Am primit un comentariu de la o creştină care se declara „tânără”. Este un răspuns delicat şi frumos, ca o floare nevinovată din aerul pur de la munte, neobişnuită cu poluarea din viaţa citadină de la câmpie. A trebuit să‑i răspund însă şi s‑o aclimatizez cu „viaţa de jos”, din mijlocul comunităţilor de oameni. Iată dialogul nostru:

„Ce uşor este pentru cei tineri să arunce cu pietre în cei care au fost informatori… sunt tânără şi la început am fost foarte revoltată pe păstorii care au fost informatori, dar apoi am auzit o explicaţie: Dacă erai acolo şi ţi‑ar fi ameninţat familia? Dacă erai unul dintre fraţii slabi în credinţă? Dacă îţi ameninţau copiii sau părinţii? Şi repede ai răspunde: Eu niciodată nu aş fi acceptat!!! Nu îi aprob pe cei care au făcut aşa ceva, dar nu am dreptul să‑i judec… Va fi vai de ei dacă nu realizează că mai au o şansă acum să‑şi recunoască greşeala în faţa turmei lor şi va fi la fel de grav şi dacă turma nu va putea să‑i ierte şi îi va condamna! Din cauza lipsei noastre de milă cred că Dumnezeu nu ne‑a dat dreptul să judecăm!!!”

* * *

„Dragă N”

Dumnezeu ne‑a dat dreptul să judecăm! Ba încă ne‑a spus că avem datoria să judecăm. Nu ne‑a dat însă dreptul să osândim veșnic. Ultimul cuvânt trebuie să‑L aibă El: Citește restul acestei intrări »

Singurătatea este primul lucru despre care Dumnezeu a spus: „Nu este bine” (Gen. 2:18) ‑ John Milton

Tatăl lui Hubert French a fost împuşcat de o persoană necunoscută pe când fiul său avea numai 10 ani. Din acea zi , inima lui Hubert a fost stăpânită de gândul răzbunării. El voia cu orice preţ să‑l găsească pe asasin şi să‑l răzbune pe tatăl său.

După câţiva ani, când acest copil a ajuns în floarea tinereţii, a fost diagnosticat cu o severă dezordine neurologică. A fost spitalizat şi supus unui tratament sever. Doctorii i‑au spus că va depinde de medicamente tot restul vieţii, iar singura‑i speranţă pentru viaţă este legată de conştiinciozitatea cu care îşi va lua medicamentele.

În ciuda acestor tratamente medicale, starea sănătăţii lui Hubert a continuat să se înrăutăţească. După numai câţiva ani de tratament, a ajuns să fie inapt pentru muncă datorită problemelor psihice. În acele momente a început însă să se gândească că sfârşitul vieţii îi este aproape şi a meditat mai mult la ceea ce s‑a întâmplat cu tatăl său, la experienţele pe care le‑a trăit atunci şi la faptul că acest gând al răzbunării i‑a stăpânit întreaga viaţă.

Ştiindu‑şi sfârşitul aproape, Hubert a început să meargă la biserică şi să citească Biblia. Citind Cuvântul lui Dumnezeu, a înţeles că pe cel ce i‑a ucis tatăl trebuie să‑l ierte din toată inima. Dorind să pună în practică acest adevăr, procesul a fost greoi şi s‑a petrecut într‑un timp mai lung. Dar a venit o zi în care a mărturisit că Dumnezeu i‑a dat putere să ierte şi să uite pe acel ce i‑a făcut atâta rău.

Ştiţi ce s‑a întâmplat începând chiar din acea zi? Hubert a început să se simtă mult mai bine, iar numai după câteva luni, doctorii i‑au întrerupt tratamentul. Toate problemele lui neuropsihice au dispărut. Iar în cei 12 ani care au trecut de atunci, aceste probleme n‑au mai apărut. El a reuşit să‑şi reia serviciul şi să‑şi întemeieze o familie, trăind ca un om perfect sănătos.

Experienţa acestui copil ne arată că atunci când păstrăm în inima noastră resentimente, ură şi dorinţa de răzbunare, atunci când nu suntem gata să‑i iertăm pe cei ce ne‑au greşit, noi suntem cei ce vom suferi cel mai mult. Aceste resentimente ne vor afecta emoţional, spiritual şi fizic. Vindecarea va veni numai atunci când vom fi gata să iertăm din toată inima. (primită de la Cristian Tripon)

Ortodoxia nucleară a Rusiei: serafimii nucleari și cruciulița romanțată a lui Putin; Discursul lui Putin de Ziua Victoriei: acuzații la adresa Occidentului; Victoria de paradă a lui Putin, într-un război pierdut; T. Baconschi: Judecarea de către un tribunal internațional – cea mai optimistă perspectivă pentru Putin. Kirill face un rău imens lumii ortodoxe – Interviu; Putin ca fantomă a istoriei. Nu am fi ajuns aici, dacă Occidentul nu ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei Interviu cu Gabriel Liiceanu; Lucian Boia: Prea mult din averea țării s-a scurs în buzunarele noilor îmbogățiți. Ce vrem să facem cu România? Interviu;

 (Nu omiteti kirillizarea Romaniei…)Rolul BOR și al unor intelectuali în ascensiunea AUR și asemănările cu Mișcarea Legionară: și în anii 1930, mulți politicieni au subestimat Mișcarea Legionară – Interviu cu Oliver Jens Schmitt; Andrei Pleșu: ”De ce nu se revoltă rușii?” Păi nouă cât ne-a trebuit ca să ne revoltăm?! Sfârșitul globalismului! Invazia proștilor, sfârșitul umanității! (Paraciosul satan castiga terenul globalizarii)…Se legiferează turnătoria! INSECTE CU DIPLOME, de Theodore Dalrymple; CU PAȘI REPEZI SPRE SĂLBĂTICIE, de Joseph Sobran; EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE – Joseph Sobran; NOUL TOTALITARISM PATOLOGIC,  de C.J. Hopkins; Pătru cel Scurt şi actualitatea chestiunii ţărăneşti. Profesorul Ilie Badescu despre opera Maestrului Dinu Sararu, de Prof Univ Dr Ilie Badescu; In Memoriam Paul Goma – scriitorul internat de comuniști și “internetizat” de post-comuniști, mort fără cetățenia țării sale. Scrisori către Băsescu și Tismăneanu și ULTIMA FILMARE, despre Basarabia, din 24 Martie 2011! Paul Goma a murit(… si de nepasarea Poporului…) CODEX ALIMENTARIUS : Otrava cu aprobare guvernamentala in magazinele din Romania; Curva moscovită (predica în avans, pe scurt); MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome. DELIRUL lui Dughin și ”moartea” adevărului;

////////////////////////////////////

 

MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome. DELIRUL lui Dughin și ”moartea” adevărului

 Alex Miclovan  

Jurnalistul și documentaristul Marian Voicu analizează, în cel mai recent studiu publicat – ”Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism”, Humanitas, București, 2018 – miturile propagandistice despre Rusia ca forță mesianică (slavofilia, eurasianismul, Lumea Rusă și A treia Romă), mituri împachetate în staniol ieftin pe care propanganda putinistă le rostogolește cu o intensitate în continuă creștere.

Voicu prezintă puncte de vedere avizate – istoricii Alain Besançon (unul dintre cei mai proeminenți specialiști în istoria rusă și sovietică) și Marlène Laruelle, deopotrivă cu jurnaliști cunoscuți pe plan internațional –, în contrapondere cu delirul propagandistic al ”istoricilor” și geostrategilor gustați din plin în Kremlinul zilelor noastre: Dughin, Savițki, Panarin, Ilin și Gumiliov. Toți aceștia au construit narațiuni care se regăsesc în diverse formule în discursul ideologic al Moscovei. Podul.ro vă prezintă o serie de pasaje sugestive (pag. 312-314) din studiul lui Marian Voicu.

 ”În secolul al XVIII-lea, Rusia era văzută de slavofili ca având misiunea de a salva spiritual lumea. Aceștia credeau, după cum arată Alain Besançon, că Rusia este o civilizație distinctă, care nu se va dezvolta conform modelelor europene și că aparentul ei decalaj față de Vest ascunde, de fapt, un salt peste soluțiile modern ale țărilor occidentale. A apărut apoi eurasianismul, care i-a avut ca ideologi pe Constantin Leontiev și Nikolai Danilevski. Aceștia credeau că Europa își consumase forța vitală, venise deci vremea Rusiei.

Astăzi, în jurul lui Putin sunt citiți Gumiliov, Ilin, Panarin, Savițki și Dughin, afirmă  Marlène Laruelle și Michel Eltchaninoff. Aceștia au construit narațiuni care se regăsesc în diverse formule în discursul ideologic al Kremlinului: <Răul a venit întotdeauna din Occident> (Lev Gumiliov); <Credința în liderul care izbește în inamic în loc de a rosti vorbe goale, care conduce, în loc de a vinde străinului> (Ivan Ilin); <Doar poporul rus, călăuzitor de ortodoxie, rămâne purtătorul speranțelor umanității> (Igor Panarin); <Eurasianismul nu este doar un concept, este o realitate fizică, geografică> (Piotr Savițki).

E vorba de aceeași <cașă>, spune Alain Besançon – un melaj de istoriozofie, idei împrumutate din fascism și gândire ocultă de început de secol XX. Acesta este mediul intelectual în care domnește Putin, singurele repere stabile fiind ura sa față de Occident și gustul puterii absolute.

”Poporul rus aparține, fără îndoială, popoarelor mesianice”, scrie Dughin. ”Și ca orice popor mesianic, el are o importanță universală, care concurează nu numai cu alte idei naționale, ci și cu alte tipuri de universalism civilizator”. Pentru Dughin, interesele strategice ale poporului rus trebuie să aibă orientare antioccidentală, ”fapt ce rezultă din imperativul păstrării identității civilizatoare rusești. Este absurd să considerăm expansionismul metodic și expresiv al rușilor ca fiind o întâmplare istorică. Acest expansionism este o parte inalienabilă a existenței istorice a poporului rus și e conjugat cu misiunea lui civilizatoare”, scrie el.

În 2011, conform unor studii ale Institutului de Sociologie al Academiei Ruse de Științe, doar 13% din ruși se considerau europeni. Doar 7% susțineau ideea ca Rusia să intre în ”Casa europeană comună” (cu 50% mai puțini decât în urmă cu 10 ani) și o treime împărtășeau viziunea că Rusia este o civilizație eurasiatică unică. În 2012, într-un discurs rostit în Adunarea Federală a Rusiei, Putin numea Rusia o ”civilizație-stat”, care nu se va contopi niciodată cu lumea din jurul său.

Slavofilia, eurasianismul, Lumea Rusă, A treia Romă sunt versiuni ale aceleași narațiuni despre Imperiul Rus ca forță mesianică, protector al valorilor tradiționale creștine. Biserica Ortodoxă Rusă a devenit persuasivă la nivel global, generând un lobby influent, dezvoltând conexiuni cu mari corporații (de exemplu, cu Koch Industries, cea mai mare companie privată din SUA, cu o cifră de afaceri de cca 100 de miliarde USD) și grupări conservatoare americane.

Aleksandr-Dughin-si-Adrian-Nastase-Foto-In-Linie-Dreapta.jpg

După cum observă Matthew d’Ancona, Dughin a împrumutat din postmodernism ideea că <adevărul este o problemă de convingere, nu există ceea ce se cheamă fapte>. Nu e de mirare că ideologul rus este atât de popular printre americanii alt-right – de la naționaliștii din Casa Albă și Bannon, fostul strateg-șef al lui Trump, până la neonaziști. Cu toții împărtășesc credința că <adevărul este ceea ce faci din el>.

Uniunea Sovietică a hipnotizat Occidentul timp de 74 de ani cu forța sa gigantică, sfârșind prin a se autosugestiona. Satele Potemkin au devenit un Hollywood sovietic post-Cernobîl. Radiațiile uciagașe continuă să scape de sub lespedea uriașă de beton de la Pripiat, tot așa cum propaganda national-comunistă a lui Ceaușescu continuă să creeze iluzia unui popor dac care a inventat limba latină.

Puterea sovietică era goală pe dinăuntru. O butaforie putredă din care au supraviețuit, ici-colo, statuile-clonă ale lui Lenin. Va reuși regimul lui Putin să repopuleze Rusia cu sate Potemkin?”.

https://www.podul.ro/articol/3795/minciuna-putinista-a-celei-de-a-treia-rome-delirul-lui-dughin-si-moartea-adevarului

///////////////////////////////////////

Curva moscovită (predica în avans, pe scurt)

Editorial

 Radu Preda

Că tot ne apropiem de Duminica Mariei Egipteanca, diferența dintre aceasta și Patriarhul Kirill este din ce în ce mai vădită. În timp ce la Kremlin s-a instalat o sectă apocaliptică, râvnind după raiul geostrategic al fostei URSS, capul văzut al Bisericii noastre de acolo – da, a noastre, că nu este doar a rușilor, cum nici noi nu suntem proprietari locali pe Ortodoxie, marea ispită fiind tocmai intabularea credinței, de unde respirația sinodală constitutivă a dreptei credințe – comite aproape zilnic acte de prostituție zisă sacră. Să mă ierte cei mai diafani, dar alți termeni, inteligibili pentru oamenii de azi, nu găsesc. Putem, desigur, vorbi despre apostazie, erezie, despre păcat strigător la cer, împotriva Duhului Sfânt, despre înregimentarea teologică, la vârf, a unui corpus eclesial în propaganda de război a statului secular, despre imoralitate și chiar nebunie, în toate accepțiunile acesteia. Pentru a le spune tuturor la un loc pe nume, asta este: înșelarea lui Hristos cu cei care slujesc „celuilalt”, celui nenumit și negru de furie față de tot ceea ce este omenesc, pentru că are sămânță divină. Asemeni poporului lui Israel, rătăcind prin pustie sau luat în robie, Dumnezeu îl poate acuza pe Kirill de infidelitate, de încălcarea nerușinată, prin închinarea la idoli, a legăturii nupțiale. Exact: de curvie.

Ce este comun tuturor curvelor, stricatelor și stricaților în trup și/sau în spirit? Pretind că sunt fecioare/feciori, că nu au călcat strâmb. Cel puțin nu cu bună știință și în orice caz nu din dorință. Eventual, au „alunecat”, precum cucoanele din gluma cu noul paroh din orașul italian (se poate aplica și în Bavaria sau oriunde). Or, de peste o lună, Kirill ne zdruncină cu tot felul de șocuri: de la faptul că el, războiul, nu există decât în manipularea ucraineano-occidentală, în rest derulându-se o banală operațiune specială ca atâtea altele în trecutul recent și nu numai. Tot Kirill ne luminează cu forța, băgându-ne lampa în ochi, că, în profunzime, acum și aici se dă marea luptă între Adevăr și minciună, că a venit momentul să ne lepădăm de amăgiri, ca și cum nu ai putea fi ortodox practicant oriunde în lume, chiar și în răspăr cu decadența societății. Desigur, dacă nu te decapitează islamiștii care, oricum, nu fac diferența între confesiunile creștine. Kirill nu are nicio trimitere la milioanele de ruși care trăiesc deja în Occident și nici nu explică la ce bun să construiești, la Paris de exemplu, o catedrală pe malul Senei, câtă vreme espriul locului este pervers rău. Foie gras, Saint-Émilion Grand Cru, Pigalle (pe toate gusturile). Bine, și La Procure, așa, ca paravan. În fine, scurtând, tot Kirill insistă să se roage pentru salvarea unității ortodoxe în condițiile unei agresiuni inclusiv de natură inter-ortodoxă, subliniată ca atare și de sceleratul de Putin. Ca și cum, sătul, lupul se roagă pentru reîntregirea familiei, ca pe vremuri: mama capră și ieduții ei. Emoție pură. Da, de curvă.

Ce face Maria Egipteanca și nu are, cel puțin până acum, de gând să facă Kirill? Înainte de toate, să se pocăiască. Interior, fără spectacol. Unii ar putea întreba, fie luându-i partea fie pur și simplu din disperare: ar fi avut/are încă o alternativă? Putea să fie altceva decât curvă? Ei bine, așa cum nu toate femeile, slavă Domnului!, sunt duse cu capul și nici toți bărbații nu sunt obsedați de un singur lucru, omul în cauză putea să nu intre în jocul acesta drăcesc. Cum? Prin retragere la mânăstire, precum Maria Egipteanca în pustie, rugându-se pentru luminarea tuturor. Eventual, spunând clar acest lucru. Nimic în plus. Că ar fi fost Kremlinul nervos? Cu siguranță. Credem că l-ar fi otrăvit? Probabil, dar cu viața unui singur om evitai rătăcirea întregii turme. Ce ușor este să vorbești, ar comenta unii. De ce nu a murit lânga Sfânta Vineri, în plin proces de demolare, Patriarhul Teoctist? Nu a murit voluntar, dar imediat după 1990 s-a retras, revenind abia după ce, fără să tragă nicio învățătură, ceilalți mitropoliți se certau care să îi succeadă, ignorând propriile lor cedări, unele mai groaznice decât altele. Pe scurt, despre asta este vorba: a fi la vârf nu înseamnă a avea un maxim de confort, material, instituțional sau de orice alt fel, ci și un risc pe măsură. A profita de primul și a-l amâna pe al doilea face diferența dintre Maria Egipteanca, fosta curvă din Alexandria devenită sfântă, și Kirill, curva moscovită.

Sus să avem inimile!

https://www.podul.ro/articol/17519/curva-moscovit-predica-in-avans-pe-scurt

///////////////////////////////////////

 

CODEX ALIMENTARIUS : Otrava cu aprobare guvernamentala in magazinele din Romania

hai sa pun si eu la zid societatea civila. De ce nu au manifestat ONG-urile care pretind ca apara societatea civila acelasi interes si in cazul initiativei lui Tariceanu, care a promovat introducerea organismelor modificate genetic, in mod oficial in Romania, desi cancerul care ne macina tot mai mult si ne omoara copii, fratii si surorile tot mai de tineri, este asociat acestor alimente chimice ? De ce se manifesta societatea civila doar in cazul Codurilor si lasa sa treaca pe sub nasul lor alte orori care ne vor marca negativ viitorul ? O spun , in calitatea mea personala de cetatean, si de persoana care s-a impotrivit constant sistemului denumit Codex Alimentarius, eu considerand ca votul dat in Parlament de colegii mei reprezinta o mare eroare. Aici nu mai este vorba , ca in cazul pasapoartelor biometrice, de chestiuni hazlii gen 666, ci este vorba de cum va arata generatia viitoare, copii nostri, care sunt tot mai expusi bolilor in primul rand datorita ONG-urilor. Adica, hulim in mass-media faptul ca rosiile sau castravetii din Turcia, crescuti la neon, sunt nocivi pentru sanatate, insa aceeiasi mass-media , societatea civila, asociatiile si fundatiile care ar trebui sa vegheze la drepturile romanilor, nu au nici o reactie ? Intr-o asemenea chestiuni grava, era nevoie de 1 milion de ori mai mult decat in cazul Codurilor, de consultarea societatii romanesti. Aici nu mai exista interes ? Sanatatea noastra nu merita acest efort ?

Oameni buni,se pare ca aceasta lege, tocmai a trecut de parlamentul Romaniei!!! De acum incolo totul este doar o chestiune de timp pina sa vedem si niste consecinte ale ignorantei noastre. Deschideti ochii si incercati sa ganditi deschis.In USA a intrat in vigoare,de curind,o lege care obliga fermele ecologice sa foloseasca NUMAI seminte modificate genetic de la o singura companie: MONSANTO. Daca nu folosesc, sunt pasibili de amenda in valoare de 1mil $,PE ZI!!! Ganditi,oameni buni!!!!!!!Respect pentru cei care au deschis ochii, si care inteleg ca trebuie sa luptam pentru un singur scop : sa ramanem oameni! Un pescar dintr-o insula greceasca, intrebat de un turist englez, ce job a avut in viata a spus ” My job, was to have a nice life!” . O viata frumoasa pentru noi si familiile noastre, nu inseamna boli, canceruri, pandemii [ ce ati uitat ca virusul asta al gripei porcine face ravagii NUMAI intre tineri ?] si acestea generate de ce : DE MANCAREA MODIFICATA GENETIC.

Cand ne vom trezi sa nu fie prea tarziu, adica sa nu ne trezim cand auzim groparul aruncand lopetile de pamant peste cosciugul in care suntem trimisi sa refacem comuniunea noastra cu natura!

26 mai, 16:06 Deputatii au aprobat, marti, cu 182 voturi “pentru”, doua “impotriva” si 12 abtineri, proiectul de lege pentru aprobarea Ordonantei 43/2007 privind introducerea deliberata in mediu si introducerea pe piata a organismelor modificate genetic, transmite Agerpres.Actul normativ vizeaza realizarea unui sistem functional privind introducerea pe piata a organismelor modificate genetic prin clarificarea responsabilitatilor ce revin tuturor factorilor implicati in domeniul acestor organisme, ca si a existentei unei evidente stricte a organismelor care sunt introduse pe piata.Proiectul de act normativ mentioneaza instituirea Comisiei pentru securitate biologica, care se compune din 12 membri titulari si patru membri supleanti, care au dobandit titluri academice si/sau universitare si sunt personalitati stiintifice consacrate.

Codex Alimentarius – programul pentru depopularea planetei prin infometare si malnutritie

Codex Alimentarius este numele unei comisii a Organizatiei Mondiale a Sanatatii ce a elaborat un asa zis cod universal al alimentelor. In spatele acestei comisii ce pretinde ca se ocupa de sanatatea noastra stau Natiunile Unite, Organizatia Mondiala a Sanatatii si Marile Carteluri Farmaceutice plus Bancile Internationale. O adevarata mixtura care nu poate produce decat ceva letal.

In loc sa isi propuna sa monitorizeze starea hranei si modul ei de ai se produce comisia si-au propus sa promoveze scoaterea in afara legii a suplimentelor alimentare si ale vitaminelor limitand drastic dozajul in care pot fi eliberate si disponibilitatea lor.

Adevarata menire a acestui Cod este pur si simplu sa scoata in afara legii produsele naturale promovand organismele modificate genetic sau ale caror moduri de preparare sunt practic necunoscute si sa scoata de pe piata sau sa faca inacesibila procurarea vitaminelor cu exceptia cele produse sub stricta lor supraveghere.codex2004protest013

Codex Alimentarius este promovat si poate fi aplicat cu forta de catre Organizatia Mondiala a Comertului (WTO-World Trade Organization) care in cazul nefavorabil in care o tara refuza adoptarea noului cod poate forta acceptarea lui prin diferite mijloace de presiune: retragerea diferitelor privilegii in comertul exterior,etc.

Ce va aduce Noul Cod:

* suplimentele alimentare nu se vor mai comercializa nici in scop preventiv nici terapeutic

* vor fi necesare retete pentru toate medicamentele peste o doza extrem de mica

* usturioul sau menta , alaturi de alte produse comune, vor fi considerate droguri de categoria a 3-a care pot fi comercializate doar de catre marile corporatii farmaceutice

* toate suplimentele alimentare ce vor aparea vor fi interzise pana ce nu vor trece anumite teste prevazute in noul cod

* produsele modificate genetic vor fi comercializate fara avertizarea consumatorilor niciun fel de eticheta nefiind necesara

Acest cod se intentioneaza a fi pus in aplicare de la 31 decembrie 2009.

Specialistii in nutritie preconizeaza ca aplicarea acestui program va produce peste 3 MILIARDE de victime umane, 1 miliard murind din cauza lipsei de hrana alte 2 miliarde din cauza bolilor generate in organism si cauzate de proasta calitate a alimentelor disponibile.

Sursa: Urban Iulian

https://apologeticum.wordpress.com/2009/06/17/codex-alimentarius-otrava-cu-aprobare-guvernamentala-in-magazinele-din-romania/

///////////////////////////////////////

In Memoriam Paul Goma – scriitorul internat de comuniști și “internetizat” de post-comuniști, mort fără cetățenia țării sale. Scrisori către Băsescu și Tismăneanu și ULTIMA FILMARE, despre Basarabia, din 24 Martie 2011!

Paul Goma a murit(… si de nepasarea Poporului…)

Remember: “Va propun sa aflati astazi de ce Paul Goma nu-si va obtine, probabil niciodata, inapoi, propria sa cetatenie, romana, un drept natural pe care-l primesti de la Dumnezeu, la nastere.

Cazul scriitorului Paul Goma, este edificator si mai actual ca niciodata, scria zilele trecute colegul meu de la Gardianul, Emil Neacsu. Pentru cei care nu stiu, lui Paul Goma i s-a retras cetatenia romana in 1977, cand era inca in tara, iar dupa 1990 nu i s-a redat acest drept pentru ca… nu a depus cerere. Paul Goma a refuzat sa faca o cerere pentru redobandirea unui drept, cel de cetatean roman, capatat prin nastere, mai ales ca decizia a fost luata abuziv de catre securistii lui Ceausescu. Paul Goma a renuntat sa mai solicite cetatenia romana intr-o scrisoare adresata in 2006 presedintelui portocaliu Traian Basescu. “Nu voi cere niciodata sa primesc cetatenia pe care doar Dumnezeu mi-o poate lua (iertare, a mai fost unul: Ceausescu – veti fi auzit ce-a patit…), eu, ca si membrii familiei mele, fiind romani prin nastere. Tot eu sa fac cerere? Atunci cand guvernantii comunisti mi-au luat cetatenia a fost cumva… la cererea mea? O cerere tapana, «conform legii», corect timbrata? Nu am cersit un favor (pentru care sa fac cerere), ci am anuntat ca este timpul – 17 ani! – sa mi se restituie drepturile civile, morale, materiale pe care statul roman mi le-a furat in 1977-78.”, reda Gardianul din scrisoarea lui Paul Goma”. (Victor RONCEA, Ziarul ZIUA, Miercuri, 4 martie 2009)

Ultima auto-filmare a lui Paul Goma de pe canalul său de YouTube – încă disponibil – este dedicată Unirii Basarabiei cu Țara și actualei situații din Republica Moldova și datează din 24 Martie 2011. Peste exact nouă ani, în noaptea de  24 spre 25 martie 2020, Paul Goma avea să moară  la spitalul din Paris La Pitié Salpêtrière, unde se afla internat de la data de 18 martie, ca urmare a complicațiilor infectării cu coronavirusul, după cum se susține. Iată ultima sa filmare, în care vorbește și despre bătaia de joc la adresa sa privind cetățenia lui, batjocuri venite în egală măsură și de la București și de la Chișinău (menționându-l în acest sens și pe Băsescu și pe un oarecare consilier de-al lui Ghimpu):

Conform Marianei Sipoș, “potrivit indicațiilor lui Filip Goma, fiul scriitorului, respectând dorința tatălui său și ținând cont de restricțiile actuale în vigoare în Franța, trupul lui Paul Goma va fi incinerat, iar urna funerară va fi depusă în Columbarium, la cimitirul Pére Lachaise din Paris”. Dumnezeu să-l miluiască și să-l ajute în salvarea sufletului lui! Nu-l ardeți pe Paul Goma

Domnului Traian Basescu,

Palatul Cotroceni, Bucuresti

Domnule Basescu,

In 5 aprilie 2006, dupa ce Vladimir Tismaneanu imi propusese – si in numele Dvs. – sa fac parte din Comisia prezidentiala pentru cercetarea crimelor comuniste in Romania, pregatisem o scrisoare de raspuns la scrisoarea-invitatie. In primul rand ceream de la statul roman reparatii: restituirea cetateniei romane, furate chiar inainte de a pleca din tara (in 20 noiembrie 1977); restituirea dreptului de a publica in Romania, furat de N. Manolescu prin editorialul “Adio, domnule Goma” din 1998, apoi prin campania de antisemitizare a mea, organizata in 2005, in vederea obtinerii postului de ambasador la UNESCO.

Dupa care treceam la chestiuni generale:In acel moment nu cunosteam numele celorlalti membri ai Comisiei, credeam insa ca reuniti pentru a cerceta-clarifica istoria Romaniei din ultimii 70 ani ne vom intelege intre noi, oricat de adanci fusesera neintelegerile anterioare. Drept care propusesem:

– din Comisie, ca membri de onoare, sa faca parte supravietuitori dintre victimele comunismului: Gavrila Ogoranu, plecat dintre noi intre timp, si minunata sa sotie (vaduva lui Sabadus, ucis in bataie la Gherla, de catre o “cunostinta” a mea: Goiciu), Vasile Paraschiv, Doina Cornea, Remus Radina, Cicerone Ionitoiu, Ion Varlam si altii si altii cati au mai ramas;

– din Comisie sa nu faca parte acei autodeclarati “membri eminenti ai societatii civile” care colonizasera, de la 22 decembrie 1989, tribunele, prezidiile, balcoanele, platourile de televiziune, microfoanele, presa scrisa, posturile, bursele, pentru a ne explica noua, neinformatilor, noua, naivilor cat si cum si pe unde “rezistasera” ei comunismului: Blandiana, Liiceanu, Plesu, Manolescu, Adamesteanu, Dan Pavel, Oisteanu, Jela, Stelian Tanase, Antohi, A. Mungiu, Pippidi… – lista era mult mai lunga.

Motivele pentru care acesti “directori de constiinta” nu aveau ce cauta intr-o asemenea Comisie:

– “trecutul de lupta anticomunista” al lor: traficat post-festum, deci mincinos;

– cunostintele lor de istorie in general, in special de istorie contemporana a Romaniei: nule, chiar daca unii dintre ei se prezinta ca istorici.

Domnule Basescu,

Aceasta scrisoare a mea – pe hartie – nu a putut pleca spre Dvs., pentru ca invitatia Dvs., scrisa, trimisa prin posta (promisa prin V. Tismaneanu) nu a mai pornit inspre mine.Intre 11 aprilie si 14 aprilie a avut loc Marea Miscare de Solidarizare Intelectuala (Romana): “membrii de drept ai directoratului de opinie” din nefericita noastra tara, profesionistii in prelingerea de la un prezidiu la o comisie; de la un colocviu la o dezbatere-asupra, cu tot cu scaunul autorepartizat lipit de sezut(a), afland ca V. Tismaneanu imi propusese si mie participarea – chiar daca uitase sa mentioneze ca inca din 21 septembrie 2005 cerusem infiintarea Institutului pentru Studierea Terorii Bolsevice in Romania – au intrat in panica, s-au adunat, au dat mana cu mana, ca de obicei pe meleaguri mioritice si tot pentru o cauza mizerabila: expulzarea acelui ins care facuse ceea ce ei nu facusera nici macar in gand impotriva comunismului.

Urmare: V. Tismaneanu (prost consiliat, dar cine sa-i pedepseasca pe foarte-prostii consilieri? – la urma urmei fiecare are consilierii pe care ii merita) a improvizat o “motivatie” a anularii invitatiei mie adresate – in numele Dvs., Domnule Basescu – pretextul invocat: as fi publicat – pe internet! – scrisori de-ale tatalui sau!

Ce explicatie puerila, ce inventie debila!

Pe cand eram in relatii cordiale (sic) V.T. imi scrisese, nesimtitor la faptul ca ma ofenseaza, ma raneste:

“Rolul Dvs: mai ales pe tema represiunilor, studentimea, intelectualii. Nu trebuie sa scrieti: ati scris ce trebuia scris. Acum vin expertii, comisia citeste, adauga etc”. (subl mea, P.G.)

Am inghitit jignirea, am retinut sugestia. Chiar daca nu mai fac parte din Comisie – va propun:

Cum tot mi-am pregatit seria de scrieri postume, o ofer spre tiparire editurii Institutului Cultural Roman. Sa inceapa cu cele doua volume de Scrisuri care aduna articole, interviuri, conferinte publicate in presa occidentala intre 1971 si 1977 – pe cand eu ma aflam in Romania – apoi in exil, precum si cele din 1990 pana in momentul de fata. Presupunind ca imi cunoasteti publicistica, va rog sa o recomandati lui H.R. Patapievici, director al Institutului si membru al Comisiei.

Domnule Basescu,

Scopul meu este in primul rand al unui scriitor frustrat: 20 de ani (1970-1990) am fost interzis in tara, deci samizdatizat; de la actiunea extrem de colegiala a lui N. Manolescu, am evoluat…, devenind, in Romania Libera Post-Revolutionara un scriitor roman internetizat;In al doilea rand telul urmarit este unul pedagogic: Nici unul dintre membrii Comisiei nu cunoaste Istoria Contemporana a Romaniei: Sorin Alexandrescu, desi inalt specializat in prinderea prin scheme si sageti a geniului lui Faulkner, N. Manolescu, stralucit recenzent al cartilor de fictiune si harnic autor de manuale indrumatoare-spre-indarat, ca Literatura romana de azi. 1945-1965 – nu au nici o idee despre Istoria Tarii lor (daca ar fi avut una cat un bob de mustar, N. Manolescu nu ar fi luat lui I. Iliescu, imediat dupa Mineriada Sangeroasa din 13-15 iunie 1990 interviul legitimator al ilegitimului cu mainile pline de sange, numit de el “Omul cu o mare”); la fel S. Antohi: el este “istoric al ideilor”, nicidecum al faptelor si al suferintelor romanilor; Mihnea Berindei, turcolog emerit, ramane autor al unui studiu despre vamile turcesti, nu despre secolul al douazecelea la romani; cat despre Al. Zub el s-a specializat in Xenopol, in Kogalniceanu, in Parvan – din care nu a mai iesit, deci nu are idee, de pilda, despre “intamplarile” din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial.

In aceste decenii din urma am constatat cu tristete, cu ingrijorare, cu oroare: romanii nostri se afla in relatii conflictuale cu ceea ce se cheama Istorie – deci memorie: Neistoricii sunt “imuni” la cronologie, pentru ei timpul este… o neglijabila, un accident: ce conteaza, la scara secolelor, ca, de pilda, 28 iunie 1940 a fost inainte de 22 iunie 1941?, sunt sigur, nu dupa? si daca a fost inainte, la ce ne slujeste, azi: anuleaza prezentul mizerabil?; dintre scriitorii romani doar Eminescu si Sadoveanu au cinstit istoria cum se cuvine, pentru cei aparuti dupa 1944 – conjuncturistii din care ne-am facut maestri de gandire si de “creatie” – istoria a reprezentat “un domeniu” in care erai obligat sa te documentezi (ca in siderurgie, in piscicultura, in arpagicultura), iar tinerii care voiau sa devina istorici, din spaima-de-clasa, provocata de teroarea luptei-de-clasa, alegeau perioadele cele mai indepartate in timp, ca sa nu care cumva sa calce in groapa prezentului care putea duce drept la puscarie.

Cat despre acea constanta etica necesara in studiul istoriei – nici vorba: daca etica era exclusa din estetica (astfel realizandu-se inghetata fiarta specifica Romaniei bolsevizate de prietenii nostri luminatori veniti de la Rasarit pe tancurile rusesti in 1944, numita: “rezistenta prin cultura”), ce sa caute in istorie, considerata stiinta pura si dura…?

Domnule Basescu,

Va propun sa facem noi, neistoricii, alfabetizarea istoricilor romani din Comisia cu pricina. Sunt convins: bibliografia oferita de volumele Scrisuri le va fi benefica: le va oferi cateva notiuni elementare de istorie si de morala in abordarea istoriei. Totodata va fi folositoare si urmasilor, neamurilor lor: fii, ne-poti, stranepoti si mai ales cumnate: acestia/acestea vor afla, in sfarsit, ce este aceea Istorie a Romaniei Contemporane si cu ce se mananca ea.Cu incredere,

Paul GOMA

(Scrisoare publicata in ziarul Ziua, 8 mai 2006)

Paul Goma: Scrisoare catre Vladimir Tismaneanu

Domnule Vladimir Tismaneanu, in 22 iunie acest an am scris textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” in replica la interviul luat de A. Gosu, publicat in revista 22. Numai ca nici “22” (Rodica Palade), nici “Aldine” (Dan Stanca) nici “Ziua” (S.R. Stanescu), nici “Adevarul” (unde filtru este A. Badin, cel care a luat interviul la care fac aluzie in Post Scriptum) nu au raspuns, cu exceptia ultimului, care a transmis hotarirea: NU.

Daca as fi in locul lui Vladimir Tismaneanu, m-as ingrijora.

Sunt convins ca din partea sa nu a fost emis nici un ukaz de a nu publica ripostele lui Goma la propostele lui Tismaneanu – ar insemna sa ne intoarcem in cumplitii ani 1948-1958 cand la “puritatea ideologica” a textelor aparute in volume, in presa vegheau: delirantul Chisinevschi, ferocele Rautu, subalternii sai devotati Valter Roman, Leon Tismaneanu, Goldberger, Ofelia Manole si alti tovarasi de alte nationalitati de sinistra amintire.

Pentru a-si “repera” onoarea, Vladimir Tismaneanu (dar vrea? – vom verifica numaidecat) are de facut urmatorul lucru: Sa se adreseze sefilor publicatiilor respingatoare, propunindu-le textul de mai jos, insotit de scrisoarea de fata, in virtutea tolerantei – chiar daca aceasta nu face parte din panoplia “standardelor academice” cu care mi-a inchis gura cand m-a anuntat ca nu mai fac parte din Comisia prezidentiala pentru studierea comunismului – fiindca imi lipsesc standardele…

Daca va pretinde ca el, Vladimir Tismaneanu este un biet profesor la Maryland, in trecere prin Bucuresti (in momentul de fata aflat la odihna binemeritata la Sinaia, la Mamaia, la Tataia) si ca nu are nici o putere (sic) sa ceara, sa impuna, sa dikteze – ii voi raspunde cu o anecdota adevarata: Acum cativa ani, in Franta izbucnise un scandal: scriitorul Renaud Camus (a nu se confunda cu Albert, mort in 1960) scrisese in Jurnalul sau, publicat, ca la postul de radio France Culture lucreaza mult mai multi redactori evrei decat neevrei, iar acestia invita in emisiunile lor prieteni, colegi – tot evrei – mai numerosi decat neevreii. Bietul Renaud Camus, el, naivul, in virtutea dreptului de expresie, isi exprimase o *opinie* care, nu intamplator, era si exacta – si nu doar privind posturile de radio ci si cele de televiziune – dar ce campanie a fost orchestrata impotriva fiorosului “antisemit”! – la care au participat, cu sfanta-le indignare tenorii (in Romania li se zice: “directorii”) opiniei publice indignate. Singurul dintre intelectualii care nu s-a napustit sa dea cu parul in capul blasfematorului a fost filosoful Alain Finkielkraut, titular al unei emisiuni saptamanale, “Répliques” pe care o detine si azi. Evenimentul se petrecea inainte de izbucnirea ultimei Intifada – provocata de Ariel Sharon, astfel ajungind la guvernare – deci pe cand Finkielkraut mai era o persoana rezonabila, cu care se putea discuta (chiar si despre Palestina, fara ca el sa invoce “argumentul demografic”! – depun marturie, pe atunci eram in relatii *normale*) – si care a intervenit ca un sef de clasa, batind din palme, cerind atentie si spunind, in esenta: Este adevarat ce sustine Renaud Camus ca la France Culture sunt multi redactori evrei – dar ar fi trebuit sa recunoasca: nu toti. *Fiindca suntem in Franta unde chiar si francezii au dreptul sa lucreze la acest post de radio*… (sublinierea imi apartine).

La o astfel de insolenta nimeni dintre bravii francezi nu a raspuns: si ei sunt traumatizati, paralizati de culpabilizarea cultivata consecvent de holocaustologi.

Eu insa, roman fiind – chiar de nu am nici un fel de cetatenie (romana mi-a fost furata de *Statul roman in 1977* si nerestituita nici azi – cu scuze), imi spun ca romanii mei n-or fi ei chiar atat de lasi, de nedemni – cu conditia ca un evreu sa le dea bilet de voie la exprimare, fie si cu perfidia unui Alain Finkielkraut. Asadar ii propun lui Vladimir Tismaneanu sa se adreseze el tovarasilor responsabili de ziare-reviste, posturi de radio si televiziune recomandindu-le sa publice textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” insotit de scrisoarea de fata.

Astfel va face sa inceteze zvonul ca el ar fi dat dispozitia de a i se interzice lui Goma dreptul de a publica – cu atat mai putin: dreptul la replica – in romaneste, in Romania. Tot se laudase el (despre V. Tismaneanu fiind vorba, in continuare) ca va face tot ce-i sta in putere pentru ca Goma sa poata publica, in limba sa, in tara sa. Ei bine, iata ocazia! Drept care atasez textul cu pricina si astept rezultatul interventiei sale – in favoarea mea.

Paul Goma

Paris, 3 iulie 2006

Paris 22 iunie 2006,

65 ani de când Antonescu a ordonat ostașilor trecerea Prutului, zdrobirea vrăjmașului de răsărit și miază-noapte – însă acolo am rămas: nu am trecut Prutul, nu am vărsat sânge, nu am liberat pe nimeni, nu am zdrobit nimic, dacă ne-am ales cu ceva: cu “Holocaustul ” în care noi am ucis 400.000 evrei, iar guvernanții noștri iubiți și luminați vorbesc despre basarabeni și bucovineni ca “minoritari” (Coposu), ca “românofoni” (Zoe Petre), ca vorbitori de “light romanian”, un fel de limbă, însă nu cea de tinichea, gândită-vorbită de unul, Ungureanu.

Despre Vladimir Tismăneanu – și nu numai în 11 puncte

1. Despre Pelin II

Încep printr-un citat din mine însumi, un fragment din Jurnalul pe luna mai 2006, instalat pe internet (voi reveni la chestiunea “internetului”):

“Sâmbătă 13 mai 2006

“(…) Surpriză: da; plăcere, ba. Chiar ne-plăcere să citesc pe prima pagină titlul-bombă: “Agentul Volodea”. Ne-plăcerea vine, desigur și de la aflarea autorului: Vladimir Alexe, acest Pelin II, dar chiar dacă altcineva l-ar fi scris, nu mi-ar fi făcut plăcere. Pentru că unul este adevărul și alta lovitura cu dosarul de securitate.(…)

Ca să nu existe dubii: nu pretind că V. Tismăneanu nu ar avea păcate (și încă grele – nu cele moștenite: cele dobândite), dar în nici un caz cele “demascate” de Alexe.”

Unul – și cel mai descalificant – dintre “păcatele grele” ale lui

1. Tismăneanu – deocamdată în relațiile cu mine:

Minte fără clipire, fără tresărire, sigur fiind că boii de cititori-auditori români, fie ignari, fie (mai ales) traumatizați de Teroarea Adevărului Unic Bolșevic instalat în România din 28 iunie 1940 – Basarabia și Bucovina de Nord și Herța fiind în România, dragi tovarăși confecționatori ai-istoriei-și-geografieide-clasă – nu vor îndrăzni să contrazică un trimis-numit-uns ca să ne re-re-scrie el istoria, tot după rețeta Roller.

Citatele care urmează sunt din Vladimir Tismăneanu, în interviul din 22, cu A. Goșu:

2. Despre invitație

“Eu l-am invitat pe Paul Goma. (…) Au fost multi dintre prietenii mei (…) uimiti de aceasta decizie, tinand seama de o serie de pozitii controversate din ultima vreme ale d-lui Paul Goma in chesti-uni legate de perioada 1940-1941 in Basarabia, si nu numai. (…) Spun un lucru si in favoarea d-lui Goma, si in favoarea celorlalti membri ai Comisiei: d-l Goma nu m-a intrebat cine va face parte din Comisie (…) A dat un accept conditionat, dar era in sine un accept. Nici un membru al Comisiei nu a obiectat la prezenta lui Paul Goma in Comisie” (subl. mea).

Neadevarat: tăcerea-i bruscă (din 11 aprile – până atunci îmi scrisese 2-3-4 mesaje pe zi) nu se explică prin… descoperirea a ceea ce pusesem eu pe internet, ci prin presiunile exercitate asupra sa prin “membrii Comisiei” (nu le cunoșteam numele, atunci, dar nu se putea să lipsească: Mihăieș, Manolescu, Liiceanu, Blandiana-Rusan, Patapievici, Oișteanu, R. Ioanid…); și prin C. Săftoiu, consilierul prezidențial, cel care… urma să-mi telefoneze «în orele următoare», pentru a stabili mijloacele colaborării: Propusesem președintelui, prin V. Tismăneanu, să-mi trimită prin poștă o invitație scrisă, eu anunțînd, tot prin V.T. condițiile: restituirea cetățeniei române furate de Ceaușescu și de Securitatea-i personală în 1977, restituirea dreptului de a publica în România, în limba mea, în țara mea, furat de caralìii de la Poarta Holocaustului ca N. Manolescu (antisemitizatorul meu personal care astfel, cu sudoarea limbii sale, obținuse postul de ambasador la UNESCO) și, de ce nu: scuze din partea statului român pentru nedreptățile suferite de familia mea și de mine din 28 iunie 1944 până în clipa de față.

3. Despre “puiul de bolșevic”

[V.T.] “Afirm cu deplina responsabilitate si am inca o buna memorie. Lucrurile s-au complicat in momentul in care am constatat ca d-l Goma cu doua, trei zile inainte ca eu sa-i fi trimis invitatia, pe baza faptului ca i se pusese la dispozitie un citat atribuit lui Vladimir Tismaneanu, in care Vladimir Tismaneanu pasamite il decreta intr-un fel pe Paul Goma ca fiind autorul unor texte cu caracter antisemit, Paul Goma punea sub semnul intrebarii credibilitatea stiintifica a lui Vladimir Tismaneanu si isi incheia acea notatie: ‘este si el un pui de bolsevic‘ ”.

Dacă este adevărat că am comis eroarea de a-i atribui lui V.T. un citat care nu-i aparținea (și pentru care mi-am cerut imediat scuze), nu este adevărat că determinasem ruptura dintre noi prin notarea în jurnal: “este și el un pui de bolșevic”.

Nu, nu. Admit: i-am spus așa (în Jurnalul meu, personal, vorba lui Dinescu, “difuzat” pe internet!) din pricina unui citat greșit atribuit lui – însă:

Este sau nu este adevărată afirmația?

– Este el, Vladimir, fiul lui Leon Tismăneanu – cetățean sovietic, “lucrător” în timpul războiului la Radio Moscova, sub direcția lui Răutu, trimis în România ocupată de ruși?; a fost L. Tismăneanu unul dintre importanții și ferocii agenți ai comunizării, sovietizării, martirizării țării noastre?; a fost el director adjunct al Editurii Politice și plin al catedrei de marxismstalinism, la Universitatea București – nu “leninism”, cum edulcorează fiul meseria tatălui ?;

– Este el fiul Herminei căsătorită Tismăneanu și dânsa redactor la Radio Moscova, cetățean sovietic, în România ocupînd funcții-posturi de importanță politică? A fost dânsa – cât a fost -director de cadre în Ministerul Sănătății?;

– Este el, Vladimir nepotul Cristinei Luca-Boico, expulzată din Franța pentru spionaj în favoarea sovieticilor?; nu a ocupat și ea “posturi importante” în RPR, atât pentru merite personale (!), cât și pentru ale soțului său Mihail R. Boico, “spaniol” și el, rus, în România general de “grăniceri”, citește: de Securitate, fiindcă îi obliga pe soldați să-i interpeleze, să-i împuște, nu pe cei care intrau clandestin în RPR – sic – ci pe/în nefericiții români care, disperați că “Americanii nu mai vin”, încercau să fugă din raiul edificat și de ei, “spaniolii” sosiți de unde, dacă nu din… URSS?;

-Nu ca “pui de bolșevic” și-a petrecut V.T. copilăria, adolescența în ghetoul bolșevicilor: Cartierul Primăverii?; a mâncat el și ai săi – puiul-de-bolșevic – pe săturate, s-a îmbrăcat decent, chiar luxos în comparație cu milioanele de români flămânziți chiar de ei, în zdrențe, supraviețuind în “libertate”, fiindcă țarantreagă era un complex de lagăre și de închisori unde pierea elita României, tineretul ei, țărănimea pentru că… nu gândeau marxist-stalinist, cum impuneau și părinții săi?; nu frecventa el în virtutea “egalității de tip sovietic” – o școală specială, pentru puii bolșevicilor, unde i-a avut colegi pe Nicu Ceaușescu, pe Radu Ioanid, nerușinatul holocaustolog de azi (și membru de onoare în “Comisia Oprea”)?;

– S-a plâns V. T. că tatăl său a fost dat afară din partid prin 1958 (ca urmare a întreturnătoriilor dintre ei, tovarășii-deveacuri: l-a săpat subalternul său, Radu Florian, ca să-i ia locul ; s-a mai plâns că, după plecarea lui în Occident mama rămasă în România era vizitată “practic aproape săptămânal” (ce limbă-i asta: marylandeză?) de Securitate, ca să-l convingă pe fiu să nu mai ponegrească, la Europa liberă, Patria Română… Vrea neapărat să-i aduc aminte cum au fost pedepsite pentru exact aceeași “vină” multe alte mame, de pildă a Monicăi Lovinescu adevărat, aceea nu era evreică, nici comunistă, nu era “eroină” din Spania, nu era cetățeancă sovietică și nu fusese nici măcar un minut șef de cadre la Ministerul Sănătății, motiv pentru care a ajuns la groapa comună? ;

Dezolat, însă întrebarea următoare nu poate fi ocolită:

Ce a suferit familia Tismăneanu de pe urma “persecuțiilor” regimului comunist?

-a fost lăsată muritoare de foame?

-a fost alungată din casă? (care casă: cea confiscată de ei, revoluționarii burjuilor odioși – și antisemiți?)

-au fost membrii ei măcar anchetați de Securitate (nu vizitați, la domiciliu) – “ca la Securitate”?

-câte minute/zile/luni/ ani au fost aceia reținuți/deținuți?

-cine/câți dintre ei au murit în închisoare? “Răspunsul” l-a dat Cristina Boico (mătușa pe care Vladimir o iubea foarte), după ce s-a re-strecurat în Franța, ca “eroină a Rezistenței Franceze”: «În România am fost persecutați ca evrei și comuniști».

4. Despre “credibilitatea morală și științifică”

[V.T.](…) “i-am raspuns d-lui Goma (…) [Că] nu poti face parte dintr-o comisie in momentul in care contesti presedintelui acestei comisii, omului care te invita, credibilitatea morala si stiintifica.”

De acord: nu poți – dar care este “contestația”? Aceasta:

“Este și el un pui de bolșevic”.

Re-repet : este neadevărată (“contestația”)? Neadevărat adevărul?

5. Despre ticul verbal-scriptic: “Circulă pe internet…”

[V.T.] “publicarea pe Internet in acelasi text a unei scrisori personale despre tatal meu, in care eu foloseam la adresa raposatului meu parinte termeni foarte duri legati de perioada stalinista, in care el a avut un rol destul de important in aparatul ideologic, si pe care nu i-as folosi in limbaj public. Era o scrisoare adresata prietenului meu, sau, sa-i spunem, omului in care aveam incredere, Paul Goma. Acest text era pus pe Internet. Pur si simplu. I-am raspuns ca exista lucruri care sunt proprietatea autorului lor, o scrisoare este pentru mine proprietatea autorului ei. Eu asa vad lucrurile, poate ma insel, si niciodata nu-mi voi permite sa public scrsioarea cuiva catre mine fara sa-i cer acestei persoane permisiunea. Deci asa s-a ajuns la situatia in care Paul Goma nu face parte din Comisie”.

A venit momentul lămuririi chestiunii internetului.

Vladimir Tismăneanu – altfel băiat simpatic, serviabil (e-he, câte burse a înlesnit el!) – nu dovedește că este și normal de normal… Dacă ar fi fost cât de cât, nu ar fi fabricat în grabă dimpreună cu șoptitorii săi, acest pretext de ruptură: “publicarea pe internet”, a unei scrisori a lui către mine și a răspunsului meu.

În primul rând, fiindcă dialogul nu era unul confidențial, nici conspirativ (ca la ei, la comuniștii ilegaliști) ci, am crezut, cred în continuare, tema lui interesează, istoria acestei țări la care el pretinde că lucrează, nu?

În al doilea rând V. T. dovedește a face parte dintre acei oameni care, avînd posibilitatea de a-și publica propostele în oricare periodic românesc, zbiară ca din gură de șarpe, arătînd cu degetul lor de adolescenți pârâcioși pe cel care îndrăznește să riposteze – prin mijloacele rămase lui accesibile (internetul). Așa au făcut – în legătură cu mine – Gabriel Andreescu, avântatul holocaustolog care nu văzuse măcar coperta cărții autorului acuzat de “antisemitism”; așa a făcut cuviinciosul L. Antonesei, apărător al lui G. A. în revista pe care o conduce (și în care mie mi-a refuzat dreptul de replică), pretinzînd că industriașul drepturilor omului “nu a făcut nimic necuviincios” (sic – nu, nimic necuviincios, doar… incorect: condamnase o carte necitită); așa au făcut Adameșteanu, Lefter, acum V. Tismăneanu, afirmînd el fără pauză de reflecție : “Circulă de la o vreme, pe internet…”

“Pe internet”, unde alt’? Nu sunt eu un scriitor internetizat prin grija prietenilor lui V. Tismăneanu: Manolescu, Liiceanu, Mihăieș, Lefter, Oișteanu, A. Cornea, Adameșteanu, Patapievici, R. Ioanid, Shafir ? Eu nu am putut face ca Nicolae Moraru – îl cunoștea bine Leon Tismăneanu, erau tovarăși de șaibă marxist-stalinistă – care, după pensionare, își confecționase, acasă o… stengazeta (gazetă de perete) în care își “publica”, producțiile.

Am “publicat pe internet” Jurnalul, iar în acela și scrisoarea lui V. T. prin care îmi cerea amănunte despre tatăl său; apoi scrisoarea mea de răspuns : în aceea îi împărtășeam partea mea de adevăr (la 17 noiembrie 2005). Și această scrisoare a fost consemnată în Jurnal – la 31 martie 2006. Trebuie să fii de rea credință și nerușinat ca să te indignarisești ca un curcan pentru că “celălalt” îți dă replica acolo unde poate – or el nu poate în presa obștească și din pricina ta, măcar complice la interdicție.

Este Jurnalul meu, scriitor, persoană publică (în ciuda Neocenzurii Neoscriitorilor Neoromâni); în el consemnez, nu doar cugetări adânci si păreri suprafațice, dar și evenimente-dehârtie, de pildă scrisorile.

Apoi V. T. știa foarte bine că țin un jurnal “difuzat pe internet”, “ținere” normală și… legală – cum de l-a descoperit

abia în acel moment? În încheiere scriam:

(…) “Eu, prin forta împrejuràrilor, nu am avut nici tatà nici mamà nici unchi nici màtusà care sà fi fàcut ràu altora, doar pentru cà ei, “revolutionari de profesie” asa stiau cà… se face lumea nouà. Insà nici nu voi învinovàti vreodatà pe copiii revoluționarilor bolsevici pentru pàcatele pàrinților – grele, monstruoase. Ci – am si spus-o, în legàturà cu Oisteanu: le cer (urmasilor) sà-si asume înaintașii, sà accepte – cu durere – cà acestia nu fuseserà îngerasi, cà nu pot fi absolviți doar pentru cà fiii stiu cà pàrinții lor erau plini de iubire în familie – fiindcà iubirea în familie nu sterge deloc ne-iubirea lor în nefamilie.

“Si asa cum atâția copii, nepoți de nazisti s-au târît în viatà càrînd povara teribilà a “dosarului” tatàlui SS-ist sau doar (sic)… membru al partidului lui Hitler, asa sà suporte si urmasii bolsevicilor faptul cà pàrintii lor nu fuseserà, vai, eroi de benzi desenate.

“Cred cu putere cà aceastà “echilibrare” este necesarà, atât pentru noi, eternele victime, cât si pentru urmasii celor care nu se purtaserà cu noi cu mànusi (observi eufemismul?). Or noi suntem milioane – numai în România. Si nimeni dintre vinovații de martirajul nostru nu a fost màcar obligat sà treacà prin fata unui tribunal – fie si postum (…)”.

După care comentam:

“Ce fel de istorie știe Vladimir Tismăneanu, azi, dacă, orbit de durerea celor aflate despre tatăl său – totuși: un ne-sfânt…- a uitat că, înainte (…) alți “revoluționari”(…) fuseseră debarcați, anchetați de Instrumentul Revoluției: Securitatea, creată după modelul NKVD? Dacă nu vorbim de Pătrășcanu, un ne-evreu – pe care și Leon Tismăneanu îl înfierase, bolșevicește – hai să vorbim de Ana Pauker: s-a “delimitat” Tovarășul Tismăneanu de Tovarășa Pauker, în ședințele de demascare-înfierare? Bineînțeles, da, altfel n-ar mai fi rămas șeful catedrei de marxism-stalinism și director adjunct al Editurii Politice sub șefia altui monstru bolșevic, avînd același “dosar”: Valter Roman? (…) Dar de Chișinevski – dat jos în 1957 (pe când eu mă aflam în anchetă, la Interne)? El, L. Tismăneanu a fost “zburat” (expresia aparține fiului) în 1958. Nu știu dacă tot atunci subalternul său de la Universitate Radu Florian fusese “îndepărtat” – însă deziluzia a fost: chiar dacă după răspunsul meu nu am citit vreun text despre tatăl său, Vladimir Tismăneanu se comportă taman ca fiul lui Radu Florian: detestabil; neintelectual, ne-normal: nu acceptă că tatăl său “a avut și lipsuri”. Așa cum nu acceptă că iubita sa mătușă Cristina Marcusohn (căsătorită Boico) a jucat un rol nefast, mizerabil, de bolșevic fanatic executant orb al ordinelor Moscovei – atât în Franța, ca spioană sovietică (până la 22 iunie 1941 activînd și în folosul lui Hitler!), cât și în “surghiun” în România; rol, nu doar de persecutor al nevinovaților, ci și de trădător-denunțător (a lucrat sub ordinele lui Boris Bruhman, alias “Holban”, cel care a dat pe mâna Gestapoului Grupul Manouchian, “Afișul Roșu”), atât al democrației “burgheze” din Franța ocupată, cât și al României, ca stat care, de voie, de nevoie, îl:/o acceptase ca cetățean/că (ba chiar ca supracetățean – altfel ce-ar fi căutat, după repatrierea-prin-expulzare în moțul Agerpres-ului?).

Și degeaba declară el în dialogul cu Nicolae Coande:

“Structura mea mentala esta, intr-adevar, una a nelinistii si a refuzului certitudinilor inghetate” – certitudinile sale au rămas cum fuseseră: înghețate.

Și el – ca Oișteanu, ca Anca Răutu-Oroveanu, ca Al. Florian, ca R. Ioanid – și alții din aceeași…făină – este un autentic pui de bolșevic.

În ciuda aparențelor.”

6. Despre rolul destinat mie în Comisia cu pricina

În unul din mesajele trimise în 10 aprilie a.c. V. Tismăneanu îmi explica din capul locului:

“Rolul Dvs: (…) Nu trebue sa scrie[t]i: ati scris ce trebuia scris”.

Distribuirea rolului mut m-a rănit, dar nu m-a determinat să-l trimit pe distribuitor la plimbare. Deci: la o săptămână după invitație mi se comunicase că urma să… interpretez Aria (mută) a Decorului, sarcina grea a… activității revenind adevăraților actori (aflasem două nume: Patapievici și Antohi).

Atunci, în 10 aprilie am intuit că în acea Comisie nu voi putea face nimic-nimic-nimic. Tocmai de aceea fusesem poftit la prezidiu: să nu fac nimic, doar să… exist, asist, momâie. Motivul pentru care mi se distribuise astfel de rol? Eram eu cumva antiromân?, antisemit?, analfabet ? În toată modestia: nu, la toate trei întrebările. Deci nu existau motive (necomunicabile), ci pretexte.

De cinci zile a avut nevoie V.T. pentru a confecționa, cu clacă, pretextul: “publicasem” pe internet cu o lună în urmă o scrisoare a lui, astfel “încălcînd un… cod academic, negîndu-i credibilitatea științifică și morală, folosind la adresa lui un limbaj inacceptabil, contrare standardelor, pricinuindu-i grave leziuni pe la demnitatea umană etc. Sfetnicii săi indigeni și colonizatori îi vor fi explicat, îi vor fi făcut și un desen: un eventual câștig prin includerea lui Goma (ca să se închidă gura reacționarilor) va fi anulat de previzibilele “cerințe” ale aceluiași: includerea și a istoriei Ocupației Basarabiei, Bucovinei de Nord, precum și continuarea istoriei de după decembrie 1989 până azi…

Pe cine bănuiesc a-l fi just-consiliat? De astă dată nu voi ține seamă de înțelepciunea: “Hoțul cu un păcat, păgubașul cu zece”, fiindcă îi știu, îi văd, îi aud pe hoți:

Pe Mihăieș, bouar al minții, acuzat de “antisemitism”, ca și jupânu-său, Manolescu: de cum primise bilet de voie de la Brucan, viteazul rezistent prin cultură se apucase de gazetărie, confecționase chiar interviuri: un volum cu Tismăneanu (!), altul cu Manolescu – chestii însăilate din aproximații intelectuale și din dezinformații informaționale. Omul nu știe ce-cum să întrebe, habar n-are cum-prin-ce să-l corecteze sau stimuleze pe interlocutor. Tot “militînd”, tot scriind, sperînd că astfel va învăța să scrie, tot periìnd pe cine trebuia, a ajuns la Institutul Cultural Român, aghiotant al lui Patapievici: temîndu-se că voi cere luna de pe cer: publicarea unei cărți “la el, la Fundație” (Buzura: “la Fundația mea!”), nu-i va fi lăsat lui “Volo” manșetele nădragilor, până când acesta nu a promis-jurat că nu-l va băga pe lup în târla mioritică a scriitorimii române, Goma are să strice toate aranjamentele intelectualității patriei, fiind el notoriu reprezentant al “disidenței răgușite”;

Pe Blandiana: cum să suporte Inventatoarea Rezistenței prin ArpagiCultură ca Goma să steie la un prezidiu alături de Dânsa, care are nețesitate de trei scaune pentru sine și de și un sfert pentru Romi? – și de un taburet pentru Lumina Lumii Ilieșiu, Spaima Comuniștilor (pe care-i filma de zor și cu drag până la 22 decembrie 89 fix)?;

Pe Adameșteanu – nu va mai fi avînd puterea de până mai ieri, dar cuvântul său atârnă greu (!) când se arată ocaziunea de a-i plăti lui Goma o parte din răul făcut ei, Reprezentantă-Punct. A ce, reprezen’-punct? Dar a explicat ea, cu gura ei, limpede:

«Ce știi tu, bă!, păi eu reprezint!»;

Dar Ion Vianu ce cusur va fi avînd, de când, trezit din somn, la nenumăratele comiții-prezidii, Oișteanu i-a comunicat acest mare secret: Goma e “un basarabean antisemit”, iar fiul lui Tudor Vianu, ce să facă: a repetat, papagal, expectorația tovarășului său de baricade și de vânătoare de “antisemiți”…;

Dar Sorin Alexandrescu, “nepotul Monumentului”, ilustratorul, într-un cărțoi uite-așa de gros, plin de scheme și de săgeti indicatoare ale mersului geniului la Faulkner ? Cel care petrecuse o viață la Amsterdam, ignorînd România și literatura română (pentru el oprindu-se la Titus Popovici), iar după moartea mamei sale, declarase că el fusese de totdeauna anticomunist – drept care din vara anului 1989 participase la… Uniunea Scriitorilor a lui Țepeneag cu Breban? (vezi Jurnal de Căldură Mare)?;

Dar Antohi, dar Mungiu, dar prințul-consort al său, “istoricul” Pippidi, descoperitor al “fascistului-Antonescu”-la-români?;

Dar Marius Oprea? rămas văduv (nu orfan?) de “Institutul R. Ioanid”, tăricean, după apariția băseștei “Comisii Volo”?; Dar Manolescu-UNESCO, legitimatorul lui Iliescu imediat

după Mineriada Sângeroasă?; Dar Patapievici, heideggerul nostru drag, iubit și raional?;

Dar Botezătorul său (și al lui Georgel Zacuscă), liicheanul, frèrul sebastianez, altfel monarfistul-foc: Liiceanu?;

Să nu fi intervenit cu “un mic sfat” Cosașu, Ianoși, Oișteanu, tovarășa Lilly Marcou?, nici veteranul turnător Zalis? Nici Max Katz, automonitorizatornicul, citește: fabricantul din nimic al “antisemitismului tradițional românesc”? ; nici maeștrii săi întru holocaustizare, politrucii Elie Wiesel, R. Ioanid ? Nici măcar Doamna Monica Lovinescu, nu pentru întâia oară condiționînd prezența sa de absența lui Goma?

7. Despre cei care fac istoria României

1. Din 23 august 1944 Ocupanții ruși ne-au falsificat istoria prin trimișii : Pauker, Chișinevschi, Răutu, Roller – de unde termenul: rollerizare;

1. După decembrie 1989 Pelin ne-a pelinizat-o;

1. Din 1991 Istoria României a fost wieselizată;

1. În 1998 Istoria României a fost traficată prin traducerea Cărții negre a comunismului de St. Courtois (în originalul apărut în 1997, deficitar la capitolul țării noastre prin “grija” lui Karel Bartosek și prin refuzul lui Courtois de a completa-corija prezentarea României), apoi prin strădania intelectualilor români de frunte: Blandiana, Onișoru, Rusan, Liiceanu.

Cum am spus (și am scris, în Săptămâna Roșie, capitolul “Când ai crescut în cultul victimei inocente îți vine greu să accepți ca ai fost un bun călău”), originalul francez ignorase (cu o exepție: Pitești de V. Ierunca), toate celelalte texte scrise de români, traduse în franceză, aflate la îndemâna “responsabilului capitolului “Europa Centrală și de Sud-Est”, pe nume Karel Bartosek. Acesta, împreună cu M. Berindei, A. Paruit, A. Lavastine, profitînd de indisponibilitatea lui F. Maspero, fondatorul revistei L’Alternative, a pus mâna pe ea și a prefăcut-o, din publicație anticomunistă în una… “eurocomunistă”, rebotezată La Nouvelle Alternative. Tovarășul Bartosek (tovarăș al tovarășului Courtois) a aplicat metoda idioată, a tovarășului de la Cluj, St. Borbély (cum se întâlnesc marile spirite!), după care… “ar fi greșit să punem prea mult accent pe destinul dramaturgului ceh Vaclav Havel, al filosofului maghiar Istvan Bibo, al scriitorului român Paul Goma sau pe alții, provenind din intelighenția și să-i lăsăm în umbră pe «oamenii de rând»” motiv pentru care nu pomenește de mișcarea pentru drepturile omului din 1977, solidarizată cu Charta 77, iar dintre “oamenii de rând” nu îl pomenește pe legendarul Vasile Paraschiv (descoperit alaltăieri de însuși V. Tismăneanu). Doamne ferește să fi citat din eseul lui C. Dumitrescu La Cité Totale, nici din Crăciunaș: Le dernier regard ; nu au fost pomenite nici cărțile mele “penitenciare” (orișicâtuși publicate la Gallimard, la Seuil, la Hachette); nici măcar volume ca La vie en rouge, de Duplan și Giret, Le KGB en France de Thierry Wolton nu au îndeplinit condițiile de intrare…

În schimb (!) Bartosek îi indică la Bibliografie (extrem de săracă, total nereprezentativă), pe…Vladimir Tismăneanu, ei da! -cu volumul în limba română “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”!- și pe autoarea unui text despre… oamenii care l-au adus pe Ceaușescu la putere – semnat de arhinecunoscuta cercetătoare Cristina Boico – cu totul întâmplător mătușa lui V. Tismăneanu oh, oui.

Să recunoaștem: varianta românească repară o nedreptate flagrantă a originalului francez: în ea apare… Blandiana (adevărat, într-o notă de subsol – dar nu este pomenită Doina Cornea, nici de Dorin Tudoran, nu vine vorba, nici de Dan Petrescu, nici de Luca Pițu…- ce-om fi vrând: nu aceștia au ‘grijit ediția, ci ea, Romi, Liiceanu și Onișoru! – se observă);

1. În 2005 Istoria României și a Românilor a fost falsificată prin înființarea Institutului pentru studierea Holocaustului, imeni Wiesel, al cărui scop este, nu studierea tragediei evreilor, ci impunerea în școlile noastre a materiei obligatorii concepută de evrei – și doar de ei (să nu mi se spună că goi-ul Pippidi contează da de unde, niciodată, în nimic nu a contat);

1. Tot în 2005, ca un fel de compensație acordată și majoritarilor români din România, guvernul a decis înființarea unui institut pentru studierea comunismului. Director : istoricul Marius Oprea, adjunct: istoricul Stejărel Olaru. Cât de onestă, cât de profesionistă a fost inițiativa de a se, în sfârșit!, apleca și asupra pătimirilor noastre, ale românilor victime ale bolșevismului rusesc, s-a observat numaidecât prin:

-anunțarea perioadei de studiu, decapitînd-despiciorînd-o: excluzînd tragedia începută la 28 iunie 1940, și suprimînd “postrevoluția”, permanentul război civil durînd și azi;

– cooptarea (sic) în Comisia de studiere a crimelor comuniste a lui “Radu Ioanid”, cunoscut sionist, antiromân notoriu (crescut, instruit în herghelia lui Serge Moscovici, din care au ieșit și exemplare ca: M.D. Gheorghiu, Isac Chiva, A. Lavastine, Maria Mailat…);

1. În 2006 a fost anunțată o altă mâncare de pește: “Comisia Tismăneanu-Băsescu”. Dacă aceasta, destinată a cerceta crimele comuniste nu are ca membru al Colegiului de onoare un pui de bolșevic (I. Ioanid) are ca… secretar-general al chiar Comisiei care a și început să-i poarte numele, un alt pui de bolșevic : prietenul vostru “Volo”, altfel : Vladimir Tismăneanu.

Și, de parcă aceste nenorociri nu ar fi destul de… nenorocite, iată că și…

1. …ambasadorul USA în România, N. Taubman, după ce ne-a demonstrat cu strălucire că un ambasador nu are rolul de a se ocupa de relațiile țării sale cu cetățenii țării în care a fost numit, ci de Holocaust, de predarea lui obligatorie în școli, acțune propagandistică împănată cu amenințări din repertoriul lui Wiesel (cel de la 3 iulie 1991, din New York Times):

“Trebuie să știți că dacă antisemiții nu sunt criticați [înfierați] în public, veți suferi. Veți fi izolați, Occidentul vă urmărește cu mirare, cu spaimă, cu groază”.

De curând, prin cine știe ce amenințări-promisiuni (să fie întrebat inevitabilul Ungureanu), ambasadorul Taubman i-a adus pe români până la acceptarea unei monstruozități, a unei Minciuni a Veacului: re-inaugurarea, în Cișmigiu, a unui monument al ostașilor americani căzuți pentru liberarea României…

Or toată toată lumea știe că americanii în chesti, aviatori de bombardiere, înainte de a fi doborîți, ne făcuseră praf și pulbere, ne amestecaseră cu molozul – la Ploiești, la București, în 4 aprilie 1944, în zona Gara de Nord, unde au murit mii de civili, dintre care trei sferturi refugiați grupați acolo în vederea “dispersării” în vestul țării – prefigurînd crima de la Dresda, din anul următor, 1945: tot refugiați civili din Est erau…

La București, în 4 aprilie 1944 a pierit și unchiul meu Ignat Goma.

Așadar: după exemplul evreilor care au treabă, n-au, fabrică “dovezi de antisemitism”, americanii au, n-au treabă, fabrică “prinosuri de recunoștință” (se recunoaște expresia?, tata, deși fost deportat în Siberia, zicea: «Americanii sunt un fel de ruși doar că au mai multe stele pe drapel»).

Cum de îi rabdă pământul pe guvernanții români care nu apără interesele românilor, ci pe ale rușilor și pe ale ucrainenilor (pe lângă interesele, muuult mai importante ale surorilor, cumnatelor, verișoarelor – chiar și ale nepoțelelor?). Cum de mai fac umbră pământului guvernanții români care nu cunosc istoria elementară a țării lor, România, iar dacă o cunosc, puțin le pasă de adevărul ei, ci sunt cu gândul numai la “considerația” pe care o vor primi (și dolarii! să nu fie uitați dolarii!) de la acești ruși cu mai multe stele pe drapel…?

9. Despre certificatele de bună-purtare

Armand Goșu: “In ultimele zile, v-ati vazut dosarul la CNSAS. E vorba de un dosar provenit de la SIE, de un dosar lucrat de cei de la Directia de Informatii Externe a Securitatii”.

Așadar V. Tismăneanu a avut nevoie de un certificat de ne-securist – de la CNSAS. De ce ? Cine i l-a cerut? Tăriceanu? Băsescu? R. Ioanid? Ca să-i tragă ei un Club al Certificaților? Cine le va fi liberat spravka ceea? Tot ei, după modelul “Certificatului de Revoluționar”?

Nu am nici o încredere în indivizii care, ținînd să-și “probeze” onestitatea pusă sub semnul întrebării, umblă cu “certificate” ba de revoluționar, ba de absolvent al Academiei de Jurnalistică, ba de persoană care nu a lucrat în viața ei pentru, zi-i pe nume: “poliția politică” (Andrei Cornea, filosof, directorde-direcție și holocaustolog rasist), când vorbea de securiștii care o agresaseră pe Monica Lovinescu, le zicea: “membri ai poliției”. Drăguț. Și ce subțire-diversionist. Ca și “Domnul Iliescu” în gura lui V. Tismăneanu (dar “Domnul Măgureanu” pe buzele celuimai-tânăr-filosof-la-român: Liiceanu?).

Nu am încredere în certificatizanții CSNAS – am vrut să spun: confecționatorii, li se mai zicem: falsificatori. Pentru că am zăbovit cu privirea asupra câtorva beneficiari, comunic lista lor:

-Gelu Voican Voiculescu-Sturdza-Clytoris: Prietenul meu Gelu, rănit de mirarea-dezaprobarea exprimată de mine la apariția lui în banda de bandiți organizatori ai “revoluției de la 89”. Brucan, Iliescu, Roman, Măgureanu, a compus în vara anului 1990 o compunere intitulată: “Dosar de securitate” (al său, dosarul!) și a încercat să-l publice în revista 22. G. Adameșteanu, pe atunci total inocentă, însă nu și ticăloșită, a refuzat. A aflat N. Manolescu! Pe loc l-a invitat pe suprașeful Securității iliesciene să aducă la el, la România literară “Dosarul de securitate”. Prezentat de redacție (Manolescu-Dimisianu), animalul care nu există a apărut pe 5 pagini, în două numere, ultimele pe 1990.

Pe atunci nu se vorbea de certificat “de la CSNAS”. Se vede însă că autoritatea (i)morală a lui N. Manolescu (care tocmai luase, imediat după mineriadă, un interviu lui Iliescu, în care îl domnìse și îl o-ìse: “Om, cu O mare”) fusese hotărîtoare. Gelu umbla pe la cocktailuri, în Libia, distribuia fotocopii, cu autograf, adăugînd, oralmente: «Uite ce scrie România literară a lui Manolescu despre mine!» – se oprea la timp, nu explica: «Din moment ce îmi publica dosarul de securitate, înseamnă că sunt curat, nu am nimic de ascuns».

Doamne ferește, cum să aibă de ascuns ceva împușcătorul Ceaușeștilor!

Și Ion Iliescu a cerut și a obținut certificat de CSNAS ei și? Ce probează acela: că Iliescu nu a lucrat pentru Securitate, “doar” pentru NKVD, apoi KGB?

1. V. Tudor: și el este diplomat al CSNAS;

Și Buzura;

Si Uricaru;

Și Voiculescu-Crescent a fost recent spălat, sfințit…

Ei și?

Înseamnă că toți certificații (de către cine: de către CSNAS, unde nu te mai poți răsuci de câți securiști – dar securiste! – pe metru pătrat fojgăie) au devenit curați? Ca “domnul Iliescu” după spălătura de sânge și de căcat operată de Manolescu, Pleșu, Breban, Simion, Sorescu – și Tismăneanu?

10. Despre a fi sau a nu fi evreu în România

Prietenii, îndatorații lui V. Tismăneanu i-au sărit întru apărare, acuzîndu-i pe acuzatori că… l-ar fi acuzat pe “Volo” pentru păcatul-crima de a fi evreu.

Să avem iertare: în primul rând și fiul meu Filip este evreu, după mamă – și ne înțelegem bine, împărtășim aceleași valori; în al doilea: din câte știu – și știu, fiindcă pe mine mă interesează ce se petrece în lume, deci mă informez – nimeni nu l-a acuzat “pentru că este evreu”. Evreii sioniști (dar și: Manolescu, Gârbea, Marta Petreu) ne acuză pe noi, românii, că suntem “antisemiți”, noi însă, românii nu suntem nici sioniști, nici manoliști, nici martopetriști – nici andreipipidiști. Acuzatorii s-au înșelat și au înșelat atunci când l-au acuzat pe Vladimir Tismăneanu doar ca fiu al unor bolșevici evrei veniți pe tancurile sovietice.

Dar tocmai asta condamnăm noi la veniții-pe-tancuri: faptul că îi acuzaseră – și trimiseseră la pușcărie! – pe părinți pentru faptele (reale, imaginare) ale copiilor, pe fii, nepoți, veri, vecini pentru faptele părinților!

Am spus de la începutul acestui text: nu acesta este păcatul lui V. Tismăneanu – fiindcă nu ne putem alege părinții – ci altul, altele, nu moștenite, ci câștigate.

1. Tismăneanu, istoricul, se ferește ca de foc de a ieși din cercul pentru studiere fixat de el, fixat de fixatori: se ocupă numai de trimișii (sau unșii pe loc), de primă mărime ai Porții Kremlinului, în scop de colonizare: Pauker, V. Roman, Chișinevschi, Moghioroș, Gheorghiu-Dej, Bodnăraș, Iliescu, iar evreilor nu le spune pe nume, ci îi îngroapă în alt abuz lingvistic (precum antisemitism): “minorități etnice”. Ce comod: ca și victimele maghiare ale Holocaustului, repartizate de Wiesel la vecini (și ocupați, evreii bolșevici au fost împrăștiați la rubricile unguri, cehi, polonezi, bulgari, ruși. Sub umbrela “obiectivității istorice” (dar V. T. nu este istoric!), încearcă – și reușește – să reabiliteze mai degrabă pe ici decât pe colo sinistre figuri ca Ana Pauker, în schimb (!) să zugrăvească în negru figuri antipatice lui și familiei sale: Ceaușescu, Răutu, Radu Florian…

11. Ce fel de istorie a României vrea V. Tismăneanu?

Ceea ce i se poate reproșa (și trebuie să i se reproșeze) lui Vladimir Tismăneanu este, nu faptul că este evreu (ei și? este ceea ce este!), ci faptul că, evreu printre goi (români), este insensibil la viața și la moartea goi-lor; nu i se poate reproșa că este fiu de bolșevici evrei care doar rău au făcut băștinașilor – ci că nu a renunțat la granița mentală reproducînd granița reală (Zidul ! Autozidul!) separînd iremediabil “Cartierul Primăverii, cuibul de bolșevici” și restul țării, populația.

El nu poate, nu vrea să accepte că există și altceva, altfel decât propria persoană, propria categorie, propriul clan. De pildă, pentru el, umanist, nu există suferința palestinienilor, nici injustiția, nici neomenia cu care sunt tratați, ei băștinașii, de către invadatorii israelieni (să nu invoce “dreptul istoric”: Filistenii erau oamenii locului, sedentari atunci când Evreii, păstori, au dat peste ei, venind din Mesopotamia). Nu am citit și nu am auzit ca cineva să fi citit vreun rând de măcar înțelegere, dacă nu de compasiune (i-aș cere prea mult dacă aș rosti “fraternitate”) pentru altă comunitate oprimată, alungață de la vatra ei: a palestinienilor. Nu, nu. Deși există atâția evrei normali și celebri (nu chiar ca și “profesorul de la Maryland”) și tot din aria rusească proveniți: Menuhin, Barenboim, ba chiar și dintre evreii noștri: Sami Damian. Aceștia au riscat normalitatea – și au fost tratați, cum altfel, decât de “antisemiți”.

Vladimir Tismăneanu – și asta va fi concluzia mea – o persoană structural insensibilă (istoria se face și cu inima, nu?, chiar riscînd o abatere subiectivă); pe el îl interesează – vezi-i bibliografia – personalitățile-care-fac-istoria, chiar dacă părintele său, Leon Tismăneanu, ne obliga, ne soma să credem că… masele; îl preocupă cancanurile, mâncătorìile, întreturnătoriile mafioților bolșevici – și nu cei care au suferit, care și-au pierdut viața (unii și sufletul) sub șenilele de tanc sovietic ale Marii Terori de la Răsărit.

Ce fel de “istorie” va superviza, dirija “Volo” – altfel băiat bun, serviabil – dacă nu are mijloacele?

Fiindcă nu le are; el nu a văzut, nu a auzit ce se petrecea dincolo de Zidul Ierusalimului Cartierului Primăverii unde a copilărit și unde s-a întors. V. T. este surd, orb, nu are odorat, deci nu știe cum “arată” mirosul de sărăcie, mirosul de fără-acoperiș (dacă tovarășii tovarășilor părinți ai săi îi alungaseră din case și le luaseră locul, fără măcar a schimba cearceafurile…); mirosul de frică-de-arestare, de frică-de-exmatriculare din facultate (ei, da: catedra de marxism-stalinism se ocupa și de “purificarea” corpului studențesc, iar C.C. al UTM – reprezentat de Trofin, Petre Gheorghe, C. Burtică – și Ion Iliescu! – un an întreg, 1958, a tot pus la-zid și pe rug sute de studenți potențial periculoși, drept care i-a exmatriculat); mai departe: miros defrică-de-anchetă; mirosul de sudoare (de frică), de urină-sângecăcat din timpul anchetei la Securitate. Dar mirosul de moarte știe el cum… miroase?

Va realiza comanda prezidențială a unei Istorii a României din ultima jumătate de veac alcătuită doar din portretele monștrilor comuniști, mai mult sau mai puțin feroci, mai mult sau mai puțin buni părinți?

De acord – dar victimele? Unde sunt victimele – milioane din “Istoria” lui Tismăneanu Vladimir?

Grav handicapat de originea sa de evreu basarabean, inima nu-l va lăsa să aducă vorba și despre imensa – și actuala tragedie a românilor basarabeni și bucovineni treziți în 28 iunie 1940 robi ai rușilor, cu identitatea schimbată, cu alfabetul schimbat, cu o matrie mașteră: nu mai erau români, nu mai vorbeau limba română, drapelul nu mai era tricolor, țară nu le mai era România, ci Marea Uniune Sovietică! Violentați, umiliți, pângăriți în credința lor creștină de evreii bolșevici, mult mai răi decât rușii-curați – unii prieteni, vecini, colegi deveniți de nerecunoscut: turbați de ură față de români, mai ales dacă aceștia erau militari și se retrăgeau, umiliți de ordinul de a nu răspunde agresiunilor, în Săptămâna Roșie; după aceea jefuiți de pâinea pe care ei o făcuseră, alungați din casele pe care ei le zidiseră, arestați, anchetați, unii deportați în Siberia, alții împușcați pe loc.

Cum să-i compătimească V. Tismăneanu pe basarabeni și pe bucovineni, când treaba murdară, de zapcìi-caralìi, de călăi în slujba rușilor o făceau evreii – mulți cunoscuți de părinții săi: Perahim, Sorin Toma, Roller…? Cât de drept va fi V. T. în judecățile sale istorice – ziceam că se va studia și perioada dinainte de 1946…- atunci când va ajunge la episodul refugiaților din martie 1944? Va accepta, el, făcînd parte dintr-o comunitate care a dat realitatea și expresia “Ovreiului Rătăcitor” (așa zicea tata că ajunsesem noi), că există durere și mai sfâșietoare, cea a “Ovreiului rătăcitor în proprie țară” – când acest efect avea această cauză: comunismul rusesc? – cel pe care îl visaseră părinții săi și pentru a cărui realizare renunțaseră și la gândire logică și la inimă (caldă, în principiu), devenind roboți ai Distrugerii, ai Terorii, ai Ororii? Ce va înțelege el din continuarea dramei refugiaților, (re)fugind, ascunzîndu-se prin păduri, prin peșteri de frica ocupanților și prinși, legați, predați jandarmilor, jandarmii rușilor – pentru a fi “repatriați în Siberia”?

Și cum va percepe el Istoria cotelor, Istoria colectivizării?

Cum să accepte – cu inima și cu capul – că decembrie 1989 nu a însemnat încetarea Terorii bolșevice, că de atunci a continuat prin războiul civil ațâțat de “domnul Iliescu”, cu care el conversase despre război, despre pace, de “domnul Brucan”, coleg de bancă revoluționară cu părinții săi, de “domnul Petre Roman”, fiul altui “domn” și acela “erou din Spania”, Valter?

Acestea au fost întrebări la care am și dat răspunsul:

Nu, Vladimir Tismăneanu nu este deloc omul potrivit la locul potrivit.

Prezența lui în fruntea unui organism de o asemenea importanță pentru trecutul dar și pentru viitorul nostru este o eroare care ne va costa alți ani, alte decenii de “tranziție” (citește: încremenire, dare îndărăt, retrogradare).

Cum adică: nu se găseau istorici onești, serioși, cunoscători ai “materiei” și ai meseriei? Tot la cârpaci, la peticari, la improvizați am recurs? Există oameni din toate generațiile care au, totuși, idee despre Istoria Contemporană – cine a avut ideea nefericită, nocivă de a face, mai ieri apel la “salvatori” de teapa lui R. Ioanid, acum la un băiat simpatic, dar atât: V. Tismăneanu?

De Iliescu, Năstase, Constantinescu, Ciorbea, Tăriceanu, Băsescu – chiar și de Ungureanu – nu se va mai vorbi peste un deceniu, însă despre această această iresponsabilă ușurătate, criminală neseriozitate de a trata – pentru a câta oară? – Istoria României se vor rosti stră-stră-strănepoții noștri; cu fălcile strânse, cu lacrimi de ciudă și de mânie – și de rușine.

Se vor întreba: Ce fel de oameni am fost noi? Și își vor răspunde, cu năduf: «Oameni de nimica, asta au fost!»

Paul Goma

P.S. Intr-un interviu cu A. Bădin din Adevărul din 13 iunie a.c.: V. Tismăneanu declară senin:

“domnul Goma a publicat si o scrisoare pe care i-am adresat-o în nume personal. M-a costat mult sufleteste sã decid cã nu pot colabora cu domnul Goma din motive de standarde profesionale. Am avut bunã credintã în relatia cu dl Goma, iar domnia-sa, ulterior, si o spun acum pentru prima datã, mi-a trimis o scrisoare care se încheia cu cuvintele “îmi cer iertare””

Este adevărat că i-am trimis o scrisoare în care îmi ceream iertare pentru… eroarea de a fi “sudat” două paragrafe, atribuindu-l, nedrept, pe al doilea lui V. Tismăneanu. Or el translează iertarea la… publicarea pe internet a scrisorilor. Îl informez că pentru această faptă (scrisorile publicate pe internet) nu-mi cer și nu-mi voi cere iertare. PG

Sursa: Paul Goma Com via Ziaristi Online Ro

http://www.ziaristionline.ro/2020/03/25/in-memoriam-paul-goma-scriitorul-internat-de-comunisti-si-internetizat-de-post-comunisti-mort-fara-cetatenia-tarii-sale-scrisori-catre-basescu-si-tismaneanu/

///////////////////////////////////////

Pătru cel Scurt şi actualitatea chestiunii ţărăneşti. Profesorul Ilie Badescu despre opera Maestrului Dinu Sararu, de Prof Univ Dr Ilie Badescu

Poporului i se „ia, i se tot ia şi lui nu i se dă nimic în schimb” – Mihai Eminescu

M-am întors, de o vreme, la studiul aplicat al cărţilor şi cercetărilor care ne pot situa în orizontul misterului ţărănesc al existenţei şi am înţeles, încă mai cu adâncime, cât de gravă este chestiunea ţărănească în orice timp şi, mai ales, în timpul de acum. Reflexiile mele au cel puţin trei întemeieri: originea mea ţărănească, Cartea Genezei şi literatura creată de valul de genialitate stârnit în toate culturile, deci şi în cea românească, de „intrarea ruralilor în literaturile” lumii, cum s-a exprimat G. Călinescu referindu-se la literatura română. Dintre toate cărţile literaturii rodite de ruralii geniali ai planetei, siberiacii ruşi, ruralii polonezi sau englezi ori americani (în frunte cu genialul Faulkner, un fermier, altfel), m-a tulburat, în chip special, trilogia miraculoasă a maestrului Dinu Săraru, Nişte ţărani. Omagiind cea de-a treia treaptă a vârstei creatoare a marelui scriitor, am venit cu un gând de antropologie literară asupra personajului memorabil, Pătru cel Scurt. O parte din cele pe care le-am spus cu acel minunat prilej, a rămas în afara materialelor publicate ori a celor postate online, iar chestiunea mi se pare cu totul importantă, căci este puntea spre marea întrebare: de ce este aşa de valoroasă o literatură despre o lume care s-a dus? Şi dacă lumea aceea s-a dus, înseamnă că n-avea perenitate, deci e în firescul lucrurilor că s-a dus. În fond, nimic nu e veşnic pe pământ, chiar dacă e veşnic în cer. Revin asupra acelui gând spre a alarma conştiinţele curate cu privire la perenitatea chestiunii ţărăneşti, chiar dacă putem spune cu sociologii ruralişti: „ţăranii au pierit, nu mai există ţărani”. Şi, dacă vrem să punem sigiliu peste o atare concluzie, putem invoca sfârşitul lui Pătru cel Scurt ca supremă mărturie. Şi totuşi. Reiau dezbaterea acestei grave probleme din partea nepublicată a reflexiilor mele asupra trilogiei maestrului Dinu Săraru. Am citat, la startul acelui text, un gând al lui Motru, referitor la distincţia dintre oamenii însemnaţi ai unui popor şi oamenii populari ai unei perioade. Un om popular este o creaţie plebiscitară, e ales de mulţimi cu alegeri care nu se deosebesc între ele prin vreo gradaţie, cum nu se deosebesc între ele voturile din urnele electorale. Popularitatea este opera indivizilor aritmetici, a celor care se adună fără de vreo distincţie, egali între ei. Omul însemnat este cu totul altceva, este cel ce se iveşte din ceea ce lipseşte în lume ori în marea de trăiri ale unui popor la un moment dat, spre a găsi cu fapta sa creatoare răspunsul compensator. Opera sa vindecă lumea. Opera Maestrului Dinu Săraru s-a ivit din fluxul unei teribile dureri, dintr-un gol resimţit ca o maladie a veacului, la care încă nu se izvodise vreo medicaţie. Într-un alt orizont temporal, un asemenea tip de angoasă metafizică copleşise sufletul poporului spaniol în veacul care l-a dăruit pe Cervantes. Din zarea lumii europene se rupsese, fără de întoarcere, ca toate cele de pe pământ, cavalerul, exponentul unei spiritualităţi necomparabile, livrând neamurile Europei unei nelinişti teribile. Golul acela şi angoasa lui, provocate de dispariţia unui tipar omenesc, au fost compensate şi vindecate de creaţia lui Cervantes. Veacul al XX-lea a venit asupra neamurilor Europei cu o altă veste cumplită: din zarea lumii şi a neamurilor europene plecase, ca o rupere astrală, un alt mare exponent al singurei aristocraţii cu investitură divină, Ţăranul. Căci aşa ni-l prezintă Cartea Facerii pe omul pământului: ca fiind stăpânul pământului şi al apelor dimpreună cu rodul acestora. Crugul vremii a fost bulversat de această plecare, şi o tristeţe teribilă a copleşit veacul, atestată de valurile unor reluate tentative de a umple golul sufletesc al acelei copleşitoare tristeţi. Sămănătorismele, poporanismele, de la narodnicii ruşi la poporaniştii români, secession-ul central european, trăirismul în toate variantele lui, mărturisesc despre frământarea prevestitoare ori confirmatoare a teribilei plecări din zarea fără hotar a istoriei acestui unic exponent al unicei aristocraţii cu investitură divină din toată istoria lumii.

Scena înmormântării lui Pătru cel Scurt din filmul Vănâtoarea de vulpi, ecranizarea romanului  Nişte Ţărani (1980)

Literatura spaniolă a prefigurat portretul acestui tipar sufletesc în figura scutierului Sancho. Dar acolo nu se întrevede tragicul deznodământ şi nici adâncul abisalităţii ţărăneşti ca să putem măcar intui ce dezechilibru sufletesc s-ar produce dacă Sancho n-ar mai fi pe lume, în miezul lumii. Plecarea lui se amânase. Când veacul a strigat cu strigăt mut vestea acestei teribile plecări, popoarele Europei s-au cutremurat şi, din această cutremurare, au ieşit literaturile mari ale Răsăritului, de la cea poloneză, la cea siberiacă rusă şi, culminativ, la cea românească. Niciuna dintre acestea n-au reuşit să prindă, din zarea de peruzea, chipul celui ce se îndepărta de pământ cu viteza plecărilor metafizice. Maestrul Dinu Săraru a fost omul însemnat să răspundă acelei teribile chemări, căci opera sa l-a restaurat în chip eliberator, compensator şi învăţătoresc pe cel ce părea definitiv şi ireversibil plecat, aşezând prototipul ţărănesc între tehnicile vindecării sufleteşti de spaima golurilor din care şi vremea-ncearcă în zadar a se naşte. „Şi unde-ajunge nu-i hotar// nici loc spre a cunoaşte// şi vremea-ncearcă în zadar// din goluri a se naşte”, ne spune poetul care a zărit cu ochii geniului grozăvia acelor abisuri metafizice. Scris parcă dintr-o respirare, Nişte ţărani, după cum observa la apariţia romanului un basarabean care poartă şi el în suflet tristeţea metafizică a veacului, pur şi simplu te zguduie. O asemenea carte despre Ţărani face cinste Ţării. Poate că sunt subiectiv, fiind şi eu dintre ţărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă înţelegere, câtă durere, câtă demnitate! Aveţi o inimă mare, domnule Dinu Săraru! Năiţă Lucean şi scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea literatură. Numai că, la Cervantes, moare Don Quijote, aici se stinge din viaţă scutierul – mi-a sângerat inima şi am plâns la moartea lui…”. Am citat cuvintele acestui minunat basarabean, Ion Ungureanu, fiindcă el a reuşit să formuleze aşa de sintetic maladia acelui gol sufletesc de care ne vindecă romanul maestrului Dinu Săraru. „Sângerare şi plânset”: iată cele două dimensiuni la vedere ale acestei maladii ontologice, ale golului sufletesc lăsat în lume la ruperea din crugul cerului şi al pământului a acestui prototip aristocratic, ţăranul ipostatic, un gol pe care numai opera aceasta îl umple, deopotrivă azi şi mâine şi-n tot veacul cel lung al omenirii până la Eshaton. Atâta plânset nu s-a mai auzit peste lume de la plânsul din Rama. Şi iarăşi întreb, în ce constă actualitatea şi perenitatea chestiunii ţărăneşti? În vindecarea lumii noastre, a elitelor ei de ispita trufiei adamiste, adică de închipuirea năroadă că se poate realiza ceva durabil în reformele zilnicilor politicii româneşti în afara unei tradiţii, a unei culturi şi a 47% dintre români. Cât de adâncă este insensibilitatea elitelor intelectuale şi politice faţă de chestiunea rurală ne-o arată dezastrul înmormântării a 60.000 de rurali sub munţii zăpezilor, care abia ele compun metafora masivului de nesimţire împietrită faţă de lumea satelor româneşti. Nu voi adăuga nimic la emisiunile strălucite ale jurnaliştilor de teren care-au dezvăluit tragica neputinţă a administraţiei în faţa unor contingenţe grozave pe care le denumim catastrofe. S-a spus mult, s-a vorbit lucid şi îndurerat, s-a înfierat cu dreptate. Ceea ce vreau să spun eu se referă la o altă idee: sursa vindecării de răul acesta deopotrivă la nivelul clasei de direcţie şi al administraţiei este tocmai cultura ţărănească şi cel ce-a înţeles lucrul acesta şi a încercat să construiască în mic un model de reformă rurală clădită pe temelie ţărănească a fost tocmai maestrul Dinu Săraru. Despre această operă socială a Fundaţiei „Nişte Ţărani” şi despre validitatea şi exemplarismul ei pragmatic şi imperativ nu s-a spus mai nimic. Şi totuşi, eu cred că experimentul numit „Fundaţia pentru civilizaţie rurală”, creată din inspiraţia marelui scriitor, este nucleul dens al unui altfel de reformă, o reformă de jos în sus, de la Ţara reală, cu nevoile ei, spre Ţara legală cu dreptul ei de legiferare, nu invers, cum au procedat toţi reformatorii ruralului în toţi cei 20 de ani de până acum. Nucleul dens al concepţiei despre reforma rurală de jos în sus, adică de la adevărul tragic al satului românesc spre orizontul său de lumină ţărănească, este compus din triada: pământul, uneltele, cultura, cu cele patru sfere ale ei, cum ne învaţă marele sociolog, D. Gusti: cultura muncii, cultura sănătăţii, cultura minţii şi cultura sufletului. Drama rurală de astăzi este o întreită dramă: este o dramă a proprietăţii, o dramă a culturii, cu împătritele ei sfere, şi este o dramă a folosinţelor rurale, adică a uneltelor, a lucrului pe care să pui mâna. Reformele incontinente, începând cu dezastruoasa lege 18 a fondului funciar, adoptată la startul reformelor rurale, au lăsat ţăranul cu mâna goală. L-au amăgit cu o lotizare anarhică şi l-au deposedat de unelte. Despre pierderea de către ţăran a pământului s-a vorbit puţin. Despre feluritele chipuri în care s-a petrecut această desproprietărire în ultima perioadă nu s-a vorbit mai deloc. Şi totuşi, sub minciuna reîmproprietăririi ţărăneşti a pământului s-a petrecut în toţi aceşti ani o tragică desproprietărire. „Am pierdut pământul, am pierdut şi credinţa, asta să scrii dumneata.” Asta îi spunea ţăranul real, cel prin care maestrul Dinu Săraru l-a prezărit pe Năiţă Lucean, celebrul personaj al trilogiei ţărăneşti, Nişte ţărani. Gândul acesta are adâncime psaltică şi a fost cântat lângă sicriul lui Pătru cel Scurt de către un alt personaj al romanului, Simion Popescu: „M-ofilesc ca frunza-n vânt/ când se-aşterne pe pământ/ o plouă şi-o bate vântul/ s-amestecă cu pământul/ o suflă vântul pe toată/ parcă n-a fost niciodată”. Oare nu aşa sună şi cuvântul Psalmistului când ne spune: „Omul?… Zilele lui sunt  ca iarba; el înfloreşte ca floarea câmpului:/ Când suflă vântul ea se trece şi nu se mai cunoaşte locul unde a fost.” (Ps. 102). Despre acest gen de desproprietărire am scris noi înşine la Institutul de sociologie al Academiei Române printr-o serie de monografii cu titlul generic: „Viaţa şi moartea în satul românesc”. Vom examina chestiunea în detaliile ei într-un număr viitor al revistei Clipa. Despre acest gen de desproprietărire a vorbit îndurerat Domnul de la Timpul conservatorilor de acum un veac şi jumătate, Mihai Eminescu: Poporului i se „ia, i se tot ia şi lui nu i se dă nimic în schimb. Pripa cu care s-au introdus reformele, ne­temeinicia lor, libertatea dată câtorva mii … de-a trăi fără muncă din exploatarea claselor producătoare…”, iată cauza. „…Oriunde, manufactura dispare, precum dispar la noi, pe zi ce merge, industriile şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a exporta productele, într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea ţări averea scade an cu an, scăzând necontenit şi valoarea omului.” Despre deposedarea de unelte (legea 18 a fondului funciar nu face nicio referire la echipamentele rurale ale CAP-urilor care, de fapt şi de drept, erau proprietatea muncii ţărăneşti şi trebuiau restituite, sub formă asociativă, ţăranilor) nu s-a scris decât puţin. În loc să treacă echipamentele în proprietatea ţăranului, reforma i-a luat acestuia uneltele şi astfel a africanizat gospodăria rurală. Rezultatul: dezastrul cultivării. În pragul intrării noastre în Uniunea Europeană, România rurală se prezenta cu o neputinţă agrară acumulată tragic în toţi cei circa 17 ani de reforme, căci pământul arabil necultivat în cele opt regiuni de „dezvoltare” (care în rural se dovedesc a fi, mai degrabă, regiuni de subdezvoltare) varia între 18% în regiunea a patra şi 46,1% în regiunea a 6-a. Acesta a fost rezultatul dezechipării de unelte a ţăranului, fapt împlinit prin legea pseudo-reformatoare a pseudo-împroprietăririi ţăranului român (celebra lege 18 a fondului funciar). Tot astfel se poate vorbi despre sănătatea ţăranului român, despre şcoala rurală etc. Toate cer o altă examinare, iar adevărata reformă rurală trebuie să înceapă abia de azi înainte, cu condiţia ca ea să fie cu adevărat rurală, adică o reformă în slujba satului, a ţării reale nu în serviciul modelelor oligarhice care se tot experimentează în România.

Despre modelul unei astfel de reforme şi despre aplicabilitatea lui se cuvine să vorbim şi vom vorbi într-un serial găzduit de revista Clipa. Despre urgenţa unei dezbateri în lumina experienţei de aproape 15 ani a singurei Fundaţii pentru ţărani din România şi despre întreita sa validare, în faţa lui Dumnezeu, în faţa neamului românesc şi în faţa timpului de mâine, vom vorbi în cuprinsul acestui serial. Universitatea Ţărănească, una dintre creaţiile Fundaţiei, împreună cu grupul de studii rurale de la Institutul de sociologie al Academiei Române, invită specialiştii ruralişti şi deopotrivă jurnalişti cu simpatie lucidă pentru drama satelor româneşti să se asocieze iniţiativei unei altfel de examinări a chestiunii rurale în seria de conferinţe cu dezbateri care se vor desfăşura începând cu luna martie după un program pe care îl vom face cunoscut prin mijlocirea revistei Clipa la sediul Institutului de Sociologie al Academiei Române şi în sala de conferinţe a AOŞR.

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Revista Clipa

////////////////////////////////////////

NOUL TOTALITARISM PATOLOGIC,  de C.J. Hopkins

https://contramundum.ro/2020/07/02/noul-totalitarism-patologic/

Era clar că se va ajunge la asta … gloate cu cămăși brune, isterice și îmbătate de ură, vânându-i pe oameni pentru că nu poartă mască și încercând să obțină concedierea lor de la muncă, semne în fața magazinelor „nu purtați mască, nu vă servim”, bodyguarzi care îi opresc pe cei fără mască să intre, indivizi paranoici care arată cu degetul și țipă la vederea clienților fără mască prinprejurul lor, brigăzi de cretini care îi atacă și îi arestează pe cei fără mască…

Bine ați venit în Minunata Nouă Normalitate.

Și nu este doar Maskenpflicht-Sturmabteilung (trupele de asalt contra celor fără mască). Noua versiune oficială este omniprezentă. Media mainstream pompează isterii despre „spitalizările Covid-19” (i.e. oricine a ajuns la spital indiferent de motiv și care a fost testat pozitiv pentru coronavirus) și „incidente majore” (i.e. oameni la plajă).

Poliția din Londra a instalat turnuri pe străzi de unde să poată monitoriza cetățenii care nu respectă distanța socială. Peste tot sunt afișe și panouri propagandistice care repetă aceleași lozinci neo-goebbelsiene, pentru a stimula isteria de masă. Dizidența și nonconformismul sunt văzute ca patologii, „diagnosticate” drept psihopatie și paranoia. Se pregătește introducerea vaccinărilor obligatorii.

Nu credeați că glumesc, nu-i așa, când au început să introducă în martie Minunata Nouă Normalitate?

Ne-au spus foarte clar ce urmează. Ne-au spus că viața se va schimba … pentru totdeauna. Ne-au închis în casele noastre. Au ordonat închiderea bisericilor și sinagogilor. Au ordonat poliției să ne abuzeze și să ne aresteze dacă încălcăm hotărârile lor arbitrare. Au închis școlile, parcurile, plajele, restaurantele, cafenelele, teatrele, cluburile, toate locurile unde oamenii se puteau aduna.

Au smuls copii din brațele mamelor, au bătut și au arestat alte mame pentru vina de „a nu purta cum trebuie masca”, au scos târâș pasagerii fără mască din autobuzele publice, au bătut și au arestat gratuit oameni pentru că nu au „respectat” distanța socială pe trotuar, i-au înlănțuit pe oameni cu brățări de monitorizare la glezne, și au intimidat pe toată lumea cu roboți și drone.

Au scos în afara legii protestele, apoi i-au vânat pe cei care au participat și i-au hărțuit în casele lor. Au început să urmărească mișcările și contactele a toată lumea. Au pus la cale noi legi pentru starea de urgență care să le permită să bage cu forța în carantină oameni.

Nu… ne-au spus exact ce ni se pregătește și ne-au sfătuit să ținem pliscul închis și să urmăm ordinele. Din nefericire, majoritatea oamenilor au făcut tocmai asta. În decurs de patru luni GloboCap a reușit să impună totalitarismul – totalitarismul patologizat – în societăți de pe tot globul pământesc. Nu este totalitarismul tradițional, cu un dictator și un partid unic plus toate cele. Este mai subtil și mai viclean. Dar este fără doar și poate totalitarism.

GloboCap nu ar fi putut reuși acest lucru fără aprobarea (sau cel puțin consimțământul tacit) al marii părți din populație. Isteria de masă din jurul Covid a fost o lovitură de geniu a propagandei dar propaganda nu este totul. Nimeni nu este păcălit de propagandă, sau cel puțin nu pentru mult timp (…)

Acum voi presupune că cititorul înțelege că povestea oficială a „pandemiei apocaliptice” se bazează pe propagandă, speculații exagerate și isterie de masă, și că în același timp cititorul este conștient că avem de-a face cu un virus care provoacă simptome de la medii la moderat (sau niciun fel de simptom) în 95% dintre cei infectați și că 99,5% dintre aceștia supraviețuiesc … așadar, în mod evident, nu există niciun motiv de panică generalizată și nici nu reprezintă o justificare pentru „măsurile de urgență” totalitare care au fost impuse.

De asemenea, voi presupune că ați urmărit cum GloboCap a închis sonorul pentru „pandemia ucigașă” pentru a face lor protestelor BlackLivesMatter, după care l-a dat din nou la maxim, și că ați observat cum propaganda lor a trecut la „cazuri” când numărătoarea morților a devenit un pic cam prea jenantă pentru a continua isteria.

Așadar, nu vă voi irosi timpul încercând să demontez isteria. Să vorbim mai bine despre totalitarismul patologic.

Geniul totalitarismului patologic este la fel ca în vechea butadă despre diavol … cea mai mare șmecherie pe care a făcut-o a fost să te convingă că nu există. Totalitarismul patologic pare să izvorască de nicăieri și de peste tot în același timp. Astfel, tehnic vorbind, el nu există. Nu poate exista pentru că nimeni nu este responsabil de el, deoarece toată lumea este responsabilă.

Isteria de masă reprezintă sângele care îi curge prin vene. Se hrănește cu frica existențială. „Știința” este strigătul de luptă. Nu știința propriu-zisă, nu faptele demonstrabile, ci „Știința” ca un fel de zeitate al cărei Nume este invocat pentru a-i reduce la tăcere pe eretici, sau pentru a mai ușura din disconfortul disonanței cognitive care apare din încercarea disperată de a crede absurditățile poveștii oficiale.

Cealaltă parte de geniu din poveste (din perspectiva GloboCap) este aceea că e interminabilă, veșnic reciclabilă. Spre deosebire de alți dușmani oficiali, „virusul ucigaș” poate fi orice virus, orice patogen. Tot ce au de făcut de acum încolo este să „descopere” un microorganism „nou” care este foarte contagios (sau care imită alte micro-organisme pe care deja le avem) și să-l fluture în fața oamenilor. Apoi accelerează Mașina de Frică și încep să estimeze sute de milioane de morți, dacă lumea nu face exact cum i se spune.

Pot să se folosească de acest giumbușluc … ei bine, aproape pentru totdeauna, de fiecare dată când clasele muncitoare devin neliniștite, sau vreun președinte neautorizat este ales, sau doar pentru plăcerea sadică.

Uitați care-i treaba: nu vreau să fiu deprimant, dar serios acum, uitați-vă o oră pe internet sau stați de vorbă cu unul dintre prietenii voștri isterici care dorește ca masca să fie obligatorie pentru totdeauna. Aceasta este mentalitatea în Minunata Nouă Normalitate … irațional de paranoidă și autoritaristă. Deci, nu, viitorul nu va arăta foarte strălucit pentru cine nu este pregătit să se comporte ca și cum lumea nu ar fi un imens pavilion al infecțiilor.

Am interacționat recent cu câțiva paranoizi corona-totalitariști (ca un fel de experiment social). Se comportă ca membrii unui cult.

Dacă îi provoci cu fapte și logică elementară, la început sar pe tine cu propagandă media și speculații isterice de la „experți medicali”. Apoi, după ce le demontezi absurditățile, încearcă să te manipuleze emoțional, împărtășindu-ți suferința atroce trăită de cumnatul psihologului lor, care a privit cum bolnavii „au murit agonizant” în timp ce plămânii și inimile le-au explodat.

După care, dacă nu muști nici din asta, încep să urle isterii paranoice: „STAI SĂ VEZI CÂND TE INTUBEAZĂ” … „ȚINEȚI SALIVA DEPARTE DE MINE” și să latre ordine și lozinci spre tine („ȚINE NAIBII MASCA AIA PE FAȚĂ, PĂPUȘĂ” … „NU MASCĂ, NU SERVIM!”)

Ceea ce… OK, ar fi un pic amuzant (sau îngrozitor de trist) dacă acești paranoici nu ar fi decât niște flașnete ale puterii oficiale (i.e., GloboCap), care transformă ceea ce a mai rămas din societate într-un coșmar totalitar, patologic, paranoid, chiar în fața ochilor noștri. Sunt un fel de „femeia în roșu” din Matrix. Când vorbești cu ei, nu vorbești cu ei. Vorbești cu agenții. Vorbești cu mașinile. Încercați câte o dată. Veți vedea ce vreau să spun. E ca și cum ai vorbi cu un singur algoritm care rulează în milioane de creiere.

Nu vă pot minți. Nu am mari speranțe. Nimeni din cei care înțeleg atracția (i.e. seducția) totalitarismului nu poate avea. Oricât de mult nu ne-ar plăcea să recunoaștem acest lucru, este excitant și eliberator a face parte din gloată, a-ți preda autonomia  personală și responsabilitatea individuală, a fuziona cu „mișcarea” fanatică care produce o nouă „realitate” protejată de forța brută a statului …. sau de imperiul capitalist global transnațional.

Această atracție este irezistibilă pentru cei mai mulți dintre noi. Șansa de a fi parte din ceva, de a-ți dezlănțui ura pe cei care refuză să facă parte din noua religie … să-i ridiculizezi public, să-i umilești, să-i rupi de societatea normală, să-i vânezi, să-i concediezi, să feliciți poliția care-i abuzează și arestează, să-i diagnostichezi ca „anormali” și „inferiori”, devianți social, acești „alți” subumani care încearcă să submineze autoritatea Partidului, a Bisericii, a Statului, a Reichului, a Științei.

Mai mult, în ochii GloboCap (și a milioanelor de fanatici care urlă lozinci), acești devianți fără mască sunt periculoși. Sunt ca o boală … o infecție. O boală a corpului social. Dacă refuză să se conformeze, va trebui să avem de-a face cu ei, să-i carantinăm, ceva de genul acesta.

Sau se pot preda Minunatei Noi Normalități și să înceteze să se mai poarte ca niște bebeluși și să poarte mască.

La urma urmei, este doar o bucată inofensivă de material.

https://contramundum.ro/2020/07/02/noul-totalitarism-patologic/

////////////////////////////////////////

EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE – Joseph Sobran

O culegere de eseuri strălucitoare contra nebuniilor și idolilor moderni ale celui mai redutabil polemist conservator american de secol XX.

„Cel mai bun scriitor al generației noastre. Chestertonul vremurilor noastre. Multe din aforismele sale erau atât de captivante încât toată lumea le repetă acum fără să-și dea seama de unde provin.” – Ann Coulter, scriitoare și comentatoare politică americană

„Practic în fiecare text de-al său pe care îl citesc, măcar o dată mă opresc, citesc din nou o propoziție sau un paragraf, după care bodogănesc: Cât mi-ar plăcea să fiu și eu în stare să scriu așa!” – Robert Higgs, profesor și istoric al economiei, visiting professor la Oxford University și Stanford University.

„Probabil cel mai bun editorialist al generației noastre.” – Patrick J. Buchanan, fost director de comunicare al Casei Albe și candidat la președinția SUA

„În această antologie, însă, cititorul întâlnește un scriitor politic și social cu un simț al limbajului inegalabil, în opinia mea, printre contemporani. (Și îl includ aici și pe Buckley, care în pofida tuturor scăderilor sale personale, știa să întoarcă o frază, dar nu la fel de bine ca editorul pe care l-a dat afară în șuturi pentru a le face pe plac prietenilor săi bine plasați). Mișcarea conservatoare a comis un act de supremă prostie când a început să-l exileze pe cel mai mare talent al său. Au aruncat peste bord un stilist remarcabil. Sobran putea construi argumente teologice și constituționale cu o economie de cuvinte nemaiîntâlnită.” – Paul Gottfried, profesor universitar, istoric al mișcării conservatoare

„Bardul Dreptei americane” – Matthew Scully scriitor și creator de discursuri pentru președintele George W. Bush

Cantitate

EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE – Joseph Sobran

https://contramundum.ro/produs/evul-intunecat-noua-moralitate-joseph-sobran/

///////////////////////////////////////

 

CU PAȘI REPEZI SPRE SĂLBĂTICIE, de Joseph Sobran

Pe la începutul secolului al XIX-lea, un negustor de sclavi pe nume Theophilus Conneau a ținut un jurnal al experiențelor sale din Africa. Odată a fost martor la un dezmăț canibal, în care un trib tortura și mutila, inclusiv prin castrare și decapitare, un alt trib pe care îl cucerise.

Conneau a fost impresionat în special de ferocitatea femeilor din tribul cuceritor, care erau fericite să se afle în fruntea îngrozitoarei sărbători, având trupurile goale decorate cu cretă și vopsea. Matroana șefă „avea un bebeluș scos din burta mamei sale… pe care îl arunca sus în aer și îl prindea în cuțitul său”, înainte de a-l mânca. În timpul ritualului, aceeași femeie era „împodobită cu un colier făcut din părți genitale masculine” în timp ce „aduna într-o tigvă creierii din trupurile decapitate”.

Astfel de practici poate că nu sunt o justificare pentru colonialismul european, dar ne ajută să ne explicăm de ce europenii credeau că aduc civilizația în astfel de locuri sălbatice. După cum remarca G.K. Chesterton, a deplânge aroganța omului alb nu ar trebui să însemne idealizarea băștinașilor cuceriți. În opinia aceluiași Chesterton, canibalismul nu era o practică primitivă, ci una foarte decadentă.

Canibalii nu își satisfăceau apetitul fizic, cum fac animalele carnivore, ci se delectau cu o răutate specific omenească – sau diabolică. Istoricul Francis Parkman descrie cum indienii iroquezi, după ce au capturat o ceată de algonquini, i-au pus pe foc și le-au mâncat copiii „în fața mamelor disperate, ale căror țipete, rugăminți și încercări înnebunite de a rupe frânghiile cu care erau legate au fost primite cu bătaie de joc și râsete”.

Bătaia de joc la adresa victimelor suferinde era parte din distracție. Chiar esența ei. Leul nu se bucură de prada sa alături de o gașcă de feline care țipă de bucurie la vederea agoniei unei antilope dezmembrate.

A produce și a fi martor la tortură pentru amuzament este o plăcere exclusiv umană. În cazul canibalilor africani, ar fi o scuză neglijabilă a spune că acel copil nenăscut era doar un „fetus” și ca urmare nu era în „întregime om”, după cum argumentăm azi în cazul avortului. Femeia care l-a ucis îl privea evident ca pe un om, ceea ce era mai mult sau mai puțin exact ideea orgiei.

A mânca un fetus s-ar putea să șocheze, ca un act un pic cam indecent, chiar și pe cei de la National Abortion Rights Action League. Societatea noastră iluminată încă mai păstrează unele inhibiții iraționale, care s-ar putea totuși să fie aruncate peste bord la fel ca multe alte tabuuri. Omul occidental (inclusiv femeia occidentală) a învățat să justifice avortul, chiar dacă nu încă să se bucure de el. Se mai poate sesiza încă o anumită reținere nervoasă și clinică asupra subiectului.

Dar facem progrese. Este deja posibil să cumpărăm copii avortați și părți ale corpurilor lor de la cei care fac avorturi. Se găsesc mereu noi utilizări. Cu timpul poate învățăm să ne relaxăm și să descoperim potențialul pentru distracție, umor și chiar apetit pe care ni-l oferă.

În isteria anti-nazistă de după cel de-Al Doilea Război Mondial, printre învingători s-a vehiculat ideea că germanii făceau săpun și abajururi din grăsimea și pielea evreilor uciși. Astfel de povești au fost demontate azi ca mituri. Dar ne obișnuim cu practici similare, sub garanția faptului că materiale necesare sunt prelevate înainte de naștere. Merită amintit că faimosul doctor nazist Josef Mengele, după fuga în Africa de Sud, și-a câștigat existența în calitate de ceea ce am numi astăzi „furnizor de servicii de avort”.  Pentru câțiva ani Dr. Mengele, deși nebăgat în seamă și neapreciat, a oferit o legătură vie între epoca nazistă și cea liberală.

Dovedim din nou că oamenii se pot obișnui cu orice, inclusiv cu practici considerate dezgustătoare de străbunii lor, câtă vreme acele practici sunt introduse gradual și sub acoperirea unor eufemisme la îndemână. Probabil că primii canibali erau cumva rușinați de gusturile lor și a trebuit să descrie banchetul lor cu o anumită grijă – „bucătărie alternativă” sau ceva de genul acesta – până când contemporanii lor au devenit mai deschiși la minte și receptivi față de noile idei.

În cele din urmă, practica s-ar putea să devină atât de acceptată încât oamenii să se bucure de ea fără să dea explicații, și în fapt cu o bucurie fără remușcări.

Astfel se întâmplă lucrurile? Nu știu. Doar bănuiesc. Dar s-ar putea să fim pe cale să aflăm.

https://contramundum.ro/2020/07/10/cu-pasi-repezi-spre-salbaticie-2/

///////////////////////////////////////

INSECTE CU DIPLOME, de Theodore Dalrymple

În sfârșit, anul acesta zeci de mii de albine și-au făcut un adăpost între fereastra casei mele din Franța și obloane. Am chemat un apicultor pentru a încerca să le prindă într-un stup artificial. Nu este o metodă directă, iar succesul nu este garantat. Trebuie să prinzi regina, ceea ce nu este întotdeauna posibil. Fără regină, albinele sunt pierdute. Zboară în roi, bâzâind supărate (antropomorfizez, recunosc) pe măsură ce își caută liderul pierdut și un nou loc pentru a se așeza.

Pe măsură ce albinele de la fereastra mea făceau asta, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la o analogie cu situația din prezent. Avem un rezervor uriaș de oameni foarte supărați care caută un loc în care furia lor să se poată descărca. Pare că a trecut un veac de când a aterizat în mișcarea #MeToo și i-a transformat pe toți bărbaţii în Harvey Weinstein. După care, sub conducerea micuței Greta, care a reușit cumva să combine un fel de a fi autist cu isteria, tendințe opuse reconciliate fără îndoială de mila de sine inefabilă a privilegiaților, încălzirea globală a oferit un loc de odihnă temporar. Totuși, odată cu uciderea lui George Floyd, schimbările climatice par atât de passé precum stropii ieșiți din gura lui Mussolini („Prea mulți stropi, prea mulți stropi!”, a afirmat cineva despre el.)

Dar dacă nu se găsește nimic nou după ce au fost dărâmate toate statuile, după ce au fost arse cărțile iar filmele au fost retrase din circulație, schimbările climate ar putea să se întoarcă faute de mieux (în lipsa unei alternative). Pe de altă parte, mânia care zboară liber este foarte inventivă în a-şi găsi motive pentru existența sa: se poate prinde aproape de orice, precum muștele care merg cu capul în jos pe tavan. Nefiind vreun profet, nu am nici cea mai mică idee cu privire la care va fi următoarea țină a mâniei autoîndreptățite ce rezultă din oameni educați în relativism moral.

Ce se află în spatele acestei mânii? Deși sunt jurnalist, nu sunt sigur că am răspunsul. Cred că este adevărat că viața este mult mai grea astâzi pentru tineri decât era pe vremea când eu eram tânăr. Pe de o parte, ei par să aibă (și se așteaptă la) opțiuni nelimitate, dar pe de altă parte se confruntă cu restricții importante în privința oportunităților de angajare. Iar lucrurile stăteau așa chiar și înaintea uriașului val de șomaj produs de măsurile legate de pandemia Covid-19.

Prin anii 80 am început să mă documentez despre mișcările de gherilă din America Latină, în special cele din America Centrală. Consensul general printre cei care erau preocupați de subiect părea să fie că motivul din spatele acestor mișcări era situația intolerabilă a săracilor, a țăranilor oprimați, care s-au ridicat spontan împotriva lor. Bineînțeles că nu avea nicun sens această explicație. Ceea ce nu înseamnă că țaranii nu erau săraci și oprimați, dar țăranii saraci și oprimați rareori sunt capabili de ceva mai mult decât de o jacquerie, un fel de răscoală care se consumă singură și care are drept rezultat faptul că opresorii se întorc mai puternici decât au fost vreodată.

Nu. Am ajuns la concluzia că motivul pentru apariția acestor gherile revoluționare îl reprezenta expansiunea educației terțiare (universităţi/colegii – n.n.) în țări în care până de curând aceasta fusese doar un apanaj al elitei – în mare parte, deși nu în întregime, ereditară. (Pentru cei săraci, înzestrați și ambițioși, calea pentru ascensiunea socială era armata.)

Educația terțiară însă a fost extinsă cu rapiditate. Înainte de acest moment, cei care dețineau așa ceva, fiind puțini, aveau mai mult sau mai puțin garantate roluri importante în economie și în guvern. Trăseseră deja un bilet norocos în loteria vieții. Deloc surprinzător, în mintea noilor educați s-a strecurat un silogism înșelător: dacă bogații erau educați și importanți, atunci a fi educat înseamnă a fi bogat și important. Din nou, nu a fost o surpriză că lucrurile nu au arătat astfel. Dacă apar mii de avocați, de pildă, remunerația pentru munca lor – în cazul în care găsesc de mună – va fi redusă, iar ei vor fi dezamăgiți, prin comparație cu speranțele și așteptările lor. Devin mânioși, acriți și dezabuzați, crezând că nu sunt prețuiți la valoarea lor inestimabilă. Ei și cei de teapa lor compun partea de mijloc a gherilelor (conducătorii provenind cu predilecție din odraselele răsfațate și narcisiste ale clasei de sus.) Doar revoluția le va putea aduce pozițiile de putere și influență la care ei cred că sunt îndreptățiți datorită educației lor, și pe care o astfel de educație i-a îndreptățit întotdeauna în trecut pe oameni.

Nu este oare posibil ca America Latină să nu fi fost în ariergarda, cât mai ales în avangarda acestei mișcări sociale moderne (cazul Sendero Luminoso din Peru fiind un exemplu perfect al acestui fenomen)? Nu este oare posibil ca noi, în societățile noastre occidentale, să fi păcălit zeci de milioane de tineri să creadă că prelungirea educației lor formale îi va conduce în mod inexorabil spre tărâmurile luminoase ale puterii, importanței, bogăției și influenței, când, în fapt, mulți postdoctoranzi se găsesc în situația de a accepta slujbe pe care le puteau face de la 16 ani?

Nimănui nu-i place să se gândească, totuşi, că a fost tras pe sfoară (e nevoie de doi pentru ca frauda să aibă loc, la urma urmei), așadar el se uită primprejur pentru a descoperi o altă cauză a dezamăgirii sale acrite. Nu ignoranții dărâmă statuile, ci ignoranții care cred că au fost educați.

În multe cazuri educația lor nu are nici o valoare culturală, nici una vocațională, dar a fost scumpă. Principala sa funcție, din punctul de vedere al clasei politice, este de a ține rata șomajului scăzută, la fel cum au fost inventate clase întregi de boli pentru a pretinde că oamenii sunt incapacitați de boală, nu din cauză că nu muncesc. Este un truism că oamenii care au terminat, în urmă cu 70 de ani, școala la vârsta de 14, 15, sau 16 ani aveau o educație de bază mult mai bună decât doctoranzii de azi.

Educația a fost devalorizată, nu doar economic, ci și spiritual, în sensul larg al termenului. Tinerii poate că au dreptate să fie mânioși, dar cum e adeseori cazul cu mânia, este în cea mai mare parte prost plasată. Tinerilor le-a fost vândută o zeamă lungă, iar dacă au făcut târgul au fost păcăliți sau li s-a oferit ceva modest.

Închei, totuși, pe o notă amuzantă. Nu am gustat o miere mai bună ca cea de la albinele noastre, iar apicultorul susține că gustul de datorează florilor de castan, care îi dau o aromă de nucă. Când o guști, crezi că totul este în regulă în lume.

https://contramundum.ro/2020/07/13/insecte-cu-diplome/

///////////////////////////////////////

(Paraciosul satan castiga terenul globalizarii)…Se legiferează turnătoria!

Senatul a votat recent o lege care legiferează turnătoria. Urmează să treacă și prin Camera decizională. Dacă în trecut, instrumentalizarea fricii se făcea de către Securitate, astăzi se pune “în operă” de către Agenția Națională de Integritate.

Parlamentul României e gata să legifereze statutul oficial de turnător. Asta ca o măsură de respectare a unei Directive europene. Și ce grozăvie, inițiatorii normei scriu negru pe alb că legea românească e mai cuprinzătoare decât cea europeană. Cum s-ar zice, făcătorii români de legi (înțeleg că isprava vine dinspre progresiști n.a.), sunt mai catolici decât Papa.

Norme europene. Standarde. Regulamente. Directive. Integritate. Avertizor. Stat de drept. Reziliență și Restructurare. Convergență. Sustenabilitate. Iată câteva carii din noua limbă de lemn.  

Sifonarii de ieri, avertizorii de integritate de mâine

Pentru că toate trebuie pervertite, botezate și “implementate,” sifonarul de ieri urcă în ierarhiile sociale, ajungând avertizor de integritate. Dacă înainte avea un status de paria în societate, acum, prin grijile Uniunii Europene, câștigă recunoaștere socială și profesională.

Cum se vor recomanda, de acum înainte, acești ucenici ai tenebrelor? “Sunt avertizor de integritate!” Nu, măi, ești turnător fezandat, biată gleznă goală!” – i-ar putea spune un neînchinat la sacrosanta religie goală a progresismului.

citește și: Cultura penală a lui Dominic Fritz

Instituția turnătorului n-a existat oficial în Principatele Române, deși Codurile Organice erau inspirate din Codurile napoloniene. Dacă Alexandru Ioan Cuza umbla cu oca mică prin oboarele românești, deghizat fiind, asta nu însemna că urmărea să dea în gât târgoveții.

desen de Ștefan Popa Popa’S

Sigur că azi, sub larga pălărie a UE și sub umbrela NATO, nu mai ajungi președinte dacă n-ai trecut în viață prin stagiul de turnător la un serviciu secret. Nouă ne e atât de clară situația, cât bătaia apei în piuă cu dogma europenistă, ca formă de control social.

Prin anii ’50, când străbunica mea era plimbată cu duba și amenințată că va fi deportată în Siberia, unul ca Marcel Ciolacu sau altul ca Sorin Grindeanu, dacă se nășteau mai devreme, ar fi fost vajnicii brigadieri. Ar fi turnat-o pe Maica (așa îi spuneam noi) că e chiabură. Au în vână sânge de agitatori. Acum, pe stil nou, copiii bolșevicilor conduc România. Ăsta da, blestem!

Se legiferează turnătoria! Fabricile și uzinele vor avea CI-istul oficial

Norma trecută prin Senat legiferează o profesie detestabilă. Cică, în interes public. Dar, sub noua paradigmă europeană, devine onorabilă.  

Dacă trece legea și prin Camera Deputaților, companiile românești, cu peste cincizeci de angajați, instituțiile publice ale statului român, agențiile guvernamentale vor fi obligate să-și desemneze un avertizor de integritate. La fiecare grup profesional, câte un securici legal.

O grozăvie? Nicidecum. Europa neomarxistă se reinventează pe principiile statului de drepți.

Raportorii de pe rețelele sociale, turnătorii de ieri ai străbunicii

În noua paradigmă corectă politic, individul trebuie să fie și mai bine controlat, strunit și ghidat. Experimentul chinezesc al libertății dirijate în țarc se extinde. Asta va fi noua normă de conviețuire.

Vă faceți că uitați despre noua directivă a Davosului, privind creditul social? Doar indivizii care are comportamente plăcute algoritmilor rețelelor sociale vor putea avea acces în viitor la împrumuturi bancare. Și ca noului Big Brother să i se ușureze misiunea milițenească, atunci va fi necesar turnătorul oficial.

——————————————————————————

LEGE privind protecția avertizorilor în interes public (cum se legiferează turnătoria)

“Directiva stabilește standarde minime privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale legii și a persoanelor vizate de raportare. În configurarea standardelor minime ale

Directivei, prezentul proiect de lege descrie condițiile în care persoanele care efectuează raportări beneficiază de măsuri de protecție și sprijin,” se scrie în Expunerea de Motive a legii.

————————————————————————————————

Timpul libertăților absolute a cam expirat. Și atunci, Bruxelles-ul, în deplina sa “forță motrice” de dezvoltare socială, inventează fel de fel de instrumente de control. Și încă n-a apărut 5G-ul, cu device-urile ascunse până și în zgarda câinelui, care să te raporteze dacă ai comportamente detestabile noii ordini impuse.

Revenind la parlamentarii români, această nouă lege arată că în forul legislativ nu mai există nicio vână națională. Nici o gândire liberă.

De ce n-a avut loc o dezbatere publică despre utilitatea înființării postului de turnător? Despre noua profesie?

Subomul comunist devine funcționarul demn european. Omul nou, visat de Ceaușescu, apare în toată splendoarea sa

România profundă are o aversiune viscerală față de astfel de suboameni. Supraviețuitorii comunismului știu cât de greu au răzbit și cât de mult s-au ascuns bunicii lor de “avertizorii” Securității bolșevice.

Legea românească scrie în clar că e mai cuprinzătoare decât Directiva europeană. Excesul de zel al inițiatorilor demască obediența.

Este știut faptul că partidele politice sunt controlate de către inteligenții serviciilor. Dar nu în toate țările s-a reușit lovitura năucitoare a anticorupției ca la noi. Avertizorii noștri vor fi și mai mari avertizori decât ai lor. De ce? Pentru a demonstra Înaltei Porți că e cel mai obedient legislativ european, leguitorul român, în securismul său venal, a instituit și instituția asistentului de turnător. Ceva ce n-a existat pe timpul odioasei Securități. Norma europeană n-o cere. Dar, leguitorii noștri, mai umili decât felina în călduri, s-au gândit că a te gudura pe lângă Noul Big Brother, te face și mai egal decât competitorii din Ferma animalelor.

Pentru ca turnătorul să nu pățească nimic, în caz că se răzbună pe vreun șef sau toarnă minciuni, noua lege îi asigură protecție.

Gleznuțele goale și sprâncenele epilate vor face cursuri de estetica urii

Generația gleznelor goale și a piepturilor epilate se va înscrie într-un concurs național de estetică a urii.

Așa cum există acum cursuri de dezvoltare personală, în viitor vor apărea latifundii de pregătire a viitorilor turnători de profesie.

În ce lume trăim? Ce ne rezervă viitorul?

Ce vrei să te faci, copile, când vei ajunge mare? Avertizor de integritate. Zii, mă, în românește: turnător!

Ionuț Popescu – fost ministru liberal al finanțelor în guvernul Tăriceanu 2004-2008

„Prin anii ’80, ultimii ani de liceu și anii de facultate, am început să aflu despre anii ’50. Despre felul cum oameni considerați cumsecade, unii chiar intelectuali cu multă școală, se transformaseră în turnători, în oameni care-și demascau, în ședințe publice sau în birourile securiștilor, vecinii, prietenii, rudele (…)

Au trecut anii, au venit anii ’90, aceiași oameni (în sensul, din același aluat, sigur că erau alții pentru că generațiile se schimbă) erau cei care îi înfierau pe cei care, în opinia lor, nu condamnau cu destulă vehemență comunismul, Securitatea, nu scriau numele lui Ceaușescu cu literă mică, sau nu slăveau îndeajuns virtuțile capitalismului. Aceiași oameni (repet, același aluat, al anilor ’50) sunt astăzi aici, pe rețelele sociale.

La fel de vigilenți, cu aceeași energie demascatoare, gata să arate cu degetul; nu ești destul de europenist, de americanist, de vaccinist, de antiputinist, de ucrainist, nu contează ce haine îmbracă acum Cauza Dreaptă, cea care trebuie slujită cu toată energia. Ei veghează, au grilă, au unități de măsură, au semne care le arată cine sunt cei șovăielnici. Nu contează ce crezi tu, care sunt convingerile și valorile tale, cele în care ai crezut dintotdeauna; nu are importanță. Grila demascatorilor funcționează non-stop și nu greșește niciodată. Singurul lor regret este doar că s-au născut câteva decenii prea târziu; tare le-ar fi plăcut să aplaude cum ajungi la pușcărie după ce ai fost demascat de ei, spiritele treze, erecte, ale oricărei epoci…”, scrie Ionuț Popescu pe pagina sa de facebook.

Marius Ghilezan

http://mariusghilezan.ro/

Marius Ghilezan scrie la “România liberă” din anul 1991. Este reporterul care i-a deconspirat pe celebrul Căpitan Soare, pe Omul Negru de la Rahova, pe Aurel Moiș, “călăul din Christian Tell,” fost torționar comunist, care a trimis șapte țărani din Apateu la moarte, pentru că au refuzat să intre în colectiv. A publicat celebrele stenograme ale întâlnirii lui Mihail Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu. A fost primul jurnalist român post-decembrist care a stat de vorbă cu președintele SUA. Este autorul a nouă cărți.

https://romanialibera.ro/op-ed/se-legifereaza-turnatoria/

///////////////////////////////////////

Invazia proștilor, sfârșitul umanității!

Scris de: ZIUA NEWS0 !

Marea dramă a omenirii nu este nici covidul și nici ciuma. Nu este nici HIV și nici măcar un război. Toate sunt depășite, ca intensitate și consecințe, de imensa, fabuloasa, de nepătruns prostie. Oamenii devin, pe zi ce trece, mai proști.

Nu ne tâmpim pentru că mâncăm soia sau, dimpotrivă, prea multă carne, ci pentru că am aruncat toată înțelepciunea omenirii la gunoi apoi i-am dat foc, nu de alta, dar trebuie să salvăm planeta. Nu o vom salva. Suntem prea mulți și, desigur, prea proști; cât timp nu ne putem salva pe noi înșine, cum am putea avea grijă de biata planetă. E incredibil cum prostia a devenit pandemică, reușind să distrugă în câțiva anișori tot ce a clădit și creat omul mai de preț.

Generația decrețeilor, cea care a crezut că poate schimba lumea din temelii, cu Dumnezeu alături, va pleca în curând, lăsând în urma sa un ultim și de neacoperit gol. Suntem ultimii care am devorat, ascunși sub plapumă, furând lumină de la o lanternă prăpădită, cărțile copilăriei. Cu foi rupte de atâtea recitiri, știam pe de rost pasaje întregi din „La Medeleni” și, deși nu era cazul, replicile lui Scarlett…

Suntem ultimii care am scos din minți străzi întregi cu strigăte de „nenea, ne dați mingea” și „tanti mama lui Arpi, vine Arpi jos?” cu joaca până noaptea târziu, când acasă ne aștepta fie o scatoalcă, fie o urecheală, dar, inevitabil, căldura insuportabilă a locuințelor devenite, în toiul vacanței de vară, adevărate cuptoare că, de, nu știam nimic de reabilitare..

Plecăm încet și, odată cu noi, dispare acel „sărumânaaaaa” aruncat cu putere oricărui cetățean întâlnit pe scara blocului, cunoscut sau nu. Azi e suficient să arunci un „bună” din vârful buzelor țuguiate, cu ochii dați artistic pesta cap, în genul „ce favoare îți fac, bro…”

Pleacă în curând generația ce asculta, alături de părinți, ascunși în colțul bucătăriei, „Europa liberă” cu urechea lipită de un radio prăpădit, ce hârâia ca un bolnav tbc-ist, înțelegând, pe cât se putea, că trăia într-un non sens care azi (ce oroare) începe să pară, de-a dreptul frecventabil. Am fost copiii deprinși cu respectul, maturizați înainte de vreme, aruncați în apă fără să știm să înotăm, că „doar așa poți răzbi”, auzeam țipând de pe marginea bazinului…

Am fost adolescentele leșinate de emoție că ne-am pupat la reuniune cu vreun drăguț cu un an mai mare, sperând în taină la un dans mai lent, feriți eventual de ochii lui dirigu… Mi-e tot mai greu să înțeleg lumea în care trăiesc și pun asta pe seama faptului că azi cartea a devenit un moft penibil și demn de dispreț. Că a fi educat și cu un minim de cărți citite este doar o manifestare a unei slăbiciuni, în mințile netede ale celor care decid soarta lumii.

Am devenit o adunătură de bipezi cu ochii țintiți în niște aparate obsedante, care fac dovada statutului social. Am devenit niște biete marionete ale unor indivizi la fel de proști precum cei care, cândva, erau trecuți în clasa a cincea doar de milă. Planeta întreagă este condusă de cei care nici să copieze corect nu erau în stare.

Iar noi suntem în top… Și asta pentru că nu ne pasă de nimic. Nu ne pasă de mizeria din jurul nostru pentru că nu ne pasă de mizeria din noi. Devenim din ce în ce mai limitați, sfârșind, probabil, prin a emite sunete guturale, așteptând răspunsul din telefon. Vom deveni maimuțe ce știu să tasteze. Pe măsura ce prostia se înscăunează, transformăm în bășcălie tot.

Pentru că nu mai citim, ne lăsăm influențați de indivizi fundamental idioți, dar care știu să mintă și să fie vocali, să ne promită ultimul telefon sau cea mai bună variantă de laptop. Am ajuns mult mai jos decât votanții pentru o găleată de plastic și pentru asta nu e Europa de vină. Ne batem joc de țara asta zi de zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi să putem să ne îndopăm cu pizza și Coca Cola. Viața se reduce la cât mâncăm, ce mașină cumpărăm, în ce zonă a globului ne pozăm pentru a muri de invidie vecinul de la parter.

Vom pleca și odată cu noi va pleca generația care asculta Pink Floyd și Led Zeppelin, dar dădea iama și la filarmonică și operă, îmbrăcați la patru ace, cu muieri ce arătau și se comportau ca niște doamne, cu bărbați cel puțin încălțați corect. Se vor duce, în curând, ultimele bastioane ale simplității și firescului. Lăsăm lumea pe mâna celor care au, totuși, un scop comun. Viața fără Dumnezeu.

Judecător Adriana Stoicescu

https://www.ziuanews.ro/editorial/invazia-pro-tilor-sf-r-itul-umanit-ii-1570164

///////////////////////////////////////

Sfârșitul globalismului!

Scris de: ZIUA NEWS0

Învingătorii iau totul. Și nu doar în muzica generației flower-power. Ci și în urma războaielor. Dar cine stabilește învinsul și învingătorul? Îndeobște, doar cei care scriu istoria. A îndrăzni să vorbești azi despre sfârșitul globalismului nu e o cutezanță.

Războiul din Ucraina a sfârșit cei treizeci de ani de pace și de prosperitate în Europa. Consecințele conflictului multipolar, ca să nu-i spunem internațional, sunt încă greu de măsurat. Există doar o singură certitudine. Lumea de mâine nu va mai fi ca aceea de ieri. Când se discuta despre Noua Ordine Mondială prin cluburile de elită, majoritatea lumii credea că e o conspirație, o acțiune secretă a inițiaților. George W Bush a introdus prima oară formula de organizare planetară. La început, doar prin saloanele oficiale. A trebuit să promită Joe Biden că SUA vor conduce Noua Ordine Mondială, pentru ca planeta să înțeleagă de ce se duc noile războaie.

Ucraina e doar un proxy. Adică un pretext pentru reconfigurarea polilor de putere ai lumii. Avântul Occidentului în mlaștina ucraineană poate fi asemuit Icarului din mitologie, care s-a apropiat prea mult de soare și i s-au topit aripile de ceară. I-a fost prea bine Occidentului! A semănat furtună și acum culege pagube. Sancțiunile impuse Rusiei n-au făcut decât să arunce în aer piețele emergente și să ridice prețurile la resursele naturale. Mult profețita Resetare a lumii de către corifeii Școlii de la Davos s-a făcut scrum. Prin cenușa imperiului global, bântuie stafiile trecutului.

Dacă ar fi transpus în film Noua Ordine Mondială, un regizor talentat ar putea rupe globul în cel puțin două părți, dacă nu în trei sau în patru. Boema democratică și a societății libere s-a încheiat în zgomot de șenile și huruit de turele. Mulți dintre raționali s-ar putea întreba cât de iraționale au fost Marile Oriente (Mariile cancelarii), încât să creadă că Rusia poate fi învinsă doar printr-un conclav de râși și de pârâți, adunați în buncărul comediantului de la Kiev? Cei care n-am „păscut” istoria, ci am rumegat-o, știm că Hercule a curățat mai întâi grajdurile lui Augias, pentru a deveni ulterior erou.

Extrapolând prezentul la trecutul antic, nu înțelegem de ce a plecat Marele Hegemon, cu vulturul pe piept, în căutarea lânii de aur. Era prin Donbas, prin Crimeea sau prin stepa transnistriană? E greu de priceput cum marii strategi ai lumii civilizate n-au învățat nimic din glorioasele înfrângeri din trecut (vezi Vietnamul n.a.), pe care le-au proclamat, doar pentru proști, victorii. A meritat ca lumea fină a saloanelor occidentale să se afunde în mocirla ucraineană, doar ca să salveze afacerile necurate ale familiei Biden? Europa resimte mai mult decât rușii consecințele războiului și ale sancțiunilor dictate de omuleții galbeni ai prosperității pierdute.

Unde a dus ajutorul dat Ucrainei? La scumpirea fără precedent a energiei, la lipsa crasă de materii prime și la blocaje inimaginabile pe piețele libere. Credeți că blocada Shanghaiului, instituită de regimul Xi de la Beijing, e un efect al noii tulpini de coronavirus? Fiți pe pace! China participă la noul război al lumii cu instrumentele sale cunoscute. Multinaționalele lumii se plâng de întreruperea lanțurilor de producție, din cauza nelivrării componentelor industriale, produse în marele stat al țăranilor deveniți capitaliști. În orice acțiune, știm din fizică, există și o reacțiune.

Cunoaște cineva învingătorii războiului din Ucraina, pentru că peste tot apar doar cadavrele celor învinși? Stagnarea producției mondiale de mașini e evidentă. Pe lângă criza energetică, a apărut acum și criza componentelor asiatice. Ni s-a tot predicat că globalismul e soluția, nu cauza viitorului. Iată că tigrul s-a asociat cu dragonul, în dansul ursului, pe muzica budistă. A ține cu cineva în acest conflict mondial înseamnă a-ți face chiftele din lutul făgăduinței. Războaiele n-au niciodată învinși și învingători. Lumea pierde vieți, bani și privilegii.

Cine câștigă? Bineînțeles, marii producători de armament, monezile fierbinți ale clipei și nu în ultimul rând plutocrația (alta decât oligarhia). Sferele de influență se reașează. A fost doar un tranzit între comunism și democrație. Europenilor li s-a urât cu binele, de atâta democrație, libertate și prosperitate. Cortina de fier se ridică din nou. Doar trebuie să ai ochi să o vezi și simțuri să o percepi. Momentan apare ca un blur. Marele regizor o va releva, atunci când va primi ordinul: pe cai, că se filmează!

Marea resetare și încălzirea globală s-au zdrențuit. Societatea deschisă e în convalescență. Trâmbițele regimentului anunță potopul? De ce? Pentru ca bursele internaționale să sfârâie. Să scoată gealații Noii Ordini Mondiale cât mai mult profit. E simplu. Nu trebuie să fii vizionar să înțelegi că supraviețuim sfârșitului post-adevărului. Acea societate, proiectată de inițiați, să schimbe firescul lumii. Unii cred că asistăm la un război al religiilor. Alții că noii cruciați se întorc lefteri popescu din noul Ierusalim. Un lucru este cert, așa cum am spus. Unipolaritatea lumii s-a încheiat. Se naște, sub ochii lumii, Novorusia! Chiar dacă nu va fi acceptată mulți ani, visul khazarilor se împlinește. Vor avea și ei, după două milenii, tărâmul lor. Magii și-au făcut mereu bine treaba.

Marius Ghilezan

https://www.ziuanews.ro/editorial/sf-r-itul-globalismului-1570076

///////////////////////////////////////

Andrei Pleșu: ”De ce nu se revoltă rușii?” Păi nouă cât ne-a trebuit ca să ne revoltăm?!

MAGDA GRĂDINARU

Povestea dintre Rusia și Vest e veche.

Uneori Vestul n-are de ales (Churchill împărțind, alături de Stalin, Europa răsăriteană în două), alteori alege iși trece prin momente interesat, pe bază de profit personal (Gerhard Schröder prieten și aliat de afaceri cu Putin), alteori alegerea e simplă politețe aproape camaraderească (Angela Merkel conversând surâzător, în limba rusă, cu același Putin), spune filosoful Andrei Pleșu.

”De ce nu se revoltă rușii?”. Păi nouă cât ne-a trebuit ca să ne revoltăm?! Între ”adaptare” și opoziție, am ales, vrând-nevrând adaptarea. Trebuia să supraviețuim, să evităm riscul penalizărilor severe, să așteptăm intervenția țărilor democratice sau a Pronei. Nu judec pe nimeni, dar încerc să nu uit propriile noastre demisii…

Urmăreşte LIVE TEXT evenimentele din Ucraina în a 9-a zi de război

Intelectuali față cu istoria

Domnule Andrei Pleșu, cum trăiți acest nou episod al istoriei, ne e dat, iată, un război?

Nu știm ce ne e dat și asta face parte din tristețea momentului. Sincer vorbind, dincolo de reflecțiile curente despre lumea lui Putin și lumea Vestului, despre ambițiile suverane ale Rusiei (dintotdeauna) și retorica ”rațională” și ineficace a ”lumii libere”, nu mă pot abține să nu alunec, stingherit, spre pragul blasfemiei și să constat, deprimat, anvergura planetară a Răului,  ”creativitatea” lui inepuizabilă, autoritatea lui.

S-ar zice că ”experimentul” Genezei a eșuat. A simțit asta Demiurgul însuși când a decis să anuleze, prin potop, totul. Apoi, ne-a mai dat o șansă.

Iar ”potopul” s-a reorganizat singur, sub diferite nume: Hitler, Stalin, Lenin, Che Guevara, Ceaușescu, Putin și mulți, mulți alții. În jurul lor, s-au mobilzat mulțimi întregi de ”simpatizanți”, siguri de ”adevărul” propriu și gata să-l impună sângeros mapamondului întreg.

Iar ceilalți, oamenii ”de bine”, încearcă mereu soluții ”acomodante”, răbdătoare, dacă nu sfâșesc prin a se converti ei înșiși la delirante ideologii ”revoluționare”.

Zoologia lumii pare să se fi redus la două specii: fiare fără ”prejudecăți” și iepuri zglobii, triburi mereu îndreptățite și ”elite înțelegătoare”, cu reacții ”juste”, dar ineficiente. Eu, unul, nu prea mai îmi fac mari iluzii…

S-a înșelat Occidentul dramatic în ceea ce-l privește pe Vladimir Putin sau nimic din ce se petrece astăzi nu putea fi prevăzut?

Occidentul se înșală de mult cu privire la mentalitatea și procedurile răsăritene…Uneori, e drept, n-are de ales (Churchill împărțind, alături de Stalin, Europa răsăriteană în două), alteori alege interesat, pe bază de profit personal (Gerhard Schröder prieten și aliat de afaceri cu Putin), alteori alegerea e simplă politețe aproape camaraderească (Angela Merkel conversând surâzător, în limba rusă, cu același Putin), alteori, în sfârșit, alegerea e fie o mediocră soluție privată (Gérard Depardieu devenind cetățean rus pentru impozitare convenabilă), fie delir stângist, anti-american, anti-capitalist (nenumărate voci de intelectuali și politicieni din Vestul european, acuzând drastic Statele Unite ca fiind adevărații vinovați ai crizei).

Dar povestea e veche.

Dacă aș mai avea timp și energie aș încerca să scriu ceva pe tema complicității occidentale (justificate ”strategic” sau ideologic) cu dictaturile comuniste.

Ce căuta Ceaușescu în caleașca regală a Marii Britanii? Ce căutau De Gaulle sau Nixon în vizită ”prietenească” la București? Ce sens avea invitarea la Washington a lui nea` Nicu, încununată de un discurs pupăcios al lui Jimmy Carter? Iar lista e lungă și nu include doar România.

Ca să nu mai amintesc de piruetele amoroase ale marilor francezi postbelici, în frunte cu Sartre, Aragon, Eluard etc.

Fapt e că nu simplificăm prea mult ”situațiunea”, dacă observăm, cu un amestec de melancolie și spaimă, că magnatul sovietic sau rus își permite orice, iar răspunsul țărilor ”civilizate” pendulează demn între ”nuanță” analitică și ”răutăcioase” măsuri pedagogice…

Cine îl poate opri pe Putin? Multă lume se uită înspre societate și se întreabă de ce nu se revoltă rușii. E o întrebare legitimă sau ne scapă din vedere cum e exercitată puterea în Rusia?

Și eu cred că singura speranță realistă pentru încheierea litigiului sub a cărui amenințare trăim ar fi o drastică reacție a populației rusești (politicieni, oligarhi, intelectuali, artiști, popor) culminând cu înlăturarea ireversibilă a prepotentului ”patriot” de la vîrf.

Pe de altă parte, mă irită tipul de întrebare la care vă referiți, dacă cei care întreabă sunt ”de-ai noștri”. ”De ce nu se revoltă rușii?”.

Păi nouă cât ne-a trebuit ca să ne revoltăm?! Între ”adaptare” și opoziție, am ales, vrând-nevrând adaptarea. Trebuia să supraviețuim, să evităm riscul penalizărilor severe, să așteptăm intervenția țărtilor democratice sau a Pronei. Nu judec pe nimeni, dar încerc să nu uit propriile noastre demisii.

Simt nevoia să adaug și o reflecție legată de prezența instituțională, dogmatică și morală a Bisericii Ortodoxe în contextul conflictului dintre Rusia și Ucraina. E vorba, în fond, despre o luptă fratricidă: două comunități ortodoxe se decimează reciproc. Nicio fărâmă de argumentație creștină nu pare a influența crunta realitate: iubirea de aproape, interdicția uciderii, căința, iertarea, mila, smerenia, anularea ”slavei deșarte” – toate aceste imperative constitutive ale credinței sunt lăsate deoparte.

Mai mult: Patriarul Moscovei încurajează războiul, declarând că Ucraina e sediul ”forțelor răului” și că oricine se opune lui Putin e în alianță cu aceste forțe. O replică a venit din partea mitropolitului Dmitri de la Liov: Putin trebuie exclus din Biserică.

Patriarhia Română are meritul de a-și fi declarat oficial solidaritatea cu victimile războiului nedrept provocat de Rusia și de a cere drept-credincioșilor să inițieze frățești acte de caritate. Recunosc, totuși, că aș fi fost mai întărit lăuntric, dacă aș fi auzit și o replică riguros creștinească la declarația rudimenară a ”colegului” Kiril de la Moscova, pentru care cine nu e pro-rus (în versiunea Putin) e omul diavolului… Dar, mă rog, nu e treaba mea. Sau?

Citește și:

De ce

De ce nici rușii, nici oligarhii negri nu-l vor înlătura pe Putin. Cel mai bun scenariu pentru Ucraina

Ion Vianu:

Ion Vianu: Putin a fost lăsat să-și dea arama pe față pentru a fi mai târziu nimicit. Dar nu totdeauna un diagnostic corect duce la o terapie reușită

Soldații ruși

Soldații ruși din Ucraina își dau seama acum că Putin i-a păcălit: Suntem carne de tun!

Rușii pleacă

Rușii pleacă din țară: ”Putin îmi fură viitorul”

https://spotmedia.ro/stiri/politica/andrei-plesu-de-ce-nu-se-revolta-rusii-pai-noua-cat-ne-a-trebuit-ca-sa-ne-revoltam

//////////////////////////////////////

(Nu omiteti kirillizarea Romaniei…)Rolul BOR și al unor intelectuali în ascensiunea AUR și asemănările cu Mișcarea Legionară: și în anii 1930, mulți politicieni au subestimat Mișcarea Legionară –

 Interviu cu Oliver Jens Schmitt

MAGDA GRĂDINARU

Biserica Ortodoxă, care a tolerat tendințe neolegionare, în anumite mănăstiri, o parte din conducerea Academiei Române, care a promovat tendințe antisemite, partidele care sunt în criză de încredere, președintele Iohannis, care a distrus ceea ce era probabil o oportunitate istorică pentru reforme durabile, toate acestea constituie condiții de posibilitate pentru AUR, o mișcare care are multe în comun cu felul în care s-a ridicat Mișcarea Legionară, spune istoricul Oliver Jens Schmitt, într-un interviu pentru Spotmedia.

Oliver Jens Schmitt este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena. Din 2017, este preşedintele Secţiei filozofic-istorice a Academiei Austriece de Ştiinţe. Este autorul volumului Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“

Principalele declarații:

În esență, AUR reproduce acel amalgam de legionarism și naționalism care a fost transmis societății românești din epoca Ceaușescu prin școală, cinematografie și mass-media, ca fiind interpretarea de către stat a culturii și istoriei naționale.

O parte din conducerea Academiei Române, în ultimii ani, sub conducerea lui Ioan Aurel Pop, a promovat în repetate rânduri tendințe antisemite, de exemplu prin glorificarea lui Nicolae Paulescu.

BOR joacă un rol și prin faptul că a tolerat ani de zile tendințe neolegionare, în anumite mănăstiri, dar și în cercurile intelectuale, apropiate de Biserică.

PSD vede în AUR un factor politic care ar putea fi util. AUR și liderii săi, precum și oamenii din jurul lor, sunt promovați intens de propaganda rusă din România.

Autodizolvarea PNL sub responsabilitatea decisivă a lui Klaus Iohannis a fost un cadou politic la care, probabil, cei mai optimiști lideri ai PSD nu ar fi îndrăznit nici măcar să viseze cu puțin timp în urmă. PSD este în continuare partidul cu cele mai stabile structuri în toată țara, inclusiv în mediul rural.

Ați cercetat Mișcarea Legionară și felul în care ea a fost posibilă în România. Vedeți elemente comune cu AUR, atât în ceea ce privește ideologie AUR, cât și condițiile care fac posibilă o astfel de mișcare politică?

AUR nu are o doctrină ferm formulată. Programul său de partid este, în esență, o versiune oarecum umflată a sloganurilor naționaliste pe care partidul le diseminează, în special prin intermediul rețelelor de socializare. În esență, AUR reproduce acel amalgam de legionarism și naționalism care a fost transmis societății românești din epoca Ceaușescu prin școală, cinematografie și mass-media, ca fiind interpretarea de către stat a culturii și istoriei naționale. Acest lucru este ușor pentru AUR, întrucât la orele de istorie se folosesc adesea materiale didactice care tratează superficial subiecte controversate precum revoluția din 1989, dar și legionarismul, participarea României la Shoah, dictatura mareșalului Antonescu sau susținerea de către BOR a tuturor regimurilor autoritare și totalitare din secolul XX.

Chiar dacă circumstanțele din anii 1930 nu sunt transferate în mod mecanic la situația de astăzi, unele paralele între legionarism și AUR sunt izbitoare: o mișcare extremistă de tineri activiști neexperimentați, dar predispuși la violență, este privită cu simpatie sau susținută în secret de părți ale establishment-ului.

Atunci, ca și acum, intelectualii și academicienii creează un climat care sprijină ultranaționalismul ortodox, anti-occidental.

Din nou, este vorba de profesori, de exemplu o parte din conducerea Academiei Române, care în ultimii ani, sub conducerea lui Ioan Aurel Pop, a promovat în repetate rânduri tendințe antisemite, de exemplu prin glorificarea lui Nicolae Paulescu sau prin relativizarea numărului de victime ale pogromului de la Iași din 1941.

BOR joacă un rol și prin faptul că a tolerat ani de zile tendințe neolegionare, în anumite mănăstiri, dar și în cercurile intelectuale, apropiate de Biserică. Conducerea BOR a trebuit să se confrunte cu diferite curente din Biserică, atunci ca și acum. Atunci, ca și acum, nu s-a distanțat de extremiștii ortodoxist-ultranaţionalişti din rândurile sale. Iar acest lucru încurajează mințile intelectuale din cadrul AUR.

Atunci, ca și acum, sistemul de partide se află într-o criză de încredere. Mulți alegători și-au pierdut încrederea în posibilitatea existenței unui guvern care să dorească cu adevărat să lupte împotriva corupției, mai ales după recenta schimbare de direcție a președintelui Klaus Iohannis.

PSD vede în AUR un factor politic care ar putea fi util. Partidele nu dau un răspuns politic clar, fără echivoc și substanțial la AUR. De asemenea, în anii 1930, mulți politicieni au subestimat mișcarea legionară și au crezut că îi pot instrumentaliza pe legionarii neexperimentați din punct de vedere politic în scopuri proprii. Acest lucru s-a dovedit a fi o mare greșeală.

Ca și în anii 1930, statul român s-a dovedit slab în fața unei crize majore, atunci criza economică mondială, astăzi efectele combinate ale emigrației în masă, ale reformelor structurale întârziate și ale pandemiei.

La fel ca în anii ’30, mediul geopolitic al României se deteriorează, cu amenințarea din ce în ce mai mare în Est din partea unei Rusii agresive, care, evident, este și ea pregătită de război, și la care o Românie preocupată de ea însăși nu are niciun răspuns.

Mișcarea Legionară ținea, cumva, și de epocă, de Zeitgeist. Are AUR elemente de context, în acest fel, se trage din populismul epocii?

Pe de o parte, populiștii se ocupă de problemele actuale. Acest lucru este clar în criza Covid, pe care AUR, la fel ca și alte mișcări extremiste din Europa, o instrumentalizează pentru sine.

În România, există factori suplimentari: o dezorientare politică și o slăbire a forțelor pro-europene ca urmare a ruperii coaliției PNL-USR de către Klaus Iohannis.

Frustrarea față de lipsa de reforme a încurajat radicalizarea unei părți a electoratului, nu în ultimul rând în diaspora.

Totuși, nu tot ce ține de AUR este o reacție la slăbiciunea actuală a statului și a partidelor.

Discursul ortodoxist, (neo)legionar, antioccidental și ultranaționalist are o vechime de aproximativ o sută de ani în România și a fost ideologie de stat în mai multe rânduri, de exemplu între 1938 și 1944 și din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej până în 1989.

Chiar și după 1989, acest corp de gândire a fost răspândit în mod deschis – de exemplu de partidul România mare și partidele conexe – sau în mod ascuns de către PSD. AUR, dar și grupări extremiste aflate încă în umbră, cum ar fi Mișcarea pământul strămoșesc, se inspiră în conținut și retorică din această moștenire extinsă și niciodată depășită a mediului fascist ortodox.

Vedeți un personaj de tipul Zelea Codreanu? E el posibil astăzi în România?

George Simion și alți lideri ai AUR sunt mai puțin probabil să fie luați în considerare aici.

Nici Ioan Aurel Pop, pe care Simion l-a propus în repetate rânduri ca și candidat la președinție, nu face parte din această categorie.

Subestimat de public, dar foarte prezent în mediile provinciale, este liderul autoproclamat al Mișcării pământul strămoșesc, Călin Georgescu. El se pune în scenă cu un limbaj clar neolegionar; imită chiar și modul lent de a vorbi al lui Codreanu; mișcarea sa folosește clar simbolistica neolegionară, cum ar fi culoarea verde, și se distinge prin strategii legionare, cum ar fi taberele de muncă, care sunt prezentate în mod mediatic. Mișcarea lui Georgescu este susținută de cunoscuți reprezentanți ai taberei naționaliste, printre care și vicepreședintele Academiei Române, Victor Voicu.

Spre deosebire de Simion, Georgescu se prezintă ca un lider hotărât „pentru neam și țară”, călăuzit de Dumnezeu. Acest limbaj corespunde cu dicțiunea Legiunii, care este chiar mai clară la Georgescu decât în AUR.

Cât din AUR duce la Rusia și cât e doar folosit, speculat de Rusia?

Ceea ce se poate spune cu certitudine este că AUR și liderii săi, precum și oamenii din jurul lor, sunt promovați intens de propaganda rusă din România, cum ar fi sputnik.md. Printre aceștia se numără politicieni care și-au început cariera la AUR, cum ar fi doamna Șoșoacă, sau președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop.

Cu siguranță, aceste persoane au făcut declarații în ceea ce privește integrarea euro-atlantică a României. În același timp, ei pledează pentru suveranism, citând Polonia ca model.

De fapt, acest suveranism este în avantajul Moscovei, deoarece slăbește legăturile României cu UE și NATO. Nimeni din persoanele pomenite de mai sus nu poate răspunde la întrebarea cum s-ar apăra România în cazul unei agresiuni rusești împotriva Republicii Moldova sau împotriva României însăși, fără ajutorul aliaților.

Discursul anti-occidental din mediul AUR și din tabăra ortodoxă slăbește legăturile mentale ale României cu Occidentul.

Mulți români, care suferă de pe urma crizei economice, a pandemiei și a consecințelor emigrației în masă, nu știu încotro vor să îndrepte aceste forțe. S-ar putea ca Simion, Șoșoacă, Pop și alți reprezentanți ai taberei național-ortodoxe să nu știe nici ei și să poată numi doar ceea ce nu vor. Într-o perioadă de tensiuni geopolitice accentuate, acest lucru este foarte problematic pentru o țară expusă precum România, care pentru prima dată în istoria sa este integrată în alianțe solide.

Care e cel mai mare pericol al AUR, astăzi?

Destabilizarea democrației românești este determinată, în esență, de partidele și actorii tradiționali. În acest caz, rolul președintelui Klaus Iohannis, care a distrus ceea ce era probabil o oportunitate istorică pentru reforme durabile, este deosebit de fatal.

Nu trebuie uitată mobilizarea enormă a societății civile în 2017/18, care ar fi putut însemna o a doua plecare spre un stat constituțional stabil după 1996. Ca și între 1996 și 2000, conflictele interne din spectrul liberal-conservator au anulat această oportunitate. Puterea AUR se datorează în mare parte slăbiciunii adversarilor săi, dar și lipsei de voință a rivalilor săi politici de a lupta împotriva AUR în mod consecvent și decisiv.

AUR se împinge înainte în acest vid mental.

Incidentul de la Timișoara arată că și AUR testează acum cât de departe poate merge cu acțiunile violente și cât de mult tolerează forțele de ordine violența motivată politic chiar și împotriva unui primar ales, adică un reprezentant important al statului.

În ciuda retoricii unor politicieni PNL, AUR se bucură de o libertate de acțiune uimitoare. O folosește cu abilitate și este prezent acolo unde majoritatea politicienilor sunt doar în campanie, în zonele rurale, în sate – probabil că nici aceasta nu este o paralelă întâmplătoare cu acțiunile legionarilor din anii 1930.

În dialogurile noastre, am vorbit despre moștenirea PSD. PSD e iarăși la putere. Cum interpretați asta? E de vină „electoratul”, „poporul” sau s-a schimbat PSD?

Ca și în cazul AUR, PSD își datorează revenirea la putere în mare măsură slăbiciunii adversarilor săi.

Este evident că părți importante din PNL nu sunt pregătite pentru o politică de reformă reală. Perspectiva unor subvenții uriașe din partea UE a făcut, în mod evident, ca unele părți ale PNL să fie mai puțin dispuse să ia în serios lupta împotriva corupției.

Autodizolvarea PNL sub responsabilitatea decisivă a lui Klaus Iohannis a fost un cadou politic la care, probabil, cei mai optimiști lideri ai PSD nu ar fi îndrăznit nici măcar să viseze cu puțin timp în urmă. PSD este în continuare partidul cu cele mai stabile structuri în toată țara, inclusiv în mediul rural. Acum, reprezentanții săi au din nou ceva de distribuit, chiar mai mult decât înainte, datorită noilor fonduri europene. PSD se va folosi de acest lucru pentru a-și asigura puterea. De asemenea, va beneficia de pe urma discreditării PNL în ochii multor alegători. Un guvern fără PSD este evident dificil de format în prezent.

https://spotmedia.ro/stiri/politica/autodizolvarea-pnl-sub-iohannis-un-cadou-pentru-psd-rolul-bor-si-al-unor-intelectuali-in-ascensiunea-aur-si-asemanarile-cu-miscarea-legionara-interviu-cu-oliver-jens-schmitt

////////////////////////////////////////

Lucian Boia: Prea mult din averea țării s-a scurs în buzunarele noilor îmbogățiți. Ce vrem să facem cu România? Interviu

MAGDA GRĂDINARU

România a ajuns la cheremul unei clase conducătoare de proastă calitate. Cu asemenea oameni, țara nu are cum să meargă bine, spune istoricul Lucian Boia, la zece ani de la prima ediție a cărții De ce e România altfel.

Zece ani în care statul nu a construit niciun spital, educația a încăput într-un raport prezidențial, ca într-o glumă, iar democrația s-a alterat.

Clasa politică, cu întreaga ei clientelă, a acaparat tot ce era de luat. Nu există un proiect de țară; ce vrem să facem cu România? Fapt e că românii stau prost cu simțul civic. Interesele personale sau de grup sunt de regulă puse deasupra interesului general.

Lucian Boia, au trecut, iată, 10 ani de când ați scris De ce e România altfel. S-a petrecut ceva decisiv în acest deceniu, care să modifice paradigma în care se situează România? 

Zece ani sunt cam puțini pentru a transforma în profunzime o țară. Cu atât mai mult când ultimii doi ani au fost bântuiți de o pandemie care a afectat puternic și țări mai bine așezate și mai prospere decât România.

Totuși, s-a petrecut ceva: reluarea creșterii economice într-un ritm destul de susținut. În materie de PIB, România a ajuns să stea relativ bine, aproape de nivelul Poloniei și al Ungariei.

Relele structurale, din păcate, au rămas cam aceleași. Ba au ieșit la iveală și altele, mai puțin luate în seamă până acum. Pandemia a pus în evidență starea jalnică a spitalelor românești. De la Revoluție încoace, statul nu a construit niciun spital. În cele existente, mă refer strict la rețeaua de stat, mai curând ai șanse să mori decât să te vindeci.

S-au petrecut lucruri cumplite, precum repetatele incendii soldate cu zeci de pacienți arși de vii.

La fel de suferind e și sistemul de învățământ. Proiectul „România educată” pare a fi fost o simplă glumă. Deocamdată trăim într-o Românie în mare măsură needucată și această lipsă de educație se află la rădăcina multor rele de care suferă societatea românească.

Acest altfel nu e în mod necesar, și scrieți asta, o comparație cu alte țări. România nu e doar altfel față de Franța sau Polonia, de pildă, ci e altfel în raport cu sine. Ce o ține în loc, în așa fel încât vestitul deja decalaj istoric trece  nestingherit de la o generație la alta?

Până la urmă, vrem nu vrem, ajungem și la comparația cu alte țări, cel puțin în cadrul Uniunii Europene.

La prea mulți indicatori, și dintre cei mai importanți, România se află pe ultimul loc, de multe ori alături de Bulgaria, dar poate, în unele privințe, și mai rău decât Bulgaria, deși nivelul economic românesc e superior celui din țara vecină.

Nu este îndeajuns să creezi bogăție, problema e ce se întâmplă cu bogația pe care o produci. La noi nu se întâmplă prea bine.

Prea mult din averea țării s-a scurs în buzunarele noilor îmbogățiți. Clasa politică, cu întreaga ei clientelă, a acaparat tot ce era de luat. Nu există un proiect de țară; ce vrem să facem cu România? Fapt e că românii stau prost cu simțul civic. Interesele personale sau de grup sunt de regulă puse deasupra interesului general.

Ba chiar uneori pare România nu că nu progresează, ci că dă chiar înapoi. Amintiți în capitolul scris pentru ediția aniversară de cum, după ce a depășit USL-ul, o struțo-cămilă politică, România are azi o coaliție de guvernare PNL și PSD. Ce se întâmplă, e aici un fel de disonanță cognitivă?

Ce s-a întâmplat cu Partidul Național Liberal este aproape de necrezut. A fost silit să își schimbe liderii unul după altul și de fiecare dată s-a supus fără să crâcnească.

De unde au pornit comenzile? Vezi bine că au pornit de undeva.

Cert este că jocul democratic a ajuns să fie în România puternic alterat. De altfel, nu doar în România, dacă asta e de natură să ne consoleze.

Anii de pandemie au pus peste tot la grea încercare principiile democratice. De altfel, globalizarea, fenomenul masiv al epocii noastre, se petrece în mare parte în afara cadrului democratic.

Nu se anunță zile bune pentru democrație.

Cu toate că românii au construit adevărate mituri în jurul unor personalități, istorice, culturale, în Enciclopedia Britanică, remarcați, figurează destul de puțini români. Dar printre ei e Ion Iliescu. Mai puține personalități decât are Ungaria consemnate, de pildă. Care e cauza? De unde această ruptură între ceea ce cred românii despre istoria lor, despre ei înșiși, și cum sunt ei percepuți universal?  E în joc aici complexul de inferioritate despre care vorbiți în carte?

Mai întâi, o precizare: nu am citat Enciclopedia Britanică, ci Dicționarul Oxford al personalităților secolului XX. Nu putem decât constata că e o mare diferență între „lista” noastră, a românilor celebri, și lista mult mai scurtă pe care o au în vedere occidentalii.

În multe dintre istoriile Europei, românii lipsesc sau sunt pomeniți în treacăt.

Până și Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul strălucesc mai mult prin absență. Istoria românilor pe care noi o vedem „mare” este văzută mică dinspre Occident.

Dar nici românii nu par capabili să-și promoveze valorile. Până la urmă, am ajuns să ne lăudăm mai mult noi între noi. România nu are o strategie culturală bine gândită și aplicată sistematic.

Pe cât sunt maghiarii de prezenți pretutindeni în lume, pe atât sunt de absenți românii.

Domnule Lucian Boia, ce legătură este între lipsa autostrăzilor, doctoratele plagiate sau subțirele intelectual și felul în care este percepută România la nivel politic și chiar geopolitic?

România a ajuns la cheremul unei clase conducătoare de proastă calitate. Cu asemenea oameni, țara nu are cum să meargă bine.

Competența și onestitatea sunt cuvintele cheie care definesc starea unei societăți. Noi nu stăm prea bine nici la una, nici la cealaltă.

În lipsa lor, în loc să facem lucruri bune pentru țară, ne ținem de plagiate și furtișaguri. Prea multă impostură, prea multă minciună în societatea românească.

Ce lipsește României pentru a conta pe plan internațional? Pentru a fi o cultură mare? Pentru a lua parte, așa cum scrieți, la istoria mare care se petrece și fără noi, la o adică? Îi lipsesc societatea civilă, liderii, aliații?

Două condiții mi se par obligatorii pentru ca România să reprezinte ceva în lumea de azi și de mâine.

Mai întâi, o societate educată, și nu oricum, ci în spiritul epocii în care trăim.

Și, apoi, o elită politică și intelectuală de calitate, pătrunsă de spiritul european (occidental), dar lipsită de complexe și capabilă să „strecoare” și dincolo de marginile României câte ceva din cultura și spiritualitatea noastră.

Din păcate, suntem departe de acest tablou idilic. Ne rămâne doar să sperăm că într-o bună zi se va trezi și România.

Astăzi, istoria ne rezervă, după o pandemie care și ea a fost „altfel” la români, mă refer la vaccinarea slabă, un război despre care se spune că e pe tiparele războaielor vechi. Cum arată acest război și cum a fost posibil? Ce vă îngrijorează la acest război?

Rusia lui Putin se vrea a fi urmașa, în egală măsură, a Rusiei țariste și a Uniunii Sovietice. Odată cu prăbușirea comunismului, Rusia a pierdut enorm, atât în termeni de teritoriu, cât și în termeni de putere și de influență în plan politic și militar.

În mod evident, Putin urmărește reinstaurarea imperiului. Din punctul lui de vedere, este scandalos ca pe teritorii aparținând până nu demult Rusiei să se instaleze acum NATO și americanii.

Primirea în NATO a Ucrainei i-ar aduce pe americani chiar în inima fostului imperiu, la doi pași de Moscova. Din acest punct de vedere, atacul împotriva Ucrainei era previzibil.

Lucrurile s-au complicat prin neașteptata rezistență a ucrainienilor.

Războiul scurt pe care și-l dorea Putin pare să se prelungească pe termen nedefinit. Angajarea masivă a NATO și în principal a Statelor Unite în sprijinirea cu armament (și nu numai) a Ucrainei deschide și posibilitatea unui conflict armat cu americanii și cu Alianța nord-atlantică (mergând până la eventuala folosire a armamentului nuclear).

Nu îmi cereți să spun ceea ce cred eu că se va întâmpla. Sunt istoric, nu cititor în stele. Competențele mele, câte or fi, se opresc la ziua de azi. Viitorul e mereu imprevizibil și ne oferă adesea ceea ce nici prin minte nu ne-ar fi trecut.

Acum în încheierea discuției noastre aș vrea să schimb puțin vorba. Mă interesează România și la fel de mult mă interesează Europa și lumea largă.

Am însă și un interes deosebit pentru ce reprezintă istoria, ca domeniu de cercetare. Ce este istoria, cum se fabrică ea. Urmează să apară curând, legate într-o singură carte, patru dintre lucrările mele teoretice privitoare la istorie, sub titlul O privire teoretică asupra istoriei. Cum ajungem de la istoria adevărată, trecând prin ideologii, mentalități, imaginar etc. la reprezentările noastre privitoare la istorie, vă asigur că și aceasta este o istorie pasionantă.

Citește și:

România e

România e aproape invizibilă la nivel european, ceea ce arată nu doar slăbiciunea actualului guvern, ci și a elitelor politice în ansamblul lor Interviu

România nu

România nu se poate extrage din planurile rusești. Ce sens au provocările din Transnistria și care e pericolul la Chișinău Interviu

Calculul rușilor

Calculul rușilor era simplu și mă tem că și occidentalii credeau că Ucraina va rezista trei, patru zile, poate cinci. Putin a aplicat metoda lui Machiavelli Interviu

România este

România este campioana populismului în Europa. PSD are printre cele mai mici ponderi de populiști. Războiul a schimbat mult cifrele

https://spotmedia.ro/stiri/politica/lucian-boia-prea-mult-din-averea-tarii-s-a-scurs-in-buzunarele-noilor-imbogatiti-ce-vrem-sa-facem-cu-romania-interviu

///………………………………………………….

Putin ca fantomă a istoriei. Nu am fi ajuns aici, dacă Occidentul nu ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei Interviu cu Gabriel Liiceanu

MAGDA GRĂDINARU

Occidentul s-a ferit, după 1990, să condamne comunismul așa cum condamnase nazismul. Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei și nu am fi ajuns unde suntem astăzi, spune Gabriel Liiceanu, într-un dialog cu SpotMedia.ro.

Urmărește LIVE TEXT desfășurarea evenimentelor din cea de-a 8-a zi de război în Ucraina

Dacă un criminal e primit la toate curțile Europei și e aplaudat ca agent al democrației, el devine o minciună ontologică. Putin e acest personaj de gang remachiat și scos din culise, e fantoma istoriei care revine, le revenant, „cel ce se întoarce din morți”, cadavrul reanimat care aruncă bombe, lansează rachete și ucide strigând că e patriot.

Monica Lovinescu își nota pe 3 aprilie 2000, în Jurnalul său: „De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar, pe Putin?”, ne amintește scriitorul Gabriel Liiceanu. Dar Occidentul nu a tresărit atunci și astăzi, trupele lui Vladimir Putin au invadat Ucraina.

Cum trăiți acest nou episod al istoriei, invazia Rusiei în Ucraina?

Emoțional vorbind, îl trăiesc cu furie, cu indignare, cu stupefacție continuă în fața a ce poate naște natura umană și cu senzația sufocantă de solidaritate neputincioasă. Dar și cu scârbă prelungită față de comunism – căci tot ce se petrece acum în Rusia e expresia unei istorii care vine de departe: în fruntea statului a ajuns un individ care, s-a spus, este dotat cu „ADN-ul KGB-istului”.

Ernst Jünger are în Jurnale pariziene o formidabilă expresie despre Hitler: „Și-au dichisit târfa, ca să ia chipul adevărului”. Asta, în termeni filozofici, se numește „minciună ontologică”: ceva real trece drept altceva decât este în mod real. Dacă un măgar, de pildă, care ar începe să ragă, ar fi aplaudat de toată lumea ca mare tenor, măgarul ar deveni o minciună ontologică. Dacă toată lumea laudă hainele împăratului gol, împăratul gol devine o minciună ontologică.

Dacă un criminal e primit la toate curțile Europei și e aplaudat ca agent al democrației, el devine o minciună ontologică. Putin e acest personaj de gang remachiat și scos din culise, e fantoma istoriei care revine, le revenant, „cel ce se întoarce din morți”, cadavrul reanimat care aruncă bombe, lansează rachete și ucide strigând că e patriot. El e efectiv decupat dintr-un film cu zombie și tocmai absurdul existenței lui ne ia prin surprindere și ne îngrozește.

Care sunt germenii, condițiile de posibilitate ale regimului autocrat din Rusia? Cum e posibil, în alte cuvinte, un lider ca Vladimir Putin?

O să vă mire poate ce spun. Ceea ce se întâmplă acum are la bază o vină istorică generată de o gafă ideologică: Occidentul s-a ferit, după 1990, să condamne comunismul, așa cum condamnase nazismul.

Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei. Și, în general, să aibă de-a face cu el, să stea la aceeași masă cu el în G8 și să pună pe picioare afaceri cu el. Dacă ar fi făcut analogia dintre nazism și comunism ca monstruozități simetrice ale secolului XX, nu am fi ajuns aici.

La scurtă vreme după instalarea lui Putin în funcția de președinte al Federației Ruse, Monica Lovinescu scrie, pe 3 aprilie 2000, în Jurnalul său:

„De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar, pe Putin? (…) A dobândit victoria nu doar prin falsificări de urne, nu numai cu sprijinul lui Elţîn, ci mai ales flatând şovinismul rus în războiul din Cecenia, unde, ca de fiecare dată când are mâinile libere, Armata Roşie violează, torturează, ucide pe civili. S-a deschis în Cecenia un lagăr, în principiu pentru a filtra pe terorişti, în fapt, pentru a supune pe toţi, de la copii la bătrâni, unor torturi inimaginabile.

Spion de rangul doi al KGB-ului, format de Andropov, mâncătorul de disidenţi, Putin, deşi este criticat în unele publicaţii mai lucide ale stângii, cum ar fi Le Nouvel Observateur, nu are de înfruntat obiecţii majore. Să ne închipuim, la 10 ani de la dispariţia lui Hitler, un cadru al Gestapo-ului ca lider al Germaniei în curs de democratizare. Nu-i aşa că nu se poate? E greu de înţeles, încât îţi vine să taci din simplu, iremediabil şi profund dezgust“.

Ei bine, dacă Occidentul n-ar fi refuzat să-l citească în această cheie pe Putin, dacă ar fi ținut cont, cu vorbele lui Geremek, că e nevoie de „unificarea memoriei europene”, dacă ne-ar fi lăsat să ne reculegem la nivel planetar în fața victimelor comunismului, așa cum ne-am recules în fața victimelor nazismului, atunci nu i-ar mai fi făcut lui Putin creditul că a venit la putere ca să pună Rusia pe calea modernizării și a democrației.

Ce putea ieși din recuzita unui fost ofițer KGB, altceva decât se afla în ea? Adică: obsesia (kaghebistă) a complotului universal anti-rusesc, propaganda menită să facă Occidentul să-și recuze propriile valori, tehnica seducției și a manipulării (Putin cântând „Blueberry Hills” de față cu staruri ale Hollywood-ului care-l aplaudă frenetic), minciuna, corupția, cinismul, trusa cu otrăvuri, cultul forței, violenței și urii, voluptatea de a înjosi, comportamentul prădătorului.

Da, dar Putin aparține, iată, vremurilor noastre.

Nu, nu e din vremurile noastre. Tocmai ăsta e motivul stupefacției noastre.

Nimic din ce se vede când privim într-acolo nu e ce vrea să pară. Comparată cu societățile civilizate ale lumii, Rusia lui Putin e o societate divergentă, „prepolitică” (Françoise Thom).

Igor Iurghens, consilier al președintelui Medvedev, a spus la un moment dat: „Rușii sunt foarte arhaici. (…) Noi nu suntem cetățeni, ci mai degrabă un soi de trib”.

Într-adevăr, partidele politice, alegerile și Parlamentul sunt acolo o butaforie. Puterea în Rusia nu e altceva decât cultul guvernării despotice cu rădăcinile adânc înfipte în tradiția locului.

Occidentul a sperat (din inocență? sau închizând ochii?) în anul 2000, când Putin a devenit președinte al Federației Ruse, că Rusia va fi împinsă pe calea pe care, măcar prin elite, a visat de câteva ori în istorie să intre; Occidentul a sperat în mod naiv că Putin va alege pentru țara lui exact ce ura mai mult și ce i-a învățat și pe o parte din concetățenii lui să urască: modelul european.

Cei mai importanți sovietologi au observat deja de ani buni (Françoise Thom, în primul rând, în remarcabila ei carte tradusă în română cu titlul Putin și putinismul) că substratul social al Rusiei nu-i permitea acesteia tranziția, evoluția către o societate cu adevărat modernă. Când patinezi, trebuie să ai sub picioare gheață, nu pietriș.

În clipa de față, Rusia este o societate organizată politic nu pe partide, ci pe clanuri care erodează serviciile și instituțiile statului.

Putin n-a făcut decât să consolideze această structură plurimafiotă, controlând-o și arbitrând-o ca autocrat absolut. Tranziția lui Putin s-a făcut către o societate antidemocratică împinsă la perfecțiune, bazată pe cultul forței și pe repudierea ideii de libertate. „Când ești puternic, spune un proverb rusesc, nu ai nevoie să fii inteligent”. Este de ajuns să ameninți tot timpul. Ceea ce Putin și face.

Putea fi prevăzut unde va ajunge Vladimir Putin? Ce i-a scăpat Occidentului?

Nu, Occidentul nu a prevăzut că el va ajunge chiar aici și că Rusia se va defini ca un stat terorist.

În schimb, a văzut la un moment dat, când era deja prea târziu, că lucrurile au luat-o la vale și că nu se mai pot opri. Cum să spun? Panta pe care au fost atrași a devenit prea abruptă și frânele nu au mai funcționat.

S-au lăsat momiți de la un an la altul să intre pe un drum pe care, dacă apuci, te rătăcești sau sfârșești lamentabil. N-au mai știut cum să iasă din cursa în care au intrat treptat: cursa cu petrol și gaze ieftine, cu investiții avantajoase în firme mixte, cu oligarhi cumpărând palate în marile capitale ale Europei și vile pe Coasta de Azur, cu beizadelele primite la Oxford și făcându-și cumpărăturile la Harrods, cu depozitele de miliarde deschise în marile bănci occidentale.

Sancțiunile date acum organizează o retragere căznită dintr-o fundătură, încearcă să dreagă tot ce occidentalii au stricat din clipa în care și-au ales, ca „partener solid și credibil de afaceri”, cea mai coruptă țară a lumii.

Cum poate fi Putin oprit? Din interior: societatea civilă – are Rusia o masă critică? –, oligarhii? Din exterior?

Nu e indicat să pariezi pe viitorul istoriei, de vreme ce nimeni nu poate calcula cu imprevizibilul, cu infinitele incidențe și combinații ale evenimentelor. Tot ce pot să spun este că a alege amenințarea ca armă favorită este cea mai neinspirată variantă de a face istorie.

Cu tot arsenalul lui nuclear, Putin nu locuiește singur planetă și e neinspirat să ameninți omenirea în întregul ei. Nu faci decât să o solidarizezi.

https://spotmedia.ro/stiri/politica/putin-ca-fantoma-a-istoriei-nu-am-fi-ajuns-aici-daca-occidentul-nu-ar-fi-acceptat-sa-joace-leapsa-de-a-democratia-cu-un-locotenent-colonel-kgb-ajuns-presedinte-al-rusiei-interviu-cu-gabriel-liiceanu

///////////////////////////////////////

1. Baconschi: Judecarea de către un tribunal internațional – cea mai optimistă perspectivă pentru Putin. Kirill face un rău imens lumii ortodoxe – Interviu

IOANA ENE DOGIOIU

Vladimir Putin va fi oprit printr-o combinație fatală de factori: rezistența ucraineană, revolta rușilor de rând în fața colapsului economic, slăbirea și revolta centrifugală a diverșilor ”aliați” din CSI. Judecarea lui de către un tribunal internațional rămâne cea mai optimistă perspectivă pentru acest lider, apreciază fostul ministru de Externe, Teodor Baconschi.

Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, Teodor Baconschi – teolog și doctor la Sorbona în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor – face o analiză a Bisericii Ortodoxe Ruse și a rolului pe care aceasta îl joacă în criza din Ucraina: „De la Ecaterina a II-a până la Stalin și Putin, ea nu e decât goarna servilă a puterii politice. (…) Tehnic vorbind, Kirill este cel mai important personaj din sistemul oligarhic patronat de Putin.

Patriarhul Kirill face un rău imens lumii ortodoxe, pentru că – legitimând crimele lui Putin – riscă să asigure în restul acestei lumi confuzia dintre aversiunea față de Rusia contemporană și detestarea tradiției ortodoxe. Putin va transforma Rusia într-o uriașă Coreea de Nord, Kirill va rămâne Întâistătătorul unei Biserici de care toate bisericile-surori se feresc ca de ciumă”.

Teodor Baconschi explică și atitudinea rușilor: „au dezvoltat o psihologie melancolic-defetistă, ‘abisală’, pe măsura uriașei lor țări. Sunt caracterizați colectiv printr-o grandomanie complexată, intens resentimentară. Iar țarul e unsul lui Dumnezeu. I se iartă orice, de vreme ce misiunea lui e mântuirea rușilor, nu justiția terestră”.

Faptul că Vladimir Putin poate ordona/comite atrocități nu e neapărat surprinzător. Dar faptul că Biserica Ortodoxă Rusă girează și încurajează, prin vocea patriarhului Kirill și nu numai, crime comise împotriva altor ortodocși tocmai în postul Paștelui, iar preoți sunt filmați binecuvântând bombe este mai greu de înțeles. Cum explicați această situație stranie?

Poate că stranie este însăși istoria Bisericii Ortodoxe din cea mai întinsă țară a planetei. Rușii s-au creștinat abia la 988, prin botezul în masă decis de prințul Vladimir, după ce frații Chiril și Metodiu (din Tesalonic) au răspândit Evanghelia printre slavi, dăruindu-le și un alfabet propriu, ”chirilic”, derivat din cel grecesc.

Creștinismul rus a preluat atât polemicile bizantine contra ”schismaticilor” catolici – adică față de Occidentul latin – cât și teologia politică a ”simfoniei” dintre Stat și Biserică.

Rușii au însă o identitate euro-asiatică. Au preluat din Orientul Apropiat formalismul sclipitor – care contaminase și imperiul bizantin – așa cum au asimilat din Extremul Orient fascinația vidului. Nu degeaba a apărut nihilismul modern taman în Rusia!

Convertiți la creștinism foarte târziu, dar posedând un teritoriu pe care atât primii cneji, cât și dinastia Romanov l-au extins până la Vladivostok, la doi pași de Japonia, rușii au fost poate singurul neam ortodox care a organizat misiuni de evanghelizare în străinătate.

Și-au asumat rolul unei a Treia Rome, au ținut să apară ca protectori ai popoarelor dreptcredincioase captive în Imperiul Otoman, dar Biserica lor – ”naționalizată” din start – a devenit anexa Kremlinului încă de la Petru cel Mare, care a transformat Sf. Sinod într-un organism etatizat, sub supravegherea unui procuror general.

Biserica s-a scindat, a produs la firul ierbii tot soiul de mișcări contestatare (”raskolnicii”), în vreme ce ierarhia superioară și-a pierdut ”libertatea profetică” încă de acum trei veacuri: de la Ecaterina a II-a până la Stalin și Putin, ea nu e decât goarna servilă a puterii politice.

E o Biserică panslavistă, imperialistă, care difuzează în societate mitul mesianismului filetist: numai rușii pot mântui lumea creștină și unifica toate popoarele slave, așa cum numai lor le revine vocația de a vindeca Occidentul de materialism, secularism și agnosticism.

O bună parte din intelighenția rusă – de la Dostoievski până la Soljenițîn (recuperat de Putin după ce a revenit din SUA) – merge pe această linie, chiar dacă puterea politică o trimite în gulag. Această aroganță etnocentrică s-a văzut din plin la Sinodul Panortodox din Creta (2016) pe care BO Rusă l-a boicotat, înainte de a-și deteriora grav relația cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol.

Mesajul e contradictoriu: dacă Moscova e a treia Romă, Patriarhia Moscovei e un Vatican al Ortodoxiei, care are dreptul de a comanda la nivel pan-ortodox. Cum să fii însă simultan o instanță universală și una strict naționalistă?

Acum, toată această moștenire toxică a intrat în ebuliția finală, așa cum demonstrează, bunăoară, cartea intitulată Ortodoxia rusă nucleară, publicată de Dmitry Adamansky, la Stanford University Press (2019). Așa se explică scenele grotești pe care le evocați, în care clerici ruși ”binecuvântează” rachete balistice…

Este documentată existența unor organizații aproape paramilitare, extrem de violente, care gravitează în jurul B.O. Ruse, de ex. „Mișcarea Imperială Rusă”, și îi promovează adesea interesele. Totodată, patriarhul Kirill s-a pronunțat explicit  împotriva înăspririi pedepselor pentru violența în familie. Este ortodoxismul rus violent sau măcar favorabil violenței? 

Ortodoxia rusă post-comunistă a înlocuit, ca liant al statalității, vechea ideologie marxist-leninistă, bazată pe ”ateism științific”. Așa cum homo sovieticus a fost cândva prezentat și ca întrupare a idealului creștin, el este acum reinventat ca apărător hiper-conservator al adevăratei ordini tradiționale, pe care democrația de tip occidental ar elimina-o.

În trena acestei metamorfoze intră tot soiul de organizații paramilitare, ezoteriste și diverse grupări ultra-naționaliste, care combină agresivitatea stalinistă cu un anume ”arianism” slav.

După colapsul URSS, BO Rusă a rămas fundamental antimodernă și structural antioccidentală, ceea ce nu ne miră într-un imperiu definit cândva ca ”închisoare a popoarelor”, unde libertatea rămâne un lux foarte costisitor.

Nu atât ortodoxia rusă este intrinsec violentă, cât societatea rusă ca atare: alcoolism, analfabetism, polarizare socială, asasinat politic, alegeri dirijate, propagandă agresivă, cenzură…

Aici văd doar reflexul contemporan al rețetei rusești descrise, printre alții, de Voltaire sau Marchizul de Custine: dispreț față de ființa umană, violență asupra săracilor, stat super-birocratic, teologie formalistă, misticism cu note anarhice, extremism ascetic, o anumită idolatrizare a liderilor și eternele obsesii salvaționiste.

Care este relația dintre patriarhul Kirill și Vladimir Putin și pe ce se bazează ea?

Nu știu dacă măruntul kaghebist Putin l-a cunoscut, în anii ’80, pe arhiepiscopul Kirill de Smolensk, ”ministrul de Externe” al Patriarhiei Moscovei, care era cu siguranță un ofițer acoperit. E cert însă că amândoi au servit aceste servicii secrete, care au pus mâna pe puterea politică, economică, financiară și mediatică din Rusia de după scurta paranteză liberală din vremea lui Elțîn.

Tehnic vorbind, Kirill este cel mai important personaj din sistemul oligarhic patronat de Putin. Dictatorul de la Kremlin le-a oferit ierarhilor ruși o viață de lux (deși practica religioasă e în scădere constantă), a construit biserici, a simulat o viață creștină plină de fervoare și chiar a reconstruit Catedrala Mântuitorului din Moscova, dinamitată de Stalin în anii ’30.

El a lăsat BO Rusă să canonizeze familia țarului Nicolae al II-lea, a readus exilul rușilor albi din Occident sub pulpana ”Bisericii-Mame”. Și-a găsit în Kirill nu doar un servitor obedient, ci și un profitor al sistemului, pe care l-a pus treptat pe picioare, sufocând în Rusia orice urmă de democrație și liberalism autentic.

Există cu siguranță și o parte ocultă a relației dintre cei doi, la care nu avem (deocamdată) acces.

Este acum BO Rusă izolată în lumea ortodoxă, precum Rusia în plan politic internațional?

Patriarhul Kirill – cu tot cu biografia sa dubioasă și etica personală măsurată printr-o avere personală obscenă – face un rău imens lumii ortodoxe, pentru că – legitimând crimele lui Putin – riscă să asigure în restul acestei lumi confuzia dintre aversiunea față de Rusia contemporană și detestarea tradiției ortodoxe.

Așa cum, dacă supraviețuiește acestei aventuri militariste, Putin va transforma Rusia într-o uriașă Coreea de Nord, Kirill va rămâne Întâistătătorul unei Biserici de care toate bisericile-surori se feresc ca de ciumă.

E clar că a pierdut acei ortodocși ucraineni aflați sub jurisdicția Moscovei. A pierdut și creștinii ortodocși din Lituania. Parohii din diaspora ortodoxă au început să treacă sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice.

Cred că și eparhiile rusești din SUA sau alte țări occidentale se vor separa de Kirill. Mergând mână în mână cu Putin, Kirill riscă chiar să apară pe lista criminalilor de război.

Să mai fie posibilă o tresărire de conștiință? O trezire la realitate? Sunt mai curând sceptic, dat fiind că patriarhul Kirill este doar o marionetă instrumentalizată politic și nicidecum un păstor spiritual preocupat de împlinirea poruncilor evanghelice.

De ce credeți că rușii, deși cu acces, până zilele trecute, nelimitat la surse de informare independente, deși expuși efectelor severe ale sancțiunilor, îl susțin în continuare pe Putin?

Publicul mai vârstnic, formatat în dictatura sovietică, e clar pro-Putin, pentru că i-a asimilat propaganda și o creditează orbește, cu un fanatism deopotrivă nostalgic și inerțial.

Li s-a spus continuu, pe toate canalele oficiale, că NATO vrea să atace Rusia, să-i mutileze întinderea de 17 milioane de kilometri pătrați, să-i interzică modul de viață tradițional, să-i fure sufletul. Nu e greu să găsim și în România entități media și politicieni care țin, practic, același discurs.

Kirill a fost capabil să susțină într-o predică recentă că invadarea Ucrainei e justă, întrucât rusofonii din Donbas suferă persecuții pentru vina de a se fi opus… paradelor gay!

Pe de altă parte, tinerii ruși normali – care vor libertate și o țară care să le asigure un viitor acceptabil – reprezintă cel mult 25% dintr-o masă demografică în declin și locuiesc exclusiv în marile orașe. Nu știu dacă revolta lor – deocamdată încearcă să emigreze – va putea determina o masă critică.

Și aici vedem perversiunea regimului lui Putin: el a permis timp de două decenii ca Moscova și Sankt Petersburg să devină, aparent, niște metropole post-moderne, cosmopolite, cu o viață artistică și intelectuală vibrantă. Faceți ce vreți, dacă nu criticați regimul. O altă potemkiniadă, o butaforie tipic rusească…

Evident, efectul cumulat al sancțiunilor occidentale va fi usturător, dar rușii sunt obișnuiți să sufere, să se victimizeze, să accepte orice în numele mitologicei Mame Rusia.

Domnia lui Putin a început cu un episod criminal cinic – moartea celor 118 oameni de la bordul submarinului Kursk. Deși sacrificarea lor a șocat o lume, deși Putin nu construise la vremea aceea sistemul represiv de acum, contestarea internă a fost palidă și nu a plătit politic crima. Ce spune asta despre așteptările rușilor de la liderul lor?

Rușii au dezvoltat o psihologie melancolic-defetistă, ”abisală”, pe măsura uriașei lor țări, în care densitatea populației e – cu excepția câtorva aglomerări urbane – foarte scăzută.

Înclinația lor spre despotism traduce, cred, atât amintirea traumatică a invaziei mongolo-tătare (care i-a subjugat două secole), cât și teama că, fără un lider autoritar, care decide totul de la centru, uriașul teritoriul rus nu poate fi apărat de pericole externe, reale sau imaginare.

Sunt caracterizați colectiv printr-o grandomanie complexată, intens resentimentară. Iar țarul e unsul lui Dumnezeu. I se iartă orice, de vreme ce misiunea lui e mântuirea rușilor, nu justiția terestră.

Îmi pare sincer rău că această națiune, creatoare a unei culturi majore, nu a ieșit din capcana eurasianismului. Cultura rusă este europeană, chiar când critică Occidentul. Destinul lor firesc ar fi fost alături de UE, numai că au rămas setați pe agenda antiamericană a Războiului Rece.

O imensă prostie, dacă ne gândim că perspectiva care li se deschide e să devină, în câteva decenii, un stat complet vasalizat de China, care este puternică, sofisticată, răbdătoare, mult mai puțin impulsivă și are nevoie atât de hidrocarburi sau metale rare, cât și de un spațiu investițional pan-asiatic.

Ce credeți că vrea, de fapt, Vladimir Putin?

Și-a greșit toate calculele. Credea că invadează Ucraina în 4 zile, că armata ucraineană nu luptă, că populația îi va primi armata cu flori, că Zelenski fuge în străinătate, în vreme ce Occidentul – divizat și timorat de Federația Rusă – va bălmăji niște condamnări formale, urmate de sancțiuni cu efectul unui spectacol de balet.

A reușit să catalizeze niște procese istorice: NATO post-Trump și UE post-Brexit și-au regăsit coerența strategică și unitatea politică.

Putin și-a golit țara de capitaluri, tehnologii și bunuri de consum, și-a băgat economia într-un faliment proxim, a izolat Rusia la nivelul a trei sferturi dintre statele-membre ONU… Așa că nu știu ce mai vrea, când contemplă, furios, rezultatul catastrofal al unei agresiuni nesăbuite, de dimensiuni criminale.

Unde și ce credeți că îl poate opri?

Cred că va fi oprit printr-o combinație fatală de factori: rezistența ucraineană, militară și civilă (stimulată de eroismul propriu și de masivul ajutor din Vest), revolta rușilor de rând în fața colapsului economic, slăbirea și revolta centrifugală a diverșilor ”aliați” din CSI.

Putin a generat un coșmar într-un stat european suveran, membru ONU, dar va plăti asta foarte scump.

Chiar cred că judecarea lui de către un tribunal internațional rămâne cea mai optimistă perspectivă pentru acest lider, care și-ar fi putut încheia viața relativ liniștit, în palatul său sardanapalic de la Soci, alegând în schimb să provoace nebunia la care asistăm.

Va genera acest episod de o extremă violență modificări geopolitice esențiale?

Mi-e limpede că războiul din Ucraina va reseta ordinea mondială.

UE și NATO se vor extinde și consolida, Rusia va avea nevoie de câteva decenii pentru a se reface, reforma și reintegra în lumea civilizată, iar marea confruntare strategică din Occident și China va face loc unei lumi bipolare.

Dacă ar fi să visăm cu ochii deschiși – și să-l imaginăm pe Alexei Navalnîi în locul lui Putin – n-ar fi totuși exclus ca, pe parcursul secolului 21, Rusia să revină pe scenă, ca aliat al Occidentului. La urma urmelor, după cum spuneam, imensa cultură rusă – creată mereu în exil intern sau extern – nu este expresia spiritualității tătaro-mongole…

https://spotmedia.ro/stiri/politica/t-baconschi-judecarea-de-catre-un-tribunal-international-cea-mai-optimista-perspectiva-pentru-putin-kirill-face-un-rau-imens-lumii-ortodoxe-interviu

///////////////////////////////////////

Victoria de paradă a lui Putin, într-un război pierdut

A făcut o fixație pentru Mariupol, un oraș pe care-l asediază de 65 de zile. Se agață de el ca un înecat de-un fir de pai și așteaptă ziua de 9 mai pentru a anunța că a învins. O victorie parțială, obținută cu distrugerea a sute de clădiri și omorârea femeilor și copiilor care se ascundeau de bombardamente. O victorie obținută cu înfometarea civililor, torturarea lor și cu sacrificarea propriilor soldați.

Victoria de paradă a lui Putin, într-un război pierdut Vladimir Putin își dorește să anunțe o mare victorie în Ucraina, la parada de 9 mai. Dacă nu are, va inventa una – Hepta.ro

Pentru prima dată de la declanșarea asediului asupra orașului Mariupol, militarii ruși au pătruns în subteranele combinatului Azovstal și au fost învinși, conform autorităților ucrainene.

De “Ziua Victoriei”, Putin a cerut organizarea unei parade în portul de la Marea Azov, arătând cât de important e pentru el să se poată lăuda cu ceva.

Pe frontul de est, armata Rusiei pierde tot mai mult teren, iar ucrainenii au anunțat că au pornit o contraofensivă.

Cel mai important aliat a lui Putin spune că războiul a durat destul.

Sute de soldați ai Moscovei refuză să se întoarcă pe front, se arată într-un raport al serviciului de informații militare din Ucraina.

Vladimir Putin e într-un mare impas. “Operațiunea specială” pe care a lansat-o în 24 februarie s-a transformat într-un labirint fără ieșire.

Le-a promis rușilor o mare victorie până în data de 9 Mai, atunci când la Moscova se sărbătorește cu mare fast și cu o gigantică paradă militară, înfrângerea Germaniei naziste și cucerirea Berlinului.

“Forțele defensive ucrainene au blocat în mare măsură progresele rusești în estul Ucrainei. Trupele ruse au efectuat o serie de atacuri fără succes pe frontul de est al Ucrainei în data de 4 mai și nu au realizat niciun progres”, se arată în raportul zilnic publicat de Institutul pentru Studiul Războiului din Washington, SUA.

“Forțele ruse care atacă la sud de Izium au tot mai puține șanse să le încercuiască pe cele ucrainene în zona Rubijne. Militarii ucraineni le-au împiedicat până acum să reia ofensiva la sud-est de Izium și la vest de Liman, Sloviansk și Kramatorsk, așa cum intenționau”, se precizează în același raport.

De când a început invazia, e cea mai pesimistă relatare despre starea armatelor lui Putin de pe frontul de est.

Această operațiune a durat destul

Cu trei zile înainte de marea paradă, batalioanele Kremlinului sunt pe cale să facă implozie, să nu mai reziste la presiunea militară a Kievului.

“Potrivit informațiilor disponibile, unii militari ai Brigăzii 38 Motorizate a Armatei 35 din Districtul Militar de Est, după ce au fost duși în zona de recuperare, din cauza pierderilor semnificative de personal, au refuzat să continue participarea la ostilitățile din Ucraina. Militarii menționați se află în zona de lângă graniță și așteaptă să fie transferați în Rusia”, se arată într-un comunicat al Ministerului Apărării din Ucraina.

Această informație ar putea fi trecută în categoria propagandei de război dacă ar fi singulară, dar declarația lui Alexander Lukașenko, președintele Belarus, aliatul lui Putin, anunță și el că “această operațiune a durat destul”, referindu-se la războiul din Ucraina.

„Operațiunea specială” a lui Vladimir Putin din Ucraina merge atât de bine încât și cel mai apropiat aliat al său îi cere s-o oprească – Foto: Kremlin.ru

E un semnal clar că “invazia” nu merge deloc bine pentru Vladimir Putin.

„Nu sunt suficient de preocupat de această problemă pentru a spune dacă decurge conform planului, așa cum susțin rușii, sau așa cum simt și eu. Vreau să mai precizez încă o dată, cred că această operațiune a durat destul”, a declarat Lukașenko, într-un interviu pentru Associated Press.

Sunt foarte multe speculații în jurul discursului pe care-l va susține președintele Rusiei cu ocazia marii sărbători din data de 9 mai, dar un lucru e cert, nu are cu ce se lăuda în fața rușilor.

Rușii intră în catacombe și sunt învinși

Va încerca să prezinte cucerirea orașului Mariupol ca o mare realizare, dar după două luni de asediu, militarii ucraineni din Batalionul Azov încă rezistă în Uzina Azovstal, iar rușii au pierderi uriașe.

“Niciunul dintre noi, niciunul dintre veteranii Batalionului Azov – deși am participat la multe lupte, unele chiar aprige – nu a simțit și nu a avut o experiență asemănătoare cu ceea ce se întâmplă acum la Mariupol”, a declarat Andrei Biletski, unul dintre fondatorii Batalionului Azov, citat de presa ucraineană.

“Nicio unitate din nicio armată din lume nu a avut o asemenea experiență de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. Și ceea ce se întâmplă acum, acolo, este într-adevăr o poveste, și nu una locală, ci globală, care va fi inclusă în toate manualele militare”, a mai declarat el.

În data de 4 mai, oficialii ruși au anunțat că, pentru prima dată de la declanșarea asaltului asupra orașului Mariupol, militarii Kremlinului au intrat în catacombele combinatului Azovstal.

Sub această gigantică platformă industrială, în anii ’50, sovieticii au construit un imens buncăr antiatomic care avea rolul să-i adăpostească pe cei 40.000 de muncitori și familiile lor, în cazul unui atac nuclear.

Acum, buncărul a fost folosit de forțele ucrainene ca un ultim punct de rezistență din oraș. În catacombe se mai află în jur de 1.000 de militari, dar și câteva sute de civili.

În urmă cu câteva zile, autoritățile ruse și cele ucrainene au reușit să negocieze evacuarea civililor din buncăr. Procesul se desfășoară cu mare greutate și multe întreruperi.

Intrarea militarilor Moscovei în catacombele de sub Azovstal a fost confirmată și de reprezentanții Ucrainei.

Oleksi Arestovici, purtătorul de cuvânt at președintelui Ucrainei, a anunțat că trupele ruse care au intrat în subteran “au fost învinse”.

Parada victoriei, la Mariupol

În prezent, în Mariupol mai sunt în jur de 2.000 de soldați ruși, combinatul e bombardat în continuare, iar Putin a cerut ca aici, în data de 9 mai, să aibă loc o paradă a victoriei.

“Serviciul de informații militare din Ucraina (GUR) a raportat că rușii fac pregătiri pentru o paradă de Ziua Victoriei la Mariupol. Aceste pregătiri includ forțarea rezidenților să curețe străzile avariate în schimbul hranei și pregătirea materialelor de propagandă pentru a prezenta <eliberarea Mariupolului> de către Rusia”, se arată în raportul ISW.

“GUR a remarcat că Serghei Kirienko, prim-adjunctul șefului administrației prezidențiale ruse, a sosit la Mariupol pentru a supraveghea pregătirile din noua sa poziție de curator, numit de Kremlin, pentru problemele Donbasului”, conform sursei citate.

Marea victorie a lui Putin în acest război e un oraș pe care n-a reușit să-l cucerească după două luni de asediu, pe care l-a bombardat intens, făcându-l una cu pământul și în care a lansat proiectile în adăpostul de sub teatrul din localitate, ucigând 600 de femei și copii, conform unor date recente.

Cruzimea arătată de Rusia în Mariupol nu are legătură cu nicio lege a războiului. Violența extremă a avut legătură cu frustrarea Moscovei că nu poate cuceri niciun oraș important.

Portul e un punct strategic pentru Kremlin, care vrea să obțină o fâșie terestră pentru a lega regiunea Donbas de Peninsula Crimeea, cel mai important obiectiv militar al lui Putin.

Toate aceste încercări disperate de a salva aparențele arată cât de fragil a devenit regimul de la Moscova. Cu o armată debusolată și demoralizată, aflată tot mai aproape de colaps, Putin dă semne că așteaptă cu nerăbdare o paradă la care să anunțe că a învins.

După marea sărbătoare are două soluții, continuă un război pierdut sau se retrage. În ambele situații, mai devreme decât mai târziu, regimul său se va prăbuși.

https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/victoria-de-parada-a-lui-putin-intr-un-razboi-pierdut

////////////////////////////////////////

Discursul lui Putin de Ziua Victoriei: acuzații la adresa Occidentului

Războiul din Ucraina pune în umbră celebrarea anuală, la Moscova, a victoriei sovietice asupra Germaniei naziste. În cadrul uriaşei parade militare, Putin a afirmat că Rusia apără „ţara-mamă” în Donbas.

Parada militară din 9 mai

Parada militară din 9 mai la Moscova

Rusia a celebrat luni împlinirea a 77 de ani de la victoria asupra Germaniei naziste. Preşedintele Vladimir Putin a susţinut un discurs important cu această ocazie, afirmând o dată în plus că soldaţii ruşi luptă din nou pentru securitatea ţării lor. Aproximativ 11.000 de soldaţi au participat la Moscova la parada militară din Piaţa Roşie. Parade militare au mai avut loc şi la Vladivostok şi Novosibirsk.

Rusia | procesiune la Vladivostok

Urmaşii celor căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial au format la Vladivostok procesiunea „Regimentului Nemuritorilor”

Ce a declarat Putin în discursul său de Ziua Victoriei?

Discursul său s-a axat în principal pe războiul din Ucraina, care a început pe 24 februarie, ca urmare a invaziei ruse. El a declarat că invazia a fost „singura decizie corectă”, ca măsură de preîntâmpinare a unei agresiuni.

„Vestul se pregătea pentru invadarea Rusiei. NATO crea tensiuni la graniţe. Ei nu au vrut să asculte vocea Rusiei, aveau alte planuri”, a declarat Putin.

El a afirmat că Rusia se luptă „pentru ţara-mamă” în Donbas, astfel încât „nimeni să nu uite învăţămintele trase din cel de-al Doilea Război Mondial.”

Liderul de la Kremlin a promis de asemenea sprijin pentru familiile soldaţilor căzuţi pe câmpul de luptă. „Moartea fiecărui soldat şi ofiţer este dureroasă pentru noi”, a spus el. „Statul va face totul pentru a avea grijă de aceste familii, în special de copii.”

Rusia | Paradă militară la Moscova

Militari ruşi la parada de 9 mai în Piaţa Roşie din Moscova

Analiza afirmaţiilor lui Putin

Au existat speculaţii că Putin ar putea anunţa de Ziua Victoriei o escaladare a acţiunilor militare. Cu toate acestea, nu a existat menţiunea unei mobilizări generale sau parţiale a armatei ruse.

„Putin a încercat să anuleze legitimitatea poporului şi guvernului ucrainean, conectându-le cu un soi de trecut nazist”, a declarat corespondentul DW Aaron Tilton. „El a spus că în joc e Rusia, securitatea ţării, acuzând ucrainenii şi vestul că atacă Rusia.”

„Este o întoarcere pe dos a situaţiei de la faţa locului. Noi ştim că nu a fost nicio agresiune a vestului îndreptată împotriva Federaţiei Ruse. Rusia a fost ţara care a invadat prima, Rusia a fost ţara care a început să bombardeze, să deschidă focul. Dar fiindcă obiectivul pe termen lung al lui Putin este să-şi pregătească poporul pentru un conflict de mai lungă durată, a trebuit să-i ofere ceva pentru a-l strânge laolaltă”, a afirmat Tilton.

Rusia| Paradă militară la Moscova

Soldați ruşi la Moscova

Kremlinul afirmă că invadarea Ucrainei nu este război ci o „operaţiune militară specială”.

Ce semnifică în Rusia Ziua Victoriei?

În Rusia „Ziua Victoriei”, după cum a fost denumită în perioada post-sovietică, este de decenii ziua comemorării celor care au pierit în cel de-al Doilea Război Mondial. Uniunea Sovietică a pierdut multe milioane de cetăţeni în acel conflict, şi 9 mai este ziua comemorării lor.

Dar în ultimii ani lucrurile s-au schimbat. Putin se foloseşte tot mai mult de această zi în scopurile sale de politică internă.

Preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a declarat luni că Rusia „a uitat tot ce le era important biruitorilor din cel de-al Doilea Război Mondial”.

„Răul s-a întors într-o uniformă diferită, cu sloganuri diferite, dar în acelaşi scop”, a avertizat el.

Spre deosebire de anii trecuţi, la parada militară de luni nu a fost prezent niciun şef de stat străin.

Ce s-a mai întâmplat în Ucraina?

Parada s-a desfăşurat la o zi după ce Ucraina a anunţat că un bombardament aerian rusesc s-a soldat cu moartea a 60 de oameni adăpostiţi într-o şcoală.

Luptele continuă pe fronturi multiple, dar Rusia se apropie de o victorie în oraşul-port Mariupol. Ultimii luptători ucraineni rămaşi în viaţă, retraşi în combinatul siderurgic Azovstal, au respins ultimatumul de depunere a armelor.

Mariupol | Combinatul Asovstal

Ultimii luptători ucraineni s-au baricadat în combinatul Azovstal

Controlul deplin asupra oraşului Mariupol va permite Moscovei să creeze un coridor terestru între Peninsula Crimeea, pe care a anexat-o în 2014, şi regiunile estice controlate de separatiştii pro-ruşi. Au existat speculaţii că Putin încearcă să atingă la timp acest obiectiv pentru a-l prezenta de Ziua Victoriei.

Convoiul libertăţii

Un lung convoi de autocare şi maşini s-a îndreptat spre regiunea Zaporojie, controlată de ucraineni. Graţie medierii ONU şi ajutorului oferit de Crucea Roşie, convoiul i-a transportat în siguranţă pe ucrainenii care s-au refugiat în combinatul siderurgic Azovstal. Sute de civili şi soldaţi s-au baricadat de săptămâni acolo, pentru a se adăposti de asediul trupelor ruse.

https://www.dw.com/ro/discursul-lui-putin-de-ziua-victoriei-acuza%C8%9Bii-la-adresa-occidentului/a-61732766

///////////////////////////////////////

Ortodoxia nucleară a Rusiei: serafimii nucleari și cruciulița romanțată a lui Putin

MAGDA GRĂDINARU

Ortodoxia nucleară a Rusiei: serafimii nucleari și cruciulița romanțată a lui Putin Foto: Vladimir Putin/kremlin.ru

În 1994, pe harta Rusiei a apărut orașul secret Arzamas-16, astăzi Sarov. Este și începutul unei mitologii care aduce împreună ortodoxia rusă și arsenalul nuclear, două forțe a căror simbioză explică astăzi de ce Vladimir Putin poate decide folosirea armelor neconvenționale, pe care Biserica Rusă le numește „eremiți devotați” ai vremurilor noastre.

Eremiții sunt, în tradiția creștină, pustinicii care trăiesc departe de lume, în asceză, pentru ca altfel să fie în proximitatea lui Dumnezeu. La ei vin oamenii care nu au aceeași tărie de a renunța la plăcerile lumești, pentru sfaturi duhovnicești și chiar în ucenicie. Prezența lor devine, așadar, una dacă nu sfântă, în orice caz sfințită.

Ce legătură au însă armele nucleare cu acești asceți care populează mai ales creștinismul timpuriu?

Dacă mori într-un război nuclear, spune astăzi propaganda transmisă de televiziunile rusești, atunci ajungi direct în Rai. Asta pentru că bombele rusești sunt legitimate divin, în vreme ce bombele americane, de pildă,  nu au un scop de apărare, ci doar unul ucigaș.

Oricât de halucinant poate suna, această doctrină a Rusiei a progresat de la figuri de stil în anii imediat post-sovietici la o doctrină care legitimează regimul de putere autocratică a lui Vladimir Putin.

Dmitry Adamsky a scris Russia Nuclear Ortodoxy. Religion, Politics and Strategy în 2019 și cartea a fost o vreme citată în analizele despre Rusia, dar marginal. A fost nevoie ca patriarhul Kirill al Rusiei și preoții săi să sprijine direct, în biserici, crimele pe care armata lui Putin le comite în Ucraina, pentru ca acest cuplu Biserica Ortodoxă Rusă/Arsenalul nuclear să își facă simțită puterea.

La prima vedere, pare surprinzătoare această asociere a Bisericii Ortodoxe Ruse cu puterea militară, în chiar primii ani ai ieșirii din dictatura comunistă.

De fapt, cu o abilitate politică extraordinară, Biserica Rusă a profitat de deziluziile, resentimentele, furia și decăderea resimțite de ruși după destrămarea URSS și eșecul imediat al democratizării.

A fost instituția care s-a insinuat în societate și în imediata proximitate a puterii politice și militare, construindu-și practic o forță indispensabilă regimului de putere.

Personajul principal al noii ideologii nuclearo-ortodoxe a fost un vechi sfânt rus, un pustnic din Sarov, cu o legendă banală: osemintele lui au făcut ca țarul Nicolae al II-lea să poată avea un fiu.

Sfântul Serafim a fost uitat în URSS, iar mănăstirea unde el se adăpostise a devenit un centru al temutului NKVD, apoi o fabrică pentru rachetele Katiușa.

Este momentul în care orașul în care este mănăstirea convertită în centru nuclear dispare de pe toate hărțile. Arzamas-16 va fi însă reînviat de Biserica Ortodoxă Rusă, care, pretinzând să legitimeze prin divin arsenalul nuclear, vrea în același timp pentru sine puterea pe care o dau armele nucleare.

O înfrățire diabolică, prezentată drept dumnezeiască creștinilor debusolați după căderea URSS și crearea noilor caste oligarhice.

Istoria ortodoxiei nucleare ruse, refăcută de Dmitry Adamsky în volumul publicat la Stanford University Press, începe odată cu returnarea către Biserica Ortodoxă Rusă a relicvelor lui Serafim, miraculos recunoscute de patriarhul din acea vreme, Alexei.

Kirill, infamul patriarh de astăzi, ocupa în epocă scaunul de mitropolit. Se organizează un mare pelerinaj al osemintelor, o întreagă frenezie populară este stimulată, pentru ca mai apoi Biserica să facă pasul spre cercul puterii politice.

Rușii aveau nevoie de o nouă poveste de țară, una care să redea sentimentul de grandoare al Rusiei mari.

Două mituri au jucat postsovietic și post Războiul Rece un rol covârșitor: cel al Marelui Război Patriotic (de unde astăzi pretenția lui Putin de denazificare, care sună complet aiuristic în afara Rusiei, dar firesc în interiorul acestei mitologizări) și cel al forței nucleare a Rusiei.

Acesta din urmă a interesat în mod deosebit Biserica Ortodoxă Rusă.

Narațiunea a fost simplă: de vreme ce armele nucleare și-au găsit loc tocmai la Sfântul Serafim acasă, atunci ele primesc legitimitate divină.

Doctrina este bicefală: confesiunea ortodoxă este fundamentul spiritual, arma nucleară constituie fundamentul material, dar într-un fel simbiotic, nu se poate una fără cealaltă. Așa ajunge mitropolitul Kiril să se refere, în 1996, la armele nucleare ca fiind „eremiți devotați”.

Armele nucleare sunt astfel definite ca paznicii Rusiei nu doar în sens geopolitic, ci și spiritual: „Armele nucleare sunt sprijinul nostru material. Ortodoxia este fundația noastră sprirituală”.

Pavel Florensky (nepotul filosofului) cere chiar o distincție între bombele rusești de apărare și cele americane, care sunt bombe de ucis și spune că natura morală a bombei rusești ar fi fost legitimată de însuși Serafim.

Până în 2000, doctrina căpătase deja argumente teologice și existențiale: pentru a-și proteja ortodoxia, Rusia trebuie să se întărească nuclear și, pentru a garanta puterea nucleară, Rusia să fie în mod necesar ortodoxă.

Cu toată trecerea în cercul puterii și printre conducătorii militari, această doctrină a ortodoxiei nucleare rămâne deocamdată informală.

Cruciulița lui Putin și scutul nuclear

Vladimir Putin este primul conducător postsovietic care începe să adreseze mesaje de Crăciun și Paște.

Are un duhovnic și casa lui de vacanță de lângă lacul Valdai este la câțiva kilometri de două mănăstiri, unde liderul de Kremlin își mai petrece timpul. La fel ca arsenalul nuclear, și ortodoxismul lui Putin a făcut obiectul mitologizării.

Foto: Arhivă Hepta.ro

Biografia oficială a lui Putin consemnează vizita lui în Israel, în 1993, ca parte a delegației din Leningrad.

Astfel, mama lui l-ar fi rugat să binecuvânteze cruciulița de la botez în Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim.

E neclar dacă Putin a fost botezat clandestin. Mai târziu, e adăugat un element romanțat și Putin povestește episodul la emisiunea lui Larry King.

În 1996, în vreme ce era la saună, a izbucnit un incendiu. Au fost evacuați, iar după ce incendiul a fost stins, Putin și-a găsit cruciulița lăsată în vestiar intactă.

În 2007, Vladimir Putin vorbește despre cei doi piloni în simbioză: ortodoxia și puterea nucleară.

În timpul conferinței de presă anuale, un jurnalist l-a întrebat pe Putin despre legătura dintre ortodoxie și armele nucleare.

Prima propoziție a lui Putin, „ambele sunt interconectate strâns”, a iscat zâmbete. Pentru puțin timp. „Credința tradițională și scutul nuclear sunt cele două componente care întăresc statalitatea rusească și creează condițiile necesare pentru a asigura securitatea internă și externă”, a continuat Putin.

Mitul ortodoxiei nucleare a progresat de la o figură de stil la un efort de a da o legitimitate în egală măsură politică și științifică, în pofida unei scrisori de protest a mai multor oameni de știință, inclusiv doi laureați Nobel.

În 2003, interpretarea teologică a unui verset din Sf. Serafim „Fii fericit, scutul și protecția țării natale” a echivalat scutul cu arsenalul nuclear.

Potențialul nuclear al Rusiei devine astfel împlinirea unei profeții.

Sunt câteva explicații de context, care ne pot face să înțelegem de ce preoții ortodocși ruși legitimează un război în care soldații pe care îi binecuvântează violează copii, fete, femei, ucid animalic și torturează, și de unde vine această nevroză rusească în jurul armelor nucleare.

Sacralitatea arsenalului nuclear și forța acestuia de a-i face pe ruși să se simtă parte a unei națiuni puternice, care își apără existența, prin asta înțelegând existența ortodoxă, nu sunt concepte impuse de sus în jos, ci construite cu migală în orizontala societății și apoi infuzate în viața de zi cu zi a rușilor.

Aceștia sunt rușii care susțin abominabila putere a Rusiei ortodoxe a lui Putin.

Citește și:

1. Baconschi:
2. Baconschi: Judecarea de către un tribunal internațional – cea mai optimistă perspectivă pentru Putin. Kirill face un rău imens lumii ortodoxe – Interviu

Purtătorul de

Purtătorul de cuvânt al BOR îl critică pe patriarhul rus Kiril: Un opulent patriarh demisionar din punct de vedere moral şi creştin prin complicitatea sa cinică cu politicul asasin

Un preot

Un preot se dezice de Kiril: Sunt şocat de liderii de la Moscova ai bisericii mele. Nu îl slujesc pe Dumnezeu, ci pe necuratul

Patriarhul Rusiei

Patriarhul Rusiei le cere enoriaşilor să se unească în jurul autorităţilor

Patriarhul Rusiei

Patriarhul Rusiei susţine că Ucraina a fost invadată şi din cauza paradelor gay

https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/ortodoxia-nucleara-a-rusiei-serafimii-nucleari-si-cruciulita-romantata-a-lui-putin

//////////////////////////////////////////////

Ce ne învață HARul adevărat și cum putem face deosebirea între harul adevărat și cel fals …Harul ne învață cum trebuie să trăim; Învățătura harului -Tit 2;12. şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie… Devotional – Convins de harul lui Dumnezeu; Aluatul cel vechi…despre ritualismul șamanic- MĂTURAȚI ALUATUL CEL VECHI, S-O RUPEM CU PĂGÂNĂTATEA; Aurel Gheorghe – Teza 9 –Ucenicia – calea crucii – 50 DE TEZE PENTRU REFORMA CREȘTINISMULUI DIN ZILELE NOASTRE; Liber în lesă; Harul, motiv pentru a fi mai sfinţi; Cum pot fi mantuit? Considerații despre rugăciune; MOISE ȘI ISUS HRISTOS; DE UNDE SĂ SE ÎNCEAPĂ CITIREA BIBLIEI; FURIA BALAURULUI; De ce a trebuit Isus să moară pe cruce? Duhul lui Anticrist partea I: Negarea faptului că Isus a venit în fire; Pentru că se pregăteşte Anticrist să–si întroneze domnia spurcăciunii, hoţiei, minciunii, preacurviei, idolatriei globale etc, lepădaţi-vă de învăţăturile lui demonice şi ieşiţi din babilonia fesenistă-komunistă, capitalistă, globalistă, deci satanistă; ieşiţi din… Ce este discernamantul sau Fara Dumnezeu, degeaba -“Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun. ” (1Tes. 5:21) Explicatia Cartii: 1Ioan; Adevarul pe care il credem – Zac POONEN; Duhul lucrării ( Isaia 61); Perioada de timp actuală şi cea viitoare (8)Femeia şi fiara: un imperiu se reîntoarce,de Botschafter-© SoundWords; Învăţături practice din cartea Iov (12)-O viaţă trăită în harul lui Dumnezeu, de William Kelly; Ilie tişbitul- 1 Împăraţi 17.1; 9.5 – curajul credinţei şi puterea credinţei, de Kalender D.H.I.N. Ilie şi Elisei- 2 Împăraţi 2.9-15, de Hamilton Smith; Roada Duhului, din revista „Halte Fest!”; ROADA UHULUI, de  Richard O’Ffill; Roada vs. roadele;… Îndelungă răbdare; Darurile și roada Duhului Sfânt; Semnificația simbolică a crucii lui Isus; CREDINTA CRESTINA – FECIOARA ŞI ‚CURVA’ CEA MARE; (Kurvia statului cu biserica duce la babilonia preacurviei din Apocalipsa,cap.17 si…) AMBASADA „palestiniană” deschisă în Vatican;

 

https://searchnewsglobal.wordpress.com/2013/12/12/simbolul-europei-o-curva-incalecata-pe-o-fiara/

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/treci-la-romani-si-scapa-i-de-idolatrie-mergi-la-rusi-moldoveni-ucraineni-si-usureaza-i-de-ortomoasterie-du-te-in-africa-america-si-alunga-icoana-maimutaria-treci-in-ungaria-in-italia-gem/

Treci la Români şi scapă-i de idolatrie; Mergi la Ruşi, Moldoveni, Ucraineni şi uşurează-i de ortomoaşterie; Du-te în Africa, America şi alungă icoana-maimuţăria! Treci în Ungaria, în Italia, Gemania, Brazilia  şi în alte ţări şi vindecă-i de curvicatolicia punctată în Apocalipsa, cap.17! Căci şi astăzi Duhul Sfânt spune nouă, vouă şi mie şi ţie: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (F.A.16/9) „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne.4. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei…

///////////////////////////////////////

(Kurvia statului cu biserica duce la babilonia preacurviei din Apocalipsa,cap.17 si…) AMBASADA „palestiniană” deschisă în Vatican

AMBASADA „palestiniană” deschisă în Vatican înainte de „Conferința celor 70 de Naţiuni”

Profetul fals – Papa Francisc și demonicul Islamic Abbas sau întâlnit la Vatican pentru ași întări alianța . Vatican, pentru mulți identificat ca fiind „Curva cea mare”, menționată în Cartea Apocalipsei, Vaticanul este într-adevăr „mama” a tuturor curvelor (bisericilor fără de lege) și spurcăciunilor , care a făcut şi face totul pentru a distruge națiunea Israelul și a anihila poporul evreu.

Timp de secole, ipocrizia Vaticanului miroase urât, și dacă pe de o parte noul său șef pare să aibă semne de apropiere de evrei, adevărul este că această organizație politică și religioasă sinistră sa mânjit tot timpul cu dușmanii Israelului şi al poporul evreu, pe scurt, cu dușmanii păcii.

Astăzi sâmbătă – liderul palestinian Mahmoud Abbas (Ingerul păcii), sa întâlnit cu șeful Vaticanului, Papa Francisc I (Falsul Profet), aceasta este a treia oară cănd cei doi se întâlnesc.

Liderul Vaticanului la numit pe Mahmud Abbas „îngerul păcii”, prin asta dă semne de senilitate precoce, sau chiar debilitate. Este numit „înger al păcii” un nebun care crede doar în distrugerea statului Israel, cineva care se bucură de fiecare dată când evreii nevinovați sunt uciși de terorismul palestinian.

Desigur, ipocrizia Vaticanului este atât de adâncă încât, atunci când se confruntă cu declarația șefului său, liderii Curiei spun că a fost „o eroare de traducere” și că „papa” a avut ca intenție „de a încuraja pe Abbas să facă pace cu Israelul.”

Ambasada palestiniană în Vatican va fi, de asemenea, una din cele 86 reprezentanțe străine prezente în Vatican.

Pe de altă parte, și în contrast cu această demagogie evazivă, Israelul nu are nici o ambasadă în Vatican, cu toate că Vaticanul are ambasada din Tel Aviv. Vaticanul are, de asemenea, o ambasadă în presupusa „Palestina”, situată în Ierusalimul de Est, teritoriul Israelului …

De aproximativ doi ani Vaticanul a recunoscut oficial ” Stat” palestina.

https://israelshabbatschalom.wordpress.com/tag/curva-cea-mare/

/////////////////////////////////////////

CREDINTA CRESTINA – FECIOARA ŞI ‚CURVA’ CEA MARE

Written by  Gabriel Baicu

Când va reveni pe norii cerului, în glorie şi slavă, împreună cu sfinţii îngeri, Isus (Iisus) va răpi la cer pe toţi cei care sunt ai Lui, un singur popor, indiferent de confesiunea creştină la care aceştia vor fi aparţinând. Isus (Iisus) nu îi va întreba dacă au fost Ortodocşi, Romano sau Greco Catolici, Reformaţi, Protestanţi sau Neo-protestanţi. Cei mai mulţi nici nu vor aparţine de nici o confesiune creştină, deoarece vor asculta de solia îngerului care le va spune, încă înainte de revenirea lui Cristos, să iasă din Babilonul de confesiuni creştine, din multitudinea de instituţii bisericeşti, care vor exista în acele vremuri. Oamenii se împart în denominaţiuni dar Cristos îi împarte pe oameni la dreapta şi la stânga Sa, după cum sunt sau nu ai Lui. (Matei 25; 31-34)

Toţi cei de la dreapta lui Cristos vor aparţine de grupul fecioarelor înţelepte, care şi-au luat ulei în candelele lor şi l-au aşteptat pe Mire veghind. (Matei 25; 1-13) Uleiul reprezintă mărturia lui Cristos, adică Duhul prorociei. (Apocalipsa lui Ioan 19; 10) Mulţi vor spune atunci: Nu am fost noi membrii ai Bisericii instituţionale Ortodoxe sau ai Bisericii instituţionale Romano sau Greco Catolice, nu am fost noi membrii ai Bisericilor instituţionale Reformate, ai Bisericilor instituţionale Protestante sau ai Bisericilor instituţionale Neo-protestante? Isus (Iisus) le va răspunde: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Nu este acelaşi lucru dacă suntem membrii într-o instituţie bisericească şi dacă suntem membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Corpul Său unic, Mireasa Sa.

În Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte despre două femei deosebite una de cealaltă. Una este o fecioară curată iar cealaltă este denumită „curva cea mare.” Ambele femei semnifică o relaţie cu Dumnezeu, doar că prima semnifică o relaţie bună, iar cea de a două o relaţie foarte rea. Prima este o realitate spirituală, iar cea de a două este un amalgam de instituţii bisericeşti şi organizaţii religioase. Iată textele:

„Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. – (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” (Apocalipsa lui Ioan 19; 7-8)

Textul de mai sus se referă la adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi aceasta va fi formată numai din sfinţi. Dacă ne mulţumim numai să îi admirăm pe sfinţi şi să ne rugăm lor sau numai să facem coadă la moaştele lor, dar fără să fim noi înşine sfinţi vom face parte din cea de a două categorie, care este descrisă mai jos:

„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: <<Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!>> … Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: <<Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului>>.” (Apocalipsa lui Ioan 17; 1-2; 4-5)

Acest Babilon este format din multitudinea de Biserici instituţionale prin care se exercită o autoritate spirituală impusă, asupra conştiinţelor umane. Pe de altă parte, Biserica unică a lui Dumnezeu este formată din toţi aceia care au o experienţă spirituală directă cu Dumnezeu şi al căror nume este înscris în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii.

„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa lui Ioan 20; 14-15)

Bisericile instituţionale încearcă să sperie oamenii cu un iad şi chinuri veşnice, pentru ca cei credincioşi să nu iasă din comenzile lor. În realitate, cartea Apocalipsa lui Ioan vorbeşte despre moartea a două, adică adevărata moarte, din care nimeni nu va învia. Este vorba despre un iaz de foc, în care toţi ce ne mântuiţi vor fi aruncaţi şi aceasta este despărţirea definitivă de Dumnezeu. Dacă este moarte, nu este viaţă petrecută pentru veşnicie în iad. Există viaţă veşnică în Rai, împreună cu Dumnezeu şi există moarte veşnică, care survine pentru toţi cei care sunt aruncaţi în iazul de foc. Plata păcatului este moartea şi desigur nu moartea întâi, la care sunt supuşi şi sfinţii, afară de cei care vor fi în viaţă la revenirea lui Isus (Iisus), ci moartea a doua, de care nu sunt scutiţi toţi aceia care nu au atins gradul de sfinţenie, cerut de Dumnezeu.

„Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus (Iisus) Cristos, Domnul nostru.” (Romani 6; 23)

Isus (Iisus) a spus să nu ne bucurăm că duhurile ne sunt supuse, ci să ne bucurăm că numele noastre sunt scrise în ceruri. (Luca 10; 20) Dumnezeu îi cunoaşte dinainte pe toţi aceia care fac parte din adevărata Sa Biserică şi i-a hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului său, adică asemenea lui Cristos. (Romani 8; 29) De asemenea, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui. (Efeseni 1; 4) Prin urmare, scopul şi condiţia mântuirii este sfinţenia, dar nu sfinţenia altora, adică a sfinţilor canonizaţi de către Bisericile instituţionale, ci sfinţenia noastră, a celor care vrem să fim mântuiţi. Numai sfinţii vor vedea şi vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, adică numai acele persoane care sunt născute din nou. (Ioan 3; 34-35) Aşa ne spune Biblia şi dacă reprezentanţii Bisericilor instituţionale ne spun altceva se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. (Faptele Apostolilor 4; 19) Prin urmare, din adevărata Biserică a lui Dumnezeu fac parte numai sfinţii, care sunt membrii ai tuturor confesiunilor creştine şi care la un moment dat, atunci când îngerul lui Dumnezeu va da semnalul, vor ieşi din ele, pentru a nu se face părtaşi la păcatele lor. (Apocalipsa lui Ioan 18; 4) Cei care aşteaptă ca sfinţii din calendare să îi ia cu ei în Împărăţia lui Dumnezeu se înşeală şi sunt înşelaţi, deoarece sfinţenia nu se atribuie prin apartenenţa la o anumită confesiune creştină sau prin venerarea unui alt sfânt. Sfinţenia este personală, este atributul celui care este mântuit şi nu poate fi înlocuit de sfinţenia altor persoane.

https://www.credintacrestina.com/credinta-crestina-fecioara-si-curva-cea-mare

///////////////////////////////////////

Simboluri în Noul Testament

https://comori.org/biblia-studiu-biblic/simboluri-in-noul-testament/

Walter Scott

Matei 24:29 , Apocalipsa 8:10

SIMBOLUL	EXPLICAŢIA	LOCUL ÎN BIBLIE
Alb	Curăţie	Apocalipsa 3:4,5,18 ; 7:9,13
Altar	Apropierea de Dumnezeu	Matei 5:23 , Evrei 13:10 , Psalmul 43:4
Aluat	Lucrarea, răspândirea răului	Matei 13:33 ; 1 . Corinteni :6-8
Apa	Duhul Sfant; Curăţie; Cuvântul lui Dumnezeu	Ioan 7:38 ; 19:34 ; Efeseni 5:26
Ape multe	Popoare, naţiuni	Apocalipsa 17:1,15 ; Isaia 8:7
Arama (cupru)	Hotărâre (fermitate) în judecată	Apocalipsa 1:15, 2 :18; Mica 4:13
Arc	Luptă la distanţă	Apocalipsa 6:2 , Psalmul 37:14,15
Aur	Dreptate divină	Evrei 9:4 , Apocalipsa 3:18 , 1. Împăraţi 6:22
Babilon	Stricăciune, gândire lumească	Apocalipsa 14:8 ; 16:19 , Daniel 4:27
Balaur	Putere uriaşă şi distrugătoare	Apocalipsa 12:3-17 ; 20:2 ; Ezechiel 29:3
Beţie	Desfrâu, ameţeală	1. Tesaloniceni 5:7 , Apocalipsa 17:6
Brâu	Putere şi muncă	Apocalipsa 1:13, 15 :6; Isaia 22:21
Burtă	Omul interior	Romani 16:18 , Psalmul 44:26
Câini	Necurăţie, fără valoare	Matei 7:6 , Apocalipsa 22:15
Cal	Forţă împărătească în război	Apocalipsa 6:2,4,5,8
Cartea Vieţii	Lista celor aleşi sau chemaţi	Filipeni 4:3 , Apocalipsa 3:5 ; 13:8 ; 17:8 ; 20:12-15 ; 21:27 ; 22:19
Casa	Aşezare (locuinţă) organizată	2. Corinteni 5:1 , 1. Timotei 3:15 , 1. Petru 2:5
Cer	Cel mai înalt loc al autorităţii
Cetate	Centru de administrare	Evrei 11:10,16
Cheie	Autoritate pentru a deschide şi a închide	Matei 16:19 , Apocalipsa 1:18, 3 :7
Cinci	Responsabilitate	Matei 25:2 , Luca 16:28 , 1. Corinteni 14:19
Coapse încinse	Atitudine pentru energie şi slujire	Efeseni 6:14 ; 1. Petru 1:13
Coif	Siguranţa mântuirii	Efeseni 6:17 , 1. Tesaloniceni 5:8
Colibă	Locuinţă temporară (trecătoare)	2. Corinteni 5:1,4 ; 2. Petru 1:13
Conducător, Cap	Poziţie de conducere a unor Persoane sau locuri	Coloseni 2:10 , Apocalipsa 17:9
Corn	Putere şi înălţare, Împărat	Luca 1:69 , Apocalipsa 17:12,16
Coroană	Victorie, preţuire, împărăţie	Apocalipsa 2:10 ; 14:14 ; Plângerile lui Ieremia 5:16
Cruce	Jertfire de sine şi înjosire	Matei 16:24 , 1. Corinteni 1:17
Curcubeu	Legământul lui Dumnezeu cu pământul	Apocalipsa 4:3, 10 :1
Curvă	Sistem stricat	Apocalipsa 17:5 , Isaia 1:21
Cutremur de pământ	Răsturnarea organizaţiilor	Matei 24:7 ; Apocalipsa 6:12
Deşert	Dezolare	Apocalipsa 12:6, 17 :3, Isaia 14:17
Doi	Mărturie	Marcu 6:7 , Apocalipsa 11:4
Doisprezece	Administrare desăvârşită	Matei 19:28 , Apocalipsa 12:1
Durerile naşterii	Grijă (anxietate) dureroasă	Romani 8:22 , Galateni 4:19
Egipt	Starea firii (duşmănia lumii)	Apocalipsa 11:8 , Isaia 31:1
Fecioare	Curăţie	2. Corinteni 11:2 , Apocalipsa 14:4
Fiara	Putere împărătească pe pământ	Apocalipsa 13:12-18 , Daniel 7:17
Fluviu	Binecuvântări bogate	Ioan 7:38 , Apocalipsa 22:1,2
Flux	Puteri devastatoare	Luca 6:48 , Apocalipsa 12:15 , Psalmul 90:5
Foc	Încercarea prin judecată	1. Corinteni 3:13 , Apocalipsa 3:18 , Ieremia 23:29
Frâu	Îngrădire a cărnii	Iacov 1:26, 3 :2, Psalmul 32:9
Fum	Influenţă întunecată	Apocalipsa 9:2,18
Grindină	Judecată (trimisă) din cer	Apocalipsa 11:19, 16 :21
Heruvim	Exercitarea guvernării divine	Evrei 9:5 ; Ezechiel 10:15-20
Hrană	Mâncare (hrană) pentru omul interior	Matei 24:45 , Ioan 6:27,55
Hrană tare	Adevăruri creştine înalte	Evrei 5:12,14
Iad (Gheena)	Domeniul puterii lui Satan	Matei 23:15 , Iacov 3:6
Iarbă	Efemeritate umană	Iacov 1:10,11 ; 1. Petru 1:24 ; Isaia 40:7
Iarbă verde	Bunăstare pământească	Apocalipsa 8:7 ; 9:4
Iaspis	Gloria vizibilă a lui Dumnezeu	Apocalipsa 4:3 ; 21:11,18
Îmbrăcăminte (haine)	Caracterul exterior	Iuda 23 , Apocalipsa 3:4, 16 :15
In	Dreptate practică, falsă sau reală	Apocalipsa 18:16, 19 :8
Inel	Onoare; relaţie plină de iubire	Luca 15:22 , Geneza 41:42
Înger	Reprezentant şi sol	Apocalipsa 1:20 ; 22:16 , Isaia 63:9
Inimă	Locul afecţiunii şi al sincerităţii	Romani 6:17 , Filipeni 1:7
Întuneric	A fi separat de lumină	Evrei 12:18 , Iuda 13
Întuneric (Beznă)	Confuzie morală deplină	Fapte 2:20 , Apocalipsa 16:10
Izvor	Originea binecuvântărilor	Ioan 4:14 , Isaia 12:3
Jug	Slujbă, cătuşe (încătuşare)	Fapte 15:10 , Galateni 5:1
Lăcustă	Putere nimicitoare	Apocalipsa 9:3,7 ; Naum 3:17
Lapte	Adevăruri elementare	1. Corinteni 3:2 , Evrei 5:12,13
Lăuntru	Locul simpatiilor	Filipeni 2:1 , Cântarea Cântărilor 5:4
Leu	Împărăţie şi putere	1. Petru 5:8 , Apocalipsa 5:5
Locuinţa Morţilor (Hades)	Cea mai adâncă putere a morţii	Matei 16:18 , Apocalipsa 1:18
Luna	Putere dominantă, stăpânitoare	Apocalipsa 8:12, 12 :1
Lupi	Duşmani hrăpăreţi	Matei 7 .15, Ioan 10 .12, Fapte 20 .29
Mana ascunsă	Hrană spirituală ascunsă	Apocalipsa 2:17
Mâncare	Învăţare şi părtăşie	Ioan 6:50-58 , 1. Corinteni 10:3,7
Mare	Masa popoarelor, în afara ordinii lui Dumnezeu	Apocalipsa 7:1-3, 13 :1
Masa	Părtăşie, Legătură	Luca 22 .30; 1. Corinteni 10:21
Măslin	Rod şi mărturie pentru Dumnezeu	Romani 11:17 , Apocalipsa 11:4
Miel	Hristos ca Cel condamnat (n.tr. Cel care suferă) şi respins	Ioan 1:29 , Apocalipsa 5:6,12
Mieluşel	Mădularele mai tinere ale turmei lui Hristos	Ioan 21:15 , Isaia 40:11
Moarte	Înstrăinare faţă de Dumnezeu	Matei 4:16 ; 2. Corinteni 1:10
Munte	Statornicie, puterea politică	Apocalipsa 6:14 ; 8:8 ; 16:20
Neghina	Mărturisitori falşi	Matei 13:25-40
Noapte	Starea actuală şi întunecată a lumii	Romani 13:12 ; 1. Tesaloniceni 5:5,7
Nuia	Semn al autorităţii; Pedeapsă	1. Corinteni 4:21 , Apocalipsa 2:27
Ochi	Percepţia spirituală	Efeseni 1:8 , Apocalipsa 3:18 ; 4:6,8
Oi	Obiectele purtării de grijă a lui Dumnezeu	Ioan 10 ; 1. Petru 2:25
Opt	Un nou început	2. Petru 2:5 , Apocalipsa 17:11 , Levitic 25:22
Orbire	Lipsa capacităţii de percepţie spirituală	Ioan 9:39,41 ; Apocalipsa 3:17
Ospăţ	Ospăţ de încheiere	Luca 14:16 ; 1. Corinteni 11:20 ; Apocalipsa 19:9,17
Pahar	Măsură de împărtăşire	Matei 26:39 , Apocalipsa 14:10 , Psalmul 23:5
Pâine	Hrană	Matei 4:4 , Ioan 6:51, 58 , 2. Corinteni 9:10
Palmier	Victorie	Ioan 12:13 , Apocalipsa 7:9
Păstor	Conducător, Ocrotitor	Evrei 13:20 , 1. Petru 2:25
Patru	Perfecţiunea în fire sau pentru pământ	Apocalipsa 4:6 ; 7:1
Pecete pe frunte	Asociere deschisă	Apocalipsa 7:3 ; 13:16 ; Isaia 9:4
Perlă	Frumuseţe şi valoare	Matei 7:6, 13 :45; Apocalipsa 21:21
Pleavă	Persoane fără valoare	Matei 3:12 , Luca 3:17 , Psalmul 1:4
Ploaie	Împrospătare venită din ceruri	Evrei 6:7 , Iacov 5:7
Pom	Oameni sau sisteme însemnate	Matei 13:32 , Apocalipsa 8:7
Porc	Necurăţie	Matei 7:6 ; 2. Petru 2:22
Porumbel	Pace şi inocenţă	Matei 3:16, 10 :16; Cântarea Cântărilor 6:9
Prunc, copil	Subdezvoltat (oprit în creştere), neinstruit	1. Corinteni 3:1 , Evrei 5:13 , Isaia 3:4
Pucioasă	Chin şi distrugere	Apocalipsa 14:10 , Isaia 30:33
Purpură	Împărăţie	Matei 15:17,18 ; Apocalipsa 17:4 ; 18:12,16
Rărunchi	Gânduri şi simţiri interioare	Apocalipsa 2:23 , Psalmul 16:7
Recoltă	Adunare (culegere) şi judecată	Matei 13:30 , Iacov 4:35 , Apocalipsa 14:15
Roşu	Vărsare de sânge	Apocalipsa 6:4 ; 12:3 ; Isaia 63:2
Săgeţi	Atacuri subite	Efeseni 6:16 , Proverbe 7:23
Sân	Locul afecţiunilor	Ioan 1:18 , Isaia 40:11
Şapte	Perfecţiunea divină	Apocalipsa 4:5, 5 :6
Sare	Gust, conservare, curăţare	Marcu 9:49,50 ; Coloseni 4:6
Şarpe	Viclenie şi abilitate	Matei 10:16 ; 2. Corinteni 11:3
Şase	Perfecţiunea neatinsă	Apocalipsa 13:18
Scorpion	Unealtă (mijloc) de chin	Apocalipsa 9:3,5,10 ; Ezechiel 2:6
Sfeşnic (candelă)	Mărturie – personală sau colectivă	Matei 25:1 , Apocalipsa 1:20
Soare	Cea mai înaltă putere	Apocalipsa 1:16 ; 12:1 ; 16:8
Somn	Moarte fizică sau morală	1. Tesaloniceni 4:14 ; 5:6,7
Spălare	Curăţie morală	Ioan 13:5-14 , Efeseni 5:26
Spin	Încercare dureroasă	2. Corinteni 12:7 ; Numeri 33:55
Stacojiu	Mareţie pământească	Apocalipsa 17:3,4 ; 18:12,16
Stâlp	Sprijin, purtător (susţinător)	Galateni 2:9 ; 1. Timotei 3:15 ; Apocalipsa 3:12
Stele	Puteri slujitoare	Marcu 13:25 , Apocalipsa 1:16 ; 6:13
Sticlă	Puritate divină	Apocalipsa 15:2, 21 :18,21
Tabără	Organizare pământească	Evrei 13:11,13 ; Apocalipsa 20:9
Tămâie, mireasmă	Parfum plăcut pentru Dumnezeu	Apocalipsa 5:8 ; 8:3,4
Taur, viţel	Râvnă perseverenţă	Apocalipsa 4:7 , Ezechiel 1:10
Teasc	Judecată grozavă	Apocalipsa 14:19,20 ; 19:15
Trei	Mărturie suficientă	Luca 13:7 ; 1. Ioan 5:7,8
Tunet	Glasul lui Dumnezeu în judecată	Apocalipsa 10:3,4 ; Psalmul 29:3
Umbră	Protecţie, ocrotire	Marcu 4:32 , Psalmul 91:1
Ungere	Iniţiere, consacrare	Fapte 10:38 , 2. Corinteni 1:21 , Exod 28:41
Untdelemn	Duhul Sfânt	Matei 25:3 , Evrei 1:9 , 1. Ioan 2:20
Unu	Desăvârşire, exclusivitate	1. Corinteni 12:11-14 ; Efeseni 4:4-6
Urâciune	Idolatrie	Matei 24:15 , Apocalipsa 17:4 , Ezechiel 6:11
Urechi	Atenţie spirituală	Matei 13:15 , Apocalipsa 2:7 , Psalmul 40:7
Uşă, poartă	Tărie, autoritate	Apocalipsa 21:12-25 ; Matei 16:18
Văduvă	Singurătate	1. Timotei 5:5 , Apocalipsa 18:7 , Plângerile lui Ieremia 1:1
Văl	Ceea ce acoperă gloria	2. Corinteni 3:13-16 , Evrei 9:3 ; 10:20
Vânt	Forţă (bună sau rea) invizibilă	Ioan 3:8 , Fapte 2:2 , Apocalipsa 7:1
Văzduh	Influenţa morală	Efeseni 2:2 , Apocalipsa 9:2
Viperă	Duşmani ascunşi, periculoşi	Matei 3 .7
Viţă	Purtător de roade pe pământ	Ioan 15:1 , Apocalipsa 14:19
Vulpe	Duşmani vicleni	Luca 13:32 , Cântarea Cântărilor 2:15
Vultur	Grabă în împlinire	Matei 24:28 , Apocalipsa 4:7 ; 12:14
Zăpadă	Curăţie	Matei 28:3 Apocalipsa 1:14
Zece	Răspundere deplină	Matei 25:1 , Apocalipsa 17:12,16
Zi	Timpul cel mai propice pentru acţiune	Ioan 9:4 ; 1. Tesaloniceni 5:5,8

///////////////////////////////////////

Semnificația simbolică a crucii lui Isus

Toți cei patru evangheliști scriu despre moartea lui Iisus pe cruce în Biblie. Moartea pe cruce nu a fost o modalitate evreiască de a executa oameni. Romanii îl condamnaseră pe Iisus la moarte pe cruce la insistența liderilor religioși evrei care i-au incitat pe oameni.

Moartea pe cruce este o moarte lentă și dureroasă. În scrierile evangheliștilor și în scrisorile apostolului Pavel, crucea capătă un sens teologic. Prin moartea lui Iisus pe cruce, adepții săi au fost eliberați de toiagul păcatului.

Crucea ca pedeapsă în timpurile străvechi

Folosirea crucii ca executare a condamnaților la moarte datează probabil din timpul Imperiului Persan. Acolo infractorii au fost cuie pe cruce pentru prima dată. Motivul pentru aceasta a fost că au vrut să împiedice cadavrul cadavrului să contamineze pământul dedicat zeității.

Prin cuceritorul grec Alexandru cel Mare și succesorii săi, crucea ar fi pătruns treptat spre vest. Înainte de începutul erei actuale, oamenii din Grecia și Roma erau condamnați la moarte pe cruce.

Crucea ca pedeapsă pentru sclavi

Atât în Imperiul Grec, cât și în Imperiul Roman, moartea pe cruce a fost aplicată în principal sclavilor. De exemplu, dacă un sclav nu și-a ascultat stăpânul sau dacă un sclav încerca să fugă, risca să fie condamnat la cruce. Crucea a fost, de asemenea, frecvent folosită de romani în revolte de sclavi. A fost un factor de descurajare.

Scriitorul și filosoful roman Cicero, de exemplu, afirmă că moartea prin cruce trebuie privită ca o moarte extraordinar de barbară și oribilă. Potrivit istoricilor romani, romanii au pedepsit rebeliunea sclavilor conduși de Spartac prin răstignirea a șase mii de rebeli. Crucile stăteau pe Via Agrippa de la Capua la Roma pe mai mulți kilometri.

Crucea nu este o pedeapsă evreiască

În Vechiul Testament, Biblia evreiască, crucea nu este menționată ca mijloc de condamnare a criminalilor la moarte. Cuvinte precum cruce sau răstignire nu apar deloc în Vechiul Testament. Oamenii vorbesc despre un alt mod de condamnare pentru a se încheia. O metodă standard pentru evreii din vremurile biblice de a ucide pe cineva a fost lapidarea.

În legile lui Moise există diferite legi cu privire la lapidare. Atât oamenii, cât și animalele ar putea fi uciși prin lapidare. Pentru crimele religioase, cum ar fi chemarea spiritelor (Levitic 20:27) sau cu sacrificii pentru copii (Levitic 20: 1), sau cu adulter (Levitic 20:10) sau cu crimă, cineva ar putea fi lapidat.

Răstigniri în țara lui Israel

Condamnații răstignitori au devenit o pedeapsă colectivă în țara evreiască numai după sosirea domnitorului roman în 63 î.Hr. Poate că au mai fost răstigniri în Israel. De exemplu, se menționează că în anul 100 î.Hr., regele evreu Alexandru Jannaeus a ucis sute de insurgenți evrei pe cruce la Ierusalim. În epoca romană, istoricul evreu Flavius Josephus scrie despre răstignirea în masă a luptătorilor de rezistență evrei.

Sensul simbolic al crucii în lumea romană

Romanii cuceriseră un teritoriu vast pe vremea lui Isus. În acea zonă, crucea reprezenta dominația Romei. Crucea însemna că romanii erau responsabili și că oricine le stă în cale va fi distrus de ei într-un mod destul de urât. Pentru evrei, răstignirea lui Isus înseamnă că el nu poate fi Mesia, salvatorul așteptat. Mesia avea să aducă pacea în Israel, iar crucea a confirmat puterea și dominația durabilă a Romei.

Răstignirea lui Iisus

Cele patru evanghelii descriu modul în care Isus este răstignit (Matei 27: 26-50; Marcu 15: 15-37; Luca 23: 25-46; Ioan 19: 1-34). Aceste descrieri corespund descrierilor crucificărilor de către surse non-biblice. Evangheliștii descriu cum Isus este batjocorit în mod deschis. Hainele îi sunt smulse. Apoi este obligat de soldații romani să poarte bara transversală ( spânzurătoare ) la placa de execuție.

Crucea consta dintr-un stâlp și transversală ( spânzurătoare ). La începutul răstignirii, stâlpul era deja în picioare. Persoana condamnată a fost cuie pe bara transversală cu mâinile sau legată cu frânghii puternice. Traversa cu persoana condamnată a fost apoi trasă în sus de-a lungul stâlpului ridicat. Cel răstignit a murit în cele din urmă din cauza pierderii de sânge, epuizare sau sufocare. Iisus a murit pe cruce în cel mai scurt timp.

Sensul simbolic al crucii lui Isus

Crucea are o semnificație simbolică semnificativă pentru creștini. Mulți oameni au ca pandantiv un lanț în jurul gâtului. Crucile pot fi văzute și în biserici și pe turnurile bisericii ca semn al credinței. Într-un sens, se poate spune că crucea a devenit un simbol rezumativ al credinței creștine.

Sensul crucii în evanghelii

Fiecare dintre cei patru evangheliști scrie despre moartea lui Iisus pe cruce. Astfel, fiecare evanghelist, Matei, Marcu, Luca și Ioan și-au pus propriile accente. Deci există diferențe în sensul și interpretarea crucii între evangheliști.

Crucea la Matei ca împlinire a Scripturii

Matei și-a scris Evanghelia pentru o congregație evreiască-creștină. El descrie povestea suferinței mai detaliat decât Marcus. Satisfacția scripturilor este o temă centrală în Matei. Isus acceptă crucea din propria sa voință (Mat. 26: 53-54), suferința sa nu are nimic de-a face cu vinovăția (Mat. 27: 4, 19, 24-25), ci totul cu împlinirea Scripturilor ( 26: 54; 27: 3-10). De exemplu, Matei le arată cititorilor evrei că Mesia trebuie să sufere și să moară.

Crucea cu Marcus, sobră și cu speranță

Marcu descrie moartea lui Isus pe cruce într-un mod sec, dar foarte pătrunzător. În strigătul său de pe cruce, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit (Marcu 15:34) îi arată lui Isus nu numai disperarea, ci și speranța. Căci aceste cuvinte sunt începutul Psalmului 22. Acest Psalm este o rugăciune în care credinciosul nu numai că își spune nenorocirea, ci și încrederea că Dumnezeu îl va mântui: fața lui nu s-a ascuns de el, dar a auzit când a strigat către: el (Psalmul 22:25).

Crucea cu Luke urmând

În predicarea sa, Luca se adresează unui grup de creștini care suferă de persecuție, opresiune și suspiciune din partea grupurilor evreiești. Cartea Fapte, a doua parte a scrierilor lui Luca, este plină de ea. Luca îl prezintă pe Isus drept martirul ideal. El este un exemplu al credincioșilor. Chemarea lui Isus pe cruce mărturisește să se predea: Iisus a strigat cu glas tare: Tată, în mâinile tale îmi laud spiritul. În Fapte, Luca arată că un credincios urmează acest exemplu. Ștefan exclamă când, din cauza mărturiei sale, este ucis cu pietre: Doamne Iisuse, primește-mi duhul (Fapte 7:59).

Înălțarea de pe cruce cu Ioan

Cu evanghelistul Ioan, nu se menționează rușinea crucii. Isus nu merge pe calea umilinței, așa cum scrie Pavel, de exemplu, în scrisoarea către Filipeni (2: 8). Ioan vede simbolul victoriei în crucea lui Isus. A patra Evanghelie descrie crucea în termeni de exaltare și proslăvire (Ioan 3:14; 8:28; 12: 32-34; 18:32). Cu Ioan, crucea este urcarea, coroana lui Hristos.

Semnificația crucii din scrisorile lui Pavel

Probabil că însuși apostolul Pavel nu a fost martor la moartea lui Iisus pe cruce. Cu toate acestea, crucea este un simbol esențial în scrierile sale. În scrisorile pe care le-a scris diferitelor congregații și indivizi, el a mărturisit despre importanța crucii pentru viața credincioșilor. Pavel însuși nu trebuia să se teamă de condamnarea crucii.

Ca cetățean roman, el a fost protejat de aceasta prin lege. Ca cetățean roman, crucea a fost o rușine pentru el. În scrisorile sale, Pavel numește crucea un scandal ( scandal ) și nebunia: dar noi propovăduim un Hristos răstignit, o scuturare pentru evrei, nebunie pentru neamuri (1 Corinteni 1:23).

Pavel mărturisește că moartea lui Hristos pe cruce este conform scripturilor (1 Corinteni 15: 3). Crucea nu este doar o rușine dezastruoasă, dar, conform Vechiului Testament, a fost calea pe care Dumnezeu a vrut să o urmeze cu Mesia lui.

Crucea ca bază pentru mântuire

Pavel descrie crucea în scrisorile sale ca o cale spre mântuire (1 Cor. 1: 18). Păcatele sunt iertate de crucea lui Hristos. … ștergând dovezile care au mărturisit împotriva noastră și ne-au amenințat prin statutele sale. Și El a făcut asta prin cuie pe cruce (Col. 2:14). Răstignirea lui Isus este o jertfă pentru păcat. A murit în locul păcătoșilor.

Credincioșii sunt „co-crucificați” cu el. În scrisoarea către romani, Pavel scrie: Căci știm acest lucru, că bătrânul nostru este crucificat împreună, ca trupul său să fie luat de la păcat și să nu mai fim robi ai păcatului (Rom. 6: 6 ). Sau în timp ce el scrie bisericii Galatenilor: Cu Hristos am fost răstignit și totuși trăiesc (adică),

Surse și referințe

Fotografie de introducere: Fotografii gratuite , Pixabay

1. Noordergraaf și alții (ed.). (2005). Dicționar pentru cititori ai Bibliei. Zoetermeer, Book Center.

CJ Den Heyer și P. Schelling (2001). Simboluri din Biblie. Cuvintele și semnificațiile lor. Zoetermeer: Meinema.

1. Nieuwenhuis (2004). Ioan Văzătorul. Bucătar: Tabere.
2. Smit. (1972). Povestea suferindă. În: R. Schippers și colab. (Ed.). Biblia. Trupa V. Amsterdam: carte Amsterdam.

T Wright (2010). Surprins de speranță. Franeker: editura Van Wijnen.

Citate biblice din NBG, 1951

Cuprins

Crucea ca pedeapsă în timpurile străvechi

Crucea ca pedeapsă pentru sclavi

Crucea nu este o pedeapsă evreiască

Răstigniri în țara lui Israel

Sensul simbolic al crucii în lumea romană

Răstignirea lui Iisus

Sensul simbolic al crucii lui Isus

Sensul crucii în evanghelii

Crucea la Matei ca împlinire a Scripturii

Crucea cu Marcus, sobră și cu speranță

Crucea cu Luke urmând

Înălțarea de pe cruce cu Ioan

Semnificația crucii din scrisorile lui Pavel

Crucea ca bază pentru mântuire

Surse și referințe

Cum poți pleda sângele lui Isus în rugăciune pentru …

Semnificația simbolică a literelor din Biblia ebraică

https://ro.planetlibre.es/religion/

//////////////////////////////////////

Roada Duhului

 din revista „Halte Fest!”

„Dar roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“ (Galateni 5:22-23 ). În Galateni 5:22-23 sunt enumerate nouă efecte ale Duhului, care reprezintă părţile componente ale roadei energiei Sale în credincioşi.

Rodie

1. Dragostea

Dragostea este trăsătura caracteristică de bază a copilului lui Dumnezeu. Apostolii au primit de la Domnul Isus porunca: „cine-L iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său“. Ioan subliniază originea divină a dragostei, când spune: „Dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu.“ El arată şi motivul dragostei divine: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“, adică noi nu-L iubim numai pe Dumnezeu, ci ne iubim şi unii pe alţii, pentru că El ne-a iubit întâi (1. Ioan 4:19-21 ).

Dragostea are deci în viaţa credinciosului un efect dublu: în primul rând Îl iubim pe Dumnezeu, iar în al doilea rând îi iubim pe cei care sunt născuţi din Dumnezeu, ca şi noi.

Această exercitare dublă a dragostei merge în acelaşi timp de la sine. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, îl iubim şi pe fratele nostru. Apostolul subliniază, că atunci când nu este dragoste pentru fratele, pe care îl vedem, afirmaţia că Îl iubim pe Cel, care nu poate fi văzut, este neadevărată. „Dacă zice cineva: «Eu Îl iubesc pe Dumnezeu», şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubeacă pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut?“ (1. Ioan 4:20 ).

Copilul lui Dumnezeu iubeşte nu pentru că i se cere acest lucru, ci pentru că aceasta este exprimarea vie a noii naturi, pe care o posedă. Motivaţia pentru dragoste este hrănită de descoperirea dragostei nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi, o realitate neschimbată, pe care nu o putem înţelege. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.“ Este lucrarea Duhului Sfânt în noi, care lucrează şi voinţa şi dă puterea necesară pentru exercitarea acestei dragoste.

Într-o altă epistolă citim despre marele loc, pe care îl ocupă dragostea practică în viaţa credinciosului. Apostolul scria sfinţilor din Roma: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii; pentru că, cine iubeşte pe altul a împlinit Legea… dragostea este deci împlinirea Legii“ (Romani 13:8-10 ). Acelaşi lucru îl citim în Galateni 5:14 : „Pentru că întreaga Lege este împlinită într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!“

Tocmai în legătură cu acest ultim citat, apostolul arată cum această însuşire atât de importantă în viaţa creştinului nu este o lucrare a cărnii, ci o roadă a Duhului. Dragostea trebuie să vină dintr-o inimă curată, pentru ca să-i fie plăcută lui Dumnezeu, iar o astfel de dragoste nu poate fi produsul cărnii. Gândirea carnală, firească este vrăjmăşie contra lui Dumnezeu şi nu dragoste faţă de El; lucrările cărnii sunt contrariul dragostei: vrăjmăşie, ceartă, gelozie, mânie, neînţelegere, dezbinare, secte.

Pentru carne şi omul natural este imposibil să producă această dragoste prin strădania proprie; numai Duhul produce dragostea în inimi şi în viaţa credincioşilor şi o aduce la suprafaţă nu ca pe o dorinţă, ci ca pe un rod copt. Câmpul de lucru al Duhului spre acest scop este în noi. El lucrează în inimile noastre. Noi citim că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat (Romani 5:5 ).

Responsabilitatea noastră de a poseda dragostea ca o roadă a Duhului constă în respectarea principiului corespunzător în umblarea noastră: trebuie să umblăm în Duhul şi nu în carne. O supunere sinceră sub Duhul, care conduce inimile noastre în cunoaşterea adevărată a Cuvântului şi a voii lui Dumnezeu şi care îndreaptă privirea noastră spre Hristos, este calea pe care se ajunge în viaţa noastră la dragostea adevărată şi dorită de Dumnezeu.

2. Bucuria……………………………………………………………………………….Cont. aici https://comori.org/noul-testament/galateni/roada-duhului/

//////////////////////////////////////

Darurile și roada Duhului Sfânt

Darurile Duhului Sfânt

Subiectul darurilor Duhului Sfânt este prezentat de apostolul Pavel în legătură cu lucrarea din trei biserici: cele de la Corint, Roma și Efes. Fiecare dintre aceste biserici aveau problemele specifice trăirii și slujirii în comunitate. Problemele sunt cele ale elitismului prin supraevaluarea unuia dintre daruri (Corint), păreri despre sine mai înalte decât se cuvine (Roma), și relații rupte de minciună, hoție, și cuvinte murdare (Efes). Astfel, listele cu daruri nu sunt neutre sau complete, ci ele reflectă ethosul bisericilor amintite și răspunsul pastoral dat de apostolul Pavel.

Supraevaluarea vorbirii în limbi în Biserica din Corint

Argumentul detaliat din cap. 14 arată acest lucru. Cei din Corint trebuie să dea întâietate darurilor care duc la zidirea Bisericii. Vorbirea în limbi este un dar, care dacă nu e tradus, ceilalți nu înțeleg ce se spune. Duce doar la zidirea celui care îl are și nu la zidirea Bisericii. Pavel le vorbește pe larg despre darurile Duhului Sfânt și despre importanța dragostei în practicarea lor. Pentru că la urmă proorociile, limbile, cunoștința se vor termina, dar dragostea nu va pieri niciodată. Credința, nădejdea și dragostea este trio-ul care trebuie să constituie sinteza tăirii și gândirii creștine. Pașii argumentul lui Pavel din cap. 12 sunt următorii.

Toți cei care-l mărturisesc pe Isus ca Domn al vieților lor au Duhul Sfânt. Nimeni nu poate face o astfel de mărturisire decât prin Duhul Sfânt. Aceasta este prima presupoziție din ajutorul pastoral dat de Pavel bisericii din Corint.

Al doilea lucru este că Duhul Sfânt are o diverisitate de lucrări: daruri, slujbe, lucrări, arătări, înțelepciune, cunoștință, credință, vindecări, minuni, proorocie, deosebirea duhurilor, vorbire în limbi, tâlmăcirea limbilor. Pe toate le face unul și același Duh. În mod implicit Pavel îi învață că Duhul nu face doar una sau două lucrări. Toate aceste lucrări sunt pentru folosul celorlalți.

În al treilea rând trupul lui Cristos este unul singur, dar este alcătuit din mai multe mădulare. Nu avem doar un singur mădular, ci mai multe (picior, ureche, ochi, etc.), și fiecare mădular este parte din trup. Unicitatea este a lui Cristos, diversitatea este a noastră. Indiferent de diversitate toți suntem din același trup.

În al patrulea rând fiecare mădular este pus de Dumnezeu la locul lui în trup. Această hotărâre a lui Dumnezeu are două implicații: mădularele depind unele de altele, și cele mai slabe și mai neînsemnate sunt cele mai necesare și mai onorate. Aceasta pentru a nu fi deosebire în trup. Și suferința este împărtășită, și prețuirea la fel. În Biserică Dumnezeu a rânduit următoarele slujiri/daruri: apostoli, prooroci, învățători, cei care au darul minunilor, cei care au darul vindecărilor, ajutorărilor, cârmuirii, vorbirii în felurite limbi. Aceasta în ordinea importanței. Nu toți au vreunul din aceste daruri, nu toți le au pe toate. Cei din Corint sunt îndemnați să umble după darurile cele mai bune.

Darurile cele mai bune sunt cele care duc la zidirea bisericii, nu doar la zidirea personală. Apostolul va explica aceasta în cap. 14 luând exemplele darului vorbirii în limbi și darul proorociei. Dacă nu există cineva în biserică să traducă vorbirea în limbi ea nu ar trebui folosită pentru că nu este înțeleasă (14:28). În Biserică „mai bine spun cinci cuvinte înțelese, ca să învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte în altă limbă.“ Între aceste două daruri proorocia trebuie să aibă prioritate (14:39).

Părere mai înaltă decât se cuvine în Biserica din Roma

Această problemă este oarecum de așteptat de la cei care locuiesc în capitala imperiului care stăpânește lumea de atunci. Apostolul Pavel își construiește argumentul după cum urmează.

Măsura credinței este standardul după care trebuie să se evalueze fiecare. Dumnezeu a împărțit fiecăruia această măsură/etalon al credinței. Fără credință toți sunt păcătoși și lipsiți de slava lui Dumnezeu. Prin credință sunt îndreptățiți, au pace cu Dumnezeu și trăiesc. Ascultarea credinței este expresia cheie pentru înțelegerea identității creștine.

Noi toți alcătuim un trup, dar fiecare în parte, suntem mădulare unii altora. Unitate, diversitate, și interdependență. Aceasta este realitatea trăirii în trupul lui Cristos. Baza pentru identitatea socială și pentru modelul de viață al bisericii este dat în Romani 12.1-2. Dedicarea pentru Dumnezeu și discernerea voii lui Dumnezeu constituie această bază.

Adunările creștine conviețuiesc în lumea în care sunt așezate. În cadrul lor relațiile sunt de reciprocitate. Identitatea celor aleși nu este dată de spița de neam sau de faptele legii. Nimeni nu este superior celorlalți, fiecare având locul pe care i l-a dat Dumnezeu. Atitudinea de superioritate au avut-o evreii în trecut (Romani 2-4), iar în prezent tind să o aibă creștinii dintre neamuri (Romani 11). Mândria este un mare pericol în calea unității și unicității bisericii.

Fiecare ajungem să ne vedem așa cum trebuie dacă încep cu credința care se deschide harului lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează prin credință. Încrederea necondinționată este baza pentru relația omului cu Dumnezeu și a oamenilor între ei.

În locul naționalismului și a unității etnice apostolul Pavel vorbește despre trupul lui Cristos. Acest fapt dă coerență și identitate poporului lui Dumnezeu. Astfel se subliniază spiritul comunitar în adunările creștine. Realitatea trupului lui Cristos este arătată făcându-se referire la darurile spirituale. Harul este sursa și măsura acestor daruri. Modul de viață acceptat de Dumnezeu nu este cel trăit din resursele proprii, ci din dependența de Dumnezeu. Cuvintele și acțiunile sunt daruri în măsura în care ele arată harul lui Dumnezeu.

Purtare care oglindește chemarea lui Dumnezeu în bisericile din Asia Mică

La Efes (Epistola către efeseni este o epistolă circulară pentru toate bisericile din Asia Mică) avem menționate darurile spirituale în sfătuirea mai generală cu privire la felul în care chemarea lui Dumnezeu trebuie să se oglindească în purtare. Limbajul chemării are culoare avraamică. Avraam este personajul care arată în istorie implicațiile faptului că Dumnezeu cheamă pe cineva pentru a trăi într-un anumit fel. Apostolul Pavel identifică trăsăturile acestei purtări în felul următor: smerenie, blândețe, îndelungă răbdare, îngăduință în dragoste, căutarea unității. Toate aceste trăsături de comportament sunt atât personale cât și relaționale. Faptul că Dumnezeu ne-a chemat dintre cei fără Dumnezeu trebuie să aducă aceste schimbări în noi și între noi. Este o purtare care are în atenție unitatea Duhului. Această expresie, „unitatea Duhului“, este dificil de descris în alte cuvinte. Tot ceea ce lucrează Duhul în cei din poporul lui Dumnezeu are o direcție convergentă. Acest lucru se realizează prin „legătura păcii“. „Pacea noastră“ este Isus Cristos, cel care a adus împreună pe evrei și pe neamuri, dând la o parte dușmănia dintre ei. El a făcut pace prin sângele crucii lui și astfel suntem un singur popor. Deci, unitatea se bazează pe lucrarea de împăciuitoare a lui Cristos.

Apoi, purtarea care oglindește chemarea lui Dumnezeu se vede în slujirea diversă pe care o are fiecare în trupul lui Cristos. Această slujire reflectă faptul că fiecăruia i s-a făcut parte de har după măsura darului primit de la Cristos cel înălțat. Responsabilitățile în trupul lui Cristos sunt descrise din aceeași perspectivă ca și în celelalte locuri din NT: cea a zidirii trupului. Unitatea se manifestă în diversitate. Cristos cel biruitor împarte daruri celor din poporul său. Aceste daruri transformă identitatea celor care le primesc. Aceștia ajung să fie cunoscuți de ceilalți prin prisma darurilor primite de la Cristos (apostoli, profeți, evangheliști, păstori, învățători). Toate aceste daruri menționate în Efeseni 4 sunt daruri care au în vedere lucrarea Cuvântului. Apostolii, cu autoritatea celui care i-a trimis, aduc poporului lui Dumnezeu Cuvântul învățat de Cristos, profeții sunt oamenii trimiși de Dumnezeu pentru a arăta poporului lui Dumnezeu calea pe care trebuie să meargă și, când este nevoie, să îndrepte poporul. Evangheliștii sunt vestitorii care duc Evanghelia împărăției, păstorii sunt cei care au grijă de poporul lui Dumnezeu, iar învățătorii învață poporul Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu. Această listă restrânsă este suficientă pentru ca bisericile din Asia Mică să-și poată împlini misiunea pe care o au.

Caracter, slujire, creștere – aceștia sunt cei trei pași ai argumentului lui Pavel în Efeseni 4. Creșterea se bazează pe caracter și pe slujire – credincioși adevărului în dragoste și prin ceea ce dă fiecare încheietură tot trupul crește. Creșterea sănătoasă este întodeauna în armonie cu celealte mădulare din trup. Altfel apar anomalii. Drumul de la copil la om mare este ceea ce are de parcurs trupul, biserica.

Roada Duhului Sfânt

Pe lângă faptul că Duhul dă daruri el și rodește. Metafora rodului arată spre lucrarea lăuntrică a Duhului în viețile creștinilor. Lucrarea Duhului nu este una exterioară, nici una de asociere, ci una lăuntric organică. Este în noi și prin noi. Caracterul comprehensiv al lucrării Duhului este arătat prin aceea că este parte din viața creștinului de la început și până în veșnicie: creștinii își încep viața creștină prin Duhul, iar tot prin Duhul așteaptă pe baza credinței speranța dreptății, și vor secera din Duhul viața veșnică. Între aceste evenimente ale începutului și veșniciei ei umblă călăuziți de Duhul, trăiesc prin Duhul, și Duhul rodește în ei.

Roada Duhului este de nouă feluri. Această înțelegere caleidoscopică a rodului arată atât spre unitatea, cât și spre complexitatea lucrării Duhului în viețile creștinilor. Un alt lucru legat de Duhul Sfânt este că în Epistola către Galateni, unde avem textul despre roada Duhului (Gal. 5:22), identitatea Duhului este descrisă în următorii termeni: „Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului său“ (Gal. 4:6). De aceea, pentru a înțelege pe Duhul este necesar să vedem cum este Fiul lui Dumnezeu descris în această epistolă. Fiul se dă pe sine pentru noi să ne smulgă din acest veac rău (Gal. 1:4), iar viața pe care o trăiește Pavel o trăiește prin credința în Fiul lui Dumnezeu care l-a iubit și s-a dat pe sine pentru el (Gal. 2:20). Apogeul acestei viziuni, sau ținta maturității este atinsă atunci când creștinul poate spune despre el că nu mai trăiește el, ci Cristos trăiește în el. Fiul lui Dumnezeu este un Fiu care ascultă de Tatăl și care iubește pe oameni până la jertfirea de sine. Duhul fiind Duhul Fiului va rodi acest fel de a fi care este exprimat de apostolul Pavel din nouă puncte de vedere: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. În acest fel este descris chipul lui Cristos care se formează prin Duhul în cei credincioși.

 

http://www.sorinsabou.com/files/darurile_si_roada_Duhului_Sfant.html

///////////////////////////////////////

Roadă a Duhului: Îndelungă răbdare

Știai că Cuvântul lui Dumnezeu spune că o persoană îndelung răbdătoare este mai mare decât cel puternic?

Aksel J. Smith

Roadă a Duhului: Îndelungă răbdare

Cuvântul lui Dumnezeu dărâmă și zidește. Dărâmă răul din noi ca să facă loc pentru bine. Dărâmă mânia și face loc pentru îndelungă răbdare și finețe.

Trebuie să aruncăm mai întâi hainele vechi pentru a ne putea îmbrăca cu cele noi. Ca ființe umane naturale, noi preferăm să fim îmbrăcați. Ne place să posedăm toate virtuțile bune fără să fim nevoiți să ne predăm viciile. Totuși, este bine să știm că suntem zidiți în același grad în care procesul de dărâmare are loc în noi.

De aceea, îndelunga răbdare crește în același grad în care mânia și temperamentul iute sunt zdrobite. Noi avem oportunitatea de a învăța de la îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cu noi. El lucrează zi și noapte să ne aducă sfinți și fără pată. Trebuie să folosim aceeași îndelungă răbdare când lucrăm cu un suflet. Nu merge așa de repede când trebuie să-i conduci pe oameni la dreptate. Oamenii sunt încrezuți și încăpățânați și este nevoie de multă indulgență și răbdare ca să-i ducem la țintă.

Îndelunga răbdare este o roadă a Duhului. (Galateni 5:22). Aceasta este o dovadă că nu primim această răbdare într-o zi, ci prin a trăi în Duhul și prin a ține pe cruce toate tendințele rele, devenim îndelung răbdători – puțin câte puțin.

Este scris: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi.” Proverbe 16:32. Un om puternic este acela care a făcut o faptă pe care o persoană obișnuită nu poate să o facă. Când o persoană a ajuns atât de departe că este îndelung răbdătoare, ea a avansat mai mult decât majoritatea oamenilor au făcut-o vreodată. O astfel de persoană a fost răstignită cu Hristos o perioadă lungă și, astfel, a primit biruință asupra sinelui. Datorită faptului că viața ei a fost distrusă, viața lui Dumnezeu, împreună cu îndelunga răbdare, a crescut mult. O astfel de persoană este mai mare decât un om puternic.

Acest articol a fost prima dată publicat pe norvegiană în revista periodică a BCC „Skjulte Skatters” (Comori Ascunse) în februarie 1930.

© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag

 

https://crestinismactiv.ro/roada-duhului-indelunga-rabdare

 

///////////////////////////////////////////

Roada vs. roadele

Autor: Maria Nechita 

 

 

   ROADA Duhului.

 

   Galateni 5:16a și 22.”Zic dar: umblați cârmuiți de Duhul …. Roada Duhului, dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”

 

    ROADELE firii pământești.

 

   Galateni 5:19.”Și faptele firii pământești sunt cunoscute și sunt acestea: precurvia, curvia, necurăția, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neânțelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.”

 

   Rădăcina ROADEI Duhului este Dumnezeu.

 

   Rădăcina ROADELOR firii este cel rău, satan.

 

   Fiecare om are una din aceste roade, în amândouă nu poate fi, fiindcă ROADA Duhului nu este de la OM, ci este rodită de  Duhul în momentul în care omul a crezut lucrarea de la cruce și beneficiile ei, realizată de Domnul Isus. Roada Duhului este ”UNA”, manifestată în toate lucrurile care poate să umple un credincios născut din nou, dragostea, bucuria, pacea, …. Când această ROADĂ rodită de Duhul în duhul omului, ajunge înțeleasă de sufletul omului (mintea, sentimentele și voința) viața acelui om se schimbă radical și sufletește și chiar și trupește. Duhul Sfânt și-a stabilit reședința în acel om născut din nou, în Hristos. Împotriva acestui om nu există lege, nici tradiție, nici obiceiurile oamenilor,  pentru că el are Cuvântul lui Dumnezeu, revelat de Duhul Sfânt, în toate ramurile vieții lui. Mai sunt un fel de oameni care nu fac diferența între aceste lucruri, se silesc să facă  Roada Duhului, dar roadele firii sunt acolo, dacă nu este una, este cealaltă și este o viață confuză, fără nici o speranță și siguranță. Ei nu pot înțelege că ROADA Duhului este a LUI și nu a omului. Rădăcina ROADEI Duhului este Dumnezeu și natura/ firea omului născut din nou este tot din EL, natura LUI, care nu are cum să rodească, roada firii pământești, așa cum nici omul cu natura veche din Adam, nu poate să rodească roada Duhului, ci trebuie să se nască din nou, din apa care este Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să-l audă, să-l creadă, iar Duhul Sfânt schimbă natura omului, făcându-l un om nou, în Hristos. Când ROADA Duhului a umplut inima unui om, Hristos îl numește „fiu” de Dumnezeu și poate cu toată încrederea să-L strige, să-L cheme pe Dumnezeu TATĂ și să-L roage ca pe Tatăl său, având siguranța că s-a născut din EL, prin Duhul LUI, în moartea și învierea Domnului Isus, la cruce. Acum să ne judecăm bine în care categorie ne aflăm. Dacă avem ROADA Duhului, nu mai poți suferi în viața ta ROADELE firii, nu poți! Mintea ta schimbată și înnoită cu Cuvântul este împotriva acestor lucruri izvorâte din firea pământescă, din cel rău, și unde-i ceartă nu poți sta, unde-i mânie și invidie, și ură și neînțelegeri, ori altele din ROADELE firii, te sufocă și cu orice preț fugi și îți salvezi viața, căutând părtășii cu oameni între care să te poți dezvolta și crește, în credință, în cunoaștere, în relație și părtășie cu Dumnezeu și cu cei din jur, și unde ROADA Duhului să fie autentică, pentru gloria lui Dumnezeu, extinderea Împărăției LUI, și mântuirea oamenilor născuți în păcat. Mulțumim Tată, Isuse și Duhule Sfânt!

 

https://www.resursecrestine.org/devotionale/178891/roada-vs-roadele

////////////////////////////////////////////

ROADA DUHULUI, de  Richard O’Ffill

 

 

 

Mulţi oameni pretind că sunt creştini, dar sunt ei cu adevărat? S-a spus că nu poţi descrie o carte după coperţi. Bunica mea îmi reamintea adesea că ştii gustul budincii doar după ce ai mâncat-o. Ţi-ar plăcea să afli dacă eşti creştin adevărat?

 

 

 

Dacă m-ar întreba cineva care este fructul meu preferat, aş spune că este mărul. Tu ce ai spune? Madison Avenue crede că aproape tuturor oamenilor le plac fructele pentru că se investesc foarte mulţi bani în reclame la produse care au miros sau gust de fructe, de la iaurt până la spray pentru mobilă.

 

În afară de sensul primar al cuvântului, folosim termenul “fruct” pentru a ne referi la produsul sau rezultatul unui efort. De pildă, se poate spune poţi spune despre noua ta maşină că este “fructul/rodul muncii tale”, adică rezultatul eforturilor tale. Sau poţi să renunţi la un anumit plan care se pare că nu a lucrat, explicând: “Nu dădea roade.”

 

Dar fructele la care mă voi referi acum nu sunt cele pe care le mâncăm, ci sunt rezultatul a ceva – în cazul de faţă, sunt roadele Duhului Sfânt. Vorbim adesea că vrem să fim ca Isus. Nu trebuie să ne întrebăm ce înseamnă asta. Roada Duhului în viaţa noastră înseamnă a fi ca Isus.

 

Roada Duhului nu trebuie confundată cu obiceiurile bune, ca cele pe care încearcă părinţii să le strecoare în caracterele copiilor lor. Nu înseamnă să te supui autorităţii. Roada Duhului este mai degrabă rezultatul lucrării lui Dumnezeu în viaţa cuiva: “Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.” (Ioan 3:6)

 

Majoritatea dintre noi am fost întrebaţi măcar o dată dacă avem roada Duhului în viaţa noastră. Cei care pun această întrebare se referă de obicei la vorbirea în limbi.

 

Tatăl meu spunea că nici nu ar trebui să te gândeşti la darurile Duhului dacă nu ai înţeles importanţa roadei Duhului. S-ar putea spune chiar că darurile Duhului pot fi falsificate sau, cum spunea cineva, vândute la negru. Pe de altă parte, roada Duhului în viaţă este lucrarea harului, este ceva ce realizează Duhul Sfânt în noi la nivelul lăuntric al fiinţei noastre.

 

Cel mai cunoscut paragraf biblic cu privire la roada Duhului a fost scris de apostolul Pavel, în Galateni 5: 22, 23: “Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”

 

Lista nu poate fi împărţită. Versetul nu se referă la roadele Duhului, ci la roada Duhului. De aceea, nimeni nu poate spune: “Aş dori puţină bunătate şi facere de bine, dar răbdare o să cer mai târziu.” Roada Duhului este una, e lucrarea lui Dumnezeu în inimile noastre şi nu putem alege care să fie aceasta.

 

 

 

Roada arată ce fel de copac este. Cercetând roada Duhuului, trebuie să nu uităm patru lucruri. Primul este, evident, foarte important şi anume că putem recunoaşte copacul după roadele lui.

 

Asta îmi aminteşte de o poveste pe care a spus-o un om despre sine. De fapt era despre sine şi fratele său. Povestea că în copilărie el şi fratele lui erau trimişi în camera lor din când în când, când nu erau cuminţi. Dar această pedeapsă nu era foarte eficientă, deoarece găseau o modalitate de scăpare.

 

Afară, în faţa ferestrei dormitorului lor, se găsea un pom bătrân, mare, cu fructe. Aşadar, când se purtau urât şi erau trimişi în camera lor, care era la etaj, deasupra intrării casei, ieşeau pe geam, se căţărau pe crengile copacului şi coborau jos, în curte. De acolo fugeau în curtea din spate, săreau gardul şi ieşeau pe câmp, unde se jucau cu mingea. Apoi săreau gardul înapoi, intrau în curte, se urcau în copac şi intrau pe geam în cameră, şi nimeni nu ştia ce făcuseră, sau cel puţin aşa credeau ei.

 

Într-o zi l-au auzit pe tatăl lor spunându-i mamei:

 

– Mary, copacul cel bătrân nu a mai dat roade de ani de zile. Mâine dimineaţă o să îl tai.

 

Bineînţeles că băieţii au fost dezamăgiţi să audă că nu mai puteau să iasă pe geam. Aveau nevoie de un plan şi au găsit unul, aşa cum numai nişte băieţei neastâmpăraţi pot face.

 

În seara aceea, puţin mai devreme decât de obicei, s-au prefăcut că merg la culcare, numai ca să se trezească la scurt timp după aceea. Au adunat toţi banii pe care îi avea în puşculiţă, au ieşit pe geam, au coborât pe trunchiul copacului, au mers în oraş, au cumpărat toate merele pe care le-au găsit şi nişte sfori negre de bumbac. Când s-au întors acasă au luat sfoara şi au legat merele pe crengile la care au ajuns. Bătrânul pom arăta acum plin de fructe! Apoi s-au dus la culcare, în aşteptarea dimineţii.

 

A doua zi de dimineaţă tatăl s-a trezit să taie copacul. Dar a venit repede înapoi, strigându-şi soţia entuziasmat:

 

– Mary, Mary! E cel mai nemaipomenit lucru pe care l-am văzut vreodată! Pomul cel bătrân, care nu a mai dat roade de ani de zile, este acum plin de mere! Hai să vezi, e acoperit cu mere mari, roşii! Nu îmi vine să cred! Când el e de fapt păr!

 

Bineînţeles că merele cresc în meri, iar perele în peri. Nu este deci rezonabil să crezi că ceilalţi vor şti ce fel de persoană eşti în funcţie de roadele pe care le aduci? De asemenea, îşi vor da seama dacă eşti sincer sau dacă încerci să legi roade bune de un pom rău.

 

 

 

Creşterea este treptată. Al doilea lucru care trebuie observat este faptul că adevăraţii arbori fructiferi cresc încet, dar sigur. Poţi cumpăra un copac de plastic care seamănă cu unul real şi îl vei avea pentru totdeauna. Dar este cât se poate de fals. Pe de altă parte, când cumperi un copac viu, sănătos, te aştepţi să crească. Aşadar, dacă vrem adevărate roade în viaţa noastră, trebuie să ne aşteptăm ca procesul acesta să ia timp.

 

Trăim într-o lume a soluţiilor instantanee. Practic nu există niciun aspect al vieţii căruia să nu i se ofere ca soluţie câţiva paşi rapizi, uşori, publicaţi într-o broşură. Mentalitatea asta a invadat concepţia noastră cu privire la viaţă. Se găsesc foarte des cărţi cu titlul “Cum să-ţi îmbunătăţeşti personalitatea în zece paşi simpli” sau “Cum să îţi schimbi viaţa într-o oră.” Se spune că e uşor să devii o persoană nouă: tot ce trebuie să faci este să urmezi aceşti paşi simpli.

 

Dacă ai vizitat vreodată o seră unde se vând plante, ai văzut cu siguranţă că au diferite stadiile de dezvoltare: plante mature, răsaduri sau unele care abia răsar. Oamenii sunt la fel. În viaţa de creştin nu toţi suntem la acelaşi stadiu. Unii s-ar putea să fie doar nişte muguri. Alţii s-ar putea să fi înflorit frumos. Alţii sunt încă asemenea unor fructe necoapte care, cu timpul, se vor maturiza.

 

Dar fiecare etapă a creşterii, deşi poate este încă incompletă, poate fi desăvârşită. Şi ne putem aştepta ca roada Duhului să crească încet, dar sigur, de-a lungul întregii vieţi.

 

Fructele adevărate cresc, cele false nu. Roada adevărată hrăneşte şi este dătătoare de viaţă, cea falsă este doar de frumuseţe. Roada adevărată va fi servită la masa din Cer, dar cea falsă va fi arsă împreună cu miriştea acestei lumi.

 

 

 

Nu uita de hrana potrivită. Al treilea lucru pe care vreau să îl amintesc este hrana potrivită. Pentru a avea o recoltă bună de mere, e nevoie de vreme bună, apă şi îngrăşământ.

 

Dacă nu este soare suficient, prea puţină apă şi lipseşte îngrăşământul, te poţi aştepta la o recoltă slabă. Dacă soarele este prea dogoritor, pomului este udat prea tare şi are prea multe îngrăşăminte, tot la o recoltă slabă te poţi aştepta, sau chiar la moartea copacului. Pentru ca mărul să dea roade e nevoie de hrană potrivită şi de protecţie; la fel este şi în ce priveşte dezvoltarea unui caracter creştin.

 

Un bun horticultor ştie cum să procedeze cu factorii negativi la care sunt expuşi copacii săi. El taie frunzele şi ramurile uscate şi curăţă tulpina astfel încât aceasta să se întărească şi să fie rezistentă la frig. Pe de altă parte, am auzit că portocalele sunt şi mai dulci dacă sunt expuse la puţin frig chiar înainte de a fi recoltate.

 

Vei descoperi că pe măsură ce roada Duhului se dezvoltă în viaţa ta, caracterul tău va fi mai plăcut şi mai rezistent la rău – nu în ciuda necazurilor şi a suferinţelor de care ai parte, ci datorită lor.

 

 

 

Nu te dezlipi de El. Al patrulea lucru este cel mai important, pentru că fără el nu există roade deloc. O ramură care se dezlipeşte de trunchi nu produce roade. Isus a spus asta clar în Ioan 15: 4, 5: “Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”

 

Aşadar cele patru lucruri pe care nu trebuie să le uităm în ce priveşte roada Duhului sunt: 1) Aşa cum poţi recunoaşte un pom după fructe, la fel poţi recunoaşte un creştin după viaţa sa. 2) Pomii adevăraţi cresc. La fel, dezvoltarea unui caracter creştin este un proces continuu. 3) Roadele vin în funcţie de hrana care li se oferă. Caracterul creştin trebuie hrănit şi protejat. 4) Vei creşte şi vei avea roada Duhului numai dacă rămâi lângă Isus.

 

Cum putem realiza lucrul acesta? Răspunsul este următorul: vorbind cu El în rugăciune şi permiţându-I să ne vorbească prin Cuvântul Său.

 

“Cei care, după ce au citit Cuvântul, îl păstreză în inima lor, vor aduce roadă în ascultare. Cuvântul lui Dumnezeu, primit în suflet, se va manifesta prin fapte bune, Rezultatele se vor observa printr-un caracter şi o viaţă de creştin. Hristos a spus despre Sine: <Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule, şi legea Ta este în fundul inimii Mele> Psalm 40:8.” Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 60

 

Roada Duhului este ca o bijuterie frumoasă, cu multe laturi. Fiecare latură reprezintă o caracteristică a lui Isus şi reprezintă o calitate pe care vrea să o vadă în viaţa noastră.

 

Pentru a avea un caracter creştin trebuie să înţelegem cum creşte roada Duhului. Vrem să fim ca Isus din interior înspre exterior. Spre deosebire de ceea ce au crezut cei doi băieţei, părul nu face mere.

 

Isus a murit pentru noi nu doar ca să ne ierte de păcate, ci şi ca să facă posibilă schimbarea noastră din interior în exterior. Este minunat să ştim că nu trebuie să ne prefacem că suntem ca Hristos. Putem fi cu adevărat ca El, umblând cu El zi de zi. Şi primii care vor vedea diferenţa vor fi cei apropiaţi nouă, membrii familiei.

 

“Crezând în Hristos rasa căzută pe care El a răscumpărat-o poate primi acea credinţă care se bazează pe dragoste şi care curăţă sufletul de orice întinăciune. Privind la Hristos omul este schimbat din slavă în slavă şi va avea trăsăturile de caracter ale Mântuitorului. Va apărea roada Duhului, caracterul fiind modelat după cel divin.” (White, My Life Today – Viaţa mea astăzi, p. 54)

 

Trăind şi crescând în Hristos, cu ajutorul rugăciunii şi al Cuvântului Său, va avea loc o transformare totală, care ne va face creştini profunzi, cu inima schimbată. Bineînţeles, numai dacă nu credem că putem să legăm de copac roade de plastic. Dar nu Îl putem minţi pe Marele Grădinar şi nici pe alţii.

 

http://articolecrestine.com/roada-duhului

 

 

////////////////////////////////////////////

Roada Duhului, din revista „Halte Fest!”

 

 

„Dar roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“ (Galateni 5:22-23 ). În Galateni 5:22-23 sunt enumerate nouă efecte ale Duhului, care reprezintă părţile componente ale roadei energiei Sale în credincioşi.

 

Rodie

1. Dragostea

 

Dragostea este trăsătura caracteristică de bază a copilului lui Dumnezeu. Apostolii au primit de la Domnul Isus porunca: „cine-L iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său“. Ioan subliniază originea divină a dragostei, când spune: „Dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu.“ El arată şi motivul dragostei divine: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“, adică noi nu-L iubim numai pe Dumnezeu, ci ne iubim şi unii pe alţii, pentru că El ne-a iubit întâi (1. Ioan 4:19-21 ).

 

Dragostea are deci în viaţa credinciosului un efect dublu: în primul rând Îl iubim pe Dumnezeu, iar în al doilea rând îi iubim pe cei care sunt născuţi din Dumnezeu, ca şi noi.

 

Această exercitare dublă a dragostei merge în acelaşi timp de la sine. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, îl iubim şi pe fratele nostru. Apostolul subliniază, că atunci când nu este dragoste pentru fratele, pe care îl vedem, afirmaţia că Îl iubim pe Cel, care nu poate fi văzut, este neadevărată. „Dacă zice cineva: «Eu Îl iubesc pe Dumnezeu», şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubeacă pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut?“ (1. Ioan 4:20 ).

 

Copilul lui Dumnezeu iubeşte nu pentru că i se cere acest lucru, ci pentru că aceasta este exprimarea vie a noii naturi, pe care o posedă. Motivaţia pentru dragoste este hrănită de descoperirea dragostei nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi, o realitate neschimbată, pe care nu o putem înţelege. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.“ Este lucrarea Duhului Sfânt în noi, care lucrează şi voinţa şi dă puterea necesară pentru exercitarea acestei dragoste.

 

Într-o altă epistolă citim despre marele loc, pe care îl ocupă dragostea practică în viaţa credinciosului. Apostolul scria sfinţilor din Roma: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii; pentru că, cine iubeşte pe altul a împlinit Legea… dragostea este deci împlinirea Legii“ (Romani 13:8-10 ). Acelaşi lucru îl citim în Galateni 5:14 : „Pentru că întreaga Lege este împlinită într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!“

 

Tocmai în legătură cu acest ultim citat, apostolul arată cum această însuşire atât de importantă în viaţa creştinului nu este o lucrare a cărnii, ci o roadă a Duhului. Dragostea trebuie să vină dintr-o inimă curată, pentru ca să-i fie plăcută lui Dumnezeu, iar o astfel de dragoste nu poate fi produsul cărnii. Gândirea carnală, firească este vrăjmăşie contra lui Dumnezeu şi nu dragoste faţă de El; lucrările cărnii sunt contrariul dragostei: vrăjmăşie, ceartă, gelozie, mânie, neînţelegere, dezbinare, secte.

 

Pentru carne şi omul natural este imposibil să producă această dragoste prin strădania proprie; numai Duhul produce dragostea în inimi şi în viaţa credincioşilor şi o aduce la suprafaţă nu ca pe o dorinţă, ci ca pe un rod copt. Câmpul de lucru al Duhului spre acest scop este în noi. El lucrează în inimile noastre. Noi citim că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat (Romani 5:5 ).

 

Responsabilitatea noastră de a poseda dragostea ca o roadă a Duhului constă în respectarea principiului corespunzător în umblarea noastră: trebuie să umblăm în Duhul şi nu în carne. O supunere sinceră sub Duhul, care conduce inimile noastre în cunoaşterea adevărată a Cuvântului şi a voii lui Dumnezeu şi care îndreaptă privirea noastră spre Hristos, este calea pe care se ajunge în viaţa noastră la dragostea adevărată şi dorită de Dumnezeu.

 

2. Bucuria

 

Bucuria este starea interioară a inimii şi a sufletului şi este o realitate numai pentru cel care o experimentează. Noi putem să ne bucurăm cu cei care se bucură, dar nu ne putem bucura pentru ei. Persoanele sau obiectele din jurul nostru pot trezi în noi un sentiment de bucurie, dar simţământul viu şi savurarea bucuriei trebuie să fie experienţa noastră personală. Inima noastră este cea care se bucură. Aşa cum inima îşi cunoaşte propria sa amărăciune, tot aşa niciun străin nu se poate amesteca în bucuria ei (Proverbe 14:10 ). Nimeni nu ne poate lua bucuria, pe care ne-o dă Hristos. Ar fi bine să ne amintim în această lume a necazului, prin care trebuie să trecem, că întristarea noastră poate fi transformată în bucurie printr-un proces divin.

 

Roada Duhului care locuieşte în noi este bucurie. Noi facem experienţa că slujba Duhului Sfânt este de a trezi şi menţine în inimile, în care Duhul locuieşte, simţăminte ale unei bucurii pure, iar aceasta independent de cauzele pământeşti sau naturale. Acest dar este dat din plin. Vasele sunt umplute de Duhul până sus. Aşa citim despre ucenicii din primele zile ale creştinismului, că ei au fost plini de bucurie şi Duh Sfânt (Fapte 13:52 ).

 

Bucuria în cel mai bun sens, spre deosebire de voie bună şi veselie, este de origine divină şi este atribuită lui Dumnezeu în Scriptură. Bucuria Creatorului constă în satisfacţia Sa privind caracterul deosebit şi admirabil al lucrării mâinilor Sale. Când au fost puse temeliile pământului, atunci stelele dimineţii au cântat de bucurie, iar toţi fiii lui Dumnezeu au strigat de bucurie (Iov 38:7 ). Există şi o bucurie în inima Dumnezeului-Mântuitor, când un păcătos se pocăieşte şi este eliberat de păcat, necaz şi moarte (Luca 15 ). Fiul risipitor, care s-a întors şi s-a împăcat cu tatăl, a avut parte de această bucurie.

 

Sub Lege a fost descoperită mai puţin bucuria, pe care o dă Dumnezeu fiilor oamenilor în locul necazului şi al lacrimilor, pe care le-a adus păcatul în lume. Dar totuşi, deja sub Lege au existat umbre despre lucrurile viitoare, mai bune. Când, de exemplu, copiii lui Israel au ajuns în ţara promisă, li s-a prescris ca la jertfa de ardere-de-tot şi la darul de bunăvoie să aducă şi o anumită măsură de ulei şi vin – o imagine a duhului şi a bucuriei (Numeri 15 ).

 

În timp ce în primele cărţi ale Bibliei se face puţin referire directă la bucurie, prorocii au scris adesea despre viziuni pline de aşteptare şi bucurie viitoare în Împărăţia de o mie de ani. Atunci, chiar şi pustiul şi ţara uscată se vor bucura, iar cei răscumpăraţi ai Domnului se vor întoarce în Sion cu cântări de bucurie, iar capul le va fi încununat de o bucurie veşnică, iar durerea şi suspinul vor fugi (Isaia 35:1, 10 ; 51:11 ; 61:7 ).

 

Roada Duhului, turnat în ziua Rusaliilor, este bucurie. Bucuria este de natură cerească şi are origine cerească; efectul Duhului care locuieşte în inimă este de a umple inimile cu bucuria Domnului. Putem spune împreună cu psalmistul: „Mi-ai uns capul cu untdelemn, paharul meu este plin de dă pe deasupra“ (Psalm 23:5).

 

3. Pacea

 

Înainte ca apostolul să vorbească despre roada duhului, spune: „şi sunt arătate faptele cărnii“. Ele nu pot rămâne ascunse; ele sunt la suprafaţa comportării omeneşti. Ura, duşmănia, răutatea şi alte lucruri asemănătoare se fac observate şi se impun – în contrast strident cu comportamentul liniştit şi reţinut al fiecărei acţiuni spirituale.

 

Faptele cărnii, care pot fi găsite, din păcate, într-o anumită măsură şi la noi, copiii lui Dumnezeu, deranjează pacea Duhului. Ele provin din neliniştea şi nervozitatea naturii omeneşti, care aruncă în afară noroi şi murdării. Dacă admitem pornirile lor, părăsim de fapt calea păcii, pentru că, spune Dumnezeu, cei răi nu au pace (Isaia 57:20, 21 ; Romani 3:17 ). Atunci nu putem savura binecuvântările Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că: „Împărăţia lui Dumnezeu este… dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14:17 ).

 

Cât de important este să avem această pace! Ea este roada Duhului. Orice altă pace ar fi numai o caricatură. Carnea pofteşte în om, dar Duhul pofteşte împotriva cărnii, ca să nu facă ceea ce vrea ea. Atât timp cât carnea acţionează, Duhul se va împotrivi (Efeseni 4:30 ). Dar dacă firea, carnea nu acţionează, Duhul poate acţiona netulburat, atunci nu este ceartă, ci pace. Duhul va aduce atunci propria sa roadă plăcută.

 

Care sunt la noi cele mai dese piedici în calea acestei păci? Dorinţe egoiste, o voinţă neliniştită şi nemulţumită. Acestea cauzează un conflict interior, care se opune păcii Duhului. De aceea suntem îndemnaţi: „Preaiubiţilor, vă îndemn, ca străini şi călători, să vă feriţi de poftele carnale ca de unele care se răzoiesc împotriva sufletului“ (1. Petru 2:11 ).

 

Domnul spunea ucenicilor Săi: „Vă dau pacea Mea“; „V-am pus acestea ca să aveţi pace în Mine“ (Ioan 14:27 ; 16:33 ). Cine posedă această pace, va putea spune în orice împrejurare: „Facă-se voia Domnului“ (Fapte 21:14 ), aşa cum El Însuşi a spus odinioară: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.“

 

4. Îndelunga-răbdare (liniştea/calmul inimii)

Îndelunga-răbdare este acea atitudine a duhului şi a sufletului, care poate suporta fără să se plângă multele împovărări ale vieţii creştine.

 

La fel ca celelalte roade ale Duhului, amintite în epistola către Galateni, îndelunga-răbdare stă în contradicţie cu faptele Legii. În Legea dreptăţii era vorba de „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“. Dar Domnul Isus a fost blând şi smerit cu inima, iar El doreşte, ca ai Săi să arate aceeaşi gândire. Când credinciosul condus de Duhul este lovit pe obrazul drept, atunci aceasta nu trezeşte în el nicio amărăciune faţă de cel care a greşit. Inima unui credincios, care este deprins să fie calm, nu se va înfuria prin provocarea suferită, ci mai degrabă va fi gata să se lase lovit şi peste celălalt obraz.

 

Această gândire a răbdării a fost desăvârşită în Mielul „mut înaintea celor ce-l tund“. El S-a remarcat prin faptul că „fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa“ (1. Petru 2:23 ). Fiecare ucenic este chemat să fie ca Învăţătorul său.

 

O gândire legalistă, care stă în contrast faţă de gândirea lui Hristos, s-a arătat în Abişai când Şimei l-a blestemat pe David, care fugea. Abişai a spus: „Pentru ce să blesteme acest câine mort pe domnul meu, împăratul? Te rog, lasă-mă să trec şi să-i iau capul.“ Dar a fost răbdarea aceea care l-a determinat pe împăratul fugărit să-i răspundă războinicului său agitat: „Lăsaţi-l să blesteme! pentru că Domnul i-a poruncit. Poate că Domnul Se va uita la necazul meu şi Domnul îmi va răsplăti cu bine pentru blestemul meu de astăzi“ (2. Samuel 16:9, 11-12 ).

 

Îndelunga-răbdare este autodisciplină, care îl opreşte pe un creştin să se lase condus de emoţii sufleteşti şi fireşti la cuvinte pline de mânie şi la represalii. Ceea ce împiedică aceasta este efectul liniştit al noii naturi, şi nu subjugarea severă a vechii naturi. Îndelunga-răbdare este contrariul acelui rău frecvent, pe care îl cunoaştem ca „act nechibzuit“. Pavel a fost răbdător faţă de Alexandru, meşterul arămar, care a arătat multă răutate faţă de apostol, dar nu a fost aşa şi faţă de Anania, marele preot (2. Timotei 4:14 ; Fapte 23:2-5 ).

 

Îndelunga-răbdare este asemenea unei lame de oţel călite, care poate fi îndoită, fără să se rupă. Dar pentru a atinge duritatea oţelului a trebuit să fie scufundată în apă în faţa cuptorului arzând. Tot aşa şi noi, ca să învăţăm să fim îndelung-răbdători, trebuie să fim conduşi pe înălţimi şi prin văi (2. Corinteni 6:4-10 ). Atât cântecele, cât şi lacrimile vor sluji acestui scop.

 

Îndelunga-răbdare este caracteristica acestui timp de har. Expresia este aplicată la răbdarea actuală a lui Dumnezeu faţă de lumea păcătoasă, care respinge oferta Sa de har, precum şi la amânarea Sa în exercitarea judecăţii, care s-a arătat deja în zilele lui Noe (Romani 2:4 ; 9:22 ; 2. Petru 3:9 şi 15).

 

Îndelunga-răbdare ne va face capabili să stăm tari în diferitele probe la care suntem supuşi. Dacă avem gândirea lui Hristos şi trăim în Duhul, vom putea mai uşor să suferim defăimări, suferinţe, boală, dezamăgiri prin prieteni, greutăţi în familie, fraţi falşi şi mii de supărări, care vin asupra noastră. „Dragostea este îndelung-răbdătoare, plină de bunătate“ (1. Corinteni 13:4 ).

 

5. Bunătatea

 

Ştefan a fost un bărbat plin de Duhul Sfânt, iar când a fost pus în faţa sinedriului datorită mărturiei sale pentru Hristos şi acuzat ca unul care încalcă Legea, se spune despre el, că toţi, care şedeau în sinedriu, priveau spre el ţintă şi faţa lui li s-a arătat ca faţa unui înger (Fapte 6:15 ). În acea adunare de sfătuire au fost descoperite lucrările cărnii; dar în ciuda duşmăniei acelor oameni, niciunul n-a putut tăgădui că pe faţa lui Ştefan era ceva ceresc.

 

Deoarece Ştefan era plin de Duhul Sfânt, acesta a putut lucra în el netulburat frumosul său rod; acest rod s-a arătat la Ştefan mai ales în „bunătate“, în a cincea virtute pe care o găsim în Galateni 5:22 . Când ochii săi au văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Domnul Isus, care stătea la dreapta lui Dumnezeu, pe buzele sale a fost până în ultima clipă bunătate. „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta“, a fost ultima sa mărturie cu privire la ucigaşii săi. Orice sentiment de ură, mânie şi ceartă fusese alungat din inima lui Ştefan şi a fost înlocuit de bunătatea iertării şi a intervenţiei pentru alţii. Acesta a fost semnul plăcut că Duhul Sfânt poate lucra într-un om în care este lăsat liber să lucreze.

 

La fel ca alte expresii omeneşti, cuvântul „bunătate“, prin folosirea sa în Sfânta Scriptură, este îmbogăţit şi înnobilat. Bunătatea lui Dumnezeu este descoperită în Scriptură. Ea caracterizează acţiunea actuală a lui Dumnezeu în har. În ziua de har actuală „s-a arătat bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu“ (Tit 3:4 ).

 

Bunătatea exprimă harul lui Dumnezeu într-un mod cuceritor, iar aceasta faţă de o lume care zace în cel rău. Vestirea ei are un răsunet plăcut, ea este o veste bună. Această trăsătură plăcută a harului lui Hristos în Evanghelie este lucrată prin Duhul şi în cei, în care el lucrează în dragoste (1. Corinteni 13:4 ). Această bunătate a fost caracteristica apostolului în 2. Corinteni 6:6 .

 

Dacă ne lăsăm călăuziţi de Duhul, vom căuta ocazii în care vom putea face bine celor în suferinţă, celor întristaţi şi celor greşiţi. Imboldul Duhului va lucra întotdeauna în noi, ca să avem întotdeauna în vedere binele Adunării şi al oamenilor.

 

Bunătatea lucrată de Duhul ne va conduce să facem bine şi unui frate dificil, care, ca un arici, îşi arată ţepii săi ascuţiţi oricărui îl atinge. Sau câteodată o privire prietenoasă, o strângere caldă de mână, un cuvânt plăcut poate să convingă un suflet amărât să-şi schimbe atitudinea.

 

Bunătatea lucrată de Duhul este întotdeauna gata să dea un răspuns blând, care întoarce de la mânie: ea va evita cuvintele pline de amărăciune, care duc la supărare şi ceartă.

 

6. Facerea de bine

 

Când un credincios se verifică în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, atunci va trebui să recunoască cu durere că în el, în carnea sa, nu locuieşte nimic bun (Romani 7:18 ). În noi înşine nu avem putere să aducem la suprafaţă sfinţenia sau orice alt rod care este propriu vieţii veşnice. Unii, când vor auzi această constatare, vor exclama abătuţi: „Cine ne va arăta binele?“ (Psalm 4:6) şi „Cine mă va elibera din acest trup al morţii?“ (Romani 7:24 ).

 

Este bine pentru noi, dacă vom învăţa în lumina lui Dumnezeu că starea noastră firească nu poate sta în picioare în faţa Lui. Dar dacă nu posed putere de a fi bun sau de a face binele, există atunci o altă putere, care produce în mine binele? Răspunsul îl găsim în versetul nostru: „Roada Duhului este… facere de bine.“ Slujba Duhului Sfânt este să aducă în mine ceea ce îmi lipseşte din fire: facerea de bine.

 

În Barnaba avem un exemplu despre modul în care poate fi adusă într-un om această roadă a Duhului. Citim despre el că era un bărbat bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă (Fapte 11:24 ). Acest rod trebuie însă să fie găsit în toţi credincioşii şi nu numai în unii.

 

Facerea de bine este o caracteristică a acelei naturi noi născute de Duhul lui Dumnezeu. Acolo unde există această facere de bine va aduce „faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele“ (Efeseni 2:10 ).

 

Doresc eu să ştiu ce este facerea de bine? Atunci Duhul Sfânt îmi va îndrepta atenţia spre Hristos, spre Cel în care, într-o lume rea, a fost prezentată în mod desăvârşit facerea de bine a lui Dumnezeu şi în care se poate vedea acum facerea de bine într-o strălucire deplină în glorie la dreaptea lui Dumnezeu. Privind gloria Sa, vom fi conduşi să ia chip în noi acea gândire care era în Hristos Isus.

 

Facerea de bine se exprimă în gânduri şi acţiuni bune şi în respingerea oricărui rău. O altă caracteristică a acestei roade a Duhului este aceea că ea nu oboseşte în a face binele, chiar dacă credinciosul este singur şi duşmănit. Acest rod al Duhului se va arăta mai departe în facerea binelui şi în faptul că credinciosul va tinde să împlinească „buna plăcere a bunătăţii“ (2. Tesaloniceni 1:11 , a se vedea şi 1. Tesaloniceni 5:15 ).

 

Bunătatea şi a face binele sunt arme puternice pentru a străpunge la copiii lumii zidul de ură şi de prejudecăţi şi de a câştiga pe de altă parte dragostea şi aprecierea, „pentru că, pentru cel bun, poate ar îndrăzni cineva chiar să moară“.

 

7. Credincioşia

Cu toate că Domnul pe Muntele Măslinilor a dispărut din faţa ochilor ucenicilor, când a fost ridicat pe un nor, totuşi El a rămas mai departe la ei, chiar dacă era ascuns pentru ochii trupeşti. Curând, prin faptul că Duhul Sfânt a locuit în inimile credincioşilor, a fost dată şi dezvoltată puterea vederii interioare, iar cei care Îi aparţin Domnului au putut să-L vadă de atunci pe Domnul, pe care lumea nu-L poate vedea, pentru că credinţa vede acolo unde lumea este oarbă.

 

Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Nu vă voi lăsa orfani: vin la voi“ (Ioan 14:18 ); aceste cuvinte le-a rostit după ce le-a promis că le va da un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt. În cuvântarea Sa de rămas bun, Domnul i-a îndemnat: „Aveţi credinţă în Mine“. Astfel i-a îndreptat spre necesitatea credinţei, ca un rod al Duhului, prin care vor fi conştienţi de prezenţa Sa în zilele viitoare.

 

Promisiunea Domnului: „Vin la voi“ este deci foarte practică în timpul nostru. Desigur, noi dorim să-L cunoaştem pe Domnul într-un mod mai familial, decât până acum. Şi noi dorim deseori să spunem cuvintele acelor greci, care au venit la Filip spunând: „Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus.“ Dar apoi imediat suntem atenţionaţi şi parcă auzim în spatele nostru o voce spunându-ne: Nu sunt Eu la voi? Şi dacă, la fel ca Maria în grădină, ne întoarcem (Ioan 20:14-16 ), devenim conştienţi că nu trebuie să-L căutăm, ci că El stă lângă noi. Ne aducem aminte atunci şi de cuvintele Sale preţioase: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele“ (Matei 28:20 ).

 

Avem deci promisiunile fidele ale Domnului şi pe Duhul Sfânt, care rămâne la noi. Ce ar mai fi necesar, ca să putem trăi efectiv prezenţa Sa? Trebuie să fim „întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile noastre“ (Efeseni 3:16, 17 ).

 

Când vorbim despre această credinţă, nu este vorba despre credinţa pentru iertarea păcatelor, nici despre credinţa care mută munţii, ci despre credinţa care permite sufletului să privească. În această credinţă Îl vedem pe Isus în imediata apropiere. Atunci, chiar dacă am umbla pe valuri înfuriate, ştim că Acela, pe care Îl vedem, este Domnul şi nu o nălucă, ce ar vrea să ne sperie.

 

O astfel de credinţă, care ne dă conştienţa prezenţei Sale personale, nu este o credinţă intelectuală, ci o credinţă a inimii, care „lucrează prin dragoste“. Dragostea credinciosului se poate odihni numai în prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Ceea ce caută dragostea mai ales, aceea găseşte această credinţă.

 

Noi trebuie să păstrăm prin credinţă binecuvântările care au devenit partea noastră. În acest pustiu incomod ar trebui să-L cunoaştem pe Domnul ca pe Acela care merge cu noi. Putem simţi braţul Său puternic, putem auzi cuvintele Sale pline de înţelepciune şi de dragoste, putem privi în gloria Sa şi să captăm strălucirea Persoanei Sale. Toate acestea le putem face numai prin puterea de vedere a sufletului, pe care i-o conferă Duhul prin credinţă.

 

8. Blândeţea

 

În timp ce cartea Proverbe (8:14-36) descoperă atotputernicia şi atotştiinţa înţelepciunii, în Evanghelii este descoperită „blândeţea înţelepciunii“. Când înţelepţii şi pricepuţii acestei lumi nu au vrut să ştie nimic de El, atunci când era pe pământ, Domnul Şi-a îndreptat ochii spre Tatăl în cer, care singur Îl cunoştea pe Fiul şi a spus: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta.“ Cu această ocazie a adresat o invitaţie plină de dragoste celor obosiţi şi împovăraţi: „Eu sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11:26, 29 ).

 

Blândeţea aceasta a fost unită în El cu o forţă incomensurabilă şi de aceea era o glorie morală de neatins, care poate fi văzută numai în Fiul. Tocmai înainte El explicase: „Toate Mi-au fost date de Tatăl Meu“; iar în plinătatea acestei puteri, Domnul vrednic de adorare spunea, descoperindu-Se pe Sine înaintea Tatălui şi a tuturor oamenilor: „Eu sunt blând şi smerit cu inima.“

 

Domnul Isus a fost umplut fără măsură cu Duhul Sfânt, iar blândeţea s-a descoperit în El într-un mod desăvârşit; în acelaşi timp, blândeţea este o parte componentă a roadei Duhului în cei care aparţin lui Hristos.

 

Ioan Botezătorul a văzut la Iordan Duhul Sfânt venind sub forma unui porumbel asupra Domnului; iar când Unsul Domnului S-a suit în propria Lui cetate, a făcut acest lucru în concordanţă cu cuvintele profetice: „Spuneţi fiicei Sionului: «Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi călare pe măgar, chiar pe măgăruş, mânzul unei măgăriţe»“ (Matei 21:5 ). Şi în cetatea lui David Îl vedem pe Împăratul Sionului încoronat cu blândeţe: „fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept.“

 

Cât de mult s-a arătat blândeţea lui Hristos înaintea lui Ana şi Caiafa, înaintea lui Irod şi Ponţiu Pilat, înaintea soldaţilor şi a mulţimii poporului, înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu! „Vă îndemn dar“, spunea apostolul, „prin blândeţea şi bunătatea lui Hristos.“ Gândul la blândeţea Sa trezeşte în noi admiraţie şi adorare. Dar când suntem atenţionaţi: „acest gând să fie în voi, care era şi în Hristos Isus“, cât de deplorabil ne simţim atunci! Dar totuşi citim: „Roada Duhului este… blândeţea.“

 

Da, Duhul Sfânt este mijlocul în acest sens. El este puterea prin care Hristos trăieşte în noi. Când Cuvântul spune: „acest gând să fie în voi“, atunci nu trebuie să diminuăm acest cuvânt. Dar să ne gândim că în noi este o putere vie, care poate să scoată la suprafaţă blândeţea, dacă o lăsăm să lucreze. Atunci iese la iveală roada Duhului – blândeţea. Atunci vom arăta „duhul blândeţii“, aşa cum îl numeşte apostolul în 1. Corinteni 4:21 şi Galateni 6:1 .

 

Blândeţea este o trăsătură, care se vede mai degrabă în comportament decât în cuvinte. Blândeţea este neîmpotrivitoare, este iertătoare, ea nu se lasă scoasă din sărite prin jigniri şi provocări. Blândeţea nu ne este înnăscută, nu este nicio problemă de moştenire. Ea se dezvoltă în noi prin trăirea credinţei şi devine un comportament obişnuit în măsura în care credinciosul face progrese în viaţa spirituală.

 

Dacă luăm în ascultare asupra noastră jugul lui Hristos, atunci devenim blânzi şi smeriţi cu inima; căci dacă doi înaintează împreună, apare buna înţelegere. Blândeţea trebuie să fie îmbrăcată ca o haină (Coloseni 3:12 ). Ea trebuie să fie purtată ca o podoabă, care este foarte preţioasă în ochii lui Dumnezeu (1. Petru 3:3-4 ). Blândeţea trebuie să fie scopul spre care tindem cu toţii (1. Timotei 6:11 ), dar care poate fi atins numai cu dragoste şi răbdare. Bândeţea ar trebui să se arate faţă de toţi oamenii, nu numai faţă de cei buni şi blânzi, ci şi faţă de cei suciţi (Tit 3:2 ).

 

9. Înfrânare/Stăpânire de sine

 

Ultima din cele nouă virtuţi numite este stăpânirea de sine, care sună poate mai cunoscut decât înfrânarea. Eul sau carnea este cel/cea care se împotriveşte voii lui Dumnezeu, poftind împotriva Duhului (Galateni 5:17 ), pentru a face ceea ce vrem noi. De aceea, eul trebuie să fie ţinut în disciplină, pentru ca Hristos să poată trăi în noi (Galateni 2:20 ).

 

Dar acolo unde Duhul domneşte, eul propriu este ţinut în frâu. Acolo, voia lui Dumnezeu are primul loc în viaţă, şi vom putea spune: „Nu voia mea, ci a Ta să se facă.“

 

Este de neînchipuit că galatenii doreau să se întoarcă la Legea lui Moise ca şi linie directoare pentru viaţa lor de creştini. Legea nu contribuise deloc la desăvârşire! Dumnezeu a realizat prin Hristos şi prin puterea Duhului Sfânt în credincioşi ceea ce pentru Lege era imposibil, pentru că firea era fără putere. Omul interior este acum sub domnia sfântă a Duhului, iar acolo, unde domnea dezordinea păcătoasă, s-a întors ordinea cerească.

 

Duhul lui Dumnezeu a fost acela care plutea la început peste ape, peste haos (Geneza 1:2 ). El a fost acela care a dotat omul cel nou cu virtuţi cereşti şi căruia i-a dat, ca o încoronare a acestor virtuţi, un duh supus, care este în deplină concordanţă cu voia lui Dumnezeu.

 

O gândire complet echilibrată – gândirea lui Hristos – a fost vizibilă în Pavel, slujitor fidel al Domnului, pentru că Duhul Sfânt putea să acţioneze în el o voie supusă. La Pavel nu vedem nicio indignare, nicio plângere în cele mai dificile împrejurări, ci o acceptare în linişte a tuturor formelor de împotrivire ca fiind voia plină de înţelepciune a lui Dumnezeu. Deducem aceasta din cuvintele: „Am învăţat, în împrejurările în care sunt, să fiu mulţumit. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să fiu şi în belşug. În orice şi în toate sunt deprins şi să fiu sătul şi să fiu flămând, şi să fiu în belşug şi să fiu în lipsă“ (Filipeni 4:11-12 ).

 

Acelaşi rod a fost vizibil în mod desăvârşit la Domnul Isus, care a putut spune: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta“ (Matei 11:26 ). Nu au existat denivelări într-un astfel de caracter: El era ca floarea făinii din jertfa de mâncare, un lucru sfânt pentru Domnul.

 

Virtutea stăpânirii de sine reprezintă o încheiere adecvată a înşiruirii de nouă virtuţi. Este adevărat că nici una nu este independentă de celelalte; fiecare exercită influenţa sa specială şi completă asupra celorlaltor. Dragostea, de exemplu, care stă la început de listă, îşi găseşte expresia deplină numai atunci când ea stă în legătură cu bucuria, pacea etc.; cum ar putea bucuria adevărată şi pacea adevărată să fie găsite într-o inimă lipsită de dragoste? Dar stăpânirea de sine, domnia interioară a Duhului, le cuprinde pe toate celelalte. Astfel, toate se ordonează corect şi în aceeaşi măsură şi se dezvoltă unindu-se în această unitate a caracterului spiritual descris de apostolul ca „roada (nu roadele) Duhului“!

 

https://comori.org/noul-testament/galateni/roada-duhului/

 

/////////////////////////////////////////////

Ilie şi Elisei- 2 Împăraţi 2.9-15, de Hamilton Smith

© SoundWords, Online începând de la: 24.01.2020, Actualizat

 

Versete călăuzitoare: 2. Împăraţi 2.9-15

 

2. Împăraţi 2.9-15: Şi a fost aşa: după ce au trecut, Ilie a spus lui Elisei: „Cere ce să-ţi fac mai înainte de a fi răpit de la tine“. Şi Elisei a zis: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Şi el a zis: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi“. Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au despărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. Şi Elisei l-a văzut şi a strigat: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călăreţii lui!“ Şi nu l-a mai văzut. Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi. Şi a ridicat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi s-a întors şi a stat pe malul Iordanului. Şi a luat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi a lovit apele şi a zis: „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit şi el apele şi ele s-au despărţit într-o parte şi într-alta. Şi Elisei a trecut. Şi fiii profeţilor care erau în faţa Ierihonului l-au văzut şi au zis: „Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei“. Şi au venit în întâmpinarea lui şi s-au plecat până la pământ înaintea lui.

 

Cuprins

Introducere

Legătura între Ilie şi Elisei

Elisei trebuia să-l reprezinte pe Ilie

Cele două aspecte

1) Isus este luat în glorie

2) Duhul Sfânt vine din glorie

Dacă vedem pe Isus în glorie

Adevărata poziţie a Adunării

Introducere

În acest pasaj avem două adevăruri mari, care caracterizează creştinismul. Ca şi creştini preţuim foarte mult crucea, care este baza juridică a tuturor binecuvântărilor noastre, şi apoi vorbim cu plăcere despre venirea Domnului. Toţi creştinii recunosc că Hristos a venit să moară, şi în general ei cred că El va reveni, ca să ne ia în glorie. Dar mai sunt şi alte două adevăruri mari, despre care nu se vorbeşte aşa de mult. Primul dintre ele este marea realitate, că Hristos Se află acum în glorie, şi al doilea, că Duhul Sfânt este pe pământ. Astăzi este un Om în glorie şi o Persoană divină pe pământ. Acestea sunt cele două adevăruri mari, care alcătuiesc caracterul creştinismului. Ele nu au fost prezente în epoca veche şi sub această formă nu vor fi în epoca care va veni. Aceste adevăruri caracterizează momentul actual, şi constituirea Adunării depinde de ele. Adunarea nu putea fi constituită înainte ca Hristos să intre în glorie şi Duhul Sfânt să fie venit pe pământ. Despre aceste două adevăruri doresc să vorbesc în această după-masă.

 

Dacă vorbim despre un Om în glorie, atunci nu vrem să uităm că Acesta – Domnul Isus – este o Persoană divină. Însă Ştefan vede pe Fiul Omului în glorie. Am citit acest pasaj din cartea împăraţilor, deoarece el ne dă o imagine a acestor adevăruri, şi Dumnezeu ne învaţă deseori prin imagini, aşa cum facem şi noi cu copiii noştri.

 

Legătura între Ilie şi Elisei

Profetul Ilie şi-a terminat viaţa. Marele eveniment de pe Carmel a trecut, şi el era în momentul să intre în cer într-un car de foc. Elisei trebuia să rămână. Un om a fost luat în cer şi un om a rămas pe pământ. Omul, care a fost lăsat pe pământ, trebuia să întruchipeze sau să prezinte pe cel care tocmai intrase în cer. Pentru ca Elisei să poată reprezenta pe Ilie, mai întâi era necesar ca inima lui să se lege cu a lui Ilie. În versetul 2 al capitolului citit ni se spune, că Elisei trebuia să părăsească pe Ilie. În versetul 4 Ilie spune acelaşi lucru lui Elisei, şi la fel şi în versetul 6. Aceste versete vorbesc despre o inimă cu afecţiune faţă de Ilie. Apoi găsim, că Elisei şi Ilie erau în părtăşie. În versetul 7 se spune: „Şi au mers amândoi”. La sfârşitul versetului 7 citim: „şi ei amândoi au stat lângă Iordan”, iar la sfârşitul versetului 8 citim: „au trecut amândoi pe uscat”. De trei ori se spune: „amândoi”. Aceasta arată desigur, că el era legat de Ilie şi era în părtăşie cu el. În versetul 11 se spune apoi: „Şi a fost aşa; pe când mergeau ei încă şi vorbeau …”. Aceasta vorbeşte despre comunicare. Avem astfel aici trei lucruri: sentimente, părtăşie şi comunicare.

 

Elisei trebuia să-l reprezinte pe Ilie

Ilie pleacă spre cer şi Elisei este lăsat în urmă pe pământ, pentru ca el să-l poată deci reprezenta pe Ilie. Însă pentru aceasta el trebuie să aibă duhul aceluia care a plecat în cer. Când Ilie a fost luat, mantaua lui a căzut pe pământ, şi Elisei şi-a rupt propriile haine. Eu cred că mantaua vorbeşte în sens spiritual despre caracterul persoanei cu care avem a face. Este ceea ce noi vedem la o persoană; şi ceea ce trebuia să se vadă la Elisei era caracterul şi însuşirile lui Ilie. De aceea citim la sfârşitul versetului 15: „Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei”. Aceasta au spus-o fiii profeţilor. Când aceştia au privit la Elisei, au văzut caracterul şi viaţa lui Ilie. Aceasta este o imagine despre ceea ce ar trebui să fie valabil despre tine şi despre mine. Domnul a atras inimile noastre la Sine, şi El a intrat în glorie şi ne-a lăsat aici, pentru ca noi să-L prezentăm şi să-L reprezentăm în lume. Noi suntem oameni pe pământ, care au primit viaţa Omului din cer şi acum ei trebuie s-o prezinte. Vai, cât de puţin corespundem noi acestui scop; dar noi nu vrem să minimalizăm adevărul, din cauză că noi corespundem aşa de puţin lui. Noi am fost lăsaţi aici, ca să prezentăm pe acel Om desăvârşit, care S-a înălţat la cer.

 

Cele două aspecte

Duhul Sfânt a coborât pe pământ de la Hristos din glorie, ca să locuiască în noi, pentru ca noi în puterea Duhului, asemenea lui Elisei, să privim la Omul desăvârşit din glorie. Şi în măsura în care noi privim în sus la Omul din glorie, vom deveni într-o măsură mică asemenea Lui. „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai de Duhul Domnului.” (2. Corinteni 3.18).

 

1) Isus este luat în glorie

Să ne îndreptăm acum spre cartea Faptele apostolilor 1.8-9. Aici avem cele două mari realităţi, despre care am vorbit. Domnul Isus a vorbit pentru ultima dată ucenicilor Săi şi le spune, că ei vor primi putere, când Duhul Sfânt Se va fi coborât peste ei. Şi la sfârşitul versetului 9 citim că un nor L-a luat dinaintea ochilor lor. Aici Domnul intră ca Om în glorie, de aceea în versetul 11 El este numit de îngeri cu numele pe care El l-a purtat ca Om: „acest Isus”. Avem astfel aici prima mare realitate: Isus este luat în glorie.

 

2) Duhul Sfânt vine din glorie

Dacă trecem acum la capitolul 2 al cărţii Faptele apostolilor, versetele 1-4, atunci găsim acolo a doua mare realitate: Duhul Sfânt coboară din glorie pe pământ. Ucenicii au fost umpluţi cu El, şi este formată Adunarea. La sfârşitul capitolului citim: „Iar Domnul adăuga în fiecare zi [Adunării] pe cei care erau mântuiţi” (Faptele apostolilor 2.47). Aceasta arată clar, că Adunarea era constituită deja în momentul acela.

 

Dacă vedem pe Isus în glorie

Ne îndreptăm acum spre Faptele apostolilor 7.2,54-60. Am citit aceste versete, ca să arăt, ce se petrece cu un om şi ce ia naştere în el, când el vede pe Isus în glorie. La începutul capitolului citim, că Dumnezeul gloriei S-a arătat lui Avraam; aceasta înseamnă, Dumnezeul gloriei Se arată unui om pe pământ. La sfârşitul capitolului ni se relatează că Ştefan priveşte în glorie şi vede acolo un Om în gloria lui Dumnezeu. Este ceva minunat, că Dumnezeul gloriei S-a arătat unui om pe pământ, dar nu era mult mai minunat că un om de pe pământ a văzut un Om în gloria lui Dumnezeu, într-un loc unde niciodată nu a fost vreun om? Ce înseamnă: Dumnezeul gloriei? Ce înţelegem noi prin glorie?

 

Gloria nu este simplu un loc aflat în lumină strălucitoare. Gloria înseamnă întotdeauna prezentarea a ceea ce caracterizează ceva. Citim în Cuvânt, că gloria unei femei este în părul ei lung. Aceasta diferenţiază femeia de bărbat. Gloria unui tânăr este puterea lui, spune Scriptura, şi în Proverbe se spune că gloria unui om bătrân sunt perii lui albi. Gloria este ceea ce este specific cuiva. Dumnezeul gloriei înseamnă drept urmare: Dumnezeu într-o sferă în care El este revelat pe deplin. Dacă în lumea aceasta privim în jurul nostru şi vedem palatele mari şi clădirile impunătoare, ele vorbesc despre gloria omului. Lumea aceasta revelează exclusiv gloria omului, dar ea nu prezintă dreptatea, dragostea şi gloria, care le găsim la Dumnezeu. Să presupunem că tu ai fi pe scena gloriei lui Dumnezeu, acolo unde Dumnezeu este revelat pe deplin, aceasta ar fi o lume în care totul vorbeşte despre Dumnezeu. Dragostea şi sfinţenia ar fi la ele acasă, la fel viaţa şi orice binecuvântare. Când Dumnezeul gloriei S-a arătat lui Avraam, Dumnezeu a venit dintr-o lume în care totul vorbea despre Dumnezeu, şi aici El a chemat pe Avraam din lumea aceasta, pentru ca acesta să intre în lumea lui Dumnezeu. Deci când Dumnezeu gloriei Se arată unui om, aceasta înseamnă în cele din urmă că omul însuşi se va arăta în gloria lui Dumnezeu. În acest scop Dumnezeul gloriei S-a arătat lui Avraam.

 

Când Domnul Isus a intrat în glorie, vedem împlinit planul lui Dumnezeu pentru noi credincioşii. Acum este numai o întrebare de timp, că fiecare credincios va fi acolo. Acum noi încă nu am ajuns în această glorie. Noi suntem încă lăsaţi aici. De ce Dumnezeu nu ne-a luat la Sine, atunci când ne-am întors la El? Când tâlharul de pe cruce a venit la Hristos, acesta a intrat în aceeaşi zi în glorie. Domnul i-a zis: „Chiar astăzi!” Însă acesta nu este felul general de a proceda al Domnului. Noi suntem pentru un timp în lumea aceasta, şi am fost lăsaţi aici ca să reprezentăm pe pământ pe Hristos, Omul desăvârşit din glorie – în timpul absenţei Sale pe pământ. Vedem cum toate acestea sunt exprimate minunat în Ştefan. Ştefan era plin de Duhul Sfânt – care a venit din glorie – şi deoarece era plin de Duhul Sfânt, el privea ţintă spre cer. De aceea Duhul Sfânt este aici, ca să conducă inimile noastre acolo unde este Hristos. El nu este aici să ne facă oameni bogaţi, căci atunci toţi creştinii ar fi bogaţi, însă nu este aşa. De cele mai multe ori Evanghelia se vesteşte săracilor. S-ar putea ca Dumnezeu să-ţi dea reuşită în lumea aceasta, dacă este bine pentru tine, însă Duhul Sfânt a venit să lege inima noastră cu Hristos în glorie. Dacă am fi plini de Duhul Sfânt, atunci nu am privi în jurul nostru şi nici în noi, ci am privi ca Ştefan în sus. Am privi ţintă spre cer, nu numai din când în când. Duhul Sfânt desparte inimile noastre de pământ şi le leagă cu cerul, şi dacă privim în cer, vom vedea gloria lui Dumnezeu. Vom privi pe o scenă, pe care Dumnezeu este revelat deplin, unde totul este corespunzător Lui. Şi pe această scenă a gloriei vom vedea pe Isus ca Om la dreapta lui Dumnezeu, pe locul puterii, şi vom spune, aşa cum a spus Ştefan: „Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu”.

 

Care a fost rezultatul faptului că Ştefan a văzut pe Fiul Omului în glorie? Rezultatul a fost: Ştefan a fost menţinut prin Omul aflat în glorie. Ştefan era un om sărman, slab pe pământ, înconjurat de vrăjmaşi, în împrejurările cele mai îngrozitoare, şi în acestea el este sprijinit de Hristos, care este în cer. Cu toate că el a fost scos din cetate şi era înconjurat de oameni care scrâşneau din dinţi şi aruncau cu pietre asupra lui, el este aşa de deplin sprijinit şi întărit, că el putea să se roage în pace pentru vrăjmaşii lui şi apoi a adormit liniştit ca un copil. Aici ne este arătat un om de pe pământ, care este sprijinit de Omul din cer. El nu a primit eliberare din împrejurările periculoase. În momentul acela Domnul nu face nimic vrăjmaşilor lui. El nu a oprit pietrele, dar El a făcut ceva mult mai mare, decât să-l elibereze din situaţii. El l-a sprijinit şi l-a întărit în ele. Când suntem în încercări dorim întotdeauna să fim scoşi din ele, şi Domnul este foarte bun, El face deseori aceasta. Însă uneori El lasă încercarea să continue, ca să arate că El ne poate păstra când trecem prin încercări.

 

Acesta este primul rezultat al faptului că privim pe Hristos în glorie. Al doilea rezultat este, că Omul din glorie este prezentat de un om de pe pământ. Căci noi vedem cât de minunat Ştefan se aseamănă cu Domnul său. Când Domnul Isus a atârnat pe cruce, El a rostit rugăciunea care mişcă inima: „Tată, iartă-i!”, şi Ştefan, care priveşte la Domnul său, se aseamănă cu El, spunând: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta”. Şi când Domnul Isus a murit, El Şi-a încredinţat duhul Tatălui. Şi în privinţa aceasta Ştefan este ca Stăpânul lui. El şi-a încredinţat duhul Domnului, spunând: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu”. Avem rezultatul faptului când un om de pe pământ priveşte la Omul din glorie. Omul de pe pământ este sprijinit de Omul din glorie, şi Omul din glorie este reprezentat în acest om de pe pământ. Vedem astfel într-o scenă minunată cele două adevăruri mari: Hristos în glorie şi Duhul Sfânt pe pământ, şi eu gândesc că în aceasta vedem marea caracteristică a creştinismului. Hristos este văzut ca Om în glorie, Duhul Sfânt este privit ca Persoană divină pe pământ, credinciosul este privit ca fiind umplut cu Duhul Sfânt şi ca omul privind la Omul din glorie. Lumea este văzută în poporul Israel, care nu vrea să se căiască, care prigoneşte pe sfinţi (Adunarea), şi cerul este privit ca fiind deschis şi pregătit să primească duhul credinciosului, atunci când el adoarme. Acesta este un tablou minunat a ceea ce este creştinismul în adevăr.

 

Adevărata poziţie a Adunării

Şi acum încă un verset din Faptele apostolilor 9.31. În Ştefan am văzut un sfânt individual. Dar în versetul acesta avem întreaga Adunare, care umblă în teama de Domnul şi stă în mângâierea Duhului Sfânt, o Adunare alcătuită din oameni, cel mai mult din săracii lumii acesteia. Ei stăteau în afara religiei iudaice şi erau prigoniţi de lume, aşa că ei se aflau în afara religiei şi a lumii. Ei erau pe drumul spre cer, şi aveau pe Domnul gloriei la ei, căci ei umblau în frica Domnului şi erau înmulţiţi prin mângâierea Duhului Sfânt. Şi aici este din nou un tablou măreţ al creştinătăţii. Creştinii sunt o comunitate de oameni care au crucea înapoia lor şi gloria înaintea lor. Ei sunt pe drum spre glorie în părtăşie cu Persoane divine. Tot ce ei au, este Domnul în glorie şi Duhul Sfânt pe pământ, şi ce le trebuie mai mult? Ce poate fi mai frumos decât o părtăşie de credincioşi în părtăşie cu Persoane divine! Să nu ne considerăm a fi numai o părtăşie de credincioşi, care sunt aici ca să facă cel mai bine, ce pot face. Noi suntem o părtăşie de credincioşi, şi o Persoană divină este cu noi pe pământ. Ce poate fi mai binecuvântat decât aceasta! Aceasta este poziţia în care noi am fost aduşi astăzi prin harul lui Dumnezeu. Am lăsat înapoia noastră marile sisteme ale oamenilor, nu avem regulamente de credinţă, nu avem organizaţii mari, care să ne menţină laolaltă, noi nu avem rânduieli referitoare la serviciile divine, însă avem ceva care este mai mare decât toate acestea. Căci noi avem pe Hristos în glorie şi Duhul Sfânt pe pământ.

 

Sper ca noi să vedem tot mai mult ce chestiune măreaţă este creştinismul. Domnul să ne dea har, ca aceste adevăruri să devină realităţi practice pentru noi. În toate greutăţile avem pe Domnul, la care privim, şi pe Duhul Sfânt, care vrea să ne călăuzească. Diavolul este împotriva noastră, dar Persoane divine sunt pentru noi. S-ar putea să fie multe greutăţi, în care tu nu şti ce să faci, dar fi sigur, că nu este nici o greutate, în care Domnul să nu ştie ce este de făcut.

 

Tradus de la: Elia und Elisa

 

Titlul original: „Elia und Elisa“

din Der Dienst des Wortes, Anul 6, 1928, pag. 101–109;

după o prelegere ţinută în 8. Aprilie 1928 în Berlin.

 

Traducere: Ion Simionescu

 

https://www.soundwords.de/ro/ilie-si-elisei-a12175.html

///////////////////////////////////////////

Ilie tişbitul- 1 Împăraţi 17.1; 19.5 – curajul credinţei şi puterea credinţei, de Kalender D.H.I.N.

© CSV, Online începând de la: 04.06.2020, Actualizat: 04.06.2020

 

Versete călăuzitoare: 1. Împăraţi 17.1; 19.5

 

1 Împărţi 17.1: Şi Ilie tişbitul, dintre locuitorii Galaadului, a zis lui Ahab: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul meu”.

 

Între împăraţii regatului de nord al lui Israel nu a fost niciunul care să fi trăit şi domnit din inimă conform voii lui Dumnezeu. Însă Ahab i-a întrecut pe toţi. El a făcut mai mult rău decât toţi împăraţii lui Israel care au fost înaintea lui, „ca să-L întărâte la mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel”.

 

Apoi vine Ilie. Fără să se anunţe apare înaintea împăratului, apariţia lui este lipsită de orice teamă. Nu citim că el se prosterne înaintea împăratului sau că îi aduce vreo onoare. El nu se roagă smerit să i se dea voie să vorbească. El nu dă nici un semn de supunere smerită şi nici nu foloseşte înflorituri retorice de devotament.

 

De unde ia Ilie această îndrăzneală? Îşi poate el permite aşa ceva, deoarece el face parte din căpeteniile împărăţiei? Nu, ci descrierea „tişbitul, dintre locuitorii [textual: locuitor fără drept de cetăţenie] Galaadului” îl arată ca om total lipsit de importanţă.

 

Dar de fapt Ilie nu „stă” înaintea împăratului, ci înaintea lui Dumnezeu. Acest contrast nu ar fi trebuit să fie, dar idolatria lui Ahab a dat naştere la contrastul de netrecut. În acest caz mesajul lui Dumnezeu şi comportarea profetului Său sunt absolut la locul lor.

 

Astăzi aproape nimeni nu va fi însărcinat cu un astfel de mesaj, care cere aşa de mult curaj. Şi totuşi copiii lui Dumnezeu au parte în fiecare zi de acest contrast enorm între Dumnezeu şi oamenii răzvrătiţi. Astfel ei au nevoie de conştienţa inimii: Dumnezeu trăieşte.

 

Şi cine trăieşte realmente cu El, în părtăşie netulburată cu Dumnezeul viu, acela stă şi astăzi „înaintea” feţei Lui. Şi numai aceasta dă creştinului credincios curaj şi putere pentru o viaţă de mărturie şi binecuvântată – înaintea lumii vrăjmaşe.

 

1. Împăraţi 19.5: Şi, iată, un înger l-a atins şi i-a zis: „Scoală-te, mănâncă!”

 

Ilie L-a rugat pe Dumnezeu: „Acum, Doamne, ia-mi sufletul, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei.” Şi după aceea a adormit sub un ienupăr. – Cum de s-a ajuns la aşa ceva? Răspunsul este cuprins în strigătul de trezire al îngerului.

 

O comparaţie poate ajuta să se înţeleagă starea sufletească a lui Ilie: sportivii de performanţă precum sunt alergătorii la maraton sau cicliştii depun efort foarte mare timp de mai multe ore. În timpul concursului ei trebuie – chiar dacă în timpul efortului nu simt nici o foame! – să consume mereu şi la timp hidraţi de carbon. Altfel rezervele corpului pot să se epuizeze deodată, fără vreo atenţionare prealabilă. Urmarea este un sentiment de mare slăbiciune.

 

Ilie era de trei ani şi jumătate într-o luptă spirituală, fără ajutor omenesc, fără familie şi fără fraţi de partea lui. Însă Dumnezeu l-a sprijinit. Apoi lupta cu slujitorii idolilor. O luptă îndelungată cu privire la întrebarea „Cine este adevăratul Dumnezeu?”, o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi în final ameninţarea cu moartea din partea Izabelei.

 

Este de mirare că puterile lui nervoase şi spirituale s-au epuizat complet? Niciunul care a stat într-o astfel de luptă nu va arăta acuzator spre punctul unde Ilie „a uitat” „să se hrănească”, să privească la Domnul. Şi de altfel nici noi nu facem aceasta. Însă copiii lui Dumnezeu ar trebui să înveţe pentru ei înşişi din trăirile lui Ilie:

 

„Scoală-te, mănâncă!” – acesta este imboldul plin de har al lui Dumnezeu pentru robul Său obosit. Fie că este vorba de lupta spirituală, de o biruinţă prin puterea lui Dumnezeu, de ameninţare din partea vrăjmaşului – mereu avem nevoie din nou de hrană proaspătă de sus şi de privirea credinţei îndreptată spre Domnul. Aceasta este valabil şi atunci, şi în mod deosebit atunci, când încă „nu simţim foame”.

 

Tradus de la: Eelia, der Tisbiter

 

Din calendarul Der Herr ist nahe (18.1.1999 şi 1.7.1999)

www.csv-verlag.de

 

Traducere: Ion Simionescu

 

https://www.soundwords.de/ro/ilie-tisbitul-a12450.html

 

////////////////////////////////////////////

Învăţături practice din cartea Iov (12)

O viaţă trăită în harul lui Dumnezeu, de

William Kelly

© CSV, Online începând de la: 26.12.2018, Actualizat

 

Cuprins

Mărturisirea şi restabilirea lui Iov

Păcatul prietenilor lui Iov

Rodul adevăratei smerenii

„Sfârşitul Domnului” cu Iov

Versete călăuzitoare: Iov 42

 

Marea luptă a sufletului, despre care ne-a vorbit cartea Iov, se apropie de sfârşit. Rezolvarea întrebărilor numeroase şi adânc pătrunzătoare în viaţa fiecărui om a fost dată, nu în cuvinte, nu în dogme bine demonstrate, ci în inima umilă a celui suferind şi în împotrivitorul însuşi.

 

Mărturisirea şi restabilirea lui Iov

Iov a răspuns şi a zis: „Ştiu că poţi face orice şi că nici o hotărâre a Ta nu poate fi împiedicată” (Iov 42.2). Cât de bine fac aceste cuvinte clare, simple, după aşa de multe alte exprimări ale aceleiaşi guri! Simţim: inima lui a ajuns la linişte. Auzim despre dăruirea faţă de Dumnezeu, de liniştirea sub mâna Domnului, prin care sufletul lui ajunge la odihnă. Mişcător este şi felul în care el se străduieşte ca acum să dea pe deplin dreptate lui Dumnezeu. Odinioară s-a îndreptăţit pe sine însuşi, chiar cu preţul dreptăţii lui Dumnezeu; acum el îndreptăţeşte pe Dumnezeu, chiar dacă prin aceasta el trebuie să mărturisească caracterul lui nedemn. Pentru aceasta alege aceleaşi cuvinte, cu care Dumnezeu l-a chemat să dea socoteală. „Cine este acela care, fără cunoştinţă, îmi întunecă sfatul?” Aproape exact aceleaşi cuvinte i-a spus Dumnezeu (Iov 38.2). Şi răspunsul lui este acum: eu am făcut aceasta: „Am rostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoşteam” (Iov 42.3). Cât de bine a înţeles Iov ţelul cerinţelor lui Dumnezeu (Iov 38.3): „Eu te voi întreba şi tu să Mă-nveţi.” Acum el adresează lui Dumnezeu aceeaşi rugăminte: „Te voi întreba şi Tu să mă-nveţi” (Iov 42.4). El se întoarce înapoi la locul care i se cuvine, şi prin aceasta recunoaşte că prin aroganţa inimii lui s-a ridicat peste Dumnezeu.

 

Însă totodată acum devine clar, cum în smerenie inima lui este adusă aproape de Dumnezeu: odinioară L-a cunoscut din auzite, acum el priveşte la Dumnezeu. „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede” (Iov 42.5). Privind astfel lăuntric pe Dumnezeul lui, plin fiind cu gânduri cuvenite cu privire la El, el se vede totodată şi pe sine însuşi în lumina adevărată, şi, amintindu-şi de tot ce a vorbit împotriva lui Dumnezeu, acum se detestă pe sine însuşi şi are căinţă reală: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42.6). Deci el se detestă pe sine însuşi şi ca să zicem aşa se căieşte stând pe genunchi. Când omul are a face cu Dumnezeu faţă către faţă, încetează toată glorificarea de sine, şi el devine vizibil în goliciunea şi ruşinea lui. Şi apoi el detestă nu numai ceea ce a spus, ci se detestă pe sine însuşi, „eul” încăpăţânat, rău.

 

De îndată ce omul – chiar şi cel mai bun dintre oameni – ajunge la cunoştinţa nedemnităţii lui, Dumnezeu Se coboară, îl ridică şi îi dăruieşte binecuvântare şi înviorare.

 

Păcatul prietenilor lui Iov

Este însă ciudat, că mai întâi se vorbeşte despre prieteni şi abia după aceea despre binecuvântarea şi înălţarea, pe care Dumnezeu a dăruit-o lui Iov după restabilirea lui. Mult timp n-am mai auzit nimic despre ei. În timpul ultimei vorbiri lungi a lui Iov, sub îndemnurile lui Elihu, în timpul vorbirii copleşitoare a Creatorului, ei au tăcut. S-a frânt ceva şi în inima lor? Găsim şi la ei smerire? Cu siguranţă nu, căci primul lucru, pe care Dumnezeu li-l spune, este: „Mânia Mea s-a aprins împotriva voastră.” Probabil că ei au văzut o confirmare a propriei lor teorii despre păcatele lui Iov, în mod deosebit în cuvintele Domnului adresate lui Iov. Parţial şi privit superficial, cuvintele lui Dumnezeu se potriveau cu reproşurile lor împotriva lui Iov. Şi acum ei aud aici – Dumnezeu Se adresează lui Elifaz, ca cel mai bătrân dintre ei -: „N-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42.7). Instinctiv te întrebi, în ce a vorbit Iov ce se cuvine despre Dumnezeu. Căci privit superficial s-ar fi putut gândi pe drept, că Iov a vorbit la fel de mult de nedrept despre Dumnezeu ca şi ceilalţi, da, s-ar putea chiar spune, că el a vorbit chiar mai pripit decât Elifaz şi prietenii lui.

 

Efectiv, noi nu avem voie să trecem cu vederea greşelile făcute de Iov. Dar repetăm: este o diferenţă ca de la cer la pământ, dacă te afli sau nu într-o încercare aşa de grea ca Iov. Pentru cei care ei înşişi nu suferă, este foarte uşor să descopere greşeli în cuvintele revoltate ale celui apăsat. Însă Dumnezeu ţine socoteală de împrejurările în care ele sunt rostite, mult mai mult decât probabil gândim noi. Să nu uităm, că ceea ce era păcătos în cuvintele lui Iov a fost mustrat de Dumnezeu, a fost recunoscut şi mărturisit de Iov şi urmare acestui fapt era iertat de Dumnezeu. De aceea pentru Dumnezeu sosise acum momentul să-Şi amintească cât mult bine a spus Iov în suferinţa lui, câtă credinţă a arătat el chiar şi în acele momente, cum el – în contradicţie cu sine însuşi – a luat prin credinţă ca Salvator pe Dumnezeul acela care în momentul următor i s-a apărut că ar fi un duşman.

 

Dumnezeu nu este unul care uită aceste lucruri. Însă El evaluează serios greşeala bărbaţilor care în părerea greşită că fac ce este drept, au eşuat complet în judecarea conform gândurilor lui Dumnezeu a unui anumit caz. Ei cunoşteau aceste gânduri, în măsura în care Dumnezeu le-a revelat în timpul acela, dar au greşit grav în aplicarea lor. De aceea, ceea ce ei spun, este pe de o parte foarte adevărat, şi pe de altă parte foarte greşit. Adevărurile abstracte fără viaţă spirituală călăuzită prin Duhul Sfânt sunt întotdeauna un pericol pentru credincioşi. Uneori se produce mai multă pagubă prin aplicarea greşită a unui adevăr decât printr-o nedreptate. Căci adevărul aplicat greşit dă unei rătăciri o aparentă înfăţişare de autoritate divină. Când o nebunie este cunoscută sau ceva, care aparent este fals, te îndepărtezi, însă fiecare credincios este impresionat de adevărul lui Dumnezeu. Deci dacă adevărul este aplicat greşit – ca aici, pentru a nimici moral pe unul care era subiectul special al intereselor lui Dumnezeu -, atunci aceasta este ceva îngrozitor în ochii Săi. Şi cei trei prieteni s-au făcut vinovaţi de acest păcat. Fără îndoială Dumnezeu nu-i va compara în privinţa aceasta cu Iov, înainte ca ei să se fi smerit; dar pentru că aceasta a avut loc, pentru că Iov a fost declarat drept de Dumnezeu în privinţa aceasta, a recunoscut greşelile lui de odinioară şi a primit iertare, acum Dumnezeu Îşi aminteşte de multele lucruri bune, care s-au găsit în inima lui în timpul încercării, şi le pune faţă în faţă cu făţărnicia celor trei prieteni.

 

Rodul adevăratei smerenii

Cât de deplin a fost Iov restabilit în părtăşia cu Dumnezeu se arată cel mai clar în faptul că Elifaz a jertfit pentru sine şi prietenii lui şapte tauri şi şapte berbeci ca jertfă de ardere-de-tot şi că Iov trebuia să se roage pentru ei.

 

Şi pentru noi este instructiv să vedem acest rod al adevăratei smerenii. Credincioşii, care au păcătuit, după mărturisire şi reîntoarcere arată deseori un timp o oarecare teamă, o reţinere în a ocupa din nou locul pe care l-au avut înainte între credincioşi. Suntem convinşi că o astfel de atitudine este bună şi mărturiseşte despre o conştiinţă sinceră. Însă pe de altă parte trebuie să remarcăm cât de desăvârşit iartă Dumnezeu păcatul. Ar trebui mai degrabă să întâmpinăm cu dragoste şi încurajare pe astfel de credincioşi ruşinaţi, decât cu neîncredere şi permanentă condamnare. Să ne gândim la comportarea tatălui faţă de fiul pierdut, cum el şi-a deschis braţele, inima şi casa, ca să primească pe cel reîntors. Cu siguranţă fiul a stat cu teamă şi ruşine la acea masă de sărbătoare, însă fratele lui era de condamnat aspru, care cerea răzbunare în loc de har.

 

Este de asemenea remarcabil, că prietenii au trebuit să aducă o jertfă de ardere-de-tot. Noi ne-am gândi într-un astfel de caz mai degrabă la o jertfă pentru păcat. Probabil din aceasta avem voie să tragem concluzia că istoria lui Iov a avut loc înainte de darea Legii. În Lege sunt date prescripţii exacte în legătură cu jertfa ce trebuie adusă pentru păcatele săvârşite. Înainte de aceasta este vorba numai despre jertfa de ardere-de-tot, ca la Noe (Geneza 8.20), la Avraam (Geneza 22.2) şi la Iov. Felul în care Dumnezeu prescrie această jertfă de ardere-de-tot arată că ea trebuie să exprime o mărturisire solemnă a păcatului: „… ca nu cumva să vă fac după nebunia voastră; pentru că n-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42.8).

 

„Sfârşitul Domnului” cu Iov

Cât de frumos este ceea ce urmează! „Domnul a întors captivitatea lui Iov, când s-a rugat pentru prietenii săi” (Iov 42.10). El nu întoarce numai pedeapsa pentru prieteni în urma rugăciunii lui Iov, ci eliberează şi pe Iov însuşi. Acesta s-a simţi captiv pe tot parcursul încercării lui şi a exprimat astfel acest sentiment: „Îmi pui picioarele în butuci” (Iov 13.27). „Dumnezeu m-a înconjurat cu plasa Lui” (Iov 19.6). Mai târziu va recunoaşte că nu Dumnezeu îl ţinea prins, ci că el însuşi era încurcat în propriile gânduri greşite.

 

Acum Dumnezeu i-a arătat har, şi că inima lui era plină de har se arată în aceea, că el era imediat gata să arate har, prin aceea că s-a rugat pentru prietenii lui, pentru ei, cei care l-au rănit cel mai dureros.

 

În acest moment minunat al harului deplin, în timp ce fumul jertfei se înalţă împreună cu rugăciunile unui om care se află deplin în părtăşia lui Dumnezeu, Dumnezeu întoarce totul spre bine pentru Iov. El primeşte dublu din tot ce a posedat odinioară. Prin aceasta Dumnezeu voia să exprime pentru el şi pentru toţi credincioşii necesitatea inimii Sale de a ne binecuvânta şi în exterior. Dacă păcatele noastre au fost iertate, atunci El Se gândeşte la binele pe care l-am făcut şi îl răsplăteşte.

 

Aşa S-a gândit Dumnezeu acum, că Iov a ţinut cu tărie la El, atunci când încercarea cea mai vitregă a venit asupra lui, aşa că însuşi satan a fost ruşinat. Într-adevăr după aceea Iov a trebuit să se cunoască pe sine însuşi, dar primirea cu credinţă a tuturor suferinţelor lui din mâna lui Dumnezeu a păstrat valoarea ei pentru Dumnezeu. Şi aceasta era fără îndoială har de la Dumnezeu. Că Iov ţinea cu tărie la Dumnezeu, aceasta a avut loc pentru că Dumnezeu nu l-a părăsit pe Iov. Dacă suntem drepţi şi rămânem statornici, în ciuda a orice ar veni peste noi, aceasta este har, care ne face capabili pentru aceasta. Ştim aceasta şi o recunoaştem cu plăcere. Totuşi rămâne pentru noi o îmbărbătare în viaţa noastră spirituală, că Dumnezeu vrea să răsplătească faptele noastre bune şi nu le va uita, dacă avem mereu înaintea privirii noastre, că credinţa precede faptele. Faptele noastre nu ne pot mântui, nu ne pot salva, nu pot îndepărta nici măcar un singur păcat. Dar dacă toate acestea au avut loc pe baza harului şi au fost primite prin credinţă, atunci Dumnezeu cere de la noi fapte bune, pentru ca să fie exprimată şi confirmată credinţa. Şi cu aceste lucrări El leagă făgăduinţele Lui minunate pentru viaţa de acum şi viaţa viitoare.

 

Încercarea a părut desigur lui Iov nesuportabil de lungă, atunci când a îndurat-o. Dar cât de scurtă trebuie să fi fost ea în amintirea lui, când el a recunoscut mâna lui Dumnezeu în suferinţe şi s-a gândit în urmă la ele în viaţa lungă care a urmat după aceea. O viaţă de părtăşie netulburată cu Dumnezeul său, plină de binecuvântări, în care totul s-a reîntors la el, tot ce a pierdut odinioară, prin aceea că posesiunile lui pământeşti s-au dublat şi în care el deseori a avut în inima lui gândul înviorător al psalmistului: „Este o clipă în mânia Sa, o viaţă în bunăvoinţa Sa” (Psalmul 30.5).

 

 

Tradus de la: Praktische Lehren aus dem Buch Hiob (12)

 

Titlul original: „Praktische Lehren aus dem Buch Hiob. (12) Ein Leben in der Gunst Gottes“

din Ermunterung und Ermahnung, 1995, pag. 198 şi următoarele.

 

Traducere: Ion Simionescu

DET. AICI…https://www.soundwords.de/ro/invataturi-practice-din-cartea-iov-12-a11638.html

 

////////////////////////////////////////////

 

Perioada de timp actuală şi cea viitoare (8)

Femeia şi fiara: un imperiu se reîntoarce,de Botschafter-© SoundWords;Online începând de la: 28.08.2018, Actualizat

 

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 17.8; 18.4; Daniel 7.23-27

 

Apocalipsa 17.8: Fiara, pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni.

 

 Apocalipsa 18.4: Apoi am auzit din cer un glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!”

 

 Daniel 7.23-27: El mi-a vorbit aşa: „Fiara a patra, este a patra împărăţie, care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi îl va zdrobi. Cele zece coarne, înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui, şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri sfinţii Celui Preaînalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata, şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împăraţilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o Împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!”

 

Cuprins

Fundalul istoric

Patru fiare = patru imperii mondiale

Fiara a patra

Ce este deci curva?

Ieşiţi din mijlocul ei

Marele înşelător

Fundalul istoric

După ce Dumnezeu în mânia Sa a dat poporului Israel un împărat, în mânia Lui l-a luat înapoi, cu toate că El a suportat cu mare răbdare rătăcirile acestui popor cu grumazul tare. De când păcatul lui Solomon a produs despărţirea celor zece seminţii şi idolatria lor, Dumnezeu i-a atenţionat mereu prin slujitorii Săi, profeţii. Dar când Israel nu s-a întors la Dumnezeul său, în cele din urmă el a fost dus în captivitate prin Salmanasar, împăratul Asiriei, şi niciodată nu s-a mai întors înapoi. Iuda a continuat să existe multe secole după aceea; dar când el a umblat pe căile lui Israel şi Ierusalim a făcut chiar lucruri mai grave decât sora lui Samaria, atunci mânia Domnului s-a aprins aşa de mult, că nu a mai fost nici un mijloc de ajutor. Şi Dumnezeu a permis împăratului caldeenilor să vină împotriva lor (2 Cronici 36), după ce el a distrus cetatea şi Templul a dus poporul în captivitate în Babilon. Astfel domnia universală, care ar fi rămas pentru totdeauna privilegiul lui Israel, dacă el ar fi umblat în căile Domnului, a trecut la naţiuni în persoana lui Nebucadneţar; aşa cum şi Daniel i-a spus acestuia: „Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur” (Daniel 2.37-38). Este adevărat, că după şaptezeci de ani Iuda s-a reîntors în ţara lui, a reclădit cetatea lui şi Templul lui; căci Unsul trebuia în harul Său să vină la ei. Dar lui Israel nu i-a fost redată puterea, şi nici nu îi va fi redată, până nu va veni Acela căruia Îi „aparţine Împărăţia”, Fiul lui David, Împăratul uns pe Sion, care va exercita judecată şi dreptate pe pământ şi va domni veşnic peste casa lui Iacov (Ezechiel 21.30-32; Ieremia 23.5-6). Până în momentul de faţă domnia aparţine naţiunilor; şi Cuvântul lui Dumnezeu numeşte timpul acesta „timpul naţiunilor” (Luca 21.24).

 

Patru fiare = patru imperii mondiale

 Noi cunoaştem cele patru imperii mondiale, care sunt prezentate prin tabloul mare, pe care l-a văzut Nebucadneţar, şi prin cele patru fiare din Daniel (capitolul 2.7). Aceste imperii mondiale corespund tocmai timpului naţiunilor. Ştim că primele trei din aceste împărăţii – cea babiloniană, cea persană şi cea greacă – au avut sfârşit, după ce ele la timpul lor au împlinit planurile lui Dumnezeu. Cea de-a patra (împărăţia romană) a existat deja ; şi în timpul ei a venit Mântuitorul. Urmare prescripţiei căpeteniei acestei împărăţii, a Cezarului Augustus, Iosif şi Maria s-au dus la Betleem, cetatea lui David, ca acolo să se înscrie. Sub domnia unui alt Cezar al acestei împărăţii, Cezarul Tiberiu, s-a auzit pentru prima dată în ţinuturile Iudeii cuvântul: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor s-a apropiat.” Deoarece primele trei împărăţii au avut o durată scurtă, s-ar fi putut gândi, că şi cu această împărăţie va fi la fel, şi că apoi, după terminarea domniei naţiunilor, curând toate naţiunile de sub cer se vor supune Fiului Omului. Probabil aceasta era şi aşteptarea multora; dar Israel a respins pe Împăratul lui. El L-a predat chiar acestei împărăţii, prin aceea că L-a predat în mâinile reprezentantului împărăţiei, în mâinile lui Pilat. După aceea această împărăţie a devenit nuiaua lui Dumnezeu, ca să disciplineze poporul rebel. Când Hristos a fost nimicit, a venit poporul căpeteniei, care va veni, şi a distrus cetatea şi Locaşul sfânt.

 

Mai târziu această împărăţie a fost lăsată în seama ei însăşi, şi în timpul celei de-a şasea căpetenii, domnia cezarilor în Roma, ea a fost rănită de moarte de atacurile popoarelor din nord. Dar rana ei de moarte va trebui vindecată; şi tot pământul, uimit de aceasta, se va ataşa de ea (Apocalipsa 13.3). „Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni” (Apocalipsa 17.8).

 

Aproximativ în timpul răpirii Adunării, mădularele răspândite ale acestei a patra fiară se vor apropia unele de altele, şi ea se va ridica iarăşi, îngrozitoare, înspăimântătoare, înfiorătoare, ca să împlinească tot ce este scris. Această viziune a avut-o Ioan. „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13.1-2).

 

Fiara a patra

Cu siguranţă aceasta este cea de-a patra fiară din Daniel, pe care o vedem aici reapărând, ca să piară sub loviturile Domnului la arătarea Sa minunată (Apocalipsa 19).

 

Ea vine din mare ca şi a lui Daniel (Daniel 7.23), aceasta înseamnă din valuri, din revoluţiile popoarelor. Despre curvă, care în continuare ne este prezentată ca şezând pe fiară, s-a spus că ea şade pe multe ape: „Apele, pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi” (Apocalipsa 17.1,15).

 

În ea regăsim câte ceva din fiecare cele trei prime fiare din cartea Daniel. Ea are trupul unui leopard, picioarele unui urs şi gura unui leu. Se observă însă ordinea inversă ca la Daniel, şi fără îndoială de aceea, pentru că profetul a văzut această împărăţie în viitor; Ioan dimpotrivă, în trecut. Astfel cele patru fiare din Daniel sunt unite în fiara prezentată de Ioan, deoarece fiecare împărăţie a inclus în sine mai mult sau mai puţin din împărăţiile anterioare, şi deoarece împărăţia romană restaurată va uni în sine pe teritoriul ei vast dărâmăturile tuturor celorlalte împărăţii. Le vedem pe toate apărând la judecată. Când piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini sfărâmă chipul cu picioarele din lut şi fier, atunci deodată nu numai lutul şi fierul s-au sfărâmat, ci împreună cu ele şi arama, argintul şi aurul, „şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele” (Daniel 2.34-35,45; 7.11-12).

 

Fiara văzută de Ioan are „o gură, care rostea vorbe mari şi hulă” (Apocalipsa 13.5); cea a lui Daniel avea „o gură, care vorbea cu trufie” (Daniel 7.8,20).

 

Sfinţii au fost daţi un timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme, aceasta înseamnă trei ani şi jumătate, în mâinile fiarei văzută de Daniel (Daniel 7.25). Fiarei văzută de Ioan i s-a dat autoritate timp de patruzeci şi două de luni (Apocalipsa 13.5), deci aceeaşi durată.

 

Fiara văzută de Daniel are zece coarne, sau zece împăraţi, care se vor ridica din această împărăţie (Daniel 7.24), aşa cum şi picioarele chipului aveau zece degete. Şi fiara văzută de Ioan are de asemenea zece coarne, despre care în versetul 12 se spune: „Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, …”. Însă aceşti zece împăraţi nu au apărut încă; căci ei primesc autoritate timp de un ceas împreună cu fiara sălbatică, ca împăraţii, şi anume cu scopul de a distruge curva (Apocalipsa 17.12,17). Barbarii, care în secolul patru au devastat împărăţia romană, nu corespundeau nicidecum celor zece coarne, sau celor zece degete de la picioare. Cele zece coarne sunt zece împăraţi, care vor ieşi din însăşi această împărăţie, în timp ce acei barbari nu au venit din sânul împărăţiei romane, ci din nordul cel mai îndepărtat, ca să sfâşie această împărăţie şi să împartă între ei dărâmăturile ei. Cele zece coarne vin din capul al şaptelea, din rezultatul celorlalte capete anterioare şi corespund evident celor zece degete de la picioare, care vin din ambele picioare (nu numai dintr-un picior) al chipului. Însă până acum împărăţia romană niciodată nu a fost împărţită în zece împărăţii. Cine cunoaşte în zilele noastre zece împărăţii ale goţilor de vest, ale goţilor de răsărit, ale vandalilor, şi aşa mai departe, dacă cu adevărat au fost zece? Unii învăţaţi se străduiesc în camerele lor de studiu, să aducă împărăţiile barbarilor la acest număr zece, dar în felul acesta nu se împlinesc profeţiile. Când cele patru împărăţii au stăpânit peste Israel, chiar şi cel neştiutor era conştient dacă el avea ca stăpân pe babilonieni, pe perşi, pe greci sau pe romani. Tot aşa va fi când se va ridica fiara a patra cu cele zece coarne ale ei.

 

Fiara văzută de Ioan va fi arsă în foc, ca şi fiara văzută de Daniel (Apocalipsa 19; Daniel 7.11).

 

Dacă se ţine seama de aceste caracteristici, atunci vei fi convins că fiara văzută de Ioan este numai continuarea celei de-a patra împărăţie a lui Daniel, care rezumă pe toate celelalte – fiara a patra restabilită. Sunt însă adăugate anumite însuşiri, pentru a o descrie în starea ei nouă:

 

Ea are un caracter diabolic; „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13.2). Ea se va ridica din adânc şi va merge la pierzare (Apocalipsa 17.8). Dacă Ioan ne-o prezintă mai întâi ca ridicându-se din mare, ca şi la Daniel, când ea va apărea din nou se va ridica din adânc.

 

Ea are şapte capete sau căpetenii (Apocalipsa 17.9-10), care sunt şapte munţi, pe care şade femeia şi care pare să desemneze Roma. De asemenea sunt şi şapte împăraţi, cinci dintre ei erau căzuţi în timpul lui Ioan. Fără îndoială aceştia desemnează primele cinci forme de guvernare romane prezentate de istorici. Forma a şasea, cea a cezarilor, exista în timpul lui Ioan; şi când va apărea a şaptea în legătură cu cele zece împărăţii unite, atunci fiara însăşi va fi al optulea împărat.

 

Ceea ce ne oferă în mod deosebit această fiară sălbatică în starea ei nouă, este curva, care stă pe ea. Să observăm mai întâi aici că înfăţişarea acestei femei, care stă pe fiară (Apocalipsa 17), care este văzută de Ioan abia după fiara amintită în capitolul 13, nu urmează imediat în succesiunea timpului. Dimpotrivă noi credem, că ea aparţine între versetul 4 şi versetul 5 al capitolului 13, înainte să se vorbească despre gura, care rostea vorbe mari şi hulă (versetul 5); şi deci mai degrabă înaintea fiarei a doua, care are două coarne asemenea unui miel şi care vorbeşte ca un balaur (Apocalipsa 13.11). Aceasta ar putea apărea unora la prima vedere nejustificat; dar aceasta se explică, dacă ne amintim că profeţii procedează în felul acesta. Deseori succesiunea relatării lor nu este identică cu succesiunea în timp a evenimentelor pe care ei le-au văzut; ci după ce ei au văzut într-o viziune evenimentele, pe care ei trebuiau să le vestească, asemenea unei imagini de ansamblu, după aceea ei au avut viziuni noi care detaliază şi dezvoltă prima viziune de ansamblu, şi în care de asemenea se inserează multe imagini singulare. Aceasta se observă în mod deosebit la profetul Daniel.

 

Ce este deci curva?

Ce poate fi altceva decât principiul religios legat de autoritatea materială, ca religie de stat, care a atins în creştinătate nivelul cel mai înalt de stricăciune.

 

Adunarea, care a fost chemată să aştepte pe Mirele ei ca o mireasă curată şi fără cusur, nu are nimic a face cu puterile pământului, decât în trecerea ei prin statele lumii să dea cezarului ce este al cezarului şi să păstreze pentru Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu; şi să nu caute alt sprijin şi altă protecţie, decât numai la Capul ei ceresc. Sprijinită pe braţul Lui nevăzut şi cu ochii îndreptaţi spre cer, ea ar trebui să străbată pustia aceasta ca un străin. Însă curând ea a obosit în singurătatea ei, în modestia ei, în sărăcia ei şi în luptele permanente, care erau urmarea umblării ei prin credinţă. Ea a devenit pământească în sentimentele şi speranţele ei; şi curând i-a reuşit să cuprindă mulţimi de oameni. Şi după ce ea însăşi a devenit o putere a pământului, ea a dus tratative cu puterile. Ea a vândut acestora influenţa ei asupra conştiinţelor, pentru o poziţie recunoscută în lumea aceasta, în care Domnul ei nu a avut-o, pentru purpură şi stacojiu, cu care El a fost îmbrăcat numai spre batjocură. În cele din urmă a ajuns – cine ar fi putut crede aşa ceva! – să constituie o corporaţie împreună cu lumea, cu lumea despre care Isus a spus ucenicilor Săi: „Voi nu sunteţi din lume, căci Eu v-am ales din lume.” În loc să îndure prigoanele venite din partea lumii, ea însăşi s-a făcut prigonitoare a acelora care îşi supun conştiinţa numai lui Hristos şi nu vor să recunoască nici un alt cap, decât numai pe Hristos; ea s-a predat fiarei, şi aceasta a călcat-o în picioare, a sfâşiat-o, aşa că sângele ei a stropit fiara şi a murdărit-o. Ah, cu siguranţă, aceasta este o taină, aşa cum este şi unirea Adunării adevărate cu Hristos, al Cărui trup este ea – os din oasele Sale şi carne din carnea Sa –, o taină. Dar aceasta este taina evlaviei, aceea este însă taina răutăţii. Această taină a văzut-o Pavel deja conturându-se în timpul său şi finalizându-se cu omul păcatului.

 

Curva poartă scris pe fruntea ei: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului!” Sub această imagine ne este ea prezentată (Apocalipsa 17.5,18); exact opusul Miresei, soţiei Mielului, care este „cetatea sfântă, Ierusalimul, care se coboară din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21.9-10 şi versetele următoare).

 

Este adevărat că aceasta aminteşte de părerea unora, care cred în readucerea la viaţă a Babilonului, ca să se împlinească ce s-a spus despre el, prin aceea că se pare că nu s-a împlinit totul. Însă noi ştim că Babilon sau Babel înseamnă încurcătură; şi care sistem a meritat mai mult acest nume decât acela cu care noi ne ocupăm aici? A existat vreodată o încurcătură de dimensiuni mai mari şi mai dezgustătoare? Adunarea lui Isus Hristos unită cu lumea, vrăjmaşul ei!

 

Dar când acest sistem ne este prezentat ca domnind peste popoare şi limbi (Apocalipsa 17.1,15), atunci Roma apare ca să fie totuşi centrul, când se spune că „cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia.” Dacă ne amintim că cea de-a patra împărăţie se va ridica atunci din nou, nu este atunci normal să gândeşti, că vechea lui capitală îşi va revendica însemnătatea ei politică şi religioasă de odinioară, va reocupa locul de odinioară şi va fi centrul acestui sistem în forma lui nouă? Ea va putea fi numită atunci Babilon, aşa cum Ierusalim a fost numit „Sodoma” şi „Egipt” (Deuteronomul 32.32; Isaia 1.10; Apocalipsa 11.8), şi aceasta cu atât mai mult cu cât picioarele de lut şi fier sunt continuarea capului de aur, aşa că într-un anumit sens Roma şi Babilon constituie o unitate.

 

Luxul curvei şi sângele, din care ea s-a îmbătat, par să caracterizeze într-adevăr mai mult papalitatea sau creştinătatea din trecut, decât creştinătatea în starea ei actuală şi viitoare. Dar în afară de aceasta, deoarece noi nu ştim ce poate deveni ea, trebuie să ne gândim că atunci când o adunare sau un popor apare la judecata lui Dumnezeu, pare să fie încărcată cu tot trecutul ei: „Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri!”, spune Isus iudeilor (Matei 23.32-36), „ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar.” Conform acestei afirmaţii ea trebuie să apară încă odată sub cea de-a patra împărăţie restabilită, cu toate că curva nu este numai Roma papală, ci mai degrabă întreaga creştinătate răzvrătită, care constituie o parte mare a creştinătăţii, prezentată aici în însuşirile ei principale, în purpura ei, inul subţire şi sângele sfinţilor, din care s-a îmbătat. Probabil Domnul merge mult mai în urmă şi vede acest sistem al strivirii conştiinţei de către stat, pe toată durata lui în timpul naţiunilor, începând de la Nebucadneţar şi chipul lui de aur, [1] până la sfârşitul Romei decăzute.

 

Deoarece curva reprezintă acest sistem din ultimele zile, s-ar putea spune literalmente despre ea: „pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apocalipsa 18.24).

 

Ieşiţi din mijlocul ei

Sfârşitul curvei ne aminteşte de faptul că „cine scoate sabia, va muri de sabie”, şi că, „cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabia” (Matei 26.52; Apocalipsa 13.10). Curva a căutat sprijin şi protecţie la împăraţi, pentru ca apoi să îi domine şi ca prin ei să prigonească. Împăraţii, deveniţi obosiţi în cele din urmă, ca să fie uneltele ei docile, lasă să se reverse ura lor reţinută mult timp, o pustiesc şi o dezbracă, îi mănâncă carnea şi o ard în foc. „Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apocalipsa 17.16-17; 18.5-6).

 

Învăţătura, care rezultă din toate acestea, este: „Ieşiţi din mijlocul ei [Babilon], poporul meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” (Apocalipsa 18.4).

 

Noi suntem chemaţi să deosebim duhul Babilonului, acolo unde el lucrează, şi să ne ţinem departe de el, pentru ca sufletele noastre să nu sufere. Acest duh este însă amestecarea lucrurilor lui Dumnezeu cu lucrurile lumii acesteia. De aceea să ne dăm toate silinţele să dăm fiecăruia ce i se cuvine: „Lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu şi cezarului, ce este al cezarului.” Să fim supuşi autorităţilor înalte: să dăm impozitul celui căruia i se cuvine impozitul, şi vama celui care i se cuvine vama. Să nu dispreţuim autorităţile şi maiestăţile, ci mai degrabă să ne rugăm pentru ele, pentru ca să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea (1 Timotei 2.1-2). Dar totodată să ţinem minte că numai Isus este Capul Adunării Sale, Capul, din care „tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, …” (Efeseni 4.15-16; 5.29-30). El nu a transmis nimănui această autoritate şi această purtare de grijă; El nu a autorizat pe nimeni să-L înlocuiască în acestea, nici autorităţile şi nici pe cel mai neînsemnat supus al lor. Deoarece noi suntem mădulare ale acestui trup binecuvântat, să nu tăgăduim Capul nostru ceresc, prin aceea că noi acordăm altcuiva vreo autoritate în Adunare, în afară de El. Să nu tăgăduim Duhul Lui, prin aceea că alăturăm aceste forme moarte, prin care mulţimea oarbă a poporului crede că aduce lui Dumnezeu o slujbă plăcută. Dacă am devenit părtaşi Duhului Său, să căutăm pe toţi aceia din care Duhul Său a făcut pietre vii, şi împreună cu ei să alcătuim în Duhul această casă a lui Dumnezeu, în care noi ca preoţi sfinţi aducem lui Dumnezeu prin Isus Hristos jertfe plăcute. Cu un cuvânt, în ceea ce priveşte cele pământeşti şi cele omeneşti, să fim supuşi ai cezarului, să ascultăm de el în toate câte nu se împotrivesc voii lui Dumnezeu. Iar în ceea ce priveşte Adunarea, să nu recunoaştem nici un alt cap în afară de Hristos, şi nici o altă inspiraţie decât a Cuvântului Său şi a Duhului Său.

 

În istoria curvei voi creştinii, care vă osteniţi să strângeţi tot mai mult legăturile, care leagă biserica cu statul, sperând astfel să ridicaţi biserica aşa de mult, ca în sfârşit să aduceţi toate popoarele la sânul ei, puteţi recunoaşte rătăcirea voastră. Dar şi voi, fraţilor, care sunteţi foarte activi să rupeţi aceste legături, crezând că prin independenţa Adunării îi veţi reda viaţa ei de odinioară, şi voi puteţi recunoaşte aici imaginaţia voastră falsă. Cuvântul ne învaţă, că va veni timpul când popoarele şi împăraţii, obosiţi de aroganţa unei biserici curve şi de jugul unei forme făţarnice, pe care ea vrea să le-o impună, vor lepăda acest jug şi vor rupe aceste lanţuri; ei vor urî curva, o vor pustii şi o vor dezbrăca, îi vor mânca carnea şi o vor arde în foc. Vor face ei aceasta pentru a se supune lui Dumnezeu şi Hristosului Său? Nicidecum, ci pentru ca să dea puterea lor fiarei, care împreună cu împăraţii pământului şi oştirile lor va declara război Aceluia care se numeşte „Cuvântul lui Dumnezeu”. Este deci o lucrare inutilă epuizantă, dacă se vrea reformarea Babilonului şi pentru acest scop te amesteci în proiectele deşarte ale popoarelor şi ale împăraţilor. Nouă nu ne este încredinţat să facem tratative cu Babilonul, ci să ieşim afară din el. „Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat! Părăsiţi-l, şi haidem fiecare în ţara noastră” (Ieremia 51.51,9; Apocalipsa 18.4). Fiecare personal trebuie să iese din Babilon, ca să-L urmeze pe Domnul afară din tabără, şi să poarte ocara Lui. La aceasta ne cheamă Cuvântul.

 

Marele înşelător

Însă curva nu este evoluţia deplină a răului, încă nu este ultimul triumf al lui satan. Acest înger al întunericului nu a renunţat niciodată la atacurile lui viclene, pe care le-a arătat deja în Eden, ca să-l determine pe om să se aşeze în mod arogant în locul lui Dumnezeu. Gândul acesta, la a cărui realizare el a lucrat secole la rând şi în care inima plină de mândrie a omului i-a fost de ajutor, el îl va realiza în final. Şi pentru acest scop îşi va alege un om, în care el va uni toate darurile sale, pe care îl va echipa cu tot ce place cărnii şi prin care va putea să atragă la sine mulţimea popoarelor. Atunci el îl va oferi naţiunilor ca pe acela care în sfârşit va realiza fericirea pământească închipuită, după care ele aleargă deja demult; şi îl va oferi iudeilor ca Mesia, pe care ei îl aşteaptă. Atât unora cât şi altora ca ideal, în care omul se poate lăuda şi trebuie să i se închine. Dezonorarea lucrurilor sfinte, pe care femeia care stă pe fiară a făcut-o aşa de mult timp înaintea naţiunilor, ura înrădăcinată a iudeilor împotriva lui Isus din Nazaret, toate acestea unite cu mândria şi răutatea inimii omeneşti vor reuşi acestei uniuni diabolice. Aşa cum iudeii şi naţiunile s-au unit deja odată ca să răstignească şi să lepede pe Mântuitorul, pe care Dumnezeu li L-a trimis, tot aşa ei se vor uni încă o dată ca să primească pe omul, în care satan a intrat, şi să i se închine. Atunci se va împli ce spune un glas puternic din cer, când satan va fi aruncat din cer: „Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare” (Apocalipsa 12.12). Atunci pentru sfinţii, care vor fi atunci pe pământ, în mod deosebit pentru cei din Israel, va fi „un necaz mare, cum de la începutul lumii până acum nu a mai fost, şi nici nu va mai fi.” Atunci va fi şi secerişul, care este sfârşitul veacului, şi culesul strugurilor va fi pregătit; căci strugurii mlădiţelor pământului vor fi copţi, ca să fie aruncaţi în teascul mâniei lui Dumnezeu.

 

Să vedem acum dacă această prezentare de ansamblu corespunde învăţăturilor Cuvântului.

 

(Se continuă în nr. 9: Semnele caracteristice ale lui anticrist.)

 

Tradus de la: Der gegenwärtige und der zukünftige Zeitlauf (8)

 

Articol apărut în franceză: Mesagerul mântuirii în Hristos – anul de apariţie 1857

 

Traducere: Ion Simionescu

 

https://www.soundwords.de/ro/perioada-de-timp-actuala-si-cea-viitoare-8-a11001.html

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Duhul lucrării ( Isaia 61)

https://predicipredici.wordpress.com/2012/02/04/duhul-lucrarii/

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” În vremea în care trăim, avem nevoie mai mult ca oricând de oameni peste care să se odihnească Duhul Domnului. În aceste timpuri din urmă, există o nevoie disperată de lucrători ai lui Dumnezeu cu ungere specială din partea Duhului Sfânt, pentru a face faţă atacurilor furibunde ale celui rău şi pentru a împlini lucrarea de zidire a Bisericii, în vederea pregătirii întâlnirii cu Domnul Isus. Avem nevoie stringentă de oameni cu discernământ şi autoritate în ce priveşte lumea spirituală, şi cu pasiune de a recupera, ridica, proteja şi zidi pe cei cu inima zdrobită şi mâhnită. Este imperios necesară ridicarea unor lucrători care să fie mistuiţi în suflet de acelaşi foc care L-a mistuit pe Domnul Isus.

Slujirea omului peste care se odihneşte Duhul Domnului, şi care poartă pe capul său Ungerea divină, poate fi descrisă prin aceleaşi cuvinte prin care este descrisă lucrarea Domnului Isus în Isaia capitolul 61. În ce priveşte realizarea mântuirii, lucrarea Domnului Isus este unică şi irepetabilă, însă în sensul propagării ei, ea reprezintă modelul fiecăruia dintre noi. Ni se cere să facem lucrările Lui şi să fim călăuziţi de acelaşi Duh cu al Său. În Ioan 14:12 Domnul Isus spune următoarele cuvinte: ,,Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl”. Haideţi în continuare să descoperim din textul Scripturii direcţiile principale de slujire ale omului care are peste el Duhul Domnului şi care poartă pe capul său Ungerea divină:

1.Îmbogăţirea celor săraci. (să vestesc săracilor Evanghelia)

Întreaga lume pierdută este o lume săracă. Lucrul acesta nu se datorează Dumnezeului creaţiei, ci faptului că noi nu am păzit Edenul încredinţat spre păstrare şi am fost jefuiţi de către cel mai mare hoţ al universului. Numele său este diavolul: hoţul care nu vine decât să fure să junghie şi să prăpădească. De aceea există în lume atâta lipsă, criză, nevoie şi neajunsuri de tot felul. Însă cele mai mari valori care ne-au fost furate nu sunt banii, nici proprietăţile funciare, mobiliare sau imobiliare, ci sufletul, viaţa, trupul, mintea, libertatea, pacea, familia şi fericirea. Dar Domnul Isus, dupăcum spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 8:9, cu toate că era bogat, s-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia Lui, noi să fim îmbogăţiţi. A hrănit pe cei flămânzi, a vindecat pe cei bolnavi, a plâns împreună cu cei ce plâng, a mângâiat pe cei întristaţi, a iertat pe cei vinovaţi şi a graţiat pe cei condamnaţi. Ne-a adus Pâinea care se coboară din cer, şi ne-a turnat în suflet Apa Vieţii, care stâmpără setea cu adevărat. Viaţa Sa a fost exemplul cel mai concludent de modestie, ca să ne arate faptul că adevăratele comori nu sunt cele trecătoare ci sunt cele veşnice. Aceste bogăţii le avem în Isus Hristos şi le primim prin Evanghelie. Omul care are peste el Duhul Domnului, este un îmbogăţit al lui Hristos şi are pasiunea de a îmbogăţi şi pe alţii. El este un îndrăgostit de Hristos şi de Scripturi; sursa bogăţiei lui. El este gata să deschidă atât punga cât şi Scriptura pentru a îmbogăţi pe cei săraci.

2.Vindecarea celor cu inima zdrobită. (să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită) Există în jurul nostru oameni cu inima zdrobită şi mâhnită, care au ajuns să se hrănească cu lacrimi şi suspine, mai mult decât cu pâine şi apă. Şi acestea se întâmplă din cauza păcatului, necazurilor, problemelor, ispitelor şi altor suferinţe cauzate de vrăjmaşul nostru diavolul. Cel care are peste el Ungerea divină este preocupat să vindece astfel de inimi. Veniţi cu mine în Isaia 61, ca să vedem, prin modelul Domnului Isus ce presupune această lucrare de vindecare a celor cu inima zdrobită:

-a da cunună împărătească în loc de cenuşă. (v3) Când fratele meu îşi pune cenuşă în cap, şi se smereşte ca urmare a pocăinţei pentru păcatele sale, Duhul Domnului mă îndeamnă să îl spăl cu grijă şi în locul cenuşii să îi pun pe cap o cunună împărătească. Modelul nostru de comportament, este cel al Tatălui faţă de fiul risipitor, întors acasă în zdrenţe. ,,Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit. Şi au început să se veselească. (Lc.15:22-24)

-a da un untdelemn de bucurie în locul plânsului. (v3) Când fratele meu varsă lacrimi, datorită păcatului sau necazurilor prin care trece, Duhul Domnului mă învaţă să îl mângîi până când acestea vor înceta, şi apoi să îl ajut spiritual până când va începe să zâmbească şi să se bucure. Aşa procedează şi Domnul cu mine, iar El doreşte ca şi eu să fiu o unealtă prin care să facă această lucrare şi faţă de alţii.

-a da o haină de laudă în locul unui duh mâhnit. (v3) Când fratele meu este mâhnit, deprimat, amărât şi îndurerat, datorită înşelăciunii celui rău, Duhul Domnului mă îndeamnă să îl laud, să îi apreciez pocăinţa, şi să îl îmbrac în demnitate ca şi cu o haină.

-a da cinste în loc de ocară. (v7) Când fratele meu a ajuns de ocara lumii, Duhul Domnului mă îndeamnă să îi dau cinste, să ajut la refacerea imaginii sale ştirbite şi să apreciez tot ce este pozitiv în el.

-a da veselie în locul ruşinii. (v7) Când faţa fratelui meu se umple de ruşine, când nu mai are curajul să iasă în lume, Duhul Sfânt mă învaţă să ajut cu tot ce îmi stă în putinţă la îndepărtarea ruşinii ca să ajungă din nou să se veselească în Domnul.

3.Eliberarea celor stăpâniţi de diavolul. (să propovăduiesc robilor de război slobozirea) Cel mai mare război purtat vreodată n-a fost nici primul, nici al doilea mondial, ci războiul dintre Dumnezeu şi diavolul. Iniţiatorul acestui război este diavolul împreună cu duhurile rele, şi prin înşelăciune i-a luat în captivitate pe toţi oamenii. Biblia vorbeşte de o diversitate de soiuri de duhuri rele: -duh de gelozie ( Numeri:5:14), -duh rău (Judec.9:23…), -duh de minciună ( 1Împ.22:23), -duh de ameţeală (Isaia 19:14), -duh de adormire (Isaia 28:6), -duh de curvie ( Osea 5:4), -duh necurat (Mc. 1:23), -duh mut (Mc.9:17), -duh mut şi surd (Mc.9:25), -duh de neputinţă (Lc. 13:11), -duh de ghicire (Fap. 16:16), -duh de gîlceavă (Rom. 2:8), -duh de robie ( Rom.8:15), -duh de adormire (Rom. 11:8), -duh de ceartă ( Filip.1:15), -duh de slavă deşartă ( Filip. 2:3), -duh de tulburare ( 2 Tes. 2:2), -duh de frică (2Tim. 1:7), -duh de răzbunare (Lc.9:55), -duhul lui anticrist (1Ioan4:3), -duh de răzvrătire (Deut.31:27), -duh care chinuieşte (1Sam.16:14), -duhul lumii (1Cor.2:12), -duh care lucrează acum în fiii neascultării (Efes.2:2), -duhuri de răutate (Efes.6:12), -duhuri înşelătoare (1Tim.4:1), -duhul rătăcirii (1Ioan4:6), -duhuri care fac semne şi minuni (Apoc.16:14).

Mântuire înseamnă trecerea din împărăţia întunericului, în împărăţia Fiului dragostei Sale. Omul lui Dumnezeu care are plinătatea Duhului peste viaţa sa, are discernământ spiritual în a identifica prezenţa unui astfel de duh rău, şi are puterea de a i se împotrivi. El nu luptă împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva duhului care ţine în captivitate carnea şi sângele. Chiar şi ucenicilor a trebuit să li se spună într-o împrejurare că sunt însufleţiţi de un alt duh decât Cel care vine de la Dumnezeu, cu atât mai mult putem cădea noi în această capcană. Capacitatea deosebirii duhurilor implică o bună cunoaştere a modului lui Dumnezeu de a lucra, un dar spiritual special de deosebire a duhurilor de la Duhul sfânt, cât şi perceperea falsurilor subtile introduse de cel rău pentru a duce în rătăcire. Isaia 61 poate constitui un test de deosebire a duhurilor. Capacitatea de a te împotrivi duhurilor rele presupune îmbrăcarea armăturii din Efeseni 6, putere specială de la Duhul Sfânt, şi disponibilitatea la a lupta prin post şi rugăciune. Omul care are Ungere divină se luptă cu duhuri rele pentru eliberarea sufletelor prinse în captivitate.

4.Deschiderea ochilor orbiţi de diavolul. (orbilor căpătarea vederii)

Conform cu Ioan capitolul 9, orbirea fariseilor era mai cumplită decât orbirea celui vindecat de Mântuitorul. Există o orbire mai cumplită decât aceea a unui nevăzător, şi anume aceea produsă de către diavolul cu scopul de a duce suflete în rătăcire. Noi toţi ne-am născut orbi, şi n-avem nici o vină pentru aceasta. Vina noastră este dacă nu venim la lumină. În Ioan 3:19-21 Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă Sunt făcute în Dumnezeu.” Iluminarea se realizează în urma rugăciunii în prezenţa lui Dumnezeu şi prin Cuvânt. Elisei s-a rugat lui Dumnezeu ca să i se deschidă ochii slujitorului său şi să vadă. Pavel s-a rugat pentru biserica din Efes prin următoarele cuvinte: ,,Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Efes.1:17-21) Psalmistul deasemenea spune: ,,Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.” (Ps.119:105) Iată deci din aceste versete biblice lucrurile care condiţionează căpătarea luminii spirituale: rugăciunea, Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos, Duhul Sfânt. Omul care are Ungere divină, în primul rând, el are ochii deschişi şi vede bine. Un orb nu poate călăuzi pe un alt orb, deoarece se vor poticni şi vor cădea amândoi în groapă. În al doilea rând, omul plin de Duhul Sfânt este preocupat să călăuzească şi pe alţii spre lumină. El este un om al rugăciunii, mijlocind înaintea lui Dumnezeu pentru toţi cei care au probleme de vedere. El este un om al Scripturii, cunoscând Cuvântul care se aplică în fiecare situaţie dată. El este plin de Duhul Sfânt, într-o relaţie strânsă cu Domnul Isus Hristos, primind călăuzire divină la fiecare pas pe care îl face.

5.Despovărarea celor apăsaţi. (să dau drumul celor apăsaţi) În jurul nostru există oameni apăsaţi de tot felul de poveri. Poveri ale păcatului şi ale vinovăţiei conştiinţei. Poveri ale fricii şi ruşinii. Poveri trupeşti, materiale sau relaţionale. Omul care are Duhul Domnului peste el, ajută cu tot ce poate la despovărarea celui apăsat. El devine batista care şterge lacrima de pe obrajii celui ce plânge, umărul care se apleacă şi care preia o parte din povara celui prăbuşit, ochiul care priveghează la căpătâiul celui bolnav, faţa care zâmbeşte celui întristat, cuvântul care mângâie pe cel rănit, buzunarul care plăteşte nota de plată a celui sărac, spinarea care preia loviturile pedepsei celui condamnat, mâna care ridică pe cel căzut, şi piciorul care merge alături de cel singur.

În concluzie:

Există prea mulţi oameni care fac lucrarea dracului în numele Domnului. Am făcut-o şi eu prea multă vreme. Am rănit prea multe suflete cu Biblia în mână, mânat de cele mai bune intenţii. Am lucrat prea mult din duh de ceartă sau de slavă deşartă. Chiar dacă nu am cerut foc din cer ca fiii lui Zebedei, am aprins prea multe suflete cu focul limbii. Am fost destulă vreme negativist, pesimist şi acuzator. Am vorbit de prea multe ori despre păcat şi iad fără să plâng în hohote. Am predicat prea multă vreme despre dragostea lui Dumnezeu cu o răceală sufletească de neângăduit. Am mângâiat de prea multe ori prin cuvinte dure şi aspre total nepotrivite cu această chemare. M-am purtat de prea multe ori cu brutalitate şi grosolănie faţă de durerile şi sensibilităţile celor din jur. Am fost de prea multe ori în lucrare însufleţit de alte duhuri decât de Duhul lui Isus. ,,Doamne: lasă ca Duhul Tău Cel Sfânt să se odihnească peste mine. Dă-mi acea Ungere divină care să mă învrednicească să mă port cu sufletele oamenilor aşa cum Te-ai purtat Tu. Ajută-mă să mijlocesc pentru poporul Tău, ca Moise, fiind gata chiar să iau asupra mea pedeapsa păcatelor lor. Şi Te mai rog: ridică-Ţi o generaţie de lucrători unşi cu Duhul tău Cel Sfânt, nu cu alifiile oamenilor de lume. Fă să-Ţi simţim dulceaţa harului, măreţia slavei, şi puritatea sfinţeniei. Vrem să fim copleşiţi de minunile Tale, nu de isprăvile noastre. Vrem să fim umpluţi de Duhul Tău cel Sfânt nu de resursele noastre. Te rugăm revarsă peste secerişul Tău, ploaia târzie a rusaliilor, şi împlineşte-Ţi toate promisiunile făcute în sfânt Cuvântul Tău. Pregăteşte-Ti Biserica pentru apropiata întâlnire cu Domnul din văzduh”

 

Duhul Lucrării

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Adevarul pe care il credem – Zac POONEN

 

 

În Scriptură ni se porunceşte să fim foarte atenţi la noi înşine şi la învăţătura noastră, pentru că numai aşa putem să ne asigurăm mântuirea pentru noi înşine şi pentru aceia cărora le predicăm (1 Tim. 4:16).

 

 

 

 

Viaţa şi doctrina noastră sunt ca două picioare care dau stabilitate vieţii noastre creştine. Ambele picioare ar trebui să fie la fel de lungi ca la oamenii normali. Vorbind în general, în creştinătate găsim că cei mai mulţi credincioşi pun accentul pe unul sau pe celălalt dintre aceste două “picioare”.

 

Când vine vorba despre doctrină, ni se porunceşte să fim oameni care “împart drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). Mulţi sunt neatenţi în studiul Scripturii şi astfel sunt dezechilibraţi în înţelegerea doctrinei.

 

Adevărul lui Dumnezeu este ca trupul uman: e perfect doar când fiecare parte are dimensiunea corectă. Nu toate adevărurile din Scriptură sunt la fel de importante. Să dăm însă un exemplu: a vorbi în limbi nu este la fel de important ca a-i iubi pe ceilalţi credincioşi. Dacă se pune accent prea mult pe oricare din doctrine în detrimentul alteia, atunci adevărul proclamat va fi la fel de neatrăgător, neplăcut ca un trup cu o ureche sau un ochi de dimensiuni mult mai mari! Pe lângă aceasta, astfel de accentuări prea mari ne vor conduce şi la faptul de a deveni eretici în credinţa noastră. De aceea este important să tratăm adevărul lui Dumnezeu cu acurateţe.

 

Ar fi fost simplu dacă am fi putut spune doar că noi credem adevărul aşa cum se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu (în cele 66 de cărţi care alcătuiesc Biblia). Acesta e adevărul. Însă, de când adevărul Cuvântului lui Dumnezeu a fost răstălmăcit şi pervertit de viclenia lui satan şi a oamenilor, e necesar să explicăm detaliat exact ce ne învaţă Biblia.

 

Cuvântul lui Dumnezeu, spre deosebire de matematică şi ştiinţă, nu poate fi înţeles printr-un simplu studiu intelectual, separat de revelaţia Duhului Sfânt. Isus a spus că această revelaţie e dată numai pruncilor (celor smeriţi), ţi nu intelectualilor mândri (Matei 11:25). Tocmai de aceea n-au putut ucenicii din vremea lui Isus să-I înţeleagă învăţătura. Cei mai mulţi dintre ucenicii de astăzi se află şi ei în aceiaşi barcă din acelaşi motiv!

 

În acelaşi timp trebuie să  ne folosim şi mintea deoarece ni se porunceşte “la minte fiţi oameni mari” (1 Cor. 14 :20). Numai o minte care e supusă total Duhului Sfânt poate înţelege corect Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Dumnezeu doreşte ca toţi copiii Lui să fie complet liberi în orice privinţă, dar mulţi credincioşi sunt prinşi în robia atâtor obiceiuri păcătoase şi tradiţii omeneşti. Un motiv al acestui lucru este că ei citesc Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod neglijent.

 

Cu cât vrem să înţelegem mai exact Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult adevărul ne va elibera în fiecare domeniu al vieţii noastre (Ioan 8:32).

 

Cei mai mulţi credincioşi sunt foarte atenţi când e vorba de investirea banilor lor, dar sunt foarte neatenţi când e vorba de studierea Scripturilor. Aceasta arată că ei preţuiesc banii mai mult decât pe Dumnezeu. Fără îndoială că astfel de credincioşi se vor abate de la înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Ni se spune clar că toată Scriptura ne-a fost dată ca să ne facă “desăvârşiţi” (2 Tim. 3 :16-17). Deci putem spune că aceia, care nu sunt interesaţi în desăvârşirea creştină, nu vor fi în stare nici să înţeleagă corect Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 7 :17).

 

Teama de Domnul este începutul înţelepciunii şi Dumnezeu revelează tainele Sale doar celor ce se tem de El (Psalm 25 :14).

 

Adevărul cu privire la Dumnezeu

 

Biblia ne învaţă că Dumnezeu este Unul singur şi, de asemenea, că există trei Persoane în acest Singur Dumnezeu.

 

Deoarece numerele aparţin lumii materiale şi deoarece Dumnezeu este Duh, mintea noastră limitată nu poate înţelege acest adevăr în mod complet, exact cum o ceaşcă nu poate cuprinde apa dintr-un ocean.

 

Un câine nu poate înţelege tabla înmulţirii – cum trei de unu, când sunt înmulţiţi, pot rămâne tot unu : 1x1x1 = 1. Nici noi nu putem înţelege cum Dumnezeu poate di Trei Persoane şi totuşi Un Dumnezeu. Un câine poate înţelege doar pe un alt câine, el nu poate înţelege în întregime un om. La fel, un dunnezeu care poate fi explicat şi înţeles de mintea noastră umană ar fi doar un alt om ca noi înşine. Simplul fapt că Dumnezeul Bibliei depăşeşte raţiunea noastră reprezintă dovada cea mai evidentă că acesta e adevărul.

 

Adevărul despre Trinitate este limpede din primul verset al Bibliei, unde cuvântul pentru “Dumnezeu” se află la plural în ebraică – Elohim. De asemenea, Îl vedem în folosirea cuvintelor “Noi” şi “al Nostru” în Geneza 1 :26. Lumina acestui adevăr este concentrată şi mai clar la botezul lui Isus, unde Tatăl (vocea din ceruri), Fiul (Isus Hristos) şi Duhul Sfânt (în forma unui porumbel) sunt toţi prezenţi (Matei 3 :16-17).

 

Cei care spun că Isus însuşi este Taăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu pot explica cum a putut El să facă voia Tatălui Său pe pământ, în timp ce se lepăda de voia Sa proprie (Ioan 6 :38). Unitarienii, care cred că Dumnezeu este doar O singură Persoană şi care de aceea botează “doar în Numele lui Isus”, se leapădă de fapt de adevărul că Isus a venit ca Om.

 

Biblia spune că, cine are învăţătura adevărată, are pe Tatăl şi pe Fiul, dar cine neagă pe Taăl sau pe Fiul are duhul lui Anticrist (2 Ioan 9 :!; 1 Ioan 2 :22).

 

În botezul creştin, Isus ne porunceşte în mod explicit faptul că noi trebuie să botezăm în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt (Matei 28 :19), Fiul fiind identificat ca Domnul Isus Hristos (Fapte 2 :38).

 

Adevărul cu privire la Hristos

 

Scriptura ne învaţă că Isus Hristos a existat ca Dumnezeu şi a fost egal cu El din veşnicii (Ioan 1 :1) şi că El a venit pe pământ ca Om. El a ales voluntar să NU exercite o parte a puterii Sale pe care o avea ca Dumnezeu. La aceasta se referă expresia “El s-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” (Fil. 2:6-7).

 

Să luăm în considerare câteva exemple care dovedesc acest lucru : Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău (Iacov 1 :13), însă Isus S-a lăsat ispitit (Matei 4 :1-10). Dumnezeu cunoaşte orice lucru. Însă Isus când a fost pe pământ a spus că El nu ştia ziua celei de.a doua veniri a Lui (Matei 24 :36). De asemenea, El s-a apropiat de măslin ca să vadă dacă acesta are vreo roadă (Matei 21 :19). Dacă ar fi folosit puterea Sa ca Dumnezeu, El ar fi ştiut încă de departe că pomul nu avea roadă ! Înţelepciunea lui Dumnezeu e neschimbată şi veşnică. Totuşi, e consemnat de două ori despre Domnul Isus că “El creştea în înţelepciune” (Luca 2 :40, 52).

 

Toate aceste versete indică faptul că Isus “S-a dezbrăcat pe Sine” de multe puteri ale lui Dumnezeu, când a venit pe pământ.

 

Însă, chiar dacă Isus s-a golit pe Sine de aceste puteri când a venit pe pământ, cu toate acestea în persoana Sa El era Dumnezeu. Evident că e imposibil ca Dumnezeu să înceteze să fie Dumnezeu chiar dacă ar vrea să facă aşa. Un rege poate merge să trăiască într-o mahala, renunţând la drepturile de rege, dar tot rege ar fi. Aşa este şi cu Isus.

 

Dovada cea mai clară a dumnezeirii lui Isus, când a fost pe pământ, se vede în cele 7 momente consemnate, în care a acceptat închinarea din partea altora (Matei 8 :2 ; 9 :18 ; 14 :33 ; 15 :25 ; 20 :20 ; Marcu 5 :6 ; Ioan 9 :38). Îngerii şi oamenii temători de Dumnezeu nu acceptă închinarea (Fapte 10 :25-26 ; Apoc. 22 :8-9). Însă Isus a acceptat-o pentru că El a fost Fiul lui Dumnezeu. Tatăl i-a descoperit lui Petru că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu chiar şi în timp ce a fost pe pământ (Matei 16 :16-17).

 

În ceea ce priveşte umanitatea lui Isus, Evrei 2 :17 este foarte exact când afirmă că Isus “ a fost asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile”. El n-a fost făcut asemenea copiilor lui Adam, pentru că atunci ar fi avut un “om vechi” la fel ca restul omenirii (omul vechi e expresia scripturală pentru care, din păcate, mulţi folosesc expresia nescripturală “natură păcătoasă”).

 

Isus NU a avut o natură păcătoasă deoarece El nu a avut un tată uman. Isus a fost născut prin Duhul Sfânt şi a fost sfânt de la concepţie (Luca 1 :35).

 

Fraţii spirituali ai lui Isus sunt aceia care fac voia lui Dumnezeu (Matei 12 :49-50), care sunt născuţi din Duhul Sfânt (Ioan 3 :5), s-au dezbrăcat de omul vechi şi s-au îmbrăcat cu omul cel nou (Ef. 4 :22,24). Însă noi, fraţii lui Isus, avem o voie a noastră şi Isus a fost făcut ca noi “în toate lucrurile”. La rândul Lui, şi El a avut o voia a Sa, proprie, de care S-a lepădat (Ioan 6 :38).

 

Când ne-am născut ca şi copii ai lui Adam, ne-am născut toţi cu omul cel vechi. Omul vechi poate fi asemănat cu un slujitor care ne este necredincios şi care deschide uşa inimii noastre în faţa dorinţelor cărnii (care pot fi asemănate cu o badă de tâlhari) care caută să intre în ea. Când suntem născuţi din nou, acest om vechi este omorât de Dumnezeu (Rom. 6 :6). Însă noi avem încă firea prin care suntem ispitiţi (Iacov 1 :14-15). Omul vechi este înlocuit acum de omul nou care se opune dorinţelor firii şi caută să ţină închisă uşa inimii împotriva acestei “bande de tâlhari”.

 

Isus a fost ispitit în toate aspectele în care suntem şi noi, şi a biruit (Evrei 4 :15). Oricum El nu a venit în “firea păcătoasă”, ci doar “într-o fire asemănătoare cu cea a păcatului” (Rom. 8 :3). Noi am trăit mulţi ani în păcat. Obiceiurile păcătoase, pe care le-am căpătat în cursul multor ani de trăire în păcat, ne fac că păcătuim inconştient chiar şi după ce suntem născuţi din nou.

 

De exemplu, cei ce au folosit multe înjurături în trecut se pot afla în situaţia că le vin pe limbă, în mod inconştient, astfel de cuvinte când se află sub presiune ; pe de altă parte, cei care niciodată nu au folosit înjurături în zilele în care nu erau întorşi la Domnul, nu vor folosi inconştient astfel de cuvinte.În mod similar, cei care au fost expuşi mult la pornografie au o problemă mai mare cu gândurile şi visurile murdare decât ceilalţi care nu şi-au făcut pe plac în aceeaşi măsură.

 

Isus n-a păcătuit niciodată şi nici nu a avut măcar vreun păcat inconştient în viaţa Sa. Dacă El ar fi păcătuit măcar o dată inconştient, ar fi trebuit să aducă un sacrificiu pentru acel păcat (aşa cum citim în Levitic 4 :27-28). Atunci El nu ar fi putut fi o jertfă perfectă pentru păcatele noastre.

 

Doctrina cu privire la persoana lui Isus a fost punctul de controversă de-a lungul istoriei Bisericii şi multe erezii au fost predicate referitor la aceasta. Unii au accentuat prea mult divinitatea Sa până în punctul în care n-au mai putut să-L vadă ca Om, care a fost ispitit exact ca noi. Alţii au accentuat prea mult umanitatea Sa până în punctul în care I-au anulat divinitatea.

 

Singura noastră garanţie de a evita fiecare din aceste erezii e să stăm alături de întreaga revelaţie a lui Dumnezeu din Scriptură şi să ne oprim unde aceasta se opreşte, ca nu cumva să “o luăm înainte” (2 Ioan 7,9).

 

Venirea lui Isus pe pământ ca Om este un mister. E o nebunie din partea noastră să încercăm să analizăm acest adevăr dincolo de ceea ce ni se spune în Biblie. Să facem aşa, ar fi un fapt la fel de necugetat şi lipsit de respect ca iscodirea curioasă a israeliţilor în interiorul chivotului lui Dumnezeu (un simbol al lui Hristos – o faptă pentru care Dumnezeu i-a lovit – 1 Sam. 6 :19).

 

Isus a spus că a venit pe pământ ca să se lepede de propria voinţă şi să facă voia Tatălui Său (Ioan 6 :38). Aceasta arată că Isus a avut o voinţă umană care era opusă voii Tatălui (Matei 26 :39), altfel El nu ar fi trebuit să lepede acea voie.

 

Isus a fost ispitit, şi El, în toate aspectele exact ca noi (Evrei 4 :15). Însă, din cauză că El n-a fost niciodată de acord în mintea Sa cu vreuna dintre aceste ispite, El n-a păcătuit niciodată (Iacov 1 :15). Fiecare ispită, căreia trebuie să-i facem faţă, a fost deja confruntată şi biruită de Domnul nostru Isus în timpul vieţii Sale pământeşti.

 

Noi toţi ştim cât de dificil e să trăieşti fără să păcătuieşti chiar şi o singură zi ! Deci am putea spune că cel mai mare miracol pe care l-a făcut vreodată Isus a fost să trăiască zilnic, fără să păcătuiască, timp de 33 de ani, deşi a fost ispitit exact ca noi în fiecare aspect al vieţii. El S-a împotrivit păcatului până la moarte şi a primit har de la Tatăl, deoarece l-a căutat cu strigăte mari şi lacrmi (Evrei 5 :7 ; 12 :3-4).

 

Ca Înainte-mergător al nostru, EL ne cheamă acum să-I urmăm exemplul, luând crucea şi dând la moarte voia noastră proprie (Luca 9 :23).

 

Noi cădem în păcat deoarece nu ne împotrivim lui suficient de stăruitor şi pentru că nu cerem Har de la Tatăl ca să biruim. Astăzi nu ni se cere să-L urmăm pe Isus în aspectele exterioare ale vieţii Sale – fiind tâmplari sau celibatari – nici în lucrarea Sa, mergând pe ape sau înviind morţi, ci mai degrabă în a fi credincioşi aşa cum a fost El, biruind păcatul.

 

Duhul Sfânt ne inspiră să facem două mărturisiri cu privire la Isus Hristos – una, că El este Domn şi cealaltă, că Isus a venit în trup (1 Cor. 12 :3 ; 1 Ioan 4 :2-3). Amânduoă mărturisirile sunt la fel de importante, dar ultima are o avertizare în plus, deoarece ni se spune că semnul identificării spiritului lui Anticrist este că nu mărturiseşte venirea în trup a lui Isus (2 Ioan 7).

 

Astăzi, Omul Hristos Isus (1 Tim. 2 :5) este “cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi” (Fratele nostru mai mare), iar Tatăl Său este şi Tatăl nostru (Rom. 8 :29 ; Ioan 20 :17 ; Ef. 1 :3 ; Evrei 2 :11).

 

Isus nu a încetat să fie Dumnezeu când a venit pe pământ (Ioan 10 :33). El nu a încetat să fie Om când S-a întors în ceruri (1 Tim. 2 :5).

 

Adevărul cu privire la mântuire

 

Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre “mântuire” la trei timpuri – trecut (Ef. 2:8), prezent (Fil. 2:12) şi viitor (Rom. 13:11) sau, cu alte cuvinte, vorbeşte despre îndreptăţirea prin credinţă, sfinţire şi glorificare.

 

Mântuirea are un fundament şi o suprastructură. Fundamentul este iertarea de păcate şi îndreptăţirea prin credinţă.

 

Îndreptăţirea prin credinţă e mai mult decât iertarea de păcate; se referă şi la faptul că am fost declaraţi neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu pe baza morţii, învierii şi înălţării lui Isus. Nu pe baza faptelor noastre (Ef. 2:8-9), întrucât chiar şi faptele noastre drepte sunt ca o haină mânjită în ochii lui Dumnezeu (Isaia 64:6). Noi suntem îmbrăcaţi în neprihănirea lui Hristos (Gal. 3:27). Pocăinţa şi credinţa sunt condiţiile pentru a fi iertaţi şi îndreptăţiţi (Fapte 20:21).

 

Adevărata pocăinţă trebuie să producă în noi roada restituirii – să dăm înapoi bani, lucruri şi taxe, care sunt în mod greşit în posesia noastră (care aparţin altora) şi, pe cât posibil, să cerem iertare celor cărora le-am greşit (Luca 19:8-9). Când Dumnezeu ne iartă, El ne cere ca să iertăm şi noi pe ceilalţi în acelaşi fel. Dacă nu facem asta, Dumnezeu îşi retrage iertarea (Matei 18:23-35).

 

Pocăinţa şi credinţa trebuie să fie urmată de botezul prin cufundare în apă, prin care mărturisim public înaintea lui Dumnezeu, a oamenilor şi demonilor, că omul nostru cel vechi este într-adevăr îngropat (Rom. 6:4,6).

 

Apoi putem primi botezul în Duhul Sfânt, prin care suntem îmbrăcaţi cu putere ca să fim martori pentru Hristos prin viaţa şi vorbirea noastră (Fapte 1:8). Botezul în Duhul Sfânt este o promisiune care se primeşte prin credinţă de către toţi copiii lui Dumnezeu (Matei 3:11; Luca 11:13).

 

Este privilegiul oricărui ucenic să aibă mărturia Duhului Sfânt că este într-adevăr un copil al lui Dumnezeu (Rom. 8:16) şi, de asemenea, să ştie sigur că a primit Duhul Sfânt (Fapte 19:2).

 

Sfinţirea e suprastructura construcţiei. Sfinţirea (însemnând “a fi pus deoparte” de păcat şi lume) este un proces care începe cu naşterea din nou (1 Cor. 1:2) şi care continuă de-a lungul vieţii noastre pământeşti (1 Tes. 5:23-24). Aceasta e o lucrare pe care Dumnezeu o iniţiază în noi prin Duhul Sfânt, scriind legile Sale în inimile şi minţile noastre; însă trebuie să ne facem partea, ducând până la capăt mântuirea noastră cu frică şi cutremur (Fil. 2:12-13). Noi suntem cei care trebuie să dăm la moarte faptele firii prin puterea oferită nouă de Duhul Sfânt (Rom. 8:13). Noi suntem cei care trebuie să ne curăţim de toată murdăria firii pământeşti şi a duhului, perfectând sfinţirea în frică de Dumnezeu (2 Cor. 7:1).

 

Când un ucenic este radical şi cooperează din toată inima cu Duhul Sfânt în această lucrare, sfinţirea va progresa rapid în viaţa sa. Lucrarea va fin în mod vizibil înceată sau inactivă în viaţa unuia care răspunde greu la călăuzirile Duhului Sfânt.

 

Tocmai în vremurile de încercare e testată sinceritatea dorinţei noastre de sfinţire.

 

Să fim sfinţiţi înseamnă să avem neprihănirea Legii împlinite înăuntrul inimilor noastre şi nu doar în exterior ca sub Vechiul Legământ (Romani 8:4). Acest aspect l-a accentuat Isus în Matei 5:17-48.

 

Cerinţele Legii au fost rezumate de Isus prin a iubi pe Dumnezeu cu toată inima şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Matei 22:36-40).

 

Tocmai această Lege a dragostei caută Dumnezeu s-o scrie în inimile noastre deoarece aceasta e propria Sa natură (Evrei 8:10; 2 Petru 1:4). Manifestarea exterioară a acestui lucru va fi o viaţă de biruinţă asupra tuturor păcatelor conştiente şi o viaţă de ascultare a tuturor poruncilor lui Isus (Ioan 14:15).

 

E imposibil să intri în această viaţă fără să fi împlinit mai întâi condiţiile uceniciei pe care le-a stabilit Isus (Luca 14:26-33). Acestea sunt, în esenţă, să-i dăm Domnului primul loc mai înaintea tuturor rudelor noastre şi a vieţii noastre proprii şi să fim detaşaţi de toate bunurile şi posesiunile materiale.

 

Aceasta e poarta strâmtă prin care trebuie să trecem mai întâi, apoi vine calea îngustă a sfinţirii. Cei care nu urmăresc sfinţirea nu vor vedea niciodată pe Domnul (Evrei 12:14).

 

În timp ce este posibil să fim desăvârşiţi în cugetul nostru aici şi acum (Evrei 7:19; 9:9, 14), nu este posibil să fim complet fără păcat până nu vom avea un trup glorificat la revenirea lui Isus (1 Ioan 3:2). Putem fi ca El doar atunci, dar trebuie să căutăm să trăim chiar acum, aşa cum a trăit El (1 Ioan 2:6).

 

Atâta vreme cât avem acest trup coruptibil, în el se va găsi păcatul inconştient, oricât de mult am fi sfinţiţi (1 Ioan 1:8). Dar putem fi desăvârşiţi în cugetul nostru (Fapte 24:16) şi putem fi liberi de păcatul conştient (1 Ioan 2:10) chiar acum, dacă suntem predaţi cu toată inima (1 Cor. 4:4).

 

Astfel aşteptăm a doua venire a lui Hristos şi glorificarea noastră – partea finală a mântuirii noastre, când vom deveni pe deplin desăvârşiţi (Rom. 8:23; Fil. 3:21).

 

Adevărul cu privire la Biserică

 

Biserica este Trupul lui Hristos. Ea are doar un singur Cap – Hristos şi are doar un sediu – al treilea cer. În Trupul lui Hristos fiecare membru are o funcţie (Ef. 4:16). În timp ce unii membri pot avea o lucrare mai importantă sau mai vizibilă decât ceilalţi, fiecare membru are ceva valoros cu care să contribuie.

 

Hristos a dat Bisericii Sale apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători ca să zidească Trupul Său (Ef. 4:11). Acestea sunt lucrări, nu titluri. Apostolii sunt cei chemaţi şi trimişi de Dumnezeu să înfiinţeze biserici locale. Ei au locul întâi în Biserică (1 Cor. 12:28) şi, în acest fel, sunt prezbiteri peste prezbiterii bisericilor din câmpul lor de lucru (2 Cor. 10:!3). Proorocii sunt acei slujitori care descoperă nevoile ascunse ale poporului lui Dumnezeu. Evangheliştii sunt cei care au darul să aducă pe păgâni la Hristos. Ei trebuie apoi să aducă pe cei întorşi la Domnul într-o biserică locală, care este Trupul lui Hristos (tocmai aici eşuează evanghelizarea modernă). Păstorii sunt cei care poartă de grijă şi conduc mieii tineri şi oile. Învăţătorii sunt cei care pot explica Scriptura şi doctrinele ei. Aceste 5 daruri sunt pentru Biserica din întreaga lume şi, dintre ele, păstorii sunt sprijinul principal al fiecărei biserici locale. Ceilalţi, folosiţi de Dumnezeu cu alte daruri, pot fi şi din alte localităţi.

 

Conducerea bisericii locale ar trebui să fie în mâinile prezbiterilor. Noul Testament învaţă clar acest lucru (Tit 1:5; Fapte 14:23). Prezbiterii fiind la plural implică faptul că trebuie să fie cel puţin doi în fiecare biserică. Pentru un echilibru în conducerea bisericii locale şi pentru legarea activităţilor lui satan prin puterea prezenţei Domnului este necesară o pluralitate de prezbiteri (Matei 18:18-20).

 

Conducerea unei biserici de către un singur om este contrară învăţăturii Noului Testament. Cu toate acestea, unul dintre prezbiterii bisericii poate fi “mesagerul bisericii” (Apoc. 2:1), dacă e înzestrat în Cuvânt.

 

Isus a interzis ucenicilor Săi să aibă titluri (Matei 23:7-12). De aceea este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu să fii numit Rabi, Tată, Pastor, Reverend sau Lider. De fapt, titlul de Reverend este folosit în Biblie numai pentru Dumnezeu (Psalm 111:9 – versiunea King James) şi cine îl foloseşte poate fi vinovat ca Lucifer de a vrea să fie ca Dumnezeu (Isaia 14:14). Fiecare din biserică, mare sau mic, trebuie să fie doar un frate şi un slujitor.

 

Întâlnirile bisericii locale trebuie să fie deschise pentru ca toţi ucenicii să proorocească în ea (1 Cor. 14:26-40), în afară de cazul când este o întâlnire pentru învăţătură (Fapte 20:9,11), rugăciune (Fapte 12:5,12) sau evanghelizare (Fapte 2:!4-40). Darul proorociei trebuie să fie dorit de toţi cei care vor să îl practice la întâlnirile bisericii (1 Cor. 14:1, 39). Darul limbilor, deşi iniţial destinat zidirii personale (1 Cor. 14:4,18,19), poate fi folosit şi la întâlnirile bisericii, dar ar trebui să fie totdeauna urmat de tălmăcire (1 Cor. 14:27). Tălmăcirea unei limbi poate fi o revelaţie, un cuvânt de cunoştinţă, o profeţie, o învăţătură sau o rugăciune către Dumnezeu (1 Cor. 14:2-6). Toate darurile menţionate în 1 Corinteni 12:8-10, 28 şi Romani 12:6-8 sunt necesare pentru zidirea Trupului lui Hristos. O biserică ce dispreţuieşte şi ignoră darurile Duhului Sfânt nu le va avea niciodată.

 

Femeilor le este permis să se roage şi să proorocească cu capul acoperit la întâlnirile bisericii, dar nu le este permis să exercite autoritate sau să înveţe pe bărbaţi (1 Cor. 11:5; 1 Tim. 2:12).

 

Biserica are totodată responsabilitatea să predice vestea bună, prin toate mijloacele posibile, tuturor celor la care ajunge, cu scopul de a face ucenici ai lui Hristos din toate neamurile (Marcu 16:15; Matei 28:19). În orice caz, evanghelizarea fără ucenicizare este un obstacol în calea mărturiei lui Hristos pe pământ.

 

De asemenea, fiecare biserică locală trebuie să proclame moartea Domnului prin “ frângerea pâinii“ (1 Cor. 11 :22-34). Frecvenţa acestei mărturii este o chestiune în care Cuvântul lui Dumnezeu dă libertate fiecărei biserici, dar nu trebuie niciodată să degenereze într-un ritual gol.

 

Cu privire la dărnicie, Cuvântul lui Dumnezeu spune clar că este greşit să primim bani de la necredincioşi pentru lucrarea lui Dumnezeu (3 Ioan 7). De aceea, dărnicia nu trebuie colectată la întâlnirile unde sunt prezenţi necredincioşi. De asemenea, toată dărnicia celor credincioşi trebuie să fie voluntară şi în secret (2 Cor. 9 :7). Este greşit să trimiţi rapoarte ale lucrării către alţii, cu intenţia de a obţine bani de la ei (chiar dacă asemenea rapoarte se numesc “scrisori de rugăciune”).

 

Biserica poate fi de neclintit numai pe măsură ce îi conduce pe ucenici la ascultarea credinţei – la ascultarea de toate poruncile lui Isus, în mod deosebit cele enumerate în Matei 5:7. Poruncile cele mai mici din Noul Testament trebuie, de asemenea, să fie ascultate şi proclamate cu zel. Acest lucru îl face pe cineva mare în ochii lui Dumnezeu (Matei 5:19).

 

Sunt multe aspecte cu privire la care Noul Testament păstrează tăcerea. În asemenea chestiuni nu trebuie să fim dogmatici, ci trebuie să dăm libertate celorlalţi ucenici să îşi păstreze convingerile lor personale, în timp ce ni le păstrăm ferm pe ale noastre (Rom. 14:5).

 

Este uşor să-i iubim pe aceia care au aceleaşi păreri ca şi noi în toate lucrurile. În schimb, dragostea noastră este pusă la încercare prin atitudinea noastră faţă de cei care nu au aceleaşi păreri ca noi. Dumnezeu nu a intenţionat ca toţi copiii Săi să păstreze acelaşi punct de vedere în fiecare chestiune minoră. Nici n-a intenţionat ca fiecare biserică locală să aibă aceeaşi formă exterioară în aspectele nonscripturale. Gloria lui Dumnezeu e destinată să fie văzută într-o unitate în mijlocul diversităţii. Uniformitatea este făcută de om şi aduce moarte spirituală. Dumnezeu nu doreşte uniformitate, ci unitate.

 

În final trebuie să ne reamintim că cel mai clar semn al ucenicilor lui Isus este dragostea lor unii pentru alţii (Ioan 17:21). Astfel, Biserica trebuie să urmărească să fie una aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una (Ioan 17:21).

 

Toate acestea, în câteva cuvinte, sunt adevărul pe care trebuie să fim întemeiaţi cu fermitate.

 

Noi ştim că acesta e adevărul deoarece el i-a eliberat pe toţi aceia care l-au acceptat din toată inima (Ioan 8:32).

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Explicatia Cartii: 1Ioan

 

Titlul: Cu toate că numele autorului nu apare nicăieri în text, numele acestei epistole este în originalul grec: ”Ioanou A” – „Ioan A”, ceea ce o face cea dintîi epistolă dintre cele trei ale lui Ioan.

 

Autorul: Între Evanghelia lui Ioan şi aceste trei epistole atribuite lui există o identitate de stil care nu poate fi contestată de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, cel dintîi martir al Bisericii creştine. Ioan şi Iacov au fost împreună cu Petru în cercul „celor trei” pe care Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a încredinţat lui Ioan îngrijirea mamei Sale (Ioan 19:26). După înviere, înălţare şi Rusalii, Ioan a devenit unul din stîlpii spirituali ai Bisericii din Ierusalim.

 

Data: Ioan a scris această epistolă către Bisericile din Asia Mică, amintite şi în Apocalipsa. Probabil că data scrierii a fost undeva între anii 85-95 d.Cr. Fiind mai tînăr, Ioan a supravieţuit tuturor celorlalţi apostoli şi a ajuns să fie privit ca apărător al credinţei creştine într-o vreme cînd „ereziile” atacau crezul Bisericii creştine.

 

Contextul scrierii: Fără nici o îndoială, studiul cărţilor Bibliei, şi al epistolelor „ioanine” în special, trebuieşte făcut şi cu ochiul şi inima păstorului, căci pe lîngă datele statistice, istorice sau stilistice pe care le înregistrează mintea exegetului, textul biblic mai prezintă şi un mesaj personal, „către credincioşi”.

 

Fără a nega deosebitul conţinut teologic al acestor scrieri, dorim să subliniem existenţa unui mesaj preponderent personal, adresat unei adunări particulare, (sau unui grup din adunare), care se afla într-o anumită situaţie:

 

„Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci, ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri” (1 Ioan 2:19).

 

Pretutindeni forma de adresare este: „eu”, „voi”, „noi” obişnuită în conversaţia celor care se cunosc, iar destinatarii epistolelor sînt numiţi „copilaşi preaiubiţi”. Autorul îi iubeşte pe cei cărora le scrie. Este profund preocupat de protejarea lor faţă de influenţele lumii şi faţă de ereziile falşilor învăţători. Doreşte creşterea lor spirituală în dragoste, credinţă şi sfinţenie. Pentru realizarea acestor deziderate, el face mereu apel la ceea ce ei sînt şi la ceea ce ei cunosc. Îi îmbărbătează, îi mustră, polemizează cu ei, şi îi învaţă. Toate aceste amănunte sînt particulare activităţii unui păstor şi se regăsesc astăzi în viaţa acelora pe care acelaşi Mare Păstor i-a chemat, învrednicindu-i să le încredinţeze o parte a turmei Sale.

 

Fără nici o îndoială, epistolele au şi un caracter polemic. Ele nu sînt în nici un caz tratate teologice scrise în liniştea academică a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinţi, izvorîte din necesitatea stringentă a rezolvării problemelor care se iviseră. Dintre toate aceste probleme care apăruseră în Biserică, cea dintîi epistolă a lui Ioan se ocupă cu propaganda insidioasă a unor falşi învăţători: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele” (1 Ioan3:7), „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce cautăsă vă rătăcească” (1 Ioan 2:26).

 

După unii comentatori erezia din Biserica la care se referă apostolul Ioan poate fi încadrată în erezia „Docetismului”. Numele acestui sistem derivă de la verbul grecesc „dokein” – „a părea”, „a fi aparent”. În dogmatica lor Isus „părea” a fi om, era uman numai „în aparenţă”, căci în El era o teofanie asemănătoare cu celelalte „arătări” din Vechiul Testament, care se iveau oridecîteori Dumnezeu sau îngerul Domnului se descopereau oamenilor sub formă umană.

 

Astăzi noi cunoaştem această erezie din scrierile „patristice” în care „părinţii bisericeşti” au folosit chiar această primă epistolă a lui Ioan pentru a o combate. Printre ei i-am putea cita pe Ignatius, Polycarp şi Tertulian.

 

Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arăta însă că erezia din Biserica de pe timpul lui Ioan nu era legată aşa de mult de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult de relaţia dintre aspectul uman al lui „Isus” şi aspectul divin al „Fiului” şi al „Cristosului”. Accentul negaţiei nu se pune prea mult pe umanitatea reală a lui Isus, ci pe identitatea „Cristosului pre-existent” cu „Omul Isus”.

 

Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia că ereticii pomeniţi în epistole pot şi trebuie să fie încadraţi în gruparea „gnosticilor”.

 

Să încercăm o scurtă prezentare a acestui sistem. „Gnosticismul” este un termen generic care cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice păgîne, dar şi evreieşti sau chiar pseudo-creştine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual în care s-au născut.

 

La origine, gnosticismul a fost o învăţătură păgînă care a reuşit să combine în sine elemente ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezumă acest sistem la două coordonate fundamentale: „impuritatea materiei” şi „supremaţia conştiinţei”. Într-adevăr preocuparea de bază a acestor „gnostici” era tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau numai ca pe o „închisoare materială a spiritului”.

 

Conceptul de „materie coruptă definitiv şi păcătoasă în structură” a fost comun ambelor sisteme de religie, occidental şi oriental. Părerea aceasta a dat naştere unei teorii despre existenţa unei succesiuni valorice de „eoni” sau emanaţii din Fiinţa Supremă. Aceste sfere concentrice succesive de „eoni” se aflau la distanţe din ce în ce mai mari de „pleroma” sau mediul existenţei de Sine a Fiinţei Supreme, valoarea lor divină scăzînd direct proporţional cu îndepărtarea de sursa de sfinţenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valorică a fiinţării, s-ar fi aflat lumea materială.

 

1. Trebuie să remarcăm faptul că polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect „întruparea”, posibilitatea ca Dumnezeul absolut în sfinţenie să se dezbrace de slavă şi să ia chip de om. Într-adevăr religia creştină susţine că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat El însuşi şi că trupul fiecărui credincios devine un „templu sfînt” al Duhului lui Dumnezeu.

 

Departe de a putea accepta o mîntuire prin „trupul jertfit de Cristos”, gnosticii erau adepţii unei mîntuiri prin „iluminarea spiritului”. Această „iluminare” se putea produce printr-o cunoaştere „esoterică” însuşită în cadrul unor ceremonii speciale. Iniţiaţii deveneau „psuchikoi”, oameni care şi-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicîndu-se deasupra muritorilor de rînd.

 

Cea mai timpurie tradiţie asociază Epistolele lui Ioan cu viaţa Bisericii din Asia Mică. Subscriem şi noi acestei păreri cu atît mai mult cu cît se ştie că „gnosticismul” se infiltrase mai ales în mişcarea creştină din acele regiuni, iar prezenţa unui „mare” iniţiat ca Cerintius din Efes nu putea rămîne fără un răspuns public din partea apostolului Ioan.

 

Despre Cerintius, Irineu ne spune că el „susţinea că Isus nu ar fi fost născut dintr-o fecioară, ci ar fi fost fiul natural al Mariei şi al lui Iosif, lucru care bineînţeles că nu l-a împiedicat de fel să devină cel mai drept şi mai înţelept dintre toţi oamenii timpului său. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, după botezul său, Cristosul a coborît asupra acestui om normal, sub forma unui porumbel, simbol al trimisului de la Supremul Stăpîn. Din acea clipă, omul Isus a început să-L propovăduiască pe Tatăl „cel necunoscut” şi să înfăptuiască minuni. La sfîrşitul vieţii lui Isus, „divinul” Cristos l-a părăsit şi l-a lăsat singur să fie prins, să sufere, şi să moară. Toate aceste evenimente penibile au fost trăite numai de pămîntescul Isus, în timp ce Cristosul s-a detaşat impasibil, senin şi de neatins ca orice fiinţă spirituală”.

 

În esenţă, erezia lui Cerintius consta în această separare categorică a omului Isus de Cristosul divin (sau Duhul) emanat iniţial şi apoi reîntors neatins în „pleroma”.

 

Un cititor atent va remarca imediat că textul epistolelor lui Ioan conţine cîteva expuneri de argumente îndreptate tocmai împotriva ereziilor lui Cerintius.

 

Fără a-l mai numi în mod expres în text, Ioan pare a se referi la el în 1 Ioan 2:22: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul”. Tot aşa în 1 Ioan 4:3 şi în 2 Ioan 7: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”, „Căci în lume s-au răspîndit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc să Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul!”

 

Ioan scrie în capitolul 5:6 că: „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sînge; nu numai cu apă (referire la epifania de la botez), ci cu apă şi cu sînge” (sîngele se referă la suferinţele şi moartea Sa).

 

Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care susţinea că „Cristosul divin” s-a pogorît asupra lui Isus după botez şi că L-a părăsit înainte de moarte, Ioan accentuează faptul că Isus Cristos, persoană unică şi unitară a trecut şi prin botez şi prin moarte.

 

1. Despre latura morală a sistemului „gnostic” găsim informaţii în scrierile lui Irineus şi Eusebius.

 

Conform mărturiilor acestor doi autori, erezia morală a lui Cerintius a fost: „…împreunarea între bărbaţi… mult timp cunoscută sub numele de Nicolaitism”. Despre Nicolaiţi citim şi în Apocalipsa 2:6, 14, 15 unde sînt amintiţi ca unii „cu fapte şi cu o învăţătură” pe care Dumnezeu „le urăşte”.

 

Acestei depravări morale, Ioan îi dă răspuns în 1 Ioan 3:3, 9 şi mai ales în 1 Ioan 3:6: „Oricine are nădejdea aceasta în el, se curăţeste, după cum El este curat”, „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte… pentru că este născut din Dumnezeu” şi „Oricine rămîne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut”.

 

Pentru Ioan, naşterea din Dumnezeu şi trăirea într-o practică împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu prin creaţie sînt incompatibile şi ireconciliabile.

 

1. A treia caracteristică a „gnosticilor”, incluzîndu-l bineînţeles şi pe Cerintius, pare a fi fost totala lor lipsă de dragoste. Proclamîndu-se un fel de „aristocraţie” a iluminaţilor, singurii care au ajuns să cunoască „adîncimile”, gnosticii erau stăpîniţi de un profund dispreţ faţă de ceilalţi oameni şi în primul rînd faţă de creştini.

 

Ioan răspunde acestei învăţături astfel: „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întunerec pînă acum” (1 Ioan 2:9).

 

Cuvîntul „dragoste” este folosit de atîtea ori în epistolele lui Ioan încît creştinii din toate timpurile au ajuns să-l supranumească „apostolul iubirii”. Se pare că Ioan şi-a meritat cu prisosinţă acest frumos nume. Într-unul din comentariile sale la Galateni 6:10, Ieronim ne spune ceva caracteristic despre viaţa „binecuvîntatului Ioan Evanghelistul”: „Ajuns la o vîrstă înaintată în Efes, apostolul era de obicei purtat pe braţe şi adus în mijlocul adunării, căreia îi repeta mereu unul şi acelaşi mesaj al dragostei: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii”. Cîteodată ei îl întrebau: „Învăţătorule, de ce ne spui mereu asta?” Răspunsul lui era invariabil acesta: „Pentru că este porunca Domnului şi pentru că dacă o împliniţi numai pe aceasta este deajuns…”

 

Concluzia tuturor celor spuse pînă aici este că împotriva ereziilor despre persoana lui Isus Cristos, împotriva indiferentismului moral şi împotriva aroganţei lipsite de dragoste a gnosticilor cerintieni, apostolul Ioan îşi clădeşte răspunsul pe trei stîlpi de forţă ai adevăratului creştinism: credinţa în Isus ca şi Cristos întrupat, ascultarea de poruncile Domnului şi trăirea în dragostea frăţească.

 

Conţinutul cărţii: Ioan încearcă să-i păzească pe cei din Biserică de primejdia acestor „falşi învăţători”, care tulburau viaţa credincioşilor. El atrage atenţia asupra a trei caracteristici ale lor: originea lor diabolică, influenţa lor drăcească şi învăţătura lor falsă. Iată de ce el îi numeşte:

 

1. „Falşi profeţi” (1 Ioan 4:1). Un profeţeşte un om care vorbeşte sub directa influenţă a unei puteri supranaturale. Profetul adevărat este „gura” prin care vorbeşte Dumnezeu. Profetul mincinos este dimpotrivă „gura” prin care se face auzit „duhul rătăcirii”. Iată de ce examinarea învăţăturii unui profet este sinonimă cu o „cercetare a duhurilor” (1 Ioan 4:1-6).

 

2. „Amăgitori” (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul îi indentifică cu acei care duc poporul în rătăcire, promiţîndu-le lucruri care nu există de fapt.

 

3. „Anticrişti” (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul învăţăturii lor neagă personalitatea divin-umană a Domnului Isus Cristos.

 

Trebuia să remarcăm faptul că de fiecare dată apostolul Ioan ne spune că aceste persoane nedorite în colectivitatea Bisericii erau „mulţi”; „mulţi falşi profeţi”, „mulţi amăgitori” şi „mulţi anticrişti”. Acest lucru ne este confirmat şi de faptul că ei au reuşit pentru o perioadă de timp să treacă drept membrii ai Bisericii. În momentul scrierii epistolei dintîi această fracţiune „ne-creştină” se separase de Biserică: „au ieşit din mijlocul nostru” şi „s-au dus în lume” (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totuşi aceasta ruptură a reuşit să-i tulbure pe mulţi dintre membrii adunării, aşa că Ioan s-a văzut nevoit să le scrie. El îi laudă pe cei care prin rămînerea lor în Cristos „i-au biruit” pe duşmanii adevărului (1 Ioan 4:4).

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema principală a acestei epistole este: „Certitudinea creştină”. Verbele cele mai folosite în textul ei sînt: „ginoskein” – a cunoaşte, a observa, a pricepe (de 15 ori), şi „eidenai” – a fi sigur pe ceea ce şti. Cuvîntul caracteristic acestei epistole este: „parresia” -„îndrăzneală, încredere în atitudine”.

 

Certitudinea creştină este o realitate cu două aspecte, (a) unul obiectiv (pentru că religia creştină este o sumă de adevăruri), şi (b) unul subiectiv (pentru că fiecare creştin a fost „născut din nou” şi are în sine „arvuna vieţii veşnice”. Epistola lui Ioan este tocmai o expunere şi o argumentare a acestor două aspecte ale certitudinii creştine.

 

Cunoaşterea creştină este o cunoaştere absolută şi duce la o certitudine absolută. Bineînţeles că este vorba despre aspectul calitativ al cunoaşterii, nu de cel cantitativ. Creştinul este cel care cunoaşte „adevărul” lucrurilor. El cunoaşte adevărul despre lume şi despre starea ei (1 Ioan 5:19, 2:18, 3:15), adevărul despre el însuşi, despre datoria şi destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, 29; 3:2; 5:18), şi mai presus de toate, creştinul cunoaşte adevărul despre Dumnezeu şi despre Isus Cristos, (1 Ioan 5:20; 2:13, 14; 4:6, 7).

 

Ca să ajungem la certitudinea creştină despre persoana şi lucrarea lui Cristos avem în primul rînd:

 

1. Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost „trimis” (1 Ioan 4:9, 10, 14). El „a venit” (1 Ioan 5:20) şi „s-a manifestat” său „a fost arătat” („ephanerothe” în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9). Această venire a Lui a fost „în trup” (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu „apă şi cu sînge” (1 Ioan 5:6).

 

Toate aceste realităţi îl obiectivizează şi-L îmbracă în modul cel mai absolut cu experienţa naşterii, cu botezul şi cu trăirea morţii. Evenimentul în sine nu a putut trece neobservat. Cel care a venit în „trup” a trăit printre oameni şi prin relatările lor ajungem la a doua sursă a cunoaşterii:

 

2. Mărturia apostolilor – „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi am pipăit cu mîinile noastre, cu privire la Cuvîntul vieţii – pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut şi auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos”, „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul casă fie Mîntuitorul lumii” (1 Ioan 1:1-3; 4:14).

 

Al treilea lucru care ne dă certitudine este:

 

3. „Ungerea Duhului Sfînt”. Ea funcţionează ca un al şaselea simţ prin care putem pătrunde toate lucrurile (1 Corint. 2:10) ca să ajungem la „gnosis”, la cunoaştere: „Cît despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămîne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămîneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).

 

Această cale de cunoaştere este în lăuntrul creştinului şi se întregeşte cu dovezile exterioare ale „apei şi sîngelui” (1 Ioan 5:6, 8, 9).

 

În demonstraţia pe care o face pentru a-i convinge pe credincioşi despre certitudinea vieţii veşnice, Ioan este cel puţin tot atît de preocupat să aducă argumente care să dovedească faptul că cei care nu cred în Fiul lui Dumnezeu nu au viaţa veşnică, oricît de „iluminaţi” ar fi ei.

 

Distincţia aceasta între adevăraţii creştini pe care vrea să-i întărească şi adversarii eretici cu care se înfruntă este vizibilă în tot conţinutul epistolei. Pretutindeni întîlnim „voi” şi „ei”:

 

Aceste două grupări distinctive există şi astăzi. Unii, încrezuţi şi plini… de ceea ce de fapt nici nu posedă, iar ceilalţi, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au siguranţa mîntuirii şi cărora li se pare chiar o obrăznicie să susţii că aşa ceva poate exista! Toţi aceştia trebuie să afle că există o siguranţă creştină, o veritabilă certitudine care nu este nici arogantă, nici înşelătoare, ci dimpotrivă luminoasă şi cu prisosinţă revelată de însuşi Dumnezeu.

 

Pentru a confirma şi cerceta calitatea credinţei, apostolul Ioan le propune creştinilor trei teste caracteristice:

 

1. Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verifică mesajul credinţei noastre. Adevărata credinţă susţine că Isus este „Fiul lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:23, 5:5, 10, 12, 20) şi că „Cristosul a venit în trup” (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7).

 

Nici un sistem de dogme sau doctrine care neagă preexistenta eternă a lui Isus sau încarnarea lui istorică nu poate fi acceptat ca fiind creştin: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (2:23).

 

2. Testul moral. Testul acesta trebuie să verifice dacă noi trăim în neprihănire şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. În epistola lui Ioan, păcatul este arătat a fi total incompatibil cu natura lui Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin „lumină” (1:5). Păcatul este un accident nedorit în lumea lui Dumnezeu, de aceea Ioan ne spune că Fiul lui Dumnezeu „s-a arătat ca să ia (să înlăture) păcatele; şi în El nu este păcat” (3:5). Concluzia limpede care reiese din aceste două afirmaţii este aceea că oricine este născut „din Dumnezeu”„nu păcătuieşte” pentru că a pus capăt unei vieţi de păcat (1 Ioan 3:9).

 

Orice experienţă „mistică”, presupusă a fi creştină, însoţită de imoralitate trebuie imediat abandonată: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1:6).

 

3. Testul social. Cel de al treilea test verifică atitudinea noastră faţă de ceilalţi. „Dumnezeu este dragoste” postulează Ioan, aşa că toţi cei născuţi din El trebuie să moştenească această aplecare plină de afecţiune faţă de ceilalţi oameni.

 

„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe ceilalţi; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7, 8).

 

A nu fi în stare să treci aceste trei teste ale certitudinii despre viaţa veşnică înseamnă a nu fi de fapt copil al lui Dumnezeu:

 

„Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1:6).

 

„Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el” (2:4).

 

„Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele lui, este încă în întuneric pînă acum” (2:9).

 

O certitudine solidă despre Cristos şi despre viaţa veşnică este singura forţă care poate anima mărturisirea creştină a Bisericii.

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

Prefaţa (1:1-4)

 

1. Mesajul apostolic şi implicaţiile lui morale (1:5 – 2:2)

Împotriva:

1. negării faptului că păcatul rupe părtăşia noastră cu Dumnezeu (1:6, 7)
2. negării faptului că păcatul există în însăşi natura noastră (1:8, 9)
3. negării faptului că păcatul se arată pe sine în purtarea noastra (1:10- 2:2)

 

1. Prima aplicare a testelor (2:3-27)
2. ascultarea sau „testul moaral” (2:3-6)
3. dragostea sau „testul social” (2:7-11)
4. o digresiune despre Biserică (2:13-14)
5. o digresiune despre lume (2:15-17)
6. credinţa sau „testul doctrinal” (2:18-27)

 

III. A doua aplicare a testelor (2:28 – 4:6)

1. o detailare a testului moral = neprihănirea (2:28 – 3:10)
2. o detailare a testului social = dragostea (3:11-18)
3. o digresiune despre siguranţă şi despre îndoială (3:19-24)
4. o detailare a testului doctrinal = credinţa (4:1-6)

 

1. A treia aplicare a testelor (4:7 – 5:5)
2. o nouă dezvoltare a testului social = dragostea (4:7-12)
3. o combinare a testelor doctrinal şi social (4:13-21)
4. o combinare a celor trei teste (5:1-5)

 

1. Cei trei martori şi siguranţa pe care ne-o dau ei (5:6-17)
2. cei trei martori (5:6-12)
3. siguranţa noastră ca o consecinţă (5:13-17)

 

1. Trei afirmaţii şi o scurtă îndrumare (5:18-21)
2. „Ştim” că neprihănirea este divină (5:18)
3. „Ştim ” că lumea zace în păcat (5:19)
4. „Ştim” că Evanghelia este mîntuitoare (5:20)
5. De aceea să ne păzim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)

 

https://biblia.crestini.com/explicatia-cartii/1ioan/

 

////////////////////////////////////////////

 

Ce este discernamantul sau Fara Dumnezeu, degeaba -“Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun. ” (1Tes. 5:21)

 

Autor: Marcel Dumitru  

Daca nu cercetam toate lucrurile, asa cum ne invata Cuvantul lui Dumnezeu, putem sa credem un lucru, sa-l credem cu tarie,   dar sa fie gresit.

 

De aceea, “Cercetati toate lucrurile!”, spune Cuvantul lui Dumnezeu,

 

Daca cineva ne spune ca suntem murdari pe fata, ce facem, negam sau mergem la oglinda sa ne verificam?

 

Bine e sa luam aminte si la parerile altora despre noi.

 

Cum ne vad ei si pe ce se bazeaza parerea lor?

 

Ei cum interpreteaza Biblia?

 

Sau gandim ca numai noi suntem luminati de Duhul Sfant si pe ei i-a lasat in intuneric? 

 

Dumnezeu este partinitor?

 

Nu!

 

Avem  la indemana Cuvantul Scripturii: Sa-L cercetam!

 

“Cercetati Scripturile!”, spunea Domnul Isus.

 

Ascultam noi de Isus? 

 

Cercetam noi Scripturile ca in ele sa gasim Adevarul?

 

Nu toate manifestarile din Biserica sunt de la Duhul Sfant.

 

S-au strecurat si lupi rapitori si erezii nimicitoare.

 

Daca nu cercetam vom fi inselati.

 

Si nu vrem sa fim inselati de nimeni, mai ales in lucrurile privitoare la viitorul nostru in  Imparatia lui Dumnezeu.

 

Sa cercetam Scripturile pentru ca in ele avem Viata vesnica!  Amin?

 

“Cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun!”, spune Scriptura.

 

Daca nu cercetam, cum vom sti ce este bun si ce este rau?

 

Fiecare va da socoteala in dreptul lui pentru alegerile lui si pentru faptele lui.

 

 

 

• “Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun”. (1Tes. 5:21).

 

Aceasta este o chemare la discernamant.

 

Nu la desconsiderarea Cuvantului lui Dumnezeu, ci la examinarea cu grija a mesajului predicat.

 

Apostolul Pavel nu aproba vorbirile in limbi si prorociile corintenilor numai prin simpla lor transmitere.

 

Pavel ne indeamna sa cercetam. 

 

Toate lucrurile trebuie cercetate in lumina Cuvantului lui Dumnezeu. Amin?

 

A cerceta toate lucrurile, inseamna a nu ne lasa inselati.

 

Adica sa cercetam, si sa nu ne lasam dusi de nas de altii care pretend ca vorbesc din partea lui Dumnezeu, cand de fapt vorbesc cu indrazneala din partea lor.

 

Crestinii nu trebuie sa devina naivi, ci sa cerceteze toate lucrurile.

 

Aceasta inseamna ca nu trebuie sa ne lasam inselati.

 

Nu trebuie sa primim tot, de la toti cei care se dau proroci si vorbitori in limbi, din sete de vedetism.

 

• “Cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun!”.

 

Scriptura ne obliga la aceasta.

 

Cuvantul trebuie inteles sub calauzirea Duhului Sfant si prin rugaciune; altfel poti sa cazi in prapastie.

 

Sa nu fim necredinciosi, dar nici lesne crezatori! Amin?

 

1 Ioan 4

 

1. “Preaiubitilor, sa nu dati crezare oricarui duh; ci sa cercetati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu; caci in lume au iesit multi proroci mincinosi.”

 

Sunt si duhuri dracesti, ca si invatatori si proroci rataciti si mincinosi.

 

Noi suntem indemnati sa cercetam duhurile.

 

Amin!

 

Cineva poate sa aiba usurinta in vorbire, dar sa nu fie calauzit de Duhul Sfant. Poate sa aiba abilitatea de a vorbi ore intregi, in “limbi neintelese”, dar sa nu fie de la Duhul Sfant.

 

 Ce facem in acest caz?

 

 Il cercetam cu Cuvantul lui Dumnezeu.

 

Amin?

 

 Sa nu ascultam prorociile care ne indeparteaza de Dumnezeu, chiar daca sunt insotite de minuni si semne.

 

 A cunoaste bine Scriptura este de cea mai mare importanta, pentru ca diavolul este dibaci si stie sa scoata din Scriptura versete care pot fi rastalmacite dupa bunul lui plac, cu totul altfel decat a lasat Dumnezeu.

 

Amagirile Satanei au intotdeauna temei biblic. Stim asta!

 

 Noi sa fim tari si sa raspundem ca Domnul Isus cu:

 

“Este scris!”

 

Amin!

 

De aceea sa cercetam totul si sa pastram ce este bun.

 

Si bun este numai Adevarul, adica numai ceea ce ne sfinteste si ne face mai asemanatori chipului lui Hristos.

 

Amin!

 

 “Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun”.

 

22. “Feriti-va de orice se pare rau.” (1 Tesaloniceni 5:21-22)

 

 

 

Primul si cel mai mare pericol cu care se confrunta biserica astazi este,

 

Lipsa discernamantului.

 

 

Din cauza abundendei de informatii care ne vin pe toate canalele, mintea noastra este bombardata si bulversata. Nu stim ce sa mai credem.

 

Traim o vreme ca niciodata si, ca niciodata, crestinii au nevoie de discernamant.

 

                      Ce este discernamantul?

 

– D. E. X. defineste discernamantul ca fiind  facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și de a aprecia lucrurile la justa lor valoare.

 

– In Scriptura, discernamantul poate fi definit ca acea capacitate intelectuala de a diferentia, de a vedea clar lucrurile lui Dumnezeu si lucrurile lui Satan.

 

Numai Duhul Sfant al lui Dumnezeu da darul acesta supranatural (intelepciunea), de a discerne.

 

Cu alte cuvinte discernamantul este abilitatea crestinului de a gandi biblic in toate aspectele vietii: in alegerea scolii, in alegerea slujbei. , in alegerea partenerului de viata, in cresterea copiilor, in evanghelizare, in relatii, etc.

 

 

 

Asadar, discernamantul este acea abilitatea spirituala de a distinge:

 

– intre ceea ce este adevarat si ceea ce este fals,

 

– intre ceea ce vine de la Dumnezeu si ce vine de la diavol,

 

– intre ce ce este spiritual si ce este firesc.

 

– intre lumina si intuneric,

 

– intre adevar si minciuna,

 

– intre bine si rau,

 

– intre ceea ce este bine si ceea ce este cel mai bine,

 

– intre neprihanire si nelegiuire,

 

    – intre puritate si pangarire,

 

– intre principii si pragmatism.

 

Acel credincios care are abilitatea de a discerne, va ramane in picioare si nu va cadea.

 

Traim intr-o lume in care razboiul dintre adevar si minciuna este foarte puternic. Conflictul acesta a inceput cu mult timp in urma, cand diavolul i-a spus Evei: “Oare a spus Dumnezeu…”

 

Diavolul este tatal minciunii si diavolul este inca in lume. Ati uitat?

 

Diavolul ataca biserica Domnului Isus prin invataturi false si prin traditii false si nebiblice.

 

 Invataturile false ataca mai intai mintea omului.

 

Odata ce diavolul a castigat mintea cuiva, acel om va asculta de diavol, nu de Dumnezeu.

 

Pericolul de a cadea in invataturi false nu este numai pentru cei necredinciosi, ci si pentru cei credinciosi.

 

Apostolul Pavel le spune corintenilor: “Dar ma tem ca, dupa cum sarpele a amagit pe Eva cu siretlicul lui, tot asa si gandurile voastre sa nu se strice de la curatia si credinciosia care este fata de Hristos.” ( 2 Cor. 11:3)

 

 Iar mai departe, in v. 4, Pavel continua:

 

“4. In adevar, daca vine cineva sa va propovaduiasca un alt Isus pe care noi nu l-am propovaduit sau daca este vorba sa primiti un alt duh pe care nu l-ati primit sau o alta Evanghelie pe care n-ati primit-o, of, cum il ingaduiti de bine!”

 

Biserica corintenilor era realmente in pericolul de a fi demolata de invataturi false, pentru ca era o biserica fara discernamant matur, care nu a putut distinge intre o predicare curata si una compromisa, intre un Hristos biblic si un Hristos inventat/fals.

 

Cuvantul lui Dumnezeu ne spune prin gura apostolului Pavel:

 

 

 

21. “Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun.

 

 

22. Feriti-va de orice se pare rau.” (1 Tes. 5:21-22)

 

 

 

Cuvantul acesta ne spune ca este responsabilitatea fiecarui credincios sa cerceteze, sa discearna, sa deosebeasca.

 

21. “Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun.

 

 

22. Feriti-va de orice se pare rau.”

 

 

 

Acest lucru trebuie sa-l facem. 

 

Amin!

 

 

 

Acelasi lucru ni-l spune si

 

1 Ioan 4:

 

1. “Preaiubitilor, sa nu dati crezare oricarui duh; ci sa cercetati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu; caci in lume au iesit multi proroci mincinosi.”

 

 

 

            DUMNEZEU SA NE AJUTE LA ACEASTA!

 

 

 

Anticristul inca nu a venit, dar si-a trimis duhul inainte; duhul lui Anticrist este in lume.

 

Daca nu vedem duhul lui Anticrist astazi lucrand, suntem morti.

 

 

 

 Sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne dea capacitatea de a distinge adevarul, in aceasta padure de falsuri.

 

Amin!

 

 

 

• In general, crestinii sunt oameni de buna credinta, dar multi nu disting adevarul de fals.

 

• Altor crestini, le place sa fie inselati, ca sa se implineasca cuvantul care zice:

 

“Caci va veni vremea cand oamenii nu vor putea sa sufere invatatura sanatoasa; ci ii vor gadila urechile sa auda lucruri placute si isi vor da invatatori dupa poftele lor.” (2Tim. 4:3)

 

 As vrea sa  atrag atentia asupra acelora care propaga invataturile lor gresite, la fel de gresite ca si doctrina Cultului lor, si strica adevarul Scripturii!

 

Ei pretind ca darul vorbirii in limbi si darul prorociei continua si astazi.

 

Pretind ca vorbesc din partea lui Dumnezeu si ca au autoritate divina.

 

Pretind ca ei sunt la nivelul lui Pavel, Ilie, Ieremia, etc.

 

Pretind ca daca ei spun ceva, chiar din afara Bibliei, acest cuvant trebuie luat in considerare.

 

 

 

                     De ce astfel de pretentii sunt false:

 

 

 

 

Timp de 19 secole Biserica in general a recunoscut ca darurile revelatoare s-au sfarsit odata cu incheierea Bibliei, atunci cand apostolul Ioan a incheiat Apocalipsa cu “Amin !”.

 

Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu!

 

Evrei 1

 

1. “Dupa ce a vorbit in vechime parintilor nostri prin proroci, in multe randuri si in multe chipuri, Dumnezeu,

 

 

2. la sfarsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor si prin care a facut si veacurile.”

 

Punct!

 

Dupa Dumnezeu nu mai vorbeste nimeni.

 

Nimeni nu are aceasta autoritate.

 

Dumnezeu ne-a spus tot ce trebuie sa stim, tot ce ne este de folos prin Cuvantul Sau, Sfanta Scriptura sau Biblia.

 

Biblia este tot ce avem nevoie. Amin!

 

Dumnezeu nu a uitat nimic.

 

Dumnezeu nu face nimic fara folos.

 

Fiecare primeste daruri “spre folosul altora”,

 

 

 

Cu totii avem nevoie de o minte sanatoasa, agera si atenta.

 

 

 

Vorbirea in limbi si prorociile au avut rolul lor atunci, si, dupa ce si-a atins scopul, s-a sfarsit.

 

      Astazi, la ce folosesc asa zisele “vorbiri in limbi”.

 

                   – Sa aratam ca si noi suntem duhovnicesti?

 

                   – Sa fim acceptati de ceilalti?

 

                   – Sa fim in centru atentiei?

 

 

 

Astazi nimeni nu mai are autoritatea pe care au avut-o apostolii. Punct!

 

Autoritatea apostolilor a fost unica, pentru ca ei au primit-o direct de la Domnul Isus si ei ne-au dat Cuvantul Lui.

 

Nimeni nu mai are aceasta autoritate.

 

Pretentia unora care pretend ca le vorbeste Dumnezeu in afara Bibliei, este o mare indrajneala din partea lor. Acesta este misticism diabolic. Acesta este un lucru foarte periculos.

 

 

 

Cand cineva vine si spune ca Duhul Domnului i-a vorbit si ceea ce i-a vorbit e contrar Scripturii, duhul acela nu e de la Dumnezeu, ci de la diavol.

 

Apoi,

 

–         Ce s-a intamplat cu Pavel cand i-a vorbit Domnul?     A orbit! 

 

Dupa lumina pe care a primit-o de la Domnul Isus, Pavel nu a mai fost acelasi.

 

Lui Pavel nu-i vorbea Dumnezeu si marti la rugaciune, si joi, la slujba, vineri la staruinta, duminica de doua ori la slujba, cum pretend unii ca se intampla astazi.

 

 

 

Acesti oameni, care vorbesc din indrazneala,  nu-L cunosc pe Dumnezeu.   Nu au frica de Dumnezeu.

 

Vai de ei, daca nu se pocaiesc!

 

 

 

– Ce s-a intamplat cu Apostolul Ioan, in Apocalipsa, cand i-a vorbit Domnul Isus Hristos? A cazut ca mort.

 

 

 

 Incurajati de pastori, astazi fratii si surorile prorocesc intr-o veselie; zic ca le-a vorbit Domnul, dar lor nu li se intampla nimic, nu orbesc, nu cad in lesin, nimic, nimic, de parca Dumnezeu ar fi unul ca ei. Si daca ii intrebi maine ce au spus azi din partea lui Dumnezeu, au uitat!

 

 Cata usuratate sa spui “Asa vorbeste Domnul”, cand de fapt Domnul nu ti-a vorbit!

 

“Asa vorbeste Domnul” era expresia folosita in Vechiul Testament.

 

 

 

In Noul Testament aceasta expresie nu este folosita niciodata,

 

           – nici de Domnul Isus, care ne-a invatat sa raspundem cu: “Sta scris”,

 

           – nici de apostoli.

 

 

 

 Si mai pretind ca astfel de Biserici sunt intemeiate pe invatatura apostolilor…

 

  Unde si cand  au spus apostolii: “Asa vorbeste Domnul ”? Niciodata nu au spus asta. 

 

 

 

 Dumnezeu a interzis femeilor, prin gura apostolului Pavel, sa vorbeasca in Adunare.

 

11. “Femeia sa invete in tacere, cu toata supunerea.

 

12. Femeii nu-i dau voie sa invete pe altii, nici sa se ridice mai presus de barbat, ci sa stea in tacere.

 

13. Caci intai a fost intocmit Adam, si apoi Eva.

 

14. Si nu Adam a fost amagit; ci femeia, fiind amagita, s-a facut vinovata de calcarea poruncii.”(1 Timotei cap. 2)

 

 

 

 De ce prorocesc femeile in Biserica?

 

 

 

Adam a fost facut intai, iar femeia a fost facuta ca “ ajutor potrivit” lui Adam. Cand a avut ceva de transmis, Dumnezeu a vorbit barbatilor, nu femeilor. Care carte din Biblie este scrisa de o femeie? Niciuna!

 

 

 

1 Corinteni 14.33-35 afirmă.

 

„… căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinților.

 

 

Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice și Legea. Dacă voiesc să capete învățătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbații lor acasă, căci este rușine pentru o femeie să vorbească în biserică.”

 

 

 

Femeia nu are dreptul sa vorbeasca in Adunare. Dumnezeu nu-i da acest drept.

 

Intelegem de aici ca femeii nu-i este permis sa predice in Adunare, sa se roage cu voce tare, sa spuna poezii, psalmi, sa cante, etc. , ci sa taca. Amin!

 

 

 

In Adunare, in loc sa conduca, sa dea invatatura, sa proroceasca femeile trebuie sa fie supuse, asa cum arata clar Cuvantul lui Dumnezeu.

 

Femeile pot sa fie niste invatatori capabili, dar Dumnezeu nu le permite sa vorbeasca in Adunare (Biserica).

 

A face asa este ceva “rusinos”, spune Pavel, adica  degradant si dezonorant.

 

• “Daca voiesc sa capete invatatura asupra unui lucru, sa intrebe pe barbatii lor acasa; caci este rusine pentru o femeie sa vorbeasca in biserica. (1Cor. 14:35)

 

 

 

 

 

Am o intrebare:

 

 

 

-Daca tie ti-ar vorbi Dumnezeul Cel Vesnic, Atotputernicul, Creatorul, nu ai cadea in lesin, nu ai orbi, nu ai ramane mut?  Ar fi ca si cand ti-a vorbit unul ca tine?

 

Gandeste-te la asta!

 

Dumnezeu a promis in Psalmul 112:4.

 

“Celui fara prihana ii rasare o lumina in intuneric, El este milostiv, indurator si drept.”

 

Dumnezeu sa ne dea lumina tuturor!

 

“Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun. ” (1Tes. 5:21)

 

Dumnezeu sa va binecuvinteze!

 

 Amin!

 

https://www.resursecrestine.ro/schite/193685/ce-este-discernamantul-sau-fara-dumnezeu-degeaba

 

////////////////////////////////////////////

 

Pentru că se pregăteşte Anticrist să–si întroneze domnia spurcăciunii, hoţiei, minciunii, preacurviei, idolatriei globale etc, lepădaţi-vă de învăţăturile lui demonice şi ieşiţi din babilonia fesenistă-komunistă, capitalistă, globalistă, deci satanistă; ieşiţi din momeli iconate, false, falite şi falimentare şi intraţi prin pocăinţă şi prin naşterea din nou (Ioan, cap.3) în Corabia Dumnezeiască, nu doar în Arca lui Noe ; Toţi oamenii care nu se innoiec prin golirea de sine (Gal.5/19-21) ca să se umple cu Plinătatea Duhovnicească, vor suferi o veşnicie pe dinafară…” Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună! “Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” Şi Duhul şi Mireasa zic: “Vino!”, şi cine aude să zică: “Vino!”, şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Ap.22/14-17)

http://informatii-agrorurale.ro/de-poporul-care-isi-omoara-conducatorul-se-alege-praful-dar-si-de-iliescu-impreuna-cu-tortionarii-tarii-se-alege-pulberea-daca-impreuna-cu-toti-preotii-nu-se-pocaiesc/

/////////////////////////////////////////////

Duhul lui Anticrist partea I: Negarea faptului că Isus a venit în fire

Știai că orice facem, în viețile noastre se manifestă ori Hristos, ori Satan?

 

  Sigurd Bratlie