…Caracatiţa politrucilor- cu toate tentaculele, inclusiv preoţeşti, seamănă în mintea şi inima oamenilor- hoţia, minciuna, haosul, preacurvia, manipularea, globalizarea apocalipsei, fărădelegea, dezmăţul, pornografia şi celelalte dejecţii satanice, pentru a nivela calea Anticristului; El urmează, prin trinitatea sa babilonică, să apară şi să rezolve toate problemele omenirii! Dar, până la urmă… “Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (Ap.20/10) ……Sfârşitul apostolilor Pavel şi Petru…Cea dintâi prigonire din Împărăţia Romană…Nimicirea Ierusalimului…Istoria lui Corneliu-Petru deschide Neamurilor uşa împărăţiei cerurilor…Baptiştii între colaboraţionism şi rezistenţă ambiguă
Cărțile profetice…Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel…Cel dintâi martir… Cele dintâi prigoniri…5. Ce sa facem acum cu cei care au fost informatori si agenti?…Ce este biserica?Sabina Wurmbrand…Ce ne învață HARul adevărat și cum putem face deosebirea între harul adevărat și cel fals …Harul ne învață cum trebuie să trăim; Învățătura harului -Tit 2;12. şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie… Devotional – Convins de harul lui Dumnezeu; Aluatul cel vechi…despre ritualismul șamanic- MĂTURAȚI ALUATUL CEL VECHI, S-O RUPEM CU PĂGÂNĂTATEA; Aurel Gheorghe – Teza 9 –Ucenicia – calea crucii – 50 DE TEZE PENTRU REFORMA CREȘTINISMULUI DIN ZILELE NOASTRE; Liber în lesă; Harul, motiv pentru a fi mai sfinţi; Cum pot fi mantuit? Considerații despre rugăciune; MOISE ȘI ISUS HRISTOS; DE UNDE SĂ SE ÎNCEAPĂ CITIREA BIBLIEI; FURIA BALAURULUI; De ce a trebuit Isus să moară pe cruce? Duhul lui Anticrist partea I: Negarea faptului că Isus a venit în fire; Pentru că se pregăteşte Anticrist să–si întroneze domnia spurcăciunii, hoţiei, minciunii, preacurviei, idolatriei globale etc, lepădaţi-vă de învăţăturile lui demonice şi ieşiţi din babilonia fesenistă-komunistă, capitalistă, globalistă, deci satanistă; ieşiţi din… Ce este discernamantul sau Fara Dumnezeu, degeaba -“Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun. ” (1Tes. 5:21) Explicatia Cartii: 1Ioan; Adevarul pe care il credem – Zac POONEN;
Duhul lucrării ( Isaia 61); Perioada de timp actuală şi cea viitoare (8)Femeia şi fiara: un imperiu se reîntoarce,de Botschafter-© SoundWords; Învăţături practice din cartea Iov (12)-O viaţă trăită în harul lui Dumnezeu, de William Kelly; Ilie tişbitul- 1 Împăraţi 17.1; 9.5 – curajul credinţei şi puterea credinţei, de Kalender D.H.I.N. Ilie şi Elisei- 2 Împăraţi 2.9-15, de Hamilton Smith; Roada Duhului, din revista „Halte Fest!”; ROADA UHULUI, de Richard O’Ffill; Roada vs. roadele;… Îndelungă răbdare; Darurile și roada Duhului Sfânt; Semnificația simbolică a crucii lui Isus; CREDINTA CRESTINA – FECIOARA ŞI ‚CURVA’ CEA MARE; (Kurvia statului cu biserica duce la babilonia preacurviei din Apocalipsa,cap.17 si…) AMBASADA „palestiniană” deschisă în Vatican;
Pentru ca a dezvaluit asasinarea lui M. Eminescu, M. Preda si N.Labis, avem o MOARTE SUSPECTA A UNUI GENIAL „(in)AMIC” … IN MEMORIAM. Dupa patru ani de la moartea neelucidata a Poetului Cezar Ivanescu, Colegiul Medicilor raspunde unui memoriu printr-un sir de minciuni. DOCUMENTE; Simbolul Europei: o curvă încălecată pe o fiară;Ortodoxia nucleară a Rusiei: serafimii nucleari și cruciulița romanțată a lui Putin; Discursul lui Putin de Ziua Victoriei: acuzații la adresa Occidentului; Victoria de paradă a lui Putin, într-un război pierdut; T. Baconschi: Judecarea de către un tribunal internațional – cea mai optimistă perspectivă pentru Putin. Kirill face un rău imens lumii ortodoxe – Interviu; Putin ca fantomă a istoriei. Nu am fi ajuns aici, dacă Occidentul nu ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei Interviu cu Gabriel Liiceanu; Lucian Boia: Prea mult din averea țării s-a scurs în buzunarele noilor îmbogățiți. Ce vrem să facem cu România? Interviu;
(Nu omiteti kirillizarea Romaniei…)Rolul BOR și al unor intelectuali în ascensiunea AUR și asemănările cu Mișcarea Legionară: și în anii 1930, mulți politicieni au subestimat Mișcarea Legionară – Interviu cu Oliver Jens Schmitt; Andrei Pleșu: ”De ce nu se revoltă rușii?” Păi nouă cât ne-a trebuit ca să ne revoltăm?! Sfârșitul globalismului! Invazia proștilor, sfârșitul umanității! (Paraciosul satan castiga terenul globalizarii)…Se legiferează turnătoria! INSECTE CU DIPLOME, de Theodore Dalrymple; CU PAȘI REPEZI SPRE SĂLBĂTICIE, de Joseph Sobran; EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE – Joseph Sobran; NOUL TOTALITARISM PATOLOGIC, de C.J. Hopkins; Pătru cel Scurt şi actualitatea chestiunii ţărăneşti. Profesorul Ilie Badescu despre opera Maestrului Dinu Sararu, de Prof Univ Dr Ilie Badescu; In Memoriam Paul Goma – scriitorul internat de comuniști și “internetizat” de post-comuniști, mort fără cetățenia țării sale. Scrisori către Băsescu și Tismăneanu și ULTIMA FILMARE, despre Basarabia, din 24 Martie 2011! Paul Goma a murit(… si de nepasarea Poporului…) CODEX ALIMENTARIUS : Otrava cu aprobare guvernamentala in magazinele din Romania; Curva moscovită (predica în avans, pe scurt); MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome. DELIRUL lui Dughin și ”moartea” adevărului;
Sabina Wurmbrand
S-a născută la 16 iulie 1913, la Cernăuţi, în familia Oster
Studiază Chimia la Sorbona.
În 1936 se căsătorește cu Richard Wurmbrand
Arestată în ianuarie 1951, este condamnată la 2 ani închisoare corecţională. De la Jilava, ajunge în lagărul de triere de la Ghencea de unde este mutată la Canal, iar apoi la Târgşor. A fost eliberată abia după trei ani.
Datorită restricţiilor şi presiunilor la care este supus Richard Wurmbrand după eliberare, familia Wurmbrand – Richard, Sabina și fiul lor Mihai – este nevoită să părăsească ţara în decembrie 1965.
În 1970 publică The Pastor’s Wife, carte care avea să fie tradusă în peste 38 de limbi. Varianta în limba română a apărut în 2007.
Suprapopularea de la Jilava devenise insuportabilă. Spațiul Celulei 4 era conceput pentru treizeci de persoane. În jurul Crăciunului din anul 1950 erau deja optzeci. Nu puteai face nici un pas măcar fără să calci pe trupul vreunei deținute întinsă pe culoarul dintre banchete, iar aerul era irespirabil și un miros îngrozitor se simțea permanent în celulă.
Ne-am bucurat când, într-o dimineață, am fost scoase pentru a face baie. Dar și această bucurie, asemenea tuturor „plăcerilor” din închisoare nu a avut viață lungă. Mergeam grăbite de-a lungul coridoarelor întunecate, împinse și lovite cu pumnii de gardieni bărbați. Acest exercițiu neașteptat s-a dovedit a fi mult prea dificil pentru femeile care își petrecuseră ultimele luni întinse pe banchetele lor și unele dintre ele au cedat fizic și nervos.
…Familiile, posesiunile, identitățile, totul ne fusese luat. Dar știe oare o omidă că urmează să devină un fluture? Probabil că în Celula 4, înfășurate în coconul suferinței, erau în formare viitoare sfinte.
Caporal Georgescu și-a făcut apariția a doua zi dimineața cu o foaie de hârtie în mână. „Toate dă pă lista asta trebe’ să fie gata imediat să să mute!”
Așteptare tăcută.
„Am putea ști cine este pe această listă?” a îndrăznit doamna Gavriloiu.
„Nu-mi da mie ordine! i-a replicat ea furioasă, apucând-o amenințător de rochie pe doamna Gavriloiu. Ia! citește-le-o și lor. Sunt sătulă până peste cap de voi!” a continuat Georgescu. Ea citea cu mare greutate, iar lista era scrisă de mână.
Au fost citite numele cu voce tare și grupul celor de pe listă a părăsit celula. Nu ni s-a spus nimic cu privire la motivul plecării lor. Puține se mai așteptau, de-acum, să li se dea drumul acasă. Nimic, însă, nu era mai rău decât Jilava!
Le-am privit cu oarecare gelozie. Fiind cuprinse de milă, femeile care plecau le lăsau celor rămase tot felul de mici lucruri care valorau, însă, mult în acele condiții.
Din Sabina Wurmbrand, Soția pastorului, trad. din engleză Dragoș Alexandrescu, Living Sacrifece Book Company, USA, Forumul Civic Creștin, București, 2007
Sabina Wurmbrand
https://www.memorialsighet.ro/tortura-pe-intelesul-tuturor-cu-exceptia-bastonului-nu-si-a-folosit-niciodata-armele-pe-pielea-mea-prefera-sa-ma-ancheteze-cu-pumnii-si-cu-muchia-palmei-uneori-cu-spitul-pantofului-in-fluierele-pi/?fbclid=IwAR2ooQy8PUd1tKUcyuCDTzLRs6hLrDxTUHj8P3n_pfQJv5hkXRW4BnQ7xXA
1812, anul când s-au pus gratii la Cer-Editorial
Nicolae Dabija
https://www.podul.ro/articol/17908/1812-anul-cand-s-au-pus-gratii-la-cer?fbclid=IwAR1pd4Y_RRmcgs1QWqt5HcNELqmBj4R3ZC_cTGnZbutN_SOIFy_NwLy75M4
Inamicul invizibil. BIOTERORISMUL şi armele biologice în lume. Broșură SRI
https://ro.tutkrabov.net/articles/terorismul-religios-modern-cum-este.html
https://historia.ro/sectiune/general/ultimele-cruciade-in-tara-sfanta-esecul-moral-al-635600.html
https://historia.ro/sectiune/general/legitimarea-religioasa-a-terorismului-si-islamului-574105.html
Pentru ca a dezvaluit asasinarea lui M. Eminescu , M. Preda si N. Labis, avem o MOARTE SUSPECTA A UNUI GENIAL „(in)AMIC” … IN MEMORIAM. Dupa patru ani de la moartea neelucidata a Poetului Cezar Ivanescu, Colegiul Medicilor raspunde unui memoriu printr-un sir de minciuni. DOCUMENTE
În rest, tăcere…
A fost emisă, în sfârşit, Hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor privind acuza de malpraxis în cazul decesului scriitorului Cezar Ivănescu. Moartea bizară a poetului s-a produs cu exact patru ani în urmă, după ce suferise, la o clinică particulară din Bacău, o uşoară şi banală operaţie (hemoroizi). De ce au trebuit să treacă patru ani, greu de spus. Între timp, a murit şi unul dintre petenţi, fratele poetului, istoricul Dumitru Ivănescu; încă puţin şi uitarea poate acoperi cu totul un episod de-a dreptul jenant pentru medicina românească a veacului XXI.
Nu ne aşteptam ca, în virtutea binecunoscutei solidarităţi a slujitorilor lui Esculap, să avem parte de o Hotărâre nepartizană. Puteam cel mult să credem că, pritocită timp de patru ani, decizia ultimă a Colegiului Medicilor va fi suficient de abil întocmită – barem pentru a adormi suspiciunile, dacă nu a convinge până la capăt. N-a fost să fie nici măcar aşa: Hotărârea este ornată cu eschive, contraziceri şi abdicări de la logică, asezonate cu pure invenţii de calibrul „Cezar Ivănescu obez” (abia ieşise din greva foamei!). În esenţă, întrebarea esenţială a rămas fără răspuns: a fost anestezia generală indicată în cazul respectivei intervenţii, a constituit ea cauza hotărâtoare a decesului?
Iată raportul patologilor de la IML privind starea decedatului: „cardiopatie şi cardiomegalie marcată globală (hipertrofică şi dilatativă), miocardioscleroză difuză disecantă, cicatrice întinsă de infarct miocardic la peretele anterior al ventriculului stâng, tuberculoză pulmonară fibronodulară, stază pulmonară cronică, ateromatoză şi ateroscleroză sistemică, focare de pielo-nefrită cronică, pancreatită cronică incipientă, colită cronică.”
Dacă investigaţiile preliminare ar fi fost făcute cât de cât corect, s-ar fi impus de la sine abandonarea anesteziei generale în favoarea celei zonale. Și aici apare fractura logică majoră: medicii afirmă că poetul era destul de sănătos pentru anesteziere generală, tot medicii susţin că era suficient de bolnav ca să moară cu grăbire „din cauze naturale”! Colegiul Medicilor îl scoate total din cauză pe dr. Dahnovici, care, cităm, „nu a avut nici o implicare în administrarea anesteziei acestui pacient.” Corect: medicul în cauză l-a preluat pe Cezar după aducerea lui la Spitalul Judeţean de la clinica particulară. Dar despre anestezistul cu adevărat implicat, cel din clinica privată, nu se pomeneşte nicăieri un cuvinţel! Încă din faza primei anchete, unul dintre referenţi, Eugen Tincu, medic primar ATI, a concluzionat, cu delicateţe colegială în formulare, că „faţă de morbidităţile evidente evidenţiate la examenul necroptic, anestezia regională ar fi prezentat un prognostic de risc mai mic.”
Acelaşi punct de vedere, încă şi mai răspicat formulat, apare şi în ancheta finală. De această dată îi aparţine chirurgului-expert consultat oficial (nu i se dă numele), care contestă „alegerea anesteziei generale ca modalitate de anestezie la un pacient vârstnic, fumător cronic, cu multiple comorbidităţi neevaluate corect postoperator.” (Dar preoperator vor fi fost? – n.n.) Opinia expertului este imediat eliminată de Comisia Colegiului Medicilor: „Punctul de vedere al expertului chirurg apreciază critic aspecte care nu sunt de competenţa sa, ci privesc elemente de resort anestezic.” Care va să zică, un chirurg (expert!) n-are de unde să ştie că anestezia generală nu se recomandă celor cu „morbidităţi multiple”!
Tot asta a susţinut şi dr. Tincu, care-i chiar anestezist! Ambele puncte de vedere (de ce s-or mai fi cerut?) sunt înlăturate dintr-un condei, spre a face loc concluziilor expertului ATI (tot fără nume): „Standardul examinărilor preanestezice a fost respectat”. Constatându-se, deci, că pacientul este suficient… de sănătos (ca să moară a doua zi). Alt expert, cardiologul, constată: este vorba de un pacient tarat, cu multiple suferinţe de organ, dar ignorate”. Bolnavul, zicem noi, poate să le ignore, medicina, nu. De altfel, întreaga poveste întinsă pe patru pagini, doldora de amănunte şi detalii, nu face altceva decât să susţină că halul în care se afla organismul lui Cezar ar fi dus inevitabil la exitus. Anestezia, însă, o putea suporta! „Este greu de spus în ce măsură intervenţia chirurgicală a precipitat decesul” – scrie în Hotărâre.
Și dacă-i aşa de greu…
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/
http://cezar-ivanescu-poeme.blogspot.com/
http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/
Cititi si: Victor Roncea: Patru ani de la moartea provocata a Poetului Cezar Ivanescu. IN MEMORIAM
Cezar Ivanescu – In Memoriam de ZiaristiOnlineTV
Catre: Colegiul Medicilor Bacău
În atenţia Departamentul Jurisdicţie profesională şi litigii
Subsemnata Clara Lucia Aruştei, în calitate de fiică şi de legatar testamentar universal:
Vă aduc la cunoştinţă cazul scriitorului Cezar Ivănescu, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din Romania, director al Editurii Junimea din Iaşi şi Comandor al Ordinului Steaua României, care şi-a pierdut viaţa ca urmare a unei intervenţii minore şi programate efectuată la Clinica Palade din Bacău (Clinica Palade, str. Erou Ciprian Pintea nr. 21).
Intervenţie efectuată de medic dr. Vasile Palade în data de 22 aprilie 2008.
Semnalăm faptul că:
– în Clinica Palade pacientul Cezar Ivănescu nu a fost supus unui control medical adecvat preoperator (radiografie pulmonară, EKG, toate analizele de sânge de orientare a diagnosticului), în raport cu datele particulare ale pacientului (vârsta – 66 de ani; tipul intervenţiei: una programată, faptul că pacientul era fumator activ) şi nici nu a fost informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiei medicale propuse, a riscurilor potenţiale procedurii, a alternativelor existente la procedurile propuse, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.
– nici familia şi nici pacientul nu au fost informaţi despre faptul efectuării unei anestezii generale. Considerăm că pacientul nu a semnat nici un act în acest sens. Pentru confirmare dorim confruntarea semnăturilor existente. În susţinerea celor afirmate pot veni şi declaraţiile persoanelor cu care Cezar Ivănescu a purtat conversaţii telefonice în cursul zilei de luni 21.04.2008 şi cărora le-a transmis, încă o dată, că va fi supus unei intervenţii minore, cu metode moderne, nefiind măcar adusă în discuţie posibilitatea unei anestezii generale. Eu însămi am fost realmente şocată la auzul veştii că a fost supus unei anestezii generale.
– în cursul zilei de miercuri 23 aprilie, după cum specifică fişa SCRISOARE MEDICALĂ, în fapt un bilet de transfer – Clinica Palade plasa pacientul aflat deja în stare foarte gravă la SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ BACĂU cu diagnosticul de: Hemoroizi grad IV SÂNGERÂNZI. Prolaps hemoroidal; Cardiopatie ischemică cronică nedureroasă; Bronşită cronică tabagică. Nici la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău, Cezar Ivănescu nu a beneficiat de o investigaţie medicală serioasă şi de un tratament adecvat, diagnosticul de embolie pulmonară fiind pus fără ca pacientul să fie investigat în sensul susţinerii diagnostice prin metode specifice paraclinice.
– s-a luat decizia trimiterii pacientului la Bucureşti cu elicopterul Smurd fără existenţa suportului diagnostic necesar (lipsa unei electrocardiograme la predarea pacientului echipajului Smurd), şi nu la Iaşi cu Salvarea. Pacientului i-a fost făcută o electrocardiogramă cu doar câteva minute înainte de transportul acestuia de la SJU Bacău la aeroportul Bacău. Solicităm o copie după această electrocardiogramă. De asemenea, Cezar Ivănescu a fost intubat în elicopter şi nu la SJU Bacău, pierzându-se din nou timp vital.
Ţinem să atragem atenţia în mod special asupra faptului că poetul Cezar Ivănescu nu figura în evidenţa nici unui medic ca având o suferinţă cardiacă. Deci, dacă conform fişei de transfer (vedeţi şi Fişa anexată) a fost diagnosticat ca având această suferinţă, atunci în mod evident acest diagnostic i-a fost pus la Clinica Palade, luni 21 aprilie a.c. Dacă într-adevăr Cezar Ivănescu a fost diagnosticat luni, ridicăm la modul cel mai grav întrebarea: Cum a fost posibil ca un medic să facă o intervenţie chirurgicală şi o anestezie generală fără a se edifica asupra gravităţii suferinţei cardiace şi fără a-i pune în vedere pacientului şi familiei faptul că este suferind cu inima? Acest amănunt foarte important ne-a fost semnalat şi de Medicul Şef de la Morga Spitalului de Urgenţă Floreasca Bucureşti, ca fiind unul extrem de grav. (Reproducem şi din Fişa de susţinere a diagnosticului şi tratamentului, de la Spitalul de Urgenţă Floreasca Bucureşti, Secţia de Urgenţe Majore: „Nu se cunosc detalii despre antecedentele personale patologice, nu reiese nimic din copia după FO trimisă.“)
În dimineaţa zilei de 24.04.2008, pacientul avea extremităţile reci şi cianozate, gura foarte uscată, limba de culoare normală, era în stare de conştienţă, vlăguit, extrem de deshidratat (după cum declara chiar medicul curant ATI, George Dahnovici în jurul orei 10:30), avea o sondă pentru urină la al cărui capăt dinspre pat erau difuze picături de sânge şi se afla sub tratament cu heparina şi furosemid, fiindu-i administrate în acea zi, până la ora 15, trei doze de furosemid, (în condiţiile în care pacientul venise cu o zi înainte având tensiunea 8!), ultima cu puţin înainte de a fi transportat cu Salvarea la aeroport. Cezar Ivănescu acuza dureri mari în locul operat, o stare intensă de foame şi o senzaţie imperioasă de defecaţie, fiind evident stânjenit de răspunsul medicului care afirma că nu are de ce să simtă această necesitate. (Vedeţi şi fişele anexate, la ora 11:07, ora procesării probei de sânge recoltate, Cezar Ivănescu avea Glu: 32 mg/dL; ulterior dr. Carina Ribac a transmis telefonic, după deces, şi valorile ultimelor analize ale sângelui recoltat pacientului în jurul orei 14, la SJU Bacău, care indicau faptul că Cezar Ivănescu intrase în insuficienţă renală acută.).
Familia pacientului nu a primit nici un fel de informaţii despre starea reală a sănătăţii pacientului, cu toate că, prin intermediul prietenilor din ţară şi din străinătate, medicii Secţiei Terapie Intensivă a SJU Bacău au fost puşi în legătură telefonică cu diverşi specialişti cardiologi de marcă din Iaşi (prof. dr. Grigore Tinică, prof. dr. Datcu).
Ignorând deontologia profesională medicii discutau lângă patul pacientului despre faptul că acesta face embolie multiplă şi afirmau că aşteptau „să vadă unde va ajunge cheagul de sânge, sperând că pacientul nu are vreo deformaţie congenitală a inimii“. Cezar Ivănescu mi-a specificat clar, insistent, repetând de două ori: „Am auzit totul. Tot ce s-a discutat.“ Chiar şi din aceste conversaţii se poate deduce că actul medical se baza pe supoziţii şi nu pe date furnizate de investigaţii medicale (ecografie cardiacă, explorare ecografică pulmonară, tomografie etc.).
Echipajul Smurd nu a primit copii după toate analizele medicale făcute – postoperatoriu – pacientului în SJU Bacău. Din analizele ajunse în Bucureşti reiese că probele de sânge recoltate pe 23.04 a.c. au ajuns la laborator la orele 14:40, respectiv 15:13. Întrucât rezultatele acestor analize aveau valori extrem de nefavorabile (D-Dimeri 1,11 ug/mL FEU etc.), devine de neacceptat faptul că medicii unei secţii de Terapie Intensivă nu au mai efectuat şi alte investigaţii, care să lămurească starea reală a pacientului, până în dimineaţa zilei de 24.04. ora 7:39.
În lipsa unor explicaţii medicale plauzibile considerăm că toate aceste aparente neglijenţe sunt menite să ascundă adevărul.
În Bucureşti, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, medicii au fost îngroziţi de starea extrem de gravă în care a ajuns şi de faptul că nu înţelegeau de ce un pacient prezentând simptomele unei afecţiuni cardiace a primit doar un tratament suportiv. Aici, la Secţia Urgenţe Majore scriitorului Cezar Ivănescu i-au fost efectuate numai în decursul a câtorva minute investigaţii care au inclus şi o ecografie a inimii.
În viziunea noastră lipsa de responsabilitate medicală în evaluarea reală şi documentată a pacientului, ignorarea unor elemente esenţiale legate de anamneză (fumător de peste treizeci de ani; pacientul nu figura în evidenţa nici unui medic de familie sau a unui medic cardiolog; scăderea bruscă în greutate cu 20 kg în perioada februarie–aprilie 2008; edeme ale membrelor inferioare bilateral; aplicarea procedurii standard în operaţia de hemoroizi efectuată de dr. Vasile Palade prin anestezie generală, fără a ţine seama de patologia multiplă a pacientului în vârsta de 66 de ani, şi fără a se autosesiza ca medic chirurg, în special, în privinţa diagnosticului de “cardiopatie ischemică cronică nedureroasă” – suferinţă al cărei diagnostic necesita o serie întreagă de analize şi monitorizare îndelungată, iar nu o singura zi (v. Şi cartea dr. Mircea Cinteză, Ce-i cu inima mea, doctore?, Humanitas, 2005); greşirea diagnosticului la Spitalul Judeţean din Bacău şi aplicarea tratamentului necorespunzător, precum şi decizia de a fi trimis cu elicopterul Smurd, ştiindu-se efectele negative ale înălţimii asupra unui pacient suspectat de embolie pulmonară nediagnosticată, au determinat, prin nerespectarea dreptului la viaţă al pacientului şi la un tratament corect şi eficient, un final tragic al cazului.
Din toate discuţiile purtate ulterior cu medici din Bucureşti şi din Iaşi despre cazul Cezar Ivănescu, a rezultat faptul că acesta nu ar fi trebuit sub nici o forma operat şi că, în nici un caz nu se justifica riscul major al expunerii pacientului la o anestezie generală şi mai mult, un asemenea pacient ar fi avut nevoie în mod obligatoriu de examene medicale complexe şi complete.
În numele dreptului la adevăr şi al memoriei acestei mari personalităţi a culturii române, vă rugăm să luaţi în discuţie cazul scriitorului Cezar Ivănescu cu toată seriozitatea necesară unei asemenea situaţii dramatice, întrucât considerăm că este un lucru extrem de grav faptul că un pacient a murit, în anul 2008, ca urmare a unei intervenţii minore, programate şi plătite cu bani grei.
Cu cele mai nobile sentimente,
Bucureşti, 21 iulie, 2008 Clara Aruştei

ARUSTEI CLARA
Domiciliul procesual ales : Bucuresti Bd. Preciziei nr.1, etaj 4, sector 6
Telefon :021-311.53.32
Fax : 021-311.53.30/31
Nr. 52.701/raluca.vasilache@urbansiasociatii.ro/21.06.2010
Obiectul prezentului act: Contestatie impotriva deciziei nr. 67/03.06.2010
Catre: COMISIA DE DISCIPLINA – COLEGIUL MEDICILOR BACAU –Dlui Presedinte Dr. Coneac Robert
Bacau str. Spiru Haret nr. 2-4, jud. Bacau
Stimate Domn,
Subsemnata Arustei Clara cu domiciliul in Bucuresti str. Silvestru nr. 50 sector 2 si cu domiciliul procesual ales la adresa din antetul prezentei, in calitate de legatar universal al dlui. Ivanescu Cezar, va inaintez in baza Statutului Colegiului Medicilor din Romania prezenta :
CONTESTATIE IMPOTRIVA DECIZIEI NR. 67/03.06.2010
A Comisiei de Disciplina din cadrul Colegiului Medicilor Bacau, decizie prin care s-a dispus respingerea actiunii formulate impotriva Dr. Vasile Palade si dr. Dahnovici Georgel si stingerea actiunii disciplinare pe motivul ca in cauza nu se intrunesc elemente de culpa medicala si de incalcare a codului de deontologie medicala si va solicit prin prezenta ca dupa audierea subsemnatei si administrarea probatoriului sa dispuneti :
– anularea in totalitate a Deciziei nr. 67/03.06.2010 ca fiind nefondata si nelegal pronuntata
– sa constatati existenta culpei medicale si incalcarea de catre dl. Dr. Vasile Palade a codului de deontologie medicala in exercitarea actului medical asupra pacientului Cezar Ivanescu ;
– sa constatati existenta culpei medicale si incalcarea de catre dl. Dr. Dahnovici Georgel a codului de deontologie medicala in exercitarea actului medical asupra pacientului Cezar Ivanescu;
– aplicarea uneia din sanctiunile prevazute de lege impotriva dr. Vasile Palade si dr. Dahnovici Georgel.
In fapt
Ca urmare a informatiilor detinute direct, in calitatea de martor, pe 24 aprilie 2008, la SJU Bacau, a accesarii ulterioare a documentelor medicale aflate in Bucuresti, in dosarul pacientului Cezar Ivanescu, a raportului detaliat al necropsiei si a primirii Deciziei nr. 67 emisa de Comisia de Disciplina a Colegiului Medicilor Bacau, va semnalez urmatoarele:
“ Din analiza documentelor se retin urmatoarele :
- Domnul Cezar Ivanescu de 66 de ani cu domiciliul in Bucuresti, str. Silvestru nr. 50, a fost internat in “Clinica Palade” din Bacau, in data de 21.04.2008 orele 10:00 cu diagnosticul : hemoroizi gr IV sangeranzi, prolaps hemoroidal, cardiopatie ischemica cronica nedureroasa, bronsita cronica tabacica;
- Investigatiile de laborator efectuate in 21.04.2008 : hematologie, biochimie, examen de urina, EKG au fost in limite normale;
- Formularul de consimtamant in vederea tratamentului anestezico-chirurgical si a riscurilor asociate si imprevizibile a fost semnat de dl. Cezar Ivanescu pe 21.04.2008.
…
- La solicitarea familiei [?] in urma unor convorbiri telefonice cu prof. Datcu (Iasi) si dl. Profesor Marinescu de la Spitalul Elias se decide transferul pacientului cu elicopterul SMURD la Spitalul de Urgenta Bucuresti, unde se interneaza in 24.04.2008 in intervalele orare 17:54-18:45 pe sectia de cardiologie. La internarea in sectia UPU pacientul este preluat IOT + VM cu tegumente marmorate, cianoza, TA nedetectabila, puls periferic absent, puls central 57/min. Se efectueaza ecografie cardiaca EKG si se instituie tratament de urgenta. Face stop cardiac dupa bradicardizare rapida. Se instituie manevre de resuscitare conform protocoalelor (masaj cardiac extern, adrenalina, dopamina si dobutamina timp de 30 de minute fara efect, declarandu-se decesul la orele 18:45.
Diagnosticul clinic stabilit in Spitalul de Urgenta Bucuresti a fost :
– stop cardiorespirator prin asistola iresuscitabila;
– soc cardiogen
– cardiomiopatie dilatativa cu disfunctie sistolica severa (FE=20%)
– anevrism ventricular stang 60%
– status posthemoroidectomie
- Raportul medico-legal de necropsie efectuat la IML “Mina Minovici” Bucuresti concluzioneaza :
– decesul domnului Cezar Ivanescu de 66 de ani s-a produs s-a produs prin insuficienta cardiorespiratorie aparuta pe fondul unor afectiuni cardiace majore: cardiomiopatie si cardiomegalie globala (hipertrofica si dilatativa), miocardoscleroza difuza disecanta, cicatrice intinsa de infarct miocardic al peretelui anterior al ventriculului stang. La autopsie s-au constatat multiple afectiuni organice cornice, tuberculoza pulmonara fibronodulara, staza pulmonara cronica, ateromatoza si ateroscleroza sistemica, focare pielonefrita cronica, pancreatita cronica si colica cronica.Tratamentul intraspitalicesc a fost corect indicat.”
I. Va solicit sa observati urmatoarele neconcordante surprinse in cuprinsul deciziei Colegiului Medicilor Bacau
A) în Clinica Palade pacientul Cezar Ivănescu nu a fost supus unui control medical adecvat preoperator, în raport cu datele particulare ale pacientului (vârsta – 66 de ani; tipul intervenţiei: una programată, faptul că pacientul era fumator activ) şi nici nu a fost informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiei medicale propuse, a riscurilor potenţiale procedurii, a alternativelor existente la procedurile propuse, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic
B) Dl. Cezar Ivanescu a fost diagnosticat in cadrul Clinicii Palade printre altele si cu “cardiopatie ischemica cronica nedureroasa” si potrivit deciziei nr. 67 investigatiile de laborator efectuate in data de 21.04.2008 inclusiv EKG-ul au fost in limite normale.
NU INTELEG CUM POATE EXAMENUL EKG SA FIE IN LIMITE NORMALE ATAT TIMP CAT PACIENTUL F– USESE DEJA DIAGNOSTICAT CU CARDIOPATIE ISCHEMICA CRONICA NEDUREROASA.
Cardiopatia ischemica cronica nedureroasa este suferinţa cardiaca secundara reducerii debitului sanguin coronarian. Termenul de cardiopatie ischemica exprima faptul ca debitul coronarian este destul de redus pentru a produce simptoame sau semne de suferinta cardiaca. Dupa cum este denumita, aceasta forma a cardiopatiei ischemice nu produce acuze clinice dureroase. Ea poate avea mai multe forme de manifestare: a) asimptomatica clinic, singurul semn fiind modificarile ischemice vizibile pe traseul EKG; b) tulburarile de ritm si de conducere (blocul atrioventricular, blocurile de ramura drept si stâng); c) insuficienta cardiaca cronica; d) insuficienta ventriculara stânga (edemul pulmonar); e) sincope; f) moartea subita.
O cardiopatie ischemica cronica poate duce la infarct. Exista multi factori de risc care pot declansa aceasta boala. In primul rind, factorul genetic si varsta inaintata, care nu pot fi schimbati, sint cei care dau, de regula, boala. Alti factori care favorizeaza boala cardiaca sint hipertensiunea arteriala, nivelul crescut al colesterolului, fumatul, obezitatea, inactivitatea fizica, boli precum diabetul, hipertiroidia, ateroscleroza, anemia si stresul.
Afirmatia ca “investigatiile de laborator efectuate, inclusiv EKG au fost in limite normale” este in totala contradictie cu:
a) Informatiile medicale obtinute de medicii Spitalului de Urgenta Floreasca din Bucuresti ca urmare a efectuarii unor investigatii pacientului Cezar Ivanescu care au aratat ca bolnavul avea afectiuni cardiace majore. Fapt consemnat si de medicii legisti in concluziile raportului necroptic intocmit de Institutul National de Medicina Legala Mina Minovici din Bucuresti, si anume: cardiopatie si cardiomegalie marcata globala (hipertrofica si dilatativa), miocardoscleroza difuza disecanta, cicatrice intinsa de infarct miocardic al peretelui anterior al ventriculului stang. Dpdv medical toate aceste leziuni de comorbiditati nu pot ramane fara un efect electric recognoscibil in EKG, in citirea si interpretarea electrocardiogramei. Nu este posibil ca afectiunile constatate la examenul necroptic, cumulate cu cele consemnate la Spitalul de Urgenta Floreasca din Bucuresti, la examenul ecografic, respectiv cardiopatia, macromegalia inimii si o sechela de infarct sa nu lase urme distincte, severe, vizibile in EKG.
b) Tin să atrag atenţia în mod special asupra faptului că Cezar Ivănescu nu figura în evidenţa nici unui medic ca având o suferinţă cardiacă si ca nu avea un medic de familie. Deci, dacă conform fişei de transfer (vedeţi pagina 16, copie dosar medical anexat) a fost diagnosticat ca suferind de cardiopatie ischemica cronica nedureroasa, atunci în mod evident acest diagnostic i-a fost pus la Clinica Palade, luni, 21 aprilie 2008. Dacă într-adevăr Cezar Ivănescu a fost diagnosticat in Clinica Palade, ridic la modul cel mai grav întrebarea: Cum a fost posibil ca un medic să facă o intervenţie chirurgicală şi o anestezie generală fără a se edifica asupra gravităţii suferinţei cardiace şi fără a-i pune în vedere pacientului şi familiei faptul că este suferind cu inima? Acest amănunt foarte important ne-a fost semnalat şi de Medicul Şef de la Morga Spitalului de Urgenţă Floreasca Bucureşti, ca fiind unul extrem de grav. (Reproducem şi din Fişa de susţinere a diagnosticului şi tratamentului, de la Spitalul de Urgenţă Floreasca Bucureşti, Secţia de Urgenţe Majore: „Nu se cunosc detalii despre antecedentele personale patologice, nu reiese nimic din copia după FO trimisă.“).
c) Solicit detalii despre examenul cardiologic efectuat preoperator. Unde a fost facut EKG-ul preoperator? Ce medic cardiolog a efectuat examenul cardiolgic, a avizat ca rezultatul electrocardiogramei indica doar o simpla cardiopatie ischemica nedureroasa, cu atat mai mult cu nu au fost analizate antecendele bolnavului (vezi infarct sechelar)? Ce medic a interpretat rezultatele investigatiilor facute preoperator dlui Cezar Ivanescu? Ce medic si-a dat acceptul pentru interventia chirurgicala? Solicit prezentarea tuturor electrocardiogramelor efectuate si eliberarea unor copii xerox cu inscrisul conform cu originalul si cu pararafa medicului care a realizat investigatia si interpretarea rezultatului. De asemenea, solicit copii xerox dupa F.O. ale pacientului.
d) In raport cu cele prezentate, cardiologul trebuia sa constate toate aceste modificari majore si sa largeasca sfera investigatiilor: ecocardiografie, test de efort, cu atat mai mult cu cat edemele de la membrele inferioare indicau in mod clar o insuficienta cardiaca, semn confirmat prin raportul medico-legal. Factorii de risc cardiaci (constitutie astenica, stil de viata, sedentarism, fumatul, virsta peste 50 de ani) puteau fi evidentiati deja la anamneza si la examenul clinic (ascultatie, inspectie, palpare) si examenul paraclinic (EKG-ul si radiografia toracica, care, se pare, in cazul pacientului Cezar Ivanescu nu s-a facut si care, la rindul ei, putea evidentia focarele de TBC pulmonar fibronodular, acestea reprezentind factor de risc operator, prin anestezie generala).
e) Tinand cond de faptul ca dl. Cezar Ivanescu nu avea medic de familie si ca nu puteau fi astfel furnizate informatii privind antecedentele patologice, ca nu existau examinari medicale recente si tinind cont de factorii de risc cardiaci enuntati s-ar fi impus o investigare cardiaca amanuntita. In raport cu cele prezentate, cardiologul trebuia sa constate toate aceste modificari majore si sa largeasca sfera investigatiilor: ecocardiografie, test de efort, cu atat mai mult cu cat edemele de la membrele inferioare indicau in mod clar o insuficienta cardiaca, semn confirmat prin raportul medico-legal. Factorii de risc cardiaci (constitutie astenica, stil de viata, sedentarism, fumatul, virsta peste 50 de ani) puteau fi evidentiati deja la anamneza si la examenul clinic (ascultatie, inspectie, palpare) si examenul paraclinic (EKG-ul si radiografia toracica, care, se pare, in cazul dlui Cezar Ivanescu nu s-a facut si care, la rindul ei, putea evidentia focarele de TBC pulmonar fibronodular, acestea reprezentind factor de risc operator, prin anestezie generala)..
f) A fost efectuata o radiografie pulmonara (corp-pulmon)? Pe aceasta ar fi aparut imaginea cordului mult marit care putea sa indrepte spre o cardiopatie dilatetiva. Se stie ca edemul pulmonar are drept consecinta secundara si cardiomiopatia si ca bronsita cronica poate determina fibroza pulmonara, tulburari de ritm cardiac, risc tromboembolic s.a. Prin urmare, dl Cezar Ivanescu trebuia mult mai bine investigat, intrucat era un bolnav nou, in virsta si tarat, fiind necesara o pregatire preoperatorie de cca o saptamina, in care sa fie urmariti parametrii cardiovasculari si metabolici, dat fiind diagnosticul de hemoroizi si insuficienta venoasa, plus tabagismul cronic (fapt care impunea un tratament preoperator impotriva emboliei si investigatii radiogramfice pulmonare) si cardiopatia ischemica, ce implicau inca de la bun inceput o stare pretrombotica. In urma afectiunilor descrise in raportul necroptic reiese inca o data ca pacientul prezenta edeme de etiologie cardiaca si ca avea o suferinta cardiaca majora care il facea practic inoperabil. Anestezia generala fiind total contraindicata in cazul acestui pacient.
C) din Buletinul de analize medicale nr. 45486 (p. 10, copie dosar medical anexat), rezulta ca pacientul Cezar Ivanescu nu prezenta sangerari la momentul internarii in Clinica Palade, valorile hemoglobinei, HGB, si ale hematocritului, HCT, fiind in limite normale, aspect care ne indica si faptul ca interventia nu poate fi considerata o urgenta medicala.
D) la primul punct al Deciziei nr. 67 (p. 2), este specificat ca pacientul s-a internat in „Clinica Palade“ din Bacau, in data de 21.04.2008 orele 10:00 cu diagnosticul: hemoroizi gr IV sangeranzi, prolaps hemoroidal, cardiopatie ischemica cronica nedureroasa, bronsita cronica tabacica, iar in Scrisoarea medicala (bilet de externare), F.O. nr. SC 348 (pagina 16, copie dosar medical anexat) ca pacientul s-a internat in „Clinica Palade“ cu diagnosticul: hemoroizi gr IV, prolaps hemoroidal, cardiopatie ischemica cronica nedureroasa, bronsita cronica tabacica – si a fost externat (transferat in stare critica la SJU Bacau) avand hemoroizi gr IV sangeranzi, prolaps hemoroidal, cardiopatie ischemica cronica nedureroasa, bronsita cronica tabacica. Se constata si lipsa de concordanta intre diagnosticul la internare si cel de la externare (din clinica Palade). Sub acest aspect solicit explicatii medicale despre finalitatea interventiei chirurgicale efectuate.
E) Pacientul a fost consultat de un gastroenterolog? De ce nu s-a incercat un tratament medicamentos, stiut fiind faptul ca nu se recomanda efectuarea unei interventii chirurgicale fara a se face in prealabil un tratament medicamentos pentru diminuarea inflamatiei etc. si fara investigarea naturii hemoroizilor. Cum s-a decis efectuarea interventiei chirurgicale in absenta unei ecografii abdomninale care sa faca deosebirea intre hemoroizii esentiali si hemoroizii simptomatici?
CONSIDER CA INDICATIA DE INTERVENTIE CHIRURGICALA A FOST O INDICATIE MEDICALA ABUZIVA SI NU O OPORTUNITATE.
F) Care a fost clasa de risc la care a fost incadrat preoperator pacientul (risc anestezic si risc chirurgical)? A fost mentionata clar in protocolul operator si in fisa pacientului? Ce medic si-a asumat indicatia de anestezie generala? I-a fost prezentat explicit si concis dlui Cezar Ivanescu gradul de risc maxim, mortal? Unde este acordul pacientului, dat in scris, la prezentarea explicita si concisa a gradului de risc maxim, mortal?
G) Clinica Palade avea sau nu medic de garda in perioada de 21-22-23 aprilie 2008? Care este numele acestuia?
H) Ce boala a fost pe primul loc ca si cauzatoare a decesului?
I) Hemoroidul rejectat a fost trimis la examenul histopatologic? Care a fost rezultatul analizarii piesei operate? A fost sau nu evidentiata prezenta trombilor?
In ce a constat (care a fost):
- tramentul medical preoperator (integral);
- componenta echipei care a realizat interventia chirurgicala, numele celor doi chirurgi care, conform legii, trebuiau sa asiste la efectuarea unei interventii chirurgicale;
- numele medicului anestezist, tipul anesteziei, durata interventiei, eventualele complicatii, ora exacta la care a fost efectuata interventia chirurgicala;
- ora aparitiei complicatiei postoperatorii, simptomele acesteia, diagnosticul clinic, medicatia, administrarea medicatiei, care a fost reactia pacientului, la ce interval de timp de la aparitia complicatiilor s-a luat decizia ca acesta sa fie transferat la SJU Bacau, cine a solicitat interventia echipajului Salvarii; EKG-urile efectuate pe tot parcursul evolutiei (preoperator, postoperator); daca pacientul a fost sau nu pus pe seringa automata de heparina; la ce interval de timp a fost facute consemnarile in F.O., cu ce frecventa?
- Dl. Cezar Ivanescu a semnat un contract, precontract in baza caruia s-a efectuat interventia chirurgicala? A fost eliberata o chitanta fiscala in care este specificata suma achitata pentru serviciile medicale oferite? Solicit copii si dupa aceste acte?
Fata de cele expuse mai sus va solicit sa observati existenta culpei medicale a dlui dr. Vasile Palade in:
a) evaluarea reala si documentata a pacientului
b) ignorarea unor elemente esentiale legate de anamneza pacientului [varsta de 66 de ani, faptul ca era fumator activ de peste 30 de ani, pacientul nu figura in evidenta unui medic cardiolog, pacientul scazuse brusc in greutate – 20 kg in perioada februarie – aprilie 2008, edeme ale membrelor inferioare bilateral];
c) aplicarea tehnicii Fergusson prin anestezie generala fara a tine seama de patologia multipla a pacientului si fara a investiga diagnosticul de internare “cardiopatie ischemica cronica nedureroasa”
Pe langa culpa medicala in exercitarea actului medical, dr. Vasile Palade nu a respectat nici :
a) dreptul la viata,
b) dreptul la un tratament corect si eficient [art. 2 legea 46 din 21.01.2003 privind drepturile pacientului “Pacientii au dreptul la ingrijiri medicale de cea mai inalta calitate de care societatea dispune, in conformitate cu resursele umane, financiare si materiale.” ,art. 30 alin. 1” Interventiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai daca exista conditiile de dotare necesare si personal acreditat.”, art. 32 “Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual, material si de sfaturi pe tot parcursul ingrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, in masura posibilitatilor, mediul de ingrijire si tratament va fi creat cat mai aproape de cel familial”],
c) dreptul la informatia medicala [ art. 4 legea 46/2003 – Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, precum si la modul de a le utiliza” art. 6 legea 46/2003 – “Pacientul are dreptul de a fi informat asupra starii sale de sanatate, a interventiilor medicale propuse, a riscurilor potentiale ale fiecarei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuarii tratamentului si nerespectarii recomandarilor medicale, precum si cu privire la date despre diagnostic si prognostic. “ ]
II. Referitor la culpa medicala a domnului dr. Dahnovici Georgel specialist ATI in cadrul Spitalului Judetean Bacau, va solicit sa retineti urmatoarele aspecte:
- potrivit FO nr. SC348 eliberate de Clinica Palade se mentioneaza la EPICRIZA faptul ca “Evolutia postoperatorie imediata simpla, cu mobilizare din pat 10-12 ore. In cursul zilei de 23.04.2008 sub o evolutie aparent simpla acuza dispnee din ce in ce mai severa si prabusirea valorilor tensionale la 80 mmHg. Se instituie terapie intensive.SE SUSPICIONAZA POSIBILITATEA INSTALARII UNUI INFARCT MIOCARDIC SI SE IA DECIZIA TRANSFERULUI PACIENTULUI IN SPITALUL JUDETEAN”.
- -In actul intitulat “FISA MEDICALA DE TRANSFER INTERCLINIC AL PACIENTULUI CRITIC” eliberat de Spitalul Judetean Bacau, acelasi pacient care fusese suspicionat de infarct miocardic este diagnosticat cu EMBOLIE PULMONARA.
- -ulterior internarii la Spitalul Judetean Bacau, pacientul a fost tratat cu heparina si furosemid;
- ignorand complet deontologia profesionala doctorii Dahnovici si Constantin Negru au discutat chiar langa patul pacientului despre faptul ca acesta face embolie multipla si au afirmat ca asteapta sa vada unde va ajunge cheagul de sange, sperand ca pacientul nu are vreo deformatie congenitala a inimii.
Este lesne de inteles si nu ne trebuie studii de specialitate ca sa intelegem din comportamentul dr. Dahnovici ca ACTUL MEDICAL EXERCITAT DE ACEST MEDIC SE BAZEAZA PE SUPOZITII SI NU PE DATE FURNIZATE DE INVESTIGATIILE MEDICALE.
Consider ca prin actul medical desfasurat de dl. Dr. Dahnovici Georgel acesta se face vinovat de :
diagnosticarea gresita a pacientului Cezar Ivanescu; desi pe fisa de observatie de la Clinica Palade pacientul era suspectat de un infarct miocardic, dr. Dahnovici il suspecteaza de embolie pulmonara;
Ulterior decesului pacientului survenit in data de 24.04.2008, raportul medico-legal efectuat la INML “Mina Minovici” concluzioneaza ca “Moartea dlui Cezar Ivanescu s-a produs prin insuficienta cardio-respiratorie acuta aparuta pe fondul unor afectiuni cardiace majore: cardiomiopatie si cardiomegalie marcata globala(hipertrofica si dilatativa), miocardoscleroza difuza disecanta, CICATRICE INTINSA DE INFARCT MIOCARDIC al peretelui anterior al ventriculului stang. Etc”
Cardiomegalia (cresterea dimensiunilor inimii ) nu este o boala ci un sindrom care poate fi dat de mai multe boli, iar tratamentul este al bolii cauzale. Cauzele in care inima poate fi marita sunt numeroase – hipertensiune arteriala, consum de alcool, boli ale valcelor inimii, defectul septal atrial, fistule arterio-venoase , BOLI CRONICE DE PLAMANI [BRONSITA, ENFIZEM, TUBERCULOZA] stenoza pulmonara, anemii indelungate, hematocromatoza, insuficienta cardiaca, etc. In principiu diagnosticul de CARDIOMEGALIE se poate pune prin : examinare de catre medic, electrocardiograma, radiografia toracelui, ecografia cardiaca, examenul computer tomografic.
Nu numai ca dl. Cezar Ivanescu a fost diagnosticat la internarea in Clinica Palade, printre altele cu bronsita cronica tabagica dar examenul EKG a iesit in limite normale conform DECIZIEI 67 A COLEGIULUI MEDICILOR BACAU, desi diagnosticul de la Spitalul Floreasca si rezultatele autopsiei au aratat ca pacientul suferea de afectiuni cardiace majore care puteau fi foarte usor identificate prin examinare precum si prin electrocardiograma si alte investigatii de specialitate.
Daca electrocardiograma efectuata preoperator in Clinica Palade era in limite normale, cum se explica atunci cardiomegalia consemnata cu ocazia autopsiei?
De ce Comisia de Disciplina din cadrul Colegiului Medicilor Bacau in cadrul examinarii plangerii subsemnatei nu a solicitat si opinia unui medic specialist cardiolog avand in vedere cauza mortii pacientului Cezar Ivanescu?
De ce Comisia de Disciplina a solicitat opinia de specialitate doar a unor specialisti in chirurgie si in ATI ?
De ce dl dr Vasile Palade nu a solicitat consultul unui medic cardiolog atunic cand a diagnosticat pacientul cu cardiopatie ischemica cronica nedureroasa?
De ce dl. Dr Dahnovici nu a investigat si diagnosticul probabil [suspiciune de infarct miocardic] cu care a fost trimis Cezar Ivanescu la Spitalul Judetean Bacau ?
- Tratarea necorespunzatoare a pacientului Cezar Ivanescu; acesta a fost tratat de embolie pulmonara DESI ACEST DIAGNOSTIC NU A FOST CONFIRMAT SI PRIN INVESTIGATII MEDICALE DE SPECIALITATE
Conform Revistei romane de Cardiologie vol. XXV Nr. 1, 2010, embolia pulmonara poate fi diagnosticata prin urmatoarele investigatii
a) radiografie toracica;
b) scorul Wells
c) regula Geneva revizuita,
d) un rezultat negativ la testul D-dimer ELISA poate exclude diagnosticul de embolie pulmonara la cca 30% din pacienti fara a impune efectuarea unor teste aditionale
e) scintigrafia de ventilatie-perfuzie [V/Q scan] este un test valid cu un aport diagnostic bine stabilit la pacientii cu suspiciune de embolie pulmonara,
f) tomografia computerizata,
g) angiografia pulmonara care incepand cu 1960 a fost considerata procedura standard in embolia pulmonara;
h) examenul ecocardiografic.
Medicul Dahnovici Georgel nu a folosit nici una din aceste metode in vederea confirmarii diagnosticului de embolie pulmonara si in vederea aplicarii unui tratament correct si eficient.
- luarea deciziei de a transfera pacientul la Bucuresti cu elicopterul SMURD desi se cunosc efectele negative ale zborului cu avionul asupra unui pacient cu embolie pulmonara.
Doresc sa mentionez si ca :
- inainte de transportul pacientului de la Spitalul Judetean Bacau la aeroportul Bacau pacientului Cezar Ivanescu i s-a facut o electrocardiograma care a disparut din dosar ;
- pacientul a fost intubat in elicopter si nu in spital ;
- Pacientul a ajuns in dupa amiaza zilei de 24.04.2008 la Spitalul de Urgenta Floreasca in stare foarte grava, in coma profunda, semnele vitale fiind foarte slabe. Imediat i-a fost facuta o ecografie la inima, medicii fiind ingroziti de starea extreme de grava in care a sosit pacientul si de faptul ca nu intelegeau de ce un pacient prezentand simptomele unei AFECTIUNI CARDIACE TRATABILE a primit doar tratament suportiv.
- De asemenea fisa medicala a pacientului a sosit la Bucuresti fara buletinul de analize, pe Foaia de observatie de la Spitalul de Urgenta Floreasca mentionandu-se “NU se cunosc detalii despre antecedentele personale patologice, nu reiese nimic din copia dupa FO trimisa”.
Avand in vedere :
ü ca se ancheta de catre Comisie o eventuala abatere disciplinara a medicilor implicati
ü ca potrivit art. 642 alin. 1 lit b din legea 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii prevede ca :”MALPRAXISUL este eroarea profesionala savarsita in exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicand raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice”.
ü Ca potrivit art. 642 alin 2 din aceeasi lege :”personalul medical raspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care include si neglijenta, imprudenta sau cunostinte medicale insuficiente in exercitarea profesiunii, prin acte individuale in cadrul procedurilor de preventie, diagnostic sau tratament .”;
ü Ca potrivit art. 642 alin. 4 din aceeasi lege :”Personalul medical raspunde civil pentru prejudiciile produse in exercitarea profesiei si atunci cand isi depaseste limitele competentei “;
ü Ca potrivit art. 643 alin. 2 “unitatile sanitare publice sau private raspund in conditiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat in solidar cu acesta”.
In concluzie
Fata de cele relatate consider ca :
– decesul tatalui meu, Cezar Ivanescu, a survenit ca urmare a erorilor profesionale savarsite in exercitarea actului medical de catre doctorii Vasile Palade si Dahnovici Georgel
– Decizia nr. 67/2010 a Comisiei de Disciplina a Colegiului Medicilor Bacau este netemeinica si nelegala intrucat nu s-au depus toate diligentele in aflarea adevarului si pedepsirea celor vinovati de decesul pacientului Cezar Ivanescu si
– solicit pe aceasta cale anularea in totalitate a deciziei nr 67/2010 si aplicarea uneia din sanctiunile legale impotriva doctorului Vasile Palade si Dahnovici Georgel.
ARUSTEI CLARA
Prin avocat
Raspunsul Comisiei Superioare de Disciplina a Colegiului Medicilor Romania (facsimil 2)
CEZAR IVANESCU
6 august 1941 – 24 aprilie 2008
„MACELARII” AU UCIS UN POET
Clinica Mortii – Vasile Palade
Joi, 24 aprilie 2008, ora 19:10, inima poetului Cezar Ivanescu s-a oprit. Cauza mortii oscileaza, in functie de sursa, intre embolie pulmonara si stop cardiac. Lucrurile insa par sa fie mult mai complicate. Ancheta ZIARUL scoate la iveala datele care conduc la ipoteza decesului din cauza unor proceduri medicale si a unui concurs de imprejurari cu totul ciudat. Contextul disparitiei lui Cezar Ivanescu, uriasa personalitate a culturii romane, cere, in opinia noastra, demararea unei anchete penale.
Cu certitudine cazul decesului poetului Cezar Ivanescu este o chestiune mult mai complicata si este departe de a se incheia cu simpla si atotcuprinzatoarea rezolutie de stop cardiac. Filmul acestui deces suspect incepe pe data de 21 aprilie a.c., cand Ivanescu se interneaza la Clinica Palade din Bacau, in fapt „Spital si policlinica cu profil chirurgical pentru adulti si copii”, asa dupa cum ne informeaza antetul respectivei unitati. Motivul internarii, o banala operatie de hemoroizi.
Operat fara analize?
In foaia de internare a pacientului, atat in diagnosticul de internare, cat si in cel de externare figureaza aceleasi lucruri, respectiv hemoroizi gradul 4, prolaps hemoroidal, cardiopatie ischemica cronica nedureroasa, bronsita cronica tabagica. Nicaieri nu apare ca s-ar fi facut analize suplimentare, lucru sesizat ulterior si de echipajul SMURD care l-a transferat pe Ivanescu la Spitalul Floreasca. In aceste conditii, poetul este operat sub anestezie generala, pe 22 aprilie. A doua zi, Cezar Ivanescu se simte din ce in ce mai rau, se instituie terapie intensiva, si doctorul Vasile Palade, directorul clinicii, dar si cel care semneaza la rubrica medic curant, decide transferul pacientului la spitalul judetean. De aici, in urma unor interventii la cel mai inalt nivel ale unor prieteni ingrijorati, pe buna dreptate, de situatia alarmanta a poetului, este ridicat de un echipaj SMURD, care il transporta la Spitalul Floreasca. In fisa medicala de „transfer interclinic a pacientului critic”, la diagnosticul prezumtiv este trecut „embolie pulmonara”. De neinteles.
Medicul a mintit
Contactat telefonic de reporterii ZIARUL, doctorul Palade baiguie ceva de neinteles privind analizele de inainte de operatie ale lui Cezar Ivanescu si, intrebat daca era necesara anestezia generala in cazul unei operatii care dureaza, conform spuselor sale, “un sfert de ora”, medicul ne raspunde ca aceasta este “procedura standard”. Intrebat daca la externare pacientul se afla in prolaps hemoroidal si daca sangera, doctorul Palade a negat. Biletul de externare semnat si parafat chiar de doctorul in cauza probeaza contrariul. De ce a mintit medicul bacauan? Certificatul medical constatator al decesului nr. 674 eliberat de INML Bucuresti la data de 26 aprilie a.c. ne lamureste in final asupra cauzei mortii poetului: miocardoscleroza dilatativa. Pentru a ne explica termenii folositi, am contactat o somitate in chirurgie. Asa am aflat ca avem de-a face cu un fel “de hernie a inimii, o parte a tesutului care nu mai este muschi” si ca acest lucru trebuia detectat de cardiologul care ar fi trebuit sa-l consulte inainte de operatia de hemoroizi. Odata detectat acest neajuns, ar fi fost obligatorie efectuarea unei ecografii la inima pentru a stabili gradul de afectare, de-abia dupa aceasta s-ar fi putut stabili forma de anestezie ce ar fi trebuit adoptata.
Neglijenta ucigasa sau dezinteres nesimtit
Specialistul pe care l-am consultat ne-a declarat ca „in acest caz ar fi fost putin probabila adoptarea anesteziei generale”. Mai curand s-ar fi apelat la anestezia de tip rahi, eventual dublata de un hipnotic usor. Asadar, avem de-a face cu neglijenta medicilor care l-au operat pe Ivanescu la Bacau? Sa nu fi fost consultat poetul de un cardiolog? Daca a fost, ce anestezie a recomandat acesta? Din nefericire, baiguielile medicului Vasile Palade si lipsa unei evidente a analizelor facute inainte de interventia chirurgicala (sesizata si de echipajul SMURD) duc spre aceasta sinistra ipoteza! Palade ne-a mai declarat ca: “La acest moment nu cunoastem exact cauza decesului. Asteptam rezultatul necropsiei si al anchetei medicale”.
Ancheta penala
Doctorul Palade va trebui sa raspunda pentru “ciudateniile” cazului pacientului Ivanescu, dar pentru asta ar trebui deschisa o ancheta – nu doar medicala, ci penala. Cand a ajuns in Bucuresti, Ivanescu era inconstient, semnele vitale (ritmul cardiac si respirator) erau foarte slabe si de la inceput medicii Urgentei au afirmat ca sansele sunt minime. Fisa medicala a lui Cezar Ivanescu a sosit in Bucuresti fara buletinul de analize – un lucru extrem de grav, dupa cum a declarat medicul legist de la Urgenta! Din informatiile noastre, abia in seara in care Cezar Ivanescu s-a stins au iesit rezultatele analizelor – dezastruoase – de la spitalul din Bacau. Doctorul Palade l-a operat asadar, fara sa cunoasca, de fapt, fara sa se intereseze de starea lui organica. Tot la Urgenta, in Bucuresti, surse medicale ne-au informat ca in starea in care era Ivanescu, chiar si o anestezie locala ar fi fost riscanta.
Teroarea impusa de Dinescu
Lovitura care l-a adus pe Cezar Ivanescu in starea in care se afla inainte de operatia fatala i-au dat-o Dinescu si complicii sai prin fabricarea unui zvon infam care arunca asupra poetului mizeria unei inventate colaborari cu Securitatea. Dinescu a aruncat cu noroi asupra lui Cezar Ivanescu, deoarece acesta din urma a dezvaluit rolul sau in moartea suspecta a marelui scriitor Marin Preda, aflat in obiectivul Securitatii. Si nu doar al Securitatii din Romania ci si al Ambasadei sovietice si al KGB. Pentru tensiunea in care a trait ultimele luni, faptul ca aproape nu se mai hranea, trauma provocata de acea minciuna grozava i-au afectat grav inima. Conditie in care era absolut interzisa o anestezie totala.
A plecat la Domnul in Saptamana Patimilor.
Civic Media: Cezar Ivanescu: Dinescu a fost complice la moartea lui Preda
Civic Media: Cezar Ivanescu – Mort pentru cauza nationala
Civic Media: Moartea unui mare poet: Cezar Ivanescu
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe Cezar Ivanescu!
http://www.ziaristionline.ro/2012/04/24/in-memoriam-dupa-patru-ani-de-la-moartea-neelucidata-a-poetului-cezar-ivanescu-colegiul-medicilor-raspunde-unui-memoriu-printr-un-sir-de-minciuni-documente/
Simbolul Europei: o curvă încălecată pe o fiară
Publicat de searchnewsglobal
Taurul este simbolul forţei şi a fertilităţii în tot Orientul Mijlociu.
Mulţi zei au fost reprezentaţi prin tauri. Baal este zeitatea ce simbolizează fertilitatea, furtuna, ploaia şi vegetaţia, fiind numit şi „taurul”.
De asemeni, la Hittiţi, la Arameeni şi la Babilonieni zeii tauri sunt dominanţi în religia lor. Numeroşi tauri sunt asociaţi cultului zeului egiptean Horus. Cultul taurului este strîns împletit cu Mithra.
În Babilon, zeii tauri păzesc intrările templelor. La Khorsabad, unde se găseşte palatul lui Sargon al II-lea, există tauri înaripaţi care au feţe umane. Pentru babilonieni, aceşti tauri erau consideraţi duhuri ce puteau să aducă oamenilor fericirea sau necazul.
Taurul înaripat care se afla în palatul lui Sargon de la Khorsabad
În Roma păgînă se sacrificau tauri în Taurobolium, în onoarea lui Mithra.
Reprezentare în basorelief a uciderii taurului în Roma antică
În mitologia greacă se povesteşte că Zeus s-a îndrăgostit de Europa, frumoasa fată a lui Agenor, regele Feniciei. Zeus s-a transformat într-un taur alb şi s-a amestecat prin turma lui Agenor, în timpul în care Europa culegea flori. Apoi Europa s-a apropiat de taurul alb, l-a mîngîiat cu blîndeţe şi a încălecat pe el. Profitînd de situaţie, Zeus a răpit-o pe Europa şi a purtat-o în valurile mării Mediterana, îndreptîndu-se spre Creta. Acolo şi-a recăpătat forma sa normală şi a avut trei fii cu Europa. În toate regiunile Mediteranei Orientale se pot găsi figurine reprezentînd o femeie aşezată pe un taur.
Pictură de Francois Boucher reprezentînd răpirea Europei de către Zeus, prefăcut în taur
Mai este de mirare faptul că multe din simbolurile antice sunt astăzi reutilizate de către măreaţa Uniune Europeană?
Uniunea Europeană nu este altceva decît reînvierea Imperiului Roman iar simbolul femeii călărind taurul are în mod clar rădăcini cananeene şi babiloniene.
Sculptură care se află în faţa Consiliului Europei de la Bruxelles, reprezentînd Europa călare pe taur, de fapt “femeia şezînd pe o fiară” despre care se vorbeşte în Apocalipsa
Apostolul Ioan scrie în Apocalipsa, cap. 17: 1- 5 următoarele:
Apoi unul din cei şapte îngeri, cari ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pămîntului; şi locuitorii pămîntului s’au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m’a dus, în Duhul, într’o pustie. Şi am văzut o femeie, şezînd pe o fiară de coloare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mînă un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pămîntului.”
În curînd, cine nu va avea implantat cipul, semnul fiarei, nu va mai putea cumpăra şi nu va mai putea vinde, pentru că moneda Imperiului pe care este gravată imaginea curvei încălecată pe taur nu va fi a creştinilor, ci a apostaţilor.
Monedă Euro, cu însemnele fiarei încălecate de curva cea mare.
Curva Babilonului
| Moneda de 2 Euro are pe ea o femeie calarind o bestie, simbolul Curvei Babilonului. |
Vaticanul este conform Bibliei, reprezentantul Diavolului pe pamant. Daca studiem cartea Apocalipsei, cap13, 17, 18, vom descoperi ca se vorbeste despre o fiara imbracata in purpura si stacojiu (cap17), care sta asezata pe o cetate cu 7 munti (ROMA), imbatata de sangele sfintilor lui Hristos (INCHIZITIA), si care foarte curand va supune lumea, impreuna cu SUA, unei crize fara precedent, asa cum ne spune Iisus in Matei cap24. Foarte curand se va impune un decret universal, urmarind (sub pretextul pacii si solutionarii crizei) instaurarea unei Noi Ordini Mondiale. Se va impune si un semn pe care orice om va fi obligat sa-l primeasca, semnul fiarei (Apoc cap.13). Numai acei crestini care s-au pregatit cu rugaciune, credinta, studiu biblic, vor reusi sa treaca peste toate cursele, stramtorarile si inselaciunile satanei. Pentru ca intai trebuie sa vina fiul pierzarii (Antihristul), care va imita venirea lui Hristos iar cei nepregatiti vor fi inselati de el. Azi e timpul sa vii la Hristos pentru ca mult timp nu mai este, iar rasplata este viata vesnica alaturi de Rascumparatorul tau in ceruri. Pocaiti-va, caci Imparatia Cerurilor este aproape (Matei 3, 2). Iata Eu vin curand si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui. Apocalipsa (Descoperirea lui Ioan) 22,12 AMIN
http://www.ziaristionline.ro/2012/04/24/in-memoriam-dupa-patru-ani-de-la-moartea-neelucidata-a-poetului-cezar-ivanescu-colegiul-medicilor-raspunde-unui-memoriu-printr-un-sir-de-minciuni-documente/#google_vignette
Cărțile profetice
Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel
Profeții dinainte de exilul babilonian (9):
Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania
Profeții de după exilul babilonian (3):
Hagai, Zaharia , Maleahi
Profeţii Vechiului Tesatment au fost oameni ridicaţi de Dumnezeu în vremuri grele de apostazie şi decădere morală. În esenţa lor, aceşti oameni au fost în acţiunile lor nişte conştiinţe ale naţiunii şi nişte patrioţi. În general, mesajul profetic are două caractere:
(1) caracterul local şi contemporan al vremii în care a fost rostit şi
(2) caracterul de vestire a unor împliniri viitoare ale planurilor lui Dumnezeu. Adeseori, această prevestire a viitorului izvorăşte tot din nişte circumstanţe locale contemporane (vezi Isaia 7:11 care dă naştere mesajului din v.12-14).
Este absolut necesar să păstrăm caracterul evreiesc al profeţilor şi profeţiilor din Vechiul Testament. Ei s-au adresat în special Israelului criticîndu-i decăderea, vestindu-i disciplinarea prin pedeapsă, îndemnîndu-l la pocăinţă şi vestindu-i slava viitoare pe care le-o păstrează Dumnezeu în istorie.
Celelalte naţiuni ale lumii sînt şi ele amintite în textul profetic, dar numai în legătura pe care o au cu destinul poporului ales. Ele au fost folosite adesea ca pedeapsă pentru neascultarea lui Israel, dar şi-au luat şi ele în final pedeapsa din partea Domnului.
Biserica creştină ca atare nu este amintită nicăieri în mesajul profetic al Vechiului Testament, ea rămînînd o taină păstrată pentru vremurile noastre (Efes. 3:1-6).
DEFINIŢIA PROFEŢIEI
Primul profet pomenit în Biblie este… Avraam (Gen. 20:7). Faptul pare surprinzător, dacă nu înţelegem care este esenţa slujbei profetice. Ea este descrisă cel mai bine în pasajul din Exodul 7:1 şi 4:15-17 în care Dumnezeu îi spune lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon”. „Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvinte în gura lui;… El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu”. Avem de a face aici cu doi profeţi: Moise care va vorbi pentru Dumnezeu, şi Aaron care va vorbi pentru Moise. Din descrierea de mai sus desprindem cu uşurinţă definiţia unui profet. El este: „purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu în mijlocul generaţiei sale”.
Fie că vorbeşte despre trecut, fie că vorbeşte despre prezent sau viitor, oricine a primit un mesaj din partea Domnului ca să-l răspîndească în mijlocul oamenilor a fost numit şi considerat „profet”. Iată de ce spune Biblia despre Avraam că era un prooroc şi iată de ce este scris despre Biserică că ea are astăzi slujba profeţiei („Căci mărturia lui Isus este duhul profeţiei” – Apoc. 19:10).
PROFEŢIA CA O VESTIRE A VIITORULUI
Viitorul glorios al Israelului pe care-l vom întîlni pretutindeni în cărţile profetice este bazat pe legămintele: Avraamic (Gen 12:1-3), Palestinian (Deut. 28:1-30:9) şi Davidic (2 Sam. 7:4-17). Aceste trei legăminte dau profeţiilor evreieşti un caracter optimist şi „mesianic”. Dumnezeu le-a promis evreilor că îi va întoarce în ţara lor şi le va restaura împărăţia, aşezînd pe tronul Ierusalimului un urmaş al lui David. Dar „Mesia” acesta pe care l-au vestit profeţii trebuie să fie de asemenea şi un fiu al lui Avraam (Mat. 1:1) care va înlesni răscumpărarea prin intermediul jertfei. Rezultă de aici un caracter dublu al împlinirilor mesianice: unul de suferinţă şi de jertfire pentru răscumpărarea poporului şi unul de triumf pentru instaurarea împărăţiei (Zah. 9:9 în contrast cu Zah. 14:1-9). Acest caracter dublu i-a încurcat foarte mult pe învăţaţii poporului evreu (Luca 24:26-27; 1 Petru 1:10-12). Biserica creştină ştie însă astăzi că aceasta este natura lucrării lui Cristos. El a venit prima dată ca Mesia care trebuie să moară pentru păcatele lumii şi va reveni ca Mesia triumfător pentru a-Şi lua în stăpînire împărăţia.
Dacă am vrea să rezumăm mesajul profeţiilor într-o singură frază ar trebui să spunem că: el vesteşte înălţarea naţiunii evreieşti, căderea ei prin neascultare, risipirea ei printre neamurile lumii, binecuvîntarea lumii întregi prin lucrarea lui Mesia venit din Israel, pocăinţa naţiunii evreieşti, reîntoarcerea evreilor în propria lor ţară, revenirea Domnului Isus în slavă, instaurarea împărăţiei prin convertirea lui Israel la Domnul Isus şi judecata tuturor împotrivitorilor împărăţiei.
Cărţile profetice pot fi împărţite în (1) pre-exilice: Isaia, Ieremia, Plîngerile lui Ieremia, Osea, Ioel, Amos, Iona, Mica, Naum, Habacuc şi Ţefania, (2) exilice: Ezechiel, Daniel, şi Obadia, şi (3) post exilice: Hagai, Zaharia şi Maleahi. Împărţirea în profeţi mari şi profeţi mici, după volumul pe care îl au aceste cărţi profetice este neistorică şi necronologică şi este bine să fie evitată.
Cheia calendarului împlinirilor profetice este cartea profetului Daniel căruia îi vom şi acorda un spaţiu mai mare în studiul nostru.
IMPORTANŢA PROFEŢIILOR ÎMPLINITE
Există nenumărate exemple de profeţii care s-au împlinit întocmai: profeţii despre evenimente prin care a trecut Israelul, profeţii despre anumite locuri, ţări sau oraşe, profeţii despre imperii.
Există trei concluzii importante pe care le putem trage din împlinirea acestor profeţii:
l. Cea dintîi este că Dumnezeu există într-adevăr şi că El este stăpînul absolut al istoriei.
Isaia îndeamnă Israelul să înţeleagă bine această realitate: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sînt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sînt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărîrile Mele vor rămîne în picioare şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:9-10).
Numai unul care este Dumnezeu poate declara cu atîta certitudine: „Da, Eu am spus şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” (Isaia 46:11).
2. A doua concluzie este aceea că putem avea o încredere desăvîrşita în Biblie. Această carte se declară a fi Cuvîntul venit din partea lui Dumnezeu pentru noi. Ea este plină de cunoştinţe şi adevăruri pe care nici un om nu ni le-ar fi putut pune la dispoziţie. Petru le aminteşte cititorilor săi că: „v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite” (2 Petru 1:16). Nu era nevoie de aşa ceva căci: „Avem cuvîntul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi seama ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos” (2 Petru 1:19). Este evident că, aşa cum spune Petru: „nici o profeţie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt” (2 Petru 1:21).
3. A treia concluzie este că profeţiile deja împlinite sînt o garanţie a celorlalte. Ele stabilesc un anumit tipar de împlinire. Vedem de exemplu că profeţiile s-au împlinit literal, în sensul că evenimentele istorice au putut fi recunoscute din felul în care fuseseră deja descrise.
Isaia nu putea să-şi dea seama atunci de tot ce a profeţit el despre viaţa lui Mesia. Acum însă, după ce toate acestea s-au petrecut, noi ne putem da seama că el descrisese nişte fapte care aveau să se petreacă întocmai.
DESPRE DIFICULTĂŢILE DE INTERPRETARE A PROFEŢIILOR
Mulţi dintre noi ne entuziasmăm observînd cum se împlineşte Scriptura sub ochii noştrii. Aceste împliniri dovedesc încă o dată că Dumnezeu este la cîrma lumii, conducînd-o înspre împlinirea planurilor Sale. Profeţiile ne ajută să ne liniştim sub asaltul evenimentelor ameninţătoare şi aparent haotice din lumea în care trăim. Totuşi, este bine să fim prudenţi în interpretările noastre profetice şi să nu fim prea dogmatici în alcătuirea unor sisteme escatologice prea rigide. Dumnezeu nu ne-a dat nouă tot planul istoriei, ci ne-a lăsat doar să întrevedem „anumite” evenimente care să ne ajute să înţelegem că istoria se află pe drumul prestabilit şi să ne avertizeze că „vremea se apropie” (Apoc. l:3; 22:10).
Conţinutul profeţiilor nu este uşor de înţeles înainte de întîmplarea evenimentelor. Şi este încă şi mai greu să aşezăm toate aceste evenimente profetice într-o schemă cronologică infailibilă.
Există cel puţin cîteva probleme şi iată de ce:
Problema numărul unu: Literatura apocaliptică.
Multe din textele profetice se ocupă de evenimentele din finalul istoriei umane. Conţinutul acestor pasaje este plin de expresii şi imagini pe care trebuie neapărat să le considerăm simbolice. Prin viziunea care i-a fost dată, profetul a fost catapultat printr-un veritabil tunel al timpului şi s-a trezit martor al unor scene pe care nu le-a putut înţelege deplin din cauza barierelor de timp şi civilizaţie. Totuşi el ne-a transmis descrierea tuturor celor văzute, dar a făcut-o folosindu-se de vocabularul izvorît din suma experienţelor lui personale. Imaginaţi-vă că ar fi posibil ca un stră-stră-străbunic de al dumneavoastră ar fi readus la viaţă în tumultul tehnologic al secolului XX. Imaginaţi-vă că l-aţi aşeza în faţa televizorului să fie martor la revenirea navetei spaţiale sau că l-aţi lua la un tur al oraşului cu maşina pe marile artere de circulaţie. Cum ar putea el înţelege ceea ce-l înconjoară şi cu ce cuvinte şi comparaţii ar încerca să descrie el toate lucrurile de azi?
O asemenea problemă a avut de întîmpinat apostolul Ioan cînd a fost pe insula Patmos. El a fost catapultat „în Duhul” devenind martor al evenimentelor ce vor marca vremea sfîrşitului. El îşi face datoria şi ne spune tot ceea ce vede, dar ne descrie realitatea în cuvintele vocabularului lui de om din secolul I. Iată ce scrie el în Apocalipsa 9:2-10:
„…şi a deschis fîntîna Adîncului. Din fîntîna s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pămînt. Li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pămîntului. Li s-a zis să nu vateme iarba pămîntului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, cînd înţeapă pe un om…
Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau nişte cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. etc”
Este foarte lesne să cazi în ispita de a identifica aceste „lăcuste” cu nişte elicoptere de luptă foarte sofisticate trimise să răspîndească gaze de luptă. Cine ştie dacă această interpretare a noastră nu ar fi însă nimic altceva decît o altă „contemporaneizare” a unor realităţi pe care nici noi nu le înţelegem încă? Într-o bună zi profeţia lui Ioan se va întîmpla întocmai şi atunci, abia atunci, vom vedea cu toţii că vestirea a fost exact conformă cu realitatea. Pînă la acea vreme însă este bine să nu fim categorici în presupunerile noastre.
Problema numărul doi: Timp uniform şi timp în secvenţe. Aduceţi-vă aminte de o întîmplare petrecută în Nazaret. Fiul cel mai renumit al locului tocmai se întorsese acasă şi cei din sinagogă i-au dat cinstea să citească textul pentru Sabatul respectiv, care s-a „nimerit” să fie tocmai din cartea profetului Isaia. Domnul a luat sulul şi a început să citească:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19).
Dînd sulul înapoi, El a adăugat numai acest scurt comentariu: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4:21). Ceea ce este surprinzător în această scenă este că Domnul Isus n-a citat profeţia lui Isaia în întregime. Nu este de mirare că ascultătorii Lui de atunci s-au scandalizat. Mîntuitorul îşi luase libertatea să interpreteze textul desfăcîndu-l în fragmente profetice. Dacă vom citi Isaia 61:1-2, vom vedea că textul continuă cu:…”şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru”. Noi înţelegem astăzi de ce s-a oprit atunci Isus. El venise prima dată numai ca să moară pentru păcatul lumii făcînd astfel posibilă mîntuirea tuturor celor care vor crede. Prima parte a misiunii Lui a fost o ofertă a harului. El va veni şi o a doua oară: „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru” (2 Tesal. 1:8-9). Această a doua venire care este încă în viitor este asociată cu judecata pe care o va aduce Dumnezeu asupra oamenilor.
Oamenii care-L ascultau pe Domnul Isus în Nazaret nu ştiau însă aceasta. De fapt, nici Isaia însuşi nu a ştiut această ordine a desfăşurării evenimentelor. Versetul său profetic ascundea între cuvintele lui o perioadă de peste două mii de ani! Pasajele profetice nu sînt grozav de clare atunci cînd este vorba despre timpul sau ordinea în care se vor întîmpla evenimentele. Ele ne spun că anumite lucruri se vor întîmpla, dar amănuntele desfăşurărilor vor putea fi înţelese numai atunci cînd vom fi martorii împlinirilor. Apostolul Petru, care a înţeles această limitare a oamenilor prin care ne-au fost transmise profeţiile, scrie: „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mîntuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile lui Cristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:10-11).
Acest lucru trebuie ţinut minte ori de cîte ori încercăm să tălmăcim profeţiile. Da, există profeţii în care numerele joacă o importanţă deosebită, totuşi, majoritatea mesajelor profetice nu ne dau mare ajutor în întocmirea unor „scheme profetice” şi n-ar trebui să ne luăm libertatea să-L limităm pe Dumnezeu la înţelegerea noastră aproximativă.
Problema numărul trei: Împliniri parţiale sau multiple. Cînd poporul Ierusalimului a trimis o delegaţie la Ioan Botezătorul să-l întrebe: „Eşti tu Ilie?” el şi-a clătinat capul şi a răspuns: „Nu sînt” (Ioan 1:21).
Problema era foarte serioasă, căci cu 400 de ani înainte profetul Maleahi declarase: „Iată, voi trimite peproorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată”. (Mal. 4:5) Poporul dorea să ştie dacă sosise vremea cînd trebuia să apară Mesia. Dacă acest Ioan nu era „Ilie”, Cel născut în Nazaret nu putea fi proclamat Mesia. Cum se împacă mesajul Domnului Isus cu răspunsul dat de Ioan celor trimişi de popor?
În Matei 17:11-13 Domnul explică: „Este adevărat ed trebuie sa vie întîi Ilie, şi să aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut”. Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul”.
Situaţia aceasta este plină de confuzie dacă nu recunoaştem o altă caracteristică a profeţiilor şi anume: anumite mesaje profetice au împliniri multiple în situaţii de armonii simetrice ale istoriei. Fiecare din aceste împliniri este în sine o împlinire parţială a profeţiei. Ioan Botezătorul venise: „în duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1:17) căci Dumnezeu ştia că încă vremea prezisă de Maleahi nu sosise. Dacă Israelul L-ar fi primit pe Domnul Isus, misiunea lui Ioan ar fi fost suficientă. Dar Dumnezeu ştia că nu va fi aşa. Ilie despre care vorbeşte Maleahi va trebui să vină înainte de cea de a doua venire a Domnului. Mulţi comentatori ai Scripturilor sînt de părere că el va fi unul dintre cei „doi martori” despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei (Apoc 11:3-12).
Un alt exemplu este în cartea Deuteronomul. În capitolul 28 ni se spune că atunci cînd Israel Îl va părăsi pe Domnul, El îi va împrăştia printre neamuri (vezi 28:64-68). În capitolul 30 li se face promisiunea că dacă se vor pocăi şi se vor întoarce la Domnul în inimile lor, atunci şi Dumnezeu îi va readuce în ţara moştenirii lor (30:1-10). Mulţi alţi profeţi au reluat apoi această temă prevestind ambele evenimente. Situaţia s-a întîmplat întocmai pe vremea cînd Nebucadneţar a dus ţara în robie, iar după 70 de ani de pedeapsă poporul a fost readus în ţară sub decretul dat de Cir persanul. Interesant este însă că alţi profeţi, post-exilici, reiau mesajul din Deuteronom şi după ce poporul se află deja întors în ţară. Să se fi referit Moise la o altă împlinire, post-Babiloneană? Cea mai mare dislocare a evreilor din ţara lor s-a produs pe vremea împăratului roman Titus, după anul 70 al erei noastre. Să se fi referit ceea ce este scris în Deuteronomul la o reîntoarcere a evreilor care a început după 1948 cînd s-a reînfinţat Israelul?
Şi acest exemplu ne arată că există profeţii cu împliniri parţiale şi multiple. Cine ne poate spune cu siguranţă care sînt ele? Răspunsul la această întrebare trebuie să ne lipească şi mai mult de Domnul. Numai El ştie „vremurile şi soroacele” (Fapte 1:7).
ISAIA
În sfârșit, ceva mai înțelepți după ce am străbătut cărțile poetico-didactice din Biblie, am ajuns acum împreună cu citirea la spectaculoasa grupare a cărților profetice. Isaia este deschizător de drum, cel ce stabilește tematica generală și întinde perspectiva profetică până în zorii Noii Creaţiuni.

Un om remarcabil, un mesaj epocal, o veste teribil de … bună! În cel de al doilea verset al cărții sale, profetul Isaia cheamă cerul și pământul să asculte și să fie martori la ceea ce urmează să spună el:
„Ascultaţi, ceruri! Ia aminte, pământ,
pentru că Domnul a vorbit: …“ (Is. 1:2).
Isaia este conștient că dispune de un mesaj cu implicații cosmice, și așa este. Ultimul capitol al cărții lui vestește înnoirea întregului Univers:
Căci aşa cum cerurile cele noi
şi pământul cel nou, pe care le fac,
vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul,
tot aşa vor dăinui şi urmaşii şi numele vostru.“ (Is. 66:22).
Considerat „evanghelistul Vechiului Testament”, proorocul Isaia a fost instrumentul ales de Dumnezeu ca să dea lumii cufundate în întuneric cea mai luminoasă carte de profeţie mesianică.
„ …Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acuma este necaz… Poporul care umbla în întunerec vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morţii răsare o lumină.” (9:1, 2)
„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi Domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”(9:6)
„De aceea Domnul însuşi vă va da un semn; Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” (7:14)
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, Yesa-Yahu, care tradus înseamnă, în mod providential, tocmai: „Mântuirea este a Domnului”. Din această rădăcină comună provine și numele Mântuitorului: ,,Iehușua“.
Autorul:
Ceea ce este Shakespeare pentru literatură, Michelangelo pentru sculptură şi Bach pentru muzică, aceea este Isaia pentru profeţie. Calitatea scrisului său se ridică deasupra scrisului tuturor celorlalţi profeţi ai Bibliei. Nu-i de mirare că profeţia lui fără seamăn a fost aleasă să deschidă seria celor 17 cărţi profetice ale Vechiului Testament.
Stilistica lui Isaia aparține unui om cu o educație aleasă. The International Standard Bible Encyclopedia afirmă: ,,Isaia nu are nici egal, nici rival în ceea ce privește ușurința cu care folosește în mod sclipitor imaginile mentale. Stilul său marchează momentul climactic al artei literare evreiești“ (“Isaiah,” vol. II, p. 885). Felul în care folosește epigrame, metafore, întrebări retorice, dialoguri, hiperbole și parabole ,,fac din cartea lui Isaia cea mai mare capodoperă din literatura ebraică“ (ibid.).
Asemenea celor mai mulţi autori ai cărților Bibliei, Isaia a fost prea preocupat să vorbească despre Dumnezeu ca să mai aibă timp să vorbească și despre el însuși. (Exact invers în comparaţie cu ceea ce fac unii ,,reprezentanți“ ai lui Dumnezeu de astăzi. Unuia, înfoiat ca un păun, mi-a venit să-i spun zilele trecute: ,,Dacă te-ai da puțin la o parte, L-am vedea mai bine pe Dumnezeu!“)
Foarte puținele date despre Isaia le aflăm din scurtele mențiuni din text și din scrierile istorice ale evreilor, mai ales de la Iosif Flavius. Numele primit de la părinți dovedește că tatăl lui, Amoț, a fost un om evlavios. Din punct de vedere uman, Isaia a avut un mare avantaj social pentru că s-a născut la palatal regal și a fost crescut la Curte. Starea socială a lui Isaia a fost înaltă. Cartea lui poartă pecetea unui om cu educaţie aleasă: stil elegant şi foarte îngrijit, excelează în proza poetică, ritm şi gradaţie a descrierilor, bogăţie de pasaje cu o deosebită frumuseţe literară. Ca spiritualitate, copilul acesta a crescut până la statura unui om vrednic să fie pus de către evrei alături de Moise și Ilie.
A fost nepotul împăratului Ioas și văr cu împăratul Ozia, unul din motivele pentru care a fost așa de devastat de moartea lui Ozia (Isaia 6:1).
Isaia a avut avere, rang și educație. Acestea i-au creat anumite avantaje, dar nu l-au împiedicat să fie profet. Întâlnirea supranaturală din Templu i-a făcut foarte clar care a trebuit să-i fie destinul și chemarea lui în viață.
Isaia s-a mișcat în voie prin curtea împărătească și a fost sfetnic al împăratului. Primit cu familiaritate de împăraţii Ahaz şi Ezechia (cap.7 şi 37), el a fost cronicarul de la Curte în timpul domniei lui Ozia şi Ezechia (2 Cronici 26:22; 32:32). Foarte multe din profețiile lui încearcă să corecteze anumite orientări greşite de politică externă, mai ales păguboasa tendință de a căuta siguranță prin alianțe cu Asiria și Egiptul.
Nu ştim nimic despre tatăl său, Amoţ, dar ştim despre Isaia însuşi că a fost căsătorit (7:3) şi că a avut doi copii: Şear Iaşub („O rămăşiţă se va întoarce”) şi Maher-Şalal-Haz-Baz („Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”) (8:3). Şi soţia lui a fost proorociţă, ceea ce l-a ajutat pe Isaia să-și verifice conținutul mesajului profetic. Nu este destul de limpede dacă Isaia provenea din neam de preoţi. Totuşi, accesul lui în Templu s-ar părea că indică acest lucru (6:6 comparat cu 2 Cronici 26:18).
În privinţa caracterului, am putea menţiona următoarele trăsături specifice ale lui Isaia: (a) îndrăzneală, (deopotrivă înaintea împăraţilor şi înaintea mulţimii); (b)patriotism înflăcărat – a acţionat foarte pornit împotriva a tot ceea ce ar fi putut cauza pagube şi nenorociri poporului său. Totuşi, (c) blând cu celelalte popoare din jur, Isaia manifestase (d) o simpatie care se ridică deasupra oricărui egoism naţional. El s-a pronunţat cu (e) sarcasm şi indignare împotriva păcatului, însă (f) atent la limbaj când vorbeşte, fiind copleşit de reverenţă faţă de Dumnezeu.(g) O profundă spiritualitate i-a caracterizat întreaga viaţă. Pe Dumnezeu Îl numeşte adesea Cel Preaînalt, Cel Sfânt, Cel Atotputernic.
În concluzie, toate aceste trăsături fac din Isaia unul dintre cele mai bune modele pentru predicatorii din toate timpurile.
Destinul profetic
Dumnezeu l-a chemat pe Isaia la slujba profetică cu ocazia morții împăratului Ozia (Azaria). Isaia, care avea pe atunci aproximativ 20 de ani, s-a dus în Templu să înțeleagă de ce a murit vărul său. Prin experiența viziunii pe care a avut-o acolo, Isaia a primit de la Dumnezeu trei lecții legate direct de vocaţia lui profetică.
I. Nu numiți sfințenie ceea ce numesc ei sfințenie. Sfinţenia dumnezeiască întrece cu mult percepţia omenească pe această temă.
Ozia fusese un împărat bun, care căutase pe Domnul și fusese considerat în țară un mare reformator. Probabil că Isaia a vrut să știe de ce a fost pedepsită o persoană cu atâta popularitate; de ce are Dumnezeu pretenții așa de mari și de ce l-a pedepsit așa de crunt pe unul dintre cei mai buni împărați ai țării.
Însă, ca urmare a vedeniei avute în Templu, Isaia a fost copleșit de sfințenia lui Dumnezeu.
,,În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau:
„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!”
Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna şi casa s-a umplut de fum“ (Isaia 6:1-4).
Ierusalimul era sfânt, Templul era sfânt, preoții erau sfinți, dar Dumnezeu i-a descoperit lui Isaia un palier infinit mai înalt al sfințeniei cerești. Sub influența ei, chiar trecătoare, ,,ușorii ușii Templului pământesc s-au zguduit“ și dădeau semne că nu mai rezistă.
Isaia și-a dat seama că noi, oamenii credincioşi, ne cam jucăm cu lucrurile sfinte şi că abordăm cu prea multă uşurătate ideea de sfințenie, care presupune nivele de puritate infinit superioare trăirilor noastre.
Asemenea lui Moise în fața tufișului arzând (Exod 3:5-6), Isaia s-a prăbușit în sine în fața sfințeniei divine.
Isaia a trăit toată viața sub influența vedeniei din Templu. Asta se vede din faptul că el a folosit pentru Dumnezeu un nume divin pe care nu-l mai folosise nimeni: ,,Sfântul lui Israel“, nume care apare în proorocia lui de nu mai puțin de 28 de ori.
Cea de a doua lecție primită de Isaia în Templu este aceasta:
II. Nu numi imposibil ceea ce numesc ei imposibil! Dumnezeu poate face orice, oricând și prin oricine.
Învăluit din toate părțile de sfințenia cerească, Isaia s-a crezut un om pierdut. Sub puternica impresie pe care i-a făcut-o aceasta, el și-a dat seama că întrebarea nu era cum de l-a pedepsit Sfântul lui Israel pe Ozia, ci cum se face că a scăpat de pedeapsa divină el însuşi, precum şi concetăţenii lui!
,,Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” Isaia 6:5).
Cum va putea să stea un muritor în prezența sfințeniei divine? Deodată o asemenea probabilitate i-a apărut ca o imposibilitate. Însă, Dumnezeu i-a arătat imediat că are soluții pregătite pentru toate impasurile noastre. Pentru El nimic nu este imposibil! Soluțiile Sale sunt simple, pentru că toate lucrurile se mulează pe voința Lui suverană.
,,Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis:
„Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Isaia 6:6-7)
Impasul lui Isaia a fost rezolvat de Dumnezeu într-un mod surprinzător de simplu: i-a curățit buzele cu un cărbune luat de pe altar. Dumnezeu este specialist în acţiuni imposibile! Cartea lui Isaia cuprinde această afirmație în chiar primul ei capitol, stabilind astfel termenii în care discută Dumnezeu cu poporul Său:
,,Veniți totuși sa ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna“ (Isaia 1:18).
Ne-am aștepta ca Dumnezeu să judece după dreptate; dar iată, El ne spune că judecata Lui va reuși imposibilul! El îi va face pe cei judecați ,,să arate bine“ la judecată și să-i scoată nevinovați.
Isaia 1:18 este unul din versetele pe care le știm prea bine ca să le înțelegem bine. Le cunoaștem ,,pe dinafară“, dar nu reușim să le pătrundem și ,,pe dinăuntru“. În text, Dumnezeu Se laudă că este în stare de două lucruri imposibile: să facă albe ca zăpada niște păcate de culoarea cârmâzului, și că poate întoarce lâna la culoarea ei naturală.
Orice persoană care a lucrat vreodată cu culorile știe că, dacă ai pictat ceva peste culoarea alb, nu vei mai reuși să obții albul inițial cu nici o altă combinație de culori adăugate. Dumnezeu spune însă că El ,,poate“!
Orice specialist în vopsitul stofelor știe că dacă ai vopsit lâna, îți va fi imposibil s-o întorci la culoarea ei naturală. Nu există diluant sau curățitor pentru așa ceva! Întrebați-o pe Lidia, vânzătoarea de purpură (Fapte 16:14). Însă, Dumnezeu spune că El ,,poate“!
Prin aceste două afirmații, cartea lui Isaia ne învață că un copil al lui Dumnezeu trebuie să scoată din vocabularul lui cuvântul ,,imposibil“. ,,La Dumnezeu toate sunt cu putință!“ (Marcu 9:23).
Cea de a treia lecție primită de Isaia în Templu este aceasta:
III. Nu numi succes ceea ce numesc ei succes. Pentru cei care-L slujesc pe Dumnezeu, succesul poate lua forme surprinzătoare.
După tot ce i s-a întâmplat până acum în Templu, probabil că Isaia a ajuns la convingerea că Dumnezeu poate face orice și că nimeni și nimic nu I se poate împotrivi. Nu-i de mirare că a fost așa de dornic să se pună şi el în slujba unui asemenea Dumnezeu. Asocierea cu El însemna un succes mai dinainte garantat!
,,Am auzit glasul Domnului întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: ,,Iată-mă! trimite-mă!“ (Isaia 6:8).
Este același ,,Noi“ pomenit pentru prima dată în cartea Geneza, cu ocazia creării Universului(Gen. 1:26). Toate cele trei persoane ale dumnezeirii, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, s-au implicat direct în alegerea și trimiterea lui Isaia. Misiunea lui este autentică și puternică.
Aici apare una din cele mai mari surprize ale activității lui Isaia. Dumnezeu îi spune că nimeni nu-l va asculta și nu se va supune mesajului lui! ,,Succesul“ misiunii lui nu va fi în proclamarea unui mesaj care să ducă la mântuire, ci unul care să slujească doar ca mărturie.
,,El a zis atunci: „Du-te şi spune poporului acestuia: ,,Într-una veţi auzi, şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea, şi nu veţi pricepe!” Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit” (Isaia 6:9-10).
Din pricina inerției gândirii noastre, ani de-a rândul am pus în textul versetelor de mai sus un semn de întrebare (?), acolo unde este un semn de exclamare (!), văzând o ,,interogare“ care să ducă la pocăință, acolo unde nu este decât o ,,condamnare la împietrire“, care să ducă la pedeapsă.
Dumnezeu îi spune tânărului Isaia: ,,Să nu-ți faci cumva iluzia că vei fi un predicator de succes! Cu cât le vei vorbi mai mult, cu atât oamenii se vor încăpățâna să nu te asculte. Eu Însumi am să-i fac surzi, orbi și am să le împietresc inima ca să nu te asculte. Ca nu cumva să se întoarcă la Mine cu pocăință și să trebuiască să-i iert. Este ceasul pedepsei! Ceasul pocăinței s-a dus!
Care predicator s-ar mulțumi cu o asemenea misiune? Cine s-ar bucura de un asemenea destin? Nu-i de mirare că Isaia a sperat ca această situație să fie trecătoare, de scurtă durată:
Şi eu am întrebat: „Până când, Doamne?” El a răspuns: „Până când vor rămâne cetăţile pustii şi lipsite de locuitori; până când nu va mai fi nimeni în case şi ţara va fi pustiită de tot; până va îndepărta Domnul pe oameni şi ţara va ajunge o mare pustie” (Isaia 6:11-12).
Ca și profetul Ieremia, care i-a continuat activitatea profetică, Isaia a fost ,,un profet din ceasul al doisprezecelea“. Mesajul lui a fost mai degrabă un anunț al sentinței decât o pledoarie pentru salvare. Răbdarea lui Dumnezeu atinsese limita de la care disciplinarea părintească hotărâse necesitatea imperioasă a pedepsei.
Realitatea aceasta este subliniată și în alte părți ale Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu nu deschide întotdeauna inimile oamenilor. Uneori le împietrește. Versetele acestea care anunță că propovăduirea lui Isaia nu va aduce mântuire sunt citate în Noul Testament mai mult decât oricare altele din cartea lui (Matei 13:14; Marcu 4:12; Luca 8:10; Ioan 12:40; Fapte 28:26; Romani 11:8).
Domnul Isus a afirmat că lucrarea Lui avea să se asemene cu cea a lui Isaia:
„Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde, pentru ca , măcar că privesc, să privească şi să nu vadă şi, măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele” (Marcu 4:11-12).
Isaia a avut una din cele mai grele și mai lipsite de satisfacții misiuni avute de toți profeții Bibliei. Dacă nu s-ar fi achitat de ea n-am fi aflat niciodată de el. S-a achitat însă cu brio și astăzi este cunoscut în toată lumea. A vorbit în vânt, dar și-a scris cuvintele într-o carte. N-a fost ascultat de contemporani, dar este citit de oamenii din toate limbile și colțurile pământului. N-a fost băgat în seamă de cei din vremea lui, dar a fost rânduit de Dumnezeu să rămână peste veacuri vestitorul unui mesaj potrivit pentru toți oamenii acestei planete. Isaia a fost un om ratat în timpul vieții. Ascultătorii lui l-au privit cu din ce în ce mai multă dușmănie și batjocură. Și asta timp de … 40 de ani. Pentru Isaia, ca și pentru alți mari slujitori ai lui Dumnezeu, ,,succesul“ se scrie ,,c-r-e-d-i-n-c-i-o-ș-i-e“.
Data scrierii:
Textul cărţii plasează această dată: „Pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia” (1:1). Isaia a avut deci aproximativ 60 de ani de activitate profetică (740-680 î.Cr.). În vremea aceasta Israelul a fost dus în robie (722-721- î.Cr.), iar împărăţia lui Iuda a fost parţial invadată de oştile lui Sanherib (701 î.Cr.). Tradiţia evreiască plasează moartea sa pe vremea lui Manase, care l-ar fi închis în trunchiul unui copac şi l-ar fi tăiat în două cu ferăstrăul (Evrei 11:37).

Contextul istoric:
Cei 60 de ani de activitate ai lui Isaia încep atunci când cele 10 seminţii din Regatul de Nord a lui Israel erau aproape să fie cucerite de Asiria şi duse în robie. Se încheiau astfel aproximativ 200 de ani de tristă istorie în care Israelul rătăcise departe de Iehova, sub conducerea a nu mai puţin de 19 împăraţi din opt dinastii diferite.
Sub ameninţarea lui Tiglat-Pileser al Asiriei, Israelul intră în alianţă cu Siria şi Damascul. Împăratul Ahaz din Iuda refuză să se alăture acestei alianţe şi este ţinta unei invazii de pedepsire (2 Regi 16 şi 2 Cronici 28). Ahaz cere ajutorul puternicei Asirii, care zdrobeşte Siria şi Israelul, dar ia sub tutela sa şi micul regat al lui Iuda.
Vasalitatea împărăţiei lui Iuda durează până când Ezechia se răscoală (2 Regi 18). La această răscoală îl îndeamnă Isaia care îl încurajează să iasă din orice alianţe omeneşti şi să se încreadă numai în Iehova. Speriat însă de ameninţarea asiriană, Ezechia ascultă de alte glasuri care-l îndemnau să se alieze cu Egiptul, singura putere rivală pe măsura Asiriei (Isaia 30:2-4). Când Sanherib, noul împărat al Asiriei, vine să pedepsească regatul lui Iuda, Egiptul ezită să trimită ajutor, iar Ezechia este forţat să se umilească, capitulând şi plătind un mare preţ în argint şi aur (2 Regi 18:13-16). În secret însă, Iuda continuă să flirteze cu Egiptul. Aflând despre situaţia aceasta, Sanherib se întoarce să-şi zdrobească toţi rivalii. Din imensele trupe îndreptate înspre Egipt, desprinde o armată pe care o trimite să cucerească Ierusalimul (Isaia 36 – 37).
În panica asediului, Ezechia ascultă de Isaia, strigă către Iehova şi rezultatul nu întârzie să apară: Dumnezeu Însuşi luptă cu asirienii producându-le o mare înfrângere din care Sanherib nu şi-a mai revenit niciodată. Împărăţia lui Iuda este eliberată astfel de orice ameninţare şi, pentru o perioadă de timp, se va bucura de pace, linişte şi prosperitate.
Dacă vom reuşi să ţinem în minte acest mic rezumat istoric, citirea cărţii lui Isaia ne va fi
mai uşoară, iar unele pasaje obscure vor putea fi clarificate cu uşurinţă.
Conţinutul cărţii:
I. Conținut păstrat prin providență:
Isaia este o carte fascinantă ca studiu. Caracterul providențial al cărții este subliniat prin faptul că ni s-a păstrat întreagă, cea mai veche copie fiind descoperită în documentele de la Marea Moartă. De-a lungul secolelor, liberali vinovați de prea multă libertate în criticarea lucrărilor lui Dumnezeu, dar și rabinii habotnic porniți împotriva lui Cristos au negat vechimea și inspirația acestei cărți. Astăzi, însă, Dumnezeu i-a făcut dreptate. Spiritual, în mijlocul Israelului, se află Ierusalimul, iar în mijlocul Ierusalimului se găseşte ,,Muzeul lui Israel“. Ei bine, în urma descoperirii ,,Documentelor de la Marea Moartă“, exact la 60 ani de la descoperirea lor, respectiv din anul 2008, în centrul acestui muzeu, depus într-o vitrină circulară, se află sulul cărții lui Isaia, integral și fără nici un verset lipsă. Da, există acolo chiar și mult contestatul capitol 53, chintesența lucrării mesianice a lui Dumnezeu pentru Israel.
II. Conținut așezat într-o formă matematică.
Cartea lui Isaia constituie un studiu fascinant și din cauza felului în care a fost împărțită pe versete și capitole. Deși nu putem spune că această împărțire a fost ,,inspirată“, o putem pune și pe ea în categoria întâmplărilor ,,providențiale“. Unii ar prefera să citească și azi textul Bibliei nefragmentat grafic de împărțirea curentă, spunând că asta ne-ar facilita refamiliarizarea cu curgerea naturală a narațiunii. Pentru aproximativ 1.100 de ani, Biserica creștină a citit Biblia în felul acesta.
Împărțirea Bibliei pe capitole a fost lucrarea lui Stephen Langton, un arhiepiscop de Canterbury. El a recomandat această împărțire în anul 1.227, iar Biblia Wycliffe din anul 1382 a fost cea dintâi care a fost tipărită astfel. De atunci, imensa majoritate a traducerilor Bibliei folosesc aceasă metodă, care ne ajută să localizăm mult mai ușor anumite texte, ca de pildă Ioan 3:16.
Împărțirea textului Vechiului Testament în capitole și versete a fost făcută de rabinul Nathan în anul 1488. Robert (Stephanus) Etienne a fost inspirat de lucrarea lui Nathan să adauge o împărțire cu versete numerotate și împărțirii Noului Testament pe capitole. Prin aceasta, în anul 1448, odată cu tipărirea Bibliei de la Geneva s-a ajuns la forma grafică pe care o folosim și noi astăzi.
Nu știu dacă cel care a împărțit cartea profetului Isaia pe capitole și versete și-a dat seama sau nu de ceea ce face, dar cartea este așezată astăzi pe o foarte interesantă structură numerică. Cartea conține 66 de capitole, exact atâtea câte sunt și cărțile Bibliei. Mai mult, Isaia este secționat în două jumătăți distincte, primele 39 de capitole și ultimele 27, exact așa cum sunt împărțite și cărțile Vechiului și Noului Testament. Este evident că primele 39 de capitole rezumă mesajul pe care l-a avut Dumnezeu în Vechiul Testament, iar ultimele 27 adaugă aroma mesajului de har și restaurare conținut de Noul Testament. Cea de-a doua secțiune începe chiar cu o declarație tematică, preluată literal de Ioan Botezătorul, la începutul Noului Testament:
,,Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită, căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui.” Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 40:1-5)
Secțiunea continuă apoi cu lucrarea Robului Domnului, uns de Dumnezeu, jertfit pentru păcatele poporului Său, înviat și înălțat apoi în slavă. Trecem apoi prin texte care ne spun că ,,vom fi martori ai Lui până la marginile pământului“ și se încheie cu o declarație apocaliptică a lui Dumnezeu:
,,Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.“ (Isaia 65:17)
Cu alte cuvinte, dacă cineva ar lua toată Biblia și ar îngrămădi-o într-o singură carte am avea exact cartea profetului Isaia.
Isaia îşi începe cartea cu o referire la cer și pământ, un ecou al creării Universului în cartea Geneza, și o încheie cu o aluzie la un cer nou și un pământ nou, o prevestire a Apocalipsei. Exact acolo unde trebuie, în simetria numerică, există o referire la epoca îndurării divine, un ecou al Evangheliei lui Matei.
| Isaia și Biblia | |
| Creația | Isaia 1 Geneza |
| Evanghelia | Isaia 40 Matei |
| Noua creație | Isaia 66 Apocalipsa |
În simetria numerică de astăzi există chiar și o împărțire mai interesantă. Este evident că secțiunea capitolelor 40-66 se subîmparte și ea în trei, fiecare de câte 9 capitole dedicate fiecare în parte uneia din cele trei persoane ale Dumnezeului triunic: În capitolele 40-48 tema este ,,mângâiați pe poporul Meu“, și ne întâlnim cu măreția Tatălui. În capitolele 49-57, tema este ,,Robul Domnului, care moare și apoi învie“, iar eroul principal este Fiul care ne-a adus harul mântuirii. Iar în capitolele 58-66 ni se prezintă ,,slava viitoare“, care va fi așezată prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu.
Expresia ,,întristați pe Duhul Sfânt“ vine din Isaia 63:10-11
,,Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfânt, iar El li S-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor. Atunci poporul Său şi-a adus aminte de zilele străvechi ale lui Moise şi a zis: „Unde este Acela care i-a scos din mare, cu păstorul turmei Sale? Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel sfânt“
Un alt text din Isaia este un anunț al Rusalilor:
,,Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale, …“ (Isaia 44:3).
Oare cum pot unii să spună că nu există referiri la Sfânta Trinitate în Vechiul Testament ?!
Mai mult, fiecare din aceste trei subsecțiuni se împarte și ea în trei grupe de câte trei capitole. De exemplu, secțiunea din mijloc este divizată în capitolele 49-51, 52-54 și 55-57. Dacă analizezi grupa de trei capitole de la mijloc și-i cauți centrul numeric dai de versetele-cheie pentru întreaga carte:
,,Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi“ (Isaia 53:5).
Desigur, împărțirea pe capitole și versete n-a fost făcută de Dumnezeu, dar este evident că Dumnezeu a așezat conținutul cărții într-o structură fascinantă.
A existat un critic literar căruia nu i-a plăcut că lucrările lui Shakespeare sunt pline de citate la care scriitorul nu a trecut și referința. Asta până când cineva a observat că Shakespeare s-a citat pe sine însuși, semnalându-ne că anumite pasaje există în alte scrieri ale sale. La fel este și cu Biblia. Noul Testament este plin de citate din cartea profetului Isaia, mai ales din partea de la urmă. Iată câteva exemple de citate cu care suntem foarte familiari în limbajul creștin de astăzi:
,,Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare“ (Isaia 2:4b).
Versetul acesta se află pe soclul de granit al statuii așezate în fața sediului Națiunilor Unite din New York.

Este păcat că n-au pus acolo întreg versetul, care condiționează această realizare de supunerea față de Unsul trimis de Dumnezeu:
,,El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare“ (Isaia 4:2a).
Fără ascultarea de Dumnezeu nu va exista o împărăție a păcii și a prosperității. Națiunile Unite sunt un orfelinat în care copiii caută ,,fraternitate“ fără să-L recunoască pe Cel care i-a făcut! Așa ceva nu se poate. Omenirea, preluând o metaforă a lui Milton, este mereu ,,în căutarea paradisului pierdut“, în care ar dori să se întoarcă sărind gardul pentru că la poartă a așezat Dumnezeu un heruvim cu sabie învăpăiată (Geneza 3:24). Pasajul din Isaia 2:2-5 se află preluate ,,cuvânt cu cuvânt“ și în cartea mai tânărului profet Mica (Mica 4:1-5). Repetițiile sunt metoda Bibliei de a întâri o afirmație. Țineți minte expresia ,,Adevărat , adevărat vă spun“ ? Când Dumnezeu repetă o informație este ca și cum ar vrea să spună: ,,Atenție! Aceasta se va întâmpla cu siguranță!“
Pasajul din Isaia și Mica este în contrast cu unul din cartea profetului Ioel, în care elementele metaforelor sunt inversate. Este un fel de formulare simbolică ,,înarmare – dezarmare“. Iată pasajul din Ioel:
,,Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: ‘Sunt tare!’ (Ioel 3:10).
Alte versete arhicunoscute sunt acestea:
,,De aceea, Domnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-I va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)“ (Isaia 7: 14).
,,Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii“ (Isaia 9: 6).
,,Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul (Isaia 11: 2).
,,Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine“ (Isaia 26: 3).
,, … dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40: 31).
,,Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea!“ (Isaia 52: 7).
,,Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă“ (Isaia 59: 1).
„O, de ai despica cerurile şi Te-ai pogorî, s-ar topi munţii înaintea Ta“ (Isaia 64: 1).
Martin Luther s-a inspirat din Isaia când a compus celebra cântare ,,Cetate tare-i Dumnezeu“:
,,In ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în țara lui Iuda: „Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri și întăritură“ (Isaia 26:1).
Din cauza graficii în care a fost tipărită traducerea lui Dumitru Cornilescu, este dificil să remarcăm toate cântările menționate în cartea lui Isaia:
1. [ Via Domnului ] ,,Voi cânta Preaiubitului meu cântarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă … (Isaia 5:1).
2. [ Cântarea Babilonului ] ,,atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului şi vei zice: „Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, … (Isaia 14:4).
3. [ Domnul secerișului ]
,,Eu privesc liniştit din locuinţa Mea
pe căldura arzătoare a luminii soarelui
şi pe aburul de rouă,
în vipia secerişului.
Dar, înainte de seceriş,
când cade floarea şi rodul se face aguridă,
el taie îndată mlădiţele cu cosoare,
ba taie chiar lăstarii şi-i aruncă…” (Isaia 18:4-5).
4. [ O cetate tare ] ,,În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în ţara lui Iuda: „Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri şi întăritură. …“ (Isaia 26:1).
6. [ Cântarea lui Ezechia ] Cântarea lui Ezechia, împăratul lui Iuda, cu prilejul bolii şi însănătoşirii lui … (Isaia 38:9).
7. [ Cântarea cea nouă ] ,,Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui până la marginile pământului, voi, care mergeţi pe mare şi cei ce locuiţi în ea, ostroave şi locuitorii lor! … (Isaia 42:10).
Foarte puțini creștini sunt conștienți că expresii ca acestea ,,întristați pe Duhul Sfânt“, ,,Domnul va șterge orice lacrimă din ochii lor“, ,,glasul celui ce strigă în pustie“, ,,Îmi veți fi martori până la marginile pământului“ și ,,orice genunchi se va pleca și orice limbă va mărturisi“ vin toate din textul celei de-a doua secțiuni majore din cartea profetului Isaia. Deci, dacă vrei să cunoști bine Biblia, trebuie să citești ce a scris Isaia. Cartea lui te va ajuta să înțelegi atât Noul Testament, cât și Vechiul Testament.
Teme majore în profețiile lui Isaia:
Subiectele rostirilor profetice ale lui Isaia acoperă o arie impresionantă de teme. Ele se întind de la întâmplări petrecute în cer printre făpturile lui Dumnezeu înainte de facerea lumii (vezi Isaia 42:5) şi până la evenimente din viitorul îndepărtat în care Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou (Isaia 65:17; 66:22). Chiar dacă textul cărţii lui Isaia este important şi din punct de vedere al profeţiilor despre Ierusalim (pe care-l numeşte în 30 de feluri diferite), despre Israel şi Iuda sau despre celelalte naţiuni ale lumii (Isaia 2:4; 5:26; 40:15, 17, 22; 66:18), totuşi importanţa majoră a acestui profet rămâne aceea a unui crainic ce vesteşte lucrarea lui Mesia.
Multe din profețiile lui Isaia încep cu situații istorice contemporane, iar profețiile lui sunt adresate lor, dar trec adesea dincolo de ele, adresându-se unor vremuri viitoare legate de venirea lui Mesia, Isus Christos.
Acest dualism este caracteristic multor altor profeții din Biblie. Profețiile cu dublă sau chiar triplă împlinire istorică anunță inițial venirea unor evenimente de mică importanță, pentru a trece apoi la împliniri mult mai ample și mai importante.
Profețiile cu caracter dublu din Isaia se referă la Isus Christos, la Israel şi Iuda, sau alte naţiuni din jur. Două profeții au un caracter singular prin excelență: cele legate de venirea Zilei Domnului și de Împărăția viitoare.
Iată patru subiecte distincte cărora li se adresează profețile din cartea lui Isaia.
I. Isaia despre Mesia:
Isaia este numit și ,,profetul evanghelist“, pentru că a scris așa de mult despre Isus Christos. Profețiile lor s-au împlinit întocmai în evenimentele descrise în Evanghelii.
Isaia a scris despre:
– nașterea lui Isus Christos (7:14; Mat. 1: 23);
– lucrarea lui Ioan Botezătorul (40:1-6; Mat. 3);
– lucrarea însoțitoare a Duhului Sfânt (61:1-2; Luca 4:17-19);
– lepădarea lui Christos de către Israel (6:9-13; Mat. 13:10-15; Ioan 12:38);
– piatra de poticnire (8:14; 28:16; Mat. 21: 42; Rom. 9:32–33; 1 Petru 2:6);
– lucrarea Lui pentru Neamuri (49:6; Luca 2:32; Fapte 13:47);
– suferinţele şi moartea Sa (52:1 – 53:12; Marcu 10:25);
– caracterul ispășitor al morții Lui pe cruce (53)
și despre Împărăția Lui viitoare (2, 11, 65; 11:1-9; Apoc. 12:10).
Nașterea supranaturală a lui Isus Christos dintr-o fecioară este una din doctrinele fundamentale ale creștinismului. Fiul lui Dumnezeu nu putea veni în lume ca mine și ca tine. Fiecare prunc este o creație nouă, dar Christos a existat dintotdeauna. El a venit printr-o naștere fără egal în istorie, fără explicație și fără rival. Isus Christos ,,a venit în lume“ (Ioan 3:17; 10:36; 16:28). În terminologia din Isaia 9:6, copilul ni s-a născut (a luat natură umană) pentru că un Fiu ni s-a dat (în natura Lui divină). Trupul lui a fost conceput în mod supranatural prin Duhul Sfânt în pântecele Mariei (Luca 1:26–38; Evrei. 10:5). El a trăit fără păcat (1 Petru 2:22), căci “în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5); ,,El n-a cunoscut nici un păcat“ (2 Cor. 5:21), dar a fost făcut păcat pentru răscumpărarea noastră. Dreptatea lui Dumnezeu L-a executat la cruce, dar Dumnezeu L-a înviat din morți ca să vadă astăzi înviorat ,,rodul suferințelor Sale“:
,,Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune[a] pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor“ (Isaia 53:10-11).
O altă înfățișare profetică a lui Isus Christos în cartea lui Isaia este redată prin expresia ,,Robul Domnului“.

Însă, între evrei şi creştini, există o dispută asupra semnificaţiei acestui titlu: pentru evrei, este o referinţă la poporul Israel, iar creştinii Îl identifică cu Domnul Isus Christos.
Şi totuşi, expresia ,,robul Domnului“ folosită de 17 ori de Isaia identifică trei entități: națiunea lui Israel (41:8-9; 43:10); Cir, regele perșilor, cel ales de Dumnezeu să restaureze Israelul și să rezidească Templul (44:28; 45:1; vezi Ezra 1:1); și Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Cel venit să sufere și să moară pentru păcatele lumii (o ,,septadă“ de texte: Isaia 42:1, 19; 49:5, 7; 50:10; 52:13; 53:11).
Este evident că profeţia lui Isaia a avut şi un sens local imediat, destinat vremii şi poporului spre care a fost rostit, şi în cadrul acesta „robul Domnului” poate şi trebuie să fie identificat cu Israelul. Totuşi, nimeni nu poate nega faptul că profeţia lui Isaia este şi un mesaj peste veacuri, destinat celor cu care se vor împlini planurile viitoare ale lui Dumnezeu. În acest context al prevestirii, Robul Domnului trebuie identificat neapărat cu fiinţa şi lucrarea lui Isus Christos din Nazaret, Mântuitorul lumii. Din descrierile făcute de Isaia în capitolul 53 ies la iveală patru caracteristici ale Robului Domnului:
a. Un caracter ireproșabil (Isaia 53:9). Nici un om nu se poate ridica la un asemenea nivel de perfecțiune!
,,Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui.
b. Este o persoană foarte nefericită, un om al dureri și obișnuit cu suferința (Isaia 53:2-3)
,,El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.
c. Este executat ca un criminal, măcar că este total fără păcat (Isaia 53:4-9).
,,Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.
Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.
Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată, dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui.“
d. După ce moare pentru păcatele altora, este înviat din morți ți înălțat în cinste (Isaia 53:10-12).
,,Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfăpentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.“
Legătura dintre pasajele care-l prezintă pe acel Rege biruitor și cele care-l prezintă pe Robul Domnului ca ,,om al suferinței“ n-a fost probabil clară nici pentru Isaia, așa cum nu este clară pentru evreii de astăzi. Pentru creștini însă, ea este limpede ca lumina zilei.
Cel dintâi care a arătat această legătură în Noul Testament a fost … Dumnezeu însuși! Cu ocazia botezului lui Isus Christos în râul Iordan, Dumnezeu L-a prezentat drept Fiu (,,un fiu ni s-a dat“(Isaia 9:6).
,,… din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Marcu 1:11).
Domnul Isus a fost conștient că este Robul Domnului venit să împlinească amândouă fațete ale profețiilor lui Isaia. El a transmis apoi această învățătură apostolilor. Iată ce a predicat Petru:
,,Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul. Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui.Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii.
Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorareşi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, 2pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime“ (Fapte 3:13-21).
Mulți preoți au crezut în salvarea adusă de Isus Christos pentru că și-au dat și ei seama de ceea ce vestise Isaia:
,,Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă“ (Fapte 6:7).
Filip evanghelistul a făcut și el această legătură între Regele glorios și Robul venit să sufere în ,,tălmăcirea“ care l-a încreștinat pe famenul etiopian. ,,Providențial“, omul lui Dumnezeu l-a găsit pe acest reprezentant al Africii tocmai citind din cartea profetului Isaia:
,,Filip a alergat şi a auzit pe etiopian citind pe prorocul Isaia. El i-a zis: „Înţelegi tu ce citeşti?”
Famenul a răspuns: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” Şi a rugat pe Filip să se suie în car şi să şadă împreună cu el.Locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: „El a fost dus ca o oaie la tăiere şi ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura; în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Şi cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viaţa I-a fost luată de pe pământ.”
Famenul a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbeşte prorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?”
Atunci, Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta şi i-a propovăduit pe Isus“ (Fapte 8:30-35).
Cel care a explicat cel mai bine această legătură dintre cele două tablouri aparent contradictorii ale lui mesia din cartea profetului isaia a fost însă apostolul Pavel. Îns crisoarea trimisă creștinilor din Filipi, el scrie:
,,El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.
De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul“ (Filip. 2:6-11).
Pentru evreii împietriți, Evanghelia acestui rege venit mai întâi ca Rob al Domnului să sufere și să moară rușinea răstignirii ca un criminal de rând este o ofensă. Un Rege pironit pe lemn nu este tipul de Rege pe care-L așteaptă ei! Răstignitul nu arată ca Cel ce va purta ,,domnia pe umărul Lui“. Ei încă Îl mai așteaptă pe Mesia.
Combinând cele spuse ajungem la concluzia că în unele pasaje „Robul Domnului” poate fi identificat cu Israelul, care a funcţionat ca un un „ante-tip” al lui Christos în lucrarea de mântuire, în timp ce în alte pasaje este clar că el nu poate fi identificat decât cu Mesia-Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu venit să trăiască şi să moară pentru mântuirea oamenilor.
Un alt pasaj foarte cunoscut, dar nu mai puţin controversat este Isaia 53. Biserica creştină a preluat acest capitol ca fiind al ei, fără să mai ţină cont că el se adresează în primul rând şi în mod special neamului evreu. Nu Biserica, (care nu exista atunci) „nu L-a băgat în seamă” (53:3), ci Israelul! Ei fuseseră acolo când a fost răstignit Robul Domnului şi tot ei vor fi aceia care vor cânta în viitor această „cântare a plângerii”, despre care ne vorbeşte şi profeţia din Zaharia 12:10.
Între Israel şi Biserică continuă şi astăzi acest conflict de interpretare. Evreii nu-L pot accepta astăzi pe Domnul Isus-Christos ca „Mântuitor” în planul lui Dumnezeu, dar nici unii din Biserica nu par a înţelege că Isaia ni-l prezintă solemn şi pe Israel în rolul său mesianic.
II. Amenințări și asigurări pentru viitorul lui Israel și Iuda
În termeni cantitativi, cea mai mare parte a cărții lui Isaia conține mesaje pentru poporul lui Dumnezeu. Primele 11 capitole conțin critici ale condițiilor sociale, morale și religioase în care se afla națiunea.
Caracterul de profeție cu împlinire dublă a profețiilor dedicate lui israel este scos în evidență în capitolul 11 al cărții. Păcatele evreilor de atunci, în care se scaldă și Israelul de astăzi, vor fi tratate de Dumnezeu la cea de-a doua venire a Domnului Isus:
,,In acelasi timp, Domnul Isi va intinde mana a doua oara ca sa rascumpere ramasita poporului Sau risipit in Asiria si in Egipt, in Patros si in Etiopia, la Elam, la Sinear si la Hamat, si in ostroavele marii“ (Isaia 11:11).
Contextul imediat (Isaia 11:4-10) plasează această revenire ,,a doua oară“ în țară după ce Isus Christos va reveni pe pământ să instaureze Împărăția viitoare.
Amenințările și asigurările date Israelului continuă apoi în cartea lui Isaia în capitolele 41-49. Deosebirea constă că acolo Dumnezeu îi încurajează cu promisiunile izbăvirilor viitoare.
Iată câteva exemple:
- ,,Israele, Robul Meu pe care l-am ales și pe care nu te lepăd!“ (Isaiah 41:8-9; Isaiah 49:3).
- ,,Nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaiah 43:25).
- ,,Vreau să vă mai port, să vă sprijinesc și să vă mântuiesc“ (Isaiah 46:4).
- ,,Domnul, Răscumpărătorul lui Israel” (Isaiah 49:7; Isaiah 44:22).
În capitolele 56-59, amenințările și asigurările continuă. Capitolele 56 și 58 condamnă mai ales ipocrizia și fățărnicia practicilor religioase lipsite de trăiri interioare corespunzătoare. Soarta viitoare a Israelului este, însă, asigurată și prezentată foarte clar în finalul cărții, care vestește Împărăția viitoare (Isaia 61:3-9; Isaia 63:7-9, 14).
III. Venirea ,,Zilei Domnului“
Tema aceata, întâlnită în foarte multe alte cărți din Biblie, străbate mai toate capitolele cărții lui Isaia. La evrei, ziua începea odată cu lăsarea întunericului. Prima parte a zilei era deci ,,noaptea“. Cea de-a doua jumătate a zilei era partea cea luminoasă, însorită. Răsăritul soarelui se întâmpla cam pe la jumătatea acestei perioade. Cel ce nu ține seama de această realitate evreiască va avea foarte puține șanse să înțeleagă bine profețiile despre ,,Ziua Domnului“.
O altă greșeală pe care o fac oamenii este să echivaleze venirea ,,Zilei Domnului“ cu sfârșitul lumii, deși ea va marca doar trecerea dintr-o epocă terestră în alta, de la trista existență sub păcat la fericirea desăvârșită din Împărăția viitoare, numită și ,,așezarea din nou a tuturor lucrurilor“ (Fapte 3:21).
În prima parte a cărții, Isaia descrie declanșarea mâniei lui Dumnezeu asupra lumii păcătoase (Isaia 2, 13, 24). Îngroziți, oamenii se vor ascunde în peșteri (Isaia 2:19-21), pământul se va clătina și își va altera foarte probabil poziția și orbita cerească (Isaia 13:13), relieful va suferi modificări drastice (Isaia 11:15-16), catastrofele viitoare vor reduce drastic populația planetei (Isaia 13:19-13; 24:1, 3, 6, 18-23). Vor fi vremuri de război (Isaia 31:8-9). Sistemul rival politico-religios, numit generic și emblematic ,,Babilon“, va fi zdrobit cu desăvârșire (Isaia 47:1, 5, 7, 9). Descrierile din aceste versete sunt aproape identice cu cele din Apocalipsa 18:7-8, 17-19, 21.
Cea de a doua jumătate a Zilei Domnului este binecuvântata instaurare a nădejdii lui Israel: Împărăția mesianică.
IV. Împărăția mesianică
Noul Testament debutează cu o serie de personaje pozitive care aveau ceva în comun: așteptau ,,mângâierea lui Israel“, ,,izbăvirea Ierusalimului“, pe Mesia și ,,Împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 2:25, 38; 24:21; Marcu 15:43). Speranța aceasta le era întreținută de pasajele profetice din vechime, multe dintre ele provenind din cartea profetului Isaia.
Iată numai câteva dintre ele:
- Domnul va instaura o împărăție peste toate neamurile pământului, le va învăța cum trebuie să umble înaintea Lui și le va pedepsi pe cele care vor refuza să-L asculte (Isaia 2:2-4).
- ,,Odrasla“ va pune deoparte Ierusalimul și pe cei ce-l locuiesc ca să primească lauda și cinstea popoarelor (Isaia 4:2-6).
- ,,Domnia va fi pe umărul Lui.” Va fi numit ,,Domn al păcii“, va face ca domnia lui să crească și stăpânirea Lui va dăinui ,,de-acum și-n vei de veci“ (Isaia 9:6-7).
- Relațiile dintre animale vor fi reașezate în buna conviețuire anterioară căderii în păcat și ,,pământul va fi plin de cunoștința lui Dumnezeu“ (Isaia 11:6-9).
- Domnul îi va reașeza pe evrei în țara lor. În scopul acesta va seca Marea Egiptului și Râul cel mare de la nord, Eufratul (Isaia 11:15-16; 14:1-2).
- ,,Surzii vor auzi, ochii orbilor vor vedea, iar urmași lui Iacov“ vor ,,sfinți“ Numele lui Dumnezeu (Isaia 29:18, 22-24).
- Un împărat și voievozi vor stăpâni în liniște și pace peste țară (Isaia 32:1, 15-18).
- ,,Pustia și țara fără apă … va înflori ca trandafirul“, paraliticii și neputincioșii vor fi vindecați, iar în pustie vor țâșni ape și în pustietate pâraie. (Isaia 35:1-10).
- Va exista o nouă creație în cer și pe pământ. Oamenii vor trăi mult peste o sută de ani (Isaia 53:17-20).
Capitolele 44-66 conțin o sumedenie de profeții despre Împărăția lui Dumnezeu. Toată mișcarea profetică a cărții gravitează spre momentul culminant al instaurări domniei lui Dumnezeu pe ,,un pământ nou și sub ceruri noi“ (Isaia 65:17, 66:22).
Este clar că niciunul dintre aceste pasaje n-a fost împlinit la cea dintâi venire a Domnului. Rămâne să le așteptăm cu credința că ele se vor împlini cu aceeași precizie matematică de care au beneficiat și cele împlinite de Domnul Isus acum două mii de ani.
Pentru cititorul pasionat de desfăşurările politice din lumea contemporană, capitolele 60-66 reprezintă o lectură fascinantă. Textul vesteşte reîntoarcerea evreilor în ţara lor, refacerea statului Isarel, criza mondială şi frământările care nu se vor rezolva decât la revenirea lui Isus Christos.
Alte teme importante din cartea lui Isaia
V. Cântarea Babilonului – locuința celor morți și căderea lui Lucifer
Profețiile biblice sunt câteodată rostiri cu straturi multiple. Plecând de la un eveniment istoric, ele pot pătrunde dincolo de timp şi spațiu, în lumea nevăzută a realităților spirituale.
În capitolul 14, Isaia pune în contrast odihna lui Israel cu veșnica neodihnă a Babilonului și a celor ce s-au împotrivit planurilor lui Dumnezeu. Cântarea Babilonului se mai numește și ,,Cântarea tristelor figuri tiranice din istorie“. Ea amintește de ,,Galeria anti-eroilor“ care au refuzat să creadă în Dumnezeu și să I se supună.
,,Iar când îţi va da Domnul odihnă după ostenelile şi frământările tale şi după aspra robie care a fost pusă peste tine,atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului şi vei zice:
„Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, 5 Domnul a frânt toiagul celor răi, nuiaua stăpânitorilor. Cel ce, în urgia lui, lovea popoarele cu lovituri fără răgaz, cel ce, în mânia lui, supunea neamurile este prigonit fără cruţare. Tot pământul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii în cântece de veselie. Până şi chiparoşii şi cedrii din Liban se bucură de căderea ta şi zic: ‘De când ai căzut tu, nu se mai suie nimeni să ne taie!’
Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai-marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor.Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: ‘Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!’ Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în Locuinţa morţilor, cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi“ (Isaia 14:3-11).
Cartea lui Isaia este una dintre puținele în care Dumnezeu ne vorbește despre soarta oamenilor de dincolo de moarte. Pasajul acesta ne dă voie să aruncăm o scurtă privire dincolo de impenetrabila poartă a Locuinței Morților. Ceea ce vedem acolo este tenebros și instructiv totodată. Din strălucirea sclipitoare a celor care au stăpânit altădată pe pământ n-au mai rămas decât umbrele. Toți aceia care au fost uzurpatorii autorității lui Dumnezeu asupra omenirii stau acolo unul lângă altul, într-un șir al rușinii, ca într-un negativ al fotografiei lor din viață. Când împăratul Babilonului ajunge și el în Locuința Morților, ,,mai-marii pământului“ se scoală de pe scaunele lor de domnie. Toți împărații neamurilor sunt acolo, imortalizați pe vecie pentru vina lor: obrăznicia de a-și fi înălțat iluzoriile lor scaune de domnie ca rivale ale Scaunului de domnie al cerului.
Iată-i resemnați și conștienți de căderea lor în dizgrația universală:
,,Și tu ai ajuns fără putere ca noi, și tu ai ajuns ca noi!“
Nu se poate să nu remarcați ironia situației: împărații pământului stau ca niște umbre pe scaunele de domnie, nenorociți, dar gata să se bucure oricând de nenorocirea altuia. Rămași fără nici un fel de putere, ei se scoală batjocoritor să salute venirea Babilonului, a marelui și strălucitorului Babilon, capul de aur din vedenia lui Daniel (Daniel 2), alături de ei în rușinea lor veșnică. Ce repede îi dau ei peste nas celui ce s-a crezut mai mare decât ei: ‘Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!’
Acest ,,reportaj din Locuința Morților“ scris de Isaia răspunde la două întrebări pe care le-am auzit adesea: ,,Oare știu cei morți ceea ce se întâmplă cu noi pe pământ? Oare ne vom recunoaște după moarte?“ Dacă ,,împărații cei răi ai pământului“, aflați acolo în condiții de aspră pedeapsă, au știut cine este împăratul Babilonului și ce a făcut el pe pământ, oare nu vor știu aceste lucruri cei neprihăniți care au ajuns acolo ? Bineînțeles că le știu.
Isaia pătrunde chiar mai adânc decât stratul acestor ,,căzuți“ ai istoriei și descoperă aventura ,,căderii“ celui mai mare rival temporar al lui Dumnezeu, Lucifer. El este rădăcina răului universal, izvorul care i-a inspirat pe toți ceilalți să-și ridice vinovate scaune de domnie în Împărăția lui Dumnezeu:
,,Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei;mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.’Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!“ (Isaia 14:12-15).
Isaia a pătruns acolo unde numai unui ,,văzător“ i-a fost îngăduit să pătrundă. O descriere asemănătoare a căderii lui Lucifer găsim și în cartea profetului Ezechiel, care-l vede pe Satana (împotrivitorul) ca sursă pentru vinovăția semeției celui ce a stat temporar pe scaunul de domnie al Tirului (Ezechiel 28:12-16).
VI. Profeția pedepselor pe care le va trimite judecata lui Dumnezeu asupra multor popoare (Isaia 13-24).
VII. Un interludiu istoric – motivația pedepsei lui Israel
Singurul pasaj de narațiune istorică din cartea profețiilor lui Isaia se găsește în capitolele 36-39. Excepția trebuie să ne pună pe gânduri ca să răspundem la două întrebări: De ce a ales Duhul lui Dumnezeu prin Isaia exact aceste evenimente și nu altele și de ce le-a plasat acolo unde le-a plasat în structura cărții?
Este vorba despre trei evenimente selecționate din mulțimea de altele la care a asistat Isaia și este vorba despre plasarea lor exact la finalul secțiunii asemuită cu Vechiul Testament (Isaia 1-39).
Deci, ce avem de învățat din pățaniile descrise în Isaia 36-39? Părerea mea este că în ele ni se spune de ce a trebuit să fie dus poporul lui Dumnezeu în robie. Ele sunt o metaforă istorică cu un mesaj corespunzător cărții lui Maleahi. Cele patru capitole ilustrează trei teste la care l-a supus Dumnezeu pe Ezechia, unul din cei ce au stat pe tronul de la Ierusalim: testul invaziei (cap. 36-37), testul bolii (cap. 38) și testul admirației (cap. 39). Mesajul lor este că Dumnezeu poate oricând să rezolve problemele cauzate de dușmanii din afara națiunii sau de bolile care-l macină dinăuntru, dar este obligat să-l pedepsească atunci când poporul Său, privilegiat să aibă un asemena Dumnezeu, uită de El și cade în teribilul păcat al mândriei.
Dumnezeu ,,vorbește când într-un fel când într-altul, numai omul nu ia seama“ spune Elihu în cartea Iov. Mesajele Lui din istorie sunt mai greu de desprins pentru unii. Este însă clar că, atunci când se va scrie adevărata istorie a lumii, se va vedea clar că în spatele tuturor evenimentelor n-au stat nici ,,crizele socio-economice“, nici ,,voința de putere“ și nici ,,personalitățile excepționale“ ale rasei umane. Nu! În spatele istoriei este întotdeauna Dumnezeu, pentru că este ,,His-story“, istoria Lui în lumea Lui pentru împlinirea planului Lui.
Evenimentele sunt descrise pe larg în 2 Regi 18-19 și 2 Cronici 32. Un comentariu mai amănunțit puteți citi aici.
1.Testul invaziei
Isaia îl înștiințase deja pe Ezechia că vor veni asirienii iar acum cetatea este înconjurată din toate părțile. Asiria cucerise regatul de nord al Israelului și acum era la porțile Ierusalimului, după ce cuceriseră toate cetățile fortificate de pe traseu.

Dacă citiți cu atenție cuvintele lui Rabșache, purtătorul de cuvânt trimis să negocieze cu iudeii veți învăța multe din tactica războaielor de atunci, dar și despre tactica folosită de Satan, dușmanul sufletelor noastre, atunci când ne asediază.
- Rabsache a pozat într-o persoană sigură de sine și de biruință. El a căutat să-i biruiască pe cei din cetate fără luptă, doar prin vorbiri amenințătoare. Satan încearcă să ne paralizeze prin frică, injectându-ne otrava mortală a îngrijorărilor. Ca și el, Rabșache a știut că cea mai importantă armă pe care o aveau iudeii era credința, așa că și-a focalizat atacul exact în direcția aceea:
,, Rabşache le-a zis: „Spuneţi lui Ezechia:
,,Aşa vorbeşte marele împărat, împăratul Asiriei: Ce este încrederea aceasta pe care te bizui? Eu îţi spun că acestea sunt vorbe în vânt: pentru război trebuie chibzuinţă şi putere. În cine ţi-ai pus dar încrederea, de te-ai răsculat împotriva mea? … Dar poate că îmi vei spune: ,,Ne încredem în Domnul, Dumnezeul nostru!“ Dar nu este El acela ale cărui înălţimi şi altare le-a îndepărtat Ezechia, zicând lui Iuda şi Ierusalimului: ,,Să vă închinaţi înaintea acestui altar?“ (Isaia 36:6-7).
Paralel cu frica, Rabșache le-a oferit iudeilor promisiunea unor răsplătiri mari dacă se vor supune:
,,Acum fă o învoială cu stăpânul meu, împăratul Asiriei, şi-ţi voi da două mii de cai; să vedem dacă poţi face rost de călăreţi ca să încalece pe ei! … Căci aşa vorbeşte împăratul Asiriei:
,,Faceţi pace cu mine, supuneţi-vă mie, şi fiecare din voi va mânca din via lui şi din smochinul lui şi va bea apă din fântâna lui, până voi veni şi vă voi lua într-o ţară ca a voastră, într-o ţară plină de grâu şi de vin, o ţară plină de pâine şi de vii! “(Isaia 36: 8, 16-17).
Cu Dumnezeu, răul este trecător, urmat întotdeauna de un mare bine. Cu Rabșache și cu Satan, lucrurile stau întotdeauna pe dos; binele promis este de scurtă durată, urmat întotdeauna de un sfârșit tragic.
Dușmanul lui Dumnezeu vrea să te convingă că darurile lui sunt la fel de bune ca ale lui Dumnezeu și că el este mult mai demn de crezare decât Dumnezeu. Seamănă familiar? Este tactica străveche cu care s-a apropiat și de Adam și Eva.
,,Aşa vorbeşte împăratul: ,,Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, căci nu va putea să vă izbăvească. Nu vă lăsaţi mângâiaţi de Ezechia cu încrederea în Domnul, când vă zice: ,,Domnul ne va izbăvi şi cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile împăratului Asiriei.“
,,Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, când vă zice: ,,Domnul ne va izbăvi“. Oare dumnezeii neamurilor au izbăvit ei fiecare ţara lui din mâna împăratului Asiriei? Unde sunt dumnezeii Hamatului şi Arpadului? Unde sunt dumnezeii din Sefarvaim? Şi unde sunt dumnezeii Samariei? Au izbăvit ei Samaria din mâna mea? Dintre toţi dumnezeii acestor ţări, care din ei şi-au izbăvit ţara din mâna mea, pentru ca Domnul să izbăvească Ierusalimul din mâna mea?“ (Isaia 36: 14–15, 18)
Când ești atacat, ridică scutul credinței ca să faci față săgeților arzătoare (Efes. 6:16) și nu te târgui niciodată cu Satan:
,,Dar ei au tăcut şi nu i-au răspuns o vorbă, căci împăratul dăduse porunca aceasta: „Să nu-i răspundeţi!“ (Isaia 21).
Fă ceea ce a făcut Ezechia: stai de vorbă cu Dumnezeu. Încrede-te în cuvintele și sprijinul Lui.
Nu toate victoriile sunt la fel de spectaculare ca aceasta, dar putem învăța de la Ezechia ce trebuie și noi să facem atunci când suntem atacați de dușmanul sufletelor noastre.
- Du-te la Domnul cu problema ta. „O durere împărtășită se înjumătățește, iar o bucurie se dublează“, dar câștigi mult mai mult când faci acest lucru cu Dumnezeu, nu doar cu oamenii. Dumnezeu știe ce ți-a spus dușmanul și are un plan perfect de contraatac.
- Du-te înaintea Lui prin credință și roagă-te. Caută voia Lui și apoi ascult-o. Vorbele dușmanului caută să te descurajeze, Cuvântul lui Dumnezeu vrea să te încurajeze. Primul lucru pe care ți-l va spune Dumnezeu întotdeauna este „Nu te teme!“ (Isaia 37:6). Atâta timp cât Îl vezi domnind pe tronul cerului, n-ai de ce să te temi.
- Ocupă-te să-L glorifici pe Dumnezeu în criza ta. Așa a făcut și Ezechia! L-a pus pe Dumnezeu în epicentrul întregii situații:
„Poate că Domnul Dumnezeul tău a auzit cuvintele lui Rabşache, pe care l-a trimis împăratul Asiriei, stăpânul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu şi poate că Domnul, Dumnezeul tău, îl va pedepsi pentru cuvintele pe care le-a auzit. Înalţă dar o rugăciune pentru rămăşiţa care a mai rămas“
…
„Doamne al oştirilor, Dumnezeul lui Israel, care şezi pe heruvimi! Tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor împărăţiilor pământului! Tu ai făcut cerurile şi pământul! Doamne, pleacă-Ţi urechea şi ascultă! Doamne, deschide-Ţi ochii şi priveşte! Auzi toate cuvintele pe care le-a trimis Sanherib, ca să batjocorească pe Dumnezeul cel viu!
Este adevărat, Doamne, că împăraţii Asiriei au pustiit toate ţările şi ţările lor şi că au aruncat în foc pe dumnezeii lor, dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâinile omului, de lemn şi de piatră. De aceea i-au nimicit.
Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne din mâna lui Sanherib, ca toate împărăţiile pământului să ştie că numai Tu, Doamne, eşti Dumnezeu!”(Isaia 37: 4, 16–20).
„Sfințească-se Numele Tău“ trebuie să fie primul rând din toate rugăciunile noastre, așa cum ne-a învățat Domnul Isus în rugăciunea ,,Tatăl nostru“.
- Anticipează intervenția divină. Sanherib L-a insultat pe Dumnezeul lui Israel, dar a murit în ,,casa dumnezeului lui“ în care-și pusese nădejdea. Ce mare ironie! Dumnezeu știe să-i înfrunte pe dușmanii tău mult mai bine de cât ai face-o tu.
- Încrede-te în Dumnezeu și după biruință. Asirienii pustiiseră țara. Agricultura era la pământ. Semănăturile fuseseră făcute una cu pământul. În ciuda acestei situații, Dumnezeu promite poporului Lui un seceriș bogat. Viitorul este întotdeauna în mâna Domnului.
Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui Ezechia și a trimis asirienilor vestea unei răzmelițe începute într-un alt colț al imperiului (Isaia 37:7-8), așa că ei au trebuit să ridice asediul și să plece. În ultima noapte dinaintea plecării însă, Dumnezeu a trimis un înger care le-a omorât ,,o sută optzeci și cinci de mii de oameni“. Pentru iudei însă au răsărit zorile libertății!
,,Viitorul este atât de luminos cât sunt promisiunile lui Dumnezeu“ – William Carey
2.Testul bolii
În floarea vârstei (Isaia 38: 10), Ezechia s-a îmbolnăvit (Isaia 38: 21) și i s-a spus că trebuie să moară (Isaia 38: 1). Evenimentul s-a petrecut înainte de evenimentele descrise în capitolele anterioare (36 și 37).
„Du-te şi spune lui Ezechia: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: „Am auzit rugăciunea ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale. Te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta din mâna împăratului Asiriei; voi ocroti cetatea aceasta.“ (Isaia 38:5-6)
Ezechia știa deja că trupele asiriene se îndreptau spre el. Ce situație imposibilă! Dușmanul pe drum și împăratul pe moarte!
Reacția lui Ezechia a fost normală. Marea majoritatea a oamenilor aflați în pragul morții ezită să facă ,,marele pas“. Moartea își are tenebrele ei! N-am fost creați pentru moarte, ci pentru viață. ,,Moartea“ rămâne marele nostru dușman, ultimul care va fi învins în drumul pe care ni l-a pregătit Dumnezeu spre viața veșnică.
Într-un limbaj tipic oriental, Ezechia aseamănă moartea cu trecerea printr-o poartă (v. 10), cu cort demontat și mutat în altă parte (v. 12), ca un fir rupt dintr-o țesătură și aruncat (v. 12), ca un atac mortal din partea unui animal (v. 13). Disperat ca-ntr-o cădere liberă, Ezechia se apucă disperat de lanțul rugăciunii și al promisiunilor din Cuvântul lui Dumnezeu (v. 17), care-i dau nădejde și-l fac să spere că va mai putea să-l laude în continuare pe Dumnezeu pentru lucrările Lui minunate (v. 16–20).
În plus, Ezechia era preocupat și de soarta împărăției, de viitorul poporului care îi fusese încredințat de Dumnezeu.
Cântarea lui Ezechia, împăratul lui Iuda, cu prilejul bolii şi însănătoşirii lui.
„Ziceam: „În cei mai buni ani ai vieţii mele trebuie să mă duc la porţile Locuinţei morţilor! Sunt pedepsit cu pierderea celorlalţi ani ai mei, care-mi mai rămân!”
Ziceam: „Nu voi mai vedea pe Domnul, pe Domnul, în pământul celor vii;
nu voi mai vedea pe nici un om în Locuinţa morţilor!
Locuinţa mea este luată şi mutată de la mine, ca o colibă de păstori.
Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător, care m-ar rupe din ţesătura lui.
Până diseară îmi vei pune capăt.Am strigat până dimineaţa; ca un leu îmi zdrobise toate oasele!
Până diseară îmi vei pune capăt.Ciripeam ca o rândunică, croncăneam ca un cocor şi gemeam ca o porumbiţă.
Ochii-mi priveau topiţi spre cer:
„Doamne, sunt în necaz, ajută-mă!”
Ce să mai spun? El mi-a răspuns şi m-a ascultat.
Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel.Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă,
prin ea mai am şi eu suflare, căci Tu mă faci sănătos şi îmi dai iarăşi viaţa.
Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea;
Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii.
Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!Căci nu Locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte
şi cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta.
Ci cel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine astăzi.
Tatăl face cunoscut copiilor săi credincioşia Ta.Domnul m-a mântuit!
De aceea, în toate zilele vieţii noastre,
vom suna din coardele instrumentelor noastre în Casa Domnului.”
Adâncimea încercărilor prin care ne trece ne arată înălțimea harului care ne eliberează. Boala și moartea nu sunt în mâna omului, dar sunt cu siguranță în mâna lui Dumnezeu. Leacul recomandat pentru Ezechia, o turtă de smochine pusă peste buba lui mortală nu a fost și nu este de-atunci un ,,leac“ puternic. Puterea a fost a Domnului, nu a smochinelor.
Dumnezeu a fost ,,extravagant“ cu Ezechia și i-a dat un semn în locurile cerești!
,,Şi iată semnul din partea Domnului după care vei cunoaşte că Domnul va împlini cuvântul pe care l-a rostit:voi întoarce înapoi cu zece trepte umbra treptelor cu care s-a pogorât soarele pe cadranul lui Ahaz.” Şi soarele s-a dat înapoi cu zece trepte de pe treptele pe care se pogorâse“ (Isaia 38:7-8).

O turtă de smochine și întoarcerea soarelui pe cer … care credeți că a fost minunea mai mare? Părerea mea este că doar pentru noi există ordine de mărime ale minunilor. Pentru Dumnezeu, toate minunile sunt la fel.
3. Testul admirației
Amănuntele acestei întâmplări le puteți citi în 2 Cron. 32:31. După primele două, de care a trecut cu bine, la cel de a treilea a căzut lamentabil. Ceea ce n-a reușit o întreagă armată dușmană și o boală cumplită a reușit ,,lingușirea“ și lăudăroșia. Pe cine nu reușește să-l distrugă prin răgnetul de leu, Satan îi atacă prin perfidia unui șarpe.
Trimișii Babilonului i-au făcut o vizită și i-au adus un dar, vezi Doamne, pentru că aflaseră despre însănătoșirea lui și se bucurau. În loc să se smerească pe sine și să-L înalțe pe Dumnezeu cu această ocazie, Ezechia ,,a lăsat garda jos“, nu și-a dat seama că are de a face cu dușmani și lingușirea i-a cauzat o rană mai mortală decât boala pe care o avuse. Rădăcina și cununa tuturor păcatelor care ne despart de Dumnezeu este mândria. Lingușit de atitudinea babilonienilor, Ezechia s-a purtat nebunește:
,,Ezechia s-a bucurat şi a arătat trimişilor locul unde erau lucrurile lui de preţ, argintul şi aurul, miresmele şi untdelemnul de preţ, toată casa lui de arme şi tot ce se afla în vistieriile lui: n-a rămas nimic în casa şi în ţinuturile lui pe care să nu li-l fi arătat“ (Isaia 39:2).
Lăudăroșenia lui a atras lăcomia babilonienilor. Izbăvirea i-a provocat căderea, iar semeția a adus asupra poporului său robia. Sămânța de mândrie a lui Ezechia avea să rodească apoi în teribilele fapte ale fiului său, Manase; cel care a pecetluit pedeapsa robiei (2 Regi 21:11-15) și, conform tradiției, și acela care l-a tăiat în două cu ferestrăul pe profetul Isaia:
,,Atunci Isaia a zis lui Ezechia: „Ascultă Cuvântul Domnului oştirilor! Iată, vor veni vremurile când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta şi tot ce au strâns părinţii tăi până în ziua de azi; nimic nu va rămâne, zice Domnul.Şi vor lua din fiii tăi, ieşiţi din tine, pe care-i vei naşte, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului” (Isaia 39:6).
Ca un simbol al întregului Israel, Ezechia a trebuit disciplinat prin robia Babiloniană. Capitolul 39 din Isaia, corespondentul cărții profetului Maleahi cu care se încheie Vechiul Testament, conține amenințarea cu pedeapsa care va veni. Parafrazându-l pe Maleahi, putem spune că, din pricina lui Ezechia ,,țara a fost lovită cu blestem“ (Mal.4:6).
Exilarea lui Israel în babilon n-a însemnat în nici un fel neputința lui Dumnezeu. Cele trei evenimente istorice relatate de Isaia au dovedit cu prisosință că Iehova are toată puterea pe pământ (Isaia 37:22-29), în cer (Isaia 38:7-8) și în bunăstarea copiilor Săi (Isaia 38:21). Aducând acest mesaj în contextul nostru istoric, ,,căderea“ creștinismului nu înseamnă în nici un fel neputința lui Christos sau ,,moartea lui Dumnezeu“ (Nische)! Și Christos și Dumnezeu sunt la fel de atotputernici că întotdeauna. Apostații Bisericii se vor trezi și ei în ,,Babilonul“ Apocalipsei, ca pedeapsă pentru decadența lor. Vai de cei din Laodicea (Apocalipsa 3:14-22).
Cum de s-a mai îndurat Dumnezeu de evrei și, neuitându-i în Babilon, le-a mai dat un viitor și o speranță?
La această întrebare putem răspunde împreună cu toți copiii lui Dumnezeu din toate veacurile: ,,Viitorul e bun nu pentru că noi suntem buni, ci pentru că Dumnezeu nostru este bun!“
VIII. Mesaje pentru cei ce doresc să-l slujească în ascultare pe Dumnezeu (Isaia 25-26, 54, 61-62).
Importanța cărții lui Isaia
Profețiile lui Isaia sunt relevante pentru toate generațiile. Ca ,,evanghelist“, purtător de vești bune, Isaia trece dincolo de tragismul misiunii sale și de tristețea circumstanțelor politico-religioase, pentru a vesti vremurile de har și binecuvântare pe care le va aduce Mesia la cea de-a doua venire a Sa.
Este o mare rușine că așa de puțini creștini sunt familiarizați astăzi cu cartea din care au citat cel mai mult Domnul Isus și apostolii.
De ce trebuie să citim și să studiem profeţia lui Isaia?
- Este parte din Cuvântul lui Dumnezeu.
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să ne dea ,,înțelepciunea care duce la mântuire“. Prin excelență, cartea lui Isaia este cea care pomenește cel mai mult despre ,,mântuire“ (până și numele autorului ei vorbește despre aceasta!).
- Este o foarte bună introducere la conținutul întregii Biblii.
Dacă ți se pare că Bilia este o carte prea mare ca s-o înțelegi, începe cu cartea profetului Isaia. Ea te va familiariza cu toate temele majore ale Bibliei.
- Este o foarte bună introducere în domeniul profetic.
Nu la întâmplare a fost aleasă să deschidă secțiunea cărților profetice din Vechiul Testament. Ea prezintă caracterul tuturor cărților profetice: protest pentru prezent și promisiuni pentru viitor. Este foarte ușor să vezi cum mare parte din prezicerile ei s-au împlinit prin venirea Domnului Isus în lume.
- Este o punte de trecere între cele două Testamente.
Noul Testament este anunțat în cel vechi, iar Vechiul Testament se împlinește plenar în cel nou. Semnificativ, termenul ,,nou“ nu se prea găsește în Vechiul Testament. El apare însă de foarte multe ori în cartea profetului Isaia.
- Este o anunțare a lucrării Domnului Isus.
Cel venit în lume ca Fiu al lui Dumnezeu a spus: ,,Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.“(Ioan 5:39). Cartea lui Isaia ne ajută să-L înțelegem pe Isus Christos mai bine ca oricare altă carte din Scripturile evreiești. Când citești Isaia 53 te aflii dintr-o ata în fața Crucii și înțelegi că ,,prin rănile Lui am fost tămăduiți“.
- Este ca o lupă prin care-L vedem mai clar pe Dumnezeu.
Proorocul Osea ne recomandă: ,,Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El Se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!“ (Osea 6:3).
Partea vizionară din cea de a doua jumătate a cărții este o revelație de mari dimensiuni a planului, puterii și persoanei lui Dumnezeu. Perspectiva viitorului din timp și spațiu descris acolo este o panoramă la care am face bine să privim cu foarte multă atenție.
SCHIŢA CĂRŢII

I. PROFEŢIILE MÂNIEI 1 – 39
a. Judecată asupra lui Iuda, 1:1-31
b. Ziua Domnului, 2:1-4:6
c. Pilda cu via Domnului, 5:1-30
d. Chemarea lui Isaia în slujbă, 6:1-13
ASIRIA CUCEREŞTE ISRAELUL
e. Semnul lui Emanuel, 7:1-25
f. Semnul lui Maher-Şalal-Haş-Baz, 8:1-22
g. Profeţia despre venirea lui Mesia, 9:1-7
h. Judecata lui Efraim, 9:8-10:4
DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASIRIA
Asirianul smerit, 10:5-34
ÎMPĂRĂŢIA LUI MESIA 11-12
Judecata împotriva neamurilor, 13:1-23:18
VREMEA SFÎRŞITULUI
a. Necazul cel mare, 24:1-23
b. Laudă pentru împărăţie, 25:1-12
c. Cântarea împărăţiei, 26:1-21
d. Propăşirea lui Israel în împărăţie, 27:1-13
e. Cele şase „vai-uri”, 28:1-34:17
f. Venirea împărăţiei, 35:1-10
SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ
a. Ezechia scapă de asirieni, 36:1-37:38
b. Ezechia scapă de moarte, 38:1-22
c. Păcatul lui Ezechia, 39:1-8
II. PROFEŢIILE MÂNGÂIERII 40 – 66
a. Mângâiere prin izbăvire, 40:1-11
b. Mângâiere prin Domnul, 40:12-41:29
c. Mângâiere prin Robul Domnului 42:1-44:27
d. Mângâiere prin bunăvoinţa lui Cir, 44:28-45:25
e. Mângâiere prin pedepsirea Babilonului, 46:1-48:22
PROFEŢII DESPRE MESIA
a. Lucrarea lui Mesia, 49:1-26
b. Ascultarea lui Mesia, 50:1-11
c. Mesia încurajează Israelul, 51:1-52:12
d. Mesia sufere pentru ispăşire, 52:13-53:12
e. Mesia promite refacerea lui Israel, 54:1-17
f. Mesia cheamă toate popoarele, 55:1-56:8
g. Mesia avertizează pe cei răi, 56:9-57:21
UN VIITOR GLORIOS PENTRU ISRAEL
a. Adevărata pocăinţă, 58:1-59:21
b. Ierusalimul zidit din nou, 60:1-22
c. Vestirea mântuirii, 61:1-11
d. Venirea mântuirii, 62:1-12
e. O zi de răzbunare a Domnului, 63:1 -6
f. Rugăciunea rămăşiţei, 63:7-64:12
g. Dumnezeu răspunde rămăşiţei, 65:1-16
h. Evenimentele glorioase de la sfârşit, 65:17-66:24
(Comentariu îmbogățit cu informațiile culese de David Pawson în Unlocking the Bible)
Ieremia-PROFETUL LACRIMILOR

Orice carte are un cheie care o descuie înțelesului nostru. Cartea lui ieremia poate fi înțeleasă dacă folosim simetria a două versete asemănătoare. primul este la început, iar al doilea este spre finalul cărții:
,,Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti.’“ (Ier. 1:10).
Şi cum am vegheat asupra lor ca să-i smulg, să-i tai, să-i dărâm, să-i nimicesc şi să le fac rău, tot aşa voi veghea asupra lor că să-i zidesc şi să-i sădesc, zice Domnul“ (Ier. 31:28).
Una din metaforele pe care le putem folosi cu acești termeni este succesiunea anotimpurilor agricole. Toamnă se ia recolta de pe câmp și totul pare că rămâne pustiu, mort. Starea aceasta ține toată iarnă, până la socirea primăverii, când natura cunoaște iar un anotimp nou al sădirilor unei noi zidiri (creații).
De la Sinai până la Babilon a ținut sezonul primului Legământ. Vremea lui Ieremia marchează un eșec total. Poporul n-a adus roadele așteptate de Dumnezeu. Va veni însă vremea unui Legământ nou, superior celui dintâi în natură și în rezultate (Ier. 31:31-34).
„Iată vin zile, zice Domnul, când voi însămânţa casa lui Israel şi casa lui Iuda cu o sămânţă de oameni şi o sămânţă de dobitoace“ (Ier. 31:27).
Ieremia a fost profetul plângerilor, al bocetelor. Rânduit de Dumnezeu să activeze într-o perioadă de dezastru național, omul acesta a văzut dincolo de aparențe, la dizolvarea fibrei naționale și la descompunerea morală a celor care se pretindeau ,,sfinți“.
Am să vă dau o ilustrație. La întoarcerea sa din strălucitoarea ,,cetate eternă“ a Romei, tiranul Irod, obsedat cu construcțiile, a privit la edificiile din portul Cezareea și i s-au părut mult prea mici și întunecate pentru el. Imediat a dat poruncă să se înceapă un proiect de refacere a falezei și a decretat ca toate clădirile care erau vizibile de pe apă să fie placate numai și numai în marmoră. În felul acesta, călătorii care veneau cu vaporul erau izbiți de strălucirea de oglindă a zidurilor care reflectau soarele. Astăzi, cei care merg în Israel văd doar ruinele. Strălucirea clădirilor de altădată a dispărut. Fațadele au căzut și au rămas doar ruinele strălucirilor de altădată.
Cam așa a fost lucrarea profetică a lui Ieremia. Profetul a văzut dincolo de fațadele religioase; a văzut dezastrul de dedesubt. Ochii lui au pătruns dincolo de pretențiile falselor reforme și au diagnosticat cangrena de păcat care a condamnat națiunea la moarte.
Cum de a reușit Ieremia această performanță? Pentru că Dumnezeu i-a împrumutat vederea Lui și făcându-l ,,văzător“ l-a proclamat purtătorul Lui de cuvânt.
Cuvintele din debutul cărții profetului Ieremia sunt baza credinței creștine în inspirația autorilor cărților Bibliei. Omenește, cartea este produsul unui semen de-al nostru. Dumnezeiește, cartea cuprinde ,,Cuvântul Domnului“:
,,Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul dintre preoţii din Anatot“ (Ier. 1:1)
,,Cuvântul Domnului a venit la el în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia, fiul lui Amon, regele lui Iuda … Cuvântul Domnului a venit la mine şi mi-a zis …“ (Ier. 1:2,4).
O profeție cuprinde cuvintele unui om și Cuvântul lui Dumnezeu în același timp. Aceste două dimensiuni scot o rostire profetică din rândul ,,literaturii“ și o transformă într-o comunicare de excepție, importantă pentru timp și pentru eternitate, pentru că ea vine spre noi nu numai din istorie, ci și din eternitate.
Titlul:
Cartea poartă numele autorului ei. Numele lui Ieremia este neobișnuit. El poate însemna în același timp și ,,a zidi“ și ,,a dărâma“.
,,Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti“ (Ier. 1:10).
Numele i-a descris perfect misiunea. Timp de 40 de ani, Ieremia le-a spus oamenilor că Dumnezeu îi înalță pe cei care Îl ascultă și-i trântește la pământ pe cei ce I se împotrivesc.
Data:
Ieremia a început să profețească prin anul 626 î.Ch., după ce cele zece seminții din regatul de Nord au fost duse în robie. Israelul și Samaria s-au aflat atunci sub pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultare și idolatrie. În regatul lui Iuda și la Ierusalim, în timpul domniei lui Manase, lucrurile nu stăteau cu mult mai bine (2 Regi 21). Pe vremea acestui împărat decăzut s-au născut în poporul Domnului doi copii cu un destin special: Iosia și Ieremia. Primul a ajuns împărat, iar cel de al doilea, profet. După Manase a urmat un alt împărat rău, Amon, care a fost fost asasinat de cei care n-au mai putut să-i sufere faptele, iar în locul lui a fost așezat pe tron, la vârsta fragedă de numai opt ani, Iosia. Dacă țineți minte, pe vremea lui a fost poruncită dregerea Casei Domnului și a fost găsită cartea Legii. Citirea ei, cel mai probabil a cărții Deuteronomul, a produs marea mișcare de reformă religioasă despre care ni s-a relatat pe larg în 2 Regi 22-23.
Este interesant că, deși a fost contemporan cu împăratul Iosia, Ieremia nu amintește nimic despre reformele religioase produse în țară de el. Ieremia nu scrie despre Iosia, iar cartea 2 Regi nu amintește despre Ieremia. Se pare că Ieremia, care era purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, a considerat că ,,reforma religioasă“ n-a fost o veritabilă ,,renaștere“. Cu toate că a arătat frumos la suprafață, reforma n-a atins straturile adânci ale inimi. Mai mult, puțin înfumurat, împăratul Iosia s-a amestecat întrun conflict mult prea mare pentru el, care nici nu-l privea direct, și a fost omorât fără nici o noimă:
,,Pe vremea sa, Faraon Neco, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva împăratului Asiriei, la râul Eufratului. Împăratul Iosia i-a ieşit înainte, şi Faraon l-a omorât la Meghido cum l-a văzut. Slujitorii lui l-au luat mort într-un car, l-au adus din Meghido la Ierusalim şi l-au îngropat în mormântul său“ (2 Regi 23:29-30).
După Iosia, pe tronul de la Ierusalim s-au perindat o serie de împărați răi. Ieremia și-a desfășurat activitatea profetică mai ales pe timpul ultimilor patru din acești împărați răi, de aici și caracterul negativ al majorității mesajelor primite de la Domnul.
Cum se naște o carte profetică? În cazul lui Ieremia, capitolul 36 al cărții lui ne istorisește cum i-a apărut cartea. Ca și apostolul Pavel, Ieremia a scris din închisoare (Ier.36:5). Pentru că ,,verba volant scripta manent“, Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să aștearnă toate prorociile vestite până atunci într-o carte:
„Ia un sul de carte şi scrie în ea toate cuvintele pe care ţi le-am spus cu privire la Israel, cu privire la Iuda şi cu privire la toate neamurile din ziua când ţi-am vorbit, pe vremea lui Iosia, până în ziua de azi! Poate că, dacă va auzi casa lui Iuda tot răul pe care am de gând să i-l fac, se vor întoarce fiecare de la calea lor cea rea, şi le voi ierta astfel nelegiuirea şi păcatul.”
Ieremia a chemat pe Baruc, fiul lui Neriia, şi Baruc a scris într-o carte, după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe care le spusese lui Ieremia Domnul“ (Ier. 36:2-4).
Aceasta a însemnat că Ieremia i-a dictat lui Baruc toate profețiile rostite între anii 628 î.Ch (Ier. 1:2) și 605/604 î.Ch. Ier. 36:6). Baruc a citit apoi cartea în Curtea Domnului, și înaintea căpeteniilor poporului, și, parțial, înaintea împăratului Ioiachim. Căpeteniile au fost inițial pătrunse de pocăință (Ier. 36:15-19), dar împăratul împietrit s-a mâniat, a tăiat cartea cu briceagul logofătului și a aruncat-o în foc (Ier. 36:23), poruncind ca Baruc și Ieremia să fie arestați (Ier. 36:26). ,,Dar Domnul i-a ascuns“.
Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să mai scrie încă o dată cartea. Eu cred că n-a făcut-o doar pentru poporul de atunci, ci, providențial, a decis ca s-o avem și noi astăzi. La cele scrise inițial au fost adăugate apoi celelalte profeții rostite de Ieremia:
„Ia din nou o altă carte şi scrie în ea toate cuvintele care erau în cea dintâi carte pe care a ars-o Ioiachim, împăratul lui Iuda. …
Ieremia a luat o altă carte şi a dat-o lui Baruc, fiul lui Neriia, logofătul. Baruc a scris în ea, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea“ (Ier. 36:28-32).
Autorul:
Spre deosebire de cartea lui Isaia care ne spune foarte puţin despre viaţa autorului ei, cartea proorocului Ieremia este presărată aproape peste tot cu pasaje de confesiune autobiografică (Ier. 10:23-24; 11:18 -12:6; 15:10-18; 17:9-11, 14-18; 18:18-23; 20:7-18).
(a). Locul naşterii: Ieremia s-a născut la Anatot, un sătuc din ţinutul lui Beniamin aflat la 4 km NE de Ierusalim. Numele locului s-a păstrat încă din vremurile vechi şi derivă de la zeiţa feniciană Anat. Anatot era una din cele 13 cetăţi date Leviţilor în teritoriile ocupate de Iuda, Simeon şi Beniamin (Iosua 21:13-19; 1 Cronici 6:57-60). După divizarea împărăţiei lui Solomon, Anatot-ul a rămas în împărăţia lui Iuda. Localitatea mai există şi astăzi sub numele de Anata.
„Din ţara lui Beniamin”. Asemenea marelui apostol Pavel de mai târziu şi Ieremia a fost din seminţia lui Beniamin şi tot asemenea lui Pavel şi el a primit o misiune îndreptată în acelaşi timp şi înspre iudei şi înspre neamuri (Ieremia 1:5, 10, 18). Cu amândoi s-au împlinit frumoasele cuvinte din promisiunea adresată de Dumnezeu cu secole înainte celor din seminţia lui Beniamin:
„El este preaiubitul Domnului, El va locui la adăpost lângă Dânsul. Domnul îl va ocroti întotdeauna, şi se va odihni între umerii Lui” (Deuteronom 33:12).
Cu adevărat aceşti doi beniamiţi ameninţaţi din toate părţile au găsit odihnă numai în Domnul, care a ştiut să-i ocrotească şi care i-a purtat cu credincioşie pe umeri.
Ieremia s-a născut pe vremea împăratului Manase, cel despre care se crede că l-a tăiat în două cu ferăstrăul pe Isaia. Dumnezeu l-a chemat în slujbă pe Ieremia după moartea profetului Isaia. Activitatea lui s-a desfășurat pe durata ultimilor 40 de ani de existenţă ai regatului lui Iuda.
„Cuvântul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia… pe vremea lui Ioiachim… până la sfârşitul lui Zedechia… până pe vremea când a fost dus Ierusalimul în robie”(12:3).
(b). Familia: Tatăl său s-a numit Hilchia (1:1) şi a fost din rândul preoţilor. Ieremia a fost deci şi preot şi profet. Mama lui este menţionată în Ier. 15:10, dar nu i se aminteşte numele. Ni se mai spune că Ieremia a mai avut şi alţi fraţi (Ier. 12:6). Un amănunt semnificativ pentru consacrarea profetului este că Dumnezeu nu i-a dat voie să se căsătorească şi să aibă copii (Ier. 16:2).
Ieremia s-a născut într-o familie preoțească aflată sub un blestem străvechi. Dumnezeu i-a spus lui Eli că nici unul din urmașii lui nu va ajunge la bătrânețe (1 Sam. 2:31), așa că Dumnezeu a trebuit să-l cheme la slujire încă din adolescență ca să-i dea suficient timp să-și împlinească cei 40 de ani de activitate.
(c). Chemarea în slujirea profetică: „în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia” înseamnă în anul 626 î.Cr. De fapt textul ne spune că Dumnezeu l-a „plămădit” pentru misiunea lui încă din pântecele mamei (Ier. 1:5). Timiditatea şi sfiiciunea lui proverbială l-au făcut însă să primească numai cu greu misiunea care i-a fost încredinţată (Ier. 1:5, 7, 8; 17:16; 20:7).
A început să profețească probabil pe la 17 ani și nici măcar cei din casa lui nu i-au primit mesajul cu bunăvoință. Ca să nu fie omorât de frații săi, Ieremia a trebuit să se mute la Ierusalim, cam la 5 km de casa părintească:
„Domnul mi-a dat de ştire şi am ştiut; atunci Tu mi-ai arătat faptele lor. Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie şi nu ştiam planurile rele pe care le urzeau ei împotriva mea, zicând: ,,Să nimicim pomul cu rodul lui, să-l stârpim din pământul celor vii, ca să nu i se mai pomenească numele.“
,,O, Doamne, Dumnezeul oştirilor, Tu, care eşti un judecător drept, care cercetezi rărunchii şi inimile, fă-mă să văd răzbunarea Ta împotriva lor, căci Ţie îţi încredinţez pricina mea!“
De aceea, aşa vorbeşte Domnul împotriva oamenilor din Anatot, care vor să-ţi ia viaţa şi zic: ,,Nu proroci în Numele Domnului, căci vei muri ucis de mâna noastră!“ De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete. Şi nici unul din ei nu va scăpa, căci voi aduce nenorocirea peste oamenii din Anatot în anul când îi voi pedepsi.” (Ier. 11:18-23).
Din inima sistemului politic de la Ierusalim, Ieremia și-a continuat slujirea în aceeași perioadă cu Habacuc, Țefania, Ezechiel și Daniel. A început să-i sfătuiască pe concetățenii lui să capituleze și să se predea babilonienilor. Nimeni n-a primit mesajul lui, ci l-au urât și l-au tratat ca pe un trădător. Când inevitabilul s-a produs și Babilonul a cucerit Ierusalimul, babilonienii i-au îngăduit lui Ieremia să aleagă între a fi strămutat alături de popor la Babilon (Ier. 40:4-6) sau să rămână împreună cu cei lăsați în Iudeia (Ier. 52:16). Nici una dintre variante n-a fost plăcută. Ieremia nu-i plăcea pe babilonieni, iar iudeii nu-l plăceau pe Ieremia.
(d). Suferințele profetului: Ajuns la capătul puterilor, Ieremia se lamentează și se plânge pentru destinul pe care i l-a hotărât Dumnezeu. În contrast cu profeții care vesteau vești false, dar vesele pentru popor (Ier. 14:13), lui Ieremia Dumnezeu i-a dat predici aspre care l-au făcut urât de toți:
„Vai de mine, mamă, că m-ai născut pe mine, om de ceartă şi de pricină pentru toată ţara! Nu iau cu împrumut, nici nu dau cu împrumut, şi totuşi toţi mă blestemă!” …(Ier. 15:10).
,,Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: „Silnicie şi apăsare!” Aşa încât Cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua“ (Ier. 20:8).
„Tu ştii tot, Doamne! Adu-ţi aminte de mine, nu mă uita, răzbună-mă pe prigonitorii mei! Nu mă lua, după îndelunga Ta răbdare. Gândeşte-Te că sufăr ocara din pricina Ta! Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor! (Ieremiahu – acest ,,Iahu“ așezat ca un sufix este o prescurtare de la Iahve). N-am şezut în adunarea celor ce petrec, ca să mă veselesc cu ei: de frica puterii Tale, am stat singur la o parte, căci mă umpluseşi de mânie. Pentru ce nu mai conteneşte suferinţa mea? Pentru ce mă ustură rana şi nu vrea să se vindece? Să fii Tu pentru mine ca un izvor înşelător, ca o apă care seacă?” (Ier. 15:15-18).
(e). Moartea sa: Este clar că Ieremia a fost târât de iudeii încăpățânați și apostați alături de ei în Egipt (Ieremia 43). Până la urmă a sfârșit-o în Egipt. Niște iudei l-au răpit și l-au târât după ei la Taphanes (Ier. 43:5-7). Tradiţia ne spune că Ieremia a murit acolo, în mijlocul rămăşiţei poporului, fiind omorât cu pietre în timp ce-i mustra pentru închinăciunea către „împărăteasa cerului” (Ier. 44:1, 8, 16, 17, 18, 25, 26). Ieremia a murit acolo, contestat și disprețuit de toți, singur (Ier.44). Un final trist pentru o viață tristă.
(e). Caracterul profetului: Ieremia este unul dintre cele mai complexe şi mai atrăgătoare caractere din galeria eroilor biblici. În lăuntrul lui, Dumnezeu a ţesut într-o armonioasă întrepătrundere duioşia unei mame şi statornicia unui luptător, tandreţea feminină şi hotărârea neînduplecată a unui bărbat, fragilitatea nervoasă şi simplicitatea transparentă, elocvenţa sensibilă şi duritatea proclamatorului de adevăr.
Natura sa lăuntrică este atât de vizibilă în afară, convulsiile sufletului său sunt atât de publice, încât îl putem asemăna cu limpezimea apelor de cleştar din lacurile montane care reflectă fidel turbulenţa mereu schimbătoare a norilor de deasupra.
Ieremia a fost dăruit de Dumnezeu cu o natură interioară care nu l-a lăsat să se restrângă la poziţia unui simplu „comunicator” al voinţei divine. El n-a fost niciodată capabil să se detaşeze afectiv de conţinutul mesajului care i-a fost încredinţat. Mistuit de o dragoste intensă şi chinuitoare, Ieremia şi-a trăit mesajele suferind şi condamnând deopotrivă. Omul şi discursul profetic s-au contopit în întregime.
Ce impresionează mai întâi când ne gândim la Ieremia?
a. Simpatia cu care el sufere ca nevinovat alături de cei căzuţi în vină.
Este o simpatie şi o identificare la intensitatea căreia numai puţini oameni au ajuns. Lăuntrul lui Ieremia era sfâşiat în două. Pe de o parte, era îndrăgostit de Dumnezeu cu o iubire supremă, neclătinată şi definitivă, iar pe de altă parte era îndrăgostit de concetăţenii lui şi nu se putea opri să nu sufere alături de ei. Când erau loviţi ei, el le simţea loviturile.
Pe de o parte, în relaţia lui cu Dumnezeu, Ieremia era un profet, iar în relaţia lui cu poporul era un patriot. Ieremia a reuşit să intre deopotrivă şi în viaţa poporului său şi în natura divină, identificându-se cu amândouă. El nu s-a mulţumit să vorbească „pentru” Dumnezeu, ci a vorbit „împreună” cu El şi nu s-a oprit doar să vorbească poporului, ci s-a coborât să fie „împreună” cu ei în suferinţă. Dualitatea aceasta l-a sfâșiat lăuntric și i-a produs clipe în care și-a urât viață. Asemenea mult încercatului Iov (Iov 3:1-26) și Ieremia a ajuns să-și blesteme ziua nașterii:
,,Blestemată să fie ziua când m-am născut! Ziua în care m-a născut mama să nu fie binecuvântată! Blestemat să fie omul care a adus vestea aceasta tatălui meu: „Ţi s-a născut un copil de parte bărbătească”, şi l-a umplut de bucurie cu ea! Omul acela să ajungă precum cetăţile pe care le-a nimicit Domnul fără milă! Să audă gemete dimineaţa şi strigăte de război la amiază!
De ce n-am fost omorât în pântecele mamei, ca să-mi fi fost ea mormântul meu! De ce n-a rămas ea veşnic însărcinată cu mine? Pentru ce am ieşit din pântecele mamei ca să văd numai suferinţă şi durere şi să-mi isprăvesc zilele în ruşine? (Ier. 20:7-18).
b. Perseverenţa lui plină de răbdare.
Dumnezeu i-a dat lui Ieremia una din cele mai imposibile misiuni. Remarcaţi situaţia paradoxală în care a trăit profetul: Dumnezeu l-a chemat să vorbească unui popor răzvrătit, dar în acelaşi timp i-a interzis să mijlocească pentru ei (Ier. 7:16; 14:11-12). L-a încredinţat cu un mesaj care l-a făcut urât de popor, dar în acelaşi timp nu i-a dat nici o posibilitate de a ieşi din mijlocul lor (Ier. 20:7-10 şi mai ales 37:11-16 şi 43:1-6). În toate acestea, cu lacrimi pe faţă şi cu focul în suflet, Ieremia a mers înainte, singuratic, predestinat să nu aibă pe nimeni drag alături, lipsit de înţelegerea unei soţii şi de mângâierea copiilor, urât de cei din jur, iubind fără măsură, tratat ca trădător, dar punând în sângele lui flacăra nădejdii naţionale, aruncat pe rând în temniţă, în gherlă, în groapa cu noroi (Ier. 38:1-6), izbăvit rând pe rând din toate acestea, nedorit ca prooroc şi totuşi târât cu forţa alături de cei ce-şi împlineau neascultarea fugind în Egipt.
Perseverența lui Ieremia este un derivat al perseverenței lui Dumnezeu. În ciuda alunecărilor poporului Său, Dumnezeu a stăruit să-l păstorească. În ciuda lipsei de prețuire, El a continuat să-i considere vrednici de bunăvoința Lui. Nicăieri nu se vede mai duios acest contrast decât într-un text din care a predicat la nunta noastră Vasilică Moisescu, prietenul și tovarășul de pușcărie al lui Traian Ban. Bun cunoscător al limbii ebraice, dânsul ne-a dăruit atunci șase traduceri posibile ale versetului:
,,Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi“ (Ier. 2:33).
Una era; ,,Ce bine știi să te prefaci, să joci teatru, să porți o mască, atunci când vrei să câștigi simpatia unei persoane pe care o iubești“.
Alta era: ,,Ce bine știi să te păcălești singur, să-ți adormi conștiința, atunci când te atrage păcatul pe care-l iubești“ (de aici și urmarea: ,,Chiar şi la nelegiuire te deprinzi“).
O a treia era: ,,Nimic nu este prea greu atunci când ești cu adevărat îndrăgostit“. Unde există dragoste, există întotdeauna o soluție. Sora Bințea Wurmbrand obișnuia și dânsa să spună: ,,Pentru dragoste nimic nu e prea greu, nimic nu este prea scump, nimic nu este prea mult, nimic nu este imposibil“.
În context, profetul Ieremia lasă să ajungă până la oameni răbufnirea de nemulțumire a lui Dumnezeu. El îi bate pe umăr pe iudei ca să-i întoarcă cu fața spre El. Vrea ca ei să-L privească în ochi și să vadă cât de mult îi iubește și cât de mult Îl doare îndepărtarea lor de El:
,,O, neam rău de oameni, uitaţi-vă bine la Cuvântul Domnului, care zice: ,,Am fost Eu o pustie pentru Israel sau o ţară plină de întuneric beznă?“ Pentru ce zice atunci poporul Meu: ,,Suntem slobozi, nu voim să ne întoarcem la Tine?“ (Ieremia 2:31)
Cât de mut trebuie să-L fi durut pe Dumnezeu lipsa de recunoștință a iudeilor! Ca să-i facă să înțeleagă, Dumnezeu le dă două exemple de atașament pentru lucruri de nimic, dar care înfrumusețează, fac bine, ajută: podoabele unei fete și brâul unei mirese:
,,Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr. “ (Ier. 2:32).
Stupefiant! Dumnezeu privește de la înălțimea cerului și vede atașamentul unei adolescente pentru podoabele care i se par că o fac mai frumoasă. Nimeni n-ar putea să o despartă de ele! Tot așa, Dumnezeu vede atașamentul unei mirese pentru brâul ei. Brâul era corespondentul antic al corsetului. El le ajuta pe mirese să arate ,,subțirele la mijloc“.
Aceste metafore alese de Dumnezeu sunt uimitoare! El alege să se compare pe Sine cu niște podoabe și cu un brâu lipsit de valoare. Oare nu este El mai mult pentru Israel? N-a făcut El mai mult pentru ei? Și totuși, iudeii nu-L prețuiesc și nu-I simt lipsa nici măcar atât cât simte o puștoaică lipsa podoabelor și o mireasă lipsa brâului ei.
Nu, Dumnezeu n-a renunțat la poporul Său! Providența este perseverentă! Iată ce declarații de dragoste solemne face Dumnezeu:
„Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor: ,,Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea! ”
„Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă cerurile sus pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul“ (Ier. 31:35-37).,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război şi voi avea milă de ei! ” (Ier. 33:25-26).
Conţinutul cărţii:
Ieremia este o figură cheie din Vechiul Testament și unul din cei mai cunoscuți dintre profeți. Cartea lui nu este însă una dintre cele mai populare și asta din trei motive: este descurajantă, dificilă și deprimantă.
Descurajantă
Are 52 de capitole scrise în cei aproximativ 40 de ani de activitate. Numai Isaia, cu 66 de capitole este mai lungă. Pentru majoritatea cititorilor, cartea lui Ieremia, este prea lungă pentru a le trezi entuziasmul.
Dificilă
Conținutul nu este nici cronologic și nici tematic, așa că este greu de parcurs. Profețiile au fost așezate unele lângă altele parcă alandala, într-o ordine arbitrară. Am putea spune că Ieremia are o colecție de colecții. Pe deasupra, se pare că Ieremia și-a schimbat punctele de vedere de-a lungul cărții. Criticii se delectează să gasească ,,contradicțiile“ din predicile lui. În primii ani de activitate, Ieremia s-a pronunțat categoric împotriva Babilonului, dar mai târziu, a văzut în Babilon un instrument al disciplinării divine și a îndemnat poporul să i se predea de bunăvoie. Este unul din motivele pentru care a fost învinuit de trădare. Adevărul este că de-a lungul celor 40 de ani, mesajul lui s-a schimbat după cum s-au schimbat și circumstanțele politice și după cum Dumnezeu a schimbat tonul și conținutul anunțurilor profetice pe care i le-a încredințat. De la:
„Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se! …
M-ai părăsit, zice Domnul, ai dat înapoi, de aceea Îmi întind mâna împotriva ta şi te nimicesc: sunt sătul de milă“ (Ier. 15:1, 6).
la:
„N-ai băgat de seamă ce zic oamenii aceştia: ,,A lepădat Domnul cele două familii pe care le alesese“? Atât de mult dispreţuiesc ei pe poporul Meu că nu-l mai privesc ca un popor.Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război şi voi avea milă de ei! ” (Ier. 33:24-26)
Deprimantă
Cel mai obișnuit motiv pentru care cititorii ocolesc această carte este caracterul ei deprimant. Ieremia aduce numai vești rele pentru regatul lui Iuda, iar ele îi fac inima să sângereze. În literatura și folclorul popoarelor, o ,,ieremiadă“ a ajuns să însemne o tânguire jalnică. Nimeni n-a vorbit și nu vorbește de bine despre Ieremia.
Ca și în alte cazuri însă, nu aceasta este tot. Chiar și în cele mai groaznice profeții, Dumnezeu a așezat și vești bune. Ele sunt însă așa de ascunse în tufișurile de vești rele că oamenii nici nu le observă.
Când o studiezi, cartea lui Ieremia te fascinează, așa cum te fascinează marile tragedii ale lumii, prin dramatismul evenimentelor și prin complexitatea personajelor. Ieremia este și el ,,o tristă figură care nu și-a meritat destinul“, trezindu-ne astfel simpatia. Mai mult decât alții, Ieremia este plin de ,,spovedanii“, de mărturii personale, de destăinuiri ale propriilor reacții în fața evenimentelor. Citindu-le, ne putem identifica cu el și ne devine chiar simpatic. Mai mult însă, cartea ne vorbește despre Dumnezeu, punându-ne la dispoziție un material excelent pentru a-L înțelege mai bine.
Circumstanțele istorice:
Ieremia și-a început activitatea pe la sfârșitul secolului VII î.Ch., când regatul celor două seminții din sud, Iuda și Beniamin, era pe cale să fie dus în robia babiloniană (586 î.Ch.). Parte din populație a fost strămutată chiar înainte de această dată.
Ieremia a trăit pe vremea a șapte regi de la Ierusalim: Manase, Amon, Iosia, Ioahaz, Iehoiachim, Ioiachin și Zedechia. Cei 40 de ani de activitate profetică s-au desfășurat pe timpul ultimilor cinci regi enumerați mai sus.
Profetul a vorbit într-o perioadă traumatică pentru poporul lui Dumnezeu. Cele zece seminții din regatul de nord fuseseră duse deja în robie de asirieni. Profeții Isaia și Mica au murit după ce mesajele lor au căzut pe urechi surde. Ieremia este ultimul dintre profeți chemat să-i avertizeze pe iudei și să-i anunțe că a venit vremea pedepsei. Ieremia s-a născut în timpul domniei lui Manase, împăratul apostat care a anulat în țară toate reformele bune făcute de tatăl său, Ezechia. Manase a făcut ca Iudei să ajungă într-o stare mai jalnică decât ,,neamurile pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel“ (2 Regi 21:2-9). La toate acestea, el a mai adăugat și uciderea lui Isaia, pe care l-a închis în trunchiul unui copac și l-a tăiat în două cu ferăstrăul.
Mesajele lui Ieremia au o tentă tragică, un fel de ,,Este prea târziu!“ amestecat cu o licărire de speranță că lucrurile se mai pot îndrepta încă. Ambivalența aceasta s-a născut dintr-o întâmplare amintită în capitolul 18 al cărții. Dumnezeu l-a trimis în casa olarului să vadă cum se fac vasele. Foarte mulți comentatori s-au grăbit să spună că lecția învățată acolo de Ieremia a fost că Dumnezeu poate face orice vrea El cu lutul. S-au scris o sumedenie de poezii și cântări pe această temă. Nu aceasta a fost lecția pe care i-a dat-o Dumnezeu! Adevărata lecție a fost că ceea ce poate face un olar este direct dependent de calitatea lutului, de felul în care se lasă el modelat de mâna olarului. Lutul decide ce fel de vas va ieși. Dacă el nu se lasă modelat, olarul îl va arunca iar pe roată. Nereușitele din istoria lui Israel nu i se datorează lui Dumnezeu. Lui i se datorează doar răbdarea cu care o ia mereu de la început! Dumnezeu nu lucrează cu păpuși mânuite de sfori, ci cu oameni care I se pot împotrivi și pot alege să nu-L asculte. În astfel de condiții, din mâna olarului iese un vas care merită să fie făcut țăndări:
,,Aşa a vorbit Domnul: „Du-te de cumpără de la un olar un vas de pământ şi ia cu tine pe câţiva din bătrânii poporului şi din bătrânii preoţilor. Du-te în valea Ben-Hinom, care este la intrarea porţii olăriei, şi acolo să vesteşti cuvintele pe care ţi le voi spune. … Să spargi apoi vasul sub ochii oamenilor care vor merge cu tine. Şi să le spui: ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Tocmai aşa voi zdrobi pe poporul acesta şi cetatea aceasta cum se sparge vasul unui olar, fără să poată fi făcut la loc. Şi morţii vor fi îngropaţi în Tofet din lipsă de loc pentru îngropare. Aşa voi face locului acestuia, zice Domnul, şi locuitorilor lui şi voi face cetatea aceasta ca Tofetul“ (Ier. 19:1-2; 1012).
Dumnezeu ar fi preferat să facă din Israel un vas de podoabă, dar cartea lui se termină cu ultimii copii ai lui Israel, sub conducerea lui Ezechia, duși în Babilon. Națiunea a fost făcută țăndări.
Cartea profetului Ieremia este un mozaic de procedee stilistice. În vorbire, Ieremia folosește exprimarea poetică. Afirmațiile lui sunt scurte și ritmate, deosebindu-se astfel de majoritatea celorlalți care au scris profeții.
Ca regulă generală, Dumnezeu folosește proza atunci când comunică gândurile Lui către gândurile oamenilor și poezia când vrea să transmită sentimentele din inima Lui către inimile oamenilor. Poezia este limbajul inimii și este important să remarcăm că majoritatea profețiilor lui Ieremia sunt în limbaj poetic. Din nefericire, prea mulți oameni neglijează să pătrundă conținutul emoțional al Bibliei, oprindu-se doar la stratul ideilor. Biblia este o carte care ,,trăiește“, care este plină de sentimentele divinității.
Iată un pasaj care vorbește despre supărarea lui Dumnezeu și despre mânia Lui:
,,Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se!“ (Ieremia 15:1).
Iată un altul care descoperă dragostea infinită pe care o poartă Dumnezeu pentru poporul Său:
,,Ei vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor. Le voi da o inimă şi o cale ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericirea lor şi a copiilor lor după ei. Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine. Mă voi bucura să le fac bine, îi voi sădi cu adevărat în ţara aceasta, din toată inima şi din tot sufletul Meu“ (Ier. 32:38-41).
Există imagini poetice chiar și atunci când Ieremia vorbește despre lucruri tragice:
,,Daţi slavă Domnului, Dumnezeului vostru, până nu vine întunericul, până nu vi se lovesc picioarele de munţii nopţii!“ (Ier. 13:16).
Cine și-ar fi închipuit că Dumnezeu este atent la fascinația unei adolescente cu podoabele și la ,,șmecheriile“ unei mirese? Ieremia ne spune că El o face.
În alt pasaj, Ieremia vorbește despre propria suferință. Îl știu pentru că fratele Geabou Pascu l-a folosit într-o anumită întâmplare când toți cei prezenți plângeau, în afara tatălui meu:
,,Vasile, n-ai apă-n cap, Vasile! D-aia nu plângi!“ Într-adevăr, sortit unei vieți dure de orfan pribeag pe la porțile altora, tatăl meu și-a vărsat ultimele lacrimi atunci când a văzut-o pe mama lui în coșciugul din camera din față a casei părintești, într-un obscur sătuc al Săvenilor din Moldova. Fratele Pascu făcea aluzie la o expresie de jale a profetului Ieremia:
„O, de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!“ (Ieremia 9:1).
Dincolo de proză și poezie, în cartea profetului Ieremia întâlnim drama unor mici scenete. Au fost ocazii în care Dumnezeu a vrut să-i confrunte pe oameni cu ,,întâmplări“ publice și să le forțeze o reacție. Prin aceste mici dramatizări, Dumnezeu a încercat să treacă dincolo de apatia și indiferența ascultătorilor.
Pe lângă vizita din casa olarului, de care am amintit deja, Ieremia a folosit o întâmplare cu un brâu înfășurat în jurul coapselor (un fel de chilot) îngropat bun și dezgropat putred lângă râul Eufrat, ca să ilustreze putrefacția din viața intimă a iudeilor (Ieremia 13:1-11). Altădată, profetul a folosit ,,juguri și legături“ puse pe grumaz ca să ilustreze porunca dată de Dumnezeu tuturor oamenilor din toate popoarele de a se supune Babilonului (Ieremia 27).
Când toți cei din Ierusalim se grăbeau să-și vândă ogoarele de teamă că vor ajunge fără valoare din cauza invaziei Babilonului, Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să facă un spectacol întreg din cumpărarea unui ogor de la o rudă panicată, ca semn că iudeii se vor întoarce în țară și ,,investiția“ va fi răsplătită din belșug (Ier. 32).
Alte procedee dramatice au fost ascunderea unor pietre (Ier. 43:8-13), aruncarea unei cărți în râul Eufrat (Ier. 51:63) și purtarea unui coș pe cap prin cetate, asemenea unei femei gospodine.
După primii 23 de ani de rostiri profetice, Dumnezeu l-a oprit pe Ieremia să mai vorbească în public. Baruc, secretarul lui Ieremia a primit porunca să scrie mesajele profetice. Cred că se cade să spunem câteva cuvinte despre ,,secretul secretarului Baruc“.
În cartea profetului Ieremia apare o notă specială despre Baruc. De fapt, capitolul 25 este o interferență în scurgerea cărți, un fel de apendice destinat acestui om deosebit. Faptul că cel care a scris capitolul 25 este Baruc, dă acestui text un caracter de pocăință personală și de mărturisire publică a unei slăbiciuni (cum este de altfel și cartea profetului Iona).
În terminologia modernă, Baruc a fost ,,secretarul“ profetului Ieremia. Numele lui înseamnă ,,Binecuvântat“ și i-a fost dat de tatăl său, Neeria, care a anticipat lucruri mari pentru el. Baruc a avut un frate care ajunsese figură importantă, un fel de administrator șef la curtea regală din Ierusalim:
,,Iată porunca dată de prorocul Ieremia lui Seraia, fiul lui Neriia, fiul lui Mahseia, când s-a dus la Babilon cu Zedechia, împăratul lui Iuda, în al patrulea an al domniei lui Zedechia. Seraia era cel mai mare cămăraş“ (Ierem. 32:12; 51:59).
Pentru Baruc, Dumnezeu rânduise însă o ,,altfel“ de binecuvântare. Rânduit să fie secretarul unui profet al cărui mesaj a fost lepădat de concetățeni, Baruc a fost slujitorul unui slujitor al lui Dumnezeu. Într-o generație apostată, plină de împotrivitori ai lui Dumnezeu, poziția lui Baruc nu l-a făcut nici popular, nici prosper.
Baruc a trebuit să scrie rostirile profetice ale lui Ieremia, iar când împăratul Ioiachim a ars una din scrisorile lui Ieremia, profetul i-a poruncit să o mai scrie odată (Ierem. 36). Probabil că aceasta a umplut paharul lui Baruc, care a protestat cam așa: ,,La ce bun să o mai scriu odată?! Crezi că or s-o citească? La ce bun să scriu și celelalte cuvântări ale tale? Nu te ascultă când vorbești! Crezi că vor căuta cu interes scrierile tale? Nu vezi că n-are nici un rost? Misiunea ta este un eșec și eșec este și să aștern toate lucrurile acestea pe hârtie. M-am însoțit cu un om ratat și am parte și eu de ratarea lui … Puteam să fiu altceva în viață … Fratele meu este administrator șef la curtea regală. El a ajuns ceva în viață! Poate că mă voi duce la el să-i cer și eu o slujbă ,,adevărată“, că asta pe care o fac lângă tine este fără nici un rost.“
Spuse sau doar gândite, aceste cuvinte ale lui Baruc au fost auzite de Dumnezeu, care s-a grăbit să-i răspundă. N-am fi știut niciodată de ezitările lui Baruc dacă n-ar fi existat acest răspuns de la Dumnezeu, iar faptul că Baruc îl face public dovedește că intervenția lui Dumnezeu și-a atins scopul.
„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel, despre tine, Baruc:
,,Tu zici: ,,Vai de mine! Căci Domnul a adus întristare peste durerea mea; îmi sleiesc puterile suspinând şi nu găsesc odihnă!“
Spune-i:
,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată că ce am zidit voi dărâma; ce am sădit voi smulge, şi anume ţara aceasta. Şi tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele! Căci iată, voi aduce nenorocirea peste orice făptură, zice Domnul, dar ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta în toate locurile unde vei merge” (Ierem. 45:2-5).
Surprinzător pentru mine, expresia ,,Viața ca o pradă“ este titlul unui roman scris de frustratul Marin Preda prin 1977, în România comunistă, care simțea și el aceeași lipsă de semnificație și rost ca și Baruc.
Din răspunsul dat de Dumnezeu la frământările lui Baruc înțelegem patru mesaje care se potrivesc tuturor slujitorilor descurajați ai lui Dumnezeu:
Dumnezeu știe despre lucrarea ta.
Dumnezeu știe despre încercările tale.
Dumnezeu știe ce spui.
Dumnezeu are o răsplată pentru tine.
Descurajarea l-a făcut pe Baruc să nu vadă bine. El trăia într-o vreme când Dumnezeu însuși nu era popular și se lupta cu împotrivirile încăpățânate ale iudeilor. Cum se putea aștepta el la o soartă mai bună? ,,Și tu umblii după lucruri mari?“ este o mustrare pe care au nevoie să o audă și alții, nu numai Baruc.
De fapt, în perspectiva istoriei și mai ales în perspectiva eternității, Baruc avea să fie o figură mult mai importantă și mai populară decât fratele său, Seraia. Cine ar mai fi știut după mii de ani, despre Seraia, ,,marele adimistrator de la Ierusalim“, dacă n-ar fi scris despre el aparent nesemnificativul Baruc? Providențial, scrise de Baruc, nebăgatele în seamă profeții ale lui Ieremia au fost traduse astăzi în mai toate limbile pământului, iar Baruc ,,trăiește“ viața lui ca o pradă și astăzi. Cei din vremea lui au fost uitați de mult, dar el este viu prin lucrarea lui și mai ales prin ascultarea lui de misiunea primită de la Domnul. Asta ca să nu mai amintim și de răsplata credincioșiei pe care i-a va da ,,în ziua aceea, Domnul“ (2 Tim. 1:12,18; 4:8).
Parafrazând acest minuscul capitol al pocăinței lui Baruc, am putea răspândi și noi astăzi această concluzie-avertisment: ,,Fii atent la ambițiile din afara planului lui Dumnezeu. El te poate lăsa să ai succes în ele și să pierzi … slava pe care a pregătit-o El pentru tine !“
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere – Chemarea lui Ieremia (1)
I. PROFEŢII GENERALE, NEDATATE 2-20
Primul mesaj 2:1- 3:5;
al doilea mesaj 3:6-4:30;
al treilea mesaj (la poarta Templului) 7:1-10:25;
cel de al patrulea (legământul rupt) 11:1-12:17;
al cincilea (semnul cu brâul de lână) 13:1-27
al şaselea (despre secetă) 14:1-16:21;
al şaptelea (profetului necăsătorit) 16:1-17:18;
al optulea (la porţile cetăţii) 17:19-27;
al nouălea (vasul olarului) 18:1-23;
al zecelea (vasul zdrobit) 19;
urmarea 20.
II. PROFEŢII SPECIFICE, DATATE 19-39
Prima (către Zedechia) 21-23;
a doua (după prima deportare) 24;
a treia (despre robia Babiloneană) 25;
a patra (dărâmarea Ierusalimului şi a Templului) 26;
a cincea (la începutul domniei lui Ioiachim) 27-28;
a şasea (către prinşii de război din Babilon) 29-31;
a şaptea (al zecelea an al lui Zedechia) 32-33;
a opta (pe timpul asediului Babilonean) 34;
a noua (în zilele lui Ioiachim) 35;
a zecea (într-al patrulea an al lui Ioiachim) 36;
a unsprezecea (în timpul asediului) 37;
urmarea 38-39.
III. DUPĂ CĂDEREA LUI IUDA 40-44
Blândeţea celor din Babilon faţă de Ieremia, 40:1 -6;
Ghedalia ca dregător şi omorârea lui, 40:7-41:18;
Mesajul lui Ieremia pentru cei rămaşi în ţară 42;
Ieremia târât în Egipt 43:1-7;
primul mesaj către iudeii din Egipt 43:8-13;
al doilea mesaj către cei din Egipt 44;
IV. PROFEŢII DESPRE NEAMURI 45-51
Un mesaj introductiv adresat scribului credincios Baruc 54;
primul mesaj (despre Egipt) 46:1-28;
al doilea (împotriva Filistenilor) 47:1-7;
al treilea (împotriva Moabului) 48:1-47;
al patrulea (împotriva Amoniţilor) 49:1-6;
al cincilea (împotriva lui Edom) 49:7-22;
al şaselea (împotriva Damascului) 49:23-27;
al şaptelea (împotriva Chedarului şi Haţorului) 49:28-33;
al optulea (împotriva Elamului) 49:34-39;
al nouălea (împotriva Babilonului şi Caldeii) 50-51;
ÎNCHEIERE: – Căderea Ierusalimului 52.
Mesajele profetice din cartea lui Ieremia nu sunt așezate cronologic. Există totuși o aproximație pe care o putem face:
Prolog – chemarea lui Ieremia (1:1-19)
Păcatele națiunii (2 – 45) 605 î.Ch.
O pedeapsă promptă (2– 20) (preponderent poetică)
Babilonul zdrobește Asiria (612 î.Ch.)
Babilonul înfrânge Egiptul (605 î.Ch.)
605– 585 î.Ch.: Restaurarea finală (21– 45) (preponderent proză)
Babilonul deportează pe cei din Iuda
Către neamurile din jur (46– 51)
Epilog – catastrofa națională (52)
Prologul din capitolul 1 ne spune că Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia din adolescență, în ciuda timidității și a fricii lui de a vorbi în public.
Capitolele 2– 20, ,,Păcatele națiunii“, cuprind și prezicerea lui Ieremia că pedeapsa va veni prompt. Este vorba despre anii 627– 605 î.Ch.Partea aceasta este preponderent poetică, ceea ce înseamnă că Ieremia comunică sentimentele lui Dumnezeu față de popor, în special mânia și regretul Lui. Dumnezeu se zbuciumă între dragostea care iartă și dreptatea care nu-i poate lăsa nepedepsiți. Aici apare și prezicerea că Babilonul va zdrobi Asiria și va învinge Egiptul. Regii din Iuda își făcuseră calcule greșite când au crezut că o alianță cu Egiptul îi va proteja.
Capitolele 21– 45 conțin vești bune pentru că Ieremia privește dincolo de vremea pedepsirii la vremea restaurării finale a națiunii. Porțiunea aceasta este scrisă prioritar în proză, ceea ce înseamnă că transmite mai ales gândurile și planurile lui Dumnezeu. Pe termen lung, după ce Babilonul îi va deporta pe iudei și va devasta Ierusalimul, unii din popor se vor întoarce, vor reconstrui cetatea. Este loc pentru speranță!
Capitolele 46– 51 conțin pronunțarea pedepsei lui Dumnezeu asupra popoarelor din jurul Israelului. Restaurarea poporului lui Dumnezeu va coincide cu pedepsirea celor ce i-au făcut să sufere pe evrei. Acesta este modul în care lucrează Dumnezeu în istorie.
Capitolul 52 este un fel de epilog care descrie dezastrul național care s-a prăbușit peste poporul lui Ieremia. Capitolul se termină totuși cu ridicarea în cinste a lui Ioiachin la curtea imperială din Babilon. Este o aluzie la lucrările minunate pe care le va face acolo Dumnezeul prin profetul Daniel și împărăteasa Estera.
+++++
Cuvinte cheie şi teme caracteristice:
Așezată în Biblie imediat după Isaia, cartea profetului Ieremia ne dă ocazia să spunem câteva lucruri despre caracterul cărților profetice. Parte din cartea lui Ieremia este asemănătoare cu celelalte cărți profetice, parte este deosebită. Să le luăm pe rând:
Partea comună
Mare parte din mesajele lui Ieremia sunt aproape identice cu mesajele celorlalți profeți. De fapt, dacă citești cărțile din secțiunea profetică una după alta riști să te ia plictiseala. Peste tot și în toate găsești aceeași veche istorie a idolatriei, imoralității și nedreptății. Profeții au fost întotdeauna martorii unei perioade de declin. Ierusalimul era plin de violență, până acolo că cei bătrâni nu mai îndrăzneau să iasă afară, iar copiii nu mai îndrăzneau să se joace pe străzi. Există patru direcții majore în care mesajele lui Ieremia se aseamănă cu mesajele celorlalți profeți. Ca dovadă, atunci când aproape a fost omorât, oamenii și-au adus aminte că același mesaj îl avusese și profetul Mica (Ier. 26:17-19) și asta l-a scăpat. Cele patru direcții majore ale mesajului profetic comun au fost (1) Apostazia poporului, (2) Iminența pedepsei, (3) Restaurarea finală și (4) Pedepsirea dușmanilor.
(1) Apostazia poporului
Nicolae Iorga a spus: ,,Miturile sunt față de creștinism ceea ce poezia este față de adevăr, măști ridicole sub care se ascunde pasiunea de a trăi“. În Israel, alunecarea spre idolatrie a fost sinonimă cu o ,,eliberare“ a poftelor și trăirilor păcătoase:
,,Suntem slobozi, nu voim să ne întoarcem la Tine“ (Ier. 2:31).
Apostolul Pavel a expus procesul acesta păgubos de ,,emancipare“ de sub Legea lui Dumnezeu în capitolul întâi al epistolei sale către Romani. Abandonarea lui Dumnezeu duce inevitabil la păcat și pervertire. Așa s-au petrecut lucrurile și în vremea lui Ieremia:
,,Cum poţi să zici: ,,Nu m-am spurcat şi nu m-am dus după Baali“. Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce ai făcut, dromaderă iute la mers şi care baţi drumurile şi le încrucişezi! Măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimii ei, cine o va împiedica să-şi facă pofta? Toţi cei ce o caută n-au nevoie să se ostenească: o găsesc în luna ei. Nu te lăsa cu picioarele goale, nu-ţi usca gâtlejul de sete! Dar tu zici: ,,Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau să merg după ei.“ (Ier. 2:23-25).
,,Cum să te iert? zice Domnul. Copiii tăi M-au părăsit şi jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Şi, după ce le-am primit jurămintele, se dedau la preacurvie şi aleargă cu grămada în casa curvei!Ca nişte cai bine hrăniţi, care aleargă încoace şi încolo, fiecare nechează după nevasta aproapelui său“ (Ier. 5:7-8).
Zicala zice: ,,Peștele de la cap se-mpute!“, iar Dumnezeu se ridică împotriva celor ce aduseseră poporul într-o astfel de stare. Într-o radiografie a națiunii, Dumnezeu pune diagnosticul: ,,Au creat un sistem religios autonom, care nu mai avea nevoie de Dumnezeu!“
,,Se îngraşă, lucesc de grăsime; întrec orice măsură în rău, nu apără pricina, pricina orfanului, ca să le meargă bine, nu fac dreptate celor lipsiţi. Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri, zice Domnul, să nu-Mi răzbun Eu pe un asemenea popor?
Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?“ (Ier. 5:28-31).
Decăderea iudeilor a avut un caracter general, mai pronunțat chiar decât acela din Sodoma și Gomora:
,,Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul“ (Ieremia 5:1).
Dumnezeu vorbește împotriva mai marilor poporului. Există un pasaj distinct în care Dumnezeu face un rechizitoriu împotriva profeților (Ier. 23:9-40). Ieremia este uimit de mulțimea celor ce pretindeau că au fost la sfatul lui Dumnezeu, dar profețeau lucruri împotriva mesajelor primite de el. De fapt, ei vorbeau ,,ceea ce era la modă“, copiindu-și cuvintele unii altora și spunând poporului ceea ce dorea el să audă.
,,Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: ,,Pace! Pace!“ Şi totuşi nu este pace!“ (Ier. 6:14; 8:11).
Situația de atunci își are un echivalent în viața creștinilor de astăzi. Se împlinește profeția făcută de apostolul Pavel despre vremea sfârșitului:
,,Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor“ (2 Timotei 4:3).
Domnul Isus ne-a avertizat că trebuie să stăruim în credință ca să scăpăm de mânia viitoare. S-au ridicat însă mulți învățători mincinoși care propovăduiesc o siguranță falsă a mântuirii și care tolerează trăirea în păcat. Apostolul Pavel ne-a avertizat că suntem mântuiți prin credință, dar vom fi evaluați după fapte și că fiecare dintre noi trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Christos, unde, ne spune apostolul Petru, ,,dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se vor face cel nelegiuit şi cel păcătos?“ (1 Petru 4:18).
În alte pasaje, Dumnezeu se pronunță împotriva preoților, care găzduiau niște așa numite ,,festivaluri ale credinței“. În numele toleranței religioase, ei oficiau alături de preoții păgâni, instaurând în țară un ecumenism contaminant în care toate religiile idolatre erau practicate, până la cele mai aberant demonice forme ale lor (2 Regi 21:1-18).
,,Preoţii n-au întrebat: ,,Unde este Domnul?“ Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi, proorocii au proorocit prin Baal şi au alergat după cei ce nu sunt de nici un ajutor“ (Ieremia 2:8).
,,Căci copiii lui Iuda au făcut ce este rău înaintea Mea, zice Domnul, şi-au aşezat urâciunile lor în Casa peste care este chemat Numele Meu, ca s-o spurce. Au zidit şi locuri înalte la Tofet, în valea Ben-Hinom, ca să-şi ardă în foc fiii şi fiicele – lucru pe care Eu nu-l poruncisem şi nici nu-Mi trecuse prin minte“. (Ier. 7:30-31)
Cea de a treia categorie de conducători ai poporului care este vinovată înaintea lui Dumnezeu sunt ,,căpeteniile“.
,,Cum rămâne uluit un hoţ când este prins, aşa de uluiţi vor rămâne cei din casa lui Israel, ei, împăraţii lor, căpeteniile lor, preoţii lor şi prorocii lor“ (Ieremia 2:26).
Ieremia a profețit că Ioiachim va muri fără să fie bocit de nimeni, ,,ca un măgar“ (Ier. 22:19). Zedechia, ultimul rege de la Ierusalim, a fost un om oscilant, o simplă marionetă în mâna politicienilor de la curte. Imaginile folosite de Ieremia pentru a descrie necredincioșia căpeteniilor poporului sunt șocante, cu o foarte intensă tentă de sexualitate:
„El zice: ,,Când se desparte un bărbat de nevastă-sa, pe care o părăseşte, şi ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar şi ţara aceea spurcată? Şi tu ai curvit cu mulţi ibovnici, şi să te întorci iarăşi la Mine?“ zice Domnul“ (Ieremia 3:1).
,,Ridică-ţi ochii spre înălţimi şi priveşte. Unde n-ai curvit? Te ţineai la drumuri, ca arabul în pustie, şi ai spurcat ţara prin curviile tale şi cu răutatea ta!“ (Ieremia 3:2).
Pe vremea lui Ieremia a existat o decadență a ,,teologilor“, care au pervertit Cuvântul lui Dumnezeu într-o interpretare ,,liberală“. Vă sună familiar?
,,Cum puteţi voi să ziceţi: ,,Suntem înţelepţi şi Legea Domnului este cu noi?“ Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor.Înţelepţii sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi, sunt prinşi, căci au nesocotit Cuvântul Domnului, şi ce înţelepciune au ei?“ (Ier. 8:8-9).
Situația generală dezastrouasă este înfățișată metaforic de Ieremia printr-o comparație cu credincioșia păsărilor migratoare. ,,Necredincioasa Israel“ (3:6) și ,,vicleana Iuda“ (3:7) se întrec în șmecherii religioase. Este adevărat, reformele lui Iosia au adus în Iuda aparența unei schimbări, dar n-a fost vorba despre o lucrare de adâncime, ci mai de grabă de una de suprafață. Dumnezeu acuză:
,,Vicleana Iuda nu s-a întors la Mine din toată inima ei, ci cu prefăcătorie“ (3:10).
Prin contrast, Dumnezeu le vorbește despre ascultarea cocostârcului:
,,Spune-le: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Cine cade şi nu se mai scoală? Sau cine se abate fără să se întoarcă iarăşi?“ Pentru ce dar poporul acesta al Ierusalimului se lasă dus în necurmate rătăciri, stăruie în înşelătorie şi nu vrea să se întoarcă la Dumnezeu? Căci Eu sunt cu luare-aminte şi aud că ei nu vorbesc cum ar trebui; niciunul nu se căieşte de răutatea lui şi nu zice: ,,Ce am făcut?“ Ci toţi îşi încep din nou alergarea, ca un cal care se aruncă la luptă.

,,Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor, dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului! Cum puteţi voi să ziceţi: ,,Suntem înţelepţi şi Legea Domnului este cu noi?“ Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor“ (Ieremia 8:4-8).
Ținutul Țării Sfinte este un coridor al păsărilor migratoare. Ieremia, ca probabil toți ceilalți oameni ai vremii sale, a observat că păsările zboară primăvara dinspre ținuturile nordice ca să ierneze în Africa și se întorc de acolo odată cu venirea primăverii. Este una din mișcările rânduite de Creator și Dumnezeu, spune Ieremia, știe când lucrurile se mișcă și când lucrurile nu se mișcă. Spre deosebire de păsări, evreii necredincioși și-au pierdut calea, s-au rătăcit și nu se mai întorc înapoi la Cel pe care L-au părăsit.
Cocostârcul este un minunat exemplu de fidelitate și de bună orientare. An de an, el pleacă la mii de kilometrii depărtare, dar știe să se întoarcă primăvara exact la același cuib părăsit toamna. Astăzi, se estimează că mai mult de o jumătate de milion de cocostârci împlinesc acest du-te vino anual. Faptul că Ieremia a scris această observație cam prin secolul șase dinainte de Christos, face din acest pasaj prima referință ,,științifică“ despre migrarea păsărilor din literatura mondială.
2. Iminența pedepsei
Spre deosebire de împărați și preoți, profeții n-au fost prezențe permanente în poporul lui Dumnezeu. Ei au fost un fel de ,,trupe speciale“ ale lui Dumnezeu trimise doar când poporul se îndepărta de la ,,Lege și Mărturie“. Apariția unui profet deci semnala o vreme de decadență, în care regele și preoții nu și-au făcut datoria, iar poporul se afla în pericolul unei iminente pedepse divine.
Majoritatea promisiunilor făcute prin Moise au fost condiționate. ,,Am să te binecuvintez dacă vei asculta“ și ,,Am să te blestem dacă nu vei asculta“. Dumnezeu se ține de cuvânt și este credincios promisiunilor Sale. Unii cred că asta este valabil numai atunci când binecuvintează, dar este la fel de valabil și atunci când pedepsește.
Ieremia primește viziunea unui ,,cazan clocotind dinspre miazănoapte“ (1:13), ceea ce anunță că pieirea va veni de acolo prin babilonieni, iar invazia va fi rapidă și nimicitoare:
,,Măslin verde, gras şi cu roade frumoase şi plăcute este numele pe care ţi-l dăduse Domnul, dar cu vuietul unei mari trosnituri îl arde cu foc şi ramurile lui sunt sfărâmate“ (Ieremia 11:16).
3. Restaurarea finală
Dincolo de pedeapsă, Ieremia, asemenea tuturor profeților, anunță vremuri bune pentru poporul lui Dumnezeu. În cartea lui se găsesc unele dintre cele mai pozitive profeții despre soarta finală a Israelului. Viitorul națiunii este la fel de cert ca legile naturii (Ier. 33:20-25). Dumnezeu este la fel de statornic cu această națiune ca și cu legile care guvernează universul (Ier. 31:35-37).
Ca să-i poată asigura un viitor fericit, Dumnezeu promite două lucruri singulare. El însuși se va îmbrăca cu un nume nou, de neimaginat până atunci și, în virtutea acestei noi identități, va încheia cu poporul Său un Nou Legământ.
Evreii, ca și noi de altfel, n-aveau nici o șansă să poată sta înaintea Dreptului Judecător prin prerogativele Legii din Legământul Mozaic. În dragostea Sa, Dumnezeu găsește o altă cale.
„Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: Domnul, Neprihănirea noastră! “ (Ier. 23:5-6; 33:16).
,,Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ,,Cunoaşte pe Domnul!“ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier. 31:31-34).
Așa cum vom vedea, majoritatea cărților profetice se încheie cu o astfel de promisiune a restaurării națiunii în vremuri mesianice viitoare. Dincolo de orice robie și de orice diasporă, întotdeauna va exista un Israel în lume. Chiar și faptul că acest cuvânt există astăzi pe hărțile lumii este o dovadă a credincioșiei divine. Profetul Ieremia anunță că robia babiloniană va dura exact 70 de ani (Ier. 25:11). Cifra nu este aleasă arbitrar, ci este suma tuturor anilor sabatici neglijați în care evreii n-au dat voie țării să se odihnească (2 Cron. 36:21).
Ieremia anunță de asemenea venirea unui nou conducător al poporului. El îl numește astfel: ,,Păstorul cel bun, Odrasla neprihănită, prințul mesianic, sub care nu numai evreii, ci și neamurile vor prospera.
4. Pedepsirea dușmanilor
Dumnezeu a folosit alte popoare pentru a-și disciplina copiii, dar asta nu-L împiedică să le judece în viitor pentru felul în care și-au îndeplinit această misiune. Răutatea lor se va întoarce asupra capului lor:
,,Nu te teme, robul Meu Iacov, zice Domnul, căci Eu sunt cu tine. Voi nimici toate neamurile printre care te-am împrăştiat, dar pe tine nu te voi nimici, ci Te voi pedepsi cu dreptate, nu pot să te las nepedepsit” (Ieremia 46:28).
PARTEA DEOSEBITĂ
- Spiritualitate
Ieremia a fost supranumit ,,profetul spiritual“ pentru că a susținut că un ritual religios este zadarnic dacă nu este făcut din toată inima. Mai mult chiar, profetul declară că tot sistemul de jertfe este o pierdere de vreme dacă este pătat de ipocrizie:
,,Ce nevoie am Eu de tămâia care vine din Seba, de trestia mirositoare dintr-o ţară depărtată? Arderile voastre de tot nu-Mi plac şi jertfele voastre nu-Mi sunt plăcute.“ (Ieremia 6:20).
,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,,Adăugaţi arderile voastre de tot la jertfele voastre şi mâncaţi-le carnea! Căci n-am vorbit nimic cu părinţii voştri şi nu le-am dat nici o poruncă cu privire la arderi-de-tot şi jertfe în ziua când i-am scos din ţara Egiptului. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: ,,Ascultaţi glasul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu; umblaţi pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiţi fericiţi!“ (Ier. 7:21-23).
Privind înapoi, la vremea dinaintea Sinaiului, Ieremia pregătește poporul pentru viitor. În Babilon, evreii au trebuit să învețe să se închine fără Templu și altare. Acolo au luat ființă ,,sinagogile“, centre de învățătură a Scripturii.
2. Individualitate
Ieremia este unic printre profeți prin faptul că prezice un Nou Legământ pe care Dumnezeu îl va face cu fiecare evreu în mod individual. El vestește astfel timpurile Noului Testament (alt nume pentru Legământul cel Nou), prin care Domnul Isus cheamă individual oamenii să vină la El.
,,În zilele acelea, nu se va mai zice: ,,Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii“, ci fiecare va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă i se vor sterpezi dinţii!“ …
,,Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ,,Cunoaşte pe Domnul!“ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul …“ (Ier. 31:29-30, 34).
3. Implicații politice
Ieremia dă mai multe sfaturi conducătorilor lui Israel decât toți ceilalți profeți. Când s-a micșorat ca putere și suprafață teritorială, regatul lui Iuda a încercat să le ațâțe pe cele două supraputeri ale vremii una împotriva alteia. Când a fost cu Egiptul, când a fost cu Babilonul. Ieremia i-a sfătuit pe toți să se supună imperiului babilonian. El a mers până acolo încât să-l descrie pe împăratul Babilonului drept slujitor al lui Iehova. Nu-i de mirare că a fost considerat un ,,trădător“.
,,Acum dau toate aceste ţări în mâinile robului Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi dau chiar şi fiarele câmpului ca să-i fie supuse“ (Ieremia 27:6; 28:14).
,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Du-te de spune lui Zedechia, împăratul lui Iuda, şi zi-i: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, dau cetatea aceasta în mâinile împăratului Babilonului şi o va arde cu foc“ (Ieremia 32:3, 28; 34:2).
Ca să fie clar pentru toți, Ieremia și-a purtat mesajul pe umeri:
,,Aşa mi-a vorbit Domnul: „Fă-ţi nişte legături şi nişte juguri şi puneţi-le la gât“ (Ieremia 27:2).
,,Dar, dacă un popor sau o împărăţie nu se va supune lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi nu-şi va pleca grumazul sub jugul împăratului Babilonului, voi pedepsi pe poporul acela cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, zice Domnul, până îl voi nimici prin mâna lui“ (Ieremia 27:8).
Mesajul cărţii: Viaţa lui Ieremia este o încurajare pentru toţi cei fragili şi singuratici, pentru toţi cei chemaţi de Dumnezeu, dar neprimiţi de oameni. Cu răbdare, cu blândeţe şi cu perseverenţă, el este purtat de Dumnezeu prin toate încercările şi reuşeşte să-şi ducă până la bun sfârşit slujirea. Mulţi din cei tari şi înflăcăraţi au căzut. Un chipeş Saul, un înţelept capabil ca Solomon, un viteaz ca Samson s-au rostogolit sub vânturile împotrivitoare ale vieţii. Firavul şi plângăreţul Ieremia a rămas însă în picioare. Uneori stejarii falnici cad sub apăsarea furtunii. Rămân însă în picioare sălciile plângătoare biciuite de vânt la marginea apelor.
Plângerile lui Ieremia
Cartea aceasta este o elegie scrisă la moartea unui oraş. Ieremia plânge peste Ierusalimul transformat în ruine de către oştile invadatoare ale Babilonului.
Titlul: În original, cartea poartă numele ,,Cum“, după obiceiul evreilor de a identifica sulurile sfinte deschizându-le puțin și citind primul cuvânt al textului scris (în original nu există interjecția ,,Vai!“, cartea începând așa: ,,Cum stă părăsită acum …“. În traducerea greacă, cartea poartă numele ,,lacrimile“. Ieremia, ,,profetul lacrimilor“ ne-a lăsat o carte de bocete pentru Ierusalim.
Autorul: Nimeni nu putea să scrie această carte în afara lui Ieremia. Acest om a fost profetul unei iubiri neîmpărtăşite. Capitolele acestei cărţi ni-l prezintă plângând aplecat peste cadavrul marei sale iubiri: Ierusalimul. Aparent, misiunea lui Ieremia a fost un eşec total. Dumnezeu nu ne judecă însă după rezultatele slujirii noastre, ci după credincioşia pe care am dovedit-o. Din acest punct de vedere, Ieremia este unul dintre cei mai mari bărbaţi din istoria poporului lui Dumnezeu.
Data scrierii: Cartea a fost scrisă la puţin timp după distrugerea Ierusalimului (Ier. 39:52). Nebucadneţar a asediat oraşul din luna Ianuarie 588 până în luna Iulie 586. Ierusalimul a căzut în 19 Iulie, 586, iar Templul şi cetatea au fost date pradă focului în 15 August 586. Probabil că Ieremia a scris această serie de elegii înainte de plecarea lui înspre Egipt (Ier. 43:1-7).
Conţinutul cărţii:
Specific și structură
Știm că Ieremia a fost poet din faptul că mare parte din cartea lui Profetică este sub formă de poezie. Știm de acolo și că el a compus cântări. Aceasta scoate în relief relația dintre poezie și muzică. Același spirit profetic a insuflat și textul poeziilor și melodiile cântărilor. Câțiva profeți din Vechiul Testament au îmbinat muzica cu profeția. Ne gândim în primul rând la Zaharia, Ezechiel și, bineînțeles, David.
Tot așa cum David a compus o cântare de jale când au murit Saul și Ionatan, Ieremia a compus o cântare de jale să fie cântată de întreaga națiune când uciderea lui Iosia a pus capăt unei domnii care promitea foarte mult (2 Cron. 35:25).
Este clar că durerea acestui profet l-a făcut să vibreze cu o măiestrie pe care numai un talent cu totul remarcabil putea s-o aibă. Cele cinci capitole ale cărţii sunt tot atâtea plângeri ale căror versete sunt aşezate în ordine alfabetică. Fiecare dintre primele 4 capitole începe cu litera „a” şi se termină cu „z”. În capitolul 3, fiecărei litere îi sunt alocate un grup de trei versete. Avem de a face cu patru acrostihuri alfabetice. Ieremia plânge literalmente de la A la Z. Probabil că Ieremia a vrut ca această cântare de jale să poată fi memorizată mai ușor și cântată de toți evreii.
Spre deosebire de lumea contemporană occidentală, unde plânsul bărbaților este considerat un semn de slăbiciune, la evrei și la grecii antici plânsul a fost dovada unei capacități extraordinare de a pătrunde realitatea și de a contribui la rezolvarea crizelor. Cu alte cuvinte, când situația o cere, plânsul este cea mai bună cale pentru identificarea unei dureri și pentru vindecarea ei.
Pentru identificarea structurii interne a subiectelor trebuie să ținem seamă de o subtilitate stilistică a lui Ieremia. Cele cinci capitole, de fapt, cele cinci cântări sunt făcute din puncte de vedere diferite. În capitolul 1 se vorbește la persoana a treia singular, ca un reporter care relatează despre prăbușirea Ierusalimului.
În capitolul 2 ni se vorbește tot la persoana a treia singular, dar de data aceasta subiectul nu mai este cetatea, ci Dumnezeu, adevăratul autor al pedepsirii.
Capitolul 3 este cel mai personal dintre toate, semănând mai mult cu o spovedanie. Este scris mai mult la persoana întâi, folosindu-se predominant formele ,,eu, mie, al meu“.
Capitolul 4 este cel mai detașat, autorul alegând să se separe de acțiune și alegând să ne vorbească despre ,,ei, a lor, pentru ei“.
Capitolul 5 se întoarce la identificarea cu poporul, Ieremia alegând să folosească persoana întâi plural, ,,noi, nouă, pe noi“.
Aceste abordări diferite ale aceluiași subiect ne obligă să dăm fiecărui capitol un titlu deosebit, în funcție de punctul de vedere pe care-l folosește Ieremia.
1. Catastrofa. ,,Ea, cetatea“. Accentul este pus pe tragedia căderii Ierusalimului, altădată ,,de mare preț între neamuri, fruntașă printre țări“ (1:1). Distrugerea a fost totală, iar catastrofa a fost că însuși Dumnezeu a trebuit să aducă această pedeapsă:
,,O, voi, care treceţi pe lângă mine,
priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea mea,
ca durerea cu care m-a lovit Domnul în ziua mâniei Lui aprinse! ..
De aceea plâng, îmi varsă lacrimi ochii,
căci s-a depărtat de la mine Cel ce trebuia să mă mângâie, Cel ce trebuia să-mi învioreze viaţa; …“ (Plângeri 1:12,16).
2. Cauza. ,,El“. Ieremia spune că pedeapsa a fost meritată și anunțată încă din vechime. Nu se poate să nu observăm acuzația pe care o face Ieremia la adresa profeților mincinoși care au înșelat poporul atunci când avertizările lui și îndemnul de a se preda de bună voie Babilonului ar fi micșorat considerabil suferințele:
,,Vai, în ce întunecime a aruncat Domnul, în mânia Lui, pe fiica Sionului!
A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel
şi nu Şi-a mai adus aminte de scaunul picioarelor Lui în ziua mâniei Lui! …Prorocii tăi ţi-au prorocit vedenii deşarte şi amăgitoare,
nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea ca să abată astfel robia de la tine,
ci ţi-au făcut prorocii mincinoase şi înşelătoare.… Domnul a înfăptuit ce hotărâse,
a împlinit cuvântul pe care-l sorocise de multă vreme,
a nimicit fără milă; …“ (Plângerile 2:1, 14, 17).
3. Cura – ,,Eu“. Capitolul 3 este o spovedanie plină de simpatie, cu accente de mângăiere. Ieremia spune că Dumnezeu ar fi fost îndreptățit să-i distrugă pe toți evreii, dar a preferat să n-o facă și să-i trimită doar temporar în Babilon. Cât au fost în viață puteau păstra deci speranța pentru viitor și existența ca națiune.
,,Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde:
Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt,
ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!
„Domnul este partea mea de moştenire”, zice sufletul meu, de aceea nădăjduiesc în El.
Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută.
Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului“ (Plângerile 3:21-26).
Este o mare deosebire între felul în care trăiește lumea și cel în care trăiesc copiii lui Dumnezeu. Lumea răsplătește după merit, instituind ,,meritocrația“. Poporul lui Dumnezeu trăiește după ,,milă“, nădăjduind mereu în bunătatea și bunăvoința divină. Lumea își cere ,,drepturile“. Copiii lui Dumnezeu știu că n-au nici unul.
4. Consecințele. ,,Ei“. Ieremia se întoarce să recapituleze consecințele lipsei de pocăință sub avertizările lui Dumnezeu. Descrierea grozavelor lucruri care li s-au întâmplat celor din poporul lui Dumnezeu este proporțională cu vinovăția lor:
,,Vai, cum s-a înnegrit aurul şi cum s-a schimbat aurul cel curat!“ …
Voievozii ei erau mai strălucitori decât zăpada, mai albi decât laptele;
trupul le era mai roşu decât mărgeanul; faţa le era ca safirul.
Dar acum înfăţişarea le este mai negricioasă decât funinginea;
aşa că nu mai sunt cunoscuţi pe uliţe,
pielea le este lipită de oase, uscată ca lemnul“ (Plângeri 4:1, 7-8).
Prăbușirea Ierusalimului a fost o surpriză pentru toți contemporanii, dar nu pentru dreptatea divină:
,,Împăraţii pământului n-ar fi crezut şi nici unul din locuitorii lumii n-ar fi crezut
că potrivnicul care-l împresura are să intre pe porţile Ierusalimului“ (Plângerile 4:12).
Ieremia vrea că toți cititorii lui să știe că Dumnezeu este implicat direct în pedepsirea păcatului. Acesta este cauza mâniei lui Dumnezeu și cauza pedepselor care vor veni peste toată lumea.
,,În mânia Lui, Domnul i-a împrăştiat şi nu-Şi mai îndreaptă privirile spre ei!“ (Plângerile 4:16).
Finalul capitolului anunță pedepsirea Edomului, dușmanul de moarte al Israelului și izbăvirea Sionului, pentru că Dumnezeu i-a făcut să-și ispășească pedepsa:
„Bucură-te şi saltă de bucurie, fiica Edomului, care locuieşti în ţara Uţ!
Dar şi la tine va trece potirul şi tu te vei îmbăta şi te vei dezgoli!
Fiica Sionului, nelegiuirea îţi este ispăşită:
El nu te va mai trimite în robie.
Dar ţie, fiica Edomului, îţi va pedepsi nelegiuirea
şi îţi va da pe faţă păcatele” (Plângerile 4:21-22).
5. Cererea. ,,Noi“. Ultimul capitol este practic o rugăciune făcută în numele întregului popor. Ieremia știe că singura lor nădejde este Dumnezeu. El vrea să se asigure că evreii nu se vor împietri în exil, ci se vor întoarce din toată inima lor la Dumnezeu. Cred din toată inima că aceste plângeri ale lui Ieremia au contribuit la păstrarea providențială a specificului evreiesc și a speranțelor mesianice în oamenii care s-au întors apoi ,,acasă“. Ieremia i-a hrănit din plin cu această speranță:
,,Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat!
Uită-Te şi vezi-ne ocara! …… Dar Tu, Doamne, împărăţeşti pe vecie;
scaunul Tău de domnie dăinuie din neam în neam!
Pentru ce să ne uiţi pe vecie
şi să ne părăseşti pentru multă vreme?
Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce!
Dă-ne iarăşi zile ca cele de odinioară!
Să ne fi lepădat Tu de tot oare
şi să Te fi mâniat Tu pe noi peste măsură de mult?“ (Plângerile 5:1, 19-22).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice:
Cartea aceasta este o extraordinară carte de poezie. Ea nu a fost aşezată în secţiunea cărţilor poetice pentru că se înlănţuie în lucrarea profetică a lui Ieremia. Cartea își continuă și astăzi rolul și rostul, fiind citită în fiecare an în sinagogi pe data de 9 Abib (Iulie), când este comemorată ziua în care Babilonul a dărâmat Templul și Ierusalimul. Dărâmarea Ierusalimului a fost un eveniment de o importanță epocală în istoria evreilor. El este consemnat în nu mai puțin de patru ori în Vechiul Testament (2 Regi 25; Ier. 39:1-11; 52; și 2 Cronici 36:11-21). Dacă te duci la sinagogă îi poți auzi pe evrei bocind pe textul Plângerilor lui Ieremia. În fiecare an, evreii comemorează două evenimente definitorii pentru existența lor: Paștele, spre amintirea ieșirii lor din Egipt și 9 Abib, ziua în care a fost dărâmat Templul.
Trei teme se împletesc în desfăşurarea ţesăturii poetice:
(1). Cea mai importantă dintre ele este bocetul pentru Ierusalimul dărâmat. Dumnezeu s-a ţinut de cuvânt. Lipsa pocăinţei a atras asupra evreilor pedeapsa cruntă. În durerea lui, Ieremia vorbeşte când în numele său, când în numele cetăţenilor Ierusalimului, când în numele cetăţii însăşi.
(2). A doua temă este mărturisirea păcatelor şi recunoaşterea dreptăţii lui Dumnezeu în hotărârea pedepsei asupra împărăţiei lui Iuda.
(3) Cea de a treia temă este mai puţin dominantă, dar nu mai puţin importantă: ea este nădejdea într-o viitoare restaurare a Ierusalimului şi a locuitorilor săi, datorită marelui har pe care evreii l-au găsit întotdeauna la Dumnezeul lor. Ieremia este un profet care cunoaşte valoarea legământului. Iată ce scrie el în 3:24- 26: „Domnul este partea mea de moştenire”, zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El. Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută. Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului”. Şi aceasta pentru că -„Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, când mâhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare” (Plângeri 3:31-32).
Explicaţia nenorocirii Ierusalimului este descrisă astfel: „Ca un vrăjmaş a ajuns Domnul, a nimicit pe Israel, i-a dărâmat toate palatele, i-a prăpădit întăriturile, şi a umplut pe fiica lui Iuda cu jale şi suspin. I-a pustiit cortul sfânt ca pe o grădină, a nimicit locul adunării Sale; Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătorile şi Sabatul, şi, în mânia Lui năpraznică, a lepădat pe împărat şi pe preot” (Plângeri 2:5-6).
Mesajul cărţii: Ieremia este un slujitor care se aseamănă foarte mult cu Stăpânul său. Peste alte 600 de ani, Domnul Isus avea să vină El însuşi pe pământ şi să plângă pentru aceiaşi cetate: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie” (Matei 23:37-38).
Ca să păstreze simetria istorică, Dumnezeu a rânduit ca această profeție să se împlinească tot pe 9 Nabib, așa că evreii plâng acum la aceași dată și căderea primului templu și căderea celui de al doilea Templu sub sandaua romană a împăratului Titus (70 d.Ch).
Ieremia este legat profetic de lucrarea Domnului Isus. Aduceți-vă aminte că atunci când Domnul și-a întrebat ucenicii: ,,Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?“, unul dintre răspunsuri a fost ,,Ieremia“. Poporul a observat curioase asemănări între viața celor doi.
Când Domnul isus a spus că ,,omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui“, El l-a citat pe Ieremia (Ier. 20:10).
Când cei din Nazaret au vrut să-L omoare aruncându-l de pe stâncă, Domnul semăna foarte mult cu Ieremia care a trebuit să fugă de acasă ca să nu fie omorât. Domnul Isus a fost mereu în pericol de moarte, ca și Ieremia (Ier. 18:23).
Când S-a apropiat de Ierusalim, Domnul Isus a plâns pentru cetate ca și Ieremia (Luca 19:41).
Când a făcut curățirea Templului, Domnul a folosit aceleași cuvinte ca și Ieremia:
,,Este Casa aceasta, peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră? Eu Însumi văd lucrul acesta, zice Domnul!“ (Ieremia 7:11).
,, … şi le-a zis: „Este scris: ,,Casa Mea se va chema o casă de rugăciune“. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari” (Matei 21:13).
În opinia poporului, Domnul Isus a fost un fel de Ieremia! De fapt, Ieremia a fost primul care a folosit sintagma ,,Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie“ (Ier. 11:19).
Prin caracterul ei tragic, cartea Plângerile lui Ieremia este o avertizare peste veacuri pentru toți credincioșii. Spre surprinderea multora, cărțile lui Ieremia sunt cele mai citate în Apocalipsa lui Ioan, care vorbește despre vremea sfârșitului acestui veac și debutul veacului viitor. Jumătate din citatele amintite în Apocalipsa sunt despre soarta Babilonului, acest centru financiar mondial al viitorului. Dumnezeu îl va distruge și toate popoarele îl vor plânge. Copiii lui Dumnezeu vor striga însă; ,,Aleluia!“ Foarte puțini din cei ce ascultă minunatul refren din ,,Aleluia“ a lui Handel își dau seama că asistă la căderea sistemului babilonian al lumi și la instaurarea domniei ,,Domului domnilor și Împăratul împăraților“. Recitiți capitolul 18 din Apocalipsa și verificați câte ,,trimiteri“ sunt la versete din cărțile lui Ieremia. Plângerile lui ne-au vorbit despre căderea Ierusalimului. Va veni însă o altă zi în care Dumnezeu va cobori din cer o altă cetate, Noul Ierusalim, ,,ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei“. Acolo vom locui noi, pe un pământ nou și într-o cetate nouă.
SCHIŢA CĂRŢII
I. Distrugerea Ierusalimului (1)
Nenorocirile Ierusalimului 1:1-11
Jalea Ierusalimului 1:12-22
II. Mânia lui Dumnezeu (2)
Judecata Domnului, 2:1-10
Plângerea profetului, 2:11-22
III. Rugăciune pentru îndurare (3)
Cântarea de jale 3:1-18
Pricina de încredere, 3:19-42
Suferinţa profetului 3:43-54
Rugăciunea profetului, 3:55-66
IV. Jalea Ierusalimului asediat (4)
Asedierea cetăţii, 4:1-12
Motivaţia nenorocirii, 4:13-20
O geană de nădejde, 4:21-22
V. Rugăciune pentru renaştere (5)
Mărturisirea, 5:1-18
Mijlocirea, 5:19-22
Ezechiel
(Un comentariu mai amănunțit al cărții lui Ezechiel puteți găsi aici: Ezechiel – Chemarea slavei )
„Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea” (Ezec. 3:16-21).
Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtătorul de cuvînt al Tatălui, care-şi disciplinează copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava Domnului”.
Pentru că se sperie de întâlnirea cu slava Domnului din debutul cărți, mulți se opresc acolo cu citirea ei. Nici nu știu ce mult pierd! Cartea este o bogăție de mesaj dumnezeiesc și de întâlniri cu supranaturalul în forma lui cea mai pură. Mesajul cărții, la fel de necesar acum ca și atunci, este: Dumnezeu este stăpân pe situație!
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu întăreşte” sau „Domnul este tăria mea”.
Ezechiel activează în paralel cu profetul Daniel. Ezechei este în mijlocul poporului. Daniel este la palatul suveranului imperial. Pentru cei ce știu să savureze subtilitățile Cuvântului lui Dumnezeu, numele celor doi profeți definesc mesajul divin pentru epocă.
Așezat la ,,talpa țării“, în mijlocul celor simpli, înconjurat de exilații fără țară, Ezechiel se numește providențial ,,Dumnezeu este tăria mea“.
Așezat la palat, în mijlocul vrăjitorilor, al magilor și al împăraților peste ținuturi, Daniel poartă numele ,,Dumnezeu este Judecătorul“.
Poporul căzut avea nevoie de încurajarea lui Ezechiel. Mai marii lumii aveau nevoie să li se aducă aminte că există Cineva deaspra lor în autoritate, Unul care vede, apreciează, judecă și pedepsește.
Ezechiel aduce ,,supranaturalul“ superior oricărei civilizații în mijlocul oamenilor din popor. Primul capitol al cărții lui, extraordinara și foarte amănunțita vedenie a slavei Domnului, anunță solemn că Dumnezeu s-a mutat temporar la răul Chebar, alături de poporul Său exilat. Cel care fusese pe vremuri cu ei în Egipt, a venit să stea alături de ei și în Babilon.
Autorul: Ca şi Isaia, Ezechiel a fost şi preot şi profet. El se pregătea să slujească Domnului la Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o facă. Preoţii erau instalaţi în slujire numai de la vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia babiloniană în anul 597 î.Cr., pe cînd avea numai 25 de ani. După încă cinci ani petrecuţi în Babilon, Ezechiel şi-a început slujirea printre poporul captiv de la rîul Chebar. Timp de cel puţin 22 de ani activează ca preot şi profet (Ezec. 29:17). Se căsătoreşte, dar nu ştim dacă a avut sau nu copii din această căsătorie. Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani după Daniel, făcînd parte din cei 10.000 de captivi luaţi de Nebucadneţar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ. 24:11-18). El îşi începe activitatea după 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început nădejdiile false ale celor care credeau că robia va fi scurtă şi că evreii se vor întoarce foarte repede acasă. Cartea lui Ezechiel a fost un mesaj adresat naţiunii. Evreii trebuiau convinşi că nu poate fi vorba despre o întoarcere în ţara promisă, mai înainte de a se produce o totală întoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj îşi atinge punctul maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32:
„Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi”.
Data: Amănuntele date de Ezechiel ne ajută să stabilim foarte uşor data scrierii. Fiecare secţiune profetică a cărţii debutează cu data la care a fost primită de la Domnul şi transmisă oamenilor. Activitatea profetică a lui Ezechiel a început în luna Iulie din anul 593 î.Cr. şi a continuat cel puţin pînă la vremea menţionată în ultima profeţie înregistrată de textul cărţii, adică: luna Aprilie din anul 571 î.Cr. Ezechiel a fost contemporan cu Ieremia şi Daniel. Cam de aceiaşi vîrstă cu Daniel, dar mult mai tînăr decît Ieremia, profetul a fost mult influenţat de „profetul lacrimilor” căruia i-a continuat aparent trei dintre profeţiile sale: (1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec. 11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor acrii (Ezec. 18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) şi (3) pilda celor două surori (Ezec. 23:1-49; comparat cu Ier. 3:6-11).
Contextul politic: (preluare dintr-un studiu ținut de Alexandru Vasile Taloș)
Ezechiel s-a născut într-o vreme de mari frământări politice în lumea Orientului Mijlociu. Trei mari imperii se confruntau în acea regiune, Asiria, Babilonul și Egiptul. Sub presiunea militară a acestora, regatele mai mici au dispărut pentru totdeauna din istorie. Imperiul Asirian dominase regiunea Orientului Mijlociu timp de câteva secole. O dată cu moartea lui Ashurbanipal, Asiria a intrat în declin.
Nabopolassar (625-605 î.H.) întemeiază Imperiul Neo-Babilonian, iar fiul său Nebucadrezzar (605-562 î.H.) ridică imperiul la cele mai înalte culmi ale gloriei sale. Egiptul încearcă să joace un rol de mare putere a vremii, dar nu va reuși să împiedice expansiunea celor două imperii spre vest și va fi înfrânt în repetate rânduri.
Pentru a înțelege mai bine contextul în care a profețit Ezechiel este necesară o privire de ansamblu a ultimei perioade din istoria regatului Iuda și a stării de spirit a evreilor deportați în Babilon. Regatul de Nord, Israel, cu capitala la Samaria, a dispărut din istorie în anul 722 î.H., când a fost cucerit de Asirieni, iar populația a fost deportată în
Mesopotamia, între Tigru și Eufrat. În anul 586 î.H., regatul de Sud, Iuda, cu capitala la Ierusalim, a fost cucerit de Babilonieni, iar populația a fost deportată în partea de sud a Mesopotamiei. Ultimii împărați ai lui Iuda au fost Iosia, Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin și Zedechia.
Iosia a domnit la Ierusalim între anii 640–609 î.H. El a început o reformă religioasă prin care a încercat să întoarcă poporul de la idolatrie. În timpul domniei lui și-a început activitatea proorocul Ieremia, care a sprijinit acțiunile de reformă ale lui Iosia.
În anul 622 î.H. a fost descoperită Cartea Legii, în Templu (2 Împărați 22:3-11). În acel an s-a născut proorocul Ezechiel.
În anul 612 î.H., Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a cucerit cetatea Ninive, capitala Asiriei. Faraonul Egiptului, Neco, a încercat să oprească înaintarea lui Nebucadnețar spre Apus și a venit în ajutorul Asiriei la Carchemiș, pe Eufrat. Iosia a ieșit înaintea lui Neco pentru a-l împiedica să ajute Asiria, dar a fost rănit mortal în bătălia de la Meghido, în anul 609 î.H. (2 Cronici 35:20-25). Ieremia a compus un cântec de jale pentru Iosia, care a murit la vârsta de 39 de ani.
Ioahaz sau Jehoahaz (Șalum), fiul lui Iosia, a domnit doar trei luni la Ierusalim, deoarece Neco l-a detronat și l-a dus în captivitate în Egipt (Ieremia 22:10-12), numind în locul lui pe Ioiachim sau Jehoiachim (Eliachim), un alt fiu al lui Iosia, care i-a plătit tribut (2 Împărați 23:31-35). El a refuzat mesajul de avertizare din partea Domnului și a ars sulul cărții lui Ieremia (vezi: Ieremia cap. 36).
Ioiachim a domnit între anii 609–597 î.H. În anul 605 î.H., Nebucadnețar a cucerit Carchemișul și a înaintat destul de mult spre Sud, încât a pretins comori și ostatici de la Ierusalim. Cu această ocazie au fost duși în Babilon, Daniel și cei trei tovarăși ai săi. Ioiachim a domnit în vremuri tulburi și a pendulat politic între Egipteni și Babilonieni (2 Regi 24:1-2). Se pare că a murit în timpul unor raiduri întreprinse de bande trimise de Nebucadnețar și nu a avut parte nici de înmormântare ca rege (Ieremia 23:15-19).

Ioiachin sau Jehoiachin (Ieconia), fiul lui Ioiachim, a domnit doar trei luni și zece zile, deoarece Nebucadnețar a asediat Ierusalimul, iar Ioiachin s-a predat și a fost dus în robie împreună cu familia regală. Babilonienii au jefuit Templul și visteriile regale. Nebucadnețar a dus în robie elita socială, militarii și meseriașii, și a lăsat în Ierusalim doar pătura săracă a orașului. Cu această ocazie, în anul 597 î.H., a fost dus în robie și preotul Ezechiel.
Zedechia (Matania), fiul cel mai mic al lui Iosia și unchiul lui Ioiachin, a fost pus de Nebucadnețar ca rege vasal (2 Regi 24:17). Evreii îl considerau un rege marionetă, deoarece nu era moștenitorul de drept al tronului davidic. Ca o turturică speriată, Zedechia s-a temut să asculte sfaturile lui Ieremia. El s-a răsculat împotriva Babilonului, dar a fost capturat, iar copiii lui au fost uciși în fața lui, apoi i-au scos ochii și l-au dus în lanțuri în Babilon.
În anul 586 î.H., Templul a fost distrus, Ierusalimul lăsat în ruine, iar poporul dus în captivitate. În locul lui a fost numit guvernator Ghedalia, pe care Evreii l-au asasinat; și mulți s-au refugiat în Egipt, unde l-au târât și pe Ieremia.
Ezechiel își datează viziunile și cuvântările referindu-se la a nii de captivitate ai regelui Ioiachin. Chiar și în robie, evreii îl considerau pe Ioiachin împăratul davidic și sperau să se întoarcă împreună cu el la Ierusalim. După moartea lui Nebucadnețar, noul împărat al
Babilonului, Evil-Merodac i-a oferit un statut privilegiat lui Ioaiachin, când acesta avea vârsta de 55 ani. Anii robiei lui Ioaiachin corespund cu anii robiei lui Ezechiel. Datările lui Ezechiel, făcute după lunile anului ebraic.
1:1-2 Anul 5; luna 4; ziua 5 – 593 î.H.
3:16 Anul 5; luna 4; ziua 12 – 593 î.H.
8:1 Anul 6; luna 6; ziua 5 – 592 î.H.
20:1 Anul 7; luna 5; ziua 10 – 591 î.H.
24:1 Anul 9; luna 10; ziua 10 – 588 î.H.
29:1 Anul 10; luna 10; ziua 12 – 587 î.H.
26:1 Anul 11; luna ?; ziua 1 – 586 î.H.
30:20 Anul 11; luna 1; ziua 7 – 586 î.H.
31:1 Anul 11; luna 3; ziua 7 – 586 î.H.
33:21 Anul 12; luna 10; ziua 5 – 585 î.H.
32:1 Anul 12; luna 12; ziua 1 – 585 î.H.
32:17 Anul 12; luna 12; ziua 15 – 585 î.H.
40:1 Anul 25; luna 1; ziua 10 – 573 î.H.
29:17 Anul 27; luna 1; ziua 1 – 571 î.H.
2 Regi 25:27 Anul 37; luna 12; ziua 27 – 561 î.H.
Există suprapuse două paliere de acțiune. La suprafață, în cadrul istoric Ezechiel narează trei miscări distincte: (a) profeţii adresate situaţiei prezente: judecata Ierusalimului şi a poporului evreu (Ezec. 4-14), (b) profeţii despre viitor – destinul naţiunilor (Ezec. 25-39) şi (c) profeţii despre vremea sfîrşitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40-48).
În palierul din lumea nevăzută, întâmplările de pe pământ sunt cauzate direct de mișcările ,,slavei lui Dumnezeu“. Profețiile lui Ezechiel sunt structurate clar în jurul celor trei ,,viziuni ale slavei Domnului“.
În prima viziune, slava Domnului sosește la Babilon (Ezec. 1:1-28).
În cea de a doua viziune, slava Domnului se pleacă din Ierusalim (Ezec. cap. 8 – 11), iar în cea de a treia viziune, slava Domnului se întoarce în Ierusalim (Ezec. 43).

Nimic din ceea ce se petrece pe pământ nu este la întâmplare. Ceea ce se vede este determinat de ceea ce nu se vede. Ezechiel ne descopră dependența dintre evenimentele vizibile și acțiunile lui Dumnezeu în lumea invizibilă. Vedeniile lui ne pun înainte activitatea Duhului lui Dumnezeu, la fel de importantă atunci cum este și astăzi. El este puterea lui Dumnezeu care împlinește pe pământ planurile Celui Atotputernic.
Ezechiel este un prooroc foarte puţin citat în Noul Testament. Nu-l găsim în textul Evangheliilor sau al epistolelor, dar el apare în toată măreţia lui în cartea Apocalipsei. Pentru cel ce cunoaşte Biblia, nu este nici un secret că Ezechiel şi Ioan sînt amîndoi profeţi apocaliptici. Şi unul şi celălalt au avut harul să primească de la Domnul descoperiri extraordinare despre vremurile sfîrşitului, în care Dumnezeu va face ceruri noi şi un pămînt nou în care va locui neprihănirea. Multe din pasajele cărţilor lor pot fi citite şi studiate în paralel. Iată de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui Dumnezeu:
„Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el” (Ezec. 1:26).
„Numaidecît am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere” (Apoc. 4:2-3).
Ca şi cartea lui Ioan, şi proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde (Ezec. 17), poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) şi tablouri cu încărcătură simbolică. Specificul acesta mai are încă o explicaţie. Pînă la căderea Ierusalimului, Dumnezeu l-a făcut literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Aşa că mesajul lui către popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci prin intermediul gesturilor şi al simbolurilor. Din cauza acestei situaţii, profetul a fost împins de cîteva ori de Dumnezeu în situaţii dificile. A trebuit să umble gol, să stea legat cu frînghii, să mănînce baligă de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice a fost însă moartea soţiei sale, produsă chiar în ziua în care a căzut Ierusalimul (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel către popor să sune la fel cu glasul Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul să guste ceva din durerea pe care Dumnezeu însuşi a simţit-o cînd a încuviinţat pedepsirea cetăţii favorite.
Unul dintre cele mai grafice capitole ale cărţii lui Ezechiel este capitolul 37 în care găsim viziunea văii oaselor. Nicăieri în Biblie nu este descrisă mai plastic refacerea şi renaşterea poporului evreu. Şi tot nicăieri în Biblie nu se găseşte mai clar declaraţia că Dumnezeu nu şi-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate să-i ridice chiar şi din morminte pentru a-i aşeza în matca destinului lor mesianic.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una din expresiile caracteristice ale cărţii este „slava Domnului”. Ea apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca să reapară în capitolul 43 al cărţii. Capitolul l debutează cu descrierea slavei cereşti, iar capitolele 40-48 încheie cartea cu descrirea instaurării slavei lui Dumnezeu pe pămînt („Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; facă-se voia Ta; vie împărăţia Ta; precum în cer aşa şi pe pămînt” – Matei 6:9-10). Între aceste două extreme, cartea lui Ezechiel ne prezintă ce s-a întîmplat cu slava Domnului în împărăţia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca să fie martor la idolatria poporului şi pentru a asista la plecarea slavei Domnului din cetate.
În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legămîntului din Cortul întîlnirii. Din pricina păcatelor poporului, în timpul vieţii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite asupra evreilor pedeapsa robiei. Înainte însă de căderea Ierusalimului, slava Domnului părăseşte treptat cetatea. Mai întîi, ea „s-a ridicat dintre heruvimul pe care era şi s-a îndreptat spre pragul casei” (Ezec. 9:3). Această mişcare a ei a făcut ca Templul să se umple de nor şi curtea de strălucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava Domnului a plecat din pragul Templului, şi s-a aşezat pe heruvimi. Heruvimii şi-au întins aripile… şi s-au oprit la intrarea porţii Casei Domnului spre răsărit” (Ezec. 10:18-19). „După aceea… slava Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul cetăţii” (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a făcut cu o încetineală şi cu o maiestate care subliniază parcă regretul cu care Dumnezeu trebuie să se despartă de cetate şi să îngăduie distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a început prăpădul.
Ezechiel nu se opreşte însă aici. Profeţia lui ridică vălul de la orizontul viitorului. Capitolele finale ale cărţii lui proclamă întronarea împărăţiei lui Israel şi revenirea slavei: „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit… Slava Domnului a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit. Atunci, Duhul m-a răpit şi m-a dus în curtea dinlăuntru. Şi Casa era plină de slava Domnului!” (Ezec. 43: l -5).
>Mesajul cărţii: Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a descoperi care este ideea principală şi mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se găsesc pe aproape fiecare filă a cărţii. Cu variaţii minime, fraza: „Şi vor şti că Eu sînt Domnul” se repetă de nu mai puţin de 70 de ori. Ea este folosită de 29 de ori atunci cînd se vorbeşte despre pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se vorbeşte despre judecata divină care va cădea asupra neamurilor; şi de 17 ori atunci cînd se vorbeşte despre viitoarea restaurare a Israelului şi despre binecuvîntarea care va veni asupra lui la vremea sfîrşitului. Această observaţie dă pe faţă însăşi chintesenţa cărţii. Ezechiel anunţă că poporul ales, şi toate celelalte popoare ale lumii, vor ajunge să cunoască în scurgerea vremii că Iehova este singurul şi adevăratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor şi asupra istoriei.
Aceasta se va face prin trei acţiuni distincte:
(a) Mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului şi despre ducerea poporului ales în robie, lucru despre care noi ştim astăzi că s-a întîmplat întocmai. Pentru judecarea poporului, cel mai ilustrativ pasaj este acela din capitolul 6 al cărții, unde expresia apare de patru ori (v. 7, 10, 13, 14)
,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului*, întoarce-ţi faţa spre munţii** lui Israel, proroceşte împotriva lor şi zi: ‘Munţi ai lui Israel, ascultaţi Cuvântul Domnului, Dumnezeu! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu, către munţi şi dealuri, către văgăuni şi văi: «Iată, voi aduce sabia împotriva voastră şi vă voi nimici* înălţimile. Altarele voastre vor fi pustiite, stâlpii voştri închinaţi soarelui vor fi sfărâmaţi şi voi face ca morţii voştri să cadă înaintea idolilor voştri. Voi pune trupurile moarte ale copiilor lui Israel înaintea idolilor lor şi vă voi risipi oasele în jurul altarelor voastre. Pretutindeni pe unde locuiţi, cetăţile vă vor fi nimicite şi înălţimile, pustiite; altarele voastre vor fi surpate şi părăsite, idolii voştri vor fi sfărâmaţi şi vor pieri, stâlpii voştri închinaţi Soarelui vor fi tăiaţi şi lucrările voastre, nimicite. Morţii vor cădea în mijlocul vostru şi veţi şti* că Eu sunt Domnul. Dar* voi lăsa câteva rămăşiţe dintre voi, care vor scăpa de sabie printre neamuri când veţi fi risipiţi în felurite ţări. Şi cei ce vor scăpa din voi îşi vor aduce aminte de Mine printre neamurile unde vor fi robi, pentru că le voi zdrobi* inima preacurvară şi necredincioasă şi ochii** care au curvit după idolii lor. Atunci le va fi scârbă de ei înşişi din pricina mişeliilor pe care le-au făcut, din pricina tuturor urâciunilor lor. Şi vor şti că Eu sunt Domnul şi că nu degeaba i-am ameninţat că le voi trimite toate aceste rele“ (Ezec. 6:1-10)
(b) În al doilea rînd, prin judecata şi pedepsirea popoarelor existente în zilele lui Ezechiel, lucru despre care iarăşi noi ştim că s-a întîmplat întocmai.
(c) În al treilea rînd, prin prezervarea Israelului şi prin finala lui restaurare în poziţia şi privilegiile de popor al Legămîntului. Cel mai cunoscut pasaj care ilustrează această lucrare este celebra ,,viziune din valea oaselor“ (Ezec.6). Aceasta s-a întîmplat parţial o dată cu reîntoarcerea din robia Babiloneană a „rămăşiţei” sub conducerea lui Ezra şi Neemia, se întîmplă acum prin supravieţuirea miracuIoasă a Israelului şi îşi va avea curînd încununarea în instaurarea împărăţiei Mielului.
Mesajul tuturor profețiilor este exprimarea dorinței suverane a lui Dumnezeu de a fi recunoscut pentru ceea ce este și pentru cine este El. Ignorarea Lui pe planeta rebelă a oamenilor trebuie să ia sfârșit. În spatele cuvintelor rostite de Ezechiel se află preocuparea lui Dumnezeu pentru numele Lui cel sfânt (aici cu sens de ,,excelent“) pe care Israel l-a profanat în fața celorlalte neamuri.
,,De aceea, spune casei lui Israel: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu* celui sfânt, pe care l-aţi pângărit printre neamurile la care aţi mers“ (Ezec. 36:22).
>Redus la o singură afirmaţie, cartea lui Ezechiel spune: „Şi veţi cunoaşte că Eu sînt Domnul!”
SCHIŢA CĂRŢII
Viziunea iniţială şi chemarea profetului Ezechiel în slujbă (1-3)
1. PREZENT – JUDECATA IERUSALIMULUI ŞI A POPORULUI (4-24)
Pilde şi profeţii despre apropierea pedepsei (4-7)
Viziunea Templului şi a cetăţii: Slava Domnului pleacă (8-11)
Alte simboluri şi mesaje despre judecată (12-24)
2. VIITOR – DESTINUL NAŢIUNILOR (25-39)
Judecăţi asupra popoarelor străine (25-32)
După judecată Israelul va fi restaurat (33-37)
Distrugerea lui GOG şi MAGOG; înălţarea Israelului (38-39)
3. VREMEA SFÎRŞITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48)
TEMPLUL reclădit şi slava cea nouă (40:1 – 43:12)
ÎNCHINAREA reînnoită, rîul cel sfînt (43:13- 47:12)
ŢARA re-împărţită şi
CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)
Daniel
Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii. Reciproca este valabilă, căci întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conţinutul profetic aşezat în cele 66 de cărţi ale Bibliei.
Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot aşa, cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne orientăm în succesiunea de evenimente consemnate în profeţii.
Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toţi cei care au combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii ei înfierbîntaţi au prezentat-o drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întări în credinţă pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.
Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici. Pentru creştini, lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor conţinute chiar în textul cărţii, despre Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l aşează în rîndul sfinţilor poporului evreu, numindu-l: „un om neprihănit” şi „un om foarte înţelept” (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a trăit în vremea cînd ni se spune că a trăit, ori el îl aminteşte pe Daniel ca pe un contemporan al său aflat încă în viaţă.
Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui Daniel vine însă din partea Domnului Isus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântării Sale din Matei 24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicîndu-le ucenicilor semnele care-i vor anunţa că e timpul să fugă din Ierusalim („De aceea, cînd veţi vedea „urîciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfînt” – cine citeşte să înţeleagă! -…”)
În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare” citînd din Daniel 12:1: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii pînă acum şi nici nu va mai fi”.
Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului…”
Mai mult decît atît, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Domnul Isus i-a răspuns cu acelaşi text din Daniel 7:13, 14: „Da, sînt. Ba mai mult, vă spun de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (Matei 26:63-64).
Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare” confirmînd ceea ce scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, pînă la vremea sfîrşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a sfîrşitului”, a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel şi a declarat emfatic: (De acum) „Cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24:15).
Acestei înţelegeri îi dedicăm rîndurile care urmează.
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este judecătorul”.
Daniel activează în paralel cu Ezechiel, profetul exilaților. Ezechei este în mijlocul poporului. Daniel este la palatul suveranului imperial. Pentru cei ce știu să savureze subtilitățile Cuvântului lui Dumnezeu, numele celor doi profeți definesc mesajul divin pentru epocă.
Așezat la ,,talpa țării“, în mijlocul celor simpli, înconjurat de exilații fără țară, Ezechiel se numește providențial ,,Dumnezeu este tăria mea“.
Așezat la palat, în mijlocul vrăjitorilor, al magilor și al împăraților peste ținuturi, Daniel poartă numele ,,Dumnezeu este Judecătorul“.
Poporul căzut avea nevoie de încurajarea lui Ezechiel. Mai marii lumii aveau nevoie să li se aducă aminte că există Cineva deaspra lor în autoritate, Unul care vede, apreciează, judecă și pedepsește.
Există o progresie în procesul prin care Dumnezeu se descoperă celor din Babilon:
(1) de la înțelepciunea excepțională pe care le-o dăruiește tinerilor evrei ridicați deasupra celorlalți ,,studenți“ din celelalte neamuri (Dan. 1:20),
(2) la decretul lui Nebucadnețar care recunoaște că ,,Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților“,
(3) la interdiciția dată de Nebucadnețar ca ,,nici un om, din orice popor, neam sau limbă“ să nu-L vorbească de rău pe Dumnezeul evreilor (Dan. 3:29,
(4) la edictul dat de Nebucadnețar care proclamă măreția lui Dumnezeu și subordonarea lui personală înaintea Dumnezeului evreilor (Dan. 4:34-37), la
(5) la zdrobirea lui Belșațar pentru hulă (Dan. 5:24-30),
(6) la porunca dată de Dariu ca toți oamenii din Imperiu să accepte autoritatea Dumnezeului evreilor.
Sunt exact ,,șase“ trepte de revelație destinate omenirii, simbolizată de cifra care-l identifică pe om în simbolistica biblică. Pentru evrei, Daniel consemnează o ,,septadă“ divină de revelații.
Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre acest om extraordinar.
(1). Ca tînăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărît să nu-şi piardă specificul naţional evreiesc, refuzînd să „se spurce mîncînd din bucatele aduse de la masa împăratului” (Dan. 1:8). Pus în şcoală, a dat curînd dovadă de o înţelepciune cu totul ieşită din comun, dar mai ales s-a evidenţiat prin capacitatea supranaturală de a pătrunde în lumea lui Dumnezeu şi de a primi tălmăciri pentru vise şi vedenii. În Babilon, pentru declanșarea procesului de asimilare, ,,căpetenia famenilor dregători“ i-a schimbat numele în ,,Beltșațar“ (Cel cu viața păzită de Bel). Procesul de îndoctrinare și de asimilare n-a reușit în cazul lui Daniel și al celor trei prieteni ai săi. Ori de câte ori apare în textul cărții, numele Beltșațar este însoțit de numele real al lui Daniel (Dan. 1:7; 2:26; 4:8; 4:9, 18, 19; 5:12; 10:1). Chiar și cartea stă de mărturie, fiind numită cartea lui Daniel, nu a lui Beltșațar! Profetul s-a numit întotdeauna pe sine ,,Daniel“ (,,eu, Daniel“ – 7:15; 8:1; 9:2; 10:2 ,,pe mine, Daniel“ – 7:28; 8:15, 27, ). Îngerul Gavril îl numește ,,Daniel“: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea“ (9:22; 10:11-12; 12:4, 9). Și tot Daniel l-a numit, la bătrânețe, și împăratul Darius: ,,„Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” (Dan. 6:20). Refuzul lui daniel de a se lăsa identificat cu un idol păgân este o conformare la strictețea citată în psalmi: ,,Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele“ (Ps. 16:4)
Părerea că Daniel a ținut toată viața sa dieta vegetariană ca să nu se spurce cu bucatele de la masa împăratului din Babilon nu are însă suport biblic. Iată ce citim în text:
„În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:2-3).
Este clar că în afara celor trei săptămâni de jale, Daniel le-a făcut pe toate cele citate, adică ,,a mâncat carne, a mâncat bucate alese și a băut vin“. Râvna unor predicatori ne-a obișnuit însă să credem altfel …
(2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadneţar, a fost promovat în cele mai înalte dregătorii imperiale. Şi acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a trăi ca un evreu cucernic. Din această cauză, la vîrsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapă cu lei, din care Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos. Caracterul său integru şi apartenenţa lui la lumea supraomenească a revelaţiei divine, l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frămîntate ale istoriei.
Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost urmat de Belşaţar, iar apoi Babilonul a căzut în stăpînirea lui Dariu, medul şi a lui Cir, persanul. Simpatizat de toţi aceştia, Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu să fie un fel de „crainic dumnezeiesc” pe lîngă curţile imperiale ale pămîntului. La ceas de cumpănă, el a fost, asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel de conştiinţă cosmică şi de „lumină a neamurilor”.
A murit la Susa, probabil de bătrîneţe, la 90-94 de ani.
Contextul scrierii: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestată este şi conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc sau din gura leilor, apariţii angelice sînt întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de separat.
De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atît de proeminent în această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar şi Templul – ultima speranţă a evreilor – fusese ras de pe faţa pămîntului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decît dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puţin aşa le plăcea să creadă celor din păgînul imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi să creadă şi evreii. Reîntoarcerea şi refacerea păreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine Dumnezeu de această promisiune dacă nu s-a ţinut de promisiunile făcute lui David şi Solomon?!
Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte răspunsuri date unor astfel de gînduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova şi adresate lui Israel şi neamurilor deopotrivă.
Atunci cînd Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranităţii Sale de la Israel şi l-a dăruit lui Nebucadneţar, El l-a ridicat pe evreul Daniel şi l-a aşezat la curtea regală Babiloneană pentru ca prin buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe Nebucadneţar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetînd să mai vorbească la Ierusalim, Dumnezeu şi-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor că El există şi că are ultimul cuvînt în desfăşurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu „de aproape”, gată să le asigure supravieţuirea şi în stare să-i elibereze şi acum din robie tot aşa cum a făcut-o şi atunci cînd i-a scos din ţara Egiptului.
Conţinutul cărţii:
Conţinutul cărţii: Cartea lui Daniel este plină de întîmplări în care supranaturalul invadează lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost vremea cînd poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelaţie deosebită, cu puternice implicaţii în desfăşurarea ulterioară a istoriei.
Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai şi nu au fost produsul fabulaţiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra poporului evreu.
Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinţă monoteistă mai tare decît granitul. Cei plecaţi în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetărie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuţi în captivitate, Dumnezeu i-a „curăţit” pe evrei în cuptorul mîniei Lui şi i-a scos de acolo vindecaţi pentru vecie. Nu mulţimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci tocmai acele manifestări dumnezeieşti supranaturale amintite în cartea profetului Daniel.
De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viaţă. Şi cum s-ar fi putut să fie altfel după întîmplări ca cele relatate în capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale? Ba încă sub influenţa lui Daniel, Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii către toate popoarele din Imperiu în care recunoştea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei din Israel. Cu o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia („în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărţi că trebuiau să treacă 70 de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia” – cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre căderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan şi de rezidire a templului din Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 şi 46).
Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei văzîndu-le prinzînd viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele din aceşti 70 de ani de evenimente supranaturale explică spulberarea îndoielilor şi rătăcirilor lor şi transformarea lor într-un popor cu o adorare totală, unică şi definitivă pentru Iehova.
Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sînt istorice, iar ultimele 6 capitole sînt profetice.
Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpîneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place”. Este semnificativ că acest mesaj este făcut să ajungă la noi prin gura smeritului Nebucadneţar, „capul” de aur şi cel dintîi suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor”.
O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este scrisă în două limbi. De la capitolul 2:4 pînă la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul textului este scris însă în limba ebraică. Are faptul acesta vreo semnificaţie? Noi credem că da.
Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar (cap.2) şi prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amîndouă ne trasează cursul general al istoriei din „vremea neamurilor”. Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sînt scrise în aramaică, limba care se vorbea atunci în instituţiile comerciale şi diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba ebraică din debutul cărţii, la limba aramaică din mijlocul ei şi apoi întoarcerea la limba ebraică ilustrează schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii şi mai spune ceva, şi anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor, păstrînd doar pentru cei ce ştiau limba evreilor detaliile lui semnificative.
În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris cartea tocmai în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înţeles aramaică (vezi 2 Regi 18:26), iar după robia babiloneană, ei n-ar mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră să o mai folosească (vezi Neemia 8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a trăit Daniel, evreii au cunoscut amîndouă limbile amintite.
Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei evenimentelor anunţate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste valabilitatea, pentru că de fapt nu vor să-i primească mesajul.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în care Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sînt într-atît de exacte şi de clare încît mai marii iudeilor au interzis cu desăvîrşire studierea lor, ca nu cumva poporul să priceapă că Isus a fost într-adevăr „Unsul-Mesia”.
Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţînare că amănuntele istorice au fost adăugate mult mai tîrziu în cartea lui Daniel de către preoţi. Descoperirile de la Marea Moartă (între altele şi o copie a cărţii lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul profetic din care a citat Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era creştină.
Cartea lui Daniel este cheia profetică a Bibliei. Imaginea ei se reflectă simetric în cartea Apocalipsei. Cele mai importante pasaje profetice ale cărţii sînt visele profetice ale lui Nebucadneţar din capitolul 2 şi vedenia despre „cele şaptezeci de săptămîni” din capitolul 9.
Visul lui Nebucadneţar din capitolul 2 schiţează istoria împărăţiilor lumii şi are un interes deosebit pentru neamuri. Vedenia lui Daniel din capitolul 9 este o profeţie privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acesta.
Visul lui Nebucadneţar
Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decît acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu s-a hotărît să renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istorie divină Israelul şi să aducă în scenă „Vremea neamurilor”, pomenite de Domnul Isus în Luca 21:24.
Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întîmpla în vremurile de pe urmă” (Dan. 2:28), Dumnezeu îi descoperă în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pămînt începînd cu Imperiul lui şi pînă la venirea împărăţiei „care va dăinui veşnic” (Dan. 2:44.) Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pămînt va fi instaurată fără ajutorul vreunei mîini” şi va acoperi întreg pămîntul (Dan. 2:34, 35, 45).
Cei dintîi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 după Cristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rîndul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale:
„Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sînt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pîntecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe Greci, care au deţinut supremaţia începînd cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică” îi arăta pe Romani, care sînt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sînt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Anticrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pămînt este Cristos”. („Tretise on Crist and Antichrist” – Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210, par.28)
Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au dat seama chiar şi că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de guvernămînt, aliate într-o formă de stăpînire comună, care îi va face loc Anticristului şi că Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremii neamurilor”, instaurînd chiar aici pe pămînt împărăţia neprihănirii. Cei dintîi creştini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea împărăţiei. Nu este de mirare, căci însuşi Domnul îi învăţase să se roage spunînd: „Vie împărăţia Ta” (Mat. 6:10).
Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-o oferea Daniel ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o:
Imperiul Babilonian – a fost instalat la putere începînd cu anul 604 înainte de Cristos, prin venirea lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocă de aur”. Realizările militare, economice şi edilitare din Imperiu au depăşit fără termen de comparaţie tot ceea ce omenirea văzuse pînă la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latură lungă de 23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de 25 de metri. În interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Rîul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi domnea pe un uriaş tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu.
Ca simbol profetic întîlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea oamenilor de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea la Dumnezeu şi în care omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine. În judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el nu-şi găseşte un rival pe pămînt de care să se teamă, Dumnezeu însuşi se ridică împotriva lui şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai închidă”. Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cirus-persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bătrîn al lui Cir. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, cînd populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a rîului, pe sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă zadarnic, dacă „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărîse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora”, un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bîntui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre căderea Babilonului (în 538 î.Cr.) mai vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte să se întîmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31.
Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de însuşi Dumnezeu, care-i cîntărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit sinonimă cu înfrîngerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, formînd un sistem prosper pentru o vreme, mîndru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare. Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie la asemănările care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist şi Babilonul istoric. Citiţi în acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sînt multe. Noi ne mărginim să enumerăm doar cîteva:
(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32).
(2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor.
(3) Mîndria merge înaintea căderii.
(4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului.
(5) Bogăţia şi slava lumii sînt puse în cîntarul divin şi fiecare îşi va primi răsplata.
Imperiul Medo-Persan – a luat fiinţă în 538 î.Cr. şi a durat 200 de ani, pînă cînd a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a căzut Babilonul în mîinile medo-perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). După cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărîtă de însuşi Dumnezeu care o anunţase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui împărat (Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint” (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rînă şi avea trei coaste în gură între dinţi” (7:5), dar şi cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi pînă la graniţele Greciei.
Importanţa profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că evenimentul cel mai extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei făcută despre apariţia şi rolul împăratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe cînd slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi” că s-au împlinit datele anunţate de profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai marii poporului iudeu s-au înfăţişat înaintea împăratului purtînd în mîini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru şi Ezra ne povesteşte despre hotărîrea luată de el (Ezra l: l -11).
După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit încercînd să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la Arabela (331 î.Cr.) deşi copleşiţi numeric, proporţia a fost se pare de unul la douăzeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiîntîlnită în istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsîndu-i loc lui Alexandru să se întindă „pînă la marginile pămîntului” (Daniel 8:5).
Imperiul Grecesc – este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pîntecele şi coapsele de aramă” (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obişnuite echipament de război făcut din aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sînt „de aramă”. Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrîngă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii spun, a izbucnit în plîns, pentru că nu putea merge mai departe.
Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beţii şi în serbări în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuse în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.
Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adîncă şi de durată. Filozofia grecească n-a făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanţii s-au impus prin forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu.
Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cînd a intrat călare în Templu şi a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorît preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obrăznicia cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naţionalist în evrei şi sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat şi şi-au dobîndit libertatea. Această scurtă perioadă de libertate s-a sfîrşit însă repede. Din cauza frămîntăriior interne şi a luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpînirea maşinii de război romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadneţar şi din vedeniile lui Daniel.
Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare suficient de şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de grozavă de înspăimîntătoare şi puternică” (Daniel 7:7). Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană care „avea nişte dinţi mari de fier, mînca, sfărîmă, şi călca în picioare ce mai rămînea”
Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului…
În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat pînă în 1453 d.Cr. De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii.
Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:
(1) el va fi cea din urmă formă de stăpînire omenească asupra pămîntului şi
(2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu se merită să aruncăm o privire mai atentă şi să căutăm să identificăm fragmentele de informaţii pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic.
Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.
a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune că în prima lui parte de existentă („picioare”), imperiul este unitar şi are tăria fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfăţişează sub forma unei imposibile unităţi între fierul şi lutul amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin”, dispărînd temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii”. (Noi trăim acum în vremea sfîrşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca alcătuire, sub numele de „Confederaţia Europeană” sau „Piaţa Comună” sau „Comunitatea Europeană”. Există astăzi chiar şi un „Parlament European” ca un mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi distincte de guvernămînt simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe sfîrşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul” (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, „domnul care va veni” (Daniel 9:26). El va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini omeneşti” (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împărăţia în mîinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2).
b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu şi-a găsit echivalent în nici o creatură de pe faţa pămîntului. Textele profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA”. Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavă de înspămîntătoare şi de puternică”. „Avea dinţi mari de fier şi mînca, sfărîmă şi călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte” (Daniel 7:7) Astăzi oamenii au descoperit energia atomică şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe toţi locuitorii pămîntului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic.
c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vîndă sau să cumpere” (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de cînd au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul pe care se îndreaptă societatea de mîine.
d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat şi în alte timpuri, dar ceea ce se va întîmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară”, va îndemna tot pămîntul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari:
„Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică deci) şi făcea ca pămîntul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi, a cărei rană fusese vindecată… Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorîţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:12-15).
e) este primul şi singurul imperiu care, crezînd în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată” (Apoc. 13:12) şi îi va transmite împotrivirea lui faţă de Stăpînul universului care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia” şi să devină „Satanah” (Împotrivitorul).
Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:4).
„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţiilor fi daţi în mîinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme” (Daniel 7:25).
„Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi pînă va trece mînia, căci ce este hotărît se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvînt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi”. (Daniel 11:36-37)
Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunţită în cartea Apocalipsei. Pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de guvernămînt al oamenilor, mai rea şi mai perversă decît toate celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini omeneşti”- Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadneţar, punînd capăt vremii neamurilor, şi întemeind o nouă împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui Prea înalt” (Daniel 7:27).
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpînire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 17:13-14).
Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi:
(1). Sfîrşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate care să culmineze cu venirea împărăţiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de criză, de prăbuşire şi de catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mîini” (arătată în cap.7 a fi Cristos în împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul, transformîndu-l într-o pleavă luată de vînt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45).
Iată ce scrie William Newall în această privinţă: „Toate visările moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Cristos sînt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare Satanică. „Cînd vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal.5:3). Cristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii transformîndu-le în pleavă purtată de vînt”.
(2). Sfîrşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul lui Nebucadneţar sînt o reprezentare fidelă a istoriei. După cîte ştim, imperiul roman s-a rupt în doua ramuri – Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395 d.Cr. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi în perioada descrisă de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Trăim astăzi o renaştere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti” de care vorbea Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a avea în curînd o monedă comună unică, etc. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Anticrist. Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar… pacea adevărată nu va fi aşezată decît de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial: Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii”.
CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI
Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cărţii lui Daniel este o profeţie privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), Cîrmuitorul” (Dan. 9:25).
Această perioadă cuprinde istoria din „vremea neamurilor”, pînă cînd Dumnezeu se va arăta şi va reaşeza Israelul în prerogativele Mesianice („toate neamurile vor fi binecuvîntate în sămînţa ta” – Gen 22:18).
Iată cuprinsul profeţiei:.
(a) În versetele 24-27 i se spune lui Daniel că: „70 de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului său”. Aceste 70 de săptămîni (sau septade, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de săptămînă) sînt împărţite în două grupe, după cum urmează: primele 69 de săptămîni şi săptămîna a-70-a.
De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” şi pînă în ziua cînd Mesia va fi „stîrpit” au fost hotărîte şapte săptămîni şi şase zeci şi două de săptămîni”. Făcînd socotelile ajungem la 69×7=483 de ani de la decret şi pînă la moartea lui Mesia. Rămîne încă o a 70-a săptămînă de ani, rezervaţi pentru vremea sfîrşitului, cînd un „domn al unui popor care va veni” va face un legămînt trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei săptămîni va călca legămîntul şi, intrînd în Templu, se va da drept Dumnezeu.
Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecînd peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe ca urmare a cerem făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU” (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este dată la începutul cărţii: „În luna Nisan a anului al douăzecelea al împăratului Artarxerxe” sau în luna Nisan 445 î.Cr.
După obiceiul evreiesc, atunci cînd nu ni se precizează ziua din lună este vorba de cea dintîi zi a ei. Făcînd transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal” au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile profetice vorbeşte în anii luni-solari de cîte 360 de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei) şi dacă facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întîmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar” (Luca 3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.
Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce a fost refuzat de mai marii evreilor aşteptînd ceea ce El numea „Ceasul” care-i fusese hotărît. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).
„Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din CEASUL acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la CEASUL acesta!” (Ioan 12:27).
Într-adevăr în repetate rînduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Cînd fariseii au protestat, invocînd blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a spus clar: „Aceasta este ziua! Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!” (Luca 19:40)
Fără a-şi face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul şi a izbucnit în plîns spunînd: „Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sînt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile cînd vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strînge din toate părţile te vor face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, PENTRU CĂ N-AI CUNOSCUT VREMEA CÎND AI FOST CERCETATA” (Luca 19:42-44)
Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea profeţiei rostită de Zaharia: Împăratul, Cîrmuitorul venise blînd şi călarepe un mînz, pe mînzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul” înainta spre criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de momentul cînd avea să fie „stîrpit”, şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce vroise să spună Daniel atunci cînd adăugase „stîrpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Mîntuitorul călătorea înspre înviere!
Ce se întîmplă însă cu săptămîna a-70-a? Ea rămîne încă în viitor. Între „stîrpirea” Unsului la sfîrşitul celei de a 69 săptămîni şi începutul celei de a 70-a săptămîni se întinde acum „taina ţinuta ascunsă de veacuri”: vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfîrşitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri”, Dumnezeu se va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi împreună cu toată omenirea vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămîna, legămîntul va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dîndu-se drept Dumnezeu şi declanşmd lanţul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei.
Din păcate nu putem merge mai departe în analizarea profeţiilor lui Daniel. Sperăm însă ca acest studiu asupra celor două pasaje profetice de bază să vă fie folositor pentru investigaţii personale ulterioare. Între timp, cu cea de a-70-a săptămînă în minte, noi aşteptăm sunetul trîmbiţei divine, vocea arhanghelul, coborîrea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpînirea din timpul împărăţiei, şi slava de care vor fi urmate toate acestea.
Baptiştii între colaboraţionism şi rezistenţă ambiguă
Am primit de la familia Drăuceanu acest document foarte interesant pentru acei ani tulburi. Îl pun la această arhivă cu recunoștință pentru cei care, în sinceritate și din dorință de curățenie interioară, mai doresc încă să facă lumină pentru cei care … încă o mai doresc.
Posted on Nov 20, 2011 in ARHIVĂ, CIVITAS DEI | 0 COMMENTS
http://oglindanet.ro/baptistii-intre-colaborationism-si-rezistenta-ambigua/
O istorie a persecuţiei împotriva baptiştilor pe teritoriul românesc ar trebui să includă şi perioadele anterioare celei comuniste. Atestaţi fiind de prin anii 1850, în Bucureşti, baptiştii au fost persecutaţi de vecini, de autorităţile locale, de responsabilii ecleziali ai cultelor tradiţionale şi de guvernele din perioada interbelică.
1850-1950 – baptiştii între ură şi admiraţie
Baptiştii au apărut în România prin trei filiere, una germană, în zona capitalei, una rusă, în regiunea Tulcea, şi una maghiară, în zona Salonta[1]. Creşterea lor numerică a fost mică în anii 1850-1915. După Primul Război Mondial, unii dintre soldaţi au venit de pe front cu o nouă credinţă, pe care au răspândit-o mai ales în sate. Baptiştii au început să fie admiraţi şi urâţi în aceeaşi măsură, în primul rând de consăteni, vecini. Istorii ale persecuţiilor venite din partea consătenilor există cu sutele: ucideri, violuri, alungări, bătăi în public etc.
În anii 1930, baptiştii au sporit ca număr foarte mult, mai ales în mediul rural. Aceeaşi tendinţă s-a constatat şi după al Doilea Război Mondial. Din această perioadă datează biserici cu o construcţie impresionantă, atât ca mărime, cât şi din punct de vedere arhitectonic. În sate precum Peştiş, Tulca (în judeţul Bihor), s-au construit biserici care puteau cuprinde câteva sute de credincioşi; aceste clădiri erau pline în fiecare duminică. Uneori s-au convertit sate întregi (de exemplu, satul Cataloi, în Dobrogea)[2]. Această situaţie a durat până în anii 1940, când una dintre cele mai sângeroase pagini de persecuţie împotriva baptiştilor a fost scrisă de regimul Antonescu[3], dar, paradoxal, prigoana a făcut să crească numărul membrilor din biserici. Când Antonescu a scos în afara legii cultele zise „neoprotestante”, vigoarea credinţei a fost şi mai mare. După al Doilea Război Mondial s-a petrecut o adevărată trezire spirituală.
1950-1980 – decăderea
În 1947-1948, odată cu schimbarea regimului politic în România, apar câteva lucruri noi. Regimul a încercat să-i cumpere pe conducătorii baptiştilor, prin acordarea de ajutoare materiale. Liderii au devenit prietenoşi cu regimul, iar pastorii au început să predice că primii credincioşi (Fapte 2) au fost comunişti. Cântarea Mariei („I-a înălţat pe cei smeriţi [.] pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale”, Lc. 1,52-53) a fost interpretată printr-o altă grilă hermeneutică: Fecioara a prevestit Revoluţia. Credinţa şi comunismul erau suprapuse. În predici se citau discursurile liderilor comunişti. Colectivizarea, realizată în numele dragostei pentru aproapele şi motivată cu texte biblice de la amvon, a dus la pierderea proprietăţilor de la ţară. Din acest moment, s-au întâmplat două fenomene cu efecte importante asupra Citește restul acestei intrări »
Reclame
Report this ad
Report this ad
Legătură permanentă 2 comentarii
Justificare
Iulie 6, 2007
Acest material s-a nascut ca o reactie a lui Vasile si Daniel Branzai, acum in Los Angeles, la comentariile facute cartii lui Daniel Mitrofan, “Pigmei si uriasi” in mediul evanghelic romanesc, mai ales in cel baptist. El grupeaza intr-un blog comun contributia mai multor autori, pe care-i puteti citi la rubrica “pages”, aflata in partea dreapta a blogului.
In ce priveste „criticile” aduse cartii scrise de Daniel Mitrofan, Vasile Branzai este de parere ca „valoarea” cartii este data de cei care au semnat materialele fotocopiate in carte. Ei poarta raspunderea pentru „ceea ce este scris si peste care nu putem trece”. In plus, toate aceste „declaratii” si „note informative” se afla deja la arhivele cerului si de acolo nu pot fi sterse decat printr-o sincera si necesara pocainta. „Este randuit fiecarui om sa moara o singura data, dupa care vine judecata”.
Astept comentariile, corectarile si completarile voastre. Reveniti pentru ca aceste materiale vor fi reactualizate si completate. Multumesc fratelui Pavel Nicolescu pentru ajutorul dat si mai ales pentru paginile xeroxate din cartea „Partidul, Securitatea si Cultele”.
Un prieten care pune la indoiala oportunitatea unui asemenea demers mi-a scris: „Pentru cei interesati de ierarhizarea si taxonomia pacatelor pe catogorii intreb. Oare e mai mare pacatul unui pastor de a semna un angajament cu Securitatea sau ca a uitat sa dea mangaiere unei vaduve din ultima bancuta a Bisericii care are o pensie de C.A.P. de 120 lei pe luna?”
I-am raspuns: „In Romania comunista a fost un razboi ideologic pus pe desfintarea crestinismului. Ca la razboi, fiecare mai greseste si in „transee”, in propria tabara, dar nimic nu se compara cu „spionajul pentru inamic”, cu „fraternizarea cu dusmanul”. Asa ceva este pedepsit cu curtea martiala si cu executia. Pentru restul „culpelor” exista disciplinari mai marunte. Este o mare diferenta intre a colabora cu Securitatea si a neglija o babuta de pe ultima banca … Nu pledez pentru executii. Daca vei avea rabdarea sa parcurgeti intregul material iti vei da seama de asta”.
Cartea lui Mitrofan a aparut ca sa contrazica sau macar sa contrabalanseze dezinformarile propagate de cateva volume de asa zisa “istorie a baptistilor romani” in perioada dictaturii comuniste. Documentele si dezvaluirile publicate in cartea lui Mitrofan (tiparite sub forma de fotocopii) vin sa puna capat divagatiilor care trimeteau cercetatorul sincer pe piste false. Va propun sa cititi acest material, sa-l completati, corectati si comentati cu scopul de a da generatiei actuale o imagine cat mai corecta a trecutului care continua sa ne influenteze atat de caricatural prezentul. Nu totul a fost insa rau sub comunism. Nu toti au colaborat cu Securitatea. Trebuie sa recuperam din trecut pietrele de temelie pe care va trebui sa ne zidim, mai intelepti si mai neprihaniti, viitorul.
Capitolele acestei lucrari
1. Cum a fost posibil ca unii crestini sa devina informatori?
2. Cum au fost recrutati informatorii si agentii?
3. Cine a suferit de pe urma informatorilor si agentilor?
4. Cum au fost priviti informatorii si agentii de biserici?
5. Ce sa facem acum cu informatorii si cu agentii?
1. “Cum a fost posibil?”
Cum a fost posibil ca oameni ai lui Dumnezeu sa intre in slujba Satanei? Cum s-a putut ca barbati si femei din bisericile noastre sa lucreze ca informatori si agenti ai Securitatii?
O judecare a celor care au trait sub regimul trecut nu poate fi decat relativa, subiectiva si de cele mai multe ori, nedrepata. Cand am sosit in America, cumnatul meu din Detroit m-a dus la un prieten asociat de afaceri ca sa-i explic persecutia comunista din Romania.
Dupa ce m-a ascultat binevoitor timp de cateva minute, americanuil m-a intrebat: “Ia stai putin, cam cati comunisti sunt in Romania?”
I-am raspuns ca numai patru milioane din cele douazeci de milioane in total.
“Nu te inteleg, a continuat el, sa fie si jumatate din populatie! Cealalta jumatate ar trebui sa puna mana pe pistol si sa-i omoare” Gata cu persecutia! Ce atata discutie? Sunteti sau fricosi sau prosti. Si intr-un caz si-n celalalt insa, va meritati soarta!” Nici pana astazi nu stiu cum sa categorisesc reactia acestui “iancheu”: simpla, simplista sau simplificatoare.
Remarca lui brusca mi-a amintit ca imparateasa Tereza a spus celor care-I vorbeau de suferintele poporului: “N-au paine ziceti! Sa manance atunci cozonac!”
Ma indoiesc ca cei din generatia de azi, numita si generatia MTV, generatia manelelor, a capsunarilor inavutiti, a pasapoartelor si a concediilor petrecute in strainatate, generatia Romaniei europene, a tinerilor care isi fac studiile in Anglia, America si Germania; generatia celor cu rude stramutate dupa preferinte, temporar sau definitiv, in mai toate tarile lumii, au instrumentele si dreptul moral sa judece generatiile care au supravietuit fara demnitate sub comunism. N-ar fi nici drept si nici macar posibil. Cei care n-au trait cosmarul comunismului totalitar au foarte putine sanse sa-i inteleaga pe cei de atunci si chiar si mai putine drepturi sa-I judece. Asta nu ne poate opri insa sa sa cautam sa intelegem “Cum de a fost posibil?” Nu de alta, dar, cei care-si neglijeaza trecutul sunt uneori blestemati sa-l repete. S-ar putea prea bine sa dam nas in nas cu unii care ne vor spue fara nici o rusine: “La vremuri noi, … tot noi!”
Intelegerea presupune o asemanare in trairi si circumstante. Ca sa cladim o punte de dalog, iata o scurta descriere a circumstantelor in care au trait oamenii sub comunism.
- Specificul sistemului communistCitește restul acestei intrări »
Legătură permanentă 5 comentarii
2. Cum au fost racolati informatorii?
Procesul de racolare a “informatorilor si agentilor” care au lucrat pentru Securitate s-a bazat pe realitatea ca fiecare om are o capacitate nelimitata de a fi bun si de a fi rau. Istoria a dovedit de nenumarate ori ca, plasat in circumstante corespunzatoare si pregatit cum se cuvine, orice om poate deveni bun, cat se poate de bun, sau rau si cat se poate de rau. Omul poate fi construit, caramida cu caramida, spre desavarsire sau corrupt, bucata cu bucata, pana la ruina totala.
“Stapanii” din tarile comuniste au folosit tactici invatate la institute “de specialitate” (in Romania a fost “Stefan Gheorghiu”) unde au fost instruiti in metode de “conducere”, prin macro si micro inginerie sociala. Materialul predate acolo ar putea fi socotit un adevarat Manual al lui Nicolo Machiavelli.
Cei care au fost promovati in aparatul Securitatii au fost “specializati” mai departe, prin studii facute de obicei la Moscova. Ofiterii Securitatii au devenit astfel foarte priceputi in studiul naturii umane, foarte buni psihologi si au avut la dispozitie o uriasa masinarie cu resurse aparent nelimitate. Sarcina lor a fost sa racoleze oameni din toate categoriile sociale. Membrii cultelor crestine n-au facut exceptie. In statul totalitar, supravegherea se dorea totala. Pentru realizarea ei trebuia instaurat un climat de nesiguranta si neincredere totala. Nimeni nu putea fi sigur de nimeni. Subalterni se temeau de sefi si sefi tremurau la gandul ca subalternii ii “toarna”. Nici macar anchetatorii nu puteau fi siguri ca cei anchetati nu erau de fapt agenti sub acoperire veniti sa le verifice corectitudinea si eficienta. Calaii de pana mai ieri puteau fi victimele de maine, iar “tovarasii iubiti” de azi puteau ajunge peste noapte “dusmanii poporului” care trebuiau starpiti fara mila.
Sistemul desavarsise niste supravegheri incrucisate sub care agentii si informatorii se turnau reciproc, verificandu-si astfel unul altuia corectitudinea. La un moment dat, pastorul unei anumite biserici din Bucureati (V.T.) stia ca din totalul de 12 membrii ai Comitetului de conducere al Bisericii ase erau informatorii Securitatii.
In perioada comunismului agresiv (vezi cartea lui Daniel Mitrofan), partasia sau prietenia cu crestini din alte tari erau pedepsite cu mari amenzi sau chiar cu inchisoarea. Legile Romaniei comuniste interziceau orice contact cu strainii. Imi amintesc ca Nicolae Sfatcu, responsabilul Bisericii Baptiste din Iasi, dus la Securitate si luat la intrebari cu privire la niste americani care tocmai vizitasera adunarea, le-a raspuns: “La noi n-au fost nici un fel de “straini”. Numai niste “frati” de-ai mei care au venit de departe”. Cand l-a fortat sa le spuna numele vizitatorilor, nea Culita le-a intors-o sugubat: “Nu pot domnule.! Ca astia au toti nume ciudate: Ron, Bon, Tom, Steve, Mim … N-au nume ca ale noastre.”
Departamentul Cultelor era un fel de brat al Securitatii care-I supraveghea pe crestini. Este semnifcativa replica data de reprezentantii “terdelasului” de la Bucureati (grup de pastori care s-a legat cu orice risc sa nu mai accepte imixtiunea Statului ateu in viata bisericilor crestine) unuia din directorii Departamentului Cultelor. Nemultumit de lipsa de colaborarea a pastorilor mentioati, domnul director le-a zis: “Domnilor, Statul comunist a vrut sa se asigure ca nu va nedreptateste in ravna lui pentru instaurarea noii oranduiri comuniste. Departamentul Cultelor exista ca sa vegheze asupra libertatilor dumneavoastra. Noi functionam pentru dumneavoastra.” Iosif Serac i-a raspuns: “Nu, domnule director, dumneavoastra nu existati pentru noi, ci din cauza noastra. Aceasta este realitatea.”
In majoritatea cazurilor, pretextul solicitarii de informatii era prezentat drept “datoria cetateneasca obligatorie“ de a raporta orice “atac duamanos” din partea puterilor imperialiste exterioare, care-si trimeteau “emisarii” in Romania sub forma misionarilor religiosi. Alcatuirea unor astfel de rapoarte periodice sau ocazionale devenea astfel un act de patriotism, iar nerespectarea sau neachitarea unei astfel de indatoriri putea fi pedepsita prin lege.
Ca sa-si atinga scopul, specialiatii securitatii, au stiut sa-si adapteze metodele la caracterul si circumstantele fiecarei potentiale victime. “Orice nas isi are nasul”, “orice om isi are pretul”, orice zid isi are fisura lui fatala, orice caracter isi are un calcai al lui Ahile.
Ca sa ramanem in contextual “Fermei animalelor” lui Orwell, vom prezenta apropierea securistilor de potentialii “informatori sau agenti” cu ingrijirea unei “faune umane” usor de pus in tipare de fabula. Vom incerca mai jos sa ilustram diferite tipuri de personalitati racolate cu imaginea unui animal tipic.
Au existat mai multe tipuri de racolari:
- Racolarea ideologicaCitește restul acestei intrări »
3. Cine a suferit de pe urma informatorilor?
Trebuie sa o spunem clar ca majoritatea rapoartelor si notelor informative n-au avut nici un fel de valoare. Ele constitue astazi o maculatura murdara colectata in arhivele Securitatii, mai primitoare decat orice cos de gunoi.
Cu lucrarea informatorilor s-a intamplat ca si cu sistemul de ascultare al telefoanelor. Sistemul a existat si era posibilit ca toate convorbirile sa fie ascultate. Probabilitatea ca toate sa fi fost ascultate a fost insa nula. Sistemul nu a lucrat decat in cazurile in care a fost nevoie si pentru durata pe care cat a fost nevoie. S-a creat insa o psihoza general. Orice baba, din orice cartier uitat de lume, traia cu obsesia ca si telefonul ei este ascultat de Securitate.
La fel a fost si cu sistemul informatorilor. El a existat si ar fi putut fi dezlantuit asupra oricarui cetatean. Asta nu inseamna neaparat ca fiecare cetatean s-a bucurat de atentia deosebita a autoritatilor. Continua colectare a informatiilor s-a facut doar ca sistemul sa fie intretinut intr-o stare buna de functionare. Materialele adunate in acest rastimp sunt, in majoritatea lor, asa cum am spus, maculatura murdara, lipsita de orice valoare practica. “Cetateanul cutare a spus un banc politic”, “cetateanul cutare a fost auzit mentionand ceva despre Europa Libera”, etc.
Printre categoriile care au suferit de pe urma informatorilor si agentilor securisti strecurati printre membrii bisericilor am putea mentiona:
- Cei care au fost aruncati nevinovati in iadul puscariilor comuniste pentru reeducare sau exterminare. Cine atie macar cate ceva despre “experimentull de la Pitesti”, atie despre ce vorbesc. Alte informatii au iesit la iveala prin imaginile din serialul de televiziune “Memorialul durerii”, prea putin vizionat de o populatie prea usor imbatata cu inconatienta si naiva bere a libertatii de dupa 1989.Citește restul acestei intrări »
4. Cum au fost priviti informatorii si agentii de restul bisericii?
Iritat putin de cateva din episoadele scrise in primele doua volume din ciclul “Amintiri cu sfinti”, fratele Ioan Bunaciu, care mi-a fost timp de patru ani director la Seminarul teologic de la Bucuresti, mi-a trimis o “corectare” pe care dansul o simtea necesara …
Trebuie sa marturisesc dintru inceput ca am invatat multe lucruri bune de la fratele Bunaciu si l-am apreciat intotdeauna impreuna cu colegii mei pentru efortul pe care l-a facut in lucrarea pe care si-a ales-o. Vederile noastre diferite au facut sa avem puncte de vedere diferite in circumstantele comune prin care am trecut. Cei dinafara ne-au crezut uneori adversari. Ca frati, nu ne-am dusmanit insa niciodata. Schimburile noastre de pareri ne-au imbogatit reciproc si poate ca i-au facut si pe altii sa inteleaga mai complet situatiile care ne-au aprins viata si energiile in teribilele timpuri ale marturiei crestine sub un regim represiv ca acela al lui Nicolae Ceausescu.
Din cauza diferentei de varsta, fratele Bunaciu a fost si va ramane mereu un “mai mare” al meu caruia ii voi accorda cinstea si respectul. Ca frate crestin, dansul a fost mereu si probabil ca va ramane o oglinda in care mi-am verificat si corectat valabilitatea parerilor personale. Iata de ce eu numesc “disputele noastre” din anii de Seminar si de acum: “polemici binefacatoare”. Infruntarile noastre au fost de principii nu de persoane. Daca vor ramane si ei in perimetrul dragostei si ingaduintei crestine aflata in minunata familia a lui Dumnezeu, cei ce le-au fost martori atunci si cei care le pot fi martori acum au numai de castigat. Citește restul acestei intrări »
5. Ce sa facem acum cu cei care au fost informatori si agenti?
Iata o intrebare la care nu se poate da un raspuns unic sau macar uniform. In bisericile baptiste romane parerile sunt impartite. Ca sa nu raspunzi pripit, intreaba-te mai intai pe tine insuti: “Ce as fi facut eu daca as fi fost in situatia lor?” si cauta sa-ti dai un raspuns foarte sincer. Daca ar fi sa grupam reactiile de pana acum, exista trei tabere disctincte: tabara tacutilor, tabara galagiosilor si tabara cumpatatilor:
- Tabara tacutilorCitește restul acestei intrări »
6. In loc de concluzii
Realitatea este ca materiale ca cele publicate prin cartea lui Daniel Mitrofan rup tacerea artificiala care s-a asternut asupra multor lucruri din trecut. Astfel de glasuri sunt insa invinuite ca risca sa faca mai mult rau decat bine. Se poate dezlantui o “vanatoare de vrajitoare”. Se pot prabusi monumentele ridicate pripit pe mormintele unora si se poate instaura un climat de “scandal” si “batjocora” care sa aseze Biserica Baptista din Romania intr-un con de umbra, murdarindu-I definitive marturia si zadarnicindu-i eforturile de raspandire a Evangheliei adevarate.
Fara nici o indoiala, intre fostii “colaboratori” si fostii “nonconformisti” exista o mare doza de “aratare cu degetul” si de invinuiri reciproce. Fiecare tabara se vede intr-un fel victima celeilalte. Cine are dreptate? Cine va birui in simpatiile opiniei publice? Se poate pune capat acestei “lupte intre frati” ? Ce-i de facut? Iata propunerile mele:
- Trebuie sa ne dam seama cu totii ca adevaratul nostru conflict a fost cu “dusmanul din afara”, nu cu fratii dinauntru! Intre frati avem voie, uneori este chiar necesar, sa avem “neintelegeri” (Fapte 15:39), dar niciodata … certuri!Citește restul acestei intrări »
Ce este biserica?
Noul Testament ne arată istoria Celui care a venit din cer la noi şi a fost aici pe pământ, mai întâi un copilaş în slăbiciune şi sărăcie, apoi un om plin de har şi de bunătate, făcând bine tuturor, dar care a fost necunoscut, dispreţuit, lepădat, acoperit de insulte şi, în cele din urmă, răstignit pe o cruce, pe care a şi murit. Acesta este Domnul Isus, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, venit aici pentru a ne mântui prin moartea Sa. Dumnezeu L-a înviat din morţi, apoi L-a înălţat în cer. Acest Isus va veni iarăşi; va lua mai întâi pe cei răscumpăraţi ai Săi la El, apoi îşi va statornici împărăţia pe pământ. Această istorie minunată se continuă până în clipa când Domnul Isus va da împărăţia în mâna Tatălui Său, după ce morţii vor fi fost judecaţi înaintea marelui tron alb. Atunci va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va locui Dumnezeu pentru totdeauna, în mijlocul celor preafericiţi.
Doresc acum să prezint o altă istorie: istoria unui lucru foarte scump Domnului Isus şi care scump Îi va fi totdeauna. Care lucru? — vă veţi întreba. Nu cumva acest lucru este sufletul nostru? Da, fără îndoială, sufletul, chiar al celui mai mic copil, este preţios pentru Domnul Isus. Vorbind despre copilaşi, El a spus că a venit pe pământ ca să-i mântuiască; despre oameni, a spus că a venit să-i caute şi să-i mântuiască (Matei 18.11,14; Luca 19.10). Eu vreau însă să vorbesc despre istoria unui lucru scump acestui iubit Mântuitor. E vorba de istoria Bisericii sau a Adunării, căci aceste două cuvinte au aceeaşi semnificaţie. Apostolul Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.” El o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag (Efeseni 5.25,29). Aceste cuvinte ne arată ce mare preţ are Biserica pentru inima Domnului Hristos.
Înainte de toate, să lămurim întrebarea: Ce este Biserica? Oamenii numesc biserici nişte clădiri în care se adună pentru slujbe religioase. În Cuvântul lui Dumnezeu, însă, nu găsim numele de biserică în înţelesul acesta. Se mai numesc biserici nişte adunări de oameni care au aceleaşi învăţături religioase, aceleaşi forme de cult şi sunt cârmuite, în acest scop, de aceleaşi reguli; astfel, se zice: biserica anglicană, biserica protestantă, catolică etc.; dar Scriptura nu vorbeşte nimic despre aşa ceva. Cum am mai spus mai sus, cuvântul Biserică înseamnă Adunare; şi, în gura Domnului, ca şi în scrierile Apostolilor, această vorbă înseamnă: sau adunarea tuturor adevăraţilor credincioşi în toate locurile într-un anumit moment pe pământ; sau adunarea tuturor sfinţilor înviaţi, schimbaţi şi slăviţi, de la Cincizecime până la întoarcerea Domnului Hristos (atunci Adunarea va fi deplină); sau adunarea creştinilor care se strângeau într-o localitate. De exemplu, când Apostolul Pavel scrie Bisericii sau Adunării lui Dumnezeu care este în Corint, el se îndreaptă către toţi creştinii din Corint; când trimite salutări Bisericii sau Adunării care se strânge în casa lui Nimfa sau la Filimon, are în vedere pe creştinii care se adunau, pentru închinare, la unul sau altul din aceşti fraţi. Când însă zice: „Hristos a iubit Adunarea”, aici se înţelege Adunarea deplină; sau când îndeamnă pe bătrâni să păstorească „Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său”, aici vorbeşte despre toţi adevăraţii credincioşi, spălaţi de păcatele lor în sângele scump al Domnului Hristos, dar aflându-se încă pe pământ. (1 Corinteni 1.2; Faptele Apostolilor 20.28; Filimon 2; Efeseni 1.22; 5.25). În aceste din urmă două locuri este vorba de Adunarea întreagă în cer.
Vă veţi gândi poate că Abel, Noe, Avraam, Moise, David, prorocii, toţi aceşti oameni sfinţi fac parte din Biserică. Nu; Biserica nu era pe vremea lor. Ei au fost oameni credincioşi, care credeau în Dumnezeu şi mergeau pe pământ încrezându-se în El şi în făgăduinţele Lui; ei însă nu fac parte din Biserică. Dumnezeu a avut pe pământ un popor, pe care l-a ales din mijlocul celorlalte neamuri, popor pe care-l iubeşte fără încetare şi pe care-l va statornici mai târziu în ţara făgăduinţei: e vorba de poporul Israel. Dar Israel nu este Biserica.
Biserica n-a fost deloc numită înainte de a vorbi Domnul către Petru, când a zis: „Voi zidi Biserica Mea”. (Matei 16.18) Ea este deci a Lui, dar atunci încă nu luase fiinţă. Abia după moartea Sa pe cruce şi după intrarea Sa în slavă a luat naştere Biserica şi anume în ziua Cincizecimii, când după făgăduinţa Domnului Isus, Duhul Sfânt S-a coborât din cer asupra apostolilor. Dumnezeu a descoperit apostolului Pavel lucrurile deosebite de care se bucură Biserica. Mai înainte ea era o „taină ascunsă din veacuri în Dumnezeu” (Efeseni 3.9; Coloseni 1.26). Sfinţii şi prorocii Vechiului Testament nu cunoşteau taina aceasta.
Biserica este o adunare cerească, pe care Dumnezeu voia s-o aibă pentru Fiul Său preaiubit. Ea este alcătuită din cei care au crezut în Domnul Isus mort, înviat şi slăvit, ale căror păcate au fost spălate în sângele Său (Apocalipsa 1.5). Aceştia simt născuţi din Dumnezeu (Ioan 3.9); Dumnezeu le-a dat Duhul Său (2 Corinteni 1.22); astfel ei sunt uniţi unii cu alţii şi cu Domnul Isus în cer, având toţi aceeaşi viaţă ca şi scumpul lor Mântuitor. Iată de ce Biserica este numită trupul Domnului Isus,El însuşi fiind Capul ei (Efeseni 1.22, 23; 4.3, 15,16; 1 Corinteni 12.13; Coloseni 1.18; Romani 12.4, 5). Fiecare credincios este un mădular al acestui trup, tot aşa de strâns legat de Domnul Isus, cum este legată mâna de trup. Această legătură nu poate să fie ruptă; este legătura unei vieţi cereşti şi nepieritoare, a unei vieţi care este chiar a Domnului Isus. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că trupul Domnului Isus, alcătuit astfel prin Duhul Sfânt, este unul. Nu este decât un singur Duh, care alcătuieşte şi însufleţeşte trupul, tot aşa după cum nu este decât o singură nădejde pentru toţi credincioşii: aceea de a fi cu Domnul Isus în cer. Atunci trupul Lui va ajunge desăvârşirea.
Biserica mai este numită casa lui Dumnezeu:Ea este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, care rămâne în ea şi-Şi arată prezenţa. Astfel, ea este un templu sfânt, care se înalţă şi care va fi complet şi desăvârşit în slavă (1 Timotei 3.15; Efeseni 2.20-22; 1 Corinteni 3.16,17). Dumnezeu n-are acum pe pământ altă casă, alt templu, în care să I se aducă închinare, decât trupul fiecărui credincios. Într-adevăr, Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios si trupul său e numit totodată „templu” (1 Corinteni 6.19,20). ‘
Am văzut că Domnul Isus zideşte această casă a lui Dumnezeu, care este Adunarea. Orice casă este însă clădită pe o temelie. Care este temelia Bisericii? O stâncă neclintită: Domnul Isus însuşi. El este singura temelie pe care este clădită (1 Corinteni 3.22). Când Simon Petru, învăţat de Tatăl, a făcut această frumoasă mărturisire despre Domnul Isus: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” — Domnul i-a spus că pe această stâncă, adică pe adevărul acesta pe care-l descoperise Dumnezeu lui Petru, Îşi va zidi Adunarea Sa (Matei 16.16-18). Şi ce voiau să spună cuvintele lui Petru? Că în Domnul Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, era puterea vieţii, a vieţii din Dumnezeu împotriva căreia moartea şi Satan, care are puterea morţii (Evrei 2.14), nu pot nimic. Şi Domnul Isus spune lămurit că puterea morţii şi a Satanei nu pot nimic împotriva Bisericii întemeiate pe această Stâncă. Ea este vie, cum este şi Cel care a întemeiat-o, şi deci nu poate să fie nimicită. Ce siguranţă pentru cei care fac parte din Biserică! Dar cine sunt aceia? Apostolul Petru, căruia i-au fost spuse cuvintele pe care le rosteşte Domnul Isus cu privire la Biserică şi care-şi aminteşte cu atâta duioşie de tot ce a ieşit din gura Mântuitorului, pe care-L iubea, aseamănă pe cei care cred în Hristos, cu nişte pietre vii, care se apropie de Domnul şi sunt aşezaţi în El, piatra din capul unghiului, vie, aleasă şi scumpă înainea lui Dumnezeu (1 Petru 2.4-6). Ei sunt uniţi cu El prin legătura vieţii din Dumnezeu, care nu poate să fie nimicită, şi în felul acesta se zideşte casa lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu ne mai înfăţişează Biserica şi ca pe Mireasa Domnului Hristos(Efeseni 5.24-27). Dumnezeu dăduse pe Eva ca ajutor celui dintâi om, lui Adam si tot aşa Celui de al doilea Om, Domnului Hristos, Dumnezeu Îi dă Biserica. Citim în Geneza frumoasa istorisire a robului lui Avraam, care s-a dus departe să caute soţie pentru Isaac (Geneza 24). În acelaşi fel, Duhul Sfânt vine să caute acum soţie pentru Domnul Hristos şi aceasta e Biserica. El o alcătuieşte din toţi aceia care, crezând în Domnul Isus, părăsesc lumea, aşa cum Rebeca şi-a părăsit patria, pentru a se alipi numai de Domnul Hristos. Pentru a ne arăta cât este ea de strâns unită cu Domnul şi cât Îi este de dragă, Biserica este înfăţişată ca Mireasa Sa şi este numită „soţia Mielului” (Apocalipsa 19.7; 21.2,9; Efeseni 5.32). Ni se spune că El o pregăteşte acum pentru Sine; El o sfinţeşte şi o curăţeşte pentru a Şi-o înfăţişa, într-o zi, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără pată (Efeseni 5.26.27). Când se va întâmpla aceasta? Când se va sărbători în cer nunta Mielului, cu o bucurie şi o veselie fără asemănare (Apocalipsa 19.7-9). Gândind la această fericire, Duhul şi Mireasa zic Domnului Isus: „Vino!”; iar El, care iubeşte Biserica, răspunde cu duioşie: „Eu vin curând” (Apocalipsa 22.17,20).
În cele din urmă, Biserica mai este înfăţişată ca o cetate cerească şi glorioasă(Apocalipsa 21). Dar ea nu va fi astfel decât în viitor, când Domnul Hristos îşi va aşeza împărăţia. Vremea de faţă, pentru Biserică, este vreme de umilinţă şi de suferinţă împreună cu Domnul Hristos şi pentru El. Dar atunci, slava lui Dumnezeu o va lumina şi va face să strălucească frumuseţea ei. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Ea va fi locuinţa Celui care, odinioară încoronat cu spini şi răstignit, va domni atunci pe pământ; şi ea va domni împreună cu El. Iată cum ne este înfăţişată Biserica, în Cuvântul lui Dumnezeu. El ne spune totodată că ea va dăinui veşnic. Când se vor crea cerurile noi şi pământul cel nou, în care va locui dreptatea, Biserica, pe acest nou pământ, va fi locuinţa lui Dumnezeu, în mijlocul oamenilor mântuiţi (Apocalipsa 21.1-4). Dar această Biserică, iubită de Domnul Hristos şi rânduită pentru slava cerească, este încă pe pământ. Ea trebuie să fie martorul Domnului Hristos cât timp El este sus, să facă să strălucească lumina cerească a harului şi a adevărului, să meargă aşa cum a mers Domnul ei.
Citind această carte, vom vedea istoria ei aşa cum o zugrăveşte Cuvântul lui Dumnezeu, fie în ceea ce ne istorisesc Faptele Apostolilor, fie în ceea ce ne spun Epistolele şi Apocalipsa. Apoi, vom cerceta această istorie în faptele care au fost scrise în mărturii omeneşti şi vom vedea astfel dacă ea a fost la înălţimea chemării ei slăvite
Începutul bisericii
Am văzut ce este Biserica cea atât de scumpă Domnului Isus. Vom vorbi acum despre naşterea ei, adică de începutul ei pe pământ. Ea nu putea să ia fiinţă înainte ca Domnul să-Şi fi împlinit lucrarea de har pe cruce, înainte de a Se fi dat pentru ea, înainte de a o fi câştigat prin sângele Său scump. Trebuie totodată ca, prin învierea Sa dintre cei morţi, să arate că era Fiul Dumnezeului Celui viu, piatra vie pe care trebuie să fie clădită casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului Celui viu. Şi, în sfârşit, mai era de neapărată trebuinţă ca, înainte de a lua fiinţă Biserica, Domnul Isus să fie înălţat în cer, la Tatăl Său, pentru a fi trimis de acolo Duhul Sfânt făgăduit.
Înainte de pătimirile Sale, Domnul Isus făgăduise apostolilor Săi că, după plecarea Sa, Tatăl le va trimite pe Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să fie cu ei în veac (Ioan 14.16, 17, 26; 15.26; 16.7, 13). Mai ştim iarăşi că, după ce a ieşit din mormânt, Domnul a vorbit ucenicilor despre lucrurile privitoare la împărăţia lui Dumnezeu.
Sosise însă clipa plecării la Tatăl Său şi, înainte de a părăsi pe cei pe care îi lăsa aici pe pământ, mergând împreună cu ei afară din Ierusalim, le-a înnoit făgăduinţa că le va trimite pe Duhul Sfânt, dându-le în grijă să nu părăsească Ierusalimul înainte de a se fi împlinit această făgăduinţă. Apoi, pe când îi binecuvânta, a fost ridicat la cer, un nor L-a învăluit şi a dispărut din faţa ochilor lor: S-a dus în casa Tatălui, S-a dus să Se aşeze la dreapta lui Dumnezeu. Şi acum, acolo, El este Mântuitorul nostru scump; acolo El Se ocupă de noi cu dragoste şi aşteaptă clipa să vină să ia pe preaiubiţii Lui, ca să-i ducă în acest loc de odihnă şi de fericire, pe care li l-a pregătit.
Apostolii s-au întors deci la Ierusalim în camera de sus, în care se adunau. Acolo se adunau împreună cu ei ucenicii, printre care se găseau şi femeile care merseseră după Domnul Isus, care-L văzuseră răstignit şi pus în mormânt şi care, venind să-L ungă cu miresme, ÎI văzuseră înviat. Împreună cu ei, mai era Maria, mama lui Isus, si fraţii Lui, care în timpul vieţii Sale nu credeau în El.
Ce fericită tovărăşie era aceea care se găsea în această cameră de sus! Nici un învăţat, nici un bogat, nici unul din mai marii lumii acesteia, ci doar nişte simpli pescari şi nişte femei fără renume; erau însă credincioşi mântuiţi, iubiţi de Domnul Hristos, iubiţi de Tatăl aşa cum era iubit şi Domnul Isus. Ei aşteptau, aşa cum le spusese Domnul Isus. Şi, aşteptând, ce făceau? Stăruiau împreună în rugăciune, cerând, fără nici o îndoială, în numele Domnului Isus, ca Tatăl să împlinească făgăduinţa Sa. Cu toate că Dumnezeu nu pierde niciodată din vedere ceea ce ne promite, găseşte însă plăcere ca noi să-I cerem ce ne-a promis.
N-au avut să aştepte multă vreme: numai zece zile. A sosit una din marile sărbători ale Iudeilor: Cincizecimea. Era una dintre cele trei zile măreţe, pe care le rânduise Dumnezeu în fiecare an şi în care avea plăcere să-Şi adune poporul în jurul Său (Deuteronom 16.16). Celelalte două sărbători erau Pastele şi Sărbătoarea Corturilor. Cincizecimea era între aceste două, la cincizeci de zile după Paşti. O mulţime de Iudei erau răspândiţi printre neamurile venite cu acest prilej la Ierusalim; prozeliţi, adică străini care doreau să se facă Iudei, îi însoţeau; şi această mulţime umplea acum oraşul. În mijlocul zgomotului şi mişcării pe care o face totdeauna mulţimea când se adună, era deoparte o cameră liniştită, o cameră de sus, unde se găseau adunaţi aproape o sută douăzeci de inşi, aceia despre care am vorbit, toţi într-un cuget şi-o simţire. Era o ceată foarte mică faţă de marea mulţime care se îngrămădise la Ierusalim. În acea clipă, însă, privirile lui Dumnezeu erau îndreptate cu dragoste asupra acestei camere de sus, asupra acestor oameni care se adunaseră acolo. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu iubea şi pe alţii şi că, în acea mare mulţime, venită pentru sărbătoare, nu erau şi suflete evlavioase, sincere, plăcute lui Dumnezeu; însă în camera de sus erau adunaţi cei care crezuseră în Domnul Isus, care se alipiseră de El şi-L urmaseră; şi Tatăl îi iubea, pentru că El iubeşte pe cei care iubesc pe Fiul Său, şi acum împlinea faţă de ei făgăduinţa Sa de preţ.
Ucenicii Domnului erau adunaţi, deci, ocupaţi fără îndoială cu rugăciunea; când, „deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde stăteau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat pe fiecare din ei. Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească” (Faptele Apostolilor 2.2-4).
Astfel s-a împlinit făgăduinţa Tatălui. Domnul Isus a primit sus, de la Tatăl Său, pe Duhul Sfânt, şi L-a trimis ucenicilor Săi. Adunarea, Biserica, a luat astfel fiinţă. Credincioşii, copii ai lui Dumnezeu, erau uniţi acum prin acea legătură a aceluiaşi Duh, pe care-L primise fiecare. Dumnezeu Îşi avea acum casa Sa pe pământ, unde venise să-Şi aşeze locuinţa prin Duhul Său. Aceasta nu mai era o casă de pietre, ca templul din Ierusalim, care nu-şi mai avea nici un rost; era o casă alcătuită din pietre vii, sprijinite pe Domnul Hristos. Şi, după cum altădată Dumnezeu, îmbrăcat într-un nor, venise în cort şi în templu, în mijlocul poporului Său, tot aşa acum venea într-un templu viu, pentru ca să rămână acolo. Acum începe să se alcătuiască „trupul” Domnului Isus din mădularele Sale, adică din cei care credeau în El şi care erau plini de Duh Sfânt. Acum „Mireasa” Domnului Hristos, pe care El o iubeşte, dar care nu va fi arătată decât în slavă, ia fiinţă sub lucrarea Duhului Sfânt şi îşi începe drumul ei în lume sub conducera acestei Sfinte Călăuze, tot aşa cum altădată Rebeca a fost călăuzită la Isaac prin pustie, sub conducerea lui Eliezer. De data aceasta, n-a mai venit un nor, ca pe vremea Israeliţilor, ci o putere din cer, care umplea pe cei credincioşi, o putere, aceea a cuvântului dumnezeiesc, care, întocmai ca un foc, pătrundea în suflete şi judeca tot ce nu era din Dumnezeu.
Ce voia să spună faptul că ucenicii, botezaţi cu Duhul Sfânt, vorbeau în limbi străine? Era o pecete a puterii Duhului lui Dumnezeu în ei, care trebuia să împuternicească, în chipul cel mai izbitor, pe cei care-I erau martori, precum vom vedea; era totodată o arătare a harului lui Dumnezeu, care se ridica mai presus de mulţimea păcatelor, har care se îndrepta către toate popoarele.
Odinioară, oamenii au voit să zidească turnul Babei, ca să nu fie împrăştiaţi pe pământ. Mândria lor nebună a silit pe Dumnezeu să le încurce limbile. Câte rele au luat naştere din acest păcat, rele cum sunt de exemplu, despărţirea şi ura dintre un popor şi altul! Harul lui Dumnezeu se îndreaptă acum către toţi oamenii, ca să-i unească în credinţa şi dragostea aceluiaşi Mântuitor şi, pentru a-i chema, a împărţit ucenicilor, prin Sfântul Duh, aceste limbi felurite, ca să vorbească fiecăruia, din orice neam ar fi.
Cele dintâi propovăduiri
Biserica se întemeiase, Dumnezeu îşi avea acum pe pământ o locuinţă, alcătuită din pietre vii, un templu în care El era prezent. Dar Biserica nu trebuia să se mărginească la aceste câteva persoane. Când a vorbit despre Duhul Sfânt, pe care aveau să-L primească cei care credeau în El, Domnul Isus a spus: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7.38,39). Prin aceasta se înţelegea că cei care aveau să fie binecuvântaţi, vor răspândi şi ei, la rândul lor, binecuvântarea.
Înainte de a Se înălţa la cer, Domnul Isus poruncise ucenicilor Săi să propovăduiască pocăinţa şi iertarea păcatelor tuturor neamurilor, în Numele Lui, începând din Ierusalim (Luca 24.47). A trimis vestea harului mai întâi poporului care-L lepădase şi-L răstignise. Ce dragoste şi ce răbdare în inima Sa!
Iată ce a dat loc celei dintâi propovăduiri. Sfântul Duh, coborându-Se asupra ucenicilor, îi umpluse cu o putere minunată, dându-le pricepere pentru înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu şi puterea de a vorbi în felurite limbi. Domnul spusese apostolilor Săi: „Duhul Sfânt Se va coborî peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1.8). Ei nu puteau deci să ascundă ce au primit; şi vestea acestei întâmplări nemaipomenite s-a răspândit numaidecât. Precum am văzut, o mulţime de Iudei, oameni evlavioşi, veniseră din toate ţările ca să ia parte la sărbătoarea Cincizecimii. La auzul celor întâmplate, ei s-au adunat, ca şi cei care locuiau în Ierusalim, ca să asculte pe apostoli şi pe ucenici; şi au fost izbiţi de ceva nemaipomenit, văzând pe aceşti oameni fără carte vorbind în felurite limbi lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
Unii, fără îndoială, cei care înţelegeau limbile, se mirau şi întrebau: „Ce înseamnă aceasta?” Alţii, poate locuitorii din Ierusalim care nu crezuseră în Domnul Isus, neînţelegând pe apostoli şi ucenici, îşi băteau joc de ei, şi pentru că spuseseră că Domnul Isus avea demon, învinovăţeau şi pe slujitorii Lui că sunt beţi (Faptele Apostolilor 2.12,13).
Atunci Petru, cu puterea Duhului Sfânt, s-a îndreptat mai întâi spre batjocoritori. El le spune că aceste lucruri minunate la care erau martori, erau împlinirea unei prorocii a lui Ioel, cu privire la zilele din urmă. Dumnezeu spusese prin acest proroc: „Voi turna din Duhul Meu… înainte de a veni ziua Domnului, ziua cea mare şi strălucită.” Această zi este cea a înfricoşatei judecăţi, care trebuie să lovească pământul; dar, înainte de a veni ea pentru Iudeii necredincioşi, Dumnezeu îi făcea să audă, prin gura lui Petru, cuvântul harului: „Oricine va chema numele Domnului va fi mântuit” (Faptele Apostolilor 2.17, 21).
După aceea, Petru se îndreaptă către toţi şi le vesteşte pe Domnul Isus. Viaţa sfântă şi curată a Domnului, plină de minuni şi de fapte de iubire, fusese bine cunoscută printre Iudei, ca fiind adeverită de Dumnezeu. De aceea, Petru le spune cu îndrăzneală: „Voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.” Apoi le spune că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi că ei, apostolii, L-au văzut înviat, precum au vestit Scripturile despre Mesia. Apoi Dumnezeu L-a înălţat la cer şi L-a aşezat la dreapta Sa, punând astfel asupra Domnului Isus pecetea încuviinţării Sale; iar din cer, Domnul Isus a trimis pe Duhul Sfânt, care împlinea minunile la care Iudeii erau acum martori. Petru sfârşeşte cuvântarea, zicând: „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi” (Faptele Apostolilor 2.22-36). El pune astfel în faţa cugetului lor crima grozavă de care se făcuseră vinovaţi, lepădând şi dând la moarte pe Acela pe care Dumnezeu în iubirea Sa îl trimisese la ei. Ce curaj la Petru! Ce deosebire faţă de celălalt Petru care, cu puţin mai înainte, se lepădase de trei ori de învăţătorul său! Duhul Sfânt era acela care-i dădea această îndrăzneală şi care dă şi astăzi oricărui credincios puterea de a mărturisi pe Domnul Isus.
Acelaşi Duh a lucrat cu putere în inimile unui mare număr din ascultători. Ei şi-au dat seama de mărimea păcatului pe care-l făcuseră, lepădând pe Domnul Isus. S-au simţit pierduţi şi, cu inima plină de durere, au strigat: „Ce să facem?” Dumnezeu nu lasă niciodată fără răspuns un astfel de strigăt. Spre Acelaşi Isus pe care-L răstigniseră, trebuiau să se întoarcă spre a fi mântuiţi. Şi Petru le zice: „Pocăiţi-vă”, adică schimbaţi-vă felul de a gândi, întoarceţi-vă la Hristos, „şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 2.37-38). A fi botezat în numele lui Isus înseamnă a mărturisi că ei cred în El şi că se alipesc de persoana Sa; şi atunci primeau iertarea păcatelor. Tot aşa este şi astăzi: cine crede în Domnul Isus are iertarea păcatelor.
Dar Petru vesteşte ceva mai mult celor ce credeau: „Veţi primi” — zice el — „darul Sfântului Duh”. Astfel, când ne pocăim de păcatele noastre şi credem în Domnul Isus, Dumnezeu ne iartă; ba mai mult, pune Duhul Său în noi; atunci facem parte din Biserica Domnului Hristos, din Adunarea lui Dumnezeu. Petru îndeamnă pe ascultătorii săi şi le cere cu stăruinţă să creadă în Domnul Isus şi să se despartă de poporul iudeu necredincios şi ticălos, peste care avea să vină judecata. Urmarea a fost destul de mare şi de frumoasă: trei mii de inşi au crezut şi au fost botezaţi; au primit Duhul Sfânt şi au fost adăugaţi Bisericii. Petru deschide astfel iudeilor porţile împărăţiei cerurilor (Domnul zisese lui Petru: „îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Matei 16.19). Lucrarea harului a început să se întindă prin apostoli, care făceau multe semne şi minuni, cum şi prin viaţa sfântă a celor dintâi creştini. „Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi” (Faptele Apostolilor 2.47).
Curând după aceea, Dumnezeu îndreaptă, în harul Său, o nouă chemare către poporul iudeu. Iată în ce împrejurare s-a întâmplat aceasta. Cei dintâi creştini, ieşiţi din mijlocul Iudeilor, urmau încă orânduielile Legii. Astfel, erau plini de râvnă să se ducă la templu, pe care-1 socoteau încă drept casa lui Dumnezeu.
Pe când „Petru şi Ioan se suiau împreună, la templu, la ceasul rugăciunii”, acolo au vindecat, în numele Domnului Isus, pe un om olog din naştere (Faptele Apostolilor 3.1,2). Tot poporul îl cunoştea, căci în toate zilele era dus şi pus la poarta cea mai de seamă a templului, ca să ceară milă de la cei care intrau. Ce lucru neaşteptat pentru toţi, când au văzut pe acest neputincios vindecat deodată, intrând cu apostolii în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu! Tot poporul, plin de mirare, a alergat şi a înconjurat pe Petru şi pe Ioan. Acest lucru s-a întâmplat în acelaşi pridvor al lui Solomon, în care Domnul Isus, în timpul vieţii Sale, pe pământ, vorbise Iudeilor despre oile Sale, despre viaţa veşnică pe care o dă El şi despre Tatăl Său, cu care este una. Iudeii au vrut atunci să-L omoare cu pietre (Ioan 10). Ei nu credeau în El. Acum, în acelaşi loc, venea să se arate puterea numelui Domnului Isus şi mulţimea, mirată, înconjoară pe apostoli. Dar slujitorii lui Dumnezeu nu doresc ca privirea altora să se îndrepte asupra lor; ei vor ca privirile păcătoşilor să se îndrepte spre Acela care singur poate să-i mântuiască şi Căruia I se cuvine toată slava. Astfel, Petru se grăbeşte să spună poporului că nu prin puterea lor, a lui şi a lui Ioan, nici prin evlavia lor a fost vindecat acest om, ci prin puterea numelui Domnului Isus, în care ei credeau. Acest Isus, spune el Iudeilor, este slujitorul lui Dumnezeu, sfânt şi fără pată, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El; El este Domnul vieţii, pe care voi L-aţi dat la moarte. Dumnezeu însă L-a înviat şi L-a aşezat în slavă şi, prin credinţa în El, a fost vindecat acest om.
Vedem că Petru caută să îndrepte spre Domnul Isus inimile celor ce-l ascultă. Astfel, după ce le-a arătat vinovăţia lor, îi îndeamnă să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, pentru ca să li se şteargă păcatele. El le spune că, făcând astfel, se vor bucura de binecuvântările făgăduite lui Avraam, tatăl lor, şi înnoite prin toţi prorocii; dar le mai spune şi că judecata va veni asupra oricărui nu va asculta de Domnul Isus, pe care Dumnezeu L-a trimis ca să-i binecuvânteze şi să-i întoarcă de la fărădelegile lor.
Lucrarea făcută prin aceste cuvinte a fost minunată: mulţi au crezut în Domnul Isus. Aproape două mii de persoane au fost adăugate Adunării, care număra acum în totul cam cinci mii de suflete (Faptele Apostolilor 2.41; 4.4).
Cele dintâi prigoniri
Biserica era în creştere în Ierusalim. Mulţi au crezut în Domnul Isus şi au fost mântuiţi. Acesta era însă un lucru pe care Satan, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor, nu putea să-l sufere; şi pentru a i se împotrivi, a ridicat împotriva apostolilor ura fruntaşilor poporului iudeu. Domnul Isus, înainte de a părăsi pe ucenicii Săi, îi înştiinţase că, precum a fost El urât şi prigonit în lume, aşa vor fi şi ei din pricina numelui Său (Ioan 15.18-20). Căpitanul templului, preoţii şi saducheii au venit pe neaşteptate, în timp ce Petru şi Ioan vorbeau poporului, şi i-au aruncat în temniţă. Din ce pricină? Ce rău făcuseră? Nici un rău; însă apostolii vesteau în Domnul Isus învierea din morţi; iar saducheii ziceau că nu există înviere. Aceştia erau oameni, cum sunt atâţia şi în zilele noastre, care spun că odată cu această viaţă s-a sfârşit totul şi că astfel omul nu e ceva mai mult decât animalele care pier. Dumnezeu Se serveşte însă chiar de orbirea căpeteniilor poporului, pentru ca apostolii să poată să dea o frumoasă mărturie despre Domnul Isus înaintea lor. După ce i-a păzit toată noaptea în închisoare, mai marii bătrânilor, cărturarii, mai marii preoţilor, s-au adunat şi au adus pe Petru şi pe Ioan în mijlocul lor. Ce adunare impunătoare! Înfăţişându-se înaintea acestei adunări, nu era firesc lucru să se înfricoşeze? Şi totuşi, Petru şi Ioan, pescari, oameni de rând şi fără carte, tremurau cumva de frică? Nu. Îndrăznesc ei să deschidă gura? Negreşit. Ei nu se tem de nimic, căci Domnul, pentru care suferă, este cu ei, prin Duhul Său; şi, fiind cu Domnul Isus, n-au frică înaintea nici unui vrăjmaş. Petru şi Ioan îşi aduc aminte de vorbele scumpului lor învăţător: „Când vă vor duce înaintea sinagogilor, înaintea căpeteniilor şi înaintea autorităţilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi, căci Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să vorbiţi. Vă voi da o gură şi o înţelepciune căreia nu-i vor putea răspunde nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri” (Luca 12.11 şi 12; 21.15).
Petru şi Ioan au pus la încercare credincioşia Domnului. Au fost întrebaţi în numele cui au vindecat pe olog; şi Petru, plin de Duh Sfânt şi de îndrăzneală, le-a răspuns că în numele lui Isus din Nazaret, pe care ei, mai marii poporului, îl răstigniseră, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. După cum se vede, Petru stăruieşte asupra învierii Domnului Isus şi aceasta, din pricină că ea este dovada mântuirii noastre şi recunoaşterea vădită din partea lui Dumnezeu că Isus este Fiul Său. Petru mai adaugă că Domnul Isus este temelia mântuirii şi că numele Său este singurul nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi (Faptele Apostolilor 4.12). Îndrăzneala sfântă pe care au arătat-o Petru şi Ioan a izbit mult sinedriul, adică adunarea mai marilor poporului. Ei ştiau că cei doi apostoli erau oameni necărturari şi de rând; cum puteau ei însă să răspundă aşa? Petru si Ioan învăţaseră la şcoala adevăratei înţelepciuni, cu un învăţător dumnezeiesc: fuseseră cu Domnul Isus. Şi sinedriul a fost silit să recunoască acest lucru.
Astfel, mai marii poporului au fost nevoiţi să dea cinste numelui Domnului Isus, cu toate că îl urau. Pe de altă parte, omul vindecat se afla în faţa lor, aşa că nu puteau să tăgăduiască minunea. Nimic nu mişca însă inima lor rea şi împietrită. Cu ameninţări ei au oprit pe apostoli să mai vorbească în numele Domnului Isus. Puteau Petru şi Ioan să-i asculte? Să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu? Negreşit că nu. Domnul îi trimisese să predice în numele Său şi ei nu puteau decât să asculte de Domnul. De aceea ei au răspuns astfel: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 4.19).
După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la fraţii lor, adică la ceilalţi ucenici, şi le-au povestit tot ce le spuseseră preoţii cei mai de seamă şi bătrânii. Ce au făcut atunci aceşti creştini smeriţi? Au fost surprinşi de teamă? Au hotărât ei să fie mai cu atenţie pe viitor şi să nu mai vorbească aşa pe faţă? Nu; ei ştiau bine că în ei n-aveau nici o tărie, dar ştiau că erau puşi să facă lucrarea lui Dumnezeu. De aceea, toţi împreună şi-au ridicat glasul către Dumnezeu şi au adus totul înaintea Lui. Ei au cerut să le dea îndrăzneală, ca să ducă mai departe Cuvântul Lui şi L-au rugat să arate, prin minuni, puterea numelui Domnului Isus.
Dumnezeu răspunde totdeauna rugăciunilor noastre când le facem cu credinţă şi întăreşte totdeauna inima celor ce se încred în El. După ce şi-au terminat rugăciunea, toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Multe minuni se făceau prin mâinile apostolilor: din toate părţile li se aduceau bolnavi şi oameni stăpâniţi de duhuri rele, şi toţi erau vindecaţi. Dar ceea ce era mai de preţ era faptul că un mare număr de suflete au crezut în Evanghelie şi au fost adăugate Bisericii, aşa încât clădirea lui Dumnezeu creştea. Astfel, silinţa lui Satan de a opri vestirea Evangheliei n-a făcut decât să se arate cu atât mai mare puterea harului lui Dumnezeu.
Dar Satan nu se descurajează. Când unii oameni nu voiesc să primească harul şi mântuirea, Satan face să crească în ei ura împotriva numelui Domnului Hristos. Marele preot şi saducheii s-au mâniat grozav de mult din pricină că ameninţările lor n-au avut nici o putere şi pentru că Evanghelia se răspândea tot mai mult. Au pus mâna pe apostoli şi i-au aruncat în temniţă pe toţi, nu numai pe Petru şi Ioan. Astfel se împlinea Cuvântul Domnului: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15.20). Însă Dumnezeu veghea asupra credincioşilor Săi slujitori: voia să le dea o mărturie pe faţă că El era cu ei. A trimis un înger care noaptea a deschis uşile temniţei şi a spus apostolilor să meargă în templu pentru a vesti Cuvântul de preţ al lui Dumnezeu, care dă viaţă sufletului care-l primeşte. Apostolii nu s-au temut să se întoarcă să vorbeasă poporului acolo unde ştiau că vrăjmaşii lor îi vor găsi cu uşurinţă. Aveau pe Dumnezeu cu ei şi-şi aduceau aminte că Domnul Isus a zis: „Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic” (Luca 22 12.4). Ei au intrat deci dis-de-dimineaţă în templu, ca să vestească Evanghelia.
În acest timp, vrăjmaşii lor s-au adunat şi au trimis la temniţă să caute pe apostoli. Cât de mare trebuie să fi fost uimirea lor si cât de înmărmuriţi vor fi rămas, când slujitorii trimişi au venit să le spună că au găsit temniţa încuiată cu toată grija şi pe păzitori stând în picioare la uşi, dar n-au găsit pe nimeni înăuntru! Ba ceva şi mai neaşteptat, când cineva a venit să le spună că apostolii stau în templu şi învaţă poporul! N-ar fi trebuit să fie izbiţi în cugetul lor şi să recunoască acolo degetul lui Dumnezeu? Dar, ca şi Faraon altădată, ei s-au împietrit; nimic nu-i mai mişca. Au poruncit să aducă pe apostoli înaintea lor şi i-au mustrat pentru neascultare şi i-au învinovăţit că au voit să arunce asupra lor sângele acestui Om (nu îndrăzneau să-L numească), adică al Domnului Isus. Se vede că teama pusese stăpânire pe inimile acestor oameni răi. Cu câtva timp mai înainte, când au cerut ca Domnul Isus să fie răstignit, ei strigaseră în gura mare: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27.25). Acum ei tremură la gândul că s-ar putea împlini acest lucru şi, în adevăr, după câtva timp, sângele Domnului Isus a şi fost cerut de la acest neam răzvrătit.
La învinuirile ce li se aduceau, Petru şi ceilalţi apostoli au dat acest răspuns, pe cât de simplu, pe atât de frumos: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” Dar, în acelaşi timp, Petru dă încă o dată mărturie despre moartea Domnului Isus, pe care Iudeii îl răstigniseră, şi despre învierea Lui, pe care Dumnezeu o săvârşise prin puterea Sa. Încă o dată, el le înfăţişează pe Domnul Isus ca pe Cel rânduit de Dumnezeu să fie Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel iertarea păcatelor. Şi le spune: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui” (Faptele Apostolilor 2.32). Şi Duhul Sfânt, care fusese dat de Dumnezeu şi prin care se făceau atâtea minuni, de asemenea era martor.
Vrăjmaşii apostolilor n-aveau ce să răspundă. Ba mai mult, în furia lor, ar fi voit să-i şi omoare. Nu venise însă vremea pentru ei ca să-şi dea viaţa pentru Domnul Isus. Dumnezeu, care are totul în mâna Sa. pentru a-i scăpa, Se foloseşte de înţelepciunea omenească a unuia dintre ei, Gamaliel, un învăţător al Legii, pe care-1 aminteşte şi apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 22.3). Acest om, preţuit de tot poporul, a dat sfat sinedriului să nu se împotrivească apostolilor, pentru că s-ar putea ca ceea ce spun ei să vină de la Dumnezeu şi astfel ei ar lupta împotriva lui Dumnezeu. Era un sfat cuminte, şi Dumnezeu a făcut ca sinedriul să l asculte. Cu toate acestea, vrăjmaşii apostolilor aveau prea mare ură în inimă ca să-i lase să meargă aşa. Omul fără Dumnezeu este plin de nelegiuire şi, fără să fi găsit apostolilor vreo vină, au pus să-i bată cu nuiele, înainte de a le da drumul. Pentru ce? Voiau să-şi potolească astfel ura lor şi credeau, fără îndoială, să-i umple de frică şi să smulgă de la ei promisiunea că nu vor mai vorbi în numele Domnului Isus.
Au rămas înşelaţi în aşteptarea lor. Apostolii au plecat plini de bucurie că au fost învredniciţi să sufere pentru numele Domnului Isus. Ba mai mult, în loc să se descurajeze, ei nu încetau de a vesti cu râvnă pe Domnul Isus, în templu şi prin case.
Aşa se sfârşesc cele dintâi lovituri ale Satanei şi ale uneltelor lui împotriva Adunării. Apostolii au fost prigoniţi de mai marii poporului şi ai preoţilor. Vom vedea mai departe alte lupte, pe care le dă Vrăşmaşul împotriva ucenicilor Domnului. Domnul Isus a zis: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16.33)
Viaţa celor dintâi creştini
Înainte de a cerceta mai departe istoria Adunării, aş vrea să spun ceva despre viaţa primilor creştini. Puterea Duhului Sfânt, care locuia în ei, nu se arăta numai prin darul vorbirii în limbi şi prin minuni: lucra în inimi şi făcea să se arate în cei credincioşi o viaţă din cer, care se arăta în afară prin roadele ei minunate. Pentru lume, era o mărturie mai puternică decât minunile pe care le făceau apostolii. Patru lucruri deosebite se văd mai ales în purtarea celor dintâi creştini. În primul rând, ei se ţineau numai şi numai de învăţătura apostolilor.Apostolii fuseseră trimişi de Domnul să vestească tot ce a făcut şi ce a învăţat El cât timp a stat pe pământ. Sfântul Duh aducea aminte de aceste lucruri; mai mult, El le descoperea adevărurile mântuirii în legătură cu jertfa Domnului Isus şi lucrarea Sa de har. Apostolii făceau cunoscut celor credincioşi ceea ce îi învăţa Duhul Sfânt, iar aceştia stăruiau în această învăţătură, lăsând la o parte tradiţia şi învăţăturile oamenilor.
În al doilea rând, cei dintâi creştini stăruiau în legătura frăţească. Ai o legătură strânsă cu cineva când te stăpânesc aceleaşi gânduri, aceeaşi dragoste şi aceleaşi simţăminte. Având aceeaşi ţintă, lucrezi împreună. Apostolul Ioan scrie creştinilor: „Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1.3). Erau deci gândurile şi simţămintele Tatălui cu privire la Fiul Său preaiubit şi cele ale Domnului Isus cu privire la Tatăl Său, simţăminte care prin Duhul Sfânt umpleau duhul şi inima apostolilor. Ucenicii, care învăţaseră de la ei să cunoască pe Tatăl şi pe Fiul, aveau aceleaşi simţăminte ca şi ei. Gânduri dumnezeieşti şi o dragoste sfântă umpleau de bucurie inimile lor.
Al treilea lucru, în care stăruiau cei credincioşi şi care era şi o mărturie despre părtăşia lor a unuia cu altul, era frângerea pâinii, adică sărbătoarea Cinei Domnului. Ştim că Domnul Isus, înainte de a Se înălţa la cer, chiar în noaptea în care a fost vândut, a rânduit Cina, ca o aducere aminte despre suferinţele şi moartea Sa pentru răscumpărarea alor Săi. Este dovada dragostei Sale mari pentru răscumpăraţii Săi, dragoste mai tare decât moartea. Credincioşii din Ierusalim luau parte la masa Domnului ca răscumpăraţi prin sângele Său şi ca mădulare ale aceleiaşi familii şi îşi aduceau aminte într-un gând de Cel care i-a iubit şi i-a mântuit. În sfârşit, cei dintâi creştini stăruiau în rugăciune.Rugăciunea arată că noi ne dăm seama de slăbiciunea, neputinţa noastră şi de nevoia ce o avem de harul şi ajutorul atotputernic al Dumnezeului nostru. Ea arată deci dependenţa noastră de El şi încrederea în El — siguranţa că ne ascultă şi vrea să ne asculte.
Acestea erau trăsăturile mai de seamă ale vieţii lăuntrice a celor dintâi creştini şi taina frumuseţii vieţii lor, ce se arăta în afară. Puterea lui Dumnezeu, arătată prin minuni, înfricoşa pe oameni; însă viaţa sfântă a ucenicilor influenţa asupra sufletelor, ca să le atragă la Domnul Hristos.
Întrucât în inimile ucenicilor era aceeaşi simţire, acelaşi gând şi aceeaşi dragoste, întrucât erau copii ai aceluiaşi Dumnezeu şi Tată şi răscumpăraţi de acelaşi Mântuitor, ei erau bucuroşi să se întâlnească şi să fie uniţi, arătând astfel înaintea lumii că ei erau una în Tatăl şi în Fiul, aşa cum ceruse Domnul Isus de la Tatăl Său (Ioan 17.21). Această viaţă de legătură strânsă şi de dragoste era o mărturie puternică, pentru ca lumea să creadă că Dumnezeu, într-adevăr, a trimis pe Fiul Său aici pe pământ. Dar vai! această arătare a unirii dintre credincioşii lui Dumnezeu de pe pământ nu mai există. Vrăjmaşul a reuşit s-o nimicească; ea nu se va mai vedea decât în slavă, când Domnul Isus Se va arăta cu cei răscumpăraţi ai Săi şi când lumea va cunoaşte că ei sunt iubiţi de Dumnezeu ca şi Domnul Isus (Ioan 17.23).
Iubirea de sine dispăruse din inima celor dintâi creştini: ce avea unul, avea şi altul. Alipirea de bunurile pământului, atât de puternică la Iudei, nu se mai vedea la aceşti credincioşi; ei aveau bunuri mai mari, bunuri cereşti şi veşnice. Ei nu puteau să sufere gândul că vreunul din mădularele familiei lui Dumnezeu ar putea să ducă lipsă, în timp ce ei ar trăi în belşug; de aceea îşi vindeau ogoarele şi averile lor, şi banii îi împărţeau după nevoie. Apostolul Ioan zicea mai târziu: „Cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” (1 Ioan 3.17). Ce privelişte trebuie să fi fost aceasta pentru fariseii iubitori de sine, pentru saducheii iubitori de plăcerile acestei lumi, pentru toţi aceşti bogaţi egoişti, alipiţi de bunurile pământeşti! Ei vedeau acolo oameni care fuseseră ca şi ei iubitori de lume, dar care acum se lepădau de toate, ca să vină în ajutorul altora. Îi vedeau că nu sunt decât o inimă şi un suflet; nu era nimeni în nevoie printre ei: cel cu avere avea grijă de nevoile celui lipsit. Era puterea numelui Domnului Isus care aducea la îndeplinire acest minunat har, care aducea această dragoste adevărată.
Şi totul se petrecea cu o rânduială care se cuvenea casei lui Dumnezeu. Cei ce-şi vânduseră averile nu dădeau venitul în dreapta şi în stânga, după gândurile lor, îl încredinţau apostolilor, singurii care erau atunci în fruntea comunităţii creştine; iar aceştia, după înţelepciunea pe care le-o dăduse Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dădeau fiecăruia după nevoile lui.
Printre cei care s-au lipsit de bogăţiile lor în folosul săracilor, Duhul Sfânt numeşte pe un Levit din insula Cipru, Iosif, pe care apostolii îl mai numeau şi Barnaba, adică „fiul mângâierii”. De ce a fost numit astfel? Scriptura nu ne spune, dar apostolii, dându-i acest nume, văzuseră fără îndoială că exemplul dat de el a fost o mare încurajare pentru Adunare. Vom vorbi mai târziu despre acest slujitor al lui Dumnezeu; dar deocamdată numele său ne face să ne aducem aminte de un alt Levit, care, văzând un rănit aproape mort, pe drumul său, a trecut pe lângă el fără să-l ajute. Era imaginea legii neputincioase să mântuiască pe omul pierdut prin păcat. În Barnaba vedem cum lucrează harul. El învăţase să cunoască pe Domnul Isus, care, fiind bogat în cer, S-a lepădat de toate ca să ne mântuiască; întocmai ca dumnezeiescul său Învăţător, Barnaba şi-a vândut toată averea ca să ajute pe cei săraci. Poate că va întreba cineva: „Sunt chemaţi şi creştinii din zilele noastre să-şi vândă averea şi să împartă banii la săraci?” Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă aceasta nicăieri ca o regulă de urmat. Era ceva pe care cei dintâi creştini îl făceau de bunăvoia lor. Dumnezeu a voit să arate prin aceasta puterea Duhului Sfânt în inimi şi, în acelaşi timp, gândul de căpetenie care, în toate vremurile, trebuie să însufleţească viaţa creştinilor. Acelaşi duh de dragoste, de lepădare de sine şi de râvnă ar trebui să fie şi în inimile noastre şi să se arate în simţămintele şi în faptele noastre faţă de alţii. Ceea ce scria Apostolul Ioan se potriveşte şi pentru noi: „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii! Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul!” (1 Ioan 4.7; 3.18). Apostolul Pavel spune ucenicului său Timotei să îndemne pe bogaţi nu să-şi vândă averile, ci să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care le dă; să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, darnici şi gata să simtă împreună cu alţii (1 Timotei 6.17-19). Vedem totodată, în atâtea locuri din Scriptură, că mai târziu s-au făcut strângeri de ajutoare printre creştini, pentru a se veni în ajutorul săracilor, deci ceea ce a avut loc la Ierusalim în cele dintâi timpuri ale Adunării a fost o arătare vie şi strălucitoare a influenţei adusă de dragostea dumnezeiască în inimă. Această arătare în afară era de neapărată nevoie în mijlocul unui popor firesc şi lipit de bunurile pământului, aşa cum erau Iudeii. Trebuia să li se arate că Hristosul şi Domnul ceresc Şi-a câştigat un popor însufleţit de o viaţă cerească. Viaţa acestor dintâi ucenici era o dovadă vie că Domnul Isus era sus şi răspândea în suflete viaţa de sus. Toate acestea erau împotriva nădejdilor iudaice despre un Mesia pământesc şi despre bucuriile de aici de pe pământ.
Aşa era viaţa celor dintâi creştini: avea ca ţintă dragostea pentru Domnul Hristos, care-i mântuise. Din această dragoste izvora o bucurie şi o smerenie a inimii, care se arătau în toate amănuntele vieţii lor zilnice, chiar în chipul cum îşi luau hrana.
O altă urmare a acestei vieţi cu Dumnezeu era lauda ce se înălţa din inima lor către Dumnezeul oricărui har. Ei mulţumeau pentru toate lucrurile. Ce deosebire faţă de viaţa lor de altădată, când erau apăsaţi de greaua povară a poruncilor după datina oamenilor, când nu se bucurau de pacea cu Dumnezeu şi nu-L cunoşteau ca Tată al lor! Acum erau fericiţi; tot poporul îi vedea şi nimeni nu-l putea opri să le dea dreptate. Viaţa lor sfântă, pusă în slujba Domnului şi veselă era o predică, de care Domnul Se slujea ca să mântuiască alte suflete şi să le aducă în Adunare.
Cea dintâi pătrundere a răului
Un om numit Anania şi soţia sa Safira intraseră în Adunarea creştină (Faptele Apostolilor 5.1-11). Poate că fuseseră atraşi în această mare mişcare de trezire care a avut loc, izbiţi de faptele minunate ale harului Domnului. Nimeni nu-i silea să-şi vândă averea, dar ei voiau să pară că sunt tot aşa de buni, de plini de râvnă şi darnici ca şi alţii. Astfel Anania a adus banii apostolilor ca şi cum ar fi fost întreg preţul vânzării; el însă oprise o parte din preţ, cu ştirea soţiei lui. Fără îndoială că făceau aceasta de teamă să nu ajungă săraci, dacă ar fi dat totul. Oricum, în inima şi în faptele lor era zgârcenie, prefăcătorie şi minciună.
Dar Anania şi Safira, care puteau să înşele pe oameni printr-o prefăcătorie dibace, uitaseră un lucru: că Dumnezeu e de faţă în Adunare şi că Adunarea este locuinţa lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.
Pe Dumnezeu nu-L poţi înşela. Duhul lui Dumnezeu nu era de faţă numai ca să facă minuni şi ca să întoarcă suflete, sau numai ca să lucreze o viaţă sfântă în cei credincioşi, ci şi ca să dea pe faţă răul şi să-l judece în cei care mărturiseau că sunt creştini. Trebuia neapărat să se vadă că Dumnezeul cel sfânt era de faţă în Adunare şi că a înşela pe apostoli însemna a minţi pe Duhul Sfânt şi prin urmare pe Dumnezeu Însuşi.
Apostolul Petru, prin Duhul Sfânt, a priceput minciuna şi prefăcătoria lui Anania şi a dat pe faţă pe acela care îndemnase pe acest nenorocit om să facă un păcat aşa de mare: a dat pe faţă pe Satan, tatăl minciunii. Petru zice: „Pentru ce ţi-a umplut Satan inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt?” (Faptele Apostolilor 5.3). Ce grozavă descoperire pentru Anania! Păcatul său este dat pe faţă înaintea tuturor, cum s-a întâmplat altădată cu cel al lui Acan (losua 7). Puterea lui Dumnezeu înmărmureşte inima lui Anania, judecata îl loveşte şi cade mort. Da, Dumnezeul nostru, Dumnezeul harului, este totodată Dumnezeul cel sfânt şi un foc mistuitor. Cam după trei ceasuri, Safira, fără să ştie de judecata lui Dumnezeu ce venise asupra soţului ei, vine şi ea în adunare. La întrebarea lui Petru: „Spune-mi, cu atât aţi vândut moşioara?” ea răspunde fără să şovăie: „da”, rostind astfel hotărât o minciună vădită. Ce uitare şi ce dispreţ faţă de sfinţenia şi starea de faţă a lui Dumnezeu! Mai vedem aici cum un păcat târăşte după el altul mai mare. Dar judecata nu întârzie. Petru rosteşte hotărârea: cade şi ea moartă la rândul ei!
Astfel, starea de faţă în Adunare a Dumnezeului Celui sfânt s-a arătat în chip vădit. Răul a fost dat pe faţă şi judecat, ca şi odinioară în tabăra lui Israel. Totodată, o mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei care au auzit aceste lucruri.
Precum am văzut, Duhul Sfânt lucra cu multă putere în inimile celor credincioşi şi-i făcea plini de râvnă şi de lepădare de sine. Anania şi Safira, făţarnici şi mincinoşi, ar fi voit să se creadă însufleţiţi de aceste simţăminte, în timp ce îi stăpânea iubirea de bani. Dumnezeu a judecat acest rău şi l-a ridicat din Adunare. Dar Satan este totdeauna pornit împotriva Domnului Hristos şi împotriva a ceea ce Îi este scump. El împinsese pe Anania şi Safira să mintă şi-i târâse astfel în moarte. Această lovitură a Satanei împotriva Adunării a fost înlăturată prin puterea lui Dumnezeu. Se vedea că Dumnezeu era în mijlocul creştinilor şi Adunarea creştea mereu ca număr. Atunci Vrăjmaşul, ca s-o dărâme, a încercat un alt mijloc : a căutat să lucreze asupra firii păcătoase care este în noi şi să dea naştere, în inimile celor credincioşi, la gelozie şi invidie, simţăminte potrivnice harului: s-au ivit plângeri şi murmure. Mulţimea ucenicilor era alcătuită din Iudei, născuţi în Palestina şi vorbind limba siriană, şi din Iudei grecizaţi, adică Iudei veniţi din ţări străine, care vorbeau greceşte. Aceştia din urmă se plângeau că văduvele care se aflau printre ei erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele: murmurau împotriva Iudeilor din Palestina şi fără îndoială chiar împotriva apostolilor.
Ce putea să vindece acest rău, care ameninţa să aducă dezbinări în Adunare şi care ar fi nimicit acea frumoasă înţelegere dintre cei care la început erau o inimă şi un suflet?
Înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu erau acolo, ca să zădărnicească vicleşugurile Vrăjmaşului. Apostolii nu puteau să lase lucrarea de vestire a Evangheliei, să se ocupe de nevoile fireşti ale celor ce crezuseră. Trebuia să folosească timpul pentru rugăciune şi propovăduirea Cuvântului, două lucruri neapărat trebuitoare în viaţa oricărui slujitor al lui Dumnezeu, care doreşte ca lucrarea sa faţă de suflete să fie binecuvântată. Adunarea, după sfatul apostolilor, a ales deci şapte oameni, plini de Duh Sfânt şi înţelepciune, ca să împartă ajutoarele celor ce aveau nevoie. Aceşti oameni au fost înfăţişaţi apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, încredinţându-i astfel lui Dumnezeu şi unindu-se cu ei pentru lucrarea ce o aveau de îndeplinit.
Duhul Sfânt ne-a păstrat numele acestor şapte oameni, care sunt numiţi diaconi, cuvânt grecesc care însemnează slujitori. Aceste nume, care sunt greceşti, ne spun că toţi erau dintre cei care vorbeau greceşte, ceea ce ne arată duhul de har şi de bunăvoinţă care era în Adunare; era totodată un rod adus de Duhul Sfânt. Astfel vicleşugul şi truda Satanei de a lovi Adunarea au fost din nou date la o parte. El însă avea să-şi arate în curând furia şi să dea atacuri noi.
Cel dintâi martir
Cuvântul martir însemnează martor. Domnul Isus a fost numit „martorul credincios şi adevărat” (Apocalipsa 3.14), pentru că El, când a fost pe pământ, a dat mărturie despre Dumnezeu cu credincioşie şi potrivit cu adevărul. Toţi creştinii, tineri sau bătrâni, sunt chemaţi să fie martori pentru Domnul Hristos, mărturisind numele Său şi slujindu-I cu credincioşie; dar numele de martir s-a dat îndeosebi celor care, din dragoste pentru El şi pentru credinţa în numele Său, au suferit chinuri şi chiar moartea. Şi numărul acestora este destul de mare.
Satan, marele vrăjmaş al lui Dumnezeu, al Domnului Hristos şi al oamenilor, este totdeauna gata să facă rău. Cele două mijloace pe care le întrebuinţează, în acest scop, sunt viclenia sau minciuna şi violenţa. El, de la început este mincinos şi ucigaş (Ioan 8.44) şi totdeauna se slujeşte de inima rea a oamenilor, ca să aducă la îndeplinire planurile sale. El caută să ţină pe oameni sub puterea sa, dar, când unii au scăpat de el, crezând în Evanghelie, îşi dă silinţa, prin vicleşugurile sale, să-i facă să cadă în păcat, sau, şi mai mult, îndeamnă pe oamenii săi să prigonească pe sfinţi şi să-i omoare. Am văzut cum apostolii au fost întemniţaţi şi bătuţi pentru numele Domnului Isus şi cum Satan a căutat să introducă păcatul în Adunare, ademenind pe Anania şi Safira. Acum avem să vedem ce ne spune Duhul Sfânt despre omul care, cel dintâi şi-a dat viaţa pentru Domnul Isus.
E vorba despre Ştefan, unul din cei şapte bărbaţi aleşi ca să aibă grijă de împărţirea ajutoarelor la cei săraci din Adunare. El era plin de credinţă şi de Duh Sfânt, plin de har şi de putere. Nu se mulţumea numai să slujească la masa celor săraci, ci făcea în popor semne şi minuni mari şi, cu inima plină de dragoste pentru Domnul Isus şi pentru sufletele păcătoşilor, vestea Evanghelia. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu era primit şi crezut de mulţi oameni, numărul ucenicilor se înmulţea mult şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă. Aceasta a întărâtat furia Satanei, care s-a slujit de Iudeii necredincioşi, pe care i-a îndemnat să omoare pe Ştefan, aşa cum mai înainte omorâseră pe Domnul Isus.
Unii din aceşti Iudei au început o ceartă de vorbe cu Ştefan, care căuta să aducă suflete la Domnul Hristos. Acest martor credincios al Domnului vorbea însă cu o înţelepciune dumnezeiască, nu cu una omenească; Duhul Sfânt de care era plin îl învăţa ce trebuia să spună. Cine putea să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el? Nimeni; aşa că vrăjmaşii, ruşinaţi de cuvintele lui, s-au năpustit asupra lui, l-au târât în faţa sinedriului, marea adunare a căpeteniilor poporului, şi acolo au adus împotriva lui nişte martori mincinoşi, care l-au învinuit că a hulit pe Dumnezeu şi pe Moise. Ştefan era acolo, înaintea acelei adunări măreţe, care avea ochii aţintiţi asupra lui; însă Duhul Sfânt umplea inima lui de gânduri cereşti. Strălucirea lucrurilor dumnezeieşti se răsfrângea pe faţa sa, încât vrăjmaşilor li se părea că văd faţa unui înger; într-adevăr, Dumnezeu trimisese în mijlocul lor un înger ca să le aducă înştiinţarea cea din urmă (înger înseamnă vestitor, sol).
Marele preot l-a întrebat dacă învinuirile aduse împotriva lui erau adevărate. Dar slujitorul lui Dumnezeu nu se gândeşte la el însuşi; el se gândeşte la slava Domnului şi la binele sufletelor. Ştefan n-a încercat să se apere şi să înlăture învinuirile vrăjmaşilor săi. El aminteşte Iudeilor istoria lor din clipa când Dumnezeu, Dumnezeul slavei, a ales şi a chemat pe Avraam, tatăl lor. Le aduce aminte de harul lui Dumnezeu ce s-a arătat necurmat, dar şi de răzvrătirile lor neîncetate împotriva unui Dumnezeu atât de răbdător şi bun; sfârşeşte apoi spunându-le: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; ca părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care dintre proroci nu i-au persecutat părinţii voştri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi L-aţi dat prins şi L-aţi omorât, voi, care aţi primit Legea dată prin îngeri şi n-aţi păzit-o!…” (Faptele Apostolilor 7.51-53).
Ştefan ar fi vrut să mai adauge câteva lucruri la cuvântarea sa, ca să-i facă să se căiască, dar ei, în loc să le pară rău, ca aceia care ascultaseră pe Petru în ziua Cincizecimii, s-au împotrivit încă odată Duhului Sfânt. Auzind cuvintele slujitorului lui Dumnezeu, îi tăia pe inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Domnul, în harul Său, a voit să dea înaintea mai marilor poporului o măreaţă mărturie şi cea din urmă — şi în acelaşi timp, ca martorul Său credincios să fie sprijinit puternic în lupta sa hotărâtă împotriva vrăjmaşilor. Ştefan, plin de Duhul Sfânt şi de gândurile cerului, unde era Domnul său preaiubit, avea ochii aţintiţi spre cer. Şi deodată Dumnezeu îi deschide cerul. El vede slava lui Dumnezeu şi pe Domnul Isus, stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan nu putea să păstreze pentru el ceea ce îi umplea inima; trebuia să dea mărturie despre slava Domnului Hristos. El spune: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7.56). Ceea ce a încurajat totdeauna pe martiri este privirea la Domnul Isus în slava Sa.
Pentru Iudei, aceasta era cea din urmă chemare. Domnul Isus era în picioare, gata să vină pentru ei, dacă ar fi crezut. Dar inimile lor se împietriseră. Ei şi-au astupat urechile, ca să nu mai audă glasul slujitorului lui Dumnezeu. Toţi, într-un gând, s-au năpustit asupra lui. Nici unul n-a ridicat glasul în sprijinul lui, ci l-au târât afară din cetate. Acolo l-au omorât cu pietre, ca să şteargă de pe pământ urma acestui martor, care făcuse să strălucească înaintea lor lumina dumnezeiască. Cei care l-au omorât şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Ce făcea cel dintâi martir, când pietrele curgeau ploaie asupra lui ca să-l omoare? Se plângea, învinuia pe omorâtorii lui, cerea răzbunare? Nu. El privea la Domnul Isus şi era schimbat în chipul Lui. Gândul la Domnul Isus îi umplea întreaga inimă şi Lui şi-a încredinţat duhul. Dar, gândindu-se la Domnul Isus şi la cei care-1 omorau, şi-aduce aminte de ceea ce făcuse Domnul Isus, când a fost răstignit pe cruce. Acest iubit Mântuitor zisese: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23.34). Şi Ştefan se ridică de sub greutatea loviturilor şi, cu toate durerile ce le simţea în mădularele-i zdrobite, se aşază în genunchi şi, după exemplul dumnezeiescului său învăţător, strigă cu glas tare — toţi auzind această cea din urmă mărturie a dragostei: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” (Faptele Apostolilor 7.60). Cele din urmă cuvinte ale lui sunt cuvinte de har.
După aceste cuvinte, cel dintâi martir a adormit. Ce dulce odihnă după suferinţele sale! Duhul său s-a dus la Domnul Isus, iar trupul, pe care nişte oameni temători de Dumnezeu l-au luat şi l-au îngropat, aşteaptă în mormânt clipa când Domnul Isus va veni şi când, la glasul Său, morţii în Hristos vor învia. Nu suntem chemaţi să murim loviţi cu pietre ca Ştefan, dar toţi suntem chemaţi să fim slujitori ai Domnului. Dacă vrem să domnim cu El, trebuie să-I slujim şi să suferim pentru El.
.
Aurel Popescu – Comori din trecut
.
20 Cine Sunt Credinciosii Adica Noi
19 Slabanogul Vindecat si Pacatul Omenirii
15 Rastignit Pastor si Imparat
14 Evenimentele Venirii Domnului Isus
12 Dimensiunile Vietii Crestine
9 Viitorul Copiilor lui Dumnezeu
6 Ierusalimul in Vremea Sfarsitului
5 Biblia vorbeste lucruri ciudate
3 Ce zici despre tine insuti ?
2 Profetii despre Rastignirea, Moartea si Invierea Domnului Isus
Andrei Popescu
Titlu: 70 de povestiri despre pușcărie și prieteni
Titlul original: Fogoly vagyok. 70 történet a börtönről és a barátságról
Autor: Ferenc Visky
Traducător: Georgeta Delia Hajdu
Localitate: Cluj-Napoca
Editura:Koinonia & Aqua Forte
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 157
ISBN: 973-7758-02-1
Preț: 13 lei
RECENZIE DE TEOFIL STANCIU
Ferenc Visky este cunoscut mai degrabă datorită prieteniei sale cu Richard Wurmbrand. Ipostază pe care, de altfel, el însuși pare s-o privilegieze. Volumașul întitulat 70 de povestiri despre pușcărie și prietenie conține numeroase referiri deosebit de apreciative la adresa lui Wurmbrand. Visky e doar un martor – implicat – un narator care vrea să-și evidențieze personajele. Socot această atitudine o dovadă de smerenie creștină.
Născut la 1 iulie 1918, Ferenc Visky a aderat încă din studenție la o mișcare de deșteptare religioasă numită Alianța CE-Bethania, ai cărei artizani au fost Aladar Szabo și Istvan Kecskemethy. Această mișcare n-a fost nici măcar pe placul clericilor reformați, darămite pe placul comuniștilor. În 1958, în urma procesului „betaniștilor”, Visky este condamnat la 22 de ani de muncă silnică, iar familia (soția și cei șapte copii) este deportată în Bărăgan. Amnistia din 1964 îl scoate pe Visky din pușcărie (tot atunci va fi eliberat și Wurmbrand).
Redau un fragment dintr-o povestire a lui Visky, care oglidește, cred eu, în chip convingător spiritul în care a fost scrisă cartea. E vorba de o reîntâlnire a celor doi prieteni, petrecută în 1990. Depănând amintiri din pușcărie, veni vorba despre un anume episod când soția unuia dintre ei a trimis două jachete cusute într-una singură, iar cel care a primit-o a împărțit-o cu colegul său de suferință. Cei doi însă nu reușeau nicicum să se pună de acord cu privire la care dintre ei săvârșise, de fapt, acest act de generozitate:
– Așa e, prietene, chiar așa s-a întâmplat, exceptând faptul că nu eu ți-am dat ție, ci eu am primit de la tine.
– Nu, nu, prietene, eu am primit, tu ai dat, doar ți-amintești!
– Tu mi-ai dat, Francisc, precis, am povestit asta de-atâtea ori, în public, ba chiar există și scris, am pomenit cazul de nenumărate ori și în cărțile mele.
– Tu mie, Richard, fără nicio îndoială, am spus-o și de la amvonul multor biserici, ba chiar și copiii mei o știu, poți să-i întrebi, n-o să te mintă.
– Tu mi-ai dat-o, Francisc, se încăpățână Richard.
– Tu mie, Richard, nu se lăsa Francisc.
– Tu mie!
– Mie, tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!
Avem de-a face, așadar, cu amintiri deformate, cu o istorie măsluită. De iubire, de prietenie, de anii petrecuți în pușcărie. De vremea când orice bine, cât de mic, costa enorm și putea să fie fatal făptuitorului. Vremea și locurile în care orice faptă bună „comisă” de vreun condamnat în folosul altui confrate de celulă nu rămânea nepedepsită, dacă ajungea la urechile gardianului.
Nu știu cum se face că, citind cartea lui Visky, am trăit un sentiment bizar. Nu e un sentiment nou însă, fiindcă am mai avut parte de el și în urmă cu vreo 15 ani, când am citit Cu Dumnezeu în subterană. Deși descriu destule grozăvii (Wurmbrand mai pe larg, fiindcă a scris mult mai mult), aceste mărturii prezintă închisoarea ca pe un loc privilegiat, dezirabil, apetisant chiar.
Condamnații sufereau bătăi crunte, torturi inumane, dar știau să se bucure, reușeau să trăiască acea comuniune creștină dincolo de bariere confesionale (chiar dacă conflictele pe această temă nu lipseau), aveau simțul umorului, dar și simțul proporției. Erau niște oameni care trăiau în acord cu ei înșiși, cu credința lor, care străbăteau întunericul răspândind lumină.
De câteva luni, dorm în același pat cu preotul greco-catolic Dărăban. Mă trezesc adesea că-mi acoperă picioarele, să nu răcesc. (p. 21)
Antidotul fricii este dragostea, nu există altă cale.
Avem voie să ne iubim și dușmanii.
Nu ne putem teme de cei pe care îi iubim. (p. 23)
Aceste condiții extreme favorizează apariția eroilor. Existențele sunt pe muchie de cuțit. Oamenii știu că pot să moară în orice clipă. Iar faptul că sunt în detenție se datorează, nu arareori, unor turnători. Surprinzător însă, nu răzbunarea e cea care-i ține în viață pe trăitorii credinței.
Un biet nenorocit, cu o droaie de copii, s-a spovedit preotului său, mărturisind că e turnătorul lui și că, deoarece primește și bani pentru serviciile sale, e nevoit să continue ceea ce face de atâta vreme. Preotul l-a dezlegat și pentru turnătoriile viitoare. La scurtă vreme, preotul a fost executat. (p. 32)
Chiar dacă întâmplarea pomenită mai sus s-a petrecut în URSS, faptul că ea e inclusă de către autor și în această colecție de povestiri mă face să cred că împărtășea același spirit. El, care stătuse vreo 6 ani (abia la final a aflat că sunt „numai” 6) prin pușcării, în vreme ce familia îi era abandonată în plină câmpie, să se descurce cum o putea. Sabina Wurmbrand le-a sărit în ajutor.
E tonic pentru un cititor aflat la mare distanță de acele evenimente să constate că protagoniștii nu sunt preocupați să judece, să pună etichete, să atribuie stigmate. Deși acum e foarte la modă practica deconspirărilor, îndrăznesc să cred că martirii aveau altă perspectivă – mai complexă, mai nuanțată – decât justițiarii noștri contemporani. Se spune că Mircea Vulcănescu ar fi zis: „Să nu ne răzbunați!”. Se știe că, la întoarcerea în țară, Wurmbrand a mers cu flori la mormântul unui ofițer torționar. Iată și opinia fățișă a lui Visky:
Prețul libertății, al revederii celor dragi, consta doar într-o declarație, în scris, că regretăm sincer păcatele comise împotriva socialismului și că de acum înainte ne încolonăm în măreața muncă a făuririi socialismului. Atât. Mulți au întins mâna după hârtie, fără să stea pe gânduri: să arunce cu piatra doar cei care au stat deja zece-cincispreze ani, ca mulți dintre tovarășii noștri (p. 126, s.m.).
Nu știu în ce măsură oamenii modelează vremurile sau vremurile modelează oamenii. Spun asta văzând sărăcia vremurilor noastre și mai ales preocupările cu care ne consumăm timpul. De pildă, pe lângă amintitul justițiarism, ne preocupă mult delimitările confesionale minuțioase, departajările, cazuistica gesturilor mărunte.
Din consemnările lui Visky se conturează un chip al lui Wurmbrand care vine să confirme tot ceea ce știam deja:
Disprețuia profund sectarismul mărginit, dar deopotrivă și clericalismul arogant, gol, dornic de putere, rupt de izvorul orginar.(p. 117)
Critica pe șleau, fără să-și aleagă vorbele, creștinismul teoretic, ca și manifestările dogmatice. (p. 111)
Și totuși:
N-am cunoscut un judecător al Bisericii lacicizate mai aspru și mai plin de iubire…
Considera Biserica mult prea ritualizată și încremenită în dogmă drept trădătoare a vocației și misiunii sale. A evocat, în învățăturile lui, cazul Sf. Grigore cel Mare căruia i s-a șoptit, în timp ce oficia serviciul divin, că în apropiere un om a murit de foame. Sf. Grigore și-a scos pe loc haina preoțească și a spus:
– Dacă la Roma, un om moare de foame, atunci slujba nu mai poate fi continuată. (p. 101)
Iată cum judeca însă fapte care, îndeobște (și pe bună dreptate), sunt socotite reprobabile. La un moment dat, mânat de nevoie și de lipsuri, Visky mărturisește că a șterpelit câțiva centimetri dintr-o față de pernă, ca să-și dreagă zdrențele cu care se îmbrăca. A fost repede descoperit de un deținut de drept comun și dat în vileag. Preotul desigur că s-a rușinat și era foarte apăsat, așa că s-a dus la Wurmbrand să se spovedească și iată ce i-a fost dat să audă:
– Autorităție te-au răpit de lângă familie, ți-au luat totul, te-au privat de libertate condamnându-te la 22 de ani de muncă silnică și temniță grea, iar tu ești acum, aici, în văzul tuturor, amărât pentru o fâșie de cârpă. Dar faptul că sunt oameni care din pricina ta sunt pe calea pierzaniei și nu pot să audă de la tine evanghelia eliberării, nu te doare? Te frământă o pocăință falsă! Ar fi trebuit să furi fața de pernă cu totul și s-o împarți cu alții! De asta să te căiești, că n-ai procedat așa!
Concluzia e pe măsura dojanei:
Atunci l-am înțeles, zice Visky, pe Sf. Augustin: e înșelătoare pocăința în care nu te doare păcatul comis împotriva lui Dumnezeu, ci e vătămat orgoliul nostru demascat și atât de prețuita noastră pietate.(p. 37)
Lecuit pesemne de tratamentul aplicat de Wurmbrand, câteva pagini mai încolo, Visky îl pomenește cu multă simpatie pe Iovin, „un baptist din Arad, cu mâini de aur”:
Dacă sarcina care i s-a trasat i-o cere, trece prin bucătăria deținuților de drept comun și fură cu o dibăcie ieșită din comun tot ce-i cade în mâini: morcovi, murături, roșii, lucruri pe care noi, deținuții, nici măcar să le vedem nu apucăm. Când se întoarce de la lucru, e supus unei percheziții severe, dar întotdeauna scapă cumva. După care îi hrănește cu achizițiile lui pe aceia care de-abia se mai târăsc.
Iovin, fratele meu. (p. 61)
Creștinismul a acordat, de-a lungul vremii, un statut privilegiat martirilor, celor care și-au păstrat credința în ciuda condițiilor vitrege. Suferința îl determină pe om să atingă straturi necunoscute ale ființei sale, să se cunoască mai bine și să renunțe la prefăcătorii. Moartea iminentă îi conferă șansa unei dezarmante onestități.
De aceea cred că străfulgerările de care au parte acești mărturisitori care au văzut moartea cu ochii merită luate mai în serios decât direcțiile pe care le indică liderii de circumstanță ai multor biserici de azi. Iar dacă aș propune un test, acela ar viza conformitatea convingerilor pe care le au cei de azi cu încredințările celor de atunci. Măsura să fie întotdeauna cei care și-au dovedit credința în condiții de mare restriște, iar nu invers, să-i măsurăm pe ei după capriciile teologico-morale ale unor învățători de birou și bibliotecă.
Închei cu două fraze din povestirea Perdanții. N-or fi ele adevăr divin revalat, dar, în lumina unei vieți ca a lui Visky, nu-s deloc de lepădat:
În aprecierea unui om, nu întotdeauna dogma corectă este măsura cea adevărată.
„Nu orice ales al lui Dumnezeu poate fi văzut la biserică” – au scris autorii Confesiunii de la Debrecen în 1562.
In primavara lui ’80 un grup de tineri din Arad l-au vizitat pe Feri bacsi. Desi neanuntati fura primiti bine. Tot neanuntsat a venit si un vechi prieten. “Stii ce zi-i astazi” il intreaba prinenul. “Nem” raspunde Feri bacsi. Azi se-mplinesc 22 de ani de la condamnareea ta; abia azi trebuia sa fii liber!”. Visky a amutsit o vreme apoi a pocvestit. In ziua condamnarii sale, sotia a primit de la Domnul versetul: “Judecata e-a Mea, zice Domnul”. Inseamna ca v-a fi eliberat- gindi sora. N-a fost. Durerea sorei Viski era dubla; sotul condamnat si Domnul a “pacalit-o”. “N-a pacalit-o” zice Feri bacsi. In ’64 Visky a fost eliberat prin decretele de gratiere… Drumul spre casa a fost lung. Asteptind trenul intr-un oras, Feri Bacsi apuca o Biblie. Prima data-n aproape sapte ani! Biblia se deschide la vesrsetul: “sase ani sa tii robi si in al saptelea an sa-i eliberezi”!. Am plins de bucurie -zice Visky; oamenii au dat 22 de ani, Dumnezeu a dat 6 ani si ceva. Judecata a fost a Domnului. Domana Visky a interpretat versetul cum si-ar fi dorit. Dumnezeu n-a pacalit-o si i-a ocrotit pe toti “Visky” in acesti aproape 7 ani.

+++++
E dificil să redai în cuvinte o atmosferă, să o recreezi în așa fel încât să-l poți transpune pe cititor în ambianța pe care vrei s-o lași să transpară prin (sau în ciuda a) ceea ce spui. La „seara memorială” Ferenc Visky a fost așa (fiind unul dintre cei pregătiți să ia cuvântul, nu mă pot transpune în pielea unui privitor detașat)…
S-a strâns un grup de oameni foarte eterogen, cu destui bătrâni, cu cunoscuți despre care habar nu am cum au aflat despre eveniment și, pentru ca lucrurile să fie cât mai pline de suspans, îi vedeam pentru prima oară pe doi dintre vorbitori: Francisc Visky jr. (fiul cel mare al lui Ferenc Visky) și Istvan Visky jr. (primul dintre cei 25 de nepoți ai lui Visky și preot reformat în Oșorhei). Doar prezența lui Laci Köteles la „prezidiu” făcea ca atmosfera să fie puțin mai familiară.
Cu toate acestea, nu înstrăinarea (printre atâția necunoscuți), ci noutatea a fost dominanta serii. Istvan mărturisea că e o premieră și pentru ei: o seară de-asta cu români și maghiari de confesiuni diferite discutând despre cel care a fost deținutul politic, autorul și omul Ferenc Visky.
La ora 18:30, când ar fi trebuit să înceapă întâlnirea, scaunele nu erau încă toate ocupate, dar numai pentru ca vreo câteva minute mai târziu să vezi oamenii căutând de zor pe unde să se așeze (unii au preferat să rămână în picioare).
Mai întâi a rulat un filmuleț foarte scurt (vreo 8 minute) cu imagini din viața lui Ferenc Visky, întrerupte de citate biblice, totul pe fundalul piesei – bine aleasă – „Conversation with Father”, de Zbigniew Preisner.
Primul care a vorbit a fost Francisc Visky jr. Cu umor, cu vervă, cu elocvență. A evocat figura soțului, a tatălui, a „politicianului”, a predicatorului (a „robului și slujitorului” Evangheliei – ca să-l citez). Din cuvintele sale și de dincolo de ele se detașa amprenta memorabilă, admirabilă lăsată de Visky în amintirea copiilor săi: omul liturgic, predicatorul smerit și truditor (când se pregătea) și transfigurat (când ajungea în amvon), generos până peste puteri, tatăl ferm și iubitor, ritualurile familiei girate de tatăl, omul pentru care da și nu erau angajamente ferme, dar care era suficient de „flexibil” ca să semneze la Securitate angajamente că nu va mai predica, nu va mai ține studii biblice, nu va mai păstori etc., pe care însă evident că le încălca de a doua zi.
Am mai aflat că Visky era mutat disciplinar în parohii unde oamenii erau complet dezinteresați de biserică (într-una dintre acestea era lacăt pe clădirea bisericii la sosirea lui), dar după câțiva ani, biserica se umplea și el era iarăși trimis în altă parte, cu același efect (dezamăgitor pentru autorități).
Am mai aflat că era un ins meticulos în ce privește pregătirea pentru predică, disciplinat spiritual, iubitor de literatură și arte, la curent cu tot ce era nou pe piața ideilor, inclusiv în științe. Și am aflat că el considera că un creștin este prin natura lui un om implicat politic, fiindcă viața sa are implicații politice inevitabile (fapt mai mult decât evident în epoca respectivă).
A urmat prezentarea mea pe care am încercat s-o fac cât mai concisă și mai bine ilustrată cu exemple. Voi reveni cu o variantă pentru blog a ceea ce am spus.
Ce m-a frapat în timpul prezentării a fost faptul că mai multe doamne în vârstă, din comunitatea de acolo, anticipau ce urma să spun, fie prin răspunsuri, fie prin gesturi, fie mă aprobau din cap când spuneam ceva sau se luminau ca și când și-ar fi amintit ori se bucurau că și eu am văzut ce știau ele.
Ulterior, mi s-a confirmat, în câteva discuții private, că ele știau foarte bine ce conținea cartea Mierea din stâncă, fiindcă mi-au spus că nu știau că traducerea a reușit să păstreze totuși atât de bine ideile autorului.
După mine, nepotul lui Ferenc Visky, Istvan, singurul preot dintre nepoți, a relatat două episoade din viața sa care scoteau în evidență caracterul și pedagogia bunicului. Am să rețin doar una în acest text. Istvan e nepotul cel mare (cum am precizat mai sus) și, pe la 16-17 ani, bunicul i-a zis într-o bună zi:
– Spune-mi ce te frământă.
– N-am nimic, a răspuns Istvan.
– Eu știu ce am văzut, a stăruit Visky.
Așa că Istvan s-a așezat pe scaun și se frământa cum ar putea să-i spună bunicului care era problema lui – tânărul nu mai credea în Dumnezeu. Era primul nepot, bunicul său suferise 7 ani de pușcărie pentru credința în acest Dumnezeu, cum putea el să spună unui asemenea om că nu mai crede?
În cele din urmă, cu un efort, i-a mărturisit scurt:
– Eu nu mai cred în Dumnezeu.
La care, răspunsul lui Visky a fost că s-a luminat la față, i-a spus nepotului să lase la o parte filosofia, preocupările intelectuale, chiar și teologia și l-a îndemnat:
– Spune-i lui!
Nepotul era încurcat: ce și cui să spună? „Lui!”, insista bătrânul. În cele din urmă a înțeles că Visky îi propunea nici mai mult nici mai puțin decât să-i spună lui Dumnezeu că nu mai crede în el.
Concluzia lui Istvan mi-a plăcut. I-a spus: „Doamne Dumnezeule, eu nu cred în Tine”. Iar de atunci înainte, a continuat să-I spună orice a avut pe suflet.
Nu știu ce spun alți participanți, dar, în ce mă privește, am înțeles în sfârșit cum poți lăsa o moștenire familiei și comunității în care ai fost. Rămâne de văzut dacă urmașii lui Visky (familia și copiii lui spirituali) îi vor putea perpetua această moștenire, dar senzația mea foarte vie a fost că acum ea încă există și se manifestă.
Două doamne îmi mărturiseau la final că pentru ele Visky a rămas ca un om de rară smerenie care nu doar că era dispus să învețe de la enoriașii de rând, ci îi întreba ce au înțeles ei dintr-un anumit text biblic, iar la urmă le spunea ce a învățat el de la ei. Mie îmi seamănă a comunitate hermeneutică în cel mai sănătos sens al conceptului.
O prezență discretă, dar tonică (la 93 de ani) a fost un fost tovarăș de muncă silnică al lui Visky, Karczagi Sándor, care, întrebat fiind de ce nu a ieșit din Biserica Reformată a răspuns: „Fiindcă, înainte să mă nasc, Dumnezeu a uitat să mă întrebe: «Sandor, tu în ce confesiune ai vrea să te naști?»”.
Chiar în debutul întâlnirii, Istvan Visky jr fixase drept obiectiv al serii dovedirea faptului „că limba nu este o barieră care să ne despartă”. Cum-necum, cred că îl putem considera îndeplinit, nu doar prin ceea ce s-a spus, ci și prin atmosfera ce n-a putut fi prinsă în cuvinte.
Doru Radu
Oricine a pus mâna pe condei ştie că între ceea ce ai vrut să spui şi ceea ce ai reuşit să spui este uneori distanţă ca de la cer la pământ. Neputinţa îmbrăcării corespunzătoare a gândurilor şi simţirilor este exprimată cum nu se poate mai bine de Vasile Voiculescu, una dintre surprinzătoarele mele descoperiri de acum douăzeci de ani, când el era de mult mort şi melci (vorba lui Aurel Popescu).
Medicul poet Vasile Voiculescu s‑a născut la 27 noiembrie 1884 în satul Pireşcov, din munţii Buzăului, şi a murit în Bucureşti, la 26 aprilie 1963. A început să scrie târziu, primul volum de poezii apărându‑i doar în 1916.
Caracterul şi convingerile creştine evidente în creaţia sa l‑au făcut să fie pus „în umbră” pe vremea când în şcoli se făcea educaţie materialist‑dialectică. Iată mărturia neputinţei poetice de a „traduce” mesajul trăit la înălţimea inspiraţiei sufletului:
M‑am băgat surugiu la cuvinte:
Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratec,
Le strunesc în ham de gând, când lin, când sălbatec,
Le‑ncing cu harapnicul dorului şi … mână‑nainte!
Ca să nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite,
Mă plec la fiecare, migălos faur,
Şi‑ncalţ agerile versuri la copite
Cu potcoavele rimelor de aur.
Oprim în nori, la palatul de cleştaruri
Să furăm umbra frumoasei din vis, fără trup, nici sânge
Dar scorpia‑i după noi. Arunc în urmă zaruri,
Coif şi buzdugan, toate grele‑mi daruri:
Inima, sufletul, minţile n’atinge.
Loc, loc! Rădvanul coboară pe pământ,
Dar aci se destramă crăiasa de imagini,
Amuţesc, speriaţi, zurgălăii de rime‑n vânt
Chingile se rup, caii răzvrătiţi, cuvânt de cuvânt
Strâng aripile şi fug înapoi prin paragini.
Rămân, negre, dârele roţilor pe albele pagini.
Da, aşa este! Ideea nu se lasă prea ades prizonieră a cuvântului pământean, iar rândurile scrise apar în final mai degrabă nişte „urme” ale unei prezenţe care s‑a refugiat în înălţimile norilor, de unde doar visătorii o mai pot aduce înapoi.
Aceeaşi simţire a neputinţei o au şi predicatorii. Unul foarte drag mie îmi mărturisea: „Nimeni nu Citește restul acestei intrări »

.
Nu l‑am cunoscut şi el n‑a pierdut nimic pentru asta. Eu însă ]mi descopăr doar acum pierderea. Ionatan a avut mulţi prieteni buni.
Sper ca evocările următoare să le umezească ochii:
,,Cu care altă bucurie putem înlocui fiecare dimineaţă
senină pe care ne‑o dă Dumnezeu? Când simţim întinerirea
iarăşi ca a vulturului, oricât de grele ne‑ar fi oasele…? Eu
unul, ştiu că vreau să mulţumesc.
Îţi mulţumesc de parcă aş cânta
Din înflorirea unui înger cald.
De parcă‑n zori de mână m‑ai lua
Şi făuri‑m‑ai dintr‑un spin, smarald.
Îţi mulţumesc de aripa ce‑Ţi dai,
Turnată‑n aer ca‑n regesc alai,
Pe‑un zbor atât de iute cum sunt eu
Între un boţ de lut şi Dumnezeu.
Îţi mulţumesc că nu‑nţeleg de ce
Iubire sfântă peste mine e,
Cum este „coperişul sub furtuni,
Când tu secerătorii Ţi‑i aduni.
La umbra lunii noi şi a iertării,
Cum trenurile vin la pieptul gării.
Îţi mulţumesc de parcă aş cânta
Din nou, mereu, din înflorirea mea.
Pocăinţa are fantezia ei
–interviu 1 mai, 2009
Ionatan Piroşca s‑a născut pe 20 mai 1958 la Brăila, într‑o familie de creştini baptişti. Şcoala generală şi liceul le‑a terminat aici. A început să scrie de copil. Prima carte de versuri i‑a apărut în 1994. Tot atunci a fost pensionat de boală. Apoi, alte câteva cărţi au văzut lumina tiparului…
Anul trecut a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Boala a avansat permanent, acum este declarat persoană cu handicap grav. Dar nu încetează să scrie.
„…e slujba la care m‑a chemat Dumnezeu. Nu cred că voi abandona vreodată slujba mea. Numai când Domnul mă va chema la El“ ne‑a mărturisit Ionatan.
‑ Când aţi început să scrieţi poezie?
‑ Am mai povestit… Cred că eram în prima sau a doua clasă, la şcoală; abia învăţasem să citesc şi să scriu. Era iarnă, în preajma vacanţei, în apropierea Crăciunului. Colegii mei cântau împreună cu „tovarăşa”. Eu ascundeam în bancă un caiet învelit în hârtie albastră. Îl ascundeam fiindcă nu aveam voie să facem altceva la lecţia de muzică, decât să cântăm. Iar eu tocmai asta făceam: în loc să cânt, ca toţi pionierii, scriam.
Scriam o poezie pentru Moş Crăciun. Este prima poezie de care‑mi amintesc. Când m‑a prins „tovarăşa”, m‑a dat afară de la oră… Cam atunci am început să simt eu „ghimpele” chemării poeziei.
‑ Ce este poezia lui Ionatan Piroşca?
‑ Aici e mai greu de răspuns. Ar trebui să alcătuiesc nişte descrieri accesibile ale unei pante inaccesibile a unui munte învăluit în ceaţă. Vă daţi seama că aş vorbi taaare… alunecos. Nu pot spune ce înseamnă poezia, în general sau în absolut. Ar fi ca şi cum distanţa dintre gândurile mele şi gândurile lui Dumnezeu n‑ar mai conta. Dar pot spune, e adevărat, ce este ea pentru mine. Sau, mai degrabă, ce nu este: nu e un hobby, nu e o aventură, nu e o cale de a atinge nu‑ştiu‑ce scopuri. Este calea de împlinire a însăşi existenţei mele, este strigătul nestrivit – de nicio altă realitate – a mărturiei credinţei, dragostei şi nădejdii mele, este ceea ce mirul de nard era pentru femeia aflată la picioarele Mântuitorului. Fiindcă, în mod categoric, pocăinţa are
fantezia ei.
‑ Care a fost cea mai inedită sursă de inspiraţie pentru a scrie vreo poezie?
‑ Nu mai depind de mult de o anumită sursă de inspiraţie. Starea de poezie este o stare permanentă. Niciodată nu mi‑am propus să scriu şi să nu pot scrie fiindcă „n‑am avut inspiraţie”… Viaţa unui creştin e atât de complexă, atâtea trăiri îl încearcă, atâtea universuri i se deschid, atâta realitate nouă i se revelează, că n‑ar trebui să fie cineva care să se plângă de lipsa inspiraţiei. Ea se află în orice cantitate în fantezia unui poet care stă la dispoziţia Duhului lui Dumnezeu. Acest aspect e altceva decât să afirmi – cum aud adesea – că „Duhul Sfânt m‑a inspirat şi am scris asta.” Şi, aproape întotdeauna, în astfel de situaţii, am avut de‑a face cu poezie proastă, dar foarte „politically correct” din punct de vedere bisericesc. Adică, al unor lideri bisericeşti fără pregătire şi fără viziune în domeniu. Duhul ne dă trăirile creştine. Ne pune la dispoziţie esenţa mesajului creştin. El este Mângâietorul. Dar nu El este poetul cu numele căruia semnez eu. Cât despre surse de inspiraţie, orice realitate pe care o pot gândi la un moment dat poate deveni aşa ceva: un sentiment, o idee, o experienţă; pentru un poet creştin, orice iese din sufletul său creştin este poezie creştină: dragostea pentru femeia care este soţia lui, dragostea pentru familia lui, pentru copiii lui, dragostea de ţară, de biserica lui, de
fraţii în credinţă şi, mai mult ca orice, dragostea pentru Cristos. Mă poate inspira orice: găleata de gunoi cu care mă trimite la tomberonul de afară soţia mea iubită sau raza de soare căzută pieziş pe nasul unui mort dus către cimitir…
‑ Cum este primită poezia dumneavoastră?
‑ Nu pot spune că nu mă preocupă aspectul ăsta, odată ce am intenţia ca poezia mea să fie şi să rămână ca o mărturie despre Domnul meu şi credinţa mea. Nu atât cum este primită, adică felul oamenilor de a se bucura de ea, cât modul în care este receptată, cât adică se înţelege din ea…. De aceea am căutat să‑mi „ramific” cumva demersul creator, încercând să‑mi adaptez scrierea la „paliere” oarecum diferite de cititori, asumându‑mi cel puţin două maniere deosebite de a scrie. Astfel că, dacă la începutul carierei mele poetice nu erau prea mulţi cei ce se arătau încântaţi de scrisul meu, acum mă bucur să constat că numărul şi calitatea unor astfel de oameni sunt în creştere.
‑ Pentru mulţi, poezia înseamnă doar rimă. Cum este privită latura artistică a unei creaţii în spaţiul creştin evanghelic?
‑ E adevărat, din nefericire. Ne‑am învăţat cu ceea ce eu numesc „predicuţe rimate”. Adică, ceva bun de spus în biserici, dar cu neputinţă de adus ca mărturie a unor reale înzestrări şi pregătiri poetice în spaţiul dedicat. Pentru un critic literar de aiurea, un astfel de poet va dovedi nu o trăire adevărată a unei realităţi neîndoielnice, ci o atitudine bigotă nejustificată, poate chiar agresivă. Şi asta fiindcă nu se vorbeşte pe limba lui, care este aceea a calităţii literare a textului. Nu, poezia nu înseamnă doar rimă, ci orice produce starea specifică de încântare, de nou, de frumos şi beatitudine.
‑ Există un standard al creştinilor pentru literatură?
‑ Şi vă aşteptaţi să‑l numesc eu?! Pentru unii creştini, nici Cristos nu mai pare a fi un standard, atât de multe sunt abordările credinţei, atât la nivel teologic, dogmatic, cât şi la nivel formal. Evanghelicii se raportează la Biblie ca singura sursă a credinţei lor. Aşadar, toate manifestările lor ar trebui să se alinieze adevărurilor biblice. Nu pot crede în fericirea făcătorilor de pace şi să aduc, în acelaşi timp, argumente în apărarea războiului în poeziile mele. Dar nici nu voi face rabat de la calitatea formală, atâta timp cât aceasta îmi este la îndemână. Şi nici nu voi face confuzie între aceste două aspecte: inspiraţia divină a Bibliei nu se răsfrânge automat asupra tuturor producţiunilor noastre, indiferent de calitatea artistică a acestora. Cum mai spuneam într‑o altă ocazie, o poezie creştină trebuie evaluată din două perspective: una e calitatea ei duhovnicească, şi cu totul alta cea literară.
‑ Există o anumită formă de organizare a scriitorilor creştini români?
‑ Din câte ştiu eu, încă nu. De fapt, aici îmi regăsesc un vis mai vechi, acelaşi care m‑a condus în anul 2001 la alcătuirea grupului de literatură creştină pe Internet „Cuvinte la schimb”. Şi încă îmi doresc ca, dacă Dumnezeu va îngădui, să încerc să pun bazele unei Asociaţii a Scriitorilor Creştini Români. Sper să mai vorbim despre asta!
‑ Care dintre volumele publicate de dumneavoastră vă este cel mai drag şi de ce?
‑ Publicam, în 2006, la Editura HYPOGRAMMOS din Oradea, „Ferestrele Împărăţiei”. Îmi este cel mai drag volum din cele apărute până în prezent. Nu aş putea să vă spun exact de ce. Poate fiindcă libertatea şi bucuria pe care le‑am resimţit scriindu‑l mi‑au îngăduit părtăşii noi cu alte şi alte aspecte ale poeziei… Este o carte care mi‑a permis să mă joc mult, să inventez cuvinte noi, precum şi noi posibilităţi de folosire a lor…
‑ Care sunt cele mai plăcute amintiri legate de viaţa dumneavoastră de scriitor?
‑ Păi, apariţia cărţilor, cred. Recunoaşterile, în general. Atât cele din partea lui Dumnezeu, cât şi cele din partea oamenilor. Recent, mi s‑a acordat de către o comisie din cadrul Uniunii Scriitorilor, cu 11 voturi din 11, calitatea de membru al acestei prestigioase Asociaţii. Cum credeţi că m‑am simţit?!
‑ Ce amintiri vă leagă de poetul Ioan Alexandru?
‑ Aici ar fi multe de povestit. În anul 1991, eram secretar de redacţie la o revistă creştină, la Brăila. În această calitate, am propus şi am organizat primul Festival de poezie creştină din România. Ioan Alexandru a fost preşedintele juriului. Au fost câteva seri de neuitat. Dar, despre acest lucru şi despre multe alte aspecte ale relaţiei mele cu poezia creştină, puteţi lua la cunoştinţă vizitând blog‑ul meu pe Internet, la adresa: http://ionatan.wordpress.com
‑ Cum face faţă poetul creştin acestor vremuri?
‑ Eram, la un moment dat, într‑un anturaj unde se aflau mai multe persoane care aveau câte ceva nou de zis. Unul a spus: „Eu sunt cutare, vin din America…”, altul: „Eu sunt cutare, vin din Canada…”. Când mi‑a venit rândul, le‑am spus că vin „din necazul cel mare”. Nu doar condiţia mea de bolnav incurabil şi de persoană cu handicap făcea să fie aşa, ci şi nevoia de a trăi din ceea ce scriu. În vremuri ca astea, poezia nu are mare căutare. Ea nu este ca micii şi berea de 1 Mai, nici ca ştirile mondene ale ziarelor de scandal… Mai ales poezia creştină! Aşa că sunt un privilegiat: sunt nevoit să trăiesc prin credinţă. Slavă Domnului!
‑ Ce îşi doreşte a fi Ionatan Piroşca pentru creştinătatea românească?
‑ Nu m‑am gândit la aspectul ăsta. Abia dacă îmi pot dori să însemn ceva pentru mine. Cărţile mele, da! Ele îşi pot dori să însemne ceva: un pic de aer proaspăt în odaia exprimării dragostei, credinţei şi nădejdii noastre, care e Isus Cristos, aşa cum El doreşte. Şi asta, indiferent de prezenţa sau absenţa mea de pe acest pământ. Fie Numele Domnului lăudat!
(Interviu realizat de Dan Surducan pentru Revista Impuls.)
Ionatan Piroşca ‑ Iov
13 iulie, 2009
Iov a fost mai puţin vinovat înaintea Domnului decât prietenii săi. De ce? Doar el a fost acela care L‑a acuzat pe Dumnezeu. Prietenii lui L‑au apărat… Dar tocmai de aceea!
Noi Îl putem acuza pe Dumnezeu, ne recunoaştem astfel incapacitatea să înţelegem şi să suferim. Cei care‑I iau apărarea însă greşesc fundamental, considerându‑se capabili să‑L înţeleagă şi să‑L explice pe Dumnezeu. A concepe un Dumnezeu care are nevoie de apărarea noastră înseamnă a‑L „ajusta” şi a etala o sfinţenie pe care nu o avem.
Ionatan Piroşca ‑ Hai să facem pârtie!
24 iulie, 2009
Plimbarea la Arad a fost o adevărată aventură pentru mine. Dacă n‑aş fi avut alături pe Domnul, dar şi pe ajutorul pe care El mi l‑a trimis, nu m‑aş fi încumetat. Sigur că aş fi pierdut lucruri minunate, cum au fost seara petrecută
la Metanoia sau zilele calde de la Pecica, unde întâlnirea ecumenică de vineri seara ne‑a unit inimile în laudă şi închinare…
Serbarea de împlinire a 100 de ani de la ridicarea Bisericii Baptiste din Pecica a fost un adevărat festin spiritual. Invitat să mă alătur bucuriei generale, m‑am gândit ce aş putea spune… Ce anume înseamnă pentru credincioşi astfel
de locaşuri? Şi mi‑am adus aminte că, atunci când am mai crescut, iarna, când zăpada era mare, tata ne trimitea, pe mine şi pe fratele meu, să facem pârtie. O cale, adică, prin zăpadă, pe care să putem trece noi şi musafirii noştri. Ba tot pe acolo puteau veni colindătorii, de Sărbători. Uneori zăpada era mai înaltă decât noi, dar aste ne distra şi ne mobiliza, până ne îngheţau mâinile. Mereu ne îngheţau mâinile. Atunci mergeam în casă, unde soba era caldă, iar mirosul ce venea
din bucătărie însemna că, după ce aveam să dăm zăpada, ceva bun ne aştepta.
Oare nu ceva asemănător suntem chemaţi a face noi, creştinii? „Iată glasul celui ce strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului, neteziţi‑I cărările.»” Iar frigul spiritual al acestei lumi ne pătrunde în măruntaie, face să ne îngheţe mâinile
entuziasmului. Unde să mergem, atunci? Nu la gura sobei? La gura sobei Duhului Sfânt…
Care sobă arde tare şi încălzeşte, pentru noi, incintele pline de aroma bucuriei fraţilor noştri. Acolo ne umplem rezervoarele, ne reîncărcăm cu energie… Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Domnului. Acolo acela se
numeşte Biserica, sau Casa Domnului, sau Locaşul de închinare…
Ionatan Piroşca ‑ Ultimul Crăciun
26 decembrie, 2009
De ce să nu vorbesc despre asta? O zi de bucurie: Crăciunul! Sărbători fericite!
Dar cum să fac să ascund lacrima? Ideea că e foarte posibil ca să nu vă mai pot ura acelaşi lucru la anul, decât, poate, prin cărţile mele, nu e cea mai fericită idee… Spuneam nu de mult că voi povesti „în direct” viaţa şi… moartea mea.
Dar nu ştiam atunci că despre viaţă nu voi mai avea multe de spus.
Am tăcut în ultimele luni, aşteptând să termin un tratament foarte greu (interferon) împotriva hepatitei c de care sufăr, tratament care, aplicat peste paralizia evolutivă care mă reduce fizic de ani mulţi, m‑a anulat pur şi simplu. Pe deasupra, în urma unui accident stupid, mi‑am mai rupt şi meniscul, făcându‑mi mişcarea aproape imposibilă.
Mă durea tăcerea asta, ca orice ignorare a prieteniei. Speram că se va termina şi că voi reuşi să mă mobilizez suficient, ca să revin. Dar… imediat ce l‑am terminat, la controlul medical am aflat (asta de curând) că sufăr de cancer hepatic malign, că organismul meu este prea slăbit ca să mai poată suporta un alt tratament şi că… Sună ca o condamnare la moarte.
N‑am decât un răspuns: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce‑L iubesc pe Dumnezeu.”
***
toate lucrurile
ca oştirea cucerită de flori
lucrează parfum
aur smirnă şi tămâie
pentru naştere pentru înviere
pentru rămân
şi azi şi mâine şi‑n veci
în braţele Pruncului
Ionatan Piroşca ‑ O suferinţă cu sceptru
5 ianuarie, 2010
O moarte grabnică, necruţătoare, sălăşluieşte în mine.
Mă încolăceşte metodic, cu braţe lungi şi oarbe. Doamne, de ce am fost eu mai rău ca alţii?
Îmi privesc cărţile şi cred că înţeleg câte ceva. Citesc Scriptura şi mă încarc de speranţă. Oare suferă credinţa mea?
Îl iubesc pe Domnul şi îmi pun tot felul de întrebări.
Vă iubesc pe voi şi, dacă aţi putea da vreun răspuns, v‑aş pune aceleaşi întrebări. Dar răspunsurile îmi vin sub formă de suferinţă. Şi asta, nu de acum, ci de mereu.
Depind numai de minunile Lui. Ştiu că nimic altceva nu se poate împotrivi bolii apărute ca din senin, ca o suferinţă cu sceptru. Mă obişnuisem cu suferinţa, era ceva cunoscut, ceva devenit familiar, puteam scrie şi poezii pe seama ei…
Dar aşa, nu mă mai pot gândi decât la durere, febră, planuri pentru testamentare abandonări şi cum să fac să ajung până la toaletă.
Dar El ştie toate astea. Facă‑se voia Lui!
Evocare Ionatan Piroşca
Oamenii care au trăit în două regimuri, două secole, în două stări şi mai ales au avut de înfruntat nevolnicia vremilor, a regimurilor şi a semenilor, oamenii aceştia au un mesaj deosebit de transmis. Pe deasupra tuturor acestor strângeri şi constrângeri şi şerpuiri printre şi pe sub stânci – adică bolovani – prietenul şi fratele Ionatan, mereu încrezător şi visător, s‑a născut şi a trăit cu măiestria cuvântului clar rostit şi rostuit, purtător de valenţe, de taine şi învăţăminte. Aşa l‑a primit, aşa ni l‑a dăruit.
Acum, la trecerea lui în lumea drepţilor, fie‑mi îngăduit „iubiţi iubitori” ai cuvântului care înalţă, care învaţă şi mai ales care luminează, fie‑mi îngăduit să aduc omagiul nostru al tuturor… omului care a luptat cu sabia cuvântului, cu
paloşul exprimării calde şi neduplicitare.
L‑am cunoscut în tumultul bătăliei pentru promovarea versului românesc şi creştinesc, în inimaginabilă lui trăire a cuvântului armonios „pe stil nou” de care a rămas legat toată viaţă lui. Era riguros în tot ce scria şi ce făcea. Evita cu sârg
polemicile de orice natură, iar atunci când nu le putea ocoli cu niciun chip era aprig şi neînduplecat. Argumentul lui forte era: „Viaţa mea atârnă doar de mila lui Dumnezeu şi se numără oricum în zile… De ce m‑aş face vrăjmaş adevărului
ce mi‑a fost revelat? Îl voi mărturisi aşa cum l‑am primit, oricare ar fi preţul pe care va trebui să‑l plătesc!”
După ce a petrecut ani lungi în scaunul cu rotile şi s‑a obişnuit cu gândul că „trebuie să mor”, îmi scria cu ceva timp în urmă: „Mă simt şi trăiesc atât de bine cât o poate face UN OM care tocmai a primit un al doilea diagnostic mortal!”
Şi astfel, pentru cel care se numea pe sine „Omul ca semn de întrebare”, puntea suferinţelor s‑a rupt şi el a trecut de partea cealaltă, unde e pace.
L‑am preţuit şi l‑am citit pe poetul Ionatan Piroşca. Am început cu cartea „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon”, pe care mi‑a dăruit‑o cu dedicaţie. Apoi am tras cu urechea şi am aruncat privirea pe „Cuvinte la schimb”, însă serialul riguros şi amplu, publicat pe http://www.wordpress.com, intitulat «Jurnalul scrierii iubirii» ar putea să vă convingă pe oricare dintre dumneavoastră, cei care iubiţi poezia, că ne despărţim de un mare talent pe care Domnul l‑a lăsat printre noi numai două etape din viaţă: tinereţea şi maturitatea.
Oare cum ar fi arătat şi ce tezaur poetic ne‑ar fi lăsat Ionatan Piroşca‑bătrânul, dacă ar mai fi rămas printre noi? A plecat la Domnul aproape tânăr şi astfel despărţirea ne doare şi mai mult. Dar îl vom regăsi în veşnicii şi mai tânăr şi vom relua împreună „realitatea trăirii iubirii…”.
Îţi mulţumim, Doamne, care dai daruri oamenilor! Îţi mulţumim pentru mesajul pe care ni l‑ai trimis prin glasul lui Ionatan.
Te rugăm să‑i mângâi pe toţi cei care îl plâng.
Zaharia BONTE, Bruxelles, Belgia,
18 aprilie 2010
Mărul lui Ionatan ‑ Marius Cruceru
Ionatan a plantat un măr în livada poeziei evanghelice româneşti, un măr care face roade spre vindecarea verbelor derivate din adjectivele şi substantivele cele mai nemişcătoare; spre vindecarea substantivelor înţepenite prin formule golite de vioiciunea metaforică, dar care încep să se mişte sub condeiul lui cu o iuţeală verboasă fulgerândă.
Îngerii lui Ionatan îngeresc şi ferestrele ferestruiesc, mişcătoarele împietresc şi nemişcatele umblă nestingherite. Ionatan ne‑a învăţat „tabla înmulţirii cu cerul” şi ecuaţiile cu două nume necunoscute, ne‑a reparat „ferestrele Împărăţiei” şi ne‑a învăţat comerţul cu ghimpi în schimbul iertării, ne‑a arătat cum ar trebui să „trecem prin icoană” sau care sunt cele mai potrivite litere pentru a scrie „poema iubirii”, dar „cu faţa la cruce”, în linişte, o „linişte dintre două tăceri”.
Ionatan şi‑a transferat toată seva din carne pe hârtie; mişcarea din articulaţie, în conjuncţii; şi‑a înşirat puterea sub cuvintele aşezate cu o disciplină oţelită sub suferinţă. Ionatan a rodit câte un fruct în fiecare zi. Cum culegeam merele, cum el se mişca mai greu; cum cuvintele curgeau mai repede, cum vorba i se îngreuia. S‑a stors pe sine sub pomul propriei vorbiri despre cele ce cu greu alţii au reuşit să scrie cuvinte. Din oase, ligamente, zgârciuri, sânge, muşchi şi vene a adunat şi a plantat totul la rădăcina pomului cu umbră de leac pentru limba înţepenită în lozinci şi ne‑a dăruit o nouă scriitură despre cele văzute şi cele nevăzute, o nouă umbră de odihnă şi răgaz.
După uscarea lui Ionatan, mărul lui va înverzi şi înflori mai dihai şi mai de soi şi muuultă vreme ne vom hrăni din el cu tot cu poeţii care vor să vină să‑şi adape poemele din Cuvânt. Şi eu am luat din mărul lui Ionatan…
Ionatan Piroşca a trecut dincolo Ionatan Piroşca aştepta cu nerăbdare lansarea ultimului său volum, „Trecerea prin icoană”. Ar fi trebuit să se întâmple pe 24 aprilie. Era atât de prins, visa cu ochii deschişi, iar în ultimele zile vorbeam despre ziua cu pricina. Cine vine, cine nu vine, invitaţii, pregătiri ca de nuntă. Ieri am sunat să îi dau răspunsul… Prea târziu. Ionatan era deja cu un picior trecut prin ramă. Se furişa oarecum vesel dincolo… ca un copil ghiduş, aşteptând clipa în care nu suntem atenţi, cu un colţ de zâmbet poznaş …
Prea devreme! N‑a mai putut aştepta călăreţul de pe calul galben încă o săptămână? Ştia că este ultimul său proiect şi acela la care ţinea cel mai mult. Se ambiţionase, chiar dacă era în suferinţe cumplite, să scrie câteva versuri cu plecare de la fiecare verset din cartea Iov. Ştia că i se strânge funia la par şi totuşi depăna Scripturile în cuvinte, ca să ne lase moşteniri. Se grăbea cumsecade precum unul care are toată veşnicia în faţă.
„Cât Domnul îmi dă viaţă vreau să scriu poezie … eu asta fac!” mi‑a spus cu voce stinsă. Astăzi am aflat că a trecut şi cu al doilea picior dincolo de ramă. A fost zi de rugăciune şi la ora 19.00 am început să ne rugăm la Biserica Baptistă Sfânta Treime din Aleşd, biserică pe care Ionatan o vizitase nu cu multă vreme în urmă, cu Rodica şi Cătălin, pentru trecerea, pentru bună‑trecere. Biserica l‑a iubit imediat şi ne‑a rămas tuturor în suflet de atunci.
Ionatan şi‑a tras şi mâinile şi a întors ochii spre spatele icoanelor şi a trecut prin Icoană. Ionatan a trecut în spatele măştilor cerului prin Ikonul Dumnezeului Celui Viu, Isus Cristos, în care şi‑a pus încrederea. Poetul ne‑a vorbit şi despre vechi şi despre noi, şi despre noi şi despre ei, părinţii noştri. Laude, puterea şi minunile Lui, cu toatele şi‑au găsit locul printre virgule şi puncte.
Acum îşi priveşte Icoana faţă către Chip. Ionatan nu mai tremură, nu mai şchioapătă, nu se mai ţine de cadru, nu mai are nevoie de pai ca să soarbă supa, bea vinul cel nou cu mână netremurândă şi se apleacă în faţa Tronului cu picioare neslăbănogite. Ochii vii, iscoditori, de un albastru adânc, îi vor fi semn de recunoaştere pentru noi toţi care îl vom fi văzut.
Acum Ionatan a ajuns la Umbră. Iată ultima poezie publicată pe site‑ul personal.
La umbra Ta vin codrii să‑şi odihnească frunza
de verdele văratec ce‑n ele s‑a‑ncrustat,
şi cerul nopţii, mândru‑şi adăposteşte spuza
de stele obosite de‑atâta licăr ‘nalt.
La umbra Ta se naşte şi piere‑ntre albastruri
nimicul niciodatei din care toate curg
cu grijă însăilate, ca haina pe sub nasturi.
Sub umbra Ta e ziuă şi‑n umbra Ta‑i amurg.
La umbra Ta, Părinte, cresc negri chiparoşii,
şi albă, neaua lumii se‑aşterne peste ei
cum dimineaţa vine din zorii trişti şi roşii,
peste bărbaţii zilei, peste‑ale ei femei.
La umbra Ta, cu grijă, un pas mai fac şi tremur.
Sfânt, fanionul păcii e‑un alb însemn ce sus,
oh, cât mai sus ridicu‑l, cu frică şi cutremur,
cum ridicatu‑şi crucea spre ceruri pe Isus.
Am primit o frumoasă evocare a timpurilor grele din viaţa credincioşilor moldoveni:
De demult mă duceam cu gândul să fac o istorie care să împrospăteze aducerea‑aminte a unei biserici, şi nu e singura care a rezistat prin vremurile grele ale comunismului.
Chiar dacă autorul nu a trăit aceste vremuri în totalitate, el le‑a experimentat în perioada 1960‑1990. Dacă voi aminti unele evenimente sau oameni, este datorită faptului că au mai rămas unii dintre cei care îşi mai amintesc. Este mâna lui Dumnezeu vădită, căci puterea omului şi înţelepciunea lui pălesc, când e vorba despre o luptă cu un „balaur”, şi încă roşu… Citește restul acestei intrări »
Am primit un comentariu de la o creştină care se declara „tânără”. Este un răspuns delicat şi frumos, ca o floare nevinovată din aerul pur de la munte, neobişnuită cu poluarea din viaţa citadină de la câmpie. A trebuit să‑i răspund însă şi s‑o aclimatizez cu „viaţa de jos”, din mijlocul comunităţilor de oameni. Iată dialogul nostru:
„Ce uşor este pentru cei tineri să arunce cu pietre în cei care au fost informatori… sunt tânără şi la început am fost foarte revoltată pe păstorii care au fost informatori, dar apoi am auzit o explicaţie: Dacă erai acolo şi ţi‑ar fi ameninţat familia? Dacă erai unul dintre fraţii slabi în credinţă? Dacă îţi ameninţau copiii sau părinţii? Şi repede ai răspunde: Eu niciodată nu aş fi acceptat!!! Nu îi aprob pe cei care au făcut aşa ceva, dar nu am dreptul să‑i judec… Va fi vai de ei dacă nu realizează că mai au o şansă acum să‑şi recunoască greşeala în faţa turmei lor şi va fi la fel de grav şi dacă turma nu va putea să‑i ierte şi îi va condamna! Din cauza lipsei noastre de milă cred că Dumnezeu nu ne‑a dat dreptul să judecăm!!!”
* * *
„Dragă N”
Dumnezeu ne‑a dat dreptul să judecăm! Ba încă ne‑a spus că avem datoria să judecăm. Nu ne‑a dat însă dreptul să osândim veșnic. Ultimul cuvânt trebuie să‑L aibă El: Citește restul acestei intrări »
Singurătatea este primul lucru despre care Dumnezeu a spus: „Nu este bine” (Gen. 2:18) ‑ John Milton
America nu l‑a schimbat cu nimic. Moartea nu l‑a oprit să trăiască. Simplitatea nu l‑a împiedicat să ajungă foarte sus în duhovnicie.
Fratele Teodor Rus, Tinu, a fost patriarhul de vârstă al Bisericii Bethel din Anaheim. Dacă ar mai fi trăit până în luna octombrie 2009, ar fi împlinit 99 de ani. L‑am ridicat anul acesta în picioare ca să vadă toţi cum arăta Avraam când a primit vestea că va fi tată … Nu s‑a supărat, pentru că era şi dânsul încă tare…
A plecat la Domnul săptămâna trecută. Era încă îmbrăcat cu cojocul lui din Giurgeştii Bârgăului, iar pe cap purta adesea celebra lui pălărie „de acasă”. Cu câteva săptămâni înainte să plece a avut harul să fie când aici, când dincolo. Deşi aproape surd, auzea mereu coruri cântând şi predicatori vorbind. Era necăjit pe sora Rus Dochia că ea, deşi avea auz încă bun, nu auzea şi ea ceea ce auzea el. Poate din prea plinul unei vieţi petrecute în biserică, poate din „altă parte”, Tinu se trezea revenind printre cei din casă ca de la adunare.
Într‑o noapte s‑a trezit cu hohote de râs şi bătând din palme. Prea fusese frumos ceea ce văzuse de cealaltă parte a somnului. Încă o dovadă că Dumnezeu nu este împotriva aplauzelor bucuroase.
Acum câţiva ani, în România, traduceam un american dintr‑o trupă de cântăreţi veniţi în misiune. Cântecele erau din toată gama şi la un moment Citește restul acestei intrări »
Tatăl lui Hubert French a fost împuşcat de o persoană necunoscută pe când fiul său avea numai 10 ani. Din acea zi , inima lui Hubert a fost stăpânită de gândul răzbunării. El voia cu orice preţ să‑l găsească pe asasin şi să‑l răzbune pe tatăl său.
După câţiva ani, când acest copil a ajuns în floarea tinereţii, a fost diagnosticat cu o severă dezordine neurologică. A fost spitalizat şi supus unui tratament sever. Doctorii i‑au spus că va depinde de medicamente tot restul vieţii, iar singura‑i speranţă pentru viaţă este legată de conştiinciozitatea cu care îşi va lua medicamentele.
În ciuda acestor tratamente medicale, starea sănătăţii lui Hubert a continuat să se înrăutăţească. După numai câţiva ani de tratament, a ajuns să fie inapt pentru muncă datorită problemelor psihice. În acele momente a început însă să se gândească că sfârşitul vieţii îi este aproape şi a meditat mai mult la ceea ce s‑a întâmplat cu tatăl său, la experienţele pe care le‑a trăit atunci şi la faptul că acest gând al răzbunării i‑a stăpânit întreaga viaţă.
Ştiindu‑şi sfârşitul aproape, Hubert a început să meargă la biserică şi să citească Biblia. Citind Cuvântul lui Dumnezeu, a înţeles că pe cel ce i‑a ucis tatăl trebuie să‑l ierte din toată inima. Dorind să pună în practică acest adevăr, procesul a fost greoi şi s‑a petrecut într‑un timp mai lung. Dar a venit o zi în care a mărturisit că Dumnezeu i‑a dat putere să ierte şi să uite pe acel ce i‑a făcut atâta rău.
Ştiţi ce s‑a întâmplat începând chiar din acea zi? Hubert a început să se simtă mult mai bine, iar numai după câteva luni, doctorii i‑au întrerupt tratamentul. Toate problemele lui neuropsihice au dispărut. Iar în cei 12 ani care au trecut de atunci, aceste probleme n‑au mai apărut. El a reuşit să‑şi reia serviciul şi să‑şi întemeieze o familie, trăind ca un om perfect sănătos.
Experienţa acestui copil ne arată că atunci când păstrăm în inima noastră resentimente, ură şi dorinţa de răzbunare, atunci când nu suntem gata să‑i iertăm pe cei ce ne‑au greşit, noi suntem cei ce vom suferi cel mai mult. Aceste resentimente ne vor afecta emoţional, spiritual şi fizic. Vindecarea va veni numai atunci când vom fi gata să iertăm din toată inima. (primită de la Cristian Tripon)
Ortodoxia nucleară a Rusiei: serafimii nucleari și cruciulița romanțată a lui Putin; Discursul lui Putin de Ziua Victoriei: acuzații la adresa Occidentului; Victoria de paradă a lui Putin, într-un război pierdut; T. Baconschi: Judecarea de către un tribunal internațional – cea mai optimistă perspectivă pentru Putin. Kirill face un rău imens lumii ortodoxe – Interviu; Putin ca fantomă a istoriei. Nu am fi ajuns aici, dacă Occidentul nu ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei Interviu cu Gabriel Liiceanu; Lucian Boia: Prea mult din averea țării s-a scurs în buzunarele noilor îmbogățiți. Ce vrem să facem cu România? Interviu;
(Nu omiteti kirillizarea Romaniei…)Rolul BOR și al unor intelectuali în ascensiunea AUR și asemănările cu Mișcarea Legionară: și în anii 1930, mulți politicieni au subestimat Mișcarea Legionară – Interviu cu Oliver Jens Schmitt; Andrei Pleșu: ”De ce nu se revoltă rușii?” Păi nouă cât ne-a trebuit ca să ne revoltăm?! Sfârșitul globalismului! Invazia proștilor, sfârșitul umanității! (Paraciosul satan castiga terenul globalizarii)…Se legiferează turnătoria! INSECTE CU DIPLOME, de Theodore Dalrymple; CU PAȘI REPEZI SPRE SĂLBĂTICIE, de Joseph Sobran; EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE – Joseph Sobran; NOUL TOTALITARISM PATOLOGIC, de C.J. Hopkins; Pătru cel Scurt şi actualitatea chestiunii ţărăneşti. Profesorul Ilie Badescu despre opera Maestrului Dinu Sararu, de Prof Univ Dr Ilie Badescu; In Memoriam Paul Goma – scriitorul internat de comuniști și “internetizat” de post-comuniști, mort fără cetățenia țării sale. Scrisori către Băsescu și Tismăneanu și ULTIMA FILMARE, despre Basarabia, din 24 Martie 2011! Paul Goma a murit(… si de nepasarea Poporului…) CODEX ALIMENTARIUS : Otrava cu aprobare guvernamentala in magazinele din Romania; Curva moscovită (predica în avans, pe scurt); MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome. DELIRUL lui Dughin și ”moartea” adevărului;
////////////////////////////////////
MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome. DELIRUL lui Dughin și ”moartea” adevărului
Alex Miclovan
Jurnalistul și documentaristul Marian Voicu analizează, în cel mai recent studiu publicat – ”Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism”, Humanitas, București, 2018 – miturile propagandistice despre Rusia ca forță mesianică (slavofilia, eurasianismul, Lumea Rusă și A treia Romă), mituri împachetate în staniol ieftin pe care propanganda putinistă le rostogolește cu o intensitate în continuă creștere.
Voicu prezintă puncte de vedere avizate – istoricii Alain Besançon (unul dintre cei mai proeminenți specialiști în istoria rusă și sovietică) și Marlène Laruelle, deopotrivă cu jurnaliști cunoscuți pe plan internațional –, în contrapondere cu delirul propagandistic al ”istoricilor” și geostrategilor gustați din plin în Kremlinul zilelor noastre: Dughin, Savițki, Panarin, Ilin și Gumiliov. Toți aceștia au construit narațiuni care se regăsesc în diverse formule în discursul ideologic al Moscovei. Podul.ro vă prezintă o serie de pasaje sugestive (pag. 312-314) din studiul lui Marian Voicu.
”În secolul al XVIII-lea, Rusia era văzută de slavofili ca având misiunea de a salva spiritual lumea. Aceștia credeau, după cum arată Alain Besançon, că Rusia este o civilizație distinctă, care nu se va dezvolta conform modelelor europene și că aparentul ei decalaj față de Vest ascunde, de fapt, un salt peste soluțiile modern ale țărilor occidentale. A apărut apoi eurasianismul, care i-a avut ca ideologi pe Constantin Leontiev și Nikolai Danilevski. Aceștia credeau că Europa își consumase forța vitală, venise deci vremea Rusiei.
Astăzi, în jurul lui Putin sunt citiți Gumiliov, Ilin, Panarin, Savițki și Dughin, afirmă Marlène Laruelle și Michel Eltchaninoff. Aceștia au construit narațiuni care se regăsesc în diverse formule în discursul ideologic al Kremlinului: <Răul a venit întotdeauna din Occident> (Lev Gumiliov); <Credința în liderul care izbește în inamic în loc de a rosti vorbe goale, care conduce, în loc de a vinde străinului> (Ivan Ilin); <Doar poporul rus, călăuzitor de ortodoxie, rămâne purtătorul speranțelor umanității> (Igor Panarin); <Eurasianismul nu este doar un concept, este o realitate fizică, geografică> (Piotr Savițki).
E vorba de aceeași <cașă>, spune Alain Besançon – un melaj de istoriozofie, idei împrumutate din fascism și gândire ocultă de început de secol XX. Acesta este mediul intelectual în care domnește Putin, singurele repere stabile fiind ura sa față de Occident și gustul puterii absolute.
”Poporul rus aparține, fără îndoială, popoarelor mesianice”, scrie Dughin. ”Și ca orice popor mesianic, el are o importanță universală, care concurează nu numai cu alte idei naționale, ci și cu alte tipuri de universalism civilizator”. Pentru Dughin, interesele strategice ale poporului rus trebuie să aibă orientare antioccidentală, ”fapt ce rezultă din imperativul păstrării identității civilizatoare rusești. Este absurd să considerăm expansionismul metodic și expresiv al rușilor ca fiind o întâmplare istorică. Acest expansionism este o parte inalienabilă a existenței istorice a poporului rus și e conjugat cu misiunea lui civilizatoare”, scrie el.
În 2011, conform unor studii ale Institutului de Sociologie al Academiei Ruse de Științe, doar 13% din ruși se considerau europeni. Doar 7% susțineau ideea ca Rusia să intre în ”Casa europeană comună” (cu 50% mai puțini decât în urmă cu 10 ani) și o treime împărtășeau viziunea că Rusia este o civilizație eurasiatică unică. În 2012, într-un discurs rostit în Adunarea Federală a Rusiei, Putin numea Rusia o ”civilizație-stat”, care nu se va contopi niciodată cu lumea din jurul său.
Slavofilia, eurasianismul, Lumea Rusă, A treia Romă sunt versiuni ale aceleași narațiuni despre Imperiul Rus ca forță mesianică, protector al valorilor tradiționale creștine. Biserica Ortodoxă Rusă a devenit persuasivă la nivel global, generând un lobby influent, dezvoltând conexiuni cu mari corporații (de exemplu, cu Koch Industries, cea mai mare companie privată din SUA, cu o cifră de afaceri de cca 100 de miliarde USD) și grupări conservatoare americane.
Aleksandr-Dughin-si-Adrian-Nastase-Foto-In-Linie-Dreapta.jpg
După cum observă Matthew d’Ancona, Dughin a împrumutat din postmodernism ideea că <adevărul este o problemă de convingere, nu există ceea ce se cheamă fapte>. Nu e de mirare că ideologul rus este atât de popular printre americanii alt-right – de la naționaliștii din Casa Albă și Bannon, fostul strateg-șef al lui Trump, până la neonaziști. Cu toții împărtășesc credința că <adevărul este ceea ce faci din el>.
Uniunea Sovietică a hipnotizat Occidentul timp de 74 de ani cu forța sa gigantică, sfârșind prin a se autosugestiona. Satele Potemkin au devenit un Hollywood sovietic post-Cernobîl. Radiațiile uciagașe continuă să scape de sub lespedea uriașă de beton de la Pripiat, tot așa cum propaganda national-comunistă a lui Ceaușescu continuă să creeze iluzia unui popor dac care a inventat limba latină.
Puterea sovietică era goală pe dinăuntru. O butaforie putredă din care au supraviețuit, ici-colo, statuile-clonă ale lui Lenin. Va reuși regimul lui Putin să repopuleze Rusia cu sate Potemkin?”.
///////////////////////////////////////
Curva moscovită (predica în avans, pe scurt)
Editorial
Radu Preda
Că tot ne apropiem de Duminica Mariei Egipteanca, diferența dintre aceasta și Patriarhul Kirill este din ce în ce mai vădită. În timp ce la Kremlin s-a instalat o sectă apocaliptică, râvnind după raiul geostrategic al fostei URSS, capul văzut al Bisericii noastre de acolo – da, a noastre, că nu este doar a rușilor, cum nici noi nu suntem proprietari locali pe Ortodoxie, marea ispită fiind tocmai intabularea credinței, de unde respirația sinodală constitutivă a dreptei credințe – comite aproape zilnic acte de prostituție zisă sacră. Să mă ierte cei mai diafani, dar alți termeni, inteligibili pentru oamenii de azi, nu găsesc. Putem, desigur, vorbi despre apostazie, erezie, despre păcat strigător la cer, împotriva Duhului Sfânt, despre înregimentarea teologică, la vârf, a unui corpus eclesial în propaganda de război a statului secular, despre imoralitate și chiar nebunie, în toate accepțiunile acesteia. Pentru a le spune tuturor la un loc pe nume, asta este: înșelarea lui Hristos cu cei care slujesc „celuilalt”, celui nenumit și negru de furie față de tot ceea ce este omenesc, pentru că are sămânță divină. Asemeni poporului lui Israel, rătăcind prin pustie sau luat în robie, Dumnezeu îl poate acuza pe Kirill de infidelitate, de încălcarea nerușinată, prin închinarea la idoli, a legăturii nupțiale. Exact: de curvie.
Ce este comun tuturor curvelor, stricatelor și stricaților în trup și/sau în spirit? Pretind că sunt fecioare/feciori, că nu au călcat strâmb. Cel puțin nu cu bună știință și în orice caz nu din dorință. Eventual, au „alunecat”, precum cucoanele din gluma cu noul paroh din orașul italian (se poate aplica și în Bavaria sau oriunde). Or, de peste o lună, Kirill ne zdruncină cu tot felul de șocuri: de la faptul că el, războiul, nu există decât în manipularea ucraineano-occidentală, în rest derulându-se o banală operațiune specială ca atâtea altele în trecutul recent și nu numai. Tot Kirill ne luminează cu forța, băgându-ne lampa în ochi, că, în profunzime, acum și aici se dă marea luptă între Adevăr și minciună, că a venit momentul să ne lepădăm de amăgiri, ca și cum nu ai putea fi ortodox practicant oriunde în lume, chiar și în răspăr cu decadența societății. Desigur, dacă nu te decapitează islamiștii care, oricum, nu fac diferența între confesiunile creștine. Kirill nu are nicio trimitere la milioanele de ruși care trăiesc deja în Occident și nici nu explică la ce bun să construiești, la Paris de exemplu, o catedrală pe malul Senei, câtă vreme espriul locului este pervers rău. Foie gras, Saint-Émilion Grand Cru, Pigalle (pe toate gusturile). Bine, și La Procure, așa, ca paravan. În fine, scurtând, tot Kirill insistă să se roage pentru salvarea unității ortodoxe în condițiile unei agresiuni inclusiv de natură inter-ortodoxă, subliniată ca atare și de sceleratul de Putin. Ca și cum, sătul, lupul se roagă pentru reîntregirea familiei, ca pe vremuri: mama capră și ieduții ei. Emoție pură. Da, de curvă.
Ce face Maria Egipteanca și nu are, cel puțin până acum, de gând să facă Kirill? Înainte de toate, să se pocăiască. Interior, fără spectacol. Unii ar putea întreba, fie luându-i partea fie pur și simplu din disperare: ar fi avut/are încă o alternativă? Putea să fie altceva decât curvă? Ei bine, așa cum nu toate femeile, slavă Domnului!, sunt duse cu capul și nici toți bărbații nu sunt obsedați de un singur lucru, omul în cauză putea să nu intre în jocul acesta drăcesc. Cum? Prin retragere la mânăstire, precum Maria Egipteanca în pustie, rugându-se pentru luminarea tuturor. Eventual, spunând clar acest lucru. Nimic în plus. Că ar fi fost Kremlinul nervos? Cu siguranță. Credem că l-ar fi otrăvit? Probabil, dar cu viața unui singur om evitai rătăcirea întregii turme. Ce ușor este să vorbești, ar comenta unii. De ce nu a murit lânga Sfânta Vineri, în plin proces de demolare, Patriarhul Teoctist? Nu a murit voluntar, dar imediat după 1990 s-a retras, revenind abia după ce, fără să tragă nicio învățătură, ceilalți mitropoliți se certau care să îi succeadă, ignorând propriile lor cedări, unele mai groaznice decât altele. Pe scurt, despre asta este vorba: a fi la vârf nu înseamnă a avea un maxim de confort, material, instituțional sau de orice alt fel, ci și un risc pe măsură. A profita de primul și a-l amâna pe al doilea face diferența dintre Maria Egipteanca, fosta curvă din Alexandria devenită sfântă, și Kirill, curva moscovită.
Sus să avem inimile!
https://www.podul.ro/articol/17519/curva-moscovit-predica-in-avans-pe-scurt
///////////////////////////////////////
CODEX ALIMENTARIUS : Otrava cu aprobare guvernamentala in magazinele din Romania
hai sa pun si eu la zid societatea civila. De ce nu au manifestat ONG-urile care pretind ca apara societatea civila acelasi interes si in cazul initiativei lui Tariceanu, care a promovat introducerea organismelor modificate genetic, in mod oficial in Romania, desi cancerul care ne macina tot mai mult si ne omoara copii, fratii si surorile tot mai de tineri, este asociat acestor alimente chimice ? De ce se manifesta societatea civila doar in cazul Codurilor si lasa sa treaca pe sub nasul lor alte orori care ne vor marca negativ viitorul ? O spun , in calitatea mea personala de cetatean, si de persoana care s-a impotrivit constant sistemului denumit Codex Alimentarius, eu considerand ca votul dat in Parlament de colegii mei reprezinta o mare eroare. Aici nu mai este vorba , ca in cazul pasapoartelor biometrice, de chestiuni hazlii gen 666, ci este vorba de cum va arata generatia viitoare, copii nostri, care sunt tot mai expusi bolilor in primul rand datorita ONG-urilor. Adica, hulim in mass-media faptul ca rosiile sau castravetii din Turcia, crescuti la neon, sunt nocivi pentru sanatate, insa aceeiasi mass-media , societatea civila, asociatiile si fundatiile care ar trebui sa vegheze la drepturile romanilor, nu au nici o reactie ? Intr-o asemenea chestiuni grava, era nevoie de 1 milion de ori mai mult decat in cazul Codurilor, de consultarea societatii romanesti. Aici nu mai exista interes ? Sanatatea noastra nu merita acest efort ?
Oameni buni,se pare ca aceasta lege, tocmai a trecut de parlamentul Romaniei!!! De acum incolo totul este doar o chestiune de timp pina sa vedem si niste consecinte ale ignorantei noastre. Deschideti ochii si incercati sa ganditi deschis.In USA a intrat in vigoare,de curind,o lege care obliga fermele ecologice sa foloseasca NUMAI seminte modificate genetic de la o singura companie: MONSANTO. Daca nu folosesc, sunt pasibili de amenda in valoare de 1mil $,PE ZI!!! Ganditi,oameni buni!!!!!!!Respect pentru cei care au deschis ochii, si care inteleg ca trebuie sa luptam pentru un singur scop : sa ramanem oameni! Un pescar dintr-o insula greceasca, intrebat de un turist englez, ce job a avut in viata a spus ” My job, was to have a nice life!” . O viata frumoasa pentru noi si familiile noastre, nu inseamna boli, canceruri, pandemii [ ce ati uitat ca virusul asta al gripei porcine face ravagii NUMAI intre tineri ?] si acestea generate de ce : DE MANCAREA MODIFICATA GENETIC.
Cand ne vom trezi sa nu fie prea tarziu, adica sa nu ne trezim cand auzim groparul aruncand lopetile de pamant peste cosciugul in care suntem trimisi sa refacem comuniunea noastra cu natura!
26 mai, 16:06 Deputatii au aprobat, marti, cu 182 voturi “pentru”, doua “impotriva” si 12 abtineri, proiectul de lege pentru aprobarea Ordonantei 43/2007 privind introducerea deliberata in mediu si introducerea pe piata a organismelor modificate genetic, transmite Agerpres.Actul normativ vizeaza realizarea unui sistem functional privind introducerea pe piata a organismelor modificate genetic prin clarificarea responsabilitatilor ce revin tuturor factorilor implicati in domeniul acestor organisme, ca si a existentei unei evidente stricte a organismelor care sunt introduse pe piata.Proiectul de act normativ mentioneaza instituirea Comisiei pentru securitate biologica, care se compune din 12 membri titulari si patru membri supleanti, care au dobandit titluri academice si/sau universitare si sunt personalitati stiintifice consacrate.
Codex Alimentarius – programul pentru depopularea planetei prin infometare si malnutritie
Codex Alimentarius este numele unei comisii a Organizatiei Mondiale a Sanatatii ce a elaborat un asa zis cod universal al alimentelor. In spatele acestei comisii ce pretinde ca se ocupa de sanatatea noastra stau Natiunile Unite, Organizatia Mondiala a Sanatatii si Marile Carteluri Farmaceutice plus Bancile Internationale. O adevarata mixtura care nu poate produce decat ceva letal.
In loc sa isi propuna sa monitorizeze starea hranei si modul ei de ai se produce comisia si-au propus sa promoveze scoaterea in afara legii a suplimentelor alimentare si ale vitaminelor limitand drastic dozajul in care pot fi eliberate si disponibilitatea lor.
Adevarata menire a acestui Cod este pur si simplu sa scoata in afara legii produsele naturale promovand organismele modificate genetic sau ale caror moduri de preparare sunt practic necunoscute si sa scoata de pe piata sau sa faca inacesibila procurarea vitaminelor cu exceptia cele produse sub stricta lor supraveghere.codex2004protest013
Codex Alimentarius este promovat si poate fi aplicat cu forta de catre Organizatia Mondiala a Comertului (WTO-World Trade Organization) care in cazul nefavorabil in care o tara refuza adoptarea noului cod poate forta acceptarea lui prin diferite mijloace de presiune: retragerea diferitelor privilegii in comertul exterior,etc.
Ce va aduce Noul Cod:
* suplimentele alimentare nu se vor mai comercializa nici in scop preventiv nici terapeutic
* vor fi necesare retete pentru toate medicamentele peste o doza extrem de mica
* usturioul sau menta , alaturi de alte produse comune, vor fi considerate droguri de categoria a 3-a care pot fi comercializate doar de catre marile corporatii farmaceutice
* toate suplimentele alimentare ce vor aparea vor fi interzise pana ce nu vor trece anumite teste prevazute in noul cod
* produsele modificate genetic vor fi comercializate fara avertizarea consumatorilor niciun fel de eticheta nefiind necesara
Acest cod se intentioneaza a fi pus in aplicare de la 31 decembrie 2009.
Specialistii in nutritie preconizeaza ca aplicarea acestui program va produce peste 3 MILIARDE de victime umane, 1 miliard murind din cauza lipsei de hrana alte 2 miliarde din cauza bolilor generate in organism si cauzate de proasta calitate a alimentelor disponibile.
Sursa: Urban Iulian
///////////////////////////////////////
In Memoriam Paul Goma – scriitorul internat de comuniști și “internetizat” de post-comuniști, mort fără cetățenia țării sale. Scrisori către Băsescu și Tismăneanu și ULTIMA FILMARE, despre Basarabia, din 24 Martie 2011!
Paul Goma a murit(… si de nepasarea Poporului…)
Remember: “Va propun sa aflati astazi de ce Paul Goma nu-si va obtine, probabil niciodata, inapoi, propria sa cetatenie, romana, un drept natural pe care-l primesti de la Dumnezeu, la nastere.
Cazul scriitorului Paul Goma, este edificator si mai actual ca niciodata, scria zilele trecute colegul meu de la Gardianul, Emil Neacsu. Pentru cei care nu stiu, lui Paul Goma i s-a retras cetatenia romana in 1977, cand era inca in tara, iar dupa 1990 nu i s-a redat acest drept pentru ca… nu a depus cerere. Paul Goma a refuzat sa faca o cerere pentru redobandirea unui drept, cel de cetatean roman, capatat prin nastere, mai ales ca decizia a fost luata abuziv de catre securistii lui Ceausescu. Paul Goma a renuntat sa mai solicite cetatenia romana intr-o scrisoare adresata in 2006 presedintelui portocaliu Traian Basescu. “Nu voi cere niciodata sa primesc cetatenia pe care doar Dumnezeu mi-o poate lua (iertare, a mai fost unul: Ceausescu – veti fi auzit ce-a patit…), eu, ca si membrii familiei mele, fiind romani prin nastere. Tot eu sa fac cerere? Atunci cand guvernantii comunisti mi-au luat cetatenia a fost cumva… la cererea mea? O cerere tapana, «conform legii», corect timbrata? Nu am cersit un favor (pentru care sa fac cerere), ci am anuntat ca este timpul – 17 ani! – sa mi se restituie drepturile civile, morale, materiale pe care statul roman mi le-a furat in 1977-78.”, reda Gardianul din scrisoarea lui Paul Goma”. (Victor RONCEA, Ziarul ZIUA, Miercuri, 4 martie 2009)
Ultima auto-filmare a lui Paul Goma de pe canalul său de YouTube – încă disponibil – este dedicată Unirii Basarabiei cu Țara și actualei situații din Republica Moldova și datează din 24 Martie 2011. Peste exact nouă ani, în noaptea de 24 spre 25 martie 2020, Paul Goma avea să moară la spitalul din Paris La Pitié Salpêtrière, unde se afla internat de la data de 18 martie, ca urmare a complicațiilor infectării cu coronavirusul, după cum se susține. Iată ultima sa filmare, în care vorbește și despre bătaia de joc la adresa sa privind cetățenia lui, batjocuri venite în egală măsură și de la București și de la Chișinău (menționându-l în acest sens și pe Băsescu și pe un oarecare consilier de-al lui Ghimpu):
Conform Marianei Sipoș, “potrivit indicațiilor lui Filip Goma, fiul scriitorului, respectând dorința tatălui său și ținând cont de restricțiile actuale în vigoare în Franța, trupul lui Paul Goma va fi incinerat, iar urna funerară va fi depusă în Columbarium, la cimitirul Pére Lachaise din Paris”. Dumnezeu să-l miluiască și să-l ajute în salvarea sufletului lui! Nu-l ardeți pe Paul Goma
Domnului Traian Basescu,
Palatul Cotroceni, Bucuresti
Domnule Basescu,
In 5 aprilie 2006, dupa ce Vladimir Tismaneanu imi propusese – si in numele Dvs. – sa fac parte din Comisia prezidentiala pentru cercetarea crimelor comuniste in Romania, pregatisem o scrisoare de raspuns la scrisoarea-invitatie. In primul rand ceream de la statul roman reparatii: restituirea cetateniei romane, furate chiar inainte de a pleca din tara (in 20 noiembrie 1977); restituirea dreptului de a publica in Romania, furat de N. Manolescu prin editorialul “Adio, domnule Goma” din 1998, apoi prin campania de antisemitizare a mea, organizata in 2005, in vederea obtinerii postului de ambasador la UNESCO.
Dupa care treceam la chestiuni generale:In acel moment nu cunosteam numele celorlalti membri ai Comisiei, credeam insa ca reuniti pentru a cerceta-clarifica istoria Romaniei din ultimii 70 ani ne vom intelege intre noi, oricat de adanci fusesera neintelegerile anterioare. Drept care propusesem:
– din Comisie, ca membri de onoare, sa faca parte supravietuitori dintre victimele comunismului: Gavrila Ogoranu, plecat dintre noi intre timp, si minunata sa sotie (vaduva lui Sabadus, ucis in bataie la Gherla, de catre o “cunostinta” a mea: Goiciu), Vasile Paraschiv, Doina Cornea, Remus Radina, Cicerone Ionitoiu, Ion Varlam si altii si altii cati au mai ramas;
– din Comisie sa nu faca parte acei autodeclarati “membri eminenti ai societatii civile” care colonizasera, de la 22 decembrie 1989, tribunele, prezidiile, balcoanele, platourile de televiziune, microfoanele, presa scrisa, posturile, bursele, pentru a ne explica noua, neinformatilor, noua, naivilor cat si cum si pe unde “rezistasera” ei comunismului: Blandiana, Liiceanu, Plesu, Manolescu, Adamesteanu, Dan Pavel, Oisteanu, Jela, Stelian Tanase, Antohi, A. Mungiu, Pippidi… – lista era mult mai lunga.
Motivele pentru care acesti “directori de constiinta” nu aveau ce cauta intr-o asemenea Comisie:
– “trecutul de lupta anticomunista” al lor: traficat post-festum, deci mincinos;
– cunostintele lor de istorie in general, in special de istorie contemporana a Romaniei: nule, chiar daca unii dintre ei se prezinta ca istorici.
Domnule Basescu,
Aceasta scrisoare a mea – pe hartie – nu a putut pleca spre Dvs., pentru ca invitatia Dvs., scrisa, trimisa prin posta (promisa prin V. Tismaneanu) nu a mai pornit inspre mine.Intre 11 aprilie si 14 aprilie a avut loc Marea Miscare de Solidarizare Intelectuala (Romana): “membrii de drept ai directoratului de opinie” din nefericita noastra tara, profesionistii in prelingerea de la un prezidiu la o comisie; de la un colocviu la o dezbatere-asupra, cu tot cu scaunul autorepartizat lipit de sezut(a), afland ca V. Tismaneanu imi propusese si mie participarea – chiar daca uitase sa mentioneze ca inca din 21 septembrie 2005 cerusem infiintarea Institutului pentru Studierea Terorii Bolsevice in Romania – au intrat in panica, s-au adunat, au dat mana cu mana, ca de obicei pe meleaguri mioritice si tot pentru o cauza mizerabila: expulzarea acelui ins care facuse ceea ce ei nu facusera nici macar in gand impotriva comunismului.
Urmare: V. Tismaneanu (prost consiliat, dar cine sa-i pedepseasca pe foarte-prostii consilieri? – la urma urmei fiecare are consilierii pe care ii merita) a improvizat o “motivatie” a anularii invitatiei mie adresate – in numele Dvs., Domnule Basescu – pretextul invocat: as fi publicat – pe internet! – scrisori de-ale tatalui sau!
Ce explicatie puerila, ce inventie debila!
Pe cand eram in relatii cordiale (sic) V.T. imi scrisese, nesimtitor la faptul ca ma ofenseaza, ma raneste:
“Rolul Dvs: mai ales pe tema represiunilor, studentimea, intelectualii. Nu trebuie sa scrieti: ati scris ce trebuia scris. Acum vin expertii, comisia citeste, adauga etc”. (subl mea, P.G.)
Am inghitit jignirea, am retinut sugestia. Chiar daca nu mai fac parte din Comisie – va propun:
Cum tot mi-am pregatit seria de scrieri postume, o ofer spre tiparire editurii Institutului Cultural Roman. Sa inceapa cu cele doua volume de Scrisuri care aduna articole, interviuri, conferinte publicate in presa occidentala intre 1971 si 1977 – pe cand eu ma aflam in Romania – apoi in exil, precum si cele din 1990 pana in momentul de fata. Presupunind ca imi cunoasteti publicistica, va rog sa o recomandati lui H.R. Patapievici, director al Institutului si membru al Comisiei.
Domnule Basescu,
Scopul meu este in primul rand al unui scriitor frustrat: 20 de ani (1970-1990) am fost interzis in tara, deci samizdatizat; de la actiunea extrem de colegiala a lui N. Manolescu, am evoluat…, devenind, in Romania Libera Post-Revolutionara un scriitor roman internetizat;In al doilea rand telul urmarit este unul pedagogic: Nici unul dintre membrii Comisiei nu cunoaste Istoria Contemporana a Romaniei: Sorin Alexandrescu, desi inalt specializat in prinderea prin scheme si sageti a geniului lui Faulkner, N. Manolescu, stralucit recenzent al cartilor de fictiune si harnic autor de manuale indrumatoare-spre-indarat, ca Literatura romana de azi. 1945-1965 – nu au nici o idee despre Istoria Tarii lor (daca ar fi avut una cat un bob de mustar, N. Manolescu nu ar fi luat lui I. Iliescu, imediat dupa Mineriada Sangeroasa din 13-15 iunie 1990 interviul legitimator al ilegitimului cu mainile pline de sange, numit de el “Omul cu o mare”); la fel S. Antohi: el este “istoric al ideilor”, nicidecum al faptelor si al suferintelor romanilor; Mihnea Berindei, turcolog emerit, ramane autor al unui studiu despre vamile turcesti, nu despre secolul al douazecelea la romani; cat despre Al. Zub el s-a specializat in Xenopol, in Kogalniceanu, in Parvan – din care nu a mai iesit, deci nu are idee, de pilda, despre “intamplarile” din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial.
In aceste decenii din urma am constatat cu tristete, cu ingrijorare, cu oroare: romanii nostri se afla in relatii conflictuale cu ceea ce se cheama Istorie – deci memorie: Neistoricii sunt “imuni” la cronologie, pentru ei timpul este… o neglijabila, un accident: ce conteaza, la scara secolelor, ca, de pilda, 28 iunie 1940 a fost inainte de 22 iunie 1941?, sunt sigur, nu dupa? si daca a fost inainte, la ce ne slujeste, azi: anuleaza prezentul mizerabil?; dintre scriitorii romani doar Eminescu si Sadoveanu au cinstit istoria cum se cuvine, pentru cei aparuti dupa 1944 – conjuncturistii din care ne-am facut maestri de gandire si de “creatie” – istoria a reprezentat “un domeniu” in care erai obligat sa te documentezi (ca in siderurgie, in piscicultura, in arpagicultura), iar tinerii care voiau sa devina istorici, din spaima-de-clasa, provocata de teroarea luptei-de-clasa, alegeau perioadele cele mai indepartate in timp, ca sa nu care cumva sa calce in groapa prezentului care putea duce drept la puscarie.
Cat despre acea constanta etica necesara in studiul istoriei – nici vorba: daca etica era exclusa din estetica (astfel realizandu-se inghetata fiarta specifica Romaniei bolsevizate de prietenii nostri luminatori veniti de la Rasarit pe tancurile rusesti in 1944, numita: “rezistenta prin cultura”), ce sa caute in istorie, considerata stiinta pura si dura…?
Domnule Basescu,
Va propun sa facem noi, neistoricii, alfabetizarea istoricilor romani din Comisia cu pricina. Sunt convins: bibliografia oferita de volumele Scrisuri le va fi benefica: le va oferi cateva notiuni elementare de istorie si de morala in abordarea istoriei. Totodata va fi folositoare si urmasilor, neamurilor lor: fii, ne-poti, stranepoti si mai ales cumnate: acestia/acestea vor afla, in sfarsit, ce este aceea Istorie a Romaniei Contemporane si cu ce se mananca ea.Cu incredere,
Paul GOMA
(Scrisoare publicata in ziarul Ziua, 8 mai 2006)
Paul Goma: Scrisoare catre Vladimir Tismaneanu
Domnule Vladimir Tismaneanu, in 22 iunie acest an am scris textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” in replica la interviul luat de A. Gosu, publicat in revista 22. Numai ca nici “22” (Rodica Palade), nici “Aldine” (Dan Stanca) nici “Ziua” (S.R. Stanescu), nici “Adevarul” (unde filtru este A. Badin, cel care a luat interviul la care fac aluzie in Post Scriptum) nu au raspuns, cu exceptia ultimului, care a transmis hotarirea: NU.
Daca as fi in locul lui Vladimir Tismaneanu, m-as ingrijora.
Sunt convins ca din partea sa nu a fost emis nici un ukaz de a nu publica ripostele lui Goma la propostele lui Tismaneanu – ar insemna sa ne intoarcem in cumplitii ani 1948-1958 cand la “puritatea ideologica” a textelor aparute in volume, in presa vegheau: delirantul Chisinevschi, ferocele Rautu, subalternii sai devotati Valter Roman, Leon Tismaneanu, Goldberger, Ofelia Manole si alti tovarasi de alte nationalitati de sinistra amintire.
Pentru a-si “repera” onoarea, Vladimir Tismaneanu (dar vrea? – vom verifica numaidecat) are de facut urmatorul lucru: Sa se adreseze sefilor publicatiilor respingatoare, propunindu-le textul de mai jos, insotit de scrisoarea de fata, in virtutea tolerantei – chiar daca aceasta nu face parte din panoplia “standardelor academice” cu care mi-a inchis gura cand m-a anuntat ca nu mai fac parte din Comisia prezidentiala pentru studierea comunismului – fiindca imi lipsesc standardele…
Daca va pretinde ca el, Vladimir Tismaneanu este un biet profesor la Maryland, in trecere prin Bucuresti (in momentul de fata aflat la odihna binemeritata la Sinaia, la Mamaia, la Tataia) si ca nu are nici o putere (sic) sa ceara, sa impuna, sa dikteze – ii voi raspunde cu o anecdota adevarata: Acum cativa ani, in Franta izbucnise un scandal: scriitorul Renaud Camus (a nu se confunda cu Albert, mort in 1960) scrisese in Jurnalul sau, publicat, ca la postul de radio France Culture lucreaza mult mai multi redactori evrei decat neevrei, iar acestia invita in emisiunile lor prieteni, colegi – tot evrei – mai numerosi decat neevreii. Bietul Renaud Camus, el, naivul, in virtutea dreptului de expresie, isi exprimase o *opinie* care, nu intamplator, era si exacta – si nu doar privind posturile de radio ci si cele de televiziune – dar ce campanie a fost orchestrata impotriva fiorosului “antisemit”! – la care au participat, cu sfanta-le indignare tenorii (in Romania li se zice: “directorii”) opiniei publice indignate. Singurul dintre intelectualii care nu s-a napustit sa dea cu parul in capul blasfematorului a fost filosoful Alain Finkielkraut, titular al unei emisiuni saptamanale, “Répliques” pe care o detine si azi. Evenimentul se petrecea inainte de izbucnirea ultimei Intifada – provocata de Ariel Sharon, astfel ajungind la guvernare – deci pe cand Finkielkraut mai era o persoana rezonabila, cu care se putea discuta (chiar si despre Palestina, fara ca el sa invoce “argumentul demografic”! – depun marturie, pe atunci eram in relatii *normale*) – si care a intervenit ca un sef de clasa, batind din palme, cerind atentie si spunind, in esenta: Este adevarat ce sustine Renaud Camus ca la France Culture sunt multi redactori evrei – dar ar fi trebuit sa recunoasca: nu toti. *Fiindca suntem in Franta unde chiar si francezii au dreptul sa lucreze la acest post de radio*… (sublinierea imi apartine).
La o astfel de insolenta nimeni dintre bravii francezi nu a raspuns: si ei sunt traumatizati, paralizati de culpabilizarea cultivata consecvent de holocaustologi.
Eu insa, roman fiind – chiar de nu am nici un fel de cetatenie (romana mi-a fost furata de *Statul roman in 1977* si nerestituita nici azi – cu scuze), imi spun ca romanii mei n-or fi ei chiar atat de lasi, de nedemni – cu conditia ca un evreu sa le dea bilet de voie la exprimare, fie si cu perfidia unui Alain Finkielkraut. Asadar ii propun lui Vladimir Tismaneanu sa se adreseze el tovarasilor responsabili de ziare-reviste, posturi de radio si televiziune recomandindu-le sa publice textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” insotit de scrisoarea de fata.
Astfel va face sa inceteze zvonul ca el ar fi dat dispozitia de a i se interzice lui Goma dreptul de a publica – cu atat mai putin: dreptul la replica – in romaneste, in Romania. Tot se laudase el (despre V. Tismaneanu fiind vorba, in continuare) ca va face tot ce-i sta in putere pentru ca Goma sa poata publica, in limba sa, in tara sa. Ei bine, iata ocazia! Drept care atasez textul cu pricina si astept rezultatul interventiei sale – in favoarea mea.
Paul Goma
Paris, 3 iulie 2006
Paris 22 iunie 2006,
65 ani de când Antonescu a ordonat ostașilor trecerea Prutului, zdrobirea vrăjmașului de răsărit și miază-noapte – însă acolo am rămas: nu am trecut Prutul, nu am vărsat sânge, nu am liberat pe nimeni, nu am zdrobit nimic, dacă ne-am ales cu ceva: cu “Holocaustul ” în care noi am ucis 400.000 evrei, iar guvernanții noștri iubiți și luminați vorbesc despre basarabeni și bucovineni ca “minoritari” (Coposu), ca “românofoni” (Zoe Petre), ca vorbitori de “light romanian”, un fel de limbă, însă nu cea de tinichea, gândită-vorbită de unul, Ungureanu.
Despre Vladimir Tismăneanu – și nu numai în 11 puncte
- Despre Pelin II
Încep printr-un citat din mine însumi, un fragment din Jurnalul pe luna mai 2006, instalat pe internet (voi reveni la chestiunea “internetului”):
“Sâmbătă 13 mai 2006
“(…) Surpriză: da; plăcere, ba. Chiar ne-plăcere să citesc pe prima pagină titlul-bombă: “Agentul Volodea”. Ne-plăcerea vine, desigur și de la aflarea autorului: Vladimir Alexe, acest Pelin II, dar chiar dacă altcineva l-ar fi scris, nu mi-ar fi făcut plăcere. Pentru că unul este adevărul și alta lovitura cu dosarul de securitate.(…)
Ca să nu existe dubii: nu pretind că V. Tismăneanu nu ar avea păcate (și încă grele – nu cele moștenite: cele dobândite), dar în nici un caz cele “demascate” de Alexe.”
Unul – și cel mai descalificant – dintre “păcatele grele” ale lui
- Tismăneanu – deocamdată în relațiile cu mine:
Minte fără clipire, fără tresărire, sigur fiind că boii de cititori-auditori români, fie ignari, fie (mai ales) traumatizați de Teroarea Adevărului Unic Bolșevic instalat în România din 28 iunie 1940 – Basarabia și Bucovina de Nord și Herța fiind în România, dragi tovarăși confecționatori ai-istoriei-și-geografieide-clasă – nu vor îndrăzni să contrazică un trimis-numit-uns ca să ne re-re-scrie el istoria, tot după rețeta Roller.
Citatele care urmează sunt din Vladimir Tismăneanu, în interviul din 22, cu A. Goșu:
- Despre invitație
“Eu l-am invitat pe Paul Goma. (…) Au fost multi dintre prietenii mei (…) uimiti de aceasta decizie, tinand seama de o serie de pozitii controversate din ultima vreme ale d-lui Paul Goma in chesti-uni legate de perioada 1940-1941 in Basarabia, si nu numai. (…) Spun un lucru si in favoarea d-lui Goma, si in favoarea celorlalti membri ai Comisiei: d-l Goma nu m-a intrebat cine va face parte din Comisie (…) A dat un accept conditionat, dar era in sine un accept. Nici un membru al Comisiei nu a obiectat la prezenta lui Paul Goma in Comisie” (subl. mea).
Neadevarat: tăcerea-i bruscă (din 11 aprile – până atunci îmi scrisese 2-3-4 mesaje pe zi) nu se explică prin… descoperirea a ceea ce pusesem eu pe internet, ci prin presiunile exercitate asupra sa prin “membrii Comisiei” (nu le cunoșteam numele, atunci, dar nu se putea să lipsească: Mihăieș, Manolescu, Liiceanu, Blandiana-Rusan, Patapievici, Oișteanu, R. Ioanid…); și prin C. Săftoiu, consilierul prezidențial, cel care… urma să-mi telefoneze «în orele următoare», pentru a stabili mijloacele colaborării: Propusesem președintelui, prin V. Tismăneanu, să-mi trimită prin poștă o invitație scrisă, eu anunțînd, tot prin V.T. condițiile: restituirea cetățeniei române furate de Ceaușescu și de Securitatea-i personală în 1977, restituirea dreptului de a publica în România, în limba mea, în țara mea, furat de caralìii de la Poarta Holocaustului ca N. Manolescu (antisemitizatorul meu personal care astfel, cu sudoarea limbii sale, obținuse postul de ambasador la UNESCO) și, de ce nu: scuze din partea statului român pentru nedreptățile suferite de familia mea și de mine din 28 iunie 1944 până în clipa de față.
- Despre “puiul de bolșevic”
[V.T.] “Afirm cu deplina responsabilitate si am inca o buna memorie. Lucrurile s-au complicat in momentul in care am constatat ca d-l Goma cu doua, trei zile inainte ca eu sa-i fi trimis invitatia, pe baza faptului ca i se pusese la dispozitie un citat atribuit lui Vladimir Tismaneanu, in care Vladimir Tismaneanu pasamite il decreta intr-un fel pe Paul Goma ca fiind autorul unor texte cu caracter antisemit, Paul Goma punea sub semnul intrebarii credibilitatea stiintifica a lui Vladimir Tismaneanu si isi incheia acea notatie: ‘este si el un pui de bolsevic‘ ”.
Dacă este adevărat că am comis eroarea de a-i atribui lui V.T. un citat care nu-i aparținea (și pentru care mi-am cerut imediat scuze), nu este adevărat că determinasem ruptura dintre noi prin notarea în jurnal: “este și el un pui de bolșevic”.
Nu, nu. Admit: i-am spus așa (în Jurnalul meu, personal, vorba lui Dinescu, “difuzat” pe internet!) din pricina unui citat greșit atribuit lui – însă:
Este sau nu este adevărată afirmația?
– Este el, Vladimir, fiul lui Leon Tismăneanu – cetățean sovietic, “lucrător” în timpul războiului la Radio Moscova, sub direcția lui Răutu, trimis în România ocupată de ruși?; a fost L. Tismăneanu unul dintre importanții și ferocii agenți ai comunizării, sovietizării, martirizării țării noastre?; a fost el director adjunct al Editurii Politice și plin al catedrei de marxismstalinism, la Universitatea București – nu “leninism”, cum edulcorează fiul meseria tatălui ?;
– Este el fiul Herminei căsătorită Tismăneanu și dânsa redactor la Radio Moscova, cetățean sovietic, în România ocupînd funcții-posturi de importanță politică? A fost dânsa – cât a fost -director de cadre în Ministerul Sănătății?;
– Este el, Vladimir nepotul Cristinei Luca-Boico, expulzată din Franța pentru spionaj în favoarea sovieticilor?; nu a ocupat și ea “posturi importante” în RPR, atât pentru merite personale (!), cât și pentru ale soțului său Mihail R. Boico, “spaniol” și el, rus, în România general de “grăniceri”, citește: de Securitate, fiindcă îi obliga pe soldați să-i interpeleze, să-i împuște, nu pe cei care intrau clandestin în RPR – sic – ci pe/în nefericiții români care, disperați că “Americanii nu mai vin”, încercau să fugă din raiul edificat și de ei, “spaniolii” sosiți de unde, dacă nu din… URSS?;
-Nu ca “pui de bolșevic” și-a petrecut V.T. copilăria, adolescența în ghetoul bolșevicilor: Cartierul Primăverii?; a mâncat el și ai săi – puiul-de-bolșevic – pe săturate, s-a îmbrăcat decent, chiar luxos în comparație cu milioanele de români flămânziți chiar de ei, în zdrențe, supraviețuind în “libertate”, fiindcă țarantreagă era un complex de lagăre și de închisori unde pierea elita României, tineretul ei, țărănimea pentru că… nu gândeau marxist-stalinist, cum impuneau și părinții săi?; nu frecventa el în virtutea “egalității de tip sovietic” – o școală specială, pentru puii bolșevicilor, unde i-a avut colegi pe Nicu Ceaușescu, pe Radu Ioanid, nerușinatul holocaustolog de azi (și membru de onoare în “Comisia Oprea”)?;
– S-a plâns V. T. că tatăl său a fost dat afară din partid prin 1958 (ca urmare a întreturnătoriilor dintre ei, tovarășii-deveacuri: l-a săpat subalternul său, Radu Florian, ca să-i ia locul ; s-a mai plâns că, după plecarea lui în Occident mama rămasă în România era vizitată “practic aproape săptămânal” (ce limbă-i asta: marylandeză?) de Securitate, ca să-l convingă pe fiu să nu mai ponegrească, la Europa liberă, Patria Română… Vrea neapărat să-i aduc aminte cum au fost pedepsite pentru exact aceeași “vină” multe alte mame, de pildă a Monicăi Lovinescu adevărat, aceea nu era evreică, nici comunistă, nu era “eroină” din Spania, nu era cetățeancă sovietică și nu fusese nici măcar un minut șef de cadre la Ministerul Sănătății, motiv pentru care a ajuns la groapa comună? ;
Dezolat, însă întrebarea următoare nu poate fi ocolită:
Ce a suferit familia Tismăneanu de pe urma “persecuțiilor” regimului comunist?
-a fost lăsată muritoare de foame?
-a fost alungată din casă? (care casă: cea confiscată de ei, revoluționarii burjuilor odioși – și antisemiți?)
-au fost membrii ei măcar anchetați de Securitate (nu vizitați, la domiciliu) – “ca la Securitate”?
-câte minute/zile/luni/ ani au fost aceia reținuți/deținuți?
-cine/câți dintre ei au murit în închisoare? “Răspunsul” l-a dat Cristina Boico (mătușa pe care Vladimir o iubea foarte), după ce s-a re-strecurat în Franța, ca “eroină a Rezistenței Franceze”: «În România am fost persecutați ca evrei și comuniști».
- Despre “credibilitatea morală și științifică”
[V.T.](…) “i-am raspuns d-lui Goma (…) [Că] nu poti face parte dintr-o comisie in momentul in care contesti presedintelui acestei comisii, omului care te invita, credibilitatea morala si stiintifica.”
De acord: nu poți – dar care este “contestația”? Aceasta:
“Este și el un pui de bolșevic”.
Re-repet : este neadevărată (“contestația”)? Neadevărat adevărul?
- Despre ticul verbal-scriptic: “Circulă pe internet…”
[V.T.] “publicarea pe Internet in acelasi text a unei scrisori personale despre tatal meu, in care eu foloseam la adresa raposatului meu parinte termeni foarte duri legati de perioada stalinista, in care el a avut un rol destul de important in aparatul ideologic, si pe care nu i-as folosi in limbaj public. Era o scrisoare adresata prietenului meu, sau, sa-i spunem, omului in care aveam incredere, Paul Goma. Acest text era pus pe Internet. Pur si simplu. I-am raspuns ca exista lucruri care sunt proprietatea autorului lor, o scrisoare este pentru mine proprietatea autorului ei. Eu asa vad lucrurile, poate ma insel, si niciodata nu-mi voi permite sa public scrsioarea cuiva catre mine fara sa-i cer acestei persoane permisiunea. Deci asa s-a ajuns la situatia in care Paul Goma nu face parte din Comisie”.
A venit momentul lămuririi chestiunii internetului.
Vladimir Tismăneanu – altfel băiat simpatic, serviabil (e-he, câte burse a înlesnit el!) – nu dovedește că este și normal de normal… Dacă ar fi fost cât de cât, nu ar fi fabricat în grabă dimpreună cu șoptitorii săi, acest pretext de ruptură: “publicarea pe internet”, a unei scrisori a lui către mine și a răspunsului meu.
În primul rând, fiindcă dialogul nu era unul confidențial, nici conspirativ (ca la ei, la comuniștii ilegaliști) ci, am crezut, cred în continuare, tema lui interesează, istoria acestei țări la care el pretinde că lucrează, nu?
În al doilea rând V. T. dovedește a face parte dintre acei oameni care, avînd posibilitatea de a-și publica propostele în oricare periodic românesc, zbiară ca din gură de șarpe, arătînd cu degetul lor de adolescenți pârâcioși pe cel care îndrăznește să riposteze – prin mijloacele rămase lui accesibile (internetul). Așa au făcut – în legătură cu mine – Gabriel Andreescu, avântatul holocaustolog care nu văzuse măcar coperta cărții autorului acuzat de “antisemitism”; așa a făcut cuviinciosul L. Antonesei, apărător al lui G. A. în revista pe care o conduce (și în care mie mi-a refuzat dreptul de replică), pretinzînd că industriașul drepturilor omului “nu a făcut nimic necuviincios” (sic – nu, nimic necuviincios, doar… incorect: condamnase o carte necitită); așa au făcut Adameșteanu, Lefter, acum V. Tismăneanu, afirmînd el fără pauză de reflecție : “Circulă de la o vreme, pe internet…”
“Pe internet”, unde alt’? Nu sunt eu un scriitor internetizat prin grija prietenilor lui V. Tismăneanu: Manolescu, Liiceanu, Mihăieș, Lefter, Oișteanu, A. Cornea, Adameșteanu, Patapievici, R. Ioanid, Shafir ? Eu nu am putut face ca Nicolae Moraru – îl cunoștea bine Leon Tismăneanu, erau tovarăși de șaibă marxist-stalinistă – care, după pensionare, își confecționase, acasă o… stengazeta (gazetă de perete) în care își “publica”, producțiile.
Am “publicat pe internet” Jurnalul, iar în acela și scrisoarea lui V. T. prin care îmi cerea amănunte despre tatăl său; apoi scrisoarea mea de răspuns : în aceea îi împărtășeam partea mea de adevăr (la 17 noiembrie 2005). Și această scrisoare a fost consemnată în Jurnal – la 31 martie 2006. Trebuie să fii de rea credință și nerușinat ca să te indignarisești ca un curcan pentru că “celălalt” îți dă replica acolo unde poate – or el nu poate în presa obștească și din pricina ta, măcar complice la interdicție.
Este Jurnalul meu, scriitor, persoană publică (în ciuda Neocenzurii Neoscriitorilor Neoromâni); în el consemnez, nu doar cugetări adânci si păreri suprafațice, dar și evenimente-dehârtie, de pildă scrisorile.
Apoi V. T. știa foarte bine că țin un jurnal “difuzat pe internet”, “ținere” normală și… legală – cum de l-a descoperit
abia în acel moment? În încheiere scriam:
(…) “Eu, prin forta împrejuràrilor, nu am avut nici tatà nici mamà nici unchi nici màtusà care sà fi fàcut ràu altora, doar pentru cà ei, “revolutionari de profesie” asa stiau cà… se face lumea nouà. Insà nici nu voi învinovàti vreodatà pe copiii revoluționarilor bolsevici pentru pàcatele pàrinților – grele, monstruoase. Ci – am si spus-o, în legàturà cu Oisteanu: le cer (urmasilor) sà-si asume înaintașii, sà accepte – cu durere – cà acestia nu fuseserà îngerasi, cà nu pot fi absolviți doar pentru cà fiii stiu cà pàrinții lor erau plini de iubire în familie – fiindcà iubirea în familie nu sterge deloc ne-iubirea lor în nefamilie.
“Si asa cum atâția copii, nepoți de nazisti s-au târît în viatà càrînd povara teribilà a “dosarului” tatàlui SS-ist sau doar (sic)… membru al partidului lui Hitler, asa sà suporte si urmasii bolsevicilor faptul cà pàrintii lor nu fuseserà, vai, eroi de benzi desenate.
“Cred cu putere cà aceastà “echilibrare” este necesarà, atât pentru noi, eternele victime, cât si pentru urmasii celor care nu se purtaserà cu noi cu mànusi (observi eufemismul?). Or noi suntem milioane – numai în România. Si nimeni dintre vinovații de martirajul nostru nu a fost màcar obligat sà treacà prin fata unui tribunal – fie si postum (…)”.
După care comentam:
“Ce fel de istorie știe Vladimir Tismăneanu, azi, dacă, orbit de durerea celor aflate despre tatăl său – totuși: un ne-sfânt…- a uitat că, înainte (…) alți “revoluționari”(…) fuseseră debarcați, anchetați de Instrumentul Revoluției: Securitatea, creată după modelul NKVD? Dacă nu vorbim de Pătrășcanu, un ne-evreu – pe care și Leon Tismăneanu îl înfierase, bolșevicește – hai să vorbim de Ana Pauker: s-a “delimitat” Tovarășul Tismăneanu de Tovarășa Pauker, în ședințele de demascare-înfierare? Bineînțeles, da, altfel n-ar mai fi rămas șeful catedrei de marxism-stalinism și director adjunct al Editurii Politice sub șefia altui monstru bolșevic, avînd același “dosar”: Valter Roman? (…) Dar de Chișinevski – dat jos în 1957 (pe când eu mă aflam în anchetă, la Interne)? El, L. Tismăneanu a fost “zburat” (expresia aparține fiului) în 1958. Nu știu dacă tot atunci subalternul său de la Universitate Radu Florian fusese “îndepărtat” – însă deziluzia a fost: chiar dacă după răspunsul meu nu am citit vreun text despre tatăl său, Vladimir Tismăneanu se comportă taman ca fiul lui Radu Florian: detestabil; neintelectual, ne-normal: nu acceptă că tatăl său “a avut și lipsuri”. Așa cum nu acceptă că iubita sa mătușă Cristina Marcusohn (căsătorită Boico) a jucat un rol nefast, mizerabil, de bolșevic fanatic executant orb al ordinelor Moscovei – atât în Franța, ca spioană sovietică (până la 22 iunie 1941 activînd și în folosul lui Hitler!), cât și în “surghiun” în România; rol, nu doar de persecutor al nevinovaților, ci și de trădător-denunțător (a lucrat sub ordinele lui Boris Bruhman, alias “Holban”, cel care a dat pe mâna Gestapoului Grupul Manouchian, “Afișul Roșu”), atât al democrației “burgheze” din Franța ocupată, cât și al României, ca stat care, de voie, de nevoie, îl:/o acceptase ca cetățean/că (ba chiar ca supracetățean – altfel ce-ar fi căutat, după repatrierea-prin-expulzare în moțul Agerpres-ului?).
Și degeaba declară el în dialogul cu Nicolae Coande:
“Structura mea mentala esta, intr-adevar, una a nelinistii si a refuzului certitudinilor inghetate” – certitudinile sale au rămas cum fuseseră: înghețate.
Și el – ca Oișteanu, ca Anca Răutu-Oroveanu, ca Al. Florian, ca R. Ioanid – și alții din aceeași…făină – este un autentic pui de bolșevic.
În ciuda aparențelor.”
- Despre rolul destinat mie în Comisia cu pricina
În unul din mesajele trimise în 10 aprilie a.c. V. Tismăneanu îmi explica din capul locului:
“Rolul Dvs: (…) Nu trebue sa scrie[t]i: ati scris ce trebuia scris”.
Distribuirea rolului mut m-a rănit, dar nu m-a determinat să-l trimit pe distribuitor la plimbare. Deci: la o săptămână după invitație mi se comunicase că urma să… interpretez Aria (mută) a Decorului, sarcina grea a… activității revenind adevăraților actori (aflasem două nume: Patapievici și Antohi).
Atunci, în 10 aprilie am intuit că în acea Comisie nu voi putea face nimic-nimic-nimic. Tocmai de aceea fusesem poftit la prezidiu: să nu fac nimic, doar să… exist, asist, momâie. Motivul pentru care mi se distribuise astfel de rol? Eram eu cumva antiromân?, antisemit?, analfabet ? În toată modestia: nu, la toate trei întrebările. Deci nu existau motive (necomunicabile), ci pretexte.
De cinci zile a avut nevoie V.T. pentru a confecționa, cu clacă, pretextul: “publicasem” pe internet cu o lună în urmă o scrisoare a lui, astfel “încălcînd un… cod academic, negîndu-i credibilitatea științifică și morală, folosind la adresa lui un limbaj inacceptabil, contrare standardelor, pricinuindu-i grave leziuni pe la demnitatea umană etc. Sfetnicii săi indigeni și colonizatori îi vor fi explicat, îi vor fi făcut și un desen: un eventual câștig prin includerea lui Goma (ca să se închidă gura reacționarilor) va fi anulat de previzibilele “cerințe” ale aceluiași: includerea și a istoriei Ocupației Basarabiei, Bucovinei de Nord, precum și continuarea istoriei de după decembrie 1989 până azi…
Pe cine bănuiesc a-l fi just-consiliat? De astă dată nu voi ține seamă de înțelepciunea: “Hoțul cu un păcat, păgubașul cu zece”, fiindcă îi știu, îi văd, îi aud pe hoți:
Pe Mihăieș, bouar al minții, acuzat de “antisemitism”, ca și jupânu-său, Manolescu: de cum primise bilet de voie de la Brucan, viteazul rezistent prin cultură se apucase de gazetărie, confecționase chiar interviuri: un volum cu Tismăneanu (!), altul cu Manolescu – chestii însăilate din aproximații intelectuale și din dezinformații informaționale. Omul nu știe ce-cum să întrebe, habar n-are cum-prin-ce să-l corecteze sau stimuleze pe interlocutor. Tot “militînd”, tot scriind, sperînd că astfel va învăța să scrie, tot periìnd pe cine trebuia, a ajuns la Institutul Cultural Român, aghiotant al lui Patapievici: temîndu-se că voi cere luna de pe cer: publicarea unei cărți “la el, la Fundație” (Buzura: “la Fundația mea!”), nu-i va fi lăsat lui “Volo” manșetele nădragilor, până când acesta nu a promis-jurat că nu-l va băga pe lup în târla mioritică a scriitorimii române, Goma are să strice toate aranjamentele intelectualității patriei, fiind el notoriu reprezentant al “disidenței răgușite”;
Pe Blandiana: cum să suporte Inventatoarea Rezistenței prin ArpagiCultură ca Goma să steie la un prezidiu alături de Dânsa, care are nețesitate de trei scaune pentru sine și de și un sfert pentru Romi? – și de un taburet pentru Lumina Lumii Ilieșiu, Spaima Comuniștilor (pe care-i filma de zor și cu drag până la 22 decembrie 89 fix)?;
Pe Adameșteanu – nu va mai fi avînd puterea de până mai ieri, dar cuvântul său atârnă greu (!) când se arată ocaziunea de a-i plăti lui Goma o parte din răul făcut ei, Reprezentantă-Punct. A ce, reprezen’-punct? Dar a explicat ea, cu gura ei, limpede:
«Ce știi tu, bă!, păi eu reprezint!»;
Dar Ion Vianu ce cusur va fi avînd, de când, trezit din somn, la nenumăratele comiții-prezidii, Oișteanu i-a comunicat acest mare secret: Goma e “un basarabean antisemit”, iar fiul lui Tudor Vianu, ce să facă: a repetat, papagal, expectorația tovarășului său de baricade și de vânătoare de “antisemiți”…;
Dar Sorin Alexandrescu, “nepotul Monumentului”, ilustratorul, într-un cărțoi uite-așa de gros, plin de scheme și de săgeti indicatoare ale mersului geniului la Faulkner ? Cel care petrecuse o viață la Amsterdam, ignorînd România și literatura română (pentru el oprindu-se la Titus Popovici), iar după moartea mamei sale, declarase că el fusese de totdeauna anticomunist – drept care din vara anului 1989 participase la… Uniunea Scriitorilor a lui Țepeneag cu Breban? (vezi Jurnal de Căldură Mare)?;
Dar Antohi, dar Mungiu, dar prințul-consort al său, “istoricul” Pippidi, descoperitor al “fascistului-Antonescu”-la-români?;
Dar Marius Oprea? rămas văduv (nu orfan?) de “Institutul R. Ioanid”, tăricean, după apariția băseștei “Comisii Volo”?; Dar Manolescu-UNESCO, legitimatorul lui Iliescu imediat
după Mineriada Sângeroasă?; Dar Patapievici, heideggerul nostru drag, iubit și raional?;
Dar Botezătorul său (și al lui Georgel Zacuscă), liicheanul, frèrul sebastianez, altfel monarfistul-foc: Liiceanu?;
Să nu fi intervenit cu “un mic sfat” Cosașu, Ianoși, Oișteanu, tovarășa Lilly Marcou?, nici veteranul turnător Zalis? Nici Max Katz, automonitorizatornicul, citește: fabricantul din nimic al “antisemitismului tradițional românesc”? ; nici maeștrii săi întru holocaustizare, politrucii Elie Wiesel, R. Ioanid ? Nici măcar Doamna Monica Lovinescu, nu pentru întâia oară condiționînd prezența sa de absența lui Goma?
- Despre cei care fac istoria României
- Din 23 august 1944 Ocupanții ruși ne-au falsificat istoria prin trimișii : Pauker, Chișinevschi, Răutu, Roller – de unde termenul: rollerizare;
- După decembrie 1989 Pelin ne-a pelinizat-o;
- Din 1991 Istoria României a fost wieselizată;
- În 1998 Istoria României a fost traficată prin traducerea Cărții negre a comunismului de St. Courtois (în originalul apărut în 1997, deficitar la capitolul țării noastre prin “grija” lui Karel Bartosek și prin refuzul lui Courtois de a completa-corija prezentarea României), apoi prin strădania intelectualilor români de frunte: Blandiana, Onișoru, Rusan, Liiceanu.
Cum am spus (și am scris, în Săptămâna Roșie, capitolul “Când ai crescut în cultul victimei inocente îți vine greu să accepți ca ai fost un bun călău”), originalul francez ignorase (cu o exepție: Pitești de V. Ierunca), toate celelalte texte scrise de români, traduse în franceză, aflate la îndemâna “responsabilului capitolului “Europa Centrală și de Sud-Est”, pe nume Karel Bartosek. Acesta, împreună cu M. Berindei, A. Paruit, A. Lavastine, profitînd de indisponibilitatea lui F. Maspero, fondatorul revistei L’Alternative, a pus mâna pe ea și a prefăcut-o, din publicație anticomunistă în una… “eurocomunistă”, rebotezată La Nouvelle Alternative. Tovarășul Bartosek (tovarăș al tovarășului Courtois) a aplicat metoda idioată, a tovarășului de la Cluj, St. Borbély (cum se întâlnesc marile spirite!), după care… “ar fi greșit să punem prea mult accent pe destinul dramaturgului ceh Vaclav Havel, al filosofului maghiar Istvan Bibo, al scriitorului român Paul Goma sau pe alții, provenind din intelighenția și să-i lăsăm în umbră pe «oamenii de rând»” motiv pentru care nu pomenește de mișcarea pentru drepturile omului din 1977, solidarizată cu Charta 77, iar dintre “oamenii de rând” nu îl pomenește pe legendarul Vasile Paraschiv (descoperit alaltăieri de însuși V. Tismăneanu). Doamne ferește să fi citat din eseul lui C. Dumitrescu La Cité Totale, nici din Crăciunaș: Le dernier regard ; nu au fost pomenite nici cărțile mele “penitenciare” (orișicâtuși publicate la Gallimard, la Seuil, la Hachette); nici măcar volume ca La vie en rouge, de Duplan și Giret, Le KGB en France de Thierry Wolton nu au îndeplinit condițiile de intrare…
În schimb (!) Bartosek îi indică la Bibliografie (extrem de săracă, total nereprezentativă), pe…Vladimir Tismăneanu, ei da! -cu volumul în limba română “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”!- și pe autoarea unui text despre… oamenii care l-au adus pe Ceaușescu la putere – semnat de arhinecunoscuta cercetătoare Cristina Boico – cu totul întâmplător mătușa lui V. Tismăneanu oh, oui.
Să recunoaștem: varianta românească repară o nedreptate flagrantă a originalului francez: în ea apare… Blandiana (adevărat, într-o notă de subsol – dar nu este pomenită Doina Cornea, nici de Dorin Tudoran, nu vine vorba, nici de Dan Petrescu, nici de Luca Pițu…- ce-om fi vrând: nu aceștia au ‘grijit ediția, ci ea, Romi, Liiceanu și Onișoru! – se observă);
- În 2005 Istoria României și a Românilor a fost falsificată prin înființarea Institutului pentru studierea Holocaustului, imeni Wiesel, al cărui scop este, nu studierea tragediei evreilor, ci impunerea în școlile noastre a materiei obligatorii concepută de evrei – și doar de ei (să nu mi se spună că goi-ul Pippidi contează da de unde, niciodată, în nimic nu a contat);
- Tot în 2005, ca un fel de compensație acordată și majoritarilor români din România, guvernul a decis înființarea unui institut pentru studierea comunismului. Director : istoricul Marius Oprea, adjunct: istoricul Stejărel Olaru. Cât de onestă, cât de profesionistă a fost inițiativa de a se, în sfârșit!, apleca și asupra pătimirilor noastre, ale românilor victime ale bolșevismului rusesc, s-a observat numaidecât prin:
-anunțarea perioadei de studiu, decapitînd-despiciorînd-o: excluzînd tragedia începută la 28 iunie 1940, și suprimînd “postrevoluția”, permanentul război civil durînd și azi;
– cooptarea (sic) în Comisia de studiere a crimelor comuniste a lui “Radu Ioanid”, cunoscut sionist, antiromân notoriu (crescut, instruit în herghelia lui Serge Moscovici, din care au ieșit și exemplare ca: M.D. Gheorghiu, Isac Chiva, A. Lavastine, Maria Mailat…);
- În 2006 a fost anunțată o altă mâncare de pește: “Comisia Tismăneanu-Băsescu”. Dacă aceasta, destinată a cerceta crimele comuniste nu are ca membru al Colegiului de onoare un pui de bolșevic (I. Ioanid) are ca… secretar-general al chiar Comisiei care a și început să-i poarte numele, un alt pui de bolșevic : prietenul vostru “Volo”, altfel : Vladimir Tismăneanu.
Și, de parcă aceste nenorociri nu ar fi destul de… nenorocite, iată că și…
- …ambasadorul USA în România, N. Taubman, după ce ne-a demonstrat cu strălucire că un ambasador nu are rolul de a se ocupa de relațiile țării sale cu cetățenii țării în care a fost numit, ci de Holocaust, de predarea lui obligatorie în școli, acțune propagandistică împănată cu amenințări din repertoriul lui Wiesel (cel de la 3 iulie 1991, din New York Times):
“Trebuie să știți că dacă antisemiții nu sunt criticați [înfierați] în public, veți suferi. Veți fi izolați, Occidentul vă urmărește cu mirare, cu spaimă, cu groază”.
De curând, prin cine știe ce amenințări-promisiuni (să fie întrebat inevitabilul Ungureanu), ambasadorul Taubman i-a adus pe români până la acceptarea unei monstruozități, a unei Minciuni a Veacului: re-inaugurarea, în Cișmigiu, a unui monument al ostașilor americani căzuți pentru liberarea României…
Or toată toată lumea știe că americanii în chesti, aviatori de bombardiere, înainte de a fi doborîți, ne făcuseră praf și pulbere, ne amestecaseră cu molozul – la Ploiești, la București, în 4 aprilie 1944, în zona Gara de Nord, unde au murit mii de civili, dintre care trei sferturi refugiați grupați acolo în vederea “dispersării” în vestul țării – prefigurînd crima de la Dresda, din anul următor, 1945: tot refugiați civili din Est erau…
La București, în 4 aprilie 1944 a pierit și unchiul meu Ignat Goma.
Așadar: după exemplul evreilor care au treabă, n-au, fabrică “dovezi de antisemitism”, americanii au, n-au treabă, fabrică “prinosuri de recunoștință” (se recunoaște expresia?, tata, deși fost deportat în Siberia, zicea: «Americanii sunt un fel de ruși doar că au mai multe stele pe drapel»).
Cum de îi rabdă pământul pe guvernanții români care nu apără interesele românilor, ci pe ale rușilor și pe ale ucrainenilor (pe lângă interesele, muuult mai importante ale surorilor, cumnatelor, verișoarelor – chiar și ale nepoțelelor?). Cum de mai fac umbră pământului guvernanții români care nu cunosc istoria elementară a țării lor, România, iar dacă o cunosc, puțin le pasă de adevărul ei, ci sunt cu gândul numai la “considerația” pe care o vor primi (și dolarii! să nu fie uitați dolarii!) de la acești ruși cu mai multe stele pe drapel…?
- Despre certificatele de bună-purtare
Armand Goșu: “In ultimele zile, v-ati vazut dosarul la CNSAS. E vorba de un dosar provenit de la SIE, de un dosar lucrat de cei de la Directia de Informatii Externe a Securitatii”.
Așadar V. Tismăneanu a avut nevoie de un certificat de ne-securist – de la CNSAS. De ce ? Cine i l-a cerut? Tăriceanu? Băsescu? R. Ioanid? Ca să-i tragă ei un Club al Certificaților? Cine le va fi liberat spravka ceea? Tot ei, după modelul “Certificatului de Revoluționar”?
Nu am nici o încredere în indivizii care, ținînd să-și “probeze” onestitatea pusă sub semnul întrebării, umblă cu “certificate” ba de revoluționar, ba de absolvent al Academiei de Jurnalistică, ba de persoană care nu a lucrat în viața ei pentru, zi-i pe nume: “poliția politică” (Andrei Cornea, filosof, directorde-direcție și holocaustolog rasist), când vorbea de securiștii care o agresaseră pe Monica Lovinescu, le zicea: “membri ai poliției”. Drăguț. Și ce subțire-diversionist. Ca și “Domnul Iliescu” în gura lui V. Tismăneanu (dar “Domnul Măgureanu” pe buzele celuimai-tânăr-filosof-la-român: Liiceanu?).
Nu am încredere în certificatizanții CSNAS – am vrut să spun: confecționatorii, li se mai zicem: falsificatori. Pentru că am zăbovit cu privirea asupra câtorva beneficiari, comunic lista lor:
-Gelu Voican Voiculescu-Sturdza-Clytoris: Prietenul meu Gelu, rănit de mirarea-dezaprobarea exprimată de mine la apariția lui în banda de bandiți organizatori ai “revoluției de la 89”. Brucan, Iliescu, Roman, Măgureanu, a compus în vara anului 1990 o compunere intitulată: “Dosar de securitate” (al său, dosarul!) și a încercat să-l publice în revista 22. G. Adameșteanu, pe atunci total inocentă, însă nu și ticăloșită, a refuzat. A aflat N. Manolescu! Pe loc l-a invitat pe suprașeful Securității iliesciene să aducă la el, la România literară “Dosarul de securitate”. Prezentat de redacție (Manolescu-Dimisianu), animalul care nu există a apărut pe 5 pagini, în două numere, ultimele pe 1990.
Pe atunci nu se vorbea de certificat “de la CSNAS”. Se vede însă că autoritatea (i)morală a lui N. Manolescu (care tocmai luase, imediat după mineriadă, un interviu lui Iliescu, în care îl domnìse și îl o-ìse: “Om, cu O mare”) fusese hotărîtoare. Gelu umbla pe la cocktailuri, în Libia, distribuia fotocopii, cu autograf, adăugînd, oralmente: «Uite ce scrie România literară a lui Manolescu despre mine!» – se oprea la timp, nu explica: «Din moment ce îmi publica dosarul de securitate, înseamnă că sunt curat, nu am nimic de ascuns».
Doamne ferește, cum să aibă de ascuns ceva împușcătorul Ceaușeștilor!
Și Ion Iliescu a cerut și a obținut certificat de CSNAS ei și? Ce probează acela: că Iliescu nu a lucrat pentru Securitate, “doar” pentru NKVD, apoi KGB?
- V. Tudor: și el este diplomat al CSNAS;
Și Buzura;
Si Uricaru;
Și Voiculescu-Crescent a fost recent spălat, sfințit…
Ei și?
Înseamnă că toți certificații (de către cine: de către CSNAS, unde nu te mai poți răsuci de câți securiști – dar securiste! – pe metru pătrat fojgăie) au devenit curați? Ca “domnul Iliescu” după spălătura de sânge și de căcat operată de Manolescu, Pleșu, Breban, Simion, Sorescu – și Tismăneanu?
- Despre a fi sau a nu fi evreu în România
Prietenii, îndatorații lui V. Tismăneanu i-au sărit întru apărare, acuzîndu-i pe acuzatori că… l-ar fi acuzat pe “Volo” pentru păcatul-crima de a fi evreu.
Să avem iertare: în primul rând și fiul meu Filip este evreu, după mamă – și ne înțelegem bine, împărtășim aceleași valori; în al doilea: din câte știu – și știu, fiindcă pe mine mă interesează ce se petrece în lume, deci mă informez – nimeni nu l-a acuzat “pentru că este evreu”. Evreii sioniști (dar și: Manolescu, Gârbea, Marta Petreu) ne acuză pe noi, românii, că suntem “antisemiți”, noi însă, românii nu suntem nici sioniști, nici manoliști, nici martopetriști – nici andreipipidiști. Acuzatorii s-au înșelat și au înșelat atunci când l-au acuzat pe Vladimir Tismăneanu doar ca fiu al unor bolșevici evrei veniți pe tancurile sovietice.
Dar tocmai asta condamnăm noi la veniții-pe-tancuri: faptul că îi acuzaseră – și trimiseseră la pușcărie! – pe părinți pentru faptele (reale, imaginare) ale copiilor, pe fii, nepoți, veri, vecini pentru faptele părinților!
Am spus de la începutul acestui text: nu acesta este păcatul lui V. Tismăneanu – fiindcă nu ne putem alege părinții – ci altul, altele, nu moștenite, ci câștigate.
- Tismăneanu, istoricul, se ferește ca de foc de a ieși din cercul pentru studiere fixat de el, fixat de fixatori: se ocupă numai de trimișii (sau unșii pe loc), de primă mărime ai Porții Kremlinului, în scop de colonizare: Pauker, V. Roman, Chișinevschi, Moghioroș, Gheorghiu-Dej, Bodnăraș, Iliescu, iar evreilor nu le spune pe nume, ci îi îngroapă în alt abuz lingvistic (precum antisemitism): “minorități etnice”. Ce comod: ca și victimele maghiare ale Holocaustului, repartizate de Wiesel la vecini (și ocupați, evreii bolșevici au fost împrăștiați la rubricile unguri, cehi, polonezi, bulgari, ruși. Sub umbrela “obiectivității istorice” (dar V. T. nu este istoric!), încearcă – și reușește – să reabiliteze mai degrabă pe ici decât pe colo sinistre figuri ca Ana Pauker, în schimb (!) să zugrăvească în negru figuri antipatice lui și familiei sale: Ceaușescu, Răutu, Radu Florian…
- Ce fel de istorie a României vrea V. Tismăneanu?
Ceea ce i se poate reproșa (și trebuie să i se reproșeze) lui Vladimir Tismăneanu este, nu faptul că este evreu (ei și? este ceea ce este!), ci faptul că, evreu printre goi (români), este insensibil la viața și la moartea goi-lor; nu i se poate reproșa că este fiu de bolșevici evrei care doar rău au făcut băștinașilor – ci că nu a renunțat la granița mentală reproducînd granița reală (Zidul ! Autozidul!) separînd iremediabil “Cartierul Primăverii, cuibul de bolșevici” și restul țării, populația.
El nu poate, nu vrea să accepte că există și altceva, altfel decât propria persoană, propria categorie, propriul clan. De pildă, pentru el, umanist, nu există suferința palestinienilor, nici injustiția, nici neomenia cu care sunt tratați, ei băștinașii, de către invadatorii israelieni (să nu invoce “dreptul istoric”: Filistenii erau oamenii locului, sedentari atunci când Evreii, păstori, au dat peste ei, venind din Mesopotamia). Nu am citit și nu am auzit ca cineva să fi citit vreun rând de măcar înțelegere, dacă nu de compasiune (i-aș cere prea mult dacă aș rosti “fraternitate”) pentru altă comunitate oprimată, alungață de la vatra ei: a palestinienilor. Nu, nu. Deși există atâția evrei normali și celebri (nu chiar ca și “profesorul de la Maryland”) și tot din aria rusească proveniți: Menuhin, Barenboim, ba chiar și dintre evreii noștri: Sami Damian. Aceștia au riscat normalitatea – și au fost tratați, cum altfel, decât de “antisemiți”.
Vladimir Tismăneanu – și asta va fi concluzia mea – o persoană structural insensibilă (istoria se face și cu inima, nu?, chiar riscînd o abatere subiectivă); pe el îl interesează – vezi-i bibliografia – personalitățile-care-fac-istoria, chiar dacă părintele său, Leon Tismăneanu, ne obliga, ne soma să credem că… masele; îl preocupă cancanurile, mâncătorìile, întreturnătoriile mafioților bolșevici – și nu cei care au suferit, care și-au pierdut viața (unii și sufletul) sub șenilele de tanc sovietic ale Marii Terori de la Răsărit.
Ce fel de “istorie” va superviza, dirija “Volo” – altfel băiat bun, serviabil – dacă nu are mijloacele?
Fiindcă nu le are; el nu a văzut, nu a auzit ce se petrecea dincolo de Zidul Ierusalimului Cartierului Primăverii unde a copilărit și unde s-a întors. V. T. este surd, orb, nu are odorat, deci nu știe cum “arată” mirosul de sărăcie, mirosul de fără-acoperiș (dacă tovarășii tovarășilor părinți ai săi îi alungaseră din case și le luaseră locul, fără măcar a schimba cearceafurile…); mirosul de frică-de-arestare, de frică-de-exmatriculare din facultate (ei, da: catedra de marxism-stalinism se ocupa și de “purificarea” corpului studențesc, iar C.C. al UTM – reprezentat de Trofin, Petre Gheorghe, C. Burtică – și Ion Iliescu! – un an întreg, 1958, a tot pus la-zid și pe rug sute de studenți potențial periculoși, drept care i-a exmatriculat); mai departe: miros defrică-de-anchetă; mirosul de sudoare (de frică), de urină-sângecăcat din timpul anchetei la Securitate. Dar mirosul de moarte știe el cum… miroase?
Va realiza comanda prezidențială a unei Istorii a României din ultima jumătate de veac alcătuită doar din portretele monștrilor comuniști, mai mult sau mai puțin feroci, mai mult sau mai puțin buni părinți?
De acord – dar victimele? Unde sunt victimele – milioane din “Istoria” lui Tismăneanu Vladimir?
Grav handicapat de originea sa de evreu basarabean, inima nu-l va lăsa să aducă vorba și despre imensa – și actuala tragedie a românilor basarabeni și bucovineni treziți în 28 iunie 1940 robi ai rușilor, cu identitatea schimbată, cu alfabetul schimbat, cu o matrie mașteră: nu mai erau români, nu mai vorbeau limba română, drapelul nu mai era tricolor, țară nu le mai era România, ci Marea Uniune Sovietică! Violentați, umiliți, pângăriți în credința lor creștină de evreii bolșevici, mult mai răi decât rușii-curați – unii prieteni, vecini, colegi deveniți de nerecunoscut: turbați de ură față de români, mai ales dacă aceștia erau militari și se retrăgeau, umiliți de ordinul de a nu răspunde agresiunilor, în Săptămâna Roșie; după aceea jefuiți de pâinea pe care ei o făcuseră, alungați din casele pe care ei le zidiseră, arestați, anchetați, unii deportați în Siberia, alții împușcați pe loc.
Cum să-i compătimească V. Tismăneanu pe basarabeni și pe bucovineni, când treaba murdară, de zapcìi-caralìi, de călăi în slujba rușilor o făceau evreii – mulți cunoscuți de părinții săi: Perahim, Sorin Toma, Roller…? Cât de drept va fi V. T. în judecățile sale istorice – ziceam că se va studia și perioada dinainte de 1946…- atunci când va ajunge la episodul refugiaților din martie 1944? Va accepta, el, făcînd parte dintr-o comunitate care a dat realitatea și expresia “Ovreiului Rătăcitor” (așa zicea tata că ajunsesem noi), că există durere și mai sfâșietoare, cea a “Ovreiului rătăcitor în proprie țară” – când acest efect avea această cauză: comunismul rusesc? – cel pe care îl visaseră părinții săi și pentru a cărui realizare renunțaseră și la gândire logică și la inimă (caldă, în principiu), devenind roboți ai Distrugerii, ai Terorii, ai Ororii? Ce va înțelege el din continuarea dramei refugiaților, (re)fugind, ascunzîndu-se prin păduri, prin peșteri de frica ocupanților și prinși, legați, predați jandarmilor, jandarmii rușilor – pentru a fi “repatriați în Siberia”?
Și cum va percepe el Istoria cotelor, Istoria colectivizării?
Cum să accepte – cu inima și cu capul – că decembrie 1989 nu a însemnat încetarea Terorii bolșevice, că de atunci a continuat prin războiul civil ațâțat de “domnul Iliescu”, cu care el conversase despre război, despre pace, de “domnul Brucan”, coleg de bancă revoluționară cu părinții săi, de “domnul Petre Roman”, fiul altui “domn” și acela “erou din Spania”, Valter?
Acestea au fost întrebări la care am și dat răspunsul:
Nu, Vladimir Tismăneanu nu este deloc omul potrivit la locul potrivit.
Prezența lui în fruntea unui organism de o asemenea importanță pentru trecutul dar și pentru viitorul nostru este o eroare care ne va costa alți ani, alte decenii de “tranziție” (citește: încremenire, dare îndărăt, retrogradare).
Cum adică: nu se găseau istorici onești, serioși, cunoscători ai “materiei” și ai meseriei? Tot la cârpaci, la peticari, la improvizați am recurs? Există oameni din toate generațiile care au, totuși, idee despre Istoria Contemporană – cine a avut ideea nefericită, nocivă de a face, mai ieri apel la “salvatori” de teapa lui R. Ioanid, acum la un băiat simpatic, dar atât: V. Tismăneanu?
De Iliescu, Năstase, Constantinescu, Ciorbea, Tăriceanu, Băsescu – chiar și de Ungureanu – nu se va mai vorbi peste un deceniu, însă despre această această iresponsabilă ușurătate, criminală neseriozitate de a trata – pentru a câta oară? – Istoria României se vor rosti stră-stră-strănepoții noștri; cu fălcile strânse, cu lacrimi de ciudă și de mânie – și de rușine.
Se vor întreba: Ce fel de oameni am fost noi? Și își vor răspunde, cu năduf: «Oameni de nimica, asta au fost!»
Paul Goma
P.S. Intr-un interviu cu A. Bădin din Adevărul din 13 iunie a.c.: V. Tismăneanu declară senin:
“domnul Goma a publicat si o scrisoare pe care i-am adresat-o în nume personal. M-a costat mult sufleteste sã decid cã nu pot colabora cu domnul Goma din motive de standarde profesionale. Am avut bunã credintã în relatia cu dl Goma, iar domnia-sa, ulterior, si o spun acum pentru prima datã, mi-a trimis o scrisoare care se încheia cu cuvintele “îmi cer iertare””
Este adevărat că i-am trimis o scrisoare în care îmi ceream iertare pentru… eroarea de a fi “sudat” două paragrafe, atribuindu-l, nedrept, pe al doilea lui V. Tismăneanu. Or el translează iertarea la… publicarea pe internet a scrisorilor. Îl informez că pentru această faptă (scrisorile publicate pe internet) nu-mi cer și nu-mi voi cere iertare. PG
Sursa: Paul Goma Com via Ziaristi Online Ro
http://www.ziaristionline.ro/2020/03/25/in-memoriam-paul-goma-scriitorul-internat-de-comunisti-si-internetizat-de-post-comunisti-mort-fara-cetatenia-tarii-sale-scrisori-catre-basescu-si-tismaneanu/
///////////////////////////////////////
Pătru cel Scurt şi actualitatea chestiunii ţărăneşti. Profesorul Ilie Badescu despre opera Maestrului Dinu Sararu, de Prof Univ Dr Ilie Badescu
Poporului i se „ia, i se tot ia şi lui nu i se dă nimic în schimb” – Mihai Eminescu
M-am întors, de o vreme, la studiul aplicat al cărţilor şi cercetărilor care ne pot situa în orizontul misterului ţărănesc al existenţei şi am înţeles, încă mai cu adâncime, cât de gravă este chestiunea ţărănească în orice timp şi, mai ales, în timpul de acum. Reflexiile mele au cel puţin trei întemeieri: originea mea ţărănească, Cartea Genezei şi literatura creată de valul de genialitate stârnit în toate culturile, deci şi în cea românească, de „intrarea ruralilor în literaturile” lumii, cum s-a exprimat G. Călinescu referindu-se la literatura română. Dintre toate cărţile literaturii rodite de ruralii geniali ai planetei, siberiacii ruşi, ruralii polonezi sau englezi ori americani (în frunte cu genialul Faulkner, un fermier, altfel), m-a tulburat, în chip special, trilogia miraculoasă a maestrului Dinu Săraru, Nişte ţărani. Omagiind cea de-a treia treaptă a vârstei creatoare a marelui scriitor, am venit cu un gând de antropologie literară asupra personajului memorabil, Pătru cel Scurt. O parte din cele pe care le-am spus cu acel minunat prilej, a rămas în afara materialelor publicate ori a celor postate online, iar chestiunea mi se pare cu totul importantă, căci este puntea spre marea întrebare: de ce este aşa de valoroasă o literatură despre o lume care s-a dus? Şi dacă lumea aceea s-a dus, înseamnă că n-avea perenitate, deci e în firescul lucrurilor că s-a dus. În fond, nimic nu e veşnic pe pământ, chiar dacă e veşnic în cer. Revin asupra acelui gând spre a alarma conştiinţele curate cu privire la perenitatea chestiunii ţărăneşti, chiar dacă putem spune cu sociologii ruralişti: „ţăranii au pierit, nu mai există ţărani”. Şi, dacă vrem să punem sigiliu peste o atare concluzie, putem invoca sfârşitul lui Pătru cel Scurt ca supremă mărturie. Şi totuşi. Reiau dezbaterea acestei grave probleme din partea nepublicată a reflexiilor mele asupra trilogiei maestrului Dinu Săraru. Am citat, la startul acelui text, un gând al lui Motru, referitor la distincţia dintre oamenii însemnaţi ai unui popor şi oamenii populari ai unei perioade. Un om popular este o creaţie plebiscitară, e ales de mulţimi cu alegeri care nu se deosebesc între ele prin vreo gradaţie, cum nu se deosebesc între ele voturile din urnele electorale. Popularitatea este opera indivizilor aritmetici, a celor care se adună fără de vreo distincţie, egali între ei. Omul însemnat este cu totul altceva, este cel ce se iveşte din ceea ce lipseşte în lume ori în marea de trăiri ale unui popor la un moment dat, spre a găsi cu fapta sa creatoare răspunsul compensator. Opera sa vindecă lumea. Opera Maestrului Dinu Săraru s-a ivit din fluxul unei teribile dureri, dintr-un gol resimţit ca o maladie a veacului, la care încă nu se izvodise vreo medicaţie. Într-un alt orizont temporal, un asemenea tip de angoasă metafizică copleşise sufletul poporului spaniol în veacul care l-a dăruit pe Cervantes. Din zarea lumii europene se rupsese, fără de întoarcere, ca toate cele de pe pământ, cavalerul, exponentul unei spiritualităţi necomparabile, livrând neamurile Europei unei nelinişti teribile. Golul acela şi angoasa lui, provocate de dispariţia unui tipar omenesc, au fost compensate şi vindecate de creaţia lui Cervantes. Veacul al XX-lea a venit asupra neamurilor Europei cu o altă veste cumplită: din zarea lumii şi a neamurilor europene plecase, ca o rupere astrală, un alt mare exponent al singurei aristocraţii cu investitură divină, Ţăranul. Căci aşa ni-l prezintă Cartea Facerii pe omul pământului: ca fiind stăpânul pământului şi al apelor dimpreună cu rodul acestora. Crugul vremii a fost bulversat de această plecare, şi o tristeţe teribilă a copleşit veacul, atestată de valurile unor reluate tentative de a umple golul sufletesc al acelei copleşitoare tristeţi. Sămănătorismele, poporanismele, de la narodnicii ruşi la poporaniştii români, secession-ul central european, trăirismul în toate variantele lui, mărturisesc despre frământarea prevestitoare ori confirmatoare a teribilei plecări din zarea fără hotar a istoriei acestui unic exponent al unicei aristocraţii cu investitură divină din toată istoria lumii.
Scena înmormântării lui Pătru cel Scurt din filmul Vănâtoarea de vulpi, ecranizarea romanului Nişte Ţărani (1980)
Literatura spaniolă a prefigurat portretul acestui tipar sufletesc în figura scutierului Sancho. Dar acolo nu se întrevede tragicul deznodământ şi nici adâncul abisalităţii ţărăneşti ca să putem măcar intui ce dezechilibru sufletesc s-ar produce dacă Sancho n-ar mai fi pe lume, în miezul lumii. Plecarea lui se amânase. Când veacul a strigat cu strigăt mut vestea acestei teribile plecări, popoarele Europei s-au cutremurat şi, din această cutremurare, au ieşit literaturile mari ale Răsăritului, de la cea poloneză, la cea siberiacă rusă şi, culminativ, la cea românească. Niciuna dintre acestea n-au reuşit să prindă, din zarea de peruzea, chipul celui ce se îndepărta de pământ cu viteza plecărilor metafizice. Maestrul Dinu Săraru a fost omul însemnat să răspundă acelei teribile chemări, căci opera sa l-a restaurat în chip eliberator, compensator şi învăţătoresc pe cel ce părea definitiv şi ireversibil plecat, aşezând prototipul ţărănesc între tehnicile vindecării sufleteşti de spaima golurilor din care şi vremea-ncearcă în zadar a se naşte. „Şi unde-ajunge nu-i hotar// nici loc spre a cunoaşte// şi vremea-ncearcă în zadar// din goluri a se naşte”, ne spune poetul care a zărit cu ochii geniului grozăvia acelor abisuri metafizice. Scris parcă dintr-o respirare, Nişte ţărani, după cum observa la apariţia romanului un basarabean care poartă şi el în suflet tristeţea metafizică a veacului, pur şi simplu te zguduie. O asemenea carte despre Ţărani face cinste Ţării. Poate că sunt subiectiv, fiind şi eu dintre ţărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă înţelegere, câtă durere, câtă demnitate! Aveţi o inimă mare, domnule Dinu Săraru! Năiţă Lucean şi scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea literatură. Numai că, la Cervantes, moare Don Quijote, aici se stinge din viaţă scutierul – mi-a sângerat inima şi am plâns la moartea lui…”. Am citat cuvintele acestui minunat basarabean, Ion Ungureanu, fiindcă el a reuşit să formuleze aşa de sintetic maladia acelui gol sufletesc de care ne vindecă romanul maestrului Dinu Săraru. „Sângerare şi plânset”: iată cele două dimensiuni la vedere ale acestei maladii ontologice, ale golului sufletesc lăsat în lume la ruperea din crugul cerului şi al pământului a acestui prototip aristocratic, ţăranul ipostatic, un gol pe care numai opera aceasta îl umple, deopotrivă azi şi mâine şi-n tot veacul cel lung al omenirii până la Eshaton. Atâta plânset nu s-a mai auzit peste lume de la plânsul din Rama. Şi iarăşi întreb, în ce constă actualitatea şi perenitatea chestiunii ţărăneşti? În vindecarea lumii noastre, a elitelor ei de ispita trufiei adamiste, adică de închipuirea năroadă că se poate realiza ceva durabil în reformele zilnicilor politicii româneşti în afara unei tradiţii, a unei culturi şi a 47% dintre români. Cât de adâncă este insensibilitatea elitelor intelectuale şi politice faţă de chestiunea rurală ne-o arată dezastrul înmormântării a 60.000 de rurali sub munţii zăpezilor, care abia ele compun metafora masivului de nesimţire împietrită faţă de lumea satelor româneşti. Nu voi adăuga nimic la emisiunile strălucite ale jurnaliştilor de teren care-au dezvăluit tragica neputinţă a administraţiei în faţa unor contingenţe grozave pe care le denumim catastrofe. S-a spus mult, s-a vorbit lucid şi îndurerat, s-a înfierat cu dreptate. Ceea ce vreau să spun eu se referă la o altă idee: sursa vindecării de răul acesta deopotrivă la nivelul clasei de direcţie şi al administraţiei este tocmai cultura ţărănească şi cel ce-a înţeles lucrul acesta şi a încercat să construiască în mic un model de reformă rurală clădită pe temelie ţărănească a fost tocmai maestrul Dinu Săraru. Despre această operă socială a Fundaţiei „Nişte Ţărani” şi despre validitatea şi exemplarismul ei pragmatic şi imperativ nu s-a spus mai nimic. Şi totuşi, eu cred că experimentul numit „Fundaţia pentru civilizaţie rurală”, creată din inspiraţia marelui scriitor, este nucleul dens al unui altfel de reformă, o reformă de jos în sus, de la Ţara reală, cu nevoile ei, spre Ţara legală cu dreptul ei de legiferare, nu invers, cum au procedat toţi reformatorii ruralului în toţi cei 20 de ani de până acum. Nucleul dens al concepţiei despre reforma rurală de jos în sus, adică de la adevărul tragic al satului românesc spre orizontul său de lumină ţărănească, este compus din triada: pământul, uneltele, cultura, cu cele patru sfere ale ei, cum ne învaţă marele sociolog, D. Gusti: cultura muncii, cultura sănătăţii, cultura minţii şi cultura sufletului. Drama rurală de astăzi este o întreită dramă: este o dramă a proprietăţii, o dramă a culturii, cu împătritele ei sfere, şi este o dramă a folosinţelor rurale, adică a uneltelor, a lucrului pe care să pui mâna. Reformele incontinente, începând cu dezastruoasa lege 18 a fondului funciar, adoptată la startul reformelor rurale, au lăsat ţăranul cu mâna goală. L-au amăgit cu o lotizare anarhică şi l-au deposedat de unelte. Despre pierderea de către ţăran a pământului s-a vorbit puţin. Despre feluritele chipuri în care s-a petrecut această desproprietărire în ultima perioadă nu s-a vorbit mai deloc. Şi totuşi, sub minciuna reîmproprietăririi ţărăneşti a pământului s-a petrecut în toţi aceşti ani o tragică desproprietărire. „Am pierdut pământul, am pierdut şi credinţa, asta să scrii dumneata.” Asta îi spunea ţăranul real, cel prin care maestrul Dinu Săraru l-a prezărit pe Năiţă Lucean, celebrul personaj al trilogiei ţărăneşti, Nişte ţărani. Gândul acesta are adâncime psaltică şi a fost cântat lângă sicriul lui Pătru cel Scurt de către un alt personaj al romanului, Simion Popescu: „M-ofilesc ca frunza-n vânt/ când se-aşterne pe pământ/ o plouă şi-o bate vântul/ s-amestecă cu pământul/ o suflă vântul pe toată/ parcă n-a fost niciodată”. Oare nu aşa sună şi cuvântul Psalmistului când ne spune: „Omul?… Zilele lui sunt ca iarba; el înfloreşte ca floarea câmpului:/ Când suflă vântul ea se trece şi nu se mai cunoaşte locul unde a fost.” (Ps. 102). Despre acest gen de desproprietărire am scris noi înşine la Institutul de sociologie al Academiei Române printr-o serie de monografii cu titlul generic: „Viaţa şi moartea în satul românesc”. Vom examina chestiunea în detaliile ei într-un număr viitor al revistei Clipa. Despre acest gen de desproprietărire a vorbit îndurerat Domnul de la Timpul conservatorilor de acum un veac şi jumătate, Mihai Eminescu: Poporului i se „ia, i se tot ia şi lui nu i se dă nimic în schimb. Pripa cu care s-au introdus reformele, netemeinicia lor, libertatea dată câtorva mii … de-a trăi fără muncă din exploatarea claselor producătoare…”, iată cauza. „…Oriunde, manufactura dispare, precum dispar la noi, pe zi ce merge, industriile şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a exporta productele, într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea ţări averea scade an cu an, scăzând necontenit şi valoarea omului.” Despre deposedarea de unelte (legea 18 a fondului funciar nu face nicio referire la echipamentele rurale ale CAP-urilor care, de fapt şi de drept, erau proprietatea muncii ţărăneşti şi trebuiau restituite, sub formă asociativă, ţăranilor) nu s-a scris decât puţin. În loc să treacă echipamentele în proprietatea ţăranului, reforma i-a luat acestuia uneltele şi astfel a africanizat gospodăria rurală. Rezultatul: dezastrul cultivării. În pragul intrării noastre în Uniunea Europeană, România rurală se prezenta cu o neputinţă agrară acumulată tragic în toţi cei circa 17 ani de reforme, căci pământul arabil necultivat în cele opt regiuni de „dezvoltare” (care în rural se dovedesc a fi, mai degrabă, regiuni de subdezvoltare) varia între 18% în regiunea a patra şi 46,1% în regiunea a 6-a. Acesta a fost rezultatul dezechipării de unelte a ţăranului, fapt împlinit prin legea pseudo-reformatoare a pseudo-împroprietăririi ţăranului român (celebra lege 18 a fondului funciar). Tot astfel se poate vorbi despre sănătatea ţăranului român, despre şcoala rurală etc. Toate cer o altă examinare, iar adevărata reformă rurală trebuie să înceapă abia de azi înainte, cu condiţia ca ea să fie cu adevărat rurală, adică o reformă în slujba satului, a ţării reale nu în serviciul modelelor oligarhice care se tot experimentează în România.
Despre modelul unei astfel de reforme şi despre aplicabilitatea lui se cuvine să vorbim şi vom vorbi într-un serial găzduit de revista Clipa. Despre urgenţa unei dezbateri în lumina experienţei de aproape 15 ani a singurei Fundaţii pentru ţărani din România şi despre întreita sa validare, în faţa lui Dumnezeu, în faţa neamului românesc şi în faţa timpului de mâine, vom vorbi în cuprinsul acestui serial. Universitatea Ţărănească, una dintre creaţiile Fundaţiei, împreună cu grupul de studii rurale de la Institutul de sociologie al Academiei Române, invită specialiştii ruralişti şi deopotrivă jurnalişti cu simpatie lucidă pentru drama satelor româneşti să se asocieze iniţiativei unei altfel de examinări a chestiunii rurale în seria de conferinţe cu dezbateri care se vor desfăşura începând cu luna martie după un program pe care îl vom face cunoscut prin mijlocirea revistei Clipa la sediul Institutului de Sociologie al Academiei Române şi în sala de conferinţe a AOŞR.
Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Revista Clipa
////////////////////////////////////////
NOUL TOTALITARISM PATOLOGIC, de C.J. Hopkins
https://contramundum.ro/2020/07/02/noul-totalitarism-patologic/
Era clar că se va ajunge la asta … gloate cu cămăși brune, isterice și îmbătate de ură, vânându-i pe oameni pentru că nu poartă mască și încercând să obțină concedierea lor de la muncă, semne în fața magazinelor „nu purtați mască, nu vă servim”, bodyguarzi care îi opresc pe cei fără mască să intre, indivizi paranoici care arată cu degetul și țipă la vederea clienților fără mască prinprejurul lor, brigăzi de cretini care îi atacă și îi arestează pe cei fără mască…
Bine ați venit în Minunata Nouă Normalitate.
Și nu este doar Maskenpflicht-Sturmabteilung (trupele de asalt contra celor fără mască). Noua versiune oficială este omniprezentă. Media mainstream pompează isterii despre „spitalizările Covid-19” (i.e. oricine a ajuns la spital indiferent de motiv și care a fost testat pozitiv pentru coronavirus) și „incidente majore” (i.e. oameni la plajă).
Poliția din Londra a instalat turnuri pe străzi de unde să poată monitoriza cetățenii care nu respectă distanța socială. Peste tot sunt afișe și panouri propagandistice care repetă aceleași lozinci neo-goebbelsiene, pentru a stimula isteria de masă. Dizidența și nonconformismul sunt văzute ca patologii, „diagnosticate” drept psihopatie și paranoia. Se pregătește introducerea vaccinărilor obligatorii.
Nu credeați că glumesc, nu-i așa, când au început să introducă în martie Minunata Nouă Normalitate?
Ne-au spus foarte clar ce urmează. Ne-au spus că viața se va schimba … pentru totdeauna. Ne-au închis în casele noastre. Au ordonat închiderea bisericilor și sinagogilor. Au ordonat poliției să ne abuzeze și să ne aresteze dacă încălcăm hotărârile lor arbitrare. Au închis școlile, parcurile, plajele, restaurantele, cafenelele, teatrele, cluburile, toate locurile unde oamenii se puteau aduna.
Au smuls copii din brațele mamelor, au bătut și au arestat alte mame pentru vina de „a nu purta cum trebuie masca”, au scos târâș pasagerii fără mască din autobuzele publice, au bătut și au arestat gratuit oameni pentru că nu au „respectat” distanța socială pe trotuar, i-au înlănțuit pe oameni cu brățări de monitorizare la glezne, și au intimidat pe toată lumea cu roboți și drone.
Au scos în afara legii protestele, apoi i-au vânat pe cei care au participat și i-au hărțuit în casele lor. Au început să urmărească mișcările și contactele a toată lumea. Au pus la cale noi legi pentru starea de urgență care să le permită să bage cu forța în carantină oameni.
Nu… ne-au spus exact ce ni se pregătește și ne-au sfătuit să ținem pliscul închis și să urmăm ordinele. Din nefericire, majoritatea oamenilor au făcut tocmai asta. În decurs de patru luni GloboCap a reușit să impună totalitarismul – totalitarismul patologizat – în societăți de pe tot globul pământesc. Nu este totalitarismul tradițional, cu un dictator și un partid unic plus toate cele. Este mai subtil și mai viclean. Dar este fără doar și poate totalitarism.
GloboCap nu ar fi putut reuși acest lucru fără aprobarea (sau cel puțin consimțământul tacit) al marii părți din populație. Isteria de masă din jurul Covid a fost o lovitură de geniu a propagandei dar propaganda nu este totul. Nimeni nu este păcălit de propagandă, sau cel puțin nu pentru mult timp (…)
Acum voi presupune că cititorul înțelege că povestea oficială a „pandemiei apocaliptice” se bazează pe propagandă, speculații exagerate și isterie de masă, și că în același timp cititorul este conștient că avem de-a face cu un virus care provoacă simptome de la medii la moderat (sau niciun fel de simptom) în 95% dintre cei infectați și că 99,5% dintre aceștia supraviețuiesc … așadar, în mod evident, nu există niciun motiv de panică generalizată și nici nu reprezintă o justificare pentru „măsurile de urgență” totalitare care au fost impuse.
De asemenea, voi presupune că ați urmărit cum GloboCap a închis sonorul pentru „pandemia ucigașă” pentru a face lor protestelor BlackLivesMatter, după care l-a dat din nou la maxim, și că ați observat cum propaganda lor a trecut la „cazuri” când numărătoarea morților a devenit un pic cam prea jenantă pentru a continua isteria.
Așadar, nu vă voi irosi timpul încercând să demontez isteria. Să vorbim mai bine despre totalitarismul patologic.
Geniul totalitarismului patologic este la fel ca în vechea butadă despre diavol … cea mai mare șmecherie pe care a făcut-o a fost să te convingă că nu există. Totalitarismul patologic pare să izvorască de nicăieri și de peste tot în același timp. Astfel, tehnic vorbind, el nu există. Nu poate exista pentru că nimeni nu este responsabil de el, deoarece toată lumea este responsabilă.
Isteria de masă reprezintă sângele care îi curge prin vene. Se hrănește cu frica existențială. „Știința” este strigătul de luptă. Nu știința propriu-zisă, nu faptele demonstrabile, ci „Știința” ca un fel de zeitate al cărei Nume este invocat pentru a-i reduce la tăcere pe eretici, sau pentru a mai ușura din disconfortul disonanței cognitive care apare din încercarea disperată de a crede absurditățile poveștii oficiale.
Cealaltă parte de geniu din poveste (din perspectiva GloboCap) este aceea că e interminabilă, veșnic reciclabilă. Spre deosebire de alți dușmani oficiali, „virusul ucigaș” poate fi orice virus, orice patogen. Tot ce au de făcut de acum încolo este să „descopere” un microorganism „nou” care este foarte contagios (sau care imită alte micro-organisme pe care deja le avem) și să-l fluture în fața oamenilor. Apoi accelerează Mașina de Frică și încep să estimeze sute de milioane de morți, dacă lumea nu face exact cum i se spune.
Pot să se folosească de acest giumbușluc … ei bine, aproape pentru totdeauna, de fiecare dată când clasele muncitoare devin neliniștite, sau vreun președinte neautorizat este ales, sau doar pentru plăcerea sadică.
Uitați care-i treaba: nu vreau să fiu deprimant, dar serios acum, uitați-vă o oră pe internet sau stați de vorbă cu unul dintre prietenii voștri isterici care dorește ca masca să fie obligatorie pentru totdeauna. Aceasta este mentalitatea în Minunata Nouă Normalitate … irațional de paranoidă și autoritaristă. Deci, nu, viitorul nu va arăta foarte strălucit pentru cine nu este pregătit să se comporte ca și cum lumea nu ar fi un imens pavilion al infecțiilor.
Am interacționat recent cu câțiva paranoizi corona-totalitariști (ca un fel de experiment social). Se comportă ca membrii unui cult.
Dacă îi provoci cu fapte și logică elementară, la început sar pe tine cu propagandă media și speculații isterice de la „experți medicali”. Apoi, după ce le demontezi absurditățile, încearcă să te manipuleze emoțional, împărtășindu-ți suferința atroce trăită de cumnatul psihologului lor, care a privit cum bolnavii „au murit agonizant” în timp ce plămânii și inimile le-au explodat.
După care, dacă nu muști nici din asta, încep să urle isterii paranoice: „STAI SĂ VEZI CÂND TE INTUBEAZĂ” … „ȚINEȚI SALIVA DEPARTE DE MINE” și să latre ordine și lozinci spre tine („ȚINE NAIBII MASCA AIA PE FAȚĂ, PĂPUȘĂ” … „NU MASCĂ, NU SERVIM!”)
Ceea ce… OK, ar fi un pic amuzant (sau îngrozitor de trist) dacă acești paranoici nu ar fi decât niște flașnete ale puterii oficiale (i.e., GloboCap), care transformă ceea ce a mai rămas din societate într-un coșmar totalitar, patologic, paranoid, chiar în fața ochilor noștri. Sunt un fel de „femeia în roșu” din Matrix. Când vorbești cu ei, nu vorbești cu ei. Vorbești cu agenții. Vorbești cu mașinile. Încercați câte o dată. Veți vedea ce vreau să spun. E ca și cum ai vorbi cu un singur algoritm care rulează în milioane de creiere.
Nu vă pot minți. Nu am mari speranțe. Nimeni din cei care înțeleg atracția (i.e. seducția) totalitarismului nu poate avea. Oricât de mult nu ne-ar plăcea să recunoaștem acest lucru, este excitant și eliberator a face parte din gloată, a-ți preda autonomia personală și responsabilitatea individuală, a fuziona cu „mișcarea” fanatică care produce o nouă „realitate” protejată de forța brută a statului …. sau de imperiul capitalist global transnațional.
Această atracție este irezistibilă pentru cei mai mulți dintre noi. Șansa de a fi parte din ceva, de a-ți dezlănțui ura pe cei care refuză să facă parte din noua religie … să-i ridiculizezi public, să-i umilești, să-i rupi de societatea normală, să-i vânezi, să-i concediezi, să feliciți poliția care-i abuzează și arestează, să-i diagnostichezi ca „anormali” și „inferiori”, devianți social, acești „alți” subumani care încearcă să submineze autoritatea Partidului, a Bisericii, a Statului, a Reichului, a Științei.
Mai mult, în ochii GloboCap (și a milioanelor de fanatici care urlă lozinci), acești devianți fără mască sunt periculoși. Sunt ca o boală … o infecție. O boală a corpului social. Dacă refuză să se conformeze, va trebui să avem de-a face cu ei, să-i carantinăm, ceva de genul acesta.
Sau se pot preda Minunatei Noi Normalități și să înceteze să se mai poarte ca niște bebeluși și să poarte mască.
La urma urmei, este doar o bucată inofensivă de material.
https://contramundum.ro/2020/07/02/noul-totalitarism-patologic/
////////////////////////////////////////
EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE – Joseph Sobran
O culegere de eseuri strălucitoare contra nebuniilor și idolilor moderni ale celui mai redutabil polemist conservator american de secol XX.
„Cel mai bun scriitor al generației noastre. Chestertonul vremurilor noastre. Multe din aforismele sale erau atât de captivante încât toată lumea le repetă acum fără să-și dea seama de unde provin.” – Ann Coulter, scriitoare și comentatoare politică americană
„Practic în fiecare text de-al său pe care îl citesc, măcar o dată mă opresc, citesc din nou o propoziție sau un paragraf, după care bodogănesc: Cât mi-ar plăcea să fiu și eu în stare să scriu așa!” – Robert Higgs, profesor și istoric al economiei, visiting professor la Oxford University și Stanford University.
„Probabil cel mai bun editorialist al generației noastre.” – Patrick J. Buchanan, fost director de comunicare al Casei Albe și candidat la președinția SUA
„În această antologie, însă, cititorul întâlnește un scriitor politic și social cu un simț al limbajului inegalabil, în opinia mea, printre contemporani. (Și îl includ aici și pe Buckley, care în pofida tuturor scăderilor sale personale, știa să întoarcă o frază, dar nu la fel de bine ca editorul pe care l-a dat afară în șuturi pentru a le face pe plac prietenilor săi bine plasați). Mișcarea conservatoare a comis un act de supremă prostie când a început să-l exileze pe cel mai mare talent al său. Au aruncat peste bord un stilist remarcabil. Sobran putea construi argumente teologice și constituționale cu o economie de cuvinte nemaiîntâlnită.” – Paul Gottfried, profesor universitar, istoric al mișcării conservatoare
„Bardul Dreptei americane” – Matthew Scully scriitor și creator de discursuri pentru președintele George W. Bush
Cantitate
EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE – Joseph Sobran
https://contramundum.ro/produs/evul-intunecat-noua-moralitate-joseph-sobran/
///////////////////////////////////////
CU PAȘI REPEZI SPRE SĂLBĂTICIE, de Joseph Sobran
Pe la începutul secolului al XIX-lea, un negustor de sclavi pe nume Theophilus Conneau a ținut un jurnal al experiențelor sale din Africa. Odată a fost martor la un dezmăț canibal, în care un trib tortura și mutila, inclusiv prin castrare și decapitare, un alt trib pe care îl cucerise.
Conneau a fost impresionat în special de ferocitatea femeilor din tribul cuceritor, care erau fericite să se afle în fruntea îngrozitoarei sărbători, având trupurile goale decorate cu cretă și vopsea. Matroana șefă „avea un bebeluș scos din burta mamei sale… pe care îl arunca sus în aer și îl prindea în cuțitul său”, înainte de a-l mânca. În timpul ritualului, aceeași femeie era „împodobită cu un colier făcut din părți genitale masculine” în timp ce „aduna într-o tigvă creierii din trupurile decapitate”.
Astfel de practici poate că nu sunt o justificare pentru colonialismul european, dar ne ajută să ne explicăm de ce europenii credeau că aduc civilizația în astfel de locuri sălbatice. După cum remarca G.K. Chesterton, a deplânge aroganța omului alb nu ar trebui să însemne idealizarea băștinașilor cuceriți. În opinia aceluiași Chesterton, canibalismul nu era o practică primitivă, ci una foarte decadentă.
Canibalii nu își satisfăceau apetitul fizic, cum fac animalele carnivore, ci se delectau cu o răutate specific omenească – sau diabolică. Istoricul Francis Parkman descrie cum indienii iroquezi, după ce au capturat o ceată de algonquini, i-au pus pe foc și le-au mâncat copiii „în fața mamelor disperate, ale căror țipete, rugăminți și încercări înnebunite de a rupe frânghiile cu care erau legate au fost primite cu bătaie de joc și râsete”.
Bătaia de joc la adresa victimelor suferinde era parte din distracție. Chiar esența ei. Leul nu se bucură de prada sa alături de o gașcă de feline care țipă de bucurie la vederea agoniei unei antilope dezmembrate.
A produce și a fi martor la tortură pentru amuzament este o plăcere exclusiv umană. În cazul canibalilor africani, ar fi o scuză neglijabilă a spune că acel copil nenăscut era doar un „fetus” și ca urmare nu era în „întregime om”, după cum argumentăm azi în cazul avortului. Femeia care l-a ucis îl privea evident ca pe un om, ceea ce era mai mult sau mai puțin exact ideea orgiei.
A mânca un fetus s-ar putea să șocheze, ca un act un pic cam indecent, chiar și pe cei de la National Abortion Rights Action League. Societatea noastră iluminată încă mai păstrează unele inhibiții iraționale, care s-ar putea totuși să fie aruncate peste bord la fel ca multe alte tabuuri. Omul occidental (inclusiv femeia occidentală) a învățat să justifice avortul, chiar dacă nu încă să se bucure de el. Se mai poate sesiza încă o anumită reținere nervoasă și clinică asupra subiectului.
Dar facem progrese. Este deja posibil să cumpărăm copii avortați și părți ale corpurilor lor de la cei care fac avorturi. Se găsesc mereu noi utilizări. Cu timpul poate învățăm să ne relaxăm și să descoperim potențialul pentru distracție, umor și chiar apetit pe care ni-l oferă.
În isteria anti-nazistă de după cel de-Al Doilea Război Mondial, printre învingători s-a vehiculat ideea că germanii făceau săpun și abajururi din grăsimea și pielea evreilor uciși. Astfel de povești au fost demontate azi ca mituri. Dar ne obișnuim cu practici similare, sub garanția faptului că materiale necesare sunt prelevate înainte de naștere. Merită amintit că faimosul doctor nazist Josef Mengele, după fuga în Africa de Sud, și-a câștigat existența în calitate de ceea ce am numi astăzi „furnizor de servicii de avort”. Pentru câțiva ani Dr. Mengele, deși nebăgat în seamă și neapreciat, a oferit o legătură vie între epoca nazistă și cea liberală.
Dovedim din nou că oamenii se pot obișnui cu orice, inclusiv cu practici considerate dezgustătoare de străbunii lor, câtă vreme acele practici sunt introduse gradual și sub acoperirea unor eufemisme la îndemână. Probabil că primii canibali erau cumva rușinați de gusturile lor și a trebuit să descrie banchetul lor cu o anumită grijă – „bucătărie alternativă” sau ceva de genul acesta – până când contemporanii lor au devenit mai deschiși la minte și receptivi față de noile idei.
În cele din urmă, practica s-ar putea să devină atât de acceptată încât oamenii să se bucure de ea fără să dea explicații, și în fapt cu o bucurie fără remușcări.
Astfel se întâmplă lucrurile? Nu știu. Doar bănuiesc. Dar s-ar putea să fim pe cale să aflăm.
https://contramundum.ro/2020/07/10/cu-pasi-repezi-spre-salbaticie-2/
///////////////////////////////////////
INSECTE CU DIPLOME, de Theodore Dalrymple
În sfârșit, anul acesta zeci de mii de albine și-au făcut un adăpost între fereastra casei mele din Franța și obloane. Am chemat un apicultor pentru a încerca să le prindă într-un stup artificial. Nu este o metodă directă, iar succesul nu este garantat. Trebuie să prinzi regina, ceea ce nu este întotdeauna posibil. Fără regină, albinele sunt pierdute. Zboară în roi, bâzâind supărate (antropomorfizez, recunosc) pe măsură ce își caută liderul pierdut și un nou loc pentru a se așeza.
Pe măsură ce albinele de la fereastra mea făceau asta, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la o analogie cu situația din prezent. Avem un rezervor uriaș de oameni foarte supărați care caută un loc în care furia lor să se poată descărca. Pare că a trecut un veac de când a aterizat în mișcarea #MeToo și i-a transformat pe toți bărbaţii în Harvey Weinstein. După care, sub conducerea micuței Greta, care a reușit cumva să combine un fel de a fi autist cu isteria, tendințe opuse reconciliate fără îndoială de mila de sine inefabilă a privilegiaților, încălzirea globală a oferit un loc de odihnă temporar. Totuși, odată cu uciderea lui George Floyd, schimbările climatice par atât de passé precum stropii ieșiți din gura lui Mussolini („Prea mulți stropi, prea mulți stropi!”, a afirmat cineva despre el.)
Dar dacă nu se găsește nimic nou după ce au fost dărâmate toate statuile, după ce au fost arse cărțile iar filmele au fost retrase din circulație, schimbările climate ar putea să se întoarcă faute de mieux (în lipsa unei alternative). Pe de altă parte, mânia care zboară liber este foarte inventivă în a-şi găsi motive pentru existența sa: se poate prinde aproape de orice, precum muștele care merg cu capul în jos pe tavan. Nefiind vreun profet, nu am nici cea mai mică idee cu privire la care va fi următoarea țină a mâniei autoîndreptățite ce rezultă din oameni educați în relativism moral.
Ce se află în spatele acestei mânii? Deși sunt jurnalist, nu sunt sigur că am răspunsul. Cred că este adevărat că viața este mult mai grea astâzi pentru tineri decât era pe vremea când eu eram tânăr. Pe de o parte, ei par să aibă (și se așteaptă la) opțiuni nelimitate, dar pe de altă parte se confruntă cu restricții importante în privința oportunităților de angajare. Iar lucrurile stăteau așa chiar și înaintea uriașului val de șomaj produs de măsurile legate de pandemia Covid-19.
Prin anii 80 am început să mă documentez despre mișcările de gherilă din America Latină, în special cele din America Centrală. Consensul general printre cei care erau preocupați de subiect părea să fie că motivul din spatele acestor mișcări era situația intolerabilă a săracilor, a țăranilor oprimați, care s-au ridicat spontan împotriva lor. Bineînțeles că nu avea nicun sens această explicație. Ceea ce nu înseamnă că țaranii nu erau săraci și oprimați, dar țăranii saraci și oprimați rareori sunt capabili de ceva mai mult decât de o jacquerie, un fel de răscoală care se consumă singură și care are drept rezultat faptul că opresorii se întorc mai puternici decât au fost vreodată.
Nu. Am ajuns la concluzia că motivul pentru apariția acestor gherile revoluționare îl reprezenta expansiunea educației terțiare (universităţi/colegii – n.n.) în țări în care până de curând aceasta fusese doar un apanaj al elitei – în mare parte, deși nu în întregime, ereditară. (Pentru cei săraci, înzestrați și ambițioși, calea pentru ascensiunea socială era armata.)
Educația terțiară însă a fost extinsă cu rapiditate. Înainte de acest moment, cei care dețineau așa ceva, fiind puțini, aveau mai mult sau mai puțin garantate roluri importante în economie și în guvern. Trăseseră deja un bilet norocos în loteria vieții. Deloc surprinzător, în mintea noilor educați s-a strecurat un silogism înșelător: dacă bogații erau educați și importanți, atunci a fi educat înseamnă a fi bogat și important. Din nou, nu a fost o surpriză că lucrurile nu au arătat astfel. Dacă apar mii de avocați, de pildă, remunerația pentru munca lor – în cazul în care găsesc de mună – va fi redusă, iar ei vor fi dezamăgiți, prin comparație cu speranțele și așteptările lor. Devin mânioși, acriți și dezabuzați, crezând că nu sunt prețuiți la valoarea lor inestimabilă. Ei și cei de teapa lor compun partea de mijloc a gherilelor (conducătorii provenind cu predilecție din odraselele răsfațate și narcisiste ale clasei de sus.) Doar revoluția le va putea aduce pozițiile de putere și influență la care ei cred că sunt îndreptățiți datorită educației lor, și pe care o astfel de educație i-a îndreptățit întotdeauna în trecut pe oameni.
Nu este oare posibil ca America Latină să nu fi fost în ariergarda, cât mai ales în avangarda acestei mișcări sociale moderne (cazul Sendero Luminoso din Peru fiind un exemplu perfect al acestui fenomen)? Nu este oare posibil ca noi, în societățile noastre occidentale, să fi păcălit zeci de milioane de tineri să creadă că prelungirea educației lor formale îi va conduce în mod inexorabil spre tărâmurile luminoase ale puterii, importanței, bogăției și influenței, când, în fapt, mulți postdoctoranzi se găsesc în situația de a accepta slujbe pe care le puteau face de la 16 ani?
Nimănui nu-i place să se gândească, totuşi, că a fost tras pe sfoară (e nevoie de doi pentru ca frauda să aibă loc, la urma urmei), așadar el se uită primprejur pentru a descoperi o altă cauză a dezamăgirii sale acrite. Nu ignoranții dărâmă statuile, ci ignoranții care cred că au fost educați.
În multe cazuri educația lor nu are nici o valoare culturală, nici una vocațională, dar a fost scumpă. Principala sa funcție, din punctul de vedere al clasei politice, este de a ține rata șomajului scăzută, la fel cum au fost inventate clase întregi de boli pentru a pretinde că oamenii sunt incapacitați de boală, nu din cauză că nu muncesc. Este un truism că oamenii care au terminat, în urmă cu 70 de ani, școala la vârsta de 14, 15, sau 16 ani aveau o educație de bază mult mai bună decât doctoranzii de azi.
Educația a fost devalorizată, nu doar economic, ci și spiritual, în sensul larg al termenului. Tinerii poate că au dreptate să fie mânioși, dar cum e adeseori cazul cu mânia, este în cea mai mare parte prost plasată. Tinerilor le-a fost vândută o zeamă lungă, iar dacă au făcut târgul au fost păcăliți sau li s-a oferit ceva modest.
Închei, totuși, pe o notă amuzantă. Nu am gustat o miere mai bună ca cea de la albinele noastre, iar apicultorul susține că gustul de datorează florilor de castan, care îi dau o aromă de nucă. Când o guști, crezi că totul este în regulă în lume.
https://contramundum.ro/2020/07/13/insecte-cu-diplome/
///////////////////////////////////////
(Paraciosul satan castiga terenul globalizarii)…Se legiferează turnătoria!
Senatul a votat recent o lege care legiferează turnătoria. Urmează să treacă și prin Camera decizională. Dacă în trecut, instrumentalizarea fricii se făcea de către Securitate, astăzi se pune “în operă” de către Agenția Națională de Integritate.
Parlamentul României e gata să legifereze statutul oficial de turnător. Asta ca o măsură de respectare a unei Directive europene. Și ce grozăvie, inițiatorii normei scriu negru pe alb că legea românească e mai cuprinzătoare decât cea europeană. Cum s-ar zice, făcătorii români de legi (înțeleg că isprava vine dinspre progresiști n.a.), sunt mai catolici decât Papa.
Norme europene. Standarde. Regulamente. Directive. Integritate. Avertizor. Stat de drept. Reziliență și Restructurare. Convergență. Sustenabilitate. Iată câteva carii din noua limbă de lemn.
Sifonarii de ieri, avertizorii de integritate de mâine
Pentru că toate trebuie pervertite, botezate și “implementate,” sifonarul de ieri urcă în ierarhiile sociale, ajungând avertizor de integritate. Dacă înainte avea un status de paria în societate, acum, prin grijile Uniunii Europene, câștigă recunoaștere socială și profesională.
Cum se vor recomanda, de acum înainte, acești ucenici ai tenebrelor? “Sunt avertizor de integritate!” Nu, măi, ești turnător fezandat, biată gleznă goală!” – i-ar putea spune un neînchinat la sacrosanta religie goală a progresismului.
citește și: Cultura penală a lui Dominic Fritz
Instituția turnătorului n-a existat oficial în Principatele Române, deși Codurile Organice erau inspirate din Codurile napoloniene. Dacă Alexandru Ioan Cuza umbla cu oca mică prin oboarele românești, deghizat fiind, asta nu însemna că urmărea să dea în gât târgoveții.
desen de Ștefan Popa Popa’S
Sigur că azi, sub larga pălărie a UE și sub umbrela NATO, nu mai ajungi președinte dacă n-ai trecut în viață prin stagiul de turnător la un serviciu secret. Nouă ne e atât de clară situația, cât bătaia apei în piuă cu dogma europenistă, ca formă de control social.
Prin anii ’50, când străbunica mea era plimbată cu duba și amenințată că va fi deportată în Siberia, unul ca Marcel Ciolacu sau altul ca Sorin Grindeanu, dacă se nășteau mai devreme, ar fi fost vajnicii brigadieri. Ar fi turnat-o pe Maica (așa îi spuneam noi) că e chiabură. Au în vână sânge de agitatori. Acum, pe stil nou, copiii bolșevicilor conduc România. Ăsta da, blestem!
Se legiferează turnătoria! Fabricile și uzinele vor avea CI-istul oficial
Norma trecută prin Senat legiferează o profesie detestabilă. Cică, în interes public. Dar, sub noua paradigmă europeană, devine onorabilă.
Dacă trece legea și prin Camera Deputaților, companiile românești, cu peste cincizeci de angajați, instituțiile publice ale statului român, agențiile guvernamentale vor fi obligate să-și desemneze un avertizor de integritate. La fiecare grup profesional, câte un securici legal.
O grozăvie? Nicidecum. Europa neomarxistă se reinventează pe principiile statului de drepți.
Raportorii de pe rețelele sociale, turnătorii de ieri ai străbunicii
În noua paradigmă corectă politic, individul trebuie să fie și mai bine controlat, strunit și ghidat. Experimentul chinezesc al libertății dirijate în țarc se extinde. Asta va fi noua normă de conviețuire.
Vă faceți că uitați despre noua directivă a Davosului, privind creditul social? Doar indivizii care are comportamente plăcute algoritmilor rețelelor sociale vor putea avea acces în viitor la împrumuturi bancare. Și ca noului Big Brother să i se ușureze misiunea milițenească, atunci va fi necesar turnătorul oficial.
——————————————————————————
LEGE privind protecția avertizorilor în interes public (cum se legiferează turnătoria)
“Directiva stabilește standarde minime privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale legii și a persoanelor vizate de raportare. În configurarea standardelor minime ale
Directivei, prezentul proiect de lege descrie condițiile în care persoanele care efectuează raportări beneficiază de măsuri de protecție și sprijin,” se scrie în Expunerea de Motive a legii.
————————————————————————————————
Timpul libertăților absolute a cam expirat. Și atunci, Bruxelles-ul, în deplina sa “forță motrice” de dezvoltare socială, inventează fel de fel de instrumente de control. Și încă n-a apărut 5G-ul, cu device-urile ascunse până și în zgarda câinelui, care să te raporteze dacă ai comportamente detestabile noii ordini impuse.
Revenind la parlamentarii români, această nouă lege arată că în forul legislativ nu mai există nicio vână națională. Nici o gândire liberă.
De ce n-a avut loc o dezbatere publică despre utilitatea înființării postului de turnător? Despre noua profesie?
Subomul comunist devine funcționarul demn european. Omul nou, visat de Ceaușescu, apare în toată splendoarea sa
România profundă are o aversiune viscerală față de astfel de suboameni. Supraviețuitorii comunismului știu cât de greu au răzbit și cât de mult s-au ascuns bunicii lor de “avertizorii” Securității bolșevice.
Legea românească scrie în clar că e mai cuprinzătoare decât Directiva europeană. Excesul de zel al inițiatorilor demască obediența.
Este știut faptul că partidele politice sunt controlate de către inteligenții serviciilor. Dar nu în toate țările s-a reușit lovitura năucitoare a anticorupției ca la noi. Avertizorii noștri vor fi și mai mari avertizori decât ai lor. De ce? Pentru a demonstra Înaltei Porți că e cel mai obedient legislativ european, leguitorul român, în securismul său venal, a instituit și instituția asistentului de turnător. Ceva ce n-a existat pe timpul odioasei Securități. Norma europeană n-o cere. Dar, leguitorii noștri, mai umili decât felina în călduri, s-au gândit că a te gudura pe lângă Noul Big Brother, te face și mai egal decât competitorii din Ferma animalelor.
Pentru ca turnătorul să nu pățească nimic, în caz că se răzbună pe vreun șef sau toarnă minciuni, noua lege îi asigură protecție.
Gleznuțele goale și sprâncenele epilate vor face cursuri de estetica urii
Generația gleznelor goale și a piepturilor epilate se va înscrie într-un concurs național de estetică a urii.
Așa cum există acum cursuri de dezvoltare personală, în viitor vor apărea latifundii de pregătire a viitorilor turnători de profesie.
În ce lume trăim? Ce ne rezervă viitorul?
Ce vrei să te faci, copile, când vei ajunge mare? Avertizor de integritate. Zii, mă, în românește: turnător!
Ionuț Popescu – fost ministru liberal al finanțelor în guvernul Tăriceanu 2004-2008
„Prin anii ’80, ultimii ani de liceu și anii de facultate, am început să aflu despre anii ’50. Despre felul cum oameni considerați cumsecade, unii chiar intelectuali cu multă școală, se transformaseră în turnători, în oameni care-și demascau, în ședințe publice sau în birourile securiștilor, vecinii, prietenii, rudele (…)
Au trecut anii, au venit anii ’90, aceiași oameni (în sensul, din același aluat, sigur că erau alții pentru că generațiile se schimbă) erau cei care îi înfierau pe cei care, în opinia lor, nu condamnau cu destulă vehemență comunismul, Securitatea, nu scriau numele lui Ceaușescu cu literă mică, sau nu slăveau îndeajuns virtuțile capitalismului. Aceiași oameni (repet, același aluat, al anilor ’50) sunt astăzi aici, pe rețelele sociale.
La fel de vigilenți, cu aceeași energie demascatoare, gata să arate cu degetul; nu ești destul de europenist, de americanist, de vaccinist, de antiputinist, de ucrainist, nu contează ce haine îmbracă acum Cauza Dreaptă, cea care trebuie slujită cu toată energia. Ei veghează, au grilă, au unități de măsură, au semne care le arată cine sunt cei șovăielnici. Nu contează ce crezi tu, care sunt convingerile și valorile tale, cele în care ai crezut dintotdeauna; nu are importanță. Grila demascatorilor funcționează non-stop și nu greșește niciodată. Singurul lor regret este doar că s-au născut câteva decenii prea târziu; tare le-ar fi plăcut să aplaude cum ajungi la pușcărie după ce ai fost demascat de ei, spiritele treze, erecte, ale oricărei epoci…”, scrie Ionuț Popescu pe pagina sa de facebook.
Marius Ghilezan
http://mariusghilezan.ro/
Marius Ghilezan scrie la “România liberă” din anul 1991. Este reporterul care i-a deconspirat pe celebrul Căpitan Soare, pe Omul Negru de la Rahova, pe Aurel Moiș, “călăul din Christian Tell,” fost torționar comunist, care a trimis șapte țărani din Apateu la moarte, pentru că au refuzat să intre în colectiv. A publicat celebrele stenograme ale întâlnirii lui Mihail Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu. A fost primul jurnalist român post-decembrist care a stat de vorbă cu președintele SUA. Este autorul a nouă cărți.
https://romanialibera.ro/op-ed/se-legifereaza-turnatoria/
///////////////////////////////////////
Invazia proștilor, sfârșitul umanității!
Scris de: ZIUA NEWS0 !
Marea dramă a omenirii nu este nici covidul și nici ciuma. Nu este nici HIV și nici măcar un război. Toate sunt depășite, ca intensitate și consecințe, de imensa, fabuloasa, de nepătruns prostie. Oamenii devin, pe zi ce trece, mai proști.
Nu ne tâmpim pentru că mâncăm soia sau, dimpotrivă, prea multă carne, ci pentru că am aruncat toată înțelepciunea omenirii la gunoi apoi i-am dat foc, nu de alta, dar trebuie să salvăm planeta. Nu o vom salva. Suntem prea mulți și, desigur, prea proști; cât timp nu ne putem salva pe noi înșine, cum am putea avea grijă de biata planetă. E incredibil cum prostia a devenit pandemică, reușind să distrugă în câțiva anișori tot ce a clădit și creat omul mai de preț.
Generația decrețeilor, cea care a crezut că poate schimba lumea din temelii, cu Dumnezeu alături, va pleca în curând, lăsând în urma sa un ultim și de neacoperit gol. Suntem ultimii care am devorat, ascunși sub plapumă, furând lumină de la o lanternă prăpădită, cărțile copilăriei. Cu foi rupte de atâtea recitiri, știam pe de rost pasaje întregi din „La Medeleni” și, deși nu era cazul, replicile lui Scarlett…
Suntem ultimii care am scos din minți străzi întregi cu strigăte de „nenea, ne dați mingea” și „tanti mama lui Arpi, vine Arpi jos?” cu joaca până noaptea târziu, când acasă ne aștepta fie o scatoalcă, fie o urecheală, dar, inevitabil, căldura insuportabilă a locuințelor devenite, în toiul vacanței de vară, adevărate cuptoare că, de, nu știam nimic de reabilitare..
Plecăm încet și, odată cu noi, dispare acel „sărumânaaaaa” aruncat cu putere oricărui cetățean întâlnit pe scara blocului, cunoscut sau nu. Azi e suficient să arunci un „bună” din vârful buzelor țuguiate, cu ochii dați artistic pesta cap, în genul „ce favoare îți fac, bro…”
Pleacă în curând generația ce asculta, alături de părinți, ascunși în colțul bucătăriei, „Europa liberă” cu urechea lipită de un radio prăpădit, ce hârâia ca un bolnav tbc-ist, înțelegând, pe cât se putea, că trăia într-un non sens care azi (ce oroare) începe să pară, de-a dreptul frecventabil. Am fost copiii deprinși cu respectul, maturizați înainte de vreme, aruncați în apă fără să știm să înotăm, că „doar așa poți răzbi”, auzeam țipând de pe marginea bazinului…
Am fost adolescentele leșinate de emoție că ne-am pupat la reuniune cu vreun drăguț cu un an mai mare, sperând în taină la un dans mai lent, feriți eventual de ochii lui dirigu… Mi-e tot mai greu să înțeleg lumea în care trăiesc și pun asta pe seama faptului că azi cartea a devenit un moft penibil și demn de dispreț. Că a fi educat și cu un minim de cărți citite este doar o manifestare a unei slăbiciuni, în mințile netede ale celor care decid soarta lumii.
Am devenit o adunătură de bipezi cu ochii țintiți în niște aparate obsedante, care fac dovada statutului social. Am devenit niște biete marionete ale unor indivizi la fel de proști precum cei care, cândva, erau trecuți în clasa a cincea doar de milă. Planeta întreagă este condusă de cei care nici să copieze corect nu erau în stare.
Iar noi suntem în top… Și asta pentru că nu ne pasă de nimic. Nu ne pasă de mizeria din jurul nostru pentru că nu ne pasă de mizeria din noi. Devenim din ce în ce mai limitați, sfârșind, probabil, prin a emite sunete guturale, așteptând răspunsul din telefon. Vom deveni maimuțe ce știu să tasteze. Pe măsura ce prostia se înscăunează, transformăm în bășcălie tot.
Pentru că nu mai citim, ne lăsăm influențați de indivizi fundamental idioți, dar care știu să mintă și să fie vocali, să ne promită ultimul telefon sau cea mai bună variantă de laptop. Am ajuns mult mai jos decât votanții pentru o găleată de plastic și pentru asta nu e Europa de vină. Ne batem joc de țara asta zi de zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi să putem să ne îndopăm cu pizza și Coca Cola. Viața se reduce la cât mâncăm, ce mașină cumpărăm, în ce zonă a globului ne pozăm pentru a muri de invidie vecinul de la parter.
Vom pleca și odată cu noi va pleca generația care asculta Pink Floyd și Led Zeppelin, dar dădea iama și la filarmonică și operă, îmbrăcați la patru ace, cu muieri ce arătau și se comportau ca niște doamne, cu bărbați cel puțin încălțați corect. Se vor duce, în curând, ultimele bastioane ale simplității și firescului. Lăsăm lumea pe mâna celor care au, totuși, un scop comun. Viața fără Dumnezeu.
Judecător Adriana Stoicescu
https://www.ziuanews.ro/editorial/invazia-pro-tilor-sf-r-itul-umanit-ii-1570164
///////////////////////////////////////
Sfârșitul globalismului!
Scris de: ZIUA NEWS0
Învingătorii iau totul. Și nu doar în muzica generației flower-power. Ci și în urma războaielor. Dar cine stabilește învinsul și învingătorul? Îndeobște, doar cei care scriu istoria. A îndrăzni să vorbești azi despre sfârșitul globalismului nu e o cutezanță.
Războiul din Ucraina a sfârșit cei treizeci de ani de pace și de prosperitate în Europa. Consecințele conflictului multipolar, ca să nu-i spunem internațional, sunt încă greu de măsurat. Există doar o singură certitudine. Lumea de mâine nu va mai fi ca aceea de ieri. Când se discuta despre Noua Ordine Mondială prin cluburile de elită, majoritatea lumii credea că e o conspirație, o acțiune secretă a inițiaților. George W Bush a introdus prima oară formula de organizare planetară. La început, doar prin saloanele oficiale. A trebuit să promită Joe Biden că SUA vor conduce Noua Ordine Mondială, pentru ca planeta să înțeleagă de ce se duc noile războaie.
Ucraina e doar un proxy. Adică un pretext pentru reconfigurarea polilor de putere ai lumii. Avântul Occidentului în mlaștina ucraineană poate fi asemuit Icarului din mitologie, care s-a apropiat prea mult de soare și i s-au topit aripile de ceară. I-a fost prea bine Occidentului! A semănat furtună și acum culege pagube. Sancțiunile impuse Rusiei n-au făcut decât să arunce în aer piețele emergente și să ridice prețurile la resursele naturale. Mult profețita Resetare a lumii de către corifeii Școlii de la Davos s-a făcut scrum. Prin cenușa imperiului global, bântuie stafiile trecutului.
Dacă ar fi transpus în film Noua Ordine Mondială, un regizor talentat ar putea rupe globul în cel puțin două părți, dacă nu în trei sau în patru. Boema democratică și a societății libere s-a încheiat în zgomot de șenile și huruit de turele. Mulți dintre raționali s-ar putea întreba cât de iraționale au fost Marile Oriente (Mariile cancelarii), încât să creadă că Rusia poate fi învinsă doar printr-un conclav de râși și de pârâți, adunați în buncărul comediantului de la Kiev? Cei care n-am „păscut” istoria, ci am rumegat-o, știm că Hercule a curățat mai întâi grajdurile lui Augias, pentru a deveni ulterior erou.
Extrapolând prezentul la trecutul antic, nu înțelegem de ce a plecat Marele Hegemon, cu vulturul pe piept, în căutarea lânii de aur. Era prin Donbas, prin Crimeea sau prin stepa transnistriană? E greu de priceput cum marii strategi ai lumii civilizate n-au învățat nimic din glorioasele înfrângeri din trecut (vezi Vietnamul n.a.), pe care le-au proclamat, doar pentru proști, victorii. A meritat ca lumea fină a saloanelor occidentale să se afunde în mocirla ucraineană, doar ca să salveze afacerile necurate ale familiei Biden? Europa resimte mai mult decât rușii consecințele războiului și ale sancțiunilor dictate de omuleții galbeni ai prosperității pierdute.
Unde a dus ajutorul dat Ucrainei? La scumpirea fără precedent a energiei, la lipsa crasă de materii prime și la blocaje inimaginabile pe piețele libere. Credeți că blocada Shanghaiului, instituită de regimul Xi de la Beijing, e un efect al noii tulpini de coronavirus? Fiți pe pace! China participă la noul război al lumii cu instrumentele sale cunoscute. Multinaționalele lumii se plâng de întreruperea lanțurilor de producție, din cauza nelivrării componentelor industriale, produse în marele stat al țăranilor deveniți capitaliști. În orice acțiune, știm din fizică, există și o reacțiune.
Cunoaște cineva învingătorii războiului din Ucraina, pentru că peste tot apar doar cadavrele celor învinși? Stagnarea producției mondiale de mașini e evidentă. Pe lângă criza energetică, a apărut acum și criza componentelor asiatice. Ni s-a tot predicat că globalismul e soluția, nu cauza viitorului. Iată că tigrul s-a asociat cu dragonul, în dansul ursului, pe muzica budistă. A ține cu cineva în acest conflict mondial înseamnă a-ți face chiftele din lutul făgăduinței. Războaiele n-au niciodată învinși și învingători. Lumea pierde vieți, bani și privilegii.
Cine câștigă? Bineînțeles, marii producători de armament, monezile fierbinți ale clipei și nu în ultimul rând plutocrația (alta decât oligarhia). Sferele de influență se reașează. A fost doar un tranzit între comunism și democrație. Europenilor li s-a urât cu binele, de atâta democrație, libertate și prosperitate. Cortina de fier se ridică din nou. Doar trebuie să ai ochi să o vezi și simțuri să o percepi. Momentan apare ca un blur. Marele regizor o va releva, atunci când va primi ordinul: pe cai, că se filmează!
Marea resetare și încălzirea globală s-au zdrențuit. Societatea deschisă e în convalescență. Trâmbițele regimentului anunță potopul? De ce? Pentru ca bursele internaționale să sfârâie. Să scoată gealații Noii Ordini Mondiale cât mai mult profit. E simplu. Nu trebuie să fii vizionar să înțelegi că supraviețuim sfârșitului post-adevărului. Acea societate, proiectată de inițiați, să schimbe firescul lumii. Unii cred că asistăm la un război al religiilor. Alții că noii cruciați se întorc lefteri popescu din noul Ierusalim. Un lucru este cert, așa cum am spus. Unipolaritatea lumii s-a încheiat. Se naște, sub ochii lumii, Novorusia! Chiar dacă nu va fi acceptată mulți ani, visul khazarilor se împlinește. Vor avea și ei, după două milenii, tărâmul lor. Magii și-au făcut mereu bine treaba.
Marius Ghilezan
https://www.ziuanews.ro/editorial/sf-r-itul-globalismului-1570076
///////////////////////////////////////
Andrei Pleșu: ”De ce nu se revoltă rușii?” Păi nouă cât ne-a trebuit ca să ne revoltăm?!
MAGDA GRĂDINARU
Povestea dintre Rusia și Vest e veche.
Uneori Vestul n-are de ales (Churchill împărțind, alături de Stalin, Europa răsăriteană în două), alteori alege iși trece prin momente interesat, pe bază de profit personal (Gerhard Schröder prieten și aliat de afaceri cu Putin), alteori alegerea e simplă politețe aproape camaraderească (Angela Merkel conversând surâzător, în limba rusă, cu același Putin), spune filosoful Andrei Pleșu.
”De ce nu se revoltă rușii?”. Păi nouă cât ne-a trebuit ca să ne revoltăm?! Între ”adaptare” și opoziție, am ales, vrând-nevrând adaptarea. Trebuia să supraviețuim, să evităm riscul penalizărilor severe, să așteptăm intervenția țărilor democratice sau a Pronei. Nu judec pe nimeni, dar încerc să nu uit propriile noastre demisii…
Urmăreşte LIVE TEXT evenimentele din Ucraina în a 9-a zi de război
Intelectuali față cu istoria
Domnule Andrei Pleșu, cum trăiți acest nou episod al istoriei, ne e dat, iată, un război?
Nu știm ce ne e dat și asta face parte din tristețea momentului. Sincer vorbind, dincolo de reflecțiile curente despre lumea lui Putin și lumea Vestului, despre ambițiile suverane ale Rusiei (dintotdeauna) și retorica ”rațională” și ineficace a ”lumii libere”, nu mă pot abține să nu alunec, stingherit, spre pragul blasfemiei și să constat, deprimat, anvergura planetară a Răului, ”creativitatea” lui inepuizabilă, autoritatea lui.
S-ar zice că ”experimentul” Genezei a eșuat. A simțit asta Demiurgul însuși când a decis să anuleze, prin potop, totul. Apoi, ne-a mai dat o șansă.
Iar ”potopul” s-a reorganizat singur, sub diferite nume: Hitler, Stalin, Lenin, Che Guevara, Ceaușescu, Putin și mulți, mulți alții. În jurul lor, s-au mobilzat mulțimi întregi de ”simpatizanți”, siguri de ”adevărul” propriu și gata să-l impună sângeros mapamondului întreg.
Iar ceilalți, oamenii ”de bine”, încearcă mereu soluții ”acomodante”, răbdătoare, dacă nu sfâșesc prin a se converti ei înșiși la delirante ideologii ”revoluționare”.
Zoologia lumii pare să se fi redus la două specii: fiare fără ”prejudecăți” și iepuri zglobii, triburi mereu îndreptățite și ”elite înțelegătoare”, cu reacții ”juste”, dar ineficiente. Eu, unul, nu prea mai îmi fac mari iluzii…
S-a înșelat Occidentul dramatic în ceea ce-l privește pe Vladimir Putin sau nimic din ce se petrece astăzi nu putea fi prevăzut?
Occidentul se înșală de mult cu privire la mentalitatea și procedurile răsăritene…Uneori, e drept, n-are de ales (Churchill împărțind, alături de Stalin, Europa răsăriteană în două), alteori alege interesat, pe bază de profit personal (Gerhard Schröder prieten și aliat de afaceri cu Putin), alteori alegerea e simplă politețe aproape camaraderească (Angela Merkel conversând surâzător, în limba rusă, cu același Putin), alteori, în sfârșit, alegerea e fie o mediocră soluție privată (Gérard Depardieu devenind cetățean rus pentru impozitare convenabilă), fie delir stângist, anti-american, anti-capitalist (nenumărate voci de intelectuali și politicieni din Vestul european, acuzând drastic Statele Unite ca fiind adevărații vinovați ai crizei).
Dar povestea e veche.
Dacă aș mai avea timp și energie aș încerca să scriu ceva pe tema complicității occidentale (justificate ”strategic” sau ideologic) cu dictaturile comuniste.
Ce căuta Ceaușescu în caleașca regală a Marii Britanii? Ce căutau De Gaulle sau Nixon în vizită ”prietenească” la București? Ce sens avea invitarea la Washington a lui nea` Nicu, încununată de un discurs pupăcios al lui Jimmy Carter? Iar lista e lungă și nu include doar România.
Ca să nu mai amintesc de piruetele amoroase ale marilor francezi postbelici, în frunte cu Sartre, Aragon, Eluard etc.
Fapt e că nu simplificăm prea mult ”situațiunea”, dacă observăm, cu un amestec de melancolie și spaimă, că magnatul sovietic sau rus își permite orice, iar răspunsul țărilor ”civilizate” pendulează demn între ”nuanță” analitică și ”răutăcioase” măsuri pedagogice…
Cine îl poate opri pe Putin? Multă lume se uită înspre societate și se întreabă de ce nu se revoltă rușii. E o întrebare legitimă sau ne scapă din vedere cum e exercitată puterea în Rusia?
Și eu cred că singura speranță realistă pentru încheierea litigiului sub a cărui amenințare trăim ar fi o drastică reacție a populației rusești (politicieni, oligarhi, intelectuali, artiști, popor) culminând cu înlăturarea ireversibilă a prepotentului ”patriot” de la vîrf.
Pe de altă parte, mă irită tipul de întrebare la care vă referiți, dacă cei care întreabă sunt ”de-ai noștri”. ”De ce nu se revoltă rușii?”.
Păi nouă cât ne-a trebuit ca să ne revoltăm?! Între ”adaptare” și opoziție, am ales, vrând-nevrând adaptarea. Trebuia să supraviețuim, să evităm riscul penalizărilor severe, să așteptăm intervenția țărtilor democratice sau a Pronei. Nu judec pe nimeni, dar încerc să nu uit propriile noastre demisii.
Simt nevoia să adaug și o reflecție legată de prezența instituțională, dogmatică și morală a Bisericii Ortodoxe în contextul conflictului dintre Rusia și Ucraina. E vorba, în fond, despre o luptă fratricidă: două comunități ortodoxe se decimează reciproc. Nicio fărâmă de argumentație creștină nu pare a influența crunta realitate: iubirea de aproape, interdicția uciderii, căința, iertarea, mila, smerenia, anularea ”slavei deșarte” – toate aceste imperative constitutive ale credinței sunt lăsate deoparte.
Mai mult: Patriarul Moscovei încurajează războiul, declarând că Ucraina e sediul ”forțelor răului” și că oricine se opune lui Putin e în alianță cu aceste forțe. O replică a venit din partea mitropolitului Dmitri de la Liov: Putin trebuie exclus din Biserică.
Patriarhia Română are meritul de a-și fi declarat oficial solidaritatea cu victimile războiului nedrept provocat de Rusia și de a cere drept-credincioșilor să inițieze frățești acte de caritate. Recunosc, totuși, că aș fi fost mai întărit lăuntric, dacă aș fi auzit și o replică riguros creștinească la declarația rudimenară a ”colegului” Kiril de la Moscova, pentru care cine nu e pro-rus (în versiunea Putin) e omul diavolului… Dar, mă rog, nu e treaba mea. Sau?
Citește și:
De ce
De ce nici rușii, nici oligarhii negri nu-l vor înlătura pe Putin. Cel mai bun scenariu pentru Ucraina
Ion Vianu:
Ion Vianu: Putin a fost lăsat să-și dea arama pe față pentru a fi mai târziu nimicit. Dar nu totdeauna un diagnostic corect duce la o terapie reușită
Soldații ruși
Soldații ruși din Ucraina își dau seama acum că Putin i-a păcălit: Suntem carne de tun!
Rușii pleacă
Rușii pleacă din țară: ”Putin îmi fură viitorul”
https://spotmedia.ro/stiri/politica/andrei-plesu-de-ce-nu-se-revolta-rusii-pai-noua-cat-ne-a-trebuit-ca-sa-ne-revoltam
//////////////////////////////////////
(Nu omiteti kirillizarea Romaniei…)Rolul BOR și al unor intelectuali în ascensiunea AUR și asemănările cu Mișcarea Legionară: și în anii 1930, mulți politicieni au subestimat Mișcarea Legionară –
Interviu cu Oliver Jens Schmitt
MAGDA GRĂDINARU
Biserica Ortodoxă, care a tolerat tendințe neolegionare, în anumite mănăstiri, o parte din conducerea Academiei Române, care a promovat tendințe antisemite, partidele care sunt în criză de încredere, președintele Iohannis, care a distrus ceea ce era probabil o oportunitate istorică pentru reforme durabile, toate acestea constituie condiții de posibilitate pentru AUR, o mișcare care are multe în comun cu felul în care s-a ridicat Mișcarea Legionară, spune istoricul Oliver Jens Schmitt, într-un interviu pentru Spotmedia.
Oliver Jens Schmitt este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena. Din 2017, este preşedintele Secţiei filozofic-istorice a Academiei Austriece de Ştiinţe. Este autorul volumului Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“
Principalele declarații:
În esență, AUR reproduce acel amalgam de legionarism și naționalism care a fost transmis societății românești din epoca Ceaușescu prin școală, cinematografie și mass-media, ca fiind interpretarea de către stat a culturii și istoriei naționale.
O parte din conducerea Academiei Române, în ultimii ani, sub conducerea lui Ioan Aurel Pop, a promovat în repetate rânduri tendințe antisemite, de exemplu prin glorificarea lui Nicolae Paulescu.
BOR joacă un rol și prin faptul că a tolerat ani de zile tendințe neolegionare, în anumite mănăstiri, dar și în cercurile intelectuale, apropiate de Biserică.
PSD vede în AUR un factor politic care ar putea fi util. AUR și liderii săi, precum și oamenii din jurul lor, sunt promovați intens de propaganda rusă din România.
Autodizolvarea PNL sub responsabilitatea decisivă a lui Klaus Iohannis a fost un cadou politic la care, probabil, cei mai optimiști lideri ai PSD nu ar fi îndrăznit nici măcar să viseze cu puțin timp în urmă. PSD este în continuare partidul cu cele mai stabile structuri în toată țara, inclusiv în mediul rural.
Ați cercetat Mișcarea Legionară și felul în care ea a fost posibilă în România. Vedeți elemente comune cu AUR, atât în ceea ce privește ideologie AUR, cât și condițiile care fac posibilă o astfel de mișcare politică?
AUR nu are o doctrină ferm formulată. Programul său de partid este, în esență, o versiune oarecum umflată a sloganurilor naționaliste pe care partidul le diseminează, în special prin intermediul rețelelor de socializare. În esență, AUR reproduce acel amalgam de legionarism și naționalism care a fost transmis societății românești din epoca Ceaușescu prin școală, cinematografie și mass-media, ca fiind interpretarea de către stat a culturii și istoriei naționale. Acest lucru este ușor pentru AUR, întrucât la orele de istorie se folosesc adesea materiale didactice care tratează superficial subiecte controversate precum revoluția din 1989, dar și legionarismul, participarea României la Shoah, dictatura mareșalului Antonescu sau susținerea de către BOR a tuturor regimurilor autoritare și totalitare din secolul XX.
Chiar dacă circumstanțele din anii 1930 nu sunt transferate în mod mecanic la situația de astăzi, unele paralele între legionarism și AUR sunt izbitoare: o mișcare extremistă de tineri activiști neexperimentați, dar predispuși la violență, este privită cu simpatie sau susținută în secret de părți ale establishment-ului.
Atunci, ca și acum, intelectualii și academicienii creează un climat care sprijină ultranaționalismul ortodox, anti-occidental.
Din nou, este vorba de profesori, de exemplu o parte din conducerea Academiei Române, care în ultimii ani, sub conducerea lui Ioan Aurel Pop, a promovat în repetate rânduri tendințe antisemite, de exemplu prin glorificarea lui Nicolae Paulescu sau prin relativizarea numărului de victime ale pogromului de la Iași din 1941.
BOR joacă un rol și prin faptul că a tolerat ani de zile tendințe neolegionare, în anumite mănăstiri, dar și în cercurile intelectuale, apropiate de Biserică. Conducerea BOR a trebuit să se confrunte cu diferite curente din Biserică, atunci ca și acum. Atunci, ca și acum, nu s-a distanțat de extremiștii ortodoxist-ultranaţionalişti din rândurile sale. Iar acest lucru încurajează mințile intelectuale din cadrul AUR.
Atunci, ca și acum, sistemul de partide se află într-o criză de încredere. Mulți alegători și-au pierdut încrederea în posibilitatea existenței unui guvern care să dorească cu adevărat să lupte împotriva corupției, mai ales după recenta schimbare de direcție a președintelui Klaus Iohannis.
PSD vede în AUR un factor politic care ar putea fi util. Partidele nu dau un răspuns politic clar, fără echivoc și substanțial la AUR. De asemenea, în anii 1930, mulți politicieni au subestimat mișcarea legionară și au crezut că îi pot instrumentaliza pe legionarii neexperimentați din punct de vedere politic în scopuri proprii. Acest lucru s-a dovedit a fi o mare greșeală.
Ca și în anii 1930, statul român s-a dovedit slab în fața unei crize majore, atunci criza economică mondială, astăzi efectele combinate ale emigrației în masă, ale reformelor structurale întârziate și ale pandemiei.
La fel ca în anii ’30, mediul geopolitic al României se deteriorează, cu amenințarea din ce în ce mai mare în Est din partea unei Rusii agresive, care, evident, este și ea pregătită de război, și la care o Românie preocupată de ea însăși nu are niciun răspuns.
Mișcarea Legionară ținea, cumva, și de epocă, de Zeitgeist. Are AUR elemente de context, în acest fel, se trage din populismul epocii?
Pe de o parte, populiștii se ocupă de problemele actuale. Acest lucru este clar în criza Covid, pe care AUR, la fel ca și alte mișcări extremiste din Europa, o instrumentalizează pentru sine.
În România, există factori suplimentari: o dezorientare politică și o slăbire a forțelor pro-europene ca urmare a ruperii coaliției PNL-USR de către Klaus Iohannis.
Frustrarea față de lipsa de reforme a încurajat radicalizarea unei părți a electoratului, nu în ultimul rând în diaspora.
Totuși, nu tot ce ține de AUR este o reacție la slăbiciunea actuală a statului și a partidelor.
Discursul ortodoxist, (neo)legionar, antioccidental și ultranaționalist are o vechime de aproximativ o sută de ani în România și a fost ideologie de stat în mai multe rânduri, de exemplu între 1938 și 1944 și din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej până în 1989.
Chiar și după 1989, acest corp de gândire a fost răspândit în mod deschis – de exemplu de partidul România mare și partidele conexe – sau în mod ascuns de către PSD. AUR, dar și grupări extremiste aflate încă în umbră, cum ar fi Mișcarea pământul strămoșesc, se inspiră în conținut și retorică din această moștenire extinsă și niciodată depășită a mediului fascist ortodox.
Vedeți un personaj de tipul Zelea Codreanu? E el posibil astăzi în România?
George Simion și alți lideri ai AUR sunt mai puțin probabil să fie luați în considerare aici.
Nici Ioan Aurel Pop, pe care Simion l-a propus în repetate rânduri ca și candidat la președinție, nu face parte din această categorie.
Subestimat de public, dar foarte prezent în mediile provinciale, este liderul autoproclamat al Mișcării pământul strămoșesc, Călin Georgescu. El se pune în scenă cu un limbaj clar neolegionar; imită chiar și modul lent de a vorbi al lui Codreanu; mișcarea sa folosește clar simbolistica neolegionară, cum ar fi culoarea verde, și se distinge prin strategii legionare, cum ar fi taberele de muncă, care sunt prezentate în mod mediatic. Mișcarea lui Georgescu este susținută de cunoscuți reprezentanți ai taberei naționaliste, printre care și vicepreședintele Academiei Române, Victor Voicu.
Spre deosebire de Simion, Georgescu se prezintă ca un lider hotărât „pentru neam și țară”, călăuzit de Dumnezeu. Acest limbaj corespunde cu dicțiunea Legiunii, care este chiar mai clară la Georgescu decât în AUR.
Cât din AUR duce la Rusia și cât e doar folosit, speculat de Rusia?
Ceea ce se poate spune cu certitudine este că AUR și liderii săi, precum și oamenii din jurul lor, sunt promovați intens de propaganda rusă din România, cum ar fi sputnik.md. Printre aceștia se numără politicieni care și-au început cariera la AUR, cum ar fi doamna Șoșoacă, sau președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop.
Cu siguranță, aceste persoane au făcut declarații în ceea ce privește integrarea euro-atlantică a României. În același timp, ei pledează pentru suveranism, citând Polonia ca model.
De fapt, acest suveranism este în avantajul Moscovei, deoarece slăbește legăturile României cu UE și NATO. Nimeni din persoanele pomenite de mai sus nu poate răspunde la întrebarea cum s-ar apăra România în cazul unei agresiuni rusești împotriva Republicii Moldova sau împotriva României însăși, fără ajutorul aliaților.
Discursul anti-occidental din mediul AUR și din tabăra ortodoxă slăbește legăturile mentale ale României cu Occidentul.
Mulți români, care suferă de pe urma crizei economice, a pandemiei și a consecințelor emigrației în masă, nu știu încotro vor să îndrepte aceste forțe. S-ar putea ca Simion, Șoșoacă, Pop și alți reprezentanți ai taberei național-ortodoxe să nu știe nici ei și să poată numi doar ceea ce nu vor. Într-o perioadă de tensiuni geopolitice accentuate, acest lucru este foarte problematic pentru o țară expusă precum România, care pentru prima dată în istoria sa este integrată în alianțe solide.
Care e cel mai mare pericol al AUR, astăzi?
Destabilizarea democrației românești este determinată, în esență, de partidele și actorii tradiționali. În acest caz, rolul președintelui Klaus Iohannis, care a distrus ceea ce era probabil o oportunitate istorică pentru reforme durabile, este deosebit de fatal.
Nu trebuie uitată mobilizarea enormă a societății civile în 2017/18, care ar fi putut însemna o a doua plecare spre un stat constituțional stabil după 1996. Ca și între 1996 și 2000, conflictele interne din spectrul liberal-conservator au anulat această oportunitate. Puterea AUR se datorează în mare parte slăbiciunii adversarilor săi, dar și lipsei de voință a rivalilor săi politici de a lupta împotriva AUR în mod consecvent și decisiv.
AUR se împinge înainte în acest vid mental.
Incidentul de la Timișoara arată că și AUR testează acum cât de departe poate merge cu acțiunile violente și cât de mult tolerează forțele de ordine violența motivată politic chiar și împotriva unui primar ales, adică un reprezentant important al statului.
În ciuda retoricii unor politicieni PNL, AUR se bucură de o libertate de acțiune uimitoare. O folosește cu abilitate și este prezent acolo unde majoritatea politicienilor sunt doar în campanie, în zonele rurale, în sate – probabil că nici aceasta nu este o paralelă întâmplătoare cu acțiunile legionarilor din anii 1930.
În dialogurile noastre, am vorbit despre moștenirea PSD. PSD e iarăși la putere. Cum interpretați asta? E de vină „electoratul”, „poporul” sau s-a schimbat PSD?
Ca și în cazul AUR, PSD își datorează revenirea la putere în mare măsură slăbiciunii adversarilor săi.
Este evident că părți importante din PNL nu sunt pregătite pentru o politică de reformă reală. Perspectiva unor subvenții uriașe din partea UE a făcut, în mod evident, ca unele părți ale PNL să fie mai puțin dispuse să ia în serios lupta împotriva corupției.
Autodizolvarea PNL sub responsabilitatea decisivă a lui Klaus Iohannis a fost un cadou politic la care, probabil, cei mai optimiști lideri ai PSD nu ar fi îndrăznit nici măcar să viseze cu puțin timp în urmă. PSD este în continuare partidul cu cele mai stabile structuri în toată țara, inclusiv în mediul rural. Acum, reprezentanții săi au din nou ceva de distribuit, chiar mai mult decât înainte, datorită noilor fonduri europene. PSD se va folosi de acest lucru pentru a-și asigura puterea. De asemenea, va beneficia de pe urma discreditării PNL în ochii multor alegători. Un guvern fără PSD este evident dificil de format în prezent.
https://spotmedia.ro/stiri/politica/autodizolvarea-pnl-sub-iohannis-un-cadou-pentru-psd-rolul-bor-si-al-unor-intelectuali-in-ascensiunea-aur-si-asemanarile-cu-miscarea-legionara-interviu-cu-oliver-jens-schmitt
////////////////////////////////////////
Lucian Boia: Prea mult din averea țării s-a scurs în buzunarele noilor îmbogățiți. Ce vrem să facem cu România? Interviu
MAGDA GRĂDINARU
România a ajuns la cheremul unei clase conducătoare de proastă calitate. Cu asemenea oameni, țara nu are cum să meargă bine, spune istoricul Lucian Boia, la zece ani de la prima ediție a cărții De ce e România altfel.
Zece ani în care statul nu a construit niciun spital, educația a încăput într-un raport prezidențial, ca într-o glumă, iar democrația s-a alterat.
Clasa politică, cu întreaga ei clientelă, a acaparat tot ce era de luat. Nu există un proiect de țară; ce vrem să facem cu România? Fapt e că românii stau prost cu simțul civic. Interesele personale sau de grup sunt de regulă puse deasupra interesului general.
Lucian Boia, au trecut, iată, 10 ani de când ați scris De ce e România altfel. S-a petrecut ceva decisiv în acest deceniu, care să modifice paradigma în care se situează România?
Zece ani sunt cam puțini pentru a transforma în profunzime o țară. Cu atât mai mult când ultimii doi ani au fost bântuiți de o pandemie care a afectat puternic și țări mai bine așezate și mai prospere decât România.
Totuși, s-a petrecut ceva: reluarea creșterii economice într-un ritm destul de susținut. În materie de PIB, România a ajuns să stea relativ bine, aproape de nivelul Poloniei și al Ungariei.
Relele structurale, din păcate, au rămas cam aceleași. Ba au ieșit la iveală și altele, mai puțin luate în seamă până acum. Pandemia a pus în evidență starea jalnică a spitalelor românești. De la Revoluție încoace, statul nu a construit niciun spital. În cele existente, mă refer strict la rețeaua de stat, mai curând ai șanse să mori decât să te vindeci.
S-au petrecut lucruri cumplite, precum repetatele incendii soldate cu zeci de pacienți arși de vii.
La fel de suferind e și sistemul de învățământ. Proiectul „România educată” pare a fi fost o simplă glumă. Deocamdată trăim într-o Românie în mare măsură needucată și această lipsă de educație se află la rădăcina multor rele de care suferă societatea românească.
Acest altfel nu e în mod necesar, și scrieți asta, o comparație cu alte țări. România nu e doar altfel față de Franța sau Polonia, de pildă, ci e altfel în raport cu sine. Ce o ține în loc, în așa fel încât vestitul deja decalaj istoric trece nestingherit de la o generație la alta?
Până la urmă, vrem nu vrem, ajungem și la comparația cu alte țări, cel puțin în cadrul Uniunii Europene.
La prea mulți indicatori, și dintre cei mai importanți, România se află pe ultimul loc, de multe ori alături de Bulgaria, dar poate, în unele privințe, și mai rău decât Bulgaria, deși nivelul economic românesc e superior celui din țara vecină.
Nu este îndeajuns să creezi bogăție, problema e ce se întâmplă cu bogația pe care o produci. La noi nu se întâmplă prea bine.
Prea mult din averea țării s-a scurs în buzunarele noilor îmbogățiți. Clasa politică, cu întreaga ei clientelă, a acaparat tot ce era de luat. Nu există un proiect de țară; ce vrem să facem cu România? Fapt e că românii stau prost cu simțul civic. Interesele personale sau de grup sunt de regulă puse deasupra interesului general.
Ba chiar uneori pare România nu că nu progresează, ci că dă chiar înapoi. Amintiți în capitolul scris pentru ediția aniversară de cum, după ce a depășit USL-ul, o struțo-cămilă politică, România are azi o coaliție de guvernare PNL și PSD. Ce se întâmplă, e aici un fel de disonanță cognitivă?
Ce s-a întâmplat cu Partidul Național Liberal este aproape de necrezut. A fost silit să își schimbe liderii unul după altul și de fiecare dată s-a supus fără să crâcnească.
De unde au pornit comenzile? Vezi bine că au pornit de undeva.
Cert este că jocul democratic a ajuns să fie în România puternic alterat. De altfel, nu doar în România, dacă asta e de natură să ne consoleze.
Anii de pandemie au pus peste tot la grea încercare principiile democratice. De altfel, globalizarea, fenomenul masiv al epocii noastre, se petrece în mare parte în afara cadrului democratic.
Nu se anunță zile bune pentru democrație.
Cu toate că românii au construit adevărate mituri în jurul unor personalități, istorice, culturale, în Enciclopedia Britanică, remarcați, figurează destul de puțini români. Dar printre ei e Ion Iliescu. Mai puține personalități decât are Ungaria consemnate, de pildă. Care e cauza? De unde această ruptură între ceea ce cred românii despre istoria lor, despre ei înșiși, și cum sunt ei percepuți universal? E în joc aici complexul de inferioritate despre care vorbiți în carte?
Mai întâi, o precizare: nu am citat Enciclopedia Britanică, ci Dicționarul Oxford al personalităților secolului XX. Nu putem decât constata că e o mare diferență între „lista” noastră, a românilor celebri, și lista mult mai scurtă pe care o au în vedere occidentalii.
În multe dintre istoriile Europei, românii lipsesc sau sunt pomeniți în treacăt.
Până și Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul strălucesc mai mult prin absență. Istoria românilor pe care noi o vedem „mare” este văzută mică dinspre Occident.
Dar nici românii nu par capabili să-și promoveze valorile. Până la urmă, am ajuns să ne lăudăm mai mult noi între noi. România nu are o strategie culturală bine gândită și aplicată sistematic.
Pe cât sunt maghiarii de prezenți pretutindeni în lume, pe atât sunt de absenți românii.
Domnule Lucian Boia, ce legătură este între lipsa autostrăzilor, doctoratele plagiate sau subțirele intelectual și felul în care este percepută România la nivel politic și chiar geopolitic?
România a ajuns la cheremul unei clase conducătoare de proastă calitate. Cu asemenea oameni, țara nu are cum să meargă bine.
Competența și onestitatea sunt cuvintele cheie care definesc starea unei societăți. Noi nu stăm prea bine nici la una, nici la cealaltă.
În lipsa lor, în loc să facem lucruri bune pentru țară, ne ținem de plagiate și furtișaguri. Prea multă impostură, prea multă minciună în societatea românească.
Ce lipsește României pentru a conta pe plan internațional? Pentru a fi o cultură mare? Pentru a lua parte, așa cum scrieți, la istoria mare care se petrece și fără noi, la o adică? Îi lipsesc societatea civilă, liderii, aliații?
Două condiții mi se par obligatorii pentru ca România să reprezinte ceva în lumea de azi și de mâine.
Mai întâi, o societate educată, și nu oricum, ci în spiritul epocii în care trăim.
Și, apoi, o elită politică și intelectuală de calitate, pătrunsă de spiritul european (occidental), dar lipsită de complexe și capabilă să „strecoare” și dincolo de marginile României câte ceva din cultura și spiritualitatea noastră.
Din păcate, suntem departe de acest tablou idilic. Ne rămâne doar să sperăm că într-o bună zi se va trezi și România.
Astăzi, istoria ne rezervă, după o pandemie care și ea a fost „altfel” la români, mă refer la vaccinarea slabă, un război despre care se spune că e pe tiparele războaielor vechi. Cum arată acest război și cum a fost posibil? Ce vă îngrijorează la acest război?
Rusia lui Putin se vrea a fi urmașa, în egală măsură, a Rusiei țariste și a Uniunii Sovietice. Odată cu prăbușirea comunismului, Rusia a pierdut enorm, atât în termeni de teritoriu, cât și în termeni de putere și de influență în plan politic și militar.
În mod evident, Putin urmărește reinstaurarea imperiului. Din punctul lui de vedere, este scandalos ca pe teritorii aparținând până nu demult Rusiei să se instaleze acum NATO și americanii.
Primirea în NATO a Ucrainei i-ar aduce pe americani chiar în inima fostului imperiu, la doi pași de Moscova. Din acest punct de vedere, atacul împotriva Ucrainei era previzibil.
Lucrurile s-au complicat prin neașteptata rezistență a ucrainienilor.
Războiul scurt pe care și-l dorea Putin pare să se prelungească pe termen nedefinit. Angajarea masivă a NATO și în principal a Statelor Unite în sprijinirea cu armament (și nu numai) a Ucrainei deschide și posibilitatea unui conflict armat cu americanii și cu Alianța nord-atlantică (mergând până la eventuala folosire a armamentului nuclear).
Nu îmi cereți să spun ceea ce cred eu că se va întâmpla. Sunt istoric, nu cititor în stele. Competențele mele, câte or fi, se opresc la ziua de azi. Viitorul e mereu imprevizibil și ne oferă adesea ceea ce nici prin minte nu ne-ar fi trecut.
Acum în încheierea discuției noastre aș vrea să schimb puțin vorba. Mă interesează România și la fel de mult mă interesează Europa și lumea largă.
Am însă și un interes deosebit pentru ce reprezintă istoria, ca domeniu de cercetare. Ce este istoria, cum se fabrică ea. Urmează să apară curând, legate într-o singură carte, patru dintre lucrările mele teoretice privitoare la istorie, sub titlul O privire teoretică asupra istoriei. Cum ajungem de la istoria adevărată, trecând prin ideologii, mentalități, imaginar etc. la reprezentările noastre privitoare la istorie, vă asigur că și aceasta este o istorie pasionantă.
Citește și:
România e
România e aproape invizibilă la nivel european, ceea ce arată nu doar slăbiciunea actualului guvern, ci și a elitelor politice în ansamblul lor Interviu
România nu
România nu se poate extrage din planurile rusești. Ce sens au provocările din Transnistria și care e pericolul la Chișinău Interviu
Calculul rușilor
Calculul rușilor era simplu și mă tem că și occidentalii credeau că Ucraina va rezista trei, patru zile, poate cinci. Putin a aplicat metoda lui Machiavelli Interviu
România este
România este campioana populismului în Europa. PSD are printre cele mai mici ponderi de populiști. Războiul a schimbat mult cifrele
///………………………………………………….
Putin ca fantomă a istoriei. Nu am fi ajuns aici, dacă Occidentul nu ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei Interviu cu Gabriel Liiceanu
MAGDA GRĂDINARU
Occidentul s-a ferit, după 1990, să condamne comunismul așa cum condamnase nazismul. Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei și nu am fi ajuns unde suntem astăzi, spune Gabriel Liiceanu, într-un dialog cu SpotMedia.ro.
Urmărește LIVE TEXT desfășurarea evenimentelor din cea de-a 8-a zi de război în Ucraina
Dacă un criminal e primit la toate curțile Europei și e aplaudat ca agent al democrației, el devine o minciună ontologică. Putin e acest personaj de gang remachiat și scos din culise, e fantoma istoriei care revine, le revenant, „cel ce se întoarce din morți”, cadavrul reanimat care aruncă bombe, lansează rachete și ucide strigând că e patriot.
Monica Lovinescu își nota pe 3 aprilie 2000, în Jurnalul său: „De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar, pe Putin?”, ne amintește scriitorul Gabriel Liiceanu. Dar Occidentul nu a tresărit atunci și astăzi, trupele lui Vladimir Putin au invadat Ucraina.
Cum trăiți acest nou episod al istoriei, invazia Rusiei în Ucraina?
Emoțional vorbind, îl trăiesc cu furie, cu indignare, cu stupefacție continuă în fața a ce poate naște natura umană și cu senzația sufocantă de solidaritate neputincioasă. Dar și cu scârbă prelungită față de comunism – căci tot ce se petrece acum în Rusia e expresia unei istorii care vine de departe: în fruntea statului a ajuns un individ care, s-a spus, este dotat cu „ADN-ul KGB-istului”.
Ernst Jünger are în Jurnale pariziene o formidabilă expresie despre Hitler: „Și-au dichisit târfa, ca să ia chipul adevărului”. Asta, în termeni filozofici, se numește „minciună ontologică”: ceva real trece drept altceva decât este în mod real. Dacă un măgar, de pildă, care ar începe să ragă, ar fi aplaudat de toată lumea ca mare tenor, măgarul ar deveni o minciună ontologică. Dacă toată lumea laudă hainele împăratului gol, împăratul gol devine o minciună ontologică.
Dacă un criminal e primit la toate curțile Europei și e aplaudat ca agent al democrației, el devine o minciună ontologică. Putin e acest personaj de gang remachiat și scos din culise, e fantoma istoriei care revine, le revenant, „cel ce se întoarce din morți”, cadavrul reanimat care aruncă bombe, lansează rachete și ucide strigând că e patriot. El e efectiv decupat dintr-un film cu zombie și tocmai absurdul existenței lui ne ia prin surprindere și ne îngrozește.
Care sunt germenii, condițiile de posibilitate ale regimului autocrat din Rusia? Cum e posibil, în alte cuvinte, un lider ca Vladimir Putin?
O să vă mire poate ce spun. Ceea ce se întâmplă acum are la bază o vină istorică generată de o gafă ideologică: Occidentul s-a ferit, după 1990, să condamne comunismul, așa cum condamnase nazismul.
Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei. Și, în general, să aibă de-a face cu el, să stea la aceeași masă cu el în G8 și să pună pe picioare afaceri cu el. Dacă ar fi făcut analogia dintre nazism și comunism ca monstruozități simetrice ale secolului XX, nu am fi ajuns aici.
La scurtă vreme după instalarea lui Putin în funcția de președinte al Federației Ruse, Monica Lovinescu scrie, pe 3 aprilie 2000, în Jurnalul său:
„De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar, pe Putin? (…) A dobândit victoria nu doar prin falsificări de urne, nu numai cu sprijinul lui Elţîn, ci mai ales flatând şovinismul rus în războiul din Cecenia, unde, ca de fiecare dată când are mâinile libere, Armata Roşie violează, torturează, ucide pe civili. S-a deschis în Cecenia un lagăr, în principiu pentru a filtra pe terorişti, în fapt, pentru a supune pe toţi, de la copii la bătrâni, unor torturi inimaginabile.
Spion de rangul doi al KGB-ului, format de Andropov, mâncătorul de disidenţi, Putin, deşi este criticat în unele publicaţii mai lucide ale stângii, cum ar fi Le Nouvel Observateur, nu are de înfruntat obiecţii majore. Să ne închipuim, la 10 ani de la dispariţia lui Hitler, un cadru al Gestapo-ului ca lider al Germaniei în curs de democratizare. Nu-i aşa că nu se poate? E greu de înţeles, încât îţi vine să taci din simplu, iremediabil şi profund dezgust“.
Ei bine, dacă Occidentul n-ar fi refuzat să-l citească în această cheie pe Putin, dacă ar fi ținut cont, cu vorbele lui Geremek, că e nevoie de „unificarea memoriei europene”, dacă ne-ar fi lăsat să ne reculegem la nivel planetar în fața victimelor comunismului, așa cum ne-am recules în fața victimelor nazismului, atunci nu i-ar mai fi făcut lui Putin creditul că a venit la putere ca să pună Rusia pe calea modernizării și a democrației.
Ce putea ieși din recuzita unui fost ofițer KGB, altceva decât se afla în ea? Adică: obsesia (kaghebistă) a complotului universal anti-rusesc, propaganda menită să facă Occidentul să-și recuze propriile valori, tehnica seducției și a manipulării (Putin cântând „Blueberry Hills” de față cu staruri ale Hollywood-ului care-l aplaudă frenetic), minciuna, corupția, cinismul, trusa cu otrăvuri, cultul forței, violenței și urii, voluptatea de a înjosi, comportamentul prădătorului.
Da, dar Putin aparține, iată, vremurilor noastre.
Nu, nu e din vremurile noastre. Tocmai ăsta e motivul stupefacției noastre.
Nimic din ce se vede când privim într-acolo nu e ce vrea să pară. Comparată cu societățile civilizate ale lumii, Rusia lui Putin e o societate divergentă, „prepolitică” (Françoise Thom).
Igor Iurghens, consilier al președintelui Medvedev, a spus la un moment dat: „Rușii sunt foarte arhaici. (…) Noi nu suntem cetățeni, ci mai degrabă un soi de trib”.
Într-adevăr, partidele politice, alegerile și Parlamentul sunt acolo o butaforie. Puterea în Rusia nu e altceva decât cultul guvernării despotice cu rădăcinile adânc înfipte în tradiția locului.
Occidentul a sperat (din inocență? sau închizând ochii?) în anul 2000, când Putin a devenit președinte al Federației Ruse, că Rusia va fi împinsă pe calea pe care, măcar prin elite, a visat de câteva ori în istorie să intre; Occidentul a sperat în mod naiv că Putin va alege pentru țara lui exact ce ura mai mult și ce i-a învățat și pe o parte din concetățenii lui să urască: modelul european.
Cei mai importanți sovietologi au observat deja de ani buni (Françoise Thom, în primul rând, în remarcabila ei carte tradusă în română cu titlul Putin și putinismul) că substratul social al Rusiei nu-i permitea acesteia tranziția, evoluția către o societate cu adevărat modernă. Când patinezi, trebuie să ai sub picioare gheață, nu pietriș.
În clipa de față, Rusia este o societate organizată politic nu pe partide, ci pe clanuri care erodează serviciile și instituțiile statului.
Putin n-a făcut decât să consolideze această structură plurimafiotă, controlând-o și arbitrând-o ca autocrat absolut. Tranziția lui Putin s-a făcut către o societate antidemocratică împinsă la perfecțiune, bazată pe cultul forței și pe repudierea ideii de libertate. „Când ești puternic, spune un proverb rusesc, nu ai nevoie să fii inteligent”. Este de ajuns să ameninți tot timpul. Ceea ce Putin și face.
Putea fi prevăzut unde va ajunge Vladimir Putin? Ce i-a scăpat Occidentului?
Nu, Occidentul nu a prevăzut că el va ajunge chiar aici și că Rusia se va defini ca un stat terorist.
În schimb, a văzut la un moment dat, când era deja prea târziu, că lucrurile au luat-o la vale și că nu se mai pot opri. Cum să spun? Panta pe care au fost atrași a devenit prea abruptă și frânele nu au mai funcționat.
S-au lăsat momiți de la un an la altul să intre pe un drum pe care, dacă apuci, te rătăcești sau sfârșești lamentabil. N-au mai știut cum să iasă din cursa în care au intrat treptat: cursa cu petrol și gaze ieftine, cu investiții avantajoase în firme mixte, cu oligarhi cumpărând palate în marile capitale ale Europei și vile pe Coasta de Azur, cu beizadelele primite la Oxford și făcându-și cumpărăturile la Harrods, cu depozitele de miliarde deschise în marile bănci occidentale.
Sancțiunile date acum organizează o retragere căznită dintr-o fundătură, încearcă să dreagă tot ce occidentalii au stricat din clipa în care și-au ales, ca „partener solid și credibil de afaceri”, cea mai coruptă țară a lumii.
Cum poate fi Putin oprit? Din interior: societatea civilă – are Rusia o masă critică? –, oligarhii? Din exterior?
Nu e indicat să pariezi pe viitorul istoriei, de vreme ce nimeni nu poate calcula cu imprevizibilul, cu infinitele incidențe și combinații ale evenimentelor. Tot ce pot să spun este că a alege amenințarea ca armă favorită este cea mai neinspirată variantă de a face istorie.
Cu tot arsenalul lui nuclear, Putin nu locuiește singur planetă și e neinspirat să ameninți omenirea în întregul ei. Nu faci decât să o solidarizezi.
https://spotmedia.ro/stiri/politica/putin-ca-fantoma-a-istoriei-nu-am-fi-ajuns-aici-daca-occidentul-nu-ar-fi-acceptat-sa-joace-leapsa-de-a-democratia-cu-un-locotenent-colonel-kgb-ajuns-presedinte-al-rusiei-interviu-cu-gabriel-liiceanu
///////////////////////////////////////
-
Baconschi: Judecarea de către un tribunal internațional – cea mai optimistă perspectivă pentru Putin. Kirill face un rău imens lumii ortodoxe – Interviu
IOANA ENE DOGIOIU
Vladimir Putin va fi oprit printr-o combinație fatală de factori: rezistența ucraineană, revolta rușilor de rând în fața colapsului economic, slăbirea și revolta centrifugală a diverșilor ”aliați” din CSI. Judecarea lui de către un tribunal internațional rămâne cea mai optimistă perspectivă pentru acest lider, apreciază fostul ministru de Externe, Teodor Baconschi.
Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, Teodor Baconschi – teolog și doctor la Sorbona în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor – face o analiză a Bisericii Ortodoxe Ruse și a rolului pe care aceasta îl joacă în criza din Ucraina: „De la Ecaterina a II-a până la Stalin și Putin, ea nu e decât goarna servilă a puterii politice. (…) Tehnic vorbind, Kirill este cel mai important personaj din sistemul oligarhic patronat de Putin.
Patriarhul Kirill face un rău imens lumii ortodoxe, pentru că – legitimând crimele lui Putin – riscă să asigure în restul acestei lumi confuzia dintre aversiunea față de Rusia contemporană și detestarea tradiției ortodoxe. Putin va transforma Rusia într-o uriașă Coreea de Nord, Kirill va rămâne Întâistătătorul unei Biserici de care toate bisericile-surori se feresc ca de ciumă”.
Teodor Baconschi explică și atitudinea rușilor: „au dezvoltat o psihologie melancolic-defetistă, ‘abisală’, pe măsura uriașei lor țări. Sunt caracterizați colectiv printr-o grandomanie complexată, intens resentimentară. Iar țarul e unsul lui Dumnezeu. I se iartă orice, de vreme ce misiunea lui e mântuirea rușilor, nu justiția terestră”.
Faptul că Vladimir Putin poate ordona/comite atrocități nu e neapărat surprinzător. Dar faptul că Biserica Ortodoxă Rusă girează și încurajează, prin vocea patriarhului Kirill și nu numai, crime comise împotriva altor ortodocși tocmai în postul Paștelui, iar preoți sunt filmați binecuvântând bombe este mai greu de înțeles. Cum explicați această situație stranie?
Poate că stranie este însăși istoria Bisericii Ortodoxe din cea mai întinsă țară a planetei. Rușii s-au creștinat abia la 988, prin botezul în masă decis de prințul Vladimir, după ce frații Chiril și Metodiu (din Tesalonic) au răspândit Evanghelia printre slavi, dăruindu-le și un alfabet propriu, ”chirilic”, derivat din cel grecesc.
Creștinismul rus a preluat atât polemicile bizantine contra ”schismaticilor” catolici – adică față de Occidentul latin – cât și teologia politică a ”simfoniei” dintre Stat și Biserică.
Rușii au însă o identitate euro-asiatică. Au preluat din Orientul Apropiat formalismul sclipitor – care contaminase și imperiul bizantin – așa cum au asimilat din Extremul Orient fascinația vidului. Nu degeaba a apărut nihilismul modern taman în Rusia!
Convertiți la creștinism foarte târziu, dar posedând un teritoriu pe care atât primii cneji, cât și dinastia Romanov l-au extins până la Vladivostok, la doi pași de Japonia, rușii au fost poate singurul neam ortodox care a organizat misiuni de evanghelizare în străinătate.
Și-au asumat rolul unei a Treia Rome, au ținut să apară ca protectori ai popoarelor dreptcredincioase captive în Imperiul Otoman, dar Biserica lor – ”naționalizată” din start – a devenit anexa Kremlinului încă de la Petru cel Mare, care a transformat Sf. Sinod într-un organism etatizat, sub supravegherea unui procuror general.
Biserica s-a scindat, a produs la firul ierbii tot soiul de mișcări contestatare (”raskolnicii”), în vreme ce ierarhia superioară și-a pierdut ”libertatea profetică” încă de acum trei veacuri: de la Ecaterina a II-a până la Stalin și Putin, ea nu e decât goarna servilă a puterii politice.
E o Biserică panslavistă, imperialistă, care difuzează în societate mitul mesianismului filetist: numai rușii pot mântui lumea creștină și unifica toate popoarele slave, așa cum numai lor le revine vocația de a vindeca Occidentul de materialism, secularism și agnosticism.
O bună parte din intelighenția rusă – de la Dostoievski până la Soljenițîn (recuperat de Putin după ce a revenit din SUA) – merge pe această linie, chiar dacă puterea politică o trimite în gulag. Această aroganță etnocentrică s-a văzut din plin la Sinodul Panortodox din Creta (2016) pe care BO Rusă l-a boicotat, înainte de a-și deteriora grav relația cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol.
Mesajul e contradictoriu: dacă Moscova e a treia Romă, Patriarhia Moscovei e un Vatican al Ortodoxiei, care are dreptul de a comanda la nivel pan-ortodox. Cum să fii însă simultan o instanță universală și una strict naționalistă?
Acum, toată această moștenire toxică a intrat în ebuliția finală, așa cum demonstrează, bunăoară, cartea intitulată Ortodoxia rusă nucleară, publicată de Dmitry Adamansky, la Stanford University Press (2019). Așa se explică scenele grotești pe care le evocați, în care clerici ruși ”binecuvântează” rachete balistice…
Este documentată existența unor organizații aproape paramilitare, extrem de violente, care gravitează în jurul B.O. Ruse, de ex. „Mișcarea Imperială Rusă”, și îi promovează adesea interesele. Totodată, patriarhul Kirill s-a pronunțat explicit împotriva înăspririi pedepselor pentru violența în familie. Este ortodoxismul rus violent sau măcar favorabil violenței?
Ortodoxia rusă post-comunistă a înlocuit, ca liant al statalității, vechea ideologie marxist-leninistă, bazată pe ”ateism științific”. Așa cum homo sovieticus a fost cândva prezentat și ca întrupare a idealului creștin, el este acum reinventat ca apărător hiper-conservator al adevăratei ordini tradiționale, pe care democrația de tip occidental ar elimina-o.
În trena acestei metamorfoze intră tot soiul de organizații paramilitare, ezoteriste și diverse grupări ultra-naționaliste, care combină agresivitatea stalinistă cu un anume ”arianism” slav.
După colapsul URSS, BO Rusă a rămas fundamental antimodernă și structural antioccidentală, ceea ce nu ne miră într-un imperiu definit cândva ca ”închisoare a popoarelor”, unde libertatea rămâne un lux foarte costisitor.
Nu atât ortodoxia rusă este intrinsec violentă, cât societatea rusă ca atare: alcoolism, analfabetism, polarizare socială, asasinat politic, alegeri dirijate, propagandă agresivă, cenzură…
Aici văd doar reflexul contemporan al rețetei rusești descrise, printre alții, de Voltaire sau Marchizul de Custine: dispreț față de ființa umană, violență asupra săracilor, stat super-birocratic, teologie formalistă, misticism cu note anarhice, extremism ascetic, o anumită idolatrizare a liderilor și eternele obsesii salvaționiste.
Care este relația dintre patriarhul Kirill și Vladimir Putin și pe ce se bazează ea?
Nu știu dacă măruntul kaghebist Putin l-a cunoscut, în anii ’80, pe arhiepiscopul Kirill de Smolensk, ”ministrul de Externe” al Patriarhiei Moscovei, care era cu siguranță un ofițer acoperit. E cert însă că amândoi au servit aceste servicii secrete, care au pus mâna pe puterea politică, economică, financiară și mediatică din Rusia de după scurta paranteză liberală din vremea lui Elțîn.
Tehnic vorbind, Kirill este cel mai important personaj din sistemul oligarhic patronat de Putin. Dictatorul de la Kremlin le-a oferit ierarhilor ruși o viață de lux (deși practica religioasă e în scădere constantă), a construit biserici, a simulat o viață creștină plină de fervoare și chiar a reconstruit Catedrala Mântuitorului din Moscova, dinamitată de Stalin în anii ’30.
El a lăsat BO Rusă să canonizeze familia țarului Nicolae al II-lea, a readus exilul rușilor albi din Occident sub pulpana ”Bisericii-Mame”. Și-a găsit în Kirill nu doar un servitor obedient, ci și un profitor al sistemului, pe care l-a pus treptat pe picioare, sufocând în Rusia orice urmă de democrație și liberalism autentic.
Există cu siguranță și o parte ocultă a relației dintre cei doi, la care nu avem (deocamdată) acces.
Este acum BO Rusă izolată în lumea ortodoxă, precum Rusia în plan politic internațional?
Patriarhul Kirill – cu tot cu biografia sa dubioasă și etica personală măsurată printr-o avere personală obscenă – face un rău imens lumii ortodoxe, pentru că – legitimând crimele lui Putin – riscă să asigure în restul acestei lumi confuzia dintre aversiunea față de Rusia contemporană și detestarea tradiției ortodoxe.
Așa cum, dacă supraviețuiește acestei aventuri militariste, Putin va transforma Rusia într-o uriașă Coreea de Nord, Kirill va rămâne Întâistătătorul unei Biserici de care toate bisericile-surori se feresc ca de ciumă.
E clar că a pierdut acei ortodocși ucraineni aflați sub jurisdicția Moscovei. A pierdut și creștinii ortodocși din Lituania. Parohii din diaspora ortodoxă au început să treacă sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice.
Cred că și eparhiile rusești din SUA sau alte țări occidentale se vor separa de Kirill. Mergând mână în mână cu Putin, Kirill riscă chiar să apară pe lista criminalilor de război.
Să mai fie posibilă o tresărire de conștiință? O trezire la realitate? Sunt mai curând sceptic, dat fiind că patriarhul Kirill este doar o marionetă instrumentalizată politic și nicidecum un păstor spiritual preocupat de împlinirea poruncilor evanghelice.
De ce credeți că rușii, deși cu acces, până zilele trecute, nelimitat la surse de informare independente, deși expuși efectelor severe ale sancțiunilor, îl susțin în continuare pe Putin?
Publicul mai vârstnic, formatat în dictatura sovietică, e clar pro-Putin, pentru că i-a asimilat propaganda și o creditează orbește, cu un fanatism deopotrivă nostalgic și inerțial.
Li s-a spus continuu, pe toate canalele oficiale, că NATO vrea să atace Rusia, să-i mutileze întinderea de 17 milioane de kilometri pătrați, să-i interzică modul de viață tradițional, să-i fure sufletul. Nu e greu să găsim și în România entități media și politicieni care țin, practic, același discurs.
Kirill a fost capabil să susțină într-o predică recentă că invadarea Ucrainei e justă, întrucât rusofonii din Donbas suferă persecuții pentru vina de a se fi opus… paradelor gay!
Pe de altă parte, tinerii ruși normali – care vor libertate și o țară care să le asigure un viitor acceptabil – reprezintă cel mult 25% dintr-o masă demografică în declin și locuiesc exclusiv în marile orașe. Nu știu dacă revolta lor – deocamdată încearcă să emigreze – va putea determina o masă critică.
Și aici vedem perversiunea regimului lui Putin: el a permis timp de două decenii ca Moscova și Sankt Petersburg să devină, aparent, niște metropole post-moderne, cosmopolite, cu o viață artistică și intelectuală vibrantă. Faceți ce vreți, dacă nu criticați regimul. O altă potemkiniadă, o butaforie tipic rusească…
Evident, efectul cumulat al sancțiunilor occidentale va fi usturător, dar rușii sunt obișnuiți să sufere, să se victimizeze, să accepte orice în numele mitologicei Mame Rusia.
Domnia lui Putin a început cu un episod criminal cinic – moartea celor 118 oameni de la bordul submarinului Kursk. Deși sacrificarea lor a șocat o lume, deși Putin nu construise la vremea aceea sistemul represiv de acum, contestarea internă a fost palidă și nu a plătit politic crima. Ce spune asta despre așteptările rușilor de la liderul lor?
Rușii au dezvoltat o psihologie melancolic-defetistă, ”abisală”, pe măsura uriașei lor țări, în care densitatea populației e – cu excepția câtorva aglomerări urbane – foarte scăzută.
Înclinația lor spre despotism traduce, cred, atât amintirea traumatică a invaziei mongolo-tătare (care i-a subjugat două secole), cât și teama că, fără un lider autoritar, care decide totul de la centru, uriașul teritoriul rus nu poate fi apărat de pericole externe, reale sau imaginare.
Sunt caracterizați colectiv printr-o grandomanie complexată, intens resentimentară. Iar țarul e unsul lui Dumnezeu. I se iartă orice, de vreme ce misiunea lui e mântuirea rușilor, nu justiția terestră.
Îmi pare sincer rău că această națiune, creatoare a unei culturi majore, nu a ieșit din capcana eurasianismului. Cultura rusă este europeană, chiar când critică Occidentul. Destinul lor firesc ar fi fost alături de UE, numai că au rămas setați pe agenda antiamericană a Războiului Rece.
O imensă prostie, dacă ne gândim că perspectiva care li se deschide e să devină, în câteva decenii, un stat complet vasalizat de China, care este puternică, sofisticată, răbdătoare, mult mai puțin impulsivă și are nevoie atât de hidrocarburi sau metale rare, cât și de un spațiu investițional pan-asiatic.
Ce credeți că vrea, de fapt, Vladimir Putin?
Și-a greșit toate calculele. Credea că invadează Ucraina în 4 zile, că armata ucraineană nu luptă, că populația îi va primi armata cu flori, că Zelenski fuge în străinătate, în vreme ce Occidentul – divizat și timorat de Federația Rusă – va bălmăji niște condamnări formale, urmate de sancțiuni cu efectul unui spectacol de balet.
A reușit să catalizeze niște procese istorice: NATO post-Trump și UE post-Brexit și-au regăsit coerența strategică și unitatea politică.
Putin și-a golit țara de capitaluri, tehnologii și bunuri de consum, și-a băgat economia într-un faliment proxim, a izolat Rusia la nivelul a trei sferturi dintre statele-membre ONU… Așa că nu știu ce mai vrea, când contemplă, furios, rezultatul catastrofal al unei agresiuni nesăbuite, de dimensiuni criminale.
Unde și ce credeți că îl poate opri?
Cred că va fi oprit printr-o combinație fatală de factori: rezistența ucraineană, militară și civilă (stimulată de eroismul propriu și de masivul ajutor din Vest), revolta rușilor de rând în fața colapsului economic, slăbirea și revolta centrifugală a diverșilor ”aliați” din CSI.
Putin a generat un coșmar într-un stat european suveran, membru ONU, dar va plăti asta foarte scump.
Chiar cred că judecarea lui de către un tribunal internațional rămâne cea mai optimistă perspectivă pentru acest lider, care și-ar fi putut încheia viața relativ liniștit, în palatul său sardanapalic de la Soci, alegând în schimb să provoace nebunia la care asistăm.
Va genera acest episod de o extremă violență modificări geopolitice esențiale?
Mi-e limpede că războiul din Ucraina va reseta ordinea mondială.
UE și NATO se vor extinde și consolida, Rusia va avea nevoie de câteva decenii pentru a se reface, reforma și reintegra în lumea civilizată, iar marea confruntare strategică din Occident și China va face loc unei lumi bipolare.
Dacă ar fi să visăm cu ochii deschiși – și să-l imaginăm pe Alexei Navalnîi în locul lui Putin – n-ar fi totuși exclus ca, pe parcursul secolului 21, Rusia să revină pe scenă, ca aliat al Occidentului. La urma urmelor, după cum spuneam, imensa cultură rusă – creată mereu în exil intern sau extern – nu este expresia spiritualității tătaro-mongole…
///////////////////////////////////////
Victoria de paradă a lui Putin, într-un război pierdut
A făcut o fixație pentru Mariupol, un oraș pe care-l asediază de 65 de zile. Se agață de el ca un înecat de-un fir de pai și așteaptă ziua de 9 mai pentru a anunța că a învins. O victorie parțială, obținută cu distrugerea a sute de clădiri și omorârea femeilor și copiilor care se ascundeau de bombardamente. O victorie obținută cu înfometarea civililor, torturarea lor și cu sacrificarea propriilor soldați.
Victoria de paradă a lui Putin, într-un război pierdut Vladimir Putin își dorește să anunțe o mare victorie în Ucraina, la parada de 9 mai. Dacă nu are, va inventa una – Hepta.ro
Pentru prima dată de la declanșarea asediului asupra orașului Mariupol, militarii ruși au pătruns în subteranele combinatului Azovstal și au fost învinși, conform autorităților ucrainene.
De “Ziua Victoriei”, Putin a cerut organizarea unei parade în portul de la Marea Azov, arătând cât de important e pentru el să se poată lăuda cu ceva.
Pe frontul de est, armata Rusiei pierde tot mai mult teren, iar ucrainenii au anunțat că au pornit o contraofensivă.
Cel mai important aliat a lui Putin spune că războiul a durat destul.
Sute de soldați ai Moscovei refuză să se întoarcă pe front, se arată într-un raport al serviciului de informații militare din Ucraina.
Vladimir Putin e într-un mare impas. “Operațiunea specială” pe care a lansat-o în 24 februarie s-a transformat într-un labirint fără ieșire.
Le-a promis rușilor o mare victorie până în data de 9 Mai, atunci când la Moscova se sărbătorește cu mare fast și cu o gigantică paradă militară, înfrângerea Germaniei naziste și cucerirea Berlinului.
“Forțele defensive ucrainene au blocat în mare măsură progresele rusești în estul Ucrainei. Trupele ruse au efectuat o serie de atacuri fără succes pe frontul de est al Ucrainei în data de 4 mai și nu au realizat niciun progres”, se arată în raportul zilnic publicat de Institutul pentru Studiul Războiului din Washington, SUA.
“Forțele ruse care atacă la sud de Izium au tot mai puține șanse să le încercuiască pe cele ucrainene în zona Rubijne. Militarii ucraineni le-au împiedicat până acum să reia ofensiva la sud-est de Izium și la vest de Liman, Sloviansk și Kramatorsk, așa cum intenționau”, se precizează în același raport.
De când a început invazia, e cea mai pesimistă relatare despre starea armatelor lui Putin de pe frontul de est.
Această operațiune a durat destul
Cu trei zile înainte de marea paradă, batalioanele Kremlinului sunt pe cale să facă implozie, să nu mai reziste la presiunea militară a Kievului.
“Potrivit informațiilor disponibile, unii militari ai Brigăzii 38 Motorizate a Armatei 35 din Districtul Militar de Est, după ce au fost duși în zona de recuperare, din cauza pierderilor semnificative de personal, au refuzat să continue participarea la ostilitățile din Ucraina. Militarii menționați se află în zona de lângă graniță și așteaptă să fie transferați în Rusia”, se arată într-un comunicat al Ministerului Apărării din Ucraina.
Această informație ar putea fi trecută în categoria propagandei de război dacă ar fi singulară, dar declarația lui Alexander Lukașenko, președintele Belarus, aliatul lui Putin, anunță și el că “această operațiune a durat destul”, referindu-se la războiul din Ucraina.
„Operațiunea specială” a lui Vladimir Putin din Ucraina merge atât de bine încât și cel mai apropiat aliat al său îi cere s-o oprească – Foto: Kremlin.ru
E un semnal clar că “invazia” nu merge deloc bine pentru Vladimir Putin.
„Nu sunt suficient de preocupat de această problemă pentru a spune dacă decurge conform planului, așa cum susțin rușii, sau așa cum simt și eu. Vreau să mai precizez încă o dată, cred că această operațiune a durat destul”, a declarat Lukașenko, într-un interviu pentru Associated Press.
Sunt foarte multe speculații în jurul discursului pe care-l va susține președintele Rusiei cu ocazia marii sărbători din data de 9 mai, dar un lucru e cert, nu are cu ce se lăuda în fața rușilor.
Rușii intră în catacombe și sunt învinși
Va încerca să prezinte cucerirea orașului Mariupol ca o mare realizare, dar după două luni de asediu, militarii ucraineni din Batalionul Azov încă rezistă în Uzina Azovstal, iar rușii au pierderi uriașe.
“Niciunul dintre noi, niciunul dintre veteranii Batalionului Azov – deși am participat la multe lupte, unele chiar aprige – nu a simțit și nu a avut o experiență asemănătoare cu ceea ce se întâmplă acum la Mariupol”, a declarat Andrei Biletski, unul dintre fondatorii Batalionului Azov, citat de presa ucraineană.
“Nicio unitate din nicio armată din lume nu a avut o asemenea experiență de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. Și ceea ce se întâmplă acum, acolo, este într-adevăr o poveste, și nu una locală, ci globală, care va fi inclusă în toate manualele militare”, a mai declarat el.
În data de 4 mai, oficialii ruși au anunțat că, pentru prima dată de la declanșarea asaltului asupra orașului Mariupol, militarii Kremlinului au intrat în catacombele combinatului Azovstal.
Sub această gigantică platformă industrială, în anii ’50, sovieticii au construit un imens buncăr antiatomic care avea rolul să-i adăpostească pe cei 40.000 de muncitori și familiile lor, în cazul unui atac nuclear.
Acum, buncărul a fost folosit de forțele ucrainene ca un ultim punct de rezistență din oraș. În catacombe se mai află în jur de 1.000 de militari, dar și câteva sute de civili.
În urmă cu câteva zile, autoritățile ruse și cele ucrainene au reușit să negocieze evacuarea civililor din buncăr. Procesul se desfășoară cu mare greutate și multe întreruperi.
Intrarea militarilor Moscovei în catacombele de sub Azovstal a fost confirmată și de reprezentanții Ucrainei.
Oleksi Arestovici, purtătorul de cuvânt at președintelui Ucrainei, a anunțat că trupele ruse care au intrat în subteran “au fost învinse”.
Parada victoriei, la Mariupol
În prezent, în Mariupol mai sunt în jur de 2.000 de soldați ruși, combinatul e bombardat în continuare, iar Putin a cerut ca aici, în data de 9 mai, să aibă loc o paradă a victoriei.
“Serviciul de informații militare din Ucraina (GUR) a raportat că rușii fac pregătiri pentru o paradă de Ziua Victoriei la Mariupol. Aceste pregătiri includ forțarea rezidenților să curețe străzile avariate în schimbul hranei și pregătirea materialelor de propagandă pentru a prezenta <eliberarea Mariupolului> de către Rusia”, se arată în raportul ISW.
“GUR a remarcat că Serghei Kirienko, prim-adjunctul șefului administrației prezidențiale ruse, a sosit la Mariupol pentru a supraveghea pregătirile din noua sa poziție de curator, numit de Kremlin, pentru problemele Donbasului”, conform sursei citate.
Marea victorie a lui Putin în acest război e un oraș pe care n-a reușit să-l cucerească după două luni de asediu, pe care l-a bombardat intens, făcându-l una cu pământul și în care a lansat proiectile în adăpostul de sub teatrul din localitate, ucigând 600 de femei și copii, conform unor date recente.
Cruzimea arătată de Rusia în Mariupol nu are legătură cu nicio lege a războiului. Violența extremă a avut legătură cu frustrarea Moscovei că nu poate cuceri niciun oraș important.
Portul e un punct strategic pentru Kremlin, care vrea să obțină o fâșie terestră pentru a lega regiunea Donbas de Peninsula Crimeea, cel mai important obiectiv militar al lui Putin.
Toate aceste încercări disperate de a salva aparențele arată cât de fragil a devenit regimul de la Moscova. Cu o armată debusolată și demoralizată, aflată tot mai aproape de colaps, Putin dă semne că așteaptă cu nerăbdare o paradă la care să anunțe că a învins.
După marea sărbătoare are două soluții, continuă un război pierdut sau se retrage. În ambele situații, mai devreme decât mai târziu, regimul său se va prăbuși.
https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/victoria-de-parada-a-lui-putin-intr-un-razboi-pierdut
////////////////////////////////////////
Discursul lui Putin de Ziua Victoriei: acuzații la adresa Occidentului
Războiul din Ucraina pune în umbră celebrarea anuală, la Moscova, a victoriei sovietice asupra Germaniei naziste. În cadrul uriaşei parade militare, Putin a afirmat că Rusia apără „ţara-mamă” în Donbas.
Parada militară din 9 mai
Parada militară din 9 mai la Moscova
Rusia a celebrat luni împlinirea a 77 de ani de la victoria asupra Germaniei naziste. Preşedintele Vladimir Putin a susţinut un discurs important cu această ocazie, afirmând o dată în plus că soldaţii ruşi luptă din nou pentru securitatea ţării lor. Aproximativ 11.000 de soldaţi au participat la Moscova la parada militară din Piaţa Roşie. Parade militare au mai avut loc şi la Vladivostok şi Novosibirsk.
Rusia | procesiune la Vladivostok
Urmaşii celor căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial au format la Vladivostok procesiunea „Regimentului Nemuritorilor”
Ce a declarat Putin în discursul său de Ziua Victoriei?
Discursul său s-a axat în principal pe războiul din Ucraina, care a început pe 24 februarie, ca urmare a invaziei ruse. El a declarat că invazia a fost „singura decizie corectă”, ca măsură de preîntâmpinare a unei agresiuni.
„Vestul se pregătea pentru invadarea Rusiei. NATO crea tensiuni la graniţe. Ei nu au vrut să asculte vocea Rusiei, aveau alte planuri”, a declarat Putin.
El a afirmat că Rusia se luptă „pentru ţara-mamă” în Donbas, astfel încât „nimeni să nu uite învăţămintele trase din cel de-al Doilea Război Mondial.”
Liderul de la Kremlin a promis de asemenea sprijin pentru familiile soldaţilor căzuţi pe câmpul de luptă. „Moartea fiecărui soldat şi ofiţer este dureroasă pentru noi”, a spus el. „Statul va face totul pentru a avea grijă de aceste familii, în special de copii.”
Rusia | Paradă militară la Moscova
Militari ruşi la parada de 9 mai în Piaţa Roşie din Moscova
Analiza afirmaţiilor lui Putin
Au existat speculaţii că Putin ar putea anunţa de Ziua Victoriei o escaladare a acţiunilor militare. Cu toate acestea, nu a existat menţiunea unei mobilizări generale sau parţiale a armatei ruse.
„Putin a încercat să anuleze legitimitatea poporului şi guvernului ucrainean, conectându-le cu un soi de trecut nazist”, a declarat corespondentul DW Aaron Tilton. „El a spus că în joc e Rusia, securitatea ţării, acuzând ucrainenii şi vestul că atacă Rusia.”
„Este o întoarcere pe dos a situaţiei de la faţa locului. Noi ştim că nu a fost nicio agresiune a vestului îndreptată împotriva Federaţiei Ruse. Rusia a fost ţara care a invadat prima, Rusia a fost ţara care a început să bombardeze, să deschidă focul. Dar fiindcă obiectivul pe termen lung al lui Putin este să-şi pregătească poporul pentru un conflict de mai lungă durată, a trebuit să-i ofere ceva pentru a-l strânge laolaltă”, a afirmat Tilton.
Rusia| Paradă militară la Moscova
Soldați ruşi la Moscova
Kremlinul afirmă că invadarea Ucrainei nu este război ci o „operaţiune militară specială”.
Ce semnifică în Rusia Ziua Victoriei?
În Rusia „Ziua Victoriei”, după cum a fost denumită în perioada post-sovietică, este de decenii ziua comemorării celor care au pierit în cel de-al Doilea Război Mondial. Uniunea Sovietică a pierdut multe milioane de cetăţeni în acel conflict, şi 9 mai este ziua comemorării lor.
Dar în ultimii ani lucrurile s-au schimbat. Putin se foloseşte tot mai mult de această zi în scopurile sale de politică internă.
Preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a declarat luni că Rusia „a uitat tot ce le era important biruitorilor din cel de-al Doilea Război Mondial”.
„Răul s-a întors într-o uniformă diferită, cu sloganuri diferite, dar în acelaşi scop”, a avertizat el.
Spre deosebire de anii trecuţi, la parada militară de luni nu a fost prezent niciun şef de stat străin.
Ce s-a mai întâmplat în Ucraina?
Parada s-a desfăşurat la o zi după ce Ucraina a anunţat că un bombardament aerian rusesc s-a soldat cu moartea a 60 de oameni adăpostiţi într-o şcoală.
Luptele continuă pe fronturi multiple, dar Rusia se apropie de o victorie în oraşul-port Mariupol. Ultimii luptători ucraineni rămaşi în viaţă, retraşi în combinatul siderurgic Azovstal, au respins ultimatumul de depunere a armelor.
Mariupol | Combinatul Asovstal
Ultimii luptători ucraineni s-au baricadat în combinatul Azovstal
Controlul deplin asupra oraşului Mariupol va permite Moscovei să creeze un coridor terestru între Peninsula Crimeea, pe care a anexat-o în 2014, şi regiunile estice controlate de separatiştii pro-ruşi. Au existat speculaţii că Putin încearcă să atingă la timp acest obiectiv pentru a-l prezenta de Ziua Victoriei.
Convoiul libertăţii
Un lung convoi de autocare şi maşini s-a îndreptat spre regiunea Zaporojie, controlată de ucraineni. Graţie medierii ONU şi ajutorului oferit de Crucea Roşie, convoiul i-a transportat în siguranţă pe ucrainenii care s-au refugiat în combinatul siderurgic Azovstal. Sute de civili şi soldaţi s-au baricadat de săptămâni acolo, pentru a se adăposti de asediul trupelor ruse.
///////////////////////////////////////
Ortodoxia nucleară a Rusiei: serafimii nucleari și cruciulița romanțată a lui Putin
MAGDA GRĂDINARU
Ortodoxia nucleară a Rusiei: serafimii nucleari și cruciulița romanțată a lui Putin Foto: Vladimir Putin/kremlin.ru
În 1994, pe harta Rusiei a apărut orașul secret Arzamas-16, astăzi Sarov. Este și începutul unei mitologii care aduce împreună ortodoxia rusă și arsenalul nuclear, două forțe a căror simbioză explică astăzi de ce Vladimir Putin poate decide folosirea armelor neconvenționale, pe care Biserica Rusă le numește „eremiți devotați” ai vremurilor noastre.
Eremiții sunt, în tradiția creștină, pustinicii care trăiesc departe de lume, în asceză, pentru ca altfel să fie în proximitatea lui Dumnezeu. La ei vin oamenii care nu au aceeași tărie de a renunța la plăcerile lumești, pentru sfaturi duhovnicești și chiar în ucenicie. Prezența lor devine, așadar, una dacă nu sfântă, în orice caz sfințită.
Ce legătură au însă armele nucleare cu acești asceți care populează mai ales creștinismul timpuriu?
Dacă mori într-un război nuclear, spune astăzi propaganda transmisă de televiziunile rusești, atunci ajungi direct în Rai. Asta pentru că bombele rusești sunt legitimate divin, în vreme ce bombele americane, de pildă, nu au un scop de apărare, ci doar unul ucigaș.
Oricât de halucinant poate suna, această doctrină a Rusiei a progresat de la figuri de stil în anii imediat post-sovietici la o doctrină care legitimează regimul de putere autocratică a lui Vladimir Putin.
Dmitry Adamsky a scris Russia Nuclear Ortodoxy. Religion, Politics and Strategy în 2019 și cartea a fost o vreme citată în analizele despre Rusia, dar marginal. A fost nevoie ca patriarhul Kirill al Rusiei și preoții săi să sprijine direct, în biserici, crimele pe care armata lui Putin le comite în Ucraina, pentru ca acest cuplu Biserica Ortodoxă Rusă/Arsenalul nuclear să își facă simțită puterea.
La prima vedere, pare surprinzătoare această asociere a Bisericii Ortodoxe Ruse cu puterea militară, în chiar primii ani ai ieșirii din dictatura comunistă.
De fapt, cu o abilitate politică extraordinară, Biserica Rusă a profitat de deziluziile, resentimentele, furia și decăderea resimțite de ruși după destrămarea URSS și eșecul imediat al democratizării.
A fost instituția care s-a insinuat în societate și în imediata proximitate a puterii politice și militare, construindu-și practic o forță indispensabilă regimului de putere.
Personajul principal al noii ideologii nuclearo-ortodoxe a fost un vechi sfânt rus, un pustnic din Sarov, cu o legendă banală: osemintele lui au făcut ca țarul Nicolae al II-lea să poată avea un fiu.
Sfântul Serafim a fost uitat în URSS, iar mănăstirea unde el se adăpostise a devenit un centru al temutului NKVD, apoi o fabrică pentru rachetele Katiușa.
Este momentul în care orașul în care este mănăstirea convertită în centru nuclear dispare de pe toate hărțile. Arzamas-16 va fi însă reînviat de Biserica Ortodoxă Rusă, care, pretinzând să legitimeze prin divin arsenalul nuclear, vrea în același timp pentru sine puterea pe care o dau armele nucleare.
O înfrățire diabolică, prezentată drept dumnezeiască creștinilor debusolați după căderea URSS și crearea noilor caste oligarhice.
Istoria ortodoxiei nucleare ruse, refăcută de Dmitry Adamsky în volumul publicat la Stanford University Press, începe odată cu returnarea către Biserica Ortodoxă Rusă a relicvelor lui Serafim, miraculos recunoscute de patriarhul din acea vreme, Alexei.
Kirill, infamul patriarh de astăzi, ocupa în epocă scaunul de mitropolit. Se organizează un mare pelerinaj al osemintelor, o întreagă frenezie populară este stimulată, pentru ca mai apoi Biserica să facă pasul spre cercul puterii politice.
Rușii aveau nevoie de o nouă poveste de țară, una care să redea sentimentul de grandoare al Rusiei mari.
Două mituri au jucat postsovietic și post Războiul Rece un rol covârșitor: cel al Marelui Război Patriotic (de unde astăzi pretenția lui Putin de denazificare, care sună complet aiuristic în afara Rusiei, dar firesc în interiorul acestei mitologizări) și cel al forței nucleare a Rusiei.
Acesta din urmă a interesat în mod deosebit Biserica Ortodoxă Rusă.
Narațiunea a fost simplă: de vreme ce armele nucleare și-au găsit loc tocmai la Sfântul Serafim acasă, atunci ele primesc legitimitate divină.
Doctrina este bicefală: confesiunea ortodoxă este fundamentul spiritual, arma nucleară constituie fundamentul material, dar într-un fel simbiotic, nu se poate una fără cealaltă. Așa ajunge mitropolitul Kiril să se refere, în 1996, la armele nucleare ca fiind „eremiți devotați”.
Armele nucleare sunt astfel definite ca paznicii Rusiei nu doar în sens geopolitic, ci și spiritual: „Armele nucleare sunt sprijinul nostru material. Ortodoxia este fundația noastră sprirituală”.
Pavel Florensky (nepotul filosofului) cere chiar o distincție între bombele rusești de apărare și cele americane, care sunt bombe de ucis și spune că natura morală a bombei rusești ar fi fost legitimată de însuși Serafim.
Până în 2000, doctrina căpătase deja argumente teologice și existențiale: pentru a-și proteja ortodoxia, Rusia trebuie să se întărească nuclear și, pentru a garanta puterea nucleară, Rusia să fie în mod necesar ortodoxă.
Cu toată trecerea în cercul puterii și printre conducătorii militari, această doctrină a ortodoxiei nucleare rămâne deocamdată informală.
Cruciulița lui Putin și scutul nuclear
Vladimir Putin este primul conducător postsovietic care începe să adreseze mesaje de Crăciun și Paște.
Are un duhovnic și casa lui de vacanță de lângă lacul Valdai este la câțiva kilometri de două mănăstiri, unde liderul de Kremlin își mai petrece timpul. La fel ca arsenalul nuclear, și ortodoxismul lui Putin a făcut obiectul mitologizării.
Foto: Arhivă Hepta.ro
Biografia oficială a lui Putin consemnează vizita lui în Israel, în 1993, ca parte a delegației din Leningrad.
Astfel, mama lui l-ar fi rugat să binecuvânteze cruciulița de la botez în Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim.
E neclar dacă Putin a fost botezat clandestin. Mai târziu, e adăugat un element romanțat și Putin povestește episodul la emisiunea lui Larry King.
În 1996, în vreme ce era la saună, a izbucnit un incendiu. Au fost evacuați, iar după ce incendiul a fost stins, Putin și-a găsit cruciulița lăsată în vestiar intactă.
În 2007, Vladimir Putin vorbește despre cei doi piloni în simbioză: ortodoxia și puterea nucleară.
În timpul conferinței de presă anuale, un jurnalist l-a întrebat pe Putin despre legătura dintre ortodoxie și armele nucleare.
Prima propoziție a lui Putin, „ambele sunt interconectate strâns”, a iscat zâmbete. Pentru puțin timp. „Credința tradițională și scutul nuclear sunt cele două componente care întăresc statalitatea rusească și creează condițiile necesare pentru a asigura securitatea internă și externă”, a continuat Putin.
Mitul ortodoxiei nucleare a progresat de la o figură de stil la un efort de a da o legitimitate în egală măsură politică și științifică, în pofida unei scrisori de protest a mai multor oameni de știință, inclusiv doi laureați Nobel.
În 2003, interpretarea teologică a unui verset din Sf. Serafim „Fii fericit, scutul și protecția țării natale” a echivalat scutul cu arsenalul nuclear.
Potențialul nuclear al Rusiei devine astfel împlinirea unei profeții.
Sunt câteva explicații de context, care ne pot face să înțelegem de ce preoții ortodocși ruși legitimează un război în care soldații pe care îi binecuvântează violează copii, fete, femei, ucid animalic și torturează, și de unde vine această nevroză rusească în jurul armelor nucleare.
Sacralitatea arsenalului nuclear și forța acestuia de a-i face pe ruși să se simtă parte a unei națiuni puternice, care își apără existența, prin asta înțelegând existența ortodoxă, nu sunt concepte impuse de sus în jos, ci construite cu migală în orizontala societății și apoi infuzate în viața de zi cu zi a rușilor.
Aceștia sunt rușii care susțin abominabila putere a Rusiei ortodoxe a lui Putin.
Citește și:
- Baconschi:
- Baconschi: Judecarea de către un tribunal internațional – cea mai optimistă perspectivă pentru Putin. Kirill face un rău imens lumii ortodoxe – Interviu
Purtătorul de
Purtătorul de cuvânt al BOR îl critică pe patriarhul rus Kiril: Un opulent patriarh demisionar din punct de vedere moral şi creştin prin complicitatea sa cinică cu politicul asasin
Un preot
Un preot se dezice de Kiril: Sunt şocat de liderii de la Moscova ai bisericii mele. Nu îl slujesc pe Dumnezeu, ci pe necuratul
Patriarhul Rusiei
Patriarhul Rusiei le cere enoriaşilor să se unească în jurul autorităţilor
Patriarhul Rusiei
Patriarhul Rusiei susţine că Ucraina a fost invadată şi din cauza paradelor gay
//////////////////////////////////////////////
Ce ne învață HARul adevărat și cum putem face deosebirea între harul adevărat și cel fals …Harul ne învață cum trebuie să trăim; Învățătura harului -Tit 2;12. şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie… Devotional – Convins de harul lui Dumnezeu; Aluatul cel vechi…despre ritualismul șamanic- MĂTURAȚI ALUATUL CEL VECHI, S-O RUPEM CU PĂGÂNĂTATEA; Aurel Gheorghe – Teza 9 –Ucenicia – calea crucii – 50 DE TEZE PENTRU REFORMA CREȘTINISMULUI DIN ZILELE NOASTRE; Liber în lesă; Harul, motiv pentru a fi mai sfinţi; Cum pot fi mantuit? Considerații despre rugăciune; MOISE ȘI ISUS HRISTOS; DE UNDE SĂ SE ÎNCEAPĂ CITIREA BIBLIEI; FURIA BALAURULUI; De ce a trebuit Isus să moară pe cruce? Duhul lui Anticrist partea I: Negarea faptului că Isus a venit în fire; Pentru că se pregăteşte Anticrist să–si întroneze domnia spurcăciunii, hoţiei, minciunii, preacurviei, idolatriei globale etc, lepădaţi-vă de învăţăturile lui demonice şi ieşiţi din babilonia fesenistă-komunistă, capitalistă, globalistă, deci satanistă; ieşiţi din… Ce este discernamantul sau Fara Dumnezeu, degeaba -“Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun. ” (1Tes. 5:21) Explicatia Cartii: 1Ioan; Adevarul pe care il credem – Zac POONEN; Duhul lucrării ( Isaia 61); Perioada de timp actuală şi cea viitoare (8)Femeia şi fiara: un imperiu se reîntoarce,de Botschafter-© SoundWords; Învăţături practice din cartea Iov (12)-O viaţă trăită în harul lui Dumnezeu, de William Kelly; Ilie tişbitul- 1 Împăraţi 17.1; 9.5 – curajul credinţei şi puterea credinţei, de Kalender D.H.I.N. Ilie şi Elisei- 2 Împăraţi 2.9-15, de Hamilton Smith; Roada Duhului, din revista „Halte Fest!”; ROADA UHULUI, de Richard O’Ffill; Roada vs. roadele;… Îndelungă răbdare; Darurile și roada Duhului Sfânt; Semnificația simbolică a crucii lui Isus; CREDINTA CRESTINA – FECIOARA ŞI ‚CURVA’ CEA MARE; (Kurvia statului cu biserica duce la babilonia preacurviei din Apocalipsa,cap.17 si…) AMBASADA „palestiniană” deschisă în Vatican;
https://searchnewsglobal.wordpress.com/2013/12/12/simbolul-europei-o-curva-incalecata-pe-o-fiara/
///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Treci la Români şi scapă-i de idolatrie; Mergi la Ruşi, Moldoveni, Ucraineni şi uşurează-i de ortomoaşterie; Du-te în Africa, America şi alungă icoana-maimuţăria! Treci în Ungaria, în Italia, Gemania, Brazilia şi în alte ţări şi vindecă-i de curvicatolicia punctată în Apocalipsa, cap.17! Căci şi astăzi Duhul Sfânt spune nouă, vouă şi mie şi ţie: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (F.A.16/9) „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne.4. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei…
///////////////////////////////////////
(Kurvia statului cu biserica duce la babilonia preacurviei din Apocalipsa,cap.17 si…) AMBASADA „palestiniană” deschisă în Vatican
AMBASADA „palestiniană” deschisă în Vatican înainte de „Conferința celor 70 de Naţiuni”
Profetul fals – Papa Francisc și demonicul Islamic Abbas sau întâlnit la Vatican pentru ași întări alianța . Vatican, pentru mulți identificat ca fiind „Curva cea mare”, menționată în Cartea Apocalipsei, Vaticanul este într-adevăr „mama” a tuturor curvelor (bisericilor fără de lege) și spurcăciunilor , care a făcut şi face totul pentru a distruge națiunea Israelul și a anihila poporul evreu.
Timp de secole, ipocrizia Vaticanului miroase urât, și dacă pe de o parte noul său șef pare să aibă semne de apropiere de evrei, adevărul este că această organizație politică și religioasă sinistră sa mânjit tot timpul cu dușmanii Israelului şi al poporul evreu, pe scurt, cu dușmanii păcii.
Astăzi sâmbătă – liderul palestinian Mahmoud Abbas (Ingerul păcii), sa întâlnit cu șeful Vaticanului, Papa Francisc I (Falsul Profet), aceasta este a treia oară cănd cei doi se întâlnesc.
Liderul Vaticanului la numit pe Mahmud Abbas „îngerul păcii”, prin asta dă semne de senilitate precoce, sau chiar debilitate. Este numit „înger al păcii” un nebun care crede doar în distrugerea statului Israel, cineva care se bucură de fiecare dată când evreii nevinovați sunt uciși de terorismul palestinian.
Desigur, ipocrizia Vaticanului este atât de adâncă încât, atunci când se confruntă cu declarația șefului său, liderii Curiei spun că a fost „o eroare de traducere” și că „papa” a avut ca intenție „de a încuraja pe Abbas să facă pace cu Israelul.”
Ambasada palestiniană în Vatican va fi, de asemenea, una din cele 86 reprezentanțe străine prezente în Vatican.
Pe de altă parte, și în contrast cu această demagogie evazivă, Israelul nu are nici o ambasadă în Vatican, cu toate că Vaticanul are ambasada din Tel Aviv. Vaticanul are, de asemenea, o ambasadă în presupusa „Palestina”, situată în Ierusalimul de Est, teritoriul Israelului …
De aproximativ doi ani Vaticanul a recunoscut oficial ” Stat” palestina.
https://israelshabbatschalom.wordpress.com/tag/curva-cea-mare/
/////////////////////////////////////////
CREDINTA CRESTINA – FECIOARA ŞI ‚CURVA’ CEA MARE
Written by Gabriel Baicu
Când va reveni pe norii cerului, în glorie şi slavă, împreună cu sfinţii îngeri, Isus (Iisus) va răpi la cer pe toţi cei care sunt ai Lui, un singur popor, indiferent de confesiunea creştină la care aceştia vor fi aparţinând. Isus (Iisus) nu îi va întreba dacă au fost Ortodocşi, Romano sau Greco Catolici, Reformaţi, Protestanţi sau Neo-protestanţi. Cei mai mulţi nici nu vor aparţine de nici o confesiune creştină, deoarece vor asculta de solia îngerului care le va spune, încă înainte de revenirea lui Cristos, să iasă din Babilonul de confesiuni creştine, din multitudinea de instituţii bisericeşti, care vor exista în acele vremuri. Oamenii se împart în denominaţiuni dar Cristos îi împarte pe oameni la dreapta şi la stânga Sa, după cum sunt sau nu ai Lui. (Matei 25; 31-34)
Toţi cei de la dreapta lui Cristos vor aparţine de grupul fecioarelor înţelepte, care şi-au luat ulei în candelele lor şi l-au aşteptat pe Mire veghind. (Matei 25; 1-13) Uleiul reprezintă mărturia lui Cristos, adică Duhul prorociei. (Apocalipsa lui Ioan 19; 10) Mulţi vor spune atunci: Nu am fost noi membrii ai Bisericii instituţionale Ortodoxe sau ai Bisericii instituţionale Romano sau Greco Catolice, nu am fost noi membrii ai Bisericilor instituţionale Reformate, ai Bisericilor instituţionale Protestante sau ai Bisericilor instituţionale Neo-protestante? Isus (Iisus) le va răspunde: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Nu este acelaşi lucru dacă suntem membrii într-o instituţie bisericească şi dacă suntem membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Corpul Său unic, Mireasa Sa.
În Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte despre două femei deosebite una de cealaltă. Una este o fecioară curată iar cealaltă este denumită „curva cea mare.” Ambele femei semnifică o relaţie cu Dumnezeu, doar că prima semnifică o relaţie bună, iar cea de a două o relaţie foarte rea. Prima este o realitate spirituală, iar cea de a două este un amalgam de instituţii bisericeşti şi organizaţii religioase. Iată textele:
„Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. – (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” (Apocalipsa lui Ioan 19; 7-8)
Textul de mai sus se referă la adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi aceasta va fi formată numai din sfinţi. Dacă ne mulţumim numai să îi admirăm pe sfinţi şi să ne rugăm lor sau numai să facem coadă la moaştele lor, dar fără să fim noi înşine sfinţi vom face parte din cea de a două categorie, care este descrisă mai jos:
„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: <<Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!>> … Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: <<Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului>>.” (Apocalipsa lui Ioan 17; 1-2; 4-5)
Acest Babilon este format din multitudinea de Biserici instituţionale prin care se exercită o autoritate spirituală impusă, asupra conştiinţelor umane. Pe de altă parte, Biserica unică a lui Dumnezeu este formată din toţi aceia care au o experienţă spirituală directă cu Dumnezeu şi al căror nume este înscris în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii.
„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa lui Ioan 20; 14-15)
Bisericile instituţionale încearcă să sperie oamenii cu un iad şi chinuri veşnice, pentru ca cei credincioşi să nu iasă din comenzile lor. În realitate, cartea Apocalipsa lui Ioan vorbeşte despre moartea a două, adică adevărata moarte, din care nimeni nu va învia. Este vorba despre un iaz de foc, în care toţi ce ne mântuiţi vor fi aruncaţi şi aceasta este despărţirea definitivă de Dumnezeu. Dacă este moarte, nu este viaţă petrecută pentru veşnicie în iad. Există viaţă veşnică în Rai, împreună cu Dumnezeu şi există moarte veşnică, care survine pentru toţi cei care sunt aruncaţi în iazul de foc. Plata păcatului este moartea şi desigur nu moartea întâi, la care sunt supuşi şi sfinţii, afară de cei care vor fi în viaţă la revenirea lui Isus (Iisus), ci moartea a doua, de care nu sunt scutiţi toţi aceia care nu au atins gradul de sfinţenie, cerut de Dumnezeu.
„Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus (Iisus) Cristos, Domnul nostru.” (Romani 6; 23)
Isus (Iisus) a spus să nu ne bucurăm că duhurile ne sunt supuse, ci să ne bucurăm că numele noastre sunt scrise în ceruri. (Luca 10; 20) Dumnezeu îi cunoaşte dinainte pe toţi aceia care fac parte din adevărata Sa Biserică şi i-a hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului său, adică asemenea lui Cristos. (Romani 8; 29) De asemenea, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui. (Efeseni 1; 4) Prin urmare, scopul şi condiţia mântuirii este sfinţenia, dar nu sfinţenia altora, adică a sfinţilor canonizaţi de către Bisericile instituţionale, ci sfinţenia noastră, a celor care vrem să fim mântuiţi. Numai sfinţii vor vedea şi vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, adică numai acele persoane care sunt născute din nou. (Ioan 3; 34-35) Aşa ne spune Biblia şi dacă reprezentanţii Bisericilor instituţionale ne spun altceva se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. (Faptele Apostolilor 4; 19) Prin urmare, din adevărata Biserică a lui Dumnezeu fac parte numai sfinţii, care sunt membrii ai tuturor confesiunilor creştine şi care la un moment dat, atunci când îngerul lui Dumnezeu va da semnalul, vor ieşi din ele, pentru a nu se face părtaşi la păcatele lor. (Apocalipsa lui Ioan 18; 4) Cei care aşteaptă ca sfinţii din calendare să îi ia cu ei în Împărăţia lui Dumnezeu se înşeală şi sunt înşelaţi, deoarece sfinţenia nu se atribuie prin apartenenţa la o anumită confesiune creştină sau prin venerarea unui alt sfânt. Sfinţenia este personală, este atributul celui care este mântuit şi nu poate fi înlocuit de sfinţenia altor persoane.
https://www.credintacrestina.com/credinta-crestina-fecioara-si-curva-cea-mare
///////////////////////////////////////
Simboluri în Noul Testament
https://comori.org/biblia-studiu-biblic/simboluri-in-noul-testament/
Matei 24:29 , Apocalipsa 8:10
|
SIMBOLUL |
EXPLICAŢIA |
LOCUL ÎN BIBLIE |
|
Alb |
Curăţie |
Apocalipsa 3:4,5,18 ; 7:9,13 |
|
Altar |
Apropierea de Dumnezeu |
Matei 5:23 , Evrei 13:10 , Psalmul 43:4 |
|
Aluat |
Lucrarea, răspândirea răului |
Matei 13:33 ; 1 . Corinteni :6-8 |
|
Apa |
Duhul Sfant; Curăţie; Cuvântul lui Dumnezeu |
Ioan 7:38 ; 19:34 ; Efeseni 5:26 |
|
Ape multe |
Popoare, naţiuni |
Apocalipsa 17:1,15 ; Isaia 8:7 |
|
Arama (cupru) |
Hotărâre (fermitate) în judecată |
Apocalipsa 1:15, 2 :18; Mica 4:13 |
|
Arc |
Luptă la distanţă |
Apocalipsa 6:2 , Psalmul 37:14,15 |
|
Aur |
Dreptate divină |
Evrei 9:4 , Apocalipsa 3:18 , 1. Împăraţi 6:22 |
|
Babilon |
Stricăciune, gândire lumească |
Apocalipsa 14:8 ; 16:19 , Daniel 4:27 |
|
Balaur |
Putere uriaşă şi distrugătoare |
Apocalipsa 12:3-17 ; 20:2 ; Ezechiel 29:3 |
|
Beţie |
Desfrâu, ameţeală |
1. Tesaloniceni 5:7 , Apocalipsa 17:6 |
|
Brâu |
Putere şi muncă |
Apocalipsa 1:13, 15 :6; Isaia 22:21 |
|
Burtă |
Omul interior |
Romani 16:18 , Psalmul 44:26 |
|
Câini |
Necurăţie, fără valoare |
Matei 7:6 , Apocalipsa 22:15 |
|
Cal |
Forţă împărătească în război |
Apocalipsa 6:2,4,5,8 |
|
Cartea Vieţii |
Lista celor aleşi sau chemaţi |
Filipeni 4:3 , Apocalipsa 3:5 ; 13:8 ; 17:8 ; 20:12-15 ; 21:27 ; 22:19 |
|
Casa |
Aşezare (locuinţă) organizată |
2. Corinteni 5:1 , 1. Timotei 3:15 , 1. Petru 2:5 |
|
Cer |
Cel mai înalt loc al autorităţii |
|
|
Cetate |
Centru de administrare |
Evrei 11:10,16 |
|
Cheie |
Autoritate pentru a deschide şi a închide |
Matei 16:19 , Apocalipsa 1:18, 3 :7 |
|
Cinci |
Responsabilitate |
Matei 25:2 , Luca 16:28 , 1. Corinteni 14:19 |
|
Coapse încinse |
Atitudine pentru energie şi slujire |
Efeseni 6:14 ; 1. Petru 1:13 |
|
Coif |
Siguranţa mântuirii |
Efeseni 6:17 , 1. Tesaloniceni 5:8 |
|
Colibă |
Locuinţă temporară (trecătoare) |
2. Corinteni 5:1,4 ; 2. Petru 1:13 |
|
Conducător, Cap |
Poziţie de conducere a unor Persoane sau locuri |
Coloseni 2:10 , Apocalipsa 17:9 |
|
Corn |
Putere şi înălţare, Împărat |
Luca 1:69 , Apocalipsa 17:12,16 |
|
Coroană |
Victorie, preţuire, împărăţie |
Apocalipsa 2:10 ; 14:14 ; Plângerile lui Ieremia 5:16 |
|
Cruce |
Jertfire de sine şi înjosire |
Matei 16:24 , 1. Corinteni 1:17 |
|
Curcubeu |
Legământul lui Dumnezeu cu pământul |
Apocalipsa 4:3, 10 :1 |
|
Curvă |
Sistem stricat |
Apocalipsa 17:5 , Isaia 1:21 |
|
Cutremur de pământ |
Răsturnarea organizaţiilor |
Matei 24:7 ; Apocalipsa 6:12 |
|
Deşert |
Dezolare |
Apocalipsa 12:6, 17 :3, Isaia 14:17 |
|
Doi |
Mărturie |
Marcu 6:7 , Apocalipsa 11:4 |
|
Doisprezece |
Administrare desăvârşită |
Matei 19:28 , Apocalipsa 12:1 |
|
Durerile naşterii |
Grijă (anxietate) dureroasă |
Romani 8:22 , Galateni 4:19 |
|
Egipt |
Starea firii (duşmănia lumii) |
Apocalipsa 11:8 , Isaia 31:1 |
|
Fecioare |
Curăţie |
2. Corinteni 11:2 , Apocalipsa 14:4 |
|
Fiara |
Putere împărătească pe pământ |
Apocalipsa 13:12-18 , Daniel 7:17 |
|
Fluviu |
Binecuvântări bogate |
Ioan 7:38 , Apocalipsa 22:1,2 |
|
Flux |
Puteri devastatoare |
Luca 6:48 , Apocalipsa 12:15 , Psalmul 90:5 |
|
Foc |
Încercarea prin judecată |
1. Corinteni 3:13 , Apocalipsa 3:18 , Ieremia 23:29 |
|
Frâu |
Îngrădire a cărnii |
Iacov 1:26, 3 :2, Psalmul 32:9 |
|
Fum |
Influenţă întunecată |
Apocalipsa 9:2,18 |
|
Grindină |
Judecată (trimisă) din cer |
Apocalipsa 11:19, 16 :21 |
|
Heruvim |
Exercitarea guvernării divine |
Evrei 9:5 ; Ezechiel 10:15-20 |
|
Hrană |
Mâncare (hrană) pentru omul interior |
Matei 24:45 , Ioan 6:27,55 |
|
Hrană tare |
Adevăruri creştine înalte |
Evrei 5:12,14 |
|
Iad (Gheena) |
Domeniul puterii lui Satan |
Matei 23:15 , Iacov 3:6 |
|
Iarbă |
Efemeritate umană |
Iacov 1:10,11 ; 1. Petru 1:24 ; Isaia 40:7 |
|
Iarbă verde |
Bunăstare pământească |
Apocalipsa 8:7 ; 9:4 |
|
Iaspis |
Gloria vizibilă a lui Dumnezeu |
Apocalipsa 4:3 ; 21:11,18 |
|
Îmbrăcăminte (haine) |
Caracterul exterior |
Iuda 23 , Apocalipsa 3:4, 16 :15 |
|
In |
Dreptate practică, falsă sau reală |
Apocalipsa 18:16, 19 :8 |
|
Inel |
Onoare; relaţie plină de iubire |
Luca 15:22 , Geneza 41:42 |
|
Înger |
Reprezentant şi sol |
Apocalipsa 1:20 ; 22:16 , Isaia 63:9 |
|
Inimă |
Locul afecţiunii şi al sincerităţii |
Romani 6:17 , Filipeni 1:7 |
|
Întuneric |
A fi separat de lumină |
Evrei 12:18 , Iuda 13 |
|
Întuneric (Beznă) |
Confuzie morală deplină |
Fapte 2:20 , Apocalipsa 16:10 |
|
Izvor |
Originea binecuvântărilor |
Ioan 4:14 , Isaia 12:3 |
|
Jug |
Slujbă, cătuşe (încătuşare) |
Fapte 15:10 , Galateni 5:1 |
|
Lăcustă |
Putere nimicitoare |
Apocalipsa 9:3,7 ; Naum 3:17 |
|
Lapte |
Adevăruri elementare |
1. Corinteni 3:2 , Evrei 5:12,13 |
|
Lăuntru |
Locul simpatiilor |
Filipeni 2:1 , Cântarea Cântărilor 5:4 |
|
Leu |
Împărăţie şi putere |
1. Petru 5:8 , Apocalipsa 5:5 |
|
Locuinţa Morţilor (Hades) |
Cea mai adâncă putere a morţii |
Matei 16:18 , Apocalipsa 1:18 |
|
Luna |
Putere dominantă, stăpânitoare |
Apocalipsa 8:12, 12 :1 |
|
Lupi |
Duşmani hrăpăreţi |
Matei 7 .15, Ioan 10 .12, Fapte 20 .29 |
|
Mana ascunsă |
Hrană spirituală ascunsă |
Apocalipsa 2:17 |
|
Mâncare |
Învăţare şi părtăşie |
Ioan 6:50-58 , 1. Corinteni 10:3,7 |
|
Mare |
Masa popoarelor, în afara ordinii lui Dumnezeu |
Apocalipsa 7:1-3, 13 :1 |
|
Masa |
Părtăşie, Legătură |
Luca 22 .30; 1. Corinteni 10:21 |
|
Măslin |
Rod şi mărturie pentru Dumnezeu |
Romani 11:17 , Apocalipsa 11:4 |
|
Miel |
Hristos ca Cel condamnat (n.tr. Cel care suferă) şi respins |
Ioan 1:29 , Apocalipsa 5:6,12 |
|
Mieluşel |
Mădularele mai tinere ale turmei lui Hristos |
Ioan 21:15 , Isaia 40:11 |
|
Moarte |
Înstrăinare faţă de Dumnezeu |
Matei 4:16 ; 2. Corinteni 1:10 |
|
Munte |
Statornicie, puterea politică |
Apocalipsa 6:14 ; 8:8 ; 16:20 |
|
Neghina |
Mărturisitori falşi |
Matei 13:25-40 |
|
Noapte |
Starea actuală şi întunecată a lumii |
Romani 13:12 ; 1. Tesaloniceni 5:5,7 |
|
Nuia |
Semn al autorităţii; Pedeapsă |
1. Corinteni 4:21 , Apocalipsa 2:27 |
|
Ochi |
Percepţia spirituală |
Efeseni 1:8 , Apocalipsa 3:18 ; 4:6,8 |
|
Oi |
Obiectele purtării de grijă a lui Dumnezeu |
Ioan 10 ; 1. Petru 2:25 |
|
Opt |
Un nou început |
2. Petru 2:5 , Apocalipsa 17:11 , Levitic 25:22 |
|
Orbire |
Lipsa capacităţii de percepţie spirituală |
Ioan 9:39,41 ; Apocalipsa 3:17 |
|
Ospăţ |
Ospăţ de încheiere |
Luca 14:16 ; 1. Corinteni 11:20 ; Apocalipsa 19:9,17 |
|
Pahar |
Măsură de împărtăşire |
Matei 26:39 , Apocalipsa 14:10 , Psalmul 23:5 |
|
Pâine |
Hrană |
Matei 4:4 , Ioan 6:51, 58 , 2. Corinteni 9:10 |
|
Palmier |
Victorie |
Ioan 12:13 , Apocalipsa 7:9 |
|
Păstor |
Conducător, Ocrotitor |
Evrei 13:20 , 1. Petru 2:25 |
|
Patru |
Perfecţiunea în fire sau pentru pământ |
Apocalipsa 4:6 ; 7:1 |
|
Pecete pe frunte |
Asociere deschisă |
Apocalipsa 7:3 ; 13:16 ; Isaia 9:4 |
|
Perlă |
Frumuseţe şi valoare |
Matei 7:6, 13 :45; Apocalipsa 21:21 |
|
Pleavă |
Persoane fără valoare |
Matei 3:12 , Luca 3:17 , Psalmul 1:4 |
|
Ploaie |
Împrospătare venită din ceruri |
Evrei 6:7 , Iacov 5:7 |
|
Pom |
Oameni sau sisteme însemnate |
Matei 13:32 , Apocalipsa 8:7 |
|
Porc |
Necurăţie |
Matei 7:6 ; 2. Petru 2:22 |
|
Porumbel |
Pace şi inocenţă |
Matei 3:16, 10 :16; Cântarea Cântărilor 6:9 |
|
Prunc, copil |
Subdezvoltat (oprit în creştere), neinstruit |
1. Corinteni 3:1 , Evrei 5:13 , Isaia 3:4 |
|
Pucioasă |
Chin şi distrugere |
Apocalipsa 14:10 , Isaia 30:33 |
|
Purpură |
Împărăţie |
Matei 15:17,18 ; Apocalipsa 17:4 ; 18:12,16 |
|
Rărunchi |
Gânduri şi simţiri interioare |
Apocalipsa 2:23 , Psalmul 16:7 |
|
Recoltă |
Adunare (culegere) şi judecată |
Matei 13:30 , Iacov 4:35 , Apocalipsa 14:15 |
|
Roşu |
Vărsare de sânge |
Apocalipsa 6:4 ; 12:3 ; Isaia 63:2 |
|
Săgeţi |
Atacuri subite |
Efeseni 6:16 , Proverbe 7:23 |
|
Sân |
Locul afecţiunilor |
Ioan 1:18 , Isaia 40:11 |
|
Şapte |
Perfecţiunea divină |
Apocalipsa 4:5, 5 :6 |
|
Sare |
Gust, conservare, curăţare |
Marcu 9:49,50 ; Coloseni 4:6 |
|
Şarpe |
Viclenie şi abilitate |
Matei 10:16 ; 2. Corinteni 11:3 |
|
Şase |
Perfecţiunea neatinsă |
Apocalipsa 13:18 |
|
Scorpion |
Unealtă (mijloc) de chin |
Apocalipsa 9:3,5,10 ; Ezechiel 2:6 |
|
Sfeşnic (candelă) |
Mărturie – personală sau colectivă |
Matei 25:1 , Apocalipsa 1:20 |
|
Soare |
Cea mai înaltă putere |
Apocalipsa 1:16 ; 12:1 ; 16:8 |
|
Somn |
Moarte fizică sau morală |
1. Tesaloniceni 4:14 ; 5:6,7 |
|
Spălare |
Curăţie morală |
Ioan 13:5-14 , Efeseni 5:26 |
|
Spin |
Încercare dureroasă |
2. Corinteni 12:7 ; Numeri 33:55 |
|
Stacojiu |
Mareţie pământească |
Apocalipsa 17:3,4 ; 18:12,16 |
|
Stâlp |
Sprijin, purtător (susţinător) |
Galateni 2:9 ; 1. Timotei 3:15 ; Apocalipsa 3:12 |
|
Stele |
Puteri slujitoare |
Marcu 13:25 , Apocalipsa 1:16 ; 6:13 |
|
Sticlă |
Puritate divină |
Apocalipsa 15:2, 21 :18,21 |
|
Tabără |
Organizare pământească |
Evrei 13:11,13 ; Apocalipsa 20:9 |
|
Tămâie, mireasmă |
Parfum plăcut pentru Dumnezeu |
Apocalipsa 5:8 ; 8:3,4 |
|
Taur, viţel |
Râvnă perseverenţă |
Apocalipsa 4:7 , Ezechiel 1:10 |
|
Teasc |
Judecată grozavă |
Apocalipsa 14:19,20 ; 19:15 |
|
Trei |
Mărturie suficientă |
Luca 13:7 ; 1. Ioan 5:7,8 |
|
Tunet |
Glasul lui Dumnezeu în judecată |
Apocalipsa 10:3,4 ; Psalmul 29:3 |
|
Umbră |
Protecţie, ocrotire |
Marcu 4:32 , Psalmul 91:1 |
|
Ungere |
Iniţiere, consacrare |
Fapte 10:38 , 2. Corinteni 1:21 , Exod 28:41 |
|
Untdelemn |
Duhul Sfânt |
Matei 25:3 , Evrei 1:9 , 1. Ioan 2:20 |
|
Unu |
Desăvârşire, exclusivitate |
1. Corinteni 12:11-14 ; Efeseni 4:4-6 |
|
Urâciune |
Idolatrie |
Matei 24:15 , Apocalipsa 17:4 , Ezechiel 6:11 |
|
Urechi |
Atenţie spirituală |
Matei 13:15 , Apocalipsa 2:7 , Psalmul 40:7 |
|
Uşă, poartă |
Tărie, autoritate |
Apocalipsa 21:12-25 ; Matei 16:18 |
|
Văduvă |
Singurătate |
1. Timotei 5:5 , Apocalipsa 18:7 , Plângerile lui Ieremia 1:1 |
|
Văl |
Ceea ce acoperă gloria |
2. Corinteni 3:13-16 , Evrei 9:3 ; 10:20 |
|
Vânt |
Forţă (bună sau rea) invizibilă |
Ioan 3:8 , Fapte 2:2 , Apocalipsa 7:1 |
|
Văzduh |
Influenţa morală |
Efeseni 2:2 , Apocalipsa 9:2 |
|
Viperă |
Duşmani ascunşi, periculoşi |
Matei 3 .7 |
|
Viţă |
Purtător de roade pe pământ |
Ioan 15:1 , Apocalipsa 14:19 |
|
Vulpe |
Duşmani vicleni |
Luca 13:32 , Cântarea Cântărilor 2:15 |
|
Vultur |
Grabă în împlinire |
Matei 24:28 , Apocalipsa 4:7 ; 12:14 |
|
Zăpadă |
Curăţie |
Matei 28:3 Apocalipsa 1:14 |
|
Zece |
Răspundere deplină |
Matei 25:1 , Apocalipsa 17:12,16 |
|
Zi |
Timpul cel mai propice pentru acţiune |
Ioan 9:4 ; 1. Tesaloniceni 5:5,8 |
///////////////////////////////////////
Semnificația simbolică a crucii lui Isus
Toți cei patru evangheliști scriu despre moartea lui Iisus pe cruce în Biblie. Moartea pe cruce nu a fost o modalitate evreiască de a executa oameni. Romanii îl condamnaseră pe Iisus la moarte pe cruce la insistența liderilor religioși evrei care i-au incitat pe oameni.
Moartea pe cruce este o moarte lentă și dureroasă. În scrierile evangheliștilor și în scrisorile apostolului Pavel, crucea capătă un sens teologic. Prin moartea lui Iisus pe cruce, adepții săi au fost eliberați de toiagul păcatului.
Crucea ca pedeapsă în timpurile străvechi
Folosirea crucii ca executare a condamnaților la moarte datează probabil din timpul Imperiului Persan. Acolo infractorii au fost cuie pe cruce pentru prima dată. Motivul pentru aceasta a fost că au vrut să împiedice cadavrul cadavrului să contamineze pământul dedicat zeității.
Prin cuceritorul grec Alexandru cel Mare și succesorii săi, crucea ar fi pătruns treptat spre vest. Înainte de începutul erei actuale, oamenii din Grecia și Roma erau condamnați la moarte pe cruce.
Crucea ca pedeapsă pentru sclavi
Atât în Imperiul Grec, cât și în Imperiul Roman, moartea pe cruce a fost aplicată în principal sclavilor. De exemplu, dacă un sclav nu și-a ascultat stăpânul sau dacă un sclav încerca să fugă, risca să fie condamnat la cruce. Crucea a fost, de asemenea, frecvent folosită de romani în revolte de sclavi. A fost un factor de descurajare.
Scriitorul și filosoful roman Cicero, de exemplu, afirmă că moartea prin cruce trebuie privită ca o moarte extraordinar de barbară și oribilă. Potrivit istoricilor romani, romanii au pedepsit rebeliunea sclavilor conduși de Spartac prin răstignirea a șase mii de rebeli. Crucile stăteau pe Via Agrippa de la Capua la Roma pe mai mulți kilometri.
Crucea nu este o pedeapsă evreiască
În Vechiul Testament, Biblia evreiască, crucea nu este menționată ca mijloc de condamnare a criminalilor la moarte. Cuvinte precum cruce sau răstignire nu apar deloc în Vechiul Testament. Oamenii vorbesc despre un alt mod de condamnare pentru a se încheia. O metodă standard pentru evreii din vremurile biblice de a ucide pe cineva a fost lapidarea.
În legile lui Moise există diferite legi cu privire la lapidare. Atât oamenii, cât și animalele ar putea fi uciși prin lapidare. Pentru crimele religioase, cum ar fi chemarea spiritelor (Levitic 20:27) sau cu sacrificii pentru copii (Levitic 20: 1), sau cu adulter (Levitic 20:10) sau cu crimă, cineva ar putea fi lapidat.
Răstigniri în țara lui Israel
Condamnații răstignitori au devenit o pedeapsă colectivă în țara evreiască numai după sosirea domnitorului roman în 63 î.Hr. Poate că au mai fost răstigniri în Israel. De exemplu, se menționează că în anul 100 î.Hr., regele evreu Alexandru Jannaeus a ucis sute de insurgenți evrei pe cruce la Ierusalim. În epoca romană, istoricul evreu Flavius Josephus scrie despre răstignirea în masă a luptătorilor de rezistență evrei.
Sensul simbolic al crucii în lumea romană
Romanii cuceriseră un teritoriu vast pe vremea lui Isus. În acea zonă, crucea reprezenta dominația Romei. Crucea însemna că romanii erau responsabili și că oricine le stă în cale va fi distrus de ei într-un mod destul de urât. Pentru evrei, răstignirea lui Isus înseamnă că el nu poate fi Mesia, salvatorul așteptat. Mesia avea să aducă pacea în Israel, iar crucea a confirmat puterea și dominația durabilă a Romei.
Răstignirea lui Iisus
Cele patru evanghelii descriu modul în care Isus este răstignit (Matei 27: 26-50; Marcu 15: 15-37; Luca 23: 25-46; Ioan 19: 1-34). Aceste descrieri corespund descrierilor crucificărilor de către surse non-biblice. Evangheliștii descriu cum Isus este batjocorit în mod deschis. Hainele îi sunt smulse. Apoi este obligat de soldații romani să poarte bara transversală ( spânzurătoare ) la placa de execuție.
Crucea consta dintr-un stâlp și transversală ( spânzurătoare ). La începutul răstignirii, stâlpul era deja în picioare. Persoana condamnată a fost cuie pe bara transversală cu mâinile sau legată cu frânghii puternice. Traversa cu persoana condamnată a fost apoi trasă în sus de-a lungul stâlpului ridicat. Cel răstignit a murit în cele din urmă din cauza pierderii de sânge, epuizare sau sufocare. Iisus a murit pe cruce în cel mai scurt timp.
Sensul simbolic al crucii lui Isus
Crucea are o semnificație simbolică semnificativă pentru creștini. Mulți oameni au ca pandantiv un lanț în jurul gâtului. Crucile pot fi văzute și în biserici și pe turnurile bisericii ca semn al credinței. Într-un sens, se poate spune că crucea a devenit un simbol rezumativ al credinței creștine.
Sensul crucii în evanghelii
Fiecare dintre cei patru evangheliști scrie despre moartea lui Iisus pe cruce. Astfel, fiecare evanghelist, Matei, Marcu, Luca și Ioan și-au pus propriile accente. Deci există diferențe în sensul și interpretarea crucii între evangheliști.
Crucea la Matei ca împlinire a Scripturii
Matei și-a scris Evanghelia pentru o congregație evreiască-creștină. El descrie povestea suferinței mai detaliat decât Marcus. Satisfacția scripturilor este o temă centrală în Matei. Isus acceptă crucea din propria sa voință (Mat. 26: 53-54), suferința sa nu are nimic de-a face cu vinovăția (Mat. 27: 4, 19, 24-25), ci totul cu împlinirea Scripturilor ( 26: 54; 27: 3-10). De exemplu, Matei le arată cititorilor evrei că Mesia trebuie să sufere și să moară.
Crucea cu Marcus, sobră și cu speranță
Marcu descrie moartea lui Isus pe cruce într-un mod sec, dar foarte pătrunzător. În strigătul său de pe cruce, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit (Marcu 15:34) îi arată lui Isus nu numai disperarea, ci și speranța. Căci aceste cuvinte sunt începutul Psalmului 22. Acest Psalm este o rugăciune în care credinciosul nu numai că își spune nenorocirea, ci și încrederea că Dumnezeu îl va mântui: fața lui nu s-a ascuns de el, dar a auzit când a strigat către: el (Psalmul 22:25).
Crucea cu Luke urmând
În predicarea sa, Luca se adresează unui grup de creștini care suferă de persecuție, opresiune și suspiciune din partea grupurilor evreiești. Cartea Fapte, a doua parte a scrierilor lui Luca, este plină de ea. Luca îl prezintă pe Isus drept martirul ideal. El este un exemplu al credincioșilor. Chemarea lui Isus pe cruce mărturisește să se predea: Iisus a strigat cu glas tare: Tată, în mâinile tale îmi laud spiritul. În Fapte, Luca arată că un credincios urmează acest exemplu. Ștefan exclamă când, din cauza mărturiei sale, este ucis cu pietre: Doamne Iisuse, primește-mi duhul (Fapte 7:59).
Înălțarea de pe cruce cu Ioan
Cu evanghelistul Ioan, nu se menționează rușinea crucii. Isus nu merge pe calea umilinței, așa cum scrie Pavel, de exemplu, în scrisoarea către Filipeni (2: 8). Ioan vede simbolul victoriei în crucea lui Isus. A patra Evanghelie descrie crucea în termeni de exaltare și proslăvire (Ioan 3:14; 8:28; 12: 32-34; 18:32). Cu Ioan, crucea este urcarea, coroana lui Hristos.
Semnificația crucii din scrisorile lui Pavel
Probabil că însuși apostolul Pavel nu a fost martor la moartea lui Iisus pe cruce. Cu toate acestea, crucea este un simbol esențial în scrierile sale. În scrisorile pe care le-a scris diferitelor congregații și indivizi, el a mărturisit despre importanța crucii pentru viața credincioșilor. Pavel însuși nu trebuia să se teamă de condamnarea crucii.
Ca cetățean roman, el a fost protejat de aceasta prin lege. Ca cetățean roman, crucea a fost o rușine pentru el. În scrisorile sale, Pavel numește crucea un scandal ( scandal ) și nebunia: dar noi propovăduim un Hristos răstignit, o scuturare pentru evrei, nebunie pentru neamuri (1 Corinteni 1:23).
Pavel mărturisește că moartea lui Hristos pe cruce este conform scripturilor (1 Corinteni 15: 3). Crucea nu este doar o rușine dezastruoasă, dar, conform Vechiului Testament, a fost calea pe care Dumnezeu a vrut să o urmeze cu Mesia lui.
Crucea ca bază pentru mântuire
Pavel descrie crucea în scrisorile sale ca o cale spre mântuire (1 Cor. 1: 18). Păcatele sunt iertate de crucea lui Hristos. … ștergând dovezile care au mărturisit împotriva noastră și ne-au amenințat prin statutele sale. Și El a făcut asta prin cuie pe cruce (Col. 2:14). Răstignirea lui Isus este o jertfă pentru păcat. A murit în locul păcătoșilor.
Credincioșii sunt „co-crucificați” cu el. În scrisoarea către romani, Pavel scrie: Căci știm acest lucru, că bătrânul nostru este crucificat împreună, ca trupul său să fie luat de la păcat și să nu mai fim robi ai păcatului (Rom. 6: 6 ). Sau în timp ce el scrie bisericii Galatenilor: Cu Hristos am fost răstignit și totuși trăiesc (adică),
Surse și referințe
Fotografie de introducere: Fotografii gratuite , Pixabay
- Noordergraaf și alții (ed.). (2005). Dicționar pentru cititori ai Bibliei. Zoetermeer, Book Center.
CJ Den Heyer și P. Schelling (2001). Simboluri din Biblie. Cuvintele și semnificațiile lor. Zoetermeer: Meinema.
- Nieuwenhuis (2004). Ioan Văzătorul. Bucătar: Tabere.
- Smit. (1972). Povestea suferindă. În: R. Schippers și colab. (Ed.). Biblia. Trupa V. Amsterdam: carte Amsterdam.
T Wright (2010). Surprins de speranță. Franeker: editura Van Wijnen.
Citate biblice din NBG, 1951
Cuprins
Crucea ca pedeapsă în timpurile străvechi
Crucea ca pedeapsă pentru sclavi
Crucea nu este o pedeapsă evreiască
Răstigniri în țara lui Israel
Sensul simbolic al crucii în lumea romană
Răstignirea lui Iisus
Sensul simbolic al crucii lui Isus
Sensul crucii în evanghelii
Crucea la Matei ca împlinire a Scripturii
Crucea cu Marcus, sobră și cu speranță
Crucea cu Luke urmând
Înălțarea de pe cruce cu Ioan
Semnificația crucii din scrisorile lui Pavel
Crucea ca bază pentru mântuire
Surse și referințe
Cum poți pleda sângele lui Isus în rugăciune pentru …
Semnificația simbolică a literelor din Biblia ebraică
https://ro.planetlibre.es/religion/
//////////////////////////////////////
Roada Duhului
din revista „Halte Fest!”
„Dar roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“ (Galateni 5:22-23 ). În Galateni 5:22-23 sunt enumerate nouă efecte ale Duhului, care reprezintă părţile componente ale roadei energiei Sale în credincioşi.
Rodie
- Dragostea
Dragostea este trăsătura caracteristică de bază a copilului lui Dumnezeu. Apostolii au primit de la Domnul Isus porunca: „cine-L iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său“. Ioan subliniază originea divină a dragostei, când spune: „Dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu.“ El arată şi motivul dragostei divine: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“, adică noi nu-L iubim numai pe Dumnezeu, ci ne iubim şi unii pe alţii, pentru că El ne-a iubit întâi (1. Ioan 4:19-21 ).
Dragostea are deci în viaţa credinciosului un efect dublu: în primul rând Îl iubim pe Dumnezeu, iar în al doilea rând îi iubim pe cei care sunt născuţi din Dumnezeu, ca şi noi.
Această exercitare dublă a dragostei merge în acelaşi timp de la sine. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, îl iubim şi pe fratele nostru. Apostolul subliniază, că atunci când nu este dragoste pentru fratele, pe care îl vedem, afirmaţia că Îl iubim pe Cel, care nu poate fi văzut, este neadevărată. „Dacă zice cineva: «Eu Îl iubesc pe Dumnezeu», şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubeacă pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut?“ (1. Ioan 4:20 ).
Copilul lui Dumnezeu iubeşte nu pentru că i se cere acest lucru, ci pentru că aceasta este exprimarea vie a noii naturi, pe care o posedă. Motivaţia pentru dragoste este hrănită de descoperirea dragostei nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi, o realitate neschimbată, pe care nu o putem înţelege. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.“ Este lucrarea Duhului Sfânt în noi, care lucrează şi voinţa şi dă puterea necesară pentru exercitarea acestei dragoste.
Într-o altă epistolă citim despre marele loc, pe care îl ocupă dragostea practică în viaţa credinciosului. Apostolul scria sfinţilor din Roma: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii; pentru că, cine iubeşte pe altul a împlinit Legea… dragostea este deci împlinirea Legii“ (Romani 13:8-10 ). Acelaşi lucru îl citim în Galateni 5:14 : „Pentru că întreaga Lege este împlinită într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!“
Tocmai în legătură cu acest ultim citat, apostolul arată cum această însuşire atât de importantă în viaţa creştinului nu este o lucrare a cărnii, ci o roadă a Duhului. Dragostea trebuie să vină dintr-o inimă curată, pentru ca să-i fie plăcută lui Dumnezeu, iar o astfel de dragoste nu poate fi produsul cărnii. Gândirea carnală, firească este vrăjmăşie contra lui Dumnezeu şi nu dragoste faţă de El; lucrările cărnii sunt contrariul dragostei: vrăjmăşie, ceartă, gelozie, mânie, neînţelegere, dezbinare, secte.
Pentru carne şi omul natural este imposibil să producă această dragoste prin strădania proprie; numai Duhul produce dragostea în inimi şi în viaţa credincioşilor şi o aduce la suprafaţă nu ca pe o dorinţă, ci ca pe un rod copt. Câmpul de lucru al Duhului spre acest scop este în noi. El lucrează în inimile noastre. Noi citim că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat (Romani 5:5 ).
Responsabilitatea noastră de a poseda dragostea ca o roadă a Duhului constă în respectarea principiului corespunzător în umblarea noastră: trebuie să umblăm în Duhul şi nu în carne. O supunere sinceră sub Duhul, care conduce inimile noastre în cunoaşterea adevărată a Cuvântului şi a voii lui Dumnezeu şi care îndreaptă privirea noastră spre Hristos, este calea pe care se ajunge în viaţa noastră la dragostea adevărată şi dorită de Dumnezeu.
- Bucuria……………………………………………………………………………….Cont. aici https://comori.org/noul-testament/galateni/roada-duhului/
//////////////////////////////////////
Darurile și roada Duhului Sfânt
Darurile Duhului Sfânt
Subiectul darurilor Duhului Sfânt este prezentat de apostolul Pavel în legătură cu lucrarea din trei biserici: cele de la Corint, Roma și Efes. Fiecare dintre aceste biserici aveau problemele specifice trăirii și slujirii în comunitate. Problemele sunt cele ale elitismului prin supraevaluarea unuia dintre daruri (Corint), păreri despre sine mai înalte decât se cuvine (Roma), și relații rupte de minciună, hoție, și cuvinte murdare (Efes). Astfel, listele cu daruri nu sunt neutre sau complete, ci ele reflectă ethosul bisericilor amintite și răspunsul pastoral dat de apostolul Pavel.
Supraevaluarea vorbirii în limbi în Biserica din Corint
Argumentul detaliat din cap. 14 arată acest lucru. Cei din Corint trebuie să dea întâietate darurilor care duc la zidirea Bisericii. Vorbirea în limbi este un dar, care dacă nu e tradus, ceilalți nu înțeleg ce se spune. Duce doar la zidirea celui care îl are și nu la zidirea Bisericii. Pavel le vorbește pe larg despre darurile Duhului Sfânt și despre importanța dragostei în practicarea lor. Pentru că la urmă proorociile, limbile, cunoștința se vor termina, dar dragostea nu va pieri niciodată. Credința, nădejdea și dragostea este trio-ul care trebuie să constituie sinteza tăirii și gândirii creștine. Pașii argumentul lui Pavel din cap. 12 sunt următorii.
Toți cei care-l mărturisesc pe Isus ca Domn al vieților lor au Duhul Sfânt. Nimeni nu poate face o astfel de mărturisire decât prin Duhul Sfânt. Aceasta este prima presupoziție din ajutorul pastoral dat de Pavel bisericii din Corint.
Al doilea lucru este că Duhul Sfânt are o diverisitate de lucrări: daruri, slujbe, lucrări, arătări, înțelepciune, cunoștință, credință, vindecări, minuni, proorocie, deosebirea duhurilor, vorbire în limbi, tâlmăcirea limbilor. Pe toate le face unul și același Duh. În mod implicit Pavel îi învață că Duhul nu face doar una sau două lucrări. Toate aceste lucrări sunt pentru folosul celorlalți.
În al treilea rând trupul lui Cristos este unul singur, dar este alcătuit din mai multe mădulare. Nu avem doar un singur mădular, ci mai multe (picior, ureche, ochi, etc.), și fiecare mădular este parte din trup. Unicitatea este a lui Cristos, diversitatea este a noastră. Indiferent de diversitate toți suntem din același trup.
În al patrulea rând fiecare mădular este pus de Dumnezeu la locul lui în trup. Această hotărâre a lui Dumnezeu are două implicații: mădularele depind unele de altele, și cele mai slabe și mai neînsemnate sunt cele mai necesare și mai onorate. Aceasta pentru a nu fi deosebire în trup. Și suferința este împărtășită, și prețuirea la fel. În Biserică Dumnezeu a rânduit următoarele slujiri/daruri: apostoli, prooroci, învățători, cei care au darul minunilor, cei care au darul vindecărilor, ajutorărilor, cârmuirii, vorbirii în felurite limbi. Aceasta în ordinea importanței. Nu toți au vreunul din aceste daruri, nu toți le au pe toate. Cei din Corint sunt îndemnați să umble după darurile cele mai bune.
Darurile cele mai bune sunt cele care duc la zidirea bisericii, nu doar la zidirea personală. Apostolul va explica aceasta în cap. 14 luând exemplele darului vorbirii în limbi și darul proorociei. Dacă nu există cineva în biserică să traducă vorbirea în limbi ea nu ar trebui folosită pentru că nu este înțeleasă (14:28). În Biserică „mai bine spun cinci cuvinte înțelese, ca să învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte în altă limbă.“ Între aceste două daruri proorocia trebuie să aibă prioritate (14:39).
Părere mai înaltă decât se cuvine în Biserica din Roma
Această problemă este oarecum de așteptat de la cei care locuiesc în capitala imperiului care stăpânește lumea de atunci. Apostolul Pavel își construiește argumentul după cum urmează.
Măsura credinței este standardul după care trebuie să se evalueze fiecare. Dumnezeu a împărțit fiecăruia această măsură/etalon al credinței. Fără credință toți sunt păcătoși și lipsiți de slava lui Dumnezeu. Prin credință sunt îndreptățiți, au pace cu Dumnezeu și trăiesc. Ascultarea credinței este expresia cheie pentru înțelegerea identității creștine.
Noi toți alcătuim un trup, dar fiecare în parte, suntem mădulare unii altora. Unitate, diversitate, și interdependență. Aceasta este realitatea trăirii în trupul lui Cristos. Baza pentru identitatea socială și pentru modelul de viață al bisericii este dat în Romani 12.1-2. Dedicarea pentru Dumnezeu și discernerea voii lui Dumnezeu constituie această bază.
Adunările creștine conviețuiesc în lumea în care sunt așezate. În cadrul lor relațiile sunt de reciprocitate. Identitatea celor aleși nu este dată de spița de neam sau de faptele legii. Nimeni nu este superior celorlalți, fiecare având locul pe care i l-a dat Dumnezeu. Atitudinea de superioritate au avut-o evreii în trecut (Romani 2-4), iar în prezent tind să o aibă creștinii dintre neamuri (Romani 11). Mândria este un mare pericol în calea unității și unicității bisericii.
Fiecare ajungem să ne vedem așa cum trebuie dacă încep cu credința care se deschide harului lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează prin credință. Încrederea necondinționată este baza pentru relația omului cu Dumnezeu și a oamenilor între ei.
În locul naționalismului și a unității etnice apostolul Pavel vorbește despre trupul lui Cristos. Acest fapt dă coerență și identitate poporului lui Dumnezeu. Astfel se subliniază spiritul comunitar în adunările creștine. Realitatea trupului lui Cristos este arătată făcându-se referire la darurile spirituale. Harul este sursa și măsura acestor daruri. Modul de viață acceptat de Dumnezeu nu este cel trăit din resursele proprii, ci din dependența de Dumnezeu. Cuvintele și acțiunile sunt daruri în măsura în care ele arată harul lui Dumnezeu.
Purtare care oglindește chemarea lui Dumnezeu în bisericile din Asia Mică
La Efes (Epistola către efeseni este o epistolă circulară pentru toate bisericile din Asia Mică) avem menționate darurile spirituale în sfătuirea mai generală cu privire la felul în care chemarea lui Dumnezeu trebuie să se oglindească în purtare. Limbajul chemării are culoare avraamică. Avraam este personajul care arată în istorie implicațiile faptului că Dumnezeu cheamă pe cineva pentru a trăi într-un anumit fel. Apostolul Pavel identifică trăsăturile acestei purtări în felul următor: smerenie, blândețe, îndelungă răbdare, îngăduință în dragoste, căutarea unității. Toate aceste trăsături de comportament sunt atât personale cât și relaționale. Faptul că Dumnezeu ne-a chemat dintre cei fără Dumnezeu trebuie să aducă aceste schimbări în noi și între noi. Este o purtare care are în atenție unitatea Duhului. Această expresie, „unitatea Duhului“, este dificil de descris în alte cuvinte. Tot ceea ce lucrează Duhul în cei din poporul lui Dumnezeu are o direcție convergentă. Acest lucru se realizează prin „legătura păcii“. „Pacea noastră“ este Isus Cristos, cel care a adus împreună pe evrei și pe neamuri, dând la o parte dușmănia dintre ei. El a făcut pace prin sângele crucii lui și astfel suntem un singur popor. Deci, unitatea se bazează pe lucrarea de împăciuitoare a lui Cristos.
Apoi, purtarea care oglindește chemarea lui Dumnezeu se vede în slujirea diversă pe care o are fiecare în trupul lui Cristos. Această slujire reflectă faptul că fiecăruia i s-a făcut parte de har după măsura darului primit de la Cristos cel înălțat. Responsabilitățile în trupul lui Cristos sunt descrise din aceeași perspectivă ca și în celelalte locuri din NT: cea a zidirii trupului. Unitatea se manifestă în diversitate. Cristos cel biruitor împarte daruri celor din poporul său. Aceste daruri transformă identitatea celor care le primesc. Aceștia ajung să fie cunoscuți de ceilalți prin prisma darurilor primite de la Cristos (apostoli, profeți, evangheliști, păstori, învățători). Toate aceste daruri menționate în Efeseni 4 sunt daruri care au în vedere lucrarea Cuvântului. Apostolii, cu autoritatea celui care i-a trimis, aduc poporului lui Dumnezeu Cuvântul învățat de Cristos, profeții sunt oamenii trimiși de Dumnezeu pentru a arăta poporului lui Dumnezeu calea pe care trebuie să meargă și, când este nevoie, să îndrepte poporul. Evangheliștii sunt vestitorii care duc Evanghelia împărăției, păstorii sunt cei care au grijă de poporul lui Dumnezeu, iar învățătorii învață poporul Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu. Această listă restrânsă este suficientă pentru ca bisericile din Asia Mică să-și poată împlini misiunea pe care o au.
Caracter, slujire, creștere – aceștia sunt cei trei pași ai argumentului lui Pavel în Efeseni 4. Creșterea se bazează pe caracter și pe slujire – credincioși adevărului în dragoste și prin ceea ce dă fiecare încheietură tot trupul crește. Creșterea sănătoasă este întodeauna în armonie cu celealte mădulare din trup. Altfel apar anomalii. Drumul de la copil la om mare este ceea ce are de parcurs trupul, biserica.
Roada Duhului Sfânt
Pe lângă faptul că Duhul dă daruri el și rodește. Metafora rodului arată spre lucrarea lăuntrică a Duhului în viețile creștinilor. Lucrarea Duhului nu este una exterioară, nici una de asociere, ci una lăuntric organică. Este în noi și prin noi. Caracterul comprehensiv al lucrării Duhului este arătat prin aceea că este parte din viața creștinului de la început și până în veșnicie: creștinii își încep viața creștină prin Duhul, iar tot prin Duhul așteaptă pe baza credinței speranța dreptății, și vor secera din Duhul viața veșnică. Între aceste evenimente ale începutului și veșniciei ei umblă călăuziți de Duhul, trăiesc prin Duhul, și Duhul rodește în ei.
Roada Duhului este de nouă feluri. Această înțelegere caleidoscopică a rodului arată atât spre unitatea, cât și spre complexitatea lucrării Duhului în viețile creștinilor. Un alt lucru legat de Duhul Sfânt este că în Epistola către Galateni, unde avem textul despre roada Duhului (Gal. 5:22), identitatea Duhului este descrisă în următorii termeni: „Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului său“ (Gal. 4:6). De aceea, pentru a înțelege pe Duhul este necesar să vedem cum este Fiul lui Dumnezeu descris în această epistolă. Fiul se dă pe sine pentru noi să ne smulgă din acest veac rău (Gal. 1:4), iar viața pe care o trăiește Pavel o trăiește prin credința în Fiul lui Dumnezeu care l-a iubit și s-a dat pe sine pentru el (Gal. 2:20). Apogeul acestei viziuni, sau ținta maturității este atinsă atunci când creștinul poate spune despre el că nu mai trăiește el, ci Cristos trăiește în el. Fiul lui Dumnezeu este un Fiu care ascultă de Tatăl și care iubește pe oameni până la jertfirea de sine. Duhul fiind Duhul Fiului va rodi acest fel de a fi care este exprimat de apostolul Pavel din nouă puncte de vedere: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. În acest fel este descris chipul lui Cristos care se formează prin Duhul în cei credincioși.
http://www.sorinsabou.com/files/darurile_si_roada_Duhului_Sfant.html
///////////////////////////////////////
Roadă a Duhului: Îndelungă răbdare
Știai că Cuvântul lui Dumnezeu spune că o persoană îndelung răbdătoare este mai mare decât cel puternic?
Aksel J. Smith
Roadă a Duhului: Îndelungă răbdare
Cuvântul lui Dumnezeu dărâmă și zidește. Dărâmă răul din noi ca să facă loc pentru bine. Dărâmă mânia și face loc pentru îndelungă răbdare și finețe.
Trebuie să aruncăm mai întâi hainele vechi pentru a ne putea îmbrăca cu cele noi. Ca ființe umane naturale, noi preferăm să fim îmbrăcați. Ne place să posedăm toate virtuțile bune fără să fim nevoiți să ne predăm viciile. Totuși, este bine să știm că suntem zidiți în același grad în care procesul de dărâmare are loc în noi.
De aceea, îndelunga răbdare crește în același grad în care mânia și temperamentul iute sunt zdrobite. Noi avem oportunitatea de a învăța de la îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cu noi. El lucrează zi și noapte să ne aducă sfinți și fără pată. Trebuie să folosim aceeași îndelungă răbdare când lucrăm cu un suflet. Nu merge așa de repede când trebuie să-i conduci pe oameni la dreptate. Oamenii sunt încrezuți și încăpățânați și este nevoie de multă indulgență și răbdare ca să-i ducem la țintă.
Îndelunga răbdare este o roadă a Duhului. (Galateni 5:22). Aceasta este o dovadă că nu primim această răbdare într-o zi, ci prin a trăi în Duhul și prin a ține pe cruce toate tendințele rele, devenim îndelung răbdători – puțin câte puțin.
Este scris: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi.” Proverbe 16:32. Un om puternic este acela care a făcut o faptă pe care o persoană obișnuită nu poate să o facă. Când o persoană a ajuns atât de departe că este îndelung răbdătoare, ea a avansat mai mult decât majoritatea oamenilor au făcut-o vreodată. O astfel de persoană a fost răstignită cu Hristos o perioadă lungă și, astfel, a primit biruință asupra sinelui. Datorită faptului că viața ei a fost distrusă, viața lui Dumnezeu, împreună cu îndelunga răbdare, a crescut mult. O astfel de persoană este mai mare decât un om puternic.
Acest articol a fost prima dată publicat pe norvegiană în revista periodică a BCC „Skjulte Skatters” (Comori Ascunse) în februarie 1930.
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag
https://crestinismactiv.ro/roada-duhului-indelunga-rabdare
///////////////////////////////////////////
Roada vs. roadele
Autor: Maria Nechita
ROADA Duhului.
Galateni 5:16a și 22.”Zic dar: umblați cârmuiți de Duhul …. Roada Duhului, dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”
ROADELE firii pământești.
Galateni 5:19.”Și faptele firii pământești sunt cunoscute și sunt acestea: precurvia, curvia, necurăția, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neânțelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.”
Rădăcina ROADEI Duhului este Dumnezeu.
Rădăcina ROADELOR firii este cel rău, satan.
Fiecare om are una din aceste roade, în amândouă nu poate fi, fiindcă ROADA Duhului nu este de la OM, ci este rodită de Duhul în momentul în care omul a crezut lucrarea de la cruce și beneficiile ei, realizată de Domnul Isus. Roada Duhului este ”UNA”, manifestată în toate lucrurile care poate să umple un credincios născut din nou, dragostea, bucuria, pacea, …. Când această ROADĂ rodită de Duhul în duhul omului, ajunge înțeleasă de sufletul omului (mintea, sentimentele și voința) viața acelui om se schimbă radical și sufletește și chiar și trupește. Duhul Sfânt și-a stabilit reședința în acel om născut din nou, în Hristos. Împotriva acestui om nu există lege, nici tradiție, nici obiceiurile oamenilor, pentru că el are Cuvântul lui Dumnezeu, revelat de Duhul Sfânt, în toate ramurile vieții lui. Mai sunt un fel de oameni care nu fac diferența între aceste lucruri, se silesc să facă Roada Duhului, dar roadele firii sunt acolo, dacă nu este una, este cealaltă și este o viață confuză, fără nici o speranță și siguranță. Ei nu pot înțelege că ROADA Duhului este a LUI și nu a omului. Rădăcina ROADEI Duhului este Dumnezeu și natura/ firea omului născut din nou este tot din EL, natura LUI, care nu are cum să rodească, roada firii pământești, așa cum nici omul cu natura veche din Adam, nu poate să rodească roada Duhului, ci trebuie să se nască din nou, din apa care este Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să-l audă, să-l creadă, iar Duhul Sfânt schimbă natura omului, făcându-l un om nou, în Hristos. Când ROADA Duhului a umplut inima unui om, Hristos îl numește „fiu” de Dumnezeu și poate cu toată încrederea să-L strige, să-L cheme pe Dumnezeu TATĂ și să-L roage ca pe Tatăl său, având siguranța că s-a născut din EL, prin Duhul LUI, în moartea și învierea Domnului Isus, la cruce. Acum să ne judecăm bine în care categorie ne aflăm. Dacă avem ROADA Duhului, nu mai poți suferi în viața ta ROADELE firii, nu poți! Mintea ta schimbată și înnoită cu Cuvântul este împotriva acestor lucruri izvorâte din firea pământescă, din cel rău, și unde-i ceartă nu poți sta, unde-i mânie și invidie, și ură și neînțelegeri, ori altele din ROADELE firii, te sufocă și cu orice preț fugi și îți salvezi viața, căutând părtășii cu oameni între care să te poți dezvolta și crește, în credință, în cunoaștere, în relație și părtășie cu Dumnezeu și cu cei din jur, și unde ROADA Duhului să fie autentică, pentru gloria lui Dumnezeu, extinderea Împărăției LUI, și mântuirea oamenilor născuți în păcat. Mulțumim Tată, Isuse și Duhule Sfânt!
https://www.resursecrestine.org/devotionale/178891/roada-vs-roadele
////////////////////////////////////////////
ROADA DUHULUI, de Richard O’Ffill
Mulţi oameni pretind că sunt creştini, dar sunt ei cu adevărat? S-a spus că nu poţi descrie o carte după coperţi. Bunica mea îmi reamintea adesea că ştii gustul budincii doar după ce ai mâncat-o. Ţi-ar plăcea să afli dacă eşti creştin adevărat?
Dacă m-ar întreba cineva care este fructul meu preferat, aş spune că este mărul. Tu ce ai spune? Madison Avenue crede că aproape tuturor oamenilor le plac fructele pentru că se investesc foarte mulţi bani în reclame la produse care au miros sau gust de fructe, de la iaurt până la spray pentru mobilă.
În afară de sensul primar al cuvântului, folosim termenul “fruct” pentru a ne referi la produsul sau rezultatul unui efort. De pildă, se poate spune poţi spune despre noua ta maşină că este “fructul/rodul muncii tale”, adică rezultatul eforturilor tale. Sau poţi să renunţi la un anumit plan care se pare că nu a lucrat, explicând: “Nu dădea roade.”
Dar fructele la care mă voi referi acum nu sunt cele pe care le mâncăm, ci sunt rezultatul a ceva – în cazul de faţă, sunt roadele Duhului Sfânt. Vorbim adesea că vrem să fim ca Isus. Nu trebuie să ne întrebăm ce înseamnă asta. Roada Duhului în viaţa noastră înseamnă a fi ca Isus.
Roada Duhului nu trebuie confundată cu obiceiurile bune, ca cele pe care încearcă părinţii să le strecoare în caracterele copiilor lor. Nu înseamnă să te supui autorităţii. Roada Duhului este mai degrabă rezultatul lucrării lui Dumnezeu în viaţa cuiva: “Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.” (Ioan 3:6)
Majoritatea dintre noi am fost întrebaţi măcar o dată dacă avem roada Duhului în viaţa noastră. Cei care pun această întrebare se referă de obicei la vorbirea în limbi.
Tatăl meu spunea că nici nu ar trebui să te gândeşti la darurile Duhului dacă nu ai înţeles importanţa roadei Duhului. S-ar putea spune chiar că darurile Duhului pot fi falsificate sau, cum spunea cineva, vândute la negru. Pe de altă parte, roada Duhului în viaţă este lucrarea harului, este ceva ce realizează Duhul Sfânt în noi la nivelul lăuntric al fiinţei noastre.
Cel mai cunoscut paragraf biblic cu privire la roada Duhului a fost scris de apostolul Pavel, în Galateni 5: 22, 23: “Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”
Lista nu poate fi împărţită. Versetul nu se referă la roadele Duhului, ci la roada Duhului. De aceea, nimeni nu poate spune: “Aş dori puţină bunătate şi facere de bine, dar răbdare o să cer mai târziu.” Roada Duhului este una, e lucrarea lui Dumnezeu în inimile noastre şi nu putem alege care să fie aceasta.
Roada arată ce fel de copac este. Cercetând roada Duhuului, trebuie să nu uităm patru lucruri. Primul este, evident, foarte important şi anume că putem recunoaşte copacul după roadele lui.
Asta îmi aminteşte de o poveste pe care a spus-o un om despre sine. De fapt era despre sine şi fratele său. Povestea că în copilărie el şi fratele lui erau trimişi în camera lor din când în când, când nu erau cuminţi. Dar această pedeapsă nu era foarte eficientă, deoarece găseau o modalitate de scăpare.
Afară, în faţa ferestrei dormitorului lor, se găsea un pom bătrân, mare, cu fructe. Aşadar, când se purtau urât şi erau trimişi în camera lor, care era la etaj, deasupra intrării casei, ieşeau pe geam, se căţărau pe crengile copacului şi coborau jos, în curte. De acolo fugeau în curtea din spate, săreau gardul şi ieşeau pe câmp, unde se jucau cu mingea. Apoi săreau gardul înapoi, intrau în curte, se urcau în copac şi intrau pe geam în cameră, şi nimeni nu ştia ce făcuseră, sau cel puţin aşa credeau ei.
Într-o zi l-au auzit pe tatăl lor spunându-i mamei:
– Mary, copacul cel bătrân nu a mai dat roade de ani de zile. Mâine dimineaţă o să îl tai.
Bineînţeles că băieţii au fost dezamăgiţi să audă că nu mai puteau să iasă pe geam. Aveau nevoie de un plan şi au găsit unul, aşa cum numai nişte băieţei neastâmpăraţi pot face.
În seara aceea, puţin mai devreme decât de obicei, s-au prefăcut că merg la culcare, numai ca să se trezească la scurt timp după aceea. Au adunat toţi banii pe care îi avea în puşculiţă, au ieşit pe geam, au coborât pe trunchiul copacului, au mers în oraş, au cumpărat toate merele pe care le-au găsit şi nişte sfori negre de bumbac. Când s-au întors acasă au luat sfoara şi au legat merele pe crengile la care au ajuns. Bătrânul pom arăta acum plin de fructe! Apoi s-au dus la culcare, în aşteptarea dimineţii.
A doua zi de dimineaţă tatăl s-a trezit să taie copacul. Dar a venit repede înapoi, strigându-şi soţia entuziasmat:
– Mary, Mary! E cel mai nemaipomenit lucru pe care l-am văzut vreodată! Pomul cel bătrân, care nu a mai dat roade de ani de zile, este acum plin de mere! Hai să vezi, e acoperit cu mere mari, roşii! Nu îmi vine să cred! Când el e de fapt păr!
Bineînţeles că merele cresc în meri, iar perele în peri. Nu este deci rezonabil să crezi că ceilalţi vor şti ce fel de persoană eşti în funcţie de roadele pe care le aduci? De asemenea, îşi vor da seama dacă eşti sincer sau dacă încerci să legi roade bune de un pom rău.
Creşterea este treptată. Al doilea lucru care trebuie observat este faptul că adevăraţii arbori fructiferi cresc încet, dar sigur. Poţi cumpăra un copac de plastic care seamănă cu unul real şi îl vei avea pentru totdeauna. Dar este cât se poate de fals. Pe de altă parte, când cumperi un copac viu, sănătos, te aştepţi să crească. Aşadar, dacă vrem adevărate roade în viaţa noastră, trebuie să ne aşteptăm ca procesul acesta să ia timp.
Trăim într-o lume a soluţiilor instantanee. Practic nu există niciun aspect al vieţii căruia să nu i se ofere ca soluţie câţiva paşi rapizi, uşori, publicaţi într-o broşură. Mentalitatea asta a invadat concepţia noastră cu privire la viaţă. Se găsesc foarte des cărţi cu titlul “Cum să-ţi îmbunătăţeşti personalitatea în zece paşi simpli” sau “Cum să îţi schimbi viaţa într-o oră.” Se spune că e uşor să devii o persoană nouă: tot ce trebuie să faci este să urmezi aceşti paşi simpli.
Dacă ai vizitat vreodată o seră unde se vând plante, ai văzut cu siguranţă că au diferite stadiile de dezvoltare: plante mature, răsaduri sau unele care abia răsar. Oamenii sunt la fel. În viaţa de creştin nu toţi suntem la acelaşi stadiu. Unii s-ar putea să fie doar nişte muguri. Alţii s-ar putea să fi înflorit frumos. Alţii sunt încă asemenea unor fructe necoapte care, cu timpul, se vor maturiza.
Dar fiecare etapă a creşterii, deşi poate este încă incompletă, poate fi desăvârşită. Şi ne putem aştepta ca roada Duhului să crească încet, dar sigur, de-a lungul întregii vieţi.
Fructele adevărate cresc, cele false nu. Roada adevărată hrăneşte şi este dătătoare de viaţă, cea falsă este doar de frumuseţe. Roada adevărată va fi servită la masa din Cer, dar cea falsă va fi arsă împreună cu miriştea acestei lumi.
Nu uita de hrana potrivită. Al treilea lucru pe care vreau să îl amintesc este hrana potrivită. Pentru a avea o recoltă bună de mere, e nevoie de vreme bună, apă şi îngrăşământ.
Dacă nu este soare suficient, prea puţină apă şi lipseşte îngrăşământul, te poţi aştepta la o recoltă slabă. Dacă soarele este prea dogoritor, pomului este udat prea tare şi are prea multe îngrăşăminte, tot la o recoltă slabă te poţi aştepta, sau chiar la moartea copacului. Pentru ca mărul să dea roade e nevoie de hrană potrivită şi de protecţie; la fel este şi în ce priveşte dezvoltarea unui caracter creştin.
Un bun horticultor ştie cum să procedeze cu factorii negativi la care sunt expuşi copacii săi. El taie frunzele şi ramurile uscate şi curăţă tulpina astfel încât aceasta să se întărească şi să fie rezistentă la frig. Pe de altă parte, am auzit că portocalele sunt şi mai dulci dacă sunt expuse la puţin frig chiar înainte de a fi recoltate.
Vei descoperi că pe măsură ce roada Duhului se dezvoltă în viaţa ta, caracterul tău va fi mai plăcut şi mai rezistent la rău – nu în ciuda necazurilor şi a suferinţelor de care ai parte, ci datorită lor.
Nu te dezlipi de El. Al patrulea lucru este cel mai important, pentru că fără el nu există roade deloc. O ramură care se dezlipeşte de trunchi nu produce roade. Isus a spus asta clar în Ioan 15: 4, 5: “Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”
Aşadar cele patru lucruri pe care nu trebuie să le uităm în ce priveşte roada Duhului sunt: 1) Aşa cum poţi recunoaşte un pom după fructe, la fel poţi recunoaşte un creştin după viaţa sa. 2) Pomii adevăraţi cresc. La fel, dezvoltarea unui caracter creştin este un proces continuu. 3) Roadele vin în funcţie de hrana care li se oferă. Caracterul creştin trebuie hrănit şi protejat. 4) Vei creşte şi vei avea roada Duhului numai dacă rămâi lângă Isus.
Cum putem realiza lucrul acesta? Răspunsul este următorul: vorbind cu El în rugăciune şi permiţându-I să ne vorbească prin Cuvântul Său.
“Cei care, după ce au citit Cuvântul, îl păstreză în inima lor, vor aduce roadă în ascultare. Cuvântul lui Dumnezeu, primit în suflet, se va manifesta prin fapte bune, Rezultatele se vor observa printr-un caracter şi o viaţă de creştin. Hristos a spus despre Sine: <Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule, şi legea Ta este în fundul inimii Mele> Psalm 40:8.” Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 60
Roada Duhului este ca o bijuterie frumoasă, cu multe laturi. Fiecare latură reprezintă o caracteristică a lui Isus şi reprezintă o calitate pe care vrea să o vadă în viaţa noastră.
Pentru a avea un caracter creştin trebuie să înţelegem cum creşte roada Duhului. Vrem să fim ca Isus din interior înspre exterior. Spre deosebire de ceea ce au crezut cei doi băieţei, părul nu face mere.
Isus a murit pentru noi nu doar ca să ne ierte de păcate, ci şi ca să facă posibilă schimbarea noastră din interior în exterior. Este minunat să ştim că nu trebuie să ne prefacem că suntem ca Hristos. Putem fi cu adevărat ca El, umblând cu El zi de zi. Şi primii care vor vedea diferenţa vor fi cei apropiaţi nouă, membrii familiei.
“Crezând în Hristos rasa căzută pe care El a răscumpărat-o poate primi acea credinţă care se bazează pe dragoste şi care curăţă sufletul de orice întinăciune. Privind la Hristos omul este schimbat din slavă în slavă şi va avea trăsăturile de caracter ale Mântuitorului. Va apărea roada Duhului, caracterul fiind modelat după cel divin.” (White, My Life Today – Viaţa mea astăzi, p. 54)
Trăind şi crescând în Hristos, cu ajutorul rugăciunii şi al Cuvântului Său, va avea loc o transformare totală, care ne va face creştini profunzi, cu inima schimbată. Bineînţeles, numai dacă nu credem că putem să legăm de copac roade de plastic. Dar nu Îl putem minţi pe Marele Grădinar şi nici pe alţii.
http://articolecrestine.com/roada-duhului
////////////////////////////////////////////
Roada Duhului, din revista „Halte Fest!”
„Dar roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“ (Galateni 5:22-23 ). În Galateni 5:22-23 sunt enumerate nouă efecte ale Duhului, care reprezintă părţile componente ale roadei energiei Sale în credincioşi.
Rodie
- Dragostea
Dragostea este trăsătura caracteristică de bază a copilului lui Dumnezeu. Apostolii au primit de la Domnul Isus porunca: „cine-L iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său“. Ioan subliniază originea divină a dragostei, când spune: „Dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu.“ El arată şi motivul dragostei divine: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“, adică noi nu-L iubim numai pe Dumnezeu, ci ne iubim şi unii pe alţii, pentru că El ne-a iubit întâi (1. Ioan 4:19-21 ).
Dragostea are deci în viaţa credinciosului un efect dublu: în primul rând Îl iubim pe Dumnezeu, iar în al doilea rând îi iubim pe cei care sunt născuţi din Dumnezeu, ca şi noi.
Această exercitare dublă a dragostei merge în acelaşi timp de la sine. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, îl iubim şi pe fratele nostru. Apostolul subliniază, că atunci când nu este dragoste pentru fratele, pe care îl vedem, afirmaţia că Îl iubim pe Cel, care nu poate fi văzut, este neadevărată. „Dacă zice cineva: «Eu Îl iubesc pe Dumnezeu», şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubeacă pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut?“ (1. Ioan 4:20 ).
Copilul lui Dumnezeu iubeşte nu pentru că i se cere acest lucru, ci pentru că aceasta este exprimarea vie a noii naturi, pe care o posedă. Motivaţia pentru dragoste este hrănită de descoperirea dragostei nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi, o realitate neschimbată, pe care nu o putem înţelege. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.“ Este lucrarea Duhului Sfânt în noi, care lucrează şi voinţa şi dă puterea necesară pentru exercitarea acestei dragoste.
Într-o altă epistolă citim despre marele loc, pe care îl ocupă dragostea practică în viaţa credinciosului. Apostolul scria sfinţilor din Roma: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii; pentru că, cine iubeşte pe altul a împlinit Legea… dragostea este deci împlinirea Legii“ (Romani 13:8-10 ). Acelaşi lucru îl citim în Galateni 5:14 : „Pentru că întreaga Lege este împlinită într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!“
Tocmai în legătură cu acest ultim citat, apostolul arată cum această însuşire atât de importantă în viaţa creştinului nu este o lucrare a cărnii, ci o roadă a Duhului. Dragostea trebuie să vină dintr-o inimă curată, pentru ca să-i fie plăcută lui Dumnezeu, iar o astfel de dragoste nu poate fi produsul cărnii. Gândirea carnală, firească este vrăjmăşie contra lui Dumnezeu şi nu dragoste faţă de El; lucrările cărnii sunt contrariul dragostei: vrăjmăşie, ceartă, gelozie, mânie, neînţelegere, dezbinare, secte.
Pentru carne şi omul natural este imposibil să producă această dragoste prin strădania proprie; numai Duhul produce dragostea în inimi şi în viaţa credincioşilor şi o aduce la suprafaţă nu ca pe o dorinţă, ci ca pe un rod copt. Câmpul de lucru al Duhului spre acest scop este în noi. El lucrează în inimile noastre. Noi citim că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat (Romani 5:5 ).
Responsabilitatea noastră de a poseda dragostea ca o roadă a Duhului constă în respectarea principiului corespunzător în umblarea noastră: trebuie să umblăm în Duhul şi nu în carne. O supunere sinceră sub Duhul, care conduce inimile noastre în cunoaşterea adevărată a Cuvântului şi a voii lui Dumnezeu şi care îndreaptă privirea noastră spre Hristos, este calea pe care se ajunge în viaţa noastră la dragostea adevărată şi dorită de Dumnezeu.
- Bucuria
Bucuria este starea interioară a inimii şi a sufletului şi este o realitate numai pentru cel care o experimentează. Noi putem să ne bucurăm cu cei care se bucură, dar nu ne putem bucura pentru ei. Persoanele sau obiectele din jurul nostru pot trezi în noi un sentiment de bucurie, dar simţământul viu şi savurarea bucuriei trebuie să fie experienţa noastră personală. Inima noastră este cea care se bucură. Aşa cum inima îşi cunoaşte propria sa amărăciune, tot aşa niciun străin nu se poate amesteca în bucuria ei (Proverbe 14:10 ). Nimeni nu ne poate lua bucuria, pe care ne-o dă Hristos. Ar fi bine să ne amintim în această lume a necazului, prin care trebuie să trecem, că întristarea noastră poate fi transformată în bucurie printr-un proces divin.
Roada Duhului care locuieşte în noi este bucurie. Noi facem experienţa că slujba Duhului Sfânt este de a trezi şi menţine în inimile, în care Duhul locuieşte, simţăminte ale unei bucurii pure, iar aceasta independent de cauzele pământeşti sau naturale. Acest dar este dat din plin. Vasele sunt umplute de Duhul până sus. Aşa citim despre ucenicii din primele zile ale creştinismului, că ei au fost plini de bucurie şi Duh Sfânt (Fapte 13:52 ).
Bucuria în cel mai bun sens, spre deosebire de voie bună şi veselie, este de origine divină şi este atribuită lui Dumnezeu în Scriptură. Bucuria Creatorului constă în satisfacţia Sa privind caracterul deosebit şi admirabil al lucrării mâinilor Sale. Când au fost puse temeliile pământului, atunci stelele dimineţii au cântat de bucurie, iar toţi fiii lui Dumnezeu au strigat de bucurie (Iov 38:7 ). Există şi o bucurie în inima Dumnezeului-Mântuitor, când un păcătos se pocăieşte şi este eliberat de păcat, necaz şi moarte (Luca 15 ). Fiul risipitor, care s-a întors şi s-a împăcat cu tatăl, a avut parte de această bucurie.
Sub Lege a fost descoperită mai puţin bucuria, pe care o dă Dumnezeu fiilor oamenilor în locul necazului şi al lacrimilor, pe care le-a adus păcatul în lume. Dar totuşi, deja sub Lege au existat umbre despre lucrurile viitoare, mai bune. Când, de exemplu, copiii lui Israel au ajuns în ţara promisă, li s-a prescris ca la jertfa de ardere-de-tot şi la darul de bunăvoie să aducă şi o anumită măsură de ulei şi vin – o imagine a duhului şi a bucuriei (Numeri 15 ).
În timp ce în primele cărţi ale Bibliei se face puţin referire directă la bucurie, prorocii au scris adesea despre viziuni pline de aşteptare şi bucurie viitoare în Împărăţia de o mie de ani. Atunci, chiar şi pustiul şi ţara uscată se vor bucura, iar cei răscumpăraţi ai Domnului se vor întoarce în Sion cu cântări de bucurie, iar capul le va fi încununat de o bucurie veşnică, iar durerea şi suspinul vor fugi (Isaia 35:1, 10 ; 51:11 ; 61:7 ).
Roada Duhului, turnat în ziua Rusaliilor, este bucurie. Bucuria este de natură cerească şi are origine cerească; efectul Duhului care locuieşte în inimă este de a umple inimile cu bucuria Domnului. Putem spune împreună cu psalmistul: „Mi-ai uns capul cu untdelemn, paharul meu este plin de dă pe deasupra“ (Psalm 23:5).
- Pacea
Înainte ca apostolul să vorbească despre roada duhului, spune: „şi sunt arătate faptele cărnii“. Ele nu pot rămâne ascunse; ele sunt la suprafaţa comportării omeneşti. Ura, duşmănia, răutatea şi alte lucruri asemănătoare se fac observate şi se impun – în contrast strident cu comportamentul liniştit şi reţinut al fiecărei acţiuni spirituale.
Faptele cărnii, care pot fi găsite, din păcate, într-o anumită măsură şi la noi, copiii lui Dumnezeu, deranjează pacea Duhului. Ele provin din neliniştea şi nervozitatea naturii omeneşti, care aruncă în afară noroi şi murdării. Dacă admitem pornirile lor, părăsim de fapt calea păcii, pentru că, spune Dumnezeu, cei răi nu au pace (Isaia 57:20, 21 ; Romani 3:17 ). Atunci nu putem savura binecuvântările Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că: „Împărăţia lui Dumnezeu este… dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14:17 ).
Cât de important este să avem această pace! Ea este roada Duhului. Orice altă pace ar fi numai o caricatură. Carnea pofteşte în om, dar Duhul pofteşte împotriva cărnii, ca să nu facă ceea ce vrea ea. Atât timp cât carnea acţionează, Duhul se va împotrivi (Efeseni 4:30 ). Dar dacă firea, carnea nu acţionează, Duhul poate acţiona netulburat, atunci nu este ceartă, ci pace. Duhul va aduce atunci propria sa roadă plăcută.
Care sunt la noi cele mai dese piedici în calea acestei păci? Dorinţe egoiste, o voinţă neliniştită şi nemulţumită. Acestea cauzează un conflict interior, care se opune păcii Duhului. De aceea suntem îndemnaţi: „Preaiubiţilor, vă îndemn, ca străini şi călători, să vă feriţi de poftele carnale ca de unele care se răzoiesc împotriva sufletului“ (1. Petru 2:11 ).
Domnul spunea ucenicilor Săi: „Vă dau pacea Mea“; „V-am pus acestea ca să aveţi pace în Mine“ (Ioan 14:27 ; 16:33 ). Cine posedă această pace, va putea spune în orice împrejurare: „Facă-se voia Domnului“ (Fapte 21:14 ), aşa cum El Însuşi a spus odinioară: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.“
- Îndelunga-răbdare (liniştea/calmul inimii)
Îndelunga-răbdare este acea atitudine a duhului şi a sufletului, care poate suporta fără să se plângă multele împovărări ale vieţii creştine.
La fel ca celelalte roade ale Duhului, amintite în epistola către Galateni, îndelunga-răbdare stă în contradicţie cu faptele Legii. În Legea dreptăţii era vorba de „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“. Dar Domnul Isus a fost blând şi smerit cu inima, iar El doreşte, ca ai Săi să arate aceeaşi gândire. Când credinciosul condus de Duhul este lovit pe obrazul drept, atunci aceasta nu trezeşte în el nicio amărăciune faţă de cel care a greşit. Inima unui credincios, care este deprins să fie calm, nu se va înfuria prin provocarea suferită, ci mai degrabă va fi gata să se lase lovit şi peste celălalt obraz.
Această gândire a răbdării a fost desăvârşită în Mielul „mut înaintea celor ce-l tund“. El S-a remarcat prin faptul că „fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa“ (1. Petru 2:23 ). Fiecare ucenic este chemat să fie ca Învăţătorul său.
O gândire legalistă, care stă în contrast faţă de gândirea lui Hristos, s-a arătat în Abişai când Şimei l-a blestemat pe David, care fugea. Abişai a spus: „Pentru ce să blesteme acest câine mort pe domnul meu, împăratul? Te rog, lasă-mă să trec şi să-i iau capul.“ Dar a fost răbdarea aceea care l-a determinat pe împăratul fugărit să-i răspundă războinicului său agitat: „Lăsaţi-l să blesteme! pentru că Domnul i-a poruncit. Poate că Domnul Se va uita la necazul meu şi Domnul îmi va răsplăti cu bine pentru blestemul meu de astăzi“ (2. Samuel 16:9, 11-12 ).
Îndelunga-răbdare este autodisciplină, care îl opreşte pe un creştin să se lase condus de emoţii sufleteşti şi fireşti la cuvinte pline de mânie şi la represalii. Ceea ce împiedică aceasta este efectul liniştit al noii naturi, şi nu subjugarea severă a vechii naturi. Îndelunga-răbdare este contrariul acelui rău frecvent, pe care îl cunoaştem ca „act nechibzuit“. Pavel a fost răbdător faţă de Alexandru, meşterul arămar, care a arătat multă răutate faţă de apostol, dar nu a fost aşa şi faţă de Anania, marele preot (2. Timotei 4:14 ; Fapte 23:2-5 ).
Îndelunga-răbdare este asemenea unei lame de oţel călite, care poate fi îndoită, fără să se rupă. Dar pentru a atinge duritatea oţelului a trebuit să fie scufundată în apă în faţa cuptorului arzând. Tot aşa şi noi, ca să învăţăm să fim îndelung-răbdători, trebuie să fim conduşi pe înălţimi şi prin văi (2. Corinteni 6:4-10 ). Atât cântecele, cât şi lacrimile vor sluji acestui scop.
Îndelunga-răbdare este caracteristica acestui timp de har. Expresia este aplicată la răbdarea actuală a lui Dumnezeu faţă de lumea păcătoasă, care respinge oferta Sa de har, precum şi la amânarea Sa în exercitarea judecăţii, care s-a arătat deja în zilele lui Noe (Romani 2:4 ; 9:22 ; 2. Petru 3:9 şi 15).
Îndelunga-răbdare ne va face capabili să stăm tari în diferitele probe la care suntem supuşi. Dacă avem gândirea lui Hristos şi trăim în Duhul, vom putea mai uşor să suferim defăimări, suferinţe, boală, dezamăgiri prin prieteni, greutăţi în familie, fraţi falşi şi mii de supărări, care vin asupra noastră. „Dragostea este îndelung-răbdătoare, plină de bunătate“ (1. Corinteni 13:4 ).
- Bunătatea
Ştefan a fost un bărbat plin de Duhul Sfânt, iar când a fost pus în faţa sinedriului datorită mărturiei sale pentru Hristos şi acuzat ca unul care încalcă Legea, se spune despre el, că toţi, care şedeau în sinedriu, priveau spre el ţintă şi faţa lui li s-a arătat ca faţa unui înger (Fapte 6:15 ). În acea adunare de sfătuire au fost descoperite lucrările cărnii; dar în ciuda duşmăniei acelor oameni, niciunul n-a putut tăgădui că pe faţa lui Ştefan era ceva ceresc.
Deoarece Ştefan era plin de Duhul Sfânt, acesta a putut lucra în el netulburat frumosul său rod; acest rod s-a arătat la Ştefan mai ales în „bunătate“, în a cincea virtute pe care o găsim în Galateni 5:22 . Când ochii săi au văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Domnul Isus, care stătea la dreapta lui Dumnezeu, pe buzele sale a fost până în ultima clipă bunătate. „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta“, a fost ultima sa mărturie cu privire la ucigaşii săi. Orice sentiment de ură, mânie şi ceartă fusese alungat din inima lui Ştefan şi a fost înlocuit de bunătatea iertării şi a intervenţiei pentru alţii. Acesta a fost semnul plăcut că Duhul Sfânt poate lucra într-un om în care este lăsat liber să lucreze.
La fel ca alte expresii omeneşti, cuvântul „bunătate“, prin folosirea sa în Sfânta Scriptură, este îmbogăţit şi înnobilat. Bunătatea lui Dumnezeu este descoperită în Scriptură. Ea caracterizează acţiunea actuală a lui Dumnezeu în har. În ziua de har actuală „s-a arătat bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu“ (Tit 3:4 ).
Bunătatea exprimă harul lui Dumnezeu într-un mod cuceritor, iar aceasta faţă de o lume care zace în cel rău. Vestirea ei are un răsunet plăcut, ea este o veste bună. Această trăsătură plăcută a harului lui Hristos în Evanghelie este lucrată prin Duhul şi în cei, în care el lucrează în dragoste (1. Corinteni 13:4 ). Această bunătate a fost caracteristica apostolului în 2. Corinteni 6:6 .
Dacă ne lăsăm călăuziţi de Duhul, vom căuta ocazii în care vom putea face bine celor în suferinţă, celor întristaţi şi celor greşiţi. Imboldul Duhului va lucra întotdeauna în noi, ca să avem întotdeauna în vedere binele Adunării şi al oamenilor.
Bunătatea lucrată de Duhul ne va conduce să facem bine şi unui frate dificil, care, ca un arici, îşi arată ţepii săi ascuţiţi oricărui îl atinge. Sau câteodată o privire prietenoasă, o strângere caldă de mână, un cuvânt plăcut poate să convingă un suflet amărât să-şi schimbe atitudinea.
Bunătatea lucrată de Duhul este întotdeauna gata să dea un răspuns blând, care întoarce de la mânie: ea va evita cuvintele pline de amărăciune, care duc la supărare şi ceartă.
- Facerea de bine
Când un credincios se verifică în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, atunci va trebui să recunoască cu durere că în el, în carnea sa, nu locuieşte nimic bun (Romani 7:18 ). În noi înşine nu avem putere să aducem la suprafaţă sfinţenia sau orice alt rod care este propriu vieţii veşnice. Unii, când vor auzi această constatare, vor exclama abătuţi: „Cine ne va arăta binele?“ (Psalm 4:6) şi „Cine mă va elibera din acest trup al morţii?“ (Romani 7:24 ).
Este bine pentru noi, dacă vom învăţa în lumina lui Dumnezeu că starea noastră firească nu poate sta în picioare în faţa Lui. Dar dacă nu posed putere de a fi bun sau de a face binele, există atunci o altă putere, care produce în mine binele? Răspunsul îl găsim în versetul nostru: „Roada Duhului este… facere de bine.“ Slujba Duhului Sfânt este să aducă în mine ceea ce îmi lipseşte din fire: facerea de bine.
În Barnaba avem un exemplu despre modul în care poate fi adusă într-un om această roadă a Duhului. Citim despre el că era un bărbat bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă (Fapte 11:24 ). Acest rod trebuie însă să fie găsit în toţi credincioşii şi nu numai în unii.
Facerea de bine este o caracteristică a acelei naturi noi născute de Duhul lui Dumnezeu. Acolo unde există această facere de bine va aduce „faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele“ (Efeseni 2:10 ).
Doresc eu să ştiu ce este facerea de bine? Atunci Duhul Sfânt îmi va îndrepta atenţia spre Hristos, spre Cel în care, într-o lume rea, a fost prezentată în mod desăvârşit facerea de bine a lui Dumnezeu şi în care se poate vedea acum facerea de bine într-o strălucire deplină în glorie la dreaptea lui Dumnezeu. Privind gloria Sa, vom fi conduşi să ia chip în noi acea gândire care era în Hristos Isus.
Facerea de bine se exprimă în gânduri şi acţiuni bune şi în respingerea oricărui rău. O altă caracteristică a acestei roade a Duhului este aceea că ea nu oboseşte în a face binele, chiar dacă credinciosul este singur şi duşmănit. Acest rod al Duhului se va arăta mai departe în facerea binelui şi în faptul că credinciosul va tinde să împlinească „buna plăcere a bunătăţii“ (2. Tesaloniceni 1:11 , a se vedea şi 1. Tesaloniceni 5:15 ).
Bunătatea şi a face binele sunt arme puternice pentru a străpunge la copiii lumii zidul de ură şi de prejudecăţi şi de a câştiga pe de altă parte dragostea şi aprecierea, „pentru că, pentru cel bun, poate ar îndrăzni cineva chiar să moară“.
- Credincioşia
Cu toate că Domnul pe Muntele Măslinilor a dispărut din faţa ochilor ucenicilor, când a fost ridicat pe un nor, totuşi El a rămas mai departe la ei, chiar dacă era ascuns pentru ochii trupeşti. Curând, prin faptul că Duhul Sfânt a locuit în inimile credincioşilor, a fost dată şi dezvoltată puterea vederii interioare, iar cei care Îi aparţin Domnului au putut să-L vadă de atunci pe Domnul, pe care lumea nu-L poate vedea, pentru că credinţa vede acolo unde lumea este oarbă.
Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Nu vă voi lăsa orfani: vin la voi“ (Ioan 14:18 ); aceste cuvinte le-a rostit după ce le-a promis că le va da un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt. În cuvântarea Sa de rămas bun, Domnul i-a îndemnat: „Aveţi credinţă în Mine“. Astfel i-a îndreptat spre necesitatea credinţei, ca un rod al Duhului, prin care vor fi conştienţi de prezenţa Sa în zilele viitoare.
Promisiunea Domnului: „Vin la voi“ este deci foarte practică în timpul nostru. Desigur, noi dorim să-L cunoaştem pe Domnul într-un mod mai familial, decât până acum. Şi noi dorim deseori să spunem cuvintele acelor greci, care au venit la Filip spunând: „Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus.“ Dar apoi imediat suntem atenţionaţi şi parcă auzim în spatele nostru o voce spunându-ne: Nu sunt Eu la voi? Şi dacă, la fel ca Maria în grădină, ne întoarcem (Ioan 20:14-16 ), devenim conştienţi că nu trebuie să-L căutăm, ci că El stă lângă noi. Ne aducem aminte atunci şi de cuvintele Sale preţioase: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele“ (Matei 28:20 ).
Avem deci promisiunile fidele ale Domnului şi pe Duhul Sfânt, care rămâne la noi. Ce ar mai fi necesar, ca să putem trăi efectiv prezenţa Sa? Trebuie să fim „întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile noastre“ (Efeseni 3:16, 17 ).
Când vorbim despre această credinţă, nu este vorba despre credinţa pentru iertarea păcatelor, nici despre credinţa care mută munţii, ci despre credinţa care permite sufletului să privească. În această credinţă Îl vedem pe Isus în imediata apropiere. Atunci, chiar dacă am umbla pe valuri înfuriate, ştim că Acela, pe care Îl vedem, este Domnul şi nu o nălucă, ce ar vrea să ne sperie.
O astfel de credinţă, care ne dă conştienţa prezenţei Sale personale, nu este o credinţă intelectuală, ci o credinţă a inimii, care „lucrează prin dragoste“. Dragostea credinciosului se poate odihni numai în prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Ceea ce caută dragostea mai ales, aceea găseşte această credinţă.
Noi trebuie să păstrăm prin credinţă binecuvântările care au devenit partea noastră. În acest pustiu incomod ar trebui să-L cunoaştem pe Domnul ca pe Acela care merge cu noi. Putem simţi braţul Său puternic, putem auzi cuvintele Sale pline de înţelepciune şi de dragoste, putem privi în gloria Sa şi să captăm strălucirea Persoanei Sale. Toate acestea le putem face numai prin puterea de vedere a sufletului, pe care i-o conferă Duhul prin credinţă.
- Blândeţea
În timp ce cartea Proverbe (8:14-36) descoperă atotputernicia şi atotştiinţa înţelepciunii, în Evanghelii este descoperită „blândeţea înţelepciunii“. Când înţelepţii şi pricepuţii acestei lumi nu au vrut să ştie nimic de El, atunci când era pe pământ, Domnul Şi-a îndreptat ochii spre Tatăl în cer, care singur Îl cunoştea pe Fiul şi a spus: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta.“ Cu această ocazie a adresat o invitaţie plină de dragoste celor obosiţi şi împovăraţi: „Eu sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11:26, 29 ).
Blândeţea aceasta a fost unită în El cu o forţă incomensurabilă şi de aceea era o glorie morală de neatins, care poate fi văzută numai în Fiul. Tocmai înainte El explicase: „Toate Mi-au fost date de Tatăl Meu“; iar în plinătatea acestei puteri, Domnul vrednic de adorare spunea, descoperindu-Se pe Sine înaintea Tatălui şi a tuturor oamenilor: „Eu sunt blând şi smerit cu inima.“
Domnul Isus a fost umplut fără măsură cu Duhul Sfânt, iar blândeţea s-a descoperit în El într-un mod desăvârşit; în acelaşi timp, blândeţea este o parte componentă a roadei Duhului în cei care aparţin lui Hristos.
Ioan Botezătorul a văzut la Iordan Duhul Sfânt venind sub forma unui porumbel asupra Domnului; iar când Unsul Domnului S-a suit în propria Lui cetate, a făcut acest lucru în concordanţă cu cuvintele profetice: „Spuneţi fiicei Sionului: «Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi călare pe măgar, chiar pe măgăruş, mânzul unei măgăriţe»“ (Matei 21:5 ). Şi în cetatea lui David Îl vedem pe Împăratul Sionului încoronat cu blândeţe: „fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept.“
Cât de mult s-a arătat blândeţea lui Hristos înaintea lui Ana şi Caiafa, înaintea lui Irod şi Ponţiu Pilat, înaintea soldaţilor şi a mulţimii poporului, înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu! „Vă îndemn dar“, spunea apostolul, „prin blândeţea şi bunătatea lui Hristos.“ Gândul la blândeţea Sa trezeşte în noi admiraţie şi adorare. Dar când suntem atenţionaţi: „acest gând să fie în voi, care era şi în Hristos Isus“, cât de deplorabil ne simţim atunci! Dar totuşi citim: „Roada Duhului este… blândeţea.“
Da, Duhul Sfânt este mijlocul în acest sens. El este puterea prin care Hristos trăieşte în noi. Când Cuvântul spune: „acest gând să fie în voi“, atunci nu trebuie să diminuăm acest cuvânt. Dar să ne gândim că în noi este o putere vie, care poate să scoată la suprafaţă blândeţea, dacă o lăsăm să lucreze. Atunci iese la iveală roada Duhului – blândeţea. Atunci vom arăta „duhul blândeţii“, aşa cum îl numeşte apostolul în 1. Corinteni 4:21 şi Galateni 6:1 .
Blândeţea este o trăsătură, care se vede mai degrabă în comportament decât în cuvinte. Blândeţea este neîmpotrivitoare, este iertătoare, ea nu se lasă scoasă din sărite prin jigniri şi provocări. Blândeţea nu ne este înnăscută, nu este nicio problemă de moştenire. Ea se dezvoltă în noi prin trăirea credinţei şi devine un comportament obişnuit în măsura în care credinciosul face progrese în viaţa spirituală.
Dacă luăm în ascultare asupra noastră jugul lui Hristos, atunci devenim blânzi şi smeriţi cu inima; căci dacă doi înaintează împreună, apare buna înţelegere. Blândeţea trebuie să fie îmbrăcată ca o haină (Coloseni 3:12 ). Ea trebuie să fie purtată ca o podoabă, care este foarte preţioasă în ochii lui Dumnezeu (1. Petru 3:3-4 ). Blândeţea trebuie să fie scopul spre care tindem cu toţii (1. Timotei 6:11 ), dar care poate fi atins numai cu dragoste şi răbdare. Bândeţea ar trebui să se arate faţă de toţi oamenii, nu numai faţă de cei buni şi blânzi, ci şi faţă de cei suciţi (Tit 3:2 ).
- Înfrânare/Stăpânire de sine
Ultima din cele nouă virtuţi numite este stăpânirea de sine, care sună poate mai cunoscut decât înfrânarea. Eul sau carnea este cel/cea care se împotriveşte voii lui Dumnezeu, poftind împotriva Duhului (Galateni 5:17 ), pentru a face ceea ce vrem noi. De aceea, eul trebuie să fie ţinut în disciplină, pentru ca Hristos să poată trăi în noi (Galateni 2:20 ).
Dar acolo unde Duhul domneşte, eul propriu este ţinut în frâu. Acolo, voia lui Dumnezeu are primul loc în viaţă, şi vom putea spune: „Nu voia mea, ci a Ta să se facă.“
Este de neînchipuit că galatenii doreau să se întoarcă la Legea lui Moise ca şi linie directoare pentru viaţa lor de creştini. Legea nu contribuise deloc la desăvârşire! Dumnezeu a realizat prin Hristos şi prin puterea Duhului Sfânt în credincioşi ceea ce pentru Lege era imposibil, pentru că firea era fără putere. Omul interior este acum sub domnia sfântă a Duhului, iar acolo, unde domnea dezordinea păcătoasă, s-a întors ordinea cerească.
Duhul lui Dumnezeu a fost acela care plutea la început peste ape, peste haos (Geneza 1:2 ). El a fost acela care a dotat omul cel nou cu virtuţi cereşti şi căruia i-a dat, ca o încoronare a acestor virtuţi, un duh supus, care este în deplină concordanţă cu voia lui Dumnezeu.
O gândire complet echilibrată – gândirea lui Hristos – a fost vizibilă în Pavel, slujitor fidel al Domnului, pentru că Duhul Sfânt putea să acţioneze în el o voie supusă. La Pavel nu vedem nicio indignare, nicio plângere în cele mai dificile împrejurări, ci o acceptare în linişte a tuturor formelor de împotrivire ca fiind voia plină de înţelepciune a lui Dumnezeu. Deducem aceasta din cuvintele: „Am învăţat, în împrejurările în care sunt, să fiu mulţumit. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să fiu şi în belşug. În orice şi în toate sunt deprins şi să fiu sătul şi să fiu flămând, şi să fiu în belşug şi să fiu în lipsă“ (Filipeni 4:11-12 ).
Acelaşi rod a fost vizibil în mod desăvârşit la Domnul Isus, care a putut spune: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta“ (Matei 11:26 ). Nu au existat denivelări într-un astfel de caracter: El era ca floarea făinii din jertfa de mâncare, un lucru sfânt pentru Domnul.
Virtutea stăpânirii de sine reprezintă o încheiere adecvată a înşiruirii de nouă virtuţi. Este adevărat că nici una nu este independentă de celelalte; fiecare exercită influenţa sa specială şi completă asupra celorlaltor. Dragostea, de exemplu, care stă la început de listă, îşi găseşte expresia deplină numai atunci când ea stă în legătură cu bucuria, pacea etc.; cum ar putea bucuria adevărată şi pacea adevărată să fie găsite într-o inimă lipsită de dragoste? Dar stăpânirea de sine, domnia interioară a Duhului, le cuprinde pe toate celelalte. Astfel, toate se ordonează corect şi în aceeaşi măsură şi se dezvoltă unindu-se în această unitate a caracterului spiritual descris de apostolul ca „roada (nu roadele) Duhului“!
https://comori.org/noul-testament/galateni/roada-duhului/
/////////////////////////////////////////////
Ilie şi Elisei- 2 Împăraţi 2.9-15, de Hamilton Smith
© SoundWords, Online începând de la: 24.01.2020, Actualizat
Versete călăuzitoare: 2. Împăraţi 2.9-15
- Împăraţi 2.9-15: Şi a fost aşa: după ce au trecut, Ilie a spus lui Elisei: „Cere ce să-ţi fac mai înainte de a fi răpit de la tine“. Şi Elisei a zis: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Şi el a zis: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi“. Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au despărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. Şi Elisei l-a văzut şi a strigat: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călăreţii lui!“ Şi nu l-a mai văzut. Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi. Şi a ridicat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi s-a întors şi a stat pe malul Iordanului. Şi a luat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi a lovit apele şi a zis: „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit şi el apele şi ele s-au despărţit într-o parte şi într-alta. Şi Elisei a trecut. Şi fiii profeţilor care erau în faţa Ierihonului l-au văzut şi au zis: „Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei“. Şi au venit în întâmpinarea lui şi s-au plecat până la pământ înaintea lui.
Cuprins
Introducere
Legătura între Ilie şi Elisei
Elisei trebuia să-l reprezinte pe Ilie
Cele două aspecte
1) Isus este luat în glorie
2) Duhul Sfânt vine din glorie
Dacă vedem pe Isus în glorie
Adevărata poziţie a Adunării
Introducere
În acest pasaj avem două adevăruri mari, care caracterizează creştinismul. Ca şi creştini preţuim foarte mult crucea, care este baza juridică a tuturor binecuvântărilor noastre, şi apoi vorbim cu plăcere despre venirea Domnului. Toţi creştinii recunosc că Hristos a venit să moară, şi în general ei cred că El va reveni, ca să ne ia în glorie. Dar mai sunt şi alte două adevăruri mari, despre care nu se vorbeşte aşa de mult. Primul dintre ele este marea realitate, că Hristos Se află acum în glorie, şi al doilea, că Duhul Sfânt este pe pământ. Astăzi este un Om în glorie şi o Persoană divină pe pământ. Acestea sunt cele două adevăruri mari, care alcătuiesc caracterul creştinismului. Ele nu au fost prezente în epoca veche şi sub această formă nu vor fi în epoca care va veni. Aceste adevăruri caracterizează momentul actual, şi constituirea Adunării depinde de ele. Adunarea nu putea fi constituită înainte ca Hristos să intre în glorie şi Duhul Sfânt să fie venit pe pământ. Despre aceste două adevăruri doresc să vorbesc în această după-masă.
Dacă vorbim despre un Om în glorie, atunci nu vrem să uităm că Acesta – Domnul Isus – este o Persoană divină. Însă Ştefan vede pe Fiul Omului în glorie. Am citit acest pasaj din cartea împăraţilor, deoarece el ne dă o imagine a acestor adevăruri, şi Dumnezeu ne învaţă deseori prin imagini, aşa cum facem şi noi cu copiii noştri.
Legătura între Ilie şi Elisei
Profetul Ilie şi-a terminat viaţa. Marele eveniment de pe Carmel a trecut, şi el era în momentul să intre în cer într-un car de foc. Elisei trebuia să rămână. Un om a fost luat în cer şi un om a rămas pe pământ. Omul, care a fost lăsat pe pământ, trebuia să întruchipeze sau să prezinte pe cel care tocmai intrase în cer. Pentru ca Elisei să poată reprezenta pe Ilie, mai întâi era necesar ca inima lui să se lege cu a lui Ilie. În versetul 2 al capitolului citit ni se spune, că Elisei trebuia să părăsească pe Ilie. În versetul 4 Ilie spune acelaşi lucru lui Elisei, şi la fel şi în versetul 6. Aceste versete vorbesc despre o inimă cu afecţiune faţă de Ilie. Apoi găsim, că Elisei şi Ilie erau în părtăşie. În versetul 7 se spune: „Şi au mers amândoi”. La sfârşitul versetului 7 citim: „şi ei amândoi au stat lângă Iordan”, iar la sfârşitul versetului 8 citim: „au trecut amândoi pe uscat”. De trei ori se spune: „amândoi”. Aceasta arată desigur, că el era legat de Ilie şi era în părtăşie cu el. În versetul 11 se spune apoi: „Şi a fost aşa; pe când mergeau ei încă şi vorbeau …”. Aceasta vorbeşte despre comunicare. Avem astfel aici trei lucruri: sentimente, părtăşie şi comunicare.
Elisei trebuia să-l reprezinte pe Ilie
Ilie pleacă spre cer şi Elisei este lăsat în urmă pe pământ, pentru ca el să-l poată deci reprezenta pe Ilie. Însă pentru aceasta el trebuie să aibă duhul aceluia care a plecat în cer. Când Ilie a fost luat, mantaua lui a căzut pe pământ, şi Elisei şi-a rupt propriile haine. Eu cred că mantaua vorbeşte în sens spiritual despre caracterul persoanei cu care avem a face. Este ceea ce noi vedem la o persoană; şi ceea ce trebuia să se vadă la Elisei era caracterul şi însuşirile lui Ilie. De aceea citim la sfârşitul versetului 15: „Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei”. Aceasta au spus-o fiii profeţilor. Când aceştia au privit la Elisei, au văzut caracterul şi viaţa lui Ilie. Aceasta este o imagine despre ceea ce ar trebui să fie valabil despre tine şi despre mine. Domnul a atras inimile noastre la Sine, şi El a intrat în glorie şi ne-a lăsat aici, pentru ca noi să-L prezentăm şi să-L reprezentăm în lume. Noi suntem oameni pe pământ, care au primit viaţa Omului din cer şi acum ei trebuie s-o prezinte. Vai, cât de puţin corespundem noi acestui scop; dar noi nu vrem să minimalizăm adevărul, din cauză că noi corespundem aşa de puţin lui. Noi am fost lăsaţi aici, ca să prezentăm pe acel Om desăvârşit, care S-a înălţat la cer.
Cele două aspecte
Duhul Sfânt a coborât pe pământ de la Hristos din glorie, ca să locuiască în noi, pentru ca noi în puterea Duhului, asemenea lui Elisei, să privim la Omul desăvârşit din glorie. Şi în măsura în care noi privim în sus la Omul din glorie, vom deveni într-o măsură mică asemenea Lui. „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai de Duhul Domnului.” (2. Corinteni 3.18).
1) Isus este luat în glorie
Să ne îndreptăm acum spre cartea Faptele apostolilor 1.8-9. Aici avem cele două mari realităţi, despre care am vorbit. Domnul Isus a vorbit pentru ultima dată ucenicilor Săi şi le spune, că ei vor primi putere, când Duhul Sfânt Se va fi coborât peste ei. Şi la sfârşitul versetului 9 citim că un nor L-a luat dinaintea ochilor lor. Aici Domnul intră ca Om în glorie, de aceea în versetul 11 El este numit de îngeri cu numele pe care El l-a purtat ca Om: „acest Isus”. Avem astfel aici prima mare realitate: Isus este luat în glorie.
2) Duhul Sfânt vine din glorie
Dacă trecem acum la capitolul 2 al cărţii Faptele apostolilor, versetele 1-4, atunci găsim acolo a doua mare realitate: Duhul Sfânt coboară din glorie pe pământ. Ucenicii au fost umpluţi cu El, şi este formată Adunarea. La sfârşitul capitolului citim: „Iar Domnul adăuga în fiecare zi [Adunării] pe cei care erau mântuiţi” (Faptele apostolilor 2.47). Aceasta arată clar, că Adunarea era constituită deja în momentul acela.
Dacă vedem pe Isus în glorie
Ne îndreptăm acum spre Faptele apostolilor 7.2,54-60. Am citit aceste versete, ca să arăt, ce se petrece cu un om şi ce ia naştere în el, când el vede pe Isus în glorie. La începutul capitolului citim, că Dumnezeul gloriei S-a arătat lui Avraam; aceasta înseamnă, Dumnezeul gloriei Se arată unui om pe pământ. La sfârşitul capitolului ni se relatează că Ştefan priveşte în glorie şi vede acolo un Om în gloria lui Dumnezeu. Este ceva minunat, că Dumnezeul gloriei S-a arătat unui om pe pământ, dar nu era mult mai minunat că un om de pe pământ a văzut un Om în gloria lui Dumnezeu, într-un loc unde niciodată nu a fost vreun om? Ce înseamnă: Dumnezeul gloriei? Ce înţelegem noi prin glorie?
Gloria nu este simplu un loc aflat în lumină strălucitoare. Gloria înseamnă întotdeauna prezentarea a ceea ce caracterizează ceva. Citim în Cuvânt, că gloria unei femei este în părul ei lung. Aceasta diferenţiază femeia de bărbat. Gloria unui tânăr este puterea lui, spune Scriptura, şi în Proverbe se spune că gloria unui om bătrân sunt perii lui albi. Gloria este ceea ce este specific cuiva. Dumnezeul gloriei înseamnă drept urmare: Dumnezeu într-o sferă în care El este revelat pe deplin. Dacă în lumea aceasta privim în jurul nostru şi vedem palatele mari şi clădirile impunătoare, ele vorbesc despre gloria omului. Lumea aceasta revelează exclusiv gloria omului, dar ea nu prezintă dreptatea, dragostea şi gloria, care le găsim la Dumnezeu. Să presupunem că tu ai fi pe scena gloriei lui Dumnezeu, acolo unde Dumnezeu este revelat pe deplin, aceasta ar fi o lume în care totul vorbeşte despre Dumnezeu. Dragostea şi sfinţenia ar fi la ele acasă, la fel viaţa şi orice binecuvântare. Când Dumnezeul gloriei S-a arătat lui Avraam, Dumnezeu a venit dintr-o lume în care totul vorbea despre Dumnezeu, şi aici El a chemat pe Avraam din lumea aceasta, pentru ca acesta să intre în lumea lui Dumnezeu. Deci când Dumnezeu gloriei Se arată unui om, aceasta înseamnă în cele din urmă că omul însuşi se va arăta în gloria lui Dumnezeu. În acest scop Dumnezeul gloriei S-a arătat lui Avraam.
Când Domnul Isus a intrat în glorie, vedem împlinit planul lui Dumnezeu pentru noi credincioşii. Acum este numai o întrebare de timp, că fiecare credincios va fi acolo. Acum noi încă nu am ajuns în această glorie. Noi suntem încă lăsaţi aici. De ce Dumnezeu nu ne-a luat la Sine, atunci când ne-am întors la El? Când tâlharul de pe cruce a venit la Hristos, acesta a intrat în aceeaşi zi în glorie. Domnul i-a zis: „Chiar astăzi!” Însă acesta nu este felul general de a proceda al Domnului. Noi suntem pentru un timp în lumea aceasta, şi am fost lăsaţi aici ca să reprezentăm pe pământ pe Hristos, Omul desăvârşit din glorie – în timpul absenţei Sale pe pământ. Vedem cum toate acestea sunt exprimate minunat în Ştefan. Ştefan era plin de Duhul Sfânt – care a venit din glorie – şi deoarece era plin de Duhul Sfânt, el privea ţintă spre cer. De aceea Duhul Sfânt este aici, ca să conducă inimile noastre acolo unde este Hristos. El nu este aici să ne facă oameni bogaţi, căci atunci toţi creştinii ar fi bogaţi, însă nu este aşa. De cele mai multe ori Evanghelia se vesteşte săracilor. S-ar putea ca Dumnezeu să-ţi dea reuşită în lumea aceasta, dacă este bine pentru tine, însă Duhul Sfânt a venit să lege inima noastră cu Hristos în glorie. Dacă am fi plini de Duhul Sfânt, atunci nu am privi în jurul nostru şi nici în noi, ci am privi ca Ştefan în sus. Am privi ţintă spre cer, nu numai din când în când. Duhul Sfânt desparte inimile noastre de pământ şi le leagă cu cerul, şi dacă privim în cer, vom vedea gloria lui Dumnezeu. Vom privi pe o scenă, pe care Dumnezeu este revelat deplin, unde totul este corespunzător Lui. Şi pe această scenă a gloriei vom vedea pe Isus ca Om la dreapta lui Dumnezeu, pe locul puterii, şi vom spune, aşa cum a spus Ştefan: „Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu”.
Care a fost rezultatul faptului că Ştefan a văzut pe Fiul Omului în glorie? Rezultatul a fost: Ştefan a fost menţinut prin Omul aflat în glorie. Ştefan era un om sărman, slab pe pământ, înconjurat de vrăjmaşi, în împrejurările cele mai îngrozitoare, şi în acestea el este sprijinit de Hristos, care este în cer. Cu toate că el a fost scos din cetate şi era înconjurat de oameni care scrâşneau din dinţi şi aruncau cu pietre asupra lui, el este aşa de deplin sprijinit şi întărit, că el putea să se roage în pace pentru vrăjmaşii lui şi apoi a adormit liniştit ca un copil. Aici ne este arătat un om de pe pământ, care este sprijinit de Omul din cer. El nu a primit eliberare din împrejurările periculoase. În momentul acela Domnul nu face nimic vrăjmaşilor lui. El nu a oprit pietrele, dar El a făcut ceva mult mai mare, decât să-l elibereze din situaţii. El l-a sprijinit şi l-a întărit în ele. Când suntem în încercări dorim întotdeauna să fim scoşi din ele, şi Domnul este foarte bun, El face deseori aceasta. Însă uneori El lasă încercarea să continue, ca să arate că El ne poate păstra când trecem prin încercări.
Acesta este primul rezultat al faptului că privim pe Hristos în glorie. Al doilea rezultat este, că Omul din glorie este prezentat de un om de pe pământ. Căci noi vedem cât de minunat Ştefan se aseamănă cu Domnul său. Când Domnul Isus a atârnat pe cruce, El a rostit rugăciunea care mişcă inima: „Tată, iartă-i!”, şi Ştefan, care priveşte la Domnul său, se aseamănă cu El, spunând: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta”. Şi când Domnul Isus a murit, El Şi-a încredinţat duhul Tatălui. Şi în privinţa aceasta Ştefan este ca Stăpânul lui. El şi-a încredinţat duhul Domnului, spunând: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu”. Avem rezultatul faptului când un om de pe pământ priveşte la Omul din glorie. Omul de pe pământ este sprijinit de Omul din glorie, şi Omul din glorie este reprezentat în acest om de pe pământ. Vedem astfel într-o scenă minunată cele două adevăruri mari: Hristos în glorie şi Duhul Sfânt pe pământ, şi eu gândesc că în aceasta vedem marea caracteristică a creştinismului. Hristos este văzut ca Om în glorie, Duhul Sfânt este privit ca Persoană divină pe pământ, credinciosul este privit ca fiind umplut cu Duhul Sfânt şi ca omul privind la Omul din glorie. Lumea este văzută în poporul Israel, care nu vrea să se căiască, care prigoneşte pe sfinţi (Adunarea), şi cerul este privit ca fiind deschis şi pregătit să primească duhul credinciosului, atunci când el adoarme. Acesta este un tablou minunat a ceea ce este creştinismul în adevăr.
Adevărata poziţie a Adunării
Şi acum încă un verset din Faptele apostolilor 9.31. În Ştefan am văzut un sfânt individual. Dar în versetul acesta avem întreaga Adunare, care umblă în teama de Domnul şi stă în mângâierea Duhului Sfânt, o Adunare alcătuită din oameni, cel mai mult din săracii lumii acesteia. Ei stăteau în afara religiei iudaice şi erau prigoniţi de lume, aşa că ei se aflau în afara religiei şi a lumii. Ei erau pe drumul spre cer, şi aveau pe Domnul gloriei la ei, căci ei umblau în frica Domnului şi erau înmulţiţi prin mângâierea Duhului Sfânt. Şi aici este din nou un tablou măreţ al creştinătăţii. Creştinii sunt o comunitate de oameni care au crucea înapoia lor şi gloria înaintea lor. Ei sunt pe drum spre glorie în părtăşie cu Persoane divine. Tot ce ei au, este Domnul în glorie şi Duhul Sfânt pe pământ, şi ce le trebuie mai mult? Ce poate fi mai frumos decât o părtăşie de credincioşi în părtăşie cu Persoane divine! Să nu ne considerăm a fi numai o părtăşie de credincioşi, care sunt aici ca să facă cel mai bine, ce pot face. Noi suntem o părtăşie de credincioşi, şi o Persoană divină este cu noi pe pământ. Ce poate fi mai binecuvântat decât aceasta! Aceasta este poziţia în care noi am fost aduşi astăzi prin harul lui Dumnezeu. Am lăsat înapoia noastră marile sisteme ale oamenilor, nu avem regulamente de credinţă, nu avem organizaţii mari, care să ne menţină laolaltă, noi nu avem rânduieli referitoare la serviciile divine, însă avem ceva care este mai mare decât toate acestea. Căci noi avem pe Hristos în glorie şi Duhul Sfânt pe pământ.
Sper ca noi să vedem tot mai mult ce chestiune măreaţă este creştinismul. Domnul să ne dea har, ca aceste adevăruri să devină realităţi practice pentru noi. În toate greutăţile avem pe Domnul, la care privim, şi pe Duhul Sfânt, care vrea să ne călăuzească. Diavolul este împotriva noastră, dar Persoane divine sunt pentru noi. S-ar putea să fie multe greutăţi, în care tu nu şti ce să faci, dar fi sigur, că nu este nici o greutate, în care Domnul să nu ştie ce este de făcut.
Tradus de la: Elia und Elisa
Titlul original: „Elia und Elisa“
din Der Dienst des Wortes, Anul 6, 1928, pag. 101–109;
după o prelegere ţinută în 8. Aprilie 1928 în Berlin.
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/ilie-si-elisei-a12175.html
///////////////////////////////////////////
Ilie tişbitul- 1 Împăraţi 17.1; 19.5 – curajul credinţei şi puterea credinţei, de Kalender D.H.I.N.
© CSV, Online începând de la: 04.06.2020, Actualizat: 04.06.2020
Versete călăuzitoare: 1. Împăraţi 17.1; 19.5
1 Împărţi 17.1: Şi Ilie tişbitul, dintre locuitorii Galaadului, a zis lui Ahab: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul meu”.
Între împăraţii regatului de nord al lui Israel nu a fost niciunul care să fi trăit şi domnit din inimă conform voii lui Dumnezeu. Însă Ahab i-a întrecut pe toţi. El a făcut mai mult rău decât toţi împăraţii lui Israel care au fost înaintea lui, „ca să-L întărâte la mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel”.
Apoi vine Ilie. Fără să se anunţe apare înaintea împăratului, apariţia lui este lipsită de orice teamă. Nu citim că el se prosterne înaintea împăratului sau că îi aduce vreo onoare. El nu se roagă smerit să i se dea voie să vorbească. El nu dă nici un semn de supunere smerită şi nici nu foloseşte înflorituri retorice de devotament.
De unde ia Ilie această îndrăzneală? Îşi poate el permite aşa ceva, deoarece el face parte din căpeteniile împărăţiei? Nu, ci descrierea „tişbitul, dintre locuitorii [textual: locuitor fără drept de cetăţenie] Galaadului” îl arată ca om total lipsit de importanţă.
Dar de fapt Ilie nu „stă” înaintea împăratului, ci înaintea lui Dumnezeu. Acest contrast nu ar fi trebuit să fie, dar idolatria lui Ahab a dat naştere la contrastul de netrecut. În acest caz mesajul lui Dumnezeu şi comportarea profetului Său sunt absolut la locul lor.
Astăzi aproape nimeni nu va fi însărcinat cu un astfel de mesaj, care cere aşa de mult curaj. Şi totuşi copiii lui Dumnezeu au parte în fiecare zi de acest contrast enorm între Dumnezeu şi oamenii răzvrătiţi. Astfel ei au nevoie de conştienţa inimii: Dumnezeu trăieşte.
Şi cine trăieşte realmente cu El, în părtăşie netulburată cu Dumnezeul viu, acela stă şi astăzi „înaintea” feţei Lui. Şi numai aceasta dă creştinului credincios curaj şi putere pentru o viaţă de mărturie şi binecuvântată – înaintea lumii vrăjmaşe.
- Împăraţi 19.5: Şi, iată, un înger l-a atins şi i-a zis: „Scoală-te, mănâncă!”
Ilie L-a rugat pe Dumnezeu: „Acum, Doamne, ia-mi sufletul, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei.” Şi după aceea a adormit sub un ienupăr. – Cum de s-a ajuns la aşa ceva? Răspunsul este cuprins în strigătul de trezire al îngerului.
O comparaţie poate ajuta să se înţeleagă starea sufletească a lui Ilie: sportivii de performanţă precum sunt alergătorii la maraton sau cicliştii depun efort foarte mare timp de mai multe ore. În timpul concursului ei trebuie – chiar dacă în timpul efortului nu simt nici o foame! – să consume mereu şi la timp hidraţi de carbon. Altfel rezervele corpului pot să se epuizeze deodată, fără vreo atenţionare prealabilă. Urmarea este un sentiment de mare slăbiciune.
Ilie era de trei ani şi jumătate într-o luptă spirituală, fără ajutor omenesc, fără familie şi fără fraţi de partea lui. Însă Dumnezeu l-a sprijinit. Apoi lupta cu slujitorii idolilor. O luptă îndelungată cu privire la întrebarea „Cine este adevăratul Dumnezeu?”, o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi în final ameninţarea cu moartea din partea Izabelei.
Este de mirare că puterile lui nervoase şi spirituale s-au epuizat complet? Niciunul care a stat într-o astfel de luptă nu va arăta acuzator spre punctul unde Ilie „a uitat” „să se hrănească”, să privească la Domnul. Şi de altfel nici noi nu facem aceasta. Însă copiii lui Dumnezeu ar trebui să înveţe pentru ei înşişi din trăirile lui Ilie:
„Scoală-te, mănâncă!” – acesta este imboldul plin de har al lui Dumnezeu pentru robul Său obosit. Fie că este vorba de lupta spirituală, de o biruinţă prin puterea lui Dumnezeu, de ameninţare din partea vrăjmaşului – mereu avem nevoie din nou de hrană proaspătă de sus şi de privirea credinţei îndreptată spre Domnul. Aceasta este valabil şi atunci, şi în mod deosebit atunci, când încă „nu simţim foame”.
Tradus de la: Eelia, der Tisbiter
Din calendarul Der Herr ist nahe (18.1.1999 şi 1.7.1999)
www.csv-verlag.de
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/ilie-tisbitul-a12450.html
////////////////////////////////////////////
Învăţături practice din cartea Iov (12)
O viaţă trăită în harul lui Dumnezeu, de
William Kelly
© CSV, Online începând de la: 26.12.2018, Actualizat
Cuprins
Mărturisirea şi restabilirea lui Iov
Păcatul prietenilor lui Iov
Rodul adevăratei smerenii
„Sfârşitul Domnului” cu Iov
Versete călăuzitoare: Iov 42
Marea luptă a sufletului, despre care ne-a vorbit cartea Iov, se apropie de sfârşit. Rezolvarea întrebărilor numeroase şi adânc pătrunzătoare în viaţa fiecărui om a fost dată, nu în cuvinte, nu în dogme bine demonstrate, ci în inima umilă a celui suferind şi în împotrivitorul însuşi.
Mărturisirea şi restabilirea lui Iov
Iov a răspuns şi a zis: „Ştiu că poţi face orice şi că nici o hotărâre a Ta nu poate fi împiedicată” (Iov 42.2). Cât de bine fac aceste cuvinte clare, simple, după aşa de multe alte exprimări ale aceleiaşi guri! Simţim: inima lui a ajuns la linişte. Auzim despre dăruirea faţă de Dumnezeu, de liniştirea sub mâna Domnului, prin care sufletul lui ajunge la odihnă. Mişcător este şi felul în care el se străduieşte ca acum să dea pe deplin dreptate lui Dumnezeu. Odinioară s-a îndreptăţit pe sine însuşi, chiar cu preţul dreptăţii lui Dumnezeu; acum el îndreptăţeşte pe Dumnezeu, chiar dacă prin aceasta el trebuie să mărturisească caracterul lui nedemn. Pentru aceasta alege aceleaşi cuvinte, cu care Dumnezeu l-a chemat să dea socoteală. „Cine este acela care, fără cunoştinţă, îmi întunecă sfatul?” Aproape exact aceleaşi cuvinte i-a spus Dumnezeu (Iov 38.2). Şi răspunsul lui este acum: eu am făcut aceasta: „Am rostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoşteam” (Iov 42.3). Cât de bine a înţeles Iov ţelul cerinţelor lui Dumnezeu (Iov 38.3): „Eu te voi întreba şi tu să Mă-nveţi.” Acum el adresează lui Dumnezeu aceeaşi rugăminte: „Te voi întreba şi Tu să mă-nveţi” (Iov 42.4). El se întoarce înapoi la locul care i se cuvine, şi prin aceasta recunoaşte că prin aroganţa inimii lui s-a ridicat peste Dumnezeu.
Însă totodată acum devine clar, cum în smerenie inima lui este adusă aproape de Dumnezeu: odinioară L-a cunoscut din auzite, acum el priveşte la Dumnezeu. „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede” (Iov 42.5). Privind astfel lăuntric pe Dumnezeul lui, plin fiind cu gânduri cuvenite cu privire la El, el se vede totodată şi pe sine însuşi în lumina adevărată, şi, amintindu-şi de tot ce a vorbit împotriva lui Dumnezeu, acum se detestă pe sine însuşi şi are căinţă reală: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42.6). Deci el se detestă pe sine însuşi şi ca să zicem aşa se căieşte stând pe genunchi. Când omul are a face cu Dumnezeu faţă către faţă, încetează toată glorificarea de sine, şi el devine vizibil în goliciunea şi ruşinea lui. Şi apoi el detestă nu numai ceea ce a spus, ci se detestă pe sine însuşi, „eul” încăpăţânat, rău.
De îndată ce omul – chiar şi cel mai bun dintre oameni – ajunge la cunoştinţa nedemnităţii lui, Dumnezeu Se coboară, îl ridică şi îi dăruieşte binecuvântare şi înviorare.
Păcatul prietenilor lui Iov
Este însă ciudat, că mai întâi se vorbeşte despre prieteni şi abia după aceea despre binecuvântarea şi înălţarea, pe care Dumnezeu a dăruit-o lui Iov după restabilirea lui. Mult timp n-am mai auzit nimic despre ei. În timpul ultimei vorbiri lungi a lui Iov, sub îndemnurile lui Elihu, în timpul vorbirii copleşitoare a Creatorului, ei au tăcut. S-a frânt ceva şi în inima lor? Găsim şi la ei smerire? Cu siguranţă nu, căci primul lucru, pe care Dumnezeu li-l spune, este: „Mânia Mea s-a aprins împotriva voastră.” Probabil că ei au văzut o confirmare a propriei lor teorii despre păcatele lui Iov, în mod deosebit în cuvintele Domnului adresate lui Iov. Parţial şi privit superficial, cuvintele lui Dumnezeu se potriveau cu reproşurile lor împotriva lui Iov. Şi acum ei aud aici – Dumnezeu Se adresează lui Elifaz, ca cel mai bătrân dintre ei -: „N-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42.7). Instinctiv te întrebi, în ce a vorbit Iov ce se cuvine despre Dumnezeu. Căci privit superficial s-ar fi putut gândi pe drept, că Iov a vorbit la fel de mult de nedrept despre Dumnezeu ca şi ceilalţi, da, s-ar putea chiar spune, că el a vorbit chiar mai pripit decât Elifaz şi prietenii lui.
Efectiv, noi nu avem voie să trecem cu vederea greşelile făcute de Iov. Dar repetăm: este o diferenţă ca de la cer la pământ, dacă te afli sau nu într-o încercare aşa de grea ca Iov. Pentru cei care ei înşişi nu suferă, este foarte uşor să descopere greşeli în cuvintele revoltate ale celui apăsat. Însă Dumnezeu ţine socoteală de împrejurările în care ele sunt rostite, mult mai mult decât probabil gândim noi. Să nu uităm, că ceea ce era păcătos în cuvintele lui Iov a fost mustrat de Dumnezeu, a fost recunoscut şi mărturisit de Iov şi urmare acestui fapt era iertat de Dumnezeu. De aceea pentru Dumnezeu sosise acum momentul să-Şi amintească cât mult bine a spus Iov în suferinţa lui, câtă credinţă a arătat el chiar şi în acele momente, cum el – în contradicţie cu sine însuşi – a luat prin credinţă ca Salvator pe Dumnezeul acela care în momentul următor i s-a apărut că ar fi un duşman.
Dumnezeu nu este unul care uită aceste lucruri. Însă El evaluează serios greşeala bărbaţilor care în părerea greşită că fac ce este drept, au eşuat complet în judecarea conform gândurilor lui Dumnezeu a unui anumit caz. Ei cunoşteau aceste gânduri, în măsura în care Dumnezeu le-a revelat în timpul acela, dar au greşit grav în aplicarea lor. De aceea, ceea ce ei spun, este pe de o parte foarte adevărat, şi pe de altă parte foarte greşit. Adevărurile abstracte fără viaţă spirituală călăuzită prin Duhul Sfânt sunt întotdeauna un pericol pentru credincioşi. Uneori se produce mai multă pagubă prin aplicarea greşită a unui adevăr decât printr-o nedreptate. Căci adevărul aplicat greşit dă unei rătăciri o aparentă înfăţişare de autoritate divină. Când o nebunie este cunoscută sau ceva, care aparent este fals, te îndepărtezi, însă fiecare credincios este impresionat de adevărul lui Dumnezeu. Deci dacă adevărul este aplicat greşit – ca aici, pentru a nimici moral pe unul care era subiectul special al intereselor lui Dumnezeu -, atunci aceasta este ceva îngrozitor în ochii Săi. Şi cei trei prieteni s-au făcut vinovaţi de acest păcat. Fără îndoială Dumnezeu nu-i va compara în privinţa aceasta cu Iov, înainte ca ei să se fi smerit; dar pentru că aceasta a avut loc, pentru că Iov a fost declarat drept de Dumnezeu în privinţa aceasta, a recunoscut greşelile lui de odinioară şi a primit iertare, acum Dumnezeu Îşi aminteşte de multele lucruri bune, care s-au găsit în inima lui în timpul încercării, şi le pune faţă în faţă cu făţărnicia celor trei prieteni.
Rodul adevăratei smerenii
Cât de deplin a fost Iov restabilit în părtăşia cu Dumnezeu se arată cel mai clar în faptul că Elifaz a jertfit pentru sine şi prietenii lui şapte tauri şi şapte berbeci ca jertfă de ardere-de-tot şi că Iov trebuia să se roage pentru ei.
Şi pentru noi este instructiv să vedem acest rod al adevăratei smerenii. Credincioşii, care au păcătuit, după mărturisire şi reîntoarcere arată deseori un timp o oarecare teamă, o reţinere în a ocupa din nou locul pe care l-au avut înainte între credincioşi. Suntem convinşi că o astfel de atitudine este bună şi mărturiseşte despre o conştiinţă sinceră. Însă pe de altă parte trebuie să remarcăm cât de desăvârşit iartă Dumnezeu păcatul. Ar trebui mai degrabă să întâmpinăm cu dragoste şi încurajare pe astfel de credincioşi ruşinaţi, decât cu neîncredere şi permanentă condamnare. Să ne gândim la comportarea tatălui faţă de fiul pierdut, cum el şi-a deschis braţele, inima şi casa, ca să primească pe cel reîntors. Cu siguranţă fiul a stat cu teamă şi ruşine la acea masă de sărbătoare, însă fratele lui era de condamnat aspru, care cerea răzbunare în loc de har.
Este de asemenea remarcabil, că prietenii au trebuit să aducă o jertfă de ardere-de-tot. Noi ne-am gândi într-un astfel de caz mai degrabă la o jertfă pentru păcat. Probabil din aceasta avem voie să tragem concluzia că istoria lui Iov a avut loc înainte de darea Legii. În Lege sunt date prescripţii exacte în legătură cu jertfa ce trebuie adusă pentru păcatele săvârşite. Înainte de aceasta este vorba numai despre jertfa de ardere-de-tot, ca la Noe (Geneza 8.20), la Avraam (Geneza 22.2) şi la Iov. Felul în care Dumnezeu prescrie această jertfă de ardere-de-tot arată că ea trebuie să exprime o mărturisire solemnă a păcatului: „… ca nu cumva să vă fac după nebunia voastră; pentru că n-aţi vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42.8).
„Sfârşitul Domnului” cu Iov
Cât de frumos este ceea ce urmează! „Domnul a întors captivitatea lui Iov, când s-a rugat pentru prietenii săi” (Iov 42.10). El nu întoarce numai pedeapsa pentru prieteni în urma rugăciunii lui Iov, ci eliberează şi pe Iov însuşi. Acesta s-a simţi captiv pe tot parcursul încercării lui şi a exprimat astfel acest sentiment: „Îmi pui picioarele în butuci” (Iov 13.27). „Dumnezeu m-a înconjurat cu plasa Lui” (Iov 19.6). Mai târziu va recunoaşte că nu Dumnezeu îl ţinea prins, ci că el însuşi era încurcat în propriile gânduri greşite.
Acum Dumnezeu i-a arătat har, şi că inima lui era plină de har se arată în aceea, că el era imediat gata să arate har, prin aceea că s-a rugat pentru prietenii lui, pentru ei, cei care l-au rănit cel mai dureros.
În acest moment minunat al harului deplin, în timp ce fumul jertfei se înalţă împreună cu rugăciunile unui om care se află deplin în părtăşia lui Dumnezeu, Dumnezeu întoarce totul spre bine pentru Iov. El primeşte dublu din tot ce a posedat odinioară. Prin aceasta Dumnezeu voia să exprime pentru el şi pentru toţi credincioşii necesitatea inimii Sale de a ne binecuvânta şi în exterior. Dacă păcatele noastre au fost iertate, atunci El Se gândeşte la binele pe care l-am făcut şi îl răsplăteşte.
Aşa S-a gândit Dumnezeu acum, că Iov a ţinut cu tărie la El, atunci când încercarea cea mai vitregă a venit asupra lui, aşa că însuşi satan a fost ruşinat. Într-adevăr după aceea Iov a trebuit să se cunoască pe sine însuşi, dar primirea cu credinţă a tuturor suferinţelor lui din mâna lui Dumnezeu a păstrat valoarea ei pentru Dumnezeu. Şi aceasta era fără îndoială har de la Dumnezeu. Că Iov ţinea cu tărie la Dumnezeu, aceasta a avut loc pentru că Dumnezeu nu l-a părăsit pe Iov. Dacă suntem drepţi şi rămânem statornici, în ciuda a orice ar veni peste noi, aceasta este har, care ne face capabili pentru aceasta. Ştim aceasta şi o recunoaştem cu plăcere. Totuşi rămâne pentru noi o îmbărbătare în viaţa noastră spirituală, că Dumnezeu vrea să răsplătească faptele noastre bune şi nu le va uita, dacă avem mereu înaintea privirii noastre, că credinţa precede faptele. Faptele noastre nu ne pot mântui, nu ne pot salva, nu pot îndepărta nici măcar un singur păcat. Dar dacă toate acestea au avut loc pe baza harului şi au fost primite prin credinţă, atunci Dumnezeu cere de la noi fapte bune, pentru ca să fie exprimată şi confirmată credinţa. Şi cu aceste lucrări El leagă făgăduinţele Lui minunate pentru viaţa de acum şi viaţa viitoare.
Încercarea a părut desigur lui Iov nesuportabil de lungă, atunci când a îndurat-o. Dar cât de scurtă trebuie să fi fost ea în amintirea lui, când el a recunoscut mâna lui Dumnezeu în suferinţe şi s-a gândit în urmă la ele în viaţa lungă care a urmat după aceea. O viaţă de părtăşie netulburată cu Dumnezeul său, plină de binecuvântări, în care totul s-a reîntors la el, tot ce a pierdut odinioară, prin aceea că posesiunile lui pământeşti s-au dublat şi în care el deseori a avut în inima lui gândul înviorător al psalmistului: „Este o clipă în mânia Sa, o viaţă în bunăvoinţa Sa” (Psalmul 30.5).
Tradus de la: Praktische Lehren aus dem Buch Hiob (12)
Titlul original: „Praktische Lehren aus dem Buch Hiob. (12) Ein Leben in der Gunst Gottes“
din Ermunterung und Ermahnung, 1995, pag. 198 şi următoarele.
Traducere: Ion Simionescu
DET. AICI…https://www.soundwords.de/ro/invataturi-practice-din-cartea-iov-12-a11638.html
////////////////////////////////////////////
Perioada de timp actuală şi cea viitoare (8)
Femeia şi fiara: un imperiu se reîntoarce,de Botschafter-© SoundWords;Online începând de la: 28.08.2018, Actualizat
Versete călăuzitoare: Apocalipsa 17.8; 18.4; Daniel 7.23-27
Apocalipsa 17.8: Fiara, pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni.
Apocalipsa 18.4: Apoi am auzit din cer un glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!”
Daniel 7.23-27: El mi-a vorbit aşa: „Fiara a patra, este a patra împărăţie, care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi îl va zdrobi. Cele zece coarne, înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui, şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri sfinţii Celui Preaînalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata, şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împăraţilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o Împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!”
Cuprins
Fundalul istoric
Patru fiare = patru imperii mondiale
Fiara a patra
Ce este deci curva?
Ieşiţi din mijlocul ei
Marele înşelător
Fundalul istoric
După ce Dumnezeu în mânia Sa a dat poporului Israel un împărat, în mânia Lui l-a luat înapoi, cu toate că El a suportat cu mare răbdare rătăcirile acestui popor cu grumazul tare. De când păcatul lui Solomon a produs despărţirea celor zece seminţii şi idolatria lor, Dumnezeu i-a atenţionat mereu prin slujitorii Săi, profeţii. Dar când Israel nu s-a întors la Dumnezeul său, în cele din urmă el a fost dus în captivitate prin Salmanasar, împăratul Asiriei, şi niciodată nu s-a mai întors înapoi. Iuda a continuat să existe multe secole după aceea; dar când el a umblat pe căile lui Israel şi Ierusalim a făcut chiar lucruri mai grave decât sora lui Samaria, atunci mânia Domnului s-a aprins aşa de mult, că nu a mai fost nici un mijloc de ajutor. Şi Dumnezeu a permis împăratului caldeenilor să vină împotriva lor (2 Cronici 36), după ce el a distrus cetatea şi Templul a dus poporul în captivitate în Babilon. Astfel domnia universală, care ar fi rămas pentru totdeauna privilegiul lui Israel, dacă el ar fi umblat în căile Domnului, a trecut la naţiuni în persoana lui Nebucadneţar; aşa cum şi Daniel i-a spus acestuia: „Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur” (Daniel 2.37-38). Este adevărat, că după şaptezeci de ani Iuda s-a reîntors în ţara lui, a reclădit cetatea lui şi Templul lui; căci Unsul trebuia în harul Său să vină la ei. Dar lui Israel nu i-a fost redată puterea, şi nici nu îi va fi redată, până nu va veni Acela căruia Îi „aparţine Împărăţia”, Fiul lui David, Împăratul uns pe Sion, care va exercita judecată şi dreptate pe pământ şi va domni veşnic peste casa lui Iacov (Ezechiel 21.30-32; Ieremia 23.5-6). Până în momentul de faţă domnia aparţine naţiunilor; şi Cuvântul lui Dumnezeu numeşte timpul acesta „timpul naţiunilor” (Luca 21.24).
Patru fiare = patru imperii mondiale
Noi cunoaştem cele patru imperii mondiale, care sunt prezentate prin tabloul mare, pe care l-a văzut Nebucadneţar, şi prin cele patru fiare din Daniel (capitolul 2.7). Aceste imperii mondiale corespund tocmai timpului naţiunilor. Ştim că primele trei din aceste împărăţii – cea babiloniană, cea persană şi cea greacă – au avut sfârşit, după ce ele la timpul lor au împlinit planurile lui Dumnezeu. Cea de-a patra (împărăţia romană) a existat deja ; şi în timpul ei a venit Mântuitorul. Urmare prescripţiei căpeteniei acestei împărăţii, a Cezarului Augustus, Iosif şi Maria s-au dus la Betleem, cetatea lui David, ca acolo să se înscrie. Sub domnia unui alt Cezar al acestei împărăţii, Cezarul Tiberiu, s-a auzit pentru prima dată în ţinuturile Iudeii cuvântul: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor s-a apropiat.” Deoarece primele trei împărăţii au avut o durată scurtă, s-ar fi putut gândi, că şi cu această împărăţie va fi la fel, şi că apoi, după terminarea domniei naţiunilor, curând toate naţiunile de sub cer se vor supune Fiului Omului. Probabil aceasta era şi aşteptarea multora; dar Israel a respins pe Împăratul lui. El L-a predat chiar acestei împărăţii, prin aceea că L-a predat în mâinile reprezentantului împărăţiei, în mâinile lui Pilat. După aceea această împărăţie a devenit nuiaua lui Dumnezeu, ca să disciplineze poporul rebel. Când Hristos a fost nimicit, a venit poporul căpeteniei, care va veni, şi a distrus cetatea şi Locaşul sfânt.
Mai târziu această împărăţie a fost lăsată în seama ei însăşi, şi în timpul celei de-a şasea căpetenii, domnia cezarilor în Roma, ea a fost rănită de moarte de atacurile popoarelor din nord. Dar rana ei de moarte va trebui vindecată; şi tot pământul, uimit de aceasta, se va ataşa de ea (Apocalipsa 13.3). „Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni” (Apocalipsa 17.8).
Aproximativ în timpul răpirii Adunării, mădularele răspândite ale acestei a patra fiară se vor apropia unele de altele, şi ea se va ridica iarăşi, îngrozitoare, înspăimântătoare, înfiorătoare, ca să împlinească tot ce este scris. Această viziune a avut-o Ioan. „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13.1-2).
Fiara a patra
Cu siguranţă aceasta este cea de-a patra fiară din Daniel, pe care o vedem aici reapărând, ca să piară sub loviturile Domnului la arătarea Sa minunată (Apocalipsa 19).
Ea vine din mare ca şi a lui Daniel (Daniel 7.23), aceasta înseamnă din valuri, din revoluţiile popoarelor. Despre curvă, care în continuare ne este prezentată ca şezând pe fiară, s-a spus că ea şade pe multe ape: „Apele, pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi” (Apocalipsa 17.1,15).
În ea regăsim câte ceva din fiecare cele trei prime fiare din cartea Daniel. Ea are trupul unui leopard, picioarele unui urs şi gura unui leu. Se observă însă ordinea inversă ca la Daniel, şi fără îndoială de aceea, pentru că profetul a văzut această împărăţie în viitor; Ioan dimpotrivă, în trecut. Astfel cele patru fiare din Daniel sunt unite în fiara prezentată de Ioan, deoarece fiecare împărăţie a inclus în sine mai mult sau mai puţin din împărăţiile anterioare, şi deoarece împărăţia romană restaurată va uni în sine pe teritoriul ei vast dărâmăturile tuturor celorlalte împărăţii. Le vedem pe toate apărând la judecată. Când piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini sfărâmă chipul cu picioarele din lut şi fier, atunci deodată nu numai lutul şi fierul s-au sfărâmat, ci împreună cu ele şi arama, argintul şi aurul, „şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele” (Daniel 2.34-35,45; 7.11-12).
Fiara văzută de Ioan are „o gură, care rostea vorbe mari şi hulă” (Apocalipsa 13.5); cea a lui Daniel avea „o gură, care vorbea cu trufie” (Daniel 7.8,20).
Sfinţii au fost daţi un timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme, aceasta înseamnă trei ani şi jumătate, în mâinile fiarei văzută de Daniel (Daniel 7.25). Fiarei văzută de Ioan i s-a dat autoritate timp de patruzeci şi două de luni (Apocalipsa 13.5), deci aceeaşi durată.
Fiara văzută de Daniel are zece coarne, sau zece împăraţi, care se vor ridica din această împărăţie (Daniel 7.24), aşa cum şi picioarele chipului aveau zece degete. Şi fiara văzută de Ioan are de asemenea zece coarne, despre care în versetul 12 se spune: „Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, …”. Însă aceşti zece împăraţi nu au apărut încă; căci ei primesc autoritate timp de un ceas împreună cu fiara sălbatică, ca împăraţii, şi anume cu scopul de a distruge curva (Apocalipsa 17.12,17). Barbarii, care în secolul patru au devastat împărăţia romană, nu corespundeau nicidecum celor zece coarne, sau celor zece degete de la picioare. Cele zece coarne sunt zece împăraţi, care vor ieşi din însăşi această împărăţie, în timp ce acei barbari nu au venit din sânul împărăţiei romane, ci din nordul cel mai îndepărtat, ca să sfâşie această împărăţie şi să împartă între ei dărâmăturile ei. Cele zece coarne vin din capul al şaptelea, din rezultatul celorlalte capete anterioare şi corespund evident celor zece degete de la picioare, care vin din ambele picioare (nu numai dintr-un picior) al chipului. Însă până acum împărăţia romană niciodată nu a fost împărţită în zece împărăţii. Cine cunoaşte în zilele noastre zece împărăţii ale goţilor de vest, ale goţilor de răsărit, ale vandalilor, şi aşa mai departe, dacă cu adevărat au fost zece? Unii învăţaţi se străduiesc în camerele lor de studiu, să aducă împărăţiile barbarilor la acest număr zece, dar în felul acesta nu se împlinesc profeţiile. Când cele patru împărăţii au stăpânit peste Israel, chiar şi cel neştiutor era conştient dacă el avea ca stăpân pe babilonieni, pe perşi, pe greci sau pe romani. Tot aşa va fi când se va ridica fiara a patra cu cele zece coarne ale ei.
Fiara văzută de Ioan va fi arsă în foc, ca şi fiara văzută de Daniel (Apocalipsa 19; Daniel 7.11).
Dacă se ţine seama de aceste caracteristici, atunci vei fi convins că fiara văzută de Ioan este numai continuarea celei de-a patra împărăţie a lui Daniel, care rezumă pe toate celelalte – fiara a patra restabilită. Sunt însă adăugate anumite însuşiri, pentru a o descrie în starea ei nouă:
Ea are un caracter diabolic; „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13.2). Ea se va ridica din adânc şi va merge la pierzare (Apocalipsa 17.8). Dacă Ioan ne-o prezintă mai întâi ca ridicându-se din mare, ca şi la Daniel, când ea va apărea din nou se va ridica din adânc.
Ea are şapte capete sau căpetenii (Apocalipsa 17.9-10), care sunt şapte munţi, pe care şade femeia şi care pare să desemneze Roma. De asemenea sunt şi şapte împăraţi, cinci dintre ei erau căzuţi în timpul lui Ioan. Fără îndoială aceştia desemnează primele cinci forme de guvernare romane prezentate de istorici. Forma a şasea, cea a cezarilor, exista în timpul lui Ioan; şi când va apărea a şaptea în legătură cu cele zece împărăţii unite, atunci fiara însăşi va fi al optulea împărat.
Ceea ce ne oferă în mod deosebit această fiară sălbatică în starea ei nouă, este curva, care stă pe ea. Să observăm mai întâi aici că înfăţişarea acestei femei, care stă pe fiară (Apocalipsa 17), care este văzută de Ioan abia după fiara amintită în capitolul 13, nu urmează imediat în succesiunea timpului. Dimpotrivă noi credem, că ea aparţine între versetul 4 şi versetul 5 al capitolului 13, înainte să se vorbească despre gura, care rostea vorbe mari şi hulă (versetul 5); şi deci mai degrabă înaintea fiarei a doua, care are două coarne asemenea unui miel şi care vorbeşte ca un balaur (Apocalipsa 13.11). Aceasta ar putea apărea unora la prima vedere nejustificat; dar aceasta se explică, dacă ne amintim că profeţii procedează în felul acesta. Deseori succesiunea relatării lor nu este identică cu succesiunea în timp a evenimentelor pe care ei le-au văzut; ci după ce ei au văzut într-o viziune evenimentele, pe care ei trebuiau să le vestească, asemenea unei imagini de ansamblu, după aceea ei au avut viziuni noi care detaliază şi dezvoltă prima viziune de ansamblu, şi în care de asemenea se inserează multe imagini singulare. Aceasta se observă în mod deosebit la profetul Daniel.
Ce este deci curva?
Ce poate fi altceva decât principiul religios legat de autoritatea materială, ca religie de stat, care a atins în creştinătate nivelul cel mai înalt de stricăciune.
Adunarea, care a fost chemată să aştepte pe Mirele ei ca o mireasă curată şi fără cusur, nu are nimic a face cu puterile pământului, decât în trecerea ei prin statele lumii să dea cezarului ce este al cezarului şi să păstreze pentru Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu; şi să nu caute alt sprijin şi altă protecţie, decât numai la Capul ei ceresc. Sprijinită pe braţul Lui nevăzut şi cu ochii îndreptaţi spre cer, ea ar trebui să străbată pustia aceasta ca un străin. Însă curând ea a obosit în singurătatea ei, în modestia ei, în sărăcia ei şi în luptele permanente, care erau urmarea umblării ei prin credinţă. Ea a devenit pământească în sentimentele şi speranţele ei; şi curând i-a reuşit să cuprindă mulţimi de oameni. Şi după ce ea însăşi a devenit o putere a pământului, ea a dus tratative cu puterile. Ea a vândut acestora influenţa ei asupra conştiinţelor, pentru o poziţie recunoscută în lumea aceasta, în care Domnul ei nu a avut-o, pentru purpură şi stacojiu, cu care El a fost îmbrăcat numai spre batjocură. În cele din urmă a ajuns – cine ar fi putut crede aşa ceva! – să constituie o corporaţie împreună cu lumea, cu lumea despre care Isus a spus ucenicilor Săi: „Voi nu sunteţi din lume, căci Eu v-am ales din lume.” În loc să îndure prigoanele venite din partea lumii, ea însăşi s-a făcut prigonitoare a acelora care îşi supun conştiinţa numai lui Hristos şi nu vor să recunoască nici un alt cap, decât numai pe Hristos; ea s-a predat fiarei, şi aceasta a călcat-o în picioare, a sfâşiat-o, aşa că sângele ei a stropit fiara şi a murdărit-o. Ah, cu siguranţă, aceasta este o taină, aşa cum este şi unirea Adunării adevărate cu Hristos, al Cărui trup este ea – os din oasele Sale şi carne din carnea Sa –, o taină. Dar aceasta este taina evlaviei, aceea este însă taina răutăţii. Această taină a văzut-o Pavel deja conturându-se în timpul său şi finalizându-se cu omul păcatului.
Curva poartă scris pe fruntea ei: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului!” Sub această imagine ne este ea prezentată (Apocalipsa 17.5,18); exact opusul Miresei, soţiei Mielului, care este „cetatea sfântă, Ierusalimul, care se coboară din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21.9-10 şi versetele următoare).
Este adevărat că aceasta aminteşte de părerea unora, care cred în readucerea la viaţă a Babilonului, ca să se împlinească ce s-a spus despre el, prin aceea că se pare că nu s-a împlinit totul. Însă noi ştim că Babilon sau Babel înseamnă încurcătură; şi care sistem a meritat mai mult acest nume decât acela cu care noi ne ocupăm aici? A existat vreodată o încurcătură de dimensiuni mai mari şi mai dezgustătoare? Adunarea lui Isus Hristos unită cu lumea, vrăjmaşul ei!
Dar când acest sistem ne este prezentat ca domnind peste popoare şi limbi (Apocalipsa 17.1,15), atunci Roma apare ca să fie totuşi centrul, când se spune că „cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia.” Dacă ne amintim că cea de-a patra împărăţie se va ridica atunci din nou, nu este atunci normal să gândeşti, că vechea lui capitală îşi va revendica însemnătatea ei politică şi religioasă de odinioară, va reocupa locul de odinioară şi va fi centrul acestui sistem în forma lui nouă? Ea va putea fi numită atunci Babilon, aşa cum Ierusalim a fost numit „Sodoma” şi „Egipt” (Deuteronomul 32.32; Isaia 1.10; Apocalipsa 11.8), şi aceasta cu atât mai mult cu cât picioarele de lut şi fier sunt continuarea capului de aur, aşa că într-un anumit sens Roma şi Babilon constituie o unitate.
Luxul curvei şi sângele, din care ea s-a îmbătat, par să caracterizeze într-adevăr mai mult papalitatea sau creştinătatea din trecut, decât creştinătatea în starea ei actuală şi viitoare. Dar în afară de aceasta, deoarece noi nu ştim ce poate deveni ea, trebuie să ne gândim că atunci când o adunare sau un popor apare la judecata lui Dumnezeu, pare să fie încărcată cu tot trecutul ei: „Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri!”, spune Isus iudeilor (Matei 23.32-36), „ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar.” Conform acestei afirmaţii ea trebuie să apară încă odată sub cea de-a patra împărăţie restabilită, cu toate că curva nu este numai Roma papală, ci mai degrabă întreaga creştinătate răzvrătită, care constituie o parte mare a creştinătăţii, prezentată aici în însuşirile ei principale, în purpura ei, inul subţire şi sângele sfinţilor, din care s-a îmbătat. Probabil Domnul merge mult mai în urmă şi vede acest sistem al strivirii conştiinţei de către stat, pe toată durata lui în timpul naţiunilor, începând de la Nebucadneţar şi chipul lui de aur, [1] până la sfârşitul Romei decăzute.
Deoarece curva reprezintă acest sistem din ultimele zile, s-ar putea spune literalmente despre ea: „pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apocalipsa 18.24).
Ieşiţi din mijlocul ei
Sfârşitul curvei ne aminteşte de faptul că „cine scoate sabia, va muri de sabie”, şi că, „cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabia” (Matei 26.52; Apocalipsa 13.10). Curva a căutat sprijin şi protecţie la împăraţi, pentru ca apoi să îi domine şi ca prin ei să prigonească. Împăraţii, deveniţi obosiţi în cele din urmă, ca să fie uneltele ei docile, lasă să se reverse ura lor reţinută mult timp, o pustiesc şi o dezbracă, îi mănâncă carnea şi o ard în foc. „Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apocalipsa 17.16-17; 18.5-6).
Învăţătura, care rezultă din toate acestea, este: „Ieşiţi din mijlocul ei [Babilon], poporul meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” (Apocalipsa 18.4).
Noi suntem chemaţi să deosebim duhul Babilonului, acolo unde el lucrează, şi să ne ţinem departe de el, pentru ca sufletele noastre să nu sufere. Acest duh este însă amestecarea lucrurilor lui Dumnezeu cu lucrurile lumii acesteia. De aceea să ne dăm toate silinţele să dăm fiecăruia ce i se cuvine: „Lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu şi cezarului, ce este al cezarului.” Să fim supuşi autorităţilor înalte: să dăm impozitul celui căruia i se cuvine impozitul, şi vama celui care i se cuvine vama. Să nu dispreţuim autorităţile şi maiestăţile, ci mai degrabă să ne rugăm pentru ele, pentru ca să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea (1 Timotei 2.1-2). Dar totodată să ţinem minte că numai Isus este Capul Adunării Sale, Capul, din care „tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, …” (Efeseni 4.15-16; 5.29-30). El nu a transmis nimănui această autoritate şi această purtare de grijă; El nu a autorizat pe nimeni să-L înlocuiască în acestea, nici autorităţile şi nici pe cel mai neînsemnat supus al lor. Deoarece noi suntem mădulare ale acestui trup binecuvântat, să nu tăgăduim Capul nostru ceresc, prin aceea că noi acordăm altcuiva vreo autoritate în Adunare, în afară de El. Să nu tăgăduim Duhul Lui, prin aceea că alăturăm aceste forme moarte, prin care mulţimea oarbă a poporului crede că aduce lui Dumnezeu o slujbă plăcută. Dacă am devenit părtaşi Duhului Său, să căutăm pe toţi aceia din care Duhul Său a făcut pietre vii, şi împreună cu ei să alcătuim în Duhul această casă a lui Dumnezeu, în care noi ca preoţi sfinţi aducem lui Dumnezeu prin Isus Hristos jertfe plăcute. Cu un cuvânt, în ceea ce priveşte cele pământeşti şi cele omeneşti, să fim supuşi ai cezarului, să ascultăm de el în toate câte nu se împotrivesc voii lui Dumnezeu. Iar în ceea ce priveşte Adunarea, să nu recunoaştem nici un alt cap în afară de Hristos, şi nici o altă inspiraţie decât a Cuvântului Său şi a Duhului Său.
În istoria curvei voi creştinii, care vă osteniţi să strângeţi tot mai mult legăturile, care leagă biserica cu statul, sperând astfel să ridicaţi biserica aşa de mult, ca în sfârşit să aduceţi toate popoarele la sânul ei, puteţi recunoaşte rătăcirea voastră. Dar şi voi, fraţilor, care sunteţi foarte activi să rupeţi aceste legături, crezând că prin independenţa Adunării îi veţi reda viaţa ei de odinioară, şi voi puteţi recunoaşte aici imaginaţia voastră falsă. Cuvântul ne învaţă, că va veni timpul când popoarele şi împăraţii, obosiţi de aroganţa unei biserici curve şi de jugul unei forme făţarnice, pe care ea vrea să le-o impună, vor lepăda acest jug şi vor rupe aceste lanţuri; ei vor urî curva, o vor pustii şi o vor dezbrăca, îi vor mânca carnea şi o vor arde în foc. Vor face ei aceasta pentru a se supune lui Dumnezeu şi Hristosului Său? Nicidecum, ci pentru ca să dea puterea lor fiarei, care împreună cu împăraţii pământului şi oştirile lor va declara război Aceluia care se numeşte „Cuvântul lui Dumnezeu”. Este deci o lucrare inutilă epuizantă, dacă se vrea reformarea Babilonului şi pentru acest scop te amesteci în proiectele deşarte ale popoarelor şi ale împăraţilor. Nouă nu ne este încredinţat să facem tratative cu Babilonul, ci să ieşim afară din el. „Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat! Părăsiţi-l, şi haidem fiecare în ţara noastră” (Ieremia 51.51,9; Apocalipsa 18.4). Fiecare personal trebuie să iese din Babilon, ca să-L urmeze pe Domnul afară din tabără, şi să poarte ocara Lui. La aceasta ne cheamă Cuvântul.
Marele înşelător
Însă curva nu este evoluţia deplină a răului, încă nu este ultimul triumf al lui satan. Acest înger al întunericului nu a renunţat niciodată la atacurile lui viclene, pe care le-a arătat deja în Eden, ca să-l determine pe om să se aşeze în mod arogant în locul lui Dumnezeu. Gândul acesta, la a cărui realizare el a lucrat secole la rând şi în care inima plină de mândrie a omului i-a fost de ajutor, el îl va realiza în final. Şi pentru acest scop îşi va alege un om, în care el va uni toate darurile sale, pe care îl va echipa cu tot ce place cărnii şi prin care va putea să atragă la sine mulţimea popoarelor. Atunci el îl va oferi naţiunilor ca pe acela care în sfârşit va realiza fericirea pământească închipuită, după care ele aleargă deja demult; şi îl va oferi iudeilor ca Mesia, pe care ei îl aşteaptă. Atât unora cât şi altora ca ideal, în care omul se poate lăuda şi trebuie să i se închine. Dezonorarea lucrurilor sfinte, pe care femeia care stă pe fiară a făcut-o aşa de mult timp înaintea naţiunilor, ura înrădăcinată a iudeilor împotriva lui Isus din Nazaret, toate acestea unite cu mândria şi răutatea inimii omeneşti vor reuşi acestei uniuni diabolice. Aşa cum iudeii şi naţiunile s-au unit deja odată ca să răstignească şi să lepede pe Mântuitorul, pe care Dumnezeu li L-a trimis, tot aşa ei se vor uni încă o dată ca să primească pe omul, în care satan a intrat, şi să i se închine. Atunci se va împli ce spune un glas puternic din cer, când satan va fi aruncat din cer: „Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare” (Apocalipsa 12.12). Atunci pentru sfinţii, care vor fi atunci pe pământ, în mod deosebit pentru cei din Israel, va fi „un necaz mare, cum de la începutul lumii până acum nu a mai fost, şi nici nu va mai fi.” Atunci va fi şi secerişul, care este sfârşitul veacului, şi culesul strugurilor va fi pregătit; căci strugurii mlădiţelor pământului vor fi copţi, ca să fie aruncaţi în teascul mâniei lui Dumnezeu.
Să vedem acum dacă această prezentare de ansamblu corespunde învăţăturilor Cuvântului.
(Se continuă în nr. 9: Semnele caracteristice ale lui anticrist.)
Tradus de la: Der gegenwärtige und der zukünftige Zeitlauf (8)
Articol apărut în franceză: Mesagerul mântuirii în Hristos – anul de apariţie 1857
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/perioada-de-timp-actuala-si-cea-viitoare-8-a11001.html
////////////////////////////////////////////
Duhul lucrării ( Isaia 61)
https://predicipredici.wordpress.com/2012/02/04/duhul-lucrarii/
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” În vremea în care trăim, avem nevoie mai mult ca oricând de oameni peste care să se odihnească Duhul Domnului. În aceste timpuri din urmă, există o nevoie disperată de lucrători ai lui Dumnezeu cu ungere specială din partea Duhului Sfânt, pentru a face faţă atacurilor furibunde ale celui rău şi pentru a împlini lucrarea de zidire a Bisericii, în vederea pregătirii întâlnirii cu Domnul Isus. Avem nevoie stringentă de oameni cu discernământ şi autoritate în ce priveşte lumea spirituală, şi cu pasiune de a recupera, ridica, proteja şi zidi pe cei cu inima zdrobită şi mâhnită. Este imperios necesară ridicarea unor lucrători care să fie mistuiţi în suflet de acelaşi foc care L-a mistuit pe Domnul Isus.
Slujirea omului peste care se odihneşte Duhul Domnului, şi care poartă pe capul său Ungerea divină, poate fi descrisă prin aceleaşi cuvinte prin care este descrisă lucrarea Domnului Isus în Isaia capitolul 61. În ce priveşte realizarea mântuirii, lucrarea Domnului Isus este unică şi irepetabilă, însă în sensul propagării ei, ea reprezintă modelul fiecăruia dintre noi. Ni se cere să facem lucrările Lui şi să fim călăuziţi de acelaşi Duh cu al Său. În Ioan 14:12 Domnul Isus spune următoarele cuvinte: ,,Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl”. Haideţi în continuare să descoperim din textul Scripturii direcţiile principale de slujire ale omului care are peste el Duhul Domnului şi care poartă pe capul său Ungerea divină:
1.Îmbogăţirea celor săraci. (să vestesc săracilor Evanghelia)
Întreaga lume pierdută este o lume săracă. Lucrul acesta nu se datorează Dumnezeului creaţiei, ci faptului că noi nu am păzit Edenul încredinţat spre păstrare şi am fost jefuiţi de către cel mai mare hoţ al universului. Numele său este diavolul: hoţul care nu vine decât să fure să junghie şi să prăpădească. De aceea există în lume atâta lipsă, criză, nevoie şi neajunsuri de tot felul. Însă cele mai mari valori care ne-au fost furate nu sunt banii, nici proprietăţile funciare, mobiliare sau imobiliare, ci sufletul, viaţa, trupul, mintea, libertatea, pacea, familia şi fericirea. Dar Domnul Isus, dupăcum spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 8:9, cu toate că era bogat, s-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia Lui, noi să fim îmbogăţiţi. A hrănit pe cei flămânzi, a vindecat pe cei bolnavi, a plâns împreună cu cei ce plâng, a mângâiat pe cei întristaţi, a iertat pe cei vinovaţi şi a graţiat pe cei condamnaţi. Ne-a adus Pâinea care se coboară din cer, şi ne-a turnat în suflet Apa Vieţii, care stâmpără setea cu adevărat. Viaţa Sa a fost exemplul cel mai concludent de modestie, ca să ne arate faptul că adevăratele comori nu sunt cele trecătoare ci sunt cele veşnice. Aceste bogăţii le avem în Isus Hristos şi le primim prin Evanghelie. Omul care are peste el Duhul Domnului, este un îmbogăţit al lui Hristos şi are pasiunea de a îmbogăţi şi pe alţii. El este un îndrăgostit de Hristos şi de Scripturi; sursa bogăţiei lui. El este gata să deschidă atât punga cât şi Scriptura pentru a îmbogăţi pe cei săraci.
2.Vindecarea celor cu inima zdrobită. (să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită) Există în jurul nostru oameni cu inima zdrobită şi mâhnită, care au ajuns să se hrănească cu lacrimi şi suspine, mai mult decât cu pâine şi apă. Şi acestea se întâmplă din cauza păcatului, necazurilor, problemelor, ispitelor şi altor suferinţe cauzate de vrăjmaşul nostru diavolul. Cel care are peste el Ungerea divină este preocupat să vindece astfel de inimi. Veniţi cu mine în Isaia 61, ca să vedem, prin modelul Domnului Isus ce presupune această lucrare de vindecare a celor cu inima zdrobită:
-a da cunună împărătească în loc de cenuşă. (v3) Când fratele meu îşi pune cenuşă în cap, şi se smereşte ca urmare a pocăinţei pentru păcatele sale, Duhul Domnului mă îndeamnă să îl spăl cu grijă şi în locul cenuşii să îi pun pe cap o cunună împărătească. Modelul nostru de comportament, este cel al Tatălui faţă de fiul risipitor, întors acasă în zdrenţe. ,,Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit. Şi au început să se veselească. (Lc.15:22-24)
-a da un untdelemn de bucurie în locul plânsului. (v3) Când fratele meu varsă lacrimi, datorită păcatului sau necazurilor prin care trece, Duhul Domnului mă învaţă să îl mângîi până când acestea vor înceta, şi apoi să îl ajut spiritual până când va începe să zâmbească şi să se bucure. Aşa procedează şi Domnul cu mine, iar El doreşte ca şi eu să fiu o unealtă prin care să facă această lucrare şi faţă de alţii.
-a da o haină de laudă în locul unui duh mâhnit. (v3) Când fratele meu este mâhnit, deprimat, amărât şi îndurerat, datorită înşelăciunii celui rău, Duhul Domnului mă îndeamnă să îl laud, să îi apreciez pocăinţa, şi să îl îmbrac în demnitate ca şi cu o haină.
-a da cinste în loc de ocară. (v7) Când fratele meu a ajuns de ocara lumii, Duhul Domnului mă îndeamnă să îi dau cinste, să ajut la refacerea imaginii sale ştirbite şi să apreciez tot ce este pozitiv în el.
-a da veselie în locul ruşinii. (v7) Când faţa fratelui meu se umple de ruşine, când nu mai are curajul să iasă în lume, Duhul Sfânt mă învaţă să ajut cu tot ce îmi stă în putinţă la îndepărtarea ruşinii ca să ajungă din nou să se veselească în Domnul.
3.Eliberarea celor stăpâniţi de diavolul. (să propovăduiesc robilor de război slobozirea) Cel mai mare război purtat vreodată n-a fost nici primul, nici al doilea mondial, ci războiul dintre Dumnezeu şi diavolul. Iniţiatorul acestui război este diavolul împreună cu duhurile rele, şi prin înşelăciune i-a luat în captivitate pe toţi oamenii. Biblia vorbeşte de o diversitate de soiuri de duhuri rele: -duh de gelozie ( Numeri:5:14), -duh rău (Judec.9:23…), -duh de minciună ( 1Împ.22:23), -duh de ameţeală (Isaia 19:14), -duh de adormire (Isaia 28:6), -duh de curvie ( Osea 5:4), -duh necurat (Mc. 1:23), -duh mut (Mc.9:17), -duh mut şi surd (Mc.9:25), -duh de neputinţă (Lc. 13:11), -duh de ghicire (Fap. 16:16), -duh de gîlceavă (Rom. 2:8), -duh de robie ( Rom.8:15), -duh de adormire (Rom. 11:8), -duh de ceartă ( Filip.1:15), -duh de slavă deşartă ( Filip. 2:3), -duh de tulburare ( 2 Tes. 2:2), -duh de frică (2Tim. 1:7), -duh de răzbunare (Lc.9:55), -duhul lui anticrist (1Ioan4:3), -duh de răzvrătire (Deut.31:27), -duh care chinuieşte (1Sam.16:14), -duhul lumii (1Cor.2:12), -duh care lucrează acum în fiii neascultării (Efes.2:2), -duhuri de răutate (Efes.6:12), -duhuri înşelătoare (1Tim.4:1), -duhul rătăcirii (1Ioan4:6), -duhuri care fac semne şi minuni (Apoc.16:14).
Mântuire înseamnă trecerea din împărăţia întunericului, în împărăţia Fiului dragostei Sale. Omul lui Dumnezeu care are plinătatea Duhului peste viaţa sa, are discernământ spiritual în a identifica prezenţa unui astfel de duh rău, şi are puterea de a i se împotrivi. El nu luptă împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva duhului care ţine în captivitate carnea şi sângele. Chiar şi ucenicilor a trebuit să li se spună într-o împrejurare că sunt însufleţiţi de un alt duh decât Cel care vine de la Dumnezeu, cu atât mai mult putem cădea noi în această capcană. Capacitatea deosebirii duhurilor implică o bună cunoaştere a modului lui Dumnezeu de a lucra, un dar spiritual special de deosebire a duhurilor de la Duhul sfânt, cât şi perceperea falsurilor subtile introduse de cel rău pentru a duce în rătăcire. Isaia 61 poate constitui un test de deosebire a duhurilor. Capacitatea de a te împotrivi duhurilor rele presupune îmbrăcarea armăturii din Efeseni 6, putere specială de la Duhul Sfânt, şi disponibilitatea la a lupta prin post şi rugăciune. Omul care are Ungere divină se luptă cu duhuri rele pentru eliberarea sufletelor prinse în captivitate.
4.Deschiderea ochilor orbiţi de diavolul. (orbilor căpătarea vederii)
Conform cu Ioan capitolul 9, orbirea fariseilor era mai cumplită decât orbirea celui vindecat de Mântuitorul. Există o orbire mai cumplită decât aceea a unui nevăzător, şi anume aceea produsă de către diavolul cu scopul de a duce suflete în rătăcire. Noi toţi ne-am născut orbi, şi n-avem nici o vină pentru aceasta. Vina noastră este dacă nu venim la lumină. În Ioan 3:19-21 Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă Sunt făcute în Dumnezeu.” Iluminarea se realizează în urma rugăciunii în prezenţa lui Dumnezeu şi prin Cuvânt. Elisei s-a rugat lui Dumnezeu ca să i se deschidă ochii slujitorului său şi să vadă. Pavel s-a rugat pentru biserica din Efes prin următoarele cuvinte: ,,Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Efes.1:17-21) Psalmistul deasemenea spune: ,,Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.” (Ps.119:105) Iată deci din aceste versete biblice lucrurile care condiţionează căpătarea luminii spirituale: rugăciunea, Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos, Duhul Sfânt. Omul care are Ungere divină, în primul rând, el are ochii deschişi şi vede bine. Un orb nu poate călăuzi pe un alt orb, deoarece se vor poticni şi vor cădea amândoi în groapă. În al doilea rând, omul plin de Duhul Sfânt este preocupat să călăuzească şi pe alţii spre lumină. El este un om al rugăciunii, mijlocind înaintea lui Dumnezeu pentru toţi cei care au probleme de vedere. El este un om al Scripturii, cunoscând Cuvântul care se aplică în fiecare situaţie dată. El este plin de Duhul Sfânt, într-o relaţie strânsă cu Domnul Isus Hristos, primind călăuzire divină la fiecare pas pe care îl face.
5.Despovărarea celor apăsaţi. (să dau drumul celor apăsaţi) În jurul nostru există oameni apăsaţi de tot felul de poveri. Poveri ale păcatului şi ale vinovăţiei conştiinţei. Poveri ale fricii şi ruşinii. Poveri trupeşti, materiale sau relaţionale. Omul care are Duhul Domnului peste el, ajută cu tot ce poate la despovărarea celui apăsat. El devine batista care şterge lacrima de pe obrajii celui ce plânge, umărul care se apleacă şi care preia o parte din povara celui prăbuşit, ochiul care priveghează la căpătâiul celui bolnav, faţa care zâmbeşte celui întristat, cuvântul care mângâie pe cel rănit, buzunarul care plăteşte nota de plată a celui sărac, spinarea care preia loviturile pedepsei celui condamnat, mâna care ridică pe cel căzut, şi piciorul care merge alături de cel singur.
În concluzie:
Există prea mulţi oameni care fac lucrarea dracului în numele Domnului. Am făcut-o şi eu prea multă vreme. Am rănit prea multe suflete cu Biblia în mână, mânat de cele mai bune intenţii. Am lucrat prea mult din duh de ceartă sau de slavă deşartă. Chiar dacă nu am cerut foc din cer ca fiii lui Zebedei, am aprins prea multe suflete cu focul limbii. Am fost destulă vreme negativist, pesimist şi acuzator. Am vorbit de prea multe ori despre păcat şi iad fără să plâng în hohote. Am predicat prea multă vreme despre dragostea lui Dumnezeu cu o răceală sufletească de neângăduit. Am mângâiat de prea multe ori prin cuvinte dure şi aspre total nepotrivite cu această chemare. M-am purtat de prea multe ori cu brutalitate şi grosolănie faţă de durerile şi sensibilităţile celor din jur. Am fost de prea multe ori în lucrare însufleţit de alte duhuri decât de Duhul lui Isus. ,,Doamne: lasă ca Duhul Tău Cel Sfânt să se odihnească peste mine. Dă-mi acea Ungere divină care să mă învrednicească să mă port cu sufletele oamenilor aşa cum Te-ai purtat Tu. Ajută-mă să mijlocesc pentru poporul Tău, ca Moise, fiind gata chiar să iau asupra mea pedeapsa păcatelor lor. Şi Te mai rog: ridică-Ţi o generaţie de lucrători unşi cu Duhul tău Cel Sfânt, nu cu alifiile oamenilor de lume. Fă să-Ţi simţim dulceaţa harului, măreţia slavei, şi puritatea sfinţeniei. Vrem să fim copleşiţi de minunile Tale, nu de isprăvile noastre. Vrem să fim umpluţi de Duhul Tău cel Sfânt nu de resursele noastre. Te rugăm revarsă peste secerişul Tău, ploaia târzie a rusaliilor, şi împlineşte-Ţi toate promisiunile făcute în sfânt Cuvântul Tău. Pregăteşte-Ti Biserica pentru apropiata întâlnire cu Domnul din văzduh”
////////////////////////////////////////////
Adevarul pe care il credem – Zac POONEN
În Scriptură ni se porunceşte să fim foarte atenţi la noi înşine şi la învăţătura noastră, pentru că numai aşa putem să ne asigurăm mântuirea pentru noi înşine şi pentru aceia cărora le predicăm (1 Tim. 4:16).
Viaţa şi doctrina noastră sunt ca două picioare care dau stabilitate vieţii noastre creştine. Ambele picioare ar trebui să fie la fel de lungi ca la oamenii normali. Vorbind în general, în creştinătate găsim că cei mai mulţi credincioşi pun accentul pe unul sau pe celălalt dintre aceste două “picioare”.
Când vine vorba despre doctrină, ni se porunceşte să fim oameni care “împart drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). Mulţi sunt neatenţi în studiul Scripturii şi astfel sunt dezechilibraţi în înţelegerea doctrinei.
Adevărul lui Dumnezeu este ca trupul uman: e perfect doar când fiecare parte are dimensiunea corectă. Nu toate adevărurile din Scriptură sunt la fel de importante. Să dăm însă un exemplu: a vorbi în limbi nu este la fel de important ca a-i iubi pe ceilalţi credincioşi. Dacă se pune accent prea mult pe oricare din doctrine în detrimentul alteia, atunci adevărul proclamat va fi la fel de neatrăgător, neplăcut ca un trup cu o ureche sau un ochi de dimensiuni mult mai mari! Pe lângă aceasta, astfel de accentuări prea mari ne vor conduce şi la faptul de a deveni eretici în credinţa noastră. De aceea este important să tratăm adevărul lui Dumnezeu cu acurateţe.
Ar fi fost simplu dacă am fi putut spune doar că noi credem adevărul aşa cum se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu (în cele 66 de cărţi care alcătuiesc Biblia). Acesta e adevărul. Însă, de când adevărul Cuvântului lui Dumnezeu a fost răstălmăcit şi pervertit de viclenia lui satan şi a oamenilor, e necesar să explicăm detaliat exact ce ne învaţă Biblia.
Cuvântul lui Dumnezeu, spre deosebire de matematică şi ştiinţă, nu poate fi înţeles printr-un simplu studiu intelectual, separat de revelaţia Duhului Sfânt. Isus a spus că această revelaţie e dată numai pruncilor (celor smeriţi), ţi nu intelectualilor mândri (Matei 11:25). Tocmai de aceea n-au putut ucenicii din vremea lui Isus să-I înţeleagă învăţătura. Cei mai mulţi dintre ucenicii de astăzi se află şi ei în aceiaşi barcă din acelaşi motiv!
În acelaşi timp trebuie să ne folosim şi mintea deoarece ni se porunceşte “la minte fiţi oameni mari” (1 Cor. 14 :20). Numai o minte care e supusă total Duhului Sfânt poate înţelege corect Cuvântul lui Dumnezeu.
Dumnezeu doreşte ca toţi copiii Lui să fie complet liberi în orice privinţă, dar mulţi credincioşi sunt prinşi în robia atâtor obiceiuri păcătoase şi tradiţii omeneşti. Un motiv al acestui lucru este că ei citesc Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod neglijent.
Cu cât vrem să înţelegem mai exact Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult adevărul ne va elibera în fiecare domeniu al vieţii noastre (Ioan 8:32).
Cei mai mulţi credincioşi sunt foarte atenţi când e vorba de investirea banilor lor, dar sunt foarte neatenţi când e vorba de studierea Scripturilor. Aceasta arată că ei preţuiesc banii mai mult decât pe Dumnezeu. Fără îndoială că astfel de credincioşi se vor abate de la înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.
Ni se spune clar că toată Scriptura ne-a fost dată ca să ne facă “desăvârşiţi” (2 Tim. 3 :16-17). Deci putem spune că aceia, care nu sunt interesaţi în desăvârşirea creştină, nu vor fi în stare nici să înţeleagă corect Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 7 :17).
Teama de Domnul este începutul înţelepciunii şi Dumnezeu revelează tainele Sale doar celor ce se tem de El (Psalm 25 :14).
Adevărul cu privire la Dumnezeu
Biblia ne învaţă că Dumnezeu este Unul singur şi, de asemenea, că există trei Persoane în acest Singur Dumnezeu.
Deoarece numerele aparţin lumii materiale şi deoarece Dumnezeu este Duh, mintea noastră limitată nu poate înţelege acest adevăr în mod complet, exact cum o ceaşcă nu poate cuprinde apa dintr-un ocean.
Un câine nu poate înţelege tabla înmulţirii – cum trei de unu, când sunt înmulţiţi, pot rămâne tot unu : 1x1x1 = 1. Nici noi nu putem înţelege cum Dumnezeu poate di Trei Persoane şi totuşi Un Dumnezeu. Un câine poate înţelege doar pe un alt câine, el nu poate înţelege în întregime un om. La fel, un dunnezeu care poate fi explicat şi înţeles de mintea noastră umană ar fi doar un alt om ca noi înşine. Simplul fapt că Dumnezeul Bibliei depăşeşte raţiunea noastră reprezintă dovada cea mai evidentă că acesta e adevărul.
Adevărul despre Trinitate este limpede din primul verset al Bibliei, unde cuvântul pentru “Dumnezeu” se află la plural în ebraică – Elohim. De asemenea, Îl vedem în folosirea cuvintelor “Noi” şi “al Nostru” în Geneza 1 :26. Lumina acestui adevăr este concentrată şi mai clar la botezul lui Isus, unde Tatăl (vocea din ceruri), Fiul (Isus Hristos) şi Duhul Sfânt (în forma unui porumbel) sunt toţi prezenţi (Matei 3 :16-17).
Cei care spun că Isus însuşi este Taăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu pot explica cum a putut El să facă voia Tatălui Său pe pământ, în timp ce se lepăda de voia Sa proprie (Ioan 6 :38). Unitarienii, care cred că Dumnezeu este doar O singură Persoană şi care de aceea botează “doar în Numele lui Isus”, se leapădă de fapt de adevărul că Isus a venit ca Om.
Biblia spune că, cine are învăţătura adevărată, are pe Tatăl şi pe Fiul, dar cine neagă pe Taăl sau pe Fiul are duhul lui Anticrist (2 Ioan 9 :!; 1 Ioan 2 :22).
În botezul creştin, Isus ne porunceşte în mod explicit faptul că noi trebuie să botezăm în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt (Matei 28 :19), Fiul fiind identificat ca Domnul Isus Hristos (Fapte 2 :38).
Adevărul cu privire la Hristos
Scriptura ne învaţă că Isus Hristos a existat ca Dumnezeu şi a fost egal cu El din veşnicii (Ioan 1 :1) şi că El a venit pe pământ ca Om. El a ales voluntar să NU exercite o parte a puterii Sale pe care o avea ca Dumnezeu. La aceasta se referă expresia “El s-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” (Fil. 2:6-7).
Să luăm în considerare câteva exemple care dovedesc acest lucru : Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău (Iacov 1 :13), însă Isus S-a lăsat ispitit (Matei 4 :1-10). Dumnezeu cunoaşte orice lucru. Însă Isus când a fost pe pământ a spus că El nu ştia ziua celei de.a doua veniri a Lui (Matei 24 :36). De asemenea, El s-a apropiat de măslin ca să vadă dacă acesta are vreo roadă (Matei 21 :19). Dacă ar fi folosit puterea Sa ca Dumnezeu, El ar fi ştiut încă de departe că pomul nu avea roadă ! Înţelepciunea lui Dumnezeu e neschimbată şi veşnică. Totuşi, e consemnat de două ori despre Domnul Isus că “El creştea în înţelepciune” (Luca 2 :40, 52).
Toate aceste versete indică faptul că Isus “S-a dezbrăcat pe Sine” de multe puteri ale lui Dumnezeu, când a venit pe pământ.
Însă, chiar dacă Isus s-a golit pe Sine de aceste puteri când a venit pe pământ, cu toate acestea în persoana Sa El era Dumnezeu. Evident că e imposibil ca Dumnezeu să înceteze să fie Dumnezeu chiar dacă ar vrea să facă aşa. Un rege poate merge să trăiască într-o mahala, renunţând la drepturile de rege, dar tot rege ar fi. Aşa este şi cu Isus.
Dovada cea mai clară a dumnezeirii lui Isus, când a fost pe pământ, se vede în cele 7 momente consemnate, în care a acceptat închinarea din partea altora (Matei 8 :2 ; 9 :18 ; 14 :33 ; 15 :25 ; 20 :20 ; Marcu 5 :6 ; Ioan 9 :38). Îngerii şi oamenii temători de Dumnezeu nu acceptă închinarea (Fapte 10 :25-26 ; Apoc. 22 :8-9). Însă Isus a acceptat-o pentru că El a fost Fiul lui Dumnezeu. Tatăl i-a descoperit lui Petru că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu chiar şi în timp ce a fost pe pământ (Matei 16 :16-17).
În ceea ce priveşte umanitatea lui Isus, Evrei 2 :17 este foarte exact când afirmă că Isus “ a fost asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile”. El n-a fost făcut asemenea copiilor lui Adam, pentru că atunci ar fi avut un “om vechi” la fel ca restul omenirii (omul vechi e expresia scripturală pentru care, din păcate, mulţi folosesc expresia nescripturală “natură păcătoasă”).
Isus NU a avut o natură păcătoasă deoarece El nu a avut un tată uman. Isus a fost născut prin Duhul Sfânt şi a fost sfânt de la concepţie (Luca 1 :35).
Fraţii spirituali ai lui Isus sunt aceia care fac voia lui Dumnezeu (Matei 12 :49-50), care sunt născuţi din Duhul Sfânt (Ioan 3 :5), s-au dezbrăcat de omul vechi şi s-au îmbrăcat cu omul cel nou (Ef. 4 :22,24). Însă noi, fraţii lui Isus, avem o voie a noastră şi Isus a fost făcut ca noi “în toate lucrurile”. La rândul Lui, şi El a avut o voia a Sa, proprie, de care S-a lepădat (Ioan 6 :38).
Când ne-am născut ca şi copii ai lui Adam, ne-am născut toţi cu omul cel vechi. Omul vechi poate fi asemănat cu un slujitor care ne este necredincios şi care deschide uşa inimii noastre în faţa dorinţelor cărnii (care pot fi asemănate cu o badă de tâlhari) care caută să intre în ea. Când suntem născuţi din nou, acest om vechi este omorât de Dumnezeu (Rom. 6 :6). Însă noi avem încă firea prin care suntem ispitiţi (Iacov 1 :14-15). Omul vechi este înlocuit acum de omul nou care se opune dorinţelor firii şi caută să ţină închisă uşa inimii împotriva acestei “bande de tâlhari”.
Isus a fost ispitit în toate aspectele în care suntem şi noi, şi a biruit (Evrei 4 :15). Oricum El nu a venit în “firea păcătoasă”, ci doar “într-o fire asemănătoare cu cea a păcatului” (Rom. 8 :3). Noi am trăit mulţi ani în păcat. Obiceiurile păcătoase, pe care le-am căpătat în cursul multor ani de trăire în păcat, ne fac că păcătuim inconştient chiar şi după ce suntem născuţi din nou.
De exemplu, cei ce au folosit multe înjurături în trecut se pot afla în situaţia că le vin pe limbă, în mod inconştient, astfel de cuvinte când se află sub presiune ; pe de altă parte, cei care niciodată nu au folosit înjurături în zilele în care nu erau întorşi la Domnul, nu vor folosi inconştient astfel de cuvinte.În mod similar, cei care au fost expuşi mult la pornografie au o problemă mai mare cu gândurile şi visurile murdare decât ceilalţi care nu şi-au făcut pe plac în aceeaşi măsură.
Isus n-a păcătuit niciodată şi nici nu a avut măcar vreun păcat inconştient în viaţa Sa. Dacă El ar fi păcătuit măcar o dată inconştient, ar fi trebuit să aducă un sacrificiu pentru acel păcat (aşa cum citim în Levitic 4 :27-28). Atunci El nu ar fi putut fi o jertfă perfectă pentru păcatele noastre.
Doctrina cu privire la persoana lui Isus a fost punctul de controversă de-a lungul istoriei Bisericii şi multe erezii au fost predicate referitor la aceasta. Unii au accentuat prea mult divinitatea Sa până în punctul în care n-au mai putut să-L vadă ca Om, care a fost ispitit exact ca noi. Alţii au accentuat prea mult umanitatea Sa până în punctul în care I-au anulat divinitatea.
Singura noastră garanţie de a evita fiecare din aceste erezii e să stăm alături de întreaga revelaţie a lui Dumnezeu din Scriptură şi să ne oprim unde aceasta se opreşte, ca nu cumva să “o luăm înainte” (2 Ioan 7,9).
Venirea lui Isus pe pământ ca Om este un mister. E o nebunie din partea noastră să încercăm să analizăm acest adevăr dincolo de ceea ce ni se spune în Biblie. Să facem aşa, ar fi un fapt la fel de necugetat şi lipsit de respect ca iscodirea curioasă a israeliţilor în interiorul chivotului lui Dumnezeu (un simbol al lui Hristos – o faptă pentru care Dumnezeu i-a lovit – 1 Sam. 6 :19).
Isus a spus că a venit pe pământ ca să se lepede de propria voinţă şi să facă voia Tatălui Său (Ioan 6 :38). Aceasta arată că Isus a avut o voinţă umană care era opusă voii Tatălui (Matei 26 :39), altfel El nu ar fi trebuit să lepede acea voie.
Isus a fost ispitit, şi El, în toate aspectele exact ca noi (Evrei 4 :15). Însă, din cauză că El n-a fost niciodată de acord în mintea Sa cu vreuna dintre aceste ispite, El n-a păcătuit niciodată (Iacov 1 :15). Fiecare ispită, căreia trebuie să-i facem faţă, a fost deja confruntată şi biruită de Domnul nostru Isus în timpul vieţii Sale pământeşti.
Noi toţi ştim cât de dificil e să trăieşti fără să păcătuieşti chiar şi o singură zi ! Deci am putea spune că cel mai mare miracol pe care l-a făcut vreodată Isus a fost să trăiască zilnic, fără să păcătuiască, timp de 33 de ani, deşi a fost ispitit exact ca noi în fiecare aspect al vieţii. El S-a împotrivit păcatului până la moarte şi a primit har de la Tatăl, deoarece l-a căutat cu strigăte mari şi lacrmi (Evrei 5 :7 ; 12 :3-4).
Ca Înainte-mergător al nostru, EL ne cheamă acum să-I urmăm exemplul, luând crucea şi dând la moarte voia noastră proprie (Luca 9 :23).
Noi cădem în păcat deoarece nu ne împotrivim lui suficient de stăruitor şi pentru că nu cerem Har de la Tatăl ca să biruim. Astăzi nu ni se cere să-L urmăm pe Isus în aspectele exterioare ale vieţii Sale – fiind tâmplari sau celibatari – nici în lucrarea Sa, mergând pe ape sau înviind morţi, ci mai degrabă în a fi credincioşi aşa cum a fost El, biruind păcatul.
Duhul Sfânt ne inspiră să facem două mărturisiri cu privire la Isus Hristos – una, că El este Domn şi cealaltă, că Isus a venit în trup (1 Cor. 12 :3 ; 1 Ioan 4 :2-3). Amânduoă mărturisirile sunt la fel de importante, dar ultima are o avertizare în plus, deoarece ni se spune că semnul identificării spiritului lui Anticrist este că nu mărturiseşte venirea în trup a lui Isus (2 Ioan 7).
Astăzi, Omul Hristos Isus (1 Tim. 2 :5) este “cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi” (Fratele nostru mai mare), iar Tatăl Său este şi Tatăl nostru (Rom. 8 :29 ; Ioan 20 :17 ; Ef. 1 :3 ; Evrei 2 :11).
Isus nu a încetat să fie Dumnezeu când a venit pe pământ (Ioan 10 :33). El nu a încetat să fie Om când S-a întors în ceruri (1 Tim. 2 :5).
Adevărul cu privire la mântuire
Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre “mântuire” la trei timpuri – trecut (Ef. 2:8), prezent (Fil. 2:12) şi viitor (Rom. 13:11) sau, cu alte cuvinte, vorbeşte despre îndreptăţirea prin credinţă, sfinţire şi glorificare.
Mântuirea are un fundament şi o suprastructură. Fundamentul este iertarea de păcate şi îndreptăţirea prin credinţă.
Îndreptăţirea prin credinţă e mai mult decât iertarea de păcate; se referă şi la faptul că am fost declaraţi neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu pe baza morţii, învierii şi înălţării lui Isus. Nu pe baza faptelor noastre (Ef. 2:8-9), întrucât chiar şi faptele noastre drepte sunt ca o haină mânjită în ochii lui Dumnezeu (Isaia 64:6). Noi suntem îmbrăcaţi în neprihănirea lui Hristos (Gal. 3:27). Pocăinţa şi credinţa sunt condiţiile pentru a fi iertaţi şi îndreptăţiţi (Fapte 20:21).
Adevărata pocăinţă trebuie să producă în noi roada restituirii – să dăm înapoi bani, lucruri şi taxe, care sunt în mod greşit în posesia noastră (care aparţin altora) şi, pe cât posibil, să cerem iertare celor cărora le-am greşit (Luca 19:8-9). Când Dumnezeu ne iartă, El ne cere ca să iertăm şi noi pe ceilalţi în acelaşi fel. Dacă nu facem asta, Dumnezeu îşi retrage iertarea (Matei 18:23-35).
Pocăinţa şi credinţa trebuie să fie urmată de botezul prin cufundare în apă, prin care mărturisim public înaintea lui Dumnezeu, a oamenilor şi demonilor, că omul nostru cel vechi este într-adevăr îngropat (Rom. 6:4,6).
Apoi putem primi botezul în Duhul Sfânt, prin care suntem îmbrăcaţi cu putere ca să fim martori pentru Hristos prin viaţa şi vorbirea noastră (Fapte 1:8). Botezul în Duhul Sfânt este o promisiune care se primeşte prin credinţă de către toţi copiii lui Dumnezeu (Matei 3:11; Luca 11:13).
Este privilegiul oricărui ucenic să aibă mărturia Duhului Sfânt că este într-adevăr un copil al lui Dumnezeu (Rom. 8:16) şi, de asemenea, să ştie sigur că a primit Duhul Sfânt (Fapte 19:2).
Sfinţirea e suprastructura construcţiei. Sfinţirea (însemnând “a fi pus deoparte” de păcat şi lume) este un proces care începe cu naşterea din nou (1 Cor. 1:2) şi care continuă de-a lungul vieţii noastre pământeşti (1 Tes. 5:23-24). Aceasta e o lucrare pe care Dumnezeu o iniţiază în noi prin Duhul Sfânt, scriind legile Sale în inimile şi minţile noastre; însă trebuie să ne facem partea, ducând până la capăt mântuirea noastră cu frică şi cutremur (Fil. 2:12-13). Noi suntem cei care trebuie să dăm la moarte faptele firii prin puterea oferită nouă de Duhul Sfânt (Rom. 8:13). Noi suntem cei care trebuie să ne curăţim de toată murdăria firii pământeşti şi a duhului, perfectând sfinţirea în frică de Dumnezeu (2 Cor. 7:1).
Când un ucenic este radical şi cooperează din toată inima cu Duhul Sfânt în această lucrare, sfinţirea va progresa rapid în viaţa sa. Lucrarea va fin în mod vizibil înceată sau inactivă în viaţa unuia care răspunde greu la călăuzirile Duhului Sfânt.
Tocmai în vremurile de încercare e testată sinceritatea dorinţei noastre de sfinţire.
Să fim sfinţiţi înseamnă să avem neprihănirea Legii împlinite înăuntrul inimilor noastre şi nu doar în exterior ca sub Vechiul Legământ (Romani 8:4). Acest aspect l-a accentuat Isus în Matei 5:17-48.
Cerinţele Legii au fost rezumate de Isus prin a iubi pe Dumnezeu cu toată inima şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Matei 22:36-40).
Tocmai această Lege a dragostei caută Dumnezeu s-o scrie în inimile noastre deoarece aceasta e propria Sa natură (Evrei 8:10; 2 Petru 1:4). Manifestarea exterioară a acestui lucru va fi o viaţă de biruinţă asupra tuturor păcatelor conştiente şi o viaţă de ascultare a tuturor poruncilor lui Isus (Ioan 14:15).
E imposibil să intri în această viaţă fără să fi împlinit mai întâi condiţiile uceniciei pe care le-a stabilit Isus (Luca 14:26-33). Acestea sunt, în esenţă, să-i dăm Domnului primul loc mai înaintea tuturor rudelor noastre şi a vieţii noastre proprii şi să fim detaşaţi de toate bunurile şi posesiunile materiale.
Aceasta e poarta strâmtă prin care trebuie să trecem mai întâi, apoi vine calea îngustă a sfinţirii. Cei care nu urmăresc sfinţirea nu vor vedea niciodată pe Domnul (Evrei 12:14).
În timp ce este posibil să fim desăvârşiţi în cugetul nostru aici şi acum (Evrei 7:19; 9:9, 14), nu este posibil să fim complet fără păcat până nu vom avea un trup glorificat la revenirea lui Isus (1 Ioan 3:2). Putem fi ca El doar atunci, dar trebuie să căutăm să trăim chiar acum, aşa cum a trăit El (1 Ioan 2:6).
Atâta vreme cât avem acest trup coruptibil, în el se va găsi păcatul inconştient, oricât de mult am fi sfinţiţi (1 Ioan 1:8). Dar putem fi desăvârşiţi în cugetul nostru (Fapte 24:16) şi putem fi liberi de păcatul conştient (1 Ioan 2:10) chiar acum, dacă suntem predaţi cu toată inima (1 Cor. 4:4).
Astfel aşteptăm a doua venire a lui Hristos şi glorificarea noastră – partea finală a mântuirii noastre, când vom deveni pe deplin desăvârşiţi (Rom. 8:23; Fil. 3:21).
Adevărul cu privire la Biserică
Biserica este Trupul lui Hristos. Ea are doar un singur Cap – Hristos şi are doar un sediu – al treilea cer. În Trupul lui Hristos fiecare membru are o funcţie (Ef. 4:16). În timp ce unii membri pot avea o lucrare mai importantă sau mai vizibilă decât ceilalţi, fiecare membru are ceva valoros cu care să contribuie.
Hristos a dat Bisericii Sale apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători ca să zidească Trupul Său (Ef. 4:11). Acestea sunt lucrări, nu titluri. Apostolii sunt cei chemaţi şi trimişi de Dumnezeu să înfiinţeze biserici locale. Ei au locul întâi în Biserică (1 Cor. 12:28) şi, în acest fel, sunt prezbiteri peste prezbiterii bisericilor din câmpul lor de lucru (2 Cor. 10:!3). Proorocii sunt acei slujitori care descoperă nevoile ascunse ale poporului lui Dumnezeu. Evangheliştii sunt cei care au darul să aducă pe păgâni la Hristos. Ei trebuie apoi să aducă pe cei întorşi la Domnul într-o biserică locală, care este Trupul lui Hristos (tocmai aici eşuează evanghelizarea modernă). Păstorii sunt cei care poartă de grijă şi conduc mieii tineri şi oile. Învăţătorii sunt cei care pot explica Scriptura şi doctrinele ei. Aceste 5 daruri sunt pentru Biserica din întreaga lume şi, dintre ele, păstorii sunt sprijinul principal al fiecărei biserici locale. Ceilalţi, folosiţi de Dumnezeu cu alte daruri, pot fi şi din alte localităţi.
Conducerea bisericii locale ar trebui să fie în mâinile prezbiterilor. Noul Testament învaţă clar acest lucru (Tit 1:5; Fapte 14:23). Prezbiterii fiind la plural implică faptul că trebuie să fie cel puţin doi în fiecare biserică. Pentru un echilibru în conducerea bisericii locale şi pentru legarea activităţilor lui satan prin puterea prezenţei Domnului este necesară o pluralitate de prezbiteri (Matei 18:18-20).
Conducerea unei biserici de către un singur om este contrară învăţăturii Noului Testament. Cu toate acestea, unul dintre prezbiterii bisericii poate fi “mesagerul bisericii” (Apoc. 2:1), dacă e înzestrat în Cuvânt.
Isus a interzis ucenicilor Săi să aibă titluri (Matei 23:7-12). De aceea este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu să fii numit Rabi, Tată, Pastor, Reverend sau Lider. De fapt, titlul de Reverend este folosit în Biblie numai pentru Dumnezeu (Psalm 111:9 – versiunea King James) şi cine îl foloseşte poate fi vinovat ca Lucifer de a vrea să fie ca Dumnezeu (Isaia 14:14). Fiecare din biserică, mare sau mic, trebuie să fie doar un frate şi un slujitor.
Întâlnirile bisericii locale trebuie să fie deschise pentru ca toţi ucenicii să proorocească în ea (1 Cor. 14:26-40), în afară de cazul când este o întâlnire pentru învăţătură (Fapte 20:9,11), rugăciune (Fapte 12:5,12) sau evanghelizare (Fapte 2:!4-40). Darul proorociei trebuie să fie dorit de toţi cei care vor să îl practice la întâlnirile bisericii (1 Cor. 14:1, 39). Darul limbilor, deşi iniţial destinat zidirii personale (1 Cor. 14:4,18,19), poate fi folosit şi la întâlnirile bisericii, dar ar trebui să fie totdeauna urmat de tălmăcire (1 Cor. 14:27). Tălmăcirea unei limbi poate fi o revelaţie, un cuvânt de cunoştinţă, o profeţie, o învăţătură sau o rugăciune către Dumnezeu (1 Cor. 14:2-6). Toate darurile menţionate în 1 Corinteni 12:8-10, 28 şi Romani 12:6-8 sunt necesare pentru zidirea Trupului lui Hristos. O biserică ce dispreţuieşte şi ignoră darurile Duhului Sfânt nu le va avea niciodată.
Femeilor le este permis să se roage şi să proorocească cu capul acoperit la întâlnirile bisericii, dar nu le este permis să exercite autoritate sau să înveţe pe bărbaţi (1 Cor. 11:5; 1 Tim. 2:12).
Biserica are totodată responsabilitatea să predice vestea bună, prin toate mijloacele posibile, tuturor celor la care ajunge, cu scopul de a face ucenici ai lui Hristos din toate neamurile (Marcu 16:15; Matei 28:19). În orice caz, evanghelizarea fără ucenicizare este un obstacol în calea mărturiei lui Hristos pe pământ.
De asemenea, fiecare biserică locală trebuie să proclame moartea Domnului prin “ frângerea pâinii“ (1 Cor. 11 :22-34). Frecvenţa acestei mărturii este o chestiune în care Cuvântul lui Dumnezeu dă libertate fiecărei biserici, dar nu trebuie niciodată să degenereze într-un ritual gol.
Cu privire la dărnicie, Cuvântul lui Dumnezeu spune clar că este greşit să primim bani de la necredincioşi pentru lucrarea lui Dumnezeu (3 Ioan 7). De aceea, dărnicia nu trebuie colectată la întâlnirile unde sunt prezenţi necredincioşi. De asemenea, toată dărnicia celor credincioşi trebuie să fie voluntară şi în secret (2 Cor. 9 :7). Este greşit să trimiţi rapoarte ale lucrării către alţii, cu intenţia de a obţine bani de la ei (chiar dacă asemenea rapoarte se numesc “scrisori de rugăciune”).
Biserica poate fi de neclintit numai pe măsură ce îi conduce pe ucenici la ascultarea credinţei – la ascultarea de toate poruncile lui Isus, în mod deosebit cele enumerate în Matei 5:7. Poruncile cele mai mici din Noul Testament trebuie, de asemenea, să fie ascultate şi proclamate cu zel. Acest lucru îl face pe cineva mare în ochii lui Dumnezeu (Matei 5:19).
Sunt multe aspecte cu privire la care Noul Testament păstrează tăcerea. În asemenea chestiuni nu trebuie să fim dogmatici, ci trebuie să dăm libertate celorlalţi ucenici să îşi păstreze convingerile lor personale, în timp ce ni le păstrăm ferm pe ale noastre (Rom. 14:5).
Este uşor să-i iubim pe aceia care au aceleaşi păreri ca şi noi în toate lucrurile. În schimb, dragostea noastră este pusă la încercare prin atitudinea noastră faţă de cei care nu au aceleaşi păreri ca noi. Dumnezeu nu a intenţionat ca toţi copiii Săi să păstreze acelaşi punct de vedere în fiecare chestiune minoră. Nici n-a intenţionat ca fiecare biserică locală să aibă aceeaşi formă exterioară în aspectele nonscripturale. Gloria lui Dumnezeu e destinată să fie văzută într-o unitate în mijlocul diversităţii. Uniformitatea este făcută de om şi aduce moarte spirituală. Dumnezeu nu doreşte uniformitate, ci unitate.
În final trebuie să ne reamintim că cel mai clar semn al ucenicilor lui Isus este dragostea lor unii pentru alţii (Ioan 17:21). Astfel, Biserica trebuie să urmărească să fie una aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una (Ioan 17:21).
Toate acestea, în câteva cuvinte, sunt adevărul pe care trebuie să fim întemeiaţi cu fermitate.
Noi ştim că acesta e adevărul deoarece el i-a eliberat pe toţi aceia care l-au acceptat din toată inima (Ioan 8:32).
////////////////////////////////////////////
Explicatia Cartii: 1Ioan
Titlul: Cu toate că numele autorului nu apare nicăieri în text, numele acestei epistole este în originalul grec: ”Ioanou A” – „Ioan A”, ceea ce o face cea dintîi epistolă dintre cele trei ale lui Ioan.
Autorul: Între Evanghelia lui Ioan şi aceste trei epistole atribuite lui există o identitate de stil care nu poate fi contestată de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, cel dintîi martir al Bisericii creştine. Ioan şi Iacov au fost împreună cu Petru în cercul „celor trei” pe care Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a încredinţat lui Ioan îngrijirea mamei Sale (Ioan 19:26). După înviere, înălţare şi Rusalii, Ioan a devenit unul din stîlpii spirituali ai Bisericii din Ierusalim.
Data: Ioan a scris această epistolă către Bisericile din Asia Mică, amintite şi în Apocalipsa. Probabil că data scrierii a fost undeva între anii 85-95 d.Cr. Fiind mai tînăr, Ioan a supravieţuit tuturor celorlalţi apostoli şi a ajuns să fie privit ca apărător al credinţei creştine într-o vreme cînd „ereziile” atacau crezul Bisericii creştine.
Contextul scrierii: Fără nici o îndoială, studiul cărţilor Bibliei, şi al epistolelor „ioanine” în special, trebuieşte făcut şi cu ochiul şi inima păstorului, căci pe lîngă datele statistice, istorice sau stilistice pe care le înregistrează mintea exegetului, textul biblic mai prezintă şi un mesaj personal, „către credincioşi”.
Fără a nega deosebitul conţinut teologic al acestor scrieri, dorim să subliniem existenţa unui mesaj preponderent personal, adresat unei adunări particulare, (sau unui grup din adunare), care se afla într-o anumită situaţie:
„Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci, ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri” (1 Ioan 2:19).
Pretutindeni forma de adresare este: „eu”, „voi”, „noi” obişnuită în conversaţia celor care se cunosc, iar destinatarii epistolelor sînt numiţi „copilaşi preaiubiţi”. Autorul îi iubeşte pe cei cărora le scrie. Este profund preocupat de protejarea lor faţă de influenţele lumii şi faţă de ereziile falşilor învăţători. Doreşte creşterea lor spirituală în dragoste, credinţă şi sfinţenie. Pentru realizarea acestor deziderate, el face mereu apel la ceea ce ei sînt şi la ceea ce ei cunosc. Îi îmbărbătează, îi mustră, polemizează cu ei, şi îi învaţă. Toate aceste amănunte sînt particulare activităţii unui păstor şi se regăsesc astăzi în viaţa acelora pe care acelaşi Mare Păstor i-a chemat, învrednicindu-i să le încredinţeze o parte a turmei Sale.
Fără nici o îndoială, epistolele au şi un caracter polemic. Ele nu sînt în nici un caz tratate teologice scrise în liniştea academică a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinţi, izvorîte din necesitatea stringentă a rezolvării problemelor care se iviseră. Dintre toate aceste probleme care apăruseră în Biserică, cea dintîi epistolă a lui Ioan se ocupă cu propaganda insidioasă a unor falşi învăţători: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele” (1 Ioan3:7), „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce cautăsă vă rătăcească” (1 Ioan 2:26).
După unii comentatori erezia din Biserica la care se referă apostolul Ioan poate fi încadrată în erezia „Docetismului”. Numele acestui sistem derivă de la verbul grecesc „dokein” – „a părea”, „a fi aparent”. În dogmatica lor Isus „părea” a fi om, era uman numai „în aparenţă”, căci în El era o teofanie asemănătoare cu celelalte „arătări” din Vechiul Testament, care se iveau oridecîteori Dumnezeu sau îngerul Domnului se descopereau oamenilor sub formă umană.
Astăzi noi cunoaştem această erezie din scrierile „patristice” în care „părinţii bisericeşti” au folosit chiar această primă epistolă a lui Ioan pentru a o combate. Printre ei i-am putea cita pe Ignatius, Polycarp şi Tertulian.
Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arăta însă că erezia din Biserica de pe timpul lui Ioan nu era legată aşa de mult de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult de relaţia dintre aspectul uman al lui „Isus” şi aspectul divin al „Fiului” şi al „Cristosului”. Accentul negaţiei nu se pune prea mult pe umanitatea reală a lui Isus, ci pe identitatea „Cristosului pre-existent” cu „Omul Isus”.
Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia că ereticii pomeniţi în epistole pot şi trebuie să fie încadraţi în gruparea „gnosticilor”.
Să încercăm o scurtă prezentare a acestui sistem. „Gnosticismul” este un termen generic care cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice păgîne, dar şi evreieşti sau chiar pseudo-creştine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual în care s-au născut.
La origine, gnosticismul a fost o învăţătură păgînă care a reuşit să combine în sine elemente ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezumă acest sistem la două coordonate fundamentale: „impuritatea materiei” şi „supremaţia conştiinţei”. Într-adevăr preocuparea de bază a acestor „gnostici” era tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau numai ca pe o „închisoare materială a spiritului”.
Conceptul de „materie coruptă definitiv şi păcătoasă în structură” a fost comun ambelor sisteme de religie, occidental şi oriental. Părerea aceasta a dat naştere unei teorii despre existenţa unei succesiuni valorice de „eoni” sau emanaţii din Fiinţa Supremă. Aceste sfere concentrice succesive de „eoni” se aflau la distanţe din ce în ce mai mari de „pleroma” sau mediul existenţei de Sine a Fiinţei Supreme, valoarea lor divină scăzînd direct proporţional cu îndepărtarea de sursa de sfinţenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valorică a fiinţării, s-ar fi aflat lumea materială.
- Trebuie să remarcăm faptul că polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect „întruparea”, posibilitatea ca Dumnezeul absolut în sfinţenie să se dezbrace de slavă şi să ia chip de om. Într-adevăr religia creştină susţine că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat El însuşi şi că trupul fiecărui credincios devine un „templu sfînt” al Duhului lui Dumnezeu.
Departe de a putea accepta o mîntuire prin „trupul jertfit de Cristos”, gnosticii erau adepţii unei mîntuiri prin „iluminarea spiritului”. Această „iluminare” se putea produce printr-o cunoaştere „esoterică” însuşită în cadrul unor ceremonii speciale. Iniţiaţii deveneau „psuchikoi”, oameni care şi-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicîndu-se deasupra muritorilor de rînd.
Cea mai timpurie tradiţie asociază Epistolele lui Ioan cu viaţa Bisericii din Asia Mică. Subscriem şi noi acestei păreri cu atît mai mult cu cît se ştie că „gnosticismul” se infiltrase mai ales în mişcarea creştină din acele regiuni, iar prezenţa unui „mare” iniţiat ca Cerintius din Efes nu putea rămîne fără un răspuns public din partea apostolului Ioan.
Despre Cerintius, Irineu ne spune că el „susţinea că Isus nu ar fi fost născut dintr-o fecioară, ci ar fi fost fiul natural al Mariei şi al lui Iosif, lucru care bineînţeles că nu l-a împiedicat de fel să devină cel mai drept şi mai înţelept dintre toţi oamenii timpului său. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, după botezul său, Cristosul a coborît asupra acestui om normal, sub forma unui porumbel, simbol al trimisului de la Supremul Stăpîn. Din acea clipă, omul Isus a început să-L propovăduiască pe Tatăl „cel necunoscut” şi să înfăptuiască minuni. La sfîrşitul vieţii lui Isus, „divinul” Cristos l-a părăsit şi l-a lăsat singur să fie prins, să sufere, şi să moară. Toate aceste evenimente penibile au fost trăite numai de pămîntescul Isus, în timp ce Cristosul s-a detaşat impasibil, senin şi de neatins ca orice fiinţă spirituală”.
În esenţă, erezia lui Cerintius consta în această separare categorică a omului Isus de Cristosul divin (sau Duhul) emanat iniţial şi apoi reîntors neatins în „pleroma”.
Un cititor atent va remarca imediat că textul epistolelor lui Ioan conţine cîteva expuneri de argumente îndreptate tocmai împotriva ereziilor lui Cerintius.
Fără a-l mai numi în mod expres în text, Ioan pare a se referi la el în 1 Ioan 2:22: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul”. Tot aşa în 1 Ioan 4:3 şi în 2 Ioan 7: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”, „Căci în lume s-au răspîndit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc să Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul!”
Ioan scrie în capitolul 5:6 că: „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sînge; nu numai cu apă (referire la epifania de la botez), ci cu apă şi cu sînge” (sîngele se referă la suferinţele şi moartea Sa).
Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care susţinea că „Cristosul divin” s-a pogorît asupra lui Isus după botez şi că L-a părăsit înainte de moarte, Ioan accentuează faptul că Isus Cristos, persoană unică şi unitară a trecut şi prin botez şi prin moarte.
- Despre latura morală a sistemului „gnostic” găsim informaţii în scrierile lui Irineus şi Eusebius.
Conform mărturiilor acestor doi autori, erezia morală a lui Cerintius a fost: „…împreunarea între bărbaţi… mult timp cunoscută sub numele de Nicolaitism”. Despre Nicolaiţi citim şi în Apocalipsa 2:6, 14, 15 unde sînt amintiţi ca unii „cu fapte şi cu o învăţătură” pe care Dumnezeu „le urăşte”.
Acestei depravări morale, Ioan îi dă răspuns în 1 Ioan 3:3, 9 şi mai ales în 1 Ioan 3:6: „Oricine are nădejdea aceasta în el, se curăţeste, după cum El este curat”, „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte… pentru că este născut din Dumnezeu” şi „Oricine rămîne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut”.
Pentru Ioan, naşterea din Dumnezeu şi trăirea într-o practică împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu prin creaţie sînt incompatibile şi ireconciliabile.
- A treia caracteristică a „gnosticilor”, incluzîndu-l bineînţeles şi pe Cerintius, pare a fi fost totala lor lipsă de dragoste. Proclamîndu-se un fel de „aristocraţie” a iluminaţilor, singurii care au ajuns să cunoască „adîncimile”, gnosticii erau stăpîniţi de un profund dispreţ faţă de ceilalţi oameni şi în primul rînd faţă de creştini.
Ioan răspunde acestei învăţături astfel: „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întunerec pînă acum” (1 Ioan 2:9).
Cuvîntul „dragoste” este folosit de atîtea ori în epistolele lui Ioan încît creştinii din toate timpurile au ajuns să-l supranumească „apostolul iubirii”. Se pare că Ioan şi-a meritat cu prisosinţă acest frumos nume. Într-unul din comentariile sale la Galateni 6:10, Ieronim ne spune ceva caracteristic despre viaţa „binecuvîntatului Ioan Evanghelistul”: „Ajuns la o vîrstă înaintată în Efes, apostolul era de obicei purtat pe braţe şi adus în mijlocul adunării, căreia îi repeta mereu unul şi acelaşi mesaj al dragostei: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii”. Cîteodată ei îl întrebau: „Învăţătorule, de ce ne spui mereu asta?” Răspunsul lui era invariabil acesta: „Pentru că este porunca Domnului şi pentru că dacă o împliniţi numai pe aceasta este deajuns…”
Concluzia tuturor celor spuse pînă aici este că împotriva ereziilor despre persoana lui Isus Cristos, împotriva indiferentismului moral şi împotriva aroganţei lipsite de dragoste a gnosticilor cerintieni, apostolul Ioan îşi clădeşte răspunsul pe trei stîlpi de forţă ai adevăratului creştinism: credinţa în Isus ca şi Cristos întrupat, ascultarea de poruncile Domnului şi trăirea în dragostea frăţească.
Conţinutul cărţii: Ioan încearcă să-i păzească pe cei din Biserică de primejdia acestor „falşi învăţători”, care tulburau viaţa credincioşilor. El atrage atenţia asupra a trei caracteristici ale lor: originea lor diabolică, influenţa lor drăcească şi învăţătura lor falsă. Iată de ce el îi numeşte:
- „Falşi profeţi” (1 Ioan 4:1). Un profeţeşte un om care vorbeşte sub directa influenţă a unei puteri supranaturale. Profetul adevărat este „gura” prin care vorbeşte Dumnezeu. Profetul mincinos este dimpotrivă „gura” prin care se face auzit „duhul rătăcirii”. Iată de ce examinarea învăţăturii unui profet este sinonimă cu o „cercetare a duhurilor” (1 Ioan 4:1-6).
- „Amăgitori” (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul îi indentifică cu acei care duc poporul în rătăcire, promiţîndu-le lucruri care nu există de fapt.
- „Anticrişti” (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul învăţăturii lor neagă personalitatea divin-umană a Domnului Isus Cristos.
Trebuia să remarcăm faptul că de fiecare dată apostolul Ioan ne spune că aceste persoane nedorite în colectivitatea Bisericii erau „mulţi”; „mulţi falşi profeţi”, „mulţi amăgitori” şi „mulţi anticrişti”. Acest lucru ne este confirmat şi de faptul că ei au reuşit pentru o perioadă de timp să treacă drept membrii ai Bisericii. În momentul scrierii epistolei dintîi această fracţiune „ne-creştină” se separase de Biserică: „au ieşit din mijlocul nostru” şi „s-au dus în lume” (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totuşi aceasta ruptură a reuşit să-i tulbure pe mulţi dintre membrii adunării, aşa că Ioan s-a văzut nevoit să le scrie. El îi laudă pe cei care prin rămînerea lor în Cristos „i-au biruit” pe duşmanii adevărului (1 Ioan 4:4).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema principală a acestei epistole este: „Certitudinea creştină”. Verbele cele mai folosite în textul ei sînt: „ginoskein” – a cunoaşte, a observa, a pricepe (de 15 ori), şi „eidenai” – a fi sigur pe ceea ce şti. Cuvîntul caracteristic acestei epistole este: „parresia” -„îndrăzneală, încredere în atitudine”.
Certitudinea creştină este o realitate cu două aspecte, (a) unul obiectiv (pentru că religia creştină este o sumă de adevăruri), şi (b) unul subiectiv (pentru că fiecare creştin a fost „născut din nou” şi are în sine „arvuna vieţii veşnice”. Epistola lui Ioan este tocmai o expunere şi o argumentare a acestor două aspecte ale certitudinii creştine.
Cunoaşterea creştină este o cunoaştere absolută şi duce la o certitudine absolută. Bineînţeles că este vorba despre aspectul calitativ al cunoaşterii, nu de cel cantitativ. Creştinul este cel care cunoaşte „adevărul” lucrurilor. El cunoaşte adevărul despre lume şi despre starea ei (1 Ioan 5:19, 2:18, 3:15), adevărul despre el însuşi, despre datoria şi destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, 29; 3:2; 5:18), şi mai presus de toate, creştinul cunoaşte adevărul despre Dumnezeu şi despre Isus Cristos, (1 Ioan 5:20; 2:13, 14; 4:6, 7).
Ca să ajungem la certitudinea creştină despre persoana şi lucrarea lui Cristos avem în primul rînd:
- Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost „trimis” (1 Ioan 4:9, 10, 14). El „a venit” (1 Ioan 5:20) şi „s-a manifestat” său „a fost arătat” („ephanerothe” în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9). Această venire a Lui a fost „în trup” (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu „apă şi cu sînge” (1 Ioan 5:6).
Toate aceste realităţi îl obiectivizează şi-L îmbracă în modul cel mai absolut cu experienţa naşterii, cu botezul şi cu trăirea morţii. Evenimentul în sine nu a putut trece neobservat. Cel care a venit în „trup” a trăit printre oameni şi prin relatările lor ajungem la a doua sursă a cunoaşterii:
- Mărturia apostolilor – „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi am pipăit cu mîinile noastre, cu privire la Cuvîntul vieţii – pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut şi auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos”, „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul casă fie Mîntuitorul lumii” (1 Ioan 1:1-3; 4:14).
Al treilea lucru care ne dă certitudine este:
- „Ungerea Duhului Sfînt”. Ea funcţionează ca un al şaselea simţ prin care putem pătrunde toate lucrurile (1 Corint. 2:10) ca să ajungem la „gnosis”, la cunoaştere: „Cît despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămîne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămîneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).
Această cale de cunoaştere este în lăuntrul creştinului şi se întregeşte cu dovezile exterioare ale „apei şi sîngelui” (1 Ioan 5:6, 8, 9).
În demonstraţia pe care o face pentru a-i convinge pe credincioşi despre certitudinea vieţii veşnice, Ioan este cel puţin tot atît de preocupat să aducă argumente care să dovedească faptul că cei care nu cred în Fiul lui Dumnezeu nu au viaţa veşnică, oricît de „iluminaţi” ar fi ei.
Distincţia aceasta între adevăraţii creştini pe care vrea să-i întărească şi adversarii eretici cu care se înfruntă este vizibilă în tot conţinutul epistolei. Pretutindeni întîlnim „voi” şi „ei”:
Aceste două grupări distinctive există şi astăzi. Unii, încrezuţi şi plini… de ceea ce de fapt nici nu posedă, iar ceilalţi, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au siguranţa mîntuirii şi cărora li se pare chiar o obrăznicie să susţii că aşa ceva poate exista! Toţi aceştia trebuie să afle că există o siguranţă creştină, o veritabilă certitudine care nu este nici arogantă, nici înşelătoare, ci dimpotrivă luminoasă şi cu prisosinţă revelată de însuşi Dumnezeu.
Pentru a confirma şi cerceta calitatea credinţei, apostolul Ioan le propune creştinilor trei teste caracteristice:
- Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verifică mesajul credinţei noastre. Adevărata credinţă susţine că Isus este „Fiul lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:23, 5:5, 10, 12, 20) şi că „Cristosul a venit în trup” (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7).
Nici un sistem de dogme sau doctrine care neagă preexistenta eternă a lui Isus sau încarnarea lui istorică nu poate fi acceptat ca fiind creştin: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (2:23).
- Testul moral. Testul acesta trebuie să verifice dacă noi trăim în neprihănire şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. În epistola lui Ioan, păcatul este arătat a fi total incompatibil cu natura lui Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin „lumină” (1:5). Păcatul este un accident nedorit în lumea lui Dumnezeu, de aceea Ioan ne spune că Fiul lui Dumnezeu „s-a arătat ca să ia (să înlăture) păcatele; şi în El nu este păcat” (3:5). Concluzia limpede care reiese din aceste două afirmaţii este aceea că oricine este născut „din Dumnezeu”„nu păcătuieşte” pentru că a pus capăt unei vieţi de păcat (1 Ioan 3:9).
Orice experienţă „mistică”, presupusă a fi creştină, însoţită de imoralitate trebuie imediat abandonată: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1:6).
- Testul social. Cel de al treilea test verifică atitudinea noastră faţă de ceilalţi. „Dumnezeu este dragoste” postulează Ioan, aşa că toţi cei născuţi din El trebuie să moştenească această aplecare plină de afecţiune faţă de ceilalţi oameni.
„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe ceilalţi; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7, 8).
A nu fi în stare să treci aceste trei teste ale certitudinii despre viaţa veşnică înseamnă a nu fi de fapt copil al lui Dumnezeu:
„Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1:6).
„Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el” (2:4).
„Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele lui, este încă în întuneric pînă acum” (2:9).
O certitudine solidă despre Cristos şi despre viaţa veşnică este singura forţă care poate anima mărturisirea creştină a Bisericii.
SCHIŢA CĂRŢII
Prefaţa (1:1-4)
- Mesajul apostolic şi implicaţiile lui morale (1:5 – 2:2)
Împotriva:
- negării faptului că păcatul rupe părtăşia noastră cu Dumnezeu (1:6, 7)
- negării faptului că păcatul există în însăşi natura noastră (1:8, 9)
- negării faptului că păcatul se arată pe sine în purtarea noastra (1:10- 2:2)
- Prima aplicare a testelor (2:3-27)
- ascultarea sau „testul moaral” (2:3-6)
- dragostea sau „testul social” (2:7-11)
- o digresiune despre Biserică (2:13-14)
- o digresiune despre lume (2:15-17)
- credinţa sau „testul doctrinal” (2:18-27)
III. A doua aplicare a testelor (2:28 – 4:6)
- o detailare a testului moral = neprihănirea (2:28 – 3:10)
- o detailare a testului social = dragostea (3:11-18)
- o digresiune despre siguranţă şi despre îndoială (3:19-24)
- o detailare a testului doctrinal = credinţa (4:1-6)
- A treia aplicare a testelor (4:7 – 5:5)
- o nouă dezvoltare a testului social = dragostea (4:7-12)
- o combinare a testelor doctrinal şi social (4:13-21)
- o combinare a celor trei teste (5:1-5)
- Cei trei martori şi siguranţa pe care ne-o dau ei (5:6-17)
- cei trei martori (5:6-12)
- siguranţa noastră ca o consecinţă (5:13-17)
- Trei afirmaţii şi o scurtă îndrumare (5:18-21)
- „Ştim” că neprihănirea este divină (5:18)
- „Ştim ” că lumea zace în păcat (5:19)
- „Ştim” că Evanghelia este mîntuitoare (5:20)
- De aceea să ne păzim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)
https://biblia.crestini.com/explicatia-cartii/1ioan/
////////////////////////////////////////////
Ce este discernamantul sau Fara Dumnezeu, degeaba -“Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun. ” (1Tes. 5:21)
Autor: Marcel Dumitru
Daca nu cercetam toate lucrurile, asa cum ne invata Cuvantul lui Dumnezeu, putem sa credem un lucru, sa-l credem cu tarie, dar sa fie gresit.
De aceea, “Cercetati toate lucrurile!”, spune Cuvantul lui Dumnezeu,
Daca cineva ne spune ca suntem murdari pe fata, ce facem, negam sau mergem la oglinda sa ne verificam?
Bine e sa luam aminte si la parerile altora despre noi.
Cum ne vad ei si pe ce se bazeaza parerea lor?
Ei cum interpreteaza Biblia?
Sau gandim ca numai noi suntem luminati de Duhul Sfant si pe ei i-a lasat in intuneric?
Dumnezeu este partinitor?
Nu!
Avem la indemana Cuvantul Scripturii: Sa-L cercetam!
“Cercetati Scripturile!”, spunea Domnul Isus.
Ascultam noi de Isus?
Cercetam noi Scripturile ca in ele sa gasim Adevarul?
Nu toate manifestarile din Biserica sunt de la Duhul Sfant.
S-au strecurat si lupi rapitori si erezii nimicitoare.
Daca nu cercetam vom fi inselati.
Si nu vrem sa fim inselati de nimeni, mai ales in lucrurile privitoare la viitorul nostru in Imparatia lui Dumnezeu.
Sa cercetam Scripturile pentru ca in ele avem Viata vesnica! Amin?
“Cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun!”, spune Scriptura.
Daca nu cercetam, cum vom sti ce este bun si ce este rau?
Fiecare va da socoteala in dreptul lui pentru alegerile lui si pentru faptele lui.
- “Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun”. (1Tes. 5:21).
Aceasta este o chemare la discernamant.
Nu la desconsiderarea Cuvantului lui Dumnezeu, ci la examinarea cu grija a mesajului predicat.
Apostolul Pavel nu aproba vorbirile in limbi si prorociile corintenilor numai prin simpla lor transmitere.
Pavel ne indeamna sa cercetam.
Toate lucrurile trebuie cercetate in lumina Cuvantului lui Dumnezeu. Amin?
A cerceta toate lucrurile, inseamna a nu ne lasa inselati.
Adica sa cercetam, si sa nu ne lasam dusi de nas de altii care pretend ca vorbesc din partea lui Dumnezeu, cand de fapt vorbesc cu indrazneala din partea lor.
Crestinii nu trebuie sa devina naivi, ci sa cerceteze toate lucrurile.
Aceasta inseamna ca nu trebuie sa ne lasam inselati.
Nu trebuie sa primim tot, de la toti cei care se dau proroci si vorbitori in limbi, din sete de vedetism.
- “Cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun!”.
Scriptura ne obliga la aceasta.
Cuvantul trebuie inteles sub calauzirea Duhului Sfant si prin rugaciune; altfel poti sa cazi in prapastie.
Sa nu fim necredinciosi, dar nici lesne crezatori! Amin?
1 Ioan 4
- “Preaiubitilor, sa nu dati crezare oricarui duh; ci sa cercetati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu; caci in lume au iesit multi proroci mincinosi.”
Sunt si duhuri dracesti, ca si invatatori si proroci rataciti si mincinosi.
Noi suntem indemnati sa cercetam duhurile.
Amin!
Cineva poate sa aiba usurinta in vorbire, dar sa nu fie calauzit de Duhul Sfant. Poate sa aiba abilitatea de a vorbi ore intregi, in “limbi neintelese”, dar sa nu fie de la Duhul Sfant.
Ce facem in acest caz?
Il cercetam cu Cuvantul lui Dumnezeu.
Amin?
Sa nu ascultam prorociile care ne indeparteaza de Dumnezeu, chiar daca sunt insotite de minuni si semne.
A cunoaste bine Scriptura este de cea mai mare importanta, pentru ca diavolul este dibaci si stie sa scoata din Scriptura versete care pot fi rastalmacite dupa bunul lui plac, cu totul altfel decat a lasat Dumnezeu.
Amagirile Satanei au intotdeauna temei biblic. Stim asta!
Noi sa fim tari si sa raspundem ca Domnul Isus cu:
“Este scris!”
Amin!
De aceea sa cercetam totul si sa pastram ce este bun.
Si bun este numai Adevarul, adica numai ceea ce ne sfinteste si ne face mai asemanatori chipului lui Hristos.
Amin!
“Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun”.
- “Feriti-va de orice se pare rau.” (1 Tesaloniceni 5:21-22)
Primul si cel mai mare pericol cu care se confrunta biserica astazi este,
Lipsa discernamantului.
Din cauza abundendei de informatii care ne vin pe toate canalele, mintea noastra este bombardata si bulversata. Nu stim ce sa mai credem.
Traim o vreme ca niciodata si, ca niciodata, crestinii au nevoie de discernamant.
Ce este discernamantul?
– D. E. X. defineste discernamantul ca fiind facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și de a aprecia lucrurile la justa lor valoare.
– In Scriptura, discernamantul poate fi definit ca acea capacitate intelectuala de a diferentia, de a vedea clar lucrurile lui Dumnezeu si lucrurile lui Satan.
Numai Duhul Sfant al lui Dumnezeu da darul acesta supranatural (intelepciunea), de a discerne.
Cu alte cuvinte discernamantul este abilitatea crestinului de a gandi biblic in toate aspectele vietii: in alegerea scolii, in alegerea slujbei. , in alegerea partenerului de viata, in cresterea copiilor, in evanghelizare, in relatii, etc.
Asadar, discernamantul este acea abilitatea spirituala de a distinge:
– intre ceea ce este adevarat si ceea ce este fals,
– intre ceea ce vine de la Dumnezeu si ce vine de la diavol,
– intre ce ce este spiritual si ce este firesc.
– intre lumina si intuneric,
– intre adevar si minciuna,
– intre bine si rau,
– intre ceea ce este bine si ceea ce este cel mai bine,
– intre neprihanire si nelegiuire,
– intre puritate si pangarire,
– intre principii si pragmatism.
Acel credincios care are abilitatea de a discerne, va ramane in picioare si nu va cadea.
Traim intr-o lume in care razboiul dintre adevar si minciuna este foarte puternic. Conflictul acesta a inceput cu mult timp in urma, cand diavolul i-a spus Evei: “Oare a spus Dumnezeu…”
Diavolul este tatal minciunii si diavolul este inca in lume. Ati uitat?
Diavolul ataca biserica Domnului Isus prin invataturi false si prin traditii false si nebiblice.
Invataturile false ataca mai intai mintea omului.
Odata ce diavolul a castigat mintea cuiva, acel om va asculta de diavol, nu de Dumnezeu.
Pericolul de a cadea in invataturi false nu este numai pentru cei necredinciosi, ci si pentru cei credinciosi.
Apostolul Pavel le spune corintenilor: “Dar ma tem ca, dupa cum sarpele a amagit pe Eva cu siretlicul lui, tot asa si gandurile voastre sa nu se strice de la curatia si credinciosia care este fata de Hristos.” ( 2 Cor. 11:3)
Iar mai departe, in v. 4, Pavel continua:
“4. In adevar, daca vine cineva sa va propovaduiasca un alt Isus pe care noi nu l-am propovaduit sau daca este vorba sa primiti un alt duh pe care nu l-ati primit sau o alta Evanghelie pe care n-ati primit-o, of, cum il ingaduiti de bine!”
Biserica corintenilor era realmente in pericolul de a fi demolata de invataturi false, pentru ca era o biserica fara discernamant matur, care nu a putut distinge intre o predicare curata si una compromisa, intre un Hristos biblic si un Hristos inventat/fals.
Cuvantul lui Dumnezeu ne spune prin gura apostolului Pavel:
- “Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun.
- Feriti-va de orice se pare rau.” (1 Tes. 5:21-22)
Cuvantul acesta ne spune ca este responsabilitatea fiecarui credincios sa cerceteze, sa discearna, sa deosebeasca.
- “Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun.
- Feriti-va de orice se pare rau.”
Acest lucru trebuie sa-l facem.
Amin!
Acelasi lucru ni-l spune si
1 Ioan 4:
- “Preaiubitilor, sa nu dati crezare oricarui duh; ci sa cercetati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu; caci in lume au iesit multi proroci mincinosi.”
DUMNEZEU SA NE AJUTE LA ACEASTA!
Anticristul inca nu a venit, dar si-a trimis duhul inainte; duhul lui Anticrist este in lume.
Daca nu vedem duhul lui Anticrist astazi lucrand, suntem morti.
Sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne dea capacitatea de a distinge adevarul, in aceasta padure de falsuri.
Amin!
- In general, crestinii sunt oameni de buna credinta, dar multi nu disting adevarul de fals.
- Altor crestini, le place sa fie inselati, ca sa se implineasca cuvantul care zice:
“Caci va veni vremea cand oamenii nu vor putea sa sufere invatatura sanatoasa; ci ii vor gadila urechile sa auda lucruri placute si isi vor da invatatori dupa poftele lor.” (2Tim. 4:3)
As vrea sa atrag atentia asupra acelora care propaga invataturile lor gresite, la fel de gresite ca si doctrina Cultului lor, si strica adevarul Scripturii!
Ei pretind ca darul vorbirii in limbi si darul prorociei continua si astazi.
Pretind ca vorbesc din partea lui Dumnezeu si ca au autoritate divina.
Pretind ca ei sunt la nivelul lui Pavel, Ilie, Ieremia, etc.
Pretind ca daca ei spun ceva, chiar din afara Bibliei, acest cuvant trebuie luat in considerare.
De ce astfel de pretentii sunt false:
Timp de 19 secole Biserica in general a recunoscut ca darurile revelatoare s-au sfarsit odata cu incheierea Bibliei, atunci cand apostolul Ioan a incheiat Apocalipsa cu “Amin !”.
Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu!
Evrei 1
- “Dupa ce a vorbit in vechime parintilor nostri prin proroci, in multe randuri si in multe chipuri, Dumnezeu,
- la sfarsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor si prin care a facut si veacurile.”
Punct!
Dupa Dumnezeu nu mai vorbeste nimeni.
Nimeni nu are aceasta autoritate.
Dumnezeu ne-a spus tot ce trebuie sa stim, tot ce ne este de folos prin Cuvantul Sau, Sfanta Scriptura sau Biblia.
Biblia este tot ce avem nevoie. Amin!
Dumnezeu nu a uitat nimic.
Dumnezeu nu face nimic fara folos.
Fiecare primeste daruri “spre folosul altora”,
Cu totii avem nevoie de o minte sanatoasa, agera si atenta.
Vorbirea in limbi si prorociile au avut rolul lor atunci, si, dupa ce si-a atins scopul, s-a sfarsit.
Astazi, la ce folosesc asa zisele “vorbiri in limbi”.
– Sa aratam ca si noi suntem duhovnicesti?
– Sa fim acceptati de ceilalti?
– Sa fim in centru atentiei?
Astazi nimeni nu mai are autoritatea pe care au avut-o apostolii. Punct!
Autoritatea apostolilor a fost unica, pentru ca ei au primit-o direct de la Domnul Isus si ei ne-au dat Cuvantul Lui.
Nimeni nu mai are aceasta autoritate.
Pretentia unora care pretend ca le vorbeste Dumnezeu in afara Bibliei, este o mare indrajneala din partea lor. Acesta este misticism diabolic. Acesta este un lucru foarte periculos.
Cand cineva vine si spune ca Duhul Domnului i-a vorbit si ceea ce i-a vorbit e contrar Scripturii, duhul acela nu e de la Dumnezeu, ci de la diavol.
Apoi,
– Ce s-a intamplat cu Pavel cand i-a vorbit Domnul? A orbit!
Dupa lumina pe care a primit-o de la Domnul Isus, Pavel nu a mai fost acelasi.
Lui Pavel nu-i vorbea Dumnezeu si marti la rugaciune, si joi, la slujba, vineri la staruinta, duminica de doua ori la slujba, cum pretend unii ca se intampla astazi.
Acesti oameni, care vorbesc din indrazneala, nu-L cunosc pe Dumnezeu. Nu au frica de Dumnezeu.
Vai de ei, daca nu se pocaiesc!
– Ce s-a intamplat cu Apostolul Ioan, in Apocalipsa, cand i-a vorbit Domnul Isus Hristos? A cazut ca mort.
Incurajati de pastori, astazi fratii si surorile prorocesc intr-o veselie; zic ca le-a vorbit Domnul, dar lor nu li se intampla nimic, nu orbesc, nu cad in lesin, nimic, nimic, de parca Dumnezeu ar fi unul ca ei. Si daca ii intrebi maine ce au spus azi din partea lui Dumnezeu, au uitat!
Cata usuratate sa spui “Asa vorbeste Domnul”, cand de fapt Domnul nu ti-a vorbit!
“Asa vorbeste Domnul” era expresia folosita in Vechiul Testament.
In Noul Testament aceasta expresie nu este folosita niciodata,
– nici de Domnul Isus, care ne-a invatat sa raspundem cu: “Sta scris”,
– nici de apostoli.
Si mai pretind ca astfel de Biserici sunt intemeiate pe invatatura apostolilor…
Unde si cand au spus apostolii: “Asa vorbeste Domnul ”? Niciodata nu au spus asta.
Dumnezeu a interzis femeilor, prin gura apostolului Pavel, sa vorbeasca in Adunare.
- “Femeia sa invete in tacere, cu toata supunerea.
- Femeii nu-i dau voie sa invete pe altii, nici sa se ridice mai presus de barbat, ci sa stea in tacere.
- Caci intai a fost intocmit Adam, si apoi Eva.
- Si nu Adam a fost amagit; ci femeia, fiind amagita, s-a facut vinovata de calcarea poruncii.”(1 Timotei cap. 2)
De ce prorocesc femeile in Biserica?
Adam a fost facut intai, iar femeia a fost facuta ca “ ajutor potrivit” lui Adam. Cand a avut ceva de transmis, Dumnezeu a vorbit barbatilor, nu femeilor. Care carte din Biblie este scrisa de o femeie? Niciuna!
1 Corinteni 14.33-35 afirmă.
„… căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinților.
Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice și Legea. Dacă voiesc să capete învățătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbații lor acasă, căci este rușine pentru o femeie să vorbească în biserică.”
Femeia nu are dreptul sa vorbeasca in Adunare. Dumnezeu nu-i da acest drept.
Intelegem de aici ca femeii nu-i este permis sa predice in Adunare, sa se roage cu voce tare, sa spuna poezii, psalmi, sa cante, etc. , ci sa taca. Amin!
In Adunare, in loc sa conduca, sa dea invatatura, sa proroceasca femeile trebuie sa fie supuse, asa cum arata clar Cuvantul lui Dumnezeu.
Femeile pot sa fie niste invatatori capabili, dar Dumnezeu nu le permite sa vorbeasca in Adunare (Biserica).
A face asa este ceva “rusinos”, spune Pavel, adica degradant si dezonorant.
- “Daca voiesc sa capete invatatura asupra unui lucru, sa intrebe pe barbatii lor acasa; caci este rusine pentru o femeie sa vorbeasca in biserica. (1Cor. 14:35)
Am o intrebare:
-Daca tie ti-ar vorbi Dumnezeul Cel Vesnic, Atotputernicul, Creatorul, nu ai cadea in lesin, nu ai orbi, nu ai ramane mut? Ar fi ca si cand ti-a vorbit unul ca tine?
Gandeste-te la asta!
Dumnezeu a promis in Psalmul 112:4.
“Celui fara prihana ii rasare o lumina in intuneric, El este milostiv, indurator si drept.”
Dumnezeu sa ne dea lumina tuturor!
“Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun. ” (1Tes. 5:21)
Dumnezeu sa va binecuvinteze!
Amin!
https://www.resursecrestine.ro/schite/193685/ce-este-discernamantul-sau-fara-dumnezeu-degeaba
////////////////////////////////////////////
Pentru că se pregăteşte Anticrist să–si întroneze domnia spurcăciunii, hoţiei, minciunii, preacurviei, idolatriei globale etc, lepădaţi-vă de învăţăturile lui demonice şi ieşiţi din babilonia fesenistă-komunistă, capitalistă, globalistă, deci satanistă; ieşiţi din momeli iconate, false, falite şi falimentare şi intraţi prin pocăinţă şi prin naşterea din nou (Ioan, cap.3) în Corabia Dumnezeiască, nu doar în Arca lui Noe ; Toţi oamenii care nu se innoiec prin golirea de sine (Gal.5/19-21) ca să se umple cu Plinătatea Duhovnicească, vor suferi o veşnicie pe dinafară…” Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună! “Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” Şi Duhul şi Mireasa zic: “Vino!”, şi cine aude să zică: “Vino!”, şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Ap.22/14-17)
http://informatii-agrorurale.ro/de-poporul-care-isi-omoara-conducatorul-se-alege-praful-dar-si-de-iliescu-impreuna-cu-tortionarii-tarii-se-alege-pulberea-daca-impreuna-cu-toti-preotii-nu-se-pocaiesc/
/////////////////////////////////////////////
Duhul lui Anticrist partea I: Negarea faptului că Isus a venit în fire
Știai că orice facem, în viețile noastre se manifestă ori Hristos, ori Satan?
Sigurd Bratlie
Ce este duhul lui Anticrist? „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.” 1 Ioan 4:1-3.
„Orice duh care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu.” Implicit, duhul care nu mărturisește asta, este duhul lui Anticrist. Acest duh este împotriva venirii lui Isus în fire. Acesta este spiritul pe care-l întâlnim pretutindeni. Deja era activ în zilele lui Ioan și este se manifestă, mult mai conturat, în prezent.
„Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.” Romani 8:29.
Hristos este manifestat în fire atunci când noi suntem transformați în imagina Fiului. Satan vrea ca să fie singurul care este manifestat în fire. Când oamenii sunt temperamentali, ofensați, iubitori de bani, egoiști, îngrijorați, invidioși, etc., Satan este cel care este manifestat în trup. Chemarea lui Dumnezeu pentru noi este să fim mântuiți de toate acestea, ca Isus să fie manifestat în noi.
„O doctrină periculoasă”
Aici ia amploare duhul lui Anticrist. Când avem îndemnul: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.”” 1 Petru 2:18-23, Duhul lui Anticrist vine cu următorul mesaj: „Nu poți să iei asta literal. Noi nu putem să mergem pe urmele lui Isus – Cel care nu a făcut păcat, pentru că atunci ar trebui să fim fără păcat. Nu, noi suntem păcătoși și trebuie să cerem sângele,” etc, etc. Auzim acest mesaj peste tot. „Iertarea pentru păcate este posibilă, dar Hristos manifestat în fire? Nu! Asta este o doctrină periculoasă – perfecțiune fără păcat – o doctrină falsă.”
Vezi tu ce încearcă să facă spiritul lui Anticrist? Încearcă să dovedească oamenilor că nu este posibil să-L urmezi pe Isus, ca, astfel, Satan să fie cel care este arătat în trupul tău, nu Hristos. Cine crezi c-ar fi cel mai mânios dacă tu ai deveni liber de păcat? Răspunsul este, evident, diavolul! Dacă îți este teamă să îl superi, atunci împotrivește-te lui Hristos – cel care s-a arătat în trup – adică împotrivește-te vieții de biruință cât de mult vrei. Dar ascultă asta: „Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului.” 1 Ioan 3:8-10.
O sabie cu două tăișuri
Ioan a fost deosebit de preocupat ca noi să nu fim înșelați; de aceea, scrisorile lui sunt ca cea mai ascuțită sabie cu două tăișuri. Cei care lucrează în duhul lui Anticrist nu resping numele lui Isus; ei continuă să lucreze pentru Dumnezeu. Dar noi putem observa imediat în ce spirit este o persoană dacă ei mărturisesc sau nu că Hristos a venit în fire. Ioan ne dă un exemplu care să ne arate cum să recunoaștem pe oameni: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul.” 1 Ioan 1:6. „Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.” 1 Ioan 2:4. Și ne dă mai multe exemple în prima scrisoare. Îi cunoaștem după roade. Cei care poartă roade bune (Galateni 5:22-23) – Hristos manifestat în fire – sunt în Duhul lui Dumnezeu. Cei care au doar o aparență exterioară, dar nu au niciun rod, sunt în duhul lui Anticrist.
Deschide-ți ochii și testează duhurile și vei primi o vedere teribilă. Este atât de groaznică încât cei mai mulți oameni nu îndrăznesc să o privească. Ei își închid ochii și spun: „Nu trebuie să judecăm, căci, până la urmă, toți suntem oameni,” și sunt conduși fără scăpare de acești „anticriști.”
Acesta este un fragment din capitolul „Duhul lui Anticrist” din cartea „Mireasa și Curva și timpurile din urmă,” prima dată publicată pe norvegiană în septembrie 1946 de “Skjulte Skatters Forlag.”
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag
https://crestinismactiv.ro/duhul-lui-anticrist-partea-negarea-faptului-ca-isus-venit-fire
///////////////////////////////////////////
De ce a trebuit Isus să moară pe cruce?
Cum a fost răstignirea lui Isus diferită decât orice altă jertfă din Vechiul Testament?
Milenko van der Staal
Dumnezeu este sursa vieții; El este lumină și în El nu există întuneric. (1 Ioan 1:5). Opusul lui Dumnezeu este Satan, al cărui tărâm este întunericul și păcatul. De la început Dumnezeu a spus cu putere că păcatul va duce la moarte. (Geneza 2:17, Romani 6:23).
Păcatul ne separă de Dumnezeu
Când Satan cu decepțiile lui a reușit să o înșele pe Eva, iar Adam a fost neascultător, păcatul a intrat în natura lor. Acest păcat a intrat între Dumnezeu și ei, ca un voal, separându-i de sursa vieții. Spiritual vorbind, ei au devenit morți prin păcatul lor. (Efeseni 2:1). Păcatul intrase în lume, care era blestemată, și împreună cu ea, toate creaturile vii au fost nevoite să suporte o moarte fizică.
Păcatul care a intrat în natura lui Adam și Eva a fost transmis descendenților. Acest „păcat din fire,” nu reprezintă vină pentru păcat înfăptuit, ci o înclinație puternică de a face voia noastră și nu voia lui Dumnezeu. Dacă urmăm această tendință, atunci păcătuim când suntem ispitiți. Pentru a-și ajuta oamenii de a sta pe calea corectă, Dumnezeu le-a dat legi – le-a scris voia Lui pe table de piatră.
Din păcate, oamenii erau incredibil de slabi și nicio persoană nu a reușit să se păzească curată de păcat. De fapt, chiar și cei mai evlavioși dintre ei păcătuiau în gând, cuvinte sau fapte. Cu alte cuvinte, toți oamenii erau vinovați, iar Satan folosea acest lucru împotriva lor, cerând ca ei să moară. (Romani 5:12). În templu – casa simbolică a lui Dumnezeu pe pământ, atârna o perdea groasă și mare în fața locului Preasfânt, simbolizând păcatul din fire care îi separa pe oameni de Dumnezeu. Oricine trecea de acea perdea murea instantaneu, căci niciun păcat nu putea suporta prezența lui Dumnezeu.
Iertare prin sacrificiu
Dumnezeu, în răbdarea Lui, a dat oamenilor o șansă: prin sacrificarea unui animal fără vină, oamenii puteau primi iertare. O dată pe an, marele preot intra în locul preasfânt, cu sângele jertfei, pentru a obține înpăcare pentru oameni. Prin vărsarea sângelui unui animal inocent, plata păcatului putea fi plătită. (Leviticul 17:11; Evrei 9:22)
Totuși, sângele animalelor nu putea înlătura rădăcina problemei – păcatul din natura umană. După ce păcatele le erau iertate, oamenii continuau să păcătuiască, ceea ce însemna că ei erau nevoiți să se întoarcă din nou cu jertfa lor, an după an. Nici măcar marele preot nu putea să-i ajute, căci și el era un păcătos, și jertfa era și pentru el, la fel de mult cât era și pentru oameni. (Evrei 10:1-4)
Dumnezeu ura această stare în care erau lucrurile. Dorința Lui era să aibă părtășie cu oamenii și să-i salveze. El a căutat pe cineva care să-i poată conduce pe oameni afară din acest cerc vicios: păcat și iertare la nesfârșit. Dar, deși au fost mulți oameni drepți de-a lungul istoriei, niciunul nu era fără pată, și nimeni nu putea „sta în spărtura” dintre Dumnezeu și om. Așa că Dumnezeu Și-a trimis propriul Fiu ca să îndeplinească cea mai mare sarcină din toată istoria. (Ezechiel 22:30, Isaia 41:28, Isaia 60:16, Ioan 3:16-17).
Isus: un om în tot sensul cuvântului
Isus era Fiul lui Dumnezeu, dar de bună voie „S-a smerit și a devenit Fiul Omului” – un om în tot sensul cuvântului, cu aceeași natură umană ca noi toți. Aceasta a însemnat că Isus era ispitit ca noi toți, dar El era născut și din Duhul lui Dumnezeu, iar Duhul L-a însoțit în toată viața Lui, dându-i putere să ducă la îndeplinire sarcina care i-a fost dată. (Luca 1:30-35; Filipeni 2:5-8; Isaia 61:1-3)
„La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” Filipeni 2:8. Isus a trebuit să învețe ascultare, ca om, pentru că, odată devenit om, El a primit o voie proprie, sau păcat în fire, și a fost ispitit. Acolo El a învățat să Se nege pe Sine, să-Și ia crucea în fiecare zi” și să omoare păcatul. Rezultatul a fost că nu a păcătuit niciodată. (Evrei 2:18, Evrei 4:15, Evrei 5:7-8).
Când Isus a vorbit împotriva păcatului și a ipocriziei conducătorilor religioși din acel timp, a vorbit cu autoritate și convingere. Dar, datorită faptului că moartea păcatului avea loc în omul lui interior, ascuns de privirea oamenilor, a fost neînțeles de aproape toți contemporanii Lui, până acolo încât, la final, a fost arestat și răstignit. Acel bărbat pur, drept, fără vină a murit ca un criminal, pedepsit pentru păcate pe care nu le comisese niciodată. De ce?
Împăcare – și o cale de urmat
Isus a fost singurul care S-a putut „pune în spărtură”, singurul pe care Satan nu l-a putut revendica pentru că era fără pată și curat. El a fost singurul care nu a meritat moartea, nici fizică și nici spirituală. Dar, pentru a îndeplini scopul pentru care venise pe pământ, Isus S-a jertfit. El a fost jertfa supremă – fără vină și fără cusur. El a murit ca Mielul lui Dumnezeu, jertfa de împăcare pentru toată omenirea; a purtat pedeapsa pentru toate păcatele noastre, și a murit – un drept pentru cei nedrepți. (Romani 5:10; 2 Corinteni 5:21; 1 Petru 3:18) Nu doar că a murit o moarte fizică, dar a experimentat și separarea de Dumnezeu cât timp a stat atârnat pe cruce. (Matei 27:46; Marcu 15:34) Prin jertfa Sa, toți cei care cred în El, pot primi iertare.
Moartea lui Isus de pe crucea de la Golgota, deși unul dintre cele mai semnificative și grandioase evenimente ce au avut loc pe pământ vreodată, este, de fapt, doar o parte din povestea creștinismului. Prin puterea Duhului Sfânt care a fost în El de la naștere, Isus a „suferit în fire,” prin aceea că a negat păcatul și nu a cedat în fața tendințelor spre păcat care locuiau în natura lui omenească. Astfel, păcatul din firea Lui a fost condamnat și El „a omorăt” sau „răstignit”, poftele și plăcerile, iar astfel, deși a fost ispitit în toate ca noi, nu a păcătuit niciodată. (Evrei 2:18, Evrei 4:16).
Când Isus a murit pe cruce, a strigat: „S-a terminat!” În acel moment, orice rămășiță din păcatul pe care-l moștenise în natura lui omenească a fost răstignită, și lucrarea Lui de pe pământ a fost terminată. Când Isus a murit, perdeaua groasă din templu s-a rupt de sus până jos. Datoria fusese plătită; calea înapoi către Tatăl fusese deschisă.
Victoria lui Isus asupra păcatului a fost și o biruință asupra morții. El nu a rămas în mormânt, ci S-a ridicat din moarte cu un trup de slavă, în care era toată plinătatea din natura lui Dumnezeu. Patruzeci de zile mai târziu El S-a ridicat la cer, iar acum stă la dreapta Tatălui Său. (Filipeni 2:5-11, Coloseni 2:9).
Frații lui Isus!
Deci cum a fost răstignirea și sacrificiul lui Isus diferit față de jertfele de animale din Vechiul Testament? Cum poate moartea lui Isus de pe cruce să ne îndepărteze păcatele din firea noastră? De ce suntem încă ispitiți? Motivul este că iertarea nu era scopul final al vieții lui Isus, și nici scopul final al vieții unui creștin. De fapt, iertarea este doar începutul. Însuși Isus a indicat foarte clar: „Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.” Luca 9:23.
Scopul lui Isus nu era doar să ispășească păcatele oamenilor. El dorea ucenici, oameni care să-L urmeze. Noi nu-L putem urma la moartea de pe crucea de la Golgota, dar putem să ne luăm crucea zilnic!
Urmându-L pe această cale, noi devenim ucenicii Lui, și El Își trimite Duhul Sfânt ca să ne dea aceeași putere pe care El a avut-o când a biruit păcatul. Și noi suferin în fire, și noi răstignim firea cu poftele și dorințele ei, și noi omorâm „faptele trupului” prin Duhul. Noi nu mai păcătuim, noi devenim „mădulare în trupul Său”, devenim frații lui Isus și primim parte în natură divină” (1 Petru 4:1-2; Galateni 5:24; Romani 8:13; 1 Corinteni 12:12-14; Evrei 2:11; 2 Petru 1:2-4)
Moartea lui Isus de pe crucea de la Golgota a fost puncrul culminant al unei lucrări incredibile a dragostei pentru noi, oamenii. Prin moartea Sa, El a împăcat cu Dumnezeu pe cei care cred în El, iar prin viața Lui, a deschis o cale înapoi către Tatăl pentru cei care-L urmează. Prin moartea asupra păcatului, Isus a biruit moartea. (Evrei 2:14-15) Prin viața Sa, El ne-a dat viață.
Să nu fie sacrificiul Lui în zadar, ci El să primească mulți ucenici, oameni de care nu se va rușina să-i poată numi frați!
https://crestinismactiv.ro/de-ce-trebuit-isus-sa-moara-pe-cruce
////////////////////////////////////////////
FURIA BALAURULUI
Istoria creștinismului și a lumii acesteia nu se va încheia în mod pașnic, ci extrem de violent. Iată ce are de gând să facă „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4,4), „domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2,2), „balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume” (Apocalipsa 12,9): „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus” (versetul 17).
Balaurul a fost identificat cu destulă claritate. Ce este femeia, ce este rămășița seminței ei, ce sunt poruncile lui Dumnezeu, ce este mărturia lui Isus, de ce este balaurul mâniat pe femeie și de ce face acest război cu rămășița?
Singurele cuvinte pe care le avem în Biblie și care la origine au fost scrise de mâna lui Dumnezeu sunt Cele Zece Porunci. În Biblie se găsesc multe alte porunci, de exemplu: „Cel vinovat de moarte să fie omorât pe mărturia a doi sau trei martori, să nu fie omorât pe mărturia unui singur martor” (Deuteronom 17,6). Sau: „Să nu ari cu un bou și un măgar înjugați împreună” (Deuteronom 22,10). Sau: „Să nu porți o haină țesută din felurite fire, din lână și in unite împreună” (versetul 11). Sau: „Să ai un loc afară din tabără și acolo să ieși afară” (Deuteronom 23,12). Porunci, instrucțiuni, reglementări. Acestea și multe altele. Le întâlniți în scrierile lui Moise și pretutindeni în Sfintele Scripturi.
Dar nu pentru respectarea unor astfel de porunci se mânie Satana. Nu dacă te ferești să porți o haină țesută din fire diferite. El nu ar face război pentru așa ceva. Este vorba despre acele zece articole care sunt o copie a caracterului perfect al lui Dumnezeu, care arată datoria omului față de Dumnezeu, în primele patru, și față de aproapele, în ultimele șase. Adică poruncile care promovează iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Pe acestea, balaurul le urăște de moarte, pentru că el Îl urăște pe Dumnezeu și urăște creaturile Sale.
Dar și aici este ceva de zis. Nu se apucă Satana să facă război dacă oamenii sunt cinstiți, dacă nu mint, dacă nu poftesc sau dacă își respectă părinții. Desigur, el face tot ce poate ca să-i determine să nesocotească și aceste porunci. Dar război? Există o singură poruncă dintre cele zece care poartă pecetea Creatorului, care ne cere să comemorăm creațiunea, și aceea este porunca a patra, porunca de a lucra șase zile și de a ține ziua a șaptea ca zi sfințită și binecuvântată de Dumnezeu. Așa ceva îl deranjează teribil, pentru așa ceva face război.
Nu credeți? Vă conving. Noi, adventiștii de ziua a șaptea, am ales să acceptăm cu bucurie și cu respect nemărginit Cele Zece Porunci. Și ne oprim vineri seara, la apusul soarelui, din lucrul nostru vremelnic de orice fel. Onorăm ziua a șaptea ca zi a Domnului potrivit poruncii Sale. Diavolul nu suportă așa ceva. Când vorbim cu oamenii de alte orientări religioase, nu-i deranjează să discutăm despre respectul față de părinți, despre pietatea cu care trebuie să folosim numele Domnului. Dacă însă pomenim Sabatul, atunci se înfurie. Începe războiul.
Și de ce nutrește balaurul atâta ură împotriva poruncii Sabatului? Pentru că, atâta timp cât oamenii îl respectă, ei nu pot fi nici atei, nici evoluționiști, nici închinători la idoli, nici umaniști (punând omul mai presus de orice, ca dumnezeu). Nu e posibil așa ceva. Pe astfel de oameni, câtă vreme rămân la această poruncă a Domnului, Diavolul i-a pierdut în mod iremediabil.
Ce este femeia din Apocalipsa 12,17? Este mireasa Domnului Hristos, este biserica Sa: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele, cum a iubit și Hristos biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5,25).
Și ce este „rămășița seminței ei”? Este generația finală a poporului lui Dumnezeu, biserica Sa din zilele din urmă. Ei păzesc poruncile lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 14,12). Cele Zece Porunci. Inclusiv Sabatul zilei a șaptea a săptămânii, sâmbăta. Pe aceștia, Satana nu-i poate suferi, el le face război, asmute oamenii împotriva lor.
Dar mai e ceva: rămășița ține „mărturia lui Isus” (Apocalipsa 12,17). Ce este aceasta? Un înger i-a explicat apostolului Ioan: „Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei” (Apocalipsa 19,10). Sau cu sinonime: „Spiritul Profeției”. Rămășița poporului lui Dumnezeu are, „ține”, adică posedă, darul profetic. Fără a consuma mult timp, trebuie să spunem direct că biserica rămășiței are acest dar profetic, care s-a manifestat în viața, activitatea, scrierile persoanei numite Ellen G. White. Fără darul profetic, o biserică nu poate pretinde că este „rămășița seminței” femeii, a bisericii Domnului Isus Hristos. Dacă pretinde lucrul acesta, minte.
În literatura imensă lăsată în urmă de profetesa ultimelor zile se află și cartea The Great Controversy/Tragedia veacurilor. De ce urăște Satana literatura aceasta? Pentru multe motive, dar mai ales pentru că pretutindeni pe parcursul ei oamenii sunt instruiți să asculte de Dumnezeu, să se conducă după cuvântul Sfintei Scripturi. Dar balaurul urăște cel mai mult cartea amintită pentru că în ea se găsește capitolul 32, intitulat „Cursele lui Satana”. Aici este el demascat cu claritate, aici sunt dezvăluite șiretlicurile lui, planurile lui criminale de luptă împotriva copiilor lui Dumnezeu, strategia și tacticile pregătite de el pentru războiul împotriva lor. Vă mirați că le faceți război? Vă mirați că ne face război?
Balaurul face acest război nu pentru că oamenii sunt cumsecade și pentru că nu înjură; le face război pentru că acceptă semnul de loialitate față de Dumnezeul-Creator, Sabatul zilei a șaptea: le face război pentru că au în mâinile lor paginile care „dau cărțile pe față”, care îi demască intențiile în ultima bătălie contra adevărului.
Cine va câștiga acest război? Avem cel mai clar, convingător și încurajator răspuns în Apocalipsa 17,14: „Ei (acoliții vrăjmașului) se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși, de asemenea îi vor birui.”
Aleșii Domnului vor fi biruitori. Biruitori în marele conflict final declanșat de Satana: „Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui atotputernic” (Apocalipsa 16,13.14).
Biruința este a Mielului, El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților în vecii vecilor. Cei aleși și credincioși Lui vor birui împreună cu El. Care va fi prada de război? Extrem de mare: „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3,21). Vom fi printre acești biruitori? Ne rugăm, luptăm de partea Mântuitorului, vrem să-I fim credincioși în veci și să domnim împreună cu El în veci de veci! Amin!
////////////////////////////////////////////
DE UNDE SĂ SE ÎNCEAPĂ CITIREA BIBLIEI
S-a pus întrebarea de unde să se înceapă citirea Bibliei. Răspunsul este simplu și anume, să urmăm exemplul Domnului nostru Isus Hristos, despre care s-a scris așa: „Și a început de la Moise și de la toți proorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24,27).
Isus a început de la Moise, cu tâlcuirea Bibliei, dar și citirea ei trebuie să urmeze același model. Să începem de la Moise, care a scris primele 5 cărți ale Bibliei, cea dintâi fiind Geneza. De ce să începem din altă parte și nu din Geneza? Unii recomandă să citim mai întâi Noul Testament și apoi Vechiul Testament. Ba cineva sugera să citim întâi Evanghelia după Ioan. Nu înțeleg aceste recomandări. Orice carte se începe de la prima pagină și se citește până la sfârșit. De ce să citim Biblia de-a-ndoaselea?
Biblia este ca o carte alcătuită din două volume. Primul volum, Vechiul Testament, ocupă
75,35%, iar al doilea, Noul Testament, 24,65% din întreaga carte. Niciodată nu citești o carte începând cu volumul al doilea, pentru că vei fi confuz.
Și de ce întâi Noul Testament? Se va zice pentru că este mai ușor de înțeles, dar nu este adevărat, Geneza se citește mai ușor decât scrierile apostolului Pavel, despre care apostolul Petru a zis că, „în ele, sunt unele lucruri greu de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Petru 3,15.16; cuvintele citate sunt din versetul 16). Și Exodul e mai ușor de citit decât Apocalipsa!
Nicio casă nu se poate construi începând cu acoperișul, ci se toarnă întâi temelia, apoi se construiesc zidurile și se încheie cu acoperișul. Fără fundamentul informativ al Vechiului Testament, Noul Testament nu poate fi înțeles. Epistola către Evrei nu poate fi înțeleasă fără a citi mai întâi Exodul și Leviticul. Există în Noul Testament o mulțime de date luate din Vechiul Testament: nume, evenimente, învățături, nenorociri, celebrări; cum să înțelegi Noul Testament dacă nu ai deja aceste cunoștințe?
Chiar în Evanghelia după Ioan, pentru că a fost amintită, întâlnim numele Avraam, Moise, David; nu știi cine au fost aceștia dacă nu citești Geneza, Exodul până la Deuteronom, 1 și 2 Samuel, 1 și 2 Cronici. Noul Testament este plin de Vechiul Testament, îl întâlnești la tot pasul. Cei care evită Vechiul Testament ca să nu audă despre Cele Zece Porunci vor da de ele, risipite, explicate, lărgite, în Noul Testament. Am făcut o cercetare și am constatat că în Noul Testament grecesc, adică originalul de unde s-a tradus, 3% din cuvinte sunt luate exact din Vechiul Testament.
Vă implor, români înțelepți, nu ignorați trei sferturi din Sfânta Scriptură! Apostolul Pavel a zis, referindu-se numai la Vechiul Testament, pentru că atunci nu erau alte scrieri sacre: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3,16.17).
Am obișnuit din pruncie să procedez așa cum era recomandarea în biserica Domnului, anume de a citi 3 capitole zilnic și 5 în Sabat, adică 23 de capitole pe săptămână. Dacă se începe la 1 ianuarie, întreaga lectură a Bibliei ia ceva mai puțin decât un an, se termină cu câteva zile înainte de 31 decembrie. Și în fiecare an la fel, toată viața. Numai așa ajungi să cunoști Biblia.
Unii spun că ei nu citesc Biblia, ci o studiază. Citirea Bibliei are rostul ei și studiul Bibliei are rostul lui. Amândouă sunt necesare. Nu poți studia Biblia dacă nu o deschizi ca să o citești. Studiul implică analiza unui pasaj, sublinierea ideilor principale, compararea cu alte texte din Biblie, ajungerea la concluzii, aplicarea în practică, și mult mai mult. Sau alegerea unei teme, de exemplu iertarea păcatelor, și găsirea tuturor textelor care vorbesc despre ea, pentru o înțelegere clară, de ansamblu, corectă.
Citirea Bibliei are ca rezultat păstrarea ei proaspătă în minte și găsirea cu ușurință a textelor căutate la un moment dat. Studiul conduce la o înțelegere mai profundă a gândurilor pe care le-a pus Dumnezeu acolo. Există și plângerea, temerea, dacă nu chiar ridiculizarea, că un astfel de plan, de citire a Bibliei într-un an, nu duce prea departe, pentru că mulți abandonează după câteva săptămâni.
Mă mir. De ce să abandonezi? Eu am citit întreaga Biblie de peste 50 de ori în circa 73 de ani de practică. Aceasta pentru că uneori am citit doar părți din ea, dar prefer citirea integrală într-un an. Din 2004 am început citirea Noului Testament în limba greacă o dată pe trimestru și recent l-am terminat a 58-a oară. Și continui, pentru că îmi place. Le-aș recomanda tuturor celor ce au ceva cunoștințe de greacă să facă la fel.
De ce Noul Testament, dacă întreaga Biblie este inspirată de Duhul Sfânt și la fel de importantă? Vă spun de ce: în Noul Testament sunt împlinirile, acolo este apogeul Inspirației, este deznodământul binecuvântat. Noul Testament are 260 de capitole; citind 3 pe zi, ajunge un trimestru pentru o citire integrală. Dar am citit și întreaga Biblie, de la Geneza la Apocalipsa, în fiecare an, paralel cu Noul Testament în limba greacă: Biblia întreagă într-un an, Noul Testament grecesc de patru ori în același timp.
Minunată este Sfânta Scriptură! Dacă începutul preocupării cu ea este dificil, perseverați și apoi nu veți mai putea renunța. Veți putea zice ca și Ieremia: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria și veselia inimii mele, căci după numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oștirilor!” (Ieremia 15,16)
Înghițiți cuvintele Domnului! Nu au efecte secundare, ci toate sunt principale. Și să fiți binecuvântați din belșug prin Cuvântul Domnului! Amin!
//////////////////////////////////////////
LEGEA LUI DUMNEZEU ȘI LEGEA LUI MOISE (partea a doua)
https://bibliotecastefanmradu.wordpress.com/2019/05/31/moise-si-isus-hristos-5-mai-2019/
Am arătat în studiul precedent că Biblia face o distincție netă între legea lui Dumnezeu și legea lui Moise. Mai precis: când se zice „legea lui Dumnezeu” sau „legea Domnului” cu referire la Decalog, Legea Morală sau Cele Zece Porunci, nu înseamnă și nu se zice niciodată „legea lui Moise”. Este documentul pe care l-a scris Dumnezeu cu mâna Sa pe două table de piatră, pe care le-a dat lui Moise și Moise le-a pus în chivotul legământului Domnului, unde nimeni nu avea voie să se uite vreodată.
Textul Legii Morale, așa cum l-a scris Dumnezeu cu mâna Sa în piatră, era ferit de ochii muritorilor. Atunci la ce folosea? Era marele original? Nu, nu era. Originalul se află în templul din cer, în chivotul de acolo (vezi Apocalipsa 11,19). Dar pentru pământeni era într-un fel un original. Cum aveau atunci israeliții, străinii și toți oamenii acces la Decalog dacă era păstrat ascuns?
Dumnezeu rostise Cele Zece Porunci cu voce tare de pe Muntele Sinai în auzul întregului popor. Bine, dar oamenii puteau uita. Este adevărat, numai că Moise a scris Cele Zece Porunci cu mâna sa în Exodul 20,1-17 și în Deuteronom 5,6-21, așa că oamenii aveau astfel acces la ele, cum și noi avem astăzi, atât în formă de traduceri cât și în originalul ebraic.
Deci, legea lui Dumnezeu este unică, legea lui Moise este altceva. În această privință, nu se poate spune că legea lui Dumnezeu = legea lui Moise. Absolut deloc.
Dar invers da. Când zicem „legea lui Moise”, este vorba de tot ce a scris Moise în materie de reguli, instrucțiuni, legi, dispoziții, ceremonii, purificări, sancțiuni etc., dincolo de Cele Zece Porunci sau explicându-le. Dar și toate acestea, potrivit cu Luca 2,21-24, se numesc într-un fel „legea Domnului”, pentru că au provenit de la Dumnezeu.
Deci, în timp ce, pe de o parte, Legea Morală ca lege a Domnului nu este totuna cu legea lui Moise și nu este nicăieri numită așa, pe de altă parte, legea lui Moise este și ea o altă lege a Domnului.
Voi arăta în continuare șapte referințe la legea lui Moise prezente în scrierile Noului Testament, cu textele și explicațiile necesare.
(01) Purificare
„Și, când s-au împlinit zilele pentru curățirea lor, după legea lui Moise, Iosif și Maria au adus Pruncul la Ierusalim, ca să-L înfățișeze înaintea Domnului” (Luca 2,22). Unde scria așa? În Leviticul 12,1-8.
(02) Sancțiuni
„Moise, în lege, ne-a poruncit să le ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici?” (Ioan 8,5). Așa a poruncit Domnul prin Moise în Leviticul 20,10, dar pedeapsa trebuia aplicată la amândouă persoanele implicate în adulter, iar fariseii au adus la Isus numai femeia.
(03) Grija de animale, cu aplicare la slujitorii Domnului
„În adevăr, în legea lui Moise este scris: ,Să nu legi gura boului care treieră grâul!’” (1 Corinteni 9,9). Regula aceea se găsește în Deuteronom 25,4. Este adevărat că Pavel cita acest text cu aplicare la finanțarea slujitorilor evangheliei, dar inițial Moise s-a referit propriu-zis și la modul de a trata animalele în practica agricolă. Cine își poate imagina că israeliții înveleau gura boilor care treierau grâul? Ar fi fost o atitudine crudă față de bietele animale.
Apoi vine aplicația spirituală. Iată cum a făcut-o apostolul Pavel: „Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădește o vie și nu mănâncă din rodul ei? Cine paște o turmă și nu mănâncă din laptele turmei? Lucrurile acestea le spun în felul oamenilor? Nu le spune și legea? În adevăr, în legea lui Moise este scris: ,Să nu legi gura boului care treieră grâul?’ Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbește El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară trebuie să are cu nădejde și cine treieră trebuie să treiere cu nădejdea că va avea parte de el” (1 Corinteni 9,7-10).
(04) Profeții cu privire la Mesia
„Filip l-a găsit pe Natanael și i-a zis: ,Noi L-am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege și proorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif’” (Ioan 1,45). O astfel de profeție se găsește în Deuteronom 18,17-19: „Atunci Domnul mi-a zis: ,Ce au zis ei este bine. Le voi ridica din mijlocul fraților lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Și, dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în numele Meu, Eu îi voi cere socoteală.’” Apostolul Petru a aplicat această făgăduință la Isus, așa cum citim în Faptele apostolilor 3,22.23.
„Apoi le-a zis: ,Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în legea lui Moise, în prooroci și în Psalmi’” (Luca 24,44). Și Isus Se referea, când amintea legea lui Moise, tot la făgăduința din Deuteronom 18,17-19.
(05) Iertare prin legea lui Moise
„Să știți dar, fraților, că în El vi se vestește iertarea păcatelor, și oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-ați putut fi iertați prin legea lui Moise” (Fapte 13,38.39). Iată un exemplu, în legătură cu o jertfă: „Astfel va face preotul pentru omul acesta ispășirea păcatului pe care l-a făcut și i se va ierta” (Leviticul 5,10).
Pretutindeni în scrierile lui Moise se vorbește despre iertare numai pentru păcatele făcute fără voie. „Preotul să facă ispășire pentru cel ce a păcătuit fără voie înaintea Domnului; când va face ispășire pentru el, i se va ierta. . . . Dar dacă cineva, fie băștinaș, fie străin, păcătuiește cu voie, hulește pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său” (Numeri 15,28.30).
E adevărat că păcatul cu voia este considerat de neiertat și în Evrei 6,4-6 și 10,26.27, dar textele acestea se referă la cazuri de totală lepădare a apelurilor Duhului Sfânt, la împietrire ireversibilă și incurabilă. Dar nimeni dintre noi nu poate pretinde că niciodată nu a păcătuit știind că este un păcat. Dacă ne pocăim, suntem iertați; așa ceva a vrut să spună Pavel în sinagoga din Antiohia din Pisidia.
(06) Păzirea legii lui Moise
„Atunci unii din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat și au zis că neamurile trebuie să fie tăiate împrejur și să li se ceară să păzească legea lui Moise” (Fapte 15,5). Menționarea aici a tăierii împrejur arată că întregul sistem numit „legea lui Moise” este altceva decât Legea Morală: nu este vorba despre ea, ci despre toate instrucțiunile date de Dumnezeu prin Moise, scrise de el într-o carte și pusă de leviți alături de chivot (vezi Deuteronom 31,24-26); nu în chivot, unde era legea morală.
(07) Legea lui Dumnezeu și legea lui Moise
Din nou acest text: „Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur – nu că ea vine de la Moise, ci de la patriarhi – și voi îl tăiați împrejur pe om în ziua Sabatului. Dacă un om primește tăierea împrejur în ziua Sabatului, ca să nu se calce legea lui Moise, de ce turbați de mânie împotriva Mea, pentru că am însănătoșat un om întreg în ziua Sabatului?” (Ioan 7,22.23)
Aici avem Legea Morală, numită Decalogul sau Cele Zece Porunci, singurul document scris de Dumnezeu cu mâna Sa și rostit cu voce tare de pe Muntele Sinai în auzul unei națiuni întregi, față în față și în contrast cu ceea ce se numește legea lui Moise. Isus a zis: călcați legea lui Dumnezeu, porunca a patra, Sabatul, ca să nu se calce legea lui Moise.
În fapt, nu era un păcat, pentru că așa poruncise Dumnezeu: în ziua a opta de la naștere, fără excepție, băieții să fie tăiați împrejur. Mai mult, Isus a zis în Matei 12,5: „Sau n-ați citit în lege că, în zilele de Sabat, preoții calcă Sabatul în templu și sunt nevinovați?” Călcare de Sabat nevinovată! Porunca cerea în legătură cu Sabatul, ziua Domnului: „Să nu faci nicio lucrare în ea” (Exodul 20,10). Preoții făceau „lucrări” în Sabat în templu, dar erau nevinovați, pentru că erau lucrări poruncite de Dumnezeu. La fel cu tăierea împrejur.
Deci, zicea Isus: voi practicați circumcizia în Sabat, ca să nu se calce legea lui Moise, care cere să fie neapărat efectuată în a opta zi de la naștere, și Mă osândiți pe Mine pentru că i-am redat unui om sănătatea în Sabat.
Atenție pentru cei care fac confuzie între Legea Morală, adică Decalogul, Cele Zece Porunci, și legea lui Moise: Isus a făcut distincție între ele. Distincție, nu confuzie. Și noi trebuie să facem acestă distincție, nu confuzie. Sabatul, parte din Legea Morală; circumcizia, parte din legea lui Moise. Două legi diferite, amândouă date de Dumnezeu, dar a doua a fost numită „legea lui Moise” pentru a se face această distincție.
Diavolul este interesat în această confuzie, căci ea pornește, de fapt, de la el. Și această confuzie este predicată ca adevăr și evanghelie de la milioane de amvoane pe toate continentele. Este evanghelia Satanei, cu care noi nu trebuie să avem deloc de a face. Este totuna cu „adâncimile Satanei”, despre care Isus a vorbit către Biserica Tiatira în Apocalipsa 2,24: „Vouă, însă, tuturor celorlalți din Tiatira, care nu aveți învățătura aceasta, și n-ați cunoscut ,adâncimile Satanei’, cum le numesc ei, vă zic: nu pun peste voi altă greutate.”
Hristos nu ne încarcă cu greutăți, nu ne împovărează. El ne face liberi (vezi Ioan 8,36), liberi de păcat, de călcarea Legii Morale, în armonie cu ea, fericiți, moștenitori ai împărăției Sale pentru veșnicie. Amin!
///////////////////////////////////////////
MOISE ȘI ISUS HRISTOS
Dumnezeu a zis către Moise: „Le voi ridica din mijlocul fraților lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Și, dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune în numele Meu, Eu îi voi cere socoteală” (Deuteronom 18,18.19).
Probabil copiii lui Israel s-au așteptat să aibă din nou un prooroc puternic asemenea lui Moise, eventual Iosua sau altul. Oricum, un prooroc. Dar făgăduința aceea avea importanță mesianică, ea nu se referea la niciunul dintre ceilalți prooroci ai Vechiului Testament și nici la vreunul dintre cei ai Noului Testament, ci la Mesia, așa cum a făcut apostolul Petru aplicația: „În adevăr, Moise a zis părinților noștri: ,Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune. Și oricine nu va asculta de Proorocul acela va fi nimicit cu desăvârșire din mijlocul norodului’” (Fapte 3,22.23). Contextul cuvântării lui Petru în incinta templului, atât versetele precedente, cât și cele următoare, arată că el s-a referit la Domnul Isus Hristos ca fiind Proorocul asemenea lui Moise făgăduit în vechime.
Moise și Domnul Isus Hristos. Moise a fost un prototip al Domnului Isus Hristos. Nu este aici locul și nici nu este scopul acestui articol acela de a arăta toate probele în acest sens, dar Moise a fost proorocul după asemănarea căruia marele Prooroc avea să fie și să vină – Isus Hristos, Mântuitorul lumii.
Evanghelistul Ioan a făcut următoarea declarație despre Moise și despre Isus: „Căci legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1,17). Acest text este răstălmăcit de antinomianiști în cel mai înalt grad cu putință. Iată interpretarea lor: „Prin Moise au primit evreii legea, acela a fost vechiul legământ, iar noi acum, în noul legământ, avem harul și adevărul, care au venit prin Isus Hristos. Deci, nu Moise, ci Isus!” În acest fel, Moise este pus în opoziție cu Isus, dacă nu chiar făcut un adversar al Lui.
Cum e posibil așa ceva? Dacă Proorocul promis avea să fie ca Moise, unde este antagonismul? Le-a spus Dumnezeu oamenilor ceva prin Moise și cu totul altceva prin noul Prooroc? A lucrat Dumnezeu în două feluri contradictorii, i-a pus pe Moise și pe Isus în conflict unul cu altul? Ce enormă absurditate!
Ce a spus Moise a spus și Isus, și mult mai mult. De fapt, prin Moise a vorbit Isus, ca Dumnezeu etern (vezi Ioan 1,1.2), care i-a condus pe israeliți în pustie (vezi 1 Corinteni 10,1-4). De aceea a zis Mântuitorul către iudeii împotrivitori: „Căci, dacă l-ați crede pe Moise, M-ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5,46). Aceleași învățături divine erau prezente în lucrarea lui Moise care au fost mai târziu prezente în lucrarea lui Mesia. Punând cuvinte în gura lui Avraam, văzut într-o alegorie, Isus a zis despre frații bogatului egoist: „Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei. . . . Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți” (Luca 16,29.31).
Isus nu S-a depărtat nici cu o milionime de milimetru de Moise și de prooroci, ci a clădit pe ei, pentru că El vorbise prin ei: „Și a început de la Moise și de la toți proorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24,27). „Apoi le-a zis: ,Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în legea lui Moise, în prooroci și în psalmi’” (versetul 44).
Revenim la textul inițial: „Căci legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1,17). În ce sens a fost dată legea prin Moise? Dumnezeu a rostit cu glas tare, în auzul unui popor întreg, Cele Zece Porunci, și apoi le-a scris pe două table de piatră de două ori. La prezentarea orală a poruncilor morale, Moise nu a avut decât un rol logistic, l-a pregătit pe popor ca să audă cuvintele lui Dumnezeu. Iar varianta scrisă a Decalogului a ieșit din mâinile lui Dumnezeu și a fost pusă în mâinile lui Moise, ca s-o așeze în chivot și să fie prezentă în mijlocul poporului, care să se conducă după voia lui Dumnezeu exprimată acolo.
Da, prin Moise au ajuns tablele legii în mijlocul taberei și în chivot; prin Moise le-a primit poporul. Ce era Moise în acest caz? Un delegat al lui Dumnezeu: „Cât despre Moise, el a fost ,credincios în toată casa lui Dumnezeu’ ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu” (Evrei 3,5). Iată-L pe Suveranul universului, pe „Dătătorul și Judecătorul legii” (Iacov 4,12), folosindu-Se de sluga Sa Moise pentru transmiterea legii morale către popor.
Deci, după declarația ucenicului iubit, prin Moise a fost dată „legea”, prin Isus au venit „harul și adevărul.” Nu se precizează care lege a fost dată prin Moise: morală, ceremonială? Amândouă. Cea morală, scrisă de mâna lui Dumnezeu și pusă de Moise în chivot; cea ceremonială, scrisă de mâna lui Moise la comanda lui Dumnezeu și pusă de leviți lângă chivot: „După ce a isprăvit Moise în totul de scris într-o carte cuvintele legii acesteia, a dat următoarea poruncă leviților care duceau chivotul legământului Domnului: ,Luați cartea aceasta a legii și puneți-o lângă chivotul legământului Domnului, Dumnezeului vostru, ca să fie acolo ca martoră împotriva ta. Căci eu îți cunosc duhul tău de răzvrătire și încăpățânarea ta cea mare’” (Deuteronom 31,24-27).
Nici legea morală și nici legea ceremonială nu au început să existe odată cu Moise. Cu mult înainte de el, Dumnezeu îi poruncise lui Avraam să practice tăierea împrejur și cu mult înainte de a se naște Avraam Dumnezeu i-a învățat pe oameni să aducă jertfe. Mântuitorul Însuși a arătat că legea ceremonială este mai veche decât Moise: „Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur – nu că ea vine de la Moise, ci de la patriarhi – și voi îl tăiați împrejur pe om în ziua Sabatului” (Ioan 7,22).
Iar legea morală este un cod de principii eterne; poruncile ei au fost cunoscute, respectate sau călcate, cu foarte mult timp înainte de a se naște Moise. Erau condamnate: crima, furtul, minciuna, idolatria, sodomia, nesocotirea părinților etc.
În timpul lui Moise, îndrumările divine au fost organizate în forme cerute de Dumnezeu: poruncile morale strânse într-un set formulat, rostit și scris de El, așezat de profet în chivot; toate celelalte, de natură ceremonială, administrativă, judecătorească, sanitară, militară etc., scrise de Moise într-o carte pusă alături de chivot. Nu în chivot, alături de chivot.
Din nou cuvintele apostolului Ioan: „Legea a fost dată prin Moise, harul și adevărul au venit prin Isus Hristos.” Dacă interpretăm orbește aceste cuvinte, vom zice că nu au existat har și adevăr înainte de nașterea lui Isus, și că nu mai există lege de atunci încoace, că legea și harul se exclud reciproc, că adevărul nu are nimic comun cu legea. Să vedem dacă toate acestea sunt de origine divină (legea, harul, adevărul), sau dacă unele sunt străine de voința lui Dumnezeu.
A existat adevăr înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu? Biblia zice că da:
– „Doamne, cineva locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu și spune adevărul din inimă” (Psalmul 15,1.2).
– „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii; fă dar să pătrundă înțelepciunea înlăuntrul meu!” (Psalmul 51,6)
– „Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l înalțe spre biruința adevărului” (Psalmul 60,4).
– „Învață-mă căile Tale, Doamne! Eu voi umbla în adevărul Tău!” (Psalmul 86,11)
– „Dreptatea Ta este o dreptate veșnică și legea Ta este adevărul” (Psalmul 119,142).
– „Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute și să scrie întocmai cuvintele adevărului” (Eclesiastul 12,10).
– „Trestia frântă n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr” (Isaia 42,3).
– „Iată ce trebuie să faceți: fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecați în porțile voastre după adevăr și în vederea păcii” (Zaharia 8,16).
– „Dar iubiți adevărul și pacea!’” (Zaharia 8,19)
Așadar, Vechiul Testament este plin de adevăr. Dar harul? Ar fi cu totul neadevărat să se spună că harul a început să existe numai după sosirea pe pământ a Salvatorului. Nu poate exista iertare fără har, altfel, cum a fost iertat David după adulter și crimă? Cum a fost iertat nelegiuitul rege Manase? Cum i-a iertat Dumnezeu mereu și mereu pe israeliți? Cum au ajuns fără har în cer Enoh, Moise, Ilie, oameni născuți în păcat ca și alții? „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” (Psalmul 130,3.4).
În traducerea Cornilescu, am găsit în Vechiul Testament șase texte în care apare cuvântul „har”:
– „. . . harul Meu nu se va depărta de la el (de la fiul lui David), cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta” (2 Samuel 7,15).
– „Acum, Doamne Dumnezeule, Tu ești Dumnezeu și cuvintele Tale sunt adevăr și Tu ai vestit harul acesta robului tău” (2 Samuel 7,28). Iată harul și adevărul laolaltă. Un text asemănător se găsește în 1 Cronici 17,26.
– „Tu ești cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele tale, de aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie” (Psalmul 45,2).
– „(Domnul) celor smeriți le dă har” (Proverbe 3,34).
– „Cine găsește o nevastă bună găsește fericirea; este un har pe care-l capătă de la Domnul” (Proverbe 18,22).
Numai șase texte în Vechiul Testament tradus de Cornilescu în care întâlnim cuvântul „har”! Dar alta este situația în alte limbi. Astfel, în traducerea engleză (Old) King James Version, am întâlnit cuvântul „grace” în Vechiul Testament de 38 de ori, traducând doi termeni ebraici: chên (favoare, bunătate, lucru frumos, plăcut, prețios) și tᵉchinnâh (favoare, implorare). În cele mai multe dintre aceste cazuri, ceea ce apare în engleză ca „grace”/„har”, Cornilescu a tradus cu „a căpăta trecere”.
Scriind către conlucrătorul său Tit, apostolul Pavel a făcut această declarație formidabilă: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2,11-13).
Conform cu acest text, harul nu este un concept abstract, eminamente poetic, ci are efecte practice în viața credincioșilor. El îi învață cum să trăiască o viață de consacrare.
Harul lui Dumnezeu a fost arătat. S-a arătat imediat după căderea în păcat a primilor noștri părinți. Fără har ar fi fost exterminați. S-a arătat tuturor oamenilor de atunci încoace, pentru că numai harul divin ne acordă iertare, curățire, mântuire, intrare în împărăția cerurilor. El este milă, este o favoare nemeritată acordată de Dumnezeu. Dar harul care acceptă păcatul nu mai este har, ci este răzvrătire împotriva Celui Preaînalt. Este „billige Gnade” (har ieftin), așa cum s-a exprimat teologul luteran german Dietrich Bonhöffer.
Apostolul Pavel și-a exprimat indignarea prin întrebări: „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul? Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Romani 6,1.2)
Harul ne-a asigurat iertarea și păstrarea în siguranță spirituală. Păcătuirea voită duce la pierderea harului. Harul este îndurarea divină față de păcătos, forța salvatoare care îl smulge din păcat și îl aduce în armonie totală, perfectă și durabilă cu adevărul care este exprimat cu înțelepciune, dreptate și iubire în legea dumnezeiască, numită de Iacov „legea împărătească” (Iacov 2,8), „legea slobozeniei” (versetul 12).
Philip Schaff a făcut următoarea declaraţie sublimă despre Mântuitorul: „Persoana lui Hristos este pentru mine cel mai sigur, precum şi cel mai sacru, dintre toate faptele; tot atât de sigur ca şi propria mea existenţă; ba chiar mai mult: pentru că Hristos trăieşte în mine şi El este singura parte de preţ din existenţa mea. Nu sunt nimic fără Salvatorul meu; sunt totul cu El şi nu L-aş schimba pentru lumea întreagă” (din Persoana lui Hristos, pagina 8, de Philip Schaff, D.D., citat redat în cartea Fundamentals of Bible Doctrines/Bazele doctrinelor biblice, de Alonzo J. Wearner, 1931, pagina 37).
„Sunt totul cu El”, cu Salvatorul meu! Cum să nu fiu totul, când în El găsesc totul? Adică:
– Harul: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har . . . . Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. . . . Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har” (Ioan 1,14.16).
– Adevărul: „a locuit printre noi plin de . . . adevăr” (Ioan 1,14). „Isus i-a zis (lui Toma): ,Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine’” (Ioan 14,6).
– Legea: „Atunci am zis: ,Iată-Mă că vin! În sulul cărții este scris despre Mine, vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și legea Ta este în fundul inimii Mele’” (Psalmul 40,7.8). Textul acesta este citat în Evrei 10,7 și aplicat la Hristos: „Atunci am zis: ,Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!’” Voia divină este exprimată în legea împărătească.
Moise a fost „credincios în toată casa lui Dumnezeu ca slugă” (Evrei 3,5), „dar Hristos este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu. Și casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm” (versetul 6).
Moise – slugă, Hristos – Fiu! Prototipul și împlinirea lui! Tipul și antitipul! Amândoi credincioși lucrării divine de a promova, spre binele păcătoșilor, al omenirii, legea, harul, adevărul. Amândoi se află în cer de multă vreme. Moise a dorit să vadă slava dumnezeiască și acum o vede. Hristos este Cel care posedă această slavă din veșnicie în veșnicie, pe care ne-o împărtășește cu dragoste și bucurie: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului!” (2 Corinteni 3,18). Amin!!!
https://bibliotecastefanmradu.wordpress.com/2019/05/31/moise-si-isus-hristos-5-mai-2019/
////////////////////////////////////////////
Considerații despre rugăciune
Întâlnirea de rugăciune este cea mai importanță adunare pentru că în mijlocul celor care se închină în duh si-n adevăr, este prezent Domnul. În localitatea ta pot fi multe adunări de tot felul si lideri importanți la cârma acestori întâlniri însă Domnul este prezent numai unde se aduna în Numele Lui, copii Tatălui ceresc. Nu pentru frumusețea locului ci pentru prezenta Celui mai frumos este importantă adunarea de rugăciune de unde te sfătuiesc să nu lipsesti.Oricine ai fi, orece poveri ai avea,când participi la rugăciune esti la cea mai accesibilă adunare. Dacă în alte locuri esti respins ,nu esti așteptat,nu ti se permite pentru că nu-i loc pentru unul (una) ca tine, la rugăciune este loc pentru fiecare, oricine ar fi, așa cum ești . Adunarea de rugăciune este cea mai protejată întâlnire pentru că îngerii Domnului tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El. Nu doar în vizită ci fac tabară îngeri în jurul celor ce se roagă .Grupul de rugăciune este benefic pentru universalitatea adunari, pentru că oricât de important(ă) ar fi cineva,la rugăciune toți suntem egali. Toți fiind păcătosi depindem doar de harul și bunăvoința divină.La alte întâlniri religiose se alimenteză mult firea se fac concurențe inutile. E adevărată nebunie să fii mândru si la rugăciune.În acelasi timp ne rugăm milioane de pe întreg pământul, iar Dumnezeu poate să asculte pe fiecare. Când cineva se roagă sincer , are mari șanse de pocăință și de smerenia adevărată, pentru că înaintea Celui ce ne cunoște în profunzime, nu putem să ne deghizăm nicidecum.Când ucenici Domnului sunt uniti la rugăciune formează cea mai puternică armată spirituală care izbăvește din închisorii de tot felul. Baricade, cătușe , boli incurabile,calamnități ,mașinații umane nu pot împiedeca înaintarea acestei unice armate care operează împreună cu cea mai puternică forță din Univers. Când ne adunăm la rugăciune nu putem fi egoisti deaceea acestă sfântă întâlnire este asemenea unor fortărețe care trimite corabii de salvare pentru cei ce sunt în derivă pe marea vieți. Există categorii speciale pe care tu îi cunoști, care au nevoie de rugăciunea ta si pot fi vindecați si reabilitați chiar la mari distante, daca cineva se roagă pentru ei.
Adunarea de rugăciune si stăruința, topește cel mai repede orgolii si ambiti firești care coboară-n iad suflete scumpe pentru care a murit Hristos. Caracterul,demnitatea și personalitatea fiecăruia sunt îmbogățite,avem numai de câștigat căci rugăciune fortifică roada Duhului fără care nici unul nu poate ajunge în rai. Din nefericire se poate cânta și predica în fața muritorilor și fără roadă dar nu ai nici o șansă de izbândă în fata Celui care ne cunoaște deplin înainte de a ne veni cuvintele pe buze. La rugăciune se alimentează cel mai bine valori creștine autentice: mulțumirea, sfințenia, smerenia ,supunerea, ascultarea neconditionată căci ea nu este monolog ci dialog cu Dumnezeu. Din genunchi, de la rugăciune se deschid perspective reale si eterne pentru fiecare. La alte adunări sunt privilegiați lideri, organizatori, cei bogati, dar la rugăciune există aceleasi perspective pentru fiecare participant.La adunarea de rugăciune se limpezește si întăreste chemarea fiecărui credincios,primind harul iertări și al vindecări, căci Duhul Sfânt împarte daruri celor mântuiți adunați în Numele Lui. Rugăciunile sfinților sunt păstrate asemenea celor mai valoroase comori în potire eterne iar închinarea lor propulsează în cea mai grandioasă aulă, cosmică căci ajungi în audiența Cerului la cea mai înaltă instanță posibilă. Dacă aici dosarul tău întortochieat, primește aviz favorabil, toate negațiile, tuturor muritorilor cu toate instituțiile lor nu mai contează, pentru că ai primit aprobarea în audiența cu Cel Atotputernic. Numele Lui să fie lăudat !
Ce este și ce nu este Biserica Domnului Isus !
Mântuitorul a rostit pilde și metafore pentru a descrie și aprofunda mai bine adevărurile spirituale eterne, greu altfel de înțeles. Din invățătura Noului Testament prin comparațiile de mai jos, așezate în antiteză, doresc să evidențiez adevărul biblic cu privire la bisericile locale care aparțin Biserici lui Hristos.
Biserica nu este o clădire impozantă, cu cruce sau fără cruce, de orice religie ar fi. Nu! Ci este adunarea celor mântuiți, indiferent de arhitectura construcție unde se închină credinscioșii. În persecuție sau în comunism când nu aveam clădiri, biserica era puternică și se înmulțea rapid. Azi în fiecare comună avem una sau două locații pentru fiecare cult, însă nivelul spiritual este, scăzut.
Biserica nu-i restaurant unde să comanzi după bunul plac, dacă se poate pe bani puțini sau chiar gratis și dacă nu-ți place, să mergi la alt „local” unde sunt mai speciliazați. Nu! Ci biserica e o familie unită , fiecare are locul, rolul și misiunea lui. Nu e vorba de familia pastorului sau a patronului, ci de familia Domnului Isus unde toți cei mântuiți sunt frați. Ea se înmulteste prin ceeace oferă cu drag fiecare membru al ei.
Biserica nu-i sindicat unde cei mai puternici sau gălăgioși schimbă și aleg reprezentanți după interese lor. Nu! Ci este mai degraba o armată care are misiunea să salveze suflete de la moartea veșnică. Soldați și ofițeri sunt rânduiți de Căpetenia desăvârșiri credinței noastre, nu de jocurile unor partide sau lideri religioși. Cei mântuiți acceptă distribuția făcută de Domnul. (Efeseni 4:11)
Biserica nu-i piață sau magazin de desfacere unde fiecare își aduce marfa interpretărilor personale și o împachetează cât mai atractiv pentru a fii acceptată cât mai ușor. Nu! Ci este o școală care are o Carte și un Învățător, cu un plan de lecții bine structurate iar examenele sunt practice. Fiecare test, trecut astăzi, contează la examenul final și ireversibil.
Biserica nu-i o corabie care plutește în derivă în funcție de circumstante socio-politice și care să își schimbe mesajul deoarece altfel ar putea fi redusă la tăcere. Nu! Ci este stâlpul și temelia adevărului și nimeni, nici porțile locuinței morților, nu o vor birui. Adevărul ei tranversează veacuri, culturi, generatii pentru că sunt eterne iar Capitalul suprem trăiește veșnic.
Biserica nu-i club de socializare, nici casă de moda unde să ne etalăm noutățile. Nu! Ci este spitalul duhovnicesc , un atelier sfânt unde armatura duhovniceasca și sterilizarea în sângele Mielului sunt obligatorii pentru însănătoșirea fiecaruia.
Biserica nu-i platforma concurenței umane, nici ring de box spiritual. Nu! Ci asemenea unui stup de albine, un organism viu unde armonia parfumului și mierea nu se alterează pentru că au izvoare în Duhul, nu în firea pământească.
Biserica fiind o instituție duhovnicească nu are nevoie de modernizare firească, cheltuind energii colosale pentru cercetare noului uman. Nu! Ci mai degrabă trebuie descoperite modalități și practici originale, resursele inițiale indicate de „Cartea tehnica” ca să funcționeaze în parametri care aduc rezultate eterne. E locul unde, prin predicarea Evanghelei curate, sufletele sunt eliberate de forțele întunericul și botezate cu Duhul Sfânt. Divertismentul și spectacolul religios, distrug, nu zidesc Biserica.
Biserica nu-i cămin de bătrâni, nici vreo sală recreativă pentru îngrijire trupului și relax. Nu! Cei sădiți în Casa Domnului, înverzesc, ei aduc roade, sunt plinii de suc și verzi și la bătrânețe (Psalmul 92) iar cei tineri sunt supuși și toți împodobiți cu smerenie, în relațiile lor (1 Petru 5). Ei urmăresc trasformare lor după chipul Mielului și mântuirea semenilor.
Biserica nu-i proprietatea, nici averea vreunui muritor oricât de influent și bogat ar fii sau orice slujbă ar avea. Nu! Ci ea a fost, este și va rămâne pentru totdeauna a Celui care a murit pentru ea ca s-o sfințească și să o înfățiseze înaintea Tatălui ceresc, slavită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană Efeseni 5:26-27
Există Biserică adevarată măcar ca este încă în lumea păcătoasa, mădularele ei nu traiesc ca lumea, ei sunt separati de păcat, pastreaza cu strășnicie acestă sfântă delimitare pentru că Hristos are o unică sfântă mărturisitoare Biserică si nimeni nu mă poate tinea departe de ea atâta timp când sunt călăuzit de Duhul Sfânt. Doamne ajută ! Doamne dă izbândă!
AUTOÎNŞELARE ETERNĂ ,
Nu oricine îmi zice: Doamne Doamne va intra în Împărăţia lui Dumnezeu Ci cel care face voia Tatălui meu Matei 7:21
Una dintre cele mai triste stări este atunci când ne înşelam singuri. Înşelăciunea spirituală e cea mai groaznică pentru că implicaţiile ei sunt eterne. Meditaţia de astăzi este o avertizare pentru fiecare dintre noi, adresată de Domnul Isus la finalul predici, care au pus bazele Împărăţie Sale. Sunt surprins şi îndurerat de faptul că într-o zi mulţi vor constata că s-au autoînşelat aşa cum Domnul a afirmat :… Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne Doamne n-am prorocit noi în Numele tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat; niciodată nu v-am cunoscut depărtaţi-vă de la Mine voi toţi care lucraţi fărădelegea.Mt. 7; 22-23.Vă invit să citiţi atent aceste rânduri, având respect pentru adevărul biblic, fără alte prejudecăţi deoarece, astăzi mai este timp să ne schimbăm viaţa după voia Lui, pentru a nu fi în rândul celor mulţi autoînstelaţi etern. Dacă meditez la cuvintele Domnului din Matei 7,vei înţelege următoarele:
Sunt autoînstelaţi etern oricine nu zideşte casa spirituală a fiinţei lui pe Stâncă. Nimic şi nimeni nu poate constitui baza mântuiri noastre decât Cel care a făurit-o iar Apostolul ne aminteşte cine-I Stânca? Este Isus Hristos (1Cor.10.4) Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea mare a fost pusă şi care este Hristos 1Cor 2; 11. Despre El Eternul Dumnezeu ne-a spus în câteva rânduri; de El să ascultaţi, (Luca 9; 35). În afara jertfei lui Isus Hristos şi a Învăţături Sale nu este mântuire. Nici o altă fiinţă oricine ar fi sau organizaţie religioasă veche sau nouă nu poate oferi viaţa eternă numai autoînşelare veşnică. Dacă El îşi zideşte Biserica pe dragoste, adevăr, neprihănire ale cui sunt organizaţiile numite creştine şi „bisericii” clădite pe interese umane, ura, minciuna, violenta şi tot felul de alte fărădelegi? Trăind aceste triste realităţi eşti autoînşelat. Dacă astăzi Domnul încă tace vine totuşi Ziua vestită de toţi prorocii Tăi, pedeapsa Ta se apropie! Atunci va fi uluiala lor. (Mica.7:4).
Sunt autoînstelaţi etern oricine aude, cunoaşte sau învață pe alţi dar nu aplica (împlineşte) învăţătura Domnului. Dumnezeu pătrunde orice ascunzișuri sau șmecherii ale muritorilor El n-are nevoie de mărturia unuia despre altul căci cunoste deplin pe fiecare, cine şi cât împlinim Cuvântul. El nu poate fi înşelat de nimeni, iar în cer nu duce farisei care zic una şi fac alta. Măcar că au avut aceleaşi condiţii cât şi dificultăţi ceeace a făcut diferenţa dintre casele descrise în pilda Domnului Isus (Matei 7:21-29) este împlinirea ori neîmplinirea învăţăturilor Lui. Cine aplică Cuvântul este asemenea caracterului Domnului Isus. Dumnezeu este onorat de cine împlineşte Cuvântul în viaţa, iar cine nu păstrează în statornicie, sfânta învăţătura a Evangheliei lui Isus se auotînsela etern. Apostolul avertizează… sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi (Evanghelia) aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. (1 Cor. 15.2)
Sunt autoînstelaţi şi înşală din nefericire pe alţi, oricine are daruri spirituale şi nu are roadele Duhului, Isus ne îndeamnă: Păziţi-vă de proroci mincinoşi ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori Îi vei cunoaşte după roadele lor… Matei 7:15-16 Care roade? În ochi oamenilor eşti important pentru ce poţi să faci, ce eşti în stare să realizezi, dar pentru Dumnezeu are valoare ce eşti în profunzime în lăuntrul tău. Domnul este interesat de roadele fiecăruia nu de abilităţile ce le avem. Fără roada Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor (Galateni 5; 22-23) orice slujbe, înzestrări sau daruri ar avea cineva oricât de spectaculoase ar fi în ochi oamenilor sunt doar marfă pentru focul veşnic = autoînşelare.
Vă chem cu toată dragostea dragi cititori din orice grupare religioasă faceţi parte vremelnic să ne întoarcem la învăţăturile sfintei Scripturi, infailibile şi imuabile pe care să le studiem şi împlinim spre fericirea noastră eternă. Doamne ajută. Doamne da izbândă. Cu mult drag, pastor: Cornel MICLEA
ÎNDRĂZNESTE ÎN NUMELE LUI In lume veti avea necazuri dar îndrăzniti Eu am biruit lumea. – Isus Hristos –
Eram într-o metroplolă americană la o seară de rugăciune, iar la finalul seri un bunic mi-a spus din partea Domnului următorule: Când primeşti un mesaj să nu îl ţii pentru tine şi pentru mai puţini ci să dai mesajul primit la mai mulţi… Cuvintele auzite deşi în concordanţă cu mesajul Evangheliei le-am tot ignorat dar m-au urmărit lunile următoare. Aşa că am cedat şi am început să şi public. Pentru început câteva caracteristici care fac diferenţa dintre un obraznic şi îndrăzneţ: Obraznicul se promovează pe sine, are interese meschine este nesupus şi lucrează în cârdăşia altori colegi care îndeamnă la obrăznicie şi care dispar când li se încurcă. Un obraznic nu promovează valori ca: smerenia, supunerea sau altruismul ci dispreţuieşte autoritatea este făţarnic. Îndrăzneţul de obicei intervine pentru alţi având scopuri nobile promovează părtăşia oamenilor sinceri şi se dezvolta în anturajul virtuţilor şi disciplinelor spirituale. Domnul Isus ne chemă să îndrăznim la El dar niciodată să fim obraznici.
Îndrăzneşte să cauţi iertarea din ceata păcatelor tale (Matei 9:2) Mulţi oameni nu numai că nu căuta iertarea dar se conplac în păcat şi îl justifica Aşa sunt cei morţi spirituali. Iubite cititor este speranţă pentru tine orice păcat ai făcut dacă vii cu recunoştinţă la Isus care mai iartă şi azi. El a zis: Îndrăzneşte fiule păcatele îţi sunt iertate.. Matei 9:2 Nu mai trebuie să fii rob păcatului – flagelul care nenoroceşte aici şi etern sufletele oamenilor. Vino la EL cu căită adevărată, recunoştinţa profundă mărturisire deplină, repara ce se poate şi nu mai umblă pe cărările păcatului. Astfel iertarea Lui va aduce pace sufletească, bucurie şi biruinţa asupra ispitelor.
Îndrăzneşte să cauţi ajutorul Lui, din ceata deznădejdi tale. El este specialist în imposibilităţi. La El toate sunt cu putinţă, şi-n cer şi pe pământ Îndrăzneşte fica credinţa ta te-a tămăduit (Matei 9:22). Deznădejdea a cuprins şi oameni sfinţi ca Ilie, Iov sau Ioan Botezătorul, iar azi foarte mulţi sunt cuprinşi în capcanele ei. Din nefericire există aşa zişi creştini care nu mai alergă la Singurul care-i poate ajuta. Dragilor El poate despica marea înfuriata făcând drum ca pe uscat oferind soluţii oricăror situatii.Dar chiar dacă nu despica mare oricare ar fi ea, tot mai bine este să-L urmăm pe El.
Îndrăzneşte să cauţi părtăşia cu El oricât de mare e ceaţă în jurul tău. El este Veşnicul prezent de care nu te poţi ascunde şi pe care nu-L poţi ignora Oricât de dibaci ai fi, nu sunt unghere pe care El să nu le pătrundă. Ucenici erau pe mare înfuriata într-o noapte a eşecului fără vreo speranţă însă Domnul le-a zis Îndrăzniţi Eu sunt nu vă temeţi (Marcu 6:50) El e Suveran este în afara timpului şi a spaţiului nu poţi fugi, oriunde ai fi El te ajunge. Cel mai înţelept este să cauţi părtăşia Lui prin viaţă sfântă, rugăciune şi studiul Scripturi.
Îndrăzneşte să lucrezi pentru El, nici tu nu ţi-ai terminat lucrarea, fugi din ceata inactivităţi. Apostolul Pavel a slujit mai mult decât toţi ceilalţi apostoli. Dar nu s-a lăudat. În ultima călătorie misionară era obosit si neînţeles de cei mai mulţi. Avea inima plină de dragoste pentru fraţi căci încărcat cu daruri a venit la Ierusalim. Colegii şi biserica cărora le-a adus daruri ar fi trebuit să-l ajute în mărturia lui dar toţi s-au retras indiferenţi spunându-i: Treaba ta… Rămas singur a fost prins, judecat, batjocorit, gata să fie rupt în bucăţi, ca un făcător de rele. Surprinzător Cineva nu l-a uitat şi noaptea Domnul i să arătat şi i-a zis: Îndrăzneşte Pavel… trebuie să-Mă mărturiseşte şi la Roma… (Fapte 23:11) Altfel spus: Nu ţi-ai terminat lucrarea. Până mai aveţi timp şi putere nu descurajaţi şi îndrăzniţi să lucraţi cu darul primit oricine aţi fi sau oricât de doborât aţi fi căci Isus are acelaşi mesaj de încurajare şi pentru tine dragul meu. Merită să îndrăzneşte ca orice dar bun şi desăvârşit se coboară de la EL (Iacov 1:17) Aceste gânduri sunt pornite din inima Mântuitorului pentru fiecare din noi, eu doar vi le reamintesc cu dragoste în Numele Lui, pastor: Cornel MICLEA.
Pentru comunitatea evanghelica
Iubiti frati si surori,
Vă salut în Numele scump al Domnului Isus pe fiecare, oricine si oriunde ați fi .Vă invit cu dragoste creștinească să citiți rândurile de mai jos fără prejudecăți sau atitudini preconcepute și veti descoperi în realismul mesajului dragoste biblică și increderea deplină in Cel Atotputernic care va aduce binecuvântări eterne pentru toți care ascultă. Am ajuns prin grija Tatălui la începutul anului 2016. A trecut un sfert de veac decând democratie amprentează societatea. Aceeasi ideologie a denaturat grav imaginea sacră a multor bisericilor locale. Inainte nu avem: clădiri, bibli , cărti de cântări, poezii,scoli biblice, etc. Azi avem de toate și prea multe si totusi duhovnicește unde suntem? Nu mai avem implicatiile securistilor însă avem presiune firestilor din interior.Altădată era o delimitare evidentă între cei de afără și cei din tumă, astăzi căutăm uniformizarea. Tirania democrația si robia generalizată manifestată de cei influenți financiari a supt dulceața și frumusetea părtăsie curate. În momente de sinceritate creștini responsabili recunoasc sărăcia spirituală globalizată. Am pierdut oportunități unice de evanghelizare în acest sfert de veac, dar ne-am îmbogățit cu clădiri goale,anexe nefolosite,formații sau mai nou trupe de tot felul. Am înlocuit slujirea dezinteresată cu aroganță liderilor, formati în șuvoiul slavei desarte ori a violentei nu în părtăsia sfântă a unităti si dragostei crestine.
Asteptăm semne si minuni ,fără post și rugăciuni Pocăința doar să cântă făr-a duce o viată sfântă .Calea-n gustă e lărgită crucea e dispretuită. Aroganta e la moda, simplitatea-i incomodă. Cerul Domnului e sfânt iar în rai ca să intrăm trebuie să ne schimbăm. În adevăr si smerenia cu toți să ne îmbrăcăm
Ferice de cei cărora nu li se potrivesc aceste versuri. Si totuși prin bunătatea Sa putem spune cu sfială și recunoștință asemenea profetului Până aici Domnul ne-a ajutat… Ce planuri? Ce viziune ? Care-s perspectivele spre care te îndrepti tu si casa ta? Dar biserica din care faci parte? Dumnezu e neschimbător si solutiile lui sunt la fel. Viitorul si vesnicia fericită se clădește în prezent. Mesterul etern își zideste Biserica Sa pe jertfa dragostei din Calvar, pe adevarul biblic si neprihănirea cu care-i îmbracă pe ai Lui. Orice alte motivatii care stau la baza actiunilor noastre spirituale sunt arama zângănitoare sau doar un foc de paie. Spiritual vorbind, astăzi trăim vremuri deosebit de grele. Cum putem avea părtășia si gratia unui Dumnezeu sfânt, noi care justificăm păcatul din familile si bisericile noastre? Este posibil numai când intervine harul divin in viata omului si înfloreste pocăinta adevărată care nu-i forme exterioare. Ea este biblică,aducătoere de mântuire când este marcată de un regret profund pentru toate încălcările Cuvântului,de o recunostintă totală a tuturor abaterilor de la Scripturi. Reparare grabnică a faptelor rele si a urmările acestora ,apoi responasabilitate in slujire, sunt dovezi clare ale unui pocăit. Asa să ne ajute Bunul Dumnezeu altfel raiul Lui nu-l vedem! „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune. Spune lucrurile acestea, sfătuieşte şi mustră cu deplină putere.”(Tit.2)Vă doresc har după har si-n noul an până vom ajunge cu toti-n Canaan. Cu dragoste frătească,slujitorul Domnului pentru Biserica Sa pastor: Cornel M.
Cântări și mărturii
Istorie apariție fiecărei cântări duhovnicești are belșug de har si azi . Alături de imnurile rugăciuni, adunate in cartea: CELE MAI BOGATE CÂNTARI PENTRU SLAVA CELUI MAI FRUMOS …. doresc să public mărturii despre modul cum au apărut aceste unice versuri inspirate.Dacă ai vreo astfel de istorioară adevărată, despre felul cum au fost scrise aceste cântări sau dacă ai vreo mărturie despre felul cum a lucrat mesajul cântărilor sfinte asupra unora,scrie-mi. Multumesc de colaborare în acesta lucrare pentru slava Celui mai frumos:I S U S
Într-o bună dimineață, soția îmi spune: „Am visat azi-noapte o cântare… adică am primit-o, ca și cum mi-ar fi dictat-o Cineva. I-am reținut toate strofele. N-ai vrea să o asculți?”
O uriașă uimire se putea citi în fiecare licăr al privirii mele. I-am spus că o ascult cu bucurie. Cuvintele cântării – „Când Domnul te-ncearcă, fii treaz, dragul meu!” – mi s-au părut frumoase, dar nu pot spune că au avut un efect foarte puternic în inima mea. Spre final,am ascultat niște versuri care păreau prea „directe”, prea „personale” și nu rezonau cu ceea ce trăiam și experimentam atunci în viața noastră. Cuvinte de genul: „Loviți sunt soția, copiii…” se potriveau cu siguranță cuiva, dar nu nouă.
În anul 1972, în România era interzisă distribuirea de literatură creștină (Biblii și broșuri). Securitatea îi vâna constant pe cei care se ocupau cu împărțirea Bibliilor.Dacă îi prindea, îi condamna la ani grei de închisoare. Împreună cu soția mea, am participat la acțiuni de difuzare a literaturii creștine, chiar dacă aveam de fiecare dată emoții pentru noi și pentru copiii noștri.
După „audiția” de dimineață, ne-am reluat activitatea obișnuită din acea zi.Grijile m-au făcut să uit de acel moment. Toate decurgeau în ritmul lor normal – aceeași agitație, aceeași zbenguială a copiilor, aceleași nevoi care trebuiau împlinite la momentul potrivit. Aveam opt copii şi locuiam într-un apartament cu două camere în Oradea, în blocul G1. Mai spre seară, ne-am pomenit însă cu un musafir care a bătut la ușa noastră.
Era un frate din Sibiu – Alecu Iacob – , pe care îl cunoșteam foarte bine, fiindcă făcusem armata în Sibiu, iar el mă primise în familia lui de nenumărate ori. De meserie, era profesor de muzică.Cei de la Securitate îl luaseră în vizor,pentru că se ocupa, la rândul lui, de răspândirea literaturii creștineîn țară. Ne-am bucurat mult de revedere!Printre celelalte povești ale noastre, mi-am amintit de cântarea pe care mi-o fredonase soția dimineață. L-am întrebat dacă vrea să o asculte, el fiind profesor de muzică, să își dea cu părerea. I-am spus și că soția primise cântarea „de Sus”, că reținuse toate cuvintele ei pur și simplu, fără a face eforturi deosebite. Și fratele a ascultat cântarea până la capăt, și apoi a rostit, vădit emoționat, următoarele cuvinte: „Această cântare este o prorocie pentru mine. Îmi dați voie să o pun pe note și să o scriu?”
Dumnezeu când face o lucrare, o face completă, aşa că El a adus la noi persoana care trebuia să fie înştiințatăşi îmbărbătată de cuvintele şi versurile prorociei din cântare!
Cuvintele fratelui Iacob ne-au sfredelit inima până în cele mai adânci cute ale ei. Dintr-odată vedeam rostul versurilor care păruseră atât de directe și de personale. Dintr-odată înțelegeam mult mai mult decât reușisem în acea dimineață. Dintr-odată se completa tabloul din care lipsiseră înainte unele „personaje”. Ba chiar personajul principal…
Ne-am uimit de felul în care Dumnezeu a ales atunci să ne vorbească!
După o vreme, fratele Iacob a fost închis și condamnat la opt ani de închisoare de Tribunalul militar din Cluj pentru distribuirea de literatură creștină. A executat o parte din pedeapsă, însă Dumnezeu a lucrat și la eliberarea din închisoare după rețeta Lui specială.
După ce a transcris pe note cântarea „Când Domnul te-ncearcă, fii treaz, dragul meu!”, ea a devenit un imn al tuturor credincioșilor care s-au regăsit în cuvintele ei. Strofa cu mesajul foarte personal a fost, cu timpul, trecută sub uitare. Însă amintirea acestui mod foarte aparte al lui Dumnezeu de a ne vorbi nouă, copiilor Lui, este foarte vie. El nu încetează niciodată să ne surprindă!….
Merită să pomenim lucrările Lui, felul special în care alege uneori să ne vorbească și să le transmitem copiilor și copiilor copiilor noștri cum L-am cunoscut pe Singurul Dumnezeu adevărat, mântuitorul sufletelor noastre. A Lui să fie slava și azi, și mereu!
(Teodor Lucaci)
Din și despre Rugăciunile Mântuitorului
O carte pentru cei care vor să se roage după Scripturi, ca să fie ascultați de Dumnezeu.
Cuprins:
Considerații generale despre rugăciune.
Rugăciunile rostite de Mântuitorul şi consemnate în Evanghelii.
Rugăciuni rostite de Mântuitorul, dar neconsemnate în Evanghelii.
Îndemnuri şi motivații pentru rugăciuni adresate de Domnul Isus, ucenicilor Lui.
Rugăciunii de ieri, de azi şi pentru veșnicii.
Librăria Creștină Isaharus
libraria_isaharus
Librăria Isaharus este cea mai noua librărie creștină apărută în acest domeniu într-o vreme când creștinismul este intens pus la îndoială și când societatea promovează tot felul de non-valori tot mai departe de adevărurile Bibliei , librăria are ca scop să te ajute pe tine cititorule dar şi pe semeni tăi să-L cunoscă pe singurul Mântuitor şi Domn Isus Hristos.
O vorbă înţeleaptă spune: ”Eşti ceea ce mănânci ” iar spiritual vei deveni neîntîrziat ceea ce înmagazinezi în inimă de aceea un împărat înţelept spunea: “Strâng Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcatuiesc…”
O librărie este una dintre puţinele dovezi pe care le avem că oamenii încă gândesc de aceea te aşteptăm cu drag să ne vizitezi în Huedin pe strada Horea numarul 2 deasupra Bancii Transilvania dar și în magazinul nostru online http://www.isaharus.ro, aici vei găsi cele mai bune publicatii scrise de autori celebrii, Biblii, cadouri pentru cei dragi si multe alte surprize la cele mai bune prețuri.
Mulţumim că ne eşti alături şi nu uita o carte buna e un adevarat prieten.
Dumnezeu sa te binecuvinteze , cititorule!
Fratele meu DUTU a plecat URCÂND,
A venit in lumea asta în urma cu mai bine de 60 de ani,al-III-a din cei 9 copii ai familie Miclea. Din copilărie visa să plece peste mări si țări.La școală era premiat, iar uni profesori au considerat că așa normal pentru toti ceilalti frati mai mici. S-a căsătorit cu Lidia iar Domnul le-a dat 3 copii frumoși: Ligia, Diana si David . Cînd a plecat în America ,ne-am despărtit într-o gara mohorâtă pe malul Somesului în 1980 , înecându-ne lacrimile că n-aveam voie să plângem să nu deranjăm securisti din jurul nostru . Chiar și asta ne-a ajutat spiritual să învățăm să nu ne plângem la muritori ci să ne descafacem sacul de jale doar în fata Celui care nu dispretuiește o inimă zdrobită. Vorbeam telefonic rar, dar cald întotdeaauna,fiind prea ocupați cu slujirea din familia si biserică.
In 1997 pentru prima dată am colindat citeva săptămâni America, dar și atunci m-am reusit să fim împreuna decit câteva zile fiind asemenea unui crainic cu un mesaj urgent, precis mai important decât depănarea amintirilor sau greutăților noastre.M-a dus totusi la o clădire cochetă, o biserică unde a investit mult dar slujeau atunci ceva asiatici uniti, că noi mioritici… A suspinat adânc ,stergându-și scurt izvorul lacrimilor dar nu s-a dat bătut ci a luat-o încă odată de la capăt. Îmi urmărea slujirea discret asemenea unui părinte prea simțit care nu vrea să deranjeze în jur dar gata să intervină când aș fi călcat Adevărul Lui . Nu si-a folosit influenta cînd firea mea ar fi dorit o rezolvare umană căci tot mai bun e ajutorul, Domnului, chiar dacă se pare că intărzie. In ultima periodă dorea prin articolelle celor 6 bloguri personale să împrăstie până la marginile pământului mesajul Celui Sfânt ,predicat din frageda tinerețe.Săteni vorbesc cu respect de predicile lui Dutu urmărindu-le pe internet amintindu-si de momentele când ”americanul ” stătea de vorbă cu ei din Scripturi.
Am primit aceeași slujbă descoperită în văile dispretului celor mândri, păstrătă prin harul trudei sfinte nu al relațiilor firesti, înmiresmată de dulceața părtășie cu El deși abandonați de cei care îsi schimbă periodic interesele. Am devenit bogați prin valorile considerate cenușerese astăzi de lumea religioasă , educati din primi ani in cea mai importnta scoală, cea a sărăcului cinstit.Stindardul acestei școli are și azi acelas mesaj : ”să pierzi orice , dar să-l câștigi pe El” sau ” să fii credincios Adevărul chiar dacă ești călcat în piciore” . Așa ne-au invătat părinți care acum își sterg lacrima din ochiul obosit al celor aproape 9 deceni spunînd: A plecat cel mai bun dintre copii… Asa-i normal nu? Singurul Bun îi atrage la El pe ai Lui iar ceilalți cu lipsurile noastre mai avem șansa pocăinței. Ultima duminica din noiembrie Dutu a predicat în Biserica Emanuel Sacramento SUA unde a slujit ultimi ani, iar miercuri inima lui obosită s-a oprit. Dutu a plecat urcând spre Dumnezeu așa cum si-a dorit . A plecat să primească cununa slavei care nu se poate vesteji. În 12 si 13 decembrie planificăm doua slujbe cu ocazia treceri la Domnul a fratelui nostru; un sot și tata bun ,bunic si fiu deosebit ,un pastor, un om a lui Dumnezeu.
„Doamne, e timpul să-Ţi dăm înapoi,tot ce ne-ai dat împrumut… Tu ne-ai creat şi-ai pus viaţa în noi, Tu eşti olarul, noi… vasul de lut N-avem motive să nu ne supunem dacă vrei viaţa acum să ne-o ceri! Ce-am câştiga dacă ar fi să rămânem veşnic, aici într-un lanţ de dureri?
Chia dacă Dutu nu mai vine de peste ocean , Dumnezeu este Atotputernic și credincios promsiunilor. El va aduce înapoi împreuna cu Isus pe cei care au adormit … Mângăiați-vă uni pe alti cu aceste cuvinte spunea Apostolul . Versurile de mai jos i se potrivesc lui Dutu:
„Mă duc să mă odihnesc o clipă, sub glia recelui pământ
Cum odihneşte grâul toamna ,sub îngrijirea Celui Sfânt
Mă duc numai puţin departe , să mă odihnesc un ceas şi apoi
În dimineaţa fără noapte cu Domnul vom veni la voi
Cântările îmi vor ţine locul la masa dragostei cu voi
Până când mă voi întoarce cu Domnul şi-om veni la voi.”
Fie mângăierea Domnului peste toti cei dragi de departe sau aprope care ne unim si acum în cor spunând: La revedere dragul nostru în Impăratia Cerurilor,
https://redactiaharulhuedin.wordpress.com/
////////////////////////////////////////////
Cum pot fi mantuit?
Autor: Anonim
De ce trebuie sa fiu mantuit?
„Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23).
Ce intelegi prin pacat?
„Pacatul este faradelege” (1 Ioan 3:4).(Calcarea sau violarea legii lui Dumnezeu prin neascultare sau neglijare).
Da Doamne, dar e mai bine sa ma distrez si sa ma bucur de viata, chiar daca aceasta inseamna sa pacatuiesc.
„In adevar, cei ce traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, umbla dupa lucrurile firii pamantesti; pe cand cei ce traiesc dupa indemnurile Duhului, umbla dupa lucrurile Duhului. Si umblarea dupa lucrurile firii pamantesti, este moarte, pe cand umblarea dupa lucurile Duhului este viata si pace.” (Romani 8:5,6).
Doamne, este adevarat ca distractia si veselia nu dureaza prea mult; mai sunt si momente triste. Dar Doamne, totusi pare a fi o viata mai buna, decat a fi crestin.
„Luati seama dar, fratilor, ca niciunul dintre voi sa n-aiba o inima rea si necredincioasa, care sa va desparta de Dumnezeul cel viu. Ci indemnati-va unii pe altii in fiecare zi, cata vreme se zice: „Astazi”, pentru ca nici unul din voi sa nu se impietreasca prin inselaciunea pacatului.” (Evrei 3:12,13).
In realitate, eu sunt o persoana destul de buna. Uneori chiar ajut pe alti oameni si nu fac rau nimanui. Nu este aceasta destul de bine?
„Daca ziceam ca n-avem pacat, ne inselam singuri, si adevarul nu este in noi.” (1 Ioan 1:8).
Dar Doamne, eu sunt o persoana buna.
„Toti am ajuns ca niste necurati, si toate faptele noastre bune sunt ca o haina manjita.” (Isaia 64:6).
Doamne, vrei sa-mi spui ca nu e nimic bun in mine?
„Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar.” (Romani 3:10).
Ei bine, trebuie sa marturisesc ca sunt pacatos, dar ce este atat de rau in asta? Toti ceilalti sunt la fel.
„Fiind ca plata pacatului este moartea, dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6:23).
Vad ca pacatul duce la moarte si nefericire si ca Tu doresti sa-mi dai viata. Este adevarat?
„Eu am venit ca oile sa aiba viata, si s-o aiba din belsug.” (Ioan 10:10).
Acest lucru pare bun, dar nu inseamna crestinismul si a Te urma pe Tine, o viata grea?
„Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara.” (Matei 11:28-30).
Doamne, trebuie sa recunosc ca invitatia Ta pare buna. Dar vrei Tu si poti Tu sa ma salvezi chiar si pe mine?
„Fiind ca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Dumnezeu, in adevar, n-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa fie mantuita prin El.” (Ioan 3:16,17).
Dumnezeule, imi pare rau ca Isus a trebuit sa vina si sa moara, dar cum ma afecteaza aceasta pe mine?
„Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa, care ne da pacea, a cazut peste El, si prin ranile Lui suntem tamaduiti. Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui; dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor.” (Isaia 53:5,6).
Inseamna ca Isus a murit si pentru pacatele mele?
(Da), „pentru ca, prin harul Lui Dumnezeu, El sa guste moartea pentru toti.” (Evrei 2:9, u.p.)
Doamne, toata aceasta discutie despre moartea lui Isus pentru mine, ma face sa nu ma simt bine.
(„Asta e bine, fiule, caci Eu am trimis Spiritul Meu Cel Sfant si)” – „El, va dovedi lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata.” (Ioan 16:8)
„Spiritul Sfant cauta continuu sa atraga atentia oamenilor catre marele Sacrificiu care a fost adus pe crucea Calvarului, ca sa dezvaluie lumii iubirea lui Dumnezeu.” (gand inspirat).
Doamne, ce trebuie sa fac ca sa fiu mantuit?
- „Crede in Domnul Isus si vei fi mantuit tu si casa ta.” (Faptele Apostolilor 16:31).
- „Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9).
- „Pocaiti-va”, le-a zis Petru, „si fiecare din voi sa fie botezat in numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.” (Faptele Apostolilor 2:38). „Pocaiti-va, schimbati-va conceptiile si urmariti sa acceptati voia lui Dumnezeu in inima voastra, in loc de a respinge si sa fiti botezati fiecare din voi, in Numele lui Isus Hristos pentru iertarea si liberarea de pacatele voastre; si veti primi darul Spiritului Sfant.” (Fapte 2:38, The Amplified Biblie).
- „Cand pacatosul, atras de puterea lui Hristos, se apropie de crucea inaltata pe Calvar si se umileste inaintea ei, atunci are loc o noua creatie. I se da o inima noua. El devine o faptura noua in Hristos Isus.” (gand inspirat).
Doamne, vrei sa spui ca trebuie numai sa cred spre a fi mantuit? Nu mai este nimic altceva ce trebuie sa fac?”
„Caci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, si aceasta i s-a socotit ca neprihanire.” – pe cand, celui ce nu lucreaza, ci crede in Cel ce socoteste pe pacatos neprihanit, credinta pe care o are el, ii este socotita ca neprihanire. Tot astfel si David numeste fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fara fapte, il socoteste neprihanit. Ci este scris si pentru noi, carora de asemenea ne va fi socotita, noua celor ce credem in Cel ce a inviat din morti pe Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 4:3,5,6,24).
Inteleg acum – trebuie sa cred. Dar Doamne, cum pot sa ma pocaiesc? Cum trebuie sa marturisesc pacatele pentru a putea fi mantuit?
„Pe acest Isus, Dumnezeu L-a inaltat cu puterea Lui, si L-a facut Domn si Mantuitor, ca sa dea lui Israel pocainta si iertarea pacatelor.” (Faptele Apostolilor 5:31). „De aceea si Eu va spun: Cereti si vi se va da; cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide. Fiind ca oricine cere, capata; cine cauta gaseste; si celui ce bate, i se deschide.” (Luca 11:9,10).
Inteleg ca trebuie sa te invit pe Tine in viata mea, si atunci Domnul Isus imi va oferi darul pocaintei. Asa ca eu nu pot sa fac nimic ca sa merit mantuirea, nu-i asa?
„Caci si noi eram alta data fara minte, neascultatori, rataciti, robiti de tot felul de pofte si de placeri, traind in rautate si in pizma, vrednici sa fim urati si urandu-ne unii pe altii. Dar, cand s-a aratat bunatatea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru, si dragostea Lui de oameni, El ne-a mantuit, nu pentru faptele facute de noi in neprihanirea, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin inoirea facuta de Duhul Sfant.” (Tit 3:3-5).
Iti multumesc Doamne pentru ca m-ai primit.
„Deci, fiind ca suntem socotit neprihaniti, prin credinta, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5:1).
Doamne, Tu m-ai salvat, m-ai indreptatit. Aceasta inseamna ca voi merge la cer, dar pot sa mai pacatuiesc, desi nu asa de mult ca inainte; este adevarat?
„Nicidecum! Noi, care am murit fatza de pacat, cum sa mai traim in pacat?” (Romani 6:2).
Doamne, Tu m-ai salvat de condamnarea pacatului si de moartea viitoare, ca si de mizeria si sclavia pacatului in prezent. Mai ai ceva pregatit pentru mine?
„Iata la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastra, ca sa capatati slava Domnului nostru Isus Hristos.” (2 Tesaloniceni 2:14). „Si la aceasta ati fost chemati; fiind ca si Hristos a suferit pentru voi, si v-a lasat o pilda, ca sa calcati pe urmele Lui.” „El n-a facut pacat, si in gura Lui nu s-a gasit viclesug.” (1 Petru 2:21,22). „Astfel dar, fiindca Hristos a patimit in trup, inarmati-va si voi cu acelas fel de gandire. Caci Cel ce a patimit in trup, a sfarsit-o cu pacatului.” (1 Petru 4:1).
Doamne, cum trebuie sa traiesc aceasta viata?
„Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:8).
„Caci harul lui Dumnezeu, care aduce mantuirea pentru toti oamenii, a fost aratat, si ne invata s-o rupem cu paganatatea si cu poftele lumesti, si sa traim in veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie, asteptand fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Insusi pentru noi, ca sa ne rascumpere din orice faradelege, si sa-si curateasca un norod care sa fie al Lui, plin de ravna pentru faptele bune.” (Tit 2:11-14).
Inteleg ca harul este puterea Ta care ma face in stare sa-Ti urmez si sa fiu asemenea Tie. Si eu obtin acest har prin exercitarea credintei, studiind si ascultand de Cuvantul Tau, este adevarat?
„Astfel, credinta vine in urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvantul lui Hristos.” (Romani 10:17)
„De aceea lepadati orice necuratie si orice revarsare de rautate si primiti cu blandete Cuvantul sadit in voi, care va poate mantui sufletele.” (Iacob 1:21).
„Fiind ca ati fost nascuti din nou nu dintr-o samanta, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvantul lui Dumnezeu, care este viu si care ramane in veac.” (1 Petru 1:23).
Iti multumesc Doamne pentru vestea buna a Evangheliei. Acum ce trebuie sa fac?
„Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea, ca sa slujeasca de marturie tuturor nemurilor. Atunci va veni sfarsitul.” (Matei 24:14).
„Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin.” (Matei 28:19,20). „Du-te acasa la ai tai si povesteste-le tot ce ti-a facut Domnul, si cum a avut mila de tine.” (Marcu 5:19).
https://www.resursecrestine.org/eseuri/10688/cum-pot-fi-mantuit
///////////////////////////////////////////
http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/biblia-este-totusi-adevarata-de-petru-popovici-intreaba-dobitoacele-si-te-vor-invata-pasarile-cerului-si-iti-vor-spune-vorbeste-pamantului-si-te-va-invata-si-pestii-marii-iti-vor-poves/
////////////////////////////////////////////
Harul, motiv pentru a fi mai sfinţi
Poate cu toţii auzit expresiile de genul: “Dumnezeu e bun și iartă” sau minciuna grosolană a catolicilor “Dacă Dumnezeu este dragoste, nu va pedepsi păcatul”. Acestea sunt mari minciuni și dacă chiar vreţi să aflaţi adevărul luaţi acele versete din Scriptură care zic despre dreptatea lui Dumnezeu, despre iad… Cercetaţi și veţi găsi! Ce vreau eu să abordez acum este viaţa trăită în minciuna care zice că poţi trăi oricum că Dumnezeu e bun și te iartă, că poţi păcătui oricât vrei deoarece El nu te va pedepsi.
Harul lui Dumnezeu nu este pentru ca noi să trăim o viaţă desfrânătă și în păcat, ci dimpotrivă. “Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:4). Satan asta vrea să facă – să ne trăim viaţa de creștin ateu (zice că e creștin, dar trăiește ca și cum Dumnezeu n-ar exista) ca să nu mai putem fi lumină si sare pentru lumea din ziua de azi, ci o piedică în calea mântuirii oamenilor.
Haideţi să nu ne păcălim singuri și să nu ne lăsăm păcăliţi de aceste minciuni. Într-adevăr Dumnezeu este DRAGOSTE, dar dacă îţi baţi joc de faptul că Isus și-a dat viaţă pentru tine și trăiești continuu în acestă amăgire, va fi foarte rău de tine. Păcatul frânge inima Tatălui. “Dumnezeu nu se lasă batjocorit”, zice Biblia și nu se va lăsa batjocorit de creaţia lui.
Dacă tu te pocăiești, Tatăl te primește cu braţele deschise, căci scrie în Biblie: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Nu putem rămâne la fel ca înainte. Pavel ne spune despre omul cel vechi și omul cel nou. Noi acum suntem oameni noi. Apostolul Petru ne spune: “Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” (1 Petru 1: 14-16)
Dumnezeu ne iubește atât de mult încât nu vrea ca păcatul să ne distrugă viaţa. Noi ne iubim pe noi înșine? Dorim să fim robi ai lui Dumnezeu sau al păcatului? Alege să preţuiești harul !!!
https://www.totalschimbat.ro/2014/09/16/harul-motiv-pentru-fi-mai-sfinti/
////////////////////////////////////////////
Liber în lesă
Dan Berculean
,,Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” ( Tit 2:11-13)
Traim zile in care e, parca tot mai greu sa ne lasam de obicieiuri nefolositoare. Media ne preocupa si ne ocupa din ce in ce mai mult timp. Timp care l-am putea valorifica in multe alte moduri mai folositoare. Vedem parca cum ne instrainam tot mai mult, ne ascundem dupa o pereche de casti conectate la un device. sobiceiuri rele care promitem ca intr-o zi le vom lasa. Si pana in ziua aceea facem un pact cu noi insine spunand, ca daca nu ma pot lasa de tot o las macar „mai moale” cu obiceiul sau viciul respectiv. Dar trist e ca de fapt atunci cand noi spunem ca o lasam mai moale de fapt ne legam mai tare, si pe mai mult timp.
Scriptura afirma ca traim intr-o lume condusa de „domnul puterii vazduhului…” Si nu e bine de loc. Suntem robiti de anumite obiceiuri (fiecare are cel putin unul) dar totusi nu realizam, ne pacalim ca le facem din propria vointa, dar de fapt le facem ca cineva ne porunceste sa le facem.
Suntem la fel de liberi precum e un caine in lesa. Adica, atat timp cat lesa e lunga el crede ca e liber si se bucura, nu are stres, dar cum strangi putin lesa deja simte stramtoarea si nu ii place. Asa suntem noi, atat timp cat o lasam moale cu unele obiceiuri sau pacate, adica le practicam mai rar, ni se pare ca nu suntem dependenti de ele. Dar asta e si ideea, Satan are mii de ani de experienta din care a invatat cum sa lucreze cu oamenii, stie ca daca ii strange ei se revolta, dar daca le da putina „libertate” ei se acomodeaza si raman acolo. De asta ne invata Pavel ca trebuie sa o RUPEM cu paganatatea si nu sa o LASAM MAI MOALE. Atunci cand o lasi mai moale nu faci altceva decat sa prelungesti „contractul” cu viciul respectiv, oricare ar fi el, pentru ca atata timp cat nu te deranjeaza prea tare iti e ok, il agreezi. Cati dintre fumatori daca ar vedea ca fumatul ucide pe loc, ar mai fuma? Dar pentru ca fumatul ucide in timp indelungat, este foarte comod. De aceea putini se dereanjeaza sa se lase de el.. Cati dintre noi, daca faptul ca stam conectati pe net timp de multe ore pe zi, ne-ar indeparta familia instant, am mai sta pe net? Dar pentru ca asta lucreaza in timp, acceptam sa petrecem mult prea mult timp pe www.
Intreg sistemul din univers e pervertit in asa fel incat sa te provoace sa renunti la cumpatare, la evlavie, prieteni, biserica s.a.m.d. De ce? Pentru ca atat timp cat omul traieste intr-o comunitate sanatoasa e greu sa il darami, e greu sa ii distrugi caracterul, pentru ca comunitatea ar reactiona imediat si ar remedia situatia, dar cand omul ramane singur, atunci e vulnerabil iar Satan are toata libertatea si tot timpul la dispozitie sa il distruga.
Asa ca, va indemn sa va cercetati si sa vedeti care este „lesa” in care va plimbati, si rupeti-o. Eliberati-o! Hristos a venit pe pamant sa elibereze. Cu El totul e posibil.
https://berculeandaniel.wordpress.com/2015/05/19/liber-in-lesa/amp/
/////////////////////////////////////////////
Aurel Gheorghe – Teza 9 –Ucenicia – calea crucii – 50 DE TEZE PENTRU REFORMA CREȘTINISMULUI DIN ZILELE NOASTRE
Vezi si – Aurel Gheorghe – Semnele vremurilor – noiembrie 2017, actualizare
Creștinul adevărat este un ucenic al Domnului, de la care învață necurmat și pe care Îl urmează fără încetare cu scopul de a deveni tot mai asemănător Lui.
Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? (Mat. 16:24-26)
Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine;
şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.
Cine îşi va păstra viaţa o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. (Mat. 10:37)
Vezi si –
Aurel Gheorghe –T. 1 și 2 – Mântuirea prin har; mijloacele de a o primi
Aurel Gheorghe – Teza 3 – Nașterea din nou, garanția mântuirii
Aurel Gheorghe – Teza 4 – Dumnezeu ne primește, în harul și mila Sa | 50 DE TEZE PENTRU REFORMA CREȘTINISMULUI DIN ZILELE NOASTRE
Aurel Gheorghe –Teza 5, 6: Pocăința continuă – sfințirea vieții – 50 DE TEZE PENTRU REFORMA CREȘTINISMULUI DIN ZILELE NOASTRE
Aurel Gheorghe – Teza 7 – Puterea Sa, nu a noastră! | 50 DE TEZE PENTRU REFORMA CREȘTINISMULUI DIN ZILELE NOASTRE
Aurel Gheorghe – Teza 8 – Mântuiți nu prin fapte, dar pentru fapte bune! 50 DE TEZE PENTRU REFORMA CREȘTINISMULUI DIN ZILELE NOASTRE
Predici recente –
Aurel Gheorghe – A trăi cu cumpătare, așteptând fericita noastră nădejde
Aurel Gheorghe – Ascultă, Israele!
Aurel Gheorghe – Semnele vremurilor – octombrie 2017, actualizare
Aurel Gheorghe – Războaiele viitorului – Distrugerea Damascului
Aurel Gheorghe – Vremea sfârșitului – apostazie sau trezire?
Aurel Gheorghe – Cel viu va reveni!
Aurel Gheorghe – Vremea cercetării
~~~~~~~~STIUDIU IN CARTEA DANIEL ~~~~~~~~~
Aurel Gheorghe – Sfintenie sau compromis? Daniel cap. 1
Aurel Gheorghe – O împărăţie care nu va fi nimicită niciodată – Daniel, cap. 2
Aurel Gheorghe – Israel și închinarea anticristică – Daniel, cap. 3
Aurel Gheorghe – Toți oamenii sunt o nimica înaintea Lui – Daniel, cap. 4
Aurel Gheorghe – Numărat, cântărit și împărțit – Daniel, cap. 5
Aurel Gheorghe – ”El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni…” – Daniel cap. 6
Aurel Gheorghe – Imperiile mondiale și împărăția dreptății, Daniel cap. 7
Aurel Gheorghe – Profilul lui anticrist dezvăluit – Daniel, cap. 8
Aurel Gheorghe: Profeția celor 70 de săptămâni – Daniel, cap. 9
Aurel Gheorghe – O vreme de necaz pentru omenire – a 70-a săptămână din Daniel, cap.9
Aurel Gheorghe – Ultimele descoperiri: luptă în ceruri – Daniel, cap.10
urel Gheorghe – Războaiele lui anticrist – Daniel, cap. 11:20-45
Aurel Gheorghe – Războaiele trecutului – anii de tăcere, Daniel cap. 11:1-19
Aurel Gheorghe – Sfârșitul istoriei omului – începutul Împărăției Domnului, Daniel cap. 12
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Aurel Gheorghe – Cântări de laudă pe zidul de apărare – Neemia. cap. 11 și 12
Aurel Gheorghe – Modelul unei treziri adevărate, Neemia cap. 9 și 10
Aurel Gheorghe – Voi vesti îndurările Domnului!
Aurel Gheorghe – Înfruntând realitatea veșniciei
Aurel Gheorghe – Adevărata închinare
////////////////////////////////////////////
Aluatul cel vechi…despre ritualismul șamanic- MĂTURAȚI ALUATUL CEL VECHI, S-O RUPEM CU PĂGÂNĂTATEA
”Harul Lui Dumnezeu…ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești…”
La triburile păgâne, legătura omului cu spiritele o face șamanul. Șamanul este personajul religios principal din trib. Dacă nu poate făta renul este chemat șamanul, dacă se naște un copil, vine șamanul, dacă moare cineva, tot șamanul îi face slujba de trecere (prohod, slav.).
Autoritatea șamanului este dată în primul rând de tradiție, de frica de a nu călca tradiția, obiceiul, nici vorbă de o analiză conștientă a eficacității sau originii practicilor lui.
Șamanul face accesarea duhurilor prin ritualuri, însoțite de obiecte, jertfe sau chiar și temple.Acest ritual are spectatori, de cele mai mult ori persoanele care au solicitat ”intervenția”+alții.
E un ”aluat” foarte vechi, din vremurile când oamenii au încetat să-l mai păstreze pe Dumnezeu în conștiința lor, ”inima lor fără pricepere s-a întunecat”. Vorbim de fiii lui Noe, nepoții lui Noe, strănepoții lui Noe, etc. căci alți oameni nu au mai fost pe pământ. Născuți din cel trecut prin apă, contemporani cu el încă 600 de ani, generațiile până la Avram au ajuns adânc idolatre în practici, uitând de Cel care i-a trecut prin apa potopului. Cel ce crede că aceste obiceiuri țin de trecut ar fi bine să vorbească cu un misionar din Siberia, să se uite la numărul de reclame la vrăjitori din ziare, să vadă câți preoți trăiesc dintr-o ghicire pe care chiar și Biserica ortodoxă o acuză adesea sau să analizeze ritualismul din propria biserică evanghelică. E de fapt păgânism ambalat în versete biblice.
Invocarea dumnezeirii prin ritualuri este adânc înrădăcinat în ADN-ul omului fără Cristos. Puterea păcatului (cea deranjantă, dătătoare de boli, moarte, handicapuri, etc), omul o vrea atenuată NU prin schimbarea minții prin curățirea păcatului prin Cristos, ci prin ritualul rapid, plătit și neapărat fastuos. Ca Naaman sirianul. Șamanul are rolul lui cheie în ritual, șamanul execută invocarea duhurilor, a dumnezeirii, acest obicei e larg acceptat și considerat ca normal, de fapt obligatoriu în lume. acest teatru, această fățărnicie este un aluat repede crescător, e bine să fie măturat complet și cu grijă, dospește!
Domnul Isus și apostolii au prezis creșterea acestui aluat și între creștini, de la insignifiant la copleșitor, de la nebăgat în seamă la atotstăpânitor. Chiar de aceea ne-a spus să fim plămădeală fără aluat, adică fără acel rău care crește.
Câteva cuvinte despre aluat!
În traducerea Cornilescu are sensul de agent de fermentare, de dospire, nu se înțelege întregul material ca astăzi. Plămădeala este întreaga masă pusă la dospit. Azi sensurile s-au schimbat, prin aluat înțelegându-se tot ”materialul” pus la dospit.
Pentru dospire se folosește PUȚIN aluat. Atât de puțin!
Șamanul modern are diplomă, hirotonisire sau ordinare, amvon, templu și o puternică susținere de către adulatorii săi.
Este o singură problemă: Domnul Isus nu a lăsat șamani în adunarea Lui, nu a lăsat executanți de ritualuri pentru că nu a lăsat ritualuri. Și nu ne-a dat nici acel Duh de frică care să ne facă să ne plecăm capul în fața acestui ”puțin aluat”.
Ritulismul este păgânism. Invocarea, așa zisa binecuvântare, de copii, de miri, de temple, de case, etc . seamănă teribil cu șamanismul, cu păgânismul păgânilor despre care a zis că ”să nu ne asemănăm cu ei”.
Este o singură soluție pentru aceste păgânătăți: renegarea.
”Măturați aluatul cel vechi.” Chiar și în cantități mici e periculos, crește rapid.
https://vesteabuna.wordpress.com/tag/s-o-rupem-cu-paganatatea/
///////////////////////////////////////////
Devotional – Convins de harul lui Dumnezeu
Ori de câte ori Duhul Sfânt coboară peste noi, două lucruri ies mereu în evidență: un duh de îndurare și un duh de rugăciune. „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns.” (Zaharia 12:10).
Cartea Tit ne spune că harul ne este dat ca putere asupra păcatului, pentru a ne permite să trăim vieți cumpătate și sfinte. „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” (Tit 2: 11-13)
O măsură minunată a acestui har a fost prezentă în poporul lui Dumnezeu încă de la Cincizecime. Duhul Sfânt a trimis convingere de păcat asupra tuturor națiunilor, învățând pe credincioșii din orice rasă și limbă cum să se lase de nelegiuire. Rezultatul a fost un popor care trăiește în mod cumpătat și neprihănit și tânjește după venirea lui Isus.
Cred că în Zaharia 12 se proroceşte că în ultimul ceas, Duhul Sfânt va coborî cu putere peste poporul lui Dumnezeu cu un duh de îndurare care îi întoarce complet de la orice formă de trăire lumescă. Va produce în el curăţie de inimă. Poporul lui Dumnezeu se va trezi la o adevărată formă de „predicare a harului” – acea formă care convinge oamenii de orice lucru ascuns din viața lor. Lucrătorii vor propovădui un mesaj de condamnare a păcatului, de expunere a acestuia şi pocăință dincolo de tot ce s-a văzut vreodată în istorie. Toate păcatele, nelegiuirile și nebunia vor fi expuse, iar cei din casa lui Dumnezeu se vor simţi „presaţi” de a face ceea ce este drept.
Lucrătorii din întreaga lume, care au fost căldicei, vor fi mişcaţi de Duhul Sfânt. Dumnezeu îi va izbi cu convingerea îndurării Sale și le va spune: „Lumea se va distruge şi în curând te vei prezenta înaintea Mea. Începe să vorbești inimilor poporului lui Dumnezeu cu ungerea Duhului Sfânt.”
https://alfaomega.tv/devotional/8850-devotional-convins-de-harul-lui-dumnezeu
////////////////////////////////////////////
HARUL LUI DUMNEZEU NE INVATA
„Harul si pacea sa va fie inmultite prin cunoasterea lui Dumnezeu si a Domnului nostru Isus Hristos!”~2Petru1:2~
Harul lui Dumnezeu este nu numai bunatatea lui Dumnezeu,este nu numai iubirea Lui ,ci este bunatate si iubire venite de sus la noi intr-o Persoana:”Harul si adevarul au venit prin Isus Hristos”(Ioan 1.17).Harul nu este pentru un singur popor,cum era legea,ci este pentru toate popoarele ,pentru toti oamenii,din orice neam de orce semintie ,de orice limba.
In fata harului lui Dumnezeu nu este deosibire intre un om si altul,pentru ca numai prin har putem fi mantuiti,prin credinta.Apostolul Pavel spune in (Tit 2:11-12) ca harul lui Dumnezeu care aduce mantuire pentru toti oamenii s-a aratat in chip stralucitor in Domnul Hristos.
Dar nu numai ca s-a aratat,dar harul face si o lucrare minunata;ne invata.In greceste ,cuvantul „ne invata”are o nuanta deosebita; a invata pe altii o invatatura(doctrina)se zice intr-un fel,aici insa este a invata cum inveti pe copii sa se poarte.Si pe copii trebuie mereu sa-i inveti.Harul lui Dumnezeu ne invata ca pe niste copii.
Si ce ne invata harul?S-o rupem cu nelegiuirea sau cu paganatatea,adica sa ne lepadam de nelegiuire cum s-a lepadat Petru de Domnul Isus.Ce este aceasta paganatatea ?Este viata in care nu stapaneste Dumnezeu,este viata pe care o duce lumea care nu cunoaste pe Dumnezeu.Am terminat cu felul ei de vietuire,asa ne invata harul lui Dumnezeu.
Nu trebuie sa stam la tocmeala in lucrurile care se vad cat de colo ca sunt pacatoase.Harul ne invata mereu si nu oboseste sa ne aduca mereu aminte.Harul ne mai invata sa traim in veacul de acuma cu intelepciune,dreptate si evlavie.Veacul de acum poate fi timpul calatoriei noastre pe pamant.
Harul ne invata sa traim cu intelepciune (este vorba de noi insine ),cu dreptate (fata de ceilalti oameni)si cu evlavie (fata de Dumnezeu ).Necumpatarea (excesul )in orice privinta scurteaza viata;iar cel credincios este invatat prin har sa nu faca exces de nici un fel.
Fata de Dumnezeu se cade sa traim cu evlavie .Cuvantul „evlavie”inseamna a lua totul din mana lui Dumnezeu.
Teodor Popescu
http://speranta40.blogspot.com/2012/05/harul-lui-dumnezeu-ne-invata.html
/////////////////////////////////////////////
Învățătura harului – Tit 2;12- şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie…
In versetul 11 ne arata Cuvantul pe cine la pus Dumnezeu sa Invete pe Copiii Lui.Este vorba de Harul lui Dumnezeu.Unii is pun Invatacei dupa preferintele lor.Ce fac prin asta? Anihileaza, Indeparteaza, Harul lui Dumnezeu din lucrarea care i-a fost Incredintata de Dumnezeu.Deci, Intelegem noi cine ne este dat sa ne invete? Unii ar putea spune despre Duhul sfant ca ne-a fost dat sa ne Invete.Si asa este,numai ca si harul si Duhul sfant sunt parte din lucrare, de a Invata pe copilul lui Dumnezeu.Nici unul nu se contrazic,ci conlucreaza la modelarea Copiilor lui Dumnezeu.Duhul Sfant il avem primit odata cu nasterea din nou.Efeseni 1;13. Pe cand Harul trebuie sa mergem necurmat la tronul sau scaunul Harului.Cu alte cuvinte, nu il vom primi automat ca si Duhul sfant.
Iata ce citim In privinta Harului;Evrei 4;16. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentruca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.Apoi, Duhul Sfant al lui Dumnezeu, spunea Domnul Isus ca , va ramanea cu voi si In voi;Ioan 14; 17. şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentrucă nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămîne cu voi, şi va fi în voi.Asta Inseamna ca, Dumnezeu, ne-a pus deoparte pentru El. Defapt, Insasi pecetea aceasta ne pune deoparte pentru Dumnezeu.Efeseni 1; 13….. şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfînt, Aceasta pecete face dovada ca apartinem Celui care si-a pus pecetea pe ce este al Lui.Cand ne Intoarcem la Har,vom vedea ca nu spune ca,Haru;l va ramanea cu voi si In voi. Harul Il avem numai atunci cand ne prezentam inaintea lui Dumnezeu la tronul Harului de unde curge as zice ca un rau,pentru al avea. Spune Cuvantul ca Harul ne este dat pentru vremuri de nevoie.
Spuneam cu alta ocazie despre aceste vremuri de nevoie. Cand sunt aceste vremuri de nevoie in viata unui rascumparat? Pot spune fara nici-o retinere ca Intotdeauna avem nevoie sa mergem sa capatam Har.Deci,Intelegem diferenta intre aceste doa;Duh Sfant+ Har= Cu O viata Implinita in traire spre slava lui Dumnezeu. Sunt foarte multi daca nu cei mai multi care nu au rupt-o cu ce fac cei din lume. Sesizezi in vietile lor dela obiceiuri si practici care nu au nimc deaface cu Viata noua din Dumnezeu.Acestia sa-mi fie Ingaduit sa spun nu au nici Duhul sfant si nici Harul dela Dumnezeu.Acesta este motivul de nu au rupt-o cu trecutul lor as spune. şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea Fara acesata rupere nu te poti bucura de slobozenia pe care o are un copil al lui Dumnezeu adusa de Domnul Isus. Pentruca ,Harul si Adevarul au venit prin Domnul Isus,Esi incatusat in anumite datini si forme care te tine legat.Lumea din jurul nostru este o lume pagana. Chiar daca ei se considera crestini.
Am spus cu alta ocazie ce Inseamna sa fi crestin si ce Inseamna sa fi Copil al lui Dumnezeu.Apoi, versetul aduce Inainte; şi cu poftele lumeşti, Fiecare om are as zice inoculat in structura veche aceste pofte lumesti.Este extrem de greu sa te lupti cu aceste pofte lumesti prin propile tele puteri. Ele te trag spre pamant si nu te poti bucura de viata noua pe care un copil al lui Dumnezeu a capatat-o prin nasterea din nou.Daca ai aceasta viata, ai rupt-o cu aceste pofte lumesti, si cu tot ce tine de paganizm. Cu alte cuvinte, nu mai esti calauzit de aceasta fire veche.Iata dece este necesar sa mergem mereu inaintea scaunului Harului.Fara Har nu vom putea fi biruitori asupra firi vechi.In continuare vedem cum suntem indemnati sa traim in acest veac rau.şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare.Am mai scris cu alta ocazie din acest verset. De data aceasta as dori sa ne oprim Impreuna la acest cuvant care este neglijat de cei mai multi in vietile lor. .cumpătare.
Unii dintre noi poate avem o lista restransa la ce inseamna sa fi cumpatat, sau sa aplicam acest cuvant Cumpatare,in vietile noastre.Poate ca cei mai multi se gandesc la mancare si bautura. Acestea sunt numai doua aspecte ale vieti unde trebuie aplicata Cumpatarea. Dar sunt mult mai multe situatii unde ni se cere sa aplicam cumpatarea.As aduce Inainte doar un aspect la care sunt sigur ca nu multi dintre noi s-au gandit. Este vorba de cheltuirea banilor pe care ii avem prin munca pe care o depunem,indiferent in ce domeniu de activitate am avea.Sunt oameni si ce e trist ca acestia, se chem crestini care nu se pot aptine cand vine vorba de a cheltui bani. Fie ca este neaparata trebuinta sau nu. Este o atitudine pe care unii nu si-o pot controla.As spune ca nu este limita in viata unde am putea sa aplicam Cumpatarea.Este o virtute sa poti sa te reti dela ce nu-ti este neaparat de trebuinta. să trăim în veacul de acum cu cumpătare, Indemnul Cuvantului este sa traim. Cu alte cuvinte sa nu dam frau Inimi sa ne conduca, sa stabileasca un fel de a trai care sa nu-i faca cinste Domnului Hristos.
Am Intalnit oamenii care spuneau; sunt banii mei si fac ce vreau cu ei.Apoi In privinta mancari si a baututi sunt unii care nu au stapanire de sine, cum nu au si in alte situatii.Cred ca ne este necesar sa ne revizuim felul de a gandi cu privire la Cumpatare.Alte doua cuvinte pe care Cuvantul le aduce Inaintea noastra. dreptate şi evlavie, Dreptatea este si ea un component al vieti celui rascumparat.Deseori gasim in Cuvant acest termen al dreptati si cum trebuie aplicat de cei credinciosi. Dar unde sa fie aplicat acest cuvant dreptate? Negresit ca in relatile cu semenii nostri. Si dece nu si in relatile intre Frati.Deseori nu tinem cont cum ne purtam cu Fratii si Surorile noastre. Domnul Isus aduce o pilda in atentie;Luca 18; 3. În cetatea aceea era şi o văduvă, care venea des la el, şi-i zicea: «Fă-mi dreptate în cearta cu pîrîşul meu.»Este din Caracterul Domnului Hristos atunci cand ne purtam cu dreptate intre noi. Si acest subiect poate fi largit de cum am putea sa aplicam dreptatea in relatiile noastre unul cu altul.Am ajuns la evlavie, Acest cuvant incununeaza viata celui rascumparat la modul superlativ.
Sa fi evalavios, presupune sa Intelegi ca este bine pentru tine asa cum vrea Dumnezeu sa fi.Cu alte cuvinte, este starea de multumire in care Dumnezeu te asaza ca copil al Lui. Odata am avut o discutie cu doi frati cunoscuti ca lideri in comunitatea crestina evangelica.Am pus aceasta Intrebare; Puteti sa-mi formulati definitia evlaviei? S-au uitat lung la mine si au facut pauza. Si atunci mi-am expus parerea in armonizare cu Cuvantul.Evlavia,este starea de multumire in care Dumnezeu te asaza ca Copil al Lui.Expierenta vieti de credincios a dovedit ca;viata este mult mai usoara, placuta, cand esti evlavios.Cu alta ocazie am scris ceva mai pe larg despre evlavie.As Incheia cu acest loc care ne arata cat de folositoare ne este evlavia.1 Timotei 4;8. ….evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare.Psalmistul si el are ceva de spus cu privire la evlavie.Psalmul 16;3. Sfinţii, cari sînt în ţară,oamenii evlavioşi, sînt toată plăcerea mea.A fi evlavios face dovada ca esti multumit In starea in care te-a asezat Dumnezeu.
John Balarie
Los Angeles California!
Tit 2;12. şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, …….
////////////////////////////////////////////
Ce ne învață HARul adevărat și cum putem face deosebirea între harul adevărat și cel fals
Tit 2
- Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat
- şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie,
- aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.
După Biblie este învățătura din aceste versete. Harul ne cere să nu facem anumite lucruri, dar să facem altele. Unii su răspândit tot felul de învățături păgâne care ar vrea să vă asigure că mântuirea nu se mai poate pierde (orice ați face apoi). Învățătura adevărată a harului vă obligă să o rupeți cu păgânătatea … , acesta este HARul adevărat.
Este de la satana orice formă de învățătură care ar vrea să ne învețe că mântuirea poate fi dusă cu ale lumii și oricum nu se poate pierde, că îndreptățirea prin credința numai teoretică este pe veci și poate acoperi orice, oricât ai umbla cu satana cel rău și viclean. Aceste învățături sunt ale dracului, nu ale harului, pentru că harul te obligă să umbli cu Domnul, pe cale, până la capăt, ca să fii mântuit în final! O parte a teologiei baptiste a fost otrăvită cu doctrinele dracilor că dacă Dumnezeu te-a ales, te mântuie cu de-a sila (nici nu știi ce ai pățit) și poți să trăiești ca un păgân, că mântuirea nu ți-o mai poți pierde. Puteți schimba termenul har cu termenul drac în orice învățătură care nu este după Biblie, adică nu vă obligă să umblați cu Domnul, după ce ați rupt-o cu păgânătatea (după ce ați ieșit din lume)!
Niște degenerați religioși au ascultat de satana și au inventat ereziile numite Doctrinele harului (fals). Harul adevărat, biblic, ne învață să umblăm cu Domnul pentru mântuirea finală viitoare, până la capăt; iar acele doctrine drăcești dau mântuirea pe veci, chiar dacă ei umblă cu lumea. Sunt ale dracilor, nu ale harului adevărat!
Mântuirea care nu se poate pierde ține de învățătura dracilor, pentru că ar vrea să asigure o mântuire cu lumea. Nu există așa ceva!
Tit 2
- Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat
- şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie,
- aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.
În textul de sus: Tit 2, versetul 12 Harul adevărat, în care ajungem la mântuirea finală, ne învață că trebuie să nu facem unele lucruri și să facem altele. Nu există alt har!
/////////////////////////////////////////////////////////
Harul ne învață cum trebuie să trăim
,,Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat
și ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie,
așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos.
El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit 2: 11-14)
Tocmai am sărbătorit arătarea harului lui Dumnezeu pentru noi, la cruce, în lucrarea mântuitoare a Domnului Isus.
Dacă obținerea harului lui Dumnezeu nu ne-a costat nimic, asta nu înseamnă că el este ieftin. Practic, pentru mântuirea noastră s-a plătit cel mai mare preț, cunoscut vreodată, în toatâ istoria universului, văzut și nevăzut: sângele singurului Fiu al lui Dumnezeu. ,,căci știţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deșert de vieţuire pe care-l moșteniserăţi de la părinţii voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană.” (1Petru 1:18-19)
Pornind de la această realitate, se ridică niște întrebări la care trebuie să găsim un răspuns: Cum ar trebui să ne trăim viața, în consecința faptului că harul costisitor al lui Dumnezeu a fost arătat? Ce atitudini ar trebui să avem, având în vedere imensul preț plătit, pentru răscumpărarea sufletelor noastre? La ce fel de viață ne motivează harul lui Dumnezeu?
Probabil că fiecare dintre noi am auzit sau am întâlnit anumiți ,,pretinși” creștini, zicând sau gândind ceva de felul următor: ,,Dacă tot este har, de ce să ne mai frământăm atât de mult cu problema sfințirii? De ce să ne tot învinovățim din pricina păcatelor pe care le săvârșim? Domnul ne iartă căci harul Lui a fost arătat. Important e să fim sănătoși, prosperi și bine plasați din punct de vedere social, căci la urma urmei, acesta este tot harul Domnului. Cât despre a face fapte bune… să nu ne întoarcem din nou la legalism.”
Cei care au atitudini asemănătoare cu acestea, sub pretextul harului arătat al lui Dumnezeu, se încadrează în categoria celor descriși în Iuda 1:4: ,,Căci s-au strecurat printre voi unii oameni scriși de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Hristos.”
Iată trei semne clare după care pot fi identificați, cu ușurință, oamenii care transformă, în desfrânare, harul lui Dumnezeu:
1.Tratează sfințenia cu superficialitate sau o consideră chiar opțională.
2.Sunt adepți ai unei forme de ,,evanghelie a prosperității”.
3.Definesc umblarea în fapte bune, drept legalism. Prin urmare: sfidează orice formă de autoritate, care le-ar putea cere o anumită formă de ascultare sau de supunere. (Vezi Iuda 10-16)
Dar să revenim la întrebarea de bază: Care este modul biblic sau corect de a ne trăi viața, ca urmare a faptului că harul lui Dumnezeu a fost arătat?
Textul citat, ne spune că harul însuși ne învață cum trebuie să trâim.
În cele ce urmează, aș dori să privim, în textul biblic, și să descoperim: Cum ne învață harul să trăim?
- Harul lui Dumnezeu ne învață să trăim în sfințenie.
,,și ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie,” (v12)
Versetul citat, prezintă acțiunea sfințirii pe două planuri: În primul rând, sfințirea presupune a o rupe cu un anume fel de viață, iar în al doilea rând, a adopta un alt fel de viață. Să le luăm pe rând:
,,S-O RUPEM CU PĂGÂNĂTATEA ȘI CU POFTELE LUMEȘTI”
Termenul ,,a o rupe” desemnează o acțiune fermă, categorică și decisivă. Sfințirea presupune o delimitare clară față de păcat. Ea exclude orice formă de cochetare sau de negociere cu acesta.
Versetul biblic folosește doi termeni pentru a descrie concret lucrurile de care trebuie să ne delimităm: păgânătatea și poftele lumești.
Păgânătatea reprezintă dușmanul care ne atacă din exterior. Ea cuprinde întreg sistemul de valori ai unei lumi fără de Dumnezeu. Păgânătatea este chipul veacului lumii acesteia, la care Pavel ne spune să nu ne conformăm. (Romani 12:2)
Poftele lumești reprezintă dușmanul care ne atacă din interior. Atâta vreme cât încă trăim în trup, poftele sunt un potențial pericol permanent. Ruperea se realizează prin răstignirea fermă a firii pământești.
,,SĂ TRĂIM ÎN VEACUL DE ACUM CU CUMPĂTARE, DREPTATE ȘI EVLAVIE”
Dacă sub aspectul ,,negării”, o viață sfântă este o viață ruptă de păgânism și poftele firii, sub aspectul ,,afirmării”, o viață sfântă este o viață trăită cu cumpătare, dreptate și evlavie.
Cumpătarea descrie o viață echilibrată: fără excese și fără extreme. De foarte multe ori păcatul rezultă din exagerări sau din răsturnări ale valorilor și priorităților. Biblia ne învață să fim cumpătați în: vorbire, mâncare, îmbrăcăminte, muncă, somn, etc.
Dreptatea descrie o viață trăită după adevăr: fără minciună și fără orice fel de înșelăciune. A trăi cu dreptate presupune: a-ți câștiga existența prin mijloace cinstite, a nu nedreptăți pe nimeni, a nu fi părtinitor.
Evlavia descrie o viață trâită în frica de Domnul.
De dragul sistematizării am putea spune că: cumpătarea reglementează relația cu sinele. Dreptatea reglementează relația cu semenii iar evlavia reglementează relația cu Dumnezeu. La urma urmei, trăirea în sfințenie implică trăirea în relații biblice cu: sine, cu Dumnezeu și cu semenii.
Cât de serios tratăm rolul de pedagog al Harului lui Dumnezeu, care ne învață să trăim o viață de sfințenie? Cât de fermă și de categorică este acțiunea noastră de a o rupe cu păgânătatea și cu poftele lumești? În ce măsură încă ne mai conformăm unei lumi ale cărei valori principale sunt: banii, distracția, confortul și puterea? În ce măsură încă suntem dominați de pofte sexuale, dorințe materialiste sau sete de răzbunare? Harul ne învață să ne pocăim de toate acestea și să ne deprindem cu o viață echilibrată, dreaptă și cu frică de Dumnezeu.
De câtă cumpătare dăm dovadă când mergem la cumpărături, când participăm la o sărbătoare unde ni se pune în față o masă copioasă, sau când suntem ispitiți să ne luăm trei locuri de muncă, spre a dobândi cât mai rapid confortul la care visăm?
Cât prețuiește pentru noi dreptatea, atunci când o minciună, un fals sau o mică înșelăciune, ne-ar aduce bani în plus în bugetul familiei? Câte au fost situațiile în care am încercat chiar să ne justificăm nedreptatea, folosind tot felul de argumente, uneori chiar din biblie?
Cu câtă evlavie ne apropiem de Dumnezeu? Modul nostru de a ne închina, reflectă măreția Celui pe care Îl venerăm? Avem conștiența atotprezenței lui Dumnezeu chiar și atunci când nu ne vede nimeni?
Iată câteva întrebări aplicative la care trebuie să răspundem fiecare dintre noi, sub cercetarea Duhului Sfânt.
- Harul lui Dumnezeu ne învață să trăim în așteptarea revenirii Domnului Isus.
,,așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos.” (v13)
La acest punct, textul biblic face referire la scopul principal pentru care trăim, și care ar trebui să fie, așteptarea revenirii Domnului Isus.
Analizându-ne acțiunile, prioritățile, valorile și pasiunile, să încercăm să răspundem la întrebarea: Care este scopul principal pentru care trăim? Este acesta așteptarea revenirii lui Cristos?
Dacă Dumnezeu a mai adăugat o zi la viața noastră, El a făcut lucrul acesta, nu ca să ne mai îmbogățim puțin, nici ca să ne cățărăm cu o treaptă mai sus pe scara socială, ci ca să ne pregătim mai bine pentru venirea Domnului. Însă dacă scopul nostru principal, al zilei de azi, a fost diferit de cel al lui Dumnezeu, înseamnă că am trăit degeaba.
Oare câte din zilele pe care ni le-a dat Dumnezeu, le-am risipit fără nici un folos? Oare câți dintre cei care ne numim creștini trăim în zadar?
Iată alte câteva întrebări la care trebuie să răspundem cu cea mai mare seriozitate.
- Harul lui Dumnezeu ne învață să trăim cu pasiunea de a face fapte bune.
,,El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (v14)
Unele traduceri moderne ale Noului Testament, înlocuiesc expresia, mai arhaică: ,,plin de râvnă pentru fapte bune” cu unele mai moderne: ,,plin de pasiune pentru fapte bune”, ,,dornic să facă fapte bune” sau ,,zelos pentru fapte bune”.
A fi plin de râvnă pentru fapte bune, nu înseamnă deloc, să ne hotărâm să facem și noi ceva pentru Domnul, doar după ce biserica trage de noi luni de zile.
Vă rog să observați faptul că Dumnezeu ne-a răscumpărat și ne-a curățat de păcat ca să fim ai Lui. Asta înseamnă că El dorește să dispună de viața noastră, în calitate de Stăpân. Asta presupune că noi trebuie să fim totdeauna: disponibili, determinați și grabnici la a împlini voia Sa.
Oare suntem noi preocupați, în fiecare zi, în a descoperi ce așteaptă Dumnezeu de la noi? Ne începem fiecare zi din viață rugându-L pe Dumnezeu să ne descopere, cu ce ar vrea El să ne umplem timpul?
Avem ochii deschiși în a vedea nevoile cu care se confruntă cei din jur?
Cât ne este de natural să observăm fața tristă a unui frate copleșit de un anumit necaz? Cu câtă ușurință percepem nevoia sufletească a unei persoane cu care intrăm în dialog?
Odată descoperită o anumită nevoie, suntem noi plini de zel în a o împlini? Cât de ușor empatizăm cu cei aflați în suferință? De cât timp au nevoie: păstorul, biserica sau comitetul, în a ne convinge să ne implicăm într-o anumită lucrare de slujire? Câtă pasiune și energie investim în ceea ce facem?
În concluzie:
Dragi frați, surori și stimați ascultători. Dacă harul nu ne învață să trăim o viață de sfințenie, de pregătire pentru venirea Domnului și de pasiune pentru fapte bune, înseamnă că nu este adevăratul har. O trăire fără sfințire, cu alt scop principal decât pregătirea pentru venirea Domnului, și fără pasiune pentru fapte bune, este nedemnă de harul lui Dumnezeu, care a fost arătat, ba chiar îl transformă în desfrânare, după cum citim în Iuda 4.
Harul lui Dumnezeu ne învață să trăim o viață sfântă, o viață de pregătire pentru venirea Domnului și o viață de pasiune pentru fapte bune.
Frumusețea harului lui Dumnezeu este că el nu doar ne învață aceste lucruri ci le și realizează în noi, iar pe urmă face și din viața noastră un har și pentru alții.
Dacă cunoaștem ceva se datorează harului lui Dumnezeu care ne învață. Dacă suntem ceva suntem datorită harului lui Dumnezeu care ne transformă.
Haideți să creștem în harul lui Dumnezeu, lăsându-ne învățați și transformați de el, pentru ca atunci când Domnul Isus va veni pe norii cerului, să fim sfinți și fără prihană, pregătiți să-L întâmpinăm în văzduh, împreună cu cei pe care i-am iubit și i-am slujit aici pe pământ, prin faptele noastre bune făcute cu râvnă.
Harul ne învață cum trebuie să trăim.
/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////








Publicat la:
Mai 17, 2022















Geneza
