocului Isaia 20:1 ni se pomeneşte cumva în treacăt despre Sargon. „În anul când a venit Tartan la Asdod, trimis de Sargon, împăratul Asiriei să bată Asdodul şi l-a luat”.

Despre Sargon nu se mai pomenea nicăieri nimic. Acest fapt a determinat pe necredincioşi să spună că Sargon n-a existat, ci este un nume mitologic şi că Biblia conţine legende.

Arheologia a venit şi a curmat şi această acuză faţă de Bilie cu privire la Sargon. În anul 1842, săpăturile arheologice au scos la lumină palatul lui Sargon şi apoi în 1872, descoperindu-se biblioteca lui Asurbanipal; au fost găsite şi analele lui Sargon.

Azi ştim că el a existat, că după moartea lui Salmanaser al V-lea în dec.722, el a ocupat tronul Asiriei şi a domnit până în vara anului 705, când a fost asasinat de unul din proprii săi soldaţi. El a stabilit capitala împărăţiei la Khorsabad, câţiva kilometri mai sus de Ninive.

Între anii 1808-1820, un englez numit C.J.Rich, care a trăit o viaţă cam romantică în părţile răsăritului, ca ofiţer, scriitor şi secretar de ambasadă, un aventurier, a poposit la Bagdad. Aici a început să cerceteze cu mare interes mormanele de dărâmături din împrejurimi. A adunat o seamă de cioburi şi bucăţi de tăbliţe cu inscripţii pe care le-a predat Muzeului Britanic.

În mod practic, cercetările lui Rich n-au avut nici o valoare. Sir Henry Layard, un arheolog de seamă, vizitează ruinele de acolo prin anul 1840. În anul 1842, Franţa a trimis un consul la Mosul, numit P.E.Botta. Prin instruire şi înclinaţie fiind arheolog, el a observat la răsărit de Mosul un şir de dealuri artificiale, un fel de îngrămădiri de moloz. El a crezut că sunt ruinele cetăţii Ninive.

Acestea i-au stârnit atât de mult curozitatea, încât a angajat dintre localnici o companie de săpători. În timp ce săpau, oamenii au observat grija cu care Botta examina şi aduna fiecare ciob sau bucăţică de cărămidă, care purta ceva semne pe ea.

De fapt, ţăranii din împrejurimi i-au adus o mulţime de fragmente de alabastru şi de tăbliţe. Unul din ei l-a întrebat că de ce examinează şi păstrează cu atâta grijă toate cioburile. Botta i-a răspuns că el caută sculpturi vechi. Atunci unul din ţăranii săpători l-a sfătuit să facă cercetări în molozul pe care este zidit satul lor, căci în timp ce el a săpat pentru temelia casei sale, a găsit aşa ceva. I s-a spus că satul lor se numeşte Korsabad şi se află la vreo 20 km nord-est de Mosul. Botta şi-a transferat săpătorii la noul loc.

După o scurtă examinare a dâmbului curios, au început săpăturile. Nu mult de la suprafaţă, au dat de vârful unui perete. S-a făcut curăţirea lui şi în curând Botta s-a aflat într-o cameră de proporţii uriaşe. Toţi pereţii erau căptuşiţi cu lespezi de alabastru, pe care se distingea o excelentă panoramă: o bătălie, figuri de luptători, asediu, alai triumfal, scene de vânătoare.

Alături de scene erau şiruri de caractere scrise, ca cel de pe tăbliţele de cărămidă. În cea mai straşnică excitare de bucurie, Botta a trecut cu săpătorii în a doua cameră de dimensiuni asemănătoare, cu ornamentaţii şi figuri. Botta făcuse o mare descoperire. Era un palat imperial.

Mai târziu s-a constatat că era cel mai măreţ palat pe care l-a văzut lumea, palatul lui Sargon al II-lea, împăratul Asiriei pomenit în Isaia 20:1. Peste 100 coloşi din acest palat şi un mare număr de plăci de alabastru se află azi în Muzeul Britanic, dar una din cele mai mari colecţii de antichităţi asiriene, o comoară nepreţuită, a fost dată de Botta Muzeului Luvru din Paris. Când am vizitat acest muzeu în 1967, în sălile 120-122 am văzut porţiuni şi obiecte din palatul lui Sargon de la Korsabad. Acestea mărturisesc că el a existat, deci Biblia este adevărată.

La fel, Analele lui Sargon confirmă cucerirea Samariei în anul 721 î.d.Cr. şi ducerea Israeliţilor în robie, precum şi colonizarea Samariei. Dar să-l lăsăm pe Sargon să ne istorisească:

„Eu am asediat cetatea Samaria; 27.290 locuitori ai ei i-am adus captivi, cincizeci de care am luat pentru mine, dar rămăşiţei (poporului) i-am permis să-şi reţină posesiunile lor. Eu am numit un guvernator al meu peste ei şi le-am impus tributul pe care mi-l plătea fostul rege”.

Iată şi relatarea biblică: „Şi împăratul Asiriei a străbătut toată ţara şi s-a suit împotriva Samariei, pe care a împresurat-o timp de trei ani. În al nouălea an al lui Osea, împăratul Asiriei a luat Samaria şi a dus pe Israel în robie în Asiria, l-a pus să locuiască la Halah şi Habor lângă râul Gozan şi în cetăţile mezilor” (2 împăraţi 17:5,6). Deşi în v.3 este pomenit Salmanasar, scriitorii recenţi îl identifică pe Sargon cu „Împăratul Asiriei” din v.6”. Căci de fapt Salmanaser începuse asediul, dar Sargon a capturat Samaria şi a dus poporul în robie. Astfel, relatarea biblică cu cea din anale se completează una pe alta în ce priveşte numărul prizonierilor şi locul unde au fost duşi şi sunt identice în ce priveşte asediul, cucerirea şi ducerea în robie.

În legătură cu coloniştii aduşi în Samaria, pomeniţi în 2 împăraţi 17:24, analele 94-99 spun:

„Triburile din Tamud şi Hadid, Marsiman şi Chaiapa, arabii, îndepărtaţii locuitori ai pustiei, de care nici un înţelept şi nici un şcolar n-a ştiut, care niciodată n-au plătit nici un tribut nici unui rege, eu în slujba lui Asur, domnul meu, i-am bătut; restul din ei, i-am dus şi i-am aşezat în Samaria”.

Un taur înaripat din piatră ce stătea la intrare în palatul lui Sargon a fost găsit de Chiera cu ocazia excavaţiilor făcute în 1929. El a fost tăiat dintr-un singur bloc de piatră. Are o lungime de 4,58 m şi tot atât în înălţime, iar în greutate este de 40 de tone. Din fericire, a fost spart şi astfel a putut fi transportat în bucăţi la Universitatea Chicago, cea mai mare cântărind 19 tone. Azi poate fi văzut la Muzeul Institutului Oriental Chicago.

Descoperirile recente a unor liste asiriene de împăraţi arată că Sargon, acesta este de fapt Sargon al III-lea, deoarece au mai fost alţi doi Sargon înaintea lui.

Toate aceste evidenţe arheologice despre Sargon, confirmă existenţa lui, aşa cum afirmă Biblia. Chiar şi textul din Isaia 20:1, singurul text ce vorbea despre Sargon, înainte de descoperirea documentelor arheologice, azi este confirmat de analele lui Sargon. Cu privire la revolta din Aşdod în 712 î.d.Cr. , Sargon spune:

„Azuri, regele Aşdodului, a plănuit să nu mai plătească tributul şi a trimis mesageri de ostilitate faţă de Asiria la toţi regii din vecinătatea sa… am mers… Împotriva Aşdodului, reşedinţa sa regală, l-am asediat şi am cucerit cetăţile Aşdod, Gat şi Aşdudimmu”.

Oare nu este minunat cum în vremurile din urmă, vremuri ale necredinţei, Dumnezeu a dat grai pietrelor şi cioburilor, ca să confirme adevărul Bibliei? Oricine vrea să-l tăgăduiască pe Sargon, are de luptat cu taurul înaripat de patruzeci de tone al lui Sargon, care susţine că Biblia este adevărată.

11. Confirmări pentru vremea lui Ezechia

Documentele arheologice care confirmă relatările Bibliei pentru acest timp sunt numeroase şi importante. Eu voi reda doar câteva.

Tributul plătit de împăratul Ezechia lui Sanherib este arătat în 2 împăraţi 18:14 „Şi împăratul Asiriei a cerut lui Ezechia, împăratul lui Iuda, 300 talanţi de argint şi 30 talanţi de aur”.

Asasinarea lui Sargon a făcut ca fiul său Sanherib, să ocupe tronul Asiriei. Că fiul a avut vreun amestec în uciderea tatălui nu se ştie, dar este semnificativ faptul că numele tatălui nu e pomenit nicidecum în cronicile fiului. Sanherib este cel mai pomenit împărat al Asiriei în Biblie. Inscripţiile lui Sanherib spun următoarele în legătură cu tributul lui Ezechia:

„În adaus la cei 30 talanţi de aur şi 800 talanţi de argint, pietre preţioase, antimoniu, bijuterii, tăbliţe mari de gresie,… fildeş, arţar, cutii de lemn, tot felul de comori scumpe… pe care le-au adus după mine la Ninive, cetatea mea împărătească”.

Cele două relatări sunt identice cu privire la numărul talanţilor de aur, dar diferă la numărul talanţilor de argint. Biblia spune 300, analele spun 800. Să fie o minciună sau o greşală de scris? Nici una, nici alta. Ezechia a dat 300 talanţi de argint şi scriitorul atât a scris. Sanherib a cântărit argintul şi a găsit 800 talanţi de argint, iar scribul atât a scris. Vă întrebaţi cum se poate aşa ceva? Oare s-or fi înmulţit pe drum? Nu nu a fost nici o minune. Lipsa de cunoştinţă ne-ar face să acuzăm Biblia că nu este adevărată. Dar ştiinţa arheologiei ne descurcă. Se ştie că talantul era o măsură de greutate. Arheologul Schrader ne spune că în timp ce talanţii de aur, ca greutate, erau la fel cei din Iuda cu cei din Asiria, talanţii de argint din Asiria erau mai mici, mai uşori. Astfel, cei 300 talanţi de argint din Ierusalim, făceau 800 talanţi în Asiria.

Un basorelief pe un perete dezgropat din palatul său din Ninive îl reprezintă pe Sanherib stând pe tron şi primind oameni care îi aduc daruri. În partea din faţă a capului este incripţia:

„Sanherib împăratul lumii, împăratul Asiriei stând pe tronul său şi prada cetăţii Lachiş este adusă înaintea lui”. Scena şi inscripţia se păstrează în Muzeul Britanic.

Palatul lui Sanherib, o capodoperă a Asiriei, a fost dezgropat de arheologul Sir A.Layard. După dezgroparea palatului lui Sargon de către Botta, Camera Comunelor din Londra a votat suma de 3.000 lire în favoarea Muzeului Britanic pentru cercetări arheologice şi săpături în părţile răsăritului. Layard a fost însărcinat cu aceste cercetări. El a început săpăturile în dealul de lângă Mosul, unde săpase Botta, înainte de a se muta la Korsabad. Munca sistematică şi energică a lui Layard a fost răsplătită prin descoperirea cetăţii Ninive, care zăcea ascunsă sub dărâmături de mai bine de 2.000 de ani şi nimeni nu mai ştia unde a existat ea altădată. Aici el a dezgropat un alt palat măreţ, care s-a constatat că a fost al lui Sanherib. Palatul avea 71 camere de diferite dimensiuni şi era ornamentat cu picturi şi sculpturi, scene şi inscripţii. Ele arată măreţia Ninivei şi sunt o confirmare a celor spuse de Biblie în Iona şi Naum despre această cetate.

Împresurarea Ierusalimului descrisă în 2 împăraţi 18:1737 la fel este confirmată în analele lui Sanherib ce se găsesc înscrise pe o prismă hexagonală de lut, găsită de colonelul Taylor în anul 1830 la Ninive. Cilindrul are o înălţime de 37 cm., iar pe cele şase feţe ale sale se află înscrise isprăvile lui Sanherib din prima parte a domniei lui. Este cel mai bine păstrat document. El poartă denumirea de „Cilindrul lui Taylor” şi se află în Muzeul Britanic sub nr.55-10-3-1. Iată un extract:

„Cum Ezechia iudeul nu a vrut să se supună jugului meu, 46 din cetăţile sale mai puternice, înconjurate cu ziduri şi nenumărate sate mai mici din aropierea lor, eu le-am cucerit… Pe el însuşi l-am făcut prizonier în Ierusalim, reşedinţa împărătească, ca pe o pasăre în colivie”.

Analele nu pretind că Sanherib ar fi cucerit Ierusalimul, ci că doar l-a asediat. La fel ele nu pomenesc nimic despre a doua expediţie militară împotriva Ierusalimului, care s-a sfârşit cu dezastru. Aceasta nu ne surprinde, căci aşa era practica în răsărit să se înscrie numai biruinţele, nu şi înfrângerile. Textul biblic spune că într-o noapte „Îngerul Domnului a ieşit şi a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci şi cinci mii de oameni. Şi când s-au sculat dimineaţa, iată că toţi aceştia erau nişte trupuri moarte” (Isaia 37:36). Herodot se pare că ne dă o confirmare (II, 141) când spune: „Sanherib, împăratul asirienilor şi arabilor” a condus o mare armată împotriva Egiptului. Lucru pomenit şi în 2 împăraţi 19:9. Tirhaca deşi era dintr-o dinastie etiopeană, el a domnit şi peste Egipt. Documentele egiptene arată clar lucrul acesta. Se pare că aceasta a avut loc în timp ce Ierusalimul era asediat, o parte din trupe au plecat împotriva Egiptului. Herodot spune că „o mulţime de şobolani noaptea au ros toate curelele de la arcuri şi de la tolbele cu săgeţi ale duşmanilor, precum şi toate curelele cu care ţin scuturile lor… dimineaţa următoare s-a început lupta şi un mare număr din ei a căzut căci nu aveau arme cu ce să se apere”. Asirienii puşi pe fugă de egipteni se pare că au revenit la cartierul lor de la Ierusalim. Pe de altă parte se ştie că şobolanii sunt purtătorii microbului ciumei, care într-o singură noapte a putut decima 185.000 ostaşi, despre care Biblia spune că au fost ucişi de îngerul Domnului, căci Domnul „din vânturi îşi face îngerii lui şi din flăcări de foc, slujitori ai Lui” (Evrei 1:7).

Despre moartea lui Sanherib, Biblia spune: „Pe când se închina în casa dumnezeului său Nisroc, Adramalec şi Şareţer, fiii săi, l-au ucis cu sabia şi au fugit în ţara Ararat. Şi în locul său a domnit fiul său Esar Hadon” (2 împăraţi 19:37; Isaia 37:38).

În cronicile babiloniene este notat acest eveniment, fără să se dea numele fiului care l-a ucis. Iar o inscripţie de la Esar-Hadon spune: „În luna Nisanu, pe o zi favorabilă, supunându-mă înaltei porunci, mi-am făcut intrarea plină de veselie în palatul împărătesc, teribilul loc unde îi aşteaptă soarta pe regi. O hotărâre fermă a venit peste fraţii mei. Ei au uitat de dumnezei şi s-au întors la faptele lor de violenţă, complotând răul… Spre a câştiga domnia, l-au ucis pe Sanherib, tatăl lor”. Unii sunt de părere că Sanherib îl denumise pe Esar-Hadon ca moştenitor al tronului, din cauza aceasta ceialalţi doi l-au asasinat pe tatăl lor.

În legătură cu numele Tartan şi Rabşache pomenite în 2 împăraţi 18:17, constatăm din documentele asiriene că nu erau nume proprii, ci ranguri militare. În asiriană „tartanu” însemna al doilea în comanda armatelor, primul fiind împăratul, deci era echivalent cu rangul de general, iar „rab-şaqu” însemna ofiţerul şef.

În ce priveşte luxul şi moda vremii lui Ezechia atacată vehement de proorocul Isaia (3:16-24), este confirmată de descoperirile arheologice. S-a constatat că aveau parfumuri, anumite soluţii pentru păr, pentru ondulaţii, foloseau ruj de buze, purtau podoabe scumpe, aveau oglinzi şi anumite spatule şi instrumente de înfrumuseţare. M.G.Kyle descriind excavaţiile de la Kiriat Sefer a remarcat că femeile de atunci doar că aveau denumirile diferite pentru cosmeticile lor, pe care le folosesc extremistele modei moderne. Rareori a fost o zi, când să nu fi găsit instrumente de ale răsfăţatelor doame în timpul săpăturilor. Unul din excavatori a zis: „Se pare că fiecare evreică din oraş avea aşa scule”.

Biblia ne spune că Ezechia a făcut iazul şi canalul de apă şi a adus apele Ghihon în cetate (2 împăraţi 20:20; 2 Cronici 32:30). Aceasta ca să aibă apă în caz de asediu. Din 2 Cronici 32:1-4 se pare că lucrările au fost făcute în timp ce Sanherib se lupta cu celelalte cetăţi din Iuda. Apele au fost adunate în cetate printr-un tunel săpat în stâncă, ce dă în lacul Siloam. În secolul trecut acest canal-tunel a fost descoperit şi apoi a fost explorat de Dr. Robinson, Sir Charles Wilson şi Sir Charles Warren. Şi acesta confirmă adevărul Bibliei.

12. Probleme în legătura cu Manase

Succesorul lui Ezechia a fost Manase. El şi-a început domnia în anul 687 î.d.Cr. Istorisirea biblică ridică două probleme, care nu ar putea fi explicate fără arheologie. Ele au pricinuit încurcături multora. Ei spuneau că nu se poate să fie adevărat ce spune Biblia.

Despre Manase vorbesc mai multe documente arheologice. O listă asiriană a lui Esarhadon de împăraţii tributari cărora le-a cerut ajutor pentru construirea unui palat, îl pomeneşte şi pe Manase:

„Am chemat pe regii ţării Hatti şi a regiunilor de peste râu: pe Balu, împăratul Tirului, pe Manase, împăratul lui Iuda”.

Documentul arată că Manase a existat şi că a fost împărat al lui Iuda. O tăbliţa a lui Asurbanipal conţine lista a 22 împăraţi, între care e şi Manase.

Manase a fost un împărat ce s-a dedat la păcat şi a făcut mult rău. Uneori din părinţi credincioşi, ca Ezechia, ies copii foarte răi, ca Manase. În 2 Cronici 33:11 citim: „Atunci Domnul a trimis împotriva lor pe căpeteniile oştirii împăratului Asiriei, care l-au legat cu lanţuri de aramă, şi l-au dus la Babilon”. Aici se ridică prima problemă: De ce Manase e dus la Babilon şi nu la Ninive, capitala Asiriei? Să fie o greşală a scribului? Multă vreme necredincioşii au râs de acest verset. Cum se poate ca prizonierul împăratului Asiriei să fie dus în Babilon? Şi credincioşii nu puteau da nici o explicaţie. Dar iată că a venit arheologia şi a lămurit enigma. Nu este nici o greşală în textul biblic. Lucrurile s-au petrecut întocmai. Numai lipsa de cunoştinţă îi face pe unii să tăgăduiască adevărul Bibliei.

Există un document asirian denumit „Cilindrul Rassam”, care în col. a III-a, rândurile 96-108, spune cum sub domnia lui Asurbanipal au fost câteva răscoale: cea a fratelui său Samaş-sum-ukin, care domnea peste Babilon şi cea a ţărilor din apus. Cronicile lui Asurbanipal menţionează că dintre toate popoarele Palestinei, nimeni nu a avut mai mare importanţă ca regatul lui Iuda, cu Ierusalimul, capitala sa puternic fortificată, iar ca rege având pe Manase, vasalul de odinioară al lui Esarhadon. Scrierile cuneiforme spun că şi Manase a fost cuprins în această răscoală. De aceea a fost prins şi dus în lanţuri.

De ce a fost dus însă la Babilon şi nu la Ninive, cronicile ne spun că după răscoala fratelui său, Asurbanipal a refăcut palatul din Babilon şi îşi mutase temporar reşedinţa acolo. Iată ce spun tăbliţele:

„… prin rituri ale văzătorilor şi prezicătorilor mi s-a descoperit să reclădesc Babilonul şi să restaurez Esagila (templul zeilor) şi m-au determinat să dau poruncă scrisă în privinţa aceasta… Am somat pe toţi meşteşugarii mei şi pe tot poporul Babilonului. I-am pus să care cu coşul şi am pus brigadieri peste ei. Eu am clădit Babilonul din nou, l-am mărit, l-am înălţat, i-am dat splendoare”.

Deci, Biblia nu a greşit spunând că Manase a fost dus la Babilon. Împăratul Asiriei fiind la Babilon, era natural ca prizonierul să fie dus acolo.

A doua problemă o avem în 2 Cronici 33:14-20, unde ni se spune că Manase, ca împărat la Ierusalim a făcut întărituri, că a înlăturat dumnezeii străini din Casa Domnului, că a aşezat din nou altarul Domnului, că a poruncit lui Iuda să slujească Domnului, că a murit şi a fost îngropat la Ierusalim. Cum se poate aşa ceva? Oare nu este aici o contrazicere? Nu a fost dus Manase în lanţuri în Babilon? Cine poate crede ce spune Biblia?

Da, e adevărat că Manase a fost dus în Babilon, dar tot atât de adevărat este că s-a reîntors la Ierusalim şi a împărăţit mai departe. Această afirmaţie a Bibliei este confirmată de practica împăraţilor Asiriei, precum şi de lista de împăraţi tributari ai lui Asurbanipal. Din documentele arheologice ştim că asirienii obişnuiau să repună în domnie pe anumiţi împăraţi, după un timp de prizonierat. Un caz similar a fost al faraonului Neco, care l-a fel fost prins şi dus în robie şi apoi a fost repus pe tron. Iar documentul arheologic denumit „Prisma lui Asurbanipal” ce dă o listă de 22 regi vasali din ţările de apus, îl menţionează din nou şi pe Manase ca rege tributar. Lista e diferită de cea a lui Esarhadon, fiind mai târzie, conţine alte nume”.

Biblia ne dă explicaţia în v. 12:13: „Când a fost la strâmtoare s-a rugat Domnului Dumnezeului său şi s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinţilor săi. I-a făcut rugăciuni şi Domnul, lăsându-se înduplecat, i-a ascultat cererile şi l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia sa. Şi Manase A CUNOSCUT CĂ ESTE DUMNEZEU”.

Când i-a mers bine, Manase a trăit în toate păcatele. A trebuit să fie smucit, pus în lanţuri, să ajungă în strâmtorare spre a-şi da seama de vina sa şi să se pocăiască. Iar după aceea a primit din nou tronul şi a fost o binecuvântare pentru popor. Cu câţi nu trebuie Dumnezeu să lucreze la fel şi astăzi? O, binecuvântată e nuiaua care întoarce îndărătnicii la Dumnezeu!

Biblia este adevărată. Inscripţiile scoase de sub dărâmături au rezolvat problemele neînţelese în legătură cu Manase. Adevărul rămâne adevăr chiar şi când nu-l pricepem. Adevărul trebuie crezut.


 

 

 

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

E. PERIOADA CAPTIVITĂŢII

Ţara lui Israel a fost înfrântă cu totul sub Sargon, împăratul Asiriei, iar locuitorii au fost duşi în robie. În locul lor au fost aduşi colonişti, care prin încuscrirea cu rămăşiţa lui Israel au dat naştere poporului samaritean. Captivitatea lui Israel a început în anul 722 î.d.Cr. Captivitatea lui Iuda s-a făcut pe etape între anii 606-586 sub Nebucadneţar, împăratul Babilonului şi a durat 70 de ani, până în 536 î.d.Cr. Arheologia are o mare mulţime de documente din această perioadă, documente care confirmă cele relatate în Biblie.

1. Nebucadneţar şi Biblia

Dintre toţi împăraţii străini, Nebucadneţar este cel mai des pomenit în Biblie, de peste 150 de ori. El a domnit vreo 43 de ani, între 604-561 î.d.Cr. El a fost fiul lui Nabopolasar, rege al Babilonului cu recunoaşterea împăratului Asiriei.

Imperiul asirian cu toate rânduelile lui din cale afară de precise, cu toate sumele mari ce le primeau ca tribut şi cu toate oştirile numeroase se prăbuşeşte. Hoarde de sciţi – după spusele lui Herodot – năvăliseră în valuri asupra provinciilor asiriene. Sub spectrul unui imperiu în declin, Asurbanipal moare în anul 626 î.d.Cr. Asur-etil-ilani îi devine succesor, dar ştim foarte puţin despre el.

În anul următor, 625, Nabopolasar devine împărat al Babilonului, cu încuviinţarea Ninivei. El năzuia spre independenţă. Spre a ajunge la aceasta el nu se răscoală, ci duce tratative cu Ciaxare, împăratul mezilor, care nutrea aceleaşi gânduri. Alianţa se ratifică prin căsătoria lui Nebucadneţar cu fiica lui Ciaxare, prinţesa Mediei. În urma acestei alianţe, cu multă precauţie, ei au făcut pregătirile şi într-o zi au scuturat jugul asirian.

Nebucadneţar a fost făcut părtaş la domnie, coregent cu tatăl său. El conduce lupta de la Carchemiş în 606 î.d.Cr. Împotriva lui Faraon Neco al Egiptului. Ieremia vorbeşte de această luptă în cap. 46:1,2. Ioiachim, împăratul lui Iuda, îl ajutase pe faraon împotriva lui Nebucadneţar. Nebucadneţar a fost biruitor, a luat pradă de la egipteni, dar nu l-a cruţat nici pe Ioiachim. Trupele lui au trecut pe la Ierusalim şi un prim lot de prizonieri sunt duşi în captivitatea Babilonului, împreună cu vasele sfinte de la templu. Printre cei duşi a fost şi Daniel cu ceialalţi trei tineri credincioşi (Daniel 1:1,2).

Întronarea lui Nebucadneţar s-a făcut pe data de 6 sept.605. Ultimele tăbliţe de la Nabopolasar sunt cu data de mai şi august 605. Iar primele două de la Nebucadneţar le avem cu data de august şi septembrie 605. În.Cr.

În ce priveşte lupta de la Carchemiş pomenită în Biblie, este confirmată de Iosif Flaviu, redând mărturia istoricului antic Berosus.

Ştim că deportarea lui Iuda s-a făcut în trei rânduri: în 606, 597 şi 586. Ioiachim a fost lăsat ca împărat, dar supus Babilonului. El a murit în anul 597 î.d.Cr. În locul lui a domnit fiul său Ioiachin, timp de trei luni şi zece zile, căci sosise Nebucadneţar a doua oară la Ierusalim. Probabil fiindcă Ioiachim nu mai voise să plătească tributul datorat. Împăratul a fost dus în Babilon ca prizonier (2 împăraţi 24:8-17).

Două tăbliţe cu inscripţii babilonene susţin cele spuse de Biblie. Prima vorbeşte despre acest atac al lui Nebucadneţar. Ea spune:

„În al şaptelea an, luna Kislev, împăratul Akadului şi-a trecut în revistă trupele şi a pornit spre ţara Hatti, a tăbărât împotriva cetăţii lui Iuda, iar în luna Adar ziua a doua a pus mâna pe cetate şi a capturat pe împărat. El a desemnat ca împărat pe unul pe care el l-a ales, a primit un bogat tribut, şi le-a trimis toate la Babilon”.

A doua provine din arhivele dezgropate în Babilon de excavatorul german Koldewey. Aici erau sute de bonuri de ulei pentru diferiţi captivi din cetate. Numele Yaukin (Ioiachin), împăratul lui Iuda, apare pe trei din acestea. Una din ele se referă şi la cei cinci fii ai săi. Iată fragmentul:

„…10 (raţii ulei) lui Ia-ku-u-ki-nu (Iaukin) fiul împăratului lui Ia-ku-du (Iuda), 2 şi jum. pentru cei cinci fii ai împăratului lui Ia-ku-du (Iuda)”.

Cu cel de-al doilea lot de captivi, a fost dus în robie şi proorocul Ezechiel. În cap.1:1 el ne spune locul unde au fost aşezaţi evreii: „…eram între prinşii de război de la râul Chebar”. Fiindcă nu s-a mai ştiut nimic de Chebar, criticii au atacat spusele lui Ezechiel. Mulţumită săpăturilor arheologice efectuate la Nippur, vreo 60 mile mai la sud de Babilon, azi ştim aria unde au fost aşezaţi captivii. În anul 1899, Universitatea Pennsylvania a făcut excavaţii la Nippur. În ruinele din partea de nord-vest, s-a descoperit o cameră cu 730 de tăbliţe cu inscripţii. Ele datează de pe vremea lui Artaxerxe, 465-424, iar altele de pe vremea lui Darius al II-lea, 423-404. Ele aparţineau unei familii Maraşu. Două dintre tabliţe vorbesc depre navigaţia pe „naru Kabari” sau „nehar kebar” ceea ce înseamnă „râul Kebar”. Era un canal navigabil ce pornea din partea de nord a Babilonului şi ducea o parte din apele Eufratului pe la Nippur şi se unea iarăş cu Eufratul la sud de cetaten Ur. Deci au fost înlăturate şi îndoielile cu privire la râul Chebar. Azi ştim locul unde au fost deportaţi Evreii din ţara lui Iuda. F.F.Bruce e de părere că ei au fost supuşi la muncă forţată în sistemele de irigare ale Babilonului.

În locul lui Ioiachin, Nebucadneţar a pus ca împărat peste Iuda pe Zedechia, unchiul lui Ioiachin. El domneşte între 597-586 î.d.Cr. Cu el are mult de-a face proorocul Ieremia. În cap.34:6.7 citim că cetăţile Lachiş şi Azeca „erau cetăţile care mai rămăseseră” necucerite de Nebucadneţar, pe vremea lui Zedechia. Pentru mulţi afirmaţia aceasta a lui Ieremia părea de necrezut. „Cum se putea ca ele să fi rezistat armatelor Babilonului?” se întrebau scepticii şi criticii Bibliei.

Azi însă ştim că Ieremia a scris adevărul. Cetatea Azeca a fost dezgopată de o echipă a Fondului de Explorare a Palestinei condusă de Frederick K.Bliss în anul 1898. S-a constatat că a fost o fortăreaţă puternică cu 8 turnuri. Iar cetatea Lachiş a fost dezgropată de Expediţia Arheologică Wellcome-Marston. Lucrările au început în 1933 sub conducere lui J.L. Starkey. În 1938, Starkey a fost ucis de bandiţi arabi. El a fost înlocuit de Lankester Harding şi Charles H.Inge. Cetatea era situată la 48 km sud-vest de Ierusalim, dominând vechiul drum ce lega Babilonul şi Siria cu Egiptul. Fortăreaţa avea ziduri duble şi porţi triple. Ca suprafaţă, în vremea ei de înflorire avea o arie mai mare decât Ierusalimul şi decât Meghido. La săpături au fost găsite într-un strat de tăciuni şi cenuşă un număr de 18 scrisori pe tăbliţe de lut. Ele dau lumină asupra perioadei lui Ieremia. Ele erau scrise de un ofiţer Hoşayahu, aflat la un post de observare situat la vreo 6 km către Yaoş, guvernatorul militar al cetăţii. În scrisoarea nr.4 se spune:

„Facă Iehova ca domnul meu, în această vreme, să audă veşti de bine… Cât despre Semachiah şi Semaia au fost luaţi şi duşi în capitală (Ierusalim)… Şi să ştie domnul meu că noi suntem în stare de veghe şi ne uităm după semnalele de focuri de la Lachiş, în conformitate cu indicaţiile date mie de domnul meu, căci noi nu putem vedea Azeca”.

Scrisoarea nr.6 conţine expresia biblică din Ieremia 38:4 „…moaie inima oamenilor de război”. Scrisorile dau o seamă de nume pe care le găsim şi în cartea lui Ieremia: Ghemaria, Iaazania, Neria, Matania şi chiar Ieremia. Haupert susţine că nici o altă descoperire arheologică recentă nu are o legătură mai directă cu Biblia ca scrisorile de la Lachiş.

Cel de-al treilea lot de prizonieri duşi în Babilon a fost după dărâmarea Ierusalimului în anul 586 î.d.Cr. În ce priveşte aceste evenimente sunt recunoscute de toţi ca adevărate.

Ceea ce stârneşte împotrivire este o altă latură a vieţii lui Nebucadneţar. În cartea lui Daniel la cap. 4:29-33 ni se spune: „După 12 luni, pe când se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din Babilon, împăratul a luat cuvântul şi a zis: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am clădit eu, ca loc de şedere împărătească prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului şi un glas s-a pogorât din cer şi a zis: „Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia!” Chiar în clipa aceea, s-a împlinit cuvântul acela asupra lui Nebucadneţar. A fost izgonit din mijlocul oamenilor”.

Cercetările arheologice atestă că ceea ce a fost Ramses al II-lea pentru Egipt – împăratul constructor – a fost şi Nebucadneţar pentru Babilon. El a dat o măreţie deosebită Babilonului. A ridicat falnice palate, măreţe temple, puternice întărituri cu turnuri, precum şi renumitele grădini suspendate, care constituiau una din cele 7 minuni ale lumii. W.Schneider spune că „nici vechea Romă cu peste un milion de locuitori nu egala nici pe departe Babilonul în privinţa întinderii”. Istoricul grec Herodot a spus: „Babilonul nu este numai mare, ci şi un oraş de o splendoare neîntâlnită de mine la alte cetăţi”. Atacul criticilor nu a fost împotriva cuvintelor „Oare nu este acesta Babilonul cel mare”., ci împotriva afirmaţiei lui Daniel că a fost izgonit.

E adevărat că istoria nu pomeneşte nimic despre aceasta. Şi cum e natural, nici cronicile lui. Rawlinson ne spune însă de o inscripţie, puţin cam mutilată, care dă de înţeles cele afirmate de Daniel. Inscripţia spune:

„Pentru patru ani reşedinţa împărăţiei mele nu a desfătat inima mea; în nici una din posesiunile mele nu am ridicat nici o clădire importantă prin puterea mea. Nu am înălţat clădiri în Babilon pentru mine şi pentru fala numelui meu. În închinăciune înaintea lui Marduc, dumnezeul meu, nu am cântat laudele sale, nu am procurat jertfe pentru altarul său şi nu am curăţit canalele”.

Această înşirare de omisiuni indică suspendarea pentru un timp a lucrărilor marelui împărat. Cum pot fi împăcate cele două relatări cu privire la timp? Biblia vorbeşte de şapte vremi, iar inscripţia de patru ani. Deci, este o nepotrivire. Şi totuşi, Biblia este adevărată. Ea nu vorbeşte de ani, ci de vremi. În Babilon anul are două anotimpuri sau două vremi; şapte vremi fac trei ani şi jumătate. Aceasta se pare că este perioada cât împăratul a fost ca nebun, până i-a venit mintea la loc, cum scrie Daniel. Inscripţiile pomenesc patru ani, timp în care nu a lucrat.

O remarcabilă precizare găsim la marele istoric al Babilonului Berosus, care spune că împăratul Nebucadneţar „a căzut într-o stare de sănătate infirmă”, înainte cu ceva de moarte.

Un alt scriitor antic, Abydenus spune: „…După aceasta, caldeenii zic că Nebucadneţar, urcându-se pe acoperişul palatului său, a fost cuprins de o inspiraţie divină şi a izbucnit în vorbire, după cum urmează:

„Eu, Nebucadneţar, vă prezic vouă, o, Babilonieni, nenorocirea care stă să cadă peste voi, pe care Bel, strămoşul meu şi regina Beltis, amândoi nu sunt în stare să convingă soarta să se abată. Un catâr persan va veni, ajutat de dumnezeii săi şi va aduce robia peste voi, cu complicele său un Med, mândria asirienilor. O, de ar veni un vârtej sau un potop să-l înghită, să-l nimicească cu desăvârşire, mai înainte de a pune acest jug pe oamenii ţării mele… Şi eu aş fi fost mult mai fericit de mi-aş fi încheiat viaţa mai înainte ca aceste gânduri să-mi fi intrat în cap.” După ce a proorocit astfel, deodată a dispărut din vedere”.

Pasajul e foarte grăitor şi are puncte comune cu Daniel. Locul pe acoperiş, puterea de a profeţi, dispariţia sa dinaintea oamenilor coincid în totul. În plus, unii istorici ai Babilonului vorbesc că pe timpul boalei lui, împărăteasa a condus treburile împărăţiei în numele lui.

Palate dezgropate, inscripţii, tăbliţe scoase din cenuşă, bonuri de raţii de ulei pentru prizonieri, corespondenţă militară, cărămizi şi cioburi scoase de târnăcop la lumină, au căpătat grai pentru oamenii de ştiinţă şi graiul lor confirmă adevărul Bibliei.

Întrebarea este cum privesc eu această Carte? Care este atitudinea mea faţă de ea? Care este mărturia mea prin grai şi prin trai despre Biblie? Când alţii lovesc cu târnăcopul în solul inimii mele găsesc ei mărturii că Biblia este adevărată? O confruntare între spusele Bibliei şi documentul vieţii mele face să strălucească mai mult adevărul ei sau îl întunecă?

2. Existenţa lui Belşaţar confirmată de tăbliţe

În cartea lui Daniel cap. 5:1 citim: „Împăratul Belşaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui”.

Raţionaliştii şi criticii multă vreme au spus că aceste cuvinte nu corespund adevărului. Ei spuneau că Belşaţar n-a existat, deci e doar un personaj mitologic. Afirmaţia lor şi-o bazau pe faptul că după moartea lui Nebucadneţar a urmat la tron Nabonidus, că în timpul domniei lui Babilonul a fost ocupat de medo-perşi, că Nabonidus nu a fost omorât cum se relatează despre Belşaţar (Daniel 5:30), ci a fost luat captiv. Prin aceasta căutau să arate că Biblia nu este adevărată.

Cei credincioşi nu aveau cu ce să se apere de aceste atacuri. Chiar dacă nu puteau explica această nepotrivire dintre istorie şi Biblie, totuşi ei credeau că Biblia este adevărată.

Dar a venit o zi când savanţii în ale arheologiei au făcut lumină şi în privinţa aceasta. O foarte simplă descoperire făcută în Babilonul de jos a unei inscripţii, cu o rugă a lui Nabonidus, explică în mod satisfăcător aceste contradicţii dintre istorie şi Biblie. Inscripţia spune:

„Şi în inima lui Balşaţar, fiul meu cel mai mare, urmaşul meu, sădeşte teama de marea ta dumnezeire! Fă-l să nu păcătuiască! Fă-l să fie satisfăcut cu plinătatea vieţii!”

Alte tăbliţe găsite în vechea Babilonie şi depozitate în Muzeul Britanic au fost examinate de Dr. Theophilus G.Pinches, proeminent asiriolog din Londra. Pe una este pomenit numele lui Belşaţar, pe alta este pomenit şi Nabonid şi Belşaţar, alta se referă la Belşaţar ca fiul împăratului, iar alta ce cuprinde un contract, are jurământul luat în numele lui Nabonid şi Belşaţar. În Babilon, jurământul se lua în numele împăratului. Cum se poate ca Babilonul să fi avut doi împăraţi deodată? Da, căci şi Nebucadneţar a fost împărat cu tatăl său.

Cronicile lui Nabonid ne spun că în anul 556 î.d.Cr. el a încredinţat domnia fiului său, Belşaţar. Următorul text arată explicit că înainte de a face o expediţie militară în părţile apusene spre a potoli o răscoală şi spre a cuceri cetatea Tema, împăratul a făcut lucrul acesta:

„O tabără a încredinţat-o fiului său mai mare, întâiului născut trupele ţării le-a alăturat lui. El i-a dat mână liberă, i-a încredinţat lui domnia. Apoi el a întreprins o campanie la mare distanţă, puterea  ţării Akkad a înaintat cu el spre Tema… a ucis pe prinţul din Tema … apoi şi-a stabilit domiciliul lui în Tema”.

Raymond P.Dougherty, fost profesor de asiriologie la Universitatea Yale, spune că în partea din urmă a domniei sale, Nabonid a petrecut timpul în Arabia cu scopul de a consolida acea parte a imperiului. De aceea a încredinţat domnia lui Belşaţar. Cronicile lui Nabonid scrise în anul al şaptelea, (col. II ob. 1, 5, 10, 19, 23) deci pe la 549 î.d.Cr. , precizează:

„…Împăratul a fost în cetatea Tema, fiul împăratului, nobilii şi trupele sale erau în ţara Akkad”.

Acelaş lucru se spune şi în anul al nouălea, al zecelea şi al unsprezecelea. Millar Burrows de pe lângă Şcoala de Cercetări Orientale spune: „Soluţia acestei discrepanţe aparente a fost găsită când s-au descoperit evidenţele că în partea din urmă a domniei sale, Nabonid a trăit în Arabia şi a lăsat administraţia guvernării fiului său Belşaţar”. Astfel înţelegem de ce spune Biblia că lui Daniel i s-a dat „locul al treilea în cârmuirea împărăţiei”, căci primul era Nabonid, Belşaţar al doilea şi Daniel al treilea.

Dar zilele lui Belşaţar au fost numărate, cum îi citise Daniel scrierea de pe perete. În noaptea de ospăţ şi orgii, trupele medo-persane ale lui Cir intră în Babilon şi ocupă cetatea fără vărsare de sânge, căci „poporul Babilonului, ca un singur om, întreagă ţara Sumerului şi Akkadului, nobilii şi cei mari s-au proşternut înaintea lui, i-au sărutat picioarele, s-au bucurat de suveranitatea lui.” spune cilindrul cu analele lui Cir. Iar Istoria Universală, apărută la Bucureşti, confirmă adevărul spus de Biblie cu privire la sfârşitul lui Belşaţar:
„Nabonid a fost făcut prizonier şi apoi trimis în exil în Carmania, Balthazar a fost ucis”.

Iată cum evidenţele arheologice fac lumină şi spulberă toată tăgăduirea scepticilor. Încă odată Biblia s-a dovedit că este adevărată.


 

 

 

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

F. PERIOADA ÎNTOARCERII DIN ROBIE

Timp de 70 de ani poporul evreu şi-a ispăşit vina păcatelor în robia Babilonului, aşa cum le proorocise Ieremia. După împlinirea celor 70 de ani, Dumnezeu a schimbat cursul istoriei, aşa cum nu se aşteptau ei, Babilonul e cucerit de Cir, care proclamă eliberarea prinşilor de război şi întoarcerea lor acasă.

1. Documente despre Cir

În cartea proorocului Isaia cap.45 v.1 citim: „Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cir, pe care-l ţine de mână, ca să doboare neamurile înaintea lui, şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă”.

În secolul al XIX-lea, arheologul amator Hormuzd Rassam a găsit o parte din analele lui Cir. Ele sunt scrise pe un cilindru cu şase feţe. Cilindrul e din lut şi scrierea datează din anul 536 î.d.Cr. Aici avem descrisă cucerirea Babilonului, eliberarea captivilor spre a se întoarce fiecare în ţara sa, precum şi repatrierea anumitor comori jefuite de babiloneni de la templele altor popoare. Documentul este numit „Cilindrul lui Cir” şi se află în Muzeul Britanic. Conţinutul acestui document are o deosebită importanţă pentru confirmarea adevărului biblic.

Cir s-a născut în anul 590 î.d.Cr. El a fost un descendent din dinastia Ahemenzilor, iar la domnie a ajuns în anul 558 î.d.Cr. În timp de 10 ani, el a cucerit Media, a prins pe Astiage şi l-a dus în captivitate, dar nu l-a omorât, ci i-a dat o reşedinţă frumoasă, princiară pentru tot restul zilelor. În 546 a luat cetatea Arbela pe Tigru şi ţara Iş. Apoi a bătut pe Cresus, împăratul Lidiei şi a ajuns până la Marea Egee.

Omul acesta despre care Dumnezeu, cu două sute de ani înainte de a apare pe scena istoriei, spunea că este unsul Său, avea menirea să cucerească Babilonul.

În analele sale, Cir confirmă vocaţia sa. El zice:

„… El (Dumnezeu-Merodac) l-a căutat, El l-a găsit, da, el a căutat un prinţ cinstit, după inima Sa, El l-a luat de mână pe Cir, împăratul cetăţii Anşan; El l-a chemat pe nume la stăpânirea întregului pământ… Merodac (Dumnezeu) marele domn, păzitorul poporului Său, a privit cu bucurie faptele lui binecuvântate şi curăţia lui de inimă. Spre Babilon, propria sa cetate, i-a dat porunci să meargă. El l-a invitat să apuce drumul spre Babilon; ca un prieten şi ajutor, El a mers alăturea. Trupele lui mult răspindite ca apele unui râu, a căror număr nu poate fi cunoscut, în deplină armură au mărşăluit alăturea de el. Fără împotrivire sau bătălie, El (Merodac) l-a făcut să intre în Babilon.” (Cilindrul lui Cir rândurile 11-29 şi 22-24).

Herodot (I, 189-191) spune că perşii sub comanda lui Gobrias, după ce au abătut apele râului într-un lac de acumulare, au pătruns în cetate pe albia râului la 16 oct.539. Şaptesprezece zile mai târziu Cir însuşi îşi face apariţia la porţile Babilonului pe care preoţii le deschid, iar poporul îl primeşte cu ovaţii de bucurie. El spune:

„Când am intrat paşnic în Babilon şi cu mare bucurie şi aclamaţii, mi-am instalat reşedinţa domniei în palatul regilor”.

Nici numărul mare al armatelor, nici zidurile puternice, nici porţile de aramă ale Babilonului, nici iscusinţa locuitorilor, nici bogăţiile cetăţii nu L-au împiedecat pe Domnul să-şi împlinească cuvântul şi să dea lui Cir falnica cetate, ca un dar. Deci, spusele Bibliei sunt adevărate cu privire la Cir.

Altă relatare e cu privire la eliberarea din captivitate. Evreii erau în robia Babilonului. Din Daniel 9:2 constatăm că s-au împlinit cei 70 de ani de robie, proorociţi de Ieremia. „Daniel a dus-o bine sub domnia lui Cir persanul” (Daniel 6:28). El era în vârstă de vreo 85-90 de ani. Ca tinerel fusese luat prizonier şi a stat în robie 70 de ani. La împlinirea celor 70 de ani, bătrânul acesta venerabil posteşte şi se roagă pentru eliberarea prinşilor de război. Binele Babilonului n-a putut înăbuşi iubirea de patrie. La fel nici poziţia înaltă, nici lunga perioadă de înstrăinare nu l-au înstrăinat de ţara sa iubită. Ce pildă frumoasă! înaltul demnitar, al treilea în cârmuirea împărăţiei îngenunchiat se roagă pentru eliberarea fraţilor săi umiliţi şi asupriţi!

În 2 Cronici 36:22-23 citim: „În cel dintâi an al lui Cir, împăratul perşilor,” referirea e cu privire la domnia asupra Babilonului, „ca să se împlinească cuvântul Domnului vestit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris, această vestire în toată împărăţia lui: „Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor: „Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi să plece!” Deci, s-a proclamat eliberarea captivilor. Acelaş decret îl găsiţi şi la Ezra 1:2.

Multă vreme istoricii n-au vrut să creadă afirmatia Bibliei cu privire la acest decret. Unii scriitori au căutat să combată această afirmaţie spunând că Cir a fost un împărat ce s-a închinat zeilor şi n-a avut nimic de-a face cu Iehova, Dumnezeul lui Israel. Dar toate aceste opintiri ale necredinţei de a răsfurna Biblia s-au dovedit zadarnice. Stânca adevărului nu putea fi clintită. Istoria trebuia să recunoască că Israel a fost în robia Babilonului şi că Israel s-a reîntors din captivitate. Aceste fapte nu se puteau tăgădui, dar se tăgăduia decretul. Aceasta până într-o zi, căci cu ajutorul târnăcopului, arheologia a scos de sub dărâmături Cilindrul lui Cir, care vorbeşte despre această eliberare:

„Cât priveşte pe locuitorii Babilonului, care împotriva voinţei zeilor… Eu am abolit jugul care era împotriva stării lor sociale… De asemenea, am adunat pe toţi locuitorii şi i-am reîntors la vechile lor locuinţe… Am înapoiat cetăţilor sacre de partea cealaltă a Tigrului, sanctuarelor care au fost ruinate de mult timp, zeităţile care au fost acolo, şi le-am construit sanctuare permanente. De asemenea am adunat locuitorii şi i-am trimis la locuinţele lor de odinioară… Fie ca zeii pe care i-am restabilit în cetăţile lor sfinte să se roage zilnic lui Bel şi Nebo, cerându-le viaţă lungă pentru mine”.

În Ezra 6:2-5 este scris: „S-a găsit la Ahmeta, capitala ţinutului Mediei, un sul pe care era scrisă această aducere aminte: „În anul întâi al domniei împăratului Cir, împăratul Cir a dat această poruncă privitoare la Casa lui Dumnezeu din Ierusalim: „Casa să fie zidită iarăs, ca să fie un loc unde să se aducă jertfe, şi să aibă temelii tari. Să aibă o înălţime de şasezeci de coţi, o lăţime de şasezeci de coţi, trei rânduri de pietre cioplite şi un rând de lemn nou. Cheltuelile vor fi plătite din casa împăratului. Mai mult, uneltele de aur şi de argint ale Casei lui Dumnezeu, pe care le luase împăratul Nebucadneţar din templul de la Ierusalim şi le adusese la Babilon, să fie date înapoi, duse în templul din Ierusalim, la locul unde erau, şi puse în Casa lui Dumnezeu”.

Relatarea aceasta este în totul de acord cu afirmaţia de mai sus a lui Cir că a construit sanctuarele care au fost dărâmate. În relatarea din Cronici se spune că „Domnul a trezit duhul lui Cir”. Se spune că atunci când Cir a venit în Babilon, un evreu numit Zerubabel i-a arătat proorocia lui Isaia, spusă cu aproape două sute de ani înainte ca să ajungă Cir la porţile Babilonului. Când Cir a citit textul a fost foarte uimit şi a dat decretul de reîntoarcere la Ierusalim şi de reclădire a templului.

Documentele cu privire la Cir confirmă adevărul Bibliei. Cir, deşi păgân, a fost omul care a ascultat de Dumnezeu, astfel a putut fi folosit de Dumnezeu şi a fost onorat de Dumnezeu. El însuşi mărturiseşte pe cilindru că Dumnezeu a mers alături de el. Cea mai mare onoare a lui nu e că a fost mare împărat, ci că a fost robul Domnului.

2. Întoarcerea prinşilor de război

Decretul lui Cir, ce proclama eliberarea prizonierilor, a determinat pe mulţi să se pregătească pentru reîntoarcerea în Palestina. Un prim lot ce număra vreo 49.897 suflete a plecat la drum sub conducerea lui Seşbaţar (Zorobabel), voevodul lui Iuda (Ezra 1:8; 2:2). Acest lot a fost însărcinat să aducă la Ierusalim toate
vasele sfinte în număr de cinci mii patru sute bucăţi, vase care au fost luate de Nebucadneţar. Întoarcerea s-a făcut în anul 537 î.d.Cr.

Săpăturile arheologice au scos la lumină inscripţii cu numele lui Seşbaţar şi Zorobabel.

Prin anul 457 î.d.Cr. deci vreo 80 de ani mai târziu de primul lot s-a întors Ezra, cărturarul, iar după el cu vreo 13 ani mai târziu s-a întors Neemia, ca guvernator, spre a drege zidurile Ierusalimului.

Cei vreo 50.000 de evrei întorşi din robie (Neemia 6:66,67), au avut de înfruntat duşmănia vecinilor şi sterpiciunea pământului care n-a fost lucrat cât timp ei au fost în exil. Arheologul W.F.Albright spune în legătură cu aceasta: „Un mare număr de oraşe şi cetăţi din Iuda au fost excavate în întregime sau în parte; multe alte părţi au fost examinate cu grijă spre a se determina data aproximativă a ultimei lor distrugeri. Rezultatele sunt uniforme şi conclusive: cele mai multe au fost distruse la începutul secolului al şaselea î.d.Cr. şi n-au mai fost ocupate niciodată. Unele au fost distruse pe vremea aceea şi au fost reocupate parţial ceva mai târziu, iar altele au fost distruse şi reocupate după o lungă perioadă de abandonare, lucru marcat printr-o izbitoare schimbare în sol… Dar nu este cunoscut nici un caz unde un oraş din Iuda să fi fost ocupat în continuu în perioada exilului”.

În legătură cu rezidirea templului nu avem evidenţe arheologice, deoarece nu se pot face săpături, acolo fiind azi o mare moschee. Ştim că după sosirea la Ierusalim au pus temeliile templului, dar au fost împiedecaţi de vrăjmaşi şi au încetat lucrul până după moartea lui Cir. După vreo 16 ani (520 î.d.Cr. ), la îndemnurile proorocilor Hagai şi Zaharia lucrările încep din nou.

3. Evreii sub perşi

Deşi decretul lui Cir a îngăduit evreilor să se întoarcă în ţara lor, ei au rămas mai departe sub stăpânirea persană. O.T.Olmstead îl descrie pe Zorobabel ca fiind guvernator de rangul al treilea, superiorul său imediat fiind Tatnai, dregătorul de dincoace de râu, iar superiorul acestuia a fost Hystanes, satrapul Babilonului.

Datorită situaţiei bune ce şi-au creat în Babilon, nu toţi evreii au fost gata să se întoarcă în Palestina. Ezra şi alţi preoţi se întorc abia în al şaptelea an al domniei lui Artaxerxe (Ezra 7:1-8). Pe vremea Esterei, deci în timpul domniei lui Xerxe, în Persia se mai aflau mii de evrei care încă nu s-au fost întors în ţara lor.

O altă comunitate mare de evrei se afla la Elefantine, o aşezare la prima cataractă a Nilului, în Egipt; alta la Tahpanes, localitate unde a fost dus şi proorocul Ieremia. Tahpanes supravieţuieşte şi azi sub numele de Tell Defenneh. Sir Flinders Petrie a făcut aici excavaţii între anii 1883-1884 şi a dezgropat temeliile unui mare castel probabil unde Ieremia şi-a ascuns pietrele sale, când a proorocit despre venirea lui Nebucadneţar în Egipt.

Despre comunitatea de la Elefantine s-au găsit mai multe documente. În anul 1895, nişte săpători indigeni au dat peste nişte papirusuri pe această insulă. În anul 1904, Serviciul de Antichităţi a Egiptului a făcut excavaţii şi a scos la lumină mai multe papirusuri. Ele sunt scrise în limba aramaică de colonia evreiască în perioada dintre 500 şi 400 î.d.Cr. Unul din documente este o scrisoare scrisă guvernatorului persian de la Ierusalim în anul 407, cerând permisiunea să reclădească templul lor pe insulă.

Numele lui Sanbalat (Neemia 4:1), dregătorul Samariei, este confirmat în scrisoarea evreilor din Elefantine către guvernatorul Iudeii. După ce îşi exprimă dorinţa lor de a-şi reclădi templul lor, în încheiere spun:

„De asemenea, întreaga chestiune am supus-o într-o scrisoare în numele nostru către Delaia şi Selemia, fiii lui Sanbalat, guvernatorul Samariei”.

La fel şi numele lui Tobia este confirmat de arheologie. În Iordania, la Araq el-Emir, în partea de est a Amanului, se află ruinele castelului lui Tobia. Lângă castel se află mormântul familiei Tobia unde este săpat adânc în piatră, într-o veche scriere aramaică, numele Tobia. Albright, după felul scrisului, susţine că e mai vechi de anul 400 î.d.Cr. Astfel, vechiul înscris adevereşte spusele lui Neemia. Aceşti doi guvernatori au căutat să împiedece reclădirea zidurilor Ierusalimului, lucrare începută şi terminată de Neemia.

În Neemia 7:70 citim despre „darici de aur”. Aceasta a făcut pe mulţi necredincioşi să spună că pe vremea lui Neemia nu au existat aşa monede, prin urmare cartea ar fi fost scrisă abia pe la anul 250 î.d.Cr. , adică cu vreo 200 de ani mai târziu de vremea lui Neemia. Credincioşii nu aveau cu ce răsturna aşa afirmaţii. Dar a venit arheologia şi le-a spulberat. Excavaţiile făcute în anul 1931 la Bet-ţur, câţiva kilometri la sud de Ierusalim, au scos din subsolul persian (530-330) şase darici, deci monedele acestea circulau în Palestina pe vremea perşilor. Sistemul monedelor se susţine că ar fi fost introdus în Persia de Cresus, împăratul Libiei (560-546). Astfel, tăgăduirile lui Pfeiffer şi C.C.Torrey că n-ar fi existat aşa monede pe vremea lui Neemia au fost înlăturate, spusele Bibliei s-au dovedit adevărate.

În Neemia 5:4 citim: „Alţii ziceau: „Am împrumutat argint punând zălog ogoarele şi viile noastre pentru birul împăratului”. Săpăturile arheologice făcute în 1889 de o echipă a Universităţii Pennsylvania la Nippur în partea de sud a vechiului Babilon, au scos la suprafaţă vreo 730 de tăbliţe, datate de pe vremea lui Artaxerxe I şi a lui Dariu al II-lea (423-404). Între aceste tăbliţe, unele sunt a familiei Muraşu, care avea un fel de bancă şi acorda împrumuturi cu o dobândă până la 40% pe an. Deci, împrumuturile erau la ordinea zilei. Tăbliţele familiei Muraşu dau la iveală o seamă de nume evreieşti ceea ce ne face să înţelegem că mulţi au rămas în Babilon, după decretul lui Cir.

În cartea lui Ezra capitolele 5 şi 6 se vorbeşte despre împăratul Dariu. El a domnit peste Persia de la anul 522 a 486 î.d.Cr. El a dat porunca să se isprăvească reclădirea templului. În timpul lui au trăit proorocii Hagai şi Zaharia. Despre Dariu sunt o seamă de documente arheologice, dar cea mai importantă este inscripţia Behistun, săpată în anul 516 pe o faţă şlefuită a unei stânci în munţii Zagros, la o înălţime de vreo 383 m. Inscripţia a fost descoperită în 1835, de Henry C.Rawlinson, un ofiţer englez de geniu din armata persană. Această inscripţie a devenit cheia descifrării scrierii cuneiforme.

Cartea Esterei, deşi este aşezată după Neemia, evenimentele din ea s-au petrecut cu vreo 30 de ani înainte de reclădirea zidurilor Ierusalimului. Estera face parte din evreii care nu s-au întors din captivitate. Ea a devenit soţia împăratului Ahaşveroş, cunoscut în istorie sub numele de Xerxe, care a domnit în Persia între anii 485-465. Despre ospăţul pomenit în capitolul 1, inscripţiile persane spun că a fost dat în scopul pregătirii faimoasei expediţii împotriva grecilor cu care a luptat la Termopile şi Salamina în anul 480 î.d.Cr.

Cartea Esterei îl arată ca un împărat despot şi senzual. Înfierbântat de vin, a poruncit famenilor s-o aducă pe împărăteasa Vasti spre a-i arăta frumuseţea, asta însemna s-o aducă dezbrăcată, doar cu coroana pe cap. Când împărăteasa n-a consimţit la aceasta, ea a fost demisă, iar în locul ei a fost aleasă Estera.

Unii critici au căutat să tăgăduiască senzualismul lui Xerxe, că este doar o înfloritură a Bibliei. Caracterizarea lui din cartea Esterei corespunde cu relatările lui Herodot, marele istoric grec. Şi recentele excavaţii făcute la Persepolis arată că el şi-a mărit mult haremul şi că a trăit în desfrâu chiar cu soţia fratelui său.

Nume de seamă din cartea Esterei sunt: Vasti, Haman şi Mardoheu. Întrucât în istoria seculară nu sunt cunoscute aceste nume, mulţi au spus că întreaga carte este o legendă. Săpăturile arheologice efectuate între anii 1884-1886 la Susa, sub conducerea inginerului francez Dieulafoy, însărcinatul Muzeului Luvru din Paris, au adus la lumină marele palat al lui Xerxe. Locul a fost identificat încă din 1852, de Loftus, care a găsit o inscripţie a lui Artaxerxe al II-lea cu următorul conţinut:

„Înaintaşul meu, Darius, a clădit acest palat în vremile de demult. În timpul domniei bunicului meu (Artaxerxe I) a fost ars. Eu l-am restaurat”.

Dezgroparea acestui palat confirmă o mulţime de amănunte din cartea Esterei. Astfel s-a scos la lumină „curtea dinlăuntru”, unde, după post, Estera a aşteptat acordarea audienţei; „poarta împăratului” unde stătea Mardoheu şi nu-şi pleca genunchiul înaintea lui Haman; „curtea de afară” unde Haman aştepta să poată intra la împărat în acea dimineaţă care i-a adus umilire; „grădina casei împărăteşti” unde împăratul mânios a ieşit să se plimbe. Evidenţele arată că palatul avea o bogată ornamentaţie, lucru descris în cap.1. Documentele găsite arată că ei credeau în zile norocoase şi zile fără noroc (3:7) că la palat nu era îngăduită haina de jale (4:2), că pedeapsa capitală era spânzurătoarea (5:14), că binefăcătorilor împăratului li se acorda haina împăratului (6:8), că trimiterea scrisorilor se făcea prin curieri (3:13; 8:10}, că se folosea zarul spre a-şi afla norocul (3:7; 9:24). Printre alte obiecte găsite a fost şi un zar, în forma lui cubică, cu feţele numerotate de la 1 la 6. Antichităţile de valoare, în greutate de 46 tone, au fost duse la Muzeul Luvru din Paris. Ele confirmă cele spuse în cartea Esterei. Încă o dată târnăcopul şi lopata au confirmat adevărul Bibliei. Pietrele au căpătat grai după mii de ani şi şi-au spus mărturia lor.


 

 

 

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

G. PERIOADA INTERBIBLICĂ

Între Vechiul Testament şi Noul Testament se află o perioadă de peste patru sute de ani în care nu avem nici un prooroc şi nici o scriere biblică. Perioada Vechiului Testament se încheie pe la anul 430. Pe acea vreme, Palestina se afla sub stăpânirea persană. În anul 332 î.d.Cr. , Palestina e ocupată de Alexandru cel Mare. Stăpânirea greacă durează până în anul 167 î.d.Cr. Din 167-63 î.d.Cr. , este o perioadă de independenţă sub Macabei sau Aşmonieni. Cărţile Macabeilor nu au fost cuprinse în canonul Vechiului Testament. Ele se găsesc între cărţile apocrife. În anul 63 î.d.Cr. , Palestina este cucerită de armatele romane sub comanda lui Pompei. Antipater, un idumean, (edomit – descendent din Esau), a fost însărcinat cu guvernarea Iudeii. El a fost succedat de fiul său Irod cel Mare (37-3 î.d.Cr. ), care, spre a câştiga simpatia evreilor, el nefiind evreu, a reclădit templul din Ierusalim cu o mare splendoare.

Din vremea stăpânirii greceşti, în Palestina a rămas limba greacă, aşa se explică faptul că scrierile Noului Testament sunt în greacă; iar de la romani le-a rămas drumuri şi şosele, parcă înadins pregătite pentru misionarii ce aveau să poarte Evanghelia la alte popoare.

Încă în timpul stăpânirii greceşti o comunitate de evreii s-au retras în peşterile din dealurile sterpe ce se află în partea de nord şi de vest a Mării Moarte. Erau membrii unei secte ce a înflorit în ultima parte a secolului al doilea până în jurul anului 70 d.Cr. De atunci timp de aproape două mii de ani, nimeni n-a ştiut nimic de ei.

O parte din criticii necredincioşi şi unii rabini evrei multă vreme au tăgăduit autenticitatea capitolului 53 din cartea proorocului Isaia. Capitolul zugrăveşte pe Hristos Domnul ca om al durerii şi cu lux de amănunte arată suferinţele Lui. Parcă ar fi fost scris de unul care a stat lângă cruce. Rabinii evrei, fiindcă nu voiau să creadă că Isus este Mesia, au spus că acest capitol nu ar fi fost scris de Isaia, ci un copist creştin l-ar fi introdus în cartea lui Isaia; că ar fi fost strecurat acolo ca să semene a profeţie şi să-i facă pe evrei să creadă în Isus. Criticii necredincioşi s-au alăturat şi ei acestei susţineri.

Cu ce puteai să te aperi? Cum puteai să dovedeşti contrariul? Capitolul într-adevăr descrie prea limpede suferinţele Domnului Isus. Dar oare să fi făcut un creştin aşa ceva? Ca să dorească mântuirea evreilor, el trebuia să fie un bun creştin. Fiind un bun creştin, nu-şi putea permite o aşa falsificare, adică prin minciuna lui, scrisul lui interpolându-l în cartea lui Isaia, să dea la lumină cel mai glorios adevăr; prin inducerea în eroare a unui popor să-l scoată din starea de păcat.

Raţionamentul logic este just, dar lipsea dovada. Oamenii voiau dovadă. Şi Dumnezeu a dat-o. În anul 1947, doi băieţi păzeau caprele la Kirbet-Qumran, lângă Marea Moartă. Spre seară când să plece acasă, unul din ei, Muhammed ed Dhib, avea o capră lipsă. Numaidecât porni în căutarea ei. Pe malul abrupt al Mării Moarte, el observă nişte scobituri în stâncă şi a aruncat cu pietre într-acolo. O piatră a intrat în scobitură şi în cădere s-a auzit că a spart ceva. Curios să vadă ce s-a spart, copilul s-a căţărat şi a văzut că acolo era o peşteră. S-a strecurat înăuntru şi a observat că piatra lui nimerise un vas mare de lut pe care l-a spart. În vas se afla, înfăşurat în pânză de in, un sul de piele pe care îl luă cu gândul că îi va fi de folos spre a-şi face curele la sandalele lui. După ce a ieşit afară a împărţit pielea cu celalalt beduin. Nu-şi dădeau seama că pe sulul acela puteau să-şi cumpere mii de perechi de sandale.

Sulul purta o scriere veche necunoscută de ei. O parte a ajuns în atelierul unui cizmar din Betleem. Abia în 1948, s-a stabilit că pergamentul constitue o descoperire de mare valoare, căci avea pe el anumite cărţi din Biblie. Imediat oamenii de ştiinţă au trecut la cercetări în regiunea Qumran şi rezultatele au întrecut cu mult toate aşteptările. Au fost descoperite mai multe peşteri cu mii de suluri scrise. I.D.Amusin vorbeşte de circa 40.000 de fragmente de manuscrise. Din martie 1947, când a fost găsit primul sul, lucrările de cercetări arheologice au durat peste zece ani. Pe lângă suluri au fost găsite monede, vase de lut, instrumente de scris.

Între sulurile de piele ce conţineau Vechiul Testament s-a găsit şi cartea proorocului Isaia. De notat este faptul că avea şi capitolul 53. Oamenii voiau să ştie când au fost puse acolo, ce vechime au sulurile. Stabilirea vechimii unui manuscris se face de experţi pe baza materialului pe care s-a scris, a felului cum s-a scris, adică paleografia scrisului, ortografia scrisului, cuvintele folosite, ideile incluse, cerneala utilizată. O metodă mai recentă este cea pe baza radioactivităţii cabonului 14. Experţii de la Institutul de Studii Nucleare din Chicago au căutat să stabiliească vechimea sulului. Examinând radioactivitatea cenuşei cu un contor Geigher, li s-a indicat că ar fi din anii 166-233 î.d.Cr. Deci cu mult înainte ca un creştin să poată scrie capitolul 53 din Isaia, el se afla în grota de la Qumran. Ştiinţa a limpezit şi lucrul acesta.

Ce ne spune aceasta? Nimic altceva decât că Biblia este adevărată. Oamenii nu vreau să accepte aceasta, dar în faţa ştiinţei, în faţa dovezilor de netăgăduit, trebuie să plece capul şi să tacă. E minunat cum în secolele al nouăsprezecelea şi al douăzecilea, secole ale necredinţei, Dumnezeu a făcut, ca nicicând altădată, ca tocmai ştiinţa să vină şi să confirme adevărul Bibliei. Cu alte cuvinte, a luat armele necredinţei şi le-a făcut să-I arate slava.

Manuscrisele din perioada interbiblică de la Qumran au căpătat grai şi au mărturisit că Biblia este adevărată.


 

 

 

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

H. PERIOADA NAŞTERII DOMNULUI ISUS

Credinţa noastră este în Hristos Isus, Domnul nostru. Cele mai înverşunate atacuri au fost îndreptate asupra acelor părţi din Scriptură care vorbesc despre El, îndeosebi în legătură cu naşterea Sa. S-a încercat totul spre a dovedi că El nici n-a existat ca persoană istorică, că totul este mit şi legendă. Şi totuşi oamenii cred în El. Pe ce se bazează crezul lor? Ce dovezi au că El s-a născut? Simplu, experienţa cu El. Cei ce trăiesc cu mine în casă nu au nevoie de certificatul meu de naştere, ca să ştie că exist. Părtăşia cu mine este cea mai puternică dovadă că nu sunt un mit, ci o realitate. Dar în anumite ocazii sunt necesare şi dovezile scrise, documentele.

În legătură cu naşterea Domnului Hristos, singurele documente ce le avem sunt Evanghelia lui Matei şi Luca. Dar cum pentru un om este suficient să aibe un singur certificat de naştere, tot aşa şi pentru noi ar fi suficientă chiar o singură Evanghelie, dar avem două care vorbesc despre naşterea Sa. Despre naşterea lui Avraam nu avem amănunte, cu toate acestea nimeni nu s-a gândit să-i tăgăduiască existenţa. Mulţimea urmaşilor lui sunt dovada categorică că a existat. Tot aşa mulţimea urmaşilor lui Isus este o dovadă că El nu este doar un mit, ci o puternică realitate.

Totuşi, pentru limpezirea noastră în legătură cu cele descrise de Matei şi Luca, este bine să analizăm câteva chestiuni.

1. Sunt vrednici de crezare evangheliştii?

Acceptarea spuselor unui om este în funcţie de creditul ce îl prezintă persoana respectivă. Omul dă valoare cuvintelor sale. Descrierea simplă şi sinceră ne face să spunem că sunt demni de crezare, chiar dacă nu ar mai fi nici o altă dovadă care să confirme cele scrise de ei. Ei descriu viaţa Domnului nostru Isus Hristos cu faptele Lui măreţe, dar descriu şi nereuşitele Lui încercări de a convinge pe cei din Nazaret, pe cei din Capernaum, pe preoţi, ba nici fraţii Lui nu credeau că El este Mesia. Ei redau părerile altora despre El, că este nebun, că are drac, că duce poporul în rătăcire. Ei descriu sfârşitul Său tragic. Ei îşi mărturisesc chiar şi deficienţele lor: de multe ori nu înţeleg învăţătura Lui, dorm în Ghetsemani, fug toţi la prinderea Lui, se îndoiesc la învierea Lui. Ei nu-L prezintă pe eroul lor ca pe unul aplaudat de toţi, ca pe unul care îi cucereşte pe toţi, ceea ce ar mirosi a ticluire. Din contră, îl arată părăsit de toţi. Sinceritatea lor e izbitoare. Aceasta îi face demni de crezare.

Pe de altă parte, potrivirea în totul a celor descrise de ei cu evenimentele istorice cunoscute, cu obiceiurile vremii, cu denumirile geografice, cu poziţia locurilor, cu atmosfera politică a vremii, sunt grăitoare pentru orice cercetător.

Sir William M.Ramsay a fost un necredincios. Ideile necredinciosului Bauer şi a Şcolii de Tubingen au pus stăpânire pe gândirea sa. Dar după minuţioase investigaţii făcute în părţile Asiei Mici şi analiza la faţa locului a celor spuse de Luca, necredinţa i-a fost spulberată şi a devenit un bun credincios. El îl descrie pe Luca ca pe „unul dintre istoricii de prim rang”. El a scris mai multe cărţi în care arată că scriitorii Noului Testament sunt vrednici de toată încrederea. Într-una spune: „Pot să afirm deschis că am pornit la această investigaţie fără vreun prejudiciu în favoarea concluziei pe care acum încerc s-o justific cititorului. Din contră, am pornit cu o minte împotrivitoare, căci spiritul ingenios şi aparenţa de ceva deplin a teoriei Tubingen, m-au convins cu totul pe acea vreme… mai recent am fost adus în contact cu cartea Faptele Apostolilor, ca o autoritate din pricina topografiei, a antichităţilor şi a societăţii din Asia Mică. Ea s-a născut în mine în mod gradual văzând că în diferite detalii naraţiunea arată adevăr minunat”.

Ceea ce a produs schimbarea radicală a opiniei în Ramsay a fost investigaţia arheologică care i-a demonstrat prin vestigiile trecutului, precum şi prin geografia şi topografia locurilor, că Luca este vrednic de crezare în tot ce a scris.

2. Oare a existat recensământul?

În Luca 2:1-3 citim: „În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui”.

Ca să-l discrediteze pe evanghelistul Luca şi spre a-şi susţine teza că Isus este doar un mit, scepticii au afirmat că n-a existat niciodată un aşa recensământ al oamenilor în imperiul roman, ci se făcea doar un recensământ al animalelor, dar pentru acesta nu trebuia să se deplaseze în alte localităţi.

Acum, pe cine să credem? Cine are dreptate? Cine ştie mai bine cum s-au petrecut lucrurile: cei de astăzi sau Luca care a trăit atunci? Mintea sănătoasă îmi spune că Luca. Totuşi ca să fiu mai sigur mă adresez arheologiei. Are ea ceva ce poate să mă ajute să văd adevărul? Da, slavă Domnului, are. Din nisipurile Egiptului au fost scoase la lumină mai multe papirusuri, care sunt grăitoare. Iată aici un document, care este formularul unui recensământ, completat în anul 48 d.Cr.:

„Către Dorion, magistratul şef şi către Didymus, secretarul oraşului, de la Thermoutharion, fiica lui Thoonis, cu protectorul ei Apollonius, fiul lui Sotades. Locatarii casei ce-mi aparţine în ulicioara de miazăzi, sunt: Thermoutharion, o sclavă liberată a susnumitului Sotades, în vârstă de 65, de înălţime mijlocie, cu tenul de culoarea mierei de stup, având o faţă lungă şi o cicatrice pe genunchiul drept. (Un şir care descrie pe o altă femeie este lipsă)… Eu, susnumita Thermoutharion (documentul continuă cu o declaraţie făcută sub prestare de jurământ) cu protectorul meu numitul Apollonius, jurăm pe Tiberius Claudius, Cezarul împărat, că i-am declarat în mod sigur, onest şi vrednic de încredere pe cei ce locuiesc cu mine, nici pe un străin, nici pe un Alexandrian nici pe un liberat, nici roman, nici egiptean decât pe cei spuşi mai sus. Dacă jur adevărat, binele să mă însoţească, dacă fals, contrariul”.

Iată încă un document. El este cu privire la recensământul din anul 104 d.Cr. Prefectul Egiptului cere înscrierea fiecăruia în cetatea sa:

„Gaius Vibius, prefectul şef al Egiptului. Din pricina apropierii recensământului, este necesar ca toţi cei care pentru anumite motive locuiesc în parte decât districtul lor, să se pregătească de îndată să se reîntoarcă la guvernământul lor, spre a putea completa formularele de înregistrare a familiei şi ca să-şi poată reţine pământurile cultivate ce le aparţin”.

Documentul arată clar că fiecare trebuie să se înscrie în cetatea lui cum scrie Luca, căci şi Palestina aparţinea stăpânirii romane ca şi Egiptul. Mai mult, din document reiese că se făcea periodic, el spune că recensământul se apropie. Azi se ştie că romanii făceau recensământul la patrusprezece ani. Mai sunt documente cu privire la recensămintele din anii 34, 48, 62, 90, 104, 118, 132 şi 230 d.Cr. Referinţe indirecte sunt şi cu privire la cel din anul 20.

A tăgădui astăzi recensământul pomenit de Luca înseamnă să fi rămas în urmă cu cunoştinţele, căci arheologia a limpezit de mult lucrul acesta.

3. A trăit Irod pe vremea naşterii?

Iată o altă problemă ridicată de unii. În Evanghelia după Matei cap.2 v.1 citim: „După ce s-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod”.

Despre Irod se ştie că a domnit între anii 37 – 4 î.d.Cr. În anul 4 a murit. Cum se poate ca el să fi trăit pe vremea naşterii din moment ce a murit în anul 4 î.d.Cr. ? întreabă unii vrând să arate că ce a scris Matei nu este adevărat.
Cei ce ridică această problemă ori nu ştiu, ori se fac că nu ştiu un amănunt care astăzi este atât de cunoscut: greşala lui Dionysius Exiguus, când a calculat datele calendaristice.

Conform relatărilor lui Iosif Flaviu, Irod a murit la Ierihon în valea Iordanului pe data de 13 martie, deci cu ceva înainte de Paştele evreieşti ale anului 750 de la fondarea Romei. Acest istoric mai face specificarea că în acea noapte a fost o eclipsă de lună. Pe baza calculelor matematice a eclipselor lunii, s-a confirmat data morţii lui Irod, relatată de istoricul evreu.

Dr.Edward Robinson precizează: „Prezenta eră creştină, care a fost fixată de călugărul Dionysius Exiguus în secolul al şaselea, asumă că anul erei creştine ar coincide cu anul 754 de la fondarea Romei. În orice caz, era noastră începe cu mai bine de patru ani mai târziu decât ar trebui”.

Până în secolul al şaselea, anii s-au socotit de la fondarea Romei. În anul 526 d.Cr. Împăratul Iustinian a însărcinat pe călugărul Dionysius Exiguus, să întocmească un calendar creştin, care să meargă în urmă până la naşterea lui Isus. În socotelile sale, călugărul a greşit şi în loc să pună naşterea în anul 749, anul Romei, a pus-o în anul 754. Acest calendar a fost folosit în lucrări istorice de Bede, la începutul secolului al VIII-lea şi nu mult după aceea a fost introdus în transcrierile publice de împăraţii francezi Pepin şi Carol cel Mare. Dionysius nu a dat naştere erei creştine, ci doar a calculat-o şi cum nu a posedat toate datele pe care le avem noi azi, a greşit cu cinci ani.

Conform datelor stabilite de cercetători, Isus s-a născut în anul 749 de la fondarea Romei, adică anul 5 înaintea erei noastre, iar Irod a murit în primăvara următoare, anul 4, deci a trăit pe vremea naşterii.

4. Încurcătura cu Quirinius

Evanghelistul Luca a avut un stil literar ales. Nu este de mirare că necredinciosul Renan a clasat Evanghelia după Luca ca „cea mai frumoasă carte ce s-a scris vreodată”. Pe lângă frumuseţea descrierii faptelor, el caută mereu să dea cadrul istoric, spre a şti când s-au petrecut. El are multă preciziune. El stabileşte când s-a întâmplat naşterea; cine a fost împărat la Roma când Ioan Botezătorul şi-a început activitatea, cine era dregător în Iudea, în Galilea; câţi ani a avut Domnul Isus când şi-a început misiunea.

Totuşi, precizia lui făcută în cap.2 v.2 cu privire la Quirinius a avut darul să încurce pe mulţi. Documentele istorice romane, arătau un recensământ făcut de Quirinius în anul 7 d.Cr., dată ce nu se potrivea cu naşterea lui Isus. Această discrepanţă a făcut pe mulţi să-şi bată joc de relatarea lui Luca şi să spună că nu e adevărată. Iar credincioşii se vedeau şi ei în încurcătură, căci din moment ce Irod a murit în anul 4 î.d.Cr. , iar Quirinius a fost guvernator al Siriei în anul 7 d.Cr., cum s-a putut naşte Isus pe vremea lor? între Irod şi Quirinius era un gol de vreo 11 ani. Dar şi această enigmă a dezlegat-o arheologia.

În anul 1828 s-a găsit la Roma o inscripţie care indica că Quirinius a fost guvernator de două ori. Iar după primul război mondial, Sir William Ramsay a descoperit un monument la Antiohia Pisidiei în Asia mică, care la fel arăta că Quirinius a fost de două ori guvernator. Această inscripţie pare a-l prezenta ca guvernator militar cu scopul de a conduce războiul Homanadensian, în timp ce guvernator civil era Sentius Saturninus (8-6 î.d.Cr. ). În felul acesta se împacă şi afirmaţia lui Tertulian, care spune că recensământul a fost făcut pe vremea guvernatorului Saturninus. De fapt, doctorul Luca precizează „Întâia dată” spre a-l deosebi de al doilea recensământ făcut tot de Quirinius la anul 7 d.Cr., cu ocazia celei de a doua guvernare a sa în Siria. Lucrurile s-au limpezit.

Adevărul a ieşit la suprafaţă. Nu Luca a greşit, ci oamenii, fiindcă n-au cunoscut amănuntul acesta.


 

 

 

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

I. PERIOADA BISERICII PRIMARE

Cartea „Faptele Apostolilor” din Noul Testament cuprinde o perioadă de vreo 33 ani. Formarea bisericii la Rusalii e în anul 30, iar întemniţarea lui Pavel la Roma e între anii 61-63. Dintre numeroasele documente arheologice privitoare la această perioadă, voi da doar câteva mai importante.

1. Guvernatorul insulei Cipru

În Faptele Apostolilor 13:7-12 ni se descrie întâlnirea primilor misionari, Barnaba şi Saul, cu dregătorul insulei Sergius Paulus şi convertirea acestuia. O inscripţie găsită la Soloi, în partea de nord a insulei, e datată „pe vremea guvernării lui Paulus”. Unul din ofiţerii lui Claudius purta numele de Lucius Sergius Paulus. Bruce susţine că acesta a fost numit mai târziu guvernator al Ciprului. De la această întâlnire, Saul îşi ia numele de Pavel, după numele guvernatorului. Inscripţia dovedeşte că a existat un aşa guvernator, deci Luca a scris adevărul.

2. Au existat politarhi la Tesalonic?

În Faptele Apostolilor 17:6, Luca ne spune cum Iason şi alţi câţiva fraţi au fost târâţi înaintea dregătorilor cetăţii (politarchos în original). Cum termenul acesta nu a fost folosit în literatura greacă, mulţi nu au fost gata să creadă că la Tesalonic judecatorii au fost numiti politarhi. Puţinele excavaţii făcute la Salonic au scos la iveală un număr de monumente cu inscripţii unde este folosit termenul „politarhi”. Astăzi arheologia cunoaşte 19 inscripţii de acestea. Acesta era un titlu ce se purta de magistraţii cetăţilor de seamă din Macedonia. Din aceste inscripţii ştim că la Tesalonic, în primul secol ,au fost cinci politarhi, iar în secolul al doilea au fost şase politarhi. Titlul aceasta a dovedit încă o dată preciziunea textului scris de doctorul Luca.

3. S-au închinat atenienii „unui Dumnezeu necunoscut”?

Se ştie că atenienii au fost politeişti. Mulţi însă nu au vrut să creadă că ei ar fi avut şi un altar dedicat „Unui Dumnezeu necunoscut”, aşa cum scrie în Faptele Apostolilor 17:23.

Arheologia a descoperit aşa inscripţii la Atena, ba chiar şi la Pergam în Asia Mică. Pausanias, care a trăit în secolul al doilea şi a cutreierat Grecia, ne spune că la Atena erau altare închinate unor dumnezei numiţi „necunoscuţi”. La fel şi Filostratus, vorbind de Atena, spune: „…unde chiar şi divinităţi necunoscute îşi au ridicate altare”. Acestea îndreptăţesc afirmaţia lui Luca.

4. A fost Galion cârmuitor al Ahaiei?

Descriind prigoana provocată de iudei la Corint, Luca ne spune în cap.18:12-17 că Pavel a fost dus înaintea scaunului de judecată a lui Galion, cârmuitorul Ahaiei, în greceşte „anthupatos”.

O inscripţie găsită la Delfi, în Grecia centrală, ne redă o proclamaţie a împăratului Claudius din anul 52 d.Cr. În care se menţionează că Galion era proconsul al Ahaiei. Ea arată că el a fost însărcinat mai înainte în această slujbă, probabil în anul 51. Galion a fost fratele filozofului Seneca. Amândoi, împreună cu familiile lor au pierit din ordinul lui Nerone.

5. Cum arătau cărţile de vrăjitorie de la Efes?

În urma activităţii misionare a lui Pavel la Efes, o mare mulţime s-a convertit şi a crezut în Hristos. Între aceştia au fost unii, care mai înainte au făcut vrăjitorii, iar acum, spune Luca, „şi-au adus cărţile şi le-au ars” (Faptele Apostolilor 19:19). Acestea erau un fel de cărţi cu formule magice, foarte preţioase pentru efeseni. Oricine doreşte să vadă cum arătau aceste cărţi de vrăjitorie, le poate vedea în Muzeul Britanic din Londra sau în Muzeul Luvru din Paris, unde sunt o seamă de exemplare. Azi, aceste cărţi de vrăjitorie mărturisesc că Biblia este adevărată. La fel, ruinele teatrului şi ale templului Dianei din Efes ne spun că Luca a scris adevărul.

6. „Intrarea străinilor oprită”

Când s-a petrecut arestarea apostolului Pavel la Ierusalim, printre alte acuze a fost şi aceea că „a vârât şi pe nişte greci în templu şi a spurcat acest locaş sfânt”. Iar Luca explică: „În adevăr, văzuseră mai înainte pe Trofim efeseanul, împreună cu el în cetate, şi credeau că Pavel îl băgase în templu” (Faptele Apostolilor 21:28.29).

La templu erau tăbliţe care arătau că intrarea străinilor este interzisă în templu. În 1871, Clermont Ganneau a găsit o inscripţie din acestea în greceşte. Ea conţine şapte rânduri scrise cu litere mari şi desigur a fost aşezată la loc vizibil lângă intrarea în Templu, spre a înştiinţa pe neamuri să nu intre în locul rezervat numai iudeilor. Inscripţia se află în muzeul din Istambul. Ea spune:

„Nimeni dintre neamuri nu poate intra în împrejmuirea templului. Oricine este prins este singur răspunzător de moartea care va urma”.

Altă tăbliţă fragmentată a fost găsită în 1935, în cursul excavaţiilor conduse de Departamentul de Antichităţi al Palestinei, în nişte moloz lângă poarta Sf. Ştefan.

7. Erast, vistiernicul de la Corint

În Romani 16:23 apostolul Pavel scrie salutări fraţilor din Roma din partea lui Erast, vistiernicul cetăţii. Iar în Faptele Apostolilor 19:22, Luca ne spune că Erast a fost unul din ajutoarele lui Pavel în lucrarea misionară.

Unii necredincioşi au spus că nu se poate să fie adevărată afirmaţia lui Pavel cu privire la Erast. Cum un creştin să fi fost vistiernicul cetăţii Corint?

Dar pricina necredinţei a fost înlăturată. În cursul săpăturilor făcute la Corint în anul 1929, de către prof. T.L.Shear s-a descoperit o piatră de marmoră din pavajul în apropiere de teatru cu inscripţia: „ERASTVS PRO: AED: S: P: STRAVIT”, ceea ce înseamnă „Erast, procurator şi şef edilitar a aşezat acest pavaj pe spesele sale”. F. F. Bruce spune: „Evidenţa indică că acest pavaj a existat în sec. I A.D. şi este mai mult decât probabil că donatorul este Erast, prietenul lui Pavel, menţionat în epistola către Romani”.

Chestiunea dacă cuvântul grecesc „oikonomos” folosit de Luca tradus „vistiernicul”, corespunde cu latinescul „aedile” din inscripţie, a fost limpezită de funcţia ce o aveau aceste persoane. Cei ce purtau titlul acesta, fie greci, fie romani, aveau sarcina afacerilor financiare ale cetăţii. Chiar şi din epistola lui Pavel către Corinteni se poate înţelege că Erast era din sânul bisericii. În cap.2:26, el spune: „Printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales,” nu mulţi, dar totuşi aveau câţiva şi unul era Erast.

E Biblia adevărată? Arheologia, această ramură a ştiinţei, ne spune că da, e adevărată. Sunt mii de documente care mărturisesc lucrul acesta. Eu am dat doar câteva din ele în acest studiu. Închei mărturia arheologiei cu cuvintele poetului:

„Pentru cine vrea să creadă,
Am o mie de dovezi;
Dar nu mai am nici una,
Când tu nu mai vrei să crezi”.


 

 

 

III. MĂRTURIA FIZICII

Acum vom părăsi dărâmăturile, templele, vom lăsa la o parte tăbliţele, inscripţiile de pe monumente, sulurile, cilindrii, papirusurile şi vom trece în alt domeniu.

Voi cere unei alte ramuri a ştiinţei să vină să ne răspundă la întrebarea noastră: E Biblia adevărată? Am luat o ramură a ştinţei care e foarte dezvoltată astăzi: FIZICA.

În fizică nu e vorbă de bâjbăială, căci azi se lucrează cu aparate de mare precizie, care verifică susţinerile ei. BIBLIA de altfel nu are pretenţie că ar fi un tratat de ştiinţă. Ea nu a fost scrisă de savanţi, ci de oameni simpli: unul cioban, alţii pescari, unul culegător de smochine, altul paharnic, altul făcător de corturi. Şi ţin să menţionez că nici eu nu sunt om de ştiinţă, ci doar un umil vestitor al Evangheliei.

Eu însă voi lua spusele unor savanţi sau a unor bărbaţi competenţi în ale fizicii şi vi le voi prezenta. Ţin să precizez că, cu cât autorii Sfintelor Scripturi nu au fost savanţi şi nici ştiinţa din vremea lor nu era de acord cu spusele lor, cu atât mai mult străluceşte adevărul dat pe paginile Bibliei despre care savanţii de azi vin şi spun: DA, e adevărată.

Iau doar vreo trei sâmburi de adevăr de pe paginile Bibliei. Sunt mai multe destăinuiri de adevăruri ştiinţifice, dar eu mă mărginesc la atât acum.

Unii necredincioşi afirmă că Biblia se bate cap în cap cu ştiinţa. Dar nu e adevărat. Ei spun aşa din cauza că n-au cercetat-o. Şi lor li se potrivesc cuvintele Domnului Isus: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” (Matei 22:29).

1. Legea atracţiei universale

Un sâmbure de ştiinţă e afirmat în epistola apostolului Pavel către coloseni cap.1:17. Aici spune aşa: „EL (HristoS) este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin EL”. Deci, toate lucrurile, UNIVERSUL
Întreg, se ţine prin HristoS. Ce zice ştiinţa în privinţa aceasta? Recunoaşte ea vreo lege care să confirme aşa ceva? Ea vine şi spune printr-un mare savant, Newton, care a trăit între anii 1642-1727, că există în Universul acesta o lege, pe care el a numit-o „legea atracţiei universale”.

Datorită acestei legi, lucrurile sunt aşa cum sunt, în lumea atomilor şi în lumea astrelor. Pământul întreg, ba chiar lumile între ele, stele, sori, planete, nebuloase, toţi aştrii, sunt legaţi laolaltă cu această lege. O dovadă clară e pământul nostru, care se învârteşte în jurul soarelui şi nici nu se apropie, nici nu se depărtează de minunatul izvor al luminii şi al căldurii.

Dacă ne-am apropia, am da buzna peste soare, ne-am pârjoli, iar dacă ne-am depărta, am îngheţa cu toţii. Deci, toate sunt ţinute pe traiectoriile lor.

Biblia spune că „toate se ţin prin El”, prin HristoS, sau cum spune în altă parte că „ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3).

Nu e nici o contrazicere între ce zice Biblia şi ce spune fizica. Există o forţă, care le ţine pe toate; că tu o numeşti lege, iar Biblia spune că e Cuvântul puterii Lui, deosebirea este doar de termeni, nu de faptul în sine, recunoscut şi de o parte şi de altă parte.

Da, există o aşa forţă. Newton a arătat această lege, descoperită de el, într-o carte numită: „Principiile matematice ale filozofiei naturale” editată prin 1687.

Cât de mare e această forţă de atracţie! S-a calculat că pentru a ţine pământul legat de soare, fără forţa de atracţie, ar fi necesare funii atât de groase, încât fiecare să poată suporta greutatea de o mie kg şi ar trebui ca aceste funii să fie atât de dese de jur împrejurul pământului încât nici măcar un şoarece să nu-şi poată face loc printre ele. Şi totuşi, fără nici o funie din acestea, pământul e legat de soare.

Cel ce le-a făcut, le ţine cu forţa Sa şi ele îşi urmează cursul lor. „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.” (Isaia 40:26).

Dacă n-ar fi această forţă, toate corpurile cereşti n-ar mai avea orbite, ar fi în stare de haos. Chiar pământul n-ar mai avea ziua şi noaptea, n-ar mai avea anotimpuri, n-ar fi mişcarea în jurul soarelui şi prin urmare n-ar mai fi viaţă. Ce puţin cugetăm noi însă la toate acestea!

2. Greutatea aerului

Un alt sâmbure de adevăr ştiinţific, pe care-l avem pe paginile Bibliei, îl găsiţi în cartea lui Iov 28:25, unde spune: „A rânduit greutatea vântului”. Aici se afirmă că vântul, aerul, are greutate. Multă vreme unii oameni au râs de versetul acesta.

Cum, ziceau ei, aerul, vântul are greutate? Auzi ce spune Biblia? Şi erau oamenii învăţaţi ai vremii lor, căci cei simpli nu se împiedecau de aşa ceva. Chiar dacă nu înţelegeau, ei credeau că Dumnezeu ştie mai mult decât ei, pe când cei cu pregătire, găseau pricină de poticnire. Ei nu simţeau greutatea aerului şi nu puteau pricepe cum afirmaţia aceasta a Bibliei să fie adevărată.

Au trebuit să treacă multe secole, până ce Toricelli în anul 1643 a constatat că da, aerul are greutate şi a dovedit pe cale experimentală, că atmosfera are presiune (1,033 kgf/cm2).

E adevărat că noi nu ne dăm seama de greutatea aerului. Asupra noastră apasă câteva mii de kg. Simţim careva această greutate? Nu, desigur niciunul şi totuşi ea există. Fizica dovedeşte că există. Aparate de precizie pot oricând demonstra greutatea aerului.

Iov a trăit în perioada patriarhală, pe la anul 2000 î.d.Cr. , iar Toricelli constată presiunea aerului în anul 1643, deci au trebuit să treacă mai bine de trei mii şase sute de ani, de la afirmarea adevărului în Biblie, ca ştiinţa să vină să confirme că vântul, aerul are greutate, că Biblia este adevărată.

De unde ştia Iov să scrie acest adevăr? El n-a avut coloana de mercur folosită de Toricelli şi nici oamenii învăţaţi din vremea lui nu aveau idee de greutatea aerului. De unde a ştiut el acest adevăr? Din inspiraţie divină. Nimeni n-a crezut aşa ceva şi nici nu putea să conceapă aşa ceva, au râs de el, l-au tăgăduit, dar adevărul a ajuns să fie confirmat.

Dacă Biblia nu e carte inspirată de Dumnezeu, de unde a prins Iov această descoperire? Cu ce puteţi explica această afirmaţie a lui? Nu există alta decât că Iov, fiind inspirat, scrie acest adevăr. „Căci toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”, aşa spune apostolul Pavel lui Timotei (2 Timotei 3:16) şi bine era dacă oamenii credeau mărturia ei de la început, puteau căuta să verifice şi desigur nu trebuiau să treacă atâtea mii de ani până la confirmare.

3. Totul din atomi

Un alt text care e de foarte mare importanţă în ceea ce priveşte fizica şi care se confirmă azi în totul adevărat, îl găsiţi în epistola către evrei 11:3 „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede, n-a fost făcut din lucruri care se văd”.

Deci tot ce se vede pe pământ, în apă, în aer, în marele cosmos, totul a fost făcut din lucruri care nu se văd. Ce are de zis fizica în privinţa aceasta?

Eu vă dau un mic extras dintr-o conferinţă a profesorului universitar I.Gh.Popescu, ţinută în sala Dales din Bucureşti la 5 febr.1951. El spunea aşa: „…Ştiinţa ne învaţă că toate obiectele şi substanţele de pe pământ, chiar pământul însuşi, soarele, luna şi tot ce există în lume, sunt forme şi înfăţişări diferite ale aceleeaşi materii. Ele sunt alcătuite toate din corpuşoare foarte mici, care nu se pot observa încă şi care poartă numele de atomi”.

„Ca să înţelegem mai bine cum arată atomul de hidrogen, să presupunem că el s-ar mări de un milion de milioane de ori. Dacă şi noi am creşte de un milion de milioane de ori, am fi atât de mari, încât pământul întreg, ar fi cât un bob de mazăre în palma noastră. Diametrul atomului astfel mărit, ar fi abia de o sută de metri, electronul ar arăta ca o sferă cu raza de 36 cm, care ar alerga repede rostogolindu-se pe un drum în formă de cerc puţin alungit, cu o rază de 50 m. În centrul acestui cerc alungit, se află nucleul, protonul pe care trebuie să-l căutăm cu foarte mare atenţie, căci el este mic, cam cât un bob de mei”.

Aşa spune fizica: Universul e construit din atomi. Scriitorul epistolei către evrei, spune că tot ce se vede, n-a fost făcut din lucruri, care se văd. Deci, fizica nu contrazice adevărul acesta, din contră, spune că totul e făcut din corpuşoare mici nevăzute, numite atomi.

O altă mărturie, pe care o dau, e a ing.fizician Th.Tauth. În articolul „În pragul necunoscutului” apărut în revista „Ştiinţă şi Tehnică” nr.1/1966 spune: „Microscoape ionice cu măriri de câteva milioane de ori l-au ajutat să vadă atomul”. Vă rog observaţi deosebirea: în 1951, atomul era încă nevăzut, iar în 1966 datorită progresului mare al ştiinţei, a ajuns să fie văzut. Şi el continuă:… „Acceleratoare de particule, adevărate uzini gigantice, i-au permis să pătrundă şi mai adânc în tainele materiei, el a reuşit să cunoască structura atomului şi cea a nucleelor atomice, să descopere „cărămizile” din care este ridicat edificiul grandios al lumii materiale, particulele elementare”.

„…Cele două lumi, Macrocosmosul şi Microcosmosul se întrepătrund. Ele nu sunt altceva decât două extreme de scară ale Universului material guvernat de aceleaşi legi”.

Deci lumea întreagă este construită din aceleaşi „cărămizi” nevăzute, atomii. Iar Biblia susţine că tot ce se vede, n-a fost făcut din lucruri care se văd. Microscoapele acestea uriaşe, ionice, au ajuns să confirme adevărul Biblic. Versetul rămâne în picioare. Totul este făcut din atomi.


 

 

 

IV. MĂRTURIA ASTRONOMIEI

Acum vom căuta să confruntăm spusele Bibliei, a Cărţii scrise, cu spusele Bibliei nescrise. Există şi o Biblie nescrisă, pe care, dacă vrem, o putem citi, mai bine zis o putem buchisi. Alţii o pot citi mai bine, de aceea îi vom chema pe ei în ajutor. Vrem să ştim dacă Biblia nescrisă contrazice sau confirmă Biblia scrisă.

Biblia scrisă este Sfânta Scriptură, cea nescrisă este Universul mare al lui Dumnezeu. Psalmul 19 începe cu cuvintele: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu”, deci au un grai pentru noi. „Întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor merge până la marginile lumii”.

Cu ajutorul astronomiei, vom căuta să vedem dacă Biblia este adevărată, dacă rămâne în picioare în faţa astronomiei sau se prăbuşeşte. De altfel, noi nu vrem să ascultăm de o carte ce nu conţine adevăr. Şi nu cred că e cineva pe pământ, care în mod conştient să-şi dea seama că o carte este mincinoasă şi totuşi să o asculte, să o urmeze. Ar însemna să se înşele pe el însuşi.

1. A fost soarele creat în ziua a patra?

În primul capitol al Bibliei, Geneza 1:1 ni se spune: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul” sau cum spune în textul original ebraic: „Beresit bara Elohim et ha-samaim iert ha-aret”. Evrei spun că fraza aceasta este formată din 7 cuvinte şi de 7 x 4 = 28 sunt literele ei. Pentru ei, cifra 7 însemna ceva desăvârşit, deci însemnează că adevărul desăvârşit este aşezat în primul verset al Bibliei.

Dar unii vin şi spu: „Cum poate fi Biblia adevărată când ea spune că Dumnezeu a creat lumina în prima zi, iar soarele abia în ziua a patra? Nu vedeţi că nu se potrivesc lucrurile? Cum a putut să fie lumină fără soare?

De altfel, obiecţia aceasta o ridică de obicei cei mai inculţi, cei mai fără pregătire, căci cei cu pregătire şcolară ştiu că soarele nu este singurul izvor de lumină. Sunt încă atâtea surse de lumină în universul acesta, încât sunt nenumărate. Dar totuşi rămânem puţin la obiecţia aceasta. Domnul Isus a spus celor din vremea Lui nişte cuvinte, care sunt valabile şi pentru cei de azi: „Oare nu vă rătăciţi din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Marcu 12:24).

Cei ce ridică obiecţia aceasta au trecut peste primul verset fără să-l citească. În primul verset al Bibliei se spune clar: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. în capitolul 1 în textul original, sunt folosite două verbe, care în româneşte sunt traduse „a făcut”. În original, verbul „bara”, a crea, este folosit numai de trei ori: versetele 1:21, 27, şi are sensul creatio ex nihilo, creat din nimic. Al doilea verb e „asah” are sensul a face, a face să apară. Deci, soarele a fost creat în versetul 1, iar în ziua a patra a fost făcut să apară, să fie văzut de pe pământ.

Creaţiunea propriu-zisă este istorisită în versetul întâi. De la versetul 2 în jos, nu mai e descrisă creaţiunea universului, ci doar pregătirea pământului nostru pentru viaţa care avea să urmeze.

În versetul 2 ni se spune că „pământul era pustiu şi gol”, în original „tohu va bohu”, adică fără formă, în stare de haos. Din starea aceasta de haos a globului nostru, Dumnezeu în cele şase zile a făcut lumea noastră. Deci, globul pământesc nu a fost creat în cele şase zile, ci creaţia lui a fost înainte, „la început”; în cele şase zile a fost adaptat pentru viaţă şi a primit viaţa. Aceasta ne spune Biblia.

În prima zi, Dumnezeu a zis: „Să fie lumină”. Şi a fost lumină. Biblia nu precizează de unde a venit această lumină. Iar la sfârşitul ei, Biblia face încă o afirmaţie spunând că în Noul Ierusalim nu mai este trebuinţă de soare sau de vreo altă lumină, căci luminătorul ei este Mielul. În alte cuvinte, Biblia începe cu o lumină fără soare şi sfârşeşte cu o lumină fără soare.

Totuşi pentru cei ce găsesc pricini de poticnire în Biblie, precizez că creaţiunea e descrisă în versetul 1: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. Cum în starea de haos din pricina multelor convulsii, unii susţin că din pricina aruncării Satanei pe pământ, pământul era înconjurat de gaze, de aburi, de ceaţă, Dumnezeu a poruncit să fie lumină şi s-a făcut lumină. Izvoarele luminii sunt multe şi să nu uităm că Dumnezeu însuşi este lumină, de care nu te poţi apropia.

Unii vin şi obiectează altceva. „Bine, zic ei, dar după Biblie, pământul are circa 6.000 de ani, pe când după ştiinţă e vechi de tot. După academicianul sovietic Schmidt, pământul este de 2 miliarde de ani, iar după alţii de 4 miliarde de ani”.

Eu nu vin să spun că cei ce susţin că pământul este de 6.000 de ani au dreptate şi cu atât mai puţin îi voi putea împăca pe ceialalţi, căci diferenţa de 2 miliarde de ani între ei este prea mare. De fapt, oamenii se pot juca cu miliardele de ani, căci nu le dau din buzunar. Eu nu stabilesc vârsta pământului, căci nici Biblia nu face lucrul acesta.

Dar se împacă Biblia cu ce spun ei? Da, se îm,pacă. Vreau ei să fie de 5 miliarde de ani, fie aşa. Biblia spune: „La început.” Când a fost acest început? Ea îi lasă pe astronomi, pe geologi să se certe între ei şi să găsească când a fost acest „Început”.

Un alt astronom sovietic, Fesencov, admite că „soarele s-a format în acelaşi timp sau aproape în acelaşi timp cu planetele, vârsta soarelui fiind deci apropiată de vârsta pământului”. De altfel, el spune ce spune Biblia: „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”, aşa că nu este nici o contrazicere în ce priveşte vârsta pământului între Biblia şi ştiinţă.

2. Există întinderea cerului?

O altă chestiune în care se împiedecă unii, este întinderea cerului. Deşi e sus, ei se împiedecă în ea. În Geneza 1:6 citim: „Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape… Dumnezeu a numit întinderea „cer”. Deci, întinderea aceasta sau „firmamentul”, cum este în alte traduceri, nu ar fi fost găsit nicăieri, zic ei. S-a zburat cu avioanele şi cu rachetele şi nu s-a găsit nici un firmament. Dar Biblia spune că există.

Să vedem ce spune ştiinţa. Şi ea spune că există. Pământul nostru este înconjurat de o pătură atmosferică a cărei proprietăţi se menţin până la altitudini de circa 3.000 km (conform datelor obţinute în cadrul Anului Geofizic Internaţional). Atmosfera are cinci straturi principale: troposfera, stratosfera, mezosfera, ionosfera şi exosfera.

În Biblie, cuvântul „cer” este folosit în trei sensuri. Întâi, pătura atmosferică e numită cer. Astfel, în Matei 6:26, Hristos Domnul spune: „Uitaţi-vă la păsările cerului… În Luca 8:5, vorbind despre sămânţa căzută lângă drum, spune că „au mâncat-o păsările cerului”. În Matei 24:30 Isus a zis: „…vor vedea pe Fiul omului… venind pe norii cerului”. La fel în Matei 26:64: „Veţi vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului”. Acelaşi fel de exprimare îl găsim şi în Vechiul Testament. Ori e lucru ştiut că şi păsările şi norii zboară prin atmosferă. Deci, atmosfera e numită cer.

Al doilea sens e cu privire la spaţiul interplanetar. Astfel, în Geneza 22:17 citim despre „stelele cerului”. La fel în Naum 3:16. Iar în Deuteronom 4:19; 2 împăraţi 17:16, 21:3, Ieremia 33:22, soarele, luna şi stelele sunt denumite „oştirea cerurilor”. Deci, imensitatea spaţiului interplanetar este numită cer.

Al treilea sens priveşte locaşul Dumnezeului Preaânalt. Aşa avem: „Tatăl nostru care eşti în ceruri” şi o seamă de texte, care folosesc cuvântul cer doar pentru acest locaş. Doar puţină atenţie trebuie şi din text ne vom da seama că e vorba de atmosferă, de spaţiul interplanetar sau de locaşul lui Dumnezeu.

În Geneza 1:6 atmosfera e numită întindere sau firmament. Atmosfera desparte apele de jos, de apele legate în nori. Că cineva nu vede această întindere a cerului, înseamnă că este de compătimit. Nici sărmanii orbi nu văd soarele, dar aceasta nu înseamnă că nu există.

Datorită acestei pături atmosferice, noi putem respira. Datorită atmosferei se petrece fenomenul fizic de difuzare a luminii. Oamenii de ştiinţă şi cosmonauţii spun că pe lună, fiindcă lipseşte atmosfera, nu este lumină ca aici pe pământ, razele cad drept, nu se refractează, iar cerul acolo apare negru, nu albastru ca al nostru. Tot datorită atmosferei avem vânturile şi ploaia. Ce binecuvântată e întinderea aceasta pentru pământul nostru. Fără ea nu ar fi viaţă.

3. Pământul sprijinit pe nimic

Un alt amănunt care a produs aprinse discuţii şi tăgăduire din partea pretinşilor oameni de ştiinţă de altădată, se găseşte în cartea lui Iov 26:7 şi 38:6 unde se spune că pământul nu e sprijinit pe nimic. Ei spuneau că versetele acestea nu sunt adevărate. „Cum s-ar putea ca pământul să nu aibă nici un sprijin?” ziceau er. „Un măr, care nu se poate compara cu pământul şi totuşi nu poate sta aşa în aer, fără să fie sprijinit pe ceva, cade. Ce s-ar întâmpla cu pământul nostru, dacă ar fi aşa cum spune Biblia?”

Vechile concepţii difereau unele de altele doar cu privire la ceea ce formează sprijinul pământului, dar toţi erau de acord că e sprijinit pe ceva. Unii susţineau că Atlas îl sprijină cu umărul lui; alţii susţineau că e sprijinit pe patru stâlpi; alţii spuneau că se sprijină pe patru broaşte mari; alţii spuneau că o mare broască ţestoasă îl poartă pe spinarea ei. Păreri care mai de care mai năstruşnice, dar ele erau teoriile oamenilor de ştiinţa până în secolul al XVI-lea.

Biblia spunea însă acum 3.500 de ani: „El întinde miazănoaptea asupra golului şi spânzură pământul pe nimic”. Astronomia de astăzi dă dreptate Bibliei. Pământul, spun astronomii, nu e sprijinit pe nimic. Toate teoriile astronomilor de altădată s-au prăbuşit fiindcă n-au fost adevărate. Afirmaţia Bibliei a rămas în picioare fiindcă era adevărată. Oamenii, care altădată au râs de Biblie, astăzi au ajuns de râs cu teoriile lor. Cei ce râd astăzi de Biblie, oare nu se gândesc că mâine alţii vor râde şi de teoriile lor? Adevărul Bibliei că pământul e sprijinit pe nimic, a fost verificat de ştiinţă şi confirmat în totul ca adevărat.

Flamarion, mare astronom francez, spune aşa în privinţa aceasta: „Pământul pluteşte în spaţiu. Globul acesta stă singur în mijlocul unui spaţiu mare, neatingându-se de nimic. El e ca un balon de săpun, ce pluteşte în aer”.

E adevărat că era greu pentru mintea omenească de altădată să priceapă adevărul Bibliei. Oamenii erau gata să creadă mai degrabă minciunile astronomilor decât adevărul sfânt. Ei se credeau îndreptăţiţi în părerile lor şi de logică, căci din moment ce toate au nevoie de sprijin, cum s-ar putea ca pământul să facă excepţie de la aceasta? Şi li se părea cu totul absurdă şi imposibil de crezut afirmaţia Bibliei. Dar până la urmă, totuşi ea a triumfat. Dacă oamenii ar fi crezut de la început afirmaţia ei, nu era atâta bâjbâiala, mai ales la savanţi. Azi, în secolul sateliţilor artificiali, te întrebi cum oameni de seamă au putut crede aşa aberaţii şi n-au putut crede adevărul?

Într-o lume cu o altă mentalitate, Iov afirma un adevăr ştiinţific de mare valoare. De unde l-a ştiut el, că n-a fost astronom? Dacă Biblia nu este de origine divină, dacă nu e scrisă prin inspiraţia lui Dumnezeu, cum explicaţi că Iov a putut să scrie aşa ceva? în toată literatura acelei epoci nu găsiţi ceva asemănător. Nu există alt răspuns decât că Dumnezeu i-a descoperit. Numai Cel ce a spânzurat pământul pe nimic ştia pe vremea aceea adevărul acesta. Deci numai Dumnezeu a putut să-i descopere.

Dumnezeu a sprijinit pământul pe nimic. Aici, fraţii mei, e o lecţie pentru noi. El ar vrea ca şi noi să fim aşa. Să nu ne sprijinim pe nimic, nici pe bani, pe slujbă, nici pe prieteni, ci să depindem doar de El. Fie aşa viaţa noastră.

4. Pământul este rotund

Un alt verset, care multe veacuri a fost în contrazicere cu părerea oamenilor de ştiinţa, se găseşte în Proverbe 8:31, unde se afirmă că pământul este rotund.

Chiar Ptolomeu, Plato, Aristotel şi alţii au afirmat că pământul are forma plată. Toţi astronomii susţineau că pământul e drept ca o faţă de masă. Până şi biserica catolică a îmbrăţişat această concepţie şi ea a patronat rătăcirea aceasta, prigonind cu ajutorul inchiziţiei pe cei ce au găsit adevărul, ca Jordano Bruno, Galileo Galilei şi alţii.

Dacă ar fi cercetat Biblia şi ar fi crezut-o, ei nu ar fi făcut aşa ceva, căci Solomon în textul citat vorbeşte clar de rotocolul pamântului, şi proorocul Isaia în cap. 40:22 spune: „El şade deasupra cercului pământului”. Traducerea Vulgata spune: „Deasupra globului pământului”, iar în altă traducere, Gesenius spune: „Deasupra sferei pământului”.

Învăţaţii vremii adunaţi la Salamanca au căutat să-i dovedească lui Hristofor Columb, pe baza ştiinţei de la Aristotel până în timpul lor, că pământul n-ar fi în formă de sferă şi că dacă ar fi într-adevăr, s-ar putea rostogoli, dar nu s-ar mai putea urca, nu şi-ar putea reveni la loc.

Noi azi râdem şi zicem: ce argumentare stupidă şi încă în numele ştiinţei. Dar aşa a fost.

Căutau pe temeiuri zise ştiinţifice să răstoarne spusele Bibliei care arată că pământul e rotund.

Mai există un text în Luca 17:34-36 care sugerează acelaşi adevăr. Vorbind despre venirea Sa a doua oară, Domnul Isus spune că momentul acela pe unii îi va surprinde în pat, va fi noapte, în altă parte va fi dimineaţă, căci două femei vor măcina împreună la moară, în părţile răsăritului măcinarea se făcea dimineaţa pe răcoare şi că în altă parte va fi miezul zilei căci doi bărbaţi vor fi la câmp. Datorită faptului că pământul e rotund, în acelaşi timp pe pământ într-o parte e noapte, în altă parte dimineată, în altă parte miezul zilei şi în altă parte e seară.

Astăzi nimeni nu se mai îndoieşte că pământul e rotund, aşa cum arfimă BIBLIA cu aproape 3.000 de ani înainte. Oamenii au făcut înconjurul pământului cu vapoarele şi avioanele. Mai recent cosmonauţii l-au văzut rotund şi l-au fotografiat. De asemenea, realizările ştiinţifice şi tehnice uimitoare din ultimii ani, au făcut posibilă obţinerea de imagini fotografice sau televizate, care arată forma sferică a pământului, aşa cum se vede pe lună.

O, voi învăţaţi ai trecutului, care în numele ştiinţei v-aţi ridicat şi aţi contrazis Biblia, unde sunteţi azi? Aţi crezut că îngropaţi adevărul Bibliei şi iată că zăceţi voi sub glie şi dacă ar fi să înviaţi, de ruşine aţi intra din nou în mormânt, că ştiinţa de azi a răsturnat afirmaţiile voastre şi a dat dreptate Bibliei, dovedind că pământul e rotund.

5. Globul e măsurat şi cântărit

Alt adevăr important arătat în Biblie e că pământul e măsurat şi cântărit. În cartea lui Iov 38:4-5 citim: „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el?” Deschideţi şi la cartea proorocului Isaia 40:12 „Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna?”

Aici se vorbeşte de o măsurare în întindere şi o cântărire în greutate. Şi de versetele acestea unii oameni au râs.
Dar astăzi se ştie că pentru ca pământul nostru să aibe viaţă pe el, trebuie să aibe orbita aceasta care o are. Dacă ar fi mai aproape de soare, ne-ar arde pe toţi; dacă am fi mai departe de soare, am îngheţa cu toţii. Deci, orbita aceasta pe care o are pământul, e cea potrivită.

Savanţii, când au conceput şi lansat sateliţii, au trebuit să facă calcule peste calcule. Şi n-au fost de ajuns creiere omeneşti, ci au intrat în acţiune şi creiere electronice să-i ajute. Erau necesare o sumedenie de calcule. Volumul şi greutatea au un mare rol şi o simplă greşeală ar fi dat peste cap totul.

Iar dacă nişte sateliţi au necesitat calcule, credeţi că pământul nu a trebuit să fie măsurat şi cântărit? După unele socoteli ale celor competenţi, globul nostru terestru ar cântări vreo 6.000 miliarde de miliarde de tone. Dacă pentru un satelit de câteva tone trebuiesc rachete uriaşe, ca forţă, ca să-l lanseze în spaţiu şi să-l plaseze pe orbită, gândiţi-vă ce forţă uriaşă a fost necesară pentru plasarea pe orbită a globului nostru. Iar pentru menţinerea lui pe orbită, are importanţă volumul şi greutatea lui, căci forţa de atracţie universală a corpurilor este direct proporţională cu masa corpurilor care se atrag şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele la centru. Deci, datorită faptului că pământul a fost măsurat şi cântărit, el e potrivit pentru viaţă. Biblia a spus adevărul.

6. Mişcarea în spaţiu

Un alt adevăr important arătat în Biblie este mişcarea pământului şi a corpurilor cereşti. În cartea proorocului Isaia 40:26 ni se spune: „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume: aşa de mare este puterea şi tăria Lui că una nu lipseşte”.

Vechile concepţii susţineau că pământul stă pe loc, iar firmamentul îl considerau ca o sferă solidă în care sunt fixate stelele ca nişte ornamente. Iar când li s-a spus oamenilor că pământul se mişcă, ei au zis că e imposibil, fiindcă dacă s-ar mişca pamântul, noi am cădea, copacii s-ar răsturna, totul s-ar prăbuşi.

Aristarh din Samos, pe la 280 î.d.Cr. a susţinut că pământul se învârteşte în jurul axei sale şi în jurul soarelui, dar nimeni n-a vrut să-l creadă. Oamenii au fost deprinşi să cugete că pământul stă fix pe suporţii lui, ca deodată să vină cineva şi să afirme că se mişcă. Nu puteau crede şi nu se puteau împăca cu o aşa idee.

Mai târziu, Copernic (1473-1543) a răsturnat teoria geocentrică a lui Ptolomeu şi a fundamentat sistemul heliocentric, adică planetele şi pământul se învârtesc în jurul soarelui.

După el, Galileo Galilei (1564-1642) a căutat să dovedească acest lucru, dar inchiziţia catolică l-a dus înaintea tribunalului. După multe umilinţe şi suferinţe, Galilei îşi retractează învăţătura sa. Se spune însă că după ce a ieşit din sala de judecată, a zis: „Şi totuşi se mişcă!” frază care a rămas proverbială.

Cu mai bine de şapte sute de ani înainte de Hristos, Biblia spunea: „Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor?” Astăzi se ştie că versetul acesta e în totul adevărat. Pământul zboară în spaţiu cu o viteza de 1.700 km pe minut, iar în jurul axei sale se învârteşte cu 1.600 km pe oră. Şi nu numai pământul, ci chiar şi soarele se mişcă cu 245 km pe secundă. La fel şi stelele se mişcă. Sunt unii aştrii care au viteze fantastice. Astfel, steaua Arctur, denumită şi „steaua alergătoare”, zboară în spaţiu cu viteza de 24.000 km pe minut, iar despre unele nebuloase se spune că zboară cu 40.000 km. pe secundă. Sunt unele stele din galaxiile aşa numite Seyfert, care au viteza colosală de 3,6 milioane mile pe oră. Deşi au aşa viteze, toate îşi păstrează orbita lor, „merg în şir”. În militărie, când un soldat pierde cadenţa, în încurcă şi pe ceialalţi şi riscă să fie călcat pe călcâi. Ce stare de haos s-ar petrece în marele univers, dacă n-ar merge „În şir”? Dacă pământul sau soarele nu şi-ar păstra orbitele lor, ci ar lua-o razna, tot ce are viaţă ar pieri. Aceasta însă nu se întâmplă, căci toate îşi păstrează, orbitele şi viteza.

De mii de ani pământul zboară în spaţiu, fără să-şi încetineze viteza. Câtă precizie! Ce ordine! Când te gândeşti la imensitatea unor aştrii, faţă de care pământul nostru e ca un bob de mazăre, la vitezele fantastice cu care zboară, rămâi uimit de legile şi buna rânduială ce domneşte în univers.

Căile ferate au regimente de impiegaţi de mişcare, de mecanici, de acari, care poartă grijă să nu se abată trenul de la mersul normal şi totuşi se produc atâtea accidente, atâtea întârzieri. Legile mecanicii cereşti sunt respectate cu cea mai mare precizie.

Despre aceste legi şi Autorul lor, marele astronom francez Flamarion spune: „Şi soarele nostru se mişcă în spaţiu. Totul se mişcă în univers, totul se schimbă şi se preschimbă. Numai legile naturii sunt neschimbate şi numai Cauza eternă ale cărei lucruri sunt efectele schimbătoare şi trecătoare”.

Wernher von Braun, celebrul savant contemporan, a zis: „Oricum aşa de bine rânduit şi perfect creat cum e pământul nostru şi universul, trebuie să aibă un Făcător, un Arhitect… Trebuie să fie un Făcător, nu există altă cale”.

Isaia a zis: „El le cheamă pe toate pe nume, aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte”.

7. Pot fi legate apele?

Un alt adevăr ştiinţific relatat în Biblie este că Dumnezeu a legat apele. Desigur, unii se întreabă cum pot fi legate apele? Iov ne dă răspunsul: „Leagă apele în norii Săi” (26:8).

Pe pământ cad anual 800 milioane de milioane tone de apă. Dacă ar cădea deodată toată apa care e în atmosferă, pământul întreg ar fi acoperit cu un strat de 7 metri de apă, deci totul ar fi înecat. Apele legate în nori, care se afilă permanent în atmosferă, au fost calculate de unii oameni de ştiinţa şi se afirmă că ar fi cam 50 milioane de milioane de tone. Ce greutate fantastică! „Şi norii nu se sparg sub greutatea lor” (Iov 26:8).

Apele acestea nu cad deodată pe pământ, căci sunt legate. Noi nu prea pricepem cum pot sta milioane de tone de apă sus, dar aceasta nu are importanţă. Noi vedem norii cum plutesc şi cum, din când în când, îşi scutură greutatea, lăsând ploaia binecuvântată să ude pământul, spre a-l face să rodească.

Mai există încă un fel de legare a apelor: la pol,i în calotele de gheaţă. Antarctica este acoperită cu o calotă de gheaţă ce are o grosime medie de 2.200 m, iar gheţarul Filhner de acolo, are o lungime de 925 km şi o grosime de 4.000 metri.

În Groenlanda, stratul de gheaţă e de 2.300 metri şi s-a calculat că dacă numai aceasta s-ar topi, nivelul mărilor şi al oceanelor ar creşte cu 7 metri. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar topi toată gheaţa de la poli? Ce torente s-ar dezlănţui asupra pământului, dacă apele ar fi dezlegate toate deodată? Dar ele sunt legate prin anumite legi de Cel ce a creat toate. Nimic nu e la întâmplare.

8. S-a oprit soarele?

Altă problema de care mulţi s-au poticnit şi n-au vrut să o creadă este oprirea soarelui, pomenită în Iosua 10:12,13. Aceste versete sunt cele mai combătute din Cartea Sfântă.

În text ni se relatează cum Iosua, fiind în luptă cu cinci împăraţi ai amoriţilor, la un moment dat a strigat: „Opreşte-te soare asupra Gabaonului şi tu lună asupra văii Aialonului!” Şi soarele s-a oprit şi luna şi-a întrerupt mersul, până ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit să apună, aproape o zi întreagă”.

Unii, ca să scape mai uşor, spun că aici e un limbaj poetic şi că bătălia fiind grea, lui Iosua i s-a părut că au fost două zile legate laolaltă.

Cei ce spun aceasta nu ţin cont de citatul din Cartea Dreptului şi de afirmaţia lui Iosua din v.14: „N-a mai fost nici o zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om”.

Alţii spun ironic: „Nu vedeţi că de la început Biblia nu spune adevărul? Fiindcă oricine ştie azi că nu soarele se învârteşte în jurul pământului, ci pământul se învârteşte în jurul soarelui; iar ziua şi noaptea se datoresc mişcării pământului în jurul axei sale. Astfel, chiar dacă soarele s-ar fi oprit, tot nu ar fi fost o zi mai lungă”. Privind aşa lucrurile, ţi se pare că aici Biblia a dat greş. Dar se poate oare aşa ceva?

Biblia nu este manual de ştiinţă, dar ea spune adevărul. Şi noi cei de astăzi, care suntem aşa de familiari cu mişcarea de rotaţie şi de revoluţie a pământului, noi care ştim precis că nu soarele se învârteşte în jurul pământului, totuşi folosim expresii contrare ştiinţei, ca: „soarele răsare la”., „soarele apune la”., „răsărit de soare la mare”, „apus de soare”, etc. Chiar şi astronomii uzitează asemenea expresii. Orice copil îi poate înfrunta spunându-le: „Nu-i adevărat, ci pământul s-a învârtit”. Şi totuşi acesta este limbajul pe care îl folosim, deşi nu e în acord cu ştiinţa. Atunci de ce să mustrăm pe Iosua, când el foloseşte un limbaj ca al nostru?

Textul biblic ne spune că soarele s-a oprit. În original „opreşte-te” are şi sensul „stai liniştit”. Noi am zice că e acelaşi lucru să te opreşti sau să stai liniştit. Şi totuşi există o deosebire. Textul acesta a provocat o cercetare minuţioasă din partea multora. E adevărat sau nu ce a spus Iosua? Cum putea soarele să se oprească? Avea rost? Sau care ar fi fost urmarea dacă ar fi stat liniştit? Newton a demonstrat că pământul ar ,utea fi încetinit, fără ca locuitorii lui să simtă un apreciabil şoc în privinţa aceasta. Din cercetările efectuate de oamenii de ştiinţă, au ieşit câteva confirmări că relatarea lui Iosua este adevărată, ziua aceea a fost aproape dublă.

Una este confirmarea istorică. Herodot, istoricul grec care a trăit cu 480 ani înainte de Hristos, ne spune că preoţii egipteni i-au arătat o descriere a unei zile lungi. Scrierile vechi chineze la fel vorbesc de o zi lungă în timpul domniei împăratului Yeo, care a fost contemporan cu Iosua. Pe la începutul secolului al XX-lea, amiralul Palmer a descoperit în Mexico un document, care spune ca soarele s-a oprit pentru aproape o zi întreagă în anul „celor şapte iepuri”, care corespunde cu anul în care Iosua a cucerit Canaanul. La acestea, adăugaţi Cartea Dreptului, scrisă în Palestina. Deci, vechile scrieri ale egiptenilor, ale grecilor, ale chinezilor, ale mexicanilor şi ale evreilor vorbesc despre o zi lungă. Dacă nu a fost o zi lungă, de ce scriu egiptenii, grecii, chinezii şi mexicanii despre o aşa zi? Oare să-i fi mituit Iosua ca ei să scrie aşa, spre a confirma Biblia? Sau cei ce tăgăduiesc astăzi sunt atât de deştepţi, încât ştiu şi ce s-a petrecut atunci, mai bine ca cei de atunci?

Un adevăr se stabileşte pe baza a doi sau trei martori. Aici avem un număr dublu de martori. Afirmarea lor se întemeiază pe fapte, pe cunoaştere. Tăgăduirea se întemeiază pe nepricepere. Oamenii nu pot pricepe cum s-a putut opri soarele. Dar alţii, care trăiesc la ecuator, nu pot pricepe cum îngheaţă apa, alţii nu pricep cum se formează imaginea în tubul catodic sau cum calculează creierul electronic. Oare e cinstit să tăgăduim ceea ce nu pricepem?

Alta este confirmarea matematică. Anumiţi astronomi au cercetat pe bază de calcule să vadă dacă a fost sau nu o zi mai lungă, aşa cum spune Biblia. Astfel, profesorul Totten din America a făcut calcule astronomice pe care le-a publicat. Luând echinocţiile, eclipsele, tranzitele şi mergând cu calculele de la prezent înapoi la solistiţiul de iarna a zilei lui Iosua, a găsit că acţiunea s-a petrecut într-o zi de miercuri, iar calculând invers, de la creaţie spre Iosua, acţiunea a căzut într-o zi de marţi. El a demonstrat că în istoria lumii a fost introdusă a zi, care nu este alta decât ziua dublă a lui Iosua. Cercetătorul W.Maunders de la Observatorul Regal Greenwich, de asemenea a publicat un studiu asupra aceluiaşi subiect; şi prin calcule a stabilit nu numai data, ci şi timpul zilei când senzaţionalul fenomen a avut loc.

O a treia confirmarea electronică. În 1970, ziarul „Evening World” din Spencer, Indiana, U.S.A. a fost primul care a publicat ştirea. Revista „The Sword of the Lord” redă ştirea după cum urmează:

„Dl.Harold Hill, preşedintele Companiei Curtis Engine din Baltimore, Md. şi consultant în programul spaţial, a relatat următoarele: „Cred că unul din cele mai uimitoare lucruri pe care le are Dumnezeu pentru noi azi, s-a petrecut recent cu astronauţii şi bărbaţii de ştiinţă spaţială la Green Belt, Maryland. Ei controlează cum va fi poziţia soarelui, a lunii, a planetelor în spaţiu peste o sută de ani, peste o mie de ani. Noi trebuie să cunoaştem aceste date, ca să nu lansăm un satelit şi să se izbească de ceva şi astfel să fie scos din orbită. Noi trebuie să fixăm orbita în funcţie de viaţa satelitului şi de poziţia planetelor, ca să nu fie dată peste cap lucrarea. Cu ajutorul calculatorului electronic măsurau veacurile înainte şi înapoi. Deodată s-au oprit. Calculatorul a stopat şi a dat un semnal roşu, ceea ce însemna că e o greşală, ori la informaţiile introduse în el, ori la rezultatele comparate cu standardele. Au fost chemaţi specialiştii să vadă dacă e bun calculatorul. Aceştia l-au controlat şi au spus: „E perfect”. Şeful operaţiunilor I.B.M. a întrebat: „Care-i necazul?” – „Am găsit că e o zi lipsă în scurgerea vremii”. Toţi au dat din cap. Tăcere.

„Din grup, unul mai religios a zis: „Ştiţi, pe când eram în Şcoala Duminicală, ni s-a spus despre o oprire a soarelui”. Ceialalţi nu l-au crezut, dar nu aveau alt răspuns. Astfel au zis: „Arată-ne!” I-au adus o Biblie şi el a căutat la Iosua 10:12-14 şi a citit textul … Aici e ziua lipsă. Au mers cu calculatorul la vremea arătată şi au găsit-o, dar nu era destul. Timpul scurs care lipsea, găsit pe vremea lui Iosua era numai 23 ore şi 20 minute, nu o zi întreagă. Au citit iarăşi Biblia şi ea le-a spus: „…aproape o zi întreagă”.

Aceste simple cuvinte în Biblie sunt importante. Dar ei erau în încurcătură, căci dacă nu poţi da socoteală de 40 minute, te va încurca şi peste o mie de ani. Patruzeci de minute trebuiau găsite, căci puteau fi înmulţite de multe ori pe orbite. Atunci cel credincios şi-a adus aminte că undeva în Biblie scrie că soarele a mers înapoi. Cosmonauţii i-au spus că şi-a ieşit din ţninţi. Dar au luat Cartea şi au găsit la 2 împăraţi 20:8-11 „Şi Domnul a dat cu zece trepte înapoi umbra din locul în care se pogorâse pe cadranul soarelui lui Ahaz”. Zece trepte sunt exact 40 minute. Douăzeci şi trei ore şi douăzeci minute din Iosua cu 40 minute din 2 împăraţi fac ziua lipsă întreagă. Cosmonauţii au trebuit să înscrie în jurnal ziua ce lipseşte”. Calculatoarele electronice adeveresc Biblia. Cine s-ar fi gândit vreodată că acea zi va putea fi detectată nu numai de creierul omului ci şi de creierul electronic? într-un veac al necredinţei, Dumnezeu pe cale de ştiinţă îşi demonstrează adevărul Cuvântului Său. Ce minunate sunt căile Sale!

Totuşi cum a putut să fie o zi mai lungă? Pentru noi e greu de priceput. Dacă cele trei miliarde şi ceva de locuitori ne-am opinti să oprim pământul din mersul lui, nu am reuşi. Dar luând, prin analogie, mersul unei locomotive în plină viteză nu poate fi oprită de o mie de persoane ce s-ar aşeza pe linii, ci doar i-ar măcelări pe toţi. Totuşi locomotiva e oprită de un singur om, de mecanic, printr-o simplă mişcare de manivelă. El are stăpânire asupra ei şi o poate opri. Cu mult mai mult, Dumnezeu, care a creat toate şi conduce toate, poate face aşa ceva.

Cu Dumnezeu se poate înţelege ziua lungă a lui Iosua. Fără El este imposibil să o explici. Azi, de la distanţă, prin simpla apăsare de buton, omul poate porni şi opri rachete mari, gigantice, purtătoare de sateliţi. Să-i dăm voie şi lui Dumnezeu să poată face aşa ceva cu satelitul soarelui, cu pământul.

9. A existat steaua Betleemului?

O altă chestiune pomenită în Biblie, care e mult discutată şi necrezută de unii, este steaua Betleemului.

În Matei 2:2,7,8,10, se spune că magii au văzut o stea deosebită. Ce fel de stea a fost aceea? Cum a putut să se arate o aşa stea? Ce legătură au stelele cu naşterea unui copilaş pe pământ? Iată câteva întrebări pe care le ridică necredincioşii.

Dacă cei ce afirmă că au văzut-o ar fi fost oameni profani, nu astronomi, ar da loc la bănuieli. Ei însă au fost cititori în stele, astronomii vremii, deci erau competenţi să deosebească stelele. Cu adevărat fenomenul e extraordinar, dar nu e imposibil.

Există două explicaţii cu privire la steaua aceasta. Una e explicaţia celor credincioşi că a fost o stea miraculoasă. Dumnezeu, Creatorul tuturor astrelor, a putut porunci unei stele, ca prin graiul ei să vorbească magilor despre naşterea unui nou împărat. Deci, steaua Betleemului a fost un mesager divin către astronomii răsăritului. „La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă”.

Cealaltă este explicaţia oamenilor de ştiinţă. Ei spun că steaua deosebită, de o strălucire extraordinară, nu a fost altceva decât o conjuncţie a lui Jupiter şi Saturn, în zodia Peştilor, cu adăugirea planetei Marte.

De altfel, astrologii evrei atribuie acestei conjuncţii o importanţă deosebită. Ei o puneau în legătură cu naşterea lui Moise şi afirmau că se va repeta şi la naşterea lui Mesia.

Explicaţia ştiinţifică a fost fundamentată pe dovezi astronomice. Eminentul astronom Kepler s-a ocupat îndeaproape de această rezolvare. Pe data de 10 oct.1604, el a observat o stea strălucitoare, de o luminozitate excepţională. Era o asemenea conjuncţie între planetele Saturn, Jupiter şi Marte. Imediat i-a venit ideea că aşa trebuie să fi fost steaua magilor. Atunci s-a apucat de socoteli. Prin calcule amănunţite, el a descoperit că o conjuncţie similară a avut loc de trei ori între anii 7 şi 6 înainte de Hristos. Având în vedere calcularea greşită a calendarului, prima ei apariţie ar fi fost cu vreo doi ani înainte de naştere, permiţând magilor timpul necesar de pregătire pentru venirea la Ierusalim. Calculele lui Kepler au fost verificate de astronomi mai moderni, ca: Schubert de la Petrograd, Ideler şi Encke din Berlin, precum şi de Pritchard de la Observatorul din Greenvditch, care s-au pronunţat că datele „sunt tot aşa de sigure ca şi celelalte fenomene cereşti”.

Universul mare – Biblia nescrisă – confirmă Biblia scrisă, arătând că e cu putinţă apariţia unei stele cu luminozitate excepţională. Herschel, unul din marii astronomi şi descoperitorul razelor infraroşii, a zis: „Toate descoperirile omeneşti par a fi făcute numai cu scopul de a confirma, cu o şi mai mare putere, adevărurile care vin de sus şi care sunt cuprinse în Scripturile Sacre”.

Medler, un alt astronom, a zis: „Adevăratul naturalist nu poate fi ateu. Cine pătrunde, ca noi, într-o măsura atât de mare în atelierul lui Dumnezeu, acela trebuie să îngenunche cu supunere înaintea Providenţei Divine, care lucrează în natură”.

Flamarion ne spune cum odată fiind la marginea mării, sufletul lui a fost copleşit de măreţia Creatorului, văzută de el. Atunci a îngenunchiat şi a făcut următoarea rugăciune: „O, Necunoscut misterios! O, Mare Fiinţă! Fiinţă nemărginită, ce suntem noi? Suprem Făcător al armoniei, ce eşti Tu, dacă opera îţi este atât de măreaţă? Sărmane mituri omeneşti, care cred că Te cunosc! O, Dumnezeule, Dumnezeule! Atomi, nimicuri, cât suntem de mici! Şi cât de mare eşti Tu! O, Dumnezeule, Dumnezeul meu, Atotputernicule, Atotiubitorule! Nemărginire sublimă şi necunoscută… O, Tată al naturii! O, Te iubesc!… Te iubesc! început atotputernic şi necunoscut! Fiinţă pe care nici un cuvânt omenesc nu te poate numi. O, Divin Principiu, Te iubesc. Sunt însă aşa de mic, că nu ştiu dacă mă auzi… Da, mă auzi, Creatorule! Tu care dai micii flori câmpeneşti, frumuseţea şi parfumul său. Glasul oceanului nu-l covârşeşte pe al meu şi gândirea mi se înalţă către Tine, împreună cu rugăciunea tuturora!”

La fel şi Kepler avea o adânca reverenţă faţă de Dumnezeu. El a zis: „În creaţiune, eu parcă pipăiesc cu mâinile mele pe Dumnezeu”. Iar opera sa cea mai de seamă o încheie cu următoarea rugă: „Îţi mulţumesc, Creatorule şi Doamne, că ne-ai dăruit aceste bucurii de creaţiunea Ta, admiraţia de operele mâinilor Tale. Eu am făcut cunoscut strălucirea operelor Tale, pe cât spiritul meu mărginit a putut să cuprindă nemărginirea Ta. Unde am zis ceva, ce este nedemn de Tine sau am fost silit să năzuiesc la propria mea glorie, aceasta iartă-mi-o cu milostivire”.

Noi credem că există un Dumnezeu mare, care a creat cerurile şi pământul, care a creat cele vreo 150-200 miliarde de stele din galaxia noastră, precum şi vreun miliard de alte galaxii. El, fiind Creatorul, a putut sprijini pământul pe nimic, a putut produce ziua lungă din cartea lui Iosua şi a putut vorbi magilor prin lucirea unei stele despre naşterea noului împărat.

Cu privire la cele şase zile din Geneza capitolul întâi în care Dumnezeu a creat condiţiile prielnice pentru viaţă şi a creat viaţa, precizăm că cuvântul „yom” din original are sensul de zi obişnuită de 24 ore, precum şi de o perioada de timp. Nimic nu putut împiedeca pe Dumnezeu să creeze lumea noastră în perioade sau în zile obişnuite. El poate totul. Toiagul lui Aaron pus în faţa Domnului, n-a avut nevoie de perioada de timp, ci peste noapte a înmugurit, a înfrunzit, a înflorit şi a copt migdale (Numeri 17:1-8). Omului cu mâna uscată nu i-a trebuit luni de zile pentru refacerea ţesuturilor, ci într-o clipă şi-a întins mâna la porunca Domnului. Cu cât vom cunoaşte mai mult Atotputernicia Creatorului, cu atât vor dispare toate problemele noastre mărunte în legătură cu creaţia Sa. Copiii se chinuie multă vreme cu câte un lucru şi nu-l pot face, dar când a venit tata, l-a făcut într-o clipă. Ce minunat e că avem un Dumnezeu-Tată, care ştie şi poate mult mai mult decât noi! Imensitatea universului ne spune că avem un Dumnezeu mare şi un Tată bogat cu miliarde de lumi, care îl ascultă şi toate merg în şir.

Doamne ajută-ne să Te cunoaştem mai bine şi să Te ascultăm în totul!


 

 

 

V. MĂRTURIA ŞTIINŢELOR NATURALE

E Biblia adevărată? Aceasta e întrebarea de care ne vom ocupa şi în acest capitol. Acum vom căuta să auzim ce zic Ştiinţele Naturale. Biblia vorbeşte mult despre domeniul Ştiinţelor Naturale. Ea nu este o carte de ştiinţă, ea afirmă unele lucruri, pe care noi le vom verifica dacă sunt în acord sau în contrazicere cu ştiinţa. Voi căuta să pun în lumină câteva versete pe care unii le ironizează, le tăgăduiesc că ar fi adevărate.

1. Plante fără soare

Această afirmare a provocat multe discuţii. În Geneza 1:11 citim: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu seminţe, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ”. Şi aşa a fost. Aceasta a fost în ziua a treia, iar soarele apare abia în ziua a patra.

Se ştie bine că fotosinteza plantelor se face numai la lumină. „Cum a fost posibilă viaţa plantelor fără soare? Vedeţi că Biblia se contrazice cu ştiinţa?” – zic necredincioşii.

Să fie aceasta o contrazicere? Pe unii necunoscători îi pune pe gânduri. Dar tot necunoscător e şi cel ce ridică această problemă. Ea a mers în secolul trecut, dar nu mai merge azi. A pune astăzi această chestiune, înseamnă a-ţi dovedi singur ignoranţa, a arăta că nu eşti în pas cu vremea.

Ce minunat îşi descoperă Dumnezeu lucrările Sale! Azi, datorită cercetărilor ştiinţifice, se ştie că fotosinteza plantelor se face nu numai la lumina soarelui, ci la orice altă lumină. Experienţele făcute cu sere subterane, unde nu pătrunde lumina soarelui, ci doar lumina artificială, au dovedit din plin aceasta.

În anul 1961, la Expoziţia Horticolă Internaţională de la Erfurt, Germania, au fost prezentate legume: castraveţi, roşii, ridichi, salată şi ceapă, cultivate în timpul iernii în regiunile arctice ale U.R.S.S. În exploatări subterane, deci fără lumina soarelui, ci doar cu lumina electrică. Ştirea a fost publicată în ziare şi în revista „Orizonturi” nr. 125/1961.

Astfel, problema ridicată de unii necredincioşi cu privire la creşterea plantelor, afirmată în Geneza că ar fi în contrazicere cu ştiinţa, deoarece soarele a apărut abia în ziua a patra, cade. Biblia afirmă că lumina a fost făcută în ziua întâi, deci fotosinteza s-a făcut în ziua a treia la lumina care exista din ziua întâia.

2. Ordinea creaţiei

O altă problemă ridicată de mulţi e ordinea creaţiei. Biblia vorbeşte că tot ce vedem pe pământul nostru a fost făcut în şase zile, iar în ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit.

Mulţi nu pot crede că într-o zi să se fi putut usca pământul, apoi în aceeaşi zi au crescut plantele şi pomii. La oameni aceasta e cu neputinţă. Dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Totuşi pentru cei ce se împiedică, voi da o explicaţie. Cuvântul „yom”, din original, tradus în limba română „zi”, arată o perioadă de timp. Uneori în textul biblic cuvântul „yom” are sensul mult mai larg decât o perioadă de 24 ore. Astfel avem în Isaia 2:11,12 pomenită o zi de răzbunare a Domnului, răzbunare care nu s-a făcut într-o zi de 24 ceasuri, ci într-o perioadă de timp. La fel acelaşi sens e şi în Zaharia 12:11 unde e vorba de pocăinţa lui Israel şi în 14:1 unde cuvântul „ziua Domnului” are sensul de o perioadă de timp. În 2 Corinteni 6:2, prin cuvântul „ziua mântuirii” se înţelege întreagă perioada de timp a harului. De altfel şi azi se obişnuieşte să se folosească cuvântul „zi” cu sens de vreme sau perioadă nedefinită de timp. Nu aţi auzit pe unii zicând: „Las că vine şi ziua mea” şi el înţelege o perioadă de timp când va fi cineva sau că îi va merge bine.

Perioadelor acestora de timp, cărora Biblia le spune „zile”, geologii le spun „ere”. Cu privire la lungimea erelor, geologii se deosebesc în păreri. Unii susţin că era paleozoică în care au apărut nevertebratele, ar cuprinde 400 milioane de ani. După alţii, era paleozoică ar fi început acum 550 milioane de ani şi s-ar fi isprăvit acum 300 milioane de ani, deci ar fi durat o perioadă de 250 milioane de ani. Eu nu încerc să-i împac, ci spun că Biblia nu stabileşte lungimea acestor perioade. Unii caută să ia sensul restrâns al cuvântului „zi”, ca perioadă de 24 ore, susţin că pământul a fost creat acum 6.000 de ani, că soarele a fost creat în ziua a patra, căci aşa spune Biblia. Nu e nici o cădere din har în aceasta. Dar ei se izbesc de alte greutăţi neţânând în seamă limbajul Bibliei. De, exemplu: cum a putut fi zi de 24 ceasuri ziua întâia, a doua şi a treia dacă soarele a fost creat în ziua a patra?

Moise nu ne spune data când a fost creat pământul, ci el ne spune cine a creat pământul. Precizarea de date, de lungime a zilelor sau erelor, el a lăsat-o la o parte. Asta e treaba altora.

Textul din Geneza, când ne descrie creaţia, cuprinde următoarea ordine: lumină, aer, uscat, plante, căldură, peşti, păsări, animale, om. Nu ne oprim la perioadele de timp. Pe noi ne interesează dacă Ştiinţele Naturale contrazic sau confirmă această ordine a apariţiei vieţii pe pământ.

Fizicianul Amper scria despre Geneza: „Ordinea în care apar fiinţele organice este exact a celor şase zile ale creaţiunii, cum ne-o prezintă cartea Genezei. Sau Moise a avut aceleaşi cunoştinţe ştiinţifice superioare pe care le are secolul nostru, sau a fost iluminat de Dumnezeu”.

Cercetările în domeniul ştiinţelor naturale arată că întâi au apărut plantele, după aceea animalele, iar la urmă omul. Dacă în Biblie ar fi fost scris că întâi a fost făcut omul, apoi animalele şi numai la urmă plantele, ai fi putut spune că în Biblie e o babilonie, că toate sunt încurcate, ba chiar pe dos. Dar Biblia arată ordinea precisă a creaţiei cu mult înainte de a fi stabilită pe cale ştiinţifică. Dacă ea nu este scrisă sub inspiraţia divină, de unde au ştiut scriitorii ei lucrul acesta?

Cuvier, întemeietorul paleontologiei, spune: „Moise ne-a lăsat o cosmogonie, al cărei adevăr se confirmă de la o zi la alta în chip uimitor”.

Sunt unii cărora le place să râdă în chip batjocoritor de Biblie. Ei spun că în lumea aceasta nu e nici o ordine, că toate au apărut la întâmplare. Când Mendeleev a întocmit tabela elementelor, avea vreo 17 căsuţe necompletate şi unii l-au luat în derâdere, spunându-i: „Unde e legea, ordinea? Dacă ar fi, nu ar fi goluri!” Iar el le-a răspuns: „Nu vă grăbiţi, ci mai bine ziceţi, câte mai avem de învăţat. E drept că tabela mea are goluri, aceasta fiindcă ştiinţa n-a descoperit încă toate elementele. În opera lui Dumnezeu însă nu sunt goluri, legile sunt perfecte. Ca atare, în acele aşa zise goluri, va veni vremea să se aşeze elementele ce se vor descoperi.” Azi, noi ştim că ce el a spus, s-a împlinit întocmai. Toate căsuţele cu goluri au fost completate. În natură există ordine. La fel şi în creaţie a fost o ordine. Ştiinţele Naturale confirmă aceasta.

3. Originea vieţii

Altă problemă mult discutată e originea vieţii pe pământ. Cei ce nu vor să creadă Biblia au formulat anumite teorii, care însă nu pot sta în picioare. Iată câteva:

O teorie spune că viaţa a provenit din alte planete cu ajutorul meteoriţilor. Această teorie susţine că pe alte corpuri cereşti a existat viaţă, că la un moment dat de acolo s-a rupt o parte cu viaţa ce era pe porţiunea respectivă şi că aceste bucăţi de corpuri cereşti ajungând pe pământ, au adus viaţa.

Teoria pare frumoasă, dar examinarea ştiinţifică a bolizilor, a meteoriţilor a demonstrat că e imposibil aşa ceva. La pătrunderea acestora în păturile dense ale atmosferei pământului nostru, prin frecare, se înfierbântă la temperaturi de mii de grade, astfel căldura ar distruge orice germene de viaţă. Toţi meteoriţii analizaţi îndeaproape au dovedit aceasta.

Pe de altă parte, teoria aceasta nu rezolvă cu nimic problema originii vieţii, ci doar o mută pe alt plan. Să zicem, prin absurd, că la noi viaţa a venit de pe alte planete, dar acolo de unde a venit? Nu vedeţi că problema rămâne tot nerezolvată? Ce rău se încurcă oamenii când nu vreau să creadă adevărul şi cum însăşi ştiinţa le răstoarnă teoriile.

Altă teorie este aceea a generaţiei spontane. Aceasta susţine că viaţa, în chip spontan, a apărut la întâmplare. Dacă Biblia ar fi spus aşa ceva, oamenii necredincioşi ar fi râs de ea. Aristotel şi alţii credeau că şoarecii de pe ogor, care ies în urma plugului, se fac aşa din pământ, că a plouat şi astfel pământul a produs şoareci.

Cei ce susţin teoria generaţiei spontane spun că natura oarbă, printr-un joc al întâmplării, prin anumite combinaţii a unor elemente, a produs viaţa. Unii spun că această viaţă s-a produs în apă în urma unui trăznet şi astfel ar fi luat fiinţă prima celulă vie, din care apoi s-a dezvoltat viaţa în multiplele ei forme. Alţii spun că prima celulă vie s-ar fi format nu în apă, ci în craterul unui vulcan. Sărmana celulă cum ar fi fost pârjolită acolo! Câtă bijbâire! Dar în necredinţa lor, oamenilor le place să creadă mai bine o minciună absurdă, decât adevărul Bibliei.

Teoria generaţiei spontane a fost răsturnată de unii din cei mai de seamă bărbaţi de ştiinţă. Savanţi ca Liebig, Pasteur, Tyndall, etc. prin probe ştiinţifice au demonstrat că e imposibil aşa ceva. În apa fiartă, pusă în vase sterile şi închise ermetic, ca să nu pătrundă nici un fel de bacterii, nu a apărut nici o celulă vie. Ei au dovedit că viaţa nu provine din neviaţă.

Acum câţiva ani în urmă, a făcut mare vâlvă învăţatul italian Petrucci, care a încercat să dezvolte un embrion omenesc în eprubetă. Experienţa acestui doctor însă nu a demonstrat nimic spectacular în ce priveşte originea propriu zisă a vieţii. E ca şi cum un ţăran, în loc să-şi pună sămânţa de morcovi în stratul din grădină, o pune în ghiveciul de flori. Este vreo deosebire? Da, de mediu, nu de sămânţă.

Cei cu teoria generaţiei spontane spun că întâi a apărut în chip spontan o celulă vie, că din ea au apărut feluritele plante unicelulare; din plantele unicelulare au evoluat toate plantele, apoi viaţa a trecut din regnul vegetal la cel animal şi că mereu prin evoluţie s-a ajuns la maimuţă şi apoi la omul de astăzi, care construieşte zgârâie nori, care schimbă cursul apelor, care zboară în cosmos. Ei spun că toată viaţa a provenit din celula apărută la întâmplare.

Dar cum se explică faptul că toate celelalte întâmplări se repetă şi numai aceasta nu? Cum natura oarbă a reuşit odată în chip spontan să nască viaţa, iar azi cu ajutorul a batalioane de biologi care încearcă să forţeze natura, cu mii de laboratoare dotate cu o aparatură ultramodernă ce creează fel de fel de condiţii, fel de fel de combinaţii, natura se încăpăţânează, ca un catâr şi nu mai vrea să nască viaţa? Se cheltuiesc sume enorme, se irosesc energii, se pierde timp cu nemiluita, numai ca să poată răsturna afirmaţia Bibliei, dar toate încercările sunt ca tatuajele preoţilor lui Baal pe Carmel, fără nici un rezultat. Ba au, rezultatul zero, confirmă în mod puternic adevărul Bibliei că viaţa n-a apărut la întâmplare.

Vă mărturisesc sincer că nu pot să cred teoria generaţiei spontane. Mi se cere o credinţă împotriva tuturor demonstrărilor ştiinţifice şi împotriva raţiunii mele, o credinţă de un milion de ori mai mare decât credinţa care o acord cuvântului Bibliei. Dacă aş arăta cuiva o colibă într-un ogor de castraveţi şi i-aş spune că a ieşit din pământ, că s-a făcut singură, nu m-ar putea crede, m-ar considera nebun. Cum o colibă să se facă singură? Cu toate că ea nu are aer condiţionat, nu are sisteme de observare optică, nu are aparate de emisie şi recepţie, nu are nici un sistem de canalizare, nici o pompă automată, nici un creier electronic, nu are nimic din ce are corpul omenesc, totuşi oamenii nu pot crede că a apărut la întâmplare. Dar viaţa cu toate minunăţiile ei, corpul omenesc cu toată aparatura sa complicată, ei cred că a apărut la întâmplare. Dacă eu aş spune că coliba a apărut la întâmplare, toţi m-ar considera nebun. Dacă alţii spun că viaţa a apărut la întâmplare şi eu nu îi cred, iarăşi sunt considerat nebun. Nu vi se pare curios lucrul acesta?

Omul în răutatea lui, în împietrirea inimii lui, în aversiunea lui faţă de Dumnezeu, vrea să creadă orice, numai pe Dumnezeu nu. Vrea mai degrabă să aibă ca părinte un cimpanzeu, o maimuţă sau gorila, numai nu pe Dumnezeu. O sărmane om, în ce stare ai ajuns!

Biblia spune că viaţa provine de la Dumnezeu. El este izvorul vieţii. „În El era viaţa… toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3,4).

Ce zic Ştiinţele Naturale în legătură cu apariţia vieţii pe pământ? Darwin, unul din cei mai lăudaţi naturalişti, în cartea sa „Originea speciilor”, apărută în 1957 în Editura Academiei R.P.R. la pag. 385-386, zice: „În mintea mea, faptul că producerea şi extincţia locuitorilor trecuţi şi actuali ai lumii se datoresc unor cauze secundare, asemeni acelora care determină naşterea şi moartea individului, se acordă mai bine cu ceea ce ştim despre legile imprimate materiei de Creator.” Deci Darwin susţinea că există un Creator şi că El a imprimat legile universului. El continuă: „Există o măreţie în concepţia aceasta a vieţii, cu numeroasele ei forţe însufleţite iniţial de Creator în câteva forme sau numai într-una singură”.

Darwin susţinea că viaţa provine de la Creatorul. Nici el, care a formulat evoluţionismul ca doctrină, nu face afirmaţia că viaţa ar veni din neviaţă, din materie. În alte cuvinte, el confirmă adevărul Bibliei că Dumnezeu a dat viaţa pe pământ, dar diferă în ce priveşte felul de dezvoltare, de evoluţie a vieţii date de Dumnezeu. E mirare că cei ce-I susţin pe Darwin, au luat doar partea a doua, evoluţia, nu şi partea întâi originea vieţii de la Creatorul.

Lavoisier, savant francez, descoperitorul oxigenului şi a oxidaţiei, omul care a pus bazele chimiei, în Tratatul de chimie, vol.1, pag.20, zice: „Odată cu, lumina, Dumnezeu revărsă asupra pământului şi principiul vieţii, simţirii şi al cugetării”.

4. Împărţirea plantelor

Altceva important şi vrednic de luat în seamă este împărţirea plantelor. În Geneza 1:11 citim: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod şi care îşi au sămânţa în ei”. întreg regnul vegetal îl împarte în trei categorii. Savantul suedez Linne, mare naturalist, s-a străduit să facă un sistem de împărţire a plantelor. Zavadovski, un membru al Academiei Agricole Lenin din U.R.S.S. zice despre el: „Abia la jumătatea secolului al XVIII-lea celebrul savant suedez Karl Linne a reuşit să elaboreze, să fundamenteze principiile şi metodele unui sistem bine închegat de clasificare a animalelor şi a plantelor… Linne a fost însă un om foarte religios… El afirmă cu îndărătnicie că speciile de animale şi plante sunt absolut fixe şi că există doar atâtea specii câte a creat Dumnezeu”.

Sistemul lui Linne e asemănător cu cel biblic, doar mult mai detailat. Împărţirea regnului vegetal făcută de Biblie s-a dovedit a fi cea mai bună. Deci Biblia e adevărată şi în privinţa aceasta.

5. „După soiul lor”

Multe şi aprinse discuţii a provocat problema: există fixism sau evoluţie? Dacă aţi observat mai sus, între Zavadovski şi Linne există o deosebire de păreri. Linne a susţinut fixismul, iar Zavadovski a susţinut evoluţionismul; în alte cuvinte, de la râmă, prin evoluţie, s-a ajuns la peşte, la târâtoare la păsări, la animale, la maimuţă, la om.

Biblia nu dă loc la o aşa evoluţie. Ea spune atât despre plante, cât şi despre păsări, peşti şi animale că toate au fost făcute „după soiul lor”.

Cel ce a formulat teoria evoluţiei a fost Darwin. El şi-a bazat teoria pe asemănări embriologice, pe anatomia comparată şi pe îmbunătăţiri de rase. Darwin susţinea originea speciilor prin selecţie naturală şi îl contrazicea pe Lamark, un înaintaş al său, care susţinea că evoluţia s-a făcut datorită mediului şi condiţiilor de viaţă. Lamark spunea că girafa a devenit cu gâtul lung din cauza că lipsind iarba şi întinzându-se mereu după frunzele pomilor, i s-a întins gâtul până la 6 metri, precum şi picioarele din faţă. Deci aşa s-a ajuns la un animal cu gâtul lung.

Darwin a spus invers. El a afirmat că nu e adevărat ce a zis Lamark, căci şi alte animale s-au întins după frunze, dar nu li s-a întins gâtul. Girafa a avut gâtul lung şi tocmai datorită acestui fapt, ea a înfruntat seceta şi a rămas în viaţă, pe când celelelalte au pierit. Deci, s-a făcut o selecţie animală naturală, după părerea lui. Dar pe noi nu ne interesează cum s-a produs evoluţia, datorită mediului sau prin selecţie naturală, ci ne interesează dacă este evoluţie sau este fixism.

Cercetările au dat la iveală că se petrec anumite modificări după mediu. Anumiţi peşti, care de veacuri trăiesc în lacurile unor peşteri întunecoase, au rămas fără ochi. Se ştie că nefolosirea unui mădular duce la atrofierea lui.
La fel se petrec modificări şi după climă. Oi cu lână neagră din Italia duse în Anglia, după câteva generaţii, au devenit toate oi cu lâna albă. Şi invers, oi cu Iâna albă din Anglia duse în Italia, au devenit oi cu lâna neagră.

Apoi se ştie că prin încrucişare s-au obţinut diverse rase de oi, de câini, de găini, de porumbei. La fel prin altoire se obţin varietăţi superioare de fructe. Din mărul pădureţ ale cărui roade nu le poţi mânca de rele ce sunt, îl înobilăm în mărul Ionatan, ce produce mere excelente şi la culoare şi la gust. Din roza sălbatică, obţinem minunaţii trandafiri în toate culorile. Din mica garofiţă, astăzi s-a ajuns să avem garoafe de peste un metru înălţime. Acestea nu sunt teorii, ci fapte concrete. Există o evoluţie.

Dar cum ne împăcăm cu Biblia care spune că toate sunt „după soiul lor”? Cine are dreptate: Biblia sau Darwin?
Aici poate e bine să ascultăm îndemnul lui Iov: „Întreabă dobitoacele şi te vor învăţa, păsările cerului şi îţi vor spune, vorbeşte pământului şi te va învăţa, şi peştii mării îţi vor povesti” (Iov 12:7-8). În alte cuvinte să întrebăm însăşi natura, dacă Biblia este adevărată sau dacă există evoluţie.

Mai sus am arătat părerea lui Linne, care a studiat natura toată viaţa lui. El spune că există fixism şi nu evoluţie. Evoluţia se petrece doar în cadrul soiului, de la o stare inferioară, la una superioară.

Pentru noi cuvântul „soi” are de multe ori cu totul alt sens, mult mai restrâns decât cel biblic. Auzi pe câte cineva spunând că are un soi excelent de pere pergamute. Sensul biblic e mai larg. Toţi perii fac parte din „soiul lor”, ba şi merii şi chiar gutuiul. Moise nu ne precizează câte soiuri au fost la început, ci ne spune că toate au fost făcute „după soiul lor”.

Iată câteva dovezi care arată că este fixism şi nu evoluţie:

Sterilitatea catârului. Se ştie că prin încrucişarea între cal şi măgar obţinem catârul, dar acesta se încăpăţânează, ca un catâr, şi nu vrea să meargă mai departe. El e steril şi nu are urmaşi.

Reversibilitatea demonstrează că toate sunt „după soiul lor”. Prin reversibilitate se înţelege revenirea de la o treaptă superioară la una inferioară. De exemplu: există un fel de căpşuni numite Goliat, ce produc roadă mare. Dacă pe acestea le laşi în părăsire ani de zile, se sălbăticesc, adică decad la limita inferioară a soiului lor.

Acelaşi lucru s-a experimentat cu porumbeii. Prin încrucişări s-au obţinut o seamă de specii: porumbei roman, porumbei de carne, straser, lux, maltez, florentin, tipler, de Seghedin, de Danzig, de ornament, pescăruş, păun, guşat, golaş, etc. Din toate soiurile acestea însă, duşi într-o insulă, unde să trăiască de-a valma, fără îngrijire, după câteva generaţii, toţi devin porumbei sălbatici, având acelaşi peniş cenuşiu şi aceeaşi înfăţişare a porumbelului sălbatic.

Tot aşa şi caii duşi de spanioli în America de Sud şi lăsaţi în voia lor, au devenit cai sălbatici. Acelaşi lucru se petrece cu rasele de găini, de câini, cu trandafirii, cu roşiile, toate decad şi revin la starea lor primară de unde au evoluat. Aceasta se numeşte reversibiiitate.

Acum stai şi judecă puţin. Dacă ar exista evoluţie să se treacă dintr-o specie în alta, atunci n-ar trebui să fie reversibilitate sau şi dacă ar fi, nu ar trebui să se oprească la limita inferioară a „soiului”, cum zice Biblia, ci să coboare mai jos. De exemplu: porumbeii de soi să devină grauri, apoi vrăbii, dar aşa ceva nu se petrece. Reversibilitatea are o limită. Aceasta ne spune că toate sunt „după soiul lor”.

Arheologia, cu o seamă de dovezi, demonstrează că nu există evoluţie, ci fixism. Una din cele mai cultivate plante pe faţa pământului e grâul. Dacă există evoluţie de trecere dintr-un soi în altul, cum se face că grâul a rămas tot grâu? Boabele de grâu găsite de arheologi în mormintele faraonilor se aseamănă în totul cu boabele de grâu de azi. Cum de n-au evoluat în 5.000 de ani? Unele boabe de grâu scoase din piramide, fiindcă au fost păstrate în loc uscat, şi-au păstrat puterea de germinaţie. Puse în pământ, ele au încolţit şi au dat grâu. Singura deosebire ştiţi care a fost? Era ceva mai înalt decât grâul nostru, dar bobul era întocmai ca şi al nostru. Deci, pământul, prin ceea ce a păstrat ascuns, ne învaţă că toate sunt „după soiul lor”. La fel sămânţa de lucernă şi trifoi găsită la celţi, pusă în pământ a răsărit. Atât bobul cât şi planta erau în totul ca ale noastre. Deci n-a evoluat.

Tot aşa şi alunele găsite în locuinţele palustre, care datează cu mult înaintea piramidelor egiptene, sunt întocmai ca alunele noastre. De ce alunele în mii de ani nu au evoluat de loc?

În părţile Libiei, arheologii au găsit mumii de feline, pisici sălbatice, care sunt exact ca cele de astăzi. La fel leii şi urşii zugrăviţi pe pereţii vechilor palate ale egiptenilor şi asirienilor sunt întocmai ca cei de astăzi. Cum de n-au evoluat?

Arheologia mărturiseşte că în mii de ani nici plantele, nici animalele nu au evoluat, n-au trecut dintr-un soi în altul, ci toate au rămas în fiinţă „după soiui lor”, aşa cum spune Biblia.

Ca să justifice evoluţia, suştinătorii ei spun că pentru aceasta trebuiesc perioade lungi de timp şi împing lucrurile în perioada preistorică, că adică atunci s-ar fi petrecut evoluţia. Dar de unde ştiu ei aceasta? Sau o fac intenţionat ca, fără probe, să-şi poată susţine teoria? Vreau ei perioada preistorică? Bine, acceptăm să cercetăm chiar şi vremurile preistorice numai să ştim dacă există evoluţie sau e fixism. Vrem să ne convingem: e Biblia adevărată sau nu? Cum putem şti din moment ce trecem în negura vremurilor despre care nu mai avem nici un document scris? Simplu, întrebăm paleontologia şi mineralogia , cartea aceasta a pământului cu mii de stratificaţii şi ne va învăţa adevărul. Dumnezeu a purtat de grijă să se înscrie totul. Spun necredincioşii că pentru evoluţie nu sunt de ajuns mii de ani, ci sunt necesari sute de mii de ani, vom căuta probe în sutele de mii de ani.

Straturile de cărbuni se susţine că s-au format în a patra perioadă a erei paleozoice, de unde şi poartă numele de carbonifer. Periodul carbonifer se spune că ar fi început acum 340 milioane de ani. Nu Biblia, ci ştiinţa afirmă aceasta. Când coborâm în adânc, în lumea cărbunelui, ce ne spune? Nimic altceva decât ce ne spune Biblia că toate sunt „după soiul lor”. În straturile de cărbuni s-au găsit ferigi. Cum arată? Ca cele de azi la înfăţişare, dar mult mai mari. Deci feriga în 340 milioane de ani nu a evoluat, ci a devoluat, a devenit mai mică. S-au găsit frunze de stejar, de ulm, de tei şi ele sunt tot ca cele de astăzi.

În rocile de ardezie de la Solenhaffen au fost găsite libelule întocmai ca libelulele de azi. Dar cum, nici libelulele n-au vrut să evolueze? Ardezia care le-a prins dovedeşte că nu există evoluţie.

În unele straturi de chilimbar, s-au găsit paianjeni şi furnici. Chilimbarul e răşină fosilă provenită de la anumite specii de pini. Acum 300 milioane de ani în urmă, când a picurat răşina a prins aceste furnici sau paianjeni şi le-a păstrat pentru noi cei de astăzi, ca să ne spună că şi în perioada preistorică păianjenii şi furnicile au fost ca şi astăzi. Deci, păianjenii şi furnicile n-au evoluat.

În unele straturi de carbuni au fost găsite reptile, raci, scoici, care sunt în totul ca astăzi. În depozitele de fosile din munţii de pe coasta Pacificului se găsesc rechini, balene şi soiuri de peşti care se aseamănă în totul cu peştii de azi. Aceste fosile datează din eocen, adică de vreo 55 milioane ani, după socotelile oamenilor de ştiinţă.

În sedimentele din perioada campriană de acum 550-570 milioane de ani, s-au găsit agate, un fel de pietre semipreţioase, cu ţânţari în ele. Şi aceşti ţânţari sunt ca cei de astăzi. Astfel de agate pot fi văzute în multe muzee din lume. Ce ne-am fi făcut dacă ţânţarul ar fi devenit armăsar? Ce bine e că n-a evoluat!

În gheţarii de la Montana, gheţari ce au o vechime de vreo 25-50 milioane de ani, se află milioane de lăcuste prinse în gheaţă. Norul de lăcuste a fost surprins de curenţii reci, ele au căzut în lac şi au îngheţat acolo. Deci, milioanele de lăcuste, ce au trăit acum milioane de ani, dovedesc că nici după milioane de ani urmaşii lor n-au evoluat. Lacustele de azi sunt ca cele de atunci. Ele confirmă adevărul scris pe paginile Bibliei. Toate sunt „după soiul lor”.

Dar nu toţi au ocazia să se convingă cu ajutorul paleontologiei şi mineralogiei. Pentru aceştia dau o altă dovadă, care le poate fi la îndemână. E dovada botanicii. Şi aceasta ne spune că toate sunt „după soiul lor”.

Când eram copil, tata m-a luat în grădină şi m-a învăţat să altoiesc pomii. Altoirea e o metodă practică prin care poţi schimba natura pomului, din rău îl poţi face bun. Atunci însă tata mi-a spus un lucru: că nu pe orice pom se poate face orice altoi, ci trebuie să fie o asemănare între seminţe sau sâmburi. De exemplu: prunii de toate felurile, ringlotul, caisul, zarzărul, piersicul merg împreună şi se pot altoi unul pe celalalt. La fel merge mărul cu părul şi gutuiul, întrucât au sămânţa asemănătoare. Tata nu a fost agronom, ci un simplu ţăran, dar a ştiut legea aceasta. El a aplicat lucrul acesta şi l-am aplicat şi eu şi pomişorii confirmau adevărul acesta. Nu vrei să ţii cont de legea aceasta, nu te ascultă. Dacă există evoluţie, toţi pomii şi copacii au evoluat din plante, nu ar trebui să fie nici o piedică, nici un hotar, altoirea nar trebui să fie îngrădită. Atunci ar trebui să poţi altoi căpşunul pe nuc şi să-ţi verse roadă cu butoiul; la fel caisul pe gorun. Experienţa în ale altoirii spune că toate sunt „după soiul lor”. În cadrul soiului se pot face înnobilări, se pot obţine noi varietăţi, dar nu există nici un caz când scaietele să fi devenit piersic sau măceşul, nuc.

Tot aşa şi zoologia ne spune că toate sunt „după soiul lor”. Evoluţioniştii susţin că toate vieţuitaarele au evoluat unele din altele, iar în cele din urmă, maimuţa a evoluat în om. Până astăzi însă, nimeni nu a probat teoria aceasta. Ea a rămas simplă teorie.

Conform acestei teorii toate vieţuitoarele formează un lanţ, dar lanţul e rupt şi lipsesc verigele de legătură, lipsesc exemplarele care să arate trecerea de la un soi la altul.

Teoria evoluţiei ar cere ca în cele mai vechi depuneri să se găsească doar câteva forme simple de vială, forme care apoi să se dezvolte gradual, pas cu pas, până la formele de azi. Dar evidenţa de fosile din stratul cambrian e cu totul alta. În acest strat au fost găsite 455 specii difierite. Din cele 13 diviziuni (phyla) în care sunt clasificate toate animalele, unii bărbaţi de ştiinţă suştin că 9, 12 sau chiar toate 13 sunt reprezentate în fosilele acestei perioade.

Pe de altă parte, în evoluţie, formele de viaţă la început ar trebui să fie slabe şi apoi evoluând să se dezvolte tot mai mult. Dar lucrurile se prezintă altfel. Atât plantele cât şi animalele la început au fost mult mai mari, chiar uriaşe. Ferigile erau cât copacii. Elefanţii şi hipopotamii erau giganţi, chiar şi tigrii, leii, lupii, urşii, păsările şi reptilele erau mult mai mari. Nu mai vorbesc de dinozaurii uriaşi, de tiranozauri, de stiracozauri. Chiar şi broaştele erau mult mai mari. Duceţi-vă la muzeu şi priviţi-le, apoi întrebaţi-vă unde e evoluţia? Nu arată toate mai de grabă o trecere în decădere, în devoluţie?

Dar ştiţi care este cea mai bună dovadă contra evoluţiei, contra susţinerii că omul se trage din maimuţă? însăşi maimuţa. Căci dacă ar fi fost posibil să treacă pârleazul, toate ar fi preferat să devină oameni, nu numai să maimuţărească pe oameni. Vă întreb: cum s-a putut ca o specie de maimuţe să evolueze, aşa la voia întâmplării, în perioada preistorică şi să devină om? Cum se explică, că atunci o maimuţă, nesilită de nimeni, a sărit pragul soiului ei, iar astăzi se încăpăţânează şi în ruptul capului nu vrea să sară pragul? Căci trebuie să ştiţi că pe pământul nostru sunt anumite crescătorii de maimuţe, unde oameni învăţaţi sunt plătiţi să le dea educaţie, să le forţeze să treacă pragul „soiului lor”, iar ele se împotrivesc cu toată slaba lor putere, iar înţelepciunii omului îi opune prosita lor şi nu vor să devină oameni, ci rămân tot maimuţe. Există evoluţie? Maimuţa din pădure, precum şi cea din crescătoriile speciale îmi urlă că nu există aşa ceva.

Unii, ca să-şi susţină teoria, sunt g.ata să recurgă la minciuni, la falsuri în numele ştiinţei. Câtă perversitate! Aşa s-a petrecut cu profesorul Ernst Haeckel, până ce a fost prins şi nevoit să-şi recunoască vina. Citez aici din lucrarea Dr.E.Dennert, apărută în „Die Wahrheit über Ernst Haeckel und seine Welträtsel”. La pag.16-34 sub titlul „Istoria celor trei clişee” spune:

„În anul 1868, E. Haeckel publică prima ediţie a lucrării sale „Natürliche Schöpfungsgeschichte”. În această lucrare caută să dovedească că embrionii diferitelor mamifere şi ai omului nu prezintă nici.cea mai mică deosebire. În scopul acesta prezintă la pag. 242 figurile celulelor ovulare (embrionii) de om, de maimuţă şi câine, iar la pag. 248, figurile embrionilor de câine, găină şi broască ţestoasă.

„Puţin după apariţia acestei cărţi a profesorului Haeckel, un alt învăţat, Rutimeyer, profesor de zoologie şi anatomie comparată din Basel, Elveţia, a dovedit în „Archiv für Anthropologie”, vol.8,1866, pag.300, că Haeckel „a inventat figurile şi că altele au fost modelate şi generalizate în mod arbitrar”.

„O cercetare amănunţită a celor două rânduri de figuri a dovedit că toate cele trei figuri au fost tipărite pe rând cu acelaşi clişeu sau cel puţin că cele trei clişee au fost făcute de fiecare dată de pe aceeaşi planşă. Cu alte cuvinte, Haeckel arată cu una şi aceeaşi figură, odată embrionul omului, apoi pe al maimuţei şi pe al câinelui; şi tot aşa făcu şi cu ceialalţi embrioni”. Rutimeyer dojeni liniştit şi obiectiv acest procedeu, ca un păcat contra adevărului ştiinţific.

„Mai târziu, profesorul de anatomie din Leipzig, V.His, reluă chestiunea şi dovedi profesorului Haeckel şi alte noi falsificări în lucrarea sa „Unsere Körperform und das physiotogische Problem ihrer Entstehung”, apărută la Leipzig în 1875.

Constrâns de adversarii săi cu probe zdrobitoare, Haeckel răspunde în sfârşit: „Recunosc bucuros că în utilizarea figurilor schematice am mers uneori prea departe şi regret că multe din ele, (parte din ele din cauza propriei mele greşeli, parte din greşelile fabricantului de planşe) au ieşit foarte greşite”.

La desenarea unei figuri, naturalistul trebuie să redea ceea ce a văzut, dar Haeckel sau că a desenat ceea ce nu a văzut niciodată, sau că a prefăcut cât se poate de arbitrar ceea ce a văzut schematizat de alţii.

În altă lucrare, „Apologetisches Schlußwort der Antropogenie” acelaşi Haeckel mărturiseşte: „Specialiştii experţi ştiu că e vorba de o prostie foarte nesocotită, care am comis-o bona fide, la restaurarea pripită a celor câteva ilustraţiuni pentru prima ediţie a „Istoriei Creaţiunii Naturale” (1868). Am ilustrat cu trei figuri identice, trei obiecte foarte asemănătoare, atât de asemănătoare încât după cum se ştie nici un embriolog nu este în stare să găsească vreo deosebire între ele.

„În ediţia a doua (deci după demascarea făcută de Rutimeyer, nota noastră), am îndreptat această greşeală formală, care mi-a atras aparenţa de a fi făcut în mod intenţionat descrieri false”.

Iar în „Christlicher Hausfreund” nr. 45/1919, la pag.362 avem mărturisirea lui Haeckel la bătrâneţe că „cei mai mulţi cercetători din timpul din urmă au ajuns la rezultatul că teoria evoluţiei şi mai ales „darwinismul”, sunt o eroare care nu mai poate fi ţinută în picioare”.

Profesorul german Fleischmann din Erlangen, Germania, spune despre teoria evoluţiei: „Ea nu este confirmată în domeniul naturii de nici o dovadă”.

Iar Dr. Eteridge, marele explorator de fosile de la Muzeul Britanic, spune: „Nouă zecimi din discuţiile evoluţioniştilor sunt curate absurdităţi, neîntemeiate pe observaţii şi nesprijinite pe dovezi. Acest muzeu este plin de dovezi că părerile lor sunt cu totul false”.

În revista „În apărarea păcii” nr.43 din dec.1954, M.Rouze avea un documentar intitulat: „Strămoşii noştri n-au fost maimuţe”, în care spunea: „Omul descinde din maimuţă, această formulă rezuma în secolul trecut poziţia evoluţioniştilor. De atunci, ea a fost cu mult depăşită. Savanţii dispun de procedee diverse pentru a cerceta gradul de înrudire între două specii, vechimea lor relativă pe scara evoluţiei. Relieful dinţilor, forma craniului şi a anumitor oase, furnizează puncte de reper precise. Biochimia vine în ajutorul anatomiei… Aceasta dovedeşte că omul nu a descins din nici una din actualele specii de maimuţe superioare… O întrebare rămâne totuşi fără răspuns: care sunt adevăraţii nostri strămoşi? în mod cert, nici una din speciile actuale ale maimuţelor antropoide”. Documentarul lui e lung, dar chiar şi din acest scurt extras se poate observa cum pentru cercetători, teoria că omul descinde din maimuţă e cu totul depăşită, ea aparţine doar trecutului. A fost o vreme când nouă, care credem Biblia, ni se spunea că suntem rămaşi în urmă, dar azi, în lumina mijloacelor moderne de cercetare, se spune că cei ce cred că omul provine din maimuţă sunt rămaşi în urmă, trăiesc încă în mentalitatea secolului al nouăsprezecelea.

Până la urmă, chiar şi Darwin a recunoscut că a mers prea departe cu afirmaţiide lui. Doamna Hopp povesteşte cum într-o zi l-a vizitat pe Darwin la el acasă şi l-a găsit în pat cu Biblia în mână.

Ce citiţi? îl întrebă d-na Hopp.

Epistola către evrei, răspunse el, o numesc „cartea împărătească”. Şi arătând cu degetul unele versete, începu să le tălmăcească.

„Eu i-am amintit, zice d-na Hopp, de asprele critici exprimate de mulţi faţă de istoria creaţiunii şi atitudinea lor faţă de primele capitole ale Genezei. El deveni serios, faţa i s-a întunecat, iar degetele le mişca agitat şi zise: „Eram tânăr cu idei neformate. În toate părţile aruncam întrebări şi sugestii, minunându-mă de toate. Spre uimirea mea, ideile au prins ca focul în mirişte. Din ele, unii şi-au format o religie”.

Apoi făcu o pauză. După ce spuse câteva fraze despre sfinţenia lui Dumnezeu şi grandoarea Cărţii sfinte, privind la Biblia pe care o ţinea în mână, zise: „Am o verandă de vară în grădină, unde încap vreo treizeci de persoane. Iat-o! (şi arătă cu mâna prin geamul deschis). Aş vrea foarte mult să vorbiţi aici. Ştiu că predicaţi Evanghelia prin sate. Doresc ca mâine după masă să se adune servitorii mei, câţiva chiriaşi şi vecinii. Vreţi să le vorbiţi?”

„Despre ce să le vorbesc?” l-am întrebat.

„Despre Isus Hristos, spuse el cu o voce clară şi accentuată, şi mântuirea Lui. Oare nu e aceasta cea mai bună tema? Apoi aş vrea să cântaţi câteva imnuri creştine”. Deodată faţa i s-a luminat şi adăugă: „Dacă adunarea va fi la ora 3, această fereastră va fi deschisă şi fiţi sigură că şi eu mă voi uni la cântarea comună”.

Noi credem într-un Dumnezeu Atotputernic, care ne-a iubit, ne-a pregătit o mântuire aşa de scumpă şi ne-a lăsat Biblia, Cuvântul Său, care să ne spună despre această mântuire şi să ne fie drept ghid de vieţuire spre veşnicie. Zi de zi noi constatăm că acest Cuvânt este în totul adevărat.

Acest cuvânt te priveşte şi pe tine, căci şi tu ai un suflet de care vei răspunde odată. Dacă ar trebui să pleci acum în veşnicie, oare ai fi pregătit?

O capilă era pe patul de moarte. Ea avea mama credincioasă, iar tatăl necredincios. El scrisese chiar şi o carte împotriva lui Dumnezeu. Mama a îndemnat pe fetiţă să creadă în Dumnezeu, dar tata căuta să combată credinţa. Când fetiţa, slăbită de tot, se afla în pragul morţii, tatăl a venit ia patul ei, a luat mâna ei în mâna lui şi o privea înduioşat.

La un moment dat, fetiţa îi zise: „Tăticule, eu văd că plec, dar am o întrebare: Tu m-ai învăţat să nu cred în Dumnezeu, în Isus, în veşnicie, iar mama m-a învăţat să cred şi mi-a spus că voi avea parte de fericirea veşnică, ce-mi spui acum să fac? Să te ascult pe tine sau să ascult pe mămica?”

Tatăl a plecat capul, a tăcut un timp, apoi cu ochii scăldaţi în lacrimi şi-a îmbrăţişat copila scumpă şi i-a zis: „Fiica mea, ascultă pe mamă-ta. E mai bine să asculţi de ea”.

În faţa morţii, necredinţa îşi vede netrebnicia ei, iar credinţa devine biruitoare, dând seninătate şi chiar bucurie în clipa plecării spre veşnicie.

Biblia ne spune că suntem din Dumnezeu şi că trebuie să ne întoarcem la El în veşnicie. De aceea „pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău”.


 

 

 

VI. MĂRTURIA ZOOLOGIEI

Cartea proorocului Iona ne relatează un caz cu totul deosebit. El s-a petrecut prin anul 862 î.d.Cr. Iona a fost prooroc. Spre deosebire de ceialalţi prooroci, care în majoritate au fost din părţile Iudeii, Iona a fost din Galilea, dui localitatea Gat-Hefer, la vreo 6 km nord de Nazaret. El a primit însărcinarea să meargă departe la Ninive, capitala Asiriei şi să prezică nimicirea ei.

Iona refuză să meargă misionar în străinătate. În loc să meargă la Ninive, el coboară la Iafo, găseşte o corabie care mergea spre Tars, în Spania, azi Cadix, plăteşte costul călătoriei, se îmbarcă şi pleacă. Dar pe drum, se iscă o furtună, Iona se declară vinovat, aruncat fiind în Marea Mediterană e înghiţit de un peşte mare, care după trei zile îl varsă pe uscat. Iona e scăpat teafăr şi a învăţat minte că trebuie să asculte de Dumnezeu.

Relatarea aceasta a fost luată în derâdere de foarte muţi necredincioşi şi prin ea căutau să arate că Biblia nu e adevărată. Eu ridic întrebarea: s-a putut întâmpla aşa ceva? Pot eu să cred ceea ce spune Biblia aici? în ce măsură poate rezista această relatare, în faţa criticii ştiinţifice?

Noi credem şi spunem că Biblia este adevărată. Întâmplarea aceasta e scrisă în Biblie, deci şi ea trebuie să fie adevărată. Vericitatea acestui fapt e confirmată de însuşi Domnul Isus Hristos. El a vorbit despre cazul lui Iona, ca despre ceva în totul adevărat, zicând: „Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în sânul pământului” (Matei 12:40). Cazul lui Iona era o icoana preînchipuitoare a îngropării şi învierii Domnului Isus.

Totuşi, pentru unii care au nedumeriri, aş vrea să fac limpede întâmplarea cu proorocul Iona. De aceea mă voi adresa zoologiei şi îi voi cere mărturia ei în privinţa acestui caz.

1. A putut fi înghiţit Iona de peşte?

Cei ce spun că aceasta e doar o legendă, susţin că o balena, care e uriaşă, nu poate să înghită un om, căci gâtlejul ei e atât de strâmt, încât un ban, dacă l-ar înghiţi, i s-ar opri în gât şi ar sufoca-o. Cum atunci Iona să fi fost înghiţit de o balenă?

De la început, eu ţin să fac precizarea că Biblia nu spune că Iona a fost înghiţit de balenă. Ea spune: „Un peşte mare”.

Când e vorba de peştii mari, monştrii marini, sunt de multe soiuri. Chiar balenele sunt de multe feluri şi se deosebesc mult între ele. Căpitanul Scoresby, care s-a ocupat mult cu pescuirea balenelor, spunea încă în 1820: „Nici o ramura a zoologiei nu este atât de complicată ca cetologia”. Eu vă înşir doar câteva specii de balene: caşaloţii, balena adevărată, balena de Groenlanda, balena cu înotătoare dorsală, balena cu balene, balena cu cocoaşă, balena de Islanda, balena Pott, balena cu pântece, balena albă, etc.

Oamenii care au umblat pe mări şi au vânat balene, nici ei nu le cunosc pe toate, căci sunt foarte multe specii. Nu e mirare că e atâta necunoştinţă la noi în domeniul acesta. Au fost oameni care au pretins că le cunosc şi totuşi nu le-au cunoscut. Astfel avem cazul lui Frederic Cuvier, bărbat de ştiinţă francez, care în 1836 a scris „Istoria naturală a balenelor”, în care inserează ceea ce numeşte el figura unui caşalot, iar Herman Mellville, autorul cărţii „Moby Dick”, balena albă, un bun cunoscător al balenelor, spune: „Caşalotul lui Fr.Cuvier nu e un caşalot, ci o pastă de fructe”. Primul le-a descris din relatările altora; al doilea le văzuse în realitate, transpirase în bătălia cu ele.

Lăsaţi să facem o cercetare anatomică, spre a ne da seama cum arată balenele; apoi să facem o cercetare istorică, să vedem dacă au mai fost cazuri asemănătoare cu cel al lui Iona şi astfel să ne convingem, dacă e adevărat sau nu ceea ce spune Biblia despre Iona.

Să facem întâi cercetarea anatomică. Cum poate o balenă, care are gâtul strâmt, să înghită un om? Aceasta e întrebarea care ne-o pun necredincioşii. Să vedem ce spune zoologia.

În cartea „Animale uriaşe” de Dr. I. Weinberg, apărută la Bucureşti în Editura Tineretului în 1966, la pag.73 ni se spune că în Oceanul îngheţat de Nord „trăieşte balena albastră, care impresionează prin mărimea ei, poate atinge 30 metri lungime; fiind culcată, spinarea ei ajunge la o înălţime a unui bloc cu trei etaje. O asemenea balenă cântăreşte circa 100.000 kg., ceea ce reprezintă încărcătura unui tren, compus din zece vagoane… Când deschide gura ei uriaşă, poate intra şi o şalupă întreagă… Balena e animalul cel mai mare din câte există. Elefanţii par simple jucării pe lângă acest mamifer uriaş”.

Vă daţi acum seama de mărimea ei? E cât o casă cu trei etaje. O matahală, un adevărat monstru. Despre alte specii se spune că sunt mai lungi, mai mari.

În zilele lui Banks şi Salander, naturaliştii lui Cook, un danez, membru al Academiei de Ştiinţe, scria că unele balene de Islanda aveau 120 yarzi (aproape 110 m). Naturalistul francez Lacepede în cartea sa „Istoria balenelor” la pag. 3 spune că balena adevărată are 100 metri lungime.

Leviatanul, uriaşul acesta al apelor, care scoate fum din nările lui, ca dintr-un cazan care fierbe, strănuturile lui fac să strălucească lumina; iar când coboară în adânc, face să clocotească fundul mării ca un cazan; monstrul acesta te îngrozeşte numai prin proporţiile lui.

Falca de jos e lungă de 5 – 6 metri şi o are de multe ori lăsată în jos, deci umblă cu gura deschisă. Herman Mellvile, când face descrierea gurii, a cavităţii interioare, în cartea sa „Moby Dick”, la pag. 413 spune: „Alunecăm acum în gură pe această buză, ca pe un topogan. Pe cinstea mea, dacă aş fi la mackinaw, aş crede că mă aflu în interiorul unui Wag-Wam indian. Dumnezeule! Ăsta să fie drumul pe care apucase Iona?

„Acoperişul e la o înăllime de 12 picioare (3 metri şi jumătate) şi se arcuieşte într-un unghi destul de ascuţit, de parcă ar fi o boltă… Într-adevăr gura balenei adevărate poate să adăpostească 2 mese de whist în jurul cărora jucătorii să stea comozi”.

În ce priveşte gâtul, balenele se deosebesc mult unele de altele. Unele au gâtul strâmt de tot, altele au gâtul larg încât pot înghiţi un om, nu în lungime, ci stând în picioare, ba chiar şi un cal. Acum, din moment ce balenele au aşa proporţii uriaşe, cât o casă cu trei etaje, să fie de mirare că Iona a fost înghiţit de un monstru marin? în Alabama a fost dezgropată o balenă, cine ştie din ce vremuri, care avea 22 metri lungime şi un caşalot de 33 metri lungime. Oare mai poate fi întrebarea cum a încăput Iona în stomacul peştelui? Dacă cavitatea gurii e ca o camera înaltă de 3 metri şi jumătate, atunci cât e stomacul? Căci ştiut este că întotdeauna stomacul depăşeşte cu mult cavitatea gurii. Dacă animalul e cât o casă cu trei etaje, stomacul este mai mare ca o cameră. Oare într-un aşa stomac nu poate să adăpostească un om de furia nebunatică a valurilor? Desigur că poate. Din punct de vedere anatomic, istorisirea lui Iona poate fi adevarată.

Să trecem acum la cercetarea istorică. Au fost oare cazuri asemănătoare cu al lui Iona? Se poate ca în Marea Mediterană să fi existat balene? Se poate ca ceea ce a înghiţit o balenă, să fie dat afară? Iată câteva întrebări la care voi căuta să răspund cu date istorice.

În scurgerea vremii au fost mai multe cazuri asemănătoare cu al lui Iona. Relatările confirmă că anumite balene au înghiţit nu numai oameni, ci şi alte animale de proporţii mult mai mari.

Un caz s-a petrecut în iunie 1912. Capitanul C. H. Thompson din Miami, Florida, a zărit un monstru marin, în care au înfipt cinci harpoane şi au tras 151 gloanţe. Monstrul a fost doborât numai după o luptă de 39 ore. În lupta aceasta, el a sfărâmat o corabie de 31 tone. Era lung de 15 metri. Când a fost despicat, au găsit în stomacul lui un animal în greutate de 700 kg pe care îl înghiţise. Animalul era aproximativ de zece ori mai greu ca Iona.

Frank Bullen, în cartea sa „Călătoriile caşalotului”, relatează cum în stomacul unei balene a fost găsit un rechin de 15 picioare lungime (cam 4 metri jumătate). Omul are 1,65-1,75 m înălţime. Deci rechinul era aproape cât trei oameni şi se afla în stomacul balenei.

Dacă balena, după spusele unora, nu poate înghiţi un ban, eu îi întreb: pe unde a intrat animalul de 700 kg şi rechinul acesta în stomacul balenei? în stomacul altei balene a fost găsit un cal întreg. Cum oare l-a înghiţit cu tot cu copite? Nu-i aşa că după părerea unora trebuia să se înnece cu o singură copită? Concluzia logică este că pe gâtlejul pe care a fost înghiţit un cal, putea să fie înghiţit nu un om, ci doi-trei alăturea.

Şi încă un caz foarte grăitor. El a fost redat în revista franceză „Cosmos” din febr.1891, în felul următor: „În luna debruarie 1891, balenierul „Star of the East” a dat drumul la două bărci de prins balene, cu scopul să prindă o balenă uriaşă Pott. Balena fu urmărâtă, atacată şi rănită de moarte cu harpoanele. În zvârcolirile agoniei ei, gigantica balenă lovi cu coada una din bărci şi o sfărâmă în bucăţi. Marinarii fură aruncaţi în mare. Toţi fură pescuiţi, afară de doi. După un timp, unul fu găsit mort, dar al doilea, pe nume James Bartley, nu putu fi găsit.

După ce balena îşi pierdu sângele, fu trasă cu lanţul şi legată de corabie. Apoi începură munca”. Au muncit în ziua când au prins-o, o parte din noapte şi a doua zi. Revista istoriseşte cum au înlăturat întâi stratul de grăsime, cum au despicat-o, iar când au ajuns la stomac şi au vrut să-l ridice pe puntea corăbiei, au observat anumite convulsii. Ei crezură că aceste tresăriri se datoresc muşchilor încă calzi. Când desfăcură marele stomac, au observat în el petece de haine şi mai jos găsiră un corp omenesc. Era James Bartley. Îmbrăcămintea lui de piele era zdrenţuită, iar pielea corpului său părea o piele în toiul tăbăcirii, din cauza sucului gastric din stomacul balenei. El nu era mort, mai respira şi inima îi bătea încet, dar normal, plămânii îi erau neatinşi, dar era inconştient. După jumătate ceas se trezi din leşin. Astfel, după 36 ore, cât a stat în stomacul balenei, el a revenit la viaţă.

Vestitul profesor de Ştiinţe Naturale Jubin, de la Muzeul din Paris, fiind un bun cunoscător al balenelor Pott, aflând despre această aventură a pescarului englez James Bartley, a zis: „Cazul acesta nu trebuie privit ca o poveste. E vorba de o balenă Pott, căci această stăpână a mării, atinge lungimea de 23 metri şi are, spre deosebire de balena de Groenlanda, o gură care când e deschisă, e de mărimea unei porţi înalte, aşa cum se găsesc la casele mari. În stomacul balenei Pott, după noile cercetări, pot încăpea 6 oameni. Circumferinţa pântecului ei măsoară 9 – 12 metri, capul ei e în aceeaşi proporţie, lung circa de 5 metri şi înalt de 3 metri. Deci ne putem face lesne o dreaptă închipuire de mărimea la care poate ajunge o aşa gură uriaşă când se deschide”.

„Coada acestui uriaş e lată de 5 metri. E deosebit de însemnat faptul că balena Pott, din specia căreia cunoaştem vreo 60 de feluri, în partea de sus a gurii nu are nici un dinte, iar în partea de jos are numai dinţi scurţi şi aşezaţi la distanţă între ei. La balenele mai bătrâne, chiar şi aceştia lipsesc, căci cad cu timpul”.

Cazul acesta al lui James Bartley confirmă că relatarea lui Iona este adevărată.

2. Au existat monştri marini în Mediterană?

Unii ridică obiecţia: „Dar Iona nu a fost înghiţit în apele Nordului sau ale Pacificului, unde se găsesc balene, ci în Marea Mediterană, unde nu sunt balene”.

Da, e adevărat că Iona a fost înghiţit în Marea Mediterană şi e adevărat că aici nu prea trăiesc balene. Dar după cum orice regulă îşi are excepţiile ei, tot aşa s-au constatat excepţii şi de balene în Mediterană. Dau câteva cazuri:

În secolul al şaselea, pe vremea împăratului Iustinian şi a generalului Belizarie, la Constantinopol, un judecător creştin a scris o carte, un fel de istorie a timpului său, de o deosebită valoare. În această istorie, el pomeneşte că în Propontida sau Marea Marmara din apropierea oraşului, a fost prins un monstru, care în mai bine de 50 de ani sfărâmase multe corăbii în acele ape.

Herman Mellvile în „Moby Dick” la pag. 263 spune că şi el a avut aceleaşi îndoieli cu privire la prezenţa balenelor în Mediterană şi continuă: „Dar cercetări mai târzii mi-au dovedit nu de mult că în timpurile moderne au fost cazuri izolate când caşalotul s-a arătat în Mediterană”.

Iar pe coastele de nord ale Africii, comandorul Davis a găsit scheletul unui caşalot. Deci şi pe vremea lui Iona, Mediterana putea să găzduiască un asemenea monstru marin.

3. A putut fi dat afară de peşte?

„Dar cum s-a putut să fie dat afară?” – obiectează alţii.

În capitolul 2 din cartea lui Iona ni se spune cum el s-a pocăit în pântecele peştefui şi cum peştele, la porunca lui Dumnezeu, „a vărsat pe Iona pe pământ”. E posibil aşa ceva? De unde am putea şti noi, care n-am avut de-a face cu balenele? Desigur trebuie să-i întrebăm pe cei ce au făcut studii şi cercetări speciale asupra vieţii acestor monştri marini.

Frank Bullen, în cartea sa „Călătoria caşalotului”, ne dă lumină şi în privinţa aceasta. El spune: „Balena când moare, adesea vomează conţinutul stomacului său. Odată una a vărsat o masă de carne de vreo doi metri şi jumătate. Nu se mai ştia ce animal a fost, dar era o mare masă de carne”.

Acum, dacă aceasta a putut vărsa ceva de doi metri şi jumătate, oare nu s-a putut petrece la fel cu Iona, care era ceva mai mic? Deci, relatarea lui Iona nu e absurdă. Dacă s-au petrecut alte cazuri asemănătoare şi acesta rămâne valabil.

4. S-a putut să scape viu din sucul gastric?

Aceasta e o altă întrebare care pare destul de grea. Dar cum a scăpat pescarul James Bartley din sucul gastric? îi dau aici mărturia lui: „Ţin minte foarte bine momentul când balena m-a aruncat în aer. Apoi căzând, am fost înghiţit şi m-am găsit închis într-un canal moale şi alunecos, ale cărui contracţii m-au forţat în jos. În fine, am ajuns într-un sac mare… Încă tot mai puteam respira. Apucai cu mâinile în jurul meu, totul era moale şi cleios. În toiul sforţărilor pe care le făcui pentru a mă elibera din situaţia ciudată, îmi pierdui cunoştinţa”.

Cum a scăpat din sucul gastric nici el nu ştie. Fapt este că a scăpat. Tot aşa a scăpat şi Iona. Pe James Bartley, sucul gastric nu l-a stricat decât la pielea feţei. Pielea şi-a pierdut culoarea, devenise pală, ca de om mort. Dar în altă privinţă nu i-a dăunat cu nimic sucul gastric. Digestia în stomacul mare al balenei se pare că se face într-o perioadă mult mai lungă. Probabil şi faptul că înghite prada fără s-o mestece în dinţi, fără s-o omoare, contribuie la întârzierea digerării.

Pricina de tăgăduire a adevărului Bibliei cu privire la cazul lui Iona este spulberată. Conformaţia gigantică a acestor monştri marini, precum şi cazuri asemănătoare petrecute, confirmă cele scrise despre Iona.

Revista „The Prairie Overcomer” din Alberta, Canada, în numărul din lunie 1972, la pag. 253, relata cum Marina Statelor Unite a eliberat din captivitate o balenă sură numită „Gigi” în greutate de 7 tone şi lungime de vreo 8 metri şi jum. Balena a fost prinsă când era doar de câteva săptămâni şi a fost crescută în California, pentru studii. Înainte de eliberare, pe spinarea ei a fost cusut un pachet cu aparate ce emit radio semnale. Acestea vor indica timp de 9 luni locul unde se află, precum şi anumite acţiuni ale ei. După aceasta cusăturile se vor deteriora şi mica platformă cu ustensile va pluti la suprafaţă spre a fi recuperată.

Dacă oamenii pot şti timp de 9 luni unde se află Gigi şi ce face, oare nu pot ei înţelege că Dumnezeu, Creatorul, a putut pregăti un peşte mare care să-l înghită pe Iona, că a poruncit acestuia să-l ducă şi să-l verse pe uscat? Oare e ceva imposibil pentru Dumnezeu? Fără Dumnezeu nu putem înţelege Biblia, ea pare absurdă. Cu Dumnezeu o putem înţelege şi e minunată.

Iona a vrut să fugă departe de faţa Domnului şi printr-o experienţă înspăimântătoare, a trebuit să înveţe că e imposibil aşa ceva. Chiar şi în inima mării, Dumnezeu e în stare să te urmărească. Iona a fost neascultător şi merita pedeapsa cu moartea, dar pentru omul care îşi recunoaşte vina, Dumnezeu are pregătit un mijloc de scăpare. În pântecele peştelui, şi groaza şi dorul de a scăpa, îl determină pe Iona să apeleze la Dumnezeul pe care n-a fost gata să-L asculte. Când n-a mai fost mână omenească, care să-l poată izbăvi, a strigat după mâna dumnezeiască. Şi strigarea lui n-a fost în zadar. La porunca lui Dumnezeu, peştele s-a dovedit mai ascultător ca proorocul şi a devenit un fel de submarin, care l-a salvat din valurile ce l-ar fi înecat şi l-a dus teafăr la uscat. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu de care şi monştrii ascultă. Cu mult mai mult merită să fie ascultat de noi care cunoaştem dragostea Lui. Şi Iona cel salvat a fost gata să-L asculte.

Fie ascultarea noastră dovada că am fost salvaţi, iar adevărul Bibliei să-l facem de cunoscut multor suflete, care, ca şi locuitorii Ninivei, să se întoarcă la Dumnezeu.


 

 

 

VII. MĂRTURIA MATEMATICII

Aici voi da o altă mărturie că Biblia este adevărată, aceea a MATEMATICII.

Matematica face parte dintre ştiinţele pure, exacte. Aici nu merge pe presupuneri, pe ghicite sau la nimereală. Aici doi cu doi fac patru şi aceasta e valabil şi pentru omul cel mai simplu cât şi pentru savantul cel mai învăţat. Deci e ceva precis.

Eu aş vrea să probăm adevărul Bibliei cu ajutorul matematicii. În alte cuvinte, să punem Biblia sub rigla de calcul. Dacă corespunde, înseamnă că e adevărată, dacă nu corespunde, înseamnă că nu e adevărată. Am putea lua mai multe texte, dar spaţiul nu ne permite, de aceea mă voi rezuma doar la unul, la cel din Geneza 6.

Astăzi nu se mai discută chestiunea potopului. Atât tăbliţele vechi descifrate, cât şi săpăturile arheologice, precum şi toate cercetările ştiinţifice moderne, au confirmat că a existat potopul. Cine mai caută să-l tăgăduiască, nu arată prin aceasta decât propria sa ignoranţă.

Existenţa potopului am tratat-o când am dat mărturia arheologiei. De aceea aici nu voi mai insista asupra lui. Chiar şi revistele de popularizare a ştiinţei, publică articole care confirmă că a existat potopul. Astfel revista „Ştiinţă şi Tehnică” publică sub semnătura lui Ion Paşa articolul: „Izvoarele unei legende,” în care spune: „O veche zicătoare românească afirmă că de unde nu e foc, nu iese fum…. Experienţa multimilenară a poporului l-a învăţat, că chiar în cele mai fabuloase mituri, moştenite tradiţional din vechi generaţii, încă se ascunde un grăunte de adevăr. Nu pot fi deci surprinzătoare nici cercetările oamenilor de ştiinţă, care caută fundamentări istorice ale unor legende biblice”.

„Iar dintre acestea, un interes cu totul deosebit a stârnit povestirea despre potopul lui Noe”. Articolul e mai lung şi în el se recunoaşte că a existat potopul, dar se încearcă a se tăgădui inspiraţia divină a Bibliei, într-un mod fin. E o chestiune care, dacă nu eşti atent, îţi scapă.

Se afirmă că Moise ar fi scris relatarea potopului, inspirat de scrierile caldeene. Ori afirmaţia aceasta e o piramidă cu susul în jos, n-are temelie. Ea are tendinţă vădită de a răsturna inspiraţia divină a Scripturilor, de a le coborî la nivelul unor simple scrieri. Deci, dacă nu se mai poate pune la îndoială potopul, se încearcă a se pune la îndoială Biblia, care scrie despre potop.

Scriitorul caută a arăta că izvoarele Bibliei nu sunt în revelaţia divină, ci în vechile scrieri ale babilonienilor, ale sumerienilor. Pricepeţi diferenţa aceasta?

De altfel, Moise nu a fost prin Babilon ca să poată copia vechile scrieri ale acestora. El s-a născut şi a crescut în Egipt. E adevărat că cărţile Bibliei au fost scrise în mai multe perioade istorice, sub civilizaţii diferite. Totuşi un lucru e clar în legătură cu Biblia. Scriitorii ei, în scrierea mesajului lor, n-au fost influenţaţi de civilizaţiile în care au trăit. De exemplu: „Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor”. Înţelepciunea Egiptului din acea vreme sau mai bine zis oamenii de ştiinţă susţineau anumite lucruri. În legătură cu antropologia, ei susţineau evoluţionismul. Spuneau că oamenii se trag din anumiţi viermi, care s-au format în mâlul Nilului.

Găsiţi la Moise ceva de felul acesta? Nimic. El spune clar că omul e creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa.

De aici reiese că Moise nu s-a lăsat înfluenţat de înţelepciunea Egiptului. La fel în ce priveşte astronomia. Savanţii Egiptului presupuneau că soarele e un mare glob de cristal, care primeşte lumină de la pământul nostru şi el, fiind de cristal, reflectează. Moise ne vorbeşte despre soare, dar nimic din ceea ce susţineau egiptenii, ci spune că aşa a fost creat de Dumnezeu, ca să fie luminător.

Dacă Moise ar fi scris ceva din ceea ce spuneau savanţii veacului său, astăzi ar râde cei necredincioşi de Biblie, că uite ce aberaţii spune Biblia, fiindcă noi astăzi ştim clar că nu soarele primeşte lumina din partea pământului, ci pământul primeşte lumină din partea soarelui, exact aşa cum spune Moise.

Dar nu numai Moise, ci şi ceilalţi scriitori nu s-au lăsat înfluenţaţi de concepţiile veacului lor. O teorie a caldeenilor susţinea că pământul e o creatură vie, că pomii şi plantele nu sunt altceva decât ceea ce e părul pe capul omului, iar noi oamenii şi vieţuitoarele suntem puricii şi păduchii pământului, aşa cum sunt paraziţii pe câine.

Vă rog, găsiţi undeva în Biblie împrumutată această idee? Nu, nicăieri. A fost un Ezechiel, un Daniel şi alţii care au trăit în părţile Caldeii, dar nu au împrumutat teoria aceasta, ci au lăsat-o caldeeenilor.

La babilonieni, în istoria creaţiei înscrisă pe tăbliţe, se spune că zeul principal Marduc, într-o zi a prins pe monstrul haosului numit Tiamat şi l-a omorât. După ce l-a omorât, l-a călcat în picioare şi l-a călcat atâta până ce monstrul s-a lăţit. După ce l-a lăţit, zeul Marduc nu a vrut să lase pustiu cadavrul acesta, ci l-a populat cu vieţuitoare, cu oameni, plante şi copaci. Deci pământul nostru n-ar fi altceva decât cadavrul lăţit al monstrului haos. Se vede că ei nu ştiau că totuşi e rotund, nu e lăţit.

Acum luaţi Biblia şi cercetaţi-o din scoarţă-n scoarţă. Găsiţi aşa ceva în ea? Nu, nicăieri. Nimeni nu a împrumutat o aşa ştiinţă a Babilonului, ci le-a lăsat-o lor. De aceea vă întreb: din moment ce n-au împrumutat alte concepţii de bază, cum de credeţi că istorisirea potopului a împrumutat-o Moise?

Noi vom căuta să cercetăm cu ajutorul matematicii, spre a vedea dacă relatarea biblică e cea adevărată sau descrierile sumerienilor, ale caldeeenilor. Între aceste descrieri ale potopului există multe asemănări, dar există şi deosebiri de ordin matematic. Toate vorbesc de un potop de apă, de o corabie, de salvarea a 8 persoane şi a vieţuitoarelor. Deosebirea e în dimensiunile corăbiei. Aici matematica îşi are cuvântul, calculele se pot verifica.

Dimensiunile corăbiei lui Noe se găsesc arătate în Geneza 6:15: „Iată cum s-o faci: corabia să aibă 300 coţi în lungime, 50 coţi în lăţime şi 30 în înălţime”. Celelalte relatări în legătură cu potopul nu dau dimensiunile corăbiei, afară de una care dă dimensiuni: lungimea şi lăţimea de 400 picioane, deci o corabie de formă pătrată. Care e adevărată: descrierea caldeeană sau cea a lui Moise?

De la început ţin să spun că Moise nu a fost inginer de construcţii navale ca să ştie să formuleze el dimensiunile. Se pare că n-a fost marinar decât la vârsta de 3 luni, când a fost pus în coşuleţul uns cu lut şi pus între trestiile Nilului. Atât a făcut şi el navigaţie.

Nici Noe nu a fost priceput în dimensionarea corăbiilor. El nu a trăit la mare. Cetatea Fara, unde se spune că a trăit şi şi-a făcut corabia, e sus pe valea Mesopotamiei. Nici Noe, nici Moise nu pretind să se fi priceput la dimensionarea unei corăbii, ci afirmă că Domnul a poruncit cât să-i fie dimensiunile.

Cei ce aţi văzut pe un inginer arhitect întocmind un plan, aţi observat că trebuie să facă calcule peste calcule. Şi ţineţi seama că o casă se clădeşte pe pământ solid. Pentru toate grinzile şi coarnele el trebuie să facă calcule de rezistenţa materialului, altfel i se prăbuşeşte lucrarea. Şi dacă la casele pe pământ se cer calcule, apoi mult mai multe calcule precise se cer la planurile de construcţii navale. Acolo ai de-a face cu stihiile naturii, cu dezlănţuirea furtunilor năpraznice. Dacă corabia lui Noe n-ar fi avut dimensiuni bine calculate, prăpădul s-ar fi ales de ea.

Inginerul T. Tauth, cercetător ştiinţific la Academia R.S.R. Bucureşti spune că potopul a fost un fel de cataclizm cu furtuni năpraznice. Cum ar fi putut face faţă la uraganele potopului, dacă corabia lui Noe nu ar fi fost bine dimensionată? De aceea să punem ceea ce spune Biblia sub rigla de calcul şi să vedem dacă dimensiunile ei corespund cerinţelor.

Ziarul „Dagbladet” din Danemarca a publicat un articol de o deosebită importanţă în problema noastră”. Un inginer numit Vogt făcuse o corabie, nu prea mare ca dimensiuni şi de o formă curioasă. Avea 30 picioare lungime, 5 picioare lăţime şi 3 picioare înălţime. După ce terminase corabia, ea a stârnit multă vâlvă şi unul din redactorii ziarului Dagbladet s-a dus să facă o anchetă cu privire la corabia aceasta de tip nou. Iată relatarea lui:

„Curtea Regală de construcţii navale a terminat de curând construirea unei corăbii remarcabile. Ea e de 30 picioare lungime, de 5 picioare lăţime şi 3 picioare înălţime, cu margini piezişe, mult asemănătoare acoperişului unei case. Ea este o nouă corabie a lui Noe, construită după planul Dlui Ing. Vogt, spesele fiind suportate de „Fundaţia Charles Bery”.

„Informaţia următoare privind corabia şi motivul pentru care a construit-o, ne-a fost pusă la dispoziţie de constructorul ei Dl. Vogt, binecunoscutul inginer şi inventator”.

Iată acum cuvintele lui: „Ştiţi că am fost angajat de câţiva ani pentru experienţe de navigaţie. În cursul experienţelor, cea mai mare importanţă era obţinerea de cele mai bune proporţii la dimensiunile vaselor. Atenţia mea a fost atrasă de nişte cifre găsite în Biblie la Geneza 6:15, dimensiunile date de Dumnezeu lui Noe pentru construcţia corăbiei. Remarcabilul lucru ce se poate spune despre aceste dimensiuni, este că după mii de ani de experienţe în ce priveşte arta construcţiilor de corăbii, ele sunt încă proporţiile ideale pentru construcţia unei mari corăbii.

„Una din cele mai mari dificultăţi este aceea a determinării dimensiunilor corecte şi proporţionale. Cu cât se măreşte lungimea unei corăbii, cu atât se liniştesc mişcările ei în mare, dar în acelaşi timp tăria ei proporţionată descreşte în mod aproape de necrezut. Dacă proporţiile unei corăbii vor fi mărite de zece ori, greutatea părţii din urmă va apăsa peste partea centrală, mărind de 10.000 de ori tendinţa de a o rupe în două, în timp ce puterea de rezistenţă la presiune a materialului este numai de 1.000 de ori mai mare. Fără îndoială că multe corăbii au fost pierdute, numai pentru că dimensiunile lor n-au fost precis proporţionate.

„Profesorul Simosen, primul şef rabin din Copenhaga, m-a informat că studiind în originalul ebraic textul amintit din Geneza, a ajuns la concluzia că secţiunea transversală a corăbiei era triunghiulară. Aceasta a clarificat dintr-odată toate dificultăţile în ceea ce priveşte tăria corabiei de a rezista în mare, pentru că nu este posibil să construieşti o corabie cu o formă mai bună decât forma triunghiulară, pentru a rezista loviturilor pe care le prirneşte de la valuri.

„Sunt convins că dacă am da celui mai mare inginer din lume sarcina de a construi o corabie tot atât de mare şi tot atât de simplu construită, ca şi corabia lui  Noe, pentru a pluti cât mai liniştit pe mare, el n-ar putea face o corabie mai bună. Opinia mea este că arca lui Noe este o capodoperă, când ne gândim la raţiunea ei de a fi”.

Redactorul de ziar, când a auzit că primul şef rabin din Copenhaga i-a dat amănuntul acesta, s-a dus la el şi i-a spus: „Am auzit că Dvs. aţi dat inginerului Vogt ideea că corabia lui Noe ar fi fost triungiulară”. Şi Prof. Simosen a zis: „Exact”. Este scris că Domnul a zis către Noe: „Vei sfârşi deasupra într-un cot”. Eu am înţeles că marginile mergeau pieziş una spre alta până la un cot de punctul unde trebuiau să se întâlnească. Cu alte cuvinte, am înţeles că forma ei era triunghiulară, având baza şi două laturi. Desigur, eu sunt necunoscător în arta construirii corăbiilor, dar Dl. Vogt spunea că este imposibil să-ţi imaginezi o formă mai bună, mai potrivită pentru o corabie destinată scopului acela”.

Deci un specialist în construcţiile navale, un om care în viaţa lui a lucrat calcule peste calcule, când a ajuns la versetul acesta din Geneza s-a oprit, l-a calculat şi chiar mai mult, ajutat de o asociaţie, a căutat să-l probeze practic. A făcut prototipul corăbiei lui Noe, reducând dimensiunile din Biblie de 10 ori. De altfel, el pentru aceasta fusese angajat, ca să găsească dimensiunile cele mai potrivite. Şi după spusele lui, calculele nu puteau fi mai bune nici chiar azi, după o ştiinţă aşa de avansată în domeniul acesta. El spune că cel mai iscusit inginer de azi n-ar reuşi să dea alte dimensiuni unei aşa corăbii, decât cele date în Biblie.

În povestirile frigiene, în legătură cu potopul, printre altele, se povesteşte că Enoh neîncetat ar fi îndemnat oamenii de pe vremea lui să se întoarcă la Dumnezeu că are să vină potopul. Şi din cauza că oamenii nu voiau să urmeze îndemnurile lui, Enoh mereu plângea.

Tot în Frigia s-a găsit o veche monedă, care purta pe ea gravată o corabie în formă triunghiulară, aşa cum spunea rabinul şef din Copenhaga, iar pe margine se pot citi două litere în frigiana veche: N şi O, deci e vorba de Noe. Fie că numele Noe în frigiana era numai din două litere, fie că a treia literă este ştearsă, moneda fiind roasă de vremuri. Deci forma corăbiei este confirmată şi de arheologie.

În timp ce celelalte istorisiri ale potopului sunt lipsite de dimensiuni sau una indică forma pătrată, care nu poate fi practică, specialiştii, care au folosit rigla de calcul, au spus că corabia indicată de Geneza are dimensiunile ideale. Cum atunci unii pot spune că Moise şi-a cules relatarea sa din scrierile sumeriene şi caldeene? Da, cunoaştem motivul. Omul în perversitatea lui, a fost gata să spună orice în scopul de a tăgădui şi discredita Cuvântul lui Dumnezeu.

Întrucât tăbliţele sumeriene şi caldsene nu dau aceste date privitoare la dimensiunea corabiei, iar Moise şi Noe n-au fost ingineri de construcţii navale şi totuşi dimensiunile date în Biblie sunt constatate ca ideale, reiese clar că ele sunt din inspiraţie divină. Numai cel Preaânalt, care a calculat toate în mod precis, putea să dea robului Său, pe care voia să-l cruţe de prăpăd, aşa dimensiuni precise.

P.A.M. Dirac, mare fizician din Anglia, într-un studiu intitulat „Evoluţia fizicienilor asupra tabloului naturii”, publicat în „Materialismul dialectic şi ştiinţele naturii”, spune: „Există o altă linie pe care poate evolua gândirea teoretică. Se pare că una din proprietăţile fundamentale ale naturii constă în faptul, că legile fizice fundamentale sunt descrise cu ajutorul unei teorii matematice, care posedă atâta eficacitate şi eleganţă, încât pentru înţelegerea ei este nevoie de un nivel extrem de înalt al gândirii matematice. Aţi putea să mă întrebaţi: de ce este natura alcătuită tocmai în felul acesta? Trebuie pur şi simplu să fim de acord cu aceasta. Poate că descriind această situaţie, am putea spune că DUMNEZEU ESTE UN MATEMATICIAN DE FOARTE MARE CLASA şi că atunci când a construit universul s-a folosit de o matematică extrem de complicată. Slabele noastre încercări în domeniul matematicii ne dau posibilitatea de a înţelege numai o părticică a universului, întrucât continuăm să dezvoltăm matematica tot mai departe, putem nădăjdui să înţelegem mai bine universul”.

Împărtăşim părerea lui Dirac că Dumnezeu este un matematician de foarte mare clasă şi doar El a putut da dimensiuni, care au trecut cu bine proba teoretică a veacului nastru şi au trecut cu bine proba practică, înfruntând forţa uriaşă a valurilor năpraznice, dezlănţuite de urgia potopului. De aceea credem că Biblia este de inspiraţie divină. Şi aşa cum pentru Noe, ascultarea de Cuvântul Domnului l-a scăpat de pedeapsa divină, tot aşa azi, ascultarea de Cuvântul Domnului ne face să ne bucurăm de mântuirea Lui mare şi să fim scutiţi de mânia viitoare. Toţi cei ce au fost împotrivitori sau nepăsători de Cuvântul lui Dumnezeu; pe vremea lui Noe, s-au pierdut pe ei înşişi. Dv. din care faceţi parte: din cei ascultători sau din cei neascultători de Cuvântul Sfânt? Chiar dacă nu ascultaţi de Biblie, chiar dacă o tăgăduiti, să ştiţi că ea totuşi este adevărată şi când se vor dezlănţui urgiile scrise în ea, veţi constata aceasta, dar atunci va fi prea târziu. Ea spune: „Acum e vremea potrivită, acum e ziua mântuirii”. De aceea este mult mai bine s-o asculţaţi acum.


 

 

 

VIII. MĂRTURIA MANUSCRISELOR

„Urarea de sănătate este scrisă cu mâna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu” 2 Tesaloniceni 3:17

„Când vei veni, adu-mi mantaua, pe care am lăsat-o în Troa la Carp, şi căr ţile, mai ales pe cele de piele” 2 Timotei 4:13.

Când e vorba de BIBLIE şi mai ales de EVANGHELII,  oamenii mereu născocesc câte un motiv, numai să nu creadă.

Cu Vechiul Testament parcă s-ar mai împăca, căci în mare parte e istorie, dar cu Noul Testament nu vor să se împace. Ei nu vor mântuirea şi vor cu orice chip să împiedice şi pe alţii de la ea: De aceea caută să tăgăduiască veridicitatea Noului Testament şi atacă în mod deschis manuscrisele Noului Testament.

1. Evangheliile sunt scrise de evanghelişti

Evangheliile nu ar fi scrise de evanghelişti, ci de alţii mult mai târziu, e o obiecţie ridicată de unii necredincioşi.
Scrierea lor, spun aceştia s-a făcut nu mai devreme de cel de al doilea pătrar al secolului al II-ea, deci după anul 150.

Aceasta ar însemna că trecuseră mai bine de 100 de ani de la toate cele întâmplate şi ce crezare poţi să mai acorzi atunci Evangheliilor?

Ceva mai mult. Aşa stând lucrurile, însemnează că nu Matei a scris Evanghelia care-i poartă numele, căci el era mort pe vremea aceea, iar persoana care a scris-o ne minte, ascunzându-se după numele lui Matei. Şi la fel cu celelalte Evanghelii.

Aceste afirmaţii sunt sămânţă de necredinţă, care la cei necunoscători prinde şi provoacă îndoială cu privire la adevărul Sfintelor Scripturi.

Noi, fiindcă nu suntem creduli, ne îndoim de spusa lor şi căutăm să facem o cercetare, să întrebăm mai mulţi martori, nu de azi, ci din primele secole şi să vedem ce spun ei.

Unul pe care îl chemăm să depună mărturie, e PAPIAS, prezbiter din Hierapolis – Frigia. El a trăit între anii 80-164 d.Cr. deci a fost contemporan cu apostolul Ioan şi cu alţi ucenici.

El spune: „Matei a scris Logia în ebraică şi fiecare a tradus-o cum a putut mai bine”.

Despre Ioan spune că el a vorbit-o bisericii, iar ei au scris-o desprinsă de pe buzele lui. La fel pomeneşte şi Evanghelia lui Marcu, din care dă citate. Deci ele erau scrise pe vremea lui şi ajunseseră răspândite până în Frigia.

Eusebiu, în „Istoria Bisericească” III, 39 păstrează pentru noi câteva fraze a lui Papias cu privire la originea Evangheliei după Marcu. „Marcu a fost interpretul lui Petru, scriind tot ce el a menţionat, fie vorbele sau faptele lui Hristos, nu însă în ordine… căci el a fost atent la un singur lucru, să nu omită nimic din ceea ce a auzit şi să nu includă nimic fals”.

CLEMENT din Roma , care a murit la anul 101, IGNAŢIU din Antiohia , martirizat în anul 115 şi POLICARP din Smirna, care a trăit între anii 80-166, tovarăşi şi prieteni ai apostolilor, în scrierile lor ne-au lăsat peste 100 de citate sau aluzii la citate din Noul Testament. Citatele cuprind aproape toate cărţile Noului Testament, afară de 2 Petru, Iuda, 2 şi 3 Ioan. Dovadă că pe vremea lor erau scrise şi chiar răspândite.

IRINEU, a trăit în Galia la Lyon între anii 120-200 d.Cr. Îl cunoştea pe Policarp, care fusese ucenic al lui Ioan.
În scrierea sa, „Contra ereticilor” III, 1, 5 el spune: „Matei într-adevăr a lucrat o Evanghelie între evrei în limba lor proprie”. Despre Marcu spune că a scris „ceea ce a predicat Petru. Şi Luca, însoţitorul lui Pavel, s-a apucat să scrie Evanghelia predicată de el (de Pavel). După aceea Ioan, ucenicul Domnului, care s-a aplecat pe pieptul Lui, el iarăşi a scris a patra evanghelie, în timpul şederii sale la Efes în Asia”.

Deci din spusele lui reiese clar că evangheliile sunt scrise de aceia a căror nume îl poartă.

JUSTIN MARTIRUL, care a murit în anul 165 d.Cr. În apologia sa către Antoniu Pius, scrisă pe la anul 140, dă o seamă de citate din Evanghelii şi spune că citează din „Memoriile Domnului nostru, numite Evanghelii, compuse de apostoli şi de cei ce L-au urmat”. Apoi spune că acestea sunt citite, alăturea de prooroci, la serviciile religioase în ziua duminicii.

TAŢIAN, asirian, elev al lui Justin, născut pe la 120 d.Cr. În lucrarea sa apologetică numită: „Adresă grecilor”, dă o seamă de citate din Evanghelii. Tot el a întocmit prin 172 d.Cr. o armonie a Evangheliilor numită „Diatessaron”. Cartea conţine relatările din cele 4 Evanghelii, rânduite cronologic.

În 1888 a fost publicată la Roma o traducere arabă a acestei lucrări. Din ea reiese că Evangheliile au fost scrise şi răspândite pe vremea lui, ba chiar traduse în limba siriană.

Istoricul Eusebiu spune că lucrarea lui Taţian a avut o largă răspândire.

CLEMENT ALEXANDRINUL, născut la Atena în anul 160 d.Cr. devine conducătorul şcolii catihetice din Alexandria între anii 190-203. El spune: „Evanghelia după Marcu s-a format în următoarele împrejurări: Când Petru a predicat Cuvântul în mod public la Roma şi mărturisea Evanghelia sub influenţa Duhului Sfânt, cum era un mare număr prezent, i-au cerut lui Marcu, care îl însoţea şi îşi aducea bine aminte ceea ce a spus, să aşterne în scris aceste lucruri şi după ce a compus Evanghelia, a dat-o celor ce au cerut-o”.

Citatul se păstrează în „Istoria Bisericească” a lui Eusebiu VI, 14.

„Luca, spune el, de asemenea în introducerea naraţiunii sale, declară cauza care l-a făcut să scrie… După ce Marcu şi Luca şi-au publicat deja Evangheliile lor, au zis că Ioan, care tot timpul acesta a predicat Evanghelia fără să scrie, în sfârşit a procedat la scrierea ei în următoarea ocazie: cele trei Evanghelli scrise mai dinainte, fiind împărţite între toţi, i-au fost înmânate şi lui, ei spun că le-a primit, mărturisind că sunt adevărate şi că doar o lipsă este în conţinutul lor, relatarea lucrurilor făcute de Hristos între primele lui fapte şi începutul Evangheliei…

Apostolul redă deci în Evanghelia sa faptele lui Isus, înainte ca Botezătorul să fie aruncat în închisoare, dar ceilalţi evanghelişti menţionează împrejurările după acel eveniment”.

Citatul se găseşte în „Istoria Bisericii” a lui Eusebiu III/24.

TERTULIAN, avocat din Cartagena, Africa de Nord care a trăit între anii 160-230, confirmă autenticitatea
celor patru Evanghelii, a Faptelor Apostolior., 1 Petru, 1 Ioan, 13 epistole ale lui Pavel şi Apocalipsa, pe scurt 21 din cele 27 de cărţi ale Noului Testament.

El era avocat şi nu putea fi înşelat cu orice ficţiuni. El cunoştea cărţile acestea, căci ajunseseră şi în Africa de Nord.

Tertulian în lucrarea sa „Contra lui Marcion” III, c. 5 se referă la a doua şi a treia evanghelie în următoarele cuvinte: „…ceea ce Marcu a scris se poate afirma că e a lui Petru, al cărui interpret era Marcu. Pe când forma Evangheliei lui Luca, oamenii de obicei o atribuie lui Pavel”.

ORIGEN, care a trăit între anii 185-254, menţionează ca fiind cunoscute de toţi cele 4 Evanghelii, Faptele, 13 epistole ale lui Pavel, 1 Petru, 1 Ioan, şi Apocalipsul, iar Epistola către Evrei, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iacov şi Iuda, spune că erau disputate de unii. Ele erau scrise, dar încă nu erau folosite la serviciile de închinăciune.

Dr. A. H. Strong în cartea sa „Systematic Teology” la pagina 120 spune că Evanghelia după Matei a fost scrisă între anii 65-70, Marcu la 68, iar Luca la 60, întrucât toţi omit împlinirea proorociei lui Isus cu privire la Ierusalim, chestiune de mare importanţă. Faptele apostolilor au fost scrise în anul 63, doi ani după sosirea lui Pavel la Roma. Evanghelia după Ioan ar fi fost scrisă între anii 93 şi 96 d.Cr.

Concluzia pe care o tragem din aceste mărturii este că Evangheliile au fost scrise în primul rând de către acei al căror nume îl poartă.

2. Vechimea manuscriselor

O altă obiecţiune pe care o ridică unii e că manuscrisele ce le avem sunt de o dată mai târzie.

La aceasta trebuie să răspundem: da, e adevărat. Există vreo 5.000 de manuscrise greceşti ale întregului Nou Testament sau a unor părţi din el, dar niciunul din cele principale nu sunt din primul secol, deci lipsesc manuscrisele originale. Iată câteva din ele:

Manuscrisul CODEX SINAITICUS a fost găsit de Tischendorf în 1844 la mănăstirea Sf. Caterina de la poalele Muntelui Sinai. A fost păstrat la Muzeul din Leningrad, până în ziua de Crăciun a anului 1933, când a fost cumpărat de guvernul englez pe suma de 100.000 lire şi a fost depus în Muzeul Britanic. Se află într-o excelentă stare de prezervare. El datează din sec.al IV-lea.

A fost publicat în facsimile la Leipzig în 300 copii, de către Alexandru al II-lea al Rusiei în 1862. Conţine Vechiul şi Noul Testament, epistola lui Barnaba şi Păstorul din Herma. Scrisul e în cerneală neagră, pe patru coloane, pe pielea a 100 antilope.

CODEX ALEXANDRINUS datează din sec.al V-lea şi se află în Muzeul Britanic. Ciril Lucar patriarhul Constantinopolului, l-a dat ca dar lui Carol I, în 1628.

Patriarhul susţine că manuscrisul a fost lucrat de a femeie, Doamna Tecla, aparţinătoare unei nobile familii din Egipt.

E scris excelent pe două coloane. În acest Codex, Noul Testament începe cu Matei 25:6 şi conţine întreg Noul Testament, afară de Ioan 6:50; 8:52, 2 Corinteni 4:13 şi 12:6. Are în plus epistola I-a a lui Clement şi parte din a doua.

A fost tipărit în facsimil în 1786 şi în 1860. Manuscrisul are 773 de foi.

CODEX BEZE poartă evidenţa scrisului din secolul al V-lea. Un timp a fost în mănăstirea Sf. Irineu din Lyon, iar acum se găseşte la Universitatea Cambridge, fiind dăruit în 1581 de Teodor de Beza, de unde îşi are şi numele.

El conţine textul Evangheliilor în limba greacă şi latină, precum şi Faptele Apostolilor şi 3 Ioan 11-15. Se crede că a fost scris în Galia. E pe o singură coloană, pagina din stânga e în limba greacă, cea din dreaptă în limba latină.

CODEX ROSSANENSIS e o adevărată lucrare de artă, pe un pergament extra fin purpuriu, scris cu litere de argint, iar la începutul fiecărei evanghelii, trei şire pe ambele coloane de aur.

Are 18 remarcabile picturi în culori, cu scene din Evanghelii şi cu figuri a 40 prooroci din Vechiul Testament. Numără 188 de foi. La început conţinea cele 4 Evanghelii, dar unele foi au fost deteriorate de umezeală. Azi mai are Matei şi Marcu 16:14.

Atât textul cât şi scrisul se aseamănă cu Codex Purpureus. El a fost descoperit în primăvara anului 1879 în catedrala din Rossano, Calabria, Italia de Sud. Manuscrisul aparţine sec. al VI-lea.

CODEX PURPUREUS e foarte frumos. A fost scris în secolul al VI-lea. Avea 45 de foi din care 33 sunt în mănăstirea Sf. Ioan din Patmos, 6 la Vatican, 4 în Muzeul Britanic şi 2 în Biblioteca din Viena. Alte 84 de foi au fost descoperite într-un sat lângă Cezarea în Capadocia şi au fost cumpărate de ambasadorul rus la Constantinopol.

CODEX VATICANUS e scris în sec. al IV-lea pe 3 coloane cu 42 rânduri pe coloană. Conţine Noul Testament fără Ep. Evrei de la 9:14 la sfârşit, 2 Timotei, Tit, Filimon, şi Apocalipsa. Se află în Biblioteca Vaticanului. Acesta şi cel Sinaiticus se crede că fac parte din cele 50 copii ale Bibliei scrise din porunca lui Constantin cel Mare, cam prin anul 331, sub supravegherea lui Eusebiu de Cezareea.

Am citat pe cele mai de seamă ca să avem o mică idee despre ele. Cei ce spun că avem puţine manuscrise vechi şi că niciunul nu poartă semnătura autorului, deci nu le pot crede ca adevărate, arată prin aceasta, că ei caută o motivare a necredinţei lor. Căci, vă întreb: câţi pun la îndoială „Războiul Galic” a lui Cezar, scris între anii 58 şi 50? Ştiţi câte manuscrise avem din această carte? Numai zece şi din acestea cel mai vechi e cu 900 de ani după Cezar. Deci, nici unul nu poartă semnătura lui. Dar acelea sunt bune? Numai Evangheliile nu?

Din 142 de cărţi ale „Istoriei Romane” de Liviu (59 în Cr. şi 17 d.Cr.) numai 35 supravieţuiesc cunoscute din 20 manuscrise, din care numai unul ce conţine cartea III-A şi a IV-a, e din secolul al IV-lea. Dar cine ridică obiecţie împotriva lor?

Din 15 cărţi ale lui Tacitus (100 d.Cr.) numai 4 şi jumătate supravieţuiesc: din 16 cărţi ale Analelor sale mai există 10 întregi şi 2 în parte. Şi Istoriile şi Analele ştiţi câte manuscrise au? Doar două. Unul e din secolul al IX-lea, celălalt din secolul al VIII-lea.

Istoria lui Tucidide, care a trăit între anii 460-400 î.d.Cr. ştiţi din câte manuscrise ne este cunoscută? Din opt, cel mai vechi fiind din secolul al IX-lea, deci cu 1300 ani după autor. Dar aţi auzit pe cineva să facă caz din
aceasta? Aţi auzit pe cineva spunând că nu le poate crede, fiindcă n-au manuscrisele originale, semnate de Tucidide?

Câţi v-aţi îndoit de Istoria lui Herodot? Şi ea e în aceeaşi situaţie. Adică la acestea sunt valabile manuscrisele, extrem de puţine şi cu peste 1300 de ani mai târzii ca originalul. Pe acestea le poţi crede, iar BIBLIA care are peste 5.000 de manuscrise şi cu mai puţin de 300 de ani între ele şi original, pe ea n-o poţi crede! Nu e că nu o poţi crede, ci nu vrei s-o crezi.

Vrei să-i tăgăduieşti adevărul ei şi de aceea îi cauţi nod în papură. Dar cele peste 5.000 de manuscrise îţi stau împotrivă, vei da odată socoteala de toate.

3. Vericitatea constatată din fragmente

Te întrebi: oare sunt conforme manuscrisele cu originalul? La aceasta îţi spunem da. Există o seamă de probe, care pot verifica adevărul acesta. Pe lângă Codex Sinaiticus şi Codex Vaticanus, care sunt scrise pe la anul trei sute şi ceva, există o seamă de fragmente de manuscrise, mai vechi descoperite, care confirmă manuscrisele pomenite.

Iată câteva:

CHESTER BEATY BIBLICAL PAPIRI publicat în 1931, consistă din 11 codici de papirusuri, din care trei conţin aproape tot Noul Testament. Unul are Evangheliile şi Faptele Apostolilor, scris după anul 200, altul cu epistolele pauline şi Evrei, copiat după anul 200, altul cu Apocalipsa din anul 250 d.Cr.

„FRAGMENTE DINTR-O EVANGHELIE NECUNOSCUTĂ” e titlul câtorva papirusuri descoperite în 1935.

Ele au fost datate de experţii papirologi cu anul 150. Unii spun că ar fi o a cincea Evanghelie: „The Times Literary Supliment” din 25 Aprilie 1935 scria:… „Aceste fragmente au fost scrise de cineva care a văzut cele patru Evanghelii înaintea sa şi le cunoştea bine. Ele nu arată a fi o Evanghelie independentă, ci sunt o parafrazare a istorisirilor şi a celorlalte lucruri din Evanghelii, destinate pentru explicaţii şi instruire, un manual după care poporul să înveţe istorisirile Evangheliilor.

FRAGMENTUL MORATORIAN publicat întâia dată în anul 1740, de Cardinalul Moratori, e de provenienţă romană. Din nefericire e mutilat în prima parte. Conţine o listă a cărţilor Noului Testament, pomeneşte că Luca e a treia Evanghelie, apoi menţionează pe Ioan, Faptele Apostolilor, 9 epistole pauline, Iuda, 2 epistole ale lui Ioan, Apocalipsa şi Petru. E scris de Caius prin anul 170, un ucenic a lui Irineu.

Două fragmente conţin texte din Evanghelia a patra, sunt dintr-un vechi codex papirus. Pe primul e Ioan 18:31-33, pe celălalt sunt versetele 37-38 din acelaş capitol. Ele se găsesc azi în Biblioteca „John Rylands” din Manchester, au fost descoperite în Egipt în anul 1917. Pe baze paleografice s-a stabilit că au fost scrise pe la anul 130 d.Cr.

Importanţa acestor frânturi nu numai că atestă manuscrisele mari, ci dovedeşte şi faptul că la acea dată Evangheliile scrise pe care le avem noi, circulau în Egipt.

PAPIRUSUL BODMER II constituie una din cele mai recente descoperiri. El a fost anunţat de Biblioteca Bodmer din Geneva, în 1956. A fost scris în anul 200 şi conţine primele 14 capitole din Evanghelia după Ioan şi părţi din celelalte şapte capitole. Iar mai recent Biblioteca Bodmer a anunţat descoperirea unui alt manuscris, cu Luca şi Ioan, datând din anul 200.

4. Vericitatea constatată din citate

Că MANUSCRISELE ACTUALE SUNT CONFORME CU ORIGINALUL, deci BIBLIA e ADEVĂRATĂ, se CONSTATĂ, nu numai din aceste fragmente foarte vechi, ci şi din aluzii şi citate din Noul Testament în alte scrieri timpurii, unele chiar înainte de anul 100. Astfel avem:

ÎNTÂIA EPISTOLĂ A LUI CLEMENT. Ea constituie unul din cele mai vechi documente şi a fost scrisă din Roma, prin anul 95 d.Cr. către biserica din Corint.

Istoricul Eusebiu spune că Clement ar fi fost al treilea episcop al Romei şi îl identifică cu Clement menţionat de Pavel în Filipeni 4:3. În ea, el îi mustră pe Corinteni pentru lipsă de umilinţă şi le aduce aminte de umilinţa lui Hristos Domnul.

În ea dă un mare număr de citate din Evanghelii, din Faptele Apostolilor, Romani, 1 Corinteni, Efeseni, Tit, Evrei şi 1 Petru.

Iată unul:… „Aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului Isus căci El a zis: „Vai de acel om. Ar fi fost mai bine de el dacă nu s-ar fi născut, decât să facă să cadă unul din aceşti mici. Era mai bine să-şi fi legat o piatră de moară de gât şi să se fi aruncat în mare, decât să strice pe unul din aleşii Mei”.

DIDAHIA sau învăţătura celor 12 apostoli, a fost lucrată undeva în Siria sau Palestina. Data e în jurul anului 100.

Un manuscris grecesc al ei, a fost descoperit în anul 1873 şi curând s-a dovedit că e un document foarte vechi şi de valoare.

Un manuscris mai scurt din aceeaşi lucrare, în limba latină, era cunoscut mai de mult. Ea cuprinde porunci privitoare la cele 2 căi. Ea la fel conţine citate şi redări din Noul Testament.

Un paragraf spune:… „Calea vieţii e aceasta: întâi să iubeşti pe veşnicul Dumnezeu, care te-a făcut; a doua pe aproapele tău ca pe tine”.

EPISTOLA LUI BARNABA a fost scrisă prin 130 şi cuprinde mult din învăţătura celor două căi, cu aluzii şi citate din Noul Testament. O frază sună aşa: „Astfel zice El: Acei ce doresc să mă vadă şi să aibe parte de împărăţia Mea, trebuie să mă primească prin necazuri şi suferinţe”.

EPISTOLA LUI IGNAŢIU din ANTIOHIA către diferite biserici, formează alt document, care atestă autenticitatea manuscriselor.

El a fost martirizat în anul 115, deci scrisorile sunt dinainte de această dată. El foloseşte citate din Matei, Ioan, Romani,1 şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, 1 şi 2 Timotei, Tit, şi aluzii la Marcu, Luca, Faptele Apostolilor, Coloseni, 2 Tesaloniceni, Filimon, Evrei, şi 1 Petru.

EPISTOLA LUI POLICARP către Filipeni e scrisă cam în aceiaşi perioadă, nu mult după plecarea lui Ignaţiu la Roma.

Ea poartă citate din Evangheliile sinoptice, Faptele, Romani, l şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, 2 Tesaloniceni 1 şi 2 Timotei, Evrei, 1 Petru şi 1 Ioan. Iată un pasaj din ea:

„Cel ce L-a înviat pe El din morţi, ne va învia şi pe noi la fel, dacă facem voia Lui şi trăim prin poruncile Lui şi iubim ce El a iubit, reţinându-ne de la orice nedreptate, lăcomie, iubire de bani, vorbire de rău, mărturie mincinoasă, neîntorcând rău pentru rău, sau abuz pentru abuz, lovire pentru lovire, sau blestem pentru blestem, ci aduceţi-vă aminte că Domnul a zis când a învăţat: …Nu judecaţi, aşa ca să nu fiţi judecaţi, iertaţi şi veţi fi iertaţi, aveţi milă, astfel ca să vi se arate milă; cu măsura cu care măsuraţi oamenilor, vi se va măsura înapoi şi fericiţi sunt cei săraci şi acei ce sunt prigoniţi din pricina neprihănirii lor, căci a lor este împărăţia Cerurilor”.

Aceste cuvinte ale lui Policarp sunt grăitoare. Ele atestă manuscrisele Bibliei pe care o avem. El a fost o figură importantă în biserica creştină, căci după cum afirmă Irineu, Policarp l-a cunoscut pe apostolul Ioan şi a discutat cu mulţi din cei ce au văzut pe DOMNUL.

„Şi orice lucruri pe care el le-a auzit de la ei despre Domnul şi despre minunile Sale şi despre învăţătura Sa, Policarp, întrucât le-a primit de la martori oculari ai Vieţii Cuvântului, le-a relatat toate în acord cu Scripturile”.

A DOUA EPISTOLĂ A LUI CLEMENT se pare a fi o predică. Data nu e precisă, se susţine că ar fi de pe la jumătatea secolului al doilea. În ea e mult material din Evanghelii. Iată nişte frânturi: „Căci El a zis: „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va fi mântuit, ci cel ce face neprihănirea”.

„Domnul a zis: „Deşi sunteţi cu Mine, în sunt Meu şi nu împliniţi poruncile Mele, vă voi arunca şi vă voi spune: „Depărtaţi-vă de la Mine, căci nu ştiu de unde sunteţi, voi lucrători ai fărădelegii”.

„Căci Domnul a zis în Evanghelie: „Dacă nu păstraţi ceea ce e mic, cine vă va da ceea ce e mare? Căci vă spun, că cine este credincios în puţin, este credincios de asemenea în mult”.

Manuscrisele, mulţimea lor, vechimea lor, arată că BIBLIA e adevărată. Martorii şi scrierile din vremea aceea atestă autenticitatea Noului Testament.

Noi îl credem şi dorim să urmăm învăţăturile lui. Dumnezeu să ne învrednicească la aceasta.


 

 

 

IX. MĂRTURIA UNOR OAMENI MARI

„Numai proştii mai cred” e o expresie care se aude atât de des astăzi. A vorbi despre BIBLIE sau a citi BIBLIA, pentru unii înseamnă a fi înapoiat, rămas cu mult în urmă, iar a afirma că tu crezi BIBLIA, înseamnă a fi prost.

„Cum se poate ca azi, în secolul al XX-lea, să mai crezi ce spune BIBLIA?” se întreabă unii.

Datorită acestei mentalităţi pervertite de diavolul, cei necredincioşi nu voiesc s-o citească, iar unii din cei credincioşi se sfiesc să-i dea locul de cinste pe masa lor, ci o ascund şi evită să vorbească despre ea, ca să nu fie consideraţi proşti.

E clar că BIBLIA e o carte dispreţuită, dar e dispreţuită tocmai fiindcă nu e citită şi mai mult, fiindcă nu e trăită de cei ce o citesc.

„Când eşti cu lupii, trebuie să urli ca ei,” e o părere cu totul greşită. Aceasta înseamnă să nu mai fi om. Afirmarea demnităţii sale, e caracteristica ce l-a făcut să rămână om.

E adevărat că mincinoşilor nu le place să le vorbeşti de adevăr, curvarilor nu le place să le vorbeşti de castitate, de sfinţenie, furioşilor de blândeţe, nervoşilor de răbdare, guralivilor de tăcere, beţivilor de abstinenţă. Dar oare e o ruşine că nu eşti ca ei? Nu, din contra, e o cinste.

Cel ce citeşte BIBLIA şi o trăieşte, are o viaţă curată, o viaţă paşnică în familie şi o viaţă demnă în societate. Cel ce o dispreţuieşte, trăind în desfrău îşi destramă căminul prin beţii, îşi nenoroceşte copiii şi soţia, ajunge în zdrenţe şi în noroiul şanţului. Care din aceştia doi dă dovadă de prostie?

Pe scena lumii s-au ridicat bărbaţi de seamă, cu renume mondial, stimaţi şi preţuiţi nu numai în timpul vieţii, ci şi după moarte, care au citit BIBLIA şi au fost adânc credincioşi.

Despre Newton, descoperitorul gravităţii, se spune că întotdeauna, când rostea Numele lui Dumnezeu, îşi ridica pălăria de pe cap în semn de reverenţă. Dau aici mai jos afirmaţiile unora din ei, ca cei înţelepţi să vadă că nu numai proştii cred.

 

Mărturii cu privire la BIBLIE

GALILEO GALILEI, cunoscutul astronom, fizician şi matematician, declară într-o scrisoare că: „Sfânta Scriptură nu poate niciodată să mintă sau să rătăcească. Adevărurile ei sunt absolute şi neîndoielnice”.

 

R. BOYLE, întemeietorul chimiei ştiinţifice, a lăsat aceste cuvinte prin testament: „Faţă de BIBLIE, toate cărţile omeneşti, chiar cele mai bune, sunt numai ca plantele care primesc toată lumina şi strălucirea lor numai de la soare.

BLAISE PASCAL, vestitul matematician, fizician şi filozof francez, scrie: „Scriptura are pasaje pentru a consola toate condiţiile şi pentru a intimida toate condiţiile”.

Sir WALTER SCOTT, celebrul romancier englez, când era pe patul de moarte, a rugat pe ginerele său, Lockhart, să-i citească ceva din carte. „Din care carte?” a întrebat Lockhart, privind la cele 20.000 de volume, care acopereau pereţii. „Nu există decât o singură carte: BIBLIA!” răspunse Scott.

LORDUL BYRON, ilustru poet englez a lăsat pe BIBLIA sa următoarea inscripţie: „În această prea sfântă Carte se cuprinde taina tuturor tainelor. Fericiţi sunt acei muritori, cărora Dumnezeu le-a dat darul de a auzi, de a citi, de a rosti o rugăciune şi de a primi cu umilinţă cuvintele acestei cărţi. Fericiţi cei care sunt în stare să deschidă poarta şi să meargă cu hotărâre, pe calea arătată de ea. Iar cei ce o citesc numai ca să se îndoiască de spusele ei, sau să le dispreţuiască, aceia mai bine nu s-ar fi născut”.

 

 

EMANUEL KANT, cel mai mare filozof german, scria lui STILLING, prietenul său, despre care a auzit că a început să citească Biblia: „Faci bine că îţi cauţi liniştea în Evanghelie, pentru că ea este un izvor nesecat al tuturor adevărurilor, cum nu se mai găseşte nicăieri”. „Dacă Evanghelia n-ar fi lăsat să ţâşnească depe paginile ei învăţăturile morale, care să alcătuiască temelia neclintită a vieţii omenirii întregi, apoi filozofia nu le-ar fi elaborat nici până azi, în curăţia lor divină”.

Iar la 72 de ani, Kant scria: „BIBLIA este cartea al cărei conţinut mărturiseşte el singur originea-i divină. Ea ne descoperă cât de mare este vina noastră, cât de adâncă ne este căderea, dar şi cât de mare este dragostea lui Dumnezeu. BIBLIA este comoara mea cea mai de preţ, fără de care aş fi nenorocit”.

JOHN F. W. HERSCHEL, astronom şi fizician englez spune: „Toate descoperirile omeneşti par a fi făcute numai cu scopul de a confirma cu o şi mai mare putere adevărurile care vin de sus, şi care sunt cuprinse în Sfintele Scripturi”.

RALF W. EMERSON, mare filozof spune: „BIBLIA nu e o carte, ea e o literatură”.

 

 

GIUSEPPE GARIBALDI, marele patriot italian, în timp ce lupta pentru eliberarea Italiei, de sub puterea papală şi a Austriei, scria lui Earl de Shaftesbury: „Cel mai bun din aliaţi, pe care ni-l puteţi procura, e BIBLIA, care ne va aduce realitatea eliberării”.

GUIZOT F. istoric francez şi bărbat de Stat, în ale sale „Meditaţii” prima ediţie pag. 252 face următoarea remarcă cu privire la Evanghelii: „Marea putere a acestor cărţi şi a relatărilor lor, a fost încercată şi probată. Ele au biruit păgânismul; ele au biruit Grecia, Roma şi Europa barbară, ele sunt pe cale de a birui lumea. Şi sinceritatea autorilor nu e cu nimic mai prejos decât puterea cărţilor. Noi putem pune în discuţie pregătirea scolastică şi perspicacitatea critică a primilor istorici ai lui Isus Hristos; dar e imposibil să contestăm buna lor credinţă; ea sclipeşte din cuvintele lor; ei au crezut ceea ce au spus; ei au pecetluit afirmaţiile lor cu sângele lor”.

ROBERT D. WILSON, profesor cunoscător a 26 de limbi. A studiat în America, apoi !a Oxford în Anglia şi la Berlin.

El mărturiseşte cum a ajuns la convingerea că „toate desbaterile privitoare la textul Bibliei şi la relatările istorâte din Biblie, ar trebui să fie aşezate nu pe terenul mişcător al părerilor personale şi al impresiilor subiective, ci pe terenul solid al faptelor dovedite în mod obiectiv”.

El îşi dădu seama că aceste fapte „n-ar putea să fie cunoscute în mod real, decât cu ajutorul unor adânci cercetări a documentelor redactate în limbile vechi, ce sunt în legătură cu BIBLIA”. Vrând să aibă lumină în privinţa această, el se dedică studiului.

„Eram pe atunci, spune el, în vârstă de 25 de ani şi mi-am stabilit planul pentru 45 ani de muncă. Mai întâi aveam să închin 15 ani studiului limbilor necesare, pentru a putea citi vechile documente, singure în stare să-mi procure informaţii de mâna întâia asupra istoriei Vechiului Testament şi anume:

1) Limba ebraică şi limbile înrudite cu ea;

2) Toate limbile în care a fost tradus Vechiul Testament, înainte de secolul al VII-lea al erei creştine.

3) În sfârşit limbile care, ca persana şi coptă, puteau  să-mi arunce ceva lumină asupra Vechiului Testament.

După aceea aveam să închin, alţi 15 ani unui studiu foarte amănunţit al Vechiului Testament, cercetându-l în ebraică, cuvânt cu cuvânt, comparând textul original, cu vechile traduceri şi făcând adnotări. În fine aveam să studiez timp de 15 ani lucrările înaltei Critice”.

El istoriseşte cum, după ce a făcut studiul limbilor, s-a dus la Muzeul Britanic din Londra, cu Biblia sa ebraică în mână şi cum din toţi regii pomeniţi în Biblie, a găsit păstrat pe monumente numele a 41 din ei.

Aceste 41 de nume conţin 191 consoane, scrisul ebraic nu are vocale, din care el a găsit 188, care erau întocmai aceleaşi şi pe monumente.

După 30-40 de ani de studii temeinice, el a declarat: „Ştiinţificeşte, putem să afirmăm desăvârşita identitate a Bibliei ebraice actuale, cu aceea de care s-a slujit Hristos şi apostolii şi căreia ei i-au dat încuviinţarea lor”.

Deci pe bază de studii de o viaţă de om, nu pe prostie, s-a fondat convingerea şi credinţa lui că BIBLIA E ADEVĂRATĂ.

Sir WILLIAM RAMSAY, savant englez cu renume mondial. Are la activul lui o seamă de descoperiri şi lucrări ştiinţifice.

La început a fost necredincios şi susţinea că Biblia şi mai ales Faptele Apostolilor, scrise de Doctorul Luca, nu sunt demne de crezare.

Ca tânăr profesor, el întreprinse o călătorie de studii în Asia Mică. El căuta să descopere divergenţele între istorisirea Biblică şi proaspetele descoperiri arheologice.

După mai mulţi ani de studiu, a trebuit să renunţe la ideile sale. Descoperirile sale au confirmat în totul relatările biblice. El s-a convins că Biblia e cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

În cartea sa: „Luke the Phisiycian” (Luca medicul) pp. 177-179, el îşi proclamă opiniile sale în faţa lumii, zicând: „Eu am primit convingerea că relatarea lui Luca e fără egal în ce priveşte exactitatea. Adâncind puţin examinarea de fond a textului, mergând mai departe decât se obişnuieşte cu lucrările altor istorici, el suportă verificarea cea mai minuţioasă şi tratamentul cel mai dur”.

Iar în prefaţa valoroasei sale lucrări ce poartă titlul: „The Bearing of Recent Discovery on the trustworthings of the New Testament,” editată în 1920, el spune: „Scopul meu e de a stabili anumite principii care decurg din descoperirile moderne şi de a arăta contribuţia lor faţă de Noul Testament.

Metoda constă din examinarea riguroasă, frază cu frază şi cuvânt cu cuvânt a câtorva pasaje care au fost expuse unei critici defavorabile; din această examinare rezultă că Noul Testament este o carte unică, prin coerenţa, limpezimea, bogăţia şi sinceritatea cea vie a expresiei. Aceasta nu e o caracteristică numai a uneia sau a două din scrierile care alcătuiesc Noul Testament; în diferite chipuri, această caracteristică aparţine tuturor”.

Şi când auzi pe unii neisprăviţi, cu liceul abia terminat, sau uneori doar cu patru clase, care nu-şi cunosc bine, nici istoria ţării lor, dar de unde să priceapă să facă examinarea unui document istoric, că vorbesc despre Biblie că nu e adevărată, o ironizează, spun că numai proştii mai cred. Nu e bine să râzi de ei, ci mai degrabă să-i compătimeşti. Şi nu e bine să te apuci la discuţii, la ceartă de vorbe cu ei, ci mai degrabă să te rogi pentru ei.

W. F. ALBRIGHT, eminent arheolog contemporan, în cartea sa „Archeology and the religion of Israel” 1942 pag. 176 zice: „Nu mai există nici o îndoială că arheologia a confirmat istoricitatea substanţială a istorisirilor Vechiului Testament”.

Sir FLINDERS W. M. PETRIE, profesor Universitar mare specialist în arheologie.

În primăvara anului 1937, în timp ce făcea săpături arheologice în Palestina, a fost vizitat la Ierusalim de către teologul David L. Cooper. Acesta spune în cartea sa: „What man must believe?” Los Angelos 1943 pag. 55, cum l-a întrebat dacă în timpul cercetărilor a descoperit ceva, care să discrediteze Scripturile, la care bărbatul de ştiinţă a afirmat că nu a găsit nimic, care să-i cauzeze vreo îndoială şi a adăogat următoare observaţie:

„Profesorii de catedră din Universităţi şi alte Institute de învăţământ, care nu au fost niciodată în câmpul cercetărilor, nu au făcut niciodată săpături, sunt singurii care se îndoiesc de relatările biblice; dar cei ce au cercetat în mod real şi au scos la lumină trecutul, sunt convinşi de exactitatea Scripturilor”.

JEAN REVILLE, într-un eseu publicat în „Revue des deux Mondes” 1864, spune: „Într-o zi, la o întrunire, a fost pusă problema: ce carte ar fi mai bine să ia cu el în celulă, un om care a fost condamnat pe viaţă, dacă i s-ar permite să ia o singură carte.

La întrunire erau catolici, protestanţi, filozofi şi chiar materialişti. Toţi au fost de acord că ar alege numai BIBLIA”.

 

 

HEINRICH HEINE, poet evreu, convertit la creştinism declară: „Luminarea mea o datorez pur şi simplu unei cărţi. Unei cărţi? Da. Ba încă este o carte veche, simplă, modestă, ca şi natura şi naturală ca şi aceasta. O carte care are înfăţişarea obişnuită şi lipsită de pretenţii, ca soarele care ne încălzeşte, ca pâinea care ne hrăneşte. O carte care ne priveşte cu atâta încredere şi bunătate, ca o lumină… Şi această carte se numeşte scurt şi cuprinzător, „CARTEA BIBLIA”. Pe drept se numeşte ea şi Sf. Scriptură.

„Cine a pierdut pe Dumnezeul său, acela îl poate găsi din nou în această carte şi cel ce nu L-a cunoscut niciodată, acela găseşte aici adierea Cuvântului Dumnezeisc.

„Evreii, .care îndeobşte ţin mult la lucrurile scumpe, îşi dădeau foarte bine seama de ceea ce făceau, când, la arderea celui de al doilea Templu al lor din Ierusalim, lăsară să li se distrugă obiectele de aur şi de argint, care serveau la jertfe, candelabrele şi candelele, ba chiar şi pieptarul marelui Preot, cu deosebitele lui pietre preţioase şi scăpară din flăcări numai Sfânta Scriptură. Aceasta făcea bogăţia Templului şi slavă Domnului, flăcările n-au mistuit-o”.

SILVIO PELICO, mare scriitor italian, a spus: „BIBLIA este codul adevărat al sfinţeniei şi prin urmare al adevărului”.

În cartea sa, „Închisorile mele” pag. 39 spune despre Biblie: „Cartea această dumnezeiască, pe care o iubisem întotdeauna mult, chiar când credeam că sunt necredincios, o studiam acum, cu mai mult respect decât oricând… ea mă învaţă să-L iubesc pe Dumnezeu şi pe oameni, să doresc tot mai mult domnia dreptăţii, să am groază de nedreptate, să iert pe cei nedrepţi”.

 

 

CHARLES DICKENS, mare romancier englez, într-o scrisoare adresată fiului cel mai mic, când acesta părăsea patria, pentru a se duce în Australia, îi scrise: „Îţi pun între cărţi un Nou Testament, din aceleaşi motive şi cu aceeaşi nădejdi care m-au călăuzit să scriu pentru tine când erai copil, pentru că acesta e cea mai bună carte pe care a avut-o şi o va avea lumea şi pentru că îţi dă cele mai bune reguli după care se poate conduce o fiinţa omenească, care încearcă să fie sinceră şi conştientă de datoria sa”.

„Când au plecat ceilalţi fraţi ai tăi, am scris pentru fiecare cuvinte cum scriu acum pentru tine şi i-am rugat pe toţi să se conducă după această carte, fără a ţine seamă de interpretările şi născocirile omeneşti”.

„Îţi aduci aminte că acasă n-ai fost plictisit cu practici religioase şi formalităţi seci… Vei înţelege cu atât mai bine acum adevărul şi frumuseţea religiei creştine, aşa cum provine de la Hristos însuşi şi neputinţa de a te abate de la adevărata religie, dacă o preţuieşti cu smerenie şi din inimă”.

Iar când cineva l-a întrebat pe Dickens, care i se pare că e cea mai patetică istorisire din toată literatura, acesta îi răspunse: „Pilda fiului risipitor”.

 

 

JEAN JACQUES ROUSSEAU, faimosul orator, cugetător, scriitor şi pedagog francez, în cartea sa: „Emil” – sau despre Educaţie” ediţia 1839, tomul III, pp. 365367, are cuvinte de toată frumuseţea faţă de Sfintele Scripturi.

El scrie: „Vă mărturisesc că majestatea Scripturilor mă umple cu admiraţie, după cum puritatea Evangheliei îşi are influenţa ei asupra inimii mele.

„Răsfoiţi lucrările filozofilor noştri, cu toată pompa lor de dicţiune, ce sărace, cât de dispreţuit sunt, în comparaţie cu Scripturile! E posibil oare, ca o carte atât de simplă şi totodată atât de sublimă, să fie simpla lucrare a omului?

„E posibil ca personajul sacru a cărui istorie o conţine, să fie un simplu om? Găsim ca El să-Şi fi asumat tonul unui sectar entuziast sau ambiţios? Ce dulceaţă, ce curăţie în comportarea Sa! Ce învăţături pline de har! Ce maxime sublime! Ce înţelepciune profundă în cuvântările Sale! Ce prezenţă de spirit, ce subtilitate, ce potrivire în răspunsurile sale…!”

„Unde este omul, unde este filozoful care să fi trăit aşa şi să fi murit aşa, fără slăbiciuni şi fără împotrivire?… Da, dacă viaţa şi moartea lui Socrate au fost acelea a unui înţelept, viaţa şi moartea lui Isus au fost acelea a unui Dumnezeu”.

„Să presupunem oare, că istoria evanghelică e simplă ficţiune? într-adevăr, prietenii mei, ea nu poartă nici un semn al ficţiunii. Din contra, istoria lui Socrate, pe care nimeni nu se gândeşte s-o pună la îndoială, nu e atât de bine dovedită ca aceea a lui Isus Hristos. O aşa presupunere de fapt, ar îmbrăca dificultatea numai în alte haine, fără s-o înlăture, căci e mai greu de conceput ca un număr de persoane să cadă de acord să scrie o aşa istorie, decât că unul singur le-ar fi furnizat materialul.

Autorii evrei erau incapabili de dicţiunea ei şi străini de morala conţinută în Evanghelie. Semnele adevărului ei sunt atât de izbitoare şi de neimitat, încât inventatorul ar fi un caracter mai uimitor decât eroul”.

 

 

 

DENIS DIDEROT, filozof ateu împreună cu alţi liberi cugetători, a întocmit faimoasa „Enciclopedie” editată prin 1751, care e presărată cu germenii necredinţei secolului al XVIII-lea.

A fost considerat ca ateu declarat pe faţă, dar către sfârşitul vieţii, spre înmărmurirea prietenilor săi, singurei sale fiice, el i-a făcut parte de o educaţie din Biblie.

Iar Stier în cartea sa „Reden Jesu” partea a VI-a pag. 496, ne relatează următoarea întâmplare din viaţa lui Diderot: „Într-una din acele partide de seară a Baronului de Holbach, unde obişnuiau să se adune cei mai celebri necredincioşi ai secolului, conversaţia s-a îndreptat liber, în modul cel mai hazliu spre presupusele absurdităţi, stupidităţi şi toate felurile de inconsistenţe ale Scripturilor Sacre. Filozoful Diderot, care nu a luat parte în discuţii, deodată le-a pus capăt prin următoarea remarcă:

„De minune domnilor, de minune! Eu nu cunosc pe nimeni, nici în Franţa, nici în altă parte, care să fi putut scrie şi vorbi cu mai multă artă şi talent… Eu vă provoc pe toţi câţi sunteţi aici, să pregătiţi o povestire aşa de simplă şi în acelaş timp atât de sublimă şi atât de mişcătoare, ca istoria patimilor şi a morţii lui Isus Hristos, care să producă acelaşi efect, care să dea senzaţie pe cât de puternică, pe atât de simţită şi a cărei influenţă să fie aceeaşi, după atâtea veacuri”.

 

 

 J.W. GOETHE, mare poet, gânditor şi om de ştiinţă german, unul din cei mai distinşi bărbaţi ai literaturii universale, a zis: „BIBLIA nu este o carte naţională, ci cartea naţiunilor. Ea este o carte ce va trăi veşnic, pentru că atât cât va fi lumea, nu se va găsi nimeni care să se ridice şi să spună: „Eu o pricep în tot amănuntul şi în tot cuprinsul ei”.

„Eu personal iubesc şi preţuiesc BIBLIA, căci aproape numai ei îi datorez toată cultura mea morală. Istorisirile, învăţăturile, simbolurile, pildele ei, toate s-au întipărit adânc în mine şi m-au înfluenţat într-un fel sau altul. De aceea nu mi-au plăcut atacurile nedrepte, batjocoritoare şi răutăcioase împotriva ei.

Am citit-o toată de mai multe ori… am citit-o şi pe sărite şi de la început şi de la sfârşit… Marea cinste ce se dă Bibliei de multe popoare şi generaţii, se datorează valorii ei lăuntrice… Sunt încredintat că Biblia e cu atât mai frumoasă, cu cât o citeşti mai mult… Consider Evangheliile în totul adevărate, căci în ele există o reflecţie a sublimului, care emană din persoana lui Hristos”.

Iar înainte de moarte cu 11 zile, a mărturisit lui Eckerman următoarele: „N-are importanţă cât va progresa mintea omenească în cultura intelectuală, în ştiinţele naturii, în lărgime şi în adâncime: ea nu va fi în stare niciodată să se ridice deasupra demnităţii şi culturii morale a creştinismului, aşa cum străluceşte în Evanghelii. Viaţa şi puterea unui popor depinde de atitudinea pe care a luat-o faţă de BIBLIE”.

 

 

 MICHAEL FARADAY, distins bărbat de ştiinţă, fizician şi chimist englez, fondatorul concepţiei despre câmpul electromagnetic, a descoperit benzenul, a descoperit fenomenul de inducţie electromagnetică, a descoperit legea electrolizei, etc…. dar a fost şi un bun creştin, un bun credincios.

În timp ce ţinea prelegeri ştiinţifice, dădea şi lecţii biblice. Într-o zi fu găsit de un prieten al său, cu capul plecat asupra Bibliei şi cu ochii plini de lacrimi. Acesta îl întrebă dacă e bolnav. Nu, răspunse Faraday, ceea ce mă umple de tristeţe, este faptul că oamenii rătăcesc aşa de mult, fără să ia în seamă această Carte, care poate să-i călăuzească”.

 

 

 EULER LEONHARD, mare matematician şi fizician elveţian, creatorul calculului variaţiilor, a pus bazele teoriei ecuaţiilor diferenţiale, a elaborat cinematica şi dinamica corpului solid, a pus bazele teoriei giroscopului, etc., dar ştiinţa nu l-a făcut necredincios, ci din contra, pe lângă alte lucrări ştiinţifice, pe la 1767 scrie cartea „Apărarea revelaţiei divine, faţă de obiecţiunile liber-cugetătorilor”.

Deci, nu numai că credea el, ci în chip deschis şi  documentat căuta să apere credinţa în revelaţia divină.

Dr. N.C.PAULESCU, 1869-1931, profesor, fiziolog român, a făcut cercetări importante asupra structurei splinei, asupra mecanismelor de producere a febrei, asupra fiziologiei normele şi patologice, a pancreasului endocrin, care-l situează printre principalii precursori în descoperirea insulinei. El spune:

„Evanghelia Domnului Isus Hristos, e suprema treaptă a ştiinţei. Nu numai că cred în Dumnezeu, dar ştiu că este Dumnezeu”.

EDMOND BARKE, mare bărbat de stat englez şi orator fără pereche, a declarat: „Toată viaţa mea am citit Biblia, dimineaţa, la prânz şi seara. Obiceiul acesta mi-a fost de mare folos”.

Dr. HOWARD A. KELLY, profesor la Universitatea „John Hopkins” o autoritate în materie de radium şi herpetologie, chirurgie şi ginecologie, cunoscut în lumea întreagă, şi-a format obiceiul ca seara după cină, să nu mai citească nimic altceva decât Biblia.

Iată ce spune el:

„O credinţă creştină bine definită este singurul lucru cu adevărat important în viaţă. Şi aceasta în sens literal. Ea este mult mai importantă decât oricare profesiune, decât oricare cercetare ştiinţifică, decât oricare activitate umană.

Experienţa mea mi-a dovedit că Biblia este un Cuvânt viu, Cuvântul lui Dumnezeu, care mi se adresează mie şi tuturor oamenilor care o citesc, tot aşa de personal, ca şi cum mi se adresează mama mea în scrisoarea pe care o primesc de la ea. În acelaşi timp, Biblia conţine propria sa apărare şi nu are trebuinţă de nici un apologet sau apărător”.

 

 

 ISAAC NEWTON, mare matematician, fizician şi astronom englez a relaizat formula binomului, care-i poartă numele, a studiat dispersia luminii, a inventat telescopul cu oglindă, a adus contribuţii la fundamentarea mecanicii, a descoperit legea atracţiei universale, etc. E unul din cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă.
Cu toate că a ajuns aşa departe în ştiinţă şi atât de renumit, el a rămas până la moarte un zelos cititor al Bibliei, pe care o considera adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu.

Pe monumentul lui din Westminster, se află următoarea inscripţie: „Interpret sârguincios, înţelept şi corect, al naturii şi al Sfintelor Scripturi. Prin filozofia sa, el a afirmat măreţia lui Dumnezeu cel Atotputernic, iar prin caracterul său, exprima simplitatea evanghelică”.

În legătură cu proorociile Scripturii el spune: „Dumnezeu a dat profeţiile nu spre a satisface curiozitatea oamenilor făcându-i să vadă mai dinainte lucrurile care urmează, ci pentru că după ce s-au împlinit să poată fi interpretate prin evenimente şi astfel Providenţa Sa, nu a interpretului, să fie arătată lumii”.

CHRISTOPH M. WIELAND, mare poet şi scriitor german, sceptic şi ironic, comparat de unii cu Voltaire al Franţei, a avut o întâlre cu Napoleon la Weimar. În timpul conversaţiei, ajungând să vorbească despre Biblie, despre Hristos, Napoleon îi zise în şoaptă: „De altfel mai rămâne o mare întrebare, dacă Hristos a trăit întradevăr”. Fără nici o şovăire poetul îi răspunse cam caustic: „Ştiu că sunt unii proşti care se îndoiesc de aceasta,” şi adăugă sarcastic: „Dar aceasta ar fi o prostie tot atât de mare, ca şi când cineva s-ar îndoi că Iuliu Cezar a existat, sau că Majestatea Voastră, trăieşte, Sire!”

 

 

NAPOLEON BONAPARTE, împărătul Franţei, într-o zi la un banchet, ceru Arhiepiscopului de Milano să-i dea cel mai scurt posibil argument în favoarea Bibliei şi a religiei revelate. Acesta se mulţumi să arate în tăcere cu degetul pe Mareşalul Massena, care era evreu.

 

 

 WOODROW WILSON, fost preşedinte al S.U.A. la sfârşitul primului război mondial, a spus despre Biblie următoarele: „Datorită citirii regulate a Bibliei, am primit prin bunătatea lui Dumnezeu, ajutorul necesar care mi-a îngăduit să trec printr-o serie lungă de mari încercări, fără a slăbi. Sunt 14 ani de când am luat acest obicei şi nu-l pot recomanda de ajuns tuturora. Dar trebuie să citim sub privirea lui Dumnezeu şi cerându-I ajutorul, ca să pătrundem gândurile Sale. Deplâng pe cei ce nu citesc Biblia zilnic. Se lipsesc astfel de un izvor nesecat de putere spirituală”.

W. GLADSTONE, bărbat de stat englez, fost prim ministru în vre-o patru rânduri, scrie următoarele în prefaţa unei ediţii populare a Bibliei: „În singurătatea unei odăiţe, în liniştea nopţii, pe patul de suferinţă, în faţa morţii, pretutindeni Sfânta Scriptură stă alături de noi; cuvinteie ei vindecă şi alină, îndreptează şi îndrumează, întăresc şi dau îndemn spre tot ce e bun. Mai mult chiar, în învălmăşeala Statului, a comunei, a tribunalului, a străzii, sau a pieţii, când deşteptarea poftelor, a pornirilor egoiste, a afacerilor, pare a pune stăpânire deplină pe orice gând al fiecărui suflet, chiar şi atunci, tocmai atunci se aude glasul Sfintei Scripturi dulce şi potolitor, şi unul sau altul din cuvintele ei dă aripi sufletului încât el îşi ia zborul ca o porumbiţă şi îşi găseşte pacea”.

 

 

JOHANN H. PESTALOZZI, mare pedagog elveţian, gânditor şi scriitor deosebit de înzestrat. El a fost unul care s-a adăpat la izvoarele Bibliei. Când i-a murit soţia, cu Biblia în mână, vorbea cu ea, ca şi cum ar fi fost vie:

„Când toţi ne ocoleau, când boala şi sărăcia ne pricinuiau dureri amare, cine ne-a întărit atunci? Apoi puse o Biblie pe pieptul soţiei şi continuă: „Din izvorul acesta am primit şi tu şi eu, curaj şi pace!”

FR. COPPEE, supranumit poetul umiliţilor, mărturiseşte:… „Săptămâni şi luni, cât am stat în pat, am trăit cu Evanghelia. Încet, încet, fiecare verset din Evanghelie a ajuns să fie viu pentru mine. În toate versetele am văzut strălucind adevărul ca o stea şi l-am simţit palpitând în mine ca o inimă.

Cum n-aş crede în minuni, după ce a săvârşit Cartea aceasta în mine însumi? Ochiul meu era orb faţă de lumina credinţei, iar acum o vede în toată măreţia ei. Sufletul îmi era surd la Cuvântul lui Dumnezeu, iar azi sufletul mi se ridică spre cer, în avântul dragostei. Spiritele necurate de care eram stăpânit, au fost alungate pentru totdeauna”.

LABOULAYE, scriitor şi gânditor francez se destăinuieşte: „După ce am străbătut diversitatea de sisteme filozofice, obosit şi abătut, ca un om copleşit de un vis penibil, deschid Evanghelia: mi se pare, ca şi cum aş ieşi din imperiul umbrelor, pentru a intra în regatul adevărului”.

„Acest limbaj familiar, care mi-a fermecat copilăria, mă uimeşte prin adâncimea lui. Văd şi simt în el o ştiinţă care depăşeşte cu mult toate concepţiile omeneşti. După nouăsprezece veacuri, înţelepciunea veacului ne duce îndărăt la îndoielile unei lumi care se sfârşeşte: după nouăsprezece veacuri Hristos ne vorbeşte de Dumnezeu, de suflet, de mântuire, de libertate, de datorie, de dreptate, ca şi cum ar auzi glasul nostru emoţionat, ca şi cum ar răspunde la strigătul inimii noastre neliniştite”.

RUDOLF WAGNER, unul din cei mai vestiţi anatomişti şi fiziologi, spune în cartea sa „Lupta pentru suflet”: „Cea mai minunată însuşire a Scripturilor este fără îndoială puterea cu care încredinţează pe cei ce se adâncesc în ea cu toată sinceritatea şi evlavia, că obârşia ei nu poate fi decât dumnezeiască”.

JOHANN HEINRICH VON MADLER, mare astronom, când se mută într-o casă nouă, luă Biblia şi zise: „Înaintea tuturor celorlalte cărţi, Cartea aceasta trebuie să fie în casa mea” şi el însuşi o duse în casa nouă.

Dr. GOTTHILF HEINRICH VON SCHUBERT, consilier şi profesor la München, doctor naturalist, filozof, psiholog şi scriitor, în cartea sa „Lucruri noi şi vechi din domeniul psihologiei” spune: „Cuvântul acela necunoscut de cei înţelepţi, are în el cea mai mare înţelepciune. Ştiinţa care cercetează fără întrerupere, de pildă Geognozia şi caută pătrunderea tot mai adânc în mitologie şi limbile popoarelor, a ajuns la rezultate uimitoare şi totuşi ele nu ne spun altceva decât ceea ce ne spune Biblia. Nu e în firea noastră însetată şi cu multe nevoi, nici o trebuinţă, nici o pornire pe care studiul adâncit al acelei cărţi să n-o fi trezit, dezvoltat şi mulţumit. Şi tocmai un astfel de imbold multilateral al puterilor omeneşti, pare că este cea mai de seamă ţintă a Cuvântului revelat: „Să lumineze nu numai părţile simţurilor întunecate, ci şi pe acelea ale cunoştinţelor limpezi şi adânci”.

FR. BETTEX, pastor german, scrie: „BIBLIA! O carte într-adevăr cum nu e alta. Urâtă şi prigonită, ca nici a altă carte, ea totuşi e indistructibilă. Ea e în acelaş timp şi dispreţuită şi venerată, luată în râs şi foarte stimată, declarată moartă şi totuşi plină de viaţă. Împăraţi, regi şi pontifici puternici nu au cruţat nici o osteneală şi nu s-au dat în lături de la nimic ca s-o poată nimici. Înţelepţii şi învăţăţii au combătut-o cu sudoarea pe frunte şi acum când ştiinţa şi critica cred că au distrus-o, ea se răspândeşte cu o iuţeală uimitoare în sute de limbi, în milioane de exemplare în lumea întreaga, se citeşte şi se propovăduieşte de la un pol al pământului, până la celălalt. Pentru credinţa în ea, negrii primesc să fie arşi de vii, armenii şi chinezii să fie torturaţi până la moarte. Ei, voi, învăţaţilor şi criticilor, scrieţi o carte ca aceasta şi atunci vom crede în voi”.

„BIBLIA este un pom al vieţii, printre ale cărui ramuri uriaşe şi veşnic verzi, adie când dulce, când cu putere, vântul ceresc, un pom cu roade care aduce sfinţenie, putere, sănătate, viaţă de veci, celor atinşi de otrava păcatului.

„Ea este o carte îngrozitoare şi plăcută, plină de o cerească pace, care întrece orice pricepere, plină de tunetele şi trăznetele lui Dumnezeu cel Atotputernic, care zdrobeşte popoarele, cum sfărâmă olarul oalele sale, şi înaintea căruia ele sunt ca o picătură de apă într-o vadră. E plină de cele mai delicate şi plăcute mângâieri şi făgăduinţi ale unui Dumnezeu care hrăneşte păsările văzduhului, numără perii capului şi dă sănătate copilului pentru care se roagă cu lacrămi o sărmană mamă. O carte care dezleagă cu vorbe simple cele mai adânci probleme ce au frământat omenirea de când există, care dă răspunsuri copilului şi se joacă cu înţelepciunea înţelepţilor; o poezie şi o epopee impunătoare, care cuprinde totul în sine, atât de înaltă şi totodată atât de profundă, cum nu e nimic din tot ce s-a scris între oameni”.

Mărturiile oamenilor mari sunt multe, dar mă opresc aici. Cred că acestea sunt destule ca să ne facă să înţelegem că nu numai proştii cred că Biblia e adevărată, ci şi savanţii.

Dacă nu crezi, nu fii leneş, ci străduieşte-te să ai dovezile contrare adevărului. Spre a o combate trebuie să o citeşti şi dacă vei fi sincer, vei sfârşi crezând în ea.

Într-o zi, în timp ce călătorea cu trenul, generalul englez Lew Wallace, un înverşunat duşman al credinţei, îl întâlni pe colonelul Robert Ingersoll, un ateu binecunoscut. Amândoi în discuţii au început să ridiculizeze creştinismul şi Biblia.

Deodată, Ingersoll fixă pe general şi-i lansă provocarea: „D-voastră sunteţi inteligent şi aveţi o înaltă cultură. Pentru ce nu scrieţi o carte spre a arăta că creştinismul e absurd şi că Isus Hristos nici nu a existat?” O atare carte ar avea un mare succes!”

Dorinţa generalului Wallace de a deveni cât mai celebru, l-au făcut timp de câţiva ani să adune material împotriva Bibliei şi a lui Hristos. În fine, s-a apucat să scrie. Când a ajuns pe la capitolul patru, a început să-şi dea seama că Isus Hristos a existat în mod real. Dobândi apoi certitudinea că El a fost ceva mai mult decât un personaj istoric.

Şi în vârstă de cincizeci de ani generalul Wallace, pentru prima oară în viaţa sa, a îngenunchiat pentru rugăciune şi a cerut ca Isus Hristos să fie şi Mântuitorul său personal.

Bogatul material adunat n-a fost lepădat. El revizui primele patru capitole şi le complectă dând lumii cartea „BEN-HUR”, care a pasionat pe mii de cititori din lumea întreagă.

Facă Domnul lumină şi în mintea şi inima ta, cu privire la Biblie şi atunci şi tu vei repeta cuvintele Domnului Isus: „CUVÂNTUL TĂU ESTE ADEVĂRUL!”


 

 

 

X. MĂRTURIA PERSONALĂ
(Faptele apostolilor 8:26-39)

CARTEA aceasta pe care o avem în mâinile noastre, am căutat să vedem dacă e adevărată.

Nu fiecare are la îndemână documentele arheologice. Nu toţi cunoaştem conţinutul lor. Tot aşa şi cu celelalte mărturii. Dar aici e o mărturie în mii de exemplare. O mărturie pe care poate să o aibe fiecare. E mărturia personală.

O poate avea omul învăţat, savantul; şi o poate avea analfabetul. O poate avea cel încărunţit, gârbovit de povoara anilor şi o poate avea tânărul în frăgezimea vârstei lui. O, cum aş vrea să-ţi dai seama că BIBLIA e adevărată! Să poţi avea şi tu mărturia aceasta.

PROBA INTERIOARĂ

Mărturia personală depăşeşte pe toate celelalte mărturii. Toate celelalte mărturii sunt seci, uscate, fără viaţă, mărturia aceasta e plină de vigoare. Mărturia ceasta e Cuvântul Sfânt, făcut trup, care locuieşte în noi plin de har şi de adevăr.

E mare deosebire între o pictură, care reprezintă un câmp cu pomi cu fructe, verdeaţă şi flori, şi realitate; pictura desfătează doar privirea, pe când realitatea te poate convinge nu numai de frumuseţe, ci şi de gustul fructelor, de mireasma florilor. Tot a.şa e o mare deosebire între dovezile culese din alte domenii şi cea pe care o port în mine. Toate celelalte sunt tablouri, dar aici e realitatea.

Noi ne bucurăm când privim o fotografie de la cineva iubit, dar ne bucurăm mai mult, mult mai mult, când vine el însuşi.

Celelalte mărturii sunt cunoştinţe teoretice, aici e o cunoştinţă experimentală, o cunoştinţă pe care eu personal am probat-o. Aşa cum a spus altădată Toma că vrea să pună degetul în rana cuielor, iar când a pus a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” aşa e şi mărturia aceasta. Ea ţâşneşte din adâncul fiinţei.

Toma auzise că Hristos a înviat, dar convingerea personală a fost aceea care l-a proclamat pe Hristos ca Domn.

De data aceasta, aş vrea să apropii CARTEA aceasta mai mult de noi şi sufletul nostru. CARTEA aceasta pe care o avem în casele noastre şi pe care unii o citesc aşa de rar, o preţuiesc aşa de puţin, aş vrea să vă daţi seama că ea are o deosebită valoare. Ea a fost preţuită de văduva săracă, care în vreme de prigoană cruntă, o citea pe furiş, la lumina unei lumănări, cu uşa zăvorită, ca nu cumva să o găsească cineva că citeşte în ea.

Cartea aceasta a fost citită de sărac în coliba lui şi a fost citită de împăraţi în palatele lor.

Rudolf Wagner, un vestit anatomist şi fiziolog, ce a trăit între anii 1805-1864, în cartea sa, „Lupta pentru suflet” spune: „Cea mai minunată însuşire a Scripturii este, fără îndoială, puterea cu care încredinţează pe cei ce se adâncesc în ea cu adevărată seriozitate şi evlavie, că obârşia ei nu poate fi decât dumnezeiască.

Iar vestitul bărbat al credinţei, Georg Müller, care a fost supranumit „Părintele orfanilor” şi care prin îndurarea lui Dumnezeu a fost folosit ca să crească mii şi mii de orfani în clădirile pe care le-a ridicat pentru scopul acesta, spunea odată aşa: „Deşi am citit de vreo 100 de ori Cuvântul lui Dumnezeu, îl citesc şi acum tot cu aceeaşi plăcere ca adinioară”.

Pentru el, Cuvântul Sfânt era mereu proaspăt, avea gust, mereu îl atrăgea.

Cum e Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine? E adevărat? îţi este plăcut? Ai tu în tine proba că Biblia e adevărată?

Ca să-ţi poţi da seama că ai sau nu ai proba aceasta, vreau să-ţi arăt cum să te încerci pe tine însuţi. Oamenii care poartă în ei mărturia că Biblia e adevărată, au bucuria mântuirii în sufletul lor, ca şi famenul. Bucuria aceasta e proba categorică că Biblia e adevărată.

BIBLIA e ca un ghid, ca un îndrumător. Noi – eu şi tu – suflete pornite pe cărarea păcatului, am rătăcit, ne-am depărtat de Dumnezeu şi de tot ce e sfânt, am ajuns în întuneric, eram prăbuşiţi în păcate şi fărădelegi.

Din starea noastră de prăbuşire, nimeni nu se găsea să ne scape. Într-o zi însă, cuvintele acestei cărţi ne-au îndrumat spre Hristos. BIBLIA e cartea care îl prezintă pe Hristos. El e prezentat pe toate paginile ei. Proorociile, tipurile, simbolurile, sărbătorile, îngerii, apostolii, evangheliştii, Duhul Sfânt şi Dumnezeu, ni-L prezintă pe HristoS:… „Căci nu este sub cer, nici un alt NUME, dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”.

Deci, fie că citeşti în Vechiul Testament, fie că citeşti în Noul Testament, îl poţi găsi pe El. Cartea aceasta te îndrumă la El. Ea e steaua călăuzitoare spre El. Şi aşa cum magii s-au bucurat când au văzut din nou steaua, aşa sufletul meu, aşa sufletul a mii de persoane, a tresăltat când a auzit glasul Evangheliei. Una din cântările noastre spune:

„Din Cuvântul Domnului cunosc,
Astăzi, că eu sunt un păcătos,
Şi în locul meu muri Hristos,
Pe Golgota”.

BIBLIA îmi îndrumează privirea la Golgota. Acolo Cel ce a murit a fost un neprihănit, aşezat între tâlhari. Cel prea sfânt a fost făcut păcat, a fost încărcat cu povara nelegiuirilor noastre, ca noi să fim mântuiţi. Acolo la Golgota, aşa cum spune apostolul Pavel: „A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, l-a nimicit pironirrdu-l pe cruce” (Coloseni 2:14) Acolo ne-a iertat toate greşelile.

Se spune despre Carol al V-lea, că datora o sumă enormă de bani unui mare negustor Fugger. Când era termenul să restituie suma, împăratul s-a dus la negustor să-i ceară păsuire, amânare încă pe un timp.

Negustorul, când a văzut că împăratul a venit la el să-i ceară amănarea, a luat zapisul, s-a dus de a deschis uşa sobei şi a spus: „Împărate, uite zapisul!” şi l-a aruncat în foc. Asta a însemnat că nu dă păsuire, ci iertare de toată datoria.

Pe Golgota aşa a făcut Dumnezeu. A pironit vina păcatului meu şi azi eu sunt iertat.

Cartea aceasta mă îndrumează la Calvar. Eu am avut o zi când am primit această îndrumare. Ascultând, m-am apropiat de Hristos Domnul şi El m-a Mântuit. Ce zi scumpă a fost aceea! Nu o voi uita niciodată!

Orbul vindecat de Domnul spune: „Eu una ştiu: Am fost orb şi acuma văd”. Aceasta e mărturia tuturor celor ce s-au apropiat de cruce. Ştiu că am fost păcătos, dar acum sunt salvat.

„Eu nu ştiu azi ce slăvi sunt colo sus,
Dar ştiu atât, că m-a scăpat Isus.
Sufletul meu prin moarte-I la Calvar,
Primi iertare, viaţă-n dar”.

Chiar dacă nu cunosc destul de bine viitorul, eu cunosc trecutul şi ştiu că am fost scăpat de Mântuitorul meu scump.

Această bucurie am primit-o atunci şi-o port mereu în mine. Apostolul Pavel spune fraţilor din Tesalonic, cărora li s-a vestit Cuvântul „nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrâzneală” că au călcat pe urmele Domnului, întrucât, zicea el, „aţi primit Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt.” (1 Tesaloniceni 1:5-6).

Biserica lor a fost înfiinţată în mijlocul prigoanelor, dar fraţii s-au bucurat nespus. Bucuria aceasta provenea de la Duhul Sfânt. Tocmai contrastul acesta: prigoane, bucurie, face să fie mai izbitoare proba, că Biblia e adevărată. Toate condiţiile înconjurătoare sunt protivnice şi tu totuşi te bucuri.

E exact aşa cum ceruse Ghedeon semnul: „Dacă numai lâna va fi acoperită de rouă şi tot pământul va rămânea uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus”. Iar a doua zi zice: „Numai lâna să rămână uscată şi tot pământul să se acopere cu rouă”.

Aşa e viaţa celui ce s-a apropiat de Cel răstignit. După pocăinţă are mai multe greutăţi, necazuri, e batjocorit de toţi, dar el se bucură ca niciodată înainte. Jertfa crucii îl face să cânte:

„O, jertfa-Ţi glorioasă ne arată desluşit,
Cât lumea păcătoasă de mult Tu ai iubit.
Tu M-ai iubit pe mine, pe toţi Tu ne-ai iubit,
Şi-n locul nost’ mai bine să suferi ai primit”.

Un tânăr, într-o seară, se afla sub o poartă unde intrase cu pistolul în mână şi voia să-şi tragă un glonţ în tâmplă, să termine cu viaţa aceasta. Era un băieţandru de 17 ani şi în timp ce se pregătea să-şi descarce pistolul, a auzit sus la etaj, unde era o casă de rugăciune, că au început o cântare. El s-a oprit, şi-a vârât pistolul în buzunar şi a urcat să audă cântarea, urmând a se sinucide după aceea. După terminarea cântării, predicatorul a citit pilda fiului risipitor. În seara aceea Evanghelia a avut harul binecuvântat să dăruiască acestui suflet naufragiat, salvare. Şi tânărul acesta care ajunse să recunoască dragostea Tatălui, ce e gata să-şi primească fiul rătăcit, şi-a consacrat viaţa lui Hristos.

A renunţat la sinucidere, găsise viaţa şi a jertfit-o lui Dumnezeu. Din el a devenit „băiatul predicator”, despre care unii aţi citit, că o săptămâna întreagă, seara de seară, a predicat din textul: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară ci să aibe viaţa veşnică”.

Bucuria aceasta a mântuirii clocotea în sufletul lui Moorehouse şi Moody, care îl ascultase a zis: „Am rămas uimit ascultându-l pe Moorehause vorbind despre această dragoste”.

Moody care era şi el predicator spunea: „Niciodată până atunci nu mi-am dat seama că Dumnezeu iubeşte aşa de mult pe un păcătos”. Proba aceasta pe care o are un suflet mântuit, prin bucuria lăuntrică, e dovada că BIBLIA e adevărată.

Când un suflet primeşte mântuirea aceasta mare, la care îl îndreaptă Biblia, s-ar putea să nu se bucure? înainte de a se apropia de cruce, oamenii au o idee vagă despre Dumnezeu, unii nici nu-L cunosc. Şi nu-L cunosc pentru că niciodată n-au căutat, să-L cunoască.

Scriitorul nostru George Coşbuc zicea:… „Ca să-L auzi pe Dumnezeu, întâi trebuie în tine să tacă toate”.

Apropiindu-te de crucea Domnului Isus, ajungi să  cunoşti că Dumnezeu există şi iubeşte pe cel păcătos. Cel ce a ajuns să se apropie de Hristos Domnul, să  primească mântuirea, să-L cunoască pe Dumnezeu prin Hristos, prin jertfa crucii, a ajuns să posede cea mai puternică dovadă pentru el că BIBLIA e adevărată.

În cartea, „Jean Barois” e tratată viaţa unui necredincios ateu, care fiind director al unei publicaţii numite „Semănătorul”, a publicat articole în serie împotriva credinţei în Dumnezeu.

El a fost căsătorit şi a avut o fetiţă, dar nu după mult timp s-au despărţit, soţia plecând cu fetiţa.

Pe la vârsta de 18 ani, ea a făcut o vizită tatălui. În timpul acesta, tatăl a dat fetei mai multe volume din revistele lui legate pe ani. Ziua fiind singură acasă, fata le-a cetit. După vreo trei săptămâni, într-o zi începu discuţia asupra credinţei şi el o întrebă: „Ai citit: „De ce nu trebuie să credem”? Sunt opt articole succesive”.

Şi Maria îi spune: „Da!” „Dar asta: „Dogma în faţa ştiinţei?” şi cealaltă „Originile comparate ale religiilor”? „Da!” „Le-ai citit toate cu atenţie? N-ai avut impresia că ceea ce ţi se păruse adevărat până acum s-a prăbuşit?”
Şi fata îi răspunde: „Bine tată, dar dacă certitudinea mea ar fi la cheremul unor obiecţii oarecare, n-ar mai fi o certitudine”. Ea avea o siguranţă. Apoi continuă: „Când cineva a simţit ce am simţit eu, tată… nu ştiu cum să spun… am simţit însăşi prezenţa lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care pătrunde în suflet, care umple de dragoste şi de fericire. Cine a simţit aşa ceva, fie numai o singură dată în viaţă, pentru cine a simţit asta, toate raţionamentele pe care le construieşti pentru a-ţi dovedi d-tale însuţi că n-ai un suflet nemuritor, că sufletul acesta nu e fărâmă din Dumnezeu, toate aceste raţionamente, tată.” Voia să-l facă să înţeleagă, că toate nu valorează doi bani.

Şi tânăra a rămas credincioasă, căci avea pentru ea proba lăuntrică. Raţionamentele teoretice s-au izbit de proba experimentală şi s-au prăbuşit, iar la urmă tatăl ajunse înfrânt. El, care scrisese o viaţă întreagă împotriva credinţei, devine credincios în Dumnezeu.

Fraţii mei, există proba aceasta pe care trebuie să o ai tu personal, care e mai scumpă decât toate celelalte, proba bucuriei mântuirii în sufletul tău. Ai tu aceasta probă? Celelalte probe că Biblia e adevărată, fără aceasta din urmă, nu prea au mare valoare, pe când aceasta chiar fără celelalte e suficientă. Tu poţi cânta:

„O, de-aş avea eu limbi o mie
Şi mii de buze să cuvânt,
Pe tonuri mii, o armonie,
Spre Slava Celui pururi Sfânt.
I-aşi mulţumi de ce-a făcut,
Cu mine, fiul cel pierdut”.

O, voi toţi care aţi auzit îndrumarea Evangheliei şi prin experienţa voastră aţi ajuns să cunoaşteţi că Biblia e adevărată, aţi ascultat de ea şi aţi ajuns mântuiţi, plini de bucurie, voi posedaţi în voi mărturia de nezdruncinat că BIBLIA E ADEVĂRATĂ.

De aceea, mulţumiţi-I lui Dumnezeu pentru Harul primit, trăiţi pentru Dumnezeu şi mărturisiţi pe acest Dumnezeu, care ne-a dat o carte atât de binecuvântată.

Iar voi, care n-aţi avut până azi aceasta dovadă, n-aţi vrea s-o aveţi acum? N-ai vrea ca tu personal să experimentezi adevărul Bibliei? După cum un om poate proba mersul de tren, care îi spune că la ora cutare pleacă din Timişoara şi la ora cutare soseşte la Bucureşti, iar el mergând la gară şi urcându-se în tren, se convinge că ce a fost scris în mersul trenurilor, e adevărat, în ce priveşte plecarea de aici şi sosirea acolo, aşa şi tu poţi proba Biblia şi te poţi convinge chiar acum de adevărul ei.

Ea îţi spune că Domnul Isus a zis: „Veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi EU vă voi da adihnă.”

Tu eşti trudit de atâta alergare pe cărările păcatului, tu eşti obosit de povara nelegiuirilor tale. Vrei odihnă? Ascultă Cuvântul Domnului acum. Şi dacă nu împlineşte ce a spus, să nu-I slujeşti. Dar dacă îţi dă odihnă, ascultă-L toată viaţa.

El a spus: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”. Vino la El aşa cum eşti. Tu cel ce ai fost atras de plăcerile momitoare ale păcatului, tu cel ce ai risipit tot ce ai avut mai sfânt şi eşti acum în zdrenţele murdare ale fărădelegii şi necurăţiei, tu care ai iubit desfrâul, tu care ai devenit stăpânit de patima fumatului sau a beţiei, vino la El acum.

Şi din experienţa ta, vei constata că El te iartă, te primeşte cu toată dragostea, exact aşa cum spune Biblia. Şi atunci bucuria mântuirii, care va copleşi sufletul tău, va fi cea mai bună mărturie că BIBLIA E ADEVĂRATĂ. Fie aceasta experienţa a ta acum.


 

 

 

XI. MĂRTURIA PERSONALĂ

PROBE EXTERIOARE
(1 Petru 1:14-25)

E BIBLIA ADEVĂRATĂ? în capitolul precedent, am căutat să dau una din dovezile puternice, care nu poate fi contrazisă, mărturia personală. Eu, pentru mine însumi, sunt martor că BIBLIA a adevărată.

Chiar dacă toată lumea ar tăgădui-o, eu care am gustat bucuria mântuirii, ştiu că ea e adevărată.

Ea a spus că dacă vin la Domnul Hristos, El îmi ia povara de păcate. Eu am venit la El şi am fost uşurat şi sufletul meu care fusese chinuit, a primit pacea, a primit bucuria aceea sfântă, pe care lumea nu o poate da.

Totuşi această probă, care e mare pentru mine, e reală; unii pot să n-o creadă. Ea e de domeniul lăuntrului. Pentru mine, ea rămâne de netăgăduit. Altul însă, care nu a gustat aşa ceva, nu o poate pricepe.

Eu spun unuia că mierea e dulce, dar dacă el n-a gustat niciodată miere, poate să se îndoiască că e dulce. Am eu o altă dovadă, afară de bucuria mântuirii, să-i pot adeveri, fără posibilitate de tăgadă, ca el să trebuiască să recunoască că BIBLIA e adevărată? Am sau nu am? El spune că bucuria mântuirii e o stare emotivă, de moment, un fel de beţie, că ea e de domeniul fanteziei, deci nu vrea s-o creadă.

1. Proba vieţii înnoite

Eu am o altă probă că BIBLIA e adevărată,chiar mai mare decât bucuria mântuirii. Ea e văzută, e concretă, e izbitoare şi nu se poate tăgădui. E proba vieţii înoite.

Viaţa e o realitate. Ea e văzută, e simţită, e trăită. O viaţă care a fost trăită în păcat înainte, ajunge prin Cuvântul BIBLIEI, a EVANGHELIEI, să fie schimbată. Şi asta nu se poate tăgădui.

Domnul Isus, când tâlcuieşte pilda semănătorului, spune: „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11).

În natură, noi ştim că sămânţă e bună pentru un timp, iar după un timp oarecare, unele după doi ani, altele după trei ani, îşi pierd puterea de germinaţie.

E curios, atât ca formă, cât şi ca greutate rămâne tot aşa, dar ceva s-a pierdut, e puterea de germinaţie. Ca să vezi dacă sămânţa e bună sau nu e bună o probezi. Proba o poţi face fără aparatură specială, ci simplu o pui în pământ. Dacă încolţeşte înseamnă că are putere de germinaţie, dacă nu încolţeşte înseamnă că sămânţa e moartă şi nu are de unde să răsară, ci putrezeşte. Deci nu ai de unde să culegi roadă.

BIBLIA e Cuvântul lui Dumnezeu, e sămânţa. Noi vom căuta să-i facem proba aceasta, să vedem dacă are puterea de germinaţie. Dacă încolţeşte şi aduce roada pe care o spune, înseamnă că e sămânţa bună, ADEVĂRATĂ. Dacă nu încolţeşte, atunci înseamnză că nu e adevărată.

În viaţa noastră, noi am avut o zi binecuvântată când am primit sămânţa, Cuvântul lui Dumnezeu. Şi cu noi s-a petrecut ceea ce spune apostolul Petru în întâia epistolă 1:23.” Aţi fost născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac”.

Credincioşilor din primul veac, apostolul Petru le spune: „Aţi fost născuţi din nou”. Astăzi în al XX-lea veac, Evanghelia, Cuvântul Domnului, a rămas cu aceeaşi putere de germinaţie în viaţa omenească, produce naşterea din nou, schimbarea totală a vieţii.

Prin Cuvântul lui Dumnezeu, se produce o schimbare în gânduri şi sentimente. În cea mai adâncă parte e fiinţei noastre începe schimbarea. De altfel oamenii nu ne cunosc gândurile, nici sentimentele noastre, ci doar anumite manifestări.

Dar în taina această ascunsă a omului lăuntric, se produce înnoirea. Şi omul care a gândit într-un fel, prin Cuvântul Evangheliei, începe să gândească altfel. Omul care a avut unele sentimente, unele dorinţi, unele plăceri, ajunge să aibe cu totul altele.

Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei, a fost un om care a crezut că există Dumnezeu, dar era necredincios, nu trăia viaţa pentru Dumnezeu, cu toate că făcuse teologia şi devenise preot. În broşura: „Cum m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora”, el mărturiseşte cum s-a produs înoirea vieţii sale.

Cuvântul lui Dumnezeu a fost sămânţa. Întrucât traducerea Bibliei de Nisipeanu, precum şi alte traduceri erau într-un limbaj arhaic, el s-a hotărât să facă o nouă traducere a Bibliei.

În timp ce făcea traducerea Bibliei, şi-a văzut starea sa de păcătoşenie, s-a întors la Dumnezeu, a fost născut din nou, devenind un om nou în Hristos. Până atunci viaţa sa creştină a fost formală, de atunci a devenit plină de vigoare, până atunci credea că există Dumnezeu, dar nu L-a iubit, de atunci a început să-L iubească cu toată ardoarea; până atunci nu avea o plăcere deosebită pentru Cuvântul lui Dumnezeu, de atunci Cuvântul i-a devenit hrana lui. Toate aceste, fără ca să fi auzit predici excelente, fără să fi fost influenţat de alţii, ci doar prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin BIBLIE.

În anul 1908, în oraşul Manila din Filipine, un bărbat a fost angajat să traducă Biblia. Era necredincios. Cunoştea mai multe limbi, precum şi limbile de bază ale originalului Bibliei şi a fost însărcinat să facă traducerea.

În timp ce traducea, a ajuns la Evanghelia după Ioan 4 şi s-a oprit la versetul 24 care spune: „Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi adevăr”.

În lumina acestui verset, el s-a verificat pe sine însu.şi şi toată religia lui până atunci şi a constatat că nu corespunde acestui adevăr. Religia lui era una formală, dumnezeii lui erau de lemn şi de piatră. Atunci şi-a zis că acesta e adevăratul Dumnezeu şi omul s-a întors la acest Dumnezeu.

Părinţii şi fraţii i-au fost împotrivă. Au văzut că atitudinea lui e neschimbată, că nu mai merge cu ei la zeităţile lor păgâne şi s-au făcut foc împotriva lui.

Ştiţi însă ce a făcut? A dat fiecăruia câte o Biblie. Nu a căutat să le vorbească, să-i lămurească, ci le-a pus Cuvântul lui Dumnezeu în mână. Şi toţi au ajuns la aceeaşi convingere ca şi el.

Ce înseamnă aceasta? Cuvântul lui Dumnezeu e sămânţa care generează o viaţă nouă; schimbă şi gândurile şi sentimentele.

Tertulian, un mare apologet creştin, într-o apărare adresată împăratului, căci erau vremuri de mari prigoane, spunea aşa:… „Noi ce am urât ieri, astăzi iubim şi ce am iubit ieri, astăzi urâm”.

Ieri a iubit păcatul, astăzi a ajuns să urască păcatul. Ieri ura învăţătura creştinilor, azi a ajuns să o iubească. Era deci o răsturnare în concepţia şi sufletul lor.

Tolstoi spune el însuşi în cartea „Religia mea” acelaşi lucru: „Acum cinci ani am primit credinţa. Am crezut doctrina lui Isus şi întreaga mea viaţa a devenit transformată deodată. Ceea ce am dorit altădată, acum nu mai doresc şi am început să doresc ceea ce niciodată mai înainte nu am dorit. Ceea ce altădată îmi părea drept bun, acum a devenit rău”.

Ce înseamnă aceasta? Nimic altceva decât schimbarea vieţii. În el se petrecuse transformarea lăuntrică. Din contele renumit de altădată şi cu titlu de mare scriitor, deodată se dezbracă de onoruri, se duce şi apucă coarnele plugului şi începe să are holdele văduvelor şi ale săracilor. Cum? De ce asta? O criză spirituală au spus unii.

Ea era însă o transformare a gândirii contelui. Din omul arogant de altădată, devine omul umil, folositor, pus în slujba altora. Schimbarea aceasta e produsul Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar nu numai în gândire se petrece schimbarea. Şi pe aceasta, fiindcă e tot de ordin lăuntric, unii ar putea-o pune la îndoială. Dar gândirea şi sentimentele nu pot fi zăgăzuite, ele se transformă în trăire. Gândul de azi e fapta de mâine. Omul care în trecut a fost rău, devine bun, omul aspru, devine blând, omul beţiv, devine om care nu mai bea.

Odată cineva spunea unui credincios: „Religia d-tale e de domeniul fanteziei, e o iluzie, atâta tot”. „Cum ilzuie?” a întrebat el. „Dacă m-ai cunoaşte cine am fost eu, n-ai vorbi aşa. Eu am fost beţiv, am fost feroce, am sfărârmat sticla în dinţi. E iluzie religia mea? Să dea Dumnezeu iluzia aceasta la toţi beţivii, ca să scape de patima care îi chinuieşte”.

Nu era iluzie, ci realitatea vieţii înnoite. Omul devenise altul în trăirea lui.

Altul călătorea în tren. Lângă el se aşezase un frate, care avea o servietă în care îşi pusese Biblia. Mergea într-o localitate ca să vestească Cuvântul lui Dumnezeu. Celălalt a profitat de o clipă de neatenţie a fratelui, a pus mâna pe servietă şi a şters-o. Când trenul a ajuns în gara respectivă, fratele dă să ia servieta ca să coboare, dar servieta nu mai era. Paguba nu era de servieta, ci de Biblia. N-avea ce să facă, a coborât fără ea, dar s-a rugat: „Doamne fă-l să se pocăiască!”

După câţiva ani, primeşte o scrisoare în care îi scria cam aşa:… „Iubite frate… vă înapoiez cu poşta de azi BIBLIA dv. pe care am furat-o la data… din trenul… Mulţumesc lui Dumnezeu, că furând Biblia dv. am ajuns să cunosc dragostea lui Dumnezeu şi să devin alt om, frate cu dv. Am ţinut să vă înapoiez Biblia, căci ştiu că v-a fost scumpă, aşa cum îmi e şi mie azi, căci prin ea a ajuns să cunosc mântuirea. Eu voi căuta să-mi găsesc alta. Vă rog să mă iertaţi, pentru fapta săvârşită”.

Ce l-a făcut pe omul acesta, ca din hoţ să devină om cinstit? Cuvântul lui Dumnezeu. Noi aveam aici printre noi, azi e în veşnicie, unul care în tinereţe făcuse parte dintr-o bandă de tâlhari de codru. Era solid, uriaş, nu se temea de nimeni. Asta până într-o zi.

Şi omul a ajuns să audă cuvântul lui Dumnezeu, s-a pocăit, devenind chiar vestitor al Evangheliei. Am petrecut cu el aici. Ne-am rugat cu el aici. La câţiva ani după pocăinţă, a mers ca predicator al Evangheliei în comuna Roşia, pe valea Crişului. Acolo a fost arestat de şeful de post şi bătut şi el a răbdat, el care îl putea fărâma în bucăţi.

Cum a ajuns tâlharul de codru să fie răbdător? Prin Cuvântul Evangheliei.

Fraţii mei, aceasta e dovada palpabilă, fără să o poată tăgădui cineva, că BIBLIA e Cuvântul lui Dumnezeu.

Eu aş vrea ca tu să te convingi de adevărul acesta, să ajungi tu însuţi schimbat. În căminul tău să fie pace şi bucurie. În loc să fii aspru, să fii bun cu semenii tăi.

Această înnoire, Hristos Domnul e gata să o facă în viaţa fiecărui păcătos, oricât de decăzut, beţiv, destrăbălat, mincinos, bătăuş sau pătimaş ar fi. Şi omul ruinat de toate fărădelegile, putred în păcat, stricat până în măduva oaselor, a venit la Hristos, a îngenunchiat în faţa Celui răstignit pe cruce, şi-a predat viaţa Lui, aşa rea, murdară şi a devenit înnoit, schimbat cu totul.

Dintr-un om ce a fost un gunoi al societăţii, a devenit un om cu o viaţă bună, scumpă, binecuvântată, folositoare societăţii. Aceasta datorită Bibliei. Ea e adevărată.

Te întrebi cum se poate trăi această viaţă nouă în mijlocul lumii păcătoase? Da, e posibil. Deschideţi, vă rog, la Psalmul 119:9. Şi alţii au avut aceeaşi întrebare: „Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea?” dar ni se dă şi răspunsul: „Îndreptându-se după Cuvântul Tău”. Tânărul care a ajuns să se bucure de înoirea vieţii prin Cuvântul Sfânt, caută apoi zi de zi să se îndrepte după acest cuvânt.

Dr. Moffat, misionar în Africa, în călătoriile sale a ajuns într-un trib, unde a găsit o credincioasă. Nu era nimeni altul acolo creştin, nimeni pocăit, doar ea singură.

La întrebarea cum a devenit credincioasă şi cum a putut să reziste stricăciunii ani de zile, ea a scos un Nou Testament în limba germană, pe care-l primise înainte de a se pocăi şi a spus: „Cartea aceasta m-a învăţat”.

Cuvântul ne înnoieşte viaţa şi el ne-o sfinţeşte. Domnul Isus se ruga în Ioan 17:17… „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este Adevărul”.

2. Proba statorniciei

Naşterea din nou e grăitoare, dar unii o pun pe seama hotărârii omului de a o rupe definitiv cu relele. Omul s-a convins că e rău să bea şi nu mai bea. S-a convins că nu e bine să fumeze şi nu mai fumează. S-a convins că nu e bine să trăieşti în stricăciune, nici pentru el ,nici pentru familie şi s-a despărţit de toate.

Deci, se pune pe seama puterilor fireşti. Şi cu toate că omul mărturiseşte că el n-a vrut şi n-a putut face aşa ceva, ci că e lucrarea minunată a Cuvântului, cel necredincios nu vrea să creadă. Mărturia noastră e pentru noi suficientă. Noi ştim că a intervenit Cuvântul lui Dumnezeu, care e viu şi lucrător. Pentru cei ce nu vor să o creadă, avem proba credincioşiei până la capăt.

Orice lucru, ca să ştii că e bun, trebuie probat. O casă e clădită şi pare bună şi frumoasă, dar Domnul Isus spunea că atunci se dovedeşte că e bună, dacă rezistă vânturilor, furtunilor, şuvoaielor.

Aurul e probat prin foc. Şi tot aşa şi pentru viaţa creştină există o probă a focului, ca toţi să vadă adevărul.

Chiar şi cei mai înrăiţi duşmani ai creştinismului au trebuit să recunoască că oamenii aceştia, care au fost înoiţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, nu au putut fi înfrânţi.

În timpurile bune şi cei formali şi cei adevăraţi sunt împreună, dar când vine proba focului, îi vezi că se deosebesc.

În bine cântă cu noi, se şi roagă, că au învăţat, cu toate că în sufletul lor poate sunt un lup răpitor. Au interese, urmăresc poate scopuri mârşave. Ei ţin „numai până la o vreme”, când vine arşiţa dogoritoare a soarelui, ei se usucă.

De îndată ce se ivesc greutăţi, prigoane, s-a terminat cu credincioşia lor formală. „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintr-ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri” (1 Ioan 2:19). Deci aşa ceva se petrecuse şi în primul veac al creştinismului.

Unul făcea pe credinciosul, se strecurase între ei ca să vadă ce vorbesc credincioşii, parcă ei ar fi pus la cale răsturnarea statului roman. Când a venit vremea de prigoană, ceilalţi au mers la moarte, dar el s-a retras şi a dispărut.

Proba statorniciei e numai la cei ce sunt adevăraţi credincioşi. În vremea bună mulţi se laudă că şi ei cred în Dumnezeu, dar dacă li s-ar cere să sufere pentru Dumnezeu, dacă ar trebui ca credinţa lor să fie pusă în foc, să fie pusă la încercare,atunci s-ar vedea ce fel de credinţă au.

Acum eu pun problema: oamenii aceştia, care rămân starornici şi sunt gata să sufere orice, cui îi datorează statornicia lor?

Unei iluzii? Dar cine a fost vreodată gată să sufere pentru o iluzie? Aţi auzit de vreun aşa caz? Oricât de frumoasă ar fi fost iluzia, în faţa focului ea se risipeşte, piere. La o înţepătură de ac, ea dispare.

Dar credincioşii au rămas credincioşi statornici, nu la o înţepătură de ac, ci la toate torturile, chiar la cele mai groaznice pe care le-a putut născoci mintea omenească în înfierbântarea clocotitoare a urii, şi nu s-au dat la o parte.

Statornicia e văzută în voluntarismul acesta de a suferi. În timp ce falşii creştini se retrăgeau, cei adevăraţi stăteau cu fruntea sus şi când erau întrebaţi spuneau fiecare în parte: … „DA, sunt creştin!” Ba uneori se întâmpla ca unii, care nu erau prezenţi la biserică când s-a făcut arestarea, se prezentau de bună voie să fie torturaţi.

Pe vremea lui Anius Antoninus, proconsul în Asia Mică, fiind prigoană, creştinii au dat dovadă de mare curaj şi s-au înfăţişat atâţia ca să fie executaţi spre a deveni martiri, încât l-au speriat pe proconsul. Acesta execută pe câţiva, iar celorlalţi le strigă: „Nenorociţilor, dacă voi ţineţi atât de mult să muriţi, sunt funii şi prăpăstii…!”

Voluntarismul acesta dovedeşte că BIBLIA e adevărată. Căci dacă omul nu ar fi primit ce spune BIBLIA că dă Dumnezeu, cum credeţi că ar fi fost gata să sufere? Cum credeţi că ar mai fi fost gata să-L asculte cu preţul vieţii?

Gândiţi-vă aşa fireşte, vă rog. Sunt doi prieteni. Unul spune celuilalt: „Tu să asculţi de mine şi îţi dau avantaje, te fac să trăieşti bine, îţi dau cutare înălţare în rang”. Omul îl ascultă dar celălalt îl păcăleşte, nu-i dă nimic din ce i-a promis. Se duce la el, să-l scape de la necaz şi acela nici nu-l ia în seamă.

Iar peste puţin timp ajunge luat la rost pentru prietenia cu acel om. Vă întreb eu: din moment ce l-a înşelat, nu i-a dat nimic, nu a vrut să-l ajute cu nimic, mai rămâne acesta credincios celuilalt? Dar de unde? Din contră, va spune în gura mare: „Domnilor, m-a înşelat, m-a păcălit, îmi pare rău că am ţinut la el”. Se leapădă de el ca de o zdreanţă murdară. Aşa au făcut creştinii? Nu, ei au rămas credincioşi şi în chip voluntar au fost gata să sufere torturile oribile şi chiar moartea. Aceasta arată că ei au primit de la Dumnezeu ceea ce a spus BIBLIA că le dă.

Dacă Hristos Domnul nu şi-ar fi îndeplinit Cuvântul dat, nici unul nu ar fi îndurat moartea de martir. Statornicia lor voluntară mărturiseşte că BIBLIA e adevărată.

Unii dintre credincioşi, e adevărat că au mai avut unele căderi în viaţă. N-au fost desăvârşiţi, au mai avut câte o alunecare. Pentru alunecare au fost puşi sub disciplină.

Disciplina din primul veac nu era cum o aplicăm noi azi. Atunci era mai severă. Cel ce era pus sub disciplină pentru o abatere, nu avea voie să intre în adunarea Domnului. Trebuia să stea la uşă şi acolo să-şi plângă păcatele. Acolo, la prag, era locul lui. Şi toţi care veneau, îl vedeau şi ştiau că e pus sub disciplină, că e pedepsit, iar el suferea ocara aceasta.

Aceştia ca şi psalmistul, puteau zice: „Eu vreau mai bine să stau în pragul Casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii .” (Psalm 84:10).

Şi au rămas acolo la prag, până ce biserica a fost gata să-i primească. Cum eşti bătut, eşti lovit de ai tăi şi nu eşti gata să te lepezi? Vă întreb: „Rămâneau ei acolo dacă nu ar fi primit harul făgăduit de Hristos Domnul?

Rămânerea lor arată că BIBLIA e adevărată, chiar dacă duşmanul i-a amăgit cu ceva, n-au fost gata să se depărteze, ci îşi plângeau cu amar păcatul.

3. Puterea de biruinţă

Toate suferinţele şi schingiuirile pricinuite creştinilor au scos în evidenţă o putere de biruinţă. Ei au murit, dar au învins. Nu aveţi pe seama cui să puneţi puterea aceasta, care au avut-o creştinii, dacă nu vreţi să acceptaţi că BIBLIA e adevărată.

Ea rămâne atunci o enigmă. Logica nu poate găsi o argumentare care să justifice puterea aceasta. Există un singur răspuns: PUTEREA LUI DUMNEZEU S-A DOVEDIT ÎN NEPUTINŢELE OMENEŞTI.

Oamenii au avut mult de suferit pentru cauza lui Hristos aici pe pământ. Eu nu pot să vă înşirui toate suferinţele pe care le-au îndurat creştinii. Ele au fost prea multe şi prea grozave. Vreau să vă amintesc doar câteva, aşa în treacăt.

Ştefan e omorât cu pietre. Lui Iacov i se taie capul cu sabia. Andrei e răstignit pe o cruce în formă de „X”. Petru e răstignit cu capul în jos. Aristarh Macedoneanul, un tovarăş de slujbă a lui Pavel, e decapitat. Trofim Efeseanul, alt tovarăş de slujba a lui Pavel, e decapitat. Marcu de Aretuza (nu evanghelistul) e uns cu miere, legat într-un copac şi dat pradă viespilor. Zoe, o tânără credincioasă, e legată cu o funie, care era dată pe după craca unui copac şi e lăsată deasupra unui foc, după ce se prăjea puţin, era ridicată în sus, apoi iarăşi i se dădea drumul deasupra focului. Se făcea aceasta, ca doar, doar, o vor face să renege şi să se lepede de creştinism. Dar a îndurat toate torturile şi n-a renunţat la Hristos. Irene, o tânără din Tesalonic, e legată la rug şi i se dă foc. Barsaba zis şi Iust, e ucis împreună cu un alt convertit. Anania din Damasc, e ucis în cetatea sa. Erast, vistiernicul cetăţii Corint, despre care pomeneşte apostolul Pavel în Romani 16:23 e martirizat la Filipi. Dionisie Areopagitul, care se pocăieşte la Atena, primeşte şi el moartea de martir prin tăierea capului cu sabia. Timotei, ucenicul prea iubit al lui Pavel, în Efes, la o serbare păgână, e bătut cu nuiele până îşi dă sfârşitul.

Fraţii mei, ce mare har avem noi că putem citi Biblia în casele noastre! Au fost vremuri când se considera ca o mare crimă să citeşti BIBLIA. Azi o poţi citi fără teama că vei fi aruncat în închisoare din cauza aceasta. Poţi s-o porţi la subsuoară fără nici o frică.

În Scoţia, într-o zi tot pe vremea închiziţiei, un băiat mergea pe un drum şi avea la subsuoară, o Biblie. Pe drum s-a întâlnit cu un pluton de ostaşi şi un ofiţer. Comandantui când l-a văzut, l-a întrebat: „Ce carte ai la subsuoară?”

„BIBLIA”, răspunse băiatul. „Leapădă-o în şanţ!” tună cu vocea poruncitoare ofiţerul.

„Nu o leapăd, căci e Cuvântul lui Dumnezeu,” îi răspunse băiatul. Comandantul repetă: „Leapădă-o în şanţ”. „Nu pot s-o leapăd,” ripostă din nou băiatul. „Ai să fii împuşcat” spuse ofiţerul. „De ce să fiu înpuşcat?” întrebă băiatul ce ţinea strâns sub braţ BIBLIA. „Trageţi şapca pe ochi” porunci băiatului, iar soldaţilor le strigă: „Trageţi foc!”

Băiatul dârz şi el, spuse: „Nu trag şapca pe ochi; aşa cum mă priviţi voi, vreau şi eu să vă privesc şi aşa cum vă privesc acuma, vă voi privi şi în ziua judecăţii”.

La început soldaţii au ezitat să tragă, dar comandantul în furia lui nebună, a început să ţipe: „Trageţi!” Şi şi-au descărcat armele în copil, iar el se prăbuşi cu BIBLIA la subsuoară.

Nu a avut, sărmanul, nici o vină decât că purta BIBLIA şi nu a vrut s-o lepede, nu a fost gata să se despartă de ea.

Fraţii mei, prietenii mei, oamenii aceştia au preţuit mult BIBLIA, pentru că au găsit în ea tot harul dumnezeiesc. Au găsit ce lumea nu le-a putut da şi nu le-a putut lua. Au preferat să-şi dea viaţa, dar să nu renunţe la BIBLIE şi la Dumnezeul pe care L-au cunoscut prin BIBLIE.

Bătaia cu nuiele şi biciuirea au fost aplicate cleştele înroşit şi grătarul, scara de întins şi scripetele pentru desfacerea încheieturilor, scrijelirea şi presărarea cu sare, jupuirea, scoaterea ochilor cu mugurul şi smulgerea mădularelor, iar în locul lor turnarea de plumb topit, fiarele sălbatice şi gladiatorii, rugul, crucea, şi butucul, ştreangul şi glonţul şi atâtea alte torturi înspăimântătoare, care nici nu pot fi spuse, au fost aplicate creştinilor, dar ei au rămas credincioşi Domnului.

Nimic nu i-a putut despărţi de EL. Au fost gata să îndure toate, dar n-au fost gata să se despartă de Dumnezeu. Apostolul Pavel strigă fraţilor din Roma: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui HristoS? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU, care este în ISUS HristoS DOMNUL nostru” (Romani 8:35-38).

Proba aceasta a focului adevereşte că BIBLIA E ADEVĂRATĂ. Noi avem proba aceasta în noi înşine. Noi ştim că în vremurile de grea prigoană, căci şi noi am trecut puţin prin aşa ceva. Câţiva fraţi au fost pe la puşcărie şi unii au coaste rupte de patul puştei. Nu puterea noastră ne-a păstrat statornici, ci PUTEREA LUI. El care ne-a făgăduit: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip, nu te voi părăsi.” şi-a împlinit făgăduinţa. Noi am experimentat-o şi ştim bine în cine am crezut. Într-una din cântările noastre, noi spunem:

„În îndurarea Domnului, cum am ajuns nu ştiu
Răscumpărat pentru ce sunt, eu care mult am greşit?
Dar ştiu bine în cine mă-ncred, nu mă va despărti nimic de El,
Îmi va da partea veşnică, când va fi să vină EL”.

Încă o probă şi închei. Ştiţi care e?


 

 

 

XII. PROBA VEŞNICIEI

Fraţii mei, nu mult va dura traiul pământesc, în curând vom păşi pe celălalt ţărm. Atunci vom uita şi suferinţele şi necazurile. Când vom vedea râul vieţii, vom zice că da, Biblia a fost adevărată. Am citit în ea că există râul vieţii.

Când vom gusta din pomul vieţii, vom spune: „Da, Biblia a fost adevărată, am citit în ea despre pomul vieţii”.

Când vom privi slăvile, vom zice: „Da, am citit în Biblie că: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”.

Iar când cerul, va izbucni în acea cântare, ce va fi ca un vuiet de ape multe, în acea cântare nouă, ce nimeni n-o ştie, decât aleşii Mielului eroi, în acel triumfal ALELUIA, atunci extaziaţi vom înţelege că BIBLIA a fost în totul ADEVĂRATĂ.

Atunci când plecaţi în faţa Tronului, pe fruntea ta obosită vei primi coroana vieţii, atunci poate vei exclama: „Am auzit în multe seri că Biblia e adevărată, dar acum văd în chip desăvârşit adevărul ei”. Aşa cum n-ai cunoscut pe pământ, aşa vei cunoaşte atunci, fratele meu şi te vei bucura pe veci de veci.

Dar sunt suflete, care la toate dovezile au rămas în starea lor, care nu cred că Biblia e adevărată. Ţin să-ţi spun acum la încheierea studiului nostru, fiecăruia: Te vei convinge odată că Biblia e adevărată. Dar, vai, ce convingere groaznică!

Atunci când vei părăsi pământul şi vei vedea că mai este o viaţă, când vei ajunge în faţa Tronului de judecată, când vei privi pe CEL ce a fost răstignit şi pe care tu L-ai dispreţuit, îţi vei zice: „Şi totuşi BIBLIA a fost adevărată!”

Când îţi vei auzi sentinţa: „Duceţi-vă blestemaţilor în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui” atunci îngrozit îţi vei zice: „Şi totuşi BIBLIA a fost adevărată, căci ea a spus aşa ceva”.

Când vei ajunge în iad, când vei fi chinuit grozav în văpaia aceia, când vei dori o picătură de apă şi nici pe aceea n-o vei avea, când vei vedea că nu mai există nici o posibilitate de scăpare, când îţi vei da seama că viermele nu moare şi focul nu se stinge, când te va cuprinde plânsul şi scrâşnirea dinţilor, îţi vei aduce aminte că ţi-am spus că BIBLIA E ADEVĂRATĂ, că te-am rugat de atâtea ori să o asculţi şi n-ai vrut; ah, atunci în acea simfonie a durerii şi-a chinului veşnic, vei zice: „Şi totuşi BIBLIA A FOST ADEVĂRATĂ”.

Şi ai vrea să treacă timpul, dar timpul nu se mai socoteşte, ai vrea să scapi, dar nu mai e cu putinţă, atunci când îţi vei da seama că osânda ta e pentru veci de veci, că nu va avea sfârşit, atunci ştiu că-mi vei da crezare, că vei repeta: „Şi totuşi BIBLIA A FOST ADEVĂRATĂ”, dar totul e mult prea târziu.

Eu am căutat în Numele Domnului meu să vă vorbesc că BIBLIA E ADEVĂRATĂ. V-am dat atâtea probe şi dovezi. V-am îndemnat să o citiţi, să vă convingeţi personal.

În clipa aceasta îţi pun din nou aceeaşi chestiune în faţă.

BIBLIA îl arată pe HristoS. Suferinţele Lui, jertfa Lui, străbate ca un fir roşu paginile ei. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor noastre”.

BIBLIA îţi cere să crezi în EL, să-L urmezi:… „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, spune Domnul Isus Hristos, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”.

E calea crucii, dar duce la glorie. E mai bine să porţi ocara lui Hristos aici în viaţa trecătoare şi să ai parte de fericirea eternă, căci „suferinţele din vremea de acum, nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare.” decât să te bucuri de plăcerile de o clipă ale păcatului şi apoi să ajungi în iad pe veci.

Ce vei alege în clipa aceasta?

„Iată îţi pun înainte calea vieţii şi calea morţii: alege,” zice Domnul şi completează: „Alege viaţa, ca să trăieşti” (Deuteronom 30:15.19).

Şi eu ca un rob umil al Lui, nu pot decât să te îndemn la acelaşi lucru. În Numele Lui, în numele a tot ce e sfânt, pentru sufletul tău, pentru mântuirea şi înnoirea vieţii tale, pentru bucuria şi pacea ta pe pământ şi pentru fericirea ta eternă, te îndemn să-L alegi pe HristoS şi calea vieţii.

Aşa cum stai aici, hotăreşte-te să asculţi acum CUVÂNTUL SĂU. Ascultă-L acum, acum!…

 

EFESENI – Chemarea Bisericii- Daniel Branzei

5573987

Aşa cum s-a putut observa deja, Romani şi Galateni sînt „visteriile” în care se găsesc comorile de adevăr despre mîntuirea personală prin credinţa în Crucea Domnului Isus Cristos. Ele au adus lumii mesajul mîntuirii prin credinţă:

„Dar acum s-a arătat o altă neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără Lege…  şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire” (Rom. 3:21-22).

Următoarele trei epistole de care ne vom ocupa în continuare, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, ne pun în faţa unui tablou care depăşeşte cadrul mîntuirii personale, ajungînd să ne descopere, dincolo de poziţia noastră în Cristos şi a lui Cristos în noi, poziţia pe care o ocupă Domnul Isus Cristos în economia planului pe care-l are Dumnezeu cu lumea.

Ideea centrală a lor este prezentarea lui Cristos drept „Cap” al întregii creştinătăţi care-i formează „trupul”.

Titlul:

Numirea „Pro Efesious” – „Către Efeseni” nu există în toate copiile găsite.

O avertizare !

Aceasta este o carte despre Biserică, dar nu veți găsi în ea însă nimic din ceea ce se înțelege astăzi prin acest termen. Nu veți citi despre un „patriarh” sau „papă”, nimic despre „sinoade, convenții, eparhii, mitropolii, parohii, comunitați, uniuni și convenții”, nimic despre liturghii, închinare la sfinți, sărbători, moaște, odăjdii, lumânări, tămâie, constituții, mărturisiri de credință, beatificări, închinare la sfinți, maica Domnului, înscăunări și pomeni, nimic despre seminare, universități creștine, diplome, doctorate, ordine preoțești, edicte, enciclice și bule papale, nimic despre băieți de altar, cântat în strană, toacă, clopote, picturi și icoane, nimic despre naos și pronaos, turlă, clopotniță, cantor, cor, dirijor de cor, despre baptister, orchestră, trupe, soliști și compozitori celebri de „mise” sau oratorii, nimic despre ceea ce majoritatea oamenilor de azi asociază cu termenul de „Biserică”.

Efeseni este manualul Bisericii așa cum a gândit-o Dumnezeu și a împământenit-o Pavel.

Diferența dintre textul epistolei și termenii amintiți mai sus marchează cât de mult ne-am îndepărtat de începuturi, evoluînd, vor spune unii, sau decăzând, vom spune noi, în tendința multimilenară de a înlocui calitatea conținutului cu coloratura înșelătoare a ambalajului, esența interioară cu efervescența manifestărilor exterioare, divinul transcendent cu materialismul firii pământești, spiritualitatea cea dumnezeiască cu specializarea profesională confesională. Biserica poate exista și prin toate cele de mai sus, dar nu întotdeauna și nu în mod necesar. Biserica poate fi însă întotdeauna „altceva” decât cele de mai sus.

Va invit la o mare aventură: să redescoperim împreună „taina Bisericii”. Lăsați prejudecățile la o parte, țineți Biblia deschisă alături și … să începem.

Autorul:

Efeseni, Coloseni, Filimon şi Filipeni sînt supranumite şi „epistolele captivităţii”, deoarece au fost scrise de Pavel în timpul cînd se afla în închisoare. De fapt, patru cincimi din textul epistolei către Coloseni se găsește și în textul epistolei către Efeseni.

Data:

În timpul primei detenţii în închisoarea Romei (60-62 d.Cr.)

Contextul scrierii: 

Pavel se afla din nou închis. De data aceasta nu la Cezareea, ci la Roma. Apostolul se numeşte pe sine: „întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi” (Efeseni 3:1). El îşi sfătuieşte cititorii cu autoritatea unuia care este „întemniţat pentru Domnul” (Efes. 4:1), devenind pentru Evanghelie „un sol în lanţuri” (Efes. 6:20). Epafra vine să-l viziteze şi-i aduce veşti nu prea bune despre Biserica din Colose. Pavel tocmai vroia să-l trimită la Colose pe Onisim, sclavul fugit de la stăpîn şi acum „încreştinat” de apostol. Profitînd de această „potrivire”, Pavel se aşterne iarăşi la masa de scris şi le adresează Colosenilor o scrisoare în care tratează „rătăcirea” care apăruse în această Biserică. În timpul scrierii, apostolul îşi dă seama însă că subiectul este mult prea important pentru a nu fi împărtăşit şi celorlalte Biserici. De aici se naşte hotărîrea lui de a dezvolta tema abordata în scrisoarea către Colose, amplificînd-o într-un fel de „scrisoare circulară” către toate bisericile. Iniţial, această scrisoare le-a fost adresată celor din Laodicea. Intenţia lui Pavel a fost ca între biserici să se facă apoi un schimb de scrisori, astfel ca toţi să le citească pe toate:

„După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica Laodicienilor; şi voi, la rîndul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea” (Coloseni 4:16).

Manuscrisele cele mai timpurii nu păstrează precizarea: „către Efeseni”, iar noi sîntem îndreptăţiţi să credem că această epistolă este de fapt o copie a acelei scrisori adresate celor din Laodicea. Epistola ar putea purta de fapt orice nume ca destinaţie, căci ea nu se adresează unei situaţii locale, ci prezintă învăţături pe care trebuie să le cunoască Bisericile de pretutindeni şi din totdeauna.

Filimon, Coloseni şi Efeseni pleacă deci împreună din mîna lui Pavel într-un timp în care acesta se găsea în închisoare. Scrisorile sînt purtate probabil de Tihic despre care găsim scris şi în Efeseni şi-n Coloseni (Col. 4:7-9; Efeseni 6:21).

Conţinutul cărţii: 

Efeseni este cea mai profundă scriere a lui Pavel, „regina tuturor epistolelor” lui. Efeseni şi Coloseni seamănă foarte mult în limbaj una cu alta. Nu mai puţin de 75 de versete din cele 155 de versete ale scrisorii către cei din Efes se găsesc aproximativ identic în scrisoarea adresată Colosenilor. Şi acest fapt întăreşte convingerea noastră că, plecînd de la o problemă locală, apostolul a dezvoltat-o apoi într-o lucrare adresată tuturor Bisericilor.

Tema epistolei către Efeseni este strîns legată de tema epistolei scrisă Colosenilor. Gîndul central din scrisoarea către cei din Colose este „atotsuficienţa lui Isus Cristos”.

În Isus Cristos locuiesc „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei”. (Col. 2:3) „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătateasă locuiască în El”. (Col. 1:19) „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. (Col. 2:9) El este singurul prin „care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor”. (Col. 1:14) Toată epistola adresată Colosenilor este clădită pe ideea că Cristos este „atotsuficient” pentru toate nevoile noastre.

Epistola scrisă Efesenilor este o dezvoltarea a acestei idei. Întreaga epistolă poate fi rezumată în două versete plasate în primul capitol:

„…căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Cristos, toate lucrurile; cele din ceruri şi cele de pe pămînt” (Efes. 1: 9-10).

Mesajul central al epistolei este: refacerea acelui „Unu” cosmic dinaintea căderii; redobîndirea unităţii prin Cristos; unirea cerului cu pămîntul prin poziţia şi lucrarea lui Isus Cristos.

Cristos este în acelaşi timp şi centrul în care trebuie să se întîlnească toate lucrurile şi substanţa care le leagă pe toate împreună. Toate sînt unite „în El”, dar şi „prin El”. Există în lume o „rupere” care a adus durere şi suferinţă. Păcatul neascultării i-a separat pe cei vinovaţi de Dumnezeu producînd o stare de tensiune, un dezechilibru în tot ceea ce există. Scrisoarea către Efeseni ne ajută să ne dăm seamă mai întîi de existenţa acestei stări de conflict care este în natură, în om, între oameni, în timp, în eternitate, între neamuri, între fiinţele cereşti, între om şi Dumnezeu şi ne îndreaptă apoi spre convingerea că această stare se poate îndepărta numai atunci cînd toate lucrurile, toate puterile şi toţi oamenii se vor uni „în Cristos”. Sarcina supremă a Bisericii, aşa cum o vede Pavel, este să spună tuturor celor vii că unitatea dintre toţi oamenii şi dintre oameni şi lumea în care trăim, unitatea după care tînjim cu toţii în familie şi în societate nu poate fi realizată în afara lui Cristos. Mesajul Bisericii trebuie însoţit de o demonstraţie practică a realizării unei vieţi noi în perimetrul celor ce l-au primit pe Cristos. Iată de ce Stott numeşte comentariul său în epistola către Efeseni: „Societatea cea nouă a lui Dumnezeu”.

Chiar şi un cititor superficial observă imediat că cele 6 capitole ale scrisorii sînt împărţite în două jumătăţi distincte. „Doxologia” de la sfîrşitul capitolului 3 este un fel de piatră de hotar între două secţiuni clar deosebite.

Prima parte a epistolei, cuprinzînd capitolele de la 1 la 3, este doctrinală, iar cea de a doua jumătate, aşezată în capitolele 4, 5 şi 6 este practică.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Prima jumătate a epistolei se ocupă cu dezvăluirea „poziţiei” noastre în Cristos, iar a doua jumătate ne arată „practica” în care trebuie să se evidenţieze această poziţie. În primele capitole vedem ceea ce a cîştigat Cristos pentru noi la Golgota, iar în cele de la urmă vedem ce fel de viaţă vrea El să desfăşoare în noi şi prin intermediul nostru. Fiecare din cele două secţiuni debutează cu cîte un verset care-i anunţă tema:

Despre POZIŢIA noastră în Cristos: „Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvîntat cu tot felul de binecuvîntări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos” (Efes. l:3).

Despre PRACTICA pe care trebuie s-o manifestăm: „Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea, pe care a-ţi primit-o…” (Efes. 4:1)

Caracteristic epistolei către Efeseni este şi „Taina ascunsă de veacuri în Dumnezeu” despre care vorbeşte Pavel în cap. 3:4-10. Ea este o învăţătură despre care a vorbit Domnul Isus, dar nu a explicat-o în timpul vieţii Sale pămînteşti. Proclamarea acestei învăţături a fost misiunea specifică pentru care l-a ales Dumnezeu pe apostolul Pavel. Pusă în cuvinte foarte simple „taina” descoperită este vestea că Cristos, în loc să preia imediat după venirea pe pămînt „domnia” în împărăţia terestră pe care o aşteptau evreii, va accepta dimpotrivă să fie lepădat, să sufere, să moară pe o cruce şi după înviere şi înălţare, să dispară complet de pe scena lumii pămîntene. Taină fusese că, după ce se va aşeza la dreapta Tatălui, primind o autoritate şi o putere superioară tuturor creaturilor din veacul acesta sau din veacul viitor, El va strînge la Sine un număr de „aleşi” indiferent din ce neam fac parte, pe care îi va duce într-o intimitate atît de mare cu Sine însuşi, încît ei nu vor mai putea fi numiţi cu alţi termeni decît aceia de: „trupul” Său, „mireasa” Sa şi „Templul” Său. Aceste trei metafore definesc, fiecare, unitatea credincioşilor cu Cristos în viaţă („trupul”), în dragoste („mireasa”) şi în slavă („templul ).

Imaginea luptătorului îmbrăcat cu „toată armătura lui Dumnezeu” din finalul epistolei este un tablou cum nu se poate mai nimerit pentru încheierea epistolei. În faţa a tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi credincioşii, nu trebuie să ne culcăm pe perna moale a delăsării, ci trebuie să veghem şi să ne apărăm împotriva atacurilor Diavolului.

Apostolul Pavel ne spune tuturor: „Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui” (Efeseni 6:10).

SCHIŢA CĂRŢII

Cuvînt de salut (cap.1:1, 2)

1. Poziţia noastră în Cristos (cap. 1-3) 
a. Recunoştinţă pentru binecuvîntările duhovniceşti (1:3-14)
b. Rugăciune pentru pătrundere duhovnicească a lucrurilor (1:15-23)
c. O nouă poziţie în Cristos (2:1-10)
d. O nouă relaţie prin Cristos (2:11-22)
e. Priceperea Tainei divine (3:1-12)
f. Primirea Plinătăţii divine (3:13-21)

2. Practica unei vieţii în Cristos (cap. 4-6) 
În viaţa Bisericii (4:1-16)
În viaţa fiecărui credincios (4:17-32)

Viaţa creştină este o viaţă:
a. trăită în dragoste (5:1-20)
b. trăită separat de imoralitate (5:3-7)
c. trăită în lumină (5:8-14)
d. trăită în înţelepciune (5:15-20)
e. trăită în supunere reciprocă (5:21-6:9)
f. trăită în biruinţă (6:10-20)

Cuvînt de încheiere (6:21-24)

Comentariu aplicativ:

Efeseni – Chemarea Bisericii

(click pentru a deschide comentariul în format PDF)

Lecția practică: Păcatul vostru vă va ajunge! Chiar și pe patul morții!

Textul: 1 Împărați 1— 2

Alte detalii AICI  :  https://scripturile.wordpress.com/category/uncategorized/

David se afla pe patul morții. Credea că a scăpat și va muri înainte ca să-i moară ca pedeapsă cel de al patrulea copil. Va trebui însă doar numele celui ce avea să moară: Adonia sau … Solomon.

Din toată bărbăția lui David viață storsese aproape tot. Marele împărat rămăsese doar o umbră. Nu mai ieșea în public. Zăcea mai mult în pat.

„Împăratul David era bătrân, înaintat în vârstă; îl acopereau cu haine şi nu se putea încălzi. Slujitorii lui i-au zis: „Să se caute pentru domnul împăratul o fată fecioară; ea să stea înaintea împăratului, să-l îngrijească şi să se culce la sânul tău, şi domnul meu împăratul se va încălzi.”
Au căutat în tot ţinutul lui Israel o fată tânără şi frumoasă şi au găsit pe Abişag, Sunamita, pe care au adus-o la împărat. Această fată era foarte frumoasă. Ea a îngrijit pe împărat şi i-a slujit, dar împăratul nu s-a împreunat cu ea“ (1 Împărați 1:1-4).

Pomenirea acestei fete, Abișag, Sunamita, n-ar avea nici o noimă dacă ea n-ar fi devenit mai târziu „motivul“ morții celui de al patrulea fiu al lui David (1 Împărați 2:13–23). În aceste prime capitole din cartea 1 Împărați asistăm, împreună cu Warren W. Wiersbe din care vom traduce, la un apus și la un răsărit. David apune, iar fiul său Solomon răsare. Între cele două însă, așa cum este și în natură, trebuie să trecem printr-o noapte, printr-o teribilă vreme de întunecime în Israel.

Criza succesiunii la tron

O criză nu formează un om; ea doar dă pe față din ce este alcătuit el. Cu alte cuvinte, „Ce ți se întâmplă în viață depinde de ceea ce găsește viața în tine“. Același soare care întărește noroiul, topește ceara. În aceste capitole vom vedea cum diferite persoane reacționează diferit la aceeași crize.

Adonia nerăbdătorul (1 Împărați 1:5-10).

Pe fondul inactivității lui David, împărăția lui Israel se pune în mișcare. Adonia nu are răbdare să aștepte moartea lui tatălui său și vrea să ia tronul. E clar că nu-l respectă pe tatăl său și n-are de gând să aștepte înmormântarea. E la fel de clar că nu-L respectă pe Dumnezeu. Nu se așteaptă să primească tronul de la El, ci-l socotește drept un lucru de apucat. El n-are nevoie de ungerea cu untdelemn de la nimeni. Bătrânul David nu stătea pe tronul împărăției, iar Adonia se crede cel mai îndreptățit să-l ocupe. Semeția lui Adonia produce nedumerire în țară. Cine va fi succesorul împăratului? Aceasta era întrebarea de pe buzele tuturor.

Un lider veritabil se uită la o situație de criză și se întreabă: „Ce să fac ca să-i ajut mai bine pe oameni?“ Un oportunist privește și el, dar întrebarea lui este: „Cum pot folosi această criză în folosul meu și spre propria mea ascensiune.“ Un oportunist vine neinvitat, atrage privirile tuturor spre el însuși și, în loc să ajute, adâncește și mai mult criza“. Așa s-a întâmplat cu Adonia.

În familia regală, Adonia era cel mai mare dintre fiii pe care-i mai avea David și ajunsese probabil pe la vârsta de 35 de ani. Amnon, întâiul născut fusese omorât de Absalom, al doilea născut, Chileab (sau Daniel), se pare că a murit tânăr pentru că nu ni se spune mai nimic despre el, iar cel de al treilea născut, Absalom, fusese ucis de Ioab (1 Cronici 3:1-2).

Ca cel mai mare dintre cei rămași, Adonia a socotit că i se cuvine să fie împărat în locul tatălui său. N-a avut însă răbdare să aștepte moartea lui David, ci a pus la cale o lovitură de stat. El a subestimat însă capacitatea tatălui său și asta l-a costat viața.

Urmând exemplul nefericit al fratelui său Absalom, a început o campanie deșănțată de publicitate:

„Adonia, fiul Haghitei, s-a sumeţit până acolo încât a zis: „Eu voi fi împărat!” Şi şi-a pregătit care şi călăreţi şi cincizeci de oameni care alergau înaintea lui“ (1 Împărați 1:5).

Adonia este un „necioplit“ pentru că David nu l-a cioplit niciodată. Un copil nemustrat la vreme ajunge ca un tufiș nefolositor, ca un câmp plin de buruieni. Cei ce cred în „pozitive reiforcement“ să făcă bine catastrofele care s-au produs prin această metodă de educare a copiilor!

(Positive reinforcement – Încurajarea pozitivă înseamnă lăudarea copiilor atunci când fac ceva bine, fără să-i critice atunci când fac rău, în credința că răsplătirea binelui îl va face pe copil să abandoneze el însuși înclinațiile spre rele.)

„Tatăl său nu-l mustrase niciodată în viaţa lui zicând: „Pentru ce faci aşa?” Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip şi se născuse după Absalom“ (1 Împărați 1:6).

Menționarea lui Absalom aici este mai mult decât sugestivă. Am face bine să recitim 2 Samuel 12 și 13 ca să ne dăm seama cine a fost sursa de inspirație al acestui frate mai mic.

Ca și Absalom, Adonia s-a asigurat că are de partea lui armata și preoția. În miopia lor, a găsit susținători dispuși să se asigure de un loc cald în viitoarea curte împărătească, dar oamenii de adevărată valoare i- au văzut nevrednicia și obrăznicia și au rămas credincioși lui David.

„El a vorbit cu Ioab, fiul Ţeruiei, şi cu preotul Abiatar, şi aceştia au trecut de partea lui. Dar preotul Ţadoc, Benaia, fiul lui Iehoiada, prorocul Natan, Şimei, Rei şi vitejii lui David n-au fost cu Adonia“ (1 Împărați 1:7-8). 

Ca să nu piardă timp și să riște o reacție din partea lui David, Adonia s-a grăbit să-i pună pe toți ceilalți din familia regală în fața unui fapt împlinit, să-i facă să accepte noua realitate. Ca și altădată Absalom, Adonia s-a grăbit să dea o masă mare:

„Adonia a tăiat oi, boi şi viţei graşi lângă piatra lui Zohelet, care este lângă En-Roguel, şi a poftit pe toţi fraţii lui, fiii împăratului, şi pe toţi bărbaţii lui Iuda din slujba împăratului. Dar n-a poftit pe prorocul Natan, nici pe Benaia, nici pe viteji, nici pe fratele său Solomon“ (1 Împărați 1:9-10).

Ca și ceilalți de la curte, Adonia știa că David se jurase că Solomon va fi succesorul lui la tron (1 Împărați 1:17). Aceasta fusese o hotărâre dumnezeiască și nu se putea schimba (Psalm 33:11). Fiul necăjitei Bat-Șeba, fiul păcii, fusese ales constructor al viitorului Templu:

„Împăratul David s-a sculat în picioare şi a zis: „Ascultaţi-mă, fraţilor şi poporul meu! Aveam de gând să zidesc o casă de odihnă pentru chivotul legământului Domnului şi pentru aşternutul picioarelor Dumnezeului nostru şi mă pregăteam s-o zidesc. Dar Dumnezeu mi-a zis: ‘Să nu zideşti o casă Numelui Meu, căci eşti un om de război şi ai vărsat sânge.’ Domnul, Dumnezeul lui Israel, m-a ales din toată casa tatălui meu pentru ca să fiu împărat al lui Israel pe vecie, căci pe Iuda l-a ales căpetenie, casa tatălui meu a ales-o din casa lui Iuda şi dintre fiii tatălui meu pe mine m-a pus să domnesc peste tot Israelul.
Dintre toţi fiii mei – căci Domnul mi-a dat mulţi fii – a ales pe fiul meu Solomon ca să-l pună pe scaunul de domnie al Împărăţiei Domnului peste Israel.
El mi-a zis: ‘Fiul tău Solomon Îmi va zidi casa şi curţile, căci l-am ales ca fiu al Meu, şi-i voi fi Tată. Îi voi întări împărăţia pe vecie, dacă se va ţine, ca astăzi, de împlinirea poruncilor şi rânduielilor Mele.’ (1 Cornici 28:2-8).

Toți cei prezenți la masa dată de Adonia au observat lipsa oamenilor importanți din împărăție. Mai ales absența profetului Natan ar fi trebuit să le sugereze că evenimentul nu avea binecuvântarea lui Dumnezeu.

Ioab – omul care-și așează ploile (1 Împărați 1:7; 2:35)

Ioab s-a crezut un strateg deosebit și, în mare parte, a avut dreptate. Prea multă înțelepciune omenească însă strică, pentru că ea nu se atârnă de voia lui Dumnezeu, ci caută mereu să se descurce singură. Este surprinzător să-l găsim pe Ioab în tabăra lui Adonia, fără să se fi consulte mai întâi cu David, împăratul său, sau cu Dumnezeu, suveranul său. Ioab pășește după un instinct animalic care-l ajută să se păstreze și să propășească. Adonia l-a mirosit repede și n-a avut nici o dificultate să îndrăznească să-l facă complice la un act de înaltă trădare.

Până la urmă, așa cum vom vedea, însă i s-a înfundat. Când va auzi că Solomon l-a omorât pe Adonia, iar pe preotul Abiatar l-a scos din slujbă (1 Împărați 2:26-27), Ioab va încercat să mai scape o dată, de data asta printr-o „religioasă“: s-a dus și s-a agățat de coarnele altarului. El văzuse că așa scăpase inițial Amnon (1 Împărați 1:50-53). Gestul acesta semnifica „o cerere de audiență“, o suspendare a pedepsei până la o întrevedere în care cel învinovățit să se poată justifica. Era însă prea târziu pentru așa ceva. De data aceasta, Ioab nu mai avea de a face cu David, ci cu Solomon, iar Solomon știa câte rele făcuse Ioab și câtă suferință îi adusese tatălui său:

„Vestea aceasta a ajuns până la Ioab, care luase partea lui Adonia, măcar că nu luase partea lui Absalom. Şi Ioab a fugit la cortul Domnului şi s-a apucat de coarnele altarului.
Au dat de ştire împăratului Solomon că Ioab a fugit la cortul Domnului şi că este la altar. Şi Solomon a trimis pe Benaia, fiul lui Iehoiada, zicându-i: „Du-te şi loveşte-l!”
Benaia a ajuns la cortul Domnului şi a zis lui Ioab: „Ieşi, căci aşa porunceşte împăratul!” Dar el a răspuns: „Nu! Vreau să mor aici.” Benaia a spus lucrul acesta împăratului, zicând: „Aşa a vorbit Ioab şi aşa mi-a răspuns”.
Împăratul a zis lui Benaia: „Fă cum a zis, loveşte-l şi îngroapă-l, şi ia astfel de peste mine şi de peste casa tatălui meu sângele pe care l-a vărsat Ioab fără temei. Domnul va face ca sângele lui să cadă asupra capului lui, pentru că a lovit pe doi bărbaţi mai drepţi şi mai buni decât el şi i-a ucis cu sabia, fără să fi ştiut tatăl meu David: pe Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Israel, şi pe Amasa, fiul lui Ieter, căpetenia oştirii lui Iuda. Sângele lor să cadă peste capul lui Ioab şi peste capul urmaşilor lui pentru totdeauna, dar David, sămânţa lui, casa lui şi scaunul lui de domnie să aibă parte de pace pe vecie din partea Domnului.”
Benaia, fiul lui Iehoiada, s-a suit, a lovit pe Ioab şi l-a omorât. El a fost îngropat în casa lui, în pustie.
Împăratul a pus în fruntea oştirii pe Benaia, fiul lui Iehoiada, în locul lui Ioab, iar în locul lui Abiatar a pus pe preotul Ţadoc“ (1 Împărați 2:28-35).

După alți trei ani, Solomon l-a omorât și pe Șimei, blestemătorul din Beniamin (1 Împărați 2:36-46). Domnia lui Solomon, împăratul păcii, a început astfel, paradoxal, cu trei execuții. Neînțelese și nepătrunse sunt căile Domnului!

Natan – glasul Domnului (1:11–53)

Profetul acesta a fost loial lui David până la capăt. El a vegheat ca să se împlinească voia lui Dumnezeu. David l-a. văzut ca pe o a doua conștiință, ca pe glasul lui Dumnezeu din viața sa. Probabil că Natan a avut și ceva talent muzical pentru că este scris că l-a ajutat pe David și la rânduiala cântăreților de la Casa Domnului (2 Cronici 29:25–26).

Natan l-a luat pe Solomon să-l crească și i-a dat numele „Iedidia“, iubitul Domnului (2 Samuel 12:24–25). Cel ce a fost „gura lui Dumnezeu“ pentru David a devenit acum „mâna lui Dumnezeu“ care a pus în mișcare evenimentele. Nu este de mirare deci că acest om al lui Dumnezeu a reacționat imediat la lovitura de stat și a trimis-o pe mama lui Solomon la David:

„Atunci, Natan a zis Bat-Şebei, mama lui Solomon: „N-ai auzit că Adonia, fiul Haghitei, s-a făcut împărat, fără să ştie domnul nostru David? Vino dar acum şi-ţi voi da un sfat, ca să-ţi scapi viaţa ta şi viaţa fiului tău Solomon. Du-te, intră la împăratul David şi spune-i:
‘Împărate, domnul meu, n-ai jurat tu roabei tale zicând: «Fiul tău Solomon va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie?» Pentru ce dar împărăţeşte Adonia?’
Şi, în timp ce tu vei vorbi cu împăratul, eu însumi voi intra după tine şi-ţi voi întări cuvintele.” (1 Împărați 1:11-14).

Bat-Șeba s-a dus la David și i-a spus întocmai (1 Împărați 1:15-21). Femeia aceasta și-a zidit pledoaria pe legământul făcut cu jurământ de David prin care Solomon a fost proclamat succesor la domnie (1 Împărați 1:13, 17, 30). În esență, Bat-Șba i-a spus lui David că va trebui să aleagă între un vinovat cu vnă și doi vinovați fără vină, între voia unui amțibios fără Dumnezeu și profețiile clare primite de la Domnul:

„Şi când împăratul, domnul meu, va fi culcat împreună cu părinţii săi, se va întâmpla că eu şi fiul meu Solomon vom fi priviţi ca nişte vinovaţi” (1 Împărați 1:21).

Natan a venit apoi și a întărit vorbele Bat-Șebei: Conform protocolului de la curte, când a intrat Natan la David, Bat-Șeba a ieșit afară:

„Au dat de ştire împăratului şi au zis: „Iată că a venit prorocul Natan!” El a intrat înaintea împăratului şi s-a închinat înaintea împăratului cu faţa până la pământ. Şi Natan a zis: „Împărate, domnul meu, oare tu ai zis: ‘Adonia va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie?’ Căci el s-a pogorât astăzi, a tăiat boi, viţei graşi şi oi în mare număr şi a poftit pe toţi fiii împăratului, pe căpeteniile oştirii şi pe preotul Abiatar. Şi ei mănâncă şi beau înaintea lui şi zic: ‘Trăiască împăratul Adonia!’ Dar nu m-a poftit nici pe mine, care sunt robul tău, nici pe preotul Ţadoc, nici pe Benaia, fiul lui Iehoiada, nici pe robul tău Solomon.
… Oare din porunca domnului meu, împăratul, are loc lucrul acesta şi fără să fi făcut cunoscut robului tău cine are să se suie pe scaunul de domnie al împăratului, domnului meu, după el?” (1 Împărați 1:23-27).

Ca un asterix pentru ceea ce va urma, ni se spune:

„Abișag, Sunamita a auzit și ea toate cuvintele acestea“ (1 Împărăți 1:15).

Reacția lui David a fost rapidă și radicală. Era în joc liniștea și pacea din împărăție. David mai trecuse printr-un război civil din cauza lui Absalom, iar perspectiva ca acum Adonia și Solomon să intre într-un alt conflict național l-a umplut de groază.

„Împăratul David a răspuns: „Chemaţi-mi pe Bat-Şeba.”
Ea a intrat şi s-a înfăţişat înaintea împăratului. Şi împăratul a jurat şi a zis: „Viu este Domnul, care m-a izbăvit din toate necazurile, că, aşa cum am jurat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând: ‘Fiul tău Solomon va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie în locul meu’, aşa voi face azi.”
Bat-Şeba s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea împăratului. Şi a zis: „Trăiască pe vecie domnul meu, împăratul David!” (1 Împărați 1:28-31).

Soluția lui David a fost să-l declare imediat pe Solomon „co-regent“. În felul acesta, tranziția de la unul la celălalt s-a făcut în fața întregului popor, iar Solomon a avut autoritatea lui David să clădească mai târziu Templul:

„Împăratul David a zis: „Chemaţi-mi pe preotul Ţadoc, pe prorocul Natan şi pe Benaia, fiul lui Iehoiada.” Ei au intrat şi s-au înfăţişat înaintea împăratului.Şi împăratul le-a zis:
„Luaţi cu voi pe slujitorii stăpânului vostru, puneţi pe fiul meu Solomon călare pe catârul meu şi pogorâţi-l la Ghihon.Acolo, preotul Ţadoc şi prorocul Natan să-l ungă împărat peste Israel. Să sunaţi din trâmbiţă şi să ziceţi: ‘Trăiască împăratul Solomon!’ Să vă suiţi apoi după el, ca să vină să se aşeze pe scaunul meu de domnie şi să împărăţească în locul meu. Căci porunca mea este ca el să fie căpetenia lui Israel şi Iuda”.
Benaia, fiul lui Iehoiada, a răspuns împăratului: „Amin! Aşa să vrea Domnul, Dumnezeul domnului meu, împăratul. Domnul să fie cu Solomon cum a fost cu domnul meu, împăratul, ca să-şi înalţe scaunul de domnie mai presus de scaunul de domnie al domnului meu, împăratul David!”
Atunci, preotul Ţadoc s-a pogorât împreună cu prorocul Natan, cu Benaia, fiul lui Iehoiada, cu cheretiţii şi peletiţii; au pus pe Solomon călare pe catârul împăratului David şi l-au dus la Ghihon. Preotul Ţadoc a luat cornul cu untdelemn din cort şi a uns pe Solomon. Au sunat din trâmbiţă, şi tot poporul a zis: „Trăiască împăratul Solomon!” 
Tot poporul s-a suit după el şi poporul cânta din fluier şi se desfăta cu mare bucurie; se clătina pământul de strigătele lor.

Ghihonul a fost ales intenționat ca loc de încoronare pentru că En-Roguel, unde erau la masă invitații lui Adonia era la mai puțin de doi kilometri. Astfel, strigătele „Trăiască împăratul Adonia (1:25) au fost înecate de ecoul strigătelor „Trăiască împăratul Solomon!“ de pe coama dealului, iar musafirilor lui Adonia le-a rămas mâncarea în gât:

„Toţi cei poftiţi de Adonia s-au umplut de spaimă; s-au sculat şi au plecat care încotro.
Adonia s-a temut de Solomon; s-a sculat şi el, a plecat şi s-a apucat de coarnele altarului. Au venit şi au spus lui Solomon:
„Iată că Adonia se teme de împăratul Solomon şi s-a apucat de coarnele altarului zicând: ‘Să-mi jure împăratul Solomon azi că nu va omorî pe robul său cu sabia!’ ”
Solomon a zis: „Dacă va fi om cinstit, un păr din cap nu-i va cădea la pământ, dar, dacă se va găsi răutate în el, va muri.”
Şi împăratul Solomon a trimis nişte oameni care l-au pogorât de pe altar. El a venit şi s-a închinat înaintea împăratului Solomon, şi Solomon i-a zis: „Du-te acasă.” (1 Împărați 1:49-53).

Adonia „s-a închinat înaintea lui Solomon“, dar inima lui nu s-a plecat nici înaintea lui și nici înanitea lui Dumnezeu. În înțelepciunea lui, Solomon l-a supus la un fel de „arest la domiciliu“, unde putea foarte ușor să fie supravegheat de demnitarii împăratului.

David – realistul (1 Împărați 2:1-11; 1 Cronici 29:26-30).

Duhul lui Dumnezeu ne spune că David „a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu“ (Fapte 13:36), dar s-a îngrijit și de generațiile viitoare.

El n-a vrut ca noul împărat să moștenească vechile lui probleme și i-a spus ce să facă cu Ioab, mult prea independentul egoist (1 Împărați 2:5-6) și cu Șimei, blestemătorul din Beniamin (1 Împărați 2:8-9). Singura „povară“ pe care i-a transmis-o a fost să aibă bunăvoiunță față de fiii lui Barzilai, Galaaditul și să continue să-i hrănească la masa regală (1 Împărați 2:7).

David a fost sentimental, dar nu sentimentalist. Sentințele la moarte pe care le-a sugerat pentru Ioab și Șimei („să nu lași ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în locuința morților“ și „să-i pogori perii albi însângerați în locuința morților“) s-au născut din dorința de a-l proteja pe plăpândul Solomon la începutul domniei. David l-a vrut liber și netulburat ca să poată să-și dedice în întregime timpul pentru zidirea Casei Domnului.

Cuvintele rostite de cineva pe patul de moarte, cuvintele unui testament personal, ne spun foarte mult despre cel care le rostește. David i-a dat lui Solomon treia sfaturi:

  • Pune-l pe Dumnezeu pe locul întâi în viata ta (1 Împărați 2:1–3).
  • Propășirea ta va depinde de ascultarea ta de voia Domnului (1 Împărați 2:4)
  • Păzește-te de oamenii răi și înconjoară-te cu oamenii buni (1 Împărați 2:5-9).

Pentru ca Solomon să aibă pace, Adonia trebuia să dispară și el, dar asta nu s-a întâmplat din cauza lui David, ci din cauza lui însuși.

Moartea lui Adonia

Răutatea și viclenia lui Adonia au înflorit iar în inima lui și i-au adus pieirea. Planul său a fost să-l umilească pe Solomon înaintea întregului popor și să se propună ca singurul care poate continua domnia lui David. În scopul acesta, Adonia a abordat-o pe Bat-Șeba și a trimis-o la Solomon să-i ceară un favor, pe Abișai Sunamita, care fusese a lui David până în ultimele lui clipe. Era un fel de a spune: „Dă-mi mie mașina lui tata, pentru că tu ești prea tânăr și nu știi ce să faci cu ea!“

Femeie simplă, Bat-Șeba n-a citit șarada din cerera lui Adonia, dar Solomon a priceput-o imediat:

„Adonia, fiul Haghitei, s-a dus la Bat-Şeba, mama lui Solomon. Ea i-a zis: „Vii cu gânduri paşnice?” El a răspuns: „Da.” Şi a adăugat: „Am să-ţi spun o vorbă.” Ea a zis: „Vorbeşte!”
Şi el a zis: „Ştii că împărăţia era a mea şi că tot Israelul îşi îndrepta privirile spre mine ca să fiu împărat. Dar împărăţia s-a întors şi a căzut fratelui meu, pentru că Domnul i-a dat-o. Acum îţi cer un lucru: nu-ţi întoarce faţa!”
Ea i-a răspuns: „Vorbeşte!”
Şi el a zis: „Spune, te rog, împăratului Solomon – căci nu se poate să nu te asculte – să-mi dea de nevastă pe Abişag, Sunamita.”
Bat-Şeba a zis: „Bine! Voi vorbi împăratului pentru tine.”
Bat-Şeba s-a dus la împăratul Solomon să-i vorbească pentru Adonia. Împăratul s-a sculat s-o întâmpine, s-a închinat înaintea ei şi a şezut pe scaunul său de domnie. Au pus un scaun pentru mama împăratului şi ea a şezut la dreapta lui. Apoi a zis: „Am să-ţi fac o mică rugăminte: să mă asculţi!”
Şi împăratul i-a zis: „Cere, mamă, căci te voi asculta.”
Ea a zis: „Abişag, Sunamita, să fie dată de nevastă fratelui tău Adonia.”
Împăratul Solomon a răspuns mamei sale: „Pentru ce ceri numai pe Abişag, Sunamita, pentru Adonia? Cere şi împărăţia pentru el, căci este fratele meu mai mare decât mine – pentru el, pentru preotul Abiatar şi pentru Ioab, fiul Ţeruiei.”


Atunci, împăratul a jurat pe Domnul zicând: „Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă nu-l vor costa viaţa pe Adonia cuvintele acestea!
Acum, viu este Domnul, care m-a întărit şi m-a suit pe scaunul de domnie al tatălui meu David şi care mi-a făcut o casă după făgăduinţa Lui, că astăzi va muri Adonia!”
Şi împăratul Solomon a trimis pe Benaia, fiul lui Iehoiada, care l-a lovit, şi Adonia a murit“ (1 Împărați 1:13-25).

Adonia a murit după ce „a adormit“ tatăl său David (1 Împărați 2:10-11). Fiul acesta, cel de al patrulea miel, cu care și-a ispășit David vinovăția, a vrut neapărat să-l urmeze pe David și a reușit. Nu însă l-a tron, ci în locuința morților. Unele păcate ne fugăresc toată viața și nu se lasă până ce le plătim prețul întreg, chiar și pe patul morții.

Nouă nu ne mai rămâne decât să tragem câteva concluzii finale, întrebându-ne de ce au fost ales, din toate extraordinarei domnii a lui David, tocmai acestea pline de conflicte și să aruncăm o privire printre și dincolo de ele ca să învățăm și alte lucruri de la David. Urmează deci câteva considerații finale.

 

Cap. XIV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Amnon

DECEMBRIE 2, 2020 11:07 AM / 5 COMENTARIILA CAP. XIV – CONFLICT CU CONSECINȚELE PĂCATULUI – MOARTEA LUI AMNON

Lecția practică: Este o mare diferență între pofta păcatului și pasiunea iubirii curate.
Text: 2 Samuel 13

Am vorbit odată tinerilor din San Francisco din acest text și le-am spus să fie foarte atenți la calitatea prietenilor pe care și-i fac. Despre Amnon, un fiu al lui David s-ar putea spune că a murit, iar pe piatra funerară i s-ar fi putut scrie: „Amnon avea un prieten …“ (2 Samuel 13:3). Aceasta a fost cauza care i-a adus moartea.

În realitate, Amnon și Ionadab, prietenul care l-a nenorocit au fost verișori primari: „Ionadab, fiul lui Șimea, fratele lui David“. Și ni se mai spune încă ceva despre tânărul acesta: „Și Ionadab era un om foarte șiret“ (2 Samuel 13:3).

(mai mult…)
 

Cap. XIII – Conflict cu consecințele păcatului – moartea copilului Bat-Șebei

DECEMBRIE 1, 2020 10:10 PM / 4 COMENTARIILA CAP. XIII – CONFLICT CU CONSECINȚELE PĂCATULUI – MOARTEA COPILULUI BAT-ȘEBEI

Lecția practică: Iubește-i pe ai tăi necondiționat și până la capăt!
Text: 2 Samuel 12:1-25

A fost David un tată bun? Nu vă grăbiți să răspundeți. Hai să stăm puțin de vorbă și să vedem. Știu că sunt unii care spun că „David a fost un împărat colosal, dar un tată catastrofal“. Au însă dreptate?

Dacă l-am întreba pe fiul său, pe Solomon, probabil că el ne-ar răspunde: „Nu există părinți ideali, pentru că nu există oameni perfecți. Nu există familii ideale. Nu există tați ideali și nu există copii ideali“. Ca întotdeauna, Solomon ar avea dreptate și de data aceasta. Ce ne spune Biblia despre David?

A fost David un tată care s-a temut de Dumnezeu? Bineînțeles. Am văzut deja lucrul acesta.

(mai mult…)

Cap. XI – Conflict cu Amoniții și cu popoarele din jur

NOIEMBRIE 30, 2020 10:26 PM / 5 COMENTARIILA CAP. XI – CONFLICT CU AMONIȚII ȘI CU POPOARELE DIN JUR

Lecția practică: Nu te mira că ai dușmani! Nu sunt ai tăi. Sunt dușmanii Domnului. Poartă războaiele Domnului și luptă-te lupta cea bună!
Text: 2 Samuel 10

David a fost omul unui destin special. Cântărețul suav și sentimental din harpă a știut să se și mânie, să fie violent și să lupte cu lupul și cu leul care veneau să-i fure mieii din turmă (1 Samuel 17:34-35). Goliat a simțit mânia lui David și tot așa au simțit-o și dușmanii poporului lui Dumnezeu. Pentru cei care vor să simtă mânia din inima lui David față de dușmanii săi și ai Domnului vă rog să citiți psalmii de răzbunare. Ei nu sunt nici blânzi și nici puțini la număr (Psalmii 5, 10, 17, 35, 58, 59, 69, 70, 79, 83, 109, 129, 137, 140). Asta ca să nu mai pomenim despre izbucnirea de ură care apare în altfel destul de cumpătatul psalm pe care-l spun fetele în adunările creștinilor:

(mai mult…)

Cap. IX – Conflict cu … Dumnezeu

NOIEMBRIE 26, 2020 1:47 PM / 5 COMENTARIILA CAP. IX – CONFLICT CU … DUMNEZEU

Lecția: Ideile bune nu sunt întotdeauna după voia lui Dunezeu.
Textul: 2 Samuel 5

Sfârșitul tristeții nu înseamnă sfârșitul problemelor. Câteodată, bucuria este mult mai periculoasă, iar entuziasmul ne expune la extreme periculoase.

Inaugurăm o pagină nouă în viața lui David: este împărat! Până acum „credea“ că va ajunge împărat, nu știa „când“ va ajunge împărat. Până acum abia aștepta să ajungă împărat. Până acum ajunsese aproape să se îndoiască de posibilitatea de a ajunge împărat. De astăzi începem să spunem: „David este împărat!“ Îl vedem cum începe să-și organizeze împărăția.

Din punct de vedere al spiritului de organizator, David este un cu totul altfel de împărat decât Saul. Iată doar câteva exemple: Saul n-a avut armată permanentă, n-a avut capitală, n-a avut centru religios. Saul a avut doar numele de împărat, dar de fapt el a fost un fel de conducător național. Împărăția lui n-a existat decât dominată de filisteni. Când dușmanii făceau ceva, încropea și el o oaste și făcea ce putea. David, pe de altă parte, este un geniu organizatoric.

Lăudându-l pe David Îl lăudăm indirect pe Dumnezeul care l-a făcut pe David să fie așa cum a fost. Principiul lui Dumnezeu este „omul potrivit la locul potrivit“ și veți vedea cum peste tânărul acesta cu înzestrări native vor veni binecuvântările lui Dumnezeu, care-l vor ajuta să transforme o împărăție care exista numai în principiu, într-o împărăția extraordinară. Pe vremea lui David și Solomon, împărăția lui Israel și-a cunoscut punctul ei de maxim, supranumit „epoca de aur“ a evreilor. Cu standardul acesta vor fi apoi comparați toți ceilalți regi din poporul lui Dumnezeu.

Cine este omul acesta care ia o împărăție fărâmițată, un popor făcut țăndări după treisprezece ani de frământări lăuntrice din cauza existenței a doi lideri care le-au acaparat simpatiile, un popor fărâmițat deci și-l duce spre idealul unei împărății glorioase cu comportament de imperiu regional? Care este comportamentul lui?

Spre surprinderea voastră, în acest capitol vom începe caracterizarea acestui om prin a spune că este unul care „s-a certat cu Dumnezeu“! Nu, de data aceasta nu este vorba de cârtirea de care au fost ei și suntem noi vinovați peste tot și aproape întotdeauna. De data aceasta este vorba despre nemulțumirea lui David pentru că Dumnezeu n-a vrut să aprecieze niște inițiative bune pe care le-a avut el. David a primit din partea lui Dumnezeu două răspunsuri negative la propunerile lui. Ambele l-au năucit.

În cadrul inițiativelor de transformare a națiunii într-o împărăție, David face o sumedenie de lucruri necesare. Între acestea are două la care nu numai că Dumnezeu îi spune nu, ci parcă îi și dă peste mână. Prima se găsește în 2 Samuel 6, când David vrea să ridice chivotul de unde-l lăsase Saul în paragină și părăsire și să-l aducă la Ierusalim, pentru ca orașul acela să devină un centru politic, social, dar mai ales religios. David vrea să arate public că aceasta este împărăția lui Dumnezeu. Chivotul trebuie să stea în capitală!

David merge deci să ia chivotul de acolo și să-l aducă, dar … în cadrul procesiunii, Dumnezeu îl pocnește peste mână violent și spune: „Nu așa!“

David se sperie și se supără pe Dumnezeu. Realmente, el nu știe ce trebuie să facă. În loc să meargă să stea de vorbă cu Dumnezeu, el preferă să lase totul baltă.

A doua împrejurare în care Dumnezeu îi spune „nu“ se găsește în 2 Samuel 7 și este legată tot de chivot și de închinare. Când s-a gândit să mute chivotul în Ierusalim, David s-a uitat în jur și a văzut că orașul are și el maghernițele lui, dar are și case frumoase. Dintre toate „casa lui David“ avea să fie cea mai importantă și se va înălța deasupra celorlalte în dimensiuni, frumusețe și lux, cu etaje, cu porticuri (balcoane), cu scări interioare, cu scări exterioare și cu terase spațioase (2 Samuel 5:11-25).

David a simțit că ceva nu este bine și s-a gândit să așeze chivotul într-o „casă a lui Dumnezeu“ mai frumoasă și mai minunată ca toate celelalte. Dumnezeu i-a spus însă: „Nu!“

De ce oare și cum s-au petrecut aceste lucruri?

I. Mutarea chivotului la Ierusalim

David fusese uns împărat de trei ori: prima dată de Samuel în casa lui Isai (1 Samuel 16:13), a doua oară de seminția lui Iuda la Hebron (2 Samuel 2:4) și a treia oară de toate semințiile lui Israel tot la Hebron (2 Samuel 5:1). Este o simetrie perfectă cu ungerea Fiului lui Dumnezeu ca „Mesia“: prima dată în casa Tatălui, a doua oară la crucificare (doar pentru biserică) și a treia oară la cea de a doua Lui venire.

David n-a făcut capitala la Hebron, oraș din Iuda, dar la extremitatea sudică a țării, ci s-a dus să cucerească Ierusalimul, așezat în partea centrală a țării și apărat de ținutul muntos din jur (2 Samuel 5:6-10). Alegerea Ierusalimului ca viitoare capitală a fost un gest genial de strategie. Pentru că țara fusese divizată în conflictele dintre semințiile lui Iuda și Beniamin, David a așezat capitala în acest oraș așezat exact pe granița dintre aceste două seminții, declarându-se astfel public împărat al tuturor.

La Hebron a domnit peste casa lui Iuda 7 ași jumătate, iar apoi a domnit la Ierusalim 30 de ani.

Capacitatea de lider fusese remarcată de mult din cei din jurul Israelului așa că Hiran, împăratului Tirului, s-a oferit imediat să-l ajute pe David să-și înalțe în Ierusalim o casă împărătească (2 Samuel 5:11-16).

„David a cunoscut că Domnul îl întărea ca împărat al lui Israel şi că-i ridica împărăţia din pricina poporului Său, Israel“ (2 Samuel 5:12).

Este un semn că providența lui Dumnezeu va lucra în circumstanțele internaționale. Într-adevăr pe vremea lui David și apoi pe vremea lui Solomon, Egiptul și Babilonul au intrat într-o eclipsă de putere și au fost mult prea slabe ca să prezinte un pericol pentru Israel.

David s-a decis deci să mute chivotul la Ierusalim. Ca un strateg desăvârșit, el face din această procesiune o sărbătoare națională. Poporul trebuia învățat „să se suie la Ierusalim“. Suspect și curios însă, David nu-l întreabă pe Dumnezeu despre această idee „bună“ a sa. Extuziasmul general părea să facă inutilă o asemenea întrebare. Totul a început frumos și cu un mare entuziasm:

„David a strâns iarăşi pe toţi aleşii lui Israel în număr de treizeci de mii de oameni. Şi David, cu tot poporul care era cu el, a pornit de la Baale-Iuda ca să suie de acolo chivotul lui Dumnezeu, înaintea căruia este chemat Numele Domnului oştirilor, care stă între heruvimi, deasupra chivotului. Au pus chivotul lui Dumnezeu într-un car nou şi l-au ridicat din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza şi Ahio, fiul lui Abinadab, cârmuiau carul cel nou. L-au luat dar din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza mergea alături de chivotul lui Dumnezeu şi Ahio mergea înaintea chivotului. David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu harpe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţimbale“ (2 Samuel 6:1-5).

Plimbarea chivotului „într-un car nou“, nemaintrebuințat pentru nimic altceva, a părut atunci o idee bună. dar n-a fost … Chivotul trebuia purtat pe umeri de oameni consacrați, nu de boi … Boii pot foarte ușor să-l răstoarne:

„Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu“ (2 Samuel 7:6-7).

Întâmplarea a șocat tot Israelul. Locul acela și evenimentul acela a rămas de pomină. Poporul s-a speriat, David s-a întristat și întreaga sărbătoare s-a prefăcut într-o, ați ghicit, înmormântare. De data aceasta David nu scrie o cântare de jale, dar se supără pe Dumnezeu și vrea să stea cât mai departe de El:

„David s-a întristat că Dumnezeu lovise pe Uza cu o astfel de pedeapsă, rupându-l pe loc. Şi locul acesta a fost numit până în ziua de azi Pereţ-Uza (Ruperea lui Uza).
David s-a temut de Domnul în ziua aceea şi a zis: „Cum să intre chivotul Domnului la mine?” N-a vrut să aducă chivotul Domnului la el, în cetatea lui David, şi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat“ (2 Samuel 6:9-11).

A fost o analiză corectă cu o concluzie greșită.

De unde i-a venit lui David ideea cu carul? Poate că David și-a adus aminte pățania evreilor descrisă în 1 Samuel capitolul 4. Cei de atunci au crezut că prezența chivotului pe câmpul de luptă cu filistenii le va aduce automat biruința. N-a fost așa! Și asta nu din cauză că atunci chivotul n-a mai fost ceea ce era, ci pentru că ei nu erau cum trebuia să fie. Atitudinea lor a fost greșită și așa s-a făcut că au pierdut și lupta și chivotul. Ceea ce s-a întâmplat însă după aceea, când chivotul a semănat groaza printre filistenii care-l luaseră captiv a dovedit cu prisosință că Dumnezeu era Cel Atotputernic! Dacă vă aduceți aminte, proba filistenilor, dovada că Dumnezeul evreilor îi lovea prin chivotul legământului a fost să-l pună într-un … car:

„Acum, faceţi un car nou de tot şi luaţi două vaci tinere, care dau ţâţă şi care n-au tras la jug; înjugaţi vacile la car şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele. Să luaţi chivotul Domnului şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină, apoi să-l trimiteţi, şi va pleca. Să-l urmăriţi cu privirea, şi, dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.”
Oamenii au făcut aşa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car şi le-au închis viţeii acasă. Au pus în car chivotul Domnului şi lada cu şoarecii de aur şi chipurile umflăturilor lor.
Vacile au apucat drept pe drumul spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind, şi nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga. Domnitorii filistenilor au mers după ele până la hotarul Bet-Şemeşului“ (1 Samuel 6:7-12).

Ceea ce a tolerat Dumnezeu la niște păgâni, care n-aveau Legea preoțească din Leviticul, n-a tolerat când a fost vorba de copiii Săi. Evreii ar fi trebuit să știe mai bine ce scrie în Lege despre purtarea chivotului. Timpul i-a arătat și lui David că nu chivotul a fost de vină pentru ruperea lui Uza, ci metoda folosită de cei din jurul lui:

„Chivotul Domnului a rămas trei luni în casa lui Obed-Edom din Gat şi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată casa lui“ (2 Samuel 6:11).

Autorul cărții Cronici ne arată că David și-a înțeles greșeala:

Atunci, David a zis: „Chivotul lui Dumnezeu nu trebuie purtat decât de leviţi, căci pe ei i-a ales Domnul să ducă chivotul lui Dumnezeu şi să-I slujească pe vecie.” Şi David a strâns tot Israelul la Ierusalim ca să suie chivotul Domnului la locul pe care i-l pregătise. …
David a chemat pe preoţii Ţadoc şi Abiatar şi pe leviţii Uriel, Asaia, Ioel, Şemaia, Eliel şi Aminadab. Şi le-a zis: „Voi sunteţi capii de familie ai leviţilor, sfinţiţi-vă voi şi fraţii voştri şi suiţi chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel, la locul pe care i l-am pregătit. Pentru că n-aţi fost întâiaşi dată, de aceea ne-a lovit Domnul, Dumnezeul nostru, căci nu L-am căutat după lege.”
Preoţii şi leviţii s-au sfinţit ca să suie chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel. Fiii leviţilor au dus chivotul lui Dumnezeu pe umeri cu nişte drugi, cum poruncise Moise, după cuvântul Domnului“ (1 Cronici 15:1-3, 11-15). 

După cele trei luni de nedumerită supărare, David a repetat procesinea sărbătorească, de data aceasta respectând prevederile Legii și punându-i pe cei desemnați special pentru aceasta să poarte chivotul pe umeri:

„Au venit şi au spus împăratului David: „Domnul a binecuvântat casa lui Obed-Edom şi tot ce avea din pricina chivotului lui Dumnezeu.” Atunci, David a pornit şi a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei. Când cei ce duceau chivotul Domnului au făcut şase paşi, au jertfit un bou şi un viţel gras. David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul de in subţire. Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe“ (2 Samuel 6:12-15). 

Drumul pe care au purtat leviții chivotul pe umeri a fost de aproximativ 15 km. A fost o oboseală pentru Domnul și s-a meritat.

David a învățat că nu toate ideile bune sunt în voia lui Dumnezeu. Ele trebuiesc comparate, confruntate și corectate cu Scriptura, pentru că „ascultarea face mult mai mult decât jertfa“.

În anii când studiam la școala condusă de John MacArthur și am participat la o mulțime din activitățile lor m-au desprins cu o testare a tuturor inițiativelor. Invariabil, când cineva propunea o acțiune sau avea o anumită părere, ceilalți îl întrebau: „Ce bază bibică ai pentru aceasta?“ Obiceiul mi s-a imprimat în conștiința mea și, trebuie s-o spun, m-a ferit de foarte multe greșeli datorate … ideilor bune.

Construirea Casei Domnului

Atunci când casa împăratului a fost gata, David a zis:

„Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort” (2 Samuel 7:2).

O astfel de situație nu putea fi tolerată! Încurajat de profetul Natan, care și el s-a grăbit să vorbească înainte de a-L întreba pe Dumnezeu, David era gata să se apuce de treabă:

„Natan a răspuns împăratului: „Du-te şi fă tot ce ai în inimă, căci Domnul este cu tine” (2 Samuel 7:3).

Intențiile bune nu sunt suficiente. Entuziasmul nu este suficient! Și David și Natan au fost potoliți foarte repede de Dumnezeu:

„În noaptea următoare, Cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te şi spune robului meu David:
,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea? Dar Eu n-am locuit într-o casă din ziua când am scos pe copiii lui Israel din Egipt până în ziua aceasta, ci am călătorit într-un cort drept locuinţă. Pretutindeni pe unde am mers cu toţi copiii lui Israel, am spus Eu oare vreo vorbă vreuneia din seminţiile lui Israel, căreia îi poruncisem să pască pe poporul Meu, Israel, zicând: ,,Pentru ce nu-Mi zidiţi o casă de cedru?“’
Acum să spui robului Meu David: ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Te-am luat de la păşune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea ta şi ţi-am făcut numele mare, ca numele celor mari de pe pământ; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte şi ca pe vremea când pusesem judecători peste poporul Meu, Israel. Ţi-am dat odihnă izbăvindu-te de toţi vrăjmaşii tăi.
Şi Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă. Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie“. (2 Samuel 7:4-16).

Aducându-și aminte de acest eveniment, David i-a dat lui Solomon și motivația refuzului pe care l-a primit de la Dumnezeu:

„David a zis lui Solomon: „Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Tu ai vărsat mult sânge şi ai făcut mari războaie, de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sânge pe pământ. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace), şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui“ (1 Cronici 22:7-9).

Dincolo de Solomon, promisiunea făcută de Dumnezeu lui David a fost că îi va instaura o dinastie eternă din care se va naște Fiul Său care va zidi adevărata și eterna „casă a lui Dumnezeu“!

David a învățat atunci o altă lecție importantă: Nu toate lucrurile bune trebuiesc făcute de tine! Pe unele, Dumnezeu vrea să le lași să le facă alții. Orice rânvă care trece peste acest principiu n-are valoare. Se va vedea clar dacă vrei să faci lucrarea lui Dumnezeu sau lucrarea ta. Dacă vrei să faci lucrarea Domnului, atunci trebuie să treci peste ideile tale bune și s-o faci când îți spune Domnul, cât îți spune Domnul și cum îți spune Domnul.

Cap. VII – Conflict cu necredința

NOIEMBRIE 14, 2020 11:32 AM / UN COMENTARIULA CAP. VII – CONFLICT CU NECREDINȚA

Lecția practică: Cel mai mare dușman al nostru nu locuiește departe sau aproape, ci chiar în noi înșine!

Text: 1 Samuel 26-30

Care este limita răbdării tale? Vă aduc aminte că David, ca noi toți de altfel, se afla în atelierul în care Dumnezeu își desăvârșește fiii, iar la începutul acestui studiu am amintit care îi este motto-ul:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1:2-4).

În episodul anterior am văzut un David cu răbdarea ajunsă la capăt, un David pripit gata să-l omoare pe Nabal și pe toți bărbații din casa lui. Accesul acela de furie a fost stăvilit doar de intervenția înțeleaptă a Abigailei.

Am văzut deja când am vorbit despre conflictul cu incertitudinea că Dumnezeu l-a întârit pe David prin „semnul“ cerut în noaptea în care a riscat totul ducându-se în tabăra lui Saul. El gândise atunci: „Nu se mai poate! Vreau să știu care pe care. Ori eu ori Saul. În noaptea aceasta vreau să aflu! Sunt gata să mor, dar vreau să aflu. Nu vreau să mai moară alții pentru problemea aceasta. Nu vreau să mă lupt cu Saul. Vreau ca Dumnezeu să-mi arate clar pe cine l-a ales El!“

Cruțându-l pe Saul și luând doar ulciorul și sulița de la capul împăratului, David a provocat o „lămurire“ și Dumnezeu i-a dat-o chiar prin gura lui Saul. Semnul din noaptea aceea a fost clar ca lumina zilei! L-a priceput până și întunecatul Saul:

„Saul a zis: „Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viaţa mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun şi am făcut o mare greşeală.”
David a răspuns: „Iată suliţa împăratului; să vină unul din oamenii tăi s-o ia. Domnul va răsplăti fiecăruia după dreptatea lui şi după credincioşia lui, căci Domnul te dăduse azi în mâinile mele, şi eu n-am vrut să pun mâna pe unsul Domnului. Şi după cum azi viaţa ta a avut un mare preţ înaintea mea, tot aşa şi viaţa mea va avea un mare preţ înaintea Domnului şi El mă va izbăvi din orice necaz.”
Saul a zis lui David: „Fii binecuvântat, fiul meu David! Tu vei face lucruri mari şi vei birui.” David şi-a văzut de drum, şi Saul s-a întors acasă“ (1 Samuel 26:21-25).

Textul ne spune că „David și-a văzut de drum“, dar calea pe care se afla el era una alunecoasă și în ciuda unui semn așa de mare, David stăruiește în necredință. Una vorbește cu gura și alta face cu fapta. Tocmai oftase dramatic:

„Dacă Domnul este Cel ce te aţâţă împotriva mea, să primească mirosul unui dar de mâncare de la noi, dar dacă oamenii te atâţă, blestemaţi să fie înaintea Domnului, fiindcă ei mă izgonesc azi ca să mă dezlipească de moştenirea Domnului, zicându-mi: ,,Du-te de slujeşte unor dumnezei străini!“ Oh, să nu-mi cadă sângele pe pământ departe de Faţa Domnului!“ (1 Samuel 26:19-20).

Dar minunea făcută de Dumnezeu n-a omorât viermele necredinței din inimă. Suntem înclinați să credem nu ceea ce este adevărat,
ci ceea ce ne place. Oboseala și depresia nu sunt niciodată potrivite pentru decizii majore:

„David şi-a zis în sine: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui Saul; nu este nimic mai bine pentru mine decât să fug în ţara filistenilor, pentru ca Saul să înceteze să mă mai caute în tot ţinutul lui Israel; aşa voi scăpa de mâna lui.” Şi David s-a sculat, el şi cei şase sute de oameni care erau împreună cu el, şi au trecut la Achiş, fiul lui Maoc, împăratul Gatului“ (1 Samuel 27:1-2).

Este încă o dovadă că semnele și minunile nu sunt suficiente pentru inimile răzvrătite ale oamenilor. Ceea ce credem determină cum ne comportăm,
iar amândouă împreună determină ce devenim.

Care a fost marea greșeală făcută de David aici? La suprafață a fost plecarea lui la Achiș, locul de siguranță pe care-l experimentase deja. Dar nu aceasta este greșeala, aceasta este înclinația firii lui într-un ceas de epuizare nervoasă. Marea greșeală a fost că … nu L-a întrebat pe Domnul înaintea unei acțiuni atât de categorice! Știa s-o facă, dar n-a făcut-o! Obișnuia s-o facă, dar n-a făcut-o!

„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată“ (Iacov 1:5).

Plecând la Achiș, David a alunecat departe de Domnul. Calea aceasta l-a dus inevitabil la o viață de minciună și de compromis.

Achiș i-a dat Țicladul ca reședință și un an și patru luni David a trăit în minciună:

„Timpul cât a locuit David în ţara filistenilor a fost de un an şi patru luni. David şi oamenii lui se suiau şi năvăleau asupra gheşuriţilor, ghirziţilor şi amaleciţilor, căci neamurile acestea locuiau din vremuri vechi în ţinutul acela până la Şur şi până în ţara Egiptului. David pustia ţinutul acesta; nu lăsa cu viaţă nici bărbat, nici femeie, le lua oile, boii, măgarii, cămilele, hainele şi apoi se întorcea şi se ducea la Achiş.
Achiş zicea: „Unde aţi năvălit azi?” Şi David răspundea: „Spre miazăzi de Iuda, spre miazăzi de ierahmeeliţi şi spre miazăzi de cheniţi.”
David nu lăsa cu viaţă nici bărbat, nici femeie ca să vină la Gat, „căci”, se gândea el, „ei ar putea să vorbească împotriva noastră şi să zică: ,,Aşa a făcut David.” Şi acesta a fost felul lui de purtare în tot timpul cât a locuit în ţara filistenilor.
Achiş se încredea în David şi zicea: „S-a făcut urât poporului său Israel şi va rămâne în slujba mea pe vecie” (1 Samuel 27:7-12).

Achiș a crezut că David a încetat să se mai considere evreu, că s-a păgânizat. Prin urmare l-a considerat „unul dintr-ai noștri“ și l-a făcut părtaș la lupta filistenilor cu … Israel. Un rău mic aduce întotdeauna după sine un rău mai mare și David s-a trezit în fața unei alternative de neimaginat altădată. Va merge sau nu va merge împreună cu filistenii să lupte împotriva fraților lui evrei? Ajunsese deja prea departe și i-a fost cu neputință să dea înapoi:

„Pe vremea aceea, filistenii şi-au strâns taberele şi au făcut o oştire ca să pornească cu război împotriva lui Israel. Achiş a zis lui David: „Să ştii că vei veni cu mine la oştire, tu şi oamenii tăi.”
David a răspuns lui Achiş: „Ei bine, vei vedea ce va face robul tău.”
Şi Achiş a zis lui David: „De aceea te voi pune păzitorul capului meu în tot timpul” (1 Samuel 28:1-2).

Generalul lui Saul a ajuns astfel „bodyguard-“-ul lui Achiș. Grozavă ispravă. Calea necredinței naște monștri!

Momentul nu este grozav nici pentru Saul. Necredința lui îl transformă în „monstrul“ care cheamă morții la En-Dor (1 Samuel 28:5-25). De dincolo de viața aceasta, Samuel îl anunță pe Saul că a doua zi va muri:

„Samuel a zis: „Pentru ce mă întrebi pe mine, când Domnul S-a depărtat de tine şi S-a făcut vrăjmaşul tău? Domnul îţi face aşa cum îţi vestisem din partea Lui; Domnul a rupt împărăţia din mâinile tale şi a dat-o altuia, lui David. N-ai ascultat de glasul Domnului şi n-ai făcut pe Amalec să simtă aprinderea mâniei Lui, de aceea îţi face Domnul aşa astăzi. Şi chiar Domnul va da pe Israel împreună cu tine în mâinile filistenilor. Mâine, tu şi fiii tăi veţi fi împreună cu mine şi Domnul va da tabăra lui Israel în mâinile filistenilor” (1 Samuel 28:16-19).

Va muri Saul ucis de „filisteanul“ David? Nămoloase sunt căile necredinței noastre!

Cum trebuie să fi privit David de dincolo de dealul Afecului spre tabăra fraților lui din Israel? Ce trebuie să fi fost în mintea și în inima lui? Nu putem avea încredere în cuvintele lui pentru că era un om care trăia în minciună. Aparent, el este plin de râvnă pentru filisteni și indignat când i se pune la îndoială loialitatea …

„Filistenii îşi strânseseră toate oştile la Afec, şi Israel tăbărâse la fântâna lui Izreel. Domnii filistenilor au înaintat cu sutele şi miile lor, şi David şi oamenii lui mergeau mai la coadă, cu Achiş.
Domnii filistenilor au zis: „Ce caută evreii aceştia aici?” Şi Achiş a răspuns domnitorilor filistenilor: „Acesta este David, slujitorul lui Saul, împăratul lui Israel. De mult este cu mine şi n-am găsit nici cel mai mic lucru de care să-l învinuiesc, de la venirea lui şi până în ziua de azi.”
Dar domnitorii filistenilor s-au mâniat pe Achiş şi i-au zis: „Trimite înapoi pe omul acesta, ca să se întoarcă în locul unde l-ai aşezat, să nu se pogoare cu noi pe câmpul de bătaie, ca să nu ne fie vrăjmaş în timpul luptei. Şi cum ar putea să se facă omul acesta plăcut stăpânului său decât cu capetele oamenilor noştri? Nu este acesta David pentru care cântau jucând:

„Saul şi-a bătut miile lui,
Iar David, zecile lui de mii!”?

Achiş a chemat pe David şi i-a zis: „Viu este Domnul că eşti un om curat la suflet şi-mi place să te văd mergând şi venind cu mine în tabără, căci n-am găsit nimic rău în tine, de la venirea ta la mine până în ziua de azi, dar nu eşti pe placul domnitorilor. Întoarce-te dar şi mergi în pace, ca să nu faci nimic neplăcut înaintea domnitorilor filistenilor.”
David a zis lui Achiş: „Dar ce am făcut şi ce ai găsit în robul tău, de când sunt la tine până în ziua de azi, ca să nu merg să lupt împotriva vrăjmaşilor domnului meu, împăratul?”
Achiş a răspuns lui David: „Ştiu că eşti plăcut înaintea mea ca un înger al lui Dumnezeu, dar domnitorii filistenilor au zis: ,,Să nu se suie cu noi la luptă.“ Astfel, scoală-te dis-de-dimineaţă, tu şi slujitorii stăpânului tău care au venit cu tine; sculaţi-vă dis-de-dimineaţă şi plecaţi de îndată ce se va lumina.”
David şi oamenii lui s-au sculat din noapte de tot, ca să plece dimineaţa şi să se întoarcă în ţara filistenilor. Şi filistenii s-au suit la Izreel“ (1 Samuel 29:11).

Slăvit să fie Dumnezeu pentru izbăvirile Sale! Lăudat să fie că El rămâne credincios chiar și atunci când noi îi suntem necredincioși!

Intervenția divină prin refuzul domnitorilor filistenilor a tăiat nodul gordian al impasului imposibil în care intrase David. Providența lui Dumnezeu este stăpână pe istorie. El poate întoarce evenimentele ca să anuleze prin har consecințele tragice ale neascultăriilor noastre. A făcut-o, o face și o va mai face. Aduceți-vă aminte ce i-a făcut lui Abimelec din Gherar când minciuna necredinței lui Avraam era cât pe ce să blocheze planul mesianic (Geneza 20:1-18).

Providența divină l-a izbăvit pe David, dar nu fără o lecție amară. Necredința trebuia înlocuită cu credința și Dumnezeu a creat o împrejurare numai potrivită pentru aceasta. Întors la Țiclad, David și-a găsit casa pustie …

„Când a ajuns David cu oamenii lui a treia zi la Ţiclag, amaleciţii năvăliseră în partea de miazăzi şi în Ţiclag. Ei nimiciseră şi arseseră Ţiclagul după ce luaseră prinşi pe femei şi pe toţi cei ce se aflau acolo, mici şi mari. Nu omorâseră pe nimeni, dar luaseră totul şi plecaseră. David şi oamenii lui au ajuns în cetate şi iată că era arsă; şi nevestele, fiii şi fiicele lor fuseseră luaţi prinşi. Atunci, David şi poporul care era cu el au ridicat glasul şi au plâns până n-au mai putut plânge. Cele două neveste ale lui David: Ahinoam din Izreel şi Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal, fuseseră luate şi ele“ (1 Samuel 30:5).

Autorul scrierii se grăbește aici să precizeze că paguba a fost doar temporară și superficială, sugerându-ne că totul a fost de fapt o lecție care l-a forțat pe David la pocăință. „Eroul națiunii“, binefăcătorul fraților lui a ajuns aproape să fie linșat de cei din armata lui. Cei care au acumulat nemulțumiri când au fost duși de David să lupte alături de filisteni au izbucnit acum într-o justificată mânie:

„David a fost în mare strâmtorare, căci poporul vorbea să-l ucidă cu pietre, pentru că toţi erau amărâţi în suflet, fiecare din pricina fiilor şi fetelor lui. Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui“ (1 Samuel 30:6).

 Din neascultare se poate ieși doar pe calea strâmtă a ascultării. Forțat de circumstanțe, David și-a adus aminte de Domnul. Expresia „David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui“ este pivotul în care David se întoarce la calea cea bună. Ca un trăznet și-a adus aminte de ceea ce făcuse altădată și uitase să mai facă. David a întrebat pe Domnul:

„El a zis preotului Abiatar, fiul lui Ahimelec: „Adu-mi efodul!” Abiatar a adus efodul la David. Şi David a întrebat pe Domnul: „Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?”
Domnul i-a răspuns: „Urmăreşte-o, căci o vei ajunge şi vei izbăvi totul” (1 Samuel 30:7-8).

Restul a venit de la sine. Dumnezeu i-a scos în cale un tânăr egiptean abandonat să moară de stăpânul său amalecit care i-a arătat calea spre tabăra jefuitorilor. Se cade să subliniem aici că aceștia erau „amaleciți“, neamul de oameni pe care îi cruțase Saul în neascultarea lui. Vorba aceea: „Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești!“ Însuși Saul va muri ucis de un amalecit! Nu se poate să nu remarcăm ironia acestei situații.

„El (tânărul egiptean) i-a slujit astfel de călăuză. Şi amaleciţii erau risipiţi pe tot ţinutul, mâncând, bând şi jucând de bucuria prăzii celei mari pe care o luaseră din ţara filistenilor şi din ţara lui Iuda. David i-a bătut din zorii zilei până a doua zi seara şi n-a scăpat niciunul din ei, afară de patru sute de tineri, care au încălecat pe cămile şi au fugit. David a scăpat astfel tot ce luaseră amaleciţii şi a scăpat şi pe cele două neveste ale lui. Nu le-a lipsit nimeni, de la mic până la mare, nici fiu, nici fiică, nici un lucru din pradă, nimic din ce li se luase; David a adus înapoi totul“ (1 Samuel 30:16-19).

Am putea spune ca William Shakespeare: „Totul este bine când se sfârșește cu bine!“ Dar asta n-ar fi decât o privire de suprafață. Lecția practică adâncă din acest episod este că „cel mai mare dușman al nostru nu locuiește departe sau aproape, ci chiar în noi înșine!“ Nu împrejurările ne nenorocesc, ci necredința noastră!

Dumnezeu amână uneori ajutorul Său ca să ne încerce credinţa şi să învioreze rugăciunile noastre. Corabia noastră poate fi azvârlită de valuri în timp ce El continuă să doarmă, dar El Se va trezi înainte ca ea să se scufunde. El doarme, dar niciodată mai mult decât trebuie, pentru că El nu întârzie niciodată.

Pricepeți voi lucrul acesta ?

Cap. IV – Conflict între împărați

NOIEMBRIE 14, 2020 11:27 AM / 5 COMENTARIILA CAP. IV – CONFLICT ÎNTRE ÎMPĂRAȚI

Lecția practică: Poartă-te cu demnitate. Nu poți alege încercările care vin, dar poți alege atitudinea cu care treci prin ele!
Text: 1 Samuel 18-31

Iată un conflict care a început de la un cântec:

„Pe când veneau ei, la întoarcerea lui David de la omorârea filisteanului, femeile au ieşit din toate cetăţile lui Israel înaintea împăratului Saul, cântând şi jucând, în sunetul timpanelor şi alăutelor, şi scoţând strigăte de bucurie. Femeile care cântau îşi răspundeau unele altora şi ziceau:

„Saul a bătut miile lui,
iar David, zecile lui de mii.”

Saul s-a mâniat foarte tare şi nu i-a plăcut vorba aceasta. El a zis: „lui David îi dau zece mii şi mie-mi dau mii! Nu-i mai lipseşte decât împărăţia.”
Şi, din ziua aceea, Saul a privit cu ochi răi pe David. A doua zi, duhul cel rău, trimis de Dumnezeu, a apucat pe Saul, care s-a înfuriat în mijlocul casei. David cânta, ca şi în celelalte zile, şi Saul era cu suliţa în mână. Saul a ridicat suliţa, zicându-şi în sine: „Voi pironi pe David de perete”. Dar David s-a ferit de el de două ori. 

Saul se temea de David, pentru că Domnul era cu David şi se depărtase de la el. L-a îndepărtat de lângă el şi l-a pus mai-mare peste o mie de oameni. David ieşea şi intra în fruntea poporului; izbutea în tot ce făcea şi Domnul era cu el. Saul, văzând că izbutea totdeauna, se temea de el, dar tot Israelul şi Iuda iubeau pe David, pentru că ieşea şi intra în fruntea lor“ (1 Samuel 18:6-16).

Israel îi datora totul lui David, fiindcă filistenii voiau nu numai să pună mâna pe țară și pe bogățiile ei, ci și să-i facă sclavi pe toți locuitorii ei. Saul nu-i putea elibera, nici Ionatan, nici Abner. Atunci și-a făcut apariția David, care și-a pus viața în joc, l-a biruit pe vrăjmaș și a eliberat poporul de sub puterea lui. David era fără îndoială cel căruia i se cuvenea domnia, iar conștiința lui Saul dădea mărturie despre acest lucru, însă mândria și egoismul îl împiedicau să predea totul în mâinile lui David. Saul avea primul loc în propriile gânduri și îl ura pe David, fiindcă știa că David ar fi trebuit să fie împărat.

David pus de Domnul într-o situație dificilă

Una dintre cele mai mari întrebări ale mele la care n-am găsit răspuns este aceasta: „De ce l-a uns Dumnezeu împărat pe David înainte de a rezolva problema cu împăratul Saul? Nu putea Dumnezeu să mai aștepte zece ani până la moartea lui Saul?“

Nici o împărăție nu poate cunoaște pacea atâta timp cât există doi împărați pentru un singur tron! Conflictele dintre Saul și David ne învață pe toți lecția demnității și a respectului. Saul a căutat din răsputeri să scape de David. David însă n-a ridicat niciodată mâna împotriva lui Saul.

Saul a ales gelozia (1 Samuel 18:28-29), David a ales umilința (1 Samuel 18:23).
Saul a făcut apel la înșelătorie (1 Samuel 18:19-21), David s-a dovedit vrednic de încredere (1 Samuel 18:30).
Saul a început să fie chinuit de un duh rău (1 Samuel 16:14). David era inspirat în cântări și-n tot ce făcea de Duhul lui Dumnezeu.

Saul a luat ca un lucru de apucat să stea pe tron și să-și asigure dinastia (1 Samuel 20:30-31). David a respectat întotdeauna dreptul lui Dumnezeu de a decide cine să urmeze la domnie (1 Samuel 26:9-11).

Chiar și atunci când, aparent, Dumnezeu i l-a dat pe Saul în mână și toți din jur i-au spus să-l omoare, David a „citit“ altfel împrejurările și n-a căzut la aceste examene. David l-a respectat pe Saul pentru că era „unsul Domnului“ și respectându-l pe împărat Îl respecta de fapt pe Acela care-l așezase pe tron.

Iată doar un exemplu:

„Împăratul a şezut ca de obicei pe scaunul lui, lângă perete. Ionatan s-a sculat şi Abner a şezut lângă Saul, dar locul lui David a rămas gol. Saul n-a zis nimic în ziua aceea, „căci”, zicea el, „s-a întâmplat: el nu este curat, negreşit nu este curat”. A doua zi, ziua a doua a lunii noi, locul lui David era tot gol. Şi Saul a zis fiului său Ionatan: „Pentru ce n-a venit fiul lui Isai la masă nici ieri, nici azi?”
Ionatan a răspuns lui Saul: „David mi-a cerut voie să se ducă la Betleem. El a zis: ,,Dă-mi drumul, te rog, căci avem în cetate o jertfă de familie, şi frate-meu mi-a spus lucrul acesta, deci, dacă am căpătat trecere înaintea ta, dă-mi voie să mă duc în grabă să-mi văd fraţii”. Pentru aceea n-a venit la masa împăratului.”
Atunci, Saul s-a aprins de mânie împotriva lui Ionatan şi i-a zis: „Fiu rău şi neascultător, nu ştiu eu că ţi-ai luat ca prieten pe fiul lui Isai, spre ruşinea ta şi spre ruşinea mamei tale? Căci, câtă vreme va trăi fiul lui Isai pe pământ, nu va fi linişte nici pentru tine, nici pentru împărăţia ta. Şi acum trimite să-l caute şi să mi-l aducă, fiindcă este vrednic de moarte”.
Ionatan a răspuns tatălui său, Saul, şi i-a zis: „Pentru ce să fie omorât? Ce a făcut?” Şi Saul şi-a îndreptat suliţa spre el, ca să-l lovească. Ionatan a înţeles că era lucru hotărât din partea tatălui său să omoare pe David. S-a sculat de la masă într-o mânie aprinsă şi n-a luat deloc parte la masă în ziua a doua a lunii noi, căci era mâhnit din pricina lui David, pentru că tatăl său îl ocărâse“ (1 Samuel 20:25-34).

În circumstanța aceasta s-a verificat încă o dată că Saul vrea să-l omoare pe David. În furiile unui om nebun, Saul aruncă cu sulița înspre … Ionatan, omul căruia pretindea că vrea să-i asigure succesiunea și tronul. Aceasta pentru că „împărăția“ devenise un dumnezeu pentru Saul. Se ținea cu amândouă mâinile de ea. Saul crede că el singur face istoria. El decide viitorul. Se crede mai mare decât Dumnezeu și crede că poate să facă orice vrea el să facă. Este un om care nu mai trăiește cu Dumnezeu, nu-L mai lasă pe Dumnezeu să decidă. Saul se crede Dumnezeu peste sine și peste împărăția lui Israel. Saul este un om obsedat de beția puterii.

David iubea pe Ionatan și pe … Saul

Ceea este trecut prea ușor cu vederea este că cea mai bună carte de vizită pentru ceea ce a fost Saul în prima parte a vieții lui este … Ionatan. Nu orice fel de tată putea produce un astfel de fiu. Dacă vă place caracterul lui Ionatan, dacă vă simțiți atras de el așa cum a fost atras și David, atunci gândiți-vă că în Ionatan a curs viață din Saul.

De asta l-a iubit așa de mult Ionatan pe tatăl său! Nimeni nu l-a cunoscut și nu l-a admirat mai mult pe Saul decât fiul său. El a continuat să vadă dincolo de dărâmăturile care i-au marcat partea a doua a vieții pe bărbatul exemplar pe care-l cunoaștea așa de bine! Dincolo de zgura dizgrațioasă a obsedatului de putere, sub mucegaiul mândriei care-i înegrea inima mai mocnea încă focul frumos al bărbatului care fusese în tinerețe.

Ionatan a continuat să creadă într-o revenire a lui Saul chiar și atunci când acesta a intrat în fatala lui cădere liberă. Mâinile lui Ionatan încă îl susțineau și căutau atingerea acelui om care i-a fost modelul copilăriei și al tinereții.

Se cuvine aici să fac o observație „editorială“. Autorul cronicii împăraților, Samuel, alege să pomenească dintre toți copiii lui Saul doar pe acest Ionatan. V-ați întrebat vreodată: „De ce?“

Împăratul Saul a luat-o de nevastă pe Ahinoam fata lui Ahimaaţ cu care a avut trei băieți și două fete: „Fiii lui Saul au fost: Ionatan, Işvi şi Malchişua. Cele două fete ale lui se numeau: cea mai mare Merab, iar cea mai mică Mical“ (1 Samuel 14:49). Saul a mai avut o concubină, Riţpa, fata lui Aiia, de la care a mai avut doi fii: Armoni şi Mefiboşet (2 Samuel 21:8).

Dintre toți aceștia, cronicarul se oprește doar asupra lui Ionatan, întâiul lui născut, și eu cred că intuiesc de ce: Ionatan este un alter ego al lui Saul, este Saul însuși care ar fi putut fi în continuare dacă nu s-ar fi corupt sub povara puterii poziției de împărat. Tronul l-a nenorocit! Puterea corupe! Aduceți-vă aminte de ceea ce am spus despre Saul în primul capitol al acestei cărți, recitiți cum l-a prezentat Samuel în episodul cu pierderea măgărițelor tatălui său. Urme din ceea ce a fost Saul au mai ieșit din când în când la suprafață, în răstimpurile dintre accesele lui de nebunie.

Aduceți-vă aminte de vorbele lui Ionatan, care-l știa cel mai bine pe Saul:

„(Ionatan) i-a zis (lui David): „Nu te teme de nimic, căci mâna tatălui meu Saul nu te va atinge. Tu vei domni peste Israel şi eu voi fi al doilea după tine; tatăl meu Saul ştie şi el bine lucrul acesta” (1 Samuel 23:17).

Aduceți-vă aminte de limpezimea cu care logica lui Ionatan l-a convins așa de ușor (deși doar temporar) pe Saul într-unul din accesele lui de furie:

„Ionatan a vorbit bine de David tatălui său Saul: „Să nu facă împăratul”, a zis el, „un păcat faţă de robul său David, căci el n-a făcut niciun păcat faţă de tine. Dimpotrivă, a lucrat pentru binele tău; şi-a pus în joc viaţa, a ucis pe filistean şi Domnul a dat o mare izbăvire pentru tot Israelul. Tu ai văzut şi te-ai bucurat. Pentru ce să păcătuieşti împotriva unui sânge nevinovat şi să omori fără pricină pe David?”
Saul a ascultat glasul lui Ionatan şi a jurat zicând: „Viu este Domnul că David nu va muri!”
Ionatan a chemat pe David şi i-a spus toate cuvintele acestea, apoi l-a adus la Saul şi David a fost înaintea lui ca mai înainte“ (1 Samuel 19:4-7).

Aduceți-vă aminte de cuvintele rostite de Saul când a fost cruțat de David în peștera En-Ghendi:

„Când a sfârşit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis:
„Glasul tău este, fiule David?”
Şi Saul a ridicat glasul şi a plâns. Și a zis lui David:
„Tu eşti mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău. Tu îţi arăţi azi bunătatea cu care te porţi faţă de mine, căci Domnul mă dăduse în mâinile tale, şi nu m-ai omorât. Dacă întâlneşte cineva pe vrăjmaşul lui, îl lasă oare să-şi urmeze drumul în linişte? Domnul să-ţi răsplătească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta! Acum iată, ştiu că tu vei domni şi că împărăţia lui Israel va rămâne în mâinile tale. Jură-mi dar pe Domnul că nu-mi vei nimici sămânţa mea după mine şi că nu-mi vei şterge numele din casa tatălui meu.” David a jurat lui Saul. Apoi Saul a plecat acasă, iar David şi oamenii lui s-au suit în locul întărit“ (1 Samuel 24:16-22).

Nu sunt singur în părerea că Ionatan a fost Saul „cum ar fi trebuit să fie“, Saul cum fusese în prima parte a vieții. Chiar și David, în extraordinara cântare de jale făcută pentru cei doi, subliniază echivalențele valorice dintre Saul și Ionatan. Pentru cei care au ochi să vadă dincolo de rătăcirile nebuniei, Saul a rămas în conștiința neamului ca un om de mare valoare:

„Iată cântarea de jale pe care a alcătuit-o David pentru Saul şi fiul său Ionatan şi pe care a poruncit s-o înveţe copiii lui Iuda. Este numită Cântarea Arcului şi se află scrisă în Cartea Dreptului.

„Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale!
Cum au căzut vitejii!

Nu spuneţi lucrul acesta în Gat,
nu răspândiţi vestea aceasta în uliţele Ascalonului,
ca să nu se bucure fetele filistenilor,
ca să nu se laude fetelor celor netăiaţi împrejur.

Munţi din Ghilboa! Nici rouă, nici ploaie să nu cadă pe voi!
Să nu fie pe voi nici câmpii care să dea pârgă pentru darurile de mâncare!
Căci acolo au fost aruncate scuturile vitejilor,
scutul lui Saul, ca şi când n-ar fi fost uns cu untdelemn.

De la sângele celor răniţi,
de la grăsimea celor mai voinici,
arcul lui Ionatan nu da înapoi niciodată
şi sabia lui Saul nu se învârtea niciodată în vânt.

Saul şi Ionatan, care s-au plăcut
şi s-au iubit în timpul vieţii lor,
n-au fost despărţiţi nici la moarte;
erau mai uşori decât vulturii,
mai tari decât leii.

Fiicele lui Israel, plângeţi pe Saul,
care vă îmbrăca în stacojiu şi alte podoabe,
care vă punea găteli de aur pe hainele voastre!

Cum au căzut vitejii în mijlocul luptei!
Cum a murit Ionatan pe dealurile tale!
Mă doare după tine, frate Ionatane!
Tu erai plăcerea mea;
dragostea ta pentru mine era minunată,
mai presus de dragostea femeiască.

Cum au căzut vitejii! Cum li s-au pierdut armele!” (2 Samuel 1:17-27).

David a ales calea demnității

Problema lui Saul este universal valabilă. Era cunoscută de mult chiar și pe vremea întâmplărilor cu David și Saul. Lumea o codificase deja în proverb, subliniind responsabilitatea alegerii între bine și rău. Saul a ales rău. David a ales calea demnității:

„Uite, părintele meu, uite colţul hainei tale în mâna mea. Fiindcă ţi-am tăiat colţul hainei şi nu te-am ucis, să ştii şi să vezi că în purtarea mea nu este nici răutate, nici răzvrătire şi că n-am păcătuit împotriva ta. Totuşi tu îmi întinzi curse, ca să-mi iei viaţa.
Judece Domnul între mine şi tine şi Domnul să mă răzbune pe tine, dar eu nu voi pune mâna pe tine.
,,Răul de la cei răi vine”, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna pe tine.
Împotriva cui a pornit împăratul lui Israel? Pe cine urmăreşti tu? Un câine mort, un purice.
Domnul va judeca şi va hotărî între mine şi tine, El va vedea, El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâna ta” (1 Samuel 24:11-15).

Chiar urmărit de răutatea lui Saul, David îl iubește și-i critică aspru pe cei care n-au vegheat asupra împăratului lor. Aduceți-vă aminte de ceea ce a făcut el după noaptea în care a provocat providența divină, vrând să știe de partea cui este Dumnezeu, a lui sau a lui Saul. S-a pus în pericol pătrunzând împreună cu Abișai prin toată oștirea adormită de Dumnezeu într-un somn nemaiîntâlnit, a ajuns la Saul, a renunțat să-l omoare, deși era clar că Dumnezeu îl dăduse iar în mâinile lui și a luat de la căpătâiul împăratului doar sulița și ulciorul cu apă:

„Să mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa de la căpătâiul lui, urciorul cu apă şi să plecăm.” David a luat dar suliţa şi urciorul cu apă de la căpătâiul lui Saul şi au plecat. Nimeni nu i-a văzut, nici n-a băgat de seamă nimic şi nimeni nu s-a deşteptat, căci Domnul îi cufundase pe toţi într-un somn adânc.
David a trecut de cealaltă parte şi a ajuns departe pe vârful muntelui, la o mare depărtare de tabără. Şi a strigat poporului şi lui Abner, fiul lui Ner: „N-auzi tu, Abner?”
Abner a răspuns: „Cine eşti tu, care strigi către împăratul?”
Şi David a zis lui Abner: „Oare nu eşti tu bărbat? Şi cine este ca tine în Israel? Pentru ce atunci n-ai păzit pe împărat, stăpânul tău? Căci cineva din popor a venit să omoare pe împăratul, stăpânul tău. Ce ai făcut tu nu este bine. Viu este Domnul că sunteţi vrednici de moarte, căci n-aţi vegheat asupra stăpânului vostru, asupra unsului Domnului. Uită-te acum unde este suliţa împăratului şi urciorul de apă, care erau la căpătâiul lui.” (1 Samuel 26:11-16).

De ce să alegem întotdeauna calea demnității?

Pentru că ne trăim viața în fața Dreptului Judecător, care știe cum să răsplătească fiecăruia. Iată mărturisirea acestei filosofii de viață în cuvintele lui David:

„Saul a cunoscut glasul lui David şi a zis: „Glasul tău este, fiul meu David?” Şi David a răspuns: „Glasul meu, împărate, domnul meu!” Şi a zis: „Pentru ce urmăreşte domnul meu pe robul său? Ce-am făcut şi cu ce sunt vinovat? Să binevoiască acum împăratul, domnul meu, să asculte cuvintele robului său: Dacă Domnul este Cel ce te aţâţă împotriva mea, să primească mirosul unui dar de mâncare de la noi, dar dacă oamenii te atâţă, blestemaţi să fie înaintea Domnului, fiindcă ei mă izgonesc azi ca să mă dezlipească de moştenirea Domnului, zicându-mi: ,,Du-te de slujeşte unor dumnezei străini!”
Oh, să nu-mi cadă sângele pe pământ departe de Faţa Domnului! Căci împăratul lui Israel a pornit să mă caute ca pe un purice, cum ar urmări o potârniche în munţi.”
Saul a zis: „Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viaţa mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun şi am făcut o mare greşeală.”
David a răspuns: „Iată suliţa împăratului; să vină unul din oamenii tăi s-o ia. Domnul va răsplăti fiecăruia după dreptatea lui şi după credincioşia lui, căci Domnul te dăduse azi în mâinile mele, şi eu n-am vrut să pun mâna pe unsul Domnului. Şi după cum azi viaţa ta a avut un mare preţ înaintea mea, tot aşa şi viaţa mea va avea un mare preţ înaintea Domnului şi El mă va izbăvi din orice necaz.”
Saul a zis lui David: „Fii binecuvântat, fiul meu David! Tu vei face lucruri mari şi vei birui.” David şi-a văzut de drum, şi Saul s-a întors acasă.” (1 Samuel 26:17-25).

Una din zicătorile care mi-au marcat copilăria (și nu numai mie) este această scurtă constatare a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu:

„Răzbunarea cea mai cruntă
Este când vrăjmașul tău
E silit a recunoaște
Că tu ești bun, iar dânsul rău“.

Vei ajunge clipe în care vei avea posibilitatea să te răzbuni cu răutate pe cei care s-au purtat rău față de tine. Tot ce este firesc în tine te va îndemna atunci s-o faci. Nu uita însă lecția pe care ne-a lăsat-o David. Alege calea demnității. S-ar putea să pierzi atunci o luptă, dar vei câștiga în final războiul cu tine însuți. Înaintea lui Dumnezeu vei fi un biruitor demn de răsplătire!

Cap. V – Conflict cu incertitudinea

OCTOMBRIE 19, 2020 8:01 PM / 4 COMENTARIILA CAP. V – CONFLICT CU INCERTITUDINEA

Lecția practică: Doar încrederea absolută alungă anxietatea și aduce liniștea sufletului.

Text: 1 Samuel 19-27

 Prin 1927, un om de știință german, Werner Heisenberg, a șocat lumea postulând „principiul incertitudinii“. În fizica particulelor elementare, el a observat că acestea au mișcări imprevizibile, unele influențate direct dacă sunt sau nu sub observația umană. Cu alte cuvinte, o particulă are o traiectorie incertă și o evoluție incertă, putând evolua fără cauze aparente în feluri diferite. Nici în geometrie nu stau lucrurile cu mult mai bine. Totul este incert pentru că nici o metodă de măsurare nu este perfectă și nici un instrument de măsurare nu este desăvârșit. Totul și toate au erori care pot pune la îndoială rezultatul cercetărilor și al concluziilor noastre. Realitatea „ne scapă printre degete“.

Acest aspect al dualității posibile se manifestă și în viața oamenilor. La o analiză atentă, libertatea noastră și determinismul social nu mai funcționează și apar evoluții fără justificări raționale și situații de incertitudine maximă. Trăim într-o intersecție de variante posibile și nimeni nu ne poate spune ce cale să alegem.

În menghina incertitudinilor

În perioada în care a fost fugar și s-a ascuns de împăratul Saul, David a cunoscut agonia unor astfel de crize. Dacă ne analizăm, fiecare dintre noi trecem prin astfel de situații. Dacă trecutul este cert și prezentul ne copleșește, viitorul ne este întotdeauna incert, existând tot felul de evoluții posibile.

„Are rost să mai aștepte? Cât să mai aștepte? Va fi oare vreodată împărat? Oare n-a greșit Samuel când l-a uns cu untdelemnul consacrării?“, iată numai unele din întrebările care-i treceau atunci prin gând.

Fără să știe, David se afla în ceea ce eu numesc „atelierul lui Dumnezeu“. Neînțeles de David, Dumnezeu lucra și încă lucra intens, poate nu la circumstanțele lui, dar precis la caracterul lui. Așteptarea își are și ea lucrarea ei în noi, așa cum spune Iacov:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic. Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo“ (Iacov 1:2-6).

Vă plac fluturii? Dacă vă plac vreau să vă dau o veste proastă: Dacă vă plac fluturii, trebuie să vă placă și omizile! Logic, în ordinea stabilită de Dumnezeu n-ar exista nici un fluture dacă n-ar fi mai întâi omizile. Pe vremea aceea, David era o omidă. Nu era nici pe departe un fluture.

Alături de el se adună în pustie o mulțime de oameni nedesăvârșiți, fiecare cu probleme:

„Toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi s-au strâns la el şi el a ajuns căpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru sute de oameni“ (1 Samuel 22:2).

Ceea ce va face Dumnezeu din David și din oamenii aceștia este o capodoperă. El i-a așezat în „atelierul harului“. La fel este și cu noi! Mă uit câteodată la mine și mă uit în jur și-mi zic că cel mai bun lucru pe care l-ar putea cineva face este să ne strivească cu călcâiul ca pe niște omizi. Și totuși, Dumnezeu n-o face. Noi nu avem răbdare unul cu celălalt, dar Dumnezeu are o îndelungă răbdare cu fiecare dintre noi. Noi vedem omida din celălalt, Dumnezeu vede fluturele care se va naște. Nu avem răbdare unul cu altul, dar Dumnezeu știe ce face. Citiți ce a făcut Dumnezeu din David și prin David, din oamenii aceia neisprăviți care i s-au alăturat. Îi veți găsi la finalul cărții Cronici numiți peste tot „ai lui David“. Sunt „vitejii lui David“, oamenii pe aripile cărora a zburat și s-a înălțat împărăția.

La început însă David s-a aflat într-o mare incertitudine și într-un mare impas. Dumnezeu i-a trimis parcă înadins toată familia pe cap, iar nemulțumiții care au venit la el, fiecare cu problemele lui au ajuns curând de la patru sute la șase sute (1 Samuel 23:13). Toți aceștia trebuiau conduși, păstrați într-o armonie de grup și hrăniți în fiecare zi. Toate acestea „pe fugă“ ascunzându-se prin locurile pustii ale țării ca să nu-l omoare Saul.

De familie scapă repede. Pentru că este o vreme de nesiguranță și incertitudine, David îi trimite într-un loc mai bun:

„De acolo, David s-a dus la Miţpe, în ţara Moabului. El a zis împăratului Moabului: „Dă voie, te rog, tatălui meu şi mamei mele să vină la voi până voi şti ce va face Dumnezeu cu mine” (1 Samuel 22:3).

Fraza aceasta de la urmă trebuie subliniată: „până voi ști ce va face Dumnezeu cu mine“. David traversa o vreme de criză și de incertitudine. Ca s-o facă și mai grea, Dumnezeu îi vorbește prin proorocul Gad și-l trimite departe de protecția cetățuiei în câmpia Iudeii, în sfera de acțiune și de mare influență a lui … Saul.

„Prorocul Gad a zis lui David: „Nu şedea în cetăţuie, ci du-te şi intră în ţara lui Iuda.” Şi David a plecat şi a ajuns la pădurea Heret“ (1 Samuel 22:5).

Tratat în atelierul harului

Dumnezeu îi impune să meargă acolo unde este mai periculos, acolo unde primejdia este mai mare. Acolo, în primejdiile acelea îl va forma, îl va desăvârși.

Primul lucru pe care-l face Dumnezeu cu David este că-l dezbracă de încrederea în sine și de iluzia că poate fi o binecuvântare pentru ceilalți. În episodul cu preoții din Nob, David minte și din minciuna aceasta ei vor plăti cu viața (1 Samuel 22:6-23).

Fiecare dintre noi suferim de un complex mesianic, crezând că putem fi marea binecuvântare de care au nevoie cei din jurul nostru. Numai Dunezeu poate face așa ceva. Numai El binecuvintează. Chiar și atunci când o face prin tine, nu tu binecuvintezi, ci El binecuvintează. David trebuie să recunoască faptul că, departe de a fi o binecuvântare pentru preoții din Nob, le-a fost un blestem:

„David a zis lui Abiatar: „M-am gândit chiar în ziua aceea că Doeg, Edomitul, fiind acolo, nu se putea să nu spună lui Saul. Eu sunt pricina morţii tuturor sufletelor din casa tatălui tău“ (1 Samuel 22:23).

Al doilea lucru pe care-l face Dumnezeu în David este că-l dezbracă de mândrie. Pentru aceasta îl duce vremelnic la împăratul Achiș. Este unul din cele mai umilitoare și uluitoare episoduri din viața lui David. Interesant, Dumnezeu n-a trecut-o sub tăcere, ci a vrut să se păstreze spre știința și învățătura noastră. Fiecare „nebun“ care se crede mare și important, are nevoie să fie făcut de râs și să ajungă „să facă pe nebunul“:

„David s-a sculat şi a fugit chiar în ziua aceea de Saul. A ajuns la Achiş, împăratul Gatului. Slujitorii lui Achiş i-au zis: „Nu este acesta David, împăratul ţării? Nu este el acela pentru care se cânta jucând: ,,Saul şi-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii!?”
David a pus la inimă aceste cuvinte şi a avut o mare frică de Achiş, împăratul Gatului. A făcut pe nebunul înaintea lor; făcea năzdrăvănii înaintea lor, făcea zgârieturi pe uşile porţilor şi lăsa să-i curgă balele pe barbă.
Achiş a zis slujitorilor săi: „Vedeţi bine că omul acesta şi-a pierdut minţile. Pentru ce mi-l aduceţi? Oare duc lipsă de nebuni, de-mi aduceţi pe acesta şi mă faceţi martor la năzdrăvăniile lui? Să intre el în casa mea?” (1 Samuel 21:10-15).

Preotul din Nob tocmai îi dăduse sabia lui Goliat. „Nu-i alta ca ea; dă-mi-o“, a zis David (1 Samuel 21:9), dar sabia aceea care-l făcea să se creadă grozav nu i-a folosit cu nimic când a ajuns în primejdie de moarte la împăratul Achiș! Nu știu pe mineni care să fi pictat scena aceasta: David făcând spume la gură și făcând zgârieturi pe ușile porților … Așa este însă în atelierul harului. Omul trebuie să accepte că este omidă înainte de a fi prefăcut într-un fluture. Dumnezeu l-a dezbrăcat de mândrie și orgoliu.

Al treilea lucru de care a trebuit să-l dezbrace Dumnezeu a fost încrederea în oameni. S-a petrecut în episodul cu cetatea Cheila. „Nu te întreba pentru cine bat clopotele?“ ne-a sfătuit Ernest Hemingway, „pentru tine bat“. Fiecare dintre noi trebuie să fim dezbrăcați de încrederea în oameni.

Deși Saul era împărat, locuitorii cetății Cheila au apelat la „viteazul izbăvitor al națiunii“ să le vină în ajutor și David a făcut-o, în ciuda faptului că se expunea atacurilor lui Saul:

„Au venit şi au spus lui David: „Iată că filistenii au început lupta împotriva Cheilei şi au jefuit ariile.”
David a întrebat pe Domnul şi a zis: „Să mă duc şi să bat pe filistenii aceştia?” Şi Domnul i-a răspuns: „Du-te, bate pe filisteni şi izbăveşte Cheila.”
Dar oamenii lui David i-au zis: „Iată că noi ne temem chiar aici în Iuda. Ce va fi când vom merge la Cheila, împotriva oştilor filistenilor?”
David a întrebat iarăşi pe Domnul. Şi Domnul i-a răspuns: „Scoală-te şi pogoară-te la Cheila, căci dau pe filisteni în mâinile tale.”
David s-a dus dar cu oamenii lui la Cheila şi s-a bătut împotriva filistenilor; le-a luat vitele şi le-a pricinuit o mare înfrângere. Astfel a izbăvit David pe locuitorii din Cheila“ (1 Samuel 23:1-5). 

Dumnezeu l-a vrut la Cheila pentru că dorea să-i mai dea o lecție prin care să-l dezbrace de încrederea în oameni. Saul a auzit că David este în cetate și s-a pornit cu oastea să-l prindă.

„Şi Saul a chemat tot poporul la război ca să se pogoare la Cheila şi să împresoare pe David şi pe oamenii lui. David, luând cunoştinţă de acest plan rău pe care-l punea la cale Saul împotriva lui, a zis preotului Abiatar: „Adu efodul!”  Şi David a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, robul Tău a aflat că Saul vrea să vină la Cheila ca să nimicească cetatea din pricina mea. Mă vor da în mâinile lui locuitorii din Cheila? Se va pogorî Saul aici, cum a aflat robul Tău? Doamne, Dumnezeul lui Israel, binevoieşte şi descoperă lucrul acesta robului Tău!”
Şi Domnul a răspuns: „Se va pogorî.”
David a mai zis: „Mă vor da locuitorii din Cheila pe mine şi pe oamenii mei în mâinile lui Saul?”
Şi Domnul a răspuns: „Te vor da.”
Atunci, David s-a sculat cu oamenii lui în număr de aproape şase sute de inşi, au ieşit din Cheila şi s-au dus unde au putut. Saul, aflând că David a scăpat din Cheila, s-a oprit din mers“ (1 Samuel 23:8-13).

Nu de Saul a vrut să-l scape Dumnezeu pe David, ci de oamenii cărora el le făcuse bine!

„Blestemat este cel care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor“ (Ieremia 17:5).

Când a fost întrebat de Nelu Gug care a fost secretul succesului său în lucrare, Petru Popovici a spus: „De colaborat am colaborat cu toți oamenii, dar de încrezut m-am încrezut numai în Dumnezeu!“ David atunci și noi acum trebuie să învățăm cât mai repede acest lucru.

Resurse din atelierul harului

Tratamentul folosit de Dumnezeu pentru formarea lui David n-a fost numai prin suferințe, ci și prin încurajare. Dumnezeu l-a întărit pe David în conflictul cu Saul în trei feluri:

L-a întărit prin oameni, printr-o femeie ca Abigail soția lui Nabal, dar în mod special prin Ionatan. Puteți măsura oare imensitatea unor declarații de loialitate ca acestea?

„Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că-l iubea ca pe sufletul lui. A scos mantaua pe care o purta, ca s-o dea lui David, şi i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi încingătoarea lui“ (1 Samuel 18:3-4).

„Ionatan a zis lui David: „Iau martor pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, că voi cerceta de aproape pe tatăl meu mâine sau poimâine şi, de va gândi bine de David, Domnul să Se poarte cu Ionatan cu toată asprimea, dacă nu voi trimite pe nimeni să-ţi dea de ştire! Dacă tatăl meu va găsi cu cale să-ţi facă rău, iarăşi îţi voi da de ştire şi te voi lăsa să pleci, ca să te duci în pace, şi Domnul să fie cu tine cum a fost cu tatăl meu! Dacă voi mai trăi, să te porţi faţă de mine cu o bunătate ca a Domnului şi, dacă voi muri, să nu îţi îndepărtezi niciodată bunătatea faţă de casa mea, nici chiar când Domnul va nimici pe fiecare din vrăjmaşii lui David de pe faţa pământului. Căci Ionatan a făcut legământ cu casa lui David! Domnul să se răzbune pe vrăjmaşii lui David! Ionatan a întărit şi mai mult faţă de David dragostea pe care o avea pentru el, căci îl iubea ca pe sufletul lui” (1 Samuel 20:12-17).

„Cei doi prieteni s-au îmbrăţişat şi au plâns împreună. David mai ales se prăpădea plângând. Şi Ionatan a zis lui David: „Du-te în pace, acum când am jurat amândoi în Numele Domnului, zicând: ,,Domnul să fie pe vecie între mine şi tine, între sămânţa mea şi sămânţa ta! ” (1 Samuel 20:41-42).

Dumnezeu l-a întărit pe David și prin călăuzire personală. Când David a întrebat, Domnul i-a răspuns de fiecare dată. Nu i-a spus întotdeauna ce a vrut el să știe, dar a stat de vorbă cu el. Nu uitați că, în disperarea incertitudinii, David s-a dus să pună întrebări celui ce a declanșat în viața lui toată această cavalcadă de întâmplări și a locuit o vreme cu Samuel în „Naiot“ (locuințele, locașurile), la Rama. Biblia păstrează tăcere asupra răspunsurilor pe care i le-a dat Samuel, dar subliniază extraordinara putere spirituală care-l înconjura pe profet la Rama:

„Au spus lucrul acesta lui Saul şi au zis: „Iată că David este în Naiot, lângă Rama.” Saul a trimis nişte oameni să ia pe David. Ei au văzut o adunare de prooroci, care prooroceau cu Samuel în frunte. Duhul lui Dumnezeu a venit peste trimişii lui Saul şi au început şi ei să proorocească. Au spus lui Saul lucrul acesta; el a trimis alţi oameni şi au proorocit şi ei. A mai trimis alţii a treia oară şi au proorocit şi ei.
Atunci, Saul s-a dus el însuşi la Rama. Ajungând la fântâna cea mare fără apă, care este la Secu, a întrebat: „Unde sunt Samuel şi David?” I s-a răspuns: „Sunt în Naiot, lângă Rama.”
Şi s-a îndreptat spre Naiot, lângă Rama. Duhul lui Dumnezeu a venit şi peste el şi Saul şi-a văzut de drum, proorocind până la sosirea lui în Naiot, lângă Rama. S-a dezbrăcat de haine şi a proorocit şi el înaintea lui Samuel şi s-a aruncat dezbrăcat la pământ toată ziua aceea şi toată noaptea. De aceea se zice: „Oare şi Saul este între prooroci?” (1 Samuel 19:19-24).

(Cu titlu de glumă românească: Saul este singurul împărat care a cerut informații la „Secu“ (Securitate), unde era fântâna cea mare fără apă!)

A treia cale prin care l-a întărit și l-a încurajat Dumnezeu pe David au fost minunile. Toate victoriile lui în luptă au fost un dar de la Domnul. Voi lua însă o altă întâmplare pe care mulți o trec prea repede cu vederea.

Ajuns la capătul puterilor și dorind din toată inima să scape de incertitudine, David s-a gândit să-L provoace pe Dumnezeu să-i dea un răspuns. L-a vrut repede și l-a vrut… pe loc. David a ales să meargă în gura leului ca să afle care pe care. Ori eu, ori el! A fost gata să moară. Ce a făcut era mult mai probabil să se termine cu moartea. Numai o minune l-ar fi putut scăpa. Și David a cerut ca semn … o minune:

„Zifiţii s-au dus la Saul la Ghibea şi au zis: „Iată că David este ascuns pe dealul Hachila, în faţa pustiei.”
Saul s-a sculat şi s-a pogorât în pustia Zif, cu trei mii de oameni aleşi din Israel, ca să caute pe David în pustia Zif. A tăbărât pe dealul Hachila, în faţa pustiei, lângă drum. David era în pustie şi, înţelegând că Saul merge în urmărirea lui în pustie, a trimis nişte iscoade şi a aflat că, în adevăr, Saul venise.
Atunci, David s-a sculat şi a venit la locul unde tăbărâse Saul şi a văzut locul unde era culcat Saul, cu Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui. Saul era culcat în cort în mijlocul taberei şi poporul era tăbărât în jurul lui. David a luat cuvântul şi, vorbind lui Ahimelec, Hetitul, şi lui Abişai, fiul Ţeruiei şi fratele lui Ioab, a zis: „Cine vrea să se pogoare cu mine în tabără la Saul?” Şi Abişai a răspuns: „Eu mă voi pogorî cu tine” (1 Samuel 26:1-6).

Și cei din tabăra lui David și cei din tabăra lui David erau evrei. Se îmbrăcau la fel, vorbeau la fel, miroseau la fel. De aceea puteau trece unii pe lângă alții fără să observe cineva că sunt din tabere adverse.

Saul venise după David cu trei mii de „oameni aleși“, un detașament pe care l-am putea numi „trupe de elită“. Tabăra era așezată în cercuri concentrice, la mijloc, pentru protecție, se afla locul unde era culcat Saul.

David era conducătorul necontestat al oamenilor lui. Nimeni nu-i punea la îndoială cuvântul și nu-l contesta. Nimeni nu-i cunoaștea însă nici gândurile. Așa că David le propune o acțiune de comando „generalilor lui“:

Intenționat ni se spune că Saul se afla în inima taberei, înconjurat de jur împrejur de oșteni. Nimeni nu putea să ajungă la el fără să treacă mai întâi de ceilalți. Ca altădată Iosua (Judecători 7:9-15), David a vrut să se convingă de partea cui este Dumnezeu.

Ceea ce s-a petrecut atunci a fost ceva supranatural. Dumnezeu a trimis peste tabăra lui Saul un somn adânc, neobișnuit de adânc, nenatural de adânc. Nimeni n-a mișcat cât timp David s-a plimbat cum a vrut prin tabăra lui Saul. Nici garda de corp, nici chiar împăratul Saul nu s-au trezit. Nici șoaptele rostite între ei de David și Abișai nu i-au trezit. Era minunea pe care o ceruse David:

„David şi Abişai s-au dus noaptea la popor. Şi iată că Saul era culcat şi dormea în cort, în mijlocul taberei, şi suliţa lui era înfiptă în pământ, la capul lui. Abner şi poporul lui erau culcaţi în jurul lui.
Abişai a zis lui David: „Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea şi să-l pironesc dintr-o lovitură în pământ, ca să n-am nevoie să-i mai dau alta.”

Abișai acesta era unchiul lui David, copilul Țeruiei, sora lui mai mare. Observați că ei nu-l întrebă care este scopul acestei acțiuni. Probabil că bănuiau o încercare „chirurgicală“ de asasinare a inamicului. David țintește însă cu mult mai sus. El vrea să-L provoace pe Dumnezeu să-i dea un semn. Vrea o certitudine în noaptea necredinței lui.

Ceea ce urmează este extraordinar. Împreună cu Abișai, David pătrunde printre „oamenii aleși“ din tabăra lui Saul ca printre niște … adormiți. Nu era ceva obișnuit și nici normal, așa că Abișai „citește“ situația ca o oportunitate supranaturală dăruită de Dumnezeu:

„David şi Abişai s-au dus noaptea la popor. Şi iată că Saul era culcat şi dormea în cort, în mijlocul taberei, şi suliţa lui era înfiptă în pământ, la capul lui. Abner şi poporul lui erau culcaţi în jurul lui. Abişai a zis lui David: „Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea şi să-l pironesc dintr-o lovitură în pământ, ca să n-am nevoie să-i mai dau alta.” Dar David a zis lui Abişai: „Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit?” (1 Samuel 26:7-9).

Şi David a zis: „Viu este Domnul că numai Domnul îl poate lovi; fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va pogorî într-un câmp de bătaie şi va pieri. Să mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa de la căpătâiul lui, urciorul cu apă şi să plecăm.”
David a luat dar suliţa şi urciorul cu apă de la căpătâiul lui Saul şi au plecat. Nimeni nu i-a văzut, nici n-a băgat de seamă nimic şi nimeni nu s-a deşteptat, căci Domnul îi cufundase pe toţi într-un somn adânc“ (1 Samuel 26:7-12).

Insecuritățile și incertitudinile noastre au rolul de a ne face să ne aruncăm în brațele lui Dumnezeu. El este sigura stâncă! „Nu cunosc alta!“ ne asigură Dumnezeu prin profetul Isaia:

„Nu vă temeţi şi nu tremuraţi, căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi Îmi sunteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta!“ (Isaia 44:8).

Dumnezeu ne-a plasat în climatul incertitudinilor, ca să ne convingem că doar El este sursa, scopul și suportul tuturor lucrurilor“, cauza necauzată de nimeni și de nimic, punctul alfa și punctul omega al întregii existențe a lumii. Când ne convingem de asta, omida încetează să mai fie omidă și-și începe zborul de fluture. Altfel spus, ciobanul David trebuia să învețe să gândească la fel ca oaia din turmă:

„Miel în turma Lui să fiu
Grijă n-am! De El mă țiu!“

Din creuzetul acestor încercări personale s-a născut imnul care biruiește toate incertitudinile, psalmul 23, cântarea oiței fericite că este în turma Păstorului cel Bun.

Apocalipsa 22 – Testul final: De ce trebuie să revină Isus Christos?

IULIE 7, 2020 3:37 PM / 2 COMENTARIILA APOCALIPSA 22 – TESTUL FINAL: DE CE TREBUIE SĂ REVINĂ ISUS CHRISTOS?

„Eu , Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă”.

Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:16-17).

Înainte de a începe testul nostru, dați-mi voie să plec de la o altă întrebare:

De ce a fost scrisă Apocalipsa?

Nu pentru că apostolul Ioan a vrut-o și nu pentru că Biserica ar fi cerut-o. Autorul ei este Dumnezeu, iar intenția cu care ne-a trimis această „descoperire a descoperirilor“, această chemare a transcendenței este „mărturia lui Isus Christos“ care este duhul tuturor profețiilor (Apocalipsa 19:10).

Singura soluție pentru problemele istoriei și pentru viața fiecăruia dintre noi ne-a fost dată de Dumnezeu și este: Isus Christos! El este „soluția finală“ a lui Dumnezeu!

Orice altă soluție filosofică, politică, administrativă sau militară propusă de altcineva este „antichristică“. Dacă ar fi existat o altă soluție petru lume și pentru viața ta, Dumnezeu, ca un Tată idel, nu și-ar fi trimis Fiul să moară. Aceasta a rămas convingerea scribului ales de Dumnezeu să aștearnă pe hârtie această carte:

„Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă“ (1 Ioan 2:18).

„Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa“ (1 Ioan 5:9-12).

„Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!“ (2 Ioan 7).

Viața noastră a fost salvată prin prima venire a lui Isus Christos. Ea va fi proslăvită la cea de a doua Sa venire. După întunerecul care domnește acum peste lume, venirea Domnului Isus va inaugura pentru noi  zorii unei eternități fericite, simbolizate metaforic prin apariția Lui ca „luceafăr de dimineață“. Este o numire interesantă din cauza lui „lucifer“, arhanghelul care ar fi trebuit să dea tonul în ierarhia slavei lui Dumnezeu, dar s-a pervertit și a ajuns să răspândească întunerecul. Isus Christos poartă profetic numirea de „Luceafăr“ pentru că El este lumina care luminează pe orice om venind în lume“ (Ioan 1:9). El trebuie să revină în lume pentru că este Lumina lumii! Vestea aceasta apare de trei ori în textul Noului testament:

„Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre“ (2 Petru 1:19).

„Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă“ (Apocalipsa 2:28).

„Eu , Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16).

La prima venire, Fiul lui Dumnezeu a început o lucrare pe care și-o continuă astăzi la dreapta Tatălui și pe care o va desăvârși la cea de a doua Lui venire.

Deci, de ce trebuie să revină Isus Christos?

Aceasta este întrebarea-test din care se vede cât de mult am înțeles mesajul transcendental al Apocalipsei. Vă ofer opt răspunsuri valabile pe care le-au datteologii la această interogare și vă rog să-mi spuneți care vă este mai drag.

1. Promisiunea lui Dumnezeu o cere

Vechiul Testament este plin de promisiuni mesianice. De la Gen. 3:15 la Maleahi 4:2, cineva a numărat nu mai puțin de 333 de promisiuni mesianice.

Cele peste 100 de profeții despre prima venire s-au împlinit întocmai. Intrarea călare pe măgăruș, împărțirea hainelor Lui, mâinile și picioarele străpunse, respingerea Lui profețită în Isaia 53, puteau fi considerate drept „simbolice“ înainte de venirea lui Christos. Noul Testament ni le prezintă însă în împlinirea lor literală „ca să se împlinească Scriptura“ (Mat. 26:56, cf. 2:15; 4:14-16; 8:17; 12:17-21; 13:35; 21:4-5; 27:35; Ioan 12:38; 15:25; 19:24, 28)

Biblia spune că „Dumnezeu nu poate să mintă“ și că El nu se răzgândește (Numeri 23:19; Tit 1:2). El va împlini tot ce a promis. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, Christos trebuie să vină iarăși.

2. Învățătura lui Isus o cere

Învățăturile date de Christos în timpul vieții pământești sunt pline de referințe la cea de a doua venire a Sa. (Matei 24-25; Luca 21).

Când era la judecată, Isus și-a apărat dumnezeirea printr-o declarație îndrăzneață despre revenirea Sa în termeni de slavă: „Da, sunt“ i-a răspuns Isus. „Și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului“ (Marcu 14:62).

În noaptea vânzării Lui, Domnul le-a spus ucenicilor: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi“ (Ioan 14:2-3). Nu numai credibilitatea Tatălui este la mijloc, ci și credibilitatea Fiului. Dacă Isus nu se întoarce, El este dovedit ca mincinos.

3. Mărturia Duhului Sfânt o cere

Duhul Sfânt este „Duhul Adevărului“ (Ioan 14:17; 15:26) și mărturisește prin autorii Noului Testament despre revenirea lui Isus Christos.

Fie că este vorba despre apostolul Pavel (1 Corinteni 1:4-7; Filipeni 3:20; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni 4:16-17; etc.), fie că este vorba despre apostolul Petru (1 Petru 1:13; 5:4; 2 Petru 3), sau de apostolul Ioan (1 Ioan 3:2), Duhul Sfânt depune mărturie despre ceea ce ne-au spus și Tatăl și Fiul, anume că Domnul Isus Christos trebuie să vină iarăși.

4. Destinul Bisericii o cere

În prezent, Dumnezeu „Și-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele“ (Fapte 15:14) și își adună aleșii în trupul Bisericii. Ea trebuie să ajungă Mireasa pe care o va prezenta Dumnezeu Fiului Său, la cea de a doua Lui venire.

Pavel folosește imaginea nunții în 2 Corinteni 11:2: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Christos ca pe o fecioară curată“. Nunta este o imagine foarte potrivită pentru felul în care poartă de grijă Christos pentru Biserică (Matei 25:1-13; Efeseni 5:25-27; Apocalipsa 19:6-9). Putem fi siguri că Isus Christos se va întoarce să-și ia la Sine Mireasa, cum a promis (Ioan 14:2-3).

5. Stricăciunea lumii o cere

Lumea este un loc al stricăciunii și trebuie să fie pedepsită „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16:27). „Vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Binecuvântata nădejde a celui credincios (Tit 2:13) va aduce pentru lume groaza judecății (1 Tesaloniceni 1:7-10; Iuda 14-15; Apocalipsa 19:11-16). Domnul Isus trebuie să se întoarcă să judece lumea. Dreptatea lui Dumnezeu o cere.

6. Viitorul lui Israel o cere

Pe vremea lui Pavel, Neamurile veneau în Biserică în număr mult mai mare decât evreii. În Romani 11, apostolul le precizează: „Și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului“ (v.17) să știi că va veni o vreme când ramurile naturale ale măslinului vor fi altoite înapoi (v. 23-24)“.

Acest eveniment este asociat de Pavel cu revenirea lui Christos (v. 26). În ziua aceea, evreii Îl vor boci pe Cel pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10) și Dumnezeu le va da mântuirea (Romani 11:26).

7. Persoana lui Christos o cere

Ultima imagine a lui Christos pe care au văzut-o oamenii a fost aceea de la Calvar: un om murind în agonia neputinței. După înviere, El nu s-a mai arătat lumii. Va trebui ca lumea să-L vadă iarăși ca să știe cu cine au avut de a face: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare“ (Luca 21:25-27). „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin“ (Apocalipsa 1:7).

8. Destinul lui Satan o cere

Satan, deși învins deja de Christos la Cruce, mai este încă „domnul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11; 2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:2; 6:12; 1 Ioan 5:19). Ca adevărat Domn al lumii, Christos trebuie să se întoarcă și să pună capăt domniei lui Satan.

În Apocalipsa 5, când Christos primește sulul cu cele șapte peceți, actul de proprietate al acestei lumi, El dezlănțuiește șirul celor șapte judecăți ale peceților (Apocalipsa 6-7). Urmează apoi șirul de judecăți ale trâmbițelor (Apocalipsa 8-9) și ale potirelor (Apocalipsa 16). La sfârșit, după un ultim efort al Satanei de a păstra stăpânire asupra lumii, Christos însuși se va întoarce să-și răpună dușmanul și să-l arunce în pedeapsa veșnică a iazului de foc (Apocalipsa 19). Cu aceasta, biruința lui Christos asupra impostorului uzurpator va fi definitivă.

9. Nădejdea sfinților o cere

Pavel vorbește despre sfinți care vor avea parte de o premiere suplimentară:

„De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui“  (2 Timotei 4:8).

Iar apostolul Ioan spune: „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este“ (1 Ioan 3:2). Ioan adaugă: „Cine are în el nădejdea aceasta se curăță după cum El este curat“ (v. 3).

Acesta este testul unei escatologii corecte. El nu este o lucrare de diplomă, o predică reușită sau o poziție corectă de pe care să ne luptăm unii cu alții. Dimpotrivă! Nădejdea revenirii Domnului Isus trebuie să-i facă pe cei ce cred în ea să pregătire în curățire continuă.

„Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării“ (Coloseni 3:1-6).

Este nădejdea venirii Lui motivație pentru sfințirea ta ? Mai degrabă decât să fi preocupat obsesiv cu evenimentele politice ale acestei lumii, ai face bine să fi preocupat cu starea inimii tale înaintea lui Dumnezeu. Ești gata să-L întâmpini pe Christos ? Poți spune și tu aprins de iubire: „Vino Doamne Isuse“? (Apocalipsa 22:20).

 

***

Există oameni care studiază Apocalipsa pentru aspectul ei senzațional. Unii sunt curioși dacă regina Angliei este Izabela din Apocalipsa sau dacă papa de la Roma este Antichrist sau măcar profetul mincinos!Eu am ales aspectul spiritual al lucrurilor. Dacă am reușit să provoc în voi o curiozitate care a fost apoi satisfăcută de revelația lui Dumnezeu sunt mulțumit. Mi-am îndeplinit misiunea. Pentru mine, Apocalipsa este un studiu de o viață. Revin mereu să beau din izvorul acesta de apă vie, să mă hrănesc cu bucatele acestea alese. Fac și facem parte din aceia cărora Dumnezeu le-a promis că va veni să stea la masă cu noi. Vom cina mereu cu El și El va cina cu noi. Marele ospăț de-abia începe!

Apocalipsa 22 – Integrare în eternitate

IULIE 1, 2020 12:59 PM / 5 COMENTARIILA APOCALIPSA 22 – INTEGRARE ÎN ETERNITATE

În această discuție pe țărmul eternității am ajuns împreună să dăm un răspuns la cea de a treia întrebare pe care o pun cei ce studiază Apocalipsa:

  1. Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?
  2. Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus?
  3. Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

După ce am enumerat cele șapte lucruri noi din lumea viitoare, rămâne să dăm un răspuns la întrebarea: „Atâta este tot?

  • Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

Ni s-a spus că toți păcătoșii din toate veacurile, demonii și oamenii, inclusiv Satana, falsul profet, antichristul și toți ceilalți sau fost aruncați în iazul etern cu foc și pucioasă. Ei au fost alungați de la fața lui Dumnezeu și din prezența sfinților și a ființelor neprihănite. Au ajuns într-un loc de totală izolare și de veșnică suferință.

În plus, tot universul pe care-l cunoaștem astăzi, cu miriadele de galaxii și planete a fost desfințat. Totul a fost redus la energia pură a focului.

Dumnezeu a făcut din această energie un alt univers care n-a cunoscut întinarea păcatului. Billy Graham a tipărit o carte cu titlul „Oameni noi pentru o lume nouă“. Ea se bazează pe două versete din Noul testament:

„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi“ (2 Corinteni 5:17).

„Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5).

Această creație nouă este conectată direct cu lumea prezenței divine. Între ea și restul creației este unitatea recâștigată prin Christos:

„ … căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ“ (Efeseni 1:9-10).

Ni s-a mai spus și că cei șapte dușmani ai lui Dumnezeu au fost nimiciți cu desăvârșire. Știm că după toate aceste lucrări săvârșite de Isus Christos, însuși Fiul I se va supune Tatălui, în ordinea eternă a lucrurilor:

„Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Corinteni 15:27-28).

Aceasta este limita orizontului profetic la care avem acces prin ceea ce ni s-a revelat în Biblie.

Dar, oare, numai atâta este? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a pus?

Apocalipsa cuprinde doar o parte din ceea ce ni s-ar fi putut spune. Ea „selectează“ evenimente și elemente pentru ca să aflăm doar ceea ce ne este de folos deocamdată pentru a ne entuziasma de viitor și pentru a ne motiva la o viață trăită în sfințenia care ne așteaptă. Sunt multe alte lucruri, stări și evenimente pe care suntem lăsați să le percepem doar aluziv sau, și mai subtil, remarcându-le absența. Ele se aseamănă cu bucățile unui mozaic sublim. Iată câteva dintre ele:

1. Doar în parte despre celelalte făpturi cerești

Interesant! Apocalipsa 21 și 22 nu ne spun nimic despre „alte făpturi“ pomenite anterior în cărțile Noului Testament. Nu-i întâlnim în text pe îngeri, pe serafimi și pe heruvimi și nu ni se spune nimic despre interacțiunea oamenilor din noua creație cu ei.

Nu-l găsim pe îngerul Gavril care a anunțat nașterea Domnului, nici pe arhanghelul Mihail care s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9), nu-i întâlnim pe fiii lui Dumnezeu din cartea Iov, nici pe cei din „sfatul  (consiliul) străjerilor“ din 1 Regi 22:19-22 sau din cartea Daniel 4:17.

Nu ni se spune nimic despre miile de îngerii mijlocitori „care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze“ (Iov 33:23) și nici de „adunarea în sărbătoare a îngerilor“ (Evrei 12:22) sau despre cele trei grupe de șapte îngeri care au declanșat pedepsele mâniei divine asupra pământului! Nu-i întâlnim nici măcar pe cei patru heruvimi teribili care stau în jurul tronului din slava cerească! Se pare că ni se descrie „numai“ partea noastră dintr-o realitate cu mult mai multe „universuri“. Am putea spune că Împărăția lui Dumnezeu există în multe alte lumi, adică există un „multivers“ de universuri!

Prin natura Sa, Dumnezeu este omniprezent, făptura Lui fiind și imanentă (locuind în creație) și transcendentă (existând în afara ei și independent de ea).

Orice încercare de a-L localiza pe Dumnezeu nu-L cinstește, ci-L dezonorează. Când ni se va spune în acest capitol că „Dumnezeu va fi cu oamenii“ și că „ei vor umbla în lumina Lui“ nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este un fel de extraterestru superior care se va mărgini în final să stea cu oamenii. Dacă ne închipuim că El va fi aici și nicăieri în altă parte, ne închipuim greșit. Acesta este un antropomorfism obraznic și … antropocentric.

„Iată că cerurile cerurilor nu-L pot încape“, ne spune Solomon, convins că templul zidit la Ierusalim nu-L va coborî pe Dumnezeu la nivelul nostru. Faptul că Dumnezeu își va face simțită plenar prezența Lui în Noul Ierusalim nu-I desfințează omniprezența Sa, ci înseamnă că El alege să se facă accesibil și nouă.

Asta nu înseamnă că nu mai există heruvimi cu patru fețe, roțile slavei și tot ceea ce am întâlnit deja în sala tronului pe marea de sticlă asemeni cristalului.

2. Doar în parte despre cerurile lui Dumnezeu

Ca să ne dăm seama desptre această pluralitate a eternității este suficient să vă întreb: „De unde s-a coborât cetatea sfântă, Noul Ierusalim?“

Veți alerga la text și vom citi împreună:

„Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor“ (Apocalipsa 21:2-3).

Noul Ierusalim a „coborât“ în cerul cel nou „din cer de la Dumnezeu“, adică din altă parte. Mai există și mereu va mai exista un „în altă parte“! 

Iar faptul că Dumnezeu va veni să „locuiască împreună cu“ oamenii nu desfințează în nici un fel faptul că El va putea fi concomitent „în altă parte“, în cerul de unde s-a pogorât Noul Ierusalim! Dumnezeu va putea să fie și aici și acolo, și în cerul nostru și în cerul Lui și … dincolo de toate cerurile, pentru că este Omniprezent! El există pretutindeni în același timp!

Omenirea cea nouă va exista în ecosistemul unui cer nou și a unui pământ nou, dar asta nu înseamnă că nu există ceea ce Biblia numește „cerurile cerurilor“, creația multiplă a lui Dumnezeu, fiecare populată cu alte feluri de făpturi.

„Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el“ (Deuteronom 10:14).

„Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!“ (1 Împăraţilor 8:27).

„Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile şi cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc o casă, decât doar ca să ard tămâie înaintea Lui?“ (2 Cronici 2:6)

„Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu!“ (2 Cronici 6:18).

„Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6).

„Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin“ (Isaia 34:4).

Tot ceea ce ne-a fost sugerat în epistola către Evrei există! Lucrurile din sistemul de închinare de la templu au fost numai „umbra“ unor realități care există în hiperdimensiunile celui de al treilea cer:

„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.  … Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”.

„Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică“ (Evrei 8:1-2,5)

„Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică“ (Evrei 9:11-12).

Realitățile acelea cerești n-au încetat să existe atunci când au dispărut cerurile vechi și pământul. Ele n-aveau de ce să fie distruse! Ne-am întâlnit cu ele ori de câte ori Apocalipsa ne-a ridicat de pe pământ în hiperspațiul ceresc.

„Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră“ (Apocalipsa 6:9)

„Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu …“ (Apocalipsa 9:13).

„ Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” “ (Apocalipsa 16:17).

3. Doar în parte despre Duhul Sfânt

Un alt „mare absent“ al ultimelor capitole este … Duhul Sfânt! Caracteristic dar curios în aceeași măsură, cea de a treia persoană a Sfintei Trinități apare doar aluziv și activ doar în susținerea lucrărilor făcute de Tatăl și de Fiul.

Eu cred că El este râul de apă vie izvorât din tronul Tatălui și al Mielului, râul care alimentează noul pom al vieții ale cărui frunze vindecă Neamurile. Nu ni se spune însă foarte clar lucrul acesta. Cea de a treia persoană a Sfintei Trimități își păstrează caracterul și în eternitate.

El mai apare doar încă o dată în textul Apocalipsei, când dinăuntrul Bisericii și împreună cu ea, strigă și cheamă:

„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:17).

4. Doar în parte despre integrarea în Împărăția plenară a lui Dumnezeu

Clarence Larkin are o planșă extraordinară despre această perspectivă. Vi-o supun atenției și vă spun câteva cuvinte despre ce explică ea.

Foarte puțini cititori dau importanță diferitelor „împărății“ despre care vorbește Biblia. Pentru majoritatea, ele sunt tot una și este suficient că ele identifică ceva ce nu este din lumea noastră. Un cititor cu discernământ va observa însă că avem de a face cu sfere de existență distincte. Clarance Larkin ne ajută să înțelegem care este și va fi relația dintre diferitele „împărății“ pomenite în Biblie.

imparatii

Partea finală a Apocalipsei anunță că „ni se dă acces“ la prezența divină, că vom deveni asemenea Lui în natură, nu că El va deveni dintr-o dată ca unul din noi! Dumnezeul cel viu nu este ca „vrăjitorul din Oz“, un omuleț ascuns deocamdată după o perdea, pe care-l vom descoperi în final drept unul ca noi, cu probleme și năzuințe neîmploinite. Nu! Departe de noi o asemenea blasfemie!

Dumnezeu care ne dă „mai mult decât putem noi cere sau gândi“ va rămâne pururi „mai mult decât ce putem noi crede sau gândi“. Iată ce știm parțial despre Împărăția Lui cea veșnică:

Noul Testament ne vorbește despre:

  1. Împărăția în forma ei tainică:

„Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.Nu se va zice: ‘Uite-o aici’ sau ‘Uite-o acolo!’ Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Luca 18:20-21).

Acest text interzice identificarea împărăției cu orice formă sau denominație a bisericii din vreamea de acum. Nici catolicismul, nici ortodoxia n-ar trebui să aibe pretențiile unei existențe parohiale cu autoritate asupra unor teritorii sau asupra unor națiuni. Astăzi, împărăția lui Dumnezeu se află doar în inimile oamenilor!

2. Împărăția Fiului, atât în forma ei milenară, cât și în forma ei perfectă, amândouă vizibile, nu tainice:

„Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! “ (Apocalipsa 19:5-7)

Aceste împărății sunt intergate în ceea ce Biblia numește generic Împărăția cerurilor, termen folosit o singură dată în Vechiul Testament (Daniel 11:4) și de 30 de ori în Noul Testament, interesant, numai în Evanghelia scrisă de Matei prioritar pentru poporul evreu:

„Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor“ (Matei 8:11).

3. Împărăția lui Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare formă a domniei lui Dumnezeu, pe care „cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde“:

„Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el“ (Deuteronom 10:14).

„Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!“ (1 Împăraţilor 8:27)

„Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Corinteni 15:28).

Ca să respectăm terminologia Scripturii, împărăția lumii acesteia va trece în mâna Dumnezeului nostru, apoi Împărăția terestră a lui Christos va fi integrată în împărăția cerurilor, iar după aceea această împărăție a cerurilor va fi și ea integrată la rândul ei în Împărăția lui Dumnezeu, „pentru ca El să fie totul în toți“:

„Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Corinteni 15:27-28).

4. Împărăția lui Dumnezeu va fi noul nostru loc de activitate!

Când Apocalipsa ne spune că în Împărăția lui Dumnezeu vom face două lucruri: „vom împărăți în vecii vecilor“ (Apocalipsa 22:5) și că „vom fi „robii Lui care îi vom sluji“ (Apocalipsa 22:3). Cele două nu se exclud una pe cealaltă. Vom exercita o autoritate delegadă, așa cum au avut și ucenicii:

„Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“ (2 Corinteni 5:20).

Dacă împărăția lui Dumnezeu s-ar reduce doar la pământul cel nou și la Noul Ierusalim nu ne-am putea împlini o astfel de misiune. Dacă toți vom împărății atunci cine ne vor fi supuși? Asupra cui ne vom exercita autoritatea?

„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie“ (Apocalipsa 3:21).

Nu se poate vorbi despre domnie fără existența unor lucruri peste care să se exercite această domnie. Ne așteaptă contactul și interacțiunea cu miriadele de ființa ale multiversului Împărăției lui Dumnezeu.

Eternitatea va fi lumea lumilor lui Dumnezeu, iar câmpul nostru de misiune va fi pretitindeni unde ne va trimite Dumnezeu să-L reprezentăm și să-I facem cunoscută voia!

Aceasta a fost tema anticipată încă din primul capitol al Apocalipsei:

„Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.“ (Apocalipsa 1:5-6).

5. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție fără de sfârțit!

Logica experienței noastre actuale cere ca totul și toate să aibă o țintă, o finalitate. Nu ne împăcăm prea bine cu conceptul de eternitate. Înțeleptul Solomon a spus-o cel mai bine:

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu“ (Eclesiastul 3:11).

Când vom urca la palierul superior al hiperdimensiunilor, timpul își va pierde din importanța actuală. Vom dobândi o „logică nouă“ corespunzătoare cu condițiile noi în care vor exista. Biblia ne descrie în finalul Apocalipsei cum timpul terestru se scurge prin timpul profetic asemena unui fluviu în oceanul eternității.

Nimeni nu trebuie să perceapă cele scrise în ultimele capitole ale Apocalipsei drept un final al istoriei. Nu există „sfârșitul lumii“! Istoria trece printr-un prag existențial la altul, urcând la un nou palier superior. Ne reintegrăm în eternitate! Am trecut prin „acest veac“ al istoriei și am citit profeția despre „veacul viitor“ al împărăției terestre.

Cu capitollele 20-22 privim crepusculul veacurilor viitoare.

„Și vor împărăți în vecii vecilor“ (Apocalipsa 22:5).

Expresia aceasta de pluralitate, „vecii vecilor“, identifică aventurile viitoare care ne așteaptă. Un „veac“ sau „eon“ este o perioadă foarte mare de timp:

„El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus“ (Efeseni 2:6-7).

Dumnezeu are încă mari surprize pentru noi. Eternitatea este încă în copilăria ei!

Dacă toate aceste lucruri vă copleșesc, dacă sunteți puțin confuji de atâtea noutăți, fiți gata pentru o necesară recapitulare în episodul următor.

 

 

 
 

1. Un cer nou – Apocalipsa 21:1

IUNIE 24, 2020 11:30 AM / 3 COMENTARIILA 1. UN CER NOU – APOCALIPSA 21:1

Cu o uimită admirație vă îndemn să pășim împreună prin cele șapte lucruri din noua creație și să privim smeriți de pe țărm spre eternitatea care ne așteaptă. „Doamne, deschide-ne ochii să vedem!“

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1).

Avem de a face cu o nouă vedenie: „Apoi am văzut…“. În ea apare acest „cer nou“. Terminologia vine din limbajul Vechiului Testament. O întâlnim în cartea profetului Isaia:

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).

„Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea – zice Domnul – aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru“ (Isaia 66:22).

Ce înseamnă de fapt „cer“?

Pentru a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer“, la primul capitol din cartea Genezei.

„Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.” Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua“ (Geneza 1:6-8).

„Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii“ (Geneza 1:14).

„Cerul este o întindere“, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp. Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă“:

„Îl înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o străbate!“ (Iov 22:14).

„A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric“ (Iov 26:10).
 

„El Şi-a zidit cămara în ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui! “ (Amos 9:6).

 

1firmamentshirtjpg-1534270891890Expresia „boltă“ exclude imaginea unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu“, de întindere spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus“. Așa este și cu ideea de „cer“ în Biblie. Cerul este „deasupra“ realității noastre limitate, în hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu.

De exemplu, în Apocalipsa 4:1-2, lui Ioan i se poruncește: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …“

Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa.

Unde este cerul?

op downApostolul Ioan nu a fost răpit „sus“ într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a sferei pământului este „jos“ pe cealaltă. Ioan a fost „promovat“ sus în ideea ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea noastră.

„ Isus le-a mai spus: „Eu Mă duc, şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni”.
Atunci, iudeii au zis: „Doar n-o avea de gând să se omoare, de zice: ‘Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni!’ ”
„Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.“ (Ioan 8:21-23)

Am spus intenționat ,,spațiul cerului“ pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale care pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ.

În originalul ebraic, pentru termenul „întindere“ este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri“ pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut:

„Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) … “

3-heavensEste fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup“, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul“ (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10).

Termenul „întindere“ folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu“ delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere“, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos“ identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi.

Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural“ pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiper spațiu“, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.

(HIPERSPÁȚIU (< fr.) s. n. (FIZ.) Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc.).

Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de nici un fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent“ pătrunzând în creație și „transcendent“, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un UNIvers, ci într-un MULTIvers:

„Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4).

Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe“, cum propunea Mihail Eminescu:

„Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.“

Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple“ pe dinăuntru!

În revelația Scripturii, „cerul“ este legat direct de sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra“ lumii noastre, în sensul că este net superior, este „dincolo“, neîncăput și nelimitat de lumea noastră. De aceea I se mai spune și „cel Preaînalt“!  Acest nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus“ de orice se poate crede sau gândi. Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile Creației.

Îngăduiți-mi o mică explicație: Particula „prea“ din termenul „Preaînalt“ este caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul experienței noastre de fiecare zi.

Gradele noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și superlativ.

Spunem că ceva este:
fericit,
mai fericit,
cel mai fericit sau
foarte fericit.

(Pentru un studiu gramatical puteți citi aici:

Biblia traduce însă în limba română un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul Dumnezeu“ sau de noțiunea de „preasfânt“ aplicată fie la una din încăperile Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să sublinieze apartenența fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o „preacurată“ și „preasfântă“. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră obișnuită“, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile cerului. De aceea noi Îl „preamărim“ pe Dumnezeu.

Numirea de „Dumnezeu Preaînalt“ este o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent“. Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui Melhisedec, preot al Selemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe:

„Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin – el era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis:
„Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!”
Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, …“ (Gen. 14:18-22).

Un element sau o persoană este definit ca „prea înalt“, atunci când nu încape într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus“ de ea, locuind în multe alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea.

Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. Cele trei ceruri nu sunt „unele după altele“, ci unele în altele, paralele și întrepătrunse unul cu celălalt.

Cât poate dura o astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer?

Tâlharul pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se face instantaneu, într-un realm nesupus scurgerii timpului așa cum îl cunoaștem noi astăzi:

„Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43).

A treia zi, după calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a zis:

„Nu mă ţine”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17).

Cum de a putut să-l ducă Domnul Isus pe tâlhar în rai „astăzi“, când peste trei zile încă „nu se suise“ la Tatăl? Singura explicație logică este că există un „astăzi“ din afara timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a evenimentelor din hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de cronologia planetei pământ, eu l-am numit pe alocuri „timpul profetic“, ca un prezent continuu pe care se poate aluneca după voie în viitor și în trecut.

jacob-s-ladder-22866-base

Filmele științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal“, de ușă care poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un univers în altul. Ideea nu este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său, Iacov a exclamat:

„Iacov s-a trezit din somn şi a zis: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut.” I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16-17).

Sunt aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod normal, ei nu au nevoie de o „scară“ cu trepte pe care să urce ca oamenii! Ideea revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov, oriunde ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate da el seama!

Aparițiile îngerilor și „teofaniile“ Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin astfel de intrări ale ființelor din hiperspațiu în universul nostru cu patru dimensiuni. Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din eternitatea de lângă noi, din împărăția cerurilor.

Un cer nou înseamnă o lume nouă!

Cerul cel nou pe care l-a văzut apostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu trebuie confundat cu un alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi. Termenul grec folosit în original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ. „Un cer nou“ va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un acces liber înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de al treilea cer“, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu.

Aduceți-vă aminte cu câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul capitol al cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui pentru a ne putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile altei creații, imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în Apocalipsa nu vom putea pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi însă așa de net superior acestei creații actuale, așa de desăvârșit în împlinirile personale pe care ni le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne va mai trece prin minte să ne amintim de prima creație“!

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).

Tu ai întemeiat în vechime pământul
şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne;
toate se vor învechi ca o haină;
le vei schimba ca pe un veşmânt şi se vor schimba.
Dar Tu rămâi Acelaşi
şi anii Tăi nu se vor sfârşi (Psalmi 102:25-27).

Apocalipsa 21 și 22 marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite“ în care am fost închiși datorită „căderii“ primilor oameni în păcat. De atunci, heruvimii cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu Dumnezeu. Nu ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează redeschiderea drumului înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în atmosfera unei eternități fericite.

Vedenia unui cer nou definește intrarea noastră în gloria lucrurilor eterne, împlinirea unor năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu în noi până și în modelul de rugăciune „Tatăl nostru“. Sunt sigur că ați observat sau că măcar ați intuit ceva transcendental atunci când ați rostit primele ei cuvinte:

„Tatăl nostru care ești în ceruri“ (la plural) ..
precum în cer așa și pe pământ“ (Matei 6:9-10).

Noutatea pe care trebuie să o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer“, ci vom trăi pe un pământ nou, iar despre aceasta se cuvine să spunem măcar câteva cuvinte.

4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou – Apocalipsa 21:24-27

IUNIE 24, 2020 11:27 AM / 3 COMENTARIILA 4. NOILE NEAMURI, RÂUL CU APA VIEȚII ȘI UN TRON NOU – APOCALIPSA 21:24-27

Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă MacArthur are dreptate și toți sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste „Neamuri“ (în original „popoare“) care trăiesc pe pământul cel nou?

John MacArthur spune că la sfârșitul Împărăției milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva“, separat, până când cerurile dintâi și pământul va fi arse, iar ei vor coloniza pământul din noua creație. Apa vieții ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe nemuritoare.

„Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:24-27).

Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe pământul cel nou. N-ar avea nici un rost ca Dumnezeim să facă un pământ nou dacă n-ar exista oameni care să-l populeze!

Las la o parte discuțiile despre poziția Noului Ierusalim față de noul pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va fi un fel de satelit al pământului din care vom putea coborâ când vrem pe pământ. Textul spune că cei de pe pământ vor avea acces la cetatea sfântă!

Mai deducem și că acești locuitori ai noului pământ vor fi suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de persoane care vor purta titlul de „împărați“. Toți aceștia vor avea acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor“ înaintea lui Dumnezeu.

Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume a fost scris „în cartea vieții Mielului“.

Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor:

„În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor“ (Apocalipsa 22:2).

Am citit zeci de comentarii la acest text, dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor“, spunând că este un alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății“, pentru că în noua creație nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba.

Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie de „vindecare“, cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm vremea când acest „în parte“ se va sfârși.

Am găsit comentatori care insistă asupra ideii de repopulare a pământului și de o administrație socială care are nevoie iar de niște „împărați ai pământului“ pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin despre acest misterios râu cu apă vie …

5. Un râu nou cu apă vie – Apocalipsa 22:1

„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“ (Apocalipsa 22:1).

Dacă John MacArthur are dreptate, noua creație nu va mai fi „hidrologic“, bazată pe un circuit al apei, pentru că „marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1). Nu se poate să nu ne punem atunci întrebarea: „Ce este cu râul acesta și de ce fel de apă este vorba?“

Scriptura se tălmăcește tot prin Scriptură așa că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o altă carte a Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din celelalte cărți scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan amintise despre această „apă vie“, o apă misterioasă oferită de Domnul Isus în cea din urmă zi a marelui praznic din Ierusalim:

„În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit“ (Ioan 7:37-39).

Mintea sănătoasă ne îndeamnă să spunem că râul cel nou din Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți să mă contraziceți! Nu sunt eu primul care am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la trimiterea de sub versetul din Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa 22:17, iar de acolo suntem trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6:

„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:17).

„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii (Apocalipsa 21:6).

Râul acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului“ și nu produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă din apa lui este „pomul vieții“!

„ … pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“.

Aceasta nu este o vegetație obișnuită, cum am citit de multe ori în inerția imaginației noastre, roabă la lumea de acum, ci este „pomul vieții“ despre care am citit în Geneza că a fost așezat de Dumnezeu în raiul primilor oameni!

„Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului ”(Geneza 2:9).

Foarte interesant, rostul frunzelor din pomul care se adapă din râul cu apă este să „vindece Neamurile“, expresie ce pare a sugera că omenirea de pe pământul cel nou va avea nevoie de o transformare asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi când am fost „născuți din nou“ prin Duhul Sfânt!

Revenind la descrierea din Apocalipsa, râul cu apa vieții curge „în cetate“, adică în Noul Ierusalim.  Expresia „(pomul vieții – la singular deci!) era în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului (la plural!)“ are aerul descrierilor despre roțile slavei divine din primul capitol al cărții profetului Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții care erau pe cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această performanță va fi realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu apă vie va rodi douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună“.

Presimt că avem de-a face cu o realitate în hiperdimensiuni pe care nu le putem pătrunde acum, dar care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în cerul nou și în pământul cel nou.

Să recapitulăm deci,

  • râul cel nou va ieși din scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului
  • nu va conține apă obișnuită, ci apă vie,
  • va uda un element central cu o destinație necesară, pomul vieții,
  • care va fi  concomitent și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale lui,
  • producând roduri proaspete în cele douăsprezece luni,
  • iar frunzele acestui pom irigat de apa vie vor „vindeca“ Neamurile, care trăiesc nu din cetate, ci de pe suprafața pământului.

Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul Sfânt. În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!“ Iar această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa! Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor!

Dacă le punem pe toate împreună, cel puțin pentru mine, … este destul de clar cu ce fel de râu nou vom avea de a face în noua creație.

6. Un nou pom al vieții – Apocalipsa 22:2

Apocalipsa 21_Page_11

Râul va fi plin „cu apa vieții“, numire care pe mine iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena îmi aduce aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului“ în stare să tăbărască, el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El“.

Citim acum că acest „pom al vieții“, la singular, se va afla „în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, … rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“. Cum poate un singur pom să ocupe atătea locuri concomitent vă las pe voi să explicați … Dacă am încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva monstruos! Imaginațivi-l cu un trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca rădăcinile lui să poată fi în același timp și în piața cetății și pe cele două maluri ale râului. Avem aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea „slavei Domnului“ din debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este evident că avem de-a face cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel de spațiu.

Acest pom al vieții este într-o rezonanță profetică simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în rai (Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea“ primilor aomeni și umanitatea este reașezată în condițiile de la început.

Dar cum poate rodi „în fiecare lună“ într-o cetate în care „nu va mai fi noapte“ și nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele … Doar dacă nu cumva Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist“, ca să ne spună ceea ce altfel n-am putea pricepe.

Asta ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul Ierusalim nu va mai exista „pomul cunoștinței binelui și răului“ … S-ar putea să fie semn că el și-a jucat rolul pe care i l-a destinat Dumnezeu în istorie și … nu mai este!

7. Un nou Tron – Apocalipsa 22:3-4

Pentru mine este clar și evident! Avem de a face iar cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai … completă. Cerul nou și pământul nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El:

„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5).

Va fi împlinirea speranței apostolului Ioan:

„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3:2).

Care va fi legătura dintre „cerul cel nou“ și „cel de al treilea cer“ al prezenței divine? Nu știu, dar cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile slavei o succesiune de văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu se va ascunde mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor lucrurilor create. Și mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți cu Christos vor avea un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor“.

În felul acesta, paradisul pierdut va fi paradisul recâștigat prin Christos. Cel ce știe  Geneza 2 și 3 va recunoaște repede în Geneza 21-22 „aurul bun“, apa care uda grădina, pietrele prețioase și părtășia cu Dumnezeu din răcoarea zilei (evreiește „din vântul dimineții“).

Expresia: „S-a isprăvit!“ din Apocalipsa 21:6 este ecoul strigătului care a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete care-i urmează ne întorc la un rezumat minim al întregii Apocalipse:

„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:6-8).

Perspectivă glorioasă de care vom avea parte este: vom „împărăți în vecii vecilor.” Ca să putem împărăți vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății. Aceasta ne deschide perspectiva activității noastre în alte universuri ale creaturilor lui Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își administrează creația!

La fel cum examenele pe care le-ai dat la  școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața de apoi.

Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreaga. Să-L vezi pe Isus față în față  și să domnești împreună cu El pentru totdeauna este cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?

3. Un Ierusalim nou – Apocalipsa 21:9-23; 22:5

IUNIE 24, 2020 11:24 AM / 3 COMENTARIILA 3. UN IERUSALIM NOU – APOCALIPSA 21:9-23; 22:5

Cel mai nepământean element din noua creație va fi acest Ierusalim nou!

„Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:2-5).

În istoria planului de salvare a omenirii există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel vechi, cum se numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul David în străvechiul Canaan.

Ca o prevestire a slavei lui viitoare a fost numit chiar „cetatea cea sfântă“: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24. La fel este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta nu a însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci că cetatea a fost pusă de o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu. Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Antichrist, dar are dincolo de aceasta un destin special divin. Asta este tot! Noi nu venerăm „locuri sfinte“!

Dincolo de cel de al doilea Ierusalim reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o cetate sfântă. Mult mai sfântă ca celelalte două, atât pentru că Domnul Isus va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai Domnului!

„Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:27).

„Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8).

Această a treia apariție a Ierusalimului este anunțată prima dată în Apocalipsa 3:12:

„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”.

Cum să nu ne intereseze ceva de care se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu tatăl, un nume derivat din adresa noastră specifică din Noul AIerusalim și un al treilea nume derivat din legătura directă cu numele cel nou pe care-l va purta în eterniatte Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Isus Christos!

I. Ierusalimul ceresc deja … există!

Probabil că acesta unul din lucrurile surprinzătoare pe care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se apropie de Ieruslimul ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia cu care suntem obișnuiți … Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem pătrunde dincolo de ea în timpul profeytic și să ne bucurăm de anunțul făcut de Duhul Sfânt în epistola către Evrei:

„Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel“ (Evrei 12:22-24).

Nu este loc acum să facem o scurtă analiză a acestui verset extraordinar! Suficient să spunem că (în prezentul etern) Dumnezeu vede deja toate lucrurila ca deja întâmplate, în timp ce noi (aflați în timp terestru) ne aflăm încă în călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne va vorbi despre „adunarea în sărbătoare a sfinților“, ci ne va da doar perspectiva prezenței noastre în cetatea eternă.

II. Ierusalimul este antiteza Babilonului cel Mare

Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dntre Babilon și Ierusalim. Am văzut împreună cum a fost distrusă cetatea răzvrătirii. Acum asistăm împreună la inaugurarea Ierusalimului biruitor. Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim – cetatea păcii) se va împlini. Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de mare importanță.

„Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie“ (Apocalipsa 17:1-3)

„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu“ (Apocalipsa 21:10).

În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară.

III. Ierusalimul cel nou este nădejdea credincioșilor

Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul Avraam:

„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate“ (Evrei 11:13-16).

Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai multe lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Isus ne spune că, nu știm când și cum, Avraam a văzut viitorul:

„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56).

Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nici o palmă de pământ din țara promisă și a rezitat tentației de a se întoarce în Ur din cauza unei revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc:

„Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:9-10).

Nu doar Avraam a primit această promisiune …

IV. Ierusalimul cel Nou este împlinirea promisiunii făcute de Domnul Isus ucenicilor

Probabil că Noul Ierusalim există deja în casa Tatălui despre care ne-a vorbit Domnul Isus în Ioan 14. Este locul pe care ni-l pregătește El, pentru ca acolo unde este El să fim și noi.

„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:1-3).

La reintegrarea umanității în eternitatea sfințeniei divine, în universul nou creat de Dumnezeu în cerul nou și pe pământul cel nou se va coborî „din cer de la Dumnezeu“ Ierusalimul cel nou.

Iată ce ne mai spune Ioan:

„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.

Aruncând o privire de ansamblu asupra Apocalipsei putem spune că ni L-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu în trei ipostaze:

  • Domn peste biserici (Apocalipsa 1:1 – 3:22).
  • Leu peste neamuri (Apocalipsa 4:1 – 20:15)
  • Miel între cei credincioși (Apocalipsa 21:1 – 22:21)

Apocalipsa 21_Page_07

Uneori, trecem prea repede peste amănunte care s-ar putea să fie cheia acestor descrieri. De ce oare cel care vorbește cu Ioan este unul din îngerii purtători ai celor șapte potire ale mâniei divine? Și ce fel de „munte foarte înalt“ a fost acela pe care a fost dus Ioan? Este un element de relief al noului pământ? Sau este o construcție spațială simbolică asemănătoare cu expresia „pe muntele lui Dumnezeu“? Și de ce a trebuit să fie neapărat „foarte înalt“? Observații avem, dar explicații sunt foarte puține …

S-ar prea putea ca acest „munte înalt“, expresie folosită și în Isaia 14:13 unde se vorbește despre căderea lui Lucifer, să fie o denumire a aspectului piramidal cu multe paliere în care este rânduită creația lui Dumnezeu.

„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ,,Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt”. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului”!  (Isaia 14:12-15).

V. Ierusalimul cel Nou – desăvârșirea descrisă, dar nepătrunsă

Să revenim însă la descrierea Noului Ierusalim. Vom simți împreună ceva din ceea ce a simțit profetul Ezechiel când a privit ceva din splendoarea unei alte lumi:

„Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. 

Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi şi spre apus, trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.

Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă.

Apocalipsa 21_Page_08

I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist.

Apocalipsa 21_Page_09

Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare.

new-jerusalem-gemstones

Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie“ (Apocalipsa 21:9-21).

Lucrurile din univers nu au „culoare“! Toate culorile există în interiorul luminii, iar lucrurile ne apar colorate diferit în funcție de ce lungimi de undă ale luminii absorb și ce frecvențe reflectă. Un obiect violet, de exemplu absoarbe toate lungimile radiației de lumină (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo) cu excepția radiației percepută ca lumină violet. Ce trebuie remarcat în descrierea Ierusalimului cel Nou este că toate „materialele de construcție“ sunt substanțe care permit luminii să treacă prin ele. Ele nu sunt opace, ci transparente sau translucide. Până și forma pe care o va avea aurul în eternitate este „ca sticla străvezie“!

În Noul Ierusalim, oamenii vor umbla în lumina slavei lui Dumnezeu, iar făclia ei este Mielul“. Vă las pe voi să desenați această scenă! Eu am să vă privesc așa cum l-am privit și pe Ezechiel în strădaniile lui neputincioase. Absența soarelui și a lunii (probabil și a celorlalte stele) este compensată de o lumină atmosferică izvorâtă din Dumnezeu și Christos, care penetrează peste tot prin zidurile de „aur curat, ca sticla curată“ sau „ca sticla străvezie“ (Apoc. 21:18, 21) și prin porțile de pietre nestemate, răspândind energie și viață. Sub influența ei binefăcătoare, oamenii nu vor mai avea nevoie de refacerea prin somn în timpul nopții, așa că „noapte nu va mai fi“ (Apocalipsa 21:25).

VI. Ierusalimul cel Nou este cetatea tuturor sfinților proslăviți!

John MacArthur este de părere că, după nunta Mielului cu Biserica, în Noul Ierusalim vor fi integrați toți sfinții lui Dumnezeu din toate veacurile. Oricum, textul ne spune că nu este vorba despre „Mireasa Mirelui“, ci de mireasa devenită între timp soția Mielului, intrată deci într-o altă fază a unirii ei cu Christos. Porțile cetății-soție a lui Christos combină grupul celor douăsprezece seminții ale lui Israel așezate deasupra celor douăsprezece porți, cu numele celor doisprezece apostoli așezate pe cele douăsprezece temelii ale ei.

Chiar măsurată în unități de lungime cu care suntem familiarizați, viitoarea cetate este impresionantă. Baza ei este un pătrat cu latura de aproximativ 1.380 de mile (2220 km pe 2220 km). Suprapusă peste o hartă de astăzi a Americii, ea ar arăta cam așa:

new jerusalem

Imaginea nu trebuie să ne sperie, pentru că nu ni se spune nicăieri care vor fi dimensiunile pământului cel nou din vremurile viitoare! Cert este că va fi o clădire făcută în întregime de Dumnezeu și potrivită pentru ființele proslăvite care o vor locui.

VII. Ierusalimul cel Nou nu va mai avea un templu!

Un ultim amănunt despre Noul Ierusalim este lipsa unui Templu:

„În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul“ (Apocalipsa 21:22-23).

Dumnezeu este asociat în Biblie cu lumina, la fel cum este asociat și Domnul Isus în Evanghelii:

„ În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume“ (Ioan 1:4-9).

Viața nu poate exista acolo unde nu este lumină! Eternitatea va face ca lumina emanată din Dumnezeu să permeeze și să pătrundă toată creația. Asta va face ca obiectele descrise în Noul Ierusalim să fie ca pietrele prețioase sau ca sticla. Vom fi îmbăiați continuu într-o binefăcătoare lumină divină.

2. Un pământ nou – Apocalipsa 20:11

IUNIE 24, 2020 11:19 AM / UN COMENTARIULA 2. UN PĂMÂNT NOU – APOCALIPSA 20:11

 

cloudDacă, studiind Apocalipsa ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, nu sunteți singuri:

„Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“ (Apocalipsa 20:11).

Însă pentru „afonii speriați care au coșmare“ la gândul că ne vom petrece eternitatea agățați de norișori și vom cânta mereu la niște harpe, am o veste bună! Eternitatea nu va fi straniu diferită de viața noastră de astăzi. Nici măcar nu vom sta „în cer“, cum simplifică caricatural unii, ci vom evolua pe un pământ infinit superior celui de astăzi și ne vom bucura de împliniri personale la fel de infinit de superioare.

Pământul nou este al doilea element al existenței noastre viitoare pe palierul superior al eternității. Ar fi trebuit să știm că pământul acesta pe care locuim acum n-are viitor. Domnul Isus ne-a spus-o și vestea a fost așa de importantă, de epocală, că a fost trecută în trei dintre cele patru Evanghelii:

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Matei 24:25; Marcu 13:31; Luca 21:33).

După cerul și pământul care „au fugit dinaintea lui Dumnezeu și n-a mai fost loc pentru ele“ (Apocalipsa 20:11), sub cerul cel nou apre și un pământ nou. Va fi un pământ „cu totul altfel“! Cum adică? Nu știu decât foarte puține lucruri despre el! Iată-le.

Un pământ fără apă!

John MacArthur spune că singurul indiciu descriptiv despre pământul cel nou este că „marea nu va mai fi“. MacArthur spune că trupurile noastre sunt compuse 2/3 din apă. Sângele nostru este 90% apă. Dacă nu bem apă, ne deshidratăm și murim. Planeta noastră „albastră“ este deosebită de toate celelalte prin faptul că are apă, are un sistem hidrologic. Este marea excepție din universul pe care-l cunoaștem! Două treimi din suprafața planetei sunt și ele acoperite cu apă. Tot ce există biologic, ființează datorită apei!

„Marea“, o imensitate lichidă, este emblematică pentru un ecosistem bazat pe apă. Când nu va mai fi „marea“ vor fi altfel de condiții. Va fi altfel? Trebuie să fie altfel!

koi pondMichio Kaku, celebrul om de știință, povestește că în copilăria sa californiană petrecută la San Francisco, obișnuia să meargă într-o grădină japoneză ca să privească peștii frumos colorați.

„Aveau ochii așezați lateral și nu puteau privi „în sus“. Din punctul lor de vedere lumea de deasupra luciului apei nu exista. Dacă mi-aș fi întins mâna, l-aș fi apucat pe unul din ei și l-aș fi ridicat din apă ar fi fost uimit să ne vadă respirând … aer. Dacă l-aș fi băgat apoi înapoi în apă, vă dați seama ce fel de povestiri ar fi avut el să le spună celorlalți pești ca el? Ei bine, oamenii de știință de azi, am ajuns la concluzia că noi suntem peștii aceia și că există un alt tărâm al existenței în alte dimensiuni, în hiperspațiu“. Viața acolo este altfel!

Acel „altfel“ care va veni nu va fi însă straniu, nepotrivit, incomod, ci va fi un mediu desăvârșit pentru desăvârșirea noastră viitoare:

„Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, …“ (Evrei 12:22-23).

Un pământ fără un sistem planetar heliocentric

Ce pare sigur este că nu vom mai aparține unui sistem planetar heliocentric. Vom citi din restul capitolului 21 că pământul cel nou nu va mai avea soare și nu va mai avea lună. Nu vom mai avea nevoie de un corp ceresc care să răspândească lumina care întreține viața, pentru că vom umbla în lumina binefăcătoare a prezenței divine.

„Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul“ (Apocalipsa 21:23)

Pur și simplu „nu va mai fi noapte“ (Apocalipsa 21:25). Oare va mai trebui să dormim?

Nu va mai fi apă, așa cum o știm noi, și nu va mai fi lumina aceasta cu care ne-am obișnuit. Lumina și apa sunt suportul vieții biologice. Pe pământul cel nou va fi însă un altfel de șuvoi vital, izvorât din tronul lui Dumnezeu și vom fi îmbăiați într-o slavă binefăcătoare a feței lui Dumnezeu și a Mielului.

Un pământ pentru o natură „duhovnicească“!

Nu ni se spune ce formă va avea pământul cel nou și nici dimensiunile lui viitoare. Știm însă indirect că vom exista pe el într-o natură nesupusă putrezirii, numită „trup duhovnicesc“:

„Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.  Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă.

Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“ (1 Corinteni 15:42-49).

Expresia „trup duhovnicesc“ este îmbrățișarea unui paradox. Un duh nu are trup, este exact opusul materiei. Ce se ascunde în spatele expresiei „trup duhovnicesc“ numai Dumnezeu știe! Este suficient să ne aducem aminte de posibilitățile extraordinare avute de persoana lui Isus Christos după învierea din morți. „Vom fi ca El!“

„Să purtăm chipul lui“ înseamnă să ne îmbrăcăm și noi într-un astfel de trup care poate călătorii instantaneu prin hiperdimensiunile cerurilor lui Dumnezeu, care poate consuma hrană, dar căruia hrana nu-i este strict necesară, care poate trece prin ziduri și uși încuiate și care poate sta la masă cu oamenii, care poate prinde pești și poate face un foc pe malul apei, care poate păși pe un drum prăfuit de țară, dar care se poate și înălța oricând la cer! Mai vreți și alte detalii?

Cam asta este tot ce putem spune: vom fi înviați, ni se va da un trup proslăvit nemuritor, nesupus putrezirii și vom exista într-o lume minunată, mult peste circumstanțele „stării noastre smerite“ cu care ne confruntăm astăzi. Epistola către evrei ne spune că vom fi reașezați, în ordin de mărime și importanță, „deasupra îngerilor“. Gândiți-vă la tot ce au putut face îngerii descriși în Biblie și bucurați-vă că vom face tot ceea ce au făcut ei, ba încă și mai mult! Asta ar fi suficient ca să ne stimuleze imaginația. Vom cunoaște o altfel de viață, cu un principiu vital de existență total schimbat.

Inerția gândirii ne face să ne imaginăm pământul cel nou asemănător cu pământul pe care-l cunoaștem, cu forma aproximativă a unei sfere. N-avem însă garanția că va fi așa. S-ar putea să aibă o cu totul altă formă și alte dimensiuni.

Cel mai important element al pământului nou nu va fi însă … pământul, ci Noul Ierusalim!

Apocalipsa 20a – Lucrurile de la urmă – Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și cei păcătoși

APRILIE 24, 2020 4:20 PM / 2 COMENTARIILA APOCALIPSA 20A – LUCRURILE DE LA URMĂ – NIMICIREA ULTIMILOR VRĂJMAȘI: GOG, MAGOG, SATANA ȘI CEI PĂCĂTOȘI

Iată un studiu de care ne apropiem cu trepidația unor sentimente amestecate. Pe de o parte experimentăm bucuria pentru biruințele lui Dumnezeu, pe de altă simțim tristețe pentru mulțimea oamenilor care vor merge în focul cel veșnic.

apoc_17-20_Dusmanii distrusi

După paranteza care ne-a vorbit despre legarea Satanei, prima înviere și Împărăția de o mie de ani, reluăm istoria nimicirii dușmanilor lui Dumnezeu, vom parcurge ultima revoltă împotriva lui Dumnezeu, cu nimicirea lui Satan și cu sfârșitul celor păcătoși.

Mileniul va fi și marea demonstrația prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar din cauza ispitirilor satanice, ci și din natura lui. Omenirea va trebui condusă „cu un toiag de fier“ pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o sută de ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul celor o mie de ani, când Satana va fi dezlegat iarăși, el nu va trebui să depună mari eforturi ca să înșele iar Neamurile:

„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării“ (Apocalipsa 20:8).

Dezlegarea lui Satana va produce o scurtă rebeliune a color nemântuiți care au trăit în Împărăția de o mie de ani. Ea se numește generic „Gog și Magog“ pentru că este o renaștere a duhului de împotrivire care a adunat popoarele lumii la marea bătălie de la Armaghedon. Se va dovedi astfel că vina pentru răutatea oamenilor nu poate fi dată în întregime pe influențarea lor de Satana. Inspirat de „Paradisul pierdut“ al lui John Milton, Lord Byron a scris un poem celebru numit „Cain“. În el, întâiul născut al lui Adam, refuză să participe la rugăciune și la închinarea față de Dumnezeu. El se răscoală împotriva lui Dumnezeu pentru că „nu este drept“, spune el, nu i-a dat aceeași șansă ca tatălui său Adam, ci a fost „forțat“ să trăiască și mai ales să moară într-o lume căzută. Cain întruchipează într-un fel protestele tuturor urmașilor lui Adam care, crezându-se mai buni, contestă deciziile înțelepciunii divine. Crescuți pe vremea când Satana a fost legat, oamenii nemântuiți din Împărăția milenară vor da pe față răutatea din inimile lor, ținută în frâu doar atunci când Mielul i-a condus „cu un toiag de fier“.

Nimicirea lui Gog și Magog

Ce ni se spune despre această ultimă rebeliune?

„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit“ (Apoc. 20:7-9).

– Ni se spune că va fi inițiată de Satana: „va ieși ca să înșele Neamurile“. Cei o mie de ani de temniță nu i-au schimbat în nici un fel caracterul și pornirile.

– Ni se spune că va avea caracter mondial: „Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului“, „Numărul lor va fi ca nisipul mării“. Inima omului nenăscut din nou, chiar după ce a trăit o mie de ani sub influența lui Isus Christos, este la fel de rea și înșelătoare, un veritabil butoi de pulbere gata să explodeze la cea mai mică scânteie.

– Ni se spune că va fi o reeditare a conflictului lui Gog și Magog.

– Ni se spune că va fi printr-un război împotriva Ierusalimului: „au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea iubită“.

– Ni se spune că nu va fi nici o luptă, ci Dumnezeu îi va nimici imediat: „Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit“.

Nimicirea lui Satana

Ioan ne spune simplu că Dumnezeu a încheiat foarte repede și de data aceasta definitiv conflictul multimilenar cu Satana:

›

Textul contrazice orice formă de „anihilare“, de „aneantizare“, de „nimicire spre neființă“! Entitățile acestea care au perturbat și pângărit sfințenia lumii lui Dumnezeu vor continua să sufere veșnic. Satana va fi acolo împreună cu fiara și cu profetul mincinos. Lucrul acesta și locul acesta a fost pregătit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii noastre. Satana s-a răsculat în sferele cerești, dar a fost înfrânt și pedepsit prin evoluția lui în lumea noastră:

„ Apoi va zice celor de la stânga Lui: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!“ (Matei 25:41 vezi și 2 Petru 2:4 și Iuda 6).

Atunci se va încheia „conflictul angelic“ declanșat în sferele cerești, focarul în care a fost creat și așezat omul. Probabil că unul din motivele pentru care Satana îi convinge pe oameni să nu citească Apocalipsa este și acela că nu vrea ca ei să afle care îi va fi sfârșitul, căutând să ducă împreună cu el cât mai mulți ignoranți. El nu poate suporta gândul că omul, o creatură infinit mai neînsemnată ca el, va ajunge în împărăția harului divin în timp ce el se va perpeli etern în flăcări.

Judecata de la urmă

Judecata aceasta este confundată și combinată de mulți cu judecata Neamurilor descrisă în Matei 25: 31-46. Există însă mari deosebiri între cele două. Judecata descrisă de Domnul Isus în Matei nu este Marea Judecată de la urmă, pentru că are următoarele caracteristici:

1. Cei judecați — Neamurile
2. Timpul — la Revenirea Domnului Isus, după Necazul cel Mare și înainte de Împărăția terestră (Apoc. 19)
3. Locul — Tronul slavei Sale, aici pe pământ 
4. Criteriul judecății — Atitudinea față de martorii lui Christos în Necazul cel Mare
5. Rezultatul—unii sunt răsplătiți, alții sunt nimiciți

Pentru o mai clară explicație, am să așez deosebirile într-un tabel:

Screen Shot 2020-04-21 at 5.20.41 PM

Răsplătirea celor de la Judecata Neamurilor va fi să intre în Împărăția terestră a Fiului lui Dumnezeu:

„Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ,,Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (Matei. 25:34).

Răsplătirea celor din ziua Marii Judecăți de la urmă va fi cu totul … alta. Așa cum vom vedea din studiul acestui capitol.

Oricâte lămuriri am avea însă, problema evenimentelor de la urmă va rămâne totuși pentru majoritatea confuză, iar pentru cei studioși, incompletă. Așa cum spunea și apostolul Pavel: „Cunoaștem în parte și propovăduim în parte“. Este greu să plasezi cu certitudine evenimentele despre care vorbește apostolul Pavel: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?“ (1 Cor. 6:2) și „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?“ (1 Cor. 6:3). Ambele presupun că Biserica va trece ea însăși printr-o judecată de curățire anterioară. Nu știm totul, dar ceea ce știm este suficient ca să ne alerteze și să ne facă să ne pregătim cum se cuvine pentru ceea ce ne așteaptă.

Pentru Apocalipsa 20:11-15, vom urma lămuririle din comentariul lui John MacArthur. Nu că el ar avea autoritatea finală, ci pentru că el are darul să clarifice foarte bine ce ne spune Ioan în Apocalipsa.

„Să citim mai întâi textul din Apocalipsa capitolul 20, care ne descrie cea mai solemnă și mai serioasă scenă, pentru că descrie cel mai tragic eveniment din istoria omenirii, sala Judecății de la urmă dinaintea merelui tron alb al lui Dumnezeu:

„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie.

Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. 

Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.

Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.  Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc“ (Apoc. 20:11-15).

Să privim împreună la scena judecății, la standardul de justiție și la sentința pronunțată.

Scena Judecății de la urmă

În terminologia unui tribunal, aceasta este „ultima înfățișare în fața dreptății divine“. Nu va fi un tribunal ca toate tribunalele și nu va fi o procedură ca procedurile obișnuite. Nu vor fi dezbateri despre vinovăție sau nevinovăție. Va fi un acuzator, dar nu va exista un avocat al apărării. Nu vor exista dezbateri, doar o scurtă citire a capetelor de acuzare, fără martori și fără circumstanțe atenuante. Va fi un Judecător suprem lipsit de simpatie, care va pronunța o sentință la care nu există drept de apel, o pedeapsă din care nu se poate ieși prin cauțiune și din care nu se poate evada.

Locul unde se va desfășura această Mare Judecată va fi undeva între pământ și cer, între cea dintâi creație și creația cea nouă. Indiferent și independent de lucrurile create, plasat în „neființa creată“ din afara lumii materiale, există acest scaun de domnie mare și alb adus la ființă din Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Este mare în importanță cosmică și alb ca semn al neprihănirii absolute:

„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“ (Apoc. 20:11).

„Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată“ (Psalm 9:6).

Este scena pe care a văzut-o și profetul Daniel:

„Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.“ (Daniel 7:9-10).

Dar ce înseamnă „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“? Aceasta este o afirmație imensă, atotcuprinzătoare. Pământul primei creații a fost reașezat și refăcut pe timpul Împărăției milenare, dar tot purtător de germenele păcatului pângăritor al fost. El nu are loc în eternitate! “ Avem aici procesul de dizolvare a creației vechi, învechite ca o haină.  „Nu s-a mai găsit loc pentru ele!“

Apocalipsa 21 descriind faza cerească a Împărăției lui Christos, va debuta cu afirmația:

„Am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era“ (Apoc. 21:1).

(Un fizician-astronom spunea că lumea există în cosmosul actual prin echilibrul dintre materie și antimaterie, așa cum pentru fiecare cifră reală există una imaginară (1,-1; 2,-2; etc.). Dacă materia s-ar întâlni cu antimateria ar rezulta energie creatoare de o lume nouă, la fel cum numerele reale și negative s-ar îndrepta unele spre celelalte, s-ar uni în locul de zero și s-ar despărți apoi într-o altă axă a numerelor. Este imaginea pe care ne-a dat-o apostolul Petru. De unde ar fi știut „pescarul“ din Galileia despre astfel de lucruri dacă n-ar fi stat de vorbă cu Cel înviat în Seminarul celor 40 de zile?

„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. …   aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. “ (2 Petru 3:10, 12-13).

Biblia are un mesaj clar pentru „ecologiștii“ panicați care se tem că stricăm pământul: „Dacă vi se pare că acum este stricat, așteptați să vedeți ce va face mânia lui Dumnezeu din sistemul acesta blestemat din pricina păcatului! Nu încercați să „salvați planeta!“, ci grăbiți-vă să vă salvați pe voi înșivă!“

Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia:

„Ridicaţi ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit“ (Isaia 51:6).

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).

Dr. Donald Grey Barnhouse  a spus: „ Cerurile materiale și pământul pe care-l cunoaștem acum vor avea un sfârșit. Ele nu vor fi doar curățate sau reabilitate, ci vor fi pur și simplu distruse, vor înceta să mai existe, vor trece printr-o inversare a procesului creației, au fost făcute prin Cuvântul Domnului din nimic și se vor întoarce prin același Cuvânt al Domnului în nimic.

Cel care stă pe scaunul de domnie mare și alb este Isus Christos, persoana desemnată de Sfânta Trinitate să conducă procesul. El s-a calificat prin două argumente: ·1) este alesul Tatălui s-o facă și (2) a trăit experiența umană, „a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat“:

„Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl“ (Ioan 5:22-23).

„Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului“ (Ioan 5:27).

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte, acum, tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:30-31)

Mulțimea celor acuzați care stau înaintea Lui este imensă și impresionantă, alcătuită din toți oamenii care în toate veacurile au ales să nu asculte de Dumnezeu:

„Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie“ (Apoc. 20:12).

Îi putem numi generic „păcăliții istoriei“, cei care crezând că-L pot păcăli pe Dumnezeu s-au păcălit pe ei înșiși, lăsându-se înșelați de dușmanul sufletelor lor, Satana.  Acum îl vor urma pe Satana în locul de peseapsă veșnică. Satana, profetul mincinos și fiara se află deja în „iazul de foc și de pucioasă“ și-i așteaptă.

Cum vor putea aceștia „să stea în picioare“ înaintea scaunului de domnie, când nu va exista ceva pe care să se așeze? Îmi veți spune că este greu de priceput … Vă voi răspunde că nu e greu, e … imposibil! Doar când vom ieși din limitările experiențelor noastre terestre vom putea pricepe.

Cine sunt cei din mulțimea imensă care stă înaintea scaunului de judecată?

Există, nu uitați, două judecăți, pentru că există două învieri, așa cum a spus Domnul Isus în evanghelia lui Ioan:

„Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Există judecata pentru răsplata creștinilor prin examinarea faptelor celor din Biserica lui Christos descrisă în 1 Corinteni 3:10-15 și explicată iar în cea de a doua epistolă către cei din Corint:

„Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup“ (2 Corinteni 5:10).

Toți copiii lui Dumnezeu din Biserică vor supraviețui Judecății pentru fapte, chiar dacă unii vor ajunge de cealaltă parte a ei „ca prin foc“, adică fără nici o răsplătire. Curățați prin focul acestei judecăți, ei vor sta apoi pe tronuri alături de Christos și „vor judeca lumea“!

JudgmentSeat1

Cea de a doua judecată nu va fi pentru „răsplată“, ci pentru „pentru pedeapsă“ și vor ajunge la ea toți cei care n-au vrut să creadă în Dumnezeu și să fie salvați prin credința în jertfa Lui ispășitoare.

Judecata celor răi va avea loc la sfârșitul istoriei lumii. Toți cei care n-au fost înviați până atunci împreună cu sfinții înviați odată cu Isus, împreună cu toți credincioșii morți la Răpire, împreună cu credincioșii martirizați în Necazul cel Mare și împreună cu cei proslăviți prin moarte în timpul Împărției terestre, vor învia pentru această Mare Judecată de la urmă. Miliarde și miliarde de oameni vor sta fără excepție și fără deosebire („cei mici și mari“) înaintea scaunului mare și alb al lui Christos.

John Phillips scrie: „Va fi o părtășie teribilă acolo, cei morți, suflete moarte înviate în trupuri moarte într-o părtășie a groazei și a disperării. Oameni mici și femei pierdute care s-au complăcut toată viața în fleacuri și în lucruri de nimic, toți cei care s-au pângărit în certuri, bârfe, mici înșelătorii, viclenii de duzină, minciunele, furtișaguri, vulgarități de mahala, glume vulgare vor fi acolo. Tot acolo vor fi și cei considerați pentru o vreme „mari“, un Napoleon, un Alexandru cel Mare, un Hitler, asasini care au mâinile pătate de sângele a milioane și milioane de oameni. Acum toți și fiecare în parte va fi judecat și condamnat, o gloată înspăimântată adunată pentru prima și ultima oară ca să-și primească osânda binemeritată“.

„Ce teribilă priveliște! Acolo va fi Cain și toți răzvrătiții care au trăit înainte de potop. Acolo vor fo locuitorii Sodomei și Gomorei. Acolo va fi faraon, Ahab, Izabela, Iuda, cărturarii, fariseii și Marii Preoți care au pus la cale răstignirea Domnului Isus și nu s-au pocăit după aceea. Acolo vor fi „frații mincinoși strecurați prin biserici, și tot acolo va fi mulțimea imensă care nici n-a vrut să audă de Evanghelie. Vor sta toți reduși la tăcere, înghețați de frică și împietriți de spaimă.

„Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 10:31).

Am privit de aproape scena marii Judecăți. Să trecem acum la …

Standardul de justiție – capetele de acuzare

Avraam – părintele credincioșilor

 

4-abraham-journey-2

Există mult mai mult în Avraam decât cunoaștem. Omul acesta ne este înainte mergător în foarte multe domenii. Redus la statura unui simplu pelerin în căutarea unei noi patrii, Avraam a stat cuminte în galeria modelelor noastre de destin. Asta la o citire superficială a Scripturii, pentru că dacă citim mai cu atenție …

Biblia ne descrie însă câteva lucruri fascinante în care Avraam a depășit cu mult capacitățile normale umane, dovedind un nivel de comunicare superior cu Dumnezeu și un nivel de cunoaștere care nu poate fi explicat decât printr-o spectaculoasă revelație specială.

De la Abram la Abraham, De la Sarai la Sarah

Introducerea sunetului „h“ a marcat umplerea cu duh, pentru că această consoană este pronunțată printr-o emisie, un șuvoi de aer, o suflare, o proiectare în afară, o exhalare. Dumnezeu a mai suflat odată peste ei, ca la facerea lui Adam, transformându-i în părinții unor urmași de rang dumnezeiesc.

Lumea în care a trăit Avraam nu se grăbea. Zilele erau lungi și timpul de reflexie și gândire era îndeajuns. Oamenii își puneau întrebări mari și meditau adânc la condițiile vieții. Proximitatea evenimentelor din proto-istoria omenirii le oferea suficient material pentru meditație. Nașterea lui Avraam s-a petrecut cam pe când a murit Noe. Patriarhul a fost deci contemporan foarte mulți ani cu fiii lui Noe și cu urmașii lor ! El însuși a fost unul dintre ei. Vă dați seama ce extraordinare surse de informații a avut la îndemână.

Am să caut să ilustrez afirmațiile de mai sus prin trei detalii despre Avraam comentate în alte cărți ale Bibliei.

1. Credința în înviere

,,Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare, el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!” Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi, şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.“ (Evrei 11:17-19).

caravaggio_cam029

Michelangelo Merisi da Caravaggio – 1571 – 1610 – Galleria degli Uffizi

Adam a avut nefericirea să vadă prima moarte atunci când Cain l-a omorât pe Abel. Avraam a gândit că poate avea fericirea să fie martor la cea dintâi înviere din istorie! Numai așa și-a putut explica paradoxul dialogurilor cu Dumnezeu. Cel ce-i spusese că ,,în Isaac va avea o sămânță care va umple pământul“ i-a cerut apoi să-l aducă jertfă pe Isaac pe muntele Moria. Cum va putea Isaac să aibă urmași după ce va fi jertfit? Mintea lui Avraam n-a găsit altă explicație decât ,,prin înviere“! Ca să aibă însă un asemenea raționament, mintea lui Avraam trebuie să fi fost părtașă unor revelații neconsemnate în Biblie. Lungul lui drum din Ur spre Canaan, peregrinările prin țara promisă și nopțile de veghe sub bolta înstelată i-au oferit lui Dumnezeu foarte multe ocazii să vină și să stea de vorbă cu ,,prietenul Său“.

,,Să ascund oare eu de Avraam ceea ce am să fac?“ a spus Dumnezeu când se pregătea să distrugă Sodoma și Gomora? Observați familiaritatea cu care Dumnezeu vine la Avraam și familiaritatea cu care Avraam Îl invită pe Dumnezeu la el acasă:

,,Domnul i S-a arătat la stejarii lui Mamre, pe când Avraam şedea la uşa cortului, în timpul zădufului zilei. Avraam a ridicat ochii şi s-a uitat, şi iată că trei bărbaţi stăteau în picioare lângă el. Când i-a văzut, a alergat înaintea lor, de la uşa cortului, şi s-a plecat până la pământ. Apoi a zis:

„Doamne, dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, nu trece, rogu-Te, pe lângă robul Tău. Îngăduie să se aducă puţină apă, ca să vi se spele picioarele, şi odihniţi-vă sub copacul acesta. Am să mă duc să iau o bucată de pâine, ca să prindeţi la inimă, şi după aceea vă veţi vedea de drum, căci pentru aceasta treceţi pe lângă robul vostru.”

„Fă cum ai zis”, i-au răspuns ei. Avraam s-a dus repede în cort la Sara şi a zis: „Ia repede trei măsuri de făină albă, frământă şi fă turte.”

Şi Avraam a alergat la vite, a luat un viţel tânăr şi bun şi l-a dat unei slugi să-l gătească în grabă. Apoi a luat unt şi lapte, împreună cu viţelul pe care-l gătise, şi le-a pus înaintea lor. El însuşi a stat lângă ei, sub copac, şi le-a slujit până ce au mâncat“ (Geneza 188:1-8).

Ca Domnul Isus după înviere, Dumnezeu a stat la masă cu Avraam și ,,a mâncat“! Găsesc lucrul acesta unic și cu totul extraordinar în relatările Scripturii. Avraam a avut cu Dumnezeu o intimitate și o părtășie nebănuite de noi astăzi. Ce a știut el despre înviere? În orice caz, mult mai mult decât ne putem închipui noi astăzi …

2. Cunoașterea amănuntelor despre întruparea lui Christos

Evreii l-au crezut nebun, dar El le vorbea despre lucruri pe care le cunoaștea foarte bine, pentru că fusese acolo și le cunoștea foarte bine.

Despre ce a fost vorba?

,,Iudeii I-au răspuns: „Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac?”
„N-am drac”, le-a răspuns Isus; „ci Eu cinstesc pe Tatăl Meu, dar voi nu Mă cinstiţi. Eu nu caut slava Mea; este Unul care o caută şi care judecă. Adevărat, adevărat vă spun că, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.”

„Acum”, I-au zis iudeii, „vedem bine că ai drac; Avraam a murit, proorocii de asemenea au murit, şi tu zici: ,,Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea”. „Doar n-ai fi Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Şi decât proorocii, care de asemenea au murit? Cine te crezi Tu că eşti?”

Isus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu Însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru, şi totuşi nu-L cunoaşteţi. Eu Îl cunosc bine şi, dacă aş zice că nu-L cunosc, aş fi şi Eu un mincinos ca voi. Dar îl cunosc şi păzesc Cuvântul Lui.

Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat.”

„N-ai nici cincizeci ce ani”, I-au zis iudeii, „şi ai văzut pe Avraam?!”

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.”

La auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns şi a ieşit din Templu, trecând prin mijlocul lor. Şi aşa a plecat din Templu“ (Ioan 8:48-59).

Cearta aceasta a început pentru că Domnul Isus le-a răpit iluzia că oricine este evreu se trage automat din Avraam și are prerogative inalienabile înaintea lui Dumnezeu:

,,Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El. Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei;veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi”.

Ei I-au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui. Cum zici Tu: ,,Veţi fi slobozi?”

„Adevărat, adevărat vă spun”, le-a răspuns Isus, „că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi. Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu. Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu şi voi faceţi ce aţi auzit de la tatăl vostru.”

„Tatăl nostru”, I-au răspuns ei, „este Avraam”. Isus le-a zis: „Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.” Dar acum căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. „Aşa ceva Avraam n-a făcut. Voi faceţi faptele tatălui vostru.” (Ioan 8:30-41a).

Proclamația Domnului Isus anunța că El, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, este singurul care îi poate așeza pe oameni în prerogativele unor fii de Dumnezeu pentru că numai El îi poate scoate de sub robia păcatului. Domnul Isus îi sfătuiește să nu se legene în iluzia că sunt urmași ai lui Avraam, dacă nu fac faptele lui Avraam, iar ca dovadă le dă faptul că ei și Avraam au o atitudine total diferită față de întruparea și lucrarea Lui.

ACEASTĂ informație, nemaintâlnită pe paginile Scripturilor, i-a scos din minți pe contemporanii lui Isus, i-a convins că este vinovat de blasfemie și, prin urmare, vrednic de moarte.

Ce-ați fi făcut voi în locul lor? Voi ați fi acceptat această ,,noutate“ senzațională spusă de El:

,,Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat.”

Când a reacționat patriarhul astfel?

Afirmația ne spune că au fost două faze ale interacțiuni lui Avraam cu ,,ziua lui Christos“: (1) când a săltat de bucurie că are s-o vadă“ și (2) când a văzut-o. Această succesiune presupune că Avraam a stat de vorbă cu Dumnezeu despre mult mai multe lucruri decât știm noi. Ea ne îndreptățește să credem că Dumnezeu i-a vorbit mai întâi despre întruparea și lucrarea lui Christos, iar apoi, probabil la insistențele lui și cu acordul lui Dumnezeu, el ,,a văzut-o“!

A fost o vedenie? A fost o călătorie printr-un tunel al timpului? Nu știm precis. Suficient să înțelegem că acest Avraam n-a fost doar un pelegrin prăfuit care a trăit ,,la coada oilor“, ci un personaj mult mai complex decât ne-am fi putut închipui noi vreodată.

3. Cunoaștere despre Noul Ierusalim

Cum de a putut stărui Avraam în credință când Dumnezeu nu i-a dat nimic din cele promise?! Cum l-a făcut Dumnezeu să meargă înainte și să aștepte dincolo de orice limite raționale?

Avraam a murit fără să capete de la Dumnezeu nici măcar o palmă de pământ din ,,țara făgăduinței“. Ca să-și înmormânteze nevasta, Avraam a trebuit ,,să cumpere“ o bucată de pământ de la localnici:

,,Viaţa Sarei a fost de o sută douăzeci şi şapte de ani: aceştia sunt anii vieţii Sarei. Sara a murit la Chiriat-Arba, adică Hebron, în ţara Canaan, şi Avraam a venit să jelească pe Sara şi s-o plângă. Avraam s-a sculat apoi dinaintea moartei sale şi a vorbit astfel fiilor lui Het:

„Eu sunt străin şi venetic printre voi; daţi-mi un ogor, ca loc de îngropare la voi, ca să-mi îngrop moarta şi s-o ridic dinaintea mea” (Gen. 23:1-4).

Smerit, acest ,,străin și venetic“ făcuse totuși asupra oamenilor din jur o impresie extraordinară. Neavând nimic, s-a purtat în așa fel încât oamenii au văzut în el un om parcă venit dintr-o altă lume:

,,Fiii lui Het au răspuns astfel lui Avraam: „Ascultă-ne, domnule! Tu eşti ca un domnitor al lui Dumnezeu în mijlocul nostru; îngroapă-ţi moarta în cel mai bun din mormintele noastre! Niciunul din noi nu te va opri să-ţi îngropi moarta în mormântul lui” (Gen. 23:5-6).

Avraam n-a vrut însă nimic de la ei. Cel care îi promisese țara era Dumnezeu și Avraam n-a vrut să primească nimic dela oameni. Avea încredere că Dumnezeu se va ține de cuvânt. Întârzierea împlinirii promisiunii nu l-a clătinat în nici un fel în credința sa:

,,Avraam s-a sculat şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea norodului ţării, adică înaintea fiilor lui Het. Şi le-a vorbit astfel: „Dacă găsiţi cu cale să-mi îngrop moarta şi s-o iau dinaintea ochilor mei, ascultaţi-mă şi rugaţi pentru mine pe Efron, fiul lui Ţohar, să-mi dea peştera Macpela, care-i a lui şi care este chiar la marginea ogorului lui; să mi-o dea în schimbul preţului ei, ca să-mi slujească drept loc pentru îngropare în mijlocul vostru” (Gen. 23:7-9).

Parafrazând și intuind realitatea din dosul cuvintelor, Avraam a spus: ,,De la voi n-am nevoie decât de un loc pentru moarte. De la Dumnezeu aștept învierea, întruparea și lucrarea Fiului lui Dumnezeu și apoi … venirea Noului Ierusalim din cer“.

De unde până unde?

Cel de al treilea comentariu despre cele știute și așteptate de Avraam de la Dumnezeu se găsește tot în epistola către Evrei. Având în vedere grija pe care au arătat-o ei textului scris, este uluitor că autorul le dă tocmai lor această informație:

,,Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce.

Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:8-10).

Ce știa Avraam și ce aștepta el de la Dumnezeu? Ce l-a făcut să fie mulțumit chiar dacă n-a primit în timpul vieții împlinirea promisiunilor despre intrarea în stăpânire a țării. Eu cred că Dumnezeu i-a explicat faptul că viața lui, aparent neîmplinită și nerăsplătită, este doar un fragment dintr-un plan mai mare, care străbate veacurile și se va desăvârși ,,la plinirea vremii“:

,,În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.

Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate“ (Evrei 11:13-16).

Este imposibi să nu vedem în text a aluzie la venirea Noului Ierusalim și este extraordinar că ni se spune despre Avraam că el știa despre acest eveniment dela finalul istoriei! Domnul Isus n-a vorbit despre el în nici una dintre Evanghelii. Noi aflăm despre el doar în cartea Apocalipsei:

,,Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.  Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea:

„Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apoc. 21:1-4).

Se prea poate ca Avraam să fi avut harul să privească prin descoperire dumnezeiască această cetate de la finalul istoriei, în care i s-a spus că va avea și el harul să trăiască:

,,Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu“ (Apoc. 21:10).

Punând cap la cap informațiile din textele de mai sus, putem spune că, deși nu a primit nimic din țara Canaan, Avraam n-a fost dezamăgit, n-a vrut să se întoarcă în Ur, în Caldeia, ci a stăruit în credință, primind de la Dumnezeu revelația unui viitor strălucit, dincolo de istorie și de înviere, în Noul Ierusalim al sfinților făcuți părtași unei patrii noi, cu un pământ și cu ceruri noi, așezat în alte dimensiuni de dincolo de cele de spațiu și de timp, în care nemuritorii vor putea veni pe pământ să locuiască împreună cu oamenii așa cum ne descrie cartea Apocalipsei.

Dincolo de citirea superficială, Avraam nu mai este un personaj prăfuit din vechime, ci devine contemporanul nostru, părtaș al aceleiași revelații și moștenitor al acelorași promisiuni.

În calitate de străbun spiritual și fizic al israeliților, Avraam este menționat des în Noul Testament, de șaptezeci și șapte de ori, mai mult decât oricare alt personaj al Vechiului testament, cu excepția lui Moise, care apare în text de șaptezeci și nouă de ori.

Pentru Domnul isus și pentru apostoli, principală a fost nu legătura fizică cu Avraam, ci cea spirituală.  Pentru ei, descendenții naționali ai patriarhului n-au fost în nici un fel mai buni decât păgânii, pentru că au refuzat să creadă în lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Adevărații copii ai lui Avraam sunt cei ce au credință. Acesta este motivul pentru care afirmația din Geneza 15:6 apare de câteva ori în Noul Testament:

,,Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire“.

Apostolul Pavel, deși era foarte mândru de apartenența sa la neamul lui Israel, afirmă și el acest lucru:

,,Tot aşa şi „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire”. Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă“ (Gal. 3:7).

,,Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă“ (Gal. 3:29).

Vorbind despre soarta bogatului și a lui Lazăr (Luca 1619-31), Domnul Isus dezvăluie că cei socotiți neprihăniți ajung după moarte în ceea ce El numește ,,sânul lui Avraam“. Expresia apare o singură dată în Noul Testament. Enigmaticul termen kolpos  [kovlpo] permite și alte traduceri: ,,alături de Avraam“  (NIV, ESV), “lângă Avraam“ (CEV), ,,cu Avraam“ (NLT) sau ,,în brațele lui Avraam“ (NCV). În societatea de atunci, stând împreună la masă, Ioan și-a putut rezema capul pe pieptul Domnului Isus (Ioan 13:25; 21:20).

,,A ascultat, a plecat, a așteptat“ sunt trei acțiuni care au definit viața de credință a lui Avraam. Noi, tu și cu mine, cum stăm cu acestea?

 

Neprihănirea dată de Dumnezeu prin credință (Romani 3:21-31)

 

Neprihănirea dată de Dumnezeu prin credință  (Romani 3:21-31)

Am văzut în lecțiile precedente ca toți oamenii sunt păcătoși, atât iudeii, cât și neamurile, nimeni nu este neprihănit înaintea lui Dumnezeu. În lecția de astăzi suntem învățați ca înaintea lui Dumnezeu suntem fără vină sau neprihăniți, doar prin ceea ce ne dă Dumnezeu, anume credința in Hristos Domnul.
Pavel folosește cuvântul “δίκαιος – dikaios” (dreptate, îndreptățire) în Romani, când vorbește despre “neprihănirea lui Dumnezeu” și despre faptul că noi “suntem socotiți neprihăniți prin credință”.  Acest cuvânt este corespondentul din ebraică “tswadaq”, care înseamnă același lucru.
În limba română neprihănit înseamnă care este fără prihană, fără păcat, fără vină, pur, curat, nepătat, imaculat.

Apostolul Pavel ne sublimează în lecția de astăzi câteva adevăruri cu privire la îndreptățirea care ne-o dă Dumnezeu nouă oamenilor ca un dar, în contextul în care înaintea lui toți oamenii sunt vinovați:

1. Neprihănirea dată de Dumnezeu a fost promisă dinainte, prin Lege și profeți
vers 21. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii –
Isaia 51:5. Neprihănirea Mea este aproape, mântuirea Mea se va arăta, şi braţele Mele vor judeca popoarele, ostroavele vor nădăjdui în Mine şi se vor încrede în braţul Meu.
Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. (Isa.53:11)
Zaharia 9: 9. Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

2. Neprihănirea dată de Dumnezeu nu este prin ținerea Legii Vechiului Legământ
vers 21. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii –
Galateni 3:23-25. Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.
Galateni 5:4-5. Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har. Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii.

3. Neprihănirea este un dar nemeritat (har), de care omul poate beneficia: prin credința în Hristos Domnul
vers 22. şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire.
Efeseni 2:8. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.
Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru. (Rom.6:23)

4. Neprihănirea este gratuită, însă nu ieftină, prețul l-a plătit Hristos Domnul prin jertfă
vers 24-25 Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;
Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – (Gal.3:13)
Isaia 53:4-5. Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut ca este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

5. Neprihănirea este o stare primită prin credința și rămânerea în Hristos Domnul
vers 26-27 pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în asa fel, încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. Unde este, dar, pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinței.

“Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea. Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar.” (Filip.2:12-16)

6. Neprihănirea în Hristos nu desființează Legea, o certifică și o înlocuiește cu Învățătura Noului Legământ
vers 31. Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.
1 Corinteni 9:20-21 Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără Lege (măcar că nu sunt fără o Lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub Legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege.
Fapte 2: 41-42. Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
Fraților, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine și la Apolo, ca prin noi înșine să învățați să nu treceți peste „ce este scris”: și niciunul din voi să nu se fălească deloc cu unul împotriva celuilalt. (1Cor.4:6)

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Aplicația lecției
Avem de învățat astăzi câteva adevăruri legate de îndreptățirea sau neprihănirea noastră înaintea lui Dumnezeu. Ea a fost promisă prin Legea și profeții care au existat înainte de venirea Domnului, a fost oferită omului în Jertfa lui Hristos, El a plătit pentru păcatele noastre cu Viața Lui, poate să fie primită prin credința în Jertfa Domnului și este o stare de care beneficiem doar rămânând în Hristos Domnul.

Întrebări
Ce rol a avut Legea și prorocii cu privire la promisiunea darului neprihănirii?
Cum poate beneficia omul de îndreptățire sau neprihănire înaintea lui Dumnezeu?
Care a fost prețul darului neprihănirii oferit omului și cine l-a plătit?
Omul care a primit neprihănirea în dar, cum trebuie să trăiască după aceea?

Simion Ioanăș

Foliile de solarii produse de ACHAIKA PLASTICS sunt deosebit de rezistente, fiind fabricate din 3 straturi, prin coextrudare.

Datorita stabilizatorilor UV, foliile de solarii au o durata lunga de utilizare. Experienta si seriozitatea in alegerea materiilor prime ale firmei ACHAIKA PLASTICS , conditiile de procesare si urmarirea controlului de calitate ale produselor, determina realizarea unor folii cu o excelenta rezistenta mecanica. O noua generatie de folii super-rezistente a fost introdusa in productie in ultimii ani, folosind polimeri cu legaturi puternice. Aceste folii confera o siguranta marita in regiuni cu vanturi puternice, sau o reducere a costurilor, putand fi produse la grosimi mai mici decat cele traditionale dar cel putin cu aceeasi rezistenta

ACHAIKA PLASTICS  – GRECIA,  este exclusiv specializata pentru producerea de folii de polietilena multistrat.

– Asigura o bogata varietate de tipuri de folii;
– Productie de folii de latimi mari;
– Toate produsele indeplinesc normele de calitate ISO-9001:2000.

DATE GENERALE DESPRE FOLIILE DE POLIETILENA UTILIZATE LA SOLARII

Toate materialele plastice sunt supuse degradarii in timp (imbatranirii), datorate efectelor radiatiei solare, a caldurii şi a oxigenului. Perioada medie de degradare a foliilor pentru solarii, este de 3-9 ani.

PERIOADA MARE DE FOLOSIRE

Pentru a prelungi timpul de utilizare a foliilor, se adauga in masa de polimer compuşi chimici, cunoscuti sub numele de stabilizatori UV (raze ultraviolete) pentru protejarea fata de radiatiile UV, antioxidanti pentru protejarea fata de degradarea termica.
Ca stabilizatori UV se folosesc in tehnologie:
– compuşi de nichel;
– derivati de amine (HALS).

EFECTUL TERMIC

Radiatiile solare patrund in timpul zilei in solarii, şi incalzesc solul şi aerul. In timpul noptii, caldura „scapa” prin 3 mecanisme:
– radiatiile infraroşii (IR) cu lungime de unda mare (7-14 microni) sunt transmise prin atmosfera;
– circulatia din interiorul solarului spre exterior;
– transmisia prin folie.

Aceasta determina o scadere rapida a temperaturii, şi uneori la aşa-numita „inversie de temperatura”, cand temperatura din interiorul solarului scade sub temperatura din exterior.
Foliile  ACHAIKA PLASTICS  contin aditivi care absorb radiatiile IR şi reduc pierderea de caldura din timpul noptii. Foliile termice retin pana la 75-80% din radiatiile IR de lungime de unda mare, fata de 40-45%, cum sunt foliile normale.
Studiile au relevat ca beneficiile datorate foliilor termice in ferme sunt de peste 20-30%.
In acest sens, foliile in 3 straturi obtinute prin co-extrudare, sunt şi mai rezistente in timp şi conditii vitrege.

TRANSPARENTA ŞI DIFUZIA

Transmisia cat mai mare a luminii prin folie este esentiala pentru dezvoltarea plantelor. Cu cat primeşte mai multa lumina, cu atat activitatea fotosintetica a plantei e mai intensa, şi planta se dezvolta mai repede şi mai viguroasa.
Experienta in productie, precum şi calitatea materialelor folosite asigura o transparenta maxima a foliilor ACHAIKA PLASTICS , de pana la 92%.

EFECT ANTI-CEATA

Picaturile formate in interiorul solariilor datorita condensarii apei, au consecinte negative: reduc transmisia luminii, favorizeaza aparitia bolilor etc.
De aceea au fost concepute folii speciale, cu efect „anti-ceata”, cu aditivi speciali, care micşoreaza tensiunea superficiala dintre folie şi apa, şi formeaza, in loc de picaturi, o pelicula fina de apa, care se scurge pe suprafetele foliei. Acest efect dureaza in medie 2 ani (in mod normal 18 luni).

Folii pentru agricultura

 

Folii siloz / aditivi siloz

 

Folii etansare

 

Folii stretch

folii_thumb4
 

Folii insilozare tunel

folie siloz 2_800x600
 

Prelate, Saci Pietris

 

Folii speciale

 

Date de Contact

 

Razvan Andrei

Telefon: +4-0722-245-761;

E-mail: razvan@sisteme-irigatii.ro

Bitu Bogdan

Telefon: +4-0733-071-195;

E-mail: bogdan@sisteme-irigatii.ro

Gabi Gurbanescu

Telefon: +4-0728-968-200;

E-mail: gabi@sisteme-irigatii.ro

 
 

Punct de lucru

Strada Cuza-Voda nr 81F, Targu Frumos, Iasi, Romania.

Persoana de contact: Moroi Echim

Telefon: +4-0751-170-803;

 

Sediu Social / Depozit Central

Strada Portului nr 2A, Calarasi 910041, Romania.

Telefon: +4-0372-776-426;

Fax: +4-0242-318-319;

E-mail: office@sisteme-irigatii.ro

Parteneri

 

Idromeccanica Lucchini: www.idromeccanicalucchini.it

Agrodrip S.A: www.agrodrip.gr

Ziko S.A: www.ziko.gr

Achaika Plastics S.A: www.achaika.gr

Eurodrip S.A: www.eurodrip.gr

 

Folie microporoasa anti-inghet Agril si Novagril!

Odata cu instalarea sezonului rece, apar problemele de protejare a plantelor de temperaturile din ce in ce mai scazute de afara. Agricultorii din toate zonele urmaresc astfel protejarea culturilor de verdeturi din sere solarii si camp, sau extinderea culturii pentru protejarea de bruma la culturile de legume din camp, precum ardeiul si gogosarul. Cea mai utilizata metoda este folosirea foliei microporoase, anti-inghet, de tip Agril sau Novagril. 

Prima data, acest tip de folie a fost inventata in Franta, denumirile de Agril si Novagril (Agryl si Novagryl sunt de fapt denumirile corecte) fiind brevetate de firma producatoare. Companiile din Turcia si Grecia care au copiat produsul nu au voie sa foloseasca aceste denumiri in definirea produselor lor, introducandu-se astfel denumirea de folie microporoasa.
SemintePlante.ro distribuie atat variantele frantuzesti (mai scumpe in  comparativ cu cele turcesti, insa originale), dar si pe cele turcesti.
Recunoasterea produselor originale de tip folie microporoasa Agril sau Novagril, se poate face dupa logo-ul scris pe ambalajul foliei, care arata ca cel de mai jos:

Care este diferenta dintre Agril si Novagril ?

De-a lungul timpului, o mare parte din cultivatori m-au intrebat diferenta dintre folia microporoasa Agril si folia microporoasa anti-inghet tip Novagril. O mare parte din acestia considerau ca diferenta este data de grosimea materialului. Nimic mai fals. Poate exista atat folie microporoasa Agril de 19 grame/ metru patrat, cat si folie microporoasa tip Novagril, de 19 grame pe metru patrat.
Diferenta intre cele doua materiale este data de faptul ca folia Novagril este realizata mecanic, de o masina care dispune 3 randuri de filamente, oferind foliei Novagril, in comparatie cu folia Agril, o elasticitate mai mare.

SemintePlante.ro, ofera din standard folie microporoasa Agril de 19 grame/metru patrat si folie Novagril tot de 19 grame/metru patrat.

Avantajele folosirii foliei microporoase anti-inghet Agril

Primul avantaj al folosirii foliei microporoase anti-inghet este dat de faptul ca, aplicarea acesteia pastreaza o temperatura cu pana la 5 grade in plus, fata de temperatura de afara, daca este montata in camp deschis. In cazul in care este montata in solarii, temperatura de sub folie poate creste cu pana la 10 grade C, fata de temperatura de deasupra foliei.
Un alt avantaj important este dat de faptul ca, fiind o folie cu pori, aceasta permite circulatia aerului intre mediul acoperit, si cel de la suprafata, dar si circulatia apei.
Pe langa cele spuse, folia microporoasa optimizeaza sistemul hidric al plantei si creaza un microclimat mai bun, ce va duce la o dezvoltare mai rapida a plantei, in conditii relativ neprielnice.
De asemenea, folia microporoasa protejeaza plantele de ploi si vanturi puternice.

Circulatia luminii nu este o problema, folia microporoasa, atat Agril, cat si Novagril, permite trecerea pana la 80% a luminii catre planta.

Fiind usoara, greutatea ei variind in functie de tip intre 17 grame per metru patrat si 23 de grame per metru patrat, folia nu afecteaza cresterea plantelor. Aceasta se foloseste cu succes la culturile de varza timpurie si extratimpurie, salata, spanac, ridichii, andive, pepeni.
Plantele cu varf de crestere sensibil, cum sunt tomatele sau ardeiul pot avea de suferit in cazul aplicarii directe a foliei pe planta. Se recomanda in acest caz, folosirea unor arcade sau a unor stalpi de sustinere, astfel incat folia sa nu stea fix pe varful de crestere al plantelor.

 

 

DESCRIERE PLASA ANTI-GRINDINA, 3.8 LATIME X 100 ML (380 M²)

Beneficii client:

– Foarte rezistenta, ofera produselor dumneavoastra protectie maxima impotriva grindinei, a ploilor si a furtunilor;

– Protejeaza pomi fructiferi, arbustii si legumele de deteriorarile cauzate de grindina.

– se poate utiliza si ca protectie impotriva pasarilor

-este refolosibila ceea ce inseamna ca va asigura minim 4 ani deutilizare

Avantaje produs:

– este confectionata din fire sintetice foarte fine, tricotate sau tesute si stabilizate UV;

-isi mentine forma in timp

-este rezistenta la rupere

Descriere produs:

Plasa anti-grindina sau anti-pasari este confectionată din fire sintetice foarte fine, tricotate sau tesute si stabilizate UV. Aceste invelitori pot fi furnizate in doferite modele, facute intotdeauna pe comanda. Foarte rezistente, ofera produselor dumneavoastra protectie maxima impotriva grindinei, a ploilor si a furtunilor.

Despre Noi si Jardina.eu

relatii clienti: 0745 074 648

Suntem specializati in comercializarea trandafirilor si a pomilor fructiferi de inalta calitate. Oferim informatii profesionale pentru ingrijirea si cultivarea acestora. Comunicam permanent cu clientii nostri, oferind sfaturi valoroase si ne angajam sa ii tinem mereu informati cu privire la noutatile din domeniu. Personalul nostru sta mereu la dispozitie cu solutii optime legate de problemele care pot aparea in intemeierea, intretinerea si ingrijirea gradinilor si a livezilor.

Suntem dedicati in oferirea unei game largi de produse de calitate pentru cei care sunt in cautarea butasilor de trandafiri, a pomilor fructiferi si a accesoriilor pentru gradina. Avem proceduri stricte de control al calitatii, care impun ca toate produsele comercializate sa fie de calitate exceptionala.

Succesul nostru se bazeaza pe inalta calitate a pomilor fructiferi si a trandafirilor de gradina. Serviciile excelente si sfaturile profesionale, care insotesc toate produsele noastre, au convins clientii sa revina mereu si sa ne recomande mai departe.

Comenzile se pot efectua online, prin email sau telefon iar livrarile le facem la orice adresa din Romania (si nu numai).

Garantia Noastra

Garantam satisfactia dumneavoastra in totalitate! Daca plantele au fost deteriorate in timpul transportului, va rugam sa ne contactati imediat. In cazul in care planta dumneavoastra a primit ingrijirile recomandate de noi si, totusi, nu sunteti satisfacuti de cum arata, va rugam sa ne anuntati si o vom inlocui gratuit.

Pentru conditii meteorologice extreme, neglijare, acte imprevizibile ale naturii sau vandalism nu ne putem asuma raspunderea pentru starea plantelor. Garantia noastra se refera la calitatea plantelor pe care le furnizam dar nu acopera si pagubele facute de boli, daunatori sau conditii meteo nefavorabile (perioade geroase, cu temperaturi sub -15 °C, in care plantele nu au fost protejate, seceta, inundatii, etc.)

Relatii Clienti

Contactati-ne
Aveti nevoie de ajutor sau aveti intrebari? Personalul nostru prietenos va sta la dispozitie de Luni pana Sambata intre orele 9:00 si 17:00.
Ne puteti contacta prin email la: office@jardina.eu sau telefon la: 0745 074 648.

Puteti face comenzile online, prin email sau la telefon
Telefon: +40 745 074 648
Fax: + 40 213 580 495 oricand
Email: office@jardina.eu
Adresa Postala: Jardina.eu, Loc. Miheleu 136, Jud. Bihor, Romania

INFORMAŢIE DE CONTACT

 

  +40 745 074 648           office@jardina.eu
 

Buchetul cu suflet…simplu si cu bani putini

Cred ca sunteti de acord ca un buchet comandat si daruit este un gest la care ti se raspunde cu caldura unui zambet. Dar un buchet facut chiar de tine in care presari si emotia ta va fi UNIC, nu-i asa?

Voi realiza in 3 pasi un buchet pe care poti sa-l faci si tu acasa si, cu siguranta, pe langa faptul ca este mult mai avantajos din punct de vedere financiar, totodata vei pune in el si o particica din inima ta. Hai sa-l numim in continuare “buchetul cu suflet”. Acest buchet il voi realiza pentru fetita mea, fiindca este ziua ei. Si fiindca ei ii plac culorile vesele, am ales flori care sa zambeasca.


Pas 1. Cumparam florile si le pregatim pentru a putea fi aranjate cu grija in buchet. Vreau sa cheltui numai 35 de lei asa ca am cumparat: 1 fir de trandafir, 1 fir santini, 2 fire mini rose, 3 fire crizantema olandeza si 3 frunze aspidistra ca in imaginea din stanga.


Pas 2. Deoarece culoarea predominanta este galben (culoare de baza) inserez celelalte flori printre ele pentru a „sparge” culoarea, iar la sfarsit voi adauga frunzele de aspidistra care vor contura buchetul si pe care le indoi si le capsez.


Pas 3. La final, imi doresc ca florile sa ramana stranse, asa ca le-am legat cu un simplu elastic. Ca ambalaj am ales plasa verde pentru a acoperi cat mai putin buchetul si l-am legat cu funda organza. La un buchet trebuie sa iasa in evidenta florile, nu ambalajul. Nu-i asa ca a iesit frumos buchetul meu cu suflet?
V-am spus ca este simplu, incercati si voi si spuneti-mi daca ati avut succes.

 

relatii clienti: 0745 074 648

 

 

 

  •  

     

  • SOIURI DOMNEȘTI DE MERI ȘI PERI

     

Livrare Gratuita : Pomi fructiferi : Tranafiri de Gradina Oferte speciale, promotii trandafiri, pomi fructiferi, nuci
DIVERSITATE FASCINANTA & CALITATE PREMIUM
TRANDAFIRI DE GRADINA
Marilor iubitori ai gradinilor frumoase le oferim cei mai frumosi trandafiri pentru gradina. Astfel, chiar din vara care urmeaza, te vei bucura de propriul coltisor de rai, cand gradina se va umple de flori si va fi printre cele mai frumoase si mai fericite gradini din lume.
Trandafiri de gradina calitate superioara
PLANTEAZA
POMI
FRUCTIFERI
TRADITIONALI
Bucura-te impreuna cu intreaga familie de fructele sanatoase si pline de vitamine ale acestor pomi cu adevarat rezistenti la boli si la daunatori. Comanda si Rezerva acum! Fa-le o surpriza celor dragi!

 

Personalul nostru sta mereu la dispozitie cu solutii optime legate de problemele care pot aparea in intemeierea, intretinerea si ingrijirea gradinilor si a livezilor. Suntem dedicati in oferirea unei game largi de produse de calitate.
Pomi fructiferi superproductivi, BIO & stravechi

 

 
-10% PENTRU MARII IUBITORI DE FRUCTE SANATOASE PLINE DE VITAMINE
POMI FRUCTIFERI STRAVECHI
 
CIRESI : SELECTIE POMI FOARTE PRODUCTIVI : DE ANUL2 : COROANA FORMATA
de la: € 9,79
 
PERI : SELECTIE POMI FOARTE PRODUCTIVI : DE ANUL2 : COROANA FORMATA
de la: € 9,29
 
CAISI : SELECTIE POMI FOARTE PRODUCTIVI : DE ANUL2 : COROANA FORMATA
de la: € 9,49
 
NUC / SELECTIE POMI FOARTE PRODUCTIVI
de la: € 15.54
 
PRUNI : SELECTIE POMI FOARTE PRODUCTIVI : DE ANUL2 : COROANA FORMATA
de la: € 9.45
 
MERI : SELECTIE POMI FOARTE PRODUCTIVI : DE ANUL2 : COROANA FORMATA
de la: € 9.25
NUC Altoit : Chandeler : Foarte Productiv
CHANDLER : NUC ALTOIT
€ 15.20
Chandler este recunoscut ca avand cea mai mare productivitate de nuci.
FRANQUETTE : NUC ALTOIT
€ 15.15
Miez frumos, gust extraordinar. Este cel mai renumit soi de nuc din Ungaria.
Nuc altoit : Milotai
Trandafiri de Dulceata
Iubitorii dulcetei de trandafiri au ocazia sa isi achizitioneze propriii Trandafiri de Dulceata. Frumusetea deosebita si parfumul fabulos dau nastere unei dulceti gustoase si sanatoase. Comandati acum si va puteti bucura de o surpriza aparte pe care o puteti face celor dragi!
-15% PENTRU MARII IUBITORI DE DULCEATA PARFUMATA
TRANDAFIRI DE DULCEATA
Trandafiri pentru dulceata si ulei.
TRANDAFIR DE DULCEATA
ROSA DAMASCENA
€ 5,30
 
Tranafiri de Dulceata Rose de Rescht
TRANDAFIR DE DULCEATAROSE DE RESCHT
€ 6,25
 
TRANDAFIRI DE GRADINA PENTRU GRADINI MAI FRUMOASE
-10%
 
-10% PROMOTII TRANDAFIRI
Reduceri mari pentru marii iubitori de gradini frumoase
-10 %
 
TRANDAFIRI POMISORI
Ofera in gradina un efect extrem de decorativ
de la € 23,50
 
TRANDAFIRI URCATORI
Sunt frumosi si sunt un fundal colorat fantastic
de la € 7.12
CELE MAI CUMPARATE PRODUSE
POMI & TRANDAFIRI
Rose de Rescht - Petale de trandafiri pentru dulceata
TRANDAFIRI DE DULCEATA : ROSE DE RESCHT : RADACINA NUDA
 
Pafum puternic si placut. Se obtine un sirop frumos si o dulceata gustoasa.
€ 6.25
cires productiv ciresi productivitate mare
CIRESI : SOIURI FOARTE PRODUCTIVE
Fructul este cu pulpa pietroasa si gust dulce acidulat. Este foarte productiv si prezinta o buna rezistenta la ger. Pomii sunt de anul 3 cu coroana formata.
€ 9,79
pomi casi mare productivitate
CAISI : SOIURI FOARTE PRODUCTIVE
Frutele sunt mari cu fermitate medie. Pulpa fructului este dulce si o culoare galben-aurie. Pomii sunt de anul 3 cu coroana formata.
€ 9,49
meri superproductivi pomi fructiferi
MERI : SOIURI TADITIONALE SI MODERNE
Meri rezistenti la boli si daunatori. Fructe sanatoase si pline de vitamine. Pomii sunt de anul 3 cu coroana formata.
de la € 9,25
” Calitatea superioara a tuturor produselor noastre ne asigura un loc aparte in topul comerciantilor. Soiurile oferite de noi detin certificate de calitate si pasapoarte fito-sanitare. Comercializarea este autorizata de Ispectoratul Teritorial pentru Calitatea Semintelor si a Materialului Saditor (ITCSMS) BIHORSuccesul nostru se bazeaza pe inalta calitate a pomilor fructiferi si a trandafirilor de gradina. Serviciile excelente si sfaturile profesionale care insotesc toate produsele noastre au convins clientii sa revina mereu si sa ne recomande mai departe.”
– Viaceslav Buhna, owner Jardina.eu
 La Jardina.eu preturile sunt exprimate in EURO, deoarece comercializam produsele  in tarile din intreaga Uniune Europeana.
Puteti plati cum va este mai convenabil, prin:
· Card bancar
· Ordin de plata in LEI la cursul BNR din ziua facturarii.
· Ramburs la curier in LEI la cursul BNR din ziua expeditiei.

 

TRANDAFIRI DE GRADINA

 

PENTRU GRADINI MAI FRUMOASE

  • Odata cu produsele achizitionati si experienta noastra in cultivarea plantelor ornamentale si a pomilor fructiferi.
  • Oferim garantie si calitate la standarde mai ridicate decat cele din Europa.
  • Oferim servicii de exceptie si sfaturi profesionale pentru a va ajuta atunci cand aveti nevoie
  • Puteti comanda online, email sau telefon
  • Puteti plati cum va este mai usor: prin Card Bancar, Transfer bancar sau Ramburs la curier
  • Livram la domiciliu oriunde in Romania si in restul Europei
  • Trimitem regulat Newsletters cu sfaturi si informatii utile
Trandafirul Double Delight : Colectia Magnifique
Colectia Magnifique

 

Double Delight : Jardina
€ 9,90
Unul dintre cei mai apreciati trandafiri de gradina din lume. Parfum fantastic, flori duble frumoase cu o combinatie de culori atragatoare, un crem inconjurat de un inel de culoarea capsunilor. Este unul dintre trandafirii care detine printre cele mai multe medalii de aur si argint. Mentionam: Medalia de aur la Baden-Baden in 1976, Medalia de aur la Roma 1976, Premiumul pentru jocul de parfum 1986, A fost inclus in World Hall of Fame Rose in 1985
Trandafiri cu radacina nuda sau la ghiveci, calitate A (PREMIUM)Toti trandafirii cu radacina nuda sau cu radacina la ghivece, au 2+ ani si sunt altoiti pe radacini viguroase de maces, cu un sistem radicular bine dezvoltat. Plantele sunt tratate preventiv impotriva bolilor sau daunatorilor de minim 8 ori pe an, astfel butasii pe care vi-ii oferim sunt fara boli. Fiecare butus, cu o grosime incepand de la 8 mm, are minim 2 sau 3 ramuri in cazul urcatorilor.

 

Trandafirii nostri sunt cultivati la camp, cu o distanta minima de 15 cm intre rasaduri, astfel incat radacinile au suficient spatiu pentru a se dezvolta viguros. Daca ar fi sa ambalam trandafirii nostri cu rumegus sau turba la radacina, atunci pachetul ar fi cat o sticla de 2 litri.

Aflati mai multe »

Ce trebuie sa stiti cand cumparati trandafiri pentru gradina.

Garantam in totalitate calitatea superioara a trandafirilor nostri cu radacina nuda sau cu radacina la ghiveci. Datorita vastei experiente in cresterea, recoltarea, stocarea si livrarea tufelor si a butusilor de trandafiri, calitatea trandafirilor oferiti de noi este de minim nivel A (PREMIUM), plasandu-se la standarde mai ridicate decat cele din restul Europei. Astfel, odata cu frumosii trandafiri, beneficiati si de vasta noastra experienta in cresterea si ingrijirea trandafirilor. Va oferim atat informatii cat si sfaturi de specialitate pentru o gradina frumoasa si bine intretinuta.

 

 

O  OFERTA

 

 

* Pomi Fructiferi

Aici gasiti pomi fructiferi de cea mai buna calitate, altoiti si certificati. Avem soiuri unice in Romania. Comercializam puieti, in anul 2, de Ciresi, Meri, Peri, Caisi, Visini, Nectarini, Nuci si alti pomi fructiferi – toti de calitate PREMIUM, a caror prindere este garantata. Puietii au radacinile viguroase, bine dezvoltate si coroanele formate, cu avantajul de a intra pe rod cu 1-2 ani mai devreme.

 

  • * Pomi Fructiferi
 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

  •  

 

 

 

 

 

 

 

 

  •  

 

 

 

 

Jardina va pune la dispozitie o gama variata de arbusti fructiferi foarte sanatosi si vigurosi. Aici puteti gasi cei mai profitabili arbusti fructiferi precum : zmeur, coacaz si mur, ce au o cerere tot mai ridicata pe teritoriul Romaniei cat si pe teritoriul Uniunii Europene.
  • * Arbusti Fructiferi
 
 

 

 

 

 

* Promotii

Oferte Speciale / Promotii

Din pacate, produsele aflate in promotie sunt valabile in limita stocului disponibil.

  • * Promotii

 

 

 

 

 

 

 


  • Zmeur Polana

    4,20 €

    Stoc terminat

     

     

    New Holland NHDrive  –  un tractor autonom

    pentru agricultura viitorului

     

New_Holland

 

Inaugurat în cadrul evenimentului Farm Progress din Statele Unite, conceptul de tractor autonom dezvoltat de New Holland NHDrive se referă la un nou tip de utilaj  fără șofer care poate efectua o gamă largă de operații agricole în fiecare moment al unei zile de lucru. Tractorul poate ajunge pe sola de lucru în mod autonom, pe drumurile care leagă ferma de câmp și are capacitatea de a lucra împreuna cu celelalte tractoare autonome sau cu alte tractoare tradiționale, controlate de operator. Echipat și cu cabină, utilajul poate fi condus, de asemenea, și de un operator.

La prima vedere, din punct de vedere vizual, tractorul T8 Blue Power pare unul standard, dar odată cu prezentarea primelor imagini ale tractorului și a capacităților sale operaționale incredibile veți avea surpriza unei incursiuni în viitorul agriculturii, un viitor în care rolul major este deținut de mașinile autonome care au capacitatea de a redefini agricultura.

“Tractorul autonom NHDrive ne oferă oportunitatea de a deschide noi orizonturi către viitorul agriculturii”, afirmă Carlo Lambro, Brand President al New Holland Agriculture.

„Agricultura va deveni din ce în ce mai responsabilă pentru asigurarea disponibilității alimentelor produse într-o manieră eficientă și sustenabilă. Un tractor autonom, care are capacitatea de a munci zi și noapte, ajută la rezolvarea problemei lipsei de personal calificat în timpul campaniilor agricole, profită 100% de zilele cu vreme favorabilă anumitor munci agricole și maximizează folosirea rațională a resurselor.”

O evoluție bazată pe eficiență și sustenabilitate

Dezvoltat de CNH Industrial în colaborare cu furnizorul său de tehnologie Autonomus Solutions Incorporated, liderul industriei de soluții autonome off-road, tractorul autonom New Holland NHDrive este un vehicul fără pilot care are autonomie completă și care poate fi monitorizat și controlat prin intermediul unui calculator sau prin intermediul unei tablete portabile cu interfață. Acestea le dau fermierilor posibilitatea de a accesa datele din tractor și implement, de oriunde s-ar afla, în locații diferite.

Acest lucru facilitează luarea deciziilor în timp util. Mai mult decât atât, fermierii vor avea control total și drept de proprietate asupra datelor colectate.

Un ecran reprezintă grafic drumul pe care îl parcurge tractorul, un altul afișează date transmise în timp real de cameră, oferind utilizatorului până la patru imagini (două din fața utilajului și două din spate). Un al treilea ecran permite monitorizarea și modificarea datelor utilajului și parametrii implementului precum viteza motorului, nivelul de combustibil și setările implementului, incluzând norma de însămânțare sau adâncimea de lucru. De asemenea, drumul către solă poate fi programat indiferent dacă se iau în calcul drumuri de exploatare sau drumuri principale.

Tractorul NHDrive autonom poate fi echipat cu o semănătoare, fiind astfel capabil să însămânțeze autonom  următoarea cultură, imediat în spatele combinei.

Parametrii tractorului și ai implementului pot fi monitorizați și controlați permanent, folosind o aplicație instalată pe tabletă, ideală pentru automatizare supravegheată, putându-se astfel face modificări ori de câte ori este nevoie.

Capabil să lucreze 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, tractorul NHDrive ajută la reducerea riscurilor asociate cu erorile umane așa cum rezultă din planurile predeterminate și optimizate ale tuturor categoriilor de activități. De asemenea, tractorul atingă niveluri de productivitate și eficiență mai înalte decât tehnologia tradițională.

În viitor, tractorul NHDrive va fi capabil de automatizarea deplină a manipulării cerealelor în timpul campaniei de recoltare când, prin echiparea sa cu o remorcă, va putea efectua operații de încărcare, transport și descărcare.

Două tractoare într-unul singur

Tractorul NHDrive este echipat cu o cabină identică cu a unui tractor T8 standard. Acest lucru înseamnă că tractorul poate fi folosit și pentru operații care nu suportă încă autonomie completă precum operațiile cu încărcător frontal sau transportul cu viteză ridicată pe drumurile publice.

Tractorul NHDrive se poate deplasa pe trasee predefinite. Este nevoie doar să programați încotro să se deplaseze și ce trebuie să facă odată ajuns la destinație, iar tractorul se va apuca de treabă, fie individual, fie în tandem cu alte utilaje.

Tractorul NHDrive utilizează tehnologia agricolă de precizie avansată PLM (Precision Land Management) care este foarte accesibilă tuturor utilizatorilor și care este în mod continuu susținută de specialiștii New Holland.

De asemenea, tractorul se deplasează pe drumurile practicabile din câmp, care sunt indicate de software, după ce acesta ia în calcul parametrii legați de dimensiunea și forma solelor, obstacole existente și lățimea implementului care urmează să fie utilizat. Mai mult decât atât, tractorul este pe deplin compatibil cu toate soluțiile PLM. Pe viitor, acest tractor va avea abilitatea de a utiliza datele privind producția anterioară și de a efectua operații de maximă precizie, an după an. Rezultatele sunt creșterea eficienței operaționale și capacitatea de a realiza lucrările într-un timp cât mai scurt.

Datorită unei combinații de radare tip LiDAR (gamă de lasere de detectare) și de camere RGB, tractorul poate detecta o gamă largă de tipuri de obstacole din câmp. Atunci când un obstacol este detectat, tractorul trimite un mesaj către interfața interactivă, iar persoana responsabilă va decide dacă tractorul poate evita sau ocoli obstacolul și modalitatea în care va face acest lucru.

În viitor, întreaga gamă de tractoare, precum și alte echipamente agricole vor fi echipate cu tehnologia NHDrive. Totodată, este posibilă eliminarea completă a cabinei în construirea viitoarelor tractoare autonome.

Despre New Holland Agriculture

Reputația New Holland Agriculture este construită pe baza succesului clienților, producătorilor de cereale, crescătorilor de animale, antreprenorilor, viticultorilor și inginerilor agronomi. Aceștia pot beneficia de cea mai largă gamă de produse inovatoare și servicii: o linie completă de echipamente, de la tractoare la mașini de recoltare, completate de servicii financiare personalizate de la specialiști în agricultură. O rețea de distribuție profesionistă la nivel mondial și angajamentul New Holland pentru excelență, garantează fiecărui client în parte o experiență unică. Pentru mai multe informații despre New Holland accesați www.newholland.com
New Holland Agriculture este un brand CNH Industrial N.V. (NYSE: CNHI / MI: CNHI), un lider global în sectorul bunurilor de capital, cu experiență în domeniul industrial, o gamă largă de produse și o prezență la nivel mondial. Mai multe informații despre CNH Industrial pot fi accesate online pe www.cnhindustrial.com

Despre AgroConcept Impex

Începând cu 1 ianuarie 2016, AgroConcept este unic importator și distribuitor New Holland Agriculture în România. Principalele domenii de activitate ale AgroConcept sunt comercializarea de utilaje și echipamente agricole, asigurarea unui serviciu complet de asistență (service și piese de schimb) și furnizarea de soluții financiare avantajoase. Mai multe informații despre AgroConcept pot fi accesate online pe www.agroconcept.ro.

 

AAgroConcept adaugă în portofoliu Casella, lider în producția de utilaje și sisteme pentru irigații;

casella-1-1

 

In cadrul Târgului Internațional de la Bologna (EIMA),         AgroConcept Impex SRL, importator exclusiv New Holland Agriculture in România, a adăgat în portofoliu, pe lângă mărcile New Holland și Kverneland,  compania Casella, lider în construirea și producția de utilaje și sisteme pentru irigații, sisteme pentru distribuirea de îngrăsăminte și în utilizarea tehnologiei prin satelit VRT.

Casella, înființată în anul 1954 în Italia, are în prezent cca. 100 de angajați. Cu sediul la Carpaneto Piacentino, în centrul Italiei, atelierele Casella  ocupă o suprafață de peste 75 000 mp. și produc anual o gamă complexă de tamburi de irigat, motopompe, conducte îngropate, scarificatoare cu injectare subterană de îngrăsământ, precum și o serie de tehnologii pentru agricultura de precizie.

La nivel internațional, Casella se remarcă ca și inventator si producător al irigatorului cu motor mono-cilindru independent și sistem hidraulic, dar și al celui mai mare și mai productiv irigator din lume, cu un diamteru de 180 mm și 430 m lungime.

De asemenea, în anul 2000, când agricultura de precizie era doar la început, Casella a lansat în premieră pe piață primul irigator cu rate variabile (VRT), un utilaj ce funcționează pe baza unei hărți tematice generată de un senzor și care acționează în timp real în funcție de dezvoltarea vegetației și a micro-climatului culturilor, viilor și livezilor.

În acest context, parteneriatul dintre cele două companii este unul firesc.

„Dezvoltarea unor noi sisteme de irigații este o prioritate pentru mulți fermieri din România, mai ales pentru cei din zonele cu risc mare de secetă. Ne-am dorit să includem in portofoliul nostru una dintre cele mai renumite mărci de pe piața de profil, un lider de piață, în așa fel încât  fermierii să primească nu numai produse de o calitate excepțională, dar și expertiza si consultanța în teren de care au nevoie. Casella răspunde tuturor acestor solicitări și suntem foarte încântați să îi avem în oferta noastră”, a declarat Alessio Castelli, CEO AgroConcept

casella-partnership

Pentru oficialii Casella, „AgroConcept este cel mai potrivit partener pentru a garanta profesionalism, eficiență și, mai ales, servicii post vânzare de încredere. În plus, cele 12 locații naționale asigură o prezență vitală în teritoriu și un acces permanent la gama noastră de produse și servicii”

Despre AgroConcept Impex

Începând cu 1 ianuarie 2016, AgroConcept este unic importator și distribuitor New Holland Agriculture în România. Principalele domenii de activitate ale AgroConcept sunt comercializarea de utilaje și echipamente agricole, asigurarea unui serviciu complet de asistență (service și piese de schimb) și furnizarea de soluții financiare avantajoase.

Despre Casella

Casella a fost înființată în anul 1954 de către Ugo Casella și este condusă acum de Francesco, Ettore, Paolo și Roberto Casella. Este lider în constuirea de utilaje și sisteme pentru irigații, sisteme pentru distibuirea de îngrășăminte și în utilizarea tehnologiei prin sateit VRT. Adresa web: www.casella.it.

 

AAlianţa Industriei Seminţelor din România (AISR) a devenit  Membru al Camerei Franceze de Comerţ şi Industrie în România (CCIFER)

aisr2

Alianţa Industriei Seminţelor din România va face parte şi va activa în „Grupul de lucru pe agricultură” condus de  Sebastien Record, şi care prezintă o agendă axată pe trei priorităţi: informarea continuă asupra subiectelor de actualitate din agricultură, abordarea structurată a dialogului cu partenerii instituţionali şi organizarea filierelor profesionale. Pe termen lung, se doreşte identificarea partenerilor pe piaţă din România.

Alianţa Industriei Seminţelor din România (AISR) a fost fondată în anul 2012, cu obiectivul de a reprezenta o voce a industriei de seminţe din România şi de a asigura un dialog deschis şi permanent cu toate asociaţiile profesionale şi patronale din agricultură românească, precum şi cu autorităţile, în procesul de reglementare a seminţelor certificate din ţară noastră

Membrii Alianţei Industriei Seminţelor din România reprezintă peste 70% din piaţa domestică, reunind zece mari companii (Bayer, Caussade Semences, Euralis, KWS, Limagrain, Maisadour, Monsanto, Pioneer, Procera, RAGT şi Syngenta), care produc, testează şi comercializeaza seminţe de calitate, adaptate condiţiilor de cultură din ţara noastră, oferind soluţii durabile fermierilor. Începând cu anul 2016, Alianţa Industriei Seminţelor din România are că Membru Onorific – Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea, iar din luna ianuarie 2017 şi Institutul de Fitotehnie Porumbeni din Republica Moldova.

Creată în 1996, CCIFER exprimă o poziţie comună a companiilor membre şi a investitorilor francezi în România în dialogul cu autorităţile publice. CCIFER reuneşte 500 de companii membre, cu capital francez şi românesc, atât mari întreprinderi, cât şi IMM-uri. În total, membrii CCIFER reprezintă 15 % din PIB-ul României şi peste 125 000 de locuri de muncă.

 

 

AApicultorii „bazaie”dar trantorii se zaharisesc; Ei au transmis o scrisoare deschisă ministrului  

“Domnule ministru,

Federația Asociațiilor Apicole din România ROMAPIS, împreună cu Uniunea de Ramură a Cooperativelor Apicole din România își exprimă pe această cale dezamăgirea și dezaprobarea modalității în care instituția pe care o conduceți a procedat la consultarea organizațiilor reprezentative ale apicultorilor cu privire la HG de aprobare a PNA 2017-2019, precum și a propunerilor de modificare a ordinului MADR nr. 119/2011 referitor la sistemul unitar de identificare a stupinelor și a stupilor. Deși am fost convocați în doua rânduri în ultimele 10 zile în acest scop nu ne-au fost puse la dispoziție textele respectivelor acte normative în discuție, așa cum am solicitat și ni s-a și promis la întâlnirea cu reprezentanții MADR din data de 20.02.2017. În aceste condiții, deși am fost chemați pentru a ne spune părerea asupra acestor subiecte de importanță fundamentală pentru apicultura României, practic am fost în imposibilitatea de a ne aduce contribuția la îmbunătățirea respectivelor acte normative, necunoscând ceea ce acestea conțineau.

Domnule Ministru, considerăm că această abordare a colaborării dintre MADR și beneficiarii Programului Național Apicol este complet eronată și prin urmare vă solicităm comunicarea de urgență a acestor documente în dezbatere către toate părțile interesate și reluarea procesului de consultare a apicultorilor după cel puțin 3 zile de reflecție și dezbatere internă în cadrul formelor asociative din apicultură. Vă mai solicităm măsurile minime de asigurare a eficienței unui asemenea proces corect de consultare care să aibă la bază dialogul cu formele de asociere reprezentative și legal constituite ale apicultorilor.”

 
 
 

 

RRemorca pentru motocultor si motosapa

 

Modele de remorca pentru motocultor si motosapa

Am vorbit pana acum despre multe modele de motocultoare si motosape, dar si despre diferitele accesorii ce se pot atasa acestor utilaje. Pe langa cele obisnuite ca freza de pamant, plugul, peria rotativa, prasitoare, rarita, masina de tuns gazon si semanatoare mai gasim un alt accesoriu foarte folositor in gospodarie. Este vorba despre remorca pentru motocultor si motosapa. Acestea sunt capabile sa transporte pana la 700 de kg iar unele modele pot depasi aceasta limita de greutate. Acest lucru este posibil deoarece materialele folosite la fabricare sunt de calitate si foarte rezistente, procurate doar de la cei mai buni furnizori.

Motocultoare profesionale ieftine. Vezi aici care sunt cele mai bune Top 5 Motocultoare pentru gradina ta. Alege un motocultor diesel sau pe benzina

Unde se poate folosi o remorca pentru motocultor sau motosapa?

Indiferent ca esti un agriculor, gradinar, padurar sau pur si simplu o vei folosi in gospodarie, o remorca este foarte utila la caratul recoltei, gunoiului, lemnului precum si la alte diverse sarcini. Folosind o remorca iti vei usura munca considerabil. Dar nu numai atat, caci pot sa va spun ca este si distractiv sa conduci un astfel de utilaj atasat unui motocultor sau unei motosape.

In functie de nevoile fiecaruia, oferta de remorci este foarte variata. Putem folosi remorci mai mici sau mai mari, depinde de lucrul pe care vrem sa il facem. Este evident ca suprafata de teren este direct proportionala cu cantitatea ce trebuie a fi transportata de remorca, deci vom avea nevoie de o remorca potrivita fiecarui tip de teren sau in functie de fiecare lucrare. Partea frumoasa este ca aceste remorci sunt compatibile cu aproape toate tipurile de motocultoare sau motosape.

Asadar am pus la treaba cateva remorci pentru a afla care este cea mai buna. Am intocmit astfel un top al celor mai bune remorci pentru motocultoare sau motosape.

Care este cea mai buna remorca pentru motocultor si motosapa – Top 4!

 

Desi se afla pe locul 4 in topul nostru pentru cea mai buna remorca pentru motocultor si motosapa, este totusi o alegere foarte buna.

 

Criterii Pro si Contra:

PROS:
  • Atasabila oricarui tip de motocultor sau motosapa
  • Frana mecanica de picior pe tambur
  • Cutie de depozitare a sculelor
  • Suspensie pe foi de arc
CONS:
  • Capacitate de transport medie – 500 kg
 

Dotari:

  • Carlig pentru remorcare
  • Sistem de franare pe tambur
  • Dimensiuni cutie pentru scule: 42cm x 25cm x 15cm
  • Dimensiuni cuva pentru transport: 118cm x 72cm x 28cm
  • Obloane laterale si spate
  • Roti de cauciuc
  • Scaun pentru sezut

 

3

Remorca Basculabila ROTAKT

Pe locul 3 avem remorca basculabila ROTAKT cu o capacitate de transport de 450-500 de kg. La fel ca cea de mai sus, este o remorca de capacitate medie dar cu o caracteristica foarte importanta, aceea de basculare. Astfel, descarcatul recoltei este mult mai usor datorita acestei dotari.

 

Criterii Pro si Contra:

PROS:
  • Basculabila
  • Frana mecanica pe tambur actionata la picior
  • Suspensie pe foi de arc
CONS:
  • Capacitate de transport medie – 450 – 500 Kg
  • Nu are suport pentru picior de sprijin
 

Dotari:

  • Frana mecanica de picior pe tambur
  • Basculare
  • Scaun
  • Cutie pentru scule
  • Suspensie pe foi de arc
  • Capacitate de transport 450-500 kg
  • Dimensiuni: 128cm x 87cm x 37cm
  • Roti de cauciuc
  • Greutate: 90 kg

 

2

Remorca Gardenia 600

Pe locul 2 se afla remorca pentru motocultor si motosapa Gardenia 600. Acest tip de remorca cu o capacitate maxima de incarcare si transport de 600 kg, este compatibila cu toate tipurile de motocultoare si motosape existente pe piata. Intram astfel in categoria remorcilor putin mai incapatoare.

Criterii Pro si Contra:

PROS:
  • Capacitate Medie-Mare – 600 kg
  • Basculabila
  • Frana mecanica pe tambur
  • Scaun
  • Cutie pentru depozitarea sculelor
CONS:
 

Dotari:

  • Capacitate maxima de incarcare si transport: 600 kg
  • Frana mecanica pe tambur actionata la picior
  • Basculare
  • Scaun
  • Cutie pentru scule
  • Greutate: 60 kg
  • Suspensie pe foi de arc
  • Usor de montat
  • Usor de intretinut

 

1

Remorca Gardenia 700

Am pastrat ce e mai bun pentru sfarsitul clasamentului nostru. Asadar, locul 1 il castiga remorca pentru motocultor si motosapa Gardenia 700. Cu o capacitate mare de 700 de kg, aceasta remorca iti va usura munca in gospodarie considerabil fiind capabila sa transporte cantitati mari. Pe langa aceast lucru, remorca este basculabila, cu frana pe tambur actionata la picior, cu sistem de sezut care este totodata si cutie de depozitare a sculelor.

Criterii Pro si Contra:

PROS:
  • Capacitate Mare – 700 kg
  • Basculabila
  • Sistem de sezut 2 in 1 – Scaun + spatiu de depozitare
  • Greutate: 90 kg
  • Suspensie pe foi de arc
  • Usor de montat si intretinut
CONS:
 

Dotari:

  • Dimensiuni: 1500mm x 800mm x 300mm
  • Capacitate: 700 kg
  • Frana pe tambur actionata la picior
  • Suspensie pe foi de arc
  • Basculare pe spate
  • Scaun
  • Cutie pentru depozitarea sculelor

Cu aceasta incheiem clasamentul nostru, care speram ca a fost util si decisiv in alegerea unei remorci pentru motocultorul sau motosapa ta.

Tipuri de motosape

 

Tipuri de motosape folositoare in gradina Ce este o motosapa? Daca esti nou in domeniul gradinaritului, probabil ca ti-ai pus deja aceasta intrebare. O motosapa este acel utilaj …

 

Accesorii pentru motocultor

 

Ce accesorii se pot atasa unui motocultor? A venit primavara si tu inca nu te-ai apucat de lucrat pamantul? Nu lasa pe maine ce poti face astazi, iar in secolul tehnologiei …

 
Motocultor ProGARDEN HS1100 D 13 CP benzina

Motocultor ProGARDEN HS1100 D 13 CP benzina

 

Motocultorul, promotorul culturilor infloritoare Un celebru proverb din popor ne spune ca pamantul indiferent cat de bun ar fi daca nu este lucrat ramane salbatic si pe buna …

Alege un Motocultor cu accesorii incluse

 

Un motocultor competent, cheia operatiunilor agricole complete Dupa cum bine stim agricultura este elementul de baza al poporului fara de care acesta nu poate exista. Toate …

 

Ce motocultor sa cumpar?

 

Un motocultor hobby sau unul profesionist? Ghidul unui motocultor cu adevarat util indiferent de suprafete Se spune ca primavara se numara bobocii si pe buna dreptate. …

 

Ce face un motocultor?

 

Motocultorul, detaliul care face diferenta asupra unei culturi reusite Daca in trecut materialul uman facea diferenta asupra culturilor infloritoare, actionand manual pe o …

 

 
 

Motocultorul, detaliul care face diferenta asupra unei culturi reusite

Daca in trecut materialul uman facea diferenta asupra culturilor infloritoare, actionand manual pe o distanta foarte mare de teren, in acest moment, in secolul in care traim, totul s-a mutat pe calea tehnologiei, care are in obiectiv sa scoata cele mai competente utilaje si masinarii, care sa aduca mari satisfactii mai ales in domeniul agricol, acolo unde orice detaliu conteaza.

Efortul fizic uman a fost rasplatit decenii intregi, atunci cand utilajele nu dadeau mare satisfactie, avand functii reduse si fiind limitate din punct de vedere al functionalitatii, insa sanatatea oamenilor era afectata, mai ales in perioadele in care temperaturile erau foarte ridicate.

Insa in acest moment, producatorii de pretutindeni vin si ne ofera solutii care nu sunt de refuzat, motocultorul, fiind acel tip de masinarie capabil sa raspunda tuturor provocarilor care ii ies in cale.

De ce am alege un motocultor pentru suprafete medii, mici sau extinse? Acest dispozitiv are o constructie tehnica ce se bazeza pe rapiditate, fiabilitate, confort si ergonomie.

Ce este un motocultor?

Mai exact, este o masinarie ce are la baza o transmisie cu un ansamblu in forma de melc, un lant si o cutie de viteza.

In popor, aceste dispozitive mai pot fi gasite si sub forma de motocultivator si pe buna masura, procesele agricole complexe fiindu-i destinate ori de cate ori este solicitat.

Utilitatea unui astfel de motocultor se raporteaza in maruntirea diferitelor tipuri de soluri, mai ales a celor cu o structura dura, lucru pe care un alt utilaj nu il poate face pe timp indelungat, constructia sa si materialele nepermitand acest lucru.

Mai mult decat atat, accesoriile ce pot fi atasate cu ajutorul tijei pot ajuta la pregatirea solului pentru insamantare, bilonare sau presare, lucru care la alte masini din domeniul agricol nu este posibil.

Spre exemplu la o motosapa se pot atasa doar 2-3 accesorii care pot ajuta la astfel de procedee agricole complexe, iar suprafata prelucrata este una semnificativ mai mica.

 

Care sunt alte argumente care confirma intrebuintarea unui motocultor in industria agricola?

Puterea motorului de obicei face diferenta mai ales in ceea ce priveste economisirea timpului, iar in acest moment se poate lucra chiar si la foc automat, totul fiind terminat in doar cateva zile, producatorii oferind motoare chiar si de 12-14CP, aratand ca totul se poate, chiar daca majoritatea sunt curpinse intre 5 si 7CP.

Mai mult decat atat, motocultoarele sunt acea dovada ca un om nu mai trebuie sa duca greul in ceea ce priveste procesele agricole, iar ghidonul reglabil, controlul usor al sau datorita greutatii reduse si diferiti senzori pot ajuta la o functionare adecvata a sa.

 

Ce alte puncte tari mai prezinta un motocultor astfel incat sa ne determine sa luam calea sa?

Un aspect care probabil creeaza disconfort atunci cand vine vorba de astfel de masini pentru terenuri il reprezinta producerea de vibratii atunci cand acesta este in functiune.

Motocultorul prezinta un sistem antivibratii care sa nu ne provoace diferite stari sau dureri de cap, cum multi agricultori s-au plans atunci cand se aflau pe camp.

Mai mult decat atat, producatorii de motocultoare dau posibilitatea tuturor oamenilor pasionati de lucrat pamantul sa faca economie de bani in ceea ce priveste intretinerea si combustibilul, constructia sa tehnica ajutand la un consum redus, iar calitatea combustibilului fereste mecanismul de uzura, functia eco venind si confirmand ca un motocultor poate fi exact prietenul naturii.

Insa la ce capitole trebuie sa fim atenti in constructia motocultoarelor?

Dimensiunile operabile asupra solului fac de departe diferenta atunci cand vine vorba de achizitionarea motocultoarelor, iar in acest caz cu siguranta v-ar interesa pana la ce dimensiuni operabile se poate actiona atat din punct de vedere al latimii cat si al adancimii.

Un motocultor profesional poate ajunge la latimi de pana la 140 cm, iar cele hobby sau semiprofesioniste, datorita unei constructii ceva mai modeste, nu depasesc valoarea de 80-100 cm.

Insa, daca exista suprafete intinse cu siguranta adancimea de lucru asupra pamantului v-ar interesa, iar aici proprietatile motocultoarelor vin si ne dau indicatii precise asupra modelului care trebuie ales.

Pentru suprafete de peste 10 000 mp, frezele pot opera la o adancime de lucru de pana la 25 cm, in timp ce pe dimensiuni mici sau medii acestea nu depasesc dimensiunea de 20-22 cm.

Mai mult decat atat, cu siguranta va intereseaza cat de usor poate fi deplasat un astfel de utilaj.

Majoritatea motocultoarelor de la branduri celebre, au in dotare roti cu o dimensiune considerabile de 400 X 8, care au in dotare cauciucuri rezistente, identice cu cele din industria automobilistica, capabile de o deplasare optima chiar si pe cele mai dure suprafete sau in cazuri extreme umede.

Insa probabil v-am facut curiosi si vreti sa aflati care sunt acei producatori de motocultoare care imbina raportul calitate-pret in cel mai bun mod posibil, ajutand prin constructia lor si functiile avute in dotare sa obtinem la preturi reduse o cultura de zile mari?

Ei bine, in acest caz se remarca cu desavarsire producatori ca Honda, Sep, Ruris, Bronto sau O-mac, care au o tehnologie aparte mai ales in ceea ce priveste constructia motorului.

Asadar, putem observa ca un motocultor este ideal pentru toate tipurile de terenuri, fie de suprafete mici sau medii, fie pentru suprafete intinse.

Atat el, cat si accesoriile sale se pot intebuinta adecvat pentru a asigura cele mai bune procedee agricole existente la momentul de fata in domeniu.

Mai mult decat atat, un motocultor este si garantia faptului ca totul se poate produce intr-un timp scurt, lucru ce ne-ar priva de cheltuieli inutile si comparativ cu motocoasa sau motosapa, acesta poate lucra mult timp la foc automat, datorita functiilor speciale pe care le are, mai ales in randul frezelor, care dispun de optiunea auto-ascutire.

Un concept inteligent, pentru oameni intreprinzatori, asta se doreste a fi de departe orice motocultor pentru gradina sau culturile pe care intentionam sa le facem, iar in aceasta perioada exista oferte imbatabile, pe care producatorii ne recomanda sa le avem in vedere pentru un castig pe termen lung si o recolta cum toti ar dori sa aibe.

 

Prostia si rusinea ROMANEASCA – Alexandru Muraru, consilier onorific al premierului Cîțu, cere înființarea la Parchetul General a unui serviciu specializat pentru crime împotriva umanităţii

  de Ionescu Ioana
INQUAM PHOTOS/GEORGE CALIN
 

Deputatul Alexandru Muraru, președintele PNL Iași și consilier onorific al premierului Cîțu, cere înființarea unui serviciu specializat în cadrul Parchetului General, care să se ocupe de Dosarul Revoluției și alte dosare cu infracțiuni împotriva umanității.

Solicitarea acestuia vine în urma retrimiterii Dosarului Revoluției la Secția Parchetelor Militare, pentru refacerea anchetei, ca urmare a unor nereguli. „Modul în care a fost instrumentat Dosarului Revoluției este o nouă palmă dată istoriei și o dovadă a ignoranței față de adevărul faptelor sângeroase petrecute în Decembrie 1989. Întoarcerea definitivă a dosarului la Parchetul Militar și reluarea completă a anchetei, pe fondul neregulilor descoperite în rechizitoriu, conduce la o serie de riscuri pe care nu ni le mai putem permite la 32 de ani de la Revoluție.

Reluarea de la zero a cercetărilor poate să conducă, în primul rând, la absolvirea de vinovăție a celor responsabili, prin lentoarea cu care o astfel de anchetă se desfășoară. Practic, există probabilitatea ca, în eventualitatea finalizării cercetărilor, să nu mai avem în viață făptașii pentru a fi trași la răspundere. Mai apoi, trecerea timpului riscă să ducă la deteriorarea ori pierderea probelor, voluntar sau involuntar, asupra unor fapte petrecute în urmă cu mai bine de trei decenii și, totodată, dispariția fizică a martorilor.

De aceea, consider că este nevoie de acțiuni urgente, respectiv de creare a unui serviciu specializat în cadrul Parchetului General pentru investigarea infracțiunilor împotriva umanității, genocid, precum si alte tipuri de infracțiuni ca instigare la ură sau negarea Holocaustului. Un astfel de serviciu specializat ar putea avea priceperea și resursele necesare pentru a desfășura, cu celeritate, o anchetă minuțioasă astfel încât cei responsabili de suferințele Revoluției din 1989 să dea socoteală în fața justiției.

De asemenea, acest demers de înființare a unui serviciu dedicat în cadrul Parchetului General trebuie să fie dublat de o amplă anchetă asupra modului în care Dosarul Revoluției a fost tergiversat. În acest sens, fac un apel către Ministerul Justiției, Parchetul General și CSM ca, prin mecanismele de control (Inspecția Judiciară) să demareze o anchetă complexă cu privire la cei care au instrumentat în mod greșit acest dosar.

Este inadmisibil ca, în fața acțiunilor evidente, recunoscute de paginile de istorie și de toți cei care au trăit momentul Revoluției din 1989, instituțiile să eșueze în scoaterea la lumină a adevărului. Românii care și-au pierdut părinții, rudele și apropiații pe urma crimelor Revoluției, cei care au rămas cu suferințe și sechele, merită să cunoască adevărul și vinovații pentru crimele împotriva umanității petrecute în sângeroasa perioadă din Decembrie 1989.

După o epopee de peste 30 de ani, Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu încă se bucură de libertăți și privilegii, deși au pe conștiință regizarea crimelor împotriva umanității comise în timpul Revoluției din 1989. În mod absurd, Ion Iliescu a fost, din 2004 și până în aprilie 2021, președintele Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, cu un mandat pe viață, conducând o instituție finanțată din fonduri publice care avea misiunea de a documenta evenimentele din 1989. Ori, o astfel de instituție și-a demonstrat inutilitatea atât timp cât ea a fost condusă, în mod sinecurist, de unul din principalii inculpați în Dosarul Revoluției. Cu atât mai mult, această instituţie avea atribuții de documentare și nicidecum putere judiciară, situație pe care am expus-o public în nenumărate rânduri.

Din toate aceste motive, acum, mai mult ca niciodată, suntem în momentul în care nu mai avem timp de pierdut iar justiția trebuie să facă lumină în cazul celui mai sângeros eveniment cu care România s-a confruntat în ultimele decenii”, afirmă Alexandru Muraru, într-un comunicat de presă.

Alexandru Muraru, consilier onorific al premierului Cîțu, cere înființarea la Parchetul General a unui serviciu specializat pentru crime împotriva umanităţii

 

EDUCAȚIA ELIBERATOARE

   de Cheryl Swope

 
https://contramundum.ro/2021/09/22/educatia-eliberatoare/

Unii părinți și educatori au opinia greșită că educația clasică este doar pentru „copiii deștepți”. Este ușor să-ți dai seama de ce gândesc așa. Latina la vârsta de opt ani? Homer până la 14 ani? Cu astfel de standarde, s-ar putea gândi cineva, educația clasică este fără îndoială doar pentru geniile înnăscute – cei mai străluciți și mai buni dintre copiii noștri. Dar cum rămâne cu acei copii care nu s-au născut genii? Cum rămâne cu aceia care, departe de a fi înzestrați intelectual, au probleme cognitive, de limbaj sau dizabilități fizice? Le poate oferi ceva educația clasică? Poate fi educația clasică de folos oricărui copil?

Fără îndoială că părinții îngrijorați ai lui Helen Keller și-au pus aceeași întrebare în 1887. Fiica lor cea mai tânără era surdă, oarbă și cu „probleme de comportament” serioase. Neliniștiți și îngrijorați cu privire la viitorul fetiței, cum ar fi fost majoritatea părinților, aceștia sperau că fiica lor va primi cumva o educație. La sfârșitul secolului al XIX-lea aceasta însemna o educație clasică. Hellen Keller și-a început propria educație clasică la vârsta de șase ani cu un profesor particular, Annie Sullivan. Deși nimeni nu putea spune ce va ieși de aici, familia Keller s-a ambiționat să ducă mai departe această speranță frumoasă.  Iar cu această ocazie lumea a primit dovezi captivante că educația clasică poate fi de folos cu adevărat oricărui copil.

Imediat ce limbajul i-a deschis mintea tânără a lui Helen, Annie Sullivan a învățat-o pe fetiță același conținut academic pe care îl deprindeau și ceilalți copii educați clasic, dar printr-o metodă care cerea mai multă răbdare, prin folosirea mâinilor. De la vârsta de 8 la 10 ani, Helen a învățat geografie și istorie. A învățat despre eroii greci și despre civilizațiile antice. S-a delectat cu limbajul frumos prin intermediul literaturii bune. A citit diverse selecții poetice din Vechiul și Noul Testament, Povestirile din Shakespeare de Charles Lamb, Istoria Angliei pentru copii, de Dickens, Micile Femei, Heidi, Familia Robinson și nenumărate alte cărți care se găsesc pe rafturile bibliotecilor din orice școală clasică de azi.

Helen a prețuit cărțile sale: „le-am primit așa cum am primit răsăritul soarelui și iubirea prietenilor noștri.”

De la vârsta de 11 ani până la 13 ani, Helen a învățat latina de la un latinist și franceza. A învățat istoriile mai avansate ale Greciei, Romei și Statelor Unite, în timp ce Annie îi preda lecțiile în mâinile ei. Până la vârsta de 16 ani, Helen citea opere în original în latină și germană, iar la 20 de ani s-a înscris la Radcliffe, unde citea literatura în franceză, studia istoria lumii, citea critic poezie și a învățat compoziție avansată în engleză.

Privind înapoi la educația sa, Helen scria „de la eroii Greciei la citirea Iliadei în original nu a fost tocmai ușor și nici în întregime plăcut. Cineva ar fi putut călători de câteva ori în jurul pământului în timp ce eu mă chinuiam prin labirinturile gramaticilor și dicționarelor…” Helen a primit o incredibilă educație clasică deoarece părinții și profesorii ei s-au unit pentru a o ajuta, iar ea a perseverat. Deși neajunsurile fizice au urmat-o toată viața, la fel s-a întâmplat și cu dragostea pentru literatură: „Când citesc cele mai frumoase pasaje din Iliada, sunt conștientă de un simț sufletesc care mă înalță dincolo de circumstanțele înguste și neplăcute ale vieții mele. Limitările mele fizice sunt uitate – „lumea mea este deasupra iar întinderea și lungimea cerurilor îmi aparține!”

Dacă educația clasică i-a putut da lui Helen Keller mijloacele pentru a depăși obstacole uriașe și să îmbrățișeze „întinderea cerurilor” cu mulți ani în urmă, de ce alți copii, cu mult mai puține probleme, nu primesc nimic din beneficiile educației clasice? Răspunsul îl reprezintă, pur și simplu, cursul istoriei. La începutul secolului trecut, în timp ce educația specială a devenit din ce în ce mai prizată, educația clasică a început să se piardă. În anii 30, „la apogeul educației clasice în termeni absoluți”, aproape un milion de elevi învățau latina anual. În anii 70 așa numitul progresism și experimentalism au ajuns să domine educația. Cam în aceleași timpuri în care educația clasică era ca și dispărută, a fost legiferată o măsură prin care toții copiii handicapați trebuia să primească o educație publică. Publică, da, dar foarte adesea mult mai puțin folositoare și mai puțin frumoasă.

Astăzi, mare parte din „educația obișnuită” s-a îndepărtat atât de tare de la urmărirea a ceea ce este semnificativ adevărat, bine și frumos încât mulți copii cu probleme și nevoi speciale care au fost trimiși la școli publice primesc prea puțin din ceea ce este excelent sau formativ. În trecut, până și educația „de bază” însemna o educație în cele trei arte ale limbajului: gramatică, logică sau dialectică și retorică. O educație liberală însemna, de asemenea, cele patru arte matematice: aritmetică, geometrie, muzică și astronomie. Aceste șapte arte liberale dezvoltau mintea și îi furnizau studentului uneltele esențiale pentru învățare. Implicite în această educație, erau studiul istoriei, al literaturii bune, al artelor, pentru formarea unei minți și a unui caracter sănătoase. De-a lungul secolelor, cateheza – predarea credinței creștine – a fost adăugată artelor liberale pentru educarea sufletului.

În educația copiilor cu probleme speciale nu domină doar progresismul și pragmatismul, ci și behaviorismul fatalist și dezumanizant. Mintea și sufletul copilului sunt uitate.

Umanitatea copilului cu nevoi speciale – umanitatea oricărui copil – trebuie să determine tipul de educație pe care îl primește. Unele cercetări sugerează că unul din patru copii au nevoie de educație specială. Fiecare dintre acești copii este o ființă umană creată după chipul lui Dumnezeu.  Ar trebui să le oferim tuturor acestor elevi o educație servilă și să le interzicem bogățiile educației frumoase, umane, eliberatoare? Și, mai rău, ar trebui să luăm deciziile noastre determinist pe baza unor testări primare, fără să luăm în calcul ceea ce ar putea realiza sau depăși copilul cu ajutorul unui profesor foarte bun?

Indiferent de provocările proprii, fiecare copil este chemat să facă mai mult decât să primească anumite ajutoare. Este chemat să își iubească aproapele. Chiar dacă nu va fi niciodată capabil să aibă o slujbă de opt ore plătită, educația clasică îl poate ajuta pe copilul cu nevoi speciale să aibă un scop, să iubească și să le aducă mângâiere celor din jurul lui. Este un elev care are lecții de învățat, profesori de respectat și părinți în fața cărora să se plece. Poate că acel copil se va dovedi în cele din urmă incapabil să ajungă la nivele foarte avansate într-un domeniu sau în toate domeniile. Totuși, dacă va fi învățat încet, cu răbdare și sistematic, chiar și acei copii care sunt suspecți sau susceptibili de a avea „nevoi speciale de adaptare” pot primi o educație substanțială, înălțătoare și frumoase. Fiecare copil este un fiu sau o fiică, frate sau soră, nepot sau prieten, cu o înaltă chemare, deoarece Dumnezeu lucrează prin copii pentru țelul Său iubitor.

 

«
»

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.