Treci la Români şi scapă-i de idolatrie; Mergi la Ruşi, Moldoveni, Ucraineni şi uşurează-i de ortomoaşterie; Du-te în Africa, America şi alungă icoana-maimuţăria! Treci în Ungaria, în Italia, Gemania, Brazilia  şi în alte ţări şi vindecă-i de curvicatolicia punctată în Apocalipsa, cap.17! Căci şi astăzi Duhul Sfânt spune nouă, vouă şi mie şi ţie: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (F.A.16/9) „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne.4. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei…

Chemarea şi trimiterea în lucrare- Michael Vogelsang… Deviza unui lucrător- C. H. Mackintosh… Pierderea Canaanului de către Moise… El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez- J. G. Bellett…  IA-ŢI CRUCEA ŞI URMEAZĂ-L PE CRISTOS… Isus stă … la uşă ! Apocalipsa 3.20, Geneza 4.7… C.H. SPURGEON: O liniște sfântă…  Pastor american deghizat in cersetor… Ce înseamnă pentru creştini să-şi poarte crucea?La uşă

Treci la Români şi scapă-i de idolatrie; Mergi la Ruşi, Moldoveni, Ucraineni şi uşurează-i de ortomoaşterie; Du-te în Africa, America şi alungă icoana-maimuţăria! Treci în Ungaria, în Italia, Gemania, Brazilia  şi în alte ţări şi vindecă-i de curvicatolicia punctată în Apocalipsa, cap.17! Căci şi astăzi Duhul Sfânt spune nouă, vouă şi mie şi ţie: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (F.A.16/9) „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne.4. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei…

  1. …Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.”Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea ca fiară era, nu mai este, şi va veni.Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia.Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărăteasca timp de un ceas împreună cu fiara.Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor.Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.”Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc.Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu.Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului.”        Apocalipsa, cap.17

IA-ŢI CRUCEA ŞI URMEAZĂ-L PE CRISTOS

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. — Mat. 16:24

R5553 W. T. 1 octombrie 1914 (pag. 302-303)

Acesta este un text foarte frumos şi foarte semnificativ. Cuvintele „să vină după Mine” nau fost traduse corect: „să Mă urmeze” este o traducere mai bună. În vechime era obiceiul ca un învăţător să fie urmat de un grup de urmaşi de-ai săi; ca Socrate, de exemplu. Tot aşa, ucenicii Domnului nostru, elevii Lui, Lau urmat. Ei au călătorit cu El ca să poată avea ocazia de a primi continuu instrucţiuni de pe buzele Lui. Aşa a fost cu toţi învăţătorii din timpurile vechi. Uneori, cum a fost în cazul lui Gamaliel, ei aveau o şcoală — elevii stăteau „la picioarele lui Gamaliel”. Ei discutau întrebări în mod foarte asemănător cum facem noi la masa de la „Betel” astăzi. Obiceiul lor era ca elevii să pună întrebări şi să primească opiniile învăţătorului.

Isus a spus că pe oricine instruia El putea şti de la început că va avea experienţe severe; nu va primi mare onoare. Dimpotrivă, cei care vreau să fie ucenicii Lui, trebuie să-şi ia crucea şi să urmeze în urmele lui. Vor fi încercări de-a lungul întregii călătorii, le-a spus El. Domnul n-a dorit ca cineva să devină ucenic al Său sub o înţelegere greşită. „Unde sunt Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu.” Cei care-L urmează pe Isus în această vale a lacrimilor, mărturisind pentru Dumnezeu şi pentru Adevăr, vor fi binecuvântaţi de El şi în cele din urmă vor împărtăşi gloria şi onoarea Sa Mesianică şi vor avea parte de nemurire.

Isus stă … la uşă ! Apocalipsa 3.20, Geneza 4.7

La uşăIată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine”. (Apocalipsa 3 : 20)

În Geneza 4 : 7, Dumnezeu spune : „Nu-i aşa ?

Dacă faci bine, vei fi bine primit ; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă ; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti”.

Acesta este un fel de concurenţă neloială. Cumva la aceeaşi uşă bate şi Domnul Isus, (adică StăpânulCreatorul), dar tot pe acolo ne iscodeşte şi (Satan)-păcatul. Păcatul însă nu bate la uşă, ci pândeşte momentul în care omul se deschide pentru rău, pentru  a da buzna-a intra în viaţa lui.

Pe cine vreau să accept ? Isus sau păcatul ? Lupta aceasta pentru accederea în viaţa omului este toată viaţa, constant … secundă de secundă, oră de oră, zi de zi !


Iată Eu stau la ”. (Apocalipsa 3 : 20)

Ce face Isus la uşă , pentru cine stă şi de ce face acest lucru, (ce scop are) ?

1.„ … EU stau … ”. Cine este EL ? Dumnezeu … Domnul Isus.

2. „ … la uşă …”. Cine este cel la a cărui uşă stă Dumnezeu ? Probabil un nimeni, (cu sensul de un om simplu de pe pământ, care pentru cei din jur este un oarecare), dar pentru Isus fiecare om are valoare, Şi-a dat viaţa Lui pentru noi !

3. „ … şi bat …”. Cum de-a ajuns Isus la uşa omului respectiv şi de ce bate ? Aşteaptă să fie primit înăuntru, de aceea merge la adresa exactă.


În I Petru 3 : 20 scrie că : „ … îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt”.

Aşteptarea lui Dumnezeu, a fost şi pe vremea lui Noe : Cine aştepta ? Îndelunga Lui răbdare. Dumnezeu Se aştepta la o schimbare a vieţii, la reîntoarcere la EL. Dar pentru cei din vremea lui Noe, a trecut timpul stabilit, fără să se producă schimbarea vieţii, pe care Dumnezeu o aştepta …

În Biblie scrie ce se întâmplă când omul, înşeală aşteptările lui Dumnezeu :

Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”. (Romani 2 : 5 – 6)

Dar cu împietrirea inimii …”, omul îşi acumulează mânie, care se acumulează la Dumnezeu şi vine vremea în care omul va avea parte de ziua mâniei Lui … pur şi simplu i se întâmplă ceva, iar concluziile le trage omul în cauză !


Pe vremea lui Noe, judecata lui Dumnezeu s-a manifestat prin potop, indiferent de ce credeau teologii liberali din acele vremuri. Aşa s-a pus punct păcatului !

Şi azi omul poate uită că trăieşte pe pământul pe care nu el l-a făcut, ci este Casa lui Dumnezeu, în care beneficiază de resursele Lui naturale : aer, apă, soare, etc.

Dar : „Ce seamănă omul, aceea va şi secera”. În Galateni 6 : 7, apostolul Pavel scria : „Nu vă înşelaţi : „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. Adică să nu vă imaginaţi că nu va fi o zi a socotelilor !

Va veni o zi, în care, omul care nu L-a vrut pe Isus în viaţa lui, va sta la Uşa Lui Dumnezeu şi va bate, pentru a intra în cer … dar va fi prea târziu !


Regretul va fi cu atât mai mare, cu cât omul :

1. Ştia Cine era Cel ce i-a stat la uşă, (fiindcă atunci când a auzit bătaia în uşă, s-a uitat pe vizor şi L-a văzut).

2. Cunoştea adresa la care stătea EL şi ar fi putut el să meargă până la EL acasă, pentru a se interesa : De ce a venit Isus pe la el, în vizită ?

3. Motivaţia nedeschizătorului nu va mai conta ! Veşnicia cu Isus … va începe şi fără el !


Vine şi ziua în care, cel ce-L respinge constant, va avea nevoie de Isus şi va merge acolo unde ştia că stă Isus, dar va fi prea târziu, pentru că nu va fi nici el primit … în Cer ! De ce ? Cerul este ca o sală, care are o anumită capacitate. Când toate scaunele s-au ocupat, uşa se închide !

În Romani 11 : 25 scrie :

Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta : o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor”.

Despre ce uşă este vorba aici ? Simbolic se vorbeşte despre uşa mântuirii prin care se poate ajunge în Cer. Uşa este Isus :

Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit … ”. (Ioan 10 : 9) Cum poţi face acest lucru ? ÎL rogi :

Doamne Isuse vino în viaţa mea ! După această rugăciune, totul va fi altfel …

Pierderea Canaanului de către Moise

 J. G. Bellett

Moise avea în mână toiagul său simplu de păstor atunci când Dumnezeu l-a chemat să pască pe Israel (Exod 4 ). A devenit atunci toiagul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu l-a făcut simbolul şi unealta autorităţii lui Moise în Israel. El a trebuit prin urmare să-l ia, ca să poată face cu el minunile lui în Egipt şi în pustie, pentru judecată asupra vrăjmaşilor şi pentru binecuvântarea asupra poporului (Exod 4:17 ).

Mai întâi a înghiţit toiegele Egiptului, ca să arate că nici o putere nu poate sta în faţa puterii lui Dumnezeu, dând Egiptului de ştire că era imposibil să se opună voii lui Dumnezeu (Exod 7:12 ). Dar Egiptul nu a învăţat această lecţie. Iar atunci toiagul a adus plăgile sângelui, broaştelor, ţânţarilor, până când vrăjitorii au recunoscut că nu-şi pot măsura puterea lor cu cea a Domnului (Exod 8:19 ). Apoi a fost folosit în plăgile grindinei (Exod 9:23 ), lăcustelor (Exod 10:13 ), şi a întunericului (Exod 10:22 ), şi în final pentru nimicirea întâilor-născuţi precum şi pentru eliberarea lui Israel, şi pentru aruncarea Egiptului în Marea Roşie (Exod 12 – 14 ).

În acest fel a fost instrumentul judecăţii şi al harului în Egipt. La început nu era decât un toiag neputincios de păstor, dar fiind aşa a fost cel mai potrivit pentru a deveni toiagul lui Dumnezeu, căci El întotdeauna Îşi desăvârşeşte puterea Sa în slăbiciunea noastră, şi alege lucrurile slabe ca să facă de ruşine pe cele tari.

Dar trebuie încă să privim toiagul în pustie, pentru că Moise deschide stânca la Horeb cu el (Exod 17:5,6 ). El hrăneşte tabăra în deşert prin aceeaşi putere şi har al Păstorului cu care El i-a răscumpărat din robie.

Prin întreaga întrebuinţare a acestui toiag, lui Moise (şi lui Aaron, tovarăşul său) trebuia să i se supună în întregime toată adunarea. Minunile pe care ei le făceau (ale căror simbol era acest toiag) i-au împuternicit pe deplin, iar locul îndreptăţit al adunării era acela de supunere totală faţă de ei ca faţă de împăratul şi de preotul, sau ca faţă de titlurile lui Dumnezeu. Dar s-a întâmplat altfel. Adunarea a dispreţuit aceste titluri şi au vrut să înlăture pe acest împărat şi pe acest preot ai lui Dumnezeu (Numeri 16:3 ). Acela a fost un moment solemn în Israel. Răscoala lui Core şi a însoţitorilor lui a fost un rezultat groaznic al dispreţului faţă de Domnul. Dar apoi Domnul Însuşi pledează cauza. El îi judecă pe cei care au păcătuit, şi într-o judecată solemnă El arată prin toiagul înmugurit cine erau trimişii Săi care reprezentau demnităţile Sale, astfel încât murmurele adunării să fie aduse pentru totdeauna la tăcere şi ca astfel ei să fie salvaţi de la moarte (Numeri 17:8 ).

Vedem în toate acestea multe din felul de a fi al Domnului Isus. Isus a fost făcut cunoscut lui Israel mai întâi ca păstorul lor. El a înfăptuit minunile Sale cu har şi putere. Minunile Lui şi vindecările şi învăţăturile erau îndeajuns pentru a-L face vrednic de crezare, aşa că ei au recunoscut pentru o vreme că El asta era (Matei 12:23 ). Dar Israel în cele din urmă s-a ridicat împotriva Lui, L-au dispreţuit pe Împăratul şi Preotul lui Dumnezeu, precum Core şi tovarăşii lui, răstignindu-L pe Domnul gloriei, dar Dumnezeu Şi-a pledat cauza împotriva poporului înviindu-L din morţi. Isus născut în înviere este înmugurirea toiagului, lemnul mort înflorind şi rodind migdale. Isus în înviere are întreaga virtute a acestui toiag, atât în aducerea la tăcere a oricărui potrivnic, cât şi în punerea la adăpost de moarte a sufletului care se încrede în El şi care nu contestă drepturile Lui.

Aceste două virtuţi ale învierii sunt predicate foarte mult de apostoli. Învierea L-a făcut pe Isus un Prinţ şi un Salvator. I-a apărat drepturile şi L-a făcut Dătătorul vieţii. Prin ea Dumnezeu a proclamat pe deplin că toată puterea este a lui Hristos, că El este izvorul vieţii, şi Cel care exercită judecata. Iar apostolii erau predicatorii învierii în aceste virtuţi ale ei, iar îngerii aşa au mărturisit la mormânt despre ea ( 28: 18-20 Fapte 2: 36 Fapte 17: 31 Fapte 3: 13, 16 Fapte 5: 31 Fapte 1: 22 Fapte 4: 10-12 1: 4 ). Iar acum întreaga binecuvântare trebuie să se reverse prin el, prin acest nou toiag, toiagul care înmugureşte, nu Isus ca mai înainte, născut din fecioară, ci Isus născut din morţi; nu toiagul care a fost la început în mâna lui Moise, ci toiagul care a fost luat dinaintea Domnului (Numeri 20:9, 18 :7).

Este adevărat că mulţi poate, în vremuri viitoare, nu vor auzi glasul toiagului înmugurit, după cum acum mulţi nu aud glasul învierii; dar aceasta nu schimbă cu nimic glasul. Fie că vor auzi sau nu, aduce murmurele la tăcere – toiagul înmugurit şi învierea au întemeiat acele drepturi pentru care Moise şi Isus Fiul lui Dumnezeu au fost mai înainte respinşi şi ocărâţi.

Mi se pare o simplă ducere până la capăt a istoriei şi a tainei toiagului. Dar aceasta arată de asemenea caracterul păcatului lui Moise şi Aaron prin care ei au pierdut ţara.

Dumnezeu va fi sfinţit prin cei care se apropie de El (Levitic 10:3 ). Păcatul lui Nadab şi Abihu era opusul la aceasta. Ei au luat foc de-al lor şi nu au folosit focul lui Dumnezeu, ceea ce pregătise El pentru propriul Său altar. Astfel ei nu L-au sfinţit. Şi acesta era păcatul lui Moise şi al lui Aaron aici. Ei nu L-au sfinţit pe Dumnezeu în hotărârile Lui cu toiagul înmugurit. Ei nu l-au folosit potrivit gândului lui Dumnezeu cu privire la el. Ei nu i-au dat locul stabilit, şi nu i-au recunoscut cum se cuvine virtuţile înaintea adunării. Ei au acţionat aşa cum făcuseră mai înainte, lovind în loc să vorbească. Ei nu au cunoscut puterea acestui toiag – folosind puterea în locul predicării virtuţii lui. Nici nu au adus onoare harului toiagului, căci în el harul lui Dumnezeu s-a arătat din abundenţă. În ciuda întregului păcat al lor în întâmplarea cu Core, Dumnezeu a stabilit acest alt martor pentru lauda Sa şi binecuvântarea lor. Dar Moise şi Aaron nu mai acţionează în deplină solidaritate cu harul aşa cum au făcut cu puterea toiagului, căci ei ocărăsc poporul şi de asemenea lovesc stânca, în timp ce lor li se spusese doar să vorbească stâncii, şi să nu facă nimic cu privire la popor în afară de a le aduce apă. Comportamentul lor prin urmare a fost necredinţa în virtuţile acestui toiag tainic. Însemna necredinţă în rânduiala prezentă, şi o reîntoarcere la dispensaţiile precedente. Ei au uitat lecţia din Numeri 17 pentru un moment şi astfel au pierdut ţara.

Aşa a fost păcatul lor, aşa a fost şi judecata. Şi este la fel ca necredinţa de azi în învierea Domnului Isus Hristos. Pentru că Hristos înviat reprezintă astăzi marea rânduială a lui Dumnezeu. Învierea, după cum am mai spus, este adevăratul toiag înmugurit. Reprezintă acea rânduială care conţine virtuţile toiagului lui Aaron. Atunci când învierea nu este onorată în plinătatea ei a harului către păcătoşi şi a gloriei către Dumnezeu, ca fiind aceea care reduce la tăcere orice glas care se ridică împotriva drepturilor sfinte ale lui Isus, şi de asemenea împiedică moartea şi alimentează viaţa sărmanului păcătos care se încrede în El, rânduiala lui Dumnezeu nu este onorată şi urmează pierderea întregii binecuvântări. Căci Dumnezeu trebuie onorat în rânduielile Sale şi sfinţit în aceia care se apropie de El.

Aş mai vrea doar să adaug la aceasta că Saul din Tars a păcătuit împotriva învierii. El era căpetenie printre aceia care l-au ucis pe martorul ei (Fapte 8:1 ). Dar Saul a fost adus la cunoştinţă, ca prin acea cunoştinţă el să moară – şi să trăiască pentru a fi martorul unei glorii încă şi mai mari, chiar a înălţării sau a gloriei cereşti. La fel şi cu Moise aici. El păcătuieşte împotriva toiagului înmugurit şi pierde Canaanul, dar după aceea străluceşte în glorie pe vârful muntelui (Matei 17:3 ).

De J.G. Bellett (articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com)

A semăna cu lacrimi

 Walter Gschwind

Domnul ne dă dreptul şi posibilitatea să semănăm aici, jos, pe cale. „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“; acesta trebuie răspândit. „Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi seara nu lăsa să ţi se odihnească mâna“ (Eclesiastul 11:6 ). Începutul este uşor şi suntem îmbărbătaţi. Entuziasmul începutului ne ridică peste greutăţi şi piedici. Dar sunt şi experienţe prin care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să treacă toţi care în locul tainic al inimii au auzit chemarea Domnului de a semăna pentru El. Aceştia şi-au jertfit timpul şi ceea ce le era drag, unii chiar au renunţat la meseria lor; apoi, în slujba Domnului au putut afla că au de-a face cu un Domn bun şi plin de dragoste, care poate să recompenseze însutit celor care renunţă la anumite lucruri pentru El. Timpul a trecut şi au venit lacrimile. Greutăţi, dezamăgiri, reproşuri (care, fără îndoială, au avut intenţii bune din partea celor care nu înţeleg adevărata lucrare a semănătorului), nemulţumire sau chiar cădere gravă la cei pentru care s-a făcut cel mai mult, oboseală… – inima este cuprinsă de descurajare, iar duşmanul se foloseşte de această stare pentru a-i determina, dacă este posibil, pe cei care au început cândva slujba cu bucurie să întoarcă spatele lucrării Domnului.

Însă Cuvântul a prezis că semănatul se face „cu lacrimi“. Dacă psalmistul pune lucrarea celor care seamănă în legătură cu lacrimile, atunci o face pentru că aşa este într-adevăr în lume. Au stat altfel lucrurile cu Mântuitorul nostru iubit? Nu! „Cel care merge plângând“ a purtat sămânţa de semănat. Câte lacrimi au fost pe calea Lui, câtă trudă, câtă împotrivire! Îl auzim la sfârşitul vieţii Sale spunând prin gura profetului: „În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic şi fără folos“ (Isaia 49:4 ).

Nu găsim în aceasta o mare îmbărbătare pentru sufletele noastre? Dacă facem o aplicaţie practică a ultimelor versete ale acestui psalm şi lăsăm la o parte pentru moment însemnătatea profetică, vedem că semănătorii nu sunt singuri. Ei au în faţa ochilor lor pe Acela care cu mult înaintea lor a cunoscut lacrimile când a păşit pe acest pământ ca Semănătorul dumnezeiesc. Este un privilegiu să semănăm pentru El. Oare nu este un privilegiu şi de a experimenta „lacrimile“ de care a avut El parte deseori? Să deznădăjduim când totul pare „în zadar“ şi „fără folos“? Nu, pentru că „dreptul meu este la Domnul şi răsplătirea mea este la Dumnezeul meu“. „Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre“ (Evrei 12:3 ).

Semănatul are loc în prezent; recolta va avea loc în viitor. „Cei care seamănă cu lacrimi vor secera cu cântec de bucurie.“ Sămânţa trebuie să aibă timp pentru încolţire şi creştere. Poate deja aici, pe pământ, inimile noastre se vor bucura de câteva spice, dar ce va fi în ziua slavei când totul va fi descoperit, ce bucurie când va veni Domnul şi va spune: „Bine, rob bun şi credincios…“ (Matei 25:23 )! Ce răsplată pentru lacrimile din timpul semănatului!

De această bucurie nu vom avea parte doar noi. Ea va fi, fără îndoială, mare pentru noi, dar cât de mare va fi bucuria Sa? „Se va întoarce cu cântec de bucurie!“ El a părăsit prima dată cerul pentru a împlini lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl. În această smerire, în această luptă s-a dovedit ca Cel puternic. El a biruit moartea şi în faţa Lui s-au ridicat porţile veşnice când S-a reîntors în slavă (Psalm 24:7). Ce bucurie când Se va întoarce din nou acasă cu ceata celor mântuiţi! A doua oară se vor deschide porţile veşnice (Psalm 24:9), iar Împăratul slavei va intra pentru a Se prezenta în faţa Tatălui şi pentru a-i spune:„Iată, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu!“ Ce bucurie nesfârşită, ce fericire veşnică va fi în ziua aceea! Noi, cei care am avut parte cu El pe acest pământ de lacrimi, vom împărţi cu El această bucurie.

Totuşi ceva nu vom împărţi în acelaşi mod cu El. Semănatul, lacrimile, fericirea sunt şi pentru noi, dar snopii sunt roada lucrării Sale, sunt „snopii Săi“. „Se va întoarce cu cântec de bucurie, purtându-şi snopii.“ Snopii Îi aparţin Lui, ei sunt rodul muncii sufletului Său. Ei sunt roada adusă de bobul de grâu care a căzut pe pământ şi a murit. Dar nu sunt umplute inimile noastre de o bucurie nemărginită, când vedem rodul suferinţelor Lui nespus de mari?

În ziua recoltei, lacrimile, care sunt atât de dureroase acum, vor fi uitate. De aceea: „Dar să nu obosim…, pentru că, la timpul potrivit, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală“ (Galateni 6:9 ). Să punem la inimă acest îndemn preţios. El a cunoscut lacrimile; bucuria o vom împărţi cu El, iar snopii, roada seminţelor răspândite în brazdele pământului cu El şi pentru El, Îi vor aparţine Lui. El i-a câştigat prin sângele crucii Lui.

Ce poţi face tu?

 Edwin Cross

Ocazional aud credincioşi întrebând : „Ce pot face eu pentru Domnul?”. Faptul că o asemenea întrebare se poate naşte a fost întotdeauna pentru mine o nedumerire. Domnul Isus a dat instrucţiuni clare în Cuvântul Său despre domeniul activităţilor şi modul în care El doreşte să fie făcute. Pare inutil să mai întrebi, acolo unde Cuvântul este clar. Dar cu siguranţă că dacă întrebarea este pusă, ea arată cel puţin o dorinţa de a sluji, chiar în cazul în care cel care întreabă nu are încredere să facă ceva sau are o viziune insuficientă asupra proporţiilor imense ale oportunităţii care va rămâne până ce Domnul va reveni. Se poate să cauţi o slujbă interesantă, care este pe gustul tău. Trebuie să înveţi că Domnul îţi va da cea mai umila slujbă, în care poţi dovedi că eşti credincios în cele mai mici lucruri, înainte să-ţi încredinţeze nişte responsabilităţi mari. Poate că doreşti un mecanism care să te ajute să începi sau poate vrei să ÎI slujeşti Domnului dar habar nu ai cum şi unde să începi. Domnul este Cel către care trebuie să priveşti; El îţi va satisface nevoile în fiecare zi – chiar dacă prietenii tăi gândesc altfel.

Nu aş vrea să fiu ca unul care dă slujbe – avem un Stăpân care este singurul ce deţine autoritatea de a da slujbe ce trebuiesc făcute pentru El şi pentru poporul Lui. Dar totuşi mi se pare că Scriptura arată faptul că unii din marii slujitori ai lui Dumnezeu au avut de multe ori un învăţăcel, un lucrător lângă ei care a învăţat de la ei locul şi sarcina lor. Moise şi Iosua, Ilie şi Elisei, Pavel cu Timotei şi Tit sau chiar Ioan, zis şi Marcu, sunt exemple care îmi vin în minte. Îţi sugerez să mergi cu un frate în lucrarea Domnului şi să îi fi un ajutor în lucrarea lui. Apoi, sunt lucrări unde este nevoie de mai mulţi lucrători, de exemplu distribuirea de tractate – te implici regulat în aceasta? Dumnezeu să binecuvânteze distribuirea de tractate. Este o slujba urgentă de făcut la bătrânii de la spitalul sau azilul din apropiere – vizitarea celor ce nu au vizitatori. Depozitul local de biblii şi literatură are de asemenea nevoie de ajutor: cineva care să gătească, să facă curat, unii pentru a tipări, alţii pentru a vopsi sau pentru a construi. Lucrurile practice pot ajuta şi facilita lucrarea mărturiilor scrise. Apoi, mai este lucrarea Evangheliei – ai o maşină pentru transportat lucrători în aer liber? O foloseşti pentru a-ţi aduce vecinii să audă Cuvântul? Nu exista loc pentru indolenţă. Avem o sarcină pe care Domnul o vrea îndeplinită.

Domeniul lucrării este nesfârşit: câteva paragrafe sunt insuficiente pentru a alcătui un eseu cuprinzător despre acest subiect, dar ceea ce este scris aici ar trebui să fie un stimulent pentru tine în a lua în considerare nevoia şi în a discerne partea ta de contribuţie, fiind un împreună lucrător cu Dumnezeu (1. Corinteni 3:9 ). Voi fi fericit să aud despre oricine este încă încercat în aceasta problemă.

Ia-ţi crucea ta!

Fiul Meu, vrei să apuci calea mântuirii? Trebuie să intri mai întâi prin „poarta cea strâmtă“ şi apoi trebuie să apuci „drumul cel îngust“, drumul cel greu, drumul cel plin de cruci, de necazuri de încercări şi lupte!

Fiul Meu! Pe drumul cel îngust ce duce la cer, trebuie neapărat să-ţi duci şi tu crucea ta. Acesta este drumul despre care am zis Eu: „Cel ce vrea să vie după Mine să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vie după Mine“ (Luca 9, 23). Eu am deschis drumul acesta. Şi Eu îi chem pe drumul acesta pe toţi cei ce vor să călătorească spre cer. Nimeni nu poate ajunge în cer decât păşind, după Mine, pe drumul acesta, pe drumul crucii.

Fiul Meu! Uită-te bine spre cer. Şi vei vedea că toţi câţi au ajuns acolo, crucea ca jug au purtat în lumea aceasta. Toţi câţi se bucură azi şi stau în jurul Meu pe scaunul Meu de domnie (Apoc. 3, 21) au purtat în această lume câte o cruce grea. Fiecare cu crucea lui. Fiecare cu suferinţa şi biruinţa lui.

Fiul meu, întreagă viaţa Mea, începând de la naştere şi până la moartea de pe cruce, a fost o cruce grea şi o suferinţă nesfârşită. Şi tu, dragul Meu, umbli după tihnă şi odihnă? Crezi tu oare că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet care s-a mântuit?

O, dragul Meu, nu este mântuire fără cruce şi suferinţă…

Fiul Meu! Eu însumi am purtat în această lume o cruce grea. Şi după Mine a păşit şiragul cel nesfârşit al sfinţilor şi al tuturor celor care, în viaţă, crucea şi-au purtat şi, prin suferinţă şi luptă, au a­juns să stea cu Mine în cer. Iar tu, fiul Meu, crezi că poţi dobândi cerul fără cruce? Crezi că poţi ajunge în cer pe o altă cale mai uşoară? O, nu te mai ocupa, iubitul meu, cu acest gând… Calea spre cer e numai una singură: calea cea strâmtă, calea crucii. Apucă şi tu, fiul Meu, apucă îndată calea aceasta, gândindu-te neîncetet la cuvintele Mele: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vie după Mine“.

Rugăciune

Da, Iisuse Doamne, aşa am fost eu. Un copil nepriceput, care m-am temut totdeauna de cruce şi am fugit de ea. Şi totdeauna am căutat pe unde ar fi calea cea mai scurtă şi mai liniştită care ar duce la cer. Acum văd, Iisuse Doamne, greşeala mea şi nebunia mea. Acum văd că nu este o altă cale ce duce la cer decât calea crucii. Şi iată-mă, Iisuse Doamne, stau acum gata să-mi iau şi eu crucea şi să plec cu ea după Tine…

Preot Iosif Trifa

Ia-ţi crucea ta!
Ediţia a III – a
Editura «Oastea Domnului», Sibiu – 2001

ÎNDRUMAŢI DE OCHIUL LUI DUMNEZEU

„Te voi sfătui cu ochiul asupra ta.” Psa. 32:8.

R 4858b W. T. 15 iulie 1911 (pag. 223)

Ochiul este unul dintre cele mai importante organe ale corpului, prin care se dă expresie sentimentelor. Supărarea sau plăcerea sunt de obicei exprimate prin acest mijloc. Un gând pe care îl putem lua din acest text este că cineva poate fi atât de doritor de a face voia divină încât va fi continuu atent să fie plăcut, exact cum un copil supus, fiind atent să facă voia părintelui, s-ar uita în ochii părintelui, nu ar aştepta nuiaua. Tot aşa, toţi copiii dragi ai lui Dumnezeu din Biserică ar trebui să privească la Isus pentru exprimarea voinţei Tatălui cu privire la ei. Ei privesc la Isus ca Autorul credinţei lor şi Cel care va fi şi Desăvârşitorul ei. Ei privesc la El ca marele Sfătuitor şi Îndrumător în viaţă. După cum cântăm uneori:

„O, niciun nor pământesc să nu apară,

Să Te ascundă de-a servitorului tău ochi!”

Un alt gând este că, după cum ochiul este simbolul înţelepciunii, tot aşa Dumnezeu îndrumă toate lucrurile în înţelepciune. El Se îngrijeşte ca fiii Săi să primească sfatul necesar, ajutorul necesar. Deoarece El este Cel Atotînţelept, nimic nu poate scăpa atenţiei Sale. Încă un gând este că, în timp ce noi recunoaştem scopul divin, voia divină, realizarea divină a acelei voinţe, vedem că în prezent Dumnezeu nu încearcă să mântuiască lumea, ci numai pe „cei chemaţi”, „cei aleşi”, care sunt supuşi în sacrificiu. Toţi cei care sunt Întâi-născuţi să caute să urmeze acelaşi curs ca şi Dumnezeu, să fie conlucrători cu El. Să nu aibă voinţa lor proprie, ci voinţa Tatălui.

Una dintre cele mai importante lecţii de învăţat pentru israelitul spiritual este să caute la Domnul conducere în toate lucrurile vieţii — niciodată să nu încerce vreo acţiune, fie naturală fie spirituală, fără să caute să observe voia Domnului cu privire la ea. Noi înaintăm spre Canaanul antitipic şi ştim că ni se cuvin şi alte experienţe şi trebuie să trecem prin ele înainte de a moşteni promisiunile. Lecţia pentru noi este ascultarea promptă şi amănunţită faţă de conducerea Domnului, fără murmurare — cu bucurie; şi aceasta se poate aştepta numai din partea celor care au învăţat lecţiile date lor anterior, şi mai presus de toate lecţia credinţei — a încrederii în puterea, bunătatea şi credincioşia Domnului.

Ce înseamnă pentru creştini să-şi poarte crucea?

Ce aşteaptă Domnul Isus de la noi şi ce înseamnă aşi lua crucea şi a-L urma pe El?

Întrebare:

Vă rog să faceţi o explicaţie referitor la faptul ce înseamnă pentru creştini să poarte crucea, în corespundere cu cuvintele Domnului Isus care spune că cine nu-şi ia crucea şi nu vine după El, nu este vrednic de a se numi ucenicul Lui. Am auzit că aceasta se referă la îndeplinirea poruncii privind vestirea Evangheliei, totuşi în Biblie sunt mai multe texte care reflectă diferite aspecte ale faptului de a-mi lua crucea şi a merge după Isus, privind atitudinea faţă de viaţa noastră, faţă de rudele noastre şi faţă de bunuri, avere, starea materială.

Răstignirea – metodă romană de aplicare a pedepsei capitale

Înainte ca să începem abordarea acestui subiect, este foarte important să aducem aminte încă o dată despre un adevăr foarte bine cunoscut că răstignirea pe cruce era metodă romană de executare a pedepsei cu moartea şi această metodă înfiorătoare, era pe larg aplicată şi cunoscută. Cu aproape 100 de ani înainte de răstignirea lui Isus Hristos, romanii au răstignit pe toţi participanţii la răscoala lui Spartac care au fost prinşi şi în felul acesta drumul din Sicilia până la Roma a fost umplut pe o margine şi pe alta cu răstigniri – o imagine groaznică, prin care au vrut să bage frica în toţi robii din imperiu aşa ca nici să nu se mai gândească vre-o dată la o altă tentativă de răscoală împotriva sistemului existent atunci. În vremea Domnului Isus Hristos, era pe larg cunoscută această metodă crudă de execuţie pe care o foloseau romanii. Un detaliu semnificativ pentru subiectul nostru este faptul că după ce omul era condamnat la moarte prin răstignire, după ce îi era citită sentinţa, el, cel condamnat, trebuia să-şi ducă singur crucea până la locul executării, aşa cum spune Biblia despre Domnul Isus, pe care romanii l-au tratat în acelaşi fel ca şi pe orice alt condamnat la moarte.

Pilat a zis Iudeilor: „Iată Împăratul vostru!” Dar ei au strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” le-a zis Pilat. Preoţii ce mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” Atunci L-au dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus, şi L-au dus să-L răstignească. Isus, ducându-şi crucea, a ajuns la locul, zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota.” (Ev. Ioan 19:14-17)

Crucea o ducea un om condamnat la moarte şi o ducea de la locul unde a fost rostită sentinţă până unde era executată sentinţa. A duce crucea, însemna a merge drumul de unde ai fost condamnat la moarte, până la locul unde urma să fii omorât. Înainte de răstignirea Sa, Domnul Isus a spus de mai multe ori ucenicilor Săi că ei trebuie să-şi poarte crucea. Să privim unele cazuri când Domnul Isus a spus aceasta ca să înţelegem sensul pe care l-a pus Mântuitorul în această expresie.

Purtarea crucii este o atitudine obligatorie pentru propovăduirea Evangheliei

Prima dată în Noul Testament, sunt menţionate aceste cuvinte ale Domnului Isus în capitolul 10 al Evangheliei după Matei, când Mântuitorul a chemat pe cei 12 apostoli şi i-a trimis să propovăduiască Evanghelia, dar mai înainte le-a vorbit lucruri importante despre provocările pe urmează să le aibă în timp ce vor predica poporului. La început, le-a vorbit despre felul cum trebuie să se poarte cu oamenii şi să se raporteze la ei, apoi cum să facă faţă nevoilor materiale şi începând de la versetul 16 le vorbeşte despre felul cum vor fi persecutaţi pentru că propovăduiesc Evanghelia şi cum să se poarte în timpul acestor persecuţii. Iată dar ce li se va întâmpla adevăraţilor ucenici ai lui Hristos, pentru faptul că vor predica Evanghelia.

Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. (Ev. Matei 10:21-22)

 Ce înseamnă aţi lua crucea  – înseamnă să depăşeşti continuu frica morţii

Când cineva se decide să-L urmeze pe Domnul Isus şi să meargă la oameni cu mesajul Evangheliei, trebuie să fie deplin conştient că această decizie implică pericolul să fie omorât, tocmai pentru că va predica Evanghelia. Cu alte cuvinte, omul care se hotărăşte să fie un ucenic al lui Hristos şi să propovăduiască Evanghelia, trebuie să-şi dea singur lui sentinţa la moarte şi restul vieţii să trăiască ca unul care a murit pentru sine şi trăieşte deplin pentru Hristos, fiind gata să fie omorât în orice clipă pentru cauza Evangheliei. Domnul Isus a zis în continuarea, când le-a vorbit ucenicilor înainte ca să-i trimită în misiune:

Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul caselor. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. (Matei 10:27-28)

Purtarea crucii înseamnă să predici hotărât Evanghelia sub presiunea persecuţiior

Unii oameni îşi închipuie, că din moment ce au devenit creştini, vor trăi cea mai paşnică posibilă viaţă. Parţial este drept, pentru că Domnul Isus ne dă în inimi o pace care întrece orice pricepere omenească. Dar cât priveşte relaţiile cu oamenii, cu societatea, nici pe departe să nu te aştepţi la o viaţă paşnică şi stabilă. Viaţa cu Hristos ne cere să plătim un preţ, aşa cum a spus Isus:

Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. (Ev. Matei 10:34-36)

Poate deja experimentezi aceasta. Pentru că ai devenit creştini, fratele, sau poate părinţii, sau poate soacra, sau nora, sau oricine altul din casa ta s-a dezis de la tine, nu vrea să te mai ştie şi ţi-a devenit vrăjmaş. Stai strâns lipit de Domnul Isus, nu te lăsa intimidat şi propovăduieşte adevărul Evangheliei Lui prin care ai fost mântuit de la pedeapsa iadului. Nu te lăsa de Domnul Isus şi nu înceta să spui la oameni Evanghelia din pricina presiunilor pe care le pun asupra ta cei din casă, rudele şi oamenii apropiaţi. Domnul Isus a spus:

Cine iubeşte pe tata, ori pe mama, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic e Mine. (Ev. Matei 10:37)

Purtarea crucii înseamnă o dedicare deplină lui Hristos pentru cauza Evangheliei

Cum am arătat mai sus, după ce era rostită sentinţa, cel condamnat la moarte, îşi lua crucea şi o ducea singur până la locul unde avea să fie executat. Un creştin, atunci când încheie legământ cu Isus Hristos, trebuie să-şi semneze sentinţa sa la moarte. Aceasta nu înseamnă că trebuie să caute moartea, dar înseamnă că trebui să fie totdeauna gata să fie dat la moarte pentru Hristos şi Evanghelie, aşa cum a spus în continuare Domnul Isus:

Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga. (Ev. Matei 10:38-39)

Nu poţi fi mântuit dacă nu vrei să-ţi porţi crucea

Biblia ne relatează următorul caz:

Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El (la Isus) un om, care a îngenuncheat înaintea Lui, şi L-a întrebat: „Bunule învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” „Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu. Cunoşti poruncile: „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” El I-a răspuns: „Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.” Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: „Îţi mai lipseşte un singur lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă.” Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii. (Ev. Marcu 10:17-22)

Cum vedem din întâmplarea relatată, omul respectiv dorea să moştenească viaţa veşnică şi trăia o viaţă corectă. Dar aceasta nu a fost suficient. Domnul Isus nu avea nevoie de averile lui, dar a văzut că averile erau idolul acelui om, care aşa şi a rămas legat de ele. Dragostea pentru avere pe care le avea nu i-a permis să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Isus.

Nu cumva este în viaţa ta vreun lucru, vre-o persoană sau vre-un scop de care eşti atât de legat încât nu poţi să-ţi dedici deplin viaţa lui Hristos şi nu-ţi poţi lua şi purta crucea. Nu te lăsa înşelat şi nu umbla mâhnit. Ia-ţi azi crucea şi vino să urmăm pe Isus Hristos, Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor care Şi-a purtat crucea ca să ne aducă o mântuire veşnică.

Ce inseamna a ne lua crucea ?

cruce1

Marcu 10: 21 Isus S-a uitat tinta la el, l-a iubit si i-a zis: „Iti lipseste un lucru; du-te de vinde tot ce ai, da la saraci, si vei avea o comoara in cer. Apoi vino, ia-ti crucea si urmeaza-Ma.”

Domnul i-a invitat pe ucenici sa-L urmeze. Această invitatie este valabila si pentru noi toti. A-L urma pe Domnul Isus inseamna a ne lepada de noi insine si a ne lua crucea.

A ne lepada de noi insine inseamna a renunta de bunavoie la dreptul de a ne croi propriul drum in viata; inseamna a nu alege si a nu face planuri fara voia Domnului; inseamnă a-L recunoaste pe Isus ca Domn in toate domeniile vietii.

A ne lua crucea inseamna a alege viata pe care a trait-o Isus. Aceasta nu inseamna a ne impodobi cu o cruciulita, ci presupune opozitie chiar din partea celor dragi, ocara lumii, dispunerea de a renunta la multe lucruri pe care le-ar putea oferi lumea, totala predare si bizuire pe Mântuitorul, ascultare de conducerea si calauzirea Duhului Sfant, umblarea uneori singur pe cararea vietii, infruntarea ocarii din partea oamenilor religiosi, suferirea din pricina dreptatii, moartea fata de propriul eu…

A lua crucea mai inseamna si a apuca adevarata viata, a gasi motivul existentei noastre aici pe pamant.

Am inteles adevarata insemnatate a crucii si am ales cu totii adevarata viata la care ne cheama Mantuitorul?

Pastor american deghizat in cersetor

Pastor american deghizat in cersetor… 

Pastorul american Jeremiah Stepeek s-a mascat intr-un cersetor murdar si s-a dus la serviciul divin de dimineata, in biserica de 10.000 de membri unde trebuia sa fie prezentat ca fiind noul pastor al adunarii.

S-a plimbat in jurul bisericii timp de 30 minute inainte de incepere si, cum era o foarte mare afluenta de oameni care veneau la adunare, doar un foarte mic procent de credinciosi l-au salutat pe cersetor. Unora le-a cerut cativa banuti pentru mancare…dar absolut nimeni nu i-a dat nimic.

A intrat apoi in biserica si a incercat sa se aseze in fata, dar diaconii de serviciu i-au cerut sa se aseze in spate. A incercat sa salute sau sa vorbeasca cu oamenii din adunare, dar ei intorceau capul cu dezgust dupa ce il priveau din cap pana in picioare, scrie in Snopes.

Cum era el aşezat in spatele imensei biserici, a inceput serviciul divin si imediat unul din responsabili s-a dus la amvon si a declarat ca este fericit sa faca un anunt important : „Astazi vom prezenta Biserica noastra pastorului Jeremiah Steepek! „Oamenii au inceput sa aplaude privind in jur curiosi si fericiti sa il cunoasca pe noul pastor…Cand cersetorul care a fost asezat in spate s-a ridicat si a inceput sa inainteze pe culoarul ce ducea spre amvon, toate aplauzele au incetat. Toti se uitau cu stupoare la el.

imagesDupa ce a ajuns in fata lor, a stat un moment in tacere, apoi a luat microfonul si a spus :Atunci Imparatul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniti binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii. Caci am fost flamand, si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete, si Mi-ati dat de baut; am fost strain, si M-ati primit; am fost gol, si M-ati imbracat; am fost bolnav, si ati venit sa Ma vedeti; am fost in temnita, si ati venit pe la Mine.” Atunci cei neprihaniti Ii vor raspunde: „Doamne, cand Te-am vazut noi flamand si Ti-am dat sa mananci? Sau fiindu-Ti sete si Ti-am dat de ai baut? Cand Te-am vazut noi strain si Te-am primit? Sau gol si Te-am imbracat? Cand Te-am vazut noi bolnav sau in temnita si am venit pe la Tine?” Drept raspuns, Imparatul le va zice: „Adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut.”

Dupa ce a citit acest text din Matei 25:34-40, a privit membrii bisericii si a povestit ce s-a intamplat in dimineata aceea, chiar sub privirea lor nepasatoare. Multi au inceput sa planga si numeroase capete se plecau jenate…

Atunci pastorul spuse : „Astazi vad numai niste oameni adunati, dar nu vad Biserica lui Hristos; lumea este plina de oameni dar nu are destui discipoli, urmasi ai lui Isus. CAND VETI DEVENI UCENICI ???” a intrebat dansul.

Dupa un timp de tacere el a incheiat serviciul divin si a spus : „La revedere…pe saptamana viitoare!” A fi crestin inseamna ceva mult mai mult decat un principiu pe care il aparati si la care ţineti din obişnuinta. A fi crestin este ceva ce traiesti in realitate ( nu in teorie ) si impartasesti cu altii !!!

N.R:

;;; Afirmativ.com este de parere ca acest articol, chiar in eventualitatea in care intamplarea relatata nu este reala, este o pilda de viata crestina din care toti avem ceva de invatat.

Mai citeste si:

Povestea cutremuratoare a unui crestin. Pentru ce exista Biserica?

I-a iubit pe cersetori pana la capat…

Imagini incredibile din Adunarea Biserica lui Dumnezeu…un cersetor intra , se converteste, apoi predica! (Video)

Un cersetor de 99 de ani ofera o lectie de viata intregii lumi. Isi doneaza toate castigurile in scopuri umanitare

Isus revine! Pocaiti-va, caci imparatia cerurilor este aproape!

C.H. SPURGEON: O liniște sfântă… 

proverbs_16_33___bible_verse_quote_by_bible_quote-d804x2vSe aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul.

Proverbe, 16:33

Dacă orice hotărâre vine de la Domnul, cine ne aranjează vieţile? Dacă simpla aruncare a sorţului este călăuzită de El, cu cât mai mult vor fi evenimentele vieţii noastre, mai ales că Mântuitorul ne-a spus că “până şi perii capului vă sunt număraţi” (Matei 10:30). Nici o vrabie nu cade pe pământ fără voia Tatălui (vers. 29). Continue reading C.H. SPURGEON: O liniște sfântă

Oswald CHAMBERS: O viaţă plină de măreţie

912e3fa0e83850c6b6eabfe52c126f84„Vă las pacea, vă dau pacea Mea… Să nu vi se tulbure inima.”

loan 14:27

O viaţă plină de măreţie

De fiecare dată când în viaţa noastră personală apare un lucru dificil, suntem în pericol de a-L învinovăţi pe Dumnezeu. De fapt noi suntem cei care greşim, nu Dumnezeu – există undeva în noi un păcat pe care nu vrem să-l părăsim. Imediat ce părăsim păcatul, totul devine limpede ca lumina zilei. Continue reading Oswald CHAMBERS: O viaţă plină de măreţie

Oswald CHAMBERS: Credinţă şi experienţă

14368869833_a47db4aa68_bFiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine…

Galateni 2:20

Credinţă şi experienţă

Trebuie să ne învingem stările sufleteşti pentru a ajunge la o consacrare absolută faţă de Domnul Isus, să ieşim din sfera măruntă a experienţelor noastre pentru a ne consacra Lui în întregime. Continue reading Oswald CHAMBERS: Credinţă şi experienţă

C.H. SPURGEON: LA TIMPUL LUI DUMNEZEU

hab2

Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit.

Habacuc 2:3

Binecuvântările lui Dumnezeu pot să întârzie, dar ele sunt sigure. În înţelepciunea Sa dumnezeiască, Domnul a hotărât un timp pentru arătarea puterii Sale; şi timpul Său este cel mai bun. Noi suntem grăbiţi; văzând unele binecuvântări revărsate asupra fraţilor noştri, dorinţa noastră se aprinde şi ne face să suspinăm; dar Domnul va împlini făgăduinţele Sale fără să lucreze mai devreme şi nici mai târziu decât la timpul hotărât.
Continue reading C.H. SPURGEON: LA TIMPUL LUI DUMNEZEU

Oswald CHAMBERS: Autoritate şi independenţă

8c329314f63909f82725890674c23fd5„Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele.”

Ioan 14:15

Autoritate şi independenţă

Domnul nostru nu insistă niciodată să-L ascultăm. El ne spune foarte clar ce ar trebui să facem, dar nu ia niciodată măsuri ca să ne oblige să-L ascultăm. Ascultarea noastră trebuie să pornească din unitatea în duh cu El. De aceea, când Domnul a vorbit despre ucenicie a început cu un „dacă” – nu trebuie să fii ucenic dacă nu vrei. Dacă vrea cineva să fie ucenicul Meu să se lepede de sine“; să renunţe la drepturile lui, pentru Mine. Domnul nu vorbeşte despre poziţia noastră în veşnicie, ci despre a fi de preţ pentru El în această lume. De aceea a vorbit El atât de categoric (conform textului din Luca 14:26). Nu încerca niciodată să interpretezi cuvintele acestea separându-le de Cel care le-a spus. Continue reading Oswald CHAMBERS: Autoritate şi independenţă

Oswald CHAMBERS: Mărturia Duhului

0ef8a35549aff59ed0f152be2366e792Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru…

Romani 8:16

Mărturia Duhului

Când venim la Dumnezeu, suntem în pericol să începem să ne târguim cu El; vrem mărturia Duhului înainte de a face ceea ce ne cere Dumnezeu. ..De ce nu mi Se revelează Dumnezeu?” Nu o poate face; nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate: tu îi stai în cale cât timp nu te lași cu totul în mâinile Lui. Imediat ce o faci, Dumnezeu va mărturisi despre Sine însuşi; El nu poate mărturisi despre tine, dar va mărturisi imediat despre natura Lui sfântă din tine. Continue reading Oswald CHAMBERS: Mărturia Duhului

Oswald CHAMBERS: Este voia lui Dumnezeu voia mea?

1-tes-4-3Voia lui Dumnezeu este sfintirea voastră.

1 Tesaloniceni 4:3

Este voia lui Dumnezeu voia mea?

Întrebarea nu este dacă Dumnezeu vrea să mă sfinţească, ci daca este aceasta şi voia mea? Vreau să-L las pe Dumnezeu să facă în mine tot ce a devenit posibil prin Ispăşire? Vreau să-L las pe Isus să fie făcut sfinţire pentru mine şi să las ca viaţa Lui să se manifeste în trupul meu muritor? Continue reading Oswald CHAMBERS: Este voia lui Dumnezeu voia mea?

Oswald CHAMBERS: Secretul devotamentului misionarului

bcb3684b9d3357724bed7b402faa5ffaCăci au plecat pentru dragostea Numelui Lui.

3 Ioan 7

Secretul devotamentului misionarului

Domnul nostru ne-a spus cum trebuie să se manifeste dragostea faţă de El. „Mă iubeşti?” „Hrăneşte oile Mele” – identifică-te cu interesul Meu faţă de alţi oameni, nu – identifică-Mă pe Mine cu interesu tău faţă de alţi oameni. I Corinteni 13:4-8 prezintă caracteristicile acestei iubiri – găsim aici modul în care se manifestă dragostea lui Dumnezeu. Dovada dragostei mele pentru Isus este ceea ce se vede în practică, restul sunt doar vorbe sentimentale. Continue reading Oswald CHAMBERS: Secretul devotamentului misionarului

Oswald CHAMBERS: Cheia lucrării misionarului

matthew-28-18-19„ Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă deci şi învăţați pe toate neamurile…”

Matei 28:18-19. KJV

Cheia lucrării misionarului

Baza chemării misionare este autoritatea lui Isus Cristos, nu nevoia celor pierduţi. Noi suntem tentaţi să-L privim pe Domnul ca pe Unul care ne ajută în lucrarea pe care o facem pentru Dumnezeu. Dar Domnul nostru este Domn absolut, suveran şi suprem, peste ucenicii Săi. El nu spune că oamenii vor fi pierduţi pentru totdeauna dacă nu ne ducem la ei; El spune, pur şi simplu: „Duceţi-vă deci şi învăţaţi pe toate neamurile“. Cu alte cuvinte, „duceţi-vă pe baza revelaţiei cu privire la suveranitatea Mea; învăţaţi-i pe oameni şi predicaţi bazaţi pe o relaţie vie cu Mine“.

Ia-ţi crucea şi urmează-Mă

23 Februarie

Inchinarea prin RugaciuneRugaţi-vă neîncetat.

1 Tesaloniceni 5:17

Mai demult credeam că nu voi ajunge niciodată să trăiesc aceasta. Până la urmă am observat: fiecare om este plin tot timpul de rugăminţi, dorinţe, atât cel credincios, cât şi cel necredincios. Omul cât este pe pământ doreşte ceva continuu. Diferenţa este doar în ceea ce doreşte. Cei care sunt materialişti, îşi doresc bunuri materiale; cei care trăiesc în pofte îşi doresc lucruri nefolositoare, ba chiar păcătoase, pe când cel ce caută lucruri nepieritoare, doreşte mereu ca oamenii să se pocăiască, să fie mai mulţi lucrători în via Domnului, să i se deschidă ochii duhovniceşti, unuia, sau altuia; astfel de dorinţe se împlinesc.

Este scris să ne rugăm pentru toţi oamenii; ar putea spune cineva: dacă aceasta s-ar împlini, toţi oamenii ar trebui să se pocăiască. Da, Dumnezeu vrea ca toţi să ajungă la cunoştinţa adevărului. De aceea, dacă noi ne rugăm pentru ei, prin acesta Dumnezeu lucrează mai mult în viaţa lor. Cei care se împotrivesc lucrării Sale, vor pieri. Sunt unii care îşi propun să se roage pentru o anumită persoană până se întoarce la Dumnezeu. Şi eu am fost învăţat în mod asemănător. Mi s-a spus cum a procedat un copil al Lui Dumnezeu, notând numele acelora pentru care se ruga pe o foaie, şi când se ruga, avea acea foaie în faţa lui. Am încercat să-l imit, astfel în scurt timp aveam mai multe nume notate. Îngenunchiam cu lista numelor în faţa mea, începând cu primul şi mergând până la ultimul, până când am observat că, practic, cer acelaşi lucru pentru fiecare, de aceea am considerat că pot să mă rog pentru toţi laolaltă. Dar după un timp am obosit.

Am observat că totul depinde dacă Domnul ne pune pe cineva pe inimă, rugându-ne pentru aceste persoane, putem trăi lucruri minunate. Dar este bine să fim veghetori în rugăciune şi în dorinţe, ca să nu păcătuim. (Meditație de  Fritz Berger)

*

DOMNUL ESTE APROAPE-GBV

23 Februarie

Dar nu dorim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit … Pentru că vă spunem aceasta prin Cuvântul Domnului: … întâi vor învia cei morţi în Hristos.                                1 Tesaloniceni 4.13,15,16

Prima manifestare a puterii Sale va fi deschiderea mormintelor în care zac trupurile celor credincioşi. Este acest lucru clar în minţile noastre, cu privire la toţi cei pe care i‑am pierdut şi pe care i‑am iubit în Domnul? Este acesta sprijinul şi mângâierea inimilor noastre – nu numai că ei sunt acum la Domnul, ci şi că întâi vor învia cei morţi? Când El Însuşi, ca Biruitor asupra morţii şi a Locuinţei morţilor, Se va manifesta înaintea celor ai Săi, cei morţi vor fi înviaţi prin puterea Sa măreaţă. Cât de neputincios este omul în faţa morţii! Însă Fiul Omului va veni, ştiindu‑i pe toţi cei ai Săi care zac în ţărână şi chemându‑i la El. Moartea a fost biruită, ţepuşul ei a fost anulat, iar trupurile celor credincioşi care au adormit vor fi scoase din ţărână.

Cei morţi în Hristos vor fi cei înviaţi întâi. Cu siguranţă, nimeni altul decât Dumnezeu n‑ar fi putut să ne facă cunoscut acest lucru! Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, ca Centru al tuturor planurilor lui Dumnezeu, iar când Dumnezeu Îi va spune: «Acum, ridică‑Te», primul Său gând va fi: «Dacă Mă voi ridica, mai întâi Mă voi ocupa, dintre toţi cei pe care Mi i‑a dat Tatăl Meu, de cei mai slabi dintre ei, de cei care se află în mormânt, pentru a‑i scoate de acolo». Să ne gândim că acesta a fost planul lui Dumnezeu! Şi cine l‑ar putea pune în aplicare, decât Acela care cunoaşte toate planurile lui Dumnezeu?

În ce poziţie ne aduc toate aceste lucruri! Dumnezeu ne‑a spus că venirea lui Hristos este următorul mare pas în căile Sale. Ce har din partea Lui să facă să strălucească acest adevăr, făcând din Adunare confidenta Lui, în privinţa planurilor Sale în Hristos! Fie prezent în trup sau absent din trup, ştiu că Hristos este Nădejdea mea şi că El trăieşte dincolo de mormânt. Acest adevăr despre venirea Domnului are puterea de a restabili inimile noastre; îl lăsăm însă să acţioneze? G. V. Wigram

OSWALD CHAMBERS

BĂTÂND LA UŞA LUI DUMNEZEU

23 Februarie

0, Doamne, cât de mult am nevoie să fiu ridicat în dimineaţa asta! Tu ştii. În predicarea mea fă să se audă glasul Tău slăvit, să se vadă faţa Ta iubitoare, să se simtă Duhul Tău atotpătrunzător.

CHARLES H. SPURGEON
MEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI
Dimineaţa şi Seara

23 Februarie

DIMINEAŢA

Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.

Evrei 13:5

Nici o făgăduinţă nu poate fi interpretată în sens personal. Orice ar fi promis Dumnezeu unuia din sfinţii Săi, le-a promis tuturor. Când deschide un izvor pentru unul, pot să bea toţi. Când deschide o uşă prin care oferă hrană, s-ar putea să o facă pentru un om care moare de foame, dar toţi sfinţii înfometaţi pot să mănânce de acolo. Nu contează că a făgăduit ceva lui Avraam sau lui Moise, credinciosule; El a prevăzut că vei fi şi tu inclus în legământ. Nici o binecuvântare nu este prea sus pentru tine, nici o îndurare nu este prea departe de tine. Ridică-ţi ochii spre nord şi spre sud, spre est şi spre vest, fiindcă totul este al tău. Urcă pe muntele Pisga, şi priveşte hotarele ţării promise, fiindcă toată întinderea ei este a ta. Nu există nici un ivor de apă vie din care să nu poţi bea. Dacă pe pământ curge lapte şi miere, bea laptele şi mănâncă mierea, fiindcă amândouă sunt ale tale. Fii curajos şi crede, fiindcă El a spus „nicidecum n-am să te las, cu nici un chip n-am să te părăsesc”. Prin făgăduinţa aceasta, Dumnezeu oferă totul poporului Său. „Nicidecum n-am să te las”. Deci nici un atribut al lui Dumnezeu nu poate fi retras de la noi. Este Dumnezeu puternic? Îşi va arăta puterea spre folosul celor Care cred în El. Este El iubire? Atunci se va îndura de noi cu Iubire. Oricare ar fi atributele care compun caracterul Său, flecare dintre ele va fi angajat deplin în slujba noastră. În concluzie, nu există nimic încuiat, nici un lucru pe care să-l ceri, nimic de care să ai nevoie acum sau în veşnicie, nimic viu şi nimic mort, nimic în lumea aceasta şi nimic în lumea viitoare, nimic acum şi nimic în dimineaţa învierii, nimic pe pământ şi nimic în cer care să nu fie cuprins în cuvintele „nicidecum n-am să te las, cu nici un chip n-am să te părăsesc”.

SEARA

Ia-ţi crucea şi urmează-Mă. Marcu 10:21

Nu trebuie să-ţi construieşti singur crucea, deşi necredinţa este un tâmplar foarte bun. Nici nu ţi se permite să-ţi alegi singur crucea, deşi egoismul ar fi bucuros să fie domn şi stăpân. Crucea este pregătită şi adusă de dragostea divină, şi tu trebuie s-o accepţi bucuros. Trebuie să-ţi iei crucea şi s-o porţi ca pe o povară care ţi se cuvine, nu să stai şi să te plângi. In noaptea aceasta Isus te invită să-ţi pleci umărul sub jugul Său uşor. Nu să te uiţi la El bosumflat, nici să baţi din picioare de nervi, nici să cazi disperat şi nici să o iei la fugă de frică. Poartă-l ca un adevărat urmaş al lui Isus. Isus a fost un purtător al crucii; El ne conduce pe calea durerii. Cu siguranţă că nu ţi-ai putea dori o călăuză mai bună. Şi dacă El a purtat o cruce, ce povară mai nobilă ţi-ai putea dori? Via Crucii este drumul siguranţei; nu te teme să calci pe cărările sale spinoase. Prea iubitule, crucea nu este făcută din puf şi nu este învelita în catifea. Este grea şi împovărează umerii, dar nu este o cruce de fier, deşi temerile ţi-au pictat-o în culorile fierului. Este o cruce de lemn, şi omul o poate duce, fiindcă Omul Durerii a purtat-o cel dintâi. Ia-ţi crucea şi, prin puterea Duhului Sfânt, o vei iubi atât de mult în curând încât, asemeni lui Moise, nu vei schimba „ocara lui Christos” pentru „toate comorile Egiptului” (Evrei 11:26). Aminteşte-ţi că Isus a dus-o, şi ţi se va părea mai uşoară; aminteşte-ţi că va fi urmată de o coroană, şi gândul gloriei viitoare va lumina greutăţile prezente. Fie ca Domnul să te ajute să te pleci în faţa poruncilor divine înainte de a adormi, şi astfel mâine dimineaţă îţi vei putea purta crucea cu deplina supunere pe care trebuie s-o arate urmaşii Celui răstignit.

DOMNUL ESTE APROAPE!

CALENDAR BIBLIC

23 Februarie

Atunci Petru a luat cuvântul, şi I-a zis: Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea? Matei 19.27

Nimic nu ne încleştează mai mult decât preocuparea pentru lucrurile văzute şi pipăibile. În momentul când duşmanului i-a reuşit să ne abată privirea de la lucrurile cereşti, atunci ne umple inima cu lucrurile pământeşti, văzute. Credinţa nu mai este aşa de neclintită ca în zilele când noi NU ne ghidam după lucrurile deşarte şi pământeşti. Pe când Domnul Isus îi avertiza pe ucenici despre influenţa negativă a lucrurilor pământeşti asupra inimii lor, Petru întreabă: „Ce răsplată vom avea?” Desigur că nu-i uşor să părăseşti totul, dar cine o face pentru Numele Său, va fi înzecit răsplătit. Cine părăseşte ceva pentru voia lui Isus nu pierde de fapt nimic, deoarece va fi răsplătit de El.

Ce parte aleasă pentru apostoli ca şi pentru toţi care ascultă glasul lui Isus şi părăsesc bucurii pământeşti, căci vor fi răsplătiţi „înzecit” şi chiar „însutit”.
Deja aici pe pământ au această bucurie înaltă, o recunoaştere mai profundă şi o linişte aleasă iar pentru viitor le este asigurată viaţa veşnică, pe care tânărul bogat a pierdut-o tocmai din cauza iubirii bogăţiilor pământeşti. Duşmanul sufletelor se străduieşte să lege inimile noastre cu lucruri pământeşti. El caută să ne facă să vedem lucrurile ca o pierdere dacă noi, potrivit voii Domnului, ne despărţim de unele lucruri pe care ni le oferă această lume. Nu merită oare Domnul nostru să ne debarasăm de orice lucru care caută să ne depărteze de El? Este oare o răsplată mai mare pentru noi decât El 
însuşi şi dragostea Lui?

Se poate să recunoşti că mântuirea este NUMAI în Isus şi în nimeni altul, dar este cu totul altceva când descoperi prin credinţă adevărata esenţă şi temelie a mântuirii şi o iei ca fiind a ta însuţi, ştiind că eşti mântuit. Numai o încredinţare personală ne dă pacea după care suspină atâţia, aşa zişi, „creştini.”

IZVOARE IN DEŞERT

23 Februarie

Şi când un leu … venea … (Samuel 17:34)

Este o sursă de inspiraţie şi putere pentru noi să ne amintim cum s-a încrezut tânărul David în Dumnezeu. Prin credinţa lui în Domnul, a învins leul şi ursul, şi mai târziu l-a înfrânt pe puternicul Goliat. Când leul a venit să-i distrugă turma, a fost ca un prilej minunat pentru David. Dacă ar fi şovăit şi n-ar fi reuşit, ar fi pierdut oportunitatea lui Dumnezeu pentru el şi probabil nu ar fi fost niciodată împăratul lui Israel, ales de Domnul.

Şi când un leu venea…“. În mod normal ne gândim la un leu nu ca la o binecuvântare specială de la Domnul, ci doar ca la un motiv de alarmă. Totuşi leul era oportunitatea deghizată a lui Dumnezeu. Fiecare dificultate şi fiecare ispită care ne iese în cale, dacă o primim aşa cum trebuie, este oportunitatea lui Dumnezeu.

Când vine un „leu“ în viaţa noastră, recunoaşte-l ca pe o oportunitate de la Domnul, indiferent cât de fioros ar părea pe dinafară. Chiar şi cortul lui Dumnezeu era acoperit cu piei de viţel de mare şi păr de capră. Nimeni nu s-ar gândi că ar putea fi vreo glorie acolo, şi totuşi gloria Şechinei lui Dumnezeu era sub acoperământ. Fie ca Domnul să ne deschidă ochii ca să-L vedem, chiar şi în ispite, în încercări, în pericole şi în nenorociri. C. H. P.

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

OSWALD CHAMBERS

23 Februarie

Hotărârea de a sluji

Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească.” Matei 20:28

Ideea lui Pavel despre slujire a fost ca şi aceea a Domnului nostru: „Eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte”: „noi suntem robii voştri pentru Isus”. Avem ideea că un om chemat la o viaţă de slujire este chemat să fie o altfel de fiinţă decât ceilalţi oameni. Dar, după cum a spus Isus Cristos, el este chemat să fie slujitorul celorlalţi; să fie conducătorul lor spiritual, dar nu superiorul lor, Pavel a spus: „Ştiu să trăiesc smerit”. Iată ideea lui Pavel despre slujire: „Mă voi cheltui până la capăt pentru voi, indiferent dacă mă veţi lăuda sau critica. Atât timp cât mai există un om care nu-L cunoaşte pe Isus Cristos, eu sunt dator să-l slujesc pană când va ajunge să-L cu­noască”. Motivul principal al slujirii lui Pavel nu a fost dragostea pentru oameni, ci dragostea pentru Isus Cristos. Dacă suntem devotaţi cauzei umanităţii, vom fi curând zdrobiţi şi cu inima frântă, pentru că deseori vom întâlni multă nerecunoştinţă din partea oamenilor. Dar, dacă motivaţia noastră este dragostea pentru Dumnezeu, nici o nerecunoştinţă nu ne va putea opri să-i slujim pe semenii noştri.

Faptul că Pavel a înţeles modul cum a lucrat Isus Cristos cu el constituie secretul hotărârii lui de a-i sluji pe alţii. El spune: ..Eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor” – cu alte cuvinte, indiferent cum îl vor trata oamenii, nu-l vor trata cu dispreţul şi ura cu care el L-a tratat pe Isus Crislos. Când înţelegem că Isus Cristos ne-a slujit coborând până în străfundurile josniciei noastre, ale egoismului nostru şi ale păcatului nostru, nimic din ceea ce suferim de la alţii nu poate clinti hotărârea noastră de a-i sluji pe oameni de dragul Lui.

PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE

23 Februarie

Text: 1 Petru 5:1-11

…fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi in legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie.  1 Petru 5:5

CEVA PENTRU CARE SĂ NE RUGĂM

La masa de seară a unui milionar, mesenii au început să discute despre rugăciune. Bogatul a spus că el nu crede în rugăciuni. „De ce aş crede?” a întrebat el. „Am tot ce-mi doresc. Aş putea să-mi cumpăr o întreagă împărăţie. Nu există limite la ce aş putea cumpăra cu averea mea. N-am nevoie de rugăciune!” Un creştin devotat care era prezent a spus: „Există totuşi un singur lucru pentru care ar trebui să te rogi.” „Şi care este acesta?” a întrebat milionarul îngâmfat. „Ar trebui să vă rugaţi pentru umilinţă, domnule!”

John Ruskin a spus: „Eu cred că primul test al unui om cu adevărat mare este umilinţa sa. Nu înţeleg prin aceasta că se îndoieşte de puterea sa, sau că ezită să susţină opiniile sale. Dar oamenii mari cu adevărat au un… sentiment că măreţia lor nu stă în ei, ci ea se manifestă prin ei; că n-ar putea face sau fi nimic mai mult decât ceea ce i-a făcut Dumnezeu”.

Andrew Murray a spus: „Omul umil nu simte nici gelozie nici invidie. El îl laudă pe Dumnezeu când alţii sunt preferaţi sau binecuvântaţi înaintea lui. Poate suporta ca alţii să fie lăudaţi în timp ce el este uitat, deoarece… el a primit spiritul lui Isus, care nu a acţionat după propriul Său plac, şi care nu a căutat gloria Lui personală. De aceea, îmbrăcându-se cu Domnul Isus Cristos, el s-a îmbrăcat cu o inimă miloasă, cu bunătate, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare şi umilinţă”. Oamenii umili nu sunt conştienţi că sunt umili, aşa cum obişnuia Dr.M.R. De Haan să spună: „Umilinţa este ceva pentru care trebuie să ne rugăm constant lui Dumnezeu şi pentru care totuşi nu trebuie să-I mulţumim niciodată c-o avem”. -H.G.B.

Slăvit Salvator, mă fă mai umil,
Alungă-mi pe veci păcătoasa mândrie;
Singur pe cale uşor voi cădea,
De Tine alături e-a mea bucurie.   – D.J.D.

Nici o haină nu li se potriveşte mai bine copiilor lui Dumnezeu ca mantaua umilinţei.

MEDITAŢII ZILNICE

WIM MALGO

23 Februarie

«Ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm.»

1 Corinteni 4,12

Dacă ţi s-a făcut o nedreptate sau dacă faptele ţi-au fost denigrate, în Numele lui Isus Cristos trebuie să fii răbdă­tor, umil şi să nu spui nici un cuvânt. El vrea atât de mult să ai pace! Încrede-te în Domnul în loc să te cerţi, să te jus­tifici şi să argumentezi. Nu e nevoie de nici un cuvânt din partea ta. Şi opusul este însă valabil. Isus ne spune: «Nu judecaţi» (vezi Matei 7,1). Nu judeca şi nu condamna pe nimeni, dacă nu cunoşti personal individul respectiv şi si­tuaţia prin care trece. Un cuvânt aspru, o bârfa indirectă şi chiar o privire sau un gând rău alungă pacea sufletului. «Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu» (Psalm 46,10), zice Domnul. Un alt verset spune: «Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele este un om chibzuit» (Prov. 10,19). Lasă-L pe El să domnească în viaţa ta şi pacea Domnului care întrece orice pricepere îţi va păzi inima şi sufletul în Isus Cristos. Doar când inima ta se bucură de pacea Lui, vei fi binecuvântat şi înviorat. Când vechile probleme vor să revină în viaţa ta prin min­ciună, prin alte porniri rele sau prin nedreptăţi săvârşite împotriva ta, gândeşte-te la cuvântul Domnului: «Domnul va sfârşi ce a început pentru mine» (Psalm 138,8).

MANA DE DIMINEAŢĂ

23 Februarie

“Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei; pentrucă El este la dreapta mea, nu mă voi clătina.” PSALM 16:8

Psalmul acesta, un psalm mesianic, ni-L prezintă pe Domnul Hristos în starea reală de Om care ia, în har, un loc în mijlocul rămăşiţei credincioase a lui Israel; El ia un loc de rob pentru ca să parcurgă acest drum al vieţii pe care nici un om în lumea aceasta nu l-a luat, şi care conducea, prin moarte, dincolo de moarte, unde este belşug de bucurie. “Domnul Hristos ia o poziţie de dependenţă, încredere şi nu de egalitate cu Dumnezeu.” “Mesia, ca Om, Se încrede în Dumnezeu, ca Dumnezeu să-L izbăveascăEl ia poziţia de Om… ca Om înaintea lui Dumnezeu.” Adevărul acesta transpus în limbajul Noului Testament, înseamnă că Domnul este Cel dintâi în toate lucrurile, în viaţa celui credincios, care trebuie se se împotrivească la tot ce ar putea împiedeca această supremaţie sau să împiedice părtăşia cu El. Numai în felul acesta L-am putea vedea la dreapta noastră şi nu ne vom clătina. Câte lucruri încearcă să ne abată paşii şi câte necazuri şi suferinţe inutile ar putea fi evitate dacă am lua în mod ferm hotărârea de a face din Domnul Isus, Centrul vieţii noastre. Când vine ispita de a urma un drum mai uşor şi care negreşit ar scădea nivelul nostru spiritual, să veghem ca Domnul să aibă primul loc în orice lucru din viaţa noastră; atunci ispita a dispărut. Să ne cercetăm în lumina acestui cuvânt. Are Dumnezeu, cu adevărat, supremaţia în viaţa noastră? Umblăm noi mai întâi după lucrurile de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu? Este Domnul Isus cu adevărat, viaţa noastră? Este voia Domnului Hristos, în toată realitatea, izvorul de inspiraţie al hotărârilor noastre? Dacă este aşa, putem spune cu siguranţă că nu ne vom clătina. Dar, vai, câte lucruri au luat adeseori locul dintâi al Domnului Isus în inima multor credincioşi. La versetul 4 al acestui psalm, autorul inspirat spune: “Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini.” Care ar putea fi aceştia? Tot ce ar putea lua în inimile noastre locul nu numai dintâi al Domnului Hristos, dar oricât de mică înclinare către lume şi lucrurile din ea care îl împiedică pe El să aibă supremaţia în viaţa noastră. Şi dacă socotim că psalmul acesta este o proorocie şi că în el ne este prezentat scumpul nostru Mesia, să spunem împreună cu El: “Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu. Când este El la dreapta mea, nu mă clatin.”

TEZAURUL PROMISIUNILOR LUI DUMNEZEU

de Charles H. SPURGEON

23 Februarie

O NEÎNTRERUPTĂ LEGĂTURĂ

Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. Ioan 15.7

Trebuie neapărat să fim în Domnul Cristos, pentru a trăi pentru El; şi trebuie să rămânem în El, pentru a ne putea bucura de această făgăduinţă. A rămâne în Domnul, înseamnă a nu-L părăsi niciodată pentru vreo altă dragoste şi a rămâne cu el într-o legătură vie, strânsă, de bună voie. Creanga nu este numai lângă copac, ci chiar primeşte de la el viaţa şi rodnicia ei. Orice adevărat credincios, rămâne cu adevărat în Domnul Cristos; dar aceste cuvinte au un înţeles mai înalt, la care trebuie să ţintim mai înainte de a putea câştiga puteri nelimitate înaintea scaunului harului. Cuvintele „cereţi orice veţi vrea” sunt pentru unii ca Enoh, care a umblat cu Dumnezeu 300 de ani, ca unii ca Ioan, care se odihnea pe pieptul Domnului, pentru aceia a căror legătură cu El este neîntreruptă.

Inima trebuie să rămână în dragoste, duhul înrădăcinat în credinţă, nădejdea să se sprijine pe Cuvânt, întreaga fiinţă lipită de Domnul fără de care ar fi primejdios să credem în împlinirea acestei făgăduinţe; ea este dată acelora a căror deviza în viaţă este: „Dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. Voi, care întrerupeţi legătura voastră cu el, ce mare putere pierdeţi! Dacă doriţi să fiţi puternici în cererile voastre, trebuie ca Domnul să rămână în voi, şi voi în El.

CUVÂNTUL Lui DUMNEZEU

pentru astăzi-FEBRUARIE 2015

23 Februarie

„JACK”

Atunci li s-au deschis ochii, şi L-au cunoscut”

(Luca 24:31)

Jack era un militant necredincios care îşi rezuma viziunea despre lume printr-un vers din Lucreţiu: „Dacă Dumnezeu ar fi creat lumea, lumea nu ar fi atât de trecătoare şi de stricată ca cea pe care o vedem noi”. Aşa că Jack şi-a îndreptat atenţia spre academie, excelând în toate domeniile pe care le-a studiat. Curând, a fost acceptat în consiliul de la Oxford ca membru respectabil şi a început să scrie şi să predea. Totuşi, în profunzimea lui, îndoielile îşi revendicau locul. Îşi descria starea sa mentală prin cuvinte ca „nefericire şi deznădejde”. El a spus: „Am susţinut că nu există Dumnezeu. Totodată, am fost furios pe Dumnezeu pentru că nu există”. Apoi doi prieteni, şi ei membri ai consiliului de la Oxford, J R R Tolkien şi H V D Dyson, ambii urmaşi devotaţi ai lui Hristos, l-au rugat să facă ceva ce în mod surprinzător nu făcuse niciodată: să citească Biblia. Aşa că a citit-o. Jack a început să se lupte cu ceea ce a spus Hristos despre Sine, ajungând la concluzia că Isus fie este amăgit, fie amăgeşte El, fie este Cel ce a pretins că este, Fiul lui Dumnezeu. În seara zilei de 19 septembrie 1931, Jack şi cei doi prieteni ai săi au făcut o lungă plimbare prin campusul universităţii. Au discutat până noaptea târziu. Şi Jack, C S „Jack” Lewis, şi-a amintit de o rafală de vânt care a făcut ca prima frunză să cadă – o briză neaşteptată, care probabil a ajuns să simbolizeze pentru el Duhul Sfânt. La scurt timp după acea noapte Lewis a devenit credincios. Schimbarea i-a revoluţionat universul şi, prin urmare, universul a milioane de cititori. Poate fi atât de simplu? Abisul dintre îndoială şi credinţă poate fi spulberat cu Scriptura şi părtăsia creştină? De ce nu vii la Hristos şi să afli singur?

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

Volumul II

23 Februarie

1 Samuel 9.15-27

Samuel a aşteptat ca Domnul să i-l arate pe împăratul cerut. Şi toate împrejurările sunt conduse providenţial pentru ca el să-l întâlnească. Invitat la sărbătoare, Saul îl va auzi pe „văzător” spunându-i tot ce se află în inima lui (v. 19; 1 Cor. 14.25). Ce dorinţe purtăm în străfundul inimilor noastre? Oare dorim să devenim „cineva”, să facem lucruri mari? Sau mai degrabă avem dorinţa umilă de a plăcea Domnului Isus? Potrivit instrucţiunilor lui Samuel, bucătarul a păstrat cea mai bună porţie pentru Saul; este spata (umărul), imagine a puterii de care avea nevoie pentru a purta poporul. Să remarcăm că, în contrast cu porţia dublă a preoţilor (vezi Levitic 7.31,32,34), nu se pune problema ca el să primească şi pieptul, imagine a afecţiunilor necesare pentru a-L iubi pe Domnul şi pe poporul Lui. Sunt acestea absente din inima lui Saul?

În ziua următoare, Samuel reuşeşte să-l ia deoparte pe viitorul împărat. „Opreşte-te acum (sau: un moment)”, îi spune el, „şi te voi face să auzi cuvântul lui Dumnezeu” (v. 27). Această solicitare poate fi adresată păcătosului care merge pe propriul drum, ca să-l invite să-L accepte pe Hristos acum în viaţa lui. Dar ea este şi pentru creştin. Să ştim să ne oprim şi să rămânem liniştiţi pentru un mo­ment, ca să-L ascultăm pe Domnul vorbindu-ne, consti­tuie, în mod particular, în viaţa agitată de astăzi, o necesitate.

SĂMÂNŢA BUNĂ

23 Februarie

Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit întâi în bunica ta… şi sunt încredinţat că şi în tine.“

2 Timotei 1.5

Dragostea faţă de Biblie

    Imediat după naştere, fetiţei i s-a aplicat un tratament greşit şi a rămas fără vedere. Dar părinţii ei nu au disperat, ci, prin puterea oferită de Dumnezeu, au dăruit fetiţei Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, dincolo de handicapul ei, fetiţa a ştiut pe de rost 16 cărţi mari din Biblie. Plină de cuvântul sădit în inimă, a dăruit creştinătăţii 8.000 de imnuri creştine, dintre care multe sunt astăzi traduse şi în limba română. Este vorba despre Fanny Crosby (1820-1915). Purtarea de grijă a bunicii a ajutat-o mult pe Fanny. Ea i-a descris cu însufleţire lumea ce o înconjura şi a hrănit spiritul lui Fanny. Ea îi citea şi îi explica cu atenţie Biblia, accentuând importanţa rugăciunii. Ajungând la vârsta de 90 de ani, Fanny a declarat: „Dragostea mea faţă de Sfânta Scriptură şi adevărul ei este mai puternică şi mai preţioasă pentru mine la nouăzeci de ani decât atunci când aveam doar nouăsprezece ani.“ Adeseori Fanny spunea că este cea mai fericită persoană. A compus, a ţinut prelegeri şi a misionat printre săracii din oraşele americane până în ultima zi a vieţii ei.

   Credinţa adevărată în Dumnezeu a fost suportul moral stabil al acestei femei, care a lăsat în urma ei un exemplu.

Plăcerea sacrificiului

24 Februarie

9fa8186cfe839d3eba4c7b9cb6df9a8bVoi cheltui prea bucuros din ale mele şi mă voi cheltui in totul şi pe mine.

2 Corinteni 12:15

După ce Duhul lui Dumnezeu a turnat dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre, începem să ne identificăm deliberat cu interesul lui Isus Cristos faţă de alţi oameni; iar Isus Cristos manifestă interes faţă de orice om. În lucrarea creştină nu avem nici un drept să ne ghidăm după afinităţile noastre; de fapt, acesta este unul dintre cele mai mari teste ale relaţiei noastre cu Isus Cristos.

Plăcerea sacrificiului este că-mi dau viaţa pentru Prietenul meu. Nu o azvârl, ci-mi dau viaţa în mod deliberat pentru El şi pentru interesul Lui faţă de alţi oameni, nu pentru o cauză. Pavel şi-a consumat viaţa pentru un singur scop: să poată câştiga oameni pentru Isus Cristos. Întotdeauna i-a atras pe oameni la Isus, nu la el însuşi. „M-am făcut tuturor totul ca, oricum, să mântuiesc pe unii dintre ei.

Când un om spune că trebuie să-şi dezvolte o viaţă de sfinţenie singur, Dumnezeu nu mai este de nici un folos pentru semenii lui: el se aşază pe un piedestal, izolându-se de restul societăţii. Pavel a fost un om sfânt; oriunde mergea, Isus Cristos S-a putut folosi de viaţa lui. Mulţi dintre noi trăim pentru noi înşine şi Isus Cristos nu se poate folosi de viaţa noastră. Dar dacă ne-am predat cu totul lui Isus, nu mai slujim scopurilor noastre personale.

Apostolul Pavel a spus că ştie cum să fie „o ştergătoare de picioare” fără să-i fie silă de asta,deoarece izvorul principal al vieţii lui era devotamentul pentru Isus. Noi avem tendinţa să fim devotaţi nu lui Isus Cristos, ci lucrurilor care ne eliberează din punct de vedere spiritual. Nu aceasta a fost motivaţia lui Pavel: „Căci aproape să doresc să fiu însumi anatema, despărţit de Cristos, pentru fraţii mei” – o afirmaţie nerealistă, ex­travagantă? Când un om este îndrăgostit, astfel de vorbe nu sunt o exagerare, iar Pavel a fost îndrăgostit de Isus Cristos. (Meditație de Oswald Chambers)

*

MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

Meditaţii zilnice – Fritz Berger

Pocăiţi-vă, dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele”.

Fapte Ap. 3:19

Pentru ca păcatele să ne fie şterse, trebuie mai întâi să ne recunoaştem ca păcătoţi. Atunci este actual: Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, aceasta nu constă în a restitui bunuri furate, schimbarea vocabularului, sau dorinţa de a fi ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu în multe privinţe. ”Cine nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”, spune Domnul Isus. Numai în acest fel putem ajunge la o bază solidă. Prin credinţa în mântuire, a ceea ce a făcut Isus, poţi avea această bază solidă. Prin credinţa în mântuire vei primi viaţa veşnică. Astfel poţi spune: nu voi avea parte de judecată, am trecut din moarte la viaţă. Mulţi sunt străini de aceste afirmaţii. Vorbind cu oamenii şi întrebându-i dacă au trecut din moarte la viaţă, suntem informaţi de faptele lor, ce au făcut, şi nu mai fac, cum s-au schimbat multe în viaţa lor faţă de trecut, dar nu acesta este drumul din moarte la viaţă. Cei drepţi nu pot trece din moarte la viaţă, nu pot învia. Numai cei morţi spiritual pot învia. Prin lege putem să ne dăm seama de păcătoşenia noastră, că nu avem nimic bun în noi. Sunt unii care consideră că au o parte bună şi se străduiesc să le îmbunătăţească pe celelalte, dar trebuie să constate că situaţia lor devine din ce în ce mai rea. Apoi se pune întrebarea: ”Cine mă va mântui?” dacă în situaţii asemănătoare căutăm ajutor la Isus, El ne va deschide ochii şi vom putea vedea cum El a plătit pentru noi dându-şi viaţa pentru păcatele noastre. De aceea putem fi proprietatea Lui, spre lauda slavei Sale.

*

MANA DE DIMINEAŢĂ

“Isus Hristos este Acelaşi ieri, şi azi şi în veci.”

EVREI 13:8

Ce mângâiere şi odihnă, siguranţă deplină şi nădejde ne dă acest cuvânt inspirat! Da, în adevăr, Domnul nostru este constant în iubirea Lui fată de nişte păcătoşi ca noi pe care i-a răscumpărat cu sângele Său. Dar să ne oprim puţin mai mult asupra acestei însuşiri a Domnului Isus şi să vedem ce efecte binecuvântate are asupra noastră ca: mângâiere, odihnă şi siguranţă şi nădejde. Să mergem pe firul iubirii Lui începând cu “ieri” şi să-l urmărim în felul acesta înapoi, amintindu-ne de arătarea dragostei Lui în toate aspectele şi împrejurările vieţii nostre, şi mergând aşa, să ajungem până în veşnicia dinainte de întemeierea lumii; până înainte de veşnicii. Cine poate să cuprindă cu mintea imensa iubire a Domnului Isus faţă de noi, El care “ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă; nu pentru faptele noastre, ci… după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii.” (2Tim. 1:9). Ce am meritat noi mai mult ca miliardele de oameni care au pierit în păcatele lor? Dar dragostea Lui este constantă, aceeaşşi astăzi şi cu toate că vede în noi şi la noi atâtea slăbiciuni şi nestabilitate în credincioşia noastră faţă de El, totuşi El rămâne Acelaşi, neschimbat şi plin de aceeaşi iubire pe care nu şi-o măsoară după meritele noastre, ci ea este aşa cum a fost şi atunci când împreună cu Tatăl Său făcea planul de mântuire pentru noi şi ne scria în Cartea Vieţii Lui. Şi astfel, în fiecare “astăzi” noi experimentăm acest scump adevăr că El este Acelaşi. Însă iubirea Lui nu se opreşte aici, căci după un “astăzi” există un “mâine” care nu se va sfârşi niciodată, acest “mâine” cu El de-a lungul veşniciei în care dragostea Lui ne va inunda cu tot felul de binecuvântări în locurile cereşti, în El. Când nădejdea aceasta glorioasă este întemeiată pe faptul că El este şi rămâne Acelaşi, siguranţa noastră este nezdruncinabilăşi ne procură o odihnă dulce şi netulburată de nimeni şi de nimic, mângâindu-ne inimile în călătoria noastră prin pustia acestei lumi plină de necazuri, de dureri şi de ispite. Dar iubite cititor, să nu ne lăsăm doborâţi de împrejurările prin care trecem astăzi, ci să ne gândim şi să credem că Domnul nostru este NESCHIMBAT în iubirea Lui faţă de noi şi că “încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va întârzia”, şi va veni ca să ne ia cu El, ca acolo unde este El să fim şi noi. (Ioan 14:3)

*

CHARLES H. SPURGEON
MEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI
Dimineaţa şi Seara

DIMINEAŢA

Le voi trimite ploaie la vreme, si aceasta va fi o ploaie binecuvântată.

Ezechiel 34:26

Aceasta este deplina îndurare divină: „Le voi trimite ploaie la vreme”. Fiindcă cine în afară de Dumnezeu poate spune „le voi trimite ploaie”? Nu este decât o singură voce care poate vorbi norilor să aducă ploaie. Cine trimite ploaie asupra pământului? Cine scutură norii peste iarba verde? Nu Domnul? Aşadar harul este darul lui Dumnezeu, nu realizarea omului. Este nevoie şi de har. Ce s-ar face pământul fără ploaie? Poţi să sfârâmi bulgării, poţi să-ţi semeni sămânţa, dar ce te faci fără ploaie? Binecuvântarea divină este absolut necesară. Degeaba lucrezi, dacă Dumnezeu nu deschide cerul şi nu trimite ploaie. Doar prin El ai binecuvântare. „Le voi trimite ploaie”. Nu spune „le voi trimite picături” ci ploaie. La fel se întâmplă şi cu harul. Dacă ne dă binecuvântări, Dumnezeu ni le oferă într-o asemenea măsură încât nu există cameră care să le poată cuprinde. Har îmbelşugat! O, avem nevoie de har îmbelşugat să ne țină umili, să ne facă să ne rugăm mai mult şi să ne păstreze în sfinţenie; avem nevoie de har îmbelşugat ca să ne facă zeloşi, să ne păstreze în viaţa aceasta şi să ne ducă în ceruri. Nu putem face nimic fără binecuvântata ploaie de har. Este un har venit într-un timp favorabil. „Le voi trimite ploaie la vreme. ” Cum este vremea ta în dimineaţa aceasta? Este anotimpul secetei? Atunci este vremea să primeşti ploaie. Este un anotimp întunecat şi mohorât? Atunci este vremea să primeşti ploaie. „Şi puterea ta să ţină cât zilele tale” (Deuteronom 3:25). Şi binecuvântarea este variată. „Le voi trimite ploaie la vreme”. Ploaia înseamnă mai mulţi stropi. Toate binecuvântările lui Dumnezeu merg împreună, ca verigile unui lanţ de aur. Dacă El ne dă har transformator, ne va trimite şi har mângâietor. Va trimite asupra noastră o „ploaie binecuvântată”. Priveşte astăzi în sus, plantă uscată, şi deschide-ţi frunzele şi florile în aşteptarea apei care va veni.

SEARA

Doamne al oştirilor, până când nu vei avea milă de Ierusalim? Domnul a răspuns cu vorbe bune, cu vorbe de mângâiere, îngerului care vorbea cu mine.

Zaharia 1:12-13

Ce răspuns blând la o întrebare arzătoare! În seara aceasta ne vom bucura de el. Copii ai Sionului, există lucruri bune care vă aşteaptă. Timpul tău de trudă se va sfârşi curând. Copiii tăi vor fi aduşi la tine, şi captivitatea ta se va sfârşi. Răbdarea ta va aduce roade, şi îţi vei pune
credinţa în Dumnezeu în timpuri întunecate, fiindcă dragostea Sa te va lumina. Dumnezeu iubeşte biserica cu o dragoste prea adâncă pentru imaginaţia umană. O iubeşte din toată inima Lui infinită; de aceea, fii ei trebuie să fie curajoşi. Ea nu poate să nu prospere fiindcă Dumnezeu îi vorbeşte cu „vorbe bune, vorbe de mângâiere”. Profetul continuă şi ne spună ce fel de vorbe sunt acestea „sunt plin de o mare gelozie pentru Ierusalim si pentru Sion” (Zaharia 1:14). Dumnezeu îşi iubeşte biserica atât de mult încât nu poate îndura ca ea să se abată de la drumul drept; însă, chiar şi atunci când se rătăceşte, nu o lasă să sufere prea mult timp sau prea greu. El nu va lăsa să fie copleşită de vrăjmaşi, fiindcă ştie că vrăjmaşii îi măresc nefericirea. Când pare să-şi fi părăsit biserica, Dumnezeu rămâne cu inima alături de ea. Istoria ne arată că Dumnezeu rupe întotdeauna nuiaua de care se foloseşte ca să-şi pedepsească copiii. „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmi 103:13). Dacă El ne pedepseşte, nu înseamnă că ne-a uitat; corecţia Lui nu este o lipsă de iubire. Dacă acest lucru este adevărat pentru întreaga biserică, este adevărat şi pentru fiecare membru în parte. S-ar putea să te temi că Domnul te-a uitat, dar mu este adevărat. Cel care numără stelele şi le strigă pe nume nu-şi poate uita proprii copii. El îţi cunoaşte situaţia de parcă ai fi singura fiinţă creată de El sau singurul sfânt pe care El l-a iubit vreodată. Apropie-te de El, şi fii fără grijă.

*

TEZAURUL PROMISIUNILOR LUI DUMNEZEU

de Charles H. SPURGEON

ASCULTĂ CA SĂ FII ASCULTAT

Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.

Ioan 15.7

Să luăm seama că, dacă dorim ca Domnul Cristos să ne audă, trebuie să-L ascultăm. Dacă noi n-avem urechi deschise pentru El, nici El nu va avea pentru noi; în măsura în care vom asculta, vom fi ascultaţi. În afară de aceasta, ceea ce am auzit trebuie sa rămână în noi, lucrând asupra firii noastre ca o putere. Trebuie sa primim adevărurile exprimate de Domnul Isus şi să ne supunem lucrării Duhului Său în noi; altfel nu vom avea nici o trecere înaintea tronului harului.Dacă primim cuvintele Domnului şi ele rămân în noi, ce câmp nelimitat de binecuvântări este deschis înaintea noastră! Atunci ne putem exprima dorinţa noastră în rugăciune, pentru că am supus deja voinţa noastră, poruncii Domnului. În felul acesta, Ilie a mânuit cheile cerului, pentru a-i deschide şi închide norii. Un astfel de om valorează cât o mie de creştini obişnuiţi. Dorim noi cu smerenie să mijlocim pentru Biserică şi lume şi, ca Luther, să primim ceea ce cerem? Pentru aceasta trebuie să plecăm urechea la glasul Celui Prea iubit, să-l strângem cuvintele ca pe o comoară şi să ascultăm cu grijă de ele. Cel ce doreşte să se roage cu efect, trebuie să fie perseverent în ascultare.

*

DOMNUL ESTE APROAPE-GBV

Ai găsit miere? Mănâncă atât cât este suficient pentru tine, ca nu cumva să te saturi de ea şi s‑o verşi. 

 Proverbe 25.16

Solomon nu ne prezintă aici doar nevoia de a ne înfrâna, care este, fără îndoială, o virtute importantă, ci ne şi atrage atenţia asupra unui aspect spiritual important, pe care îl descoperim atunci când cercetăm semnificaţia cuvântului „miere“ în Scriptură.

Era strict interzisă folosirea mierii în jertfele pe care le găsim în Levitic: „Miere nu veţi arde ca jertfă prin foc pentru Domnul“ (Levitic 2.11). Acest lucru era în mod special accentuat în legătură cu darul de mâncare, care ilustrează umanitatea sfântă a lui Hristos. Mierea reprezintă ceea ce este dulce şi atractiv din punct de vedere natural. Lipsa mierii din darul de mâncare este o imagine a faptului că întreaga viaţă de slujire a Domnului a fost lipsită de influenţa relaţiilor naturale. Domnul a spus, în timpul vieţii Sale de slujire: „Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei?“. Aici însă trebuie să remarcăm un fapt deosebit de important: Scriptura menţine cu putere relaţiile vieţii naturale, precum cele dintre soţ şi soţie sau dintre părinţi şi copii. Aceste relaţii trebuie respectate, însă ele nu trebuie să direcţioneze slujirea noastră, aşa cum vedem exemplul slujirii Domnului nostru.

Legalismul are tendinţa de a da la o parte relaţiile naturale, „oprind căsătoria“ etc. Un exemplu despre acest lucru îl avem în împăratul Saul, care a poruncit israeliţilor să nu mănânce deloc în timpul unei bătălii (1 Samuel 14.24‑30). Totuşi Ionatan, fiind flămând şi neştiind despre această poruncă, a gustat puţină miere cu vârful toiagului său şi ochii i s‑au luminat. Dumnezeu ne‑a dat multe lucruri naturale pentru a ne bucura de ele, lucruri care nu sunt păcate în ele însele, dar care nu trebuie niciodată să fie ţinta noastră, nici să influenţeze viaţa noastră spirituală. Putem gusta mierea, dar nu trebuie să mâncăm mai mult decât este suficient, ca să nu ne săturăm de ea şi s‑o vărsăm. Putem aprecia lucrurile dulci ale vieţii naturale numai în măsura în care suntem conştienţi că sunt trecătoare. B. Reynolds

*

OSWALD CHAMBERS

BĂTÂND LA UŞA LUI DUMNEZEU

24 Februarie

Curăţeşte-mă, o, Doamne, de orice amestec al duhului şi fă ca frumuseţea Ta radiantă să fie în mine şi peste mine astăzi.

*

DOMNUL ESTE APROAPE!

CALENDAR BIBLIC

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!

Matei 5:5

Blândeţea este astăzi o plantă foarte rară, care este socotită de mulţi dintre noi doar ca o neghină care ar trebui distrusă. De cei blânzi se vorbeşte uneori cu un ton înjositor. Nu sunt luaţi în serios, sunt consideraţi laşi şi slabi. Dar Domnul Isus judecă altfel. În a treia fericire se spune despre ei că sunt fericiţi. De multe ori sunt apreciaţi ca fericiţi oamenii care fără jenă şi bun simţ îşi realizează planurile lor în paguba altora. Dar dacă Domnul Isus spune că cei blânzi sunt fericiţi, este sigur că aşa stau lucrurile deoarece El nu greşeşte niciodată. Cei blânzi îl urmează pe Acela care este izvorul blândeţii, care nu a răspuns cu ocară când a fost jignit, care nu ameninţa când cineva îi făcea rău, căci El se bizuia pe Dumnezeul Lui, care judecă totul cu dreptate. Cei blânzi nu se opun constrângerilor de afară. Dacă îi loveşte cineva pe obrazul drept, îl întorc şi pe cel stâng (Matei 5.38-48). Lumea îi declară pe cei blânzi oameni fără caracter sau slabi, dar în realitate cel blând este cel mai curajos. Curajul se arată în aceea că el suportă totul în voia lui Dumnezeu, în puterea lui dumnezeiască. Firea noastră naturală nu iubeşte blândeţea; noi numai ÎN Domnul Isus putem găsi un exemplu adevărat şi ideal demn de urmat. Calea pe care Îl urmăm este plină de binecuvântări şi de răsplătiri, chiar începând de aici de pe pământ şi continuând când vom fi în cer, la El. De L-am urma cu toţii pe Domnul Isus ca să putem fi cât mai fericiţi în viaţa noastră practică.

Evanghelistul D.L. Moody nu primise chiar cea mai bună instrucţie. Numeroasele scrisori care ne-au rămas de la el sunt pline de greşeli. Din punct de vedere fizic n-avea nimic atrăgător, iar vocea lui avea un timbru nazal. Dar toate acestea nu L-au împiedicat pe Dumnezeu să-l folosească pentru a zgudui lumea moartă în păcate. Era de fapt opera lui Dumnezeu şi nu a lui personală. Iată marele secret!

*

CUVÂNTUL Lui DUMNEZEU

pentru astăzi-FEBRUARIE 2015

PRINCIPII DE VIATĂ

Să faceţi totul în Numele Domnului”

Coloseni 3:17

Să remarcăm:

1) Poţi avea mai mult câtă vreme nu vrei totul doar pentru tine. Într-o generaţie al cărei motto este „caută să fii numărul unu”, trebuie să ni se aducă aminte că „Hristos nu Şi-a plăcut Lui însuşi” (Romani 15:3). El nu a trăit pentru a Se îmbogăţi pe Sine, ci pentru a îmbogăţi pe alţii. În El nu se găseşte nici o fărâmă de egoism. El poate fi numit „Învăţătorul”, pentru că mai întâi Şi-a pus frâu Lui însuşi, lepădându-Se de Sine şi trăind pentru ceilalţi.

2) Poţi face aproape orice atâta vreme cât nu-ţi pasă cine primeşte laudele. „Orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus”. Mândria l-a făcut pe Satana să cadă şi ea te va face şi pe tine să cazi. Ivan O Miller a spus: „Smerenia e un lucru atât de delicat şi de fragil, încât cel ce îndrăzneşte să creadă că o are dovedeşte prin acel singur gând că nu o are”. Când ai succes şi răsplata începe să apară pe calea ta, bucură-te de ea pentru scurtă vreme. Apoi dă-o mai departe adevăratei surse a tuturor realizărilor tale – Dumnezeu.

3) Poti grăbi răspunsul, atâta vreme cât nu desconsideri sursa. Naaman leprosul a descoperit că poţi avea ceea ce oferă Dumnezeu, dar în termenii Lui, nu ai tăi (2 Împăraţi 5:1-14). Şi termenii lui Dumnezeu sunt „credinţa” şi „ascultarea”. Credinţa e ca electricitatea: nu trebuie să o analizezi sau să o înţelegi ca să te bucuri.de beneficiile ei. Tot ce trebuie să faci e să te conectezi la o priză! Ce ţi-a spus Dumnezeu să faci? Ascultă-L! Nu mai ezita şi nu mai amâna, nu te mai certa cu El şi fă ce-ţi spune El. Îţi vor plăcea rezultatele.

*

MEDITAŢII ZILNICE

WIM MALGO

«Şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.»

1 Ioan 4,3

Împărăţia lui Isus sau anarhie! Aşa cum a spus Satan la început: «… voi fi ca şi Cel Preaînalt» (Isaia 14,14) -va fi si în aceste vremuri din urmă. Dorinţa lui este să ajunga egalul lui Isus, ba chiar să Îi ia locul pe tron. Adevărul lui Isus experimentat zilnic în viaţa ta te face capabil să împlineşti măreţul scop al naşterii tale din nou: slujirea Dumnezeului celui viu. Doar aşa devenim conştienţi de realitatea luptei spirituale între împărăţia lui Cristos şi anarhia diabolică sau altfel spus, între a sluji şi a conduce. Ce înseamnă de fapt să slujeşti? Nimic altceva decât renunţare la sine pentru binele altora. Ce înseamnă Conducere? Câştig prin exploatarea altora! Aparentul conducător a fost înfrânt de Slujitor! Acest lucru ni l-a spus chiar Domnul: «şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, săvă fie rob» (Matei 20,27). Fiecare avansare în acest fel înseamnă automat o degradare a personalităţii tale. Care este însă esenţa slujirii? Manifestarea victoriei împărăţiei lui Isus. Slujitorul l-a înfrânt pe uzurpator cu preţul vieţii Sale.

*

IZVOARE IN DEŞERT

Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan
despre omul acesta era adevărat.

Ioan 10:41

Poate că eşti foarte nemulţumit de tine însuţi. Nu eşti un geniu, nu ai nici un dar deosebit şi nu te remarci prin nici o abilitate specială. Mediocritatea pare să fie măsura existenţei tale. Nici una din zilele tale nu a fost vrednică de atenţie, cu excepţia uniformităţii lor şi a lipsei de interes. Şi cu toate acestea tu poţi să trăieşti o viaţă minunată.

Ioan Botezătorul n-a făcut nici un semn, dar Domnul Isus a spus despre el: „Dintre cei născuţi din femei, nu este nici unul mai mare“ (Luca 7:28). Misiunea lui a fost „să mărturisească despre Lumină“ (Ioan 1:8), şi aceasta ar putea fi şi misiunea ta şi a mea. Ioan era mulţumit să fie doar un glas, dacă îi făcea pe oameni să se gândească la Hristos. Doreşte-ţi să fii doar un glas care se aude, dar nu se vede, sau o oglindă a cărei sticlă ochiul n-o poate vedea, pentru că reflectă gloria strălucitoare a Fiului. Doreşte-ţi să fii doar o boare care apare înainte de lumina zilei şi spune: „Iată zorii! Iată zorii!“ şi apoi dispare.

Fă cele mai obişnuite şi nesemnificative lucrări, ştiind că Dumnezeu te vede. Dacă trăieşti lângă oameni dificili, câştigă-i prin dragoste. Dacă ai făcut odată o mare greşeală în viaţă, n-o lăsa să-ţi înnoureze restul vieţii, ci încui-o în taina inimii tale şi fă-o să-ţi dea putere şi caracter.

Noi facem mai mult bine decât ştim. Lucrurile pe care le facem astăzi – semănând sămânţa sau împărtăşind adevăruri simple despre Hristos – oamenii se vor referi într-o zi la ele ca fiind primele lucruri care i-au făcut să se gândească la El. În ce mă priveşte, voi fi mulţumit să nu am o piatră funerară mare pe mormântul meu, dar să ştiu că oameni obişnuiţi se vor aduna acolo când voi pleca şi vor spune: „A fost un om bun. N-a făcut nici o minune, dar mi-a spus despre Hristos, ceea ce m-a ajutat să-L cunosc personal“. George Matheson

Cei ocrotiţi de Tine (Psalmul 83:3)

Frunze verzi şi groase din pământul maroniu,

În primăvara fericită au apărut;

Prima promisiune slabă a florilor de vară

Emană din parfumul plăcut şi dulce

De sub frunze.

Ridică-le! Ce frumuseţe încântătoare stă

Ascunsă dedesubt, de ochii noştri nepăsători!

Flori de mai, trandafirii sau alb strălucitoare,

Îşi înalţă cupele spre lumina neaşteptată,

De sub frunze.

*

PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE

Text: Matei 27:62-28:8

… înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „După trei zile voi învia”.

Matei 27:63

O ADEVĂRATĂ “ŞTIRE FALSĂ”

Conducătorii iudei din vremea Domnului Isus au fost atât corecţi cât şi greşiţi în legătură cu învierea Lui din morţi. Deşi nu credeau că El va învia din morţi, ştiau că o ştire falsă în legătură cu aceasta va avea un efect tragic. Este întotdeauna deosebit de periculos să fii înşelat de şarlatani religioşi, iar ei nu vedeau altceva în Isus decât un înşelător. Dar erau cu totul greşiţi crezând că ucenicii Săi ar fi încercat să-I fure trupul din mormânt şi să pretindă apoi că a înviat. Ideea aceasta era ridicolă. Urmaşii Domnului erau prea devastaţi de moartea Sa, pentru a încerca un asemenea lucru.
Fapt este că Isus Cristos a înviat din morţi, spre spaima duşmanilor Săi şi spre uimirea ucenicilor Lui. Evenimentul a fost înregistrat de către martorii oculari şi nu a fost doar consemnat mai târziu de către scriitori, cum s-a pretins. Savanţii încă mai descopere noi mărturii care confirmă că Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Petru, Iacov şi Iuda au scris într-adevăr cărţile atribuite lor. Mai mult, mesajul învierii a făcut ca sute de mii de oameni să intre în împărăţia lui Dumnezeu în primul secol. Şi azi, la mai mult de 2000 de ani, mulţimile cred încă în Isus Cristos şi sunt transformate de puterea Sa mântuitoare.
Da, o falsă pretenţie că Isus ar fi înviat din morţi ar fi putut produce mari daune. Dar faptul că El a învins moartea este cea mai mare forţă din istoria umanităţii. Să ne bucurăm împreună cu afirmaţia lui Pavel: „Dar acum Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:20).            – H.V.L.

Iar voi ce-aţi plâns în întuneric
Şi nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră zbuciumare
Sculaţi! Cristos a înviat!        A. Vlahuţă

În ciuda duşmanilor Săi, Isus a înviat din morţi.

*

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

Volumul II

1 Samuel 10.1-9

Samuel îndeplineşte cu credincioşie actul care încheie slujba sa de judecător. El toarnă untdelemnul pe capul lui Saul, pentru a-1 unge împărat. Apoi îi arată drumul, întocmai cum sperase tânărul (9.6). Nu mai este nici o problemă cu măgăriţele, pentru că au fost găsite. Dar Saul trebuie să parcurgă acum numeroase etape care-l vor pregăti pentru ocuparea tronului. Va merge întâi la mormântul Rahelei: Moartea, sfârşitul omului firesc şi al tuturor avantajelor lui, constituie prima lecţie importantă pentru fiecare tânăr credincios. Dar locul mormântului Rahelei era şi cel al naşterii lui Beniamin, seminţie căreia Saul îi aparţinea. Beniamin, „fiul dreptei” tatălui, este o imagine a lui Hristos, în care cel răscumpărat se poate bucura atunci când îl socoteşte mort pe omul cel vechi.A doua întâlnire, la Betel (casa lui Dumnezeu), ne vorbeşte despre închinare, cea la care tânărul credincios este invitat să ia parte împreună cu cei doi sau trei martori. In final, în compania profeţilor şi în prezenţa vrăjmaşilor, Saul devine o mărturie oferită prin puterea Duhului Sfânt.

Saul pare că a trecut prin lecţiile acestea fără a învăţa ceva din ele, cum ne va arăta istoria lui în continuare. Aceasta constituie o dovadă că există posibilitatea ca cineva să se afle „între profeţi”, să ia parte la toate binecuvântările lui Dumnezeu, fără să fie cu adevărat unul dintre ei.

*

SĂMÂNŢA BUNĂ

„Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har.“

Evrei 4.16

Să ne apropiem!

  O doamnă era foarte grav bolnavă. În această stare nu dorea să meargă în pierzarea veşnică, dar nu dorea nici să primească mântuirea prin credinţa în Hristos. La scurt timp a intervenit o ameliorare a bolii, dar şi în această stare nu a dorit să ştie nimic despre starea sufletească. Mai mult, doamna a devenit indiferentă faţă de pocăinţă. După un timp, boala a reapărut mult mai puternică ca înainte. Cu disperare, doamna striga: „Mă aflu deja în foc.“ Era cutremurător să o priveşti cum striga: „Prea târziu! Prea târziu!“ Ce sfârşit îngrozitor!

   Ziua mântuirii sufletului acelei doamne a trecut. Ea nu a acceptat pentru sine multele chemări ale Mântuitorului. Aşa se întâmplă cu mulţi semeni de-ai noştri. Cum poate să le fie sfârşitul? O imagine a disperării! Dar acum este ziua mântuirii pentru orice om. Acum suntem chemaţi să ne apropiem cu încredere de Mântuitorul care doreşte să ne dăruiască salvarea Sa. Ferice de cei care pot spune cu psalmistul: „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul“ (Psalm 62.1). Această linişte sufletească poate fi partea ta chiar acum.

————————————–

Sursa: 14 Calendare cu Meditații, primte prin Email, datorate griji simțitoare a unor frați și surori dăruite acestei activități de răspândire a cugetării zi și noapte la Legea Domnului

Ce s-a întâmplat cu toiagul lui Moise?

Întrebare:

Conform interpretării unui verset biblic, ce s-a întâmplat cu toiagul lui Moise? Deci, nu al lui Aaron, ci al lui Moise. Mulțumesc. 

Nu am găsit în Biblie nici un verset care ar relata ce s-a întâmplat cu toiagul lui Moise. Dar sunt tentat să cred că Moise a purtat cu sine până la moartea sa acest toiag, care a și fost îngropat împreună cu el. Despre moartea lui Moise Cuvântul lui Dumnezeu ne relatează următoarele:

Moise s-a suit din câmpia Moabului pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Şi Domnul i-a arătat toată ţara: de la Galaad până la Dan, tot ţinutul lui Neftali, ţara lui Efraim şi Manase, toată ţara lui Iuda până la marea de apus, partea de miazăzi, împrejurimile Iordanului, valea Ierihonului, cetatea finicilor, până la Ţoar. Domnul i-a zis: „Aceasta este ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov zicând: „O voi da seminţei tale.” Ţi-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea.” Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. Şi Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi. (Deuteronomul 34:1-6)

Personal cred că toiagul a fost îngropat împreună cu Moise și cum nimeni până în ziua de azi nu a cunoscut locul îmormântării lui Moise, tot așa nimeni nu a cunoscut și nu a găsit nici toiagul lui.

Există însâ câteva speculații cu privire la acest toiag. Prima provine dintr-o interpretare a tradiției evreiești care spune că toiagul lui Moise era în mâna lui David, când a mers împotriva lui Goliat.

Și-a luat toiagul în mână, și-a ales din pârâu cinci pietre netede, și le-a pus în traista lui de păstor și în buzunarul haine. apoi, cu praștia în mână, a înaintat împotriva Filisteanului. (1 Samuel 17:40)

Nu există nici o explicație logică pentru o astfel de  interpretare.

O a doua speculație este că, la catedrala Hagia Sofia din Istanbul  a fost găsit un document care spune că toiagul lui Moise se găsește azi la Palatul Topkapi din Istanbul, Turcia. În acest palat mai sunt păstrate și alte relicve religioase, cum ar fi arcul, sabia și chiar un dinte al profetului Muhamed. Din anul 1962 a fost expusă publicului și ceea ce se pretinde a fi toiagul lui Moise,care a a fost adus împreună cu celelalte relicve de către sultanul Selim I după cucerirea Egiptului in anul 1517. Nu există însă dovezi că acesta ar fi anume toiagul lui Moise.

Simbolismul toiagului-șarpe al lui Moise în exegeza sfântului Augustin

Par Luca-Lucian dans Accueil

Dumnezeu l-a ales pe Moise, conform textelor biblice, să elibereze din mâna egiptenilor Poporul lui Israel aflat în robie de mai multe secole. La început timid, Moise intră în „jocul” lui Dumnezeu, îi cere să-i spună numele („Eu sunt cel care sunt”), a da numele în Biblie înseamnă a pune posesie peste cel numit, iar apoi experientează puterea brațului lui Dumnezeu în eliberarea poporului. Cu toiagul său este chemat să facă mai multe minuni înaintea Faraonului până ce acesta se va învoi să dea drumul poporului să plece în pustiu. Toiagul lui Moise a câștigat în exegeza creștină semnificații dintre cele mai interesante. Redau aici un text tradus din limba franceză,

  1. Dulaey,« Le bâton changé en serpent (Ex 7, 8-13) », Mélanges T. Van Bavel, Louvain, 1990, p. 781-795, pe are l-am îmbogățit cu propriile mele reflecții. Sfântul Augustin marchează o etapă definitivă în interpretarea toiagului lui Moise, legându-se de orice detaliu conținut în text, pentru a propune o hrană spirituală tuturor celor care fac parte dinCorpus Christi prin credință.

Simbolismul toiagului lui Moise în exegeza sfântului Augustin

Exegeză augustiniană a textului biblic Ex 4, 2-4 și Ex 7, 8-12

Textele biblice analizate de sfântul Augustin:

Textul 1:         1 Moise a răspuns şi a zis: ,,Dar dacă nu mă vor crede şi nu vor asculta de glasul meu, ci vor zice: «Nu ţi s-a arătat Domnul!»?”. 2 Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?”. El a răspuns: „Un toiag”. 3 [Domnul] i-a zis: „Aruncă-l la pământ!”. El l-a aruncat la pământ şi [toiagul] a devenit şarpe, iar Moise a fugit din fața lui. 4 Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă!”. El şi-a întins mâna şi l-a apucat şi [șarpele] a devenit toiag în mâna lui. 5 „Ca să creadă că ţi s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”.

Textul 2:         8 Domnul le-a spus lui Moise şi Aaron: 9 ,,Când Faraon vă va spune: «Faceţi o minune!», să-i spui lui Aaron: «Ia-ţi toiagul şi aruncă-l înaintea lui Faraon»! Şi acesta se va preface într-un şarpe”. 10 Moise şi Aaron au venit la Faraon şi au făcut după cum le poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui şi a devenit şarpe. 11 Dar şi Faraon a chemat niște înţelepţi şi nişte vrăjitori; au făcut şi ei, magii Egiptului, la fel prin vrăjitoriile lor. 12 Fiecare şi-a aruncat toiagul şi s-au prefăcut în şerpi, dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. 13 Inima lui Faraon s-a împietrit şi nu i-a ascultat, precum spusese Domnul.

Din vasta literatură produsă de sfântul Augustin nu putea lipsi desigur o exegeză amănunțită cu privire la toiagul lui Moise și semnificația lui simbolică. Știm că la rugul aprins, Moise, înspăimântat și auzind glasul Domnului, îi cere un semn lui Dumnezeu care să certifice misiunea lui de a scoate poporul lui Israel din robia Egiptului. Tradiția yahvistă, primul text, și tradiția sacerdotală, al doilea text, povestesc același lucru, minunea transformării toiagului în șarpe: prima are loc la rugul aprins înaintea lui Moise, a doua înaintea Faraonului.

 

  1. Toiagul transformat în șarpe, în comentariile dinaintea lui Augustin

Primii comentatori creștini ai acestor texte au văzut în șarpe simbolul satanei și forțelor răului. Toiagul, dimpotrivă, este o figură a lui Cristos, moștenire iudaică, unde Mesia era numit uneori „toiagul” sau „sceptrul lui Dumnezeu” („Virga uirtutis, uirga oris tui. Le bâton du Christ dans le christianisme ancien”, în: Mélanges U. Fasola, Roma, Cite de Vatican, 1989).

Conflictul dintre Moise și Faraon devine imaginea confruntării dintre puterea lui Dumnezeu și forțele răului. Întâlnim această idee cu precădere la Irineu de Lyon și Iustin Filosoful. Irineu scrie: „Moise, ca să facă să apară o figură a lui Cristos, a aruncat toiagul pe pământ, pentru ca întrupându-se, să poată învinge și înghite orice răutate a egiptenilor care se ridica împotriva economiei lui Dumnezeu, iar pentru ca egiptenii înșiși să dea mărturie că degetul lui Dumnezeu este cel care lucrează pentru salvarea poporului, nicidecum fiul lui Iosif tâmplarul” (Irineu, Haer. 3, 21, 8 (SC 211, p. 422 & Iustin, Dial, 79, 4).

Origen vede în toiagul lui Moise o imagine a crucii prin care este învins prințul acestei lumi, sau învățătura creștină despre Cristos răstignit care învinge orice înțelepciune omenească (Origen, Hom. in Ex. 4, 6, SC 321, p 130 & Hom in Hier. 19, 12 (SC 238, p. 222). Aceeaşi temă, conflictul dintre puterea lui Dumnezeu și puterile malefice, este subliniată și de Origen. Paulin de Nola va merge pe aceeași linie (Paulin, N. carm. 26, 355-356, CSEL 30, 2, p. 259), dar și Quodvultetus, pentru care toiagul lui Moise, devorând șerpii vrăjitorilor din Egipt, reprezintă învățătura lui Cristos care învinge orice erezie. Irineu de Lyon acordă atenției și unui alt aspect de detaliu din text: odată aruncat la pământ toiagul se preschimbă în șarpe. Astfel el vede în acest detaliu o figură a lui Cristos întrupat care lucrează fiind înzestrat de Duhul lui Dumnezeu. În gândirea episcopului de Lyon, această simbolistică a toiagului lui Moise este în concordanță cu ramura ieșită din Iese (Irineu, Dem. 59, SC 62, p. 123-124), idee exprimată de altfel și în tratatul Despre Paște, a lui Ps. Hipolit romanul, care spune că toiagul prin care Moise și Aron au făcut semne în popor este „semnul puterii divine și sprijinul tăriei Cuvântului (…), toiagul peste care cele șapte duhuri sfinte ale lui Dumnezeu s-au coborât” (Ps. Hipolit, Pasc. 35, SC 27, p. 159).

Ilarie de Poitiers preia această tradiție a interpretării simbolice a toiagului lui Moise; toiagul îl simbolizează pe Cristos iar șarpele pe diavol. Episcopul de Poitiers însă aduce și ceva nou în această simbolistică: constatând că minunea este dublă, schimbarea toiagului în șarpe, și schimbarea inversă, șarpele în toiag, își pune întrebarea asupra semnificației: „Vine apoi, ca semn al credinței, schimbarea toiagului în șarpe și a șarpelui în toiag. Însă această dublă schimbare semnifică întărirea în credință, nicidecum o schimbare a ordinii naturale. Fiindcă toiagul semnificând puterea suverană, iar șarpele reprezentând diavolul, suntem îndreptățiți să credem în cel care, în vreme ce era Dumnezeu din veșnicie, era considerat ca fiind Belzebut, dându-i-se acest nume și considerându-l astfel, însă recunoscut, prin schimbarea învierii, drept Dumnezeul cel veșnic existând din veșnicie” (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 127). Toiagul este așadar un sceptru reprezentând puterea supremă a lui Dumnezeu, asimilat cu Isus Cristos, vector al acestei puteri pentru om; Isus este numit în Biblie Puterea lui Dumnezeu (cf. 1 Cor 1, 24). Toiagul schimbat în șarpe reamintește că Isus a fost considerat demon în timpul vieții pământești: „Isus a scos un diavol şi acesta era mut; îndată ce a ieșit diavolul, mutul a început să vorbească, iar mulțimile se mirau. Însă unii dintre ei spuneau: „Cu Belzebut, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli”… dacă Satana este dezbinat în el însuşi, cum va dura împărăţia lui? Voi ziceți că eu îi scot pe diavoli cu Belzebut. Dar dacă eu îi scot pe diavoli cu Belzebut, fiii voştri cu cine îi scot?” (Lc 11, 14-19). Ilarie nu spune explicit că schimbarea toiagului în șarpe figurează întruparea Domnului, însă putem deduce foarte limpede că această transformare are ceva de-a face cu kenoza, deoarece revenirea șarpelui sub forma inițială de toiag simbolizează învierea și manifestarea condiției divine a Fiului. Într-un alt text, toiagul care îi învinge pe magicienii Faraonului simbolizează pentru Ilarie crucea lui Cristos (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 130).

Ambroziu de Milano exprimă în mod explicit simbolul morții și învierii Domnului când explică textul cu toiagul/șarpe. În comentariul la psalmul 118, episcopul de Milano se străduiește să țină seama de cele două faze ale toiagului: toiag și șarpe / șarpe și toiag. „La porunca Domnului, Moise a aruncat toiagul la pământ și acesta a devenit șarpe, iar Moise a fugit de el; a apucat șarpele de coadă și acesta a redevenit toiag, totuși Moise nu recunoștea încă misterul prin care se arăta că Domnul Isus va coborî din ceruri, după ce s-ar fi golit de sine însuși, ar îndura chinurile crucii și, aruncat într-un mormânt, va învia conform profețiilor din Lege, redevenind șarpe în slava lui Dumnezeu și participând la puterea tronului divin. Să prinde așadar și noi coada șarpelui răstignit pentru a fi în măsură să cunoaștem efectul puterii lui divine” (Ambroziu, In Ps 118 ser. 3, 24, CSEL 62, p 55). Șarpele trântit la pământ simbolizează așadar venirea lui Cristos în trup, kenoza sa pătimirea sa și înmormântarea sa; revenirea șarpelui în stadiul de toiag simbolizează sceptrul împărătesc, puterea divină, învierea lui Cristos și natura sa divină.

Într-un text din De officiis, Ambroziu insistă mai mult asupra imaginii întrupării simbolizate în textul din Exod: „A aruncat toiagul și acesta a devenit șarpe care i-a înghițit pe ceilalți șerpi ai egiptenilor, semnificând astfel că Cuvântul se va face trup, că acest trup va anihila veninul șarpelui înverșunat prin tain spovezii și a iertării păcatelor. Toiagul este Cuvântul divin, împărătesc, plin de putere, emblema puterii. Toiagul devine șarpe deoarece cel care era Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu Tatăl, s-a făcut om, născut din Fecioară. Înălțat pe cruce ca șarpele a adus ca un medicament peste rănile omenirii. De aceea însuși Domnul spune: Precum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel și Fiul omului trebuie să fie înălțat (In 3, 14)” (Ambroziu, De officiis 3, 15, 94). Episcopul de Milano face aluzie aici la prima minune, schimbarea toiagului în șarpe. Toiagul simbolizează Cuvântul mai mult decât puterea, iar acest Cuvânt este „drept” sau „just”, conform Ps 44, 7: „Sceptrul dreptății este sceptrul domniei tale”. Toiagul aruncat la pământ devine simbolul întrupării, iar paralela cu textul din Numeri 21, 9 – șarpele de aramă, un alt text în care intervine șarpele și lemnul – ne conduce explicit la sacrificiul crucii lui Cristos.

Grigore de Elvira interpretează în același sens cu Ambroziu textul biblic. El merge până acolo încât asociază imaginea lui Cristos-Căpetenie distrugător al șerpilor magilor din Egipt. Scrie: „Simbolul toiagului lui Moise este acela al lui Cristos care i-a înghițit pe ceilalți șerpi, deveniți astfel în urma magiei egiptenilor asupra bastoanelor lor, iar, odată luat de coadă, redevine toiag. Păcatul nu putea fi înghițit plecând de la păcat (cf. Rm 8, 9 VL), ci doar prin toiag, adică prin puterea divină. Prin această putere a fost învins diavolul într-un trup uman care purta în el imaginea șarpelui ispititor. Astfel puterea divină înghite în ea orice putere a șarpelui, care este diavolul, și, datorită unei noi transformări, revine la aspectul său original după ce a distrus păcatul de la rădăcină” (Grigore, I. in Ct. 4, 27, CC 69, p. 206). Accentul este pus, ca la Ambroziu, pe întruparea Cuvântului – schimbarea în toiag – drept condiție a victoriei asupra răului – înghițirea șerpilor de toiagul-șarpe, Fiul lui Dumnezeu cu dubla natură. Într-un alt context asemănător, în tratatul Despre Solomon, Grigore exprimă aceleași idei. După ce a citat Rm 8, 3: peccatum de peccato damnauit – în vederea păcatului, a condamnat păcatul în trupul său, și 2 Cor 5, 21: cel care nu era păcătos, l-a făcut păcat pentru noi, Grigore scrie: „Pentru același motiv Moise, în pustiu a înălțat pe un stâlp un șarpe de aramă, acesta fiind simbolul trupului lui Cristos înălțat pe cruce, pentru ca oricine îl va privi să nu piară; prin încălcare poruncii divine, trupul omului a devenit posesia șarpelui. De aceea, în alt loc, Moise a aruncat la pământ toiagul său care a luat înfățișarea și trupul unui șarpe. Asta s-a întâmplat deoarece acest toiag era simbolul trupului lui Cristos care va înghiți orice putere egipteană prefigurată de șerpii înghițiți de toiagul-șarpe al lui Moise” (Grigore, I. Solom. 7, 16 (CC 69, p. 256). Așadar, pentru episcopul de Elvira, care asemenea lui Ambroziu recurge la paralela dintre toiagul-șarpe și șarpele de aramă înălțat pe un stâlp de Moise, șarpele nu este simbolul morții, ci al păcatului; în acest sens, Cristos, care a sumat păcatul nostru pe cruce, poate fi numit șarpe, deoarece omul, creat după chipul lui Dumnezeu, poartă, de la căderea sa în păcat, imaginea șarpelui cărui i s-a supus de bună voie, devenind astfel sclavul păcatului, și prin consecință, al morții.

La Părinții greci, Grigore de Nyssa și Chiril al Alexandriei, toiagul-șarpe este simbolul întrupării. Însă ei nu merg până acolo încât să vadă în revenirea șarpelui la statutul de toiag simbolul învierii. Doar Grigore de Nyssa spune timid că cel care pentru noi s-a făcut toiag redevine toiag pentru a-i pedepsi pe cei vinovați; Chiril spune cam același lucru: pentru el toiagul redevine toiag pentru întărirea puterii divine și credinței celor ce cred în Cristos (Grigore NYSSA. Mos. 2, 31-34 (SC  1, p. 124-127) ; Chiril de Alexandria. A glaph. Gen.  2 (PG  69, 469-471). Faptul că Epifan de Salamina, Ancor. 96, GCS, p. 117, face apel la Ex 4, 2-4, ca argument în favoarea învierii, reprezintă dovada atot-puterniciei divine, în măsură să transforme natura lucrurilor, deci și a trupului muritor, material, într-un trup înviat, spiritual). Toiagul-șarpe ca simbol al întrupării și al învierii pare a fi o creație teologică occidentală.

 

  1. Toiagul-șarpe în exegeza sfântului Augustin

Augustin revine de mai multe ori asupra acestui episod. În toiagul lui Moise transformat în șarpe, apoi redevenit la natura lui primară, episcopul de Hipona vede simbolul morții șl al învierii; el va contribui substanțial la îmbogățirea acestui simbol în teologia posterioară.

Pentru prima dată imagina toiagului lui Moise apare în Contra Faust, lucrare scrisă între anii 397-400: „Cristos însuși îmi face semn în toiagul lui Moise: devenit șarpe pe pământ, a fost simbolul morții lui, moarte venită în lume prin șarpe. Însă, – faptul că el a fost prins de coadă simbolizează acest lucru –, mai târziu, după ce a împlinit toate, la finalul lucrării lui, Cristos a redevenit prin înviere ceea ce era mai înainte; deci, după ce moartea a fost distrusă datorită restaurării vieții, nu mai apare nimic din acel șarpe. Tot la fel și noi, care suntem trupul său, trăind în această condiție muritoare, timpul ne va conduce spre moarte; însă, la consumarea veacurilor, coada timpului, pentru a spune așa, va fi prinsă, pentru ca nu cumva să mai scape printre degetele mâinii, de puterea Judecătorului suprem; când ultimul dușman, moartea, va fi distrus (cf. 1 Cor 15, 26), vom învia și vom fi în mâna lui Dumnezeu toiagul / sceptrul domniei lui (cf. Ps 44, 7) (Augustin, C. Faust. 12, 28, CSEL 25, p. 356). În acest comentariu al textului din Ex 7, 8-12, șarpele este simbolul timpului, imagine scurgerii timpului așa cum șarpele lunecă printre degetele celui care încearcă să-l prindă; în filigran se poate întrezări șarpele de la origini, cauza morții omului. Toiagul transformat în șarpe și invers este figura morții și învierii lui Cristos, nu a întrupării. Augustin analizează alte două detalii ale textului: coada șarpelui, simbolul sfârșitului veacurilor, și mâna lui Moise, simbolul puterii lui Dumnezeu, Judecătorul timpului escatologic. Un alt lucru nou apare aici, simbolul șarpelui-toiag nu se aplică doar lui Cristos, ci și omului, mădular al trupului lui Cristos; șarpele devenit toiag este o prefigurare a învierii și restaurării omenirii la învierea finală, escatologică.

În cartea a treia din tratatul De Trinitate, scrisă în jurul anului 400, Augustin reia această temă făcând o paralelă cu episodul șarpelui de bronz. „Prin șarpe trebuie să înțelegem moartea, care a intervenit în Paradisul pământesc din cauza șarpelui, conform acestei figuri de stil care desemnează efectul prin cauză. Toiagul preschimbat în șarpe este așadar Cristos în moartea sa, iar șarpele redevenit toiag este Cristos în învierea sa, Cristos total, cu Trupul său, care este Biserica, așa cum va fi la sfârşitul veacurilor, acesta fiind simbolizat de coada șarpelui pe care Moise o prinde pentru ca el să redevină toiag. Șerpii magicienilor, simbolul morților din lume, nu vor putea învia în Cristos decât dacă vor crede în el și vor intra în Trupul său, dacă nu vor fi înghițiți de El, pentru a spune așa” (De Trinitate 3, 10, 20, BA 15, p. 314-315). În acest text, Ex 4, 4-6 și Ex 7, 8-12 sunt văzute în suprapunere. Dacă exegeza cristologică a toiagului-șarpe rămâne, este analizată rapid. Augustin insistă de această dată pe o interpretare eclezială: „Christus in resurrectionem totus cum corpore suo, quod est Ecclesia”. Șarpele lui Moise fiind Trupul lui Cristos, șerpii magicienilor devin în sens opus o figură a morților spirituale, care sunt necredincioșii; șarpele Cristos îi înghite, adică în asimilă și deci, în el, redevin toiag, adică vor învia; încorporarea în Biserică, prin credință, este condiția necesară pentru tot omul. Dacă în Contra Faustum domina tema toiagului transformat în șarpe, deci tema condiției noastre muritoare, în De Trinitate figura șarpelui de bronz asumă această semnificație, fiind pusă în valoare mai multe figura învierii conținută în imaginea șarpelui redevenit toiag.

Sermon 6, datând din jurul anilor 408-411, consacrat în întregime episodului rugului aprins, comentează pe larg semnele pe care Dumnezeu i le dă lui Moise la muntele Horeb. „Toiagul simbolizează domnia, șarpele, condiția muritoare. Șarpele este cel care l-a făcut pe om să guste moartea. Domnul a voit să asume această moarte. Așadar, toiagul aruncat pe pământ ia forma șarpelui pentru ca Împărăția lui Dumnezeu, adică Cristos Isus, a venit pe pământ. El a îmbrăcat condiția noastră muritoare, pe care a și înălțat-o pe cruce. Iar voi știți că, în timp ce poporul din vechime călătorea prin pustiu, popor cu mintea grea și orgolios, murmura împotriva lui Dumnezeu, șerpi veninoși s-au abătut asupra lor și îi mușca, toți căzând pradă mușcăturilor. În milostivirea sa, Dumnezeu le-a dat și remediul care aducea vindecarea pentru viața prezentă, însă prevestea Înțelepciunea ce va veni. Dumnezeu i-a zis lui Moise: Înalță pe un stâlp un șarpe din bronz în mijlocul pustiului și spune poporului că tot omul care a fost mușcat de șerpi să contemple acel șarpe. Iar oamenii mușcați de șerpii veninoși îl contemplau pe șarpele de bronz și era vindecaţi. domnul confirmă acest semn în Evanghelie, atunci când, în dialogul său cu Nicodim, spune: La fel cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel trebuie ca Fiul omului să fie înălțat, pentru ca toți cei care cred în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In 3, 14-15). Adică, toți cei care au fost mușcați de șerpi, care sunt păcatele noastre, contemplându-l pe Cristos, vor redobândi sănătatea prin iertarea păcatelor. Așadar, frații mei, această condiție muritoare care a fost asumată de Domnul trebuie să fie numaidecât soarta Bisericii, Trupul său, al cărei Cap, în ceruri, este El însuși. astfel, Biserica cunoaște condiția muritoare care i-a fost dată prin șiretenia diavolului. Moartea se datorează primului păcat al oamenilor, însă apoi, datorită lui Isus Cristos Domnul, vom redobândi viața veșnică. Dar când va reveni Biserica la viață și când va reveni la stadiu Împărăției? La sfârșitul veacurilor. Acesta este motivul pentru care Moise a ținut de coadă șarpele, adică la sfârșitul veacurilor, pentru a-l readuce pe om la stadiul său inițial” (Sermon 6, 7, CCL 41, p. 65). În această omilie, tipologia șarpelui-toiag și cea a șarpelui de bronz nu mai sunt suprapuse, ci sunt amestecate. Cele două figuri simbolizează condiția umană păcătoasă asumată de Cristos pentru mântuirea noastră, însă Augustin merge și mai departe pentru a spune că șarpele de bronz reprezintă în special moartea Domnului din cauza păcatului omului, iar toiagul care, aruncat pe pământ, se transformă în șarpe, este mai degrabă simbolul întrupării. Toiagul aruncat la pământ este puterea împărătească a lui Dumnezeu întrupat în Isus Cristos, care vine la oameni asumând condiția lor muritoare, adică devenind șarpe. Interpretarea toiagului care devin șarpe este cristologică; în revanșă, interpretarea șarpelui care se transformă în toiag este eclezială și nu mai este o figură a învierii lui Cristos. Augustin pune așadar accentul pe restaurarea finală a condiției omului: viața veșnică, dăruită omului la sfârșitul veacurilor – simbolul cozii șarpelui lui Moise.

Sermon 8, predică ținută la Cartagina în anul 411 despre minunile înfăptuite de Moise înaintea Faraonului, comentează textul biblic din Ex 7, 8-12. „…Spun pe scurt că toiagul simbolizează împărăția lui Dumnezeu, iar această Împărăție este deci poporul lui Dumnezeu. Șarpele simbolizează timpul și condiția muritoare, deoarece prin șarpe a venit moartea. Căzând, să spunem așa din mâna lui Dumnezeu pe pământ, oamenii au devenit muritori. Astfel, toiagul aruncat pe pământ de Moise a devenit șarpe. Magicienii Faraonului au făcut la fel; aruncați la pământ, toiagurile lor au devenit șerpi. Însă șarpele lui Moise, adică toiagul său, i-a înghiţit pe ceilalți șerpi ai magicienilor. Atunci, prins de coadă, redevine toiag așa cum era mai înainte și stăpânirea a revenit în mâna sa. Toiagurile magicienilor sunt popoarele necredincioase. Totuși, aceste popoare necredincioase, învinse de numele lui Cristos, sunt, pentru a spune așa, înghițite de șarpele lui Moise când vin în Trupul lui Cristos, și aceasta până atunci când, ca Împărăție a lui Dumnezeu, ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu, iar acest lucru se va întâmpla la sfârșitul acestui veac muritor, aceasta fiind semnificația cozii șarpelui” (Sermon 8, 3, CCL 41, p. 81). Vedem că și aici toiagul este simbolul Împărăției lui Dumnezeu, care este Biserica. Însă aici, toiagul baston nu este doar prefigurarea întrupării, ci imaginea căderii în păcat, care este cauza întrupării Cuvântului; iar imaginea toiagului aruncat la pământ de Moise nu mai este aplicat doar lui Cristos, ci întregii omeniri căzute în păcat. Șarpele revenit la stadiul inițial de toiag este simbolul omenirii muritoare care redevine Împărăție a lui Dumnezeu la sfârșitul veacurilor, în mâna lui Dumnezeu – simbolul cozii șarpelui, figură a timpului și a mortalității. Șarpele lui Moise care îi înghite pe ceilalți șerpi ai magicienilor egipteni: toiagurile magicienilor sunt popoli impiorum, o colectivitate deci, nu indivizi. În acest text, interpretarea cristologică este micșorată în profitul unei interpretări ecleziologice.

Comentând textul din Ps 73, 2: „Adu-ţi aminte de adunarea ta, pe care ai câștigat-o odinioară, de tribul pe care l-ai răscumpărat ca moştenire a ta, de Muntele Sionului, pe care [ţi-ai stabilit] locuința!”, Augustin revine încă o dată, în timpul postului mare din 412, asupra minunilor înfăptuite de Moise cu toiagul său; „Ce înseamnă asta? Căci aceste lucruri nu s-au petrecut în zadar. Să întrebăm așadar Scripturile Divine. Ce i-a inspirat șarpele omului? Moartea. Deci moarte vine de la șarpe. Dacă moartea vine de la șarpe, toiagul preschimbat în șarpe este Cristos în moartea sa. De aceea, atunci când poporul din vechime peregrina prin pustiu și fusese mușcat de șerpi veninoși, Domnul i-a poruncit lui Moise să ridice un șarpe de bronz pe un stâlp în pustiu și să le spună oamenilor că cel care a fost mușcat de șerpi va fi vindecat privind spre șarpele de bronz. Și așa s-au petrecut lucrurile. Astfel, oamenii care erau mușcați de șerpi erau vindecați de venin privind spre șarpele de bronz. A fi vindecat de mușcătura șarpelui, ce mare mister! Ce înseamnă asta, a fi vindecat de șarpe privind spre șarpe? A fi salvat din moarte crezând într-un mort. Totuși, Moise este cuprins de frică și fuge. Ce înseamnă această fugă a lui Moise dinaintea șarpelui? Ce altceva, fraților, dacă nu aceste eveniment povestit de evanghelistul care ne spune: Cristos a murit, iar discipolii său au fost cuprinși de frică și au luat-o la fugă spre speranța în care trăiseră mai înainte. Însă ce spune textul? „Prinde-l de coadă”. Ce înseamnă această coadă? Prinde-l prin spate. Înseamnă același lucru cu textul care spune: „Mă vei vedea din spate” (Ex 33, 23). Mai întâi toiagul a devenit șarpe, însă prins de coadă, șarpele redevine toiag. Mai întâi Cristos a fost supus morții; apoi a înviat. În coada șarpelui trebuie să vedem simbolul sfârșitului veacului acestuia, căci aceasta este condiția muritoare acum în Biserică: unii trăiesc, alții mor de moarte, căci prin șarpe moartea a fost semănată în lume. Însă la sfârșitul veacului acestuia – la coadă, pentru a spune așa – ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu și vom deveni pentru totdeauna Împărăția lui Dumnezeu, pentru ca să se împlinească acest text al Scripturii: „Ai răscumpărat toiagul / sceptrul moștenirii tale” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1008). Avem aici sinteza interpretării augustiniene a textelor biblice din cartea Exodului. Pe de o parte, avem o exegeză cristologică, afirmată clar: episodul biblic se aplică mai întâi lui Cristos, întrupat, mort și înviat. Astfel, fuga lui Moise dinaintea toiagului schimbat în șarpe devine prevestirea abandonului discipolilor lui Cristos în momentele pătimirii. Iar porunca dată lui Moise, „Prinde-l de coadă”, se referă tot la Cristos: a lua șarpele de coadă înseamnă a înțelege ceea ce este în spate, ca în Ex 33, 23, unde Moise îl vede pe Dumnezeu din spate. Textul lui Augustin este un pic enigmatic aici. Nu explică în detaliu aici, ceea ce face în alte locuri, ceea ce înseamnă a-l vedea pe Dumnezeu din spate, decât poate a-l vedea prin prisma întrupării, în enigmă. Așadar, această expresie, nu toiagul aruncat la pământ, devine simbol purtător al temei întrupării.

Aplicare simbolului toiagului-șarpe Bisericii rămâne însă prezentă. Pare să se juxtapună interpretării cristologice, fără să ne dăm seama totuși de ce. Citind cu atenți întreaga omilie, deslușim învățătura lui Augustin despre Biserică drept Trup al lui Cristos. Episcopul revine asupra textului din Ex 7, 8-12 atunci când comentează Ps 73, 14, unde LXX vorbește despre dragonul învins și dat ca hrană. Dragonul este corpus diaboli – adoratorii diavolului devin trupul său, la fel cum adoratorii lui Cristos formează Trupul său – iar acest trup al diavolului pe măsură ce mădularele sale trec de partea lui Cristos, adică sunt înghițite de Trupul lui Cristos. Înghițite așa cum vițelul de aur a fost redus în praf iar Moise îl dă evreilor spre a-l înghiți:

„Poporul a văzut că Moise întârzie să coboare de pe munte, s-a adunat în jurul lui Aaron şi i-a zis: ,,Scoală-te, fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci lui Moise, omul care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat”. Aaron le-a zis: ,,Scoateți cerceii de aur din urechile soțiilor, fiilor şi fiicelor voastre şi aduceți-i la mine!”. Şi tot poporul şi-a scos cerceii de aur din urechi şi i-au adus la Aaron. El i-a luat din mâinile lor, i-a turnat într-un tipar şi a făcut un vițel turnat. Şi ei au zis: ,,Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului”. Când a văzut Aaron, a zidit un altar înaintea lor şi a strigat: ,,Mâine va fi sărbătoare în cinstea Domnului!”. A doua zi s-au sculat dis-de-dimineață şi au adus arderi de tot şi jertfe de împăcare. Poporul s-a așezat să mănânce şi să bea; apoi s-au sculat să joace. Domnul i-a zis lui Moise: „Coboară, căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a pervertit! S-au abătut repede de la calea pe care le-o poruncisem; şi-au făcut un vițel turnat, s-au închinat înaintea lui, i-au adus jertfe şi au zis: «Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului»”. Domnul i-a zis lui Moise: ,,Văd că poporul acesta este un popor încăpățânat. Acum, lasă-mă; mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i va mistui; dar pe tine te voi face un popor mare”. Moise l-a înduplecat pe Domnul Dumnezeul său, zicând: ,,Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia ta împotriva poporului tău pe care l-ai scos din țara Egiptului cu putere mare şi cu braț puternic? Pentru ce să zică egiptenii: «Cu răutate i-a scos, ca să-i ucidă printre munți şi ca să-i șteargă de pe faţa pământului?». Potolește-ţi aprinderea mâniei şi iartă răutatea poporului tău! Adu-ţi aminte de Abraham, de Isaac şi de Israel, slujitorii tăi, cărora le-ai spus, jurându-te pe tine însuți: «Voi înmulți descendența voastră ca stelele cerului şi voi da urmașilor voştri toată țara aceasta, de care am vorbit; şi ei o vor stăpâni pentru totdeauna»!”. Domnul a iertat răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său. Moise s-a întors şi a coborât de pe munte cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe ambele părți, pe o parte şi pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, gravat pe table. Iosue a auzit glasul poporului care striga şi i-a zis lui Moise: ,,Este un strigăt de bătălie în tabără”. [Moise] a zis: ,,Nu este sunet de cântec de victorie, nici sunet de cântec de înfrângere, ci eu aud un sunet de cântare”. Când s-a apropiat de tabără, [Moise] a văzut vițelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de poalele muntelui. A luat vițelul pe care-l făcuseră şi l-a ars în foc; l-a măcinat până când a devenit praf; a presărat praful pe apă şi a dat-o fiilor lui Israel s-o bea” (Ex 32, 1-20).

Tot despre a înghiți este vorba și în textul din Fap 10, 13, când Domnul îi spune lui Petru să mănânce din toate animalele necurate apărute în timpul vedeniei de la Iope; la fel este vorba despre înghițit și în acest text din Ex 7, 8-12: „Trebuia, fără îndoială, ca trupul care aparținea diavolului să treacă, prin credință, în Trupul lui Cristos. Diavolul a fost nimicit când și-a pierdut mădularele. Aceasta este realitatea prevestită prin șarpele lui Moise. Magicienii au făcut ca el și, aruncând toiegele la pământ, s-au transformat în șerpi, însă șarpele lui Moise a înghițit toate toiegele magicienilor” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1015). Interpretarea este asemănătoare cu cea din De Trinitate și din Sermon 8; noutatea ar fi doar aceea că, Augustin, în acea vreme, lucrând la Cetatea lui Dumnezeu, expresia capătă o încărcătură tyconiană (Tyconius este un autor creștin din sec. al IV-lea, de tendință donatistă, care a lăsat o metodă hermeneutică biblică, așa numitele Reguli hermeneutice, din care se va inspira Augustin și majoritatea Părinților Bisericii de limbă latină), șerpii magicienilor devenind corpus diaboli care se opuneau șarpelui care este Corpus Christi.

Așadar, nu putem decât să constatăm cât de mult a îmbogățit Augustin interpretarea textelor din Exod cu privire la toiagul-șarpe. Șarpele este simbolul mai degrabă al mortalității decât al păcatului și al răului, după cum am văzut că era cazul la Irineu, Ilarie și Grigore de Elvira. Augustin pune în paralel textul din Ex 4, 2-4 cu episodul șarpelui din bronz. A-l prinde de coadă pe șarpe înseamnă a adera la credința în Cristos și a deveni mădular al Trupului său. Probabil această interpretare, Augustin o ține de la Ambroziu, care scrie: „Să-l prindem așadar și noi de coadă pe acest șarpe răstignit, pentru ca și noi să experimentăm puterea lui divină” (Com. Ps 118), și stabilește o paralelă între Moise prinzând de coadă șarpele și femeia care i-a cuprins picioarele lui Isus pentru a le unde cu parfum frumos mirositor: picioarele, precum coada, indică extremități. la Ambroziu, Moise fuge dinaintea șarpelui fiindcă nu a recunoscut în el misterul lui Cristos, el neputând să facă acest lucru fără ca însuși Domnul să-i deschidă ochii și doar atunci când a apucat șarpele de coadă i s-a deschis gura pentru a-l predica pe Cristos (Com. Ps 118, hom. 3, 24, CSEL 62, p. 55). Acest detaliu poate să-i fi sugerat lui Augustin apropiere dintre fuga lui Moise și cea a discipolilor în momentele pătimirii. Gura lor nu se deschide decât după înviere și Cincizecime. Toate acestea lasă să se întrevadă clar o influență majoră a lui Ambroziu asupra exegezei augustiniene a toiagului-șarpe. Cu toate acestea, sub condeiul lui Augustin, episodul biblic devine o parabolă a căderii omului și a restaurării lui în condiția de fiu al lui Dumnezeu. O interpretare eclezială dublează interpretarea cristologică a primilor Sfinți Părinți. conform unui principiu de exegeză deseori invocat de Augustin, dacă toiagul îl simbolizează pe Cristos, nu este doar Cristos cel întrupat în trecut, ci Cristos Total, Trupul său care-și desfășoară existența în întreaga istorie. Omenirea întreagă a căzut din mâinile lui Dumnezeu în momentul păcatului proto-părinților noștri, cum s-a întâmplat cu toiagul căzut din mâinile lui Moise, și astfel a devenit muritoare. Reînvigorată de mâna lui Dumnezeu redevine toiag, sceptru și Împărăție a lui Dumnezeu, după ce mai întâi au fost înghițite toate celelalte toiaguri-șerpi ale magicienilor, adică după ce necredincioșii au venit la credință. Este o temă specific augustiniană, precum și tema legată de interpretarea cozii șarpelui ca simbol al sfârșitului veacurilor. Grigore cel Mare se inspiră din exegeza lui Augustin și în același timp aduce un sens diferit, deoarece în opinia lui episodul biblic este un simbol al sorții poporului evreu nu al întregului neam omenesc. Grigore de Nyssa și Chiril de Alexandria înaintează exegeza cu privire la simbolul întrupării Cuvântului, însă ignoră toată această interpretare eclezială întâlnită la Augustin și care pare să nu se fi dezvoltat în Occident.

Episcopul de Hipona dă dovadă de creativitate în materie de exegeză, folosind totuși teme arhaice, precum Cristos-toiag, pe care le-a primit de la înaintașii lui. Cu Augustin, exegeza tipologică a textului a atins culmi. Isidor de Sevilia, fascinat de simbolistica lui Augustin, când va scrie Întrebări despre Geneză nu va face decât să compună un puzzle de texte preluate din Contra Faust și din Comentariul la Ps 73 al sfântului Augustin.

 

Simpla „”bâtă de păstor”” cu puteri divine: Toiagul lui Moise

509 22 1de Carmen Ciripoiu

Dacă Hristos reprezintă prezentul, necuprinsul, care nu-și pierde niciodată prospețimea, Moise, cel mai mare profet al Vechiului Testament, rămâne trecutul și Legea venită de la Dumnezeu prin el, omul, al cărui simplu toiag i-a eliberat pe fiii lui Israel din robie.

„Vei scoate poporul meu din pământul Egiptului”

De ce a fost ales tocmai Moise, un egiptean crescut la curtea împăratului Egiptului, să-I ducă mai departe Cuvântul? Pentru că întrunea toate calitățile să ajungă „părintele profeților care l-au precedat și care l-au urmat”. Sau, după cum scrie în Deuteronom: „De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut față către față”. Se spune că atunci când Hristos ți se arată, Îi dai slavă. Apoi, între tine și El se așterne tăcerea. O tăcere plină de lumină. Același lucru l-a simțit și Moise când, în întinderea aridă a Munților Sinai, pe când era un biet păstor care îngrijea de caprele socrului său, Ietro, a auzit pentru prima dată glasul Celui de Sus. De la izgonirea lui Adam, Vocea Domnului nu mai răsunase pe acel pământ. Dar Moise a auzit-o clar, venind din focul ce răzbătea dintr-un tufiș al deșertului sub forma unui rug ce ardea continuu, fără să se mistuie: „Să nu te apropii aici. Scoate-ţi încălţămintele din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pământ sfânt”. (…) „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob. Am văzut chinuirea poporului Meu din Egipt şi strigarea lor am auzit. Că ştiu durerea lor şi M-am pogorât să-i scot pe ei din mâna Egiptului, să-i iau din pământul acela şi să-i duc pe ei în pământul cel bun, în pământul în care curge lapte şi miere. Iar tu vino ca să te trimit la faraon, la împăratul Egiptului, şi vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului”. Iar la întrebarea lui Moise, „Cine să le spun că m-a trimis?”, Dumnezeu dă un unic răspuns: „Eu sunt Cel ce sunt”.

Cuvântul trebuie ascultat…

509 22 2Atunci au început istoria poporului ales și una dintre călătoriile care aveau să schimbe lumea din temelii. O călătorie istovitoare pe care Moise a făcut-o avându-L pe Dumnezeu în adâncul inimii. Dar cum să-i îmblânzească inima un biet păstor marelui faraon să-i lase poporul pentru a aduce jertfă Domnului în pustie? Tot Domnul a ales, transformând simpla sa bâtă de păstor într-un simbol al autorității divine. Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?” El a răspuns: „Un toiag”. Domnul i-a zis: „Aruncă-l la pământ.” El l-a aruncat la pământ, şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Moise fugea de el. Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă.” El a întins mâna şi l-a apucat; şi şarpele s-a prefăcut iarăşi într-un toiag. „Iată ce vei face ca să creadă că ţi s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”, i-a zis Domnul. Toiagul căpătase un alt trup, o altă fire și i-a amintit lui Moise că Dumnezeu era mereu cu el, că toate lucrurile sunt cu putința celui care crede și că întotdeauna Domnul dezleagă viața cea nouă prin puterea Lui. Așa s-a prezentat Moise în fața faraonului: cu sfântul său toiag, pe care, aruncându-l la pământ, s-a prefăcut în șarpe. Dar mai tare s-a împietrit inima faraonului care n-a vrut să dea ascultare poruncii Domnului. Atunci, Cel de Sus a aruncat, prin Moise, zece pedepse asupra pământului Egiptului.

Doar Dumnezeul lui Israel are dreptul să judece

La cea dintâi pedeapsă, Moise a luat toiagul său și a lovit apa râului faraonului și „s-a prefăcut toată apa râului în sânge şi peştii cei din râu au murit şi s-a împuţit râul şi nu puteau egiptenii să bea apă din el”. Când Dumnezeul lui Israel a hotărât a doua pedeapsă, Moise a întins mâna spre apele Egiptului și a scos broaște „care au intrat prin case şi prin odăile cele de culcat, pe aşternuturi şi în casele slugilor lor, ale poporului lor, în aluat şi în cuptor, la împărat, la slugile lui”. Dar inima faraonului tot nu putea fi mișcată. Atunci, Domnul a trimis a treia urgie: țânțarii, „care i-au înţepat pe oameni şi pe dobitoace şi au intrat la faraon, în casele lui şi la robii lui, şi tot nisipul era plin de muşiţă în tot pământul Egiptului”. Dacă a patra pedeapsă a constat în muștele câinești, a cincea urgie a adus moartea în toate animalele de pe pământul Egiptului. Deși era îngrozit, faraonul nu s-a lăsat înduplecat. Atunci, Domnul și-a arătat pentru a șasea oară mânia, prin bubele cu puroi care se iveau la oameni și la dobitoace. Nici această palmă nu l-a speriat pe împăratul Egiptului. Dumnezeul lui Israel s-a supărat și mai tare și a aruncat grindină și foc arzător cu piatră, ucigând totul în cale, „de la om până la dobitoc”. Dacă cea de-a opta pedeapsă a constat în lăcustele și omizile care au mâncat tot rodul pământului, la cea de-a noua palmă dată de Domnul, timp de trei zile, întunericul s-a așternut peste tot pământul Egiptului, „întuneric pe care nu putea focul să-l lumineze”. Niciuna dintre aceste pedepse nu a vătămat vreun evreu, ci numai pe egipteni, pentru neascultarea poruncilor Domnului. Ultima pedeapsă, a zecea și cea de pe urmă, a fost cea mai cumplită: moartea celor întâi născuți ai Egiptului, printre care și pruncul faraonului. Prea grea pedeapsă chiar și pentru împăratul egiptenilor, care, cu inima sfâșiată de durere, l-a chemat în toiul nopții pe Moise și i-a slobozit poporul: „Sculaţi-vă şi ieşiţi din mijlocul poporului meu; şi voi, şi fiii lui Israel şi duceţi-vă de-i faceţi slujbă Domnului Dumnezeului vostru precum aţi zis. Luaţi-vă şi turmele şi cirezile şi duceţi-vă! Binecuvântaţi-mă şi pe mine!”. Și astfel s-a împlinit cuvântul Domnului.

Biserica închinată dreptului prooroc

509 22 3Potrivit tradiției iudaice, Nebo este muntele pe care Moise a privit spre Pământul Făgăduinței, spre Țara Sfântă, unde nu i-a fost îngăduit să pășească. Această legătură a muntelui cu marele prooroc a făcut ca locul să devină un important centru de pelerinaj. Tot aici au fost descoperite rămășițele unei vechi biserici creștine, iar deasupra acestora a fost înălțată o biserică închinată lui Moise. Pe vârful muntelui, într-o margine a platoului, se află o modernă sculptură, lucrată de un artist italian, care înfățișează „Toiagul lui Moise”. La baza acestuia se află scrise cuvintele Mântuitorului: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului” (Ioan 3, 14).

Înflorirea toiagul lui Aaron

Torah „Numeri”, capitolul 17: 21 – 17:23: Moise a vorbit copiilor lui Israel, și toate căpeteniile lor i-au dat câte un toiag corespunzător celor 12 case ale patriarhilor, și toiagul lui Aaron a fost admis în mijlocul celorlalte. Moise a plasat aceste toiaguri înaintea Domnului în cortul mărturiei. Și în ziua următoare Moise a venit la cortul marturiei, și iată, toiagul lui Aaron provenit din casa lui Levi a înflorit! El a încolțit, a dat muguri, apoi flori, și a produs migdale coapte.

Doisprezece toiaguri simbolizează douăsprezece părți ale sufletului comun (patru etape a câte trei ramuri). Deci, toiagul lui Aaron este deasupra celorlalte.

Toiagurile uscate simbolizează căile nepromițătoare de avansare și toiagul înmugurit simbolizează calea care duce la viață. Prin urmare, cu toții ar trebui să aspirăm să-l urmăm pe Aaron, aceasta fiind condiția pentru a ridica toiagul.

Sufletul comun este format din 12 de proprietăți interne majore, numite triburi. Totul este construit pe o simbioză, o conexiune reciprocă între ele.

Douăsprezece seminții pot fi conectate între ele numai în cazul în care sunt legate prin Aaron din casa lui Levi. Acesta este motivul pentru care Tora ne îndrumă sa-l urmăm.

Numai Aaron poate servi ca o conexiune pentru calitățile opuse. Seminția lui Levi nu a făcut nimic din considerente personale, ci lucrează doar în dăruire și educa astfel oamenii. Prin urmare, oamenii avansează în conformitate cu gradul de auto-corectare, care este posibil, ca urmare a guvernării și a învățăturii leviților.

Întreaga Tora vorbește despre credința deasupra rațiunii, care este o stare de auto-anulare. Când ne apropiem de revelarea Creatorului, ajungem firesc la anihilarea completă a egoismului. Iluminarea este înțelegerea faptului că egoismul nostru nu este ceea ce suntem noi. Aceasta face lucrurile mai ușoare pentru noi.

Din KabTV „Secretele din Cartea Eternă” 5/27/15

 

Următorul Holocaust, în America? (Times of Israel)

6The Times of Israel a publicat noul meu articol Următorul Holocaust, în America?

Întrucât subiectul antisemitismului umple din ce în ce mai mult inimile poporului evreu de frică, precum și titlurile știrilor zi de zi, am citit astăzi cu studenţii mei, câteva pagini ale noii mele cărți “Alegerea evreiasca: Unitate sau Anti-Semitism”. A fost remarcat modul în care ritmul creșterii antisemitismului este cum nu a fost niciodată până acum.

Viteza fără precedent a creșterii antisemitismului

Datorită accelerării rapide a extinderii antisemitismului, două exemple din cartea pe care am menționat-o, despre ascensiunea antisemitismului în SUA, care sunt din martie și aprilie 2019, par deja învechite. Adică, exemplele pe care le avem la sfârşitul deceniului, sunt deja mult mai agresive.

Într-o scrisoare din 29 decembrie 2019, senatorul Statului New York, Simcha Felder, membru al Statului New York, Simcha Eichenstein și doi consilieri ai orașului New York, Chaim Deutsch și Kalman Yeger, s-au adresat guvernatorului orașului New York, Andrew Cuomo și au descris cum:

 „Infracțiunile din ură antisemită au crescut într-un număr înfricoșător de mare în ultimele câteva luni. În ultimele câteva zile, în special, evrei ortodocși identificabili, din zonele pe care le reprezentăm, au fost vizați de o violență nevăzută în istoria modernă. Evreii ortodocși sunt în mod regulat asaltați, amenințați, înjunghiați și asasinați, în număr tot mai mare. Acesta a fost descris în mod corespunzător drept un „pogrom în derulare lentă”. Scriem pentru a vă solicita să declarați starea de urgență. … Mai simplu spus, nu mai este sigur să fii ortodox identificabil, în statul New York. Nu putem să cumpărăm, să mergem pe stradă, să ne trimitem copiii la școală sau chiar să ne închinăm în pace.”

Mai mult, fostul Senator democrat al Statului New York și gazda emisiunii de radio Dov Hikind au menționat că „Dacă ați fi întrebat evreii, în urmă cu 20 de ani, dacă se poate întâmpla un Holocaust în America, ați fi primit acelaşi răspuns: „este imposibil, nu în America”. Ei bine, nu mai este cazul. Ce se va întâmpla în continuare?”

În anii 2000, am vorbit despre antisemitism în SUA, ca fiind o problemă viitoare și m-au luat în râs.

În anii 2010, când antisemitismul și-a început ascensiunea exponenţială în SUA și în întreaga lume și a început să devină recunoscut, ca fiind o problemă, am vorbit apoi, că următorul Holocaust ar putea avea loc în SUA.

Astăzi, la începutul noului deceniu, putem observa cum iese la iveala conștientizarea posibilității ca următorul Holocaust să aibă loc în America.

Într-adevăr, cum a întrebat Dov Hikind, atunci ce urmează?

Trecerea decisivă de la diviziune la unitate

Legile naturii duc societatea umană la o conexiune mai strânsă, iar poporul evreu, fie conștient fie nu, deține o metodă de a face o schimbare cheie în realizarea pozitivă a acestei conexiuni – capacitatea de a se uni mai presus de toată sciziunea socială crescândă, așa cum este scris în cuvintele, „dragostea va acoperi toate fărădelegile”, pentru a transmite o astfel de abilitate tuturor oamenilor lumii, adică de a fi „o lumină pentru naţiuni”.

Natura ne cere să încetăm să mai fim o forță distructivă și dezbinatoare și să începem să devenim o forță pozitivă și unită.

Dacă eşuăm să inițiem pornirea corectării poporului evreu, începând să punem în aplicare unitatea, peste diferenţele dintre noi, vom simţi presiuni din ce în ce mai mari. Presiunile nu vor fi doar în SUA, ci peste tot în lume, inclusiv în Statul Israel, unde ne-am putea aștepta la din ce în ce mai multe sancţiuni și constrângeri. Am continua apoi să ne întărim securitatea, până când ne vom simți blocați în mica noastră cetate, cu forţele inamice care ne înconjoară din toate părţile.

Și dacă acest lucru nu va reuși să ne împingă spre unitate, atunci ne-am putea aștepta la astfel de evenimente, chiar la eliminarea Statului Israel și la astfel de dezastre, în care, așa cum au scris Cabaliștii, ar rămâne doar un grup mic, să se unească deasupra tendinţelor noastre dezbinatoare.

„Dacă ruina totală pe care sunt sortiți să o aducă în lume nu este încă evidentă pentru lume, ei pot aștepta un al treilea război mondial sau un al patrulea … iar relicvele care ar rămâne după ruină nu ar avea altă opțiune decât să-și asume această muncă, în care atât indivizii, cât și națiunile nu vor lucra pentru sine, mai mult decât este necesar pentru susținerea lor, în timp ce orice altceva ar face va fi pentru binele altora.”Yehuda Ashlag, Scrieri despre Ultima Generaţie.

Cu cât ne dăm seama mai repede că unitatea noastră provoacă unitatea societății umane, ca un întreg și că, făcând acest lucru, vom experimenta un răspuns complet pozitiv, armonios, pașnic și apreciativ din partea lumii, atunci cu atât mai devreme putem inversa tendința de antisemitism și să ne regăsim într-o lume armonioasă. Unindu-ne, ne îndeplinim rolul nostru în lume și stabilim un nou echilibru de forţe între umanitate și natură.

Primul pas către Unitate

Primul pas către unitate este să înțelegem nevoia de a ne salva de distrugere, împreună cu nevoia de adaptare la tendința de conexiune a naturii. Dacă facem acest lucru, vom vedea că fenomene incredibile se desfășoară în fața ochilor noștri: o inversare completă a antisemitismului, către opusul său – iubire și apreciere pentru poporul evreu, care aduce unitate și lumină în lume. Pur și simplu, nu ar exista pentru nimeni niciun motiv să urască evreii, deoarece oamenii ar ști să se unească, iar oamenii uniți nu se urăsc unii pe alții și nici cei care învață și încurajează unitatea lor.

Nu avem nevoie de căile lungi, dureroase, pentru a ajunge la o astfel de stare. Începând să gândim și să acţionăm în direcția unității tuturor evreilor, chiar acum, putem începe să fim pionierii unei transformări pozitive epice și istorice.

Noua mea carte, “Alegerea evreiasca: Unitate sau Anti-Semitism” este acum disponibilă pe   Amazon şi Laitman Kabbalah Publishers.

 

Toiagul lui Moise sau Un alt trup, o altă fire (Exod 4:1-5)

Moise era învăţat că toiagul lui, cât era pe pământ, avea un alt trup, o altă fire şi deşi era asemenea altcuiva, nu era acel ceva, el având o cu totul altă natură !

Acel Cineva avea să meargă cu ei zi de zi, avea să fie Sprijinul viu al lui Moise, dar pe care Moise trebuia să ÎL ia cu el în fiecare zi …

EL nu se punea singur în mâna lui, ci Moise trebuia să ÎL ia cu el, dacă voia … şi cu toate acestea, Toiagul avea o viaţă a Lui Însuşi, o viaţă internă !

La exterior părea a fi un toiag la fel ca oricare alt toiag, dar în EL, era o viaţă care nu depindea de nimic din ceea ce se afla în exterior !  În mod profetic, despre Domnul Isus scrie : „Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel”. (Numeri 24 : 17)


Toiagul îi amintea lui Moise, cel puţin şapte lucruri :

1. Dumnezeu era cu el şi avea să îi amintească şi peste ani, de

2. momentul întâlnirii cu Dumnezeu ! Îl făcea pe Moise să înţeleagă

3. că lucrul pe care îl are în mână poate prinde viaţă şi poate pleca de la el !

Este o lecţie pentru toţi posesorii de bogăţii şi sprijinuri care trebuie să ştie şi faptul că ele îşi pot face aripi şi apoi pot să plece ! În Proverbe 23 : 4, 5 este scris :

Nu te chinui ca să te îmbogăţeşti, nu-ţi pune priceperea în aceasta. Abia ţi-ai aruncat ochii spre ea şi nu mai este ; căci bogăţia îşi face aripi şi, ca vulturul, îşi ia zborul spre ceruri” .

Apostolul Pavel îi scria lui Timotei :

Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele.” (1 Timotei 6 : 17).

Moise învăţa că acest fel de lucruri moarte … au totuşi o viaţă a lor, lumea lucrurilor fiind o lume vie într-un anume fel !

Cel Întrupat trebuia să fie prins, apucat pentru a avea parte de El, de Isus ! Toiagul avea o viaţă ascunsă în moarte … într-un toiag mort de multă vreme, un copac uscat !


4. Moise a învăţat că toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede … el tocmai vorbea despre … puterea necredinţei, necredinţa … care se opreşte înainte de-a pleca !

De aceea, Domnul îi arată puterea Lui care se manifestă prin credinţă şi care constă în ascultarea de Cuvântul rostit pe moment, de gura Domnului !

Moise a răspuns şi a zis: „Iată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice : „Nu ţi S-a arătat Domnul !”

  • Domnul i-a zis : „Ce ai în mână ?” El a răspuns: „Un toiag.”

  • Domnul a zis : „Aruncă-l la pământ.” El l-a aruncat la pământ, şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Moise fugea de el.

  • Domnul a zis lui Moise : „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă.” El a întins mâna şi l-a apucat; şi şarpele s-a prefăcut iarăşi într-un toiag în mâna lui.

  • Iată”, a zis Domnul, „ce vei face ca să creadă că ţi S-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” (Exod 4 : 1 – 5)

Aruncă … ascultarea are urmări ! Apucă … iar ascultarea are iarăşi urmări … erau gesturi simple pe care nu le făcea prima dată, (asemenea lui Petru, înaintea Pescuirii minunate), dar rezultatele deosebite apar atunci, când ceea ce fac … împlinesc imediat ce Domnul îmi spune ce / cum trebuie să fac !


5. O altă lecţie : Aceeaşi viaţă, (de zi cu zi), va arăta altfel, când o vezi cu prin ochii lui Dumnezeu ! 

Aruncat fiind … toiagul prinde viaţă … şi prins fiind, prinde moarte ! Ceea ce vreau eu să controlez, să fie în mâna mea, în puterea mea, oricât de multă viaţă din Dumnezeu ar avea, devine un lucru mort, care nu poate înghiţi decât atunci când este lăsat liber … să facă ce vrea El !

Să nu uităm că şarpele avea voinţa lui ! Nu a trebuit să i se spună, (ca unui câine, de ex.), ce are de făcut. Nu era comandat de la distanţă de către Moise. Atunci când a avut de-a face cu toiegele vrăjitorilor, toiagul a decis el singur, să le înghită !

Moise, probabil că nu s-a aşteptat la această reacţie a toiagului lui ! Reacţia instant, care a şi fost cea mai bună, pentru momentul respectiv, exact cum spunea Domnul Isus :

  1. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă

  • cum sau

  • ce veţi spune ; căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela … ” (Matei 10 : 19).

  1. „ … căci Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiţi.” (Luca 12 : 12 ; trebuie adăugat că sensul expresiei chiar în ceasul acela, înseamnă : chiar în acel moment ; a se vedea Matei 8 : 13, 9 : 22, 15 : 28, Marcu 3 : 11, Luca 20 : 19, 24 : 33, Ioan 4 : 53, Fapte 16 : 18, 33) ! Vrăjitoriile n-au putere în faţa Lui !


6. Prin Moise Dumnezeu ne învaţă şi despre modul în care Se manifestă Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt, are o lucrare asemenea unui vânt, despre care nu ştii de unde vine, nici unde va merge / sufla, (care este destinaţia imediat următoare), fiindcă El are voinţa Lui şi nu ne dă nouă socoteală !

EL este incontrolabil şi vrea ca eu să fiu sub controlul Lui, nu EL sub controlul meu ! Orice om înţelept nu îşi ia vânt în sân, să-şi facă rezerve de vânt ! Se bucură de prezenţa Lui, de adierea Lui, dar nu încearcă să-L ţină captiv, numai pentru el, (acesta fiind aşa numitul egoism spiritual, egoism fiind, spiritual nu) !

Duhul Sfânt este pentru toţi, nu-I putem îngrădi universalitatea … decât în mintea noastră ! EL este un Vânt care împrăştie pe pământ seminţele Vieţii, o Viaţă care vine de Sus asemenea unei seminţe care este purtată de vânt.

Şi totuşi, totul se întâmplă după un Plan Divin, iar noi oamenii, de-abia în timp, în ani înţelegem că toate întâmplările din viaţa noastră, (oricât de absurde au părut a fi la un moment oarecare), erau planificate cu grijă, de Cel ce Poartă de Grijă, ce ţine totul sub control.


7. Prin Toiagul preschimbat în şarpe, Dumnezeu îi arată lui Moise că EL controlează, dă viaţă tuturor oamenilor, precum şi lumii animale şi lumii vegetale, EL se ocupă de toţi, totul pe pământ fiind sub controlul Lui ! Secretul dezlegării vieţii celei noi, a puterii Lui de a înghiţi răul, de-a prinde viaţă este / constă în aruncare !

Apostolul Pavel spune :

„ … ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8 : 28).

„ … toate lucrurile lucrează împreună” este o afirmaţie incredibilă, pe care apostolul Pavel a făcut-o, iar noi suntem prea obişnuiţi cu ea … ca să-i mai putem înţelege sensul !

Dar lucrurile sunt moartecum ar putea lucra un mort ? O mobilă, un scaun etc. Poate lucra … dacă îi dau drumul din mână, dacă i-L dau Lui Dumnezeu, pentru un Elisei de exemplu, pentru CEL care , în călătoria Lui pe-acest pământ, (pe care o face şi azi, prin şi în copiii Lui), nu are unde-ŞI pleca … capul !

Femeia din Sunem, a dat ce avea : mâncare, o cameră mobilată, (cu ce s-a putut), iar Dumnezeu i-a dat ceea ce nu putea avea : un copil ! Femeia nu a dat pentru a primi, ci a dat văzându-I nevoia ! (II Împăraţi 4 : 8 – 17).

Cel ce dă din ceea ce are el nevoie, pentru a aoperi nevoile celui ce nu are, va primi de la Cel ce are totul, acel ceva pe care l-a dat cândva, pentru a-i rămâne în stăpânire ! Poate chiar în aceeaşi zi, se poate întrupa acel ceva, care va veni el singur în viaţa mea … pentru ca să-l mai pot da şi la alţii !


Zgârciţii de carieră sunt cei care duc cu ei lipsurile, fiindcă nu vor să dea ; nu seamănă şi de aceea nici nu au ce / din ce să secere !

Pentru omul din 2013, lecţiile sunt simple. Asemenea lui Moise şi eu pot să :

  1. Aud Cuvântul Lui Dumnezeu, scris sau vorbit.

  2. Să-L ascult imediat, când îmi cere ceva.

  3. Învăţ, ce putere de viaţă, de înviere, de vindecare aduce supunerea faţă de Cuvântul Lui, de voia Lui pentru mine. Cel care trăieşte aşa va fi folosit de Dumnezeu cu multă putere !

 

„ÎN CER ŞI PE PĂMÂNT TOATE CÂTE EL A VOIT A FĂCUT!” (PS. 116,3). FENOMENOLOGIA MINUNII ÎN TRADIŢIA VETERO-TESTAMENTARĂ

Autor: Cristinel Iatan

* Studiul a fost publicat în revista Studii Teologice 8 (2012): 95-126.

Keywords: miracle, wonder, terminology, theology, unseen things.

Abstract

Credem şi propovăduim că Dumnezeu a făcut minuni în istorie şi încă le face în vieţile noastre. Cine nu crede în minunile Lui nu este considerat credincios autentic pentru că prin necredinţă se îndoieşte de pronia divină care susţine toată creaţia văzută şi nevăzută. Despre minuni se vorbeşte în orice comunitatea religioasă ele stând la temelia vieţii creştine în general.

Spectrul de înţelegere a ceea ce se consideră a fi o minune este foarte variat, şi diferă de la confesiune la confesiune şi de la persoană la persoană. Unii cred că numai acţiunile divine care sporesc sau îl întorc pe om la credinţa adevărată pot fi considerate minuni, alţii dimpotrivă că orice semn oricât de mic ar fi el şi care produce o modulaţie sufletească sau mişcă sufletul înspre o anumită stare, mai ales pocăinţă sau uimire, este în fapt o minune. Greutatea explicării depline şi a înţelegerii minunilor ţine de neputinţa omului de a pătrunde în profunzimea tainelor divine. Ea este un element ce aparţine mai ales sferei teologice şi considerăm că preotul şi dascălul de teologie sunt chemaţi să le interpreteze pe înţelesul poporului pentru ca acesta să poate să le deosebească faţă de cele false. De ce spunem aceasta? Pentru că în primul rând ei au datoria să priceapă sfera lor de cuprindere pentru a transmite mai departe adevărul revelat de ele. Tot ei ar trebui să discearnă între ce acţiuni care aparţin sferei divine pot fi încadrate în categoria adevăratelor minuni sau în aceea a unei activităţi divine obişnuite din istorie. Ca un corolar în mintea celor de astăzi apare şi întrebarea: poate fi întrezărit şi un înţeles raţional pentru explicarea minunilor? Punctul de plecare pentru o înţelegere adecvată trebuie să fie Sfânta Scriptură, şi mai ales Vechiul Testament, ca precursor al celui Nou.

Acest articol încearcă să ofere un punct de plecare pentru explicarea minunilor biblice plecând de la apariţia şi înţelegerea lor în mentalitatea celor din vechime, aşa cum reiese din paginile Sfintei Scripturi. Vom căuta să formulăm o definiţie a minunii, să explicăm terminologia folosită de autorii biblici în relatările lor şi să oferim doar câteva exemple care servesc ca paradigmă pentru înţelegerea ei adecvată. Numai astfel, pildele oferite de Vechiul Legământ se pot constitui în adevărate tipare în funcţie de care trebuie să judecăm orice eveniment „extraordinar”.

  1. „În cer…”

1.1 Definirea naturalului, relaţia dintre natural şi supranatural. Definirea minunii.

Tendinţa generală modernă[1] consideră minunea a fi o acţiune contra naturii, părere contrazisă însă de Fericitul Augustin care precizează: „am putem spune că toate minunile sunt contrare naturii, însă nu este adevărat. Cum poate fi ceva care se întâmplă din voia lui Dumnezeu contra naturii, de vreme ce voinţa unui Creator aşa de puternic este cu siguranţă natura oricărui lucru creat? Prin urmare, o minune nu se produce contra naturii, ci în schimb ea este contrară a tot ceea ce ştim despre natură”[2]. Acest principiu postulat de Fer. Augustin în primele veacuri creştine stă încă la baza a ceea ce Biserica recunoaşte şi crede că este o minune. Altfel spus, noi nu cunoaştem şi nu putem cunoaşte căile şi mijloacele pe care le alege Dumnezeu pentru a-Şi duce la îndeplinire planurile Sale cu privire la lume, pentru că nu cunoaştem totul despre natură. Sfânta Scriptură când se referă la ceea ce numim astăzi „natură”[3] (de altfel noţiunea nu apare deloc în Vechiul şi Noul Testament, dar nici în alte culturi ale Orientului Apropiat antic[4]), o priveşte ca pe o creaţie a lui Dumnezeu care este permeabilă la acţiunea, ajutorul şi pronia divină, şi nu ca pe un mecanism al existenţei materiale condus de legi, opus Acestuia[5]. El este cauza primă şi ultimă a universului, iar procesele naturale nu sunt altceva decât agenţii Lui personali. În viziunea autorilor biblici, natura nu este un sistem închis de legi[6]. Originea înţelesului modern provine din ideea de κόσμος, kosmos, „ordine” a filosofiei naturale greceşti, adică a acelei frumuseţi a ordinii, a unicului principiu care să explice această realitate[7]. Pentru israeliţi, care nu aveau un cuvânt asemănător cu „kosmos-ul” grecesc, ideea de natură este redată prin „Dumnezeu”[8], pentru că în şi prin El lucrurile îşi aveau obârşia şi statornicia. Ei erau mult mai pragmatici decât grecii şi nu apreciau natura din punct de vedere estetic şi romantic. Deci, cei din vechime credeau că Dumnezeu este cauza tuturor lucrurilor, după cum lesne vedem din Psalmul 103, psalmul vecerniei, în care se spune că El a creat cerul şi pământul, izvoarele şi hrana animalelor. Această pronie prezentă în actul creaţiei şi nu numai a fost redată de autorii sfinţi prin expresia „mâna lui Dumnezeu” ( 3, 20; 9, 3; Iov 19, 21 etc.).

Putem vedea prin urmare că problema înţelegerii minunilor ţine mai ales de aceea a înţelegerii naturalului, dar mai apar două elemente în această enigmă: supranaturalul şi relaţia dintre natural şi supranatural. Pentru că supranaturalul nu poate fi foarte bine definit[9] s-au propus trei metode prin care să înţelegem această relaţie şi implicit minunile, care se regăsesc aproape în toate cercetările moderne despre acest subiect: metoda cercetării etimologice, metoda inductivă şi cercetarea teologică[10]. Deşi Dewar recunoaşte că cercetarea etimologică ne ajută şi contribuie la elucidarea problemei, tot el mărturiseşte că această metodă nu este suficientă. Potrivit lui, termenul de „minune” este unul vag, deşi ne oferă o oarecare cunoaştere asupra supranaturalului, şi el tot un concept ambiguă. Cu siguranţă cele două concepte sunt într-o relaţie strânsă pentru că supranaturalul ar descrie ceva ce este în contrast cu naturalul. Potrivit cuvintelor autorului:

„supranaturalul nu indică o parte a experienţei distincte de lumea fizică şi morală, ci realitatea care se manifestă şi constituie ordinea mecanică şi morală, deşi nedescoperită pe deplin în fenomenul progresiv. Supranaturalul este o parte a experienţei noastre ce transcende atât lumea fizică cât şi pe cea morală, în sensul că nu se conformează legilor acestora, ci ele se subordonează unor scopuri mai înalte. Transcendenţa supranaturalului descrie relaţia dintre două elemente ale experienţei, şi nu relaţia experienței ca întreg cu principiul ultim al realităţii[11]

Aşadar, una din definiţii ar putea fi aceea că minunea este o acţiune divină în lumea creată cu scop mântuitor care nu suspendă sau violează legile naturii şi pe cele morale, ci le transcende, prin neconformarea la ele, şi le subordonează scopului ei ultim[12].

John Edwards Le Bosquet afirmă că minunea este o acţiune, un eveniment regulat sau neobişnuit rezultat ca urmare a intervenţiei în lume unui Dumnezeu personal aflat în afara lumii[13]. Dumnezeu este prezent şi lucrează în mod regulat în istorie, dar potrivit învăţăturii biblice există şi acţiuni neobişnuite, asimetrice[14]. În mod normal cele două feluri de intervenţii sunt amestecate în relatările biblice, însă la baza lor stau două concepte foarte clar separate. Astfel, acelaşi pasaj biblic poate fi martorul acestor tipuri de acţiuni ale lui Dumnezeu care descriu acelaşi eveniment din două puncte de vedere diferite. De exemplu, autorii relatează într-un mod propriu despre modul în care Dumnezeu a lucrat pentru a face posibilă trecerea mării Roşii de către israeliţi[15]. De asemenea, trebuie spus că toate darurile cu care erau înzestrate persoanele alese din Vechiul Testament şi prin care se făceau minuni erau atribuite intervenţiei divine nemijlocite în ordinea creaţiei. La fel, în spatele tuturor problemelor vieţii, mai ales a bolilor, se credea că stau nişte fiinţe rele cărora li se permite temporar să acţioneze asupra omului. Aceste fiinţe erau responsabile de ispitirea omului, de boală şi de ghinion, de alienarea mintală, dar şi de dereglarea diferitelor organe ale corpului, însă toate erau supuse lui Yahve[16].

David Basinger citat de Graham H. Twelftree susţine că nu există o modalitate clară de a defini minunea[17]. Twelftree listează părerile mai multe autori care au înţeles în mod diferit minunea:

1). ca rezultat al unei intervenţii divine imediate în care Dumnezeu manipulează fenomenele şi procesele naturale sau în care El predetermină evenimentele minunate;

2). ca un eveniment care nu se poate explica pe cale naturală, şi

3). Dumnezeu stă la originea iniţierii ei, chiar dacă acel eveniment poate fi explicat sau nu prin mijloace naturale[18].

Minunea poate fi înţeleasă şi altfel, din punct de vedere al sferei de cuprindere, astfel că în sens general ea desemnează acel eveniment total neaşteptat şi/sau neobişnuit, iar în sens restrâns un eveniment neobişnuit care nu ar fi apărut în ordinea firească a legilor naturale fără intervenţia unei fiinţe supranaturale[19], adică a lui Dumnezeu[20]. Ea mai depinde şi de modul de percepţie a acelora cărora li se descoperă evenimentul deosebit, astfel că ceea ce este considerat ca fiind o minune pentru cineva sau pentru o comunitate, poate fi un lucru normal pentru altcineva sau pentru alte comunităţi.

Deci, observăm că din punct de vedere religios nu există o definiţie completă a minunii şi a înţelegerii ei[21]. Cu toate acestea, Vechiul Testament atestă existenţa a numeroase cazuri de minuni. Nu ştim cum au fost aduse la îndeplinire, dar ştim sigur că ele există! Concluzionând, vedem că majoritatea cercetătorilor cred că minunea este de regulă un eveniment neobişnuit, perceptibil şi neaşteptat ce induce frică şi este pus pe seama intervenţiei speciale a unui Dumnezeu binevoitor în ordinea creată şi care nu trebuie să fie neapărat explicat pe cale ştiinţifică[22]. O parte dintre specialişti susţin că Dumnezeu Însuşi operează concret în ordinea creaţiei, iar alţii că El doar „predetermină” legile naturii pentru a face posibilă apariţia ei. Minunile pot fi, de asemenea, repetabile sau irepetabile şi sunt înţelese ca o intervenţie a lumii supranaturale în ordinea firească a creaţiei[23].

1.2 Nu există minuni în VT? Terminologie.

În Vechiul Testament nu exista un cuvânt specific pentru desemnarea minunii. Asta nu însemnă că trebuie să credem că nu au existat minuni. Autorii biblici nu gândesc în termeni de natural-supranatural. Pentru ei orice acţiune din partea divinităţii care are consecință în lumea creată este o minune, un semn. În schimb ei folosesc mai multe cuvinte care ne fac să înţelegem că ne aflăm în prezenţa unui fapt extraordinar[24]: אֹות, ʼôt, מוֹפֵת, môpēt, נֵס, nēs, גְּדוֹלוֹת, gědôlôt, נִפְלָאֹות, niplāʼôt sau נִפְלָאִים, niplāʼîm şi פֶּלֶא, peleʼ. Cele mai uzuale sunt ʼôt şi môpēt.

1.2.1 אֹות, ʼôt, „semn şi/sau semn divin”

Sensul de bază al lui ʼôt este acela de „semn, urmă”[25]. Nu ştim care este rădăcina exactă din care provine acest cuvânt[26]. Unii au propus rădăcina ʼwy[27]. Totuşi el a fost asociat cu acadianul ittu, care are mai multe înţelesuri: „semn, caracteristică, aspect, semn prevestitor”, dar şi cu termenul arab ʼāyat, „cicatrice”, dar mai apare şi într-un context laic în ostraconul IV din Tel Lachiş: „atunci anunţă-l că în ceea ce priveşte semnalul de la Lachiş o să-l respectăm, conform cu semnalele pe care mi le-a dat domnul meu, dar nu-l vedem pe Azeqah” [28]. În acest context, el pare că desemnează pur şi simplu un semn de recunoaştere în război, un fel de parolă prin care se trimit mesajele. Într-o inscripţie punică se pare că ʼt, corespondentul lui ʼôt desemnează un „monument comemorativ”[29]. Observăm deci că plaja de sensuri este foarte extinsă, plecând de la un înţeles profan până la unul religios.

În Vechiul Testament, ʼôt apare de aproximativ 80 de ori, cu cele mai multe ocurenţe în cărţile Pentateuhului. El desemnează în primul rând soarele, ca semn vizibil de demarcaţie între zi şi noapte, între anotimpuri şi ani (Fc 1, 14), apoi misteriosul semn pus de Dumnezeu pe Cain ca să nu fie ucis de oricine îl va întâlni (Fc 4, 15), curcubeul, semnul vizibil al legămintelor cu urmaşii lui Noe (Fc 9, 12; 9, 13; 9, 17), tăierea împrejur, semnul de recunoaştere a naţiei israelite între celelalte popoare (Fc 17, 11), dar şi semnul invizibil al prezenţei divine alături de Moise când a mers în faţa faraonului ( 3, 12) prin intermediul toiagului său ( 4, 17; 4, 28; 4, 30, 7, 3 etc.). În literatura deuteronomistă, ʼôt este folosit adesea alături de môpēt, mai ales în relatarea plăgilor din Egipt. Acest cuplu, ʼôt – môpēt, pare că este expresia favorită a redactorului deuteronomist când semnalează prezenţa unor minuni. În Numerii 2, 2, el reprezintă steagul de recunoaştere propriu al fiecărui trib (asociat cu nēs, „steag”). Începând cu redactorul deuteronomist şi cu cărţile istorice, ʼôt începe să capete din ce în ce mai mult un înţeles metaforic şi duhovnicesc prin care se adevereşte mesajul profetic autentic (Ir 44, 29) sau fals (Is 44, 25)[30]. El devine un element al lumii create prin care oamenii sunt înştiinţaţi, învăţaţi, sau li se aminteşte de ceva[31]. Astfel realităţile ordinare şi repetabile ale creaţiei (petrecerea anotimpurilor, soarele, circumcizia) devin extraordinare prin modul în care sunt valorizate şi trimit spre o altă realitate, adică aceea a prezenţei divine. În concluzie, „semnul” biblic poate fi o experienţă repetabilă sau un act divin neaşteptat al cărui scop este întoarcerea poporului către ascultarea de Dumnezeu[32].

1.2.2 מוֹפֵתmôpēt, „lucru neobişnuit”

Môpēt este un termen enigmatic. Spre deosebire de majoritatea cuvintelor lexicului ebraicii biblice, care pot fi comparate cu termeni corespondenţi din alte limbi semite spre a le descifra înţelesurile ambigue, în cazul acesta nu putem face o astfel de comparaţie. De ce? Pentru că în nici o alta  nu s-a descoperit până acum un termen asemănător cu el, nici măcar parţial[33]. Singura ipoteză luată în calcul de cercetători este cea în care môpēt a fost înţeles ca un termen înrudit cu unul din limba feniciană: „הא אי מפת והאש אש” (hʼ ʼy mpt whʼš ʼš)[34], însă comparaţia nu este foarte concludentă. Deci nu cunoaştem etimologia exactă a acestui substantiv, dar nu cunoaştem nici ca vreun alt verb sau substantiv să se folosească de aceeaşi rădăcină[35]. Dacă rădăcina este disputată, în schimb nu avem nici o umbră de îndoială că el este folosit în legătură cu ʼôt pentru a desemna: „un semn prevestitor, un lucru neobişnuit, ceva spectaculos”. Din cele 36 de apariţii în tot Vechiul Testament, cele mai multe sunt în Pentateuh (Ieşirea de 5 ori, Deuteronom de 9 ori), dar şi în cartea lui Iezechiel (4 ori) şi Psalmi (5 ori). Foarte interesant de remarcat, dar greu de înţeles, în perioada rabinică cuvântul a dispărut aproape complet, fiind înlocuit de un altul cu aceeaşi semnificaţie: „סִימָן, sîmān[36]. Putem afirma că a dispărut în acelaşi mister în care de altfel a şi apărut!

Môpēt este un termen cu un sens teologic profund, fiind folosit de autorii sfinţi atunci când descriu prezenţa şi activitatea specială a lui Dumnezeu în lume. Astfel, El potenţează caracterul său tainic şi sfinţitor pentru lume. Termenul este folosit chiar ca sinonim al lui Dumnezeu: „va veni semnul şi lucrul neobişnuit despre care El ţi-a vorbit” (Dt 13, 2), cu alte cuvinte El va fi prezent în acţiuni, sau ca dovadă a intervenţiei Lui nemijlocite: „se vor multiplica lucrurile Mele neobişnuite în pământul Egiptului” ( 11, 9). Moise şi Aaron fac „fapte neobişnuite” ( 4, 21; 11, 10), chiar şi profeţii mincinoşi (Dt 13, 2; 13, 3), însă aici cu siguranţă aceste „minuni” nu sunt altceva decât nişte imitaţii grosolane ale minunilor lui Dumnezeu. De asemenea, prezenţa lui în anumite contexte indică realizarea unor evenimente viitoare (3 Rg 13, 3), a unor acţiuni simbolice, precum umblarea profetului Isaia în picioarele goale timp de trei ani ca un semn prevestitor pentru egipteni şi etiopieni (Is 20, 3) sau a unor oameni care funcţionează ca simboluri (Za 3, 8). Psalmistul însuşi mărturiseşte: „ca un môpēt am fost multora” (Ps 70, 8).

1.2.3 נֵס, nēs, „stindard”

Termenul nēs a căpătat importanţă mai mare şi pentru studiul fenomenologiei minunilor din Vechiul Testament, mai ales începând cu perioada rabinică, atunci când este folosit cu referire crescândă la intervenţia extraordinară a lui Dumnezeu în natură: „עשׂרה נסים נעשׂו לאבותינו במצרים ועשׂרה על הים (zece minuni a făcut Dumnezeu părinţilor noştri în Egipt şi alte zece la trecerea Mării Roşii)” (m. Pirqe Abot 5, 4), „אפילו בעל הנס אינו מכיר בנסו (chiar şi cel pentru care se face o minune nu discerne minunea care s-a făcut pentru el)” (b. Nid. 31a), „כרובים בנס היו עומדין (heruvimii [Templului[37]] stăteau pe o minune)” (b. Yoma 21a) sau „אף אסתר סוף כל הנסים (odată cu Estera se încheie şirul minunilor)” (b. Yoma 29a). În general sensul de bază este cel de „stindard” sau „drapel”, fiind folosit mai ales în contextele militare[38] (Is 31, 9; Ir 4, 6; 4, 21 etc.), deoarece obiectul era aşezat pe culmile cele mai înalte ale dealurilor şi munţilor ca un „semnal” sau „semn” pentru oşteni. Când spunem „steag”, nu-l înţelegem în sensul clasic, ci pur şi simplu el era un simplu băţ cu o cârpă aşezată în vârf. Stindardul pus de obicei pe locurile înalte ale aşezărilor umane pentru a fi vizibil mai era folosit şi ca semn pentru adunarea într-un singur loc a persoanelor dintr-o cetate, cu scopul de a li se comunica hotărâri importante[39]. Un obicei interesant legat de acest termen este menţionat de profetul Ieremia. În Ieremia 4,6 steagul îndreptat spre Sion reprezenta semnul de avertisment adresat locuitorilor de a părăsi grabnic Ierusalimul (Ir 4, 6) chiar înaintea invaziei vrăjmaşilor: „adunaţi-vă şi să intrăm în cetatea cea întărită! Înălţaţi steagul spre Sion, fugiţi şi nu vă opriţi, că iată aduc de la miazănoapte necaz şi nevoie mare!”. În schimb, la profetul Isaia abandonarea steagului semnifica din contră înfrângerea: „de frică întăritura ei va fi nimicită, iar căpeteniile vor fugi din jurul steagului, zice Domnul, a Cărui văpaie este în Sion şi cuptorul în Ierusalim!” (31, 9).

Într-un singur loc[40]Nm 26, 10, nēs semnifică o minune sau un semn prevestitor: „şi şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit pe ei şi pe Core; şi împreună cu ei au murit şi părtaşii lor, când focul a mistuit două sute cincizeci de oameni şi au rămas ei ca semn (לְנֵס)”. Cu alte cuvinte, semnul nu va fi unul fizic aşezat la un loc vizibil, ci va fi întipărit pe veşnicie în conştiinţa colectivă israelită, ca un gest radical înfăptuit de Dumnezeu ca urmare a răzvrătirii fiilor lui Core.

1.2.4 גְּדוֹלוֹת, gědôlôt, „măreţii”

Gědôlôt este un termen generic plural, iar înţelesul său cu privire la minuni nu se poate discerne decât din contextele în care se vorbeşte despre activităţile extraordinare ale lui Dumnezeu. Astfel Elisei, omul lui Dumnezeu, este considerat de rege (probabil Iehu[41]) ca unul care face „minunăţii”: „povesteşte-mi tot ce este mai însemnat (כָּל־הַגְּדֹלֹות, kol haggědōlōt) din câte a făcut Elisei!”. Deşi termenul este folosit aici cu referire la acţiunile unui om, nu putem să nu observăm că această putere extraordinară a lui Elisei îşi are originea în izvorul puterii dumnezeieşti, fără de care acţiunile sale ar fi fost unele lipsite de importanţă şi nu aşa de „măreţe”. Psalmistul ne dă mărturie despre această putere dumnezeiască prezentă în acţiunile minunate ale lui Dumnezeu: „au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit pe ei, Care a făcut lucruri mari în Egipt (גְדֹלֹות בְּמִצְרָיִם, gědōlōt běMiṣrāîm), lucruri minunate (נִפְלָאֹות, niplāôt) în pământul lui Ham şi înfricoşătoare în Marea Roşie” (Ps 105, 21-22). Pentru Iov, crearea lumii de către Dumnezeu este o „măreţie” de neînţeles pentru mintea omenească: „el a făcut lucruri mari (גְדֹלֹות, gědōlōt) şi nepătrunse şi minuni fără de număr” (9, 10). Gědôlôt potentează valoarea faptelor lui Dumnezeu de necuprins cu mintea omenească!

1.2.5נִפְלָאֹותנִפְלָאִים, niplāʼîm  / niplāʼôt şi פֶּלֶא, peleʼ „uimiri, lucruri neobişnuite”

Toţi cei trei termeni izvorăsc din aceeaşi rădăcină ebraică פלא, plʼ, iar primii doi sunt nişte forme verbale la conjugarea nifal plural, substantivizate ce-i drept, cu terminaţie de masculin (נִפְלָאִים, niplāʼîm), sau de feminin (נִפְלָאֹות, niplāʼôt). Etimologia lui plʼ este incertă[42]. Unii cercetători au căutat originea lui într-o singură rădăcină: „a fi diferit, remarcabil, notabil”[43]. Ea desemnează ceva ce este dificil sau extraordinar, sau care este făcut într-un mod extraordinar. Este un cuvânt care apare cel mai adesea într-un context religios, deşi cele câteva ocurenţe din context laic[44] semnifică limita posibilităţii umane de a înţelege lucruri mai înalte, precum posibilitatea de a discerne într-o judecată dreaptă (Dt 17, 8), de a pricepe „mersul” unor lucruri (Pr 30, 18) sau de a înţelege puterea iubirii dintre oameni (2 Rg 1, 26). După cum spuneam, cel mai adesea rădăcina plʼ este folosită într-un context religios, precum descrierea minunilor din Egipt (Iş 3, 20) şi a celor ce au însoţit trecerea „Mării Roşii” (Ps 77), dar şi a minunilor din momentul intrării în Canaan (Ios 3, 5). Toţi cei trei termeni sunt folosiţi mai ales în părţile comemorativ-poetice ale Vechiului Testament atunci când se readuce în atenţia poporului toate faptele şi evenimentele extraordinare pe care le-a făcut Dumnezeu pentru popor începând din vechime şi până în prezent, fiind foarte rar întâlniţi în cărţile istorice şi aproape absenţi din toate cărţile profetice[45]. Israeliţii trebuia să recepteze toate actele activităţii divine ca pe nişte lucruri extraordinare şi să le povestească (Ps 9, 1), să reflecteze asupra lor (Ps 104, 2 foloseşte termenul שִׂיחַ, śîaḥ, „a medita”), să le laude (Ps 88, 6) şi să le ţină la inimă ca o amintire de neuitat (Ps 104, 5).

Observăm că deşi terminologia existentă în Vechiul Testament nu ne indică neapărat şi exact prezenţa unor minuni, ele pot fi devoalate din contextul în care sunt descrise unele evenimente speciale ale lui Dumnezeu şi din maniera în care ele sunt relatate.

  1. „…şi pe pământ…”

2.1 Exemple de activităţi catalogate drept minuni de autorii biblici.

Avertismentul prezent în teologia deuteronomistă cu privire la unele acte extraordinare ne fac să ne gândim de două ori înainte de a cataloga orice lucru ca fiind minune în Vechiul Testament: „de se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune (אֹות אֹו מֹופֵת,ʼôt ʼô môpēt), şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: „Să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora”, să nu asculţi cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise” (Dt 13, 1-3). Cu alte cuvinte, nu împlinirea vizibilă a unui semn determină includerea lui în categoria minunilor, ci altceva. În acest text semnele, care nu sunt minuni, sunt în fapt ispite de la Yahve pentru încercarea credinţei poporului. Altfel spus, observăm că Yahve guvernează şi asupra semnelor ispititoare şi doar credinţa şi faptul că El se află în spatele unei acţiuni uimitoare determină includerea unui eveniment în categoria minunilor, aşa cum le înţelegem noi astăzi.

Minunile, chiar prin definiţia lor, sunt evenimente extraordinare care nu apar decât în timpurile de criză profundă din istoria israelită sau în cele în care poporul trebuia răscumpărat[46]. Dar să vedem cum tratează autorii sfinţi şi cum creează cadrul necesar desfăşurării unei acţiuni divine şi care este finalitatea acestora.

2.1.1 Plăgile egiptene şi evenimentele legate de ieşirea din Egipt.

Fără îndoială evenimentele legate de ieşirea din Egipt sunt considerate atât de toţi autorii biblici, de Noul Testament, cât şi de Sfinţii Părinţi cea mai mare minune din istoria lui Israel. Totul pleacă de la faptul alegerii lui Moise ca reprezentant al Lui în faţa faraonului, semnul recunoaşterii divine: „Eu voi fi cu tine şi acesta îţi va fi ţie semnul că Eu te trimit” ( 3, 12). Alegerea în sine este o minune, un fapt neobişnuit, pentru că nu oricine este ales de Dumnezeu pentru o misiune înaltă. Putem compara alegerea minunată a lui Moise cu alegerea la fel de minunată a Maicii Domnului, o persoană cu o viaţă aleasă şi sfântă. În iconomia divină, alegerea Israelului ca popor ales este receptată de toţi ca semn al preţuirii dumnezeieşti şi semnul vizibil al acestei alegeri pare de neînţeles. Slujirea de pe muntele Sinai este semnul vizibil imediat al alegerii minunate a lui Moise[47] şi al profeţiei lui Dumnezeu, dovada al acestui lucru fiind şi faptul că locul în care ei s-au întâlnit este sfânt devenind ulterior locul promulgării Legii. Acest munte sfânt care nu se află pe ruta normală dintre Egipt şi Canaan va servi drept semn al faptului că Dumnezeu i-a scos de acolo şi i-a adus aici prin puterea Sa[48].

Apoi lucrurile se desfăşoară după acelaşi tablou zugrăvit de autor din momentul alegerii lui Moise. Suntem pregătiţi treptat pentru marele eveniment al eliberării din robie. Semnele descoperite de Yahve sunt unele uimitoare. Mai întâi, conform textului ebraic, El li se adresează direct la persoana I-a: „şi (Eu) am zis: „Vă voi scoate din împilarea Egiptului şi Vă voi duce în pământul Canaaneilor” ( 3, 17), iar poporul ar fi trebuit să recunoască faptul că: „Domnul Dumnezeul Evreilor S-a întâlnit cu noi (נִקְרָה עָלֵינוּ, niqrâ ʻālênû)” (3, 18). Aici Septuaginta are o altă citire: „a vorbit cu noi (προσκέκληται ἡμᾶς, proskekētai hēmas)”, însă Targumul Neofiti preferă: „S-a descoperit nouă (אתגלי עלינן, ʼtgly ʻlynn)”. Observăm că teofania de la Rugul aprins este înfăţişată într-o notă pur teologică, semn al prezenţei şi intervenţiei divine nemijlocite. Mai mult, Yahve acţionează chiar în mijlocul Egiptului (בְּקִרְבֹּו, běqirbô) ( 3, 20), ceea ce ne arată că minunile din Egipt sunt exemple universal valabile ale intervenţiei divine în toate locurile din lume şi în toate timpurile, nu numai pentru poporul israelit, deşi el este vizat în mod direct. Să ne reamintim, în gândirea semită, Dumnezeu controlează elementele naturale create de El într-un mod uimitor, şi acest control nu este văzut în termeni de natural-supranatural[49].

2.1.1.1 Minuni în interiorul minunii: toiagul preschimbat în şarpe, mâna acoperită de boală şi apa transformată în sânge.

Înainte de a pleca de la faţa lui Yahve pentru a vorbi faraonului, Moise îi cere nişte semne suplimentare necesare a fi împlinite în faţa poporului dacă acesta nu-l va crede că El l-a trimis ( 4, 1). Prin urmare, semnele cerute funcţionează ca nişte minuni în cadrul minunii mai mari a ieşirii din Egipt. Moise devine receptacolul vizibil al manifestării divine, preluând din puterea lui Yahve de a face minuni. Mai întâi Dumnezeu se foloseşte de toiagul lui Moise, simbol al puterii de conducere, de ghidare a turmei, dar şi al pedepsei vizibile[50] pentru a săvârşi primul semn:

„zis-a Domnul către el: „Ce ai (ebr. מַזֶּה, mazze(h)) în mână?” Şi el a răspuns: „Un toiag!” (ebr. מַטֶּה, maṭṭe(h)). „Aruncă-l jos!” îi zise Domnul. Şi a aruncat Moise toiagul jos şi s-a făcut toiagul şarpe şi a fugit Moise de el”

Cassuto explică prezenţa expresiei מַזֶּה în locul celei normale מַה־זֶּה, ma(h) ze(h), prin dorinţa autorului de a accentua jocul de cuvinte dintre מַזֶּה – מַטֶּה[51]. Mai mult, în versetul 20, toiagul lui Moise devine toiagul lui Dumnezeu (מַטֵּה הָאֱלֹהִים, maṭṭē(h) hāĔlōhîm), care conform Targumului Onkelos funcţionează ca un dispozitiv al înfăptuirii minunilor înaintea lui Yahve[52] (וּנְסֵיב משֶׁה יָת חוּטְרָא דְּאִתְעֲבִידוּ בֵיה נִיסִין מִן קֳדָם יְיָ בִּידֵיה, ûněsêb Moše(h) yāt ḥûṭěrāʼ děʼitʻăbîdû bê(h) nîsîn min qŏdom ywy bîdê(h)). Propp numeşte cele trei minuni pe care Dumnezeu i le arată lui Moise „magic tricks (trucuri magice)” şi le compară cu elemente din poveştile populare universale în care eroii sunt testaţi înainte de a primi arme magice[53], precum este şi aici Moise. Şarpele reprezenta în cultura Orientului Apropiat un simbol al fertilităţii, al înţelepciunii şi al vindecării întâlnit încă din anul 1225 î.Hr.[54]. Cu siguranţă aici este folosit mai ales datorită faptului că în zonele deşertice, precum Sinaiul, era o prezenţă comună de care oricine se temea. De asemenea, toiagul aruncat pe jos semăna cel mai bine cu şarpele care se târăşte pe burtă. Însă în cultura egipteană, în care a crescut şi Moise, şarpele uraeus era protectorul regilor şi al zeilor[55], simbol ce s-a dorit a fi transferat şi asupra lui Moise ca protejat şi mijlocitor al Lui. Astfel, Moise ca mijlocitor, ar fi devenit primul semn vizibil al manifestării lui Yahve către popor. Stuart Douglas presupune că toiagul ar fi putut fi utilizat în afirmarea puterii divine din faţa diverselor grupuri de israeliţi nu doar o singură dată, cum ne lasă să înţelegem textul, ci de mai multe ori[56].

O altfel de interpretare, duhovnicească, o întâlnim la Părinţii Bisericii. Astfel, pentru Fer. Augustin, toiagul lui Moise reprezintă împărăţia, iar şarpele, mortalitatea. El leagă episodul din Ieşire 4, 2 cu cel din Facere cap. 3:

„să încerc să vă explic, atât cât îmi îngăduie Domnul, ce reprezintă aceste semne. Toiagul simbolizează împărăţia, şarpele mortalitatea. Omului i s-a dat să bea moartea prin şarpe. Domnul s-a pregătit pe Sine să ia această moarte. Astfel că atunci când toiagul a venit pe pământ a luat forma unui şarpe, deoarece împărăţia lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos, a venit pe pământ. El a îmbrăcat stricăciunea şi a răstignit-o pe cruce[57]

iar pentru Cezar de Arles, toiagul prefigurează taina crucii:

„aşa cum prin toiag a fost lovit Egiptul cu cele zece plăgi, tot aşa şi lumea întreagă a fost umilită şi cucerită prin cruce. Aşa cum faraonul şi poporul său a fost lovit de puterea toiagului determinându-l să lase poporul iudeu să-i slujească lui Dumnezeu, tot aşa diavolul şi îngerii lui au fost înspăimântaţi şi asupriţi de taina crucii în aşa fel încât ei nu pot opri poporul creştin să-i slujească lui Dumnezeu[58]

Al doilea semn din cadrul acestei trilogii este mâna acoperită de o boală „ca zăpada” ( 4, 6-7). Dumnezeu adaugă o a doua minune pe care Moise trebuie s-o arate israeliţilor în cazul în care nu ar fi fost crezut. Acesta este introdus direct, fără vreo atenţionare prealabilă, astfel că ştim că cele două minuni trebuiau îndeplinite într-un singur act doveditor, săvârşite în mod succesiv. Cert este că trebuia să se apeleze la ea doar dacă cei din popor „nu vor crede şi nu vor asculta glasul semnului întâi” (4, 8).

„Zis-a Domnul iarăşi: „Bagă-ţi mâna în sân!” Şi când a scos-o din sân, iată mâna lui era albă ca zăpada de lepră. Şi i-a zis din nou Domnul: „Bagă-ţi iarăşi mâna în sân!” Şi şi-a băgat Moise mâna în sân; şi când a scos-o din sân, iată, era iar curată, ca tot trupul său”

Acest episod este unic în cartea Ieşirea, pentru că este menţionat doar aici. Altfel spus, acest semn nu a fost folosit pentru adeverirea puterii divine. În schimb, toiagul este principalul obiect prin care Yahve se va manifesta în faţa faraonului[59]. Această minune nu este decât una „de siguranţă” („a backup miracle”)[60], în cazul în care prima era insuficientă, şi trebuia să aibă un efect imens în conştiinţa colectivă, deoarece în gândirea anticilor exista credinţa că zeii pot oferi vindecarea bolilor[61]. Cassuto[62] leagă acest semn tot de contextul egiptean în care se petrece acţiunea din textul nostru, deoarece bolile de piele erau foarte răspândite în Egipt, loc cu o umiditate ridicată ce favorizează apariţia acestora. Observăm gradaţia pe care o au minunile de adeverire a misiunii lui Moise, întâi afectează lumea creată neînsufleţită (toiagul), apoi lumea creată însufleţită (omul). Altfel spus, este un indiciu subtil al faptului că Yahve este stăpân al lumii materiale în ansamblul său. Dacă prima minune nu ar fi produs nici un efect, fiind un lucru întâlnit şi la magicienii egipteni ( 7, 11), a doua cu siguranţă ar fi trebuit să-i înfricoşeze şi să-i convingă, pentru că periclita viaţa însăşi!

În sfârşit, ultima minune din cadrul trimiterii lui Moise la misiune este cea a transformării apei în sânge:

„Dacă nu te vor crede şi nu vor asculta glasul semnului întâi (הָאֹת הָרִאשֹׁון, hāʼōt hāriʼšôn), te vor crede la săvârşirea semnului al doilea (הָאֹת הָאַחֲרֹון, hāʼōt hāʼaḥărôn). Iar de nu te vor crede nici după amândouă semnele şi nu vor asculta glasul tău, atunci să iei apă din fluviu şi s-o verşi pe uscat; apa luată din râu se va face pe uscat sânge” (4, 8-9)

Cel din urmă semn nu este numit în text „semn”, ci el este doar subînţeles din context. Primele două semne, numite de unii „semne ale credinţei”[63] doreau să-l legitimeze pe Moise atât în faţa poporului, cât şi a faraonului, trebuia să fie sunt urmate de acesta. De fapt, autorul inspirat pare că se gândeşte numai la cele două semne anterioare, de vreme ce sunt numite „semnul dintâi” (hāʼōt hāriʼšôn) şi „semnul cel din urmă” (hāʼōt hāʼaḥărôn). Cel de-al treilea trebuia să fie unul excepţional, folosit numai în situaţii extreme (probabil pentru a se ajunge la numărul 3 cu conotaţii deosebite?). Tot el încheie şi trilogia semnelor orânduite de Dumnezeu a le săvârşi înaintea poporului care semnifică deplinătatea, numărul trei fiind unul cu profunde semnificaţii teologice. Faptul că acest ultim semn era unul excepţional o vedem şi din faptul că nu a fost executat, aşa cum s-a întâmplat cu cele anterioare. Totuşi, el anticipează prima plagă ( 7, 19-20).

Moise a mers înaintea poporului împreună cu fratele său Aaron ( 4, 30), şi „a făcut semne înaintea lui” (וַיַּעַשׂ הָאֹתֹת לְעֵינֵי הָעָם, wayyaʻś hāʼōtōt lěʻênê hāʻām). Pentru că substantivul „semne” este articulat (hāʼōtōt), ne gândim că nu le-a arătat orice fel de minuni, ci tocmai pe acelea pentru care a fost trimis. Poporul nu se îndoieşte de Dumnezeu şi nici de trimisul Său, Moise, pentru că „a crezut” imediat (4, 31).

2.1.1.2 Plăgile din Egipt (Iş 6-12)

Dumnezeu promite că va scoate poporul din robie „cu braţ înalt şi cu pedepse mari” (בִּזְרֹועַ נְטוּיָה וּבִשְׁפָטִים גְּדֹלִים, bizrôaʻ něṭûyâ ûbišpāṭîm gědōlîm) ( 6, 6). Acestea sunt cele două expresii pe care autorul le foloseşte pentru a reda puterea cu care Yahve va acţiona în pământul Egiptului. Ele sunt întâlnite şi în limbajul retoric al Deuteronomului (Dt 4, 34; 5, 15 etc.)[64], fiind motive bine cunoscute atât israeliţilor, cât şi egiptenilor care-l vedeau adesea pe faraon cu braţul întins ţinând un sceptru cu care lovea adversarii[65]. „Cu braţ înalt” este o expresie favorită a sursei preoţeşti (P) în întruchiparea intervenţiei divine din cartea Exodului, fiind însoţită adesea de o altă expresie sinonimică „mână tare”[66]. Cercetătorii susţin că având în vedere contextul militar în care este folosită expresia şi în care are loc exodul fiilor lui Israel (de fapt  14, 7 şi 8 asociază căruţele şi toată călărimea Egiptului cu faptul că fiii lui Israel ieşiseră sub mână înaltă), expresia „mână tare” s-ar referi la Yahve în rolul de zeu-luptător, înţeleasă ca o „metaforă a forţei şi puterii lui Dumnezeu”[67]. Spre deosebire de „mână tare”, expresia „braţ înalt” denotă evenimentele supranaturale, şi nu comportă nicio implicaţie militară[68].

„Pedepsele mari” (lit. „judecăţile mari”) nu sunt aici decât efectele minunilor asupra egiptenilor care se vor simţi realmente pedepsiţi pentru că faraonul nu va lăsa poporul israelit să plece. Ea exprimă totodată răsplata pe care Dumnezeu o va administra celor răi[69].

Cele 10 plăgi-minuni sunt anunţate printr-o alta care dorea să arate învârtoşarea inimii faraonului în a nu lăsa poporul să plece ( 7, 8-13). Toiagul lui Moise este aruncat în faţa căpeteniei Egiptului şi se preface în şarpe. Textul ne spune că „atunci a chemat şi Faraon pe înţelepţii Egiptului şi pe vrăjitori şi au făcut şi vrăjitorii Egiptenilor asemenea lucru cu vrăjile lor” (7, 11). Unii se întreabă dacă nu cumva Moise a acţionat şi el ca un vrăjitor, deoarece se pare că magicienii aveau puteri supranaturale[70] iar nişte spirite rele sau demoni[71] îi ajutau de fapt la „contrafacerea” minunilor lui Moise. Jacob Benno interpretează în mod metaforic pasajul în care toiagul lui Moise înghite toiegele celorlalţi magicieni, afirmând că simbolismul pe care a dorit să ni-l transmită autorul este acela că Moise şi Aaron au întrecut şarlataniile acelora[72]. Puterea lui Yahve o covârşeşte pe aceea a faraonului şi a suitei sale deoarece toiagul lui Moise este superior celorlalte toiege, sau cel puţin aşa ar trebui să înţelegem. Minunea îşi are originea în ajutorul oferit de Dumnezeu şi constatăm această realitate şi din faptul că autorul biblic nu spune că şarpele lui Moise (adică toiagul transformat) i-a înghiţit pe ceilalţi şerpi (toiegele magicienilor) cum ar fi fost normal, ci accentul se pune tocmai pe toiagul său care înghite toiegele lor. Altfel spus, Moise le distruge prin acest gest autoritatea[73].

Primele 2 minuni (apa transformată în sânge şi broaştele pe tot pământul) se desfăşoară după acelaşi tipar: Moise, urmat de Aaron, foloseşte toiagul, iar faraonul apelează la magicienii lui pentru a le demonstra puterea de a mima minunile. Începând cu a treia plagă (a ţânţarilor), magicienii se dovedesc incapabili să mai imită minunile lui Moise (8, 18-19). De altfel, ei nu vor mai apărea o perioadă de-a lungul expozeului biblic, până la relatarea plăgii a şasea (9, 11). Acţiunea lor se încheie cu recunoaşterea înfrângerii în faţa lui Yahve şi a trimişilor lui: „acesta este degetul lui Dumnezeu” (8, 19). Benno mai notează că atunci când sunt menţionaţi magicienii (plaga întâi, a doua, a treia şi a şasea), autorul nu-i asociază cu Yahve (Dumnezeu este numit în acele texte folosindu-se cuvântul Elohim) şi că ei au avut de-a face de fapt cu „slujitorul (Aaron) unui slujitor (Moise)”[74], pentru a arăta superioritatea Dumnezeului naţional israelit.

Unii cercetători au încercat să explice minunile săvârşite în Egipt în mod natural. Astfel, Knight şi Redford crede că transformarea toiegelor magicienilor în şerpi de fapt nu a avut loc, ci totul a fost numai o iluzie, deoarece în Egipt se cunoştea faptul că un şarpe putea deveni tare ca un toiag prin simpla apăsare a nervului aflat pe spatele capului acestuia, lucru cunoscut de altfel şi de Aaron[75]. Încercarea de a explica pe cale raţională aceste minuni poate fi un demers real, însă aici este irelevant pentru că accentul cade în naraţiune pe elementul extraordinar al întâmplării şi pe puterea lui Moise, şi nu pe explicaţia raţională şi logică. Observăm că faraonul îi aduce pe cei mai buni oameni ai lui pentru a se confrunta cu trimişii lui Yahve[76].

2.1.2 Psalmul 77 – o istorie interpretată teologic.

Minunile săvârşite în Egipt de Dumnezeu trebuie înţelese numai într-o cheie teologică, după cum vedem şi din repetarea şi reinterpretarea lor din Psalmul 77. Acesta este un psalm didactic cu puternice accente împotriva regatului de nord şi se pare că a fost scris între 922 şi 721 î.Hr., fiind citit cu prilejul unor sărbători publice importante[77]. El aduce aminte poporului de „laudele Domnului, puterile şi minunile (וְנִפְלְאֹותָיו, wěniplěʼôtāyw) pe care le-a făcut” (Ps 77, 4), pentru a fi mărturie veşnică pentru cei care vor veni şi pentru fiii fiilor lor (Ps 77, 5-6). Psalmul, cu puternice accente de haggadah (povestire), conţine o serie de relatări ale unor evenimente uimitoare din istoria poporului israelit pe care cercetătorii au încercat să le identifice. Astfel, în versetul 12 este amintită câmpia Taneos (Ţoan în ebraică), deşi ea nu apare deloc în aceeaşi relatare din Ieşirea[78]. Se pare că autorul biblic are o memorie selectivă şi nu doreşte să-şi amintească de toate neplăcerile cauzate de ieşirea din Egipt astfel că nu pomeneşte de primele cârtiri ale poporului din pustie (de ex.  15, 22-27), însă menţionează revolta israeliţilor prin care cereau pâine şi apă (Ps 78, 18-20). Nu este nimic neobişnuit în relatarea psalmistului şi totul se desfăşoară într-o notă dramatică de rememorare a unor evenimente fireşti. Nu prezenţa minunii intrigă aici cititorul, ci îndărătnicia poporului în a recunoaşte atotputernicia Creatorului şi Salvatorului israeliţilor.

Iosif Flaviu oferă o explicaţie pe care o putem numi raţională minunii de la Mara, un alt eveniment extraordinar nemenţionat nici de psalmist în rememorarea minunilor din Egipt (poate pentru că tradiţia nu l-a considerat o minune autentică?). Ce ne spune textul biblic din Ieşire:

„au ajuns apoi la Mara, dar n-au putut să bea apă nici din Mara, că era amară, pentru care s-a şi numit locul acela Mara. De aceea cârtea poporul împotriva lui Moise şi zicea: „Ce să bem?” Atunci Moise a strigat către Domnul şi Domnul i-a arătat un lemn; şi l-a aruncat în apă şi s-a îndulcit apa. Acolo a pus Domnul poporului Său rânduieli şi porunci şi acolo l-a încercat şi i-a zis: „De vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului Dumnezeului tău şi vei face lucruri drepte înaintea Lui şi de vei lua aminte la poruncile Lui şi vei păzi legile Lui, nu voi aduce asupra ta nici una din bolile pe care le-am adus asupra Egiptenilor, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău Care te vindecă” (15, 23-26)

Dumnezeu îi oferă lui Moise un leac pentru a îndulci apa şi a deveni potabilă. Lemnul, un element bogat în simbolistică biblică, acţionează ca un mijloc vizibil al acţiunii divine invizibile. Practic nu ni se spune cum a devenit apa potabilă, ci doar că ea s-a transformat: „l-a aruncat în apă şi s-a îndulcit apa” (15, 25). Care este viziunea asupra acestui episod potrivit istoricului Iosif Flaviu?

„pe când călătoreau în felul acesta, în prima zi (după ieşirea din Egipt), spre seară, ei au ajuns în locul care se numea Mar, chemându-se aşa din pricină că nu putea fi băută… încât nu numai oamenii, ci şi vitele n-au putut să bea din ea… Moise şi-a îndreptat ruga spre Dumnezeu, cerându-i să lecuiască meteahna apei şi, din amară cum era, s-o facă bună de băut. Învoindu-se Dumnezeu să-i împlinească rugămintea, Moise a apucat vârful unui lemn ce zăcea la picioarele sale, l-a despicat în lungimea lui, apoi l-a aruncat în fântână; după aceea, a dat evreilor vestea că Domnul le-a ascultat rugile şi-a făgăduit că le va da apa pe care şi-o doresc atât de mult doar dacă vor transpune în faptă repede şi cu tragere de inimă porunca lui. Întrebat de oameni ce anume aveau de făcut pentru ca apa să se îmbunătăţească, Moise le-a cerut celor mai voinici bărbaţi din jur să scoată de zor din fântână, zicându-le că, de îndată ce vor fi îndepărtat cea mai mare parte a ei, cât a mai rămas va fi bună de băut. Aceia s-au pus pe treabă şi astfel apa, stârnită şi curăţită prin necontenita-i primenire, a devenit dulce[79]”.

Iosif Flaviu ne oferă adesea detalii inedite în lucrarea scrisă de el despre istoria poporului israelit care nu se regăsesc în Sfânta Scriptură şi pe care o completează, uneori fericit. Să fie cazul şi aici? Ce ne spune de fapt el? Că nu avem de-a face cu o minune? Sau poate doar cu o minune prin ricoşeu? Îndulcirea apei pare că este în plan secundar faţă de evenimentul principal al descoperirii modului îndulcirii apei lui Moise, care nu poate fi încadrat în rândul unor minuni. Dumnezeu doar încuviinţează utilizarea lemnului, „învoindu-se Dumnezeu să-i împlinească rugămintea”. Transformarea apei nu mai are loc miraculos, ci ca urmare a primenirii ei căci apa amară a fost scoasă în cantităţi enorme pentru a lăsa loc celei potabile. Iosif Flaviu nu ne spune dacă acest mod de acţionare era un obicei cunoscut al primenirii apelor amare, ce i-a fost descoperit şi lui Moise de către Yahve. În orice caz, chiar numai dacă Dumnezeu i-ar fi oferit soluţia salvatoare, acest eveniment poate fi încadrat în categoria minunilor, pentru că arată marea Lui dragoste faţă de poporul aflat în nevoie. Trebuie prin urmare să înţelegem că minunile din Scriptură funcţionează la un alt nivel decât celelalte evenimente menţionate în alte scrieri ale antichităţii. Avem aici o perspectivă teologică care nu se află neapărat în conflict cu o viziune firească, raţională a lucrurilor.

Revenind la istoria teologică prezentă în Psalmul 77, autorul menţionează că

„a plouat peste ei mană de mâncare (מָן לֶאֱכֹל, mān leĕkōl) şi pâine cerească (lit. grâne cereşti, דְגַן־שָׁמַיִם, děgan šāmayim) le-a dat lor. Pâine cerească (lit. pâinea celor puternici, לֶחֶם אַבִּירִים, leḥem ʼabbîrîm) a mâncat omul; bucate le-a trimis lor din destul”

Nici aici autorul nu este interesat de forma şi originea agricolă a manei, şi deşi lexicoanele moderne[80] şi în vechime Pliniu cel Bătrân[81] îi conferă o explicaţie raţională precizând că mana (מָן, μαννα, hammonium) ar fi o specie de tamarisc (Tamarix mannifera) regăsită în regiunile din Sinai şi nordul peninsulei arabice, având nişte biluţe alb-gălbui, totuşi elementul accentuat de psalmist este acela al purtării de grijă a lui Dumnezeu până în cele mai detalii ale vieţii. De altfel această realitate duhovnicească ce depăşeşte elementul material vizibil şi devine intenţia primordială a psalmistului, este observată şi de Fer. Augustin care în Predicile[82] sale spune că:

„să ne întoarcem înapoi la Cel care a efectuat aceste minuni. El Însuşi este pâinea care s-a pogorât din cer, şi este o pâine care hrăneşte, dar nu se împuţinează, care poate fi mâncată de alţii, dar totuşi nu se consumă. De asemenea, această pâine a fost simbolizată de mană, despre care s-a spus: „El le-a dat pâinea cerului, oamenii au mâncat pâine îngerească”. Cine poate fi pâinea din cer, dacă nu Hristos? Dar pentru ca oamenii să mănânce pâinea îngerească, Domnul îngerilor a devenit fiinţă omenească. Pentru că dacă El nu ar fi devenit om, noi nu am avea trupul Lui. Şi dacă nu am avea trupul Lui, nu am mânca pâinea altarului”

Pâinea din cer nu este altul decât Hristos care deşi se oferă, precum oarecând mana, nu se consumă niciodată.

2.1.3 Ieşirea 20, 18: „şi tot poporul vedea tunetele”

Fără nicio îndoială primirea tablelor Legii pe muntele Sinai a fost un eveniment covârşitor pentru poporul israelit abia ieşit din Egipt. Atât de important încât, asistând din vale la primirea legilor care le vor orândui preţ de secole viaţa, li s-a schimbat percepţia asupra realităţii. Parcă poporul ia parte transfigurat la descoperirea lui Dumnezeu făcută lui Moise. Cel puţin aşa lasă de înţeles textul ebraic care încheie convorbirea dintre Yahve şi Moise din cartea Ieşirii 20, 18 astfel:

„şi tot poporul a văzut tunetele, fulgerele, glasul trâmbiţei şi muntele fumegând (וְכָל־הָעָם רֹאִים אֶת־הַקּוֹלֹת וְאֶת־הַלַּפִּידִם וְאֵת קוֹל הַשֹּׁפָר וְאֶת־הָהָר עָשֵׁן, wěkol hāʻām rōʼîm et haqqôlōt wěʼet hallappîdim wěʼet qôl haššōpār wěʼet hāhār ʻāšēn)”

Cum se pot vedea tunetele? Să fie oare textul original corupt? Versiunea Septuagintei, cea mai veche traducere a textului ebraic în limba greacă, redă întocmai originalul ebraic:

„Καὶ πᾶς ὁ λαὸς ἑώρα τὴν φωνὴν καὶ τὰς λαμπάδας καὶ τὴν φωνὴν τῆς σάλπιγγος καὶ τὸ ὄρος τὸ καπνίζον (kai pas ho laos eōra tēn phōnēn kai tas lampadas kai tēn phōnēn tēs salpingos kai to oros to kapnizon)”

Şi targumurile aramaice redau întocmai varianta ebraică:

Targumul Onkelos: „וְכֹל עַמָא חָזַן יָת קָלַיָא וְיָת בָעֹורַיָא וְיָת קָל שֹופָרָא וְיָת טוּרָא דְתָנֵין” („şi tot poporul zărea tunetele, fulgerele, sunetul trâmbiţei şi muntele fumegând”)

Targumul Neofiti: „וכל עמא חמיין ית קלייה וית למפדיי׳ וית קלא דשיפור׳ וית טורא תנן” („şi tot poporul vedea tunetele, fulgerele, sunetul trâmbiţei şi muntele fumegând”)

Targumul Pseudo-Jonathan: „וכל עמא חמיין ית קליא היך הוו מתהפכין במשמעהון דכל חד וחד והיך הוו נפקין מן גוא בעוריא וית קל שופרא היך הוה מאחי מיתיא וית טורא תנין” („şi tot poporul vedea tunetele şi s-a întors cu spatele, de îndată ce fiecare dintre ei le auzea ţâşnind din mijlocul fulgerelor, şi glasul trâmbiţei cum învia morţii, şi muntele fumegând”)

Observăm că toate traducerile vechi menţin sensul original. Deşi aici nu apare niciun cuvânt din cele care ne-ar indica prezenţa unei minuni, totuşi descrierea copleşitoare a faptelor ne indică faptul că ne aflăm fără îndoială în prezenţa uneia.

Interesant, sesizând parcă neverosimilitatea evenimentului, textul Pentateuhului samaritean aşează într-o ordine „logică” faptele petrecute atunci:

„şi tot poporul auzea tunetele şi glasul trâmbiţei şi vedea fulgerele şi muntele fumegând (וכל העם שׁמע את הקולות ואת קול השׁופר וראים את הלפדים ואת ההר עשׁן)[83]

Deci cum poate poporul să vadă tunetele? Dacă verbul „a vedea” este specific vederii fulgerelor şi muntelui fumegând, din text „lipseşte” celălalt verb care face referire la auzirea tunetelor şi glasului trâmbiţelor. Bullinger afirmă că poporul a fost impresionat mai mult de ceea ce a văzut decât de ceea ce a auzit[84]. Acelaşi autor include construcţia gramaticală din versetul 17 în rândul figurii de stil numite synezeugmenon (de la grecescul σύν, syn, „împreună” şi ζεύγνυμι, zeugnymi, „a încătuşa”) sau simplu zeugma, care presupune utilizarea unui singur verb la mai mult de două propoziţii, deşi pentru a întregi înţelesul fiecare ar presupune folosirea unui verb propriu[85]. Poporul este martorul principal al acestei minuni-teofanii lucru demonstrat şi din cercetarea sintaxei versetului care este puţin modificată în acest verset. De obicei, în gândirea semită acţiunea primează înaintea subiectului acţiunii, astfel că ordinea firească într-o propoziţie este predicatul verbal urmat de subiectul format din substantiv. Atunci însă când autorul biblic doreşte să accentueze o idee sau un lucru, aceasta/acesta sunt plasate înaintea verbului pentru o mai bună evidenţiere în text. Aici ordinea firească a limbii ebraice este deci schimbată (în loc de predicat urmat de subiect găsim subiectul urmat de predicat), după cum explică şi Cassuto[86]. Exemplul acesta ne demonstrează faptul că minunea nu poate fi înţeleasă pe deplin raţional, ci ea este „văzută”, cu sensul de percepută pe deplin numai cu simţurile duhovniceşti[87]. De altfel, puţin mai încolo Moise intră în întunericul lui Dumnezeu ( 20, 21), semn al neputinţei şi limitării cunoaşterii raţionale, pentru a se sfătui cu El. Ibn Ezra, un comentator din secolul al XII-lea, spunea că acest loc este unul clasic în care, potrivit limbajului şi experienţei israeliţilor, simţurile omului ar fi putut fi tulburate de o astfel de apariţie şi exprimare[88].

Filon din Alexandria interpretează în aceeași notă speculativă pasajul:

„Scripturile ne prezintă cuvintele lui Dumnezeu ca fiind vizibile precum lumina, căci se spune: „tot poporul a văzut glasul Domnului”, şi nu „a auzit”, pentru că ceea ce s-a întâmplat acolo nu a fost ca o adiere a vântului cu ajutorul organelor gurii şi a limbii, ci o rază a virtuţii foarte strălucitoare care nu diferă deloc de sursa raţiunii despre care în alt pasaj se spune din acelaşi motiv: „aţi văzut că am grăit cu voi din cer” ( 20, 22) şi nu „aţi auzit” (On the Migration of Abraham, 47)[89]

Potrivit lui Filon, credinţa este întărită mai mult de simţul vederii, decât de cel al auzului, simţ după care ar fi judecaţi toţi muritorii. De aceea, spune el, Dumnezeu se adresează în acest mod. Psalmul 28 face de altfel apologia glasului lui Dumnezeu care este plin de putere şi măreţie. Glasul lui Dumnezeu este adesea comparat în literatura biblică cu glasul tunetului (Ps 28, 3). Observăm că minunea este eminamente un act al credinţei ce ar putea modifica percepţia asupra realităţii, astfel că legile imuabile ale naturii pot fi suprimate sau ignorate.

2.1.4 Creaţia însufleţită: asina cuvântătoare a lui Valaam (Nm 22, 21-35)

Un alt episod fascinant în Vechiul Testament este cel al animalului vorbitor al vrăjitorului Valaam. Cum poate fi adevărat? Este un lucru dificil de conceput chiar şi pentru critica textuală care a avut mari probleme în a încadra această pericopă într-un gen anume, oscilând fie între a o considera o tradiţie orală populară, fie că ea ar îmbina mai multe tradiţii dintr-un izvor unic străvechi[90]. Sarcina cercetătorilor este una şi mai grea pentru că se pare că traducerea Septuagintei are la bază un alt text decât cel proto-ebraic, dacă ţinem cont că apelativele divine din ambele versiuni nu coincid aproape deloc[91]. În orice caz, limba şi stilul folosit trădează că fragmentul este unul foarte vechi, aparţinând cel mai probabil secolului al X-lea î.Hr.[92].

Ajunşi la momentul apropierii intrării în Canaan, israeliţii întâmpină un alt obstacol acela al invidiei regelui Moabului, Balac fiul lui Sefor şi al temerii de acest popor nou şi numeros (Nm 21, 3). Balac trimite soli în Petor la Valaam, fiul lui Beor, un vrăjitor renumit pentru a-l aduce şi a-i blestema pe israeliţi. Blestemul trebuia să slăbească puterea israeliţilor pentru ca Balac să-i poată alunga din ţara sa. Solii, după obiceiul vremii, iau numeroase daruri pentru Valaam şi se duc să-l convingă să vină în ajutorul moabiţilor. Naraţiunea devine enigmatică din versetul 8, de la răspunsul lui Valaam: „rămâneţi aici peste noapte şi vă voi da răspuns cum îmi va spune Domnul (ebr. Yahve, יְהוָה)”. Ce legătură are Dumnezeul lui Israel cu vrăjitorii păgâni? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să avem în vedere cele două surse redacţionale care compun naraţiunea actuală. Specialiştii au decantat aici atât existenţa stratului Elohist (E), cât şi al celui Yahvist (J), Yahvistul accentuând rolul lui Dumnezeu asupra evenimentelor istorice de care însuşi Valaam era conştient pentru că, potrivit textului, era permeabil la primirea cuvântului Său călăuzitor („cum îmi va spune Domnul”)[93]. Altfel spus, în viziunea redactorului Yahvist, Dumnezeu este cel care are putere asupra tuturor evenimentelor şi nimic din ceea ce se face nu se face în afara Lui. Mai mult, textul ne spune că Valaam refuză să plece cu solii lui Balac în primă instanţă (22, 13), apoi la insistenţele lui Balac care trimite alţi soli, Dumnezeu pare că „se răzgândeşte” (22, 20) şi-i porunceşte lui Valaam să se ducă cu ei, dar să facă doar ce spune El. Acum apare în scenă şi asina lui Valaam (22, 21). Versetul 22 stă în opoziţie totală cu cele relatate în versetul 20: „…a venit Dumnezeu la Valaam noaptea şi i-a zis: „…scoală şi te du cu ei” (v. 20), dar: „se aprinsese mânia lui Dumnezeu pentru că s-a dus (כִּי־הֹולֵךְ, kî hôlēk)” (v. 22). Cercetătorul Timothy Ashley care a scris un comentariu la cartea Numerii, propune ca în loc de citirea: „pentru că s-a dus”, care ne induce în eroare, deoarece Dumnezeu pare că este inconsecvent faţă de cele deja spuse în versetul 20, să citim „în timp ce se ducea”, interpretând astfel particula ebraică  din original în mod temporal[94]. În acest fel, Dumnezeu nu pare că se supără pe Valaam pentru că s-a dus, El Însuşi poruncindu-i acest lucru, ci pentru un alt motiv necunoscut ivit în timpul călătoriei. Totuşi, propunerea oferită de autor o consideră chiar el însuşi ca fiind modestă şi nu a avut prea mulţi aderenţi[95].

Asinei lui Valaam i se arată pe drum îngerul Domnului cu sabia ridicată în mână şi-o face să se abată de pe drum în afara lui. Valaam o bate cu toiagul neştiind ce se întâmplă, însă asina aflându-se pe un drum îngust între nişte vii ce aveau de-o parte şi de alta ziduri, îi strânge unul din picioare de zid. Valaam o bate pentru a doua oară. Îngerul Domnului nu-i slăbeşte însă pe asină şi pe Valaam de mustrare, şi în momentul în care asina ajunge la un alt loc strâmt unde nu era cu putinţă să treacă, aceasta îngenunchează sub stăpânul ei. Valaam mâniat peste putinţă o bate pentru a treia oară pe companioana sa de drum. Tot acum se întâmplă un lucru neobișnuit pentru puterea noastră de înţelegere: „Domnul a deschis gura asinei şi aceasta a zis către Valaam: „Ce ţi-am făcut eu, de mă baţi acum pentru a treia oară?” (22, 28). Asina începe să dialogheze cu Valaam, ca şi cum ar fi un om şi nu un animal!

Mulţi biblişti tind să creadă că istorisirea nu este adevărată, fiind numai un basm popular[96], sau că este adevărată, fiind redată sub forma unui basm popular[97]. De altfel există numeroase exemple de minuni menţionate de sursele vechi în care animalele au capacitatea de a vorbi. În Egipt, de exemplu, Basmul celor doi fraţi relatează convorbirea dintre o vacă şi proprietarul ei în care acesta este avertizat asupra pericolului iminent ce va veni din partea rudei sale: „cu adevărat, fratele tău mai mare stă cu pumnalul în picioare înaintea ta pentru a te ucide”[98]. Literatura aramaică păstrează un episod în lucrarea Cuvintele lui Ahiqar, aparţinând secolelor VII-VI î.Hr., în care mai multe animale: leul, leopardul, ţapul şi ursul poartă o conversaţie despre greutăţile vieţii. Animalele reprezintă tipuri de personalităţi umane[99]. În tradiţia italiană există un episod foarte asemănător cu cel al lui Valaam redat de Jacob Milgrom în comentariul său[100]:

„între Aci Castello şi San Filipo există un stejar vechi bântuit de spirite care-i împiedică pe toţi ce vor să treacă. Un om care s-a aflat odată la faţa locului în jurul miezului nopţii şi vroia cu tot dinadinsul să treacă, a fost izbit atât de tare de pereţii de pe părţile drumului încât a murit. De asemenea, un altul care a ajuns cu măgarul lui în acel loc la miezul nopţii a fost nevoit să se întoarcă. Şi un lucrător care a ajuns în ziua următoare cu o căruţă plină de fân a văzut spatele ei curbându-se, iar boii s-au oprit într-un acces de teroare. A trebuit să plece pe jos, lăsând totul baltă pe marginea drumului”

Concluzionând, Milgrom consideră episodul asinei vorbitoare ca fiind o interpolare în relatarea despre Valaam, cu scopul de a-l defăima, bazându-se pe discrepanţele dintre versetele 20 şi 22, precum şi pe repetiţia din versetele 20 şi 35[101].

Unii cercetătorii resping veridicitatea acestui episod minune pentru că nu înţeleg (sau nu vor să înţeleagă) cum a putut vorbi asina. Însă textul ne arată destul de limpede că „Dumnezeu a deschis gura asinei” (וַיִּפְתַּח יְהוָה אֶת־פִּי הָאָתֹון, wayîptaḥ YHWH ʼet pî hāʼātôn), adică asina nu a putut vorbi de la sine, ci numai la intervenţia directă a Lui. De altfel această expresie este des întâlnită în Vechiul Testament. La intervenţia nemijlocită a lui Dumnezeu, profetul Iezechiel începe să vorbească, dar nu cu cuvintele sale, ci cu cele puse în gura sa de El: „şi limba ta o voi lipi de cerul gurii tale, ca să fii mut şi să nu-i mai poţi mustra, că aceştia sunt un neam răzvrătit. Dar când îţi voi grăi, voi deschide gura ta şi tu le vei zice: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu! Cine va vrea să asculte, să asculte, şi cine nu va vrea să asculte, să nu asculte, căci sunt un neam îndărătnic” (Iz 3, 26-27). Tot profetul Iezechiel, sub înrâurirea Sfântului Duh („mâna Domnului a fost peste mine”) primeşte dezlegarea limbii („Domnul îmi deschisese gura şi nu mai eram mut”) (Iz 33, 22). O altă expresie similară care descrie prezenţa Duhului Sfânt în actul revelator este „deschiderea urechii” lui Isaia: „Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea” (Is 50, 5). Trebuie să înţelegem deci că asina a putut să vorbească în grai omenesc, pentru că Dumnezeu a dorit să facă acest lucru printr-un act care depăşeşte nu legile naturii, ci puterea noastră limitată de înţelegere a legilor naturii, căci „este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu?” (Fc 18, 14)! Deşi asina are o gură, numai când Dumnezeu intervine ea capătă şi putinţa de a grăi[102], potrivit spuselor din Ieşire 4, 11: „cine a dat omului gură şi cine face pe om mut, sau surd, sau cu vedere, sau orb? Oare nu Eu, Domnul Dumnezeu?”. O altă interpretare în încercarea de a înţelege cum a comunicat asina cu Valaam o oferă Harrision, plecând de la paralela cu unele evenimente descrise de Noul Testament, precum vocea percepută ca tunet din momentul morţii lui Hristos (In 12, 27 ş.u) sau al darului limbilor în care vorbeau primii creştini la pogorârea Duhului Sfânt (FA 2, 3-13): „în timp ce asina răgea, ea exprima un mesaj de mânie şi revoltă pe care văzătorul l-a înţeles în mintea lui într-o formă verbală şi căruia i-a răspuns tot verbal… Prin gura deschisă, animalul guraliv s-a răzbunat împotriva tratamentului nemeritat, rostind sunete care erau neînţelese de ceilalţi privitori, dar pe care Valaam le-a înţeles prin procese de apercepţie mentală care ne scapă”[103]. Gordom Wenham consideră şi el că nu este important pentru naraţiune dacă asina a vorbit sau nu cu adevărat, ori dacă Valaam numai şi-a imaginat acest lucru, ci faptul că Duhul lui Dumnezeu poate descoperi planurile Sale cu adevărat, indiferent prin ce mijloace, omeneşti sau prin necuvântătoare: „dacă oamenii pot rosti cuvintele lui Dumnezeu de ce n-ar fi adevărat şi despre animale?”[104].

Targumul aramaic Pseudo-Johnatan la Pentateuh aruncă o altă lumină asupra acestui episod. Potrivit acestuia, intervenţia lui Dumnezeu din versetul 22 s-ar datora faptului că Valaam s-ar fi dus să-i blesteme (ללטוטינון) pe israeliţi, deşi textul canonic nu ne spune acest lucru, încercând astfel să explice contradicţia evidentă dintre cele două versete (20 şi 22). De asemenea, targumul adaugă numele celor două ajutoare ale lui Valaam, Iannes şi Iambres, pe care Noul Testament îi aminteşte de fapt ca fiind adversarii vrăjitori ai lui Moise din Egipt (2 Tim 3, 8): „şi el a şezut pe asina sa, iar doi slujitori Iannes şi Iamres erau cu el (והוא רכיב על אתניה ותרין עולימוי יניס וימריס עימיה)”. Tot targumul menţionează şi locul unde se desfăşoară acţiunea acestei minuni, căci via se afla în mijlocul „locului în care Iacov şi Laban au ridicat movila şi stâlpul ca nimeni să nu treacă de această limită pentru a face rău unul altuia, movila fiind pe o parte, iar stâlpul pe cealaltă parte a ei (אתר דאקים יעקב ולבן אוגר וקמא מציטרא מיכא וסכותא מציטרא מיכא וקיימו דלא למיעיבר דין תחום דין לבישא)”. Însă lucrul cel mai remarcabil la această traducere este explicaţia pe care o oferă asupra originii asinei: „zece lucruri au fost create după ce lumea a luat fiinţă în aşteptarea sabatului dintre sori: mana, izvorul, toiagul lui Moise, şamirul (diamantul), curcubeul, norii măreţiei, gura pământului, scrierea tablelor legământului, demonii şi gura vorbitoare a asinei (עשרתי פתגמין אתברייו בתר שיכלול עלמא במעלי שבתא ביני שימשתא מנא ובירא וחוטרא דמשה ושמירא וקשתא וענני יקרא ופום ארעא וכתב לוחי קימא ומזיקי ופום ממלל אתנא)”[105]. Altfel spus, asina vorbitoare dobândeşte un caracter ancestral şi mitologic, fiind creată încă de la începutul lumii printr-un act special al lui Dumnezeu, alături de alte lucruri minunate care au apărut, s-au manifestat şi apoi au dispărut: mana, toiagul lui Moise şi şamirul.

Părinţii Bisericii comentează acest pasaj, lăudând asina lui Valaam pentru darul vorbirii de care s-a învrednicit. Sfântul Ambrozie nu-l consideră pe Valaam a fi vas ales pentru a putea primi descoperirea lui Dumnezeu, ci mai degrabă pe animalul necuvântător:

„ce păcat comite Valaam, cu excepţia faptului că el a spus un lucru şi a urzit un altul? Pentru că Dumnezeu caută un vas curat, nu unul corupt de impurităţi şi de mizerie. Prin urmare, Valaam a fost încercat, dar nu a fost găsit potrivit: „pentru că era plin de minciuni şi de viclenie.” Pe scurt, atunci când a întrebat prima dată dacă el ar trebui să meargă la acel popor vanitos şi a fost oprit, el s-a scuzat. Mai târziu, atunci când i s-au trimis soli mai importanţi şi i s-au promis lucruri mai deosebite, a fost ademenit de darurile mai bogate, deşi ar fi trebuit să renunţe la ele, şi a decis că ar trebui să existe o altă consultare, ca şi cum Dumnezeu ar putea fi influenţat de mită sau de daruri. Răspunsul i-a fost dat ca unui om lacom şi nu ca unuia ce caută adevărul, ca mai degrabă să fie batjocorit, decât informat. Aşa că a plecat, dar un înger s-a întâlnit cu el într-un loc îngust. Îngerul s-a arătat asinei. El nu s-a arătat văzătorului. S-a arătat unuia, l-a făcut de ocară pe celălalt. Cu toate acestea, pentru ca el însuşi să se poată la un moment dat revela, „i-a deschis ochii.” Valaam a văzut şi tot nu a crezut prezicerea clară. El care ar fi trebuit să creadă cu proprii ochii a dat un răspuns obscur şi ambiguu[106]

Origen se minunează de asina lui Valaam şi-o binecuvântează, pentru că nu s-a învrednicit numai de vederea îngerului Domnului, ci şi pentru că i-a fost deschisă gura şi a început să vorbească în limbaj omenesc[107]. Asina vorbitoare se dovedeşte mai permeabilă la vederea lui Dumnezeu decât Valaam, care nu înţelege decât la vederea îngerului Domnului ce se întâmplă. Această minune se remarcă prin unicitatea şi irepetabilitatea ei.

2.1.5 Toiagul lui Moise transformat în şarpe (Nm 21, 5-9). De la minune la magie?

O altă minune menţionată de Vechiul Testament petrecută până în momentul intrării fiilor lui Israel în pământul făgăduinţei este aceea a şarpelui apotropaic. Pericopa este una relativ scurtă şi ne relatează unul din multele episoade în care israeliţii nemulţumiţi se revoltă. Ajunşi la muntele Hor în apropierea regatului edomiţilor, poporul a început să cârtească împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, crezând că vor muri în deşertul din sudul Canaanului din lipsa pâinii, a apei şi a hranei sărăcăcioase. Textul ne spune că Dumnezeu trimite asupra lor ca pedeapsă şerpi veninoşi (în ebraică: הַנְּחָשִׁים הַשְּׂרָפִים, hanněḥāšîm haśśěrāpîm, „şerpi serafim”; greacă: ὄφεις τοὺς θανατοῦντας, opheis tous thanatountas, „şerpi ucigaşi”) care muşcă şi omoară pe mulţi din popor. Care era natura acestui şarpe? Isaia îl numeşte „şarpe zburător” (14, 29; 30, 6) (ebr.: שָׂרָף מְעֹופֵף, śārāp měʻôpēp). Traducerile vechi redau prin ignitos serpentes, „şerpi încinşi” (Vulgata), „şerpi periculoşi” (Peşita) şi „şerpi arzători” (Targumurile)[108]. Efectul „arzător” ar fi dat de puterea muşcăturii asupra rănii[109]. Cel mai probabil sursa de înţelegere a acestui fel de şarpe ar fi reprezentările egiptene, în care cobra ridicată (uraeus) stând pe coada încolăcită, apare ca simbol al regalităţii faraonilor sau zeilor[110], iar acest motiv era cunoscut în Israel încă din perioada hicsoşilor (sec. 18-17 î.Hr.) până la sfârşitul perioadei epocii fierului (sec. 7 î.Hr.), mai ales de pe sigiliile şi de pe amuletele în formă de scarabeu[111].

Moise este îndemnat de popor să-I ceară iertare lui Yahve pentru ei şi să alunge şerpii vătămători. Cum se va întâmpla acest lucru? Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să facă un şarpe (gr. ὄφις, ophis, dar ebr. שָׂרָף, śārāp) şi să-l pună „pe un stâlp”, deşi textul ebraic are aici cuvântul נֵס, nēs, „stindard, semn”, şi am putea înţelege că Moise trebuia să-l pună şi ca „semn minunat” pentru popor (efectul privirii lui fiind unul miraculos). Moise face un şarpe de aramă (gr. ὄφιν χαλκοῦν, ophin chalkoun, ebr. נְחַשׁ נְחֹשֶׁת, něḥaš něḥōšet), sub formă de śārāp, o anumită specie de şarpe (Nm 21, 8), pe care-l înalţă ca un stindard. Orice israelit care ar fi fost muşcat de şarpe şi s-ar fi uitat la această imagine, s-ar fi vindecat!

Bibliştii s-au întrebat asupra originii şi scopului acestui scurt episod. Majoritatea îl consideră un text etiologic care explică prezenţa cultului şarpelui din vremea piosului rege Iezechia (4 Rg 18, 4) pe care acesta l-a înlăturat[112]. Astfel de vindecări cu şerpi sunt menţionate şi în literatura egipteană[113]. Vindecarea miraculoasă se înfăptuia doar prin simpla privire a imaginii lui, printr-un proces foarte asemănător simpatiei magice[114]. Magia simpatetică presupune că lucrurile acţionează unele asupra altora sau că unele persoane acţionează asupra altora prin intermediul direct al simpatiei. Altfel spus şarpele de aramă ar fi produs vindecarea bolnavului muşcat nu prin atingere, ci de la depărtare, prin fixarea privirii asupra lui. Totuşi, deşi procesul de vindecare este foarte asemănător procesului magic, izbăvirea este oferită de Dumnezeu, şi nu la iniţiativa sau din puterea lui Moise. Astfel, fundamentul vindecării miraculoase rămâne unul teologic şi nu unul magic. Forma este asemănătoare proceselor magice, dar fondul este unul pur teologic, vindecarea fiind atribuită intervenţiei divine nemijlocite. Baruch Levine oferă câteva exemple ale principiului simpatetic, atât din viaţa reală, cât şi din Vechiul Testament. Astfel, imunologia modernă foloseşte pentru combaterea efectelor diverselor boli seruri care au aceeași compoziţie cu ale bolii înseşi (anti-ser), iar în Vechiul Testament principiul simpatiei ar explica de ce autorul biblic foloseşte în combaterea demonului-ţap din pustie, Azazel, tot un ţap (Lv 16), sau de ce filistenii au făcut şi au adus ca jertfă pentru păcat modele de aur ale şoarecilor cu care au fost loviţi, când au furat chivotul legământului din tabăra israelită (1 Rg 6, 3 ş.u.)[115]. În gândirea antică, din care fără îndoială Vechiul Testament face parte, se ştia că nu se putea recurge la practica magică, una ce acţionează ca un proces automat, decât din iniţiativa şi sub autoritatea unei puteri divine, pentru că altfel efectul magiei nu era garantat[116]. Vindecarea prin aţintirea ochilor la şarpele de aramă, şi nu doar prin simpla lui vedere[117], întăreşte ideea proprie sursei yahviste (J) de care aparţine în general acest episod[118], că Dumnezeu este singurul care-i poate ocroti pe israeliţi[119]. John H. Walton consideră că acest ritual este unul de natură homeopată şi apotropaică, în care elementul homeopat este folosit într-un ritual de îndepărtare a răului (elementul apotropaic)[120]. De altfel, şarpele este folosit ca simbol al acestei minuni mai ales pentru că pentru vecinii israeliţilor reprezenta însăşi viaţa şi fertilitatea[121].

În cartea „Înţelepciunii lui Solomon”, şarpele de aramă din Numerii este înţeles clar ca un simbol al mântuirii, oferind baza nou-testamentară a interpretării mesianice a acestuia:

„iar când a venit peste ei înfricoşata mânie a fiarelor şi se prăpădeau muşcaţi de şerpii cei cumpliţi, aprinderea Ta n-a ţinut până la urmă. Ei au fost tulburaţi puţină vreme, ca să se îndrepteze şi au avut un semn de mântuire (σύμβολον ἔχοντες σωτηρίας, symbolon echontes sōtērias), ca să-şi aducă aminte de poruncile legii Tale; căci cel care se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor. Şi prin aceasta arătat-ai vrăjmaşilor noştri că Tu eşti Cel Care izbăveşti de tot răul”

În Noul Testament, Mântuitorul Hristos citează şi reinterpretează această minune, comparând vindecarea oferită de şarpele de aramă din pustie cu viaţa veşnică oferită de „înălţarea Fiului Omului”: „şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 14-15). Dacă israeliţii se vindecau privind cu credinţă şarpele de pe stâlp, tot aşa creştinii se vor mântui prin valorificarea roadelor aduse de Mântuitorul Iisus Hristos pe cruce. Privit tipologic, stâlpul devine un antitip al crucii, iar şarpele un antitip al lui Hristos.

  1. Câteva concluzii:

Tema cercetării minunilor în Vechiul Testament este una foarte vastă. Studiul de faţă nu a dorit să reliefeze decât câteva faţete variate ale acestei teme atât de bogate în semnificaţii şi forme teologice. Am văzut că autorii biblici se folosesc de câteva cuvinte specifice pentru a ne indica faptul că ne aflăm în prezenţa unor minuni, dar şi de descrieri simbolice caracteristice unor astfel de apariţii surprinzătoare ce creează un cadru literar aparte, cu descrieri uneori foarte amănunţite şi detaliate.

Definirea minunii este un demers anevoios, pentru că minunea în sine este un termen vag. În general, se consideră că o acţiune intră în categoria minunilor dacă este contrar a tot ceea ce ştim despre natură. Însă, după cum am văzut, naturalul şi înţelegerea lui depinde de modul de raportare la realitate. Dacă vom considera universul ca un tot unitar închis în care acţionează nişte legi imuabile, atunci nu există minuni, ci numai nişte acţiuni care trebuie să aibă neapărat o explicaţie raţională şi logică. În schimb dacă însă înţelegem universul ca pe o creaţie a lui Dumnezeu ce este călăuzită prin nişte legi create şi ele de Dumnezeu, atunci naturalul nu este definit şi definibil doar de ceea ce înţelegem şi simţim. Astfel unele minuni pot transcende legile fizice şi morale, pentru că „natural” este şi ceea ce nu putem cuprinde cu mintea.

Un alt element definitoriu al minunii este că ea ţine de modul de raportare al autorilor biblici la evenimentele relatate. Un asemenea eveniment este miraculos nu datorită evenimentului în sine, al magnitudinii sau calităţii sale, ci pentru că autorul îl zugrăveşte într-o astfel de manieră[122]. Cu alte cuvinte factorul decisiv într-o astfel de descriere este în ultimă instanţă şi unul literar, pentru că autorul îşi manifestă emoţia şi uimirea printr-o descriere ce abundă în detalii ce par imposibil de crezut, semn cert al prezenţei divine şi al înrâuririi acesteia asupra lui[123].

De asemenea, minunea este prezentă în Vechiul Testament în momentele de criză profundă a Israelului (ameninţări de războaie, perioadele de exil, crizele spirituale etc.) şi constituie un imbold pentru părăsirea păcatului şi întoarcerea la credinţă. Ea are un caracter unic şi deci irepetabil în general, precum exodul din Egipt, dar este repetabil în esenţa şi scopul ei, de a zdruncina păcatul şi a restaura credinţa adevărată în Yahve.

Şi ca o ultimă concluzie, trebuie subliniat faptul că Dumnezeu se foloseşte ca mijloace de revelare a voii Sale, atât de lumea necuvântătoarelor, care primesc darul grăirii (asina lui Valaam), cât şi oameni speciali aleşi pentru astfel de misiuni deosebite (Moise), dar şi de obiecte care devin un semn vizibil al manifestării Sale în lume. Prezenţa lui Yahve în manifestarea minunii nu ţine de un loc anume, deşi există nenumărate locuri sfinte în Vechiul Testament. De obicei, minunea sfinţeşte şi transfigurează obiectul sau fiinţa care devin receptaculele ei.

[1] C. Brown, „Miracle”, The International Standard Bible Encyclopedia, Revised, vol. 3, Geoffrey W. Bromiley (ed.), William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1988, p. 372: „odată cu amploarea luată de ştiinţa modernă, minunile au început să fie înţelese din ce în ce mai mult ca acţiuni care violează legile naturale”.

[2] Augustine of Hippo, „The City of God”, A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, First Series, Volume II: St. Augustin’s City of God and Christian Doctrine, Philip Schaff (ed.), trad. Marcus Dods, Christian Literature Company, Buffalo, New York, 1887, p. 459.

[3] Ca totalitate a lumii materiale.

[4] John L. McKenzie, S.J., „God and Nature in the Old Testament”, Catholic Biblical Quarterly 14 (1952), p. 19: „diferenţa poate fi pus şi simplu formulată afirmând că lumea vizibilă era identificată cu divinitatea în toate aceste culturi, deşi această definiţie este prea simplă”

[5] James Hardy Ropes, „Some Aspects of New Testament Miracles”, The Harvard Theological Review 3 (1910), p. 486.

[6] Reginald H. Fuller, Interpreting the miracles, The Westminster Press, Philadelphia, 1963, p. 8.

[7] John L. McKenzie, S.J., „God and Nature in the Old Testament”, p. 18.

[8] John L. McKenzie, S.J., „God and Nature in the Old Testament”, p. 23.

[9] William Dewar, „What is a Miracle?”, The American Journal of Theology 8 (1904), p. 240.

[10] William Dewar, „What is a Miracle?”, p. 241.

[11] William Dewar, „What is a Miracle?”, p. 242.

[12] William Dewar, „What is a Miracle?”, p. 244; Nicholas Saunders, Divine action and modern science, Cambridge University Press, Cambridge, U.K., 2002, p. 48.

[13] John Edwards Le Bosquet, „The Classification and Evolution of Miracle”, The American Journal of Theology, 15 (1911), p. 569 şi 582.

[14] Cf. James Hardy Ropes, „Some Aspects of New Testament Miracles”, p. 488.

[15] John Edwards Le Bosquet, „The Classification and Evolution of Miracle”, pp. 582-583.

[16] James Hardy Ropes, „Some Aspects of New Testament Miracles”, p. 486.

[17] Graham H. Twelftree, „Miracle in an age of diversity”, The Cambridge companion to Miracles, Graham H. Twelftree (ed.), coll. Cambridge companions to Religion, Cambridge University Press, New York, 2011, p. 3.

[18] Graham H. Twelftree, „Miracle in an age of diversity”, p. 3.

[19] David Basinger, „What is a miracle?”, The Cambridge companion to Miracles, Graham H. Twelftree (ed.), coll. Cambridge companions to Religion, Cambridge University Press, New York, 2011, p. 19.

[20] Potrivit lui David Corner: „dacă o întâmplare nu este făcută de Dumnezeu, ea nu poate fi considerată minune”, şi deci chiar dacă şi alte fiinţe (cum ar fi îngerii sau tămăduitorii) în afară de El pot face minuni, puterea lor în cele din urmă provine din izvorul dumnezeiesc (David Basinger, „What is a miracle?”, p. 20).

[21] David Basinger, „What is a miracle?”, p. 32.

[22] Cf. C. Stephen Evans, Pocket Dictionary of Apologetics & Philosophy of Religion, Downers Grove, Illinois, InterVarsity Press, 2002, p. 76.

[23] Cf. Reginald H. Fuller, Interpreting the miracles, p. 9.

[24] Yair Zakovitch, „Miracle: Old Testament”, The Anchor Yale Bible Dictionary, vol. 4, David Noel Freedman (ed.), New York, Doubleday, 1996, pp. 845-846; C. Brown, „Miracle”, pp. 371-372; S. A. Meier, „Signs and Wonders”, Dictionary of the Old Testament: Pentateuch, Alexander T. Desmond / David W. Baker (ed.), InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 2003, pp. 756-757; T. R. McNeal, „Miracles, Signs, Wonders”, Holman Illustrated Bible Dictionary, Chad Brand et alii (ed.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, 2003, pp. 1135-1136.

[25] Francis Brown et alii (eds.), The Brown-Driver-Briggs Hebrew and English Lexicon (BDB), Hendrickson Publishers, Peabody, Massachusetts, 62001, pp. 16-17.

[26] Ludwig Koehler et alii (eds.), The Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament (HALOT), E.J. Brill, Leiden / New York, 1999, p. 26; Paul A. Kruger, „אוֹת”, New International Dictionary of Old Testament Theology & Exegesis, vol. 1, Willem A. VanGemeren (ed.), Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1998, p. 331; F. Stolz, „אֹות”, Theological Lexicon of the Old Testament, Ernst Jenni / Claus Westermann (eds.), translated by Mark E. Biddle, Hendrickson Publishers, Peabody, Massachusetts, 1997, p. 67.

[27] F. Stolz, „אֹות”, p. 67.

[28] Paul A. Kruger, „אוֹת”, p. 331.

[29] F. Stolz, „אֹות”, p. 67.

[30] Robert L. Alden, „אוֹת”, Theological Wordbook of the Old Testament, Harris R. Laird et alii (eds.), Moody Press, Chicago, 1980, p. 18; cf. Yair Zakovitch, „Miracle: Old Testament”, p. 846.

[31] S. A. Meier, „Signs and wonders”, Dictionary of the Old Testament: Pentateuch, Alexander T. Desmond / David W. Baker (eds.), InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 2003, p. 757.

[32] T. R. McNeal, „Miracles, Signs, Wonders”, p. 1135.

[33] Paul A. Kruger, „מוֹפֵת”, New International Dictionary of Old Testament Theology & Exegesis, vol. 2, Willem A. VanGemeren (ed.), Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1998, p. 880.

[34] Herbert Donner / Wolfgang Röllig, Kanaanäische und aramäische Inschriften, band 1, Harrassowitz Verlag, Wiesbaden, 2001, p. 8.

[35] HALOT, p. 559; Robert L. Alden, „מוֹפֵת”, Theological Wordbook of the Old Testament, Harris R. Laird et alii (eds.), Moody Press, Chicago, 1980, p. 68.

[36] Paul A. Kruger, „מוֹפֵת”, pp. 880-881.

[37] Nota noastră.

[38] Elmer A. Martens, „נֵס”, New International Dictionary of Old Testament Theology & Exegesis, vol. 3, Willem A. VanGemeren (ed.), Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1998, p. 110.

[39] Marvin R. Wilson, „נֵס”, Theological Wordbook of the Old Testament, Harris R. Laird et alii (eds.), Moody Press, Chicago, 1980, p. 583.

[40] Yair Zakovitch, „Miracle: Old Testament”, p. 845.

[41] Donald J. Wiseman, 1 and 2 Kings: An Introduction and Commentary, coll. Tyndale Old Testament Commentaries, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 1993, p. 226.

[42] R. Albertz, „פלא”, Theological Lexicon of the Old Testament, Ernst Jenni / Claus Westermann (eds.), translated by Mark E. Biddle, Hendrickson Publishers, Peabody, Massachusetts, 1997, p. 981.

[43] R. Albertz, „פלא”, p. 982.

[44] Paul A. Kruger, „פָּלָא”, New International Dictionary of Old Testament Theology & Exegesis, vol. 3, Willem A. VanGemeren (ed.), Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1998, p. 616.

[45] R. Albertz, „פלא”, p. 982.

[46] C. Brown, „Miracle”, p. 372.

[47] Larry Richards, Every Miracle in the Bible, Thomas Nelson Publishers, Nashville, 1998, p. 62.

[48] Umberto Cassuto, A Commentary on the Book of Exodus, trand. Israel Abrahams, Magnes Press, Jerusalem, 51997, p. 36.

[49] R. Alan Cole, Exodus: An Introduction and Commentary, coll. Tyndale Old Testament Commentaries, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 1973, p. 79.

[50] William H.C. Propp, Exodus 1-18: A New Translation With Introduction and Commentary, coll. Anchor Yale Bible Commentary, vol. 2, Yale University Press, New Haven, London, 2008, p. 209.

[51] Umberto Cassuto, A Commentary on the Book of Exodus, p. 46.

[52] William H.C. Propp, Exodus 1-18, p. 216.

[53] William H.C. Propp, Exodus 1-18, pp. 226-227.

[54] Karen Randolp Joines, „The Bronze Serpent in the Israelite Cult”, Journal of Biblical Literature 87 (1968), pp. 253-254; John I. Durham, Exodus, coll. Word Biblical Commentary, vol. 3, Word, Incorporated, Dallas, 1987, p. 44.

[55] R. S. Hendel, „Serpent”, Dictionary of Deities and Demons in the Bible, Karel van der Toorn / Bob Becking / Pieter Willem van der Horst (eds.), 2nd extensively rev., Brill / Eerdmans, Leiden / Michigan, 1999, p. 745; Nahum M. Sarna, Exodus, coll. The JPS Torah commentary, Jewish Publication Society, Philadelphia, 1991, p. 20: „şarpele purtat deasupra frunţii pe diademele faraonilor asigura protecţia divină a împărăţiei şi servea ca un simbol ameninţător al morţii asupra tuturor vrăjmaşilor coroanei”.

[56] Douglas K. Stuart, Exodus, coll. The New American Commentary, vol. 2, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee, 2006, p. 129.

[57] Augustine, Sermon, VI, 7, Exodus, Leviticus, Numbers, Deuteronomy, Joseph T. Lienhard / Ronnie J. Rombs (eds.), coll. Ancient Christian Commentary on Scripture: Old Testament, vol. 3, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 2001, p. 25.

[58] Caesarius of Arles, Sermon, XCV, 5, Exodus, Leviticus, Numbers, Deuteronomy, Joseph T. Lienhard / Ronnie J. Rombs (eds.), coll. Ancient Christian Commentary on Scripture: Old Testament, vol. 3, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 2001, p. 25.

[59] John I. Durham, Exodus, p. 45.

[60] Douglas K. Stuart, Exodus, p. 130.

[61] Douglas K. Stuart, Exodus, p. 131.

[62] Umberto Cassuto, A Commentary on the Book of Exodus, p. 47.

[63] John I. Durham, Exodus, p. 46.

[64] Carl Friedrich Keil / Franz Delitzsch, Commentary on the Old Testament, vol. 1, Hendrickson Publishers, Peabody, Massachusetts, 2002, p. 304.

[65] Allen Ross / John Oswalt, Genesis, Exodus, coll. Cornerstone Biblical Commentary, vol.1, Tyndale House Publishers, Carol Stream, Illinois, 2008, p. 322.

[66] Karen Martens, „“With a strong hand and an outstretched arm”. The meaning of the expression ביד  חזקה  ובזרוע   נטויה”, Scandinavian Journal of the Old Testament 15 (2001), p. 123; Douglas K. Stuart, Exodus, p. 171, nota 170.

[67] Karen Martens, „“With a strong hand and an outstretched arm”, pp. 123-124; cf. Nahum M. Sarna, Exodus, p. 32.

[68] Karen Martens, „“With a strong hand and an outstretched arm”, p. 141.

[69] Umberto Cassuto, A Commentary on the Book of Exodus, p. 80.

[70] Douglas K. Stuart, Exodus, p. 194.

[71] Augustine, City of God, X, 8, Exodus, Leviticus, Numbers, Deuteronomy, Joseph T. Lienhard / Ronnie J. Rombs (eds.), p. 42.

[72] Jacob Benno, The Second Book of the Bible: Exodus, trans. Walter Jacob, KTAV Publishing House, Inc., New Jersey, 1992, p. 215; cf. R. Alan Cole, Exodus: An Introduction and Commentary, p. 96.

[73] Jacob Benno, The Second Book of the Bible: Exodus, p. 215.

[74] Jacob Benno, The Second Book of the Bible: Exodus, p. 218.

[75] John I. Durham, Exodus, p. 91.

[76] John I. Durham, Exodus, p. 91.

[77] Mitchell Dahood, S.J., Psalms II: 51-100: Introduction, Translation, and Notes, coll. Anchor Yale Bible Commentary, vol. 17, Yale University Press, New Haven / London, 2008, p. 238.

[78] Marvin E. Tate, Psalms 51-100, coll. Word Biblical Commentary, vol. 20, Word Incorporated, Dallas, 1990, p. 290.

[79] Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, cărţile I-X, trad. Ion Acsan, ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 127-128.

[80] HALOT, p. 596.

[81] Pliny the Elder, The Natural History (English), XII, 62, Taylor and Francis, Red Lion Court, Fleet Street, London, 1855, p. 3155.

[82] Augustine, Sermon, CXXX, 2, Quentin F. Wesselschmidt (ed.), „Psalms 51-150”, coll. Ancient Christian Commentary on Scripture Old Testament, vol. 8, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 2007, p. 133.

[83] August Freiherrn Von Gall, Der Hebräische Pentateuch der Samaritaner, verlag von Alfred Töpelmann, Berlin, 1918, p. 158.

[84] Ethelbert William Bullinger, Figures of Speech Used in the Bible, Eyre & Spottiswoode, London, 1898, p. 135.

[85] Ethelbert William Bullinger, Figures of Speech Used in the Bible, p. 135.

[86] Umberto Cassuto, A Commentary on the Book of Exodus, p. 252: „וְכָל הָעָם רוֹאִים … wěkol hāʻām rô’îm … [„şi tot poporul vedea”] şi nu וַיַּרְא כָּל־הָעָם … wayyar’ kol hāʻām … [lit., „ şi a văzut tot poporul”], cum ar fi ordinea firească a construcţiei în naraţiunea consecutivă, ceea ce ne arată că acest verset nu ne descrie o acţiune care a avut loc ulterior evenimentelor descrise anterior. El aminteşte de fenomenele copleşitoare care au anunţat teofania şi au fost consemnate mai devreme (19, 16), iar ceea ce a fost descris acolo obiectiv este zugrăvit din nou aici din punct de vedere al reacţiilor subiective ale poporului la aceste fenomene pentru a pregăti calea exprimării sentimentelor asemănătoare din partea poporului privitoare la revelaţia însăşi (v. 19). S-a spus mai devreme: „erau tunete şi fulgere şi un nor dens pe munte, iar sunetul trâmbiţei suna puternic”, în timp ce aici privirea ne este îndreptată spre popor.”

[87] cf. Umberto Cassuto, A Commentary on the Book of Exodus, p. 252.

[88] William H.C. Propp, Exodus 19-40: A New Translation With Introduction and Commentary, coll. Anchor Yale Bible Commentary, vol. 2A, Yale University Press, New Haven, London, 2008, p. 181.

[89] Philo of Alexandria, The Works of Philo: Complete and Unabridged, trad. Charles Duke Yonge, Hendrickson, Peabody, Massachusetts, 1995, p. 257.

[90] William F. Albright, „The Oracles of Balaam”, Journal of Biblical Literature 63 (1944), p. 207.

[91] William F. Albright, „The Oracles of Balaam”, p. 207.

[92] William F. Albright, „From the Patriarchs to Moses II. Moses out of Egypt”, The Biblical Archaeologist 36 (1973), pp. 72-73.

[93] Philip J. Budd, Numbers, coll. Word Biblical Commentary, vol. 5, Word Incorporated, Dallas, 1984, p. 263.

[94] Timothy R. Ashley, The Book of Numbers, coll. „The New International Commentary on the Old Testament”, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, 1993, p. 454; R. Dennis Cole, Numbers, coll. The New American Commentary, vol. 3B, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee, 2000, p. 389; Jacob Milgrom, Numbers, coll. The JPS Torah commentary, Jewish Publication Society, Philadelphia, 1990, p. 190.

[95] Timothy R. Ashley, The Book of Numbers, p. 455, notă subsol.

[96] Jacob Milgrom, Numbers, p. 468: „un basm popular răspândit la multe popoare care prezintă confruntarea cu o forţă demonică întâlnită în timpul unei călătorii”.

[97] George Buchanan Gray, A Critical and Exegetical Commentary on Numbers, C. Scribner’s sons, New York, 1903, p. 334.

[98] James Bennett Pritchard (ed.), The Ancient Near Eastern Texts relating to the Old Testament, Princeton University Press, Princeton, 51992, p. 24; George Buchanan Gray, A Critical and Exegetical Commentary on Numbers, p. 334; John H. Walton, Zondervan Illustrated Bible Backgrounds Commentary (Old Testament) Volume 1: Genesis, Exodus, Leviticus, Numbers, Deuteronomy, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 2009, p. 379.

[99] James Bennett Pritchard (ed.), The Ancient Near Eastern Texts relating to the Old Testament, p. 428.

[100] Jacob Milgrom, Numbers, p. 469.

[101] Jacob Milgrom, Numbers, p. 469.

[102] Baruch A. Levine, Numbers 21-36: A New Translation With Introduction and Commentary, coll. Anchor Yale Bible Commentary, vol. 4A, Yale University Press, New Haven, London, 2008, p. 157.

[103] R. Dennis Cole, Numbers, p. 392.

[104] Gordon J. Wenham, Numbers: An Introduction and Commentary, coll. Tyndale Old Testament Commentaries, vol. 4, Inter-Varsity Press, Nottingham, England, 1981, p. 192; R. Dennis Cole, Numbers, p. 393.

[105] Textul Targumului este preluat din proiectul CAL (Comprehensive Aramaic Lexicon, Targum Pseudo-Jonathan to the Pentateuch, Hebrew Union College, 2005)

[106] Ambrose, Letter, XXVIII(L), 6-7, Exodus, Leviticus, Numbers, Deuteronomy, Joseph T. Lienhard / Ronnie J. Rombs (eds.), coll. Ancient Christian Commentary on Scripture: Old Testament, vol. 3, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 2001, p. 244.

[107] Origen, Homilies on the Gospel of Luke, XIV, 9, Exodus, Leviticus, Numbers, Deuteronomy, Joseph T. Lienhard / Ronnie J. Rombs (eds.), coll. Ancient Christian Commentary on Scripture: Old Testament, vol. 3, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 2001, p. 245.

[108] HALOT, p. 1360.

[109] Baruch A. Levine, Numbers 21-36, p. 87; Clyde M. Woods / Justin Rogers, Leviticus-Numbers, coll. The College Press NIV Commentary, College Press Publishing Company, Joplin, Missouri, 2006, p. 310; Dennis T. Olson, Numbers, coll. Interpretation, a Bible commentary for teaching and preaching, John Knox Press, Louisville, 1996, p. 135.

[110] Karen Randolph Joines, „Winged Serpents in Isaiah’s Inaugural Vision”, Journal of Biblical Literature 86 (1967), p. 411: „discul solar al zeului soarelui, Horus-Ra, avea un uraeus decorat pe el… Faraonul, şi adesea soţia lui, este aproape întotdeauna reprezentat cu un uraeus în poziţie verticală pe frunte”

[111] T. N. D. Mettinger, „Seraphim שׂרפים”, Dictionary of Deities and Demons in the Bible, Karel van der Toorn, Bob Becking, Pieter Willem van der Horst (eds.), 2nd extensively rev. ed., Brill, Leiden, 1999, p. 743.

[112] Philip J. Budd, Numbers, p. 235: „cultul şarpelui vindecător provine din surse canaanite, iar într-o etapă timpurie de dezvoltare a fost asociat cu Moise, dezvoltându-se etiologia specific preoţească”; Baruch A. Levine, Numbers 21-36, p. 90; George Buchanan Gray, A Critical and Exegetical Commentary on Numbers, pp. 274-275; Rolf P. Knierim, George W. Coats, Numbers, coll. The Forms of the Old Testament Literature, vol. 4, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 2005, p. 238.

[113] Karen Randolp Joines, „The Bronze Serpent in the Israelite Cult”, p. 251; cf. Jacob Milgrom, Numbers, p. 459.

[114] Karen Randolp Joines, „The Bronze Serpent in the Israelite Cult”, p. 251: „cel mai important element din această tradiţie a lui Moise şi a şarpelui de aramă pare să fie acela al magiei simpatetice, adică credinţa că soarta unui obiect sau a unei persoane poate fi decisă prin manipularea imaginii ei identice”.

[115] Baruch A. Levine, Numbers 21-36, p. 89.

[116] Baruch A. Levine, Numbers 21-36, pp. 88-89: „în textele magice neo-asiriene, Ea, zeul incantaţiilor magice şi a magiei îl învaţă în unele cazuri pe Marduk cum să efectueze operaţiile magice. Textele neo-asiriene consemnează faptul că Ea este chemat să-i ajute pe alţii prin rugăciune şi incantaţii… Se pare că rugăciunea şi magia sunt căi de apropiere de zeităţile puternice care nu se exclud în mod reciproc. De fapt, ele fac parte din acelaşi proces, iar eficacitatea magiei este de fapt o funcţie a voinţei divine, deşi practica ei ţine de efortul omenesc. Întâmplarea cu şarpele de bronz este un exemplu excelent al influenţei reciproce dintre rugăciune şi activităţile magice, şi nu contestă în niciun fel puterea Dumnezeului lui Israel. Dimpotrivă, ea reafirmă puterea lui Yahweh. Cele mai multe încercări de a explica acest incident, pe motivul că dacă evenimentele sunt luate ca atare, ele ar intra în conflict cu monoteismul biblic, reflectă o neînţelegere a fenomenologiei magice specifice Orientului Apropiat antic.”

[117] Timothy R. Ashley, The Book of Numbers, p. 406: „în cele două versete (8 şi 9) sunt folosite două cuvinte diferite pentru „a vedea” (v. 8: רָאָה, rāʼâ şi v.9: הִבִּיט, hibbîṭ), probabil pentru varietate, dar şi pentru a accentua faptul că cel muşcat trebuia să facă mai mult decât pur şi simplu „a vedea” sau „a arunca o privire” la şarpele de aramă. Dacă dorea să fie vindecat, el trebuia de fapt să „se holbeze” sau să „fie numai ochi” la această figură, ca un adevărat act de voinţă”.

[118] Rolf P. Knierim / George W. Coats, Numbers, p. 238.

[119] Philip J. Budd, Numbers, p. 235.

[120] John H. Walton, Zondervan Illustrated Bible Backgrounds Commentary (Old Testament) Volume 1: Genesis, Exodus, Leviticus, Numbers, Deuteronomy, p. 375.

[121] Gordon J. Wenham, Numbers: An Introduction and Commentary, pp. 176-177; Karen Randolp Joines, „The Bronze Serpent in the Israelite Cult”, p. 251.

[122] Yair Zakovitch, „Miracle: Old Testament”, p. 848.

[123] Yair Zakovitch, „Miracle: Old Testament”, p. 848.

 

Chemarea lucrătorilor Domnului

 H. L. Heijkoop

În înţelesul cel mai larg al cuvântului, tot ce primeşte un credincios este un dar al harului. Dar, în general vorbind, Scriptura limtează expresia aceasta la darurile care fac dintr-un credincios, un slujitor al lui Hristos. În 1. Corinteni 12 sunt menţionate multe daruri, care în 1. Corinteni 14:22 sunt subîmpărţite în două grupe: întâi cele care sunt un semn pentru necredincioşi şi în al doilea rând cele care sunt pentru credincioşi.

Dumnezeu a dat pe cele dintâi ca podoabă Adunării, pentru ca cei necredincioşi să poată vedea că El recunoaşte Adunarea ca mărturie a Lui. Găsim principiul acesta peste tot în Scriptură. Când Dumnezeu dă o mărturie nouă, El îngăduie să se facă minuni şi semne, pentru ca să se arate faptul că mărturia aceasta este recunoscută de El. În felul acesta vedem semne pline de putere la Moise şi la Ilie. Şi în Marcu 16:20 se spune: „Iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, Domnul lucrând împreună cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-i însoţeau“, întocmai cum fusese promis de Domnul Isus în versetul de mai înainte.

Odată ce mărturia este stabilită şi recunoscută ca mărturie a lui Dumnezeu, semnele acestea nu mai sunt necesare. Însă omul totdeauna a stricat ce i-a încredinţat Dumnezeu. Şi Dumnezeu n-a mai putut recunoaşte public pe un Israel apostat, ca mărturie a Sa, ca să-i dea ca podoabă semne ale puterii Sale. Pentru aceste două motive nu mai găsim minuni prin Isaia, Ieremia, Ezechiel şi ceilalţi profeţi ai Vechiului Testament. Şi ar putea Dumnezeu să recunoască public creştinătatea, în decăderea şi apostazia ei, o ruină a ceea ce a fost odată, ca mărturie, împodobind-o cu semne pentru cei necredincioşi?

Orice ar putea dispărea, totuşi Dumnezeu niciodată nu părăseşte pe poporul Său pe pământ. Chiar în zilele de cea mai adâncă decădere şi de cea mai mare apostazie, Dumnezeu a dat lui Israel pe profeţii Săi. Şi în Efeseni 4 , darurile  pe care Domnul Isus le dă Adunării Sale pentru zidirea Trupului lui Hristos, se spune că vor rămâne „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“, deci până ce Adunarea va fi în slavă.

Efeseni 4 menţionează apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători. Lucrarea apostolilor şi profeţilor este menţionată în capitolele 3.1-12 şi 2.20. Ei au pus temelia Adunării. Nu numai conţinutul de bază al creştinismului a fost cunoscut prin ei (capitolul 3.6), dar ei, ca arhitecţi înţelepţi, au pus temelia Adunării şi au dat schiţele şi planul clădirii, în care fiecare trebuie să zidească (1. Corinteni 3 ). Aceste două grupe de daruri nu erau deci destinate să rămână până la sfârşit (1. Corinteni 4:9 ), deşi lucrarea lor, prin cărţile Noului Testament, continuă să fie de mare folos. Dar temelia a fost pusă numai o dată, nu s-a repetat punerea ei. Astfel, din Efeseni 4 au mai rămas evangheliştii, păstorii şi învăţătorii. Acestea sunt darurile care, atunci când apar în mod evident, îi fac pe cei ce le au să fie recunoscuţi ca lucrători ai lui Dumnezeu.

În vorbirea obişnuită, darurilor acestora li se dă numele de slujbe. Oamenii vorbesc despre slujba păstorilor, a învăţătorilor etc. Totuşi vorba aceasta nu este întemeiată pe Scriptură. Scriptura nu menţionează alte slujbe decât cele de supraveghetor şi de diacon. Apostolia putea să fie numită de asemenea slujbă, dar numai ca o exprimare a faptului că apostolii au fost rânduiţi direct de Domnul Isus. Potrivit textului din Faptele Apostolilor 2 , în Adunare, lucrarea unui apostol este numită un dar.

Este important de subliniat lucrul acesta, deoarece deosebirea dintre daruri şi slujbe este mare. O slujbă îşi are autoritatea pe baza faptului că ea există fără să ţii seama de persoana care o poate împlini. Dacă un poliţist semnalizează să opreşti, faci lucrul acesta, fie că numele lui este Ion sau Gheorghe. Dar, dacă un om oarecare îţi face semn să opreşti, faci lucrul acesta dacă ţi se pare că persoana aceea este calificată să facă aşa ceva. O slujbă poate fi dată numai de sus. De aceea vedem în Scriptură că bătrânii era rânduiţi numai de către apostoli sau de cei cărora li s-a încredinţat lucrarea aceasta de către un apostol. Diaconii erau aleşi de către adunare, când era vorba să poarte răspunderea problemelor financiare ale adunării, dar chiar şi în situaţia aceasta, ei erau „puşi la lucrarea aceasta“ de către apostoli. Dar unde sunt apostolii sau cei împuterniciţi de ei, ca să poată rândui aceste slujbe? Şi să nu spunem mai mult de starea de ruină a creştinătăţii de nume, prin care Adunarea nu mai continuă să existe ca o unitate vizibilă. Astfel, dacă păstorii, învăţătorii şi evangheliştii ar fi persoane care fac slujbe, atunci nici aceştia n-ar putea exista, iar Adunarea ar fi lipsită de zidirea pe care Domnul Isus vrea s-o dea prin aceste daruri.

Dar Scriptura vorbeşte numai de „daruri“ de păstori, învăţători şi evanghelişti. Hristos Cel înviat şi înălţat la cer a luat în robie, robia de care eram ţinuţi şi ne-a făcut liberi. Şi dintre aceştia, pe care Domnul i-a făcut liberi, El Îşi alege lucrătorii, dându-le darurile Lui.

Matei 25:14-30 ne prezintă foarte clar cum un creştin devine un slujitor, un lucrător al Domnului. Domnul Însuşi dă un dar fiecăruia, potrivit cu aptitudinile naturale pe care le are. Domnul nu dă darul de evanghelist sau de învăţător unei persoane care nu poate vorbi. Nu înseamnă că cineva care este mut, n-ar putea duce evanghelia altuia. Dumnezeu cheamă pe toţi credincioşii să ducă vestea bună. Dar chiar când cineva face acest lucru, nu este un evanghelist. Pe cei care Dumnezeu vrea să-i folosească în lucrarea Sa, le-a dăruit deja daruri naturale, de la naşterea lor, pe care mai târziu să le poată folosi în slujirea spirituală. Domnul dă darurile Sale, „fiecăruia după puterea lui“ (Matei 25:15 ). Şi El le îndrumă vieţile în aşa fel încât ei să fie pregătiţi pentru slujirea aceea specială cu care Domnul vrea să-i dăruiască. Lui Ieremia, Dumnezeu i-a spus: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei, te cunoşteam; şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al naţiunilor“ (Ieremia 1:5 ). Apostolul Pavel spune în Galateni 1:15-17 : „Dar, când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre naţiuni, îndată nu m-am sfătuit cu nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli înainte de mine“ (vezi şi Fapte 9:15 ).

Astfel Domnul, prin Duhul Sfânt, dă unora dintre cei pe care El i-a răscumpărat, un dar de păstor, sau de învăţător, sau de evanghelist, după ce ei au fost născuţi din nou, potrivit talentelor naturale şi dezvoltarea pe care El le-a dat-o deja înainte de întoarcerea lor la Dumnezeu.

Lucrul acesta arată lumina clară a căilor lui Dumnezeu. Domnul este Cel care rânduieşte darul, şi chiar acela de care cel credincios, ca mădular al Trupului lui Hristos, are nevoie în locul unde a fost aşezat în Trup (1. Corinteni 12:18 ). Niciodată nu vedem două daruri care să se asemene în totul unul cu altul. Şi atunci putem înţelege consecinţele rele ale organizării omeneşti în lucrurile spirituale. Într-o organizaţie, funcţiile şi activităţile sunt fixe. Când unul pleacă, un altul trebuie să-i ia locul, chiar dacă nu are acelaşi dar ca cel dintâi. Cu un organism, cum este trupul, lucrurile sunt cu totul altfel. Când un mădular nu mai este, un alt mădular, cu felul lui de a fi, îi preia lucrarea pe cât este cu putinţă şi întregul organism vine în ajutor în privinţa aceasta. Este bine cunoscut că unele organe care trebuie să preia sarcina organelor care nu mai sunt într-un individ, sunt mai mult dezvoltate decât la cei sănătoşi.

Aşa este şi cu Trupul lui Hristos. Domnul dă fiecăruia darul care este de folos pentru locul în care El îl aşează în Trup şi care se potriveşte cu aptitudinile naturale şi pregătirea pe care i-a dat-o mai înainte. De aceea Domnul a luat pe Petru şi pe Ioan din corabia lor de pescari, sau pe Saul, care stătuse la picioarele lui Gamaliel. De aceea Domnul a luat pe unul ca Darby şi pe Kelly, care s-au bucurat de o educaţie de cărturari, alături de unul ca Stanley, care a fost doar puţini ani la şcoala primară.

Domnul Îşi selecţionează lucrătorii şi le dă daruri, iar când îi cheamă, ei sunt deja pregătiţi pentru lucrarea Lui. Şi dacă nu este un har special de la Dumnezeu, orice pregătire omenească pentru lucrare va micşora aptitudinea pentru acea lucrare la care îl pune Domnul.

Ca tânăr credincios, nu este rău să ai dorinţa de a avea un dar şi a te ruga în acest scop. „Doriţi cu înflăcărare manifestările duhovniceşti“ (1. Corinteni 14:1 ). Dar scopul trebuie să fie de a sluji, de a zidi (versetul 3). Căci „fiecăruia i se dă manifestarea Duhului, spre folosul tuturor“ (1. Corinteni 12:7 ). Duhul Se arată pentru folosul tuturor. Răspunderea fiecăruia care a primit un dar este în aşa fel ca el să fie dator către toţi, pentru folosul cărora i s-a dat darul. Şi în această privinţă el nu este al lui însuşi. De comun acord cu Domnul Isus, Duhul Sfânt îl alege pe cel ce El îl foloseşte ca slujitor al Său, chiar dacă lucrarea trebuie să fie aceea de a cârmui adunarea. Cârmuirea este exact locul unui slujitor care a fost chemat să cârmuiască. Dar în Efeseni 4:16 se spune că, prin daruri, Trupul se zideşte în dragoste. Într-adevăr, dragostea este testul practic pentru orice zidire adevărată, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Dragostea este spiritul slujirii. Nu este vorba de a aduce pe cineva în lucrare, ci a sluji lucrând. El nu caută folosul său, ci al altuia. Este aici natura dumnezeiască în manifestarea ei în om.

Dar cum poate cineva să ştie dacă a fost chemat de Domnul? În Matei 25 avem răspunsul. Domnul a dat daruri şi, fără să fi spus în mod expres ce aveau ei să lucreze cu darurile, i-a întrebat ce au făcut cu ele, atunci când El S-a întors. Posedarea unui dar este în acelaşi timp însărcinarea de a folosi darul acesta. Dar cum poate să ştie cineva dacă are un dar? Credinciosul care este călăuzit de simţuri omeneşti poate în adevăr să se înşele. Elocvenţa firească este ceva cu totul deosebit de posedarea unui dar. Cum ştim că avem pace cu Dumnezeu? Am luat calea pe care Dumnezeu ne-o arată în Cuvântul Său: întoarcerea la Dumnezeu, credinţa în lucrarea Domnului Isus şi în Cuvântul lui Dumnezeu, care ne asigură că, după ce am venit la Hristos, nu mai este nimic între Dumnezeu şi noi. Şi după aceea Duhul Sfânt a confirmat adevărul acesta în inimile noastre, dându-ne roada păcii cu Dumnezeu. Tot aşa este şi cu slujirea.

Când, în ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, „vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1. Petru 2:9 ), se vede dacă Domnul ne-a dat vreun dar deosebit şi Duhul Sfânt va confirma lucrul acesta în inimile noastre.  Domnul va trezi în inimile noastre nevoia de a-i sluji pe ai Săi, sau de a duce vestea bună ca un evanghelist oamenilor care sunt pierduţi. Dar, dacă nu cunoaştem practic virtuţile lui Dumnezeu în inimile noastre, pentru că mergem pe calea noastră, ne vom ascunde talantul în pământ (Matei 25 .24-25). Câţi talanţi pot fi îngropaţi în felul acesta?

Astfel, fiecare a primit un dar, şi poate să păşească într-o anumită lucrare a Domnului. Şi fiecare credincios care dă dovada că are un dar, este un slujitor, un lucrător al Domnului. Aceasta nu are nimic a face cu a avea sau nu o ocupaţie prin care să îngrijească de nevoile vieţii. Fiecare lucrător are dreptul de a trăi din lucrarea sa (1. Corinteni 9:14 ). Dar, în comuniune personală cu Domnul, lucrătorul trebuie să ia hotărârea dacă şi când să facă uz de dreptul acesta. În acel an şi jumătate cât a fost în Corint (Fapte 18 ), apostolul Pavel făcea corturi ca să îngrijească de nevoile personale, deşi erau fraţi bogaţi acolo. Dar la Filipi, el a primit cu mulţumire darul.

Dumnezeu dă lucrătorului dreptul de a trăi din lucrarea lui. Şi dacă lucrătorul înţelege înaintea Domnului că trebuie să facă uz de dreptul acesta, el poate aştepta de la Domnul ca să îngrijească de nevoile lui. El nu are nevoie (şi nu trebuie) să aştepte lucrul acesta de la oameni, nici de la vreo adunare, ci numai de la Domnul, în slujba Căruia este. Dar el se poate servi de dreptul acesta numai dacă are acest drept, dacă este un lucrător al Domnului. De aceea el nu intră în lucrul Domnului atunci când se hotărăşte să să părăsească ocupaţia lui obişnuită, ci el poate să ia hotărârea aceasta pentru că este deja în lucrarea Domnului. Dacă el nu este un lucrător al Domnului, atunci nu are dreptul să trăiască din lucrarea Domnului.

Din cele de mai sus rezultă că cel credincios este un lucrător al Domnului, deoarece a primit un dar de la Dumnezeu şi prin acest dar este în slujba Domnului. Pentru aceasta lucrătorul nu are nevoie de nici un fel de numire deosebită, de nici o aprobare sau recunoaştere a altuia sau a altor lucrători, sau a altor credincioşi, sau a adunărilor. Pavel nu s-a sfătuit cu carnea şi cu sângele, când Dumnezeu l-a chemat (Galateni 1:6 ). Şi Apolo n-a aşteptat să fie recunoscut de cineva, ci a predicat cu un duh înfocat, chiar dacă nu cunoştea bine toate lucrurile. Cazul din Fapte 13 nu are a face cu subiectul acesta. Acolo e vorba despre oameni care erau deja în lucrarea Domnului cu ani înainte, dar care la un moment dat au fost chemaţi de Duhul Sfânt pentru o misiune specială. În cel dintâi verset al capitolului acestuia, ei sunt arătaţi a fi printre profeţi şi învăţători, iar în captolul 14, versetul 14 ei sunt numiţi apostoli.

Este foarte clar, atât cu Pavel cât şi cu Apolo, că ei erau oameni în care fraţii credincioşi din adunarea locală aveau încredere, deşi nu se spune că ei ar fi cerut aşa ceva de la fraţi. Dar chiar fără să ceară în mod deosebit, persoana în cauză ştie foarte bine dacă se bucură de încredere din partea fraţilor. Şi desigur, lipsa de încredere ar trebui să conducă pe cel credincios să stea înaintea Domnului şi să se cerceteze pe sine în lumina Lui. Dar niciodată Pavel şi Apolo n-au întrebat pe cei ce fuseseră slujitori ai lui Dumnezeu înaintea lor, ce gândesc despre plecarea lor ca să vestească altora Cuvântul. Era de ajuns pentru ei că fuseseră chemaţi de Domnul. Abia după trei ani, Pavel s-a dus la Ierusalim ca să-l cunoască pe Petru. Şi numai după treisprezece ani mai târziu a fost recunoscut de apostoli, când lucrarea lui dovedea că într-adevăr el fusese chemat de Domnul. Chemarea Domnului şi astfel posedarea unui dar – numai aceasta este aprobarea şi dreptul de a se numi cineva lucrător al Domnului. El are să dea socoteală numai Domnului pentru lucrarea la care Domnul l-a chemat. Lucrul acesta totuşi nu-i dă dreptul să ceară recunoaşterea altora. Desigur, adunarea are obligaţia de a recunoaşte pe lucrători şi de a îngriji de nevoile lor materiale. Dar ei pot face lucrul acesta numai dacă Domnul le dă convingerea personală că acel frate este într-adevăr în slujba Domnului. Şi lucrul acesta este o problemă numai între Dumnezeu şi ei.

Lucrătorul nu are nici un drept să ceară ca alţi lucrători să-l recunoască. Şi faptul acesta este o problemă între lucrători şi Dumnezeu, personal. Şi siguranţa cuiva că a fost chemat de Dumnezeu şi a folosit de El nu este oare de ajuns? Lucrul acesta îi face inima veselă şi îi dă stăruinţă în lucrare, chiar dacă nu toţi se pricep să-l aprecieze.

Chemarea şi trimiterea în lucrare

 Michael Vogelsang…

Chemat, rânduit, trimis : Marcu 3:1-15

Pe urmă, El s-a suit pe munte, a chemat pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să predice, şi să aiba putere să vindece şi să alunge demonii.

  • Şi s-a suit pe munte” – orice chemare la o slujba sau lucrare vine „de sus”, de la Domnul cel înălţat. Conform principiilor Scripturii, nici un fel de şcoală biblică, adunare de fraţi sau biserică nu poate chema sau ordina pe cineva pentru o lucrare. Nici eu însumi nu pot alege ce fel de slujbă mi-aş dori să indeplinesc. Chemarea vine de la „Domnul secerişului”.
  • Şi a chemat pe cine a vrut” – expresia „pe cine a vrut” subliniază dreptul absolut al Domnului de a chema pe oricine doreşte, pentru orice lucrare consideră El. În acest pasaj, lucrarea Domnului este descrisă prin trei verbe: El cheamă, rânduieşte şi trimite. Ai auzit chemarea Lui? Ţi-ai dat seama că acum, dupa ce ai fost mântuit, El nu este doar Mântuitorul, care te-a răscumpărat pentru totdeauna, ci şi Domnul tău, căruia ar trebui să Îi dedici întreaga ta viaţă? Du-te la El, aşa cum au făcut-o ucenicii, şi El îţi va spune pentru ce fel de lucrare te-a rânduit.
  • A rânduit dintre ei doisprezece ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită” – când Domnul i-a rânduit pe cei doisprezece El a avut în plan două aspecte: în primul rând ca ei să fie cu El şi în al doilea rand să îi trimită. Nici o lucrare pentru Domnul, oricât de mare sau de mică ar părea, nu poate fi făcută fără comuniune permanentă cu El. Timpul petrecut cu Domnul este o parte esenţială a pregătirii pentru lucrare. Ucenicii au fost numiţi şi rânduiti în capitolul 3 din Marcu, dar, în fapt, au fost trimişi în lucrare de-abia în capitolul 6. Cu toţii avem nevoie de o perioadă de pregătire cu Domnul. Şi timpul petrecut cu El va fi remarcat şi de ceilalţi: „şi au recunoscut că fuseseră cu Isus” (Fapte 4:13).

Urmând un Domn respins (Marcu 6:1-9)

Isus a plecat de acolo, şi S-a dus în patria Lui. Ucenicii Lui au mers dupa El. Când a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui? Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?” Şi găseau o pricina de poticnire în El. Dar Isus le-a zis: „Un prooroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.” N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi, şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor. Isus străbatea satele din împrejurimi învăţând. Atunci a chemat la Sine pe cei doisprezece, şi a început să-i trimeată doi câte doi, dându-le putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag; să n-aibă nici pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu; să se încalţe cu sandale, şi să nu se îmbrace cu doua haine.

Domnul a mers în patria Lui şi ucenicii L-au urmat. Aceasta este de fapt esenţa uceniciei: a-ţi urma Stăpânul. Ucenicii trebuiau să înveţe (şi noi va trebui să învăţăm) că urmează un Domn respins:

  • şi găseau o pricina de poticnire în El” – să nu uităm că mesajul evangheliei lui Isus Hristos este încă „pentru iudei o pricina de poticnire, pentru neamuri o nebunie”( 1:23)
  • S-ar putea să nu avem ocazia să îndeplinim o lucrare „măreaţă”, s-ar putea să fie doar „câţiva bolnavi” aşteptând binecuvântarea Domnului prin lucrarea ta (vs. 5)
  • Uneori s-ar putea să fii „uimit de necredinţa lor”, dar nu uita să „străbaţi satele din împrejurimi, învăţând” (vs. 6)
  • În acest moment ucenicii sunt în fapt trimişi. Deşi este în special o trimitere către iudei, pentru iudei, putem înţelege de aici două principii care ar trebui să se aplice la orice slujitor al Domnului: să ia cu ei un „toiag” şi „să se încalţe cu sandale”. Aceasta ne vorbeşte despre a fi gata. Israelitului i se cerea acelaşi lucru (să aibă toiag şi sandale) atunci când mâncau Paştele, aceasta arătând pregătirea lor pentru a părăsi Egiptul la cuvântul Domnului. Suntem şi noi gata să plecăm atunci când Domnul ne porunceşte? Pe de alta parte, nu trebuiau să ia nimic altceva cu ei. Aceasta ne aduce aminte că fiind în serviciul Domnului depindem în întregime doar de El în orice aspect.

Înapoi la Stăpânul: Marcu 6:30-32

Apostolii s-au adunat la Isus şi I-au spus toate, atât ce facuseră cât şi ce învăţaseră pe oameni. Şi El le-a zis: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniti-vă puţin.” Căci erau mulţi care veneau şi se duceau şi ei nu mai aveau timp nici să mănânce. Au plecat cu corabia spre un loc pustiu, la o parte.

Odată împlinită lucrarea, ucenicii se întorc împreună ca să se întâlnească cu Domnul. Cât este de important pentru orice slujitor nu doar să plece din prezenţa Domnului în lucrare, dar şi să se întoarcă în prezenţa Lui dupa ce sarcina a fost îndeplinită. Avem nevoie de acest timp de părtăşie cu El din mai multe motive:

  • I-au spus toate, atât ce facuseră cât şi ce învăţaseră pe oameni” – comparaţi aceasta cu Fapte 14:26-27De acolo au mers cu corabia la Antiohia, de unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o împliniseră. După venirea lor au adunat biserica şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum deschisese neamurilor uşa credinţei.” În Antiohia, înaintea oamenilor, ei nu vorbesc despre ceea ce ei au făcut, ci despre ceea ce Dumnezeu a făcut cu ei. Acesta este şi pentru noi un bun exemplu! Dar înaintea Domnului, singuri cu El, avem libertatea să vorbim despre ceea ce am făcut. El va aprecia lucrarea noastră, cu dreptate şi plin de har. El ne poate arăta unde am căutat onoarea şi gloria noastră în loc de a Lui. Dar tot El ne va încuraja acolo unde împotrivirile şi criticile ne-au descurajat.
  • Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.” – Domnul ştie bine, adesea mult mai bine decât noi, că avem nevoie de o perioadă de odihnă pentru a fi învioraţi şi echipaţi de El pentru lucrarea pe care o avem de făcut.

„Ridică-te şi du-te!”

Porunca Domnului şi reacţia slujitorului

În capitolele 8-10 din Faptele Apostolilor vedem cum Domnul dă la trei din slujitorii Săi porunca „Ridică-te şi du-te!”. „Ridică-te”, părăseşte împrejurările în care trăieşti, şi „du-te”, împlineşte porunca pe care ţi-a dat-o Domnul. Reacţia celor trei slujitori este diferită, dar din fiecare caz avem multe de învăţat.

Filip. Un slujitor pleacă la porunca Domnului (Fapte 8:26-40)

Filip, evanghelistul, îndeplinea o lucrare binecuvântată în Samaria şi foarte multe suflete erau mântuite (Fapte 8:5). Deodată Domnul îi spune slujitorului Său „Scoală-te şi du-te spre miazăzi, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza şi care este pustiu” (Fapte 8:26). I s-a spus să părăsească un câmp de lucrare care era în mod evident binecuvântat de Domnul şi să se ducă pe un drum în deşert, pe care era foarte probabil să nu fie nimeni. Domnul nici măcar nu i-a spus de ce trebuie să se ducă acolo (aceasta o află abia mai târziu). Vedem vreun fel de argumente la Filip? „Doamne, de ce să părasesc aceasta lucrare binecuvântată? Aici este nevoie de mine, dar pe acel drum cui îi pot fi de folos?” Nu vedem nimic de felul acesta. Scriptura spune: „El s-a sculat şi a plecat” (Fapte 8:27). Ceea ce îl caracterizează pe Filip este ascultarea simplă de chemarea Domnului. Şi aceasta este ceea ce El aşteaptă şi de la tine şi de la mine.

Anania. Un slujitor discută mai întâi despre porunca Domnului (Fapte 9:10-19)

Când Anania a primit porunca din partea lui Dumnezeu, „Scoală-te, du-te pe strada care se numeşte „Dreaptă”, şi caută, în casa lui Iuda, pe unul cu numele Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă.” (Fapte 9:11), nu s-a dus imediat acolo. Avea o problemă serioasă în legătură cu această însărcinare, şi vorbeşte cu Domnul despre ea. El spune, „Doamne nu ştii cine este acest om – Saul din Tars? El a venit aici să ne arunce pe toţi în închisoare. Este o însărcinare foarte periculoasă”. Domnul, plin de har, îi răspunde slujitorului Său că acest om va fi un vas folositor în serviciul Domnului de acum înainte. Şi El adaugă „ Du-te” (Fapte 9:15) şi „Anania a plecat” (Fapte 9:17). Da, s-ar putea ca porunca Domnului să ni se pară grea, periculoasă sau complicată. Atunci să avem libertatea să vorbim cu El despre aceasta. Şi dacă El ne spune din nou „Du-te”, atunci să ne ducem, lăsându-L pe El să se îngrijească de consecinţe.

Petru. Un slujitor este pregătit pentru a împlini porunca (Fapte 10:1-48)

Domnul ştia că sarcina pe care o avea pentru slujitorul Său Petru va fi ceva ce el nu mai făcuse niciodată, ceva ce nici măcar nu concepea că ar putea face, de aceea mai întâi l-a pregătit printr-o viziune. Dupa aceea El îi poate spune „Scoală-te, deci, coboară-te şi du-te cu ei” (Fapte 10:20). Acum Petru era gata să se ducă şi, mai târziu poate spune „ Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om întinat sau necurat” (Fapte 10:28). Poate că şi în viaţa ta sunt lucruri care se întâmplă şi nu ştii de ce. Dar mai târziu, atunci când Domnul îţi arată ce vrea să faci pentru El, îţi dai seama că foarte multe experienţe din trecut au fost în fapt o parte a pregătirii pentru lucrare.

Oricare ar fi situaţia ta şi a mea, să ne „ridicăm şi să mergem” la porunca Domnului.

Cuvinte înţelepte

 C. H. Mackintosh

Articolul următor nu a fost niciodată scris pentru a fi publicat. A fost scris special şi exclusiv pentru doi prieteni foarte dragi şi preţuiţi. Un frate pe care îl iubesc şi îl stimez foarte mult, văzându-L din întâmplare, m-a îndemnat să i-l dau, pentru a îl publica. Iniţial nu am fost de acord, dar prietenul meu m-a rugat atât de stăruitor să îi dau voie să îl tipărească, încât am acceptat.

Fie ca Domnul, în harul Său, să se folosească de el!  C.H.M. Dublin, februarie 1889

Nr. 1

Intri în cameră şi vezi că focul aproape s-a stins, sau abia mai pâlpâie. Vătraiul şi uneltele pentru foc sunt acolo, lustruite şi aşezate la locul lor; dar ce pot face ele? Nimic! O mie de seturi din cele mai minunate unelte pentru foc nu ar putea să aprindă nicio scânteie. Trebuie să fie o mână vie care să le mişte, altfel vor rămâne acolo nemişcate şi fără putere.

Ce este de făcut? Iei vătraiul, îndepărtezi cenuşa, şi introduci un curent de aer; apoi scormoneşti jăraticul aproape stins; şi, în câteva momente, ai un foc minunat, strălucitor. Cine s-ar gândi să laude vătraiul? Cine ar spune: “Vătrai drag şi minunat!”. Nu vătraiul neînsufleţit, ci mâna care are viaţă a fost la lucru. Într-adevăr, mâna se foloseşte de vătrai, dar fără mână acesta este inutil.

Din toate aceste lucruri putem învăţa o lecţie morală foarte frumoasă pentru noi, cei care, într-o măsură cât de mică, suntem folosiţi în lucrarea binecuvântată a Domnului. Trebuie să nu uităm niciodată că, în ceea ce priveşte lucrările care se fac pe pământ, Dumnezeu este Cel care le face. Dacă El în îndurarea Sa Se foloseşte de noi, să nu uităm niciodată că suntem doar instrumente, la fel de neajutorate şi lipsite de putere ca şi vătraiul. Fără îndoială că ne bucurăm în lucrare; dar acum nu discutăm despre bucurie, ci despre putere. Dacă se face vreo lucrare reală, Dumnezeu este cel care o face. A lui fie toată gloria. „Ce este deci Apolo? şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi şi crezut după cum i-a dat fiecăruia Domnul. Eu am plantat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a dat creştere. Aşa că nici cel care plantează nu este nimic, nici cel care udă, ci Dumnezeu, care dă creştere” (1. Corinteni 3:5-7).

A da importanţă necuvenită omului este extrem de grav, la fel şi a-l ridica pe un loc nemeritat, oricât de mult ar fi fost el folosit în lucrarea Domnului. Am văzut lucrări dărâmate şi lucrători ruinaţi moral tocmai de acest lucru. Este o greşeală fatală. Oamenii sunt scoşi din locul care le-a fost dat de Dumnezeu, sunt lăudaţi, aclamaţi şi sunt priviţi ca fiind ieşiţi din comun; li se scriu biografii care se publică înainte de moartea lor. În felul acesta sunt ridicaţi pe o poziţie complet greşită, ca unii care ar umbla pe picioroange, iar apoi vine o cădere teribilă, care să îi trezească şi să îi readucă în locul care li se cuvine.

Slujitorii Domnului ar trebui să fie foarte atenţi la acest rău teribil. Priviţi la Stăpânul nostru binecuvântat, care întotdeauna s-a retras departe de entuziasmul şi aplauzele oamenilor. Atunci când oamenii se minunau de învăţătura Sa, El a spus: “Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis”. Când au vrut să vină şi să Îl ia pentru a Îl face împărat, El S-a retras pe munte pentru a se ruga. Când I-au spus să se arate oamenii, a spus: “Timpul meu nu a sosit încă”. Întotdeauna Îl găsim ascunzându-Se pe Sine, binecuvântat fie Numele Său veşnic! Oh, să ne adăpăm mai mult din duhul Său, şi să umblăm pe urmele Sale. Să fim mulţumiţi cu a fi nimic şi nimeni, pentru ca Hristos să fie preamărit! Fie ca Dumnezeu să ne dea acest har imens.

Nr. 2

Îmi aduc aminte că într-o zi am intrat în cameră şi am văzut focul pe cale să se stingă. Privindu-l mai îndeaproape, am observat o jumătate de duzină de tăciuni care abia mai pâlpâiau şi erau împrăştiaţi peste tot – prea depărtaţi unul de altul pentru a se putea ajuta, fiecare dintre ei stingându-se rapid, în lipsa unui ajutor cât de mic. Ce era de făcut? A arunca o grămadă de cărbuni proaspeţi ar fi însemnat să stric totul şi să sting ceea ce mai rămăsese. Tăciunii nu le puteau fi de ajutor cărbunilor, iar cărbunii ar fi putut doar să înăbuşe tăciunii.

Dintr-o dată, mi-a venit o idee simplă. Am strâns cu blândeţe tăciunii care erau împrăştiaţi şi i-am adus împreună, şi puţina viaţă pe care o mai avea fiecare a făcut în curând ca toţi să prindă viaţă, şi toată acea ceată de tăciuni pe cale să se stingă, puşi împreună, au făcut un foc frumos, în stare să aprindă şi alţi cărbuni.

M-am gândit că pot învăţa o lecţie de aici. Dacă vin într-un loc şi îi găsesc pe copiii lui Dumnezeu într-o stare de răceală, de slăbiciune, pe moarte, trebuie doar să caut să îi aduc împreună pentru a se ajuta unul pe altul şi pentru a fi o binecuvântare unul pentru celălalt. Şi apoi vor fi în stare să îi influenţeze şi pe cei de afară.

Acest ajutor reciproc este de mare importanţă. Oamenii sunt atât de înclinaţi să se bazeze pe cei dăruiţi. Şi dacă nu au astfel de oameni, atunci sunt descurajaţi şi se împrăştie, în loc să se apropie în dragoste şi să se ajute unii pe alţii prin credinţa comună.

Nr. 3

Cu o altă ocazie, servitoarea a fost chemată să aprindă focul în sufragerie. L-a găsit la fel cum îl găsisem şi eu în camera mea; dar a adoptat o atitudine cu totul diferită. În loc să strângă împreună cei câţiva tăciuni care abia mai pâlpâiau, ea a pus deasupra un căbune mare, care au înnăbuşit complet tăciunii. În câteva momente totul era stins şi rece. Cărbunele acela mare nu a putut să le fie de ajutor tăciunilor; şi tăciunii nu l-au putut ajuta. A fost un eşec. Cărbunele era foarte bun, dar nu în locul acela. Deoarece tăciunii nu au fost în stare să se folosească de el.

Am învăţat şi de aici o lecţie. Am zis că acel cărbune este ca un “frate însemnat” care vine într-o adunare mică şi slabă şi, în loc să încerce să întărească şi să crească scânteia de viaţă care este în acei puţini şi slabi, el îşi ia o poziţie proeminentă, face totul, şi îi dă complet deoparte pe ceilalţi.

Lucrul acesta trebuie evitat cu mare atenţie. Fie ca fiecare slujitor al Domnului să vegheze şi să se roage împotriva acestui rău, şi să trăiască astfel; şi să nu accepte ca “fratele însemnat” sau “slujitorul” să fie pus peste el. Cât de minunate sunt cuvintele inspirate ale apostolului din Epistola către Romani: “Doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi, adică să fim mângâiaţi împreună între voi, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră, cât şi a mea.” (Romani 1:11,12)

Gândul acesta este deosebit de frumos – exact opusul principiului „fratelui însemnat”. Meditaţi puţin la acest slujitor binecuvântat al lui Hristos, cel mai mare învăţător pe care l-a avut vreodată biserica, care îşi dorea să fie mângâiat de credinţa celui mai slab sfânt din adunare! Îşi dorea părtăşia – şi era gata să ajute, dar nu dorea să monopolizeze. Nu dorea să stingă tăciunii care pâlpâiau, ci să îi strângă împreună şi să îi întărească, pentru a fi „mângâiaţi împreună”.

Nimic nu poate întrece frumuseţea morală a acestui lucru. Este pur şi simplu divin. Fie ca şi noi să-l învăţăm! Cu siguranţă că avem nevoie de el cu toţii. Pericolul este de ambele părţi. Unii sunt în pericol de a îşi asuma prea mult, alţii de a îşi asuma prea puţin. Fie ca toţi să fie într-o asemenea stare de suflet, având o asemenea atitudine de inimă, încât să fie potriviţi pentru orice lucrare cât de mică în care Domnul nostru binecuvântat ar vrea să îi folosească – nu căutând o poziţie pentru noi înşine, ci slujind tuturor în dragoste. Domnul, în marea Sa îndurare, să lucreze aceasta în noi toţi, preaiubiţii Săi!

 

Darurile duhovnicești

 Pierre Oddon

Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia dupä puterea lui.” (Matei 25:15 )

I Darurile, slujbele, lucrarile

A confunda darurile Duhului Sfânt cu darul Duhului Sfânt înseamnă a confunda ceea ce este dat cu Cel care dă.

În vechiul legământ, Duhul Sfânt însufleţea pentru un timp pe unii oameni pentru câte o lucrare deosebită, dar El Se putea apoi retrage (compară Judecători 13:25 cu 16:20). În dispensaţia creştină, Duhul Sfânt este dat celor credincioşi, ca să fie cu ei „pentru totdeauna” (loan 14:16); El împarte fiecăruia din mădularele lui Hristos „haruri” care îi fac în stare să-şi împlinească anumite lucrări pentru binele tuturor.

Un exemplu, deşi, fără îndoială, nedesăvârşit, ne-ar putea ajuta să înţelegem versetele 4-6 din 1 Corinteni:

– Să presupunem că o persoană tocmai a obţinut o diplomă de profesor în învăţământ. Aceasta este o calificare omenească şi ea poate să ne dea ideea calificării duhovniceşti pe care Duhul Sfânt o acordă în mod suveran mădularelor trupului lui Hristos, în vederea slujirii dată de Domnul sau pentru a putea face faţă în această slujire.

– Un anumit post îi este apoi încredinţat şi slujba lui este precizată de directorul la care lucrează. Aceasta ar corespunde cu slujba la care ne cheamă Domnul, slujbă pe care El ne-o încredinţează şi noi trebuie s-o împlinim potrivit voii Sale.

Având astfel calificarea şi un post corespunzător, trebuie apoi ca această persoană să înveţe pe elevi, ca să fie de folos; mai mult, pentru a fi cu adevărat de folos, trebuie să predea elevilor chiar materia pentru care este calificat. Pe de o parte un inspector va veni să controleze învăţătura dată, pe de altă parte rezultatele obţinute vor da mărturie despre calificarea profesorului în exerciţiul funcţiei lui. Aceasta ar corespunde cu activităţile care ar trebui să fie, pe de-o parte sub răspunderea celui credincios, dar de altă parte datorită ungerii Duhului, cu autoritatea Domnului, sub controlul lui Dumnezeu Însuşi. Dacă sunt „felurite lucrări“, Dumnezeu este Cel care „lucrează totul în toţi”.

II Sunt oare numai noua daruri duhovniceşti?

Unii aşa spun. Însă aceasta este o abatere de la ce ne învaţă Scriptura. Să citim versetele 1-4 din 1. Corinteni 12 .

– Expresia „daruri duhovniceşti” din unele traduceri în versetul 1 nu se găseşte în original (şi nici în versetul 1 şi 12 din capitolul 14). Cuvântul grec de aici fiind imprecis în limbajul nostru, a putut fi tradus „(manifestările) duhovniceşti”, „(Iucrurile) duhovniceşti” sau „(darurile) duhovniceşti”, cu condiţia ca termenul ales de traducător să fie pus în paranteze, ca să se înţeleagă că nu se găseşte în original. Aceasta nu înseamnă că tăgăduim realitatea „darurilor duhovniceşti”, însă oricine nu foloseşte un vocabular biblic este aproape inevitabil pe panta de a se depărta de adevăr, în învăţătură.

– Dacă în versetul 4 întâlnim în unele traduceri numai cuvântul „daruri“, atunci este firesc să se facă legătură cu versetul 1 , să te gândeşti la „daruri duhovniceşti„. Însă în original, în versetul 4 nu este folosit cuvântul „dar” (dorea), ci cuvântul „charisma”, care înseamnă „dar al harului” (dar primit prin har). Corintenii nu erau lipsiţi de nici unul din aceste „daruri ale harului“ (1. Corinteni 1:7 ).

Găsim aici, în versetele 8-10, o listă de nouă daruri ale harului. Apostolul are grijă să spună de 5 ori chiar în acest capitol, printre altele în versetele 4 şi 31, celelalte trei rânduri fiind în legătură cu vindecările. Lista aceasta însă nu este limitativă; în adevăr, tot în capitolul acesta sunt adăugate alte daruri, în versetele 28-30; un dar de a învăţa pe alţii este de asemenea o calificare a Duhului, este un dar al harului (1. Timotei 4:14 2. Timotei 1:6 ).

Sunt de asemenea listele din Romani 12:6-8 şi din 1. Petru 4:7-11 , fără a mai vorbi despre cele din Efeseni 4:11 , unde un alt cuvânt grec (doma) este folosit.

Observăm apoi că cele ce se pot numi „darurile Duhului“ în 1. Corinteni 12:7-11 şi „darurile lui Hristos” în Efeseni 4:7-11 sunt socotite ca „daruri ale lui Dumnezeu” în 1. Corinteni 12:28 . De altfel, nu El este Cel care lucrează totul în toţi (versetul 6)?

N-ar fi de folos să dezvoltăm aceste puncte, dacă nu s-ar socoti deosebite „darurile de har” şi „darurile” numite „duhovniceşti“, în timp ce Cuvântul le uneşte într-o singură expresie: apostolul Pavel poate spune: „Doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har duhovnicesc, ca să fiţi întăriţi” (Romani 1:11 ).

III Există creştini adevăraţi „necarismatici“?

În afara celor 5 cazuri ale cuvântului „Charisma” pe care le-am văzut în 1. Corinteni 12 , sunt altele 12 care ne arată clar că aceste „daruri de har” nu se limitează la manifestările duhovniceşti ale acestui capitol şi cu atât mai puţin la darul limbilor. „Charismele” sunt haruri date unor credincioşi pentru a fi folosite.

– Romani 12:6-8 : slujirea, învăţătura, îndemnul, dărnicia; conducerea unei adunări creştine, facerea milosteniei… sunt „charisme”.

– 1. Corinteni 1:7 : corintenii nu duceau lipsă de nici un fel de dar al harului (Charisma), în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos.

– 1. Corinteni 7:7 : „Fiecare are de la Dumnezeu darul lui de har, unul într-un fel, altul într-altul„. Aici, faptul de a rămâne necăsătorit este arătat ca un har (Charisma) dat lui Pavel.

– 1. Petru 4:9-11 : primirea de oaspeţi, faptul de a vorbi într-o adunare ca şi cum ar vorbi cuvintele lui Dumnezeu, slujirea creştină… sunt numite daruri ale harului felurit al lui Dumnezeu.

– Romani 5:15-16 6:23 11:29 : „lucrarea lui Hristos„, „viaţa veşnică„, „făgăduinţele făcute israeliţilor” sunt de asemenea numite daruri de har. (Să notăm şi celelalte cazuri: Romani 1:11 2. Corinteni 1:11 1. Timotei 4:14 şi 2. Timotei 1:6 ).

Sunt unele daruri de har (Charisma) care izbesc privirile mai mult decât altele, dar toate vin de la Duhul lui Dumnezeu şi sunt deci supranaturale. Şi nu se deschide uşa contrafacerilor, atunci când se caută, uneori într-un mod bolnăvicios, numai darurile care izbesc privirile?

Creştinii numiţi pe nedrept „necarismatici” nu înlătură nicidecum darurile duhovniceşti; ei le acceptă pe toate, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu, în măsura în care ele vin de Ia El şi în care cei care le arată sunt supuşi Scripturii. Dar să nu acceptăm contrafacerilel Care este criteriul sigur, fără greşeală, care să ne îndrumeze? Cuvântul lui Dumnezeu!

IV Pot toţi credincioşii sa aibă acelaşi dar?

Aşa este învăţătura pe care unii pretind s-o scoată din versetul acesta: „Aş dori ca toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să prorociţi” (1. Corinteni 14:5 ). Însă este o diferenţă mare între dorinţe şi realitate. Acelaşi verb (în greceşte) este folosit, de exemplu, în:

– 1. Corinteni 7:7 : „Eu aş vrea ca TOŢI oamenii să fie ca mine” (adică necăsătoriţi), însă apostolul adaugă: „dar FIECARE are de la Dumnezeu darul lui de har, unul într-un fel, altul într-altul„.

– 1. Timotei 2:4 : Dumnezeu „doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului“, dar noi ştim că numai cei care cred vor fi mântuiţi.

Este adevărat că noi toţi trebuie să dorim darurile duhovniceşti, dar apostolul precizează că darurile acestea nu sunt pentru a face din ele un obiect de podoabă, ci ele sunt pentru zidirea adunării. Duhul ni le va da sau nu ni le va da, potrivit înţelepciunii şi suveranităţii Lui. Să notăm că ori de câte ori apostolul îndeamnă pe credincioşi să-şi arate cu înflăcărare dorinţa după darurile de har (1. Corinteni 12:31 14:1 ,12 ), el subliniează utilitatea darurilor care sunt „cele mai bune“, numind în mod special „prorocia„, în vederea „zidirii adunării“. Şi poate smerenia să îndemne pe unii creştini să caute numai darul care să izbească privirile, al limbilor, care, el singur, nu este de nici un folos pentru zidirea colectivă? Ne temem că nu! Având în vedere timpul în care ne aflăm, n-ar trebui oare să cerem Domnului să înmulţească darul deosebirii duhurilor?

În capitolul 12 din 1 Corinteni găsim trei principia fundamentale în legătură cu darurile de har:

– felurimea darurilor (versetele 4-6),

– împărţirea acestor daruri potrivit bunei plăceri a Duhului lui Dumnezeu (versetul 11),

– faptul că nu toate darurile sunt pentru toţi.

Acest adevăr de la urmă este arătat sub forma:

– de 9 repetări în Versetele 8-10: „unuia… altuia… şi altuia

– unei asemănări cu mădularele trupului omenesc: mădularele sunt diferite, funcţiile sunt diferite, şi aşa trebuie, ca să fie într-adevăr un trup; „dar toate acestea le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum Îi place” (versetele 11-27).

– unor 7 întrebări, care au toate un răspuns negativ: „Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci?… Toţi vorbesc în limbi?” (versetele 28-30).

Terminând aceată cercetare scurtă a darurilor Duhului, am dori să punem o întrebare: Suntem noi mădulare ale trupului lui Hristos, care împlinesc funcţiile care ne-au fost rânduite, având calificările primite de la Duhul Sfânt? Fiecare să dea un răspuns.

Scriptura zice: „Ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul de har pe care I-a primit” (1. Petru 4:10 ). Şi: „Căci, după cum într-un singur trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeşi lucrare, tot aşa şi noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora. Având felurite daruri, după harul care ne-a fost dat“… să ne îndeplinim lucrările (Romani 12:4-8 ).

Concluzie

Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi e voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl“ (1. Ioan 2:24 ).

Nu este decât vreo jumătate de secol de când s-a început să se înveţe că vorbirea în limbi era semnul iniţial şi de nelipsit al botezului Duhului Sfânt; deci aceasta nu este o învăţătură „de la început” şi am văzut că nu este o învăţătură biblică. Ea este cheia de boltă a unui întreg sistem a cărui învăţătură se depărtează mult de „credinţa care a fost data sfinţilor odată pentru totdeauna„:

– ea face ca lucrarea să depindă de darurile duhovniceşti,

– socoteşte că darurile duhovniceşti depind de botezul Duhului Sfânt,

– socoteşte botezul Duhului ca real, numai dacă are „vorbirea în limbi”.

A trebuit să se aştepte secolul al XX-lea, „timpurile din urmă„, „timpurile grele” (1. Timotei 4:1 2. Timotei 3:1 ), pentru a învăţa cu uimire că, de-a lungul unor secole numeroase, Biserica s-a zidit fără slujitori şi fără daruri duhovniceşti, prin nişte oameni care nu erau botezaţi cu Duh Sfânt… pentru singura pricină că persoanele acestea nu vorbeau în limbi! lată unde ajunge o învăţătură întemeiată pe „experienţă” şi nu pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Gîndurile următoare ne-au reţinut atenţia şi de aceea le prezentăm cititorilor:

– Nu există experienţă creştină care să ne permită să ajungem deodată la maturitate; nimeni nu poate să fie „un părinte“ în Hristos, înainte de a fi „copilaş” şi apoi „tânăr„; a crede că se poate, înseamnă a fi deja înşelat.

– Chiar adevăratul dar al limbilor n-a rezolvat niciodată toate problemele creştine! EI n-a fost dat cu acest scop, ci a fost dat în mod suveran de Duhul, pentru a fi de folos. Cel care nu-l avea, nu trebuia să-l dorească; cel care îl avea, nu trebuia să se laude cu el (aşa cum citim în 1. Corinteni 4:7 ).

– Starea bolnăvicioasă de aşteptare în care sunt ţinuţi unii credincioşi poate să aducă un dezechilibru, un deranjament, o descurajare, o dezamăgire care ar conduce Ia o stare depresivă şi la pierderea bucuriei mântuirii.

– Sfaturi de felul acesta: „înlăturaţi raţiunea”, „faceţi vid” deschid uşa tuturor felurilor de influenţe nenorocite şi stăpânirilor demonice.

– Unii creştinii au reuşit să „deosebească duhurile” la unele persoane pline de propria Ior voinţă şi care ziceau că vorbesc în limbi: darurile lor erau de origine demonică (să ne amintim cuvintele Scripturii din 1. Corinteni 12:1-3 1 . loan 2:22; 4:1-2).

– Sunt persoane născute din nou care se lasă înşelate de viziuni mincinoase, de descoperiri, de apariţii de îngeri sau chiar a lui Isus Hristos. Unele dintre ele au sfârşit în învăţătura care susţine existenţa inspiraţiei directe de la Dumnezeu, în nebunia propriei lor importanţe sau chiar în spital.

Pentru a termina, voi cita mărturia unui evanghelist german: „Sunt mai mulţi ani de atunci, când aveam obiceiul să mă întâlnesc în fiecare lună cu nişte prieteni, ca să ne rugăm timp de o săptămână. Ceream putere de sus, o nouă Cincizecime şi darurile Duhului. Am primit atunci descoperiri şi viziuni atât de minunate, încât toţi am fi fost înşelaţi, dacă Dumnezeu n-ar fi avut milă de noi şi dacă noi n-am fi ascultat de porunca de a pune duhurile Ia probă. Toate acelea nu erau decât viclenii ale diavolului… Cei care au fost înşelaţi de descoperiri mincinoase, ajung de obicei, fără să ştie şi fără să vrea, să înşele şi pe alţii. Ei devin astfel nişte instrumente în mâinile duhurilor rele. Aceste duhuri pe care noi le-am dat pe faţă ca fiind de origine satanică, au făcut lucruri atât de minunate! Ne-au zis, de exemplu, că vom primi Duhul Sfânt, că vom vesti evanghelia în toată Germania, că vom vindeca pe bolnavi, că vom alunga duhurile şi că vom construi spitale. Aceşti îngeri ai lui Satan voiau să ne aşeze sub influenţa Ior şi să ne conducă pe căi greşite. Faptul acesta ne-a învăţat să refuzăm tot ce nu se potriveşte în totul cu Cuvântul lui Dumnezeu“.

Mărturia aceasta să fie ca o punere în gardă şi Cuvântul Domnului nostru să ne fie singura călăuză până Ia venirea Sa din nou!

În faţa atâtor exagerări, contrafaceri şi înşelări, îndemnăm pe fiecare să se adreseze în umilinţă lui Dumnezeu pentru a putea deosebi lucrurile.

Vom termina, amintind cuvintele acestea ale apostolului Pavel: „Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă deplină şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile cele mai alese, pentru ca să fiţi curaţi şi fără vină până în ziua lui Hristos, fiind umpluţi cu roada dreptăţii, care este prin Isus Hristos, „spre slava şi lauda lui Dumnezeu” (Filipeni 1:9-11 ).

Deviza unui lucrător

 C. H. Mackintosh…

De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul.” ( 15:58)

În acest verset avem o deviză extraordinar de frumoasă pentru lucrătorul creştin, iar fiecare creştin ar trebui să fie un lucrător. Acesta ne arată cel mai valoros echilibru pentru inimă. Vedem că o stabilitate neclintită este pusă în legătură cu o activitate continuă. Acest lucru este de cea mai mare importanţă. Unii dintre noi suntem atât de obsedaţi de ceea ce numim principiu, încât părem aproape înfricoşaţi să ne implicăm în vreun proiect al unei activităţi creştine altruiste. Pe de cealaltă parte, unii dintre noi sunt atât de înclinaţi spre ceea ce numim slujire, încât pentru a ajunge la rezultatele dorite şi palpabile, nu ezităm să depăşim linia de hotar a unui principiu sănătos.

Acum, deviza noastră ne oferă un antidot divin, pentru amândouă dintre aceste lucruri rele. Ne furnizează un fundament solid pe care să stăm cu o voinţă fermă şi cu o hotărâre de neclintit. Nu trebuie să ne clintim nici măcar un pic de pe calea îngustă a adevărului divin, chiar dacă suntem tentaţi să facem aşa prin cel mai puternic argument al unei oportunităţi plauzibile. „Iată, ascultarea este mai bună decât jertfa, şi luarea aminte decât grăsimea berbecilor.” (1. Sam 15:22)

Ce cuvinte nobile! Fie ca ele să fie gravate cu litere, adânc şi pe deplin în inima fiecărui lucrător. Acestea sunt absolut nepreţuite, şi acest lucru este aşa în special în zilele noastre, când vedem că există atâta încăpăţânare în felul nostru de a lucra, planuri de slujire atât de nestatornice, atâta mulţumire de sine, o tendinţă atât de puternică de a face ceea ce este drept în propriii noştri ochi, o desconsiderare practică a autorităţii supreme a Sfintei Scripturi.

Această deviză îl umple pe observatorul preocupat de condiţia prezentă a lucrurilor cu cele mai serioase înţelegeri, în timp ce acesta vede înlăturarea deplină şi deliberată a Cuvântului lui Dumnezeu, chiar şi de către cei care în mod deschis îl acceptă ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vorbim aici de insolenţa infidelităţii deschise şi declarate, ci de indiferenţa crudă a ortodoxiei respectabile. Sunt milioane de oameni care declară că ei cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, dar cu toate acestea nu au nici cel mai mic gând de a se supune în mod absolut autorităţii acesteia. Voinţa omului este dominantă. Raţiunea umană deţine controlul. Oportunitatea comandă inima. Sfintele principii ale descoperirii divine sunt măturate precum frunzele de toamnă sau praful de pe aria de treierat înaintea influenţei intense a opiniei publice.

Având în vedere toate acestea, cât de valoroasă şi de importantă este prima parte a devizei lucrătorului! „De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi.” Acest „de aceea” aduce sufletul înapoi pe fundamentul solid aflat în partea precedentă a capitolului în care apostolul dezvăluie cel mai sublim şi preţios adevăr care ar putea vreodată captiva inima credinciosului – adevăr care înalţă sufletul cu totul deasupra întunericului şi negurilor vechii creaţii şi îl aşează pe stânca solidă a învierii. Aceasta este stânca pe care suntem îndemnaţi să stăm tari şi neclintiţi. Nu este vorba despre o aderenţă încăpăţânată la propriile noastre idei – la o dogmă sau o teorie preferată pe care am adoptat-o – ori la orice altă învăţătură. Nu este nimic de felul acesta, ci este vorba despre o înţelegere fermă şi o mărturisire exactă a întregului adevăr al lui Dumnezeu, potrivit căruia Hristosul înălţat este Centrul veşnic.

Dar trebuie să ne amintim şi cealaltă parte a devizei noastre. Lucrătorul creştin are ceva mai mult de făcut pe lângă faptul de a sta cu fermitate pe fundamentul adevărului. El trebuie să cultive activităţile plăcute ale harului. El este chemat să „prisosească întotdeauna în lucrarea Domnului.” Fundamentul principiului sănătos nu trebuie niciodată abandonat, însă lucrarea Domnului trebuie dusă mai departe cu sârguinţă. Sunt oameni cărora le este atât de teamă de a nu greşi, încât nu fac nimic; iar alţii, care decât să nu facă nimic, fac ceva greşit. Deviza noastră corectează amîndouă lucrurile. Ne învaţă să adoptăm o atitudine neclintită acolo unde este implicat adevărul; pe de cealaltă parte ne conduce să continuăm în lărgime de inimă şi să ne implicăm cu toată puterea în lucrarea Domnului.

Fie ca cititorul creştin să observe in mod special expresia „lucrarea Domnului.” Nu trebuie să ne imaginăm nicio clipă că tot ceea ce implică eforturile noastre ca creştini declaraţi este îndreptăţit să fie desemnat „lucrarea Domnului.” Departe gândul de aceasta! Vedem o grămadă de lucruri întreprinse ca slujbă pentru Domnul, cu care o persoană spirituală nu ar putea vreodată să asocieze sfântul Nume al lui Hristos. Noi dorim să avem conştiinţa instruită cu privire la lucrarea în care ne implicăm. Simţim în mod profund câtă nevoie este ca în aceste zile de încăpăţânare, neglijenţă şi liberalism crunt, să avem autoritatea lui Hristos în tot ceea ce facem, în felul de a lucra sau de a sluji. Binecuvântat fie Numele Lui, El ne permite să-L punem în legătură cu cele mai neînsemnate şi banale activităţi ale vieţii de zi cu zi. Putem chiar mânca şi bea în Numele Său sfânt spre gloria Sa. Domeniul de slujire este suficient de întins; este limitat numai de această importantă expresie: „lucrarea Domnului.” Lucrătorul creştin nu trebuie să se implice în nicio lucrare care nu se aşează sub acel sfânt şi deosebit de important titlu. El trebuie, înainte de a se implica în orice lucrare, să-şi pună această mare întrebare practică: „Poate aceasta să fie numită în mod sincer lucrarea Domnului?

Distribuirea tractatelor

 A. J. Pollock

 „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia.” (Marcu 16:16)

Căutând să răspândim Evanghelia cu ajutorul tractatelor și broșurilor, vom împlini în mod binecuvântat acest verset.

Nu suntem noi responsabili într-un mod solemn să răspândim vestea bună prin orice mijloc legitim care ne stă în putință? Mă întreb pe mine însumi, precum și pe cititor, credem noi cu adevărat că sufletele din jur se adună la porțile iadului veșnic? Și credem noi că este dorința dragostei lui Dumnezeu ca vestea bună să fie predicată „la toată creația”?

Nu ar trebui să fie adevărat cu privire la noi, așa cum era cu privire la marele apostol Pavel, acest fapt:  „Cunoscând deci frica de Domnul, îi înduplecăm pe oameni”? Apostolul a simțit, de asemenea, ce fapt solemn era pentru el, personal, să stea înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, deși el urma să stea acolo îmbrăcat în desăvârșita îndreptățire a lui Dumnezeu, fără nicio teamă de judecată, dar umilit până în țărână și îngenunchiat în cea mai adâncă închinare, văzând,  în lumina cerului, harul neobosit și nemărginit al Stăpânului său față de slujitorul Său.

Și, pe măsură ce sufletul său, luminat tot mai mult sub perspectiva acestor  lucruri, era supus influenței solemne și aducătoare de disciplină, inima lui, în comuniune cu inima lui Dumnezeu, bătea pentru lumea atât de plină de păcătoși orbi și nepăsători care, dacă nu vor primi intervenția harului lui Dumnezeu, vor sta înaintea Judecătorului în teribila lor vinovăție, fără vreun apărător care să le susțină cauza și fără adăpostul sângelui care îi apără de judecata veșnică. Iar rezultatul a fost viața lui Pavel de slujire neîntreruptă și devotată în vestirea Evangheliei.

O! Pretutindeni este o mare nevoie! Ogoarele sunt „deja albe pentru seceriş”, ne aflăm aproape de revenirea lui Hristos, necredincioșia se răspândește cu frenezie în fortărețele creștinismului, iar de la miile de amvoane din țara în care trăim se predică o evanghelie falsă. Dacă toate acestea și încă mai multe sunt adevărate, atunci trebuie să ne punem această întrebare: CE facem noi pentru Hristos?

Mulți nu sunt dăruiți pentru a predica. Unii sunt prea în vârstă, vremea slujirii lor publice a trecut, alții sunt prea tineri, surorilor noastre în Hristos nu le este îngăduit să predice în public însă această simplă și binecuvântată slujire a distribuirii de tractate este disponibilă tuturor. Sau poate că nu avem timp să stăm și să vorbim mulțimilor în stradă însă cu toții putem să punem în mâinile câtorva oameni tăcuții mesageri ai salvării.

Ah, cât de mulți sunt nevinovați de crima de a purta în buzunarele lor evanghelia tipărită, iar dacă se întâmplă să fie stimulați în a-și procura o sută de tractate sau de broșuri, acestea le ajung ani buni. Ce suflete generoase! Să se gândească la Marea Moartă, care întotdeauna primește dar niciodată nu dă înapoi, în jurul a cărei țărmuri lâncezește tăcerea de mormânt, în timp ce stricăciune și descompunere plutesc la suprafața apelor sale!

Unii care au fost odată săraci în bunurile acestei lumi erau bogați în credință și fost minunat cât de mulți bani au putut economisi pentru a procura și a distribui vestea Evangheliei prin literatură tipărită. Însă ei au prosperat în lume, sămânța bună a Cuvântului a fost înăbușită; înfățișarea lor exterioară s-a îmbunătățit, după standardele lumii, în timp ce inima lor pentru Hristos s-a răcit tot mai mult. Ceea ce făcuseră în alte timpuri nu mai era potrivit ca ei să practice acum. A dărui un tractat de evanghelizare era sub demnitatea lor. „Tractatele sunt atât de disprețuite astăzi, distribuirea lor este demodată, iar direcția noastră nu este evanghelia”, a fost adesea scuza lor rece, superficială, împietrită.

Iar dacă din întâmplare i-a mustrat conștiința, ei au redus la tăcere acest sfătuitor credincios prin faptul că au cumpărat câteva sute de tractate și le-au dat unui frate mai sărac să le distribuie.

Mulțumiri lui Dumnezeu pentru oricine care dă posibilitatea unui frate  mai sărac, căruia nu îi lipsește inima pentru lucrare, ci mijloacele, să distribuie mii de mesaje tăcute ale mântuirii. Însă aceasta nu îl absolvă nicidecum de la propria sa responsabilitate. Tocmai înfățișarea lui respectabilă îi dă posibilitatea să dăruiască tractate oamenilor înstăriți care poate le-ar refuza din mâna unuia îmbrăcat mai modest.

Nimic nu este mai minunat decât să vezi harul triumfând în cei aflați în poziții înalte în lumea aceasta. Mândria este un lucru blestemat; este lațul diavolului! Prea adesea Satan își găsește o pradă ușoară printre cei care dețin averi, descendență nobilă, abilități remarcabile și alte daruri naturale. El vine la astfel de oameni cu pofta ochilor, pofta cărnii și cu trufia vieții, având un succes teribil. Să avem grijă să căutăm să avem gândul Stăpânul nostru îndurător și întotdeauna să-I dăruim ce avem mai bun pentru binecuvântata Lui slujire.

Ce este mai binecuvântat decât a-i vedea pe cei care, având o judecată duhovnicească, îi îndrumă pe sfinții lui Dumnezeu, căutând să răspândească Evanghelia prin intermediul tractatelor? Ce poate fi mai potrivit pentru a-i mișca pe cei care ajung sub influența lor?

O, aș dori să nu văd pe nimeni neglijând acest domeniu binecuvântat de slujire, fie el învățător sau evanghelist, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, frate sau soră. Nimic altceva nu conferă necesarul curaj și lepădarea de sine decât devotamentul inimii față de Hristos. Studiați viața lui Isus, meditați la dragostea Lui care L-a dus la moarte, gândiți-vă la faptul că noi suntem lăsați aici jos pentru a împlini voia Lui, pentru a desfăta inima Lui.

Este foarte instructiv să observăm unde se găsește textul nostru. În Evanghelia după Marcu Domnul Isus ne este prezentat ca Robul desăvârșit. Cu inimi adorânde putem să urmărim slujirea Lui neobosită și neîntreruptă în acele minunate șaisprezece capitole în care evanghelistul și-a țesut relatarea sa cu privire la minunata lucrare a Domnului Isus, culminând cu acea slujire mai mare decât toate, crucea Calvarului.

O, ne-ar face tuturor bine – așa cum suntem, robi netrebnici –să citim în fiecare zi a vieții noastre primul capitol din Marcu. Binecuvântatul nostru Stăpân, credinciosul Rob al lui Dumnezeu, pare că abia avea timp să mănânce sau să odihnească. Începând dimineața devreme, predicarea, vizitele, vindecările, par a se succeda până când cititorul rămâne uimit truda Lui din acea zi.

Iar atunci când El dorește să vorbească cu Dumnezeu în rugăciune citim mișcați: „Şi, trezindu-Se dis-de-dimineaţă, pe când era încă noapte, a ieşit şi a mers într-un loc pustiu şi Se ruga acolo.” Ah, dacă ne-am ruga mai mult asemenea Lui, am lucra mai mult asemenea Lui.

Și sunt destul de sigur că, având înaintea noastră un exemplu atât de strălucitor, calitatea slujirii va merge mână în mână cu cantitatea. În privința aceasta Pavel era la fel ca Stăpânul său. Truda lui era constantă și fără întrerupere. Și nu putem să nu remarcăm, atunci când citim istoria lucrărilor sale misionare pe paginile sfinte, că izvorul adânc al tuturor era dragostea pentru Hristos. Dragostea lui Hristos îl constrângea.

Fie ca cititorul și scriitorul acestui articol să fie înflăcărați la o părtășie mai strânsă cu Hristos și la o slujire mai deplină și mai vie pentru El.

Dacă acest apel, adresat cu teamă și tremur, a fost citit de cineva care nu are obiceiul de a răspândi Evanghelia scrisă, nu doar să recunoască adevărul a ceea ce spunem, ci să nu piardă timpul și, potrivit mijloacelor lor, să-și procure câteva tractate sau broșuri bune, simple, de evanghelizare și, folosindu-și mintea și, cu rugăciune, să le distribuie și astfel, în măsura lor, să predice „Evanghelia la toată creaţia”.

Vai! Atunci când spunem că nu putem să facem prea multe pentru că ne lipsesc mijloacele, adesea ar trebui să spunem mai drept că lipsa credincioșiei noastre față de Hristos este cea care ne face să fim mulțumiți cu puținul pe care îl facem.

Lumea cheltuie cu mână largă pentru slujirea diavolului. Priviți la starea înfloritoare a clădirilor publice, a teatrelor, a sălilor de concerte și a o mie de alte lucruri. În vremuri grele și în localități mici multe clădiri publice sunt bine întreținute și administrate în timp ce, vai! într-un oraș mare unde locuiesc mulți credincioși, un depozit de tractate poate să lâncezească și să fie în pragul dispariției.

Fie ca toți să punem la inimă cuvintele Mântuitorului: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia.” În curând vom auzi strigătul Său și vom merge la El. Umbrele se lungesc, scurta vreme a slujirii noastre se va sfârși peste puțină vreme, iar apoi ne vom odihni în prezența Lui pentru totdeauna. Între timp, haideți să fim în plină activitate!

Doi frați anonimi

 din revista „Mesagerul Păcii”

Pe piatra de mormânt a unui slujitor al lui Dumnezeu, care a fost înmormântat cu mai multe decenii în urmă, sunt scrise puținele cuvinte: „John Nelson Darby, ca un necunoscut și foarte cunoscut”. Nu este important dacă pe noi ne cunoaște lumea și dacă avem un nume printre oameni. Important este ca Domnul să cunoască numele noastre și noi să lucrăm cu fidelitate pentru El. Pavel aminteste de asemenea în Filipeni 4:3colaboratori, care sunt „anonimi”. Totuși, numele lor erau „în Cartea vieții”. Acest lucru este important!

Textul din 2. Corinteni 8amintește doi însoțitori de călătorie ai lui Tit, ale căror nume ne sunt necunoscute. Erau „doar” însoțitori de călătorie. Dar cum îi descrie Biblia? „Și nu numai atât, dar a fost şi ales de adunări ca însoţitor al nostru cu harul acesta, administrat de noi spre gloria Domnului Însuşi, şi ca mărturie a bunăvoinţei noastre.” „L-am trimis împreună cu ei pe fratele nostru, pe care l-am probat deseori în multe ca fiind zelos şi mult mai zelos acum, datorită marii încrederi cu privire la voi.” (2. Corinteni 8:19și 22).

Învățăm de aici:
1. Prin harul lui Dumnezeu erau frați: ei aparțineau familiei lui Dumnezeu. Anonimi și totusi frați în credință! Aceasta a fost – și este – condiția de bază pentru orice slujbă pe care o facem pentru Domnul nostru. Întrebare către tine: ești un „frate în Hristos”? Aparții familiei lui Dumnezeu?

2. Prin încrederea pe care alții și-au pus-o în ei, erau trimiși ai adunărilor, respectiv ai lui Pavel: ei erau anonimi și totuși încercați și dovediți. Se puteau baza pe ei. Cine a făcut bine o lucrare, aceluia Dumnezeu îi dă pe următoarea. În afară de aceasta, ei nu lucrau doar pentru ei, ci călătoreau împreună și s-au lăsat chiar trimiși de alții. Aceasta este munca în echipă pentru Domnul nostru. Întrebare către tine: Ai rezistat la încercări duhovnicești și te-ai dovedit? Ești cunoscut ca cineva pe care se pot baza alții? Ești gata să muncești împreună cu alții? Atunci, Dumnezeu îți va da noi lucrări.

3. Prin încrederea în alții, ei erau harnici: hărnicia este o virtute a creștinului pe care Domnul nostru dorește să o vadă în toate domeniile (la școală, în profesie, acasă și mai ales în lucrările pe care le facem pentru El). Pavel spunea cândva că el „a lucrat mai mult decât toți ceilalți” (1. Corinteni 15:10). Proverbul: „Fără muncă, nu-i răsplată” este valabil pretutindeni. Întrebare către tine: Ești cunoscut ca cineva care este harnic și se implică atunci când există ceva de făcut? Una este ce facem și alta este cum facem.

4. Prin slujba lor exterioară neînsemnată, ei au contribuit ca Domnul să fie preamărit. Aceasta a mers mai departe. Și Pavel a avut dorința ca Hristos să fie proslăvit în viața și în slujba lui: „Mă aștept și nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de rușine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viața mea, fie prin moartea mea” (Filipeni 1:20). Aceasta se întâmplă totdeauna când ceva din El se vede în noi. Slujba acestor bărbați anonimi nu a contribuit la înălțarea lor, ci a Domnului. Întrebare către tine: contribuie viața ta (slujba ta), ca ceva din Domnul Isus să fie văzut și El să fie proslăvit? Aceasta este marea țintă a fiecărei activități pentru El. De cugetat: „Noi suntem doar unelte în mâna Domnului. Niciodată nu este lăudată stropitoarea unui grădinar.” Totuși, la Dumnezeu nu sunt uitate niciodată
„stropitorile”!

Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.” 1. Corinteni 3:6

 

Du-te acasă, la ai tăi!

 W. J. Hocking

Între noi domneşte o mare lipsă cu privire la slujba pentru Domnul nostru, mai ales cu privire la evanghelizare, nu numai a lumii, ci mai ales în imediata noastră apropiere (familia noastră, prietenii, cunoscuţii etc.). Abigail a fost atrasă de David. Ea a văzut în el o aşa frumuseţe, încât a devenit o slujitoare binevoitoare (1. Samuel 25:18-31 ). Dacă am preţui într-adevăr marea lucrare a Domnului, pe care El a făcut-o pentru noi la cruce, am fi atraşi şi noi de El, iar aceasta se va arăta nu numai în cuvinte, vorbind despre El şi despre ceea ce înseamnă El pentru noi, ci şi în slujbă.

Dacă vorbim despre evanghelizare sau predicarea Evangheliei, ne gândim de obicei la ultimul capitol din evanghelia după Marcu, unde Domnul spune: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia“ (Marcu 16:15 ). Foarte puţini dintre noi vor avea privilegiul de a părăsi oraşul natal, familia, pentru a merge în lume şi a predica Evanghelia în alte ţări, în alte împrejurări şi în zone în care Evanghelia nu a fost niciodată predicată. Dar nu acesta este singurul îndemn al Scripturii de „a merge“.

Pe lângă alte întâmplări mă gândesc aici la Marcu 5 . Acolo avem în faţa noastră un om cu un duh necurat. După ce Domnul l-a vindecat şi l-a eliberat de sub puterea diavolului, citim că acel om L-a rugat să-i dea voie să rămână cu El. Dar El nu i-a permis, ci i-a zis: „Du-te acasă, la ai tăi, şi spune-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine“ (versetele 18-19).

Acum doresc să îndrept atenţia spre acest punct: a-i sluji Domnului, căutând să ajungem la alţii pentru a le vesti Evanghelia. Fiecare dintre noi poate să facă această acţiune, pentru că nu se spune că trebuie să mergi departe, ci se spune simplu: „Du-te acasă!“ (Du-te la prietenii, rudele, cunoscuţii tăi şi istoriseşte-le!) Cred că deja în acest moment ne aducem aminte de cineva căruia de mult trebuia să-i spunem un cuvânt despre Domnul, şi totuşi nu am făcut-o. Cunoaştem la şcoală, la locul de muncă, în cercul de cunoscuţi dintre aceia, cărora ştiam că trebuie să le vorbim despre mântuirea sufletului lor? Dar nu am făcut acest lucru. Să luăm acum seama şi să luăm hotărârea sinceră de a fi folositori pentru Domnul răspunzând la chemarea Sa: „Du-te acasă, la ai tăi!“ (Du-te şi istoriseşte celor din cercul tău de cunoscuţi!)

Desigur, există condiţii necesare pentru a putea sluji Domnului. Totuşi, fiecare dintre noi le poate îndeplini, fiecare dintre noi ajunge într-o împrejurare în care să dea o mărturie vie pentru Domnul Isus.

În primul rând este necesar să fim siguri de mântuirea noastră proprie, să ne odihnim deplin în lucrarea lui Hristos şi să ştim că păcatele noastre sunt iertate. Dar nu numai atât, ci trebuie să ne bucurăm de mântuirea noastră. Mulţi sunt probabil siguri de mântuirea lor, dar se bucură foarte puţin de ea. Dacă ne bucurăm într-adevăr de mântuirea noastră, lucrarea de a mărturisi altora nu va fi o muncă grea şi nu ne va veni greu. O vom face pentru că suntem fericiţi, că inima noastră a găsit pace în Hristos. Ceea ce ne umple inima se va revărsa spre alţii ca mărturie pentru Domnul.

Alte patru cerinţe sunt acestea:

1. supunere sub Cuvântul lui Dumnezeu, încât să fim în deplină armonie cu el;

2. cunoaşterea Cuvântului, pentru a şti ce spune;

3. rugăciune;

4. dragoste faţă de Domnul Isus.

Să ne amintim că Domnul l-a întrebat pe Petru: „Mă iubeşti?“ Înainte ca Petru să primească lucrarea de a paşte oile, Domnul a trebuit să-i pună această întrebare. Îl iubim într-adevăr? Este în inima ta un simţământ pentru Domnul Isus? Dacă da, atunci Domnul te va putea folosi ca un evanghelist.

Dar pe lângă aceste cerinţe necesare, există pe de altă parte şi piedici, care ne vor reţine de a mărturisi altora despre Hristos şi pe care trebuie să le dăm deoparte. Una din piedici ar putea fi faptul că în viaţa noastră este un oarecare păcat ascuns, care ne face incapabili să-i arătăm unui om pierdut starea păcătoasă în care se află şi cum poate fi eliberat din această stare. Am putea face acest lucru, când în propria noastră viaţă există ascuns un oarecare păcat sau chiar mai multe? Nu, atunci suntem incapabili de a face această lucrare.

Un alt lucru, care ne poate împiedica sau care ne-a împiedicat în trecut, este indolenţa, lenevia. Suntem comozi şi iubim confortul. Probabil, suntem preocupaţi cu diverse lucruri şi rămâne puţin timp pentru Domnul şi lucrarea Sa. Altă dată suntem obosiţi, deoarece suntem prea mult preocupaţi cu lucruri care ne plac nouă. Şi acestea ne fac incapabili, deoarece nu avem dorinţa de a da mărturie. A da mărturie pentru Domnul ar trebui să fie mai important pentru noi decât tihna noastră proprie.

Deseori nu suntem deloc preocupaţi de a da o mărturie personală, deoarece probabil nu ne dăm seama suficient ce soartă groznică îl aşteaptă pe cel pierdut. Dacă inimile noastre înţeleg ce va veni asupra unei lumi pierdute – o veşnicie fără Hristos, judecata, despărţirea veşnică de Dumnezeu -, iubiţilor, nu pot să cred că am mai putea zăbovi să mergem la cei pierduţi şi să le vorbim cu seriozitate! Dacă cineva, pe care îl iubim, este în pericol, ceea ce facem prima dată este să-l avertizăm. Dar dacă nu-l iubim (aceasta ar fi o altă piedică), îl lăsăm în voia sa. Fiind conştienţi de ceea ce-i aşteaptă pe cei pierduţi, vom fi mişcaţi şi ne vom simţi îndemnaţi să spunem la timpul potrivit un cuvânt celor cu care trăim şi muncim împreună.

Când dăm o mărturie personală, nu este necesară o predică lungă. Câteodată un singur cuvânt este mai eficient decât sute de cuvinte într-o predică. Odată am citit că un bărbat împărţea pliante printre spectatorii la o cursă de cai. Înmânându-i cuiva un pliant, a spus doar atât: „Veşnicie – VEŞNICIE“. Cel care a primit pliantul, a replicat: „Ah, de-aş putea-o uita!“ Credinciosul a găsit cuvântul potrivit. Cu siguranţă, s-a rugat înainte de slujba sa. Acel bărbat a fost condus la Domnul de acel scurt cuvânt „veşnicie“.

În Proverbe 15:23 citim: „Un om are bucurie prin răspunsul gurii lui şi ce bun este un cuvânt la timpul lui.“ Da, cât de bun este un cuvânt pe care îl primim de la Domnul după un timp de aşteptare în rugăciune!

Desigur, duşmanul sufletelor noastre se străduieşte să ne reţină de a vorbi despre Domnul nostru. Poate ne pune teamă în inimi – teamă de oameni. Atunci, deseori ne reţinem să spunem un cuvânt la timpul său. Dar să ne lăsăm încurajaţi! Noi înşine am primit de la Domnul darul atât de mare al mântuirii. Nu ar trebui să istorisim şi altora despre el şi să facem această lucrare până ne va chema Domnul la Sine?

Să dăm la o parte ceea ce ne reţine: păcatul, povara, indiferenţa! Domnul ne-a vorbit deseori despre acestea, dar poate n-am avut o ureche deschisă. De aceea să ascultăm acum chemarea Sa: „Du-te, spune-le un cuvânt – un cuvânt la timpul lui!“

Să ne îmbărbăteze Domnul pe toţi, pentru a fi mai fideli în această privinţă! Oare nu este tocmai această slujbă atât de mult neglijată între noi? Poate suntem înclinaţi să dăm vina pe adunare sau pe fraţii mai în vârstă, că la atât de puţini necredincioşi ajunge vestea bună şi că atât de rar vedem o faţă nouă în strângerile laolaltă. Mai bine să nu arătăm spre alţii, ci spre noi! Mi-am făcut eu partea mea conform chemării lui Dumnezeu? Se pare că lăsăm în seama evangheliştilor răspândirea Evangheliei. Dar răspunderea o avem cu toţii! Şi noi trebuie să mergem – la prietenii, cunoscuţii, rudele, vecinii noştri – şi să le istorisim ce a făcut Domnul pentru noi, cum S-a îndurat de noi.

De câtva timp am citit despre un lepros din China. Boala atinsese la el ultimul stadiu, când într-o zi picioarele vor cădea. A fost primit într-o colonie de leproşi şi a auzit acolo că Hristos primeşte oameni păcătoşi, aşa cum sunt. Un chinez nu primeşte cu plăcere un cadou, dacă nu poate să dea şi el cel puţin un mic cadou ca revanşă. Acestui lepros i s-a explicat că Hristos nu doreşte de la el niciun cadou ca revanşă; singura condiţie este să vină aşa cum este. Îi venea greu să înţeleagă acest lucru, dar după un timp a dat ascultare invitaţiei Domnului. A acceptat şi a primit viaţă veşnică; acum avea pace cu Dumnezeu şi tot ceea ce era în legătură cu mântuirea.

Dar ce a făcut după aceea? A pornit imediat în căutarea altora! După aproximativ doi ani, Domnul l-a chemat acasă, dar în aceşti doi ani a fost foarte activ. Chiar dacă nu se putea deplasa aproape deloc, îşi petrecea timpul istorisind altora despre Domnul Isus. Pe patul de moarte a întrebat: „Îmi va reproşa Domnul că am adus numai paisprezece persoane la El?“ – Numai paisprezece – printr-un lepros într-o astfel de stare! Hristos însemna atât de mult pentru el, încât folosea orice ocazie de a îndrepta altora privirea spre El. Cum stau lucrurile la noi? Să facă Domnul ca dragostea Sa să ne determine să spunem un cuvânt la timpul potrivit! Să facă Domnul ca rugăciunea noastră să fie ca El să pună pe inima noastră anumite suflete! Să punem în practică acest scurt cuvânt: „Du-te“!

Du-te şi istoriseşte-le altora ce a făcut Hristos, Domnul, pentru tine şi cum S-a îndurat de tine! Dacă fiecare ar vorbi numai cu doi sau trei, cu dorinţa sinceră de a-i conduce la Domnul, nu crezi că El ar răspunde? Eu sunt sigur, că El o va face; aşa cum a împlinit şi dorinţa inimii acelui lepros. Bucuria de a conduce un suflet la Domnul te va îmbărbăta să participi în continuare la această mare lucrare, care ne-a dat-o Domnul: „Du-te!“ Nu privi la câmpurile de misiune din exterior, oricât de importante ar fi, ci lucrează în patria ta! În cartea Proverbe citim: „Cel înţelept câştigă suflete.“ Să fim oameni înţelepţi spre proslăvirea Sa!

În ce constă puterea unui evanghelist?

Pentru că mie nu-mi este ruşine de Evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede: atât iudeu, întâi, cât şi grec.“ (Romani 1:16 ).

Vestirea Evangheliei este mijlocul dat de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor şi serveşte la proslăvirea Sa. A-L vesti pe Isus Hristos şi pe El răstignit ar fi o cutezanţă nefolositoare, dacă nu s-ar arăta în aceasta Hristos Însuşi ca „puterea lui Dumnezeu“ şi „înţelepciunea lui Dumnezeu“. Cuvântul crucii este o nebunie în ochii oamenilor. Dar el duce la succes tocmai acolo unde cea mai mare înţelepciune omenească dă greş: el poate să întâmpine cea mai mare nevoie a sufletului. Chiar dacă pare contradictoriu, Cuvântul lui Dumnezeu explică aceasta foarte clar: „Pentru că, întrucât, în înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea prin înţelepciune nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, Dumnezeu a binevoit, prin nebunia predicării, să-i mântuiască pe cei care cred“ (1. Corinteni 1:21 ).

Nu doresc să vorbesc acum despre poziţia unui evanghelist, ca trimis al lui Hristos, ci mai degrabă să pun întrebarea: În ce constă puterea unui evanghelist? Dacă slujitorul lui Dumnezeu nu cunoaşte secretul adevăratei puteri, va fi atât de dezamăgit la vederea puterilor împotrivitoare lui, încât va încerca să folosească mijloace care nu sunt conforme cu Scriptura, pentru a putea întâmpina nevoile.

Atitudinea ostilă a cărnii

Omul firesc este un duşman al adevărului. Evanghelia curată este pentru el nu numai „nebunie“, ci face să clocotească în el sentimente puternice nelegiuite. Ele s-au arătat în mod deosebit contra Domnului Isus, care este adevărul. La început a fost invidiat, dispreţuit, urât, apoi crucificat. Necredinciosul găseşte în legăturile sale cu lumea tot ce serveşte dorinţelor sale fireşti, iar acestea îl duc tot mai departe de Dumnezeu. Şi diavolul, dumnezeul acestei lumi şi împotrivitorul Domnului Isus, îşi foloseşte toată şiretenia sa pentru a împiedica succesul Evangheliei şi a duce sufletele în iad. Ce putere are la dispoziţie evanghelistul pentru a învinge duşmănia faţă de Evanghelie care locuieşte în om, duşmănie care devine tot mai mare sub influenţa distrugătoare a diavolului şi a lumii? Desigur, în el însuşi, slujitorul lui Dumnezeu nu are nicio putere; el este fără putere.

Puterea Duhului Sfânt

Dacă evanghelistul înaintează în harul şi în înţelepciunea lui Dumnezeu, nu va păşi cu armele proprii în luptă. Înainte ca Domnul Isus să-şi ia rămas-bun de la ucenicii Săi, martorii Săi în această lume, le-a dat promisiunea că va trimite Duhul lui Dumnezeu. El va locui în credincioşi şi va fi activ cu mare putere în vasele Sale alese. În ce scop? „Când va veni Acela, va convinge lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată“ (Ioan 16:8 ). El o va face „nu în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii“ (a se compara 1. Corinteni 2:4 şi 1. Tesaloniceni 1:5 ).

De aceea, în ziua Rusaliilor, un pescar galileean, umplut de Duhul Sfânt, i-a putut acuza pe iudei că L-au răstignit pe Isus, Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea lor. Rezultatul acestei mărturii în Ierusalim a fost întoarcerea la Dumnezeu a trei mii de iudei încăpăţânaţi şi nemiloşi. Mărturia despre Isus începută în acest mod, în gura ucenicilor simpli şi neînvăţaţi, a fost recunoscută în cele ce au urmat de preoţi iudei, de ofiţeri romani, de eunuci etiopieni, de sclavi dezertori, de funcţionari regali şi de temniceri groaznici, ca putere a lui Dumnezeu spre mântuirea lor. Care era deci secretul puterii vestirii lor? Ei vorbeau prin Duhul Sfânt dat lor de Dumnezeu (Fapte 5:32 ).

Puterea Cuvântului lui Dumnezeu

În timp ce Duhul Sfânt este în sine însuşi o mărturie mare şi puterea tuturor mărturiilor adevărate pentru Hristos în lume (Ioan 15:26 ), Cuvântul scris reprezintă descoperirea lui Dumnezeu către oameni. Acest Cuvânt îl va judeca pe om „în ziua de apoi“ (Ioan 12:48 ). Deoarece vine de la Dumnezeu, Cuvântul este dotat cu autoritate divină şi cu putere.

A trece cu vederea sau chiar a tăgădui aceste caracteristici unice ale Sfintei Scripturi este fatal atât pentru predicator, cât şi pentru ascultător. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii“ (Evrei 4:12 ). Şi în zilele noastre, puterea Cuvântului nu este nici diminuată, nici nu s-a pierdut. Mai mult, în contrast cu lucrurile trecătoare din jurul nostru, „Cuvântul Domnului rămâne pentru eternitate“ şi „acesta este Cuvântul Evangheliei care v-a fost vestit“ (1. Petru 1:25 ).

Slujitorul lui Dumnezeu trebuie să cântărească aceste lucruri, pentru ca să preţuiască la întreaga sa valoare divină Cuvântul, această „sabie a Duhului“ (Efeseni 6:17 ), care poate să facă o lucrare eficientă în inima celui care crede (1. Tesaloniceni 2:13 ).

Puterea rugăciunii

Deci, puterea Evangheliei, a mărturiei pentru Hristos se bazează pe Duhul Sfânt, care acţionează prin Cuvântul lui Dumnezeu. Desigur, „avem comoara aceasta în vase de lut, pentru ca măreţia puterii să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi“ (2. Corinteni 4:7 ). Slujitorul lui Hristos recunoaşte acest lucru în rugăciunile sale şi caută sursele sale de ajutor în Dumnezeu.

Cele trei elemente ale unei vestiri eficiente a Evangheliei, pe care le-am enumerat în ordine, sunt rezumate în Fapte 4:31 : „Şi, după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.“ Duhul lui Dumnezeu era în inimile lor şi Cuvântul lui Dumnezeu în gurile lor, când s-au rugat.

Să nu pierdem niciodată din vedere acest principiu important în lucrarea de evanghelizare, şi anume faptul că puterea este întotdeauna a lui Dumnezeu, că vine de la El şi niciodată de la oameni. Cine încearcă să completeze această putere prin iscusinţă omenească, introducând elemente lumeşti, care corespund duhului şi gustului omului, va recunoaşte astfel că puterea lui Dumnezeu nu îi este suficientă. El va desconsidera avertizarea serioasă cu privire la un amestec nepermis între lumină şi întuneric (2. Corinteni 6:14 ).

Exemplul lui Pavel în Corint

Din 1. Corinteni 2 rezultă foarte clar că marele apostol al naţiunilor acţiona în deplină dependenţă de puterea lui Dumnezeu. Când a venit la Corint, a observat imediat că avea de-a face cu oameni care se lăsau uşor convinşi prin cuvinte frumoase şi vorbiri înflăcărate, fără să ţină seama de adevărul sau neadevărul pe care îl auzeau. Când anumite teorii greu de înţeles sau gânduri ingenioase erau prezentate într-un mod filozofic publicului, se găseau întotdeauna ascultători atenţi şi uimiţi, care puteau fi uşor câştigaţi pentru acele idei. Şi apostolul s-ar fi putut folosi de astfel de mijloace pentru a-i ademeni pe corinteni şi pentru a le face Evanghelia mai savuroasă şi mai populară. Dar cum a acţionat acest slujitor al lui Dumnezeu? „Şi eu, când am venit la voi, fraţilor, n-am venit cu superioritatea cuvântului sau a înţelepciunii, vestindu-vă mărturia lui Dumnezeu. Pentru că m-am hotărât să nu ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Şi eu am fost la voi în slăbiciune şi în teamă şi în mare tremur; şi cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii, încât credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu“ (1. Corinteni 2:1-5 ).

Pavel ştia: dacă ei sunt câşigaţi pentru Hristos numai prin elocvenţa sau puterea mea de convingere, deci prin „înţelepciunea“ lumească, atunci zidesc pe o temelie de nisip. Trebuia să aibă loc o lucrare divină pentru a face să rezulte credinţă divină; de aceea apostolul s-a abţinut de a folosi mijloace care ar fi putut fi o bază falsă a credinţei sufletelor lor. Scopul vestirii sale era ca credinţa ascultătorilor săi să se bazeze pe „puterea lui Dumnezeu“.

 

El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez

 J. G. Bellett

Când citim ultima parte din Ioan 3 avem impresia că Ioan este chemat încă o dată în scenă pentru a da o nouă mărturie despre Isus. Aici el nu vorbeste despre Domnul Isus în gloria Sa iudaică. Este vorba despre o cinste mult mai înaltă şi o bucurie mai profundă decât ar fi putut găsi în El ca Fiu al lui David. În acelaşi timp, la citirea acestui paragraf se impune o comparaţie asupra căreia merită să zăbovim câteva momente. Ioan Botezătorul este pus în acest paragraf la aceeaşi încercare ca şi Moise în Numeri 11 şi Pavel în 1. Corinteni 3 .

Iosua, slujitorul lui Moise, era plin de râvnă pentru stăpânul său atunci când Eldad şi Meldad proroceau în tabără. „Domnul meu Moise, opreşte-i!„. Dar Moise îl mustră, nu prin cuvinte ci prin faptă, căci se întoarce în tabără, cel mai probabil pentru a se bucura de darul şi slujba celor doi oameni asupra cărora căzuse Duhul Sfânt şi pentru a trage un folos din aceasta.

Este o trăsătură foarte frumoasă a acestui om deosebit al lui Dumnezeu. Nici invidia nici gelozia nu produc nici o disonanţă pe corzile inimii lui, şi nu reuşesc să-l facă câtuşi de putin să îşi piardă echilibrul interior. Deşi el însuşi era un vas umplut din belşug cu darul Duhului Sfânt, era totuşi gata să se lase slujit de orice alt vas, oricât de neînsemnat ar fi fost, era gata să primească prin alţii cu mulţumire şi cu o inimă deschisă.

Mai târziu, Pavel a fost pus la aceeaşi probă. Printre credincioşii din Corint apăruseră dezbinări. „unul zice: Sunt al lui Pavel; altul: Eu al lui Apolo„. Ce face Pavel în această situaţie? Câştigă şi el o victorie ca şi Moise înaintea lui?  El o face; totuşi cu arme complet diferite. Cu mână puternică şi inimă arzândă el sparge fiecare vas în bucăţi, astfel ca El, care umple toate vasele, şi numai El să primească toată slava. „Cine este Pavel şi cine este Apolo?” spune el, şi apoi  „Aşa că, nici cel care sădeşte, nici cel care udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu care dă creştere.„(1. Corinteni 3:4-7 ). Este o victorie într-un ceas rău asemănător, dar de o alta natură şi câstigata cu alte arme.

Şi cum stă în picioare Ioan Botezătorul în această situaţie? Aceeaşi încercare prin care au trecut cei doi oameni se apropie şi de el. Ucenicii săi sunt invidioşi pe Isus din cauza lui. Dar la fel ca Moise şi Pavel el „rămâne în picioare” în ziua cea rea (Efeseni 6:13 ). Însă purtarea sa este cu totul alta. El nu poate sparge vasul în bucăţi la fel ca Pavel. Nu poate zice: Cine este Ioan, cine Isus? aşa cum Pavel zice: Cine este Pavel, cine Apolo? El nu se poate purta cu numele lui Isus la fel cum o face Pavel cu numele lui Apolo. Şi atunci ce face? Sparge unul dintre vasele aflate faţă în faţă,  chiar pe sine însuşi, şi aceasta în faţa ucenicilor săi atât de profund devotaţi. El Îl glorifică pe Isus, pe El, faţă de care ucenicii erau invidioşi, cu o glorie care depaseşte toate gândurile lor, glorie pe care doar El o are, mai presus de orice alt vas.

Cât de minunat este acest lucru! Şi ce mărturie frumoasă a călăuzirii şi rămânerii în Duhul este felul în care îl vedem acţionând pe Ioan cu aceasta ocazie! Bineînţeles că într-o anumită privinţă, şi Domnul Isus era un vas în casa lui Dumnezeu, ca şi apostolii sau profeţii. Era şi El un slujitor al circumciziei. Ca şi Ioan, predica venirea Împărăţiei. El cânta cântece de bucurie, în timp ce Ioan cânta de jale (Matei 11:17-19 Luca 7:32-34 ). Dumnezeu vorbea prin El la fel ca prin oricare alt profet. În această privinţa era deci şi El un vas în casa lui Dumnezeu ca şi Ioan. Dar era un vas cu totul deosebit. Materialul şi forma acestui vas erau cu totul aparte printre toate celelalte din această casă. Şi când era vorba ca El să fie confruntat cu un alt vas, fie acesta chiar şi atât de ales, cum este cazul în acest loc din evanghelie, atunci era neapărat necesar să fie arătată clar cinstea deosebită care I se cuvenea Lui şi numai Lui.

Ioan se bucură să fie unealta folosită pentru aceasta. Este o desfătare pentru el ca, prin Duhul Sfânt şi în acord deplin cu gândul lui Dumnezeu, să poată descoperi toiagul înflorit al lui Aron, în  toată plinătatea florilor şi roadelor sale, în contrast cu aceasta arătând starea naturală de moarte şi ofilire a oricărui alt toiag, astfel încat murmurele copiilor lui Israel – în această situaţie proprii săi ucenici, necugetaţi şi părtinitori în dragostea lor – să fie aduse la tăcere pentru totdeauna (Numeri 17 ). Ioan mărturiseşte în public că bucuria sa este deplină în Acela care era îi nemulţumise atât pe ucenicii săi. Ioan era doar prietenul Mirelui, care aşteptase tocmai o zi ca aceasta. Alergarea sa se sfârşeşte în acest punct, şi el este gata să se retragă şi să fie uitat. Ca şi tovarăşii săi, profeţii, care făcuseră o slujbă asemănătoare cu a lui, el  descoperă calea către Lumină, conducând generaţia sa către Hristos, Mireasa către Mirele ei. Acum nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se retragă. Îl vedem aici închizând şirul profeţilor. În numele Lui şi al lor, el lasă toate în mâna Fiului. Când este vorba despre slava Aceluia care era mai mare decât el, cu câtă bucurie păşeşte el tot mai departe. Pentru că este ca şi cum Duhul l-ar conduce din slavă în slavă.

Ce mare binecuvântare este pentru noi atunci când Domnul Isus este singurul lucru care să trezească toată înţelegerea şi dorinţa noastră! Ce binecuvântat este fiecare care este gata să renunţe la sine însuşi, pentru ca El să umple totul în toţi!

Doamne Isuse, fă tu prin harul Tău ca aşa să fie cu toţii cei ai Tăi, din ce în ce mai mult!

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.