Chemarea şi trimiterea în lucrare- Michael Vogelsang… Deviza unui lucrător… Scrisoarea 4- Rugăciunea – C. H. Mackintosh… Pierderea Canaanului de către Moise… El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez- J. G. Bellett…  IA-ŢI CRUCEA ŞI URMEAZĂ-L PE CRISTOS… Isus stă … la uşă ! Apocalipsa 3.20, Geneza 4.7… C.H. SPURGEON: O liniște sfântă…  Pastor american deghizat in cersetor… Ce înseamnă pentru creştini să-şi poarte crucea?Istoria ulterioară și declinul spiritual-  Georges André… Adevărurile de bază ale creştinismului- Max Billeter… Ce este moartea? J. N. Darby… Cum studiem Scripturile? Alfred E. Bouter…„ÎN CER ŞI PE PĂMÂNT TOATE CÂTE EL A VOIT A FĂCUT!” (PS. 116,3). “Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.” (Ap.3/20-22) El a bătut la uşa ROMANILOR ( “încreştinaţi” ca pietre vii în Trupul Bisericii Cristice-înzidiţi de liantul Duh Sfânt)” , dar NU L-AU PRIMIT să-i scape şi de idolatrie; S-a dus la Ruşi, Moldoveni, Ucraineni- să-i uşureze de orto-moaşterie si  l-au respins; S-a dus în Africa şi America să alunge icoana-maimuţăria, premergătoare celor 2 Fiare din Ap. Cap.13, dar… degeaba! A bătut la uşa inimii tuturor păcătoşilor din Ungaria, Italia, Gemania, Brazilia şi din celelalte ţări, să-i vindece şi de curvi-catoliciia condamnată în Apocalipsa, cap.17! Căci şi astăzi Duhul Sfânt ne spune nouă, vouă şi mie şi ţie: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (F.A.16/9)… „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei… (Virusul  revolutiei demonice din Franta i-a molipsit si pe satanistii rusi, dar si pe ceilalti globalisti!) CUM AU DISTRUS BOLŞEVICII CRIMINALI BISERICILE ÎN RUSIA? Si…Prigoana împotriva Bisericii Ortodoxe în Rusia Sovietică – Prima parte; Fundamentele creștine ale statului de drept în Occident: o moștenire a libertății și a rezistenței împotriva tiraniei- Efectele creștinismului în lume; Educaţia…şi Lecţia credinţei! – Judecătoarea Adriana Stoicescu: ,,Lumea agonizează pe mâna celor care au ca un scop comun – viața fără Dumnezeu! – ,,Cred că avem nevoie de un nou potop pentru ca lumea să se întoarcă la esență, la bază, la Dumnezeu”! 6 cărţi despre Dumnezeu pe care oricine ar trebui să le citească; Scopul lui Satan – o lume fără legea lui Dumnezeu; Minunata lume nouă – Aldous Huxley; Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu (recenzie); Ce este discernamantul sau Fara Dumnezeu, degeaba; Recenzie: O lume se destramă – Chinua Achebe – Dumnezeu ca intrus distrugător de lumi arhaice; Fara Dumnezeu In Lume,de Kristina Roy; (Cand se lucreaza fara Dumnezeu,totul devine excrement de zeu- ) Globalizarea ipocriziei; Iosif Țon – Idealurile lui Dumnezeu pentru tine; Virgil Neagu – Cum biruim duhurile necurate care ne atacă? Virgil Neagu – Ce sunt duhurile necurate și cum intră în om?    Top 10 plante pentru slabit; Plante care vindeca plamanii – Top cele mai bune ierburi-  Întrebări frecvente; Sanatatea organismului: 12 plante care te pot ajuta sa te relaxezi; Top 5 Plante de interior care purifica aerul; Leacuri din batrani pentru constipatie, o tulburare care provoaca balonare, iritabilitate, cefalee, stare generala de rau; Detoxifierea organismului – tratament pentru detoxifiere; Top 4 plante medicinale pentru intarirea sistemului imunitar; SĂNĂTATE LA TINE ACASĂ: 9 PLANTE MEDICINALE BENEFICE ORGANISMULUI; 11 plante si condimente care amelioreaza simptomele artritei reumatoide; Cele mai bune remedii naturiste pentru prostata si potenta; Ceaiul de musetel: proprietati, beneficii si contraindicatii; Toate beneficiile pe care ceaiul de menta le aduce sanatatii tale- Cand si cum se consuma ceaiul de menta – Mod de preparare; Beneficiile ceaiului de menta; Consumul ceaiului de menta in timpul sarcinii; Administrarea ceaiului de menta la copii; Ceai de menta contraindicatii; Tratamente naturiste 60 plante medicinale  etcNoi detalii despre cazul de sclavie descoperit în Ungaria. Cum au fost exploatați zeci de tineri români și ce li s-a promisUn nou caz îngrozitor de sclavie a fost descoperit de DIICOT. Timp de peste un deceniu, zeci de tineri au fost păcăliți și duși în Ungaria, unde erau obligați să muncească până la epuizare… (Specialul si…) Eternul guvernator al BNR, Mugur Isărescu, cu salariu de peste un milion de lei pe an, plus pensie, spune că „Țara trebuie să treacă printr-o anumită dietă”… Alimentele sintetice prind tot mai mult contur în planul de alimentație mondială; Izbînda lui Trump e preambulul răsturnărilor ce se vor petrece în România; Despre adevăratul Lenin; Kazan 22-24 Octombrie 2024: Începutul Sfârșitului Supremației Occidentului; Suntem prea mulți și inutili! Anunț șocant despre depopularea planetei; Harari: Bogaţii trebuie să fie upgradaţi în dumnezei virtuali și săracii trebuie să fie degradaţi în oameni inutile; Harari: Oamenii au devenit animale piratabile; Planul Illuminati pentru umanitate a fost hotărât acum 200 ani! Grupul Divertis Intrarea României în NATO si tehnica militara romaneasca… Omul trebuie să fie sclav şi laş până la sfârşitul timpurilor sale; Câte ceva despre NOUA ORDINE MONDIALĂ; BOMBĂ- Contractele secretizate ale genocidului planetar prevăd PIERDEREA TUTUROR DREPTURILOR „NEVACCINAȚILOR”; ROMÂNIA imbolnavită de Clasa ei Politică; Noua Ordine Mondială: Manipularea Psihologică a Populației (Population Psychological Manipulation); Cazul contabilei de la MAE care plătea salarii fictive nu ar fi singular. Surse vorbesc și despre bani pentru amante; Reacția lui Eduard Novak în scandalul celor 160.000 de euro din medaliile olimpice. „Ridică multe semne de întrebare”; Ordinul si „Iluminatii” lui Adam Weishaupt; Iată documentul oficial care demonstrează existenţa unei conspiraţii mondiale, precum şi legătura între Illuminati şi communism;Steaua roşie a comunismului e, de fapt, simbolul secret al Stelei Morţii sau al planetei Nibiru; Lumea se îndreaptă ori spre „Marea Trezire” ori spre „Marea Resetare” (Editorial); „Papa Francisc este un participant zelos la Marea Resetare a globalistului Klaus Schwab” – acuză Arhiepiscopul catolic Vigano; “Așa-zisa Revoluție din Octombrie este un mit lansat de învingători, de bolșevici, şi înghițit nemestecat de cercurile progresiste din Occident” (Aleksandr Soljenițîn)… “Lenin e mort, dar leninismul traiește”… Pledoarie pentru adevăr (2) Revoluția bolșevică; (Vechiul satanism/globalism este noul communism …)Avertismentul unui specialist american în strategia Rusiei privind Europa: Dacă poți corupe, atunci poți controla. Corupția este noul communism; Cumplitele chinuri în care a fost martirizat partizanul Ioan ”Jenică” Arnăutu la Închisoarea Tăcerii de la Rîmnicu Sărat. Se împlinesc 65 de ani de la moartea sa. Călăul Alexandru Vișinescu; Unul dintre cei mai mari criminali din istorie – Pol Pot. Acest om a ucis indirect peste 2 milioane de oameni… Mausoleul lui Lenin: templul Satanei; Mass-media chineză chiar l-a făcut „terorist economic” şi „fiul Satanei” pe miliardarul George Soros? Cine manipulează? Marea Resetare plănuită de globalişti ar putea să ne ducă în Epoca Sclavagismului şi a Feudalismului, din punct de vedere social; Candidatul la șefia Parchetului Vrancea este susținut de floarea infractorilor locali și de toporatorii din zonă; Scrisori de pe frontul primului război mondial; Ciolacu: E cazul ca România să intre într-o etapă de digitalizare; dacă nu se poate cu vorba bună, forțat! Viziunea ONU asupra viitorului omenirii: Grupul de arhitehnocrați care ne decide viitorul. Digitalizarea totală și controlul total ‒ construirea unui creier mondial digital; Viziunea ONU asupra viitorului omenirii: Grupul de arhitehnocrați care ne decide viitorul… Digitalizarea totală și controlul total ‒ construirea unui creier mondial digital…Organizațiile supranaționale ale ordinii mondiale dorite – Organizația Națiunilor Unite (II); Un raport al Forumului Economic Mondial recunoaște că ID-urile digitale ar putea fi folosite pentru „supraveghere și persecuție” într-un regim globalist totalitar;Pentru ca nici preoţi (i) nu se nasc din nou, cum ne învaţă Dumnezeu în Ioan, cap. 3 şi Rom. Cap.6 şi, nici nu se pocăiesc, ne mint, manipulează, exploatează, ne păcălesc, să ne cheltuim pentru pomeni, taxe, acatiste, moaşterii iconate, făcătoare de bani şi de sărăntoci… Ei ne duc cu preşu ca să…(Ca  student la “”Stana din deal””, universitarii de la Opinia m-au “infiat”, zburand vertical si…!) După patruzeci de ani; Holocaustul, Securitatea şi Partidul Comunist; Corneliu Coposu, inedit: „Emanciparea de sub frică“;Despre represiunea comunistă într-o enciclopedie bine alcătuită; În plasă (I)- Ioana DIACONESCU – Scriitori în arhiva CNSAS; 7 ingrediente din produsele alimentare de evitat, dacă ții la sănătatea ta;S-au făcut primii pași pentru producerea peștelui sintetic; (De  neuitat…)Dosarul Revoluției: Ion Iliescu a contribuit în mod direct la generarea psihozei terorist-securiste; Lepadarea de masonul rus; (Ilici, tătucul masonilor si…) ARMAGHEDONUL MASONERIEI; ȘOC MONDIAL/PanamaPapers, SECRETELE PRIVATIZĂRII Alro, RAFINĂRIILE. Amănunte INCENDIARE! ( Teroristul Iliescu,)CA MASON DE RANG ÎNALT (GRADUL 33) A AVUT DESIGUR SPRIJINUL DEPLIN AL MASONERIEI COMUNISTE, FOȘTILOR ACTIVIȘTI DE PARTID ȘI SECURIȘTI…);Bibliografia secreta a lui Ion Iliescu…6. GHICI CATE „MAME” A AVUT ION ILIESCU? Cine este Ion Iliescu Adevaruri Socante; Adevăruri şocante pe care nu o să le găsiți niciodată în presa «sistemului»! Dialog «la gura sobei» cu istoricul Corvin Lupu despre Decembrie 1989 (3);Adevăruri şocante pe care nu o să le găsiți niciodată în presa «sistemului»! Dialog «la gura sobei» cu istoricul Corvin Lupu despre Decembrie 1989 (4); (Ceausescu a inviat in inimile iraniene-demonizate…) În penurie de carburant, Iranul raţionalizează energia electrică; Clubul Bilderberg nu este singura institutie secreta din subordinea Illuminatilor; Zelenski: „Putin vă va mânca la cină cu tot cu UE, NATO, libertate şi democraţie”. Crimeea şi Marea Neagră vor deveni centrul de greutate al războiului; … în slujba imperiului mondial; Dezvăluirile unui asasin economic confirmă punerea în practică a directivelor trasate de Protocoalele maeştrilor francmasoni; Masonul Iliescu a atras minia Domnului prin minciuni,crime,hotii ,dar si prin masonizarea tarii,caci a decorat pe ascuns pe “cremarii” masoni; Confesiunile unui asasin economic; Ghidul Noii Ordini Mondiale – GHIDUL DE PIATRA DIN GEORGIA (USA);(Vechi,dar nemuritor)…Șantajul Corporatiilor – „Generalizarea redevenţelor europene” – o abureală; Efectele globalizării – Suntem „prizonierii” companiilor străine; (In timp ce noi le dam pensii fesenal de speciale…) Se reduc pensiile foștilor nomenclaturiști comuniști și cresc cele ale fostilor disidenți. În Cehia; Cazul interlopului Iordan: Secretizarea scandaloasă a absențelor judecătorului. Securistul Pahonțu a devenit pensionar de lux și director SPP;

 

 

 

 

 (Virusul  revolutiei demonice din Franta i-a molipsit si pe satanistii rusi, dar si pe ceilalti globalisti!) CUM AU DISTRUS BOLŞEVICII CRIMINALI BISERICILE ÎN RUSIA? Si…Prigoana împotriva Bisericii Ortodoxe în Rusia Sovietică – Prima parte; Fundamentele creștine ale statului de drept în Occident: o moștenire a libertății și a rezistenței împotriva tiraniei- Efectele creștinismului în lume; Educaţia…şi Lecţia credinţei! – Judecătoarea Adriana Stoicescu: ,,Lumea agonizează pe mâna celor care au ca un scop comun – viața fără Dumnezeu! – ,,Cred că avem nevoie de un nou potop pentru ca lumea să se întoarcă la esență, la bază, la Dumnezeu”! 6 cărţi despre Dumnezeu pe care oricine ar trebui să le citească; Scopul lui Satan – o lume fără legea lui Dumnezeu; Minunata lume nouă – Aldous Huxley; Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu (recenzie); Ce este discernamantul sau Fara Dumnezeu, degeaba; Recenzie: O lume se destramă – Chinua Achebe – Dumnezeu ca intrus distrugător de lumi arhaice; Fara Dumnezeu In Lume,de Kristina Roy; (Cand se lucreaza fara Dumnezeu,totul devine excrement de zeu- ) Globalizarea ipocriziei; Iosif Țon – Idealurile lui Dumnezeu pentru tine; Virgil Neagu – Cum biruim duhurile necurate care ne atacă? Virgil Neagu – Ce sunt duhurile necurate și cum intră în om?    

 /////////////////////////////////////// ////

 

Virgil Neagu – Ce sunt duhurile necurate și cum intră în om? | PREDICĂ 2024

https://www.youtube.com/watch?v=4y2gNklbiKo

 

si…

 

Virgil Neagu – Cum biruim duhurile necurate care ne atacă? | PREDICĂ 2024

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Iosif Țon – Idealurile lui Dumnezeu pentru tine

https://www.youtube.com/watch?v=gSh86lc4Cps

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

(Cand se lucreaza fara Dumnezeu,totul devine excrement de zeu- ) Globalizarea ipocriziei

 

 

Pentru o abordare umanistă a eticii memoriei

 

Autori: Gabriel Andreescu

 

Volum nominalizat la Premiul PEN România, ediția 2024

 

 

În noul său volum, Gabriel Andreescu pornește de la observația că, deși construirea unei memorii colective este o preocupare perenă a popoarelor și a statelor, niciodată nu a existat atâta interes pentru politicile memoriei ca în epoca noastră. Energia tot mai mare investită în modelarea memoriei colective a creat un teren favorabil pentru folosirea ei abuzivă, cu atât mai mult cu cât nu este însoțită de un interes egal pentru edificarea unei etici adecvate a memoriei. Presiunile pentru globalizarea memoriei introduc de multe ori premise false și adesea ipocrite menite să susțină asimetriile mai vechi sau mai noi. Au fost promovate și, în replică, delegitimate sacralizarea trecutului și, la celălalt capăt, banalizarea lui. Astfel de atitudini hrănesc un fenomen mai amplu pe care autorul îl numește globalizarea ipocriziei. Fenomenul se regăsește în transformarea memoriei într-o armă care se multiplică pe linia frontierelor etnonaționale și ideologice, în logica speciilor oportuniste. Fidelizarea față de memoria grupului, disonanțele de etică a memoriei incompatibile cu inteligența, coruperea memoriei vor însoți inerent procesul general de globalizare. Soluția, consideră autorul, ar consta într-o abordare umanistă a eticii memoriei, opusă celor etnice și ideologice. Nici abordarea umanistă nu are cum să construiască o memorie universală comună, dar poate asigura „memoriilor” standarde universale de fairplay.

 

Gabriel ANDREESCU este profesor asociat la Şcoala doctorală de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii de Vest, Timişoara. A militat pentru respectarea drepturilor omului încă din perioada comunistă, fiind unul dintre disidenţii care s‑au opus deschis lui Ceauşescu şi regimului său autoritar. Din 1990 a iniţiat mai multe organizaţii neguvernamentale, printre care Comitetul Helsinki Român, Centrul de Studii Internaţionale, Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă. Este director al Noii Reviste de Drepturile Omului. De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut: Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă (1998); Locurile unde se construieşte Europa. Adrian Severin în dialog cu Gabriel Andreescu (2000); Ruleta. Români şi maghiari, 1990‑2000 (2001); Naţiuni şi minorităţi (2004); Reprimarea mişcării yoga în anii ’80 (2008); L‑am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă (2009); Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (2013); MISA. Radiografia unei represiuni (2013); Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist (2015, Premiul revistei Observator cultural pentru eseistică). A editat, tot la Editura Polirom, Naţionalişti, antinaţionalişti… O polemică în publicistica românească (1996), Problema transilvană (în colab. cu Gusztáv Molnár, 1999), Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Radio Europa Liberă, vol. I: 1979‑1985 (în colab. cu Mihnea Berindei, 2010), şi vol. II: 1986‑1989 (în colab. cu Mihnea Berindei, 2014). Este coautor, alături de Miklós Bakk, Lucian Bojin şi Valentin Constantin, al volumului Comentarii la Constituţia României (2010).

 

https://polirom.ro/plural-m/8206-globalizarea-ipocriziei-.html

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Fara Dumnezeu In Lume,de Kristina Roy

 

 

Sumar 

Kristina Roy – o renumita scriitoare slovaca. Cele 72 de carti ale ei (dintre care 43 traduse in peste 25 de limbi) continua sa incinte pe cei mici si pe cei mari. Succesul lor se afla in simplitatea lor, in farmecul descrierilor si in mesajul biblic clar.

 

„Fara Dumnezeu in lume”, povestirea despre ciobanasul Martinko din satul slovac Rasovo, este cea mai renumita dintre cartile cunoscutei scriitoare crestine. Ea a fost tradusa in peste 21 de limbi (in 1929 a aparut chiar si o versiune in limba chineza) si a avut parte de multe editii.

Cititorul nu va lasa din mina cartea pina la sfirsit.

 

 

 

 

https://www.stephanus.ro/fara-dumnezeu-in-lume/?srsltid=AfmBOorymng5ZAn41xRgA86PMLJ63R37J4XuZY03jcW8dA8nOLAN2Nwz

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Recenzie: O lume se destramă – Chinua Achebe – Dumnezeu ca intrus distrugător de lumi arhaice

 

DE R VAN F

 

Am citit cartea lui Chinua Achebe pe îndelete. Am savurat-o așa cum savurezi o masă bogată, înmiresmată cu tot felul de condimente care te amețesc și te păstrează țintuit cu nasul în farfurie ca să prelungești cât se poate de mult fantezia culinară la care ești părtaș.

 

Lumea lui Okonkwo este la milioane de ani distanță de cultura europeană care m-a format, în care am crescut și care mi-a construit felul de a fi și gândi. Însă asta nu m-a împiedicat să mă bucur lumea magică a tribului african, a universului în care spiritele se implică în viața de zi cu zi a locuitorilor, în supranaturalul care le conduce viața și pe îl respiră prin toți porii.

 

Okonkwo nu-şi respectă tatăl, ba chiar îl detestă pentru că este leneş. Tot ce i-a lăsat Unoka moştenire a fost ruşinea de a nu avea nimic. De a nu avea un hambar şi nici recoltă de igname. Sărăcie cruntă, datorii şi ruşine. Deşi scârbit de memoria tatălui său, conflictul dintre Okonkwo şi Unoka nu este unul dintre generaţii, ba dimpotrivă, fiul îţi doreşte să existe şi să trăiască conform tradiţiilor strămoşeşti, urmând întru totul cărarea şi sistemul ancestral. Okonkwo munceşte mult, este puternic şi un războinic destoinic, câştigând respectul tribului, chiar dacă fantoma tatălui său planează în continuare deasupra capului său de fiecare dată când Okonkwo dă greş. Chi-ul său îi răspunde deoarece Okonkwo nu lasă nimic la voia întâmplării, până când omoară accidental un copil, membru al propriului trib. Pedeapsa este şapte ani de exil pe pământul unde s-a născut mama lui Okonkwo. Exilul îl chinuie, iar conflictul dintre Okonkwo fiul său, Ikemefuna, amplificat de mirajul creştinismului care-l răpeşte din sânul credinţelor tribului, porneşte vâlvătaia care era focul mocnit ce perpelea chinuitor sufletul lui Okonkwo. Okonkwo se simte trădat atât de munca sa de-o viaţă, cât şi de zei, de apropiaţi, de strămoşi, de chi, de tot ceea ce înseamnă viaţa lui pentru el şi pentru cei din jur. Lumea lui Okonkwo se destramă încetul cu încetul pentru a face loc pe ruinele sale fumegânde noului univers pe care creştinismul este hotărât să-l revendice şi să-l construiască.

 

Romanul este de o frumuseţe extraordinară. Te trezeşti că începi să trăieşti şi să simţi, alături de membrii tribului Igbo. Un fel de trai pe care nu ţi-l imaginai. Viaţa sălbatică, supusă spiritelor care se amestecă activ în viaţa societăţii, natura care respiră magie, credinţele pline de supranatural care se petrec pentru a susţine tradiţiile lăsate spre păstrare de strămoşi, te fac să te simţi de parcă ai participa la o excursie culturală sau la vizita unui muzeu în care exponatele sunt vii şi evoluează o dată cu paşii pe care-i faci de-a lungul vitrinelor.

 

Apariţia misionarilor creştini şi deciziile greşite ale lui Okonkwo, unul dintre cei mai destoinici reprezentanţi ai vieţii tradiţionale ale tribului şi vechii ordini, sunt primele semne ale prăbuşirii lumii în care cei asemenea lui Okonkwo au trăit de-a lungul istoriei. Deşi Dumnezeul creştinilor este unul tăcut (vezi Shusaku Endo, Tăcere), în totală opoziţie cu zeii activi şi prezenţi ai tribului, misionarii acestuia deţin toate armele necesare pentru a atrage băştinaşii, băştinaşi care nu-şi găsesc locul în societatea arhaică şi care acum au de ales şi pot părăsi credinţa strămoşilor, spre a-i creştina şi spre a începe distrugerea vechii lumi şi credinţe pentru a construi lumea nouă, lumea dumnezeului unic, lumea dumnezeului care, chiar dacă a făcut de unul singur întreaga lume, pare a fi un intrus distrugător precum o molimă a vieţii sălbatice, dar funcţionale, de pe continentul african. O lume se destramă artificial pentru a face loc unei alte lumi, mult mai artificială şi superficială, din dorinţa crudă şi lipsită de respect a unui imperiu hotărât să-şi impună cultura indiferent dacă pământul ales spre cultivare este sau nu prielnic.

 

Recomand cu căldură acest roman, o carte care trebuie citită şi răscitită, atât datorită calităţii extraordinare a scriiturii cât şi datorită forţei care străbate din rândurile ei, forţă care se formează ca un tsunami cultural şi care vine vijelios de pe tărâmul african pentru a face un duş rece sindromului de superioritate specific europeanului îngâmfat.

 

De ce 5 stele: pentru că este îmbinarea ideală între naraţiune şi stilistică – un melanj care se găseşte rar şi care seduce fără drept de apel.

 

Alte recenzii, ordine aleatorie, la acest roman:

 

Chestii livreşti

 

Ioan Alexandru

 

Ţara mea inventată

 

Constantin Pîştea

 

 

https://razvanvanfirescu.wordpress.com/2014/07/31/recenzie-o-lume-se-destrama-chinua-achebe-dumnezeu-ca-intrus-distrugator-de-lumi-arhaice/

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Ce este discernamantul sau Fara Dumnezeu, degeaba

Autor: Marcel Dumitru

 

 

 

 

          “Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun. ” (1Tes. 5:21)

 

Daca nu cercetam toate lucrurile, asa cum ne invata Cuvantul lui Dumnezeu, putem sa credem un lucru, sa-l credem cu tarie,   dar sa fie gresit.

 

De aceea, “Cercetati toate lucrurile!”, spune Cuvantul lui Dumnezeu,

 

Daca cineva ne spune ca suntem murdari pe fata, ce facem, negam sau mergem la oglinda sa ne verificam?

 

Bine e sa luam aminte si la parerile altora despre noi.

 

Cum ne vad ei si pe ce se bazeaza parerea lor?

 

Ei cum interpreteaza Biblia?

 

Sau gandim ca numai noi suntem luminati de Duhul Sfant si pe ei i-a lasat in intuneric? 

 

Dumnezeu este partinitor?

 

Nu!

 

Avem  la indemana Cuvantul Scripturii: Sa-L cercetam!

 

“Cercetati Scripturile!”, spunea Domnul Isus.

 

Ascultam noi de Isus? 

 

Cercetam noi Scripturile ca in ele sa gasim Adevarul?

 

Nu toate manifestarile din Biserica sunt de la Duhul Sfant.

 

S-au strecurat si lupi rapitori si erezii nimicitoare.

 

Daca nu cercetam vom fi inselati.

 

Si nu vrem sa fim inselati de nimeni, mai ales in lucrurile privitoare la viitorul nostru in  Imparatia lui Dumnezeu.

 

Sa cercetam Scripturile pentru ca in ele avem Viata vesnica!  Amin?

 

“Cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun!”, spune Scriptura.

 

Daca nu cercetam, cum vom sti ce este bun si ce este rau?

 

Fiecare va da socoteala in dreptul lui pentru alegerile lui si pentru faptele lui.

 

 

 

• “Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun”. (1Tes. 5:21).

 

Aceasta este o chemare la discernamant.

 

Nu la desconsiderarea Cuvantului lui Dumnezeu, ci la examinarea cu grija a mesajului predicat.

 

Apostolul Pavel nu aproba vorbirile in limbi si prorociile corintenilor numai prin simpla lor transmitere.

 

Pavel ne indeamna sa cercetam. 

 

Toate lucrurile trebuie cercetate in lumina Cuvantului lui Dumnezeu. Amin?

 

A cerceta toate lucrurile, inseamna a nu ne lasa inselati.

 

Adica sa cercetam, si sa nu ne lasam dusi de nas de altii care pretend ca vorbesc din partea lui Dumnezeu, cand de fapt vorbesc cu indrazneala din partea lor.

 

Crestinii nu trebuie sa devina naivi, ci sa cerceteze toate lucrurile.

 

Aceasta inseamna ca nu trebuie sa ne lasam inselati.

 

Nu trebuie sa primim tot, de la toti cei care se dau proroci si vorbitori in limbi, din sete de vedetism.

 

• “Cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun!”.

 

Scriptura ne obliga la aceasta.

 

Cuvantul trebuie inteles sub calauzirea Duhului Sfant si prin rugaciune; altfel poti sa cazi in prapastie.

 

Sa nu fim necredinciosi, dar nici lesne crezatori! Amin?

 

1 Ioan 4

 

1. “Preaiubitilor, sa nu dati crezare oricarui duh; ci sa cercetati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu; caci in lume au iesit multi proroci mincinosi.”

 

Sunt si duhuri dracesti, ca si invatatori si proroci rataciti si mincinosi.

 

Noi suntem indemnati sa cercetam duhurile.

 

Amin!

 

Cineva poate sa aiba usurinta in vorbire, dar sa nu fie calauzit de Duhul Sfant. Poate sa aiba abilitatea de a vorbi ore intregi, in “limbi neintelese”, dar sa nu fie de la Duhul Sfant.

 

 Ce facem in acest caz?

 

 Il cercetam cu Cuvantul lui Dumnezeu.

 

Amin?

 

 Sa nu ascultam prorociile care ne indeparteaza de Dumnezeu, chiar daca sunt insotite de minuni si semne.

 

 A cunoaste bine Scriptura este de cea mai mare importanta, pentru ca diavolul este dibaci si stie sa scoata din Scriptura versete care pot fi rastalmacite dupa bunul lui plac, cu totul altfel decat a lasat Dumnezeu.

 

Amagirile Satanei au intotdeauna temei biblic. Stim asta!

 

 Noi sa fim tari si sa raspundem ca Domnul Isus cu:

 

“Este scris!”

 

Amin!

 

De aceea sa cercetam totul si sa pastram ce este bun.

 

Si bun este numai Adevarul, adica numai ceea ce ne sfinteste si ne face mai asemanatori chipului lui Hristos.

 

Amin!

 

 “Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun”.

 

22. “Feriti-va de orice se pare rau.” (1 Tesaloniceni 5:21-22)

 

 

 

Primul si cel mai mare pericol cu care se confrunta biserica astazi este,

 

Lipsa discernamantului.

 

 

Din cauza abundendei de informatii care ne vin pe toate canalele, mintea noastra este bombardata si bulversata. Nu stim ce sa mai credem.

 

Traim o vreme ca niciodata si, ca niciodata, crestinii au nevoie de discernamant.

 

                      Ce este discernamantul?

 

– D. E. X. defineste discernamantul ca fiind  facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și de a aprecia lucrurile la justa lor valoare.

 

– In Scriptura, discernamantul poate fi definit ca acea capacitate intelectuala de a diferentia, de a vedea clar lucrurile lui Dumnezeu si lucrurile lui Satan.

 

Numai Duhul Sfant al lui Dumnezeu da darul acesta supranatural (intelepciunea), de a discerne.

 

Cu alte cuvinte discernamantul este abilitatea crestinului de a gandi biblic in toate aspectele vietii: in alegerea scolii, in alegerea slujbei. , in alegerea partenerului de viata, in cresterea copiilor, in evanghelizare, in relatii, etc.

 

 

 

Asadar, discernamantul este acea abilitatea spirituala de a distinge:

 

– intre ceea ce este adevarat si ceea ce este fals,

 

Det. aici

 

https://www.resursecrestine.ro/schite/193685/ce-este-discernamantul-sau-fara-dumnezeu-degeaba

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu (recenzie)

 

 

Editura: Anastasia

 

Traducere: Teodor Baconsky

 

(recenzie aparuta in nr. 90 al revistei ROST)

 

Scrisă în 1973 și apărută la noi în 1993, la editura Anastasia, în traducerea lui Teodor Baconsky, cartea lui Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu ar trebui sa facă parte dintre lecturile indispensabile ale omului contemporan, trăitor într-o lume degenerată, contaminată de nihilism (cu tot ceea ce îl definește: relativismul, consumerismul, decontextualizarea și dezrădăcinarea determinate de tirania globalizării, toate aspectele umanismului secularizat etc.), consecința gravă a nihilismului fiind formarea unui om rupt de bazele sale ontologice. Nihilismul se află la antipodul iubirii; un om desprins de bazele sale ontologice nu mai poate iubi. E un om pentru care sursa existenței nu există decât în sine și în lume, iar un astfel de om este supus procesului degenerării, epuizării, disoluției si pierderii sensurilor – acest aspect este cel mai clar reflectat în arta contemporană. Sensul și sursa existenței sunt în iubire. Iar iubirea nu își are originea în lume, în creație, ci în Creator. Cartea Iubirea nebună a lui Dumnezeu ne vorbește despre originea iubirii; citez un verset relevant din Biblie: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. […] Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi.” (1 Ioan 4: 9-10,19). Așadar, este esențială înțelegerea acestui fapt – că iubirea ca sursă a vieții și a binelui nu-și are originea în lumea ca univers închis în sine, ci în comuniunea cu Dumnezeul Treimic, că omul nu este un scop în sine și nu este măsura tuturor lucrurilor. Iubirea premerge creării omului, e veșnică, iar omul este creat din și prin iubire. Cartea oferă o sinteză excelentă a esenței creștinismului ortodox, reprezentată de iubire, iar lectura ei se impune mai imperios ca oricând nu doar teologului, ci mai ales omului laic din epoca actuală.

 

Iubirea nebună a lui Dumnezeu și limitarea sacrificială a atotputerniciei Sale

 

Îmi amintesc cuvintele Maicii Siluana din Iași: „Dumnezeu ne iubește tot timpul. Mântuirea înseamnă să-I răspundem la iubire.” Cartea lui Evdokimov constituie o mărturisire de o covârșitoare frumusețe a ceea ce înseamnă cu adevărat Iubirea pe care Dumnezeu a dezvăluit-o omului – însă pe care omul a avut libertatea de a o respinge, de a o renega, pentru a-și afirma propria putere. Dumnezeu nu poate spune NU omului („În Dumnezeu toate sunt DA” – spune Sf. Pavel), omul are însă libertatea de a-i spune NU, iar Dumnezeu nu poate schimba aceasta, însăși nemărginita Sa iubire pentru om îl determină la aceasta.

 

El nu se manifestă ca un judecător răzbunător (imagine falsă pe care și-a format-o de-a lungul timpului însăși creștinătatea, tinzând să-i atribuie divinității caracteristicile regelui pământean care-l constrânge pe om, prin putere și majestate, la supunere, ceea ce a condus la revolta oamenilor din afara Bisericii și a a avut drept consecință, după cum constată Evdokimov, necredința secolului al XVII-lea), perspectivă pe care a impus-o „teologia penitențială”, sau „teroristă”, a iadului și a interdicțiilor, El nu se manifestă „prin tunete şi fulgere, ci printr-o discretă adiere lăuntrică asemănătoare cu aşteptarea, în taină a unui prieten” (I Regi 19, 11-13). Nu o forță exterioară, care vine de sus pentru a se exercita asupra omului, reflectă culmea atotputerniciei divine, ci, în mod paradoxal, „slăbiciunea” Sa: „Ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” – pericopa din Filipeni (2, 6-11).

 

Prin Întrupare, Dumnezeu își manifestă Dragostea Sa – trăită la culme prin răstignire –, prin care mântuiește Creația, reînnoind-o și eliberând-o din încremenirea în care o adusese păcatul originar. După cum ne învață Sfântul Ignatie Briancianinov într-o predică a sa,„Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduți în urma primirii și însușirii minciunii aducătoare de moarte”, prin urmare, pentru a reface comuniunea cu omul și legătura iubitoare, față către față, cu cel pe care l-a zidit, pentru a dezrobi omul din sclavia morții și a păcatului, pentru a restaura Creația, Dumnezeu primește să-și limiteze sacrificial propria atotputernicie, cum spune Evdokimov (vom vedea, mai încolo, că neantul – urmare a păcatului și a morții – este refuzul iubirii, adică a legăturii, realizate față către față, între persoane, care se revelează și se deschid una celeilalte, ieșind din starea potențială a naturii lor, doar în comuniune; înțelegând importanța pe care o are, ca fapt existențial, acest raport stabilit între persoane ca prezențe, înțelegem însemnătatea covârșitoare a Întrupării, care restabilește comuniunea mântuitoare a omului cu Dumnezeul Treimic, și, tocmai prin aceasta, paternitatea sacrificială a Treimii nu violentează libertatea omului, ci, dimpotrivă, o face posibilă prin restaurarea sensului ei ontologic, ca iubire).

 

Iubirea Lui se pogoară pentru a-l ridica pe om și este o Iubire jertfelnică până la moarte. Sf. Pavel vorbește despre „Cel ce nici pe Fiul Său nu l-a cruțat, ci L-a dat morții pentru noi” (Rom. 8, 32). El nu zice că a venit pentru a stăpâni, El zice: „Am venit ca să vă slujesc”. Omnipotența Sa nu îl determină să stabilească o relație sclav/stăpân cu omul, prin manifestarea constrângătoare a puterii Sale, ci, dimpotrivă, să devină Cruce de viață făcătoare, prin care își manifestă „iubirea nebună” față de copilul Său. Fiul „tălmăceşte iubirea Tatălui, aducându-le oamenilor înfierea divină”; astfel, dialectica greacă „sclav/stăpân” este înlocuită prin dialectica Evangheliei: „Tată/fiu”. El nu este un Altul, radical diferit de om și separat de lumea pământească (așa cum apare în viziunea gnosticilor), el stabilește cu omul, precum am spus, o relație față către față, personală, desăvârșită prin minunea întrupării, prin care se face, pentru om, începătură a învierii, dându-i șansa omului de a fi împreună-lucrător cu El la învierea sa.

 

El nu este deci, față de noi, un Altul, ci, după cum spune Evdokimov, El este Emmanuel, care înseamnă „cu noi este Dumnezeu”. Dacă omul este „praf și pulbere”, Hristos, situându-se într-un raport iubitor, de persoană către persoană (cuvântul „persoană” provine dingr. „prosopon”, care se traduce prin „sunt cu fața către cineva”), cu omul, îi spune : „Voi sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15, 14). Astfel, se înfăptuiește comuniunea ființială cu Dumnezeul Treimic, comuniune care înlocuiește gnoza.

 

Părinții duhovnicești. Paternitatea spirituală

 

Raportul iubitor părinte/fiu este reflectat în legăturile dintre păriții duhovnicești și fiii lor spirituali. Cei dintâi sunt cei care au reușit să vindece disjuncția dintre funcția axiologică a inimii și funcția gnoseologică a intelectului (Evdikomov), atingând adică acea integritate a ființei trăită în isihasm, echivalentă cu o stare de desăvârșire ontologică. Astfel, arată Evdokimov, paternitatea spirituală nu este o slujire doctrinară, ci una implicit legată de existență și de ființă. Un părinte are menirea de „a-ți pune sufletul în contact direct cu Dumnezeu” (avva Pimen), urmând sfatul „Nu porunci nicicând, fii tuturora pildă, iar nu legiuitor”.

 

Așadar, nu prin impunerea unui set de reguli va reuși să nască fii duhovnicești, ci prin totala jertfă de sine înfăptuită din iubire și în virtutea grijii de a nu știrbi integritatea persoanei umane. În fapt, acest tip de slujire creează libertatea, această atenție și grijă iubitoare față de celălalt, prin care deschizi celuilalt inima, intri în comuniune cu el, comuniune care nu e despărțită de întâlnirea în iubire a omului cu Dumnezeu[1]. Pilda desăvârșită a acestei slujiri iubitoare ne-o dă Domnul nostru Iisus Hristos, care poruncește ucenicilor Săi: „acela care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; precum nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujeasca și să-Și dea viața rascumpărare pentru alții” (Matei 20, 27). „Pilda cea mai bună a evlaviei și chipul cel mai grăitor al iubirii” [2] ne sunt oferite prin atitudinea simbolică supremă a spălării picioarelor Apostolilor.

 

„Dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber”. Libertatea ca iubire versus libertatea ca neant

 

Un adagiu patristic spune că „Toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L iubească”. Dacă Dumnezeu renunță în mod liber la puterea Lui de dragul iubirii față de om, omul e liber să-I primească iubirea sau să o nege, e liber să se bucure de Sensul Creației, dedicându-se în mod lucrător acestuia astfel încât sămânța învierii pe care Domnul a sădit-o în zidirea Sa să rodească, sau să-i nege sensul, căutând să îl distrugă pentru a face din lume propria sa creație, adică o lucrare neroditoare, utopică (pe astfel de oameni „după roadele lor îi veți cunoaște” – Matei 7:20), decretând, în final, absurditatea existenței și admițându-și neputința (fiindcă omul autonom nu poate crea nimic, Sartre o recunoaște: „Nu am ajuns la ceva, pentru că gândirea mea nu mă lasă să construiesc nimic…” și chiar și un ateu ca Merleau-Ponty nu poate contesta că „omul este condamnat la un sens”). Iar dacă lumea așteaptă mereu „semne și minuni”, ca factori de condiționare a credinței, Domnul spune: „Nu vor primi nimic” [3]

 

Ca atare, în vreme ce ateul spune că„dacă Dumnezeu există, atunci omul nu este liber”, Biblia îi poate răspunde prin afirmația: „dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber.” El așteaptă la ușa inimii omului, în tăcere, în taină; Cuvântul prin care Dumnezeu se adresează omului nu copleșește, nu constrânge, își mărturisește doar apropierea: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, eu voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Evdokimov exprimă foarte frumos acest mod sublim prin care Dumnezeu se raportează la cel pe care l-a zidit: „În aşteptarea Sa, Dumnezeu renunţă la atotputernicie şi chiar la omniscienţă, asumându-Şi kenoza, prin chipul Mielului jertfit. Destinul Său printre oameni atârnă de libertatea acestora. El prevede răul, iar iubirea Sa este de aceea şi mai atentă, căci omul poate întemeia viaţa sau revolta acestui refuz.” Dumnezeu nu vrea să creeze o ființă supusă, ci o „făptură nouă”.

 

În fond, omul cu adevărat liber e omul restaurat în Hristos. Lepădându-se de Hristos, omul a crezut într-o libertate iluzorie, care este libertatea ca neant [4]. Începând cu Nietzsche și cu triumful filozofiei existențialiste, decăderea și degenerarea au luat în stăpânire lumea. Angoasa sau spaima „căderii din ființă” a devenit starea de spirit predominantă a omului pentru care nu mai există adevăr, nici sens. Această stare este determinată în mod logic de viețuirea într-o lume în care domină discontinuitatea, confuzia, incoerența. Sartre a proclamat că „omul este condamnat la libertate”, însă sensul real al acestei cugetări este acela că, fără adevăr, omul este condamnat, în definitiv, la neant. Omul rămas singur în fața unei libertăți absolute alege ori sinuciderea, ori ralierea la un proiect utopic menit, în cele din urmă, să nege libertatea în care a crezut și pe care a despărțit-o de adevăr (indiferent față de ceea ce a spus Domnul: „Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”). Libertatea ca neant nu înseamnă triumful omului ca unic arhitect al vieții sale, ci ruinarea și, în final, înrobirea lui, ideea pe care a intuit-o în mod remarcabil personajul dostoievskian nihilist Șigaliov: „Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat.” Ca o urmare logică, totalitarismele instaurate apoi, precum și criza omului postmodern sunt roadele acestui om revoltat, incapabil să priceapă că „angoasa” și „abisul” pe care le-a îmbrățișat în revolta lui reprezintă, după cum spune Serafim Rose în cartea sa, Nihilismul, tocmai nimicul din care Dumnezeu l-a chemat la existență, dar în care a ales să se prăbușească [5]. După Evdokimov, „iadul nu e decât autonomia omului revoltat care îl scoate în afara locului unde Dumnezeu este prezent”.

 

Hristos restaurează adevăratul sens al libertății: libertatea ca iubire (o vorbă foarte înțeleaptă a Sf. Augustin spune: „Iubește și fă ce vrei” – doar iubirea dirijează într-un sens bun și firesc liberul arbitru [6]). Sfinții Părinți ne îndeamnă: „Așadar, țineți-vă tari în libertatea pentru care ne-a eliberat Hristos și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei” (Galateni 5, 1). Sensul și temeiul libertății este binele, însă atunci când într-o epocă nihilistă se decretează că nu există bine sau rău și deci nici adevăr, oamenii pierd sensurile cuvintelor, așadar și sensul libertății („Când cuvintele îşi pierd sensul, oamenii îşi pierd libertatea”, spunea Confucius). Amestecul, confuzia, incoerența, incapacitatea de a mai discerne înrobesc omul față de lume, o lume care s-a lepădat de Dumnezeu. Apostolii ne mai spun: „Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea liber­tatea drept acoperamânt al răutații, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16). Și tot un înțelept din vechime se ruga așa: „Înrobește-mă, Doamne, ca să fiu liber”. În lumea redusă la sine, închisă în propria sa imanență, nu poate exista libertate. E o lume care, refuzând șansa regenerării, Sensul pe care Dumnezeu l-a sădit în ea, se dezintegreaza și devine incoerentă. Or, „coerența decurge din credință”, după cum spune Par. Serafim Rose [7].

 

Despre iad, semnificația Botezului și drumul Crucii

 

Sfinții Părinți spuneau ca încă din viața de pe pământ omul poate pregusta ceva din bucuria celor drepți din rai sau din chinul cumplit al celor munciți în iad. Teologia de școală, cum o numește Evdokimov, a creat o imagine superficială și greșită a iadului, menită să atragă revolta și necredința. Judecata nu echivalează cu amenințarea unei pedepse, ci cu „descoperirea lumii, adică a iubirii divine”. „Tatăl din ceruri nu judecă… Din El, făpturile se judecă pe ele însele” (Simone Weil); Sfântul Isaac spune că „păcătoşii din iad nu sunt lipsiţi de dragostea dumnezeiască”, dar aceeaşi iubire „devine suferinţă în cei condamnaţi şi bucurie în cei aleşi”. Iadul înseamnă imposibilitatea de a răspunde iubirii, imposibilitatea comuniunii, suferința de nedescris a unor suflete goale, închise în singuratatea și pustiul pe care ele însele l-au ales, în timpul unei vieți în care au respins sensul autentic al iubirii. Libertatea nu poate exista separată de acest sens al iubirii. Liberul arbitru întrebuințat greșit nu poate duce spre o unitate, spre un sens care sa unifice, să creeze comuniune, să înalțe; degenerează într-o arbitraritate menită să dea naștere iadului. Aceasta este ratarea iubirii, și, după cuvintele unui teolog, „Cea mai mare tragedie a omului este eșecul lui în iubire”[8]. O tragedie trăită ca o pregustare a iadului.

 

Înțelegând iadul ce există în lume, căpătăm discernământul necesar care trebuie să ne călăuzească pe drumul strâmt spre Viață, însă discernământul nu ne poate fi călăuză decât însuflețit de iubirea lucrătoare capabilă „să preschimbe însăși firea lucrurilor”, reînnoindu-le. Prin aceasta se traduce îndemnul „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Parintele Arsenie Papacioc spunea că nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile sale au mântuit lumea, ci Crucea. „Atunci cand Iisus S-a rastignit, atunci a fost biruit satana”. Pentru a birui răul, trebuie să învățăm nu arta de a muri (așa cum apare în înțelepciunea platonică), ci modul cum putem muri întru Înviere, fiindcă doar murind cu Hristos murim morții. Semnificația Botezului nu este doar moarte și înviere în Hristos, ci pogorâre la iad împreună cu Hrisos (Sfântul Ioan Hrisostom).

 

Trebuie să trecem prin iadul acestei lumi, împreună cu Hristos, Care nu ne lasă singuri, ci este în conlucrare cu noi (într-un raport teandric, ce se desfășoară doar în spațiul tainic al iubirii, unde se conjugă în mod armonios, dar fără amestec, voința omului si cea a lui Dumnezeu) și să purtăm cu bucurie Crucea mântuitoare („Semn de victorie, Crucea recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâmă porţile iadului”, ea „precede lumina fulgerătoare a Învierii” – Evdokimov). Iar drumul Crucii presupune a nu te înrobi lumii, urmând calea largă și ușoară a pierzării, ci este însăși calea libertății (sfinții noștri din închisori au ales nu calea „simplă” și „fericită” a adaptării la un sistem utopic al lumii acesteia, ci calea jertfelnică a iubirii pentru Adevăr, pentru credință și libertate – iar moartea lor este învierea noastră, spunea Dan Puric). Nihilistul se ridică împotriva acestei căi fiindcă nu suferă povara libertății. Libertatea devine pentru el angoasă, neliniște, tocmai fiindcă îi refuză sensul, și anume Crucea. Angoasa nihilistului este o pregustare pământească a suferinței și singurătății teribile din iad.

 

Despre slăbiciunea unui Dumnezeu atotputernic

 

Dorind să stabilească un raport de reciprocitate consimțită cu omul, Dumnezeu primește să devină „slab”, vulnerabil, coborându-se pe pământ pentru a se așeza la „masa păcătoșilor” pentru ca, prin iubirea Sa jertfelnică mântuitoare, să-l înalțe pe om; această slăbiciune exprimând „iubirea nebună a lui Dumnezeu” (Sf. Nicolae Cabasilas) este înfățișată și în aceste cuvinte din Acatistul Nașterii Domnului: „Pe pământ Te-ai arătat și acum în peșteră sărăcăcioasa Te-ai nascut, din Curata Fecioară. Tu bogat fiind, pentru noi de bunăvoie ai sărăcit, pentru ca oamenii să se îmbogațească… Slavă Ție că prin iubirea Ta pe noi ne-ai mântuit”. Întrucât nu vrea să creeze o marionetă servilă, un reflex pasiv, El acceptă, așadar, să se „deșerte” de omnipotența Sa, chiar cu riscul de a fi respins și izgonit din propria Creație, fiindcă omul are libertatea de a-i spune „nu” (degenerând în revoltă, nihilism și autodistrugere) sau de a răspunde atitudinii kenotice prin credință lucrătoare (ajungând la cunoașterea Adevărului care eliberează, deci a conținutului autentic al libertății, pe care o poate atinge nu omul autonom, ci omul aflat in conlucrare cu Dumnezeu întru izbăvirea sa din robia răului și a morții).

 

„Iubirea nebună a lui Dumnezeu” ajunge nu doar să distrugă păcatul, răul și moartea, ci, mai mult decât atât, Îl determină să le asume deplin: „cu moartea pre moarte călcând”, murind ca astfel omul să trăiască în El pentru a învia, ca astfel omul „să moară morții”. Cum aflăm din Biblie, El „s-a apropiat de moarte cunoscând starea trupului neînsufleţit, pentru a da firii începătura învierii”. După cum arată Charles Pėguy, pe Cruce Dumnezeu „a fost de-al omului”. Hristos și-a asumat personal tăcerea lui Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Jertfa și Întruparea Sa au fost totale, El și-a asumat în mod deplin umanitatea prin pătimire pentru a o mântui. Acest fapt anulează orice erezii monofiziste [9]. Pentru mântuirea lumii cazute a fost necesară pătimirea, iar „în firea proprie nu putea pătimi Fiul lui Dumnezeu” [10]. Cum notează Evdokimov în Vârstele vieții spirituale, Dumnezeu își transcende propria transcendență, îndreptându-se spre om, pentru a-l salva din neant și adresându-i chemarea de a-și depăși, la rândul său, propria-i imanență către Cel Sfânt. Iar omul „poate să facă acest lucru fiindcă Cel Sfânt a binevoit să ia chipul său”.

 

În schimbul a tot ce a făcut pentru noi, Dumnezeu nu îi cere omului supunerea oarbă, nici moralismul, nici virtuțile, ci „un strigăt de iubire şi încredere purces din adâncul iadului în care se află”. Nicolae Cabasilas spune foarte frumos: „Dumnezeu se arată, dezvăluindu-Şi iubirea… Respins, el aşteaptă la uşă… Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ştergerii datoriei, decît iubirea”.

 

Biserica și lumea

 

În ochii lui Dumnezeu, omul nu este niciodată un mijloc, persoana umană are o valoare absolută, de la el Dumnezeu așteptând răspunsul liber al iubirii, prin care omul ia parte la lucrarea Sa mântuitoare (prin comuniunea euharistică și prin participarea la celelalte Sfinte Taine, deci prin intrarea in comuniune cu „lucrările” în care Dumnezeu este prezent, comuniune care, spune Evdokimov, „nu este nici substanţială (ca în panteism), nici ipostatică (ca în cazul unic al lui Hristos) ci energetică, iar Dumnezeu este cu totul prezent în aceste energii/lucrări”) fiindcă Domnul le-a pus pe toate sub semnul Crucii Sale pentru a le învia și transfigura, iar împreunarea Cuvântului cu natura „moartă” aduce acesteia vindecarea și îi dă viață. Biserica pe care Hristos o lasă în lume este „trimisul” care are menirea de a-i continua lucrarea mântuitoare. El spune: „Cel care primeşte pe Cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”.

 

Istoria și eshatologia se întrepătrund, istoria nu este autonomă, spune Evdokimov. Vocația creștinilor în această lume este aceea de a „a uni natura creată (lumea) cu energia necreată a îndumnezeirii (purceasă ca dintr-un izvor viu înspre Biserică)” (Sfântul Maxim). Aceasta se realizează întrucât sensul Întrupării lui Dumnezeu în istorie este tocmai restaurarea creației, transfigurarea firii, curățirea ei de germenii demonici care o supun morții și degenerării; prin Întrupare, separația survenită în urma păcatului originar a fost depășită, Hristos s-a unit cu noi în cel mai strâns mod, făcându-ne frați ai Săi după har și, după cum notează Păr. Staniloae în eseul De ce suntem ortodocși?, El s-a făcut asemenea nouă prin umanitatea asumată pentru a ne face asemenea Lui în dumnezeire. După cuvintele lui Evdokimov, „prin taina Întrupării, Dumnezeu transcende propria transcendenţă”, umanitatea Sa îndumnezeită devenind „consubstanțială” omului.

 

Hristos pleacă din lume, dar El e prezent prin Cuvântul Său pe care îl lasă în miezul istoriei (Ioan 12, 48). El este Cuvânt al vieții, deci „nu este o doctrină imobilă, ci locul viu al unei Prezenţe”. Biserica este Trup al Său, și numai prin Biserică omul poate deveni de același trup cu trupul lui Hristos, al Dumnezeului-om. Numai prin Biserică omul poate ajunge „întru barbat desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos”, deci om deplin [11] („Biserica este Revelația întrupată și activă a lui Dumnezeu în umanitatea celor care o acceptă prin credință” – Par. Staniloae, Sfântul Duh în viața Bisericii). Pentru a ajunge aici, omul nu rămâne într-o așteptare pasivă (mântuirea presupune o dinamică, o participare personală), ci se dedică pregătirii lucrătoare a Parusiei. Sensul viețuirii în istorie este reflectat în îndemnul: „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Matei, 3,3).

 

Prin aceasta se indică drumul maturizării omului, adică trecerea de la stadiul demonic, al orbirii și nepăsării față de lucrarea mântuitoare la care este chemat, la condiția de ființă conștientă de Dumnezeu. Crizele care survin de-a lungul istoriei nu sunt întâmplătoare, ci sunt „judecăți eshatologice”; orice idee de „paradis” creat pe pământ este menită eșecului, fiecare epoca istorică s-a încheiat într-un eșec, însă, spune Evdokimov, „toate aceste mari eşecuri sînt de fapt mari izbânzi, întrucât dezaxează istoria, conducând-o la marginea limitelor sale, către transcendenţa propriei transfigurări.” Această măsurare prin eshaton a istoriei contrazice ideea unui univers închis în propria imanență, încremenit în imposibilitatea regenerării.

 

Semnificația comuniunii și primejdia „obiectivării” lui Dumnezeu ca anulare a comuniunii

 

Într-o apoftegmă a Cuviosului Macarie Egipteanul, iadul este descris astfel: „…nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt …”. În postfața cărții lui Serafim Rose, Nihilismul. Cauzele revoluției din epoca modernă, Tatiana Petrache scrie că „neantul este decăderea de la posibilitatea existenţială a relaţiei personale. Neantul este refuzul comuniunii. Adevărul este chiar relaţia de iubire dintre fiinţe, pentru că în această stare se deschid unele altora, ies din starea de potenţă a naturii lor.” Și Dumitru Stăniloae arată, în scrierile sale, că „Adevărul este Persoana, este comuniunea personală supremă”. Acest fapt depășește, așadar, viziunea gnostică. În cadrul tainic al acestei iubiri unitive (dar care exclude confundarea) este depășit dualismul dintre sensibil și inteligibil, dintre simțuri și intelect. Această unitate a contrariilor, unitatea dintre natura divină și cea umană, realizată „în chip neamestecat şi neîmpărţit” (după formula succintă a Sinodului de la Calcedon), își găsește expresia desăvârșită în icoană (icoana nu înfățișează exclusiv o realitate istorică, dar nu este nici simbolică în mod absolut). Comuniunea cu Dumnezeul Treimic înlocuiește gnoza, chemarea iubitoare vizează „intimitatea cu Dumnezeu”, „unirea din dragoste”.

 

Precum notează Evdokimov foarte sugestiv, „comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere”. Sfântul Atanasie Sinaitul vorbește despre viziunea „față către față” (Matei 18, 10; I Corinteni 13, 12), fiind vorba, altfel spus, despre un raport realizat „persoană către persoană”, nu „natură către natură”. În comentariul său la textul de la Exod 3,14, Sfântul Grigorie Palama scrie: „Dumnezeu nu a spus: «Eu nu sunt esenţă», ci: «Eu sunt Cel ce sunt»; El refuză astfel să identifice totalitatea Fiinţei cu esenţa – existenţa primează asupra esenţei”. Omul intră în comuniune cu energiile harice ale lui Dumnezeu, cu lucrările în care El este prezent, prin care El își manifestă ființa. Omul nu poate participa la esența lui Dumnezeu, dar intră în comuniune cu energiile sale necreate.

 

Distanța dintre Dumnezeu și om s-a instaurat atunci când omul l-a „obiectivat” pe Dumnezeu, imaginându-și că trăiește o existență de prizonier, ceea ce l-a determinat să se revolte. Însă un dumnezeu astfel obiectivat nu poate fi decât un fals dumnezeu, a cărui „moarte” o decretează în final, întrucât întâlnirea cu o abstracție, cu un „principiu universal”, cu o „cauză primă” nu se va putea produce niciodată, iar așteptarea este în zadar. Acest dumnezeu nu l-a putut salva din prăbușirea în abis, un abis format din propriile lui neliniști, spaime și angoase [12].

 

Hristos vine și spune: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să propovăduiesc robilor dezrobirea… şi să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4, 19). El vine tocmai pentru a dezrobi omul dintr-o existență de prizonier. Adam și Eva au fost înșelați de ideea indusă de către diavol că Dumnezeu este Lege care interzice. Ideea unei autorități exterioare, obiectivate, pervertite nu mai poate corespunde unui Adevăr care eliberează, ci unei forțe care înlănțuie. Or, esența Bisericii, subliniază Evdokimov, nu este „atât autoritate, cât sursă abundentă, har peste har, libertate adăugată libertăţii care elimină orice «obiectivare», orice conflict”. Dumnezeu nu interzice, doar avertizează asupra destinului ce îl așteptă pe om în urma alegerii libere a unei căi ce nu-i poate aduce însă folos. Dacă Sfântul Pavel spune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12). Şarpele ar spune, distorsionând și răsturnând înțelesurile: „Toate sunt interzise, dar toate sunt de folos”.

 

Prin Întrupare, Hristos ne aduce înfierea divină, iar prin parabola fiului risipitor ne dezvăluie adevăratul chip al Tatălui. În fond, pilda fiului risipitor arata că autoritatea justițiară nu este de partea tatălui, ci de cea a fiului cel mare. Tatăl, notează Evdokimov, „nu face decât să alerge în întâmpinarea copilului său.”

 

Irina Bazon

 

Note:

 

[1] Păr. Dumitru Stăniloae, Omul, ființa care transcende timpul spre veșnicie, prin nădejde și pocăință (http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/omul-fiinta-care-transcende-timpul-spre-vesnicie-prin-nadejde-pocainta-69026.html).

 

[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Mantuitorul spală picioarele ucenicilor (http://www.crestinortodox.ro/paste/saptamana-patimilor/mantuitorul-spala-picioarele-ucenicilor-71126.html).

 

[3] după cum spune Nikolai Berdiaev în cartea sa, Filozofia lui Dostoievski, „Miracolul trebuie să vină de la credinţă, nu credinţa de la miracol. Doar astfel credinţa este liberă.”

 

[4] despre distincția dintre „libertatea ca neant” și „libertatea ca iubire” vorbește Ioannis Zizioulas, în Fiinţa eclesială, ed. Bizantină, 1996.

 

[5] Serafim Rose, Nihilismul – o filozofie luciferică sau unde duce înțelepciunea acestui veac, Ed. Egumenița, 2004.

 

[6] În eseul Libertate și responsabilitate în spațiul iubirii creștine, Pr. drd. Gheorghe Popa notează că nu există o relație cauzală între creatură și Dumnezeu, ci „o întrepătrundere simfonică”. „La orice efort liber al voinței răspunde harul pentru a o ajuta”, iar „libertatea autentică înseamnă a alege binele” (http://www.crestinortodox.ro/morala/libertate-responsabilitate-spatiul-iubirii-crestine-70846.html).

 

[7] Serafim Rose, Nihilismul – o filozofie luciferică sau unde duce înțelepciunea acestui veac.

 

[8] Ierom. Teofan Mada, Pacea virtuţilor şi tulburarea patimilor, Ed. Agnos.

 

[9] Redau câteva citate extrem de frumoase referitoare la asumarea în mod deplin a umanității de către Hristos: „Hristos a fost primul om care a ieșit singur în fața morții. Doar El, dintre oameni, a fost părăsit cu desavârșire, astfel că a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit!?” A fost nevoie ca omul Iisus să cunoască părăsirea lui Dumnezeu – singura pricină a morții, pentru că altfel El nu ar fi putut muri. Astazi noi nu putem întelege spaima Lui, caci Hristos a zdrobit puterea morții și moartea pe care o avem noi azi, dacă ma pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi suntem curajosi în fața morții deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toata spaima și durerea morții.”

 

Savatie Baștovoi, De ce s-a speriat Hristos (http://www.razbointrucuvant.ro/2008/04/24/parintele-savatie-bastovoi-de-ce-s-a-speriat-hristos/)

 

„Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim. (…) De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedând să sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce – solemniter – ci pironită cu adevărat (…) Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.” Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe Sine nu S-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru…”

 

Nicolae Steinhardt, Dumnezeul Meu, De ce M-ai părăsit? (http://www.razbointrucuvant.ro/2008/04/25/dumnezeul-meu-de-ce-m-ai-parasit/

 

„Cuvântul lui Hristos care cheamă la o schimbare radicală a întregii noastre vieți, a venit ca o rană crudă. Cand Hristos a vazut chinul nostru a suferit mai mult decât oricare dintre noi. Și a purtat această cruce în toți anii activității Sale in lume. … A fost osândit din toate părțile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate și ordine; de Biserica Vechiului Testament întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulțimea care primise atât de mult bine din mâinile sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat și pe cale de a pogori la cei ce ședeau în întunericul iadului. (…) Și orice om căruia Dumnezeu i-a acordat rarul și înfricoșătorul privilegiu de a cunoaște fie și într-o măsură cât de redusă agonia rugaciunii lui Hristos din gradina Ghetsimani, va da încetul cu încetul și chinuitor peste o conștiință convingătoare a învierii propriului său suflet și peste o simțire a biruinței de netăgăduit și definitive a lui Hristos. El va cunoaste ca “Hristos, odata înviat din morți, nu mai moare; asupra-I moartea nu mai are stăpânire” … Și înăuntru duhul său îi va șopti: Domnul meu și Dumnezeul meu… Prin harul iubirii Tale care covârșește toată mintea, am trecut și eu, Hristoase, de la moarte la viață…” (Romani 6, 9) (Arhimandritul Sofronie,Rugaciunea, experiența vieții veșnice, editura Deisis, Sibiu, 1998).

 

[10] Arhimandrit Chesarie Gheorghescu, Iconomia dumnezeiască la Sfinții Părinți (http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/iconomia-dumnezeiasca-sfintii-parinti/)

 

[11] recomand pentru acest subiect excelenta carte a Sfântului Iustin Popovici, Omul și Dumnezeu-omul. Abisurile și culmile filozofiei, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.

 

[12] a se consulta analiza Tatianei Petrache din postfața cărții Păr. Serafim Rose, Nihilismul. Cauzele revoluției din epoca modernă, Ed. Egumenița, 2004.

 

 

https://irinamonica.wordpress.com/2010/04/02/paul-evdokimov-iubirea-nebuna-a-lui-dumnezeu-recenzie/

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Minunata lume nouă – Aldous Huxley

 

(recenzie și citate)

MONICA CIRSTEA

 

Perioadele de schimbare sunt prolifice dezbaterilor și ne inspiră să ne gândim mai mult la semnificațiile lucrurilor din jurul nostru și la noi direcții de evoluție. Unde am fost până acum și către ce vom tinde mai departe? Cum poți avea certitudinea că o alegere făcută astăzi va aduce rezultatul sperat?

 

Avem de luat decizii în fiecare zi, fie că sunt aspecte minore, justificate doar de un context sau o intuiție de moment, fie că sunt decizii care ne influențează întreaga viață și care au în spate ani de zile de pregătire. Oricum ar fi, un orizont larg de cunoștințe ne ajută să putem vedea lucrurile mai obiectiv.

 

Romanele distopice ne dau posibilitatea de a vedea scenarii alternative de viață și oferă un răspuns la întrebarea pe care fiecare din noi ne-o punem la un moment dat: ce ar fi dacă…? Astăzi, vă propun să explorăm Minunata lume nouă, roman de Aldous Huxley, publicat în 1932.

 

Construirea noii societăți

Lumea ilustrată de roman este, la prima vedere, o lume mai bună, mai liniștită, în care oamenii își găsesc locul și satisfacția.  Nimic nu vine însă fără un sacrificiu, iar Statele Unite ale Lumii, sub deviza Comunitate, Identitate, Stabilitate, aleg să sacrifice liberul arbitru. Condiționați încă din momentul conceperii, oamenii trăiesc într-o armonie statică, acceptându-și locul și rolul în câmpul muncii și în viața socială.

 

„ Noi nu vrem să ne schimbăm. Fiecare schimbare reprezintă o amenințare la adresa stabilității. Iată un motiv în plus pentru care aplicăm cu atâta zgârcenie noile invenții.”

 

Acest nou tip de societate contrazice multe din valorile fundamentale ale societăților tradiționale și ale religiilor, fiind de fapt un răspuns ipotetic la abuzurile petrecute în aceste medii de-a lungul istoriei:

 

„ (…) nu poți face tragedii fără instabilitate socială. Dar acum lumea e stabilă. Oamenii sunt fericiți; capătă ceea ce vor și nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt înstăriți; trăiesc în siguranță; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioși, nu le pasă de patimi și de bătrânețe; n-au mame și tați care să-i necăjească și să-i sâcâie; n-au soții, ori copii, ori iubiți și iubite care să le stârnească sentimente puternice; sunt condiționați în așa fel încât practic nu pot să se poarte decât așa cum trebuie. Și dacă ceva nu e în regulă, au la dispoziție soma.”

 

„(…) civilizația n-are câtuși de puțin nevoie de noblețe sau eroism. Chestiile astea sunt doar simptome ale ineficacității politice. Într-o societate ca a noastră, nimeni nu are prilejul de a deveni nobil sau erou. Pentru ca să se nască un asemenea prilej, ar trebui să se destabilizeze de tot situația. Acolo unde sunt războaie, unde oamenii sunt dezbinați în convingerile sau atașamentele lor, unde apar ispite cărora trebuie să li se împotrivească, lucruri îndrăgite care trebuie obținute ori apărate prin luptă – acolo, evident, capătă oarecare sens noblețea și eroismul. Dar azi nu avem deloc războaie. Și se iau cele mai mari precauții pentru a-i împiedica pe oameni să se îndrăgostească prea tare de cineva. Nu mai există dezbinări în materie de convingeri sau atașamente; ești condiționat astfel încât să nu poți să nu faci ceea ce trebuie.”

 

Revoluția industrială și societatea de consum

Noua formă de organizare se naște ca urmare a progresului tehnic și științific, început odată cu Revoluția industrială. În fapt, vizita lui Aldous Huxley în SUA și producția de serie implementată pentru prima dată de Henry Ford l-au inspirat pe autor pentru scrierea acestui roman. Astfel, locul lui Dumnezeu este luat în roman de Ford, văzut ca un creator al lumii noi, o lume în care producția de serie ajunge să fie implementată, în spiritul eficienței și stabilității, chiar și în cazul ființelor umane.

 

„Mă interesează adevărul, îmi place știința. Dar adevărul e o amenințare, iar știința e un pericol public. E la fel de periculoasă pe cât a fost de benefică înainte. Ne-a oferit echilibrul cel mai stabil din întreaga istorie a omenirii. (…) Dar nu-i putem îngădui științei să ducă de râpă toată treaba bună pe care am făcut-o. Tocmai de aceea îi limităm cu grijă aria cercetărilor. (…) Noi nu-i putem permite științei să se ocupe de altceva decât de problemele cele mai imediate ale momentului. Toate celelalte studii sunt descurajate cu multă grijă și sârguință.”

 

„ Cunoașterea era binele cel mai înalt, adevărul constituia valoarea supremă; tot restul era secundar și subordonat lor. Dar, într-adevăr, încă de pe atunci ideile începeau să se schimbe. (…) Schimbarea era cerută de producția de masă. Fericirea universală face să se învârtească mereu roțile; adevărul și frumusețea n-o pot face. Și, bineînțeles, de câte ori masele puneau mâna pe puterea politică, ceea ce conta era fericirea, mai degrabă decât adevărul și frumusețea.”

 

Din punct de vedere economic, se încurajează dependența de consum. Se promovează forme de distracție consumatoare de resurse, cele care implică tehnologia. Oamenii sunt îndepărtați de natură și stimulați să o considere plictisitoare, pentru că aceasta nu contribuie la economie. De asemenea, repararea obiectelor este văzută ca o sărăcire, soluția bună fiind achiziția de noi bunuri și aruncarea celor vechi.

 

Creșterea și educația copiilor

Pentru a aduce performanțele tehnologice și la nivelul societății, noua lume desființează concepte precum familie, căsătorie, părinți și copii, conceperea și creșterea ființelor umane făcându-se în cadrul unor instituții specializate. Echilibrul social este asigurat prin producerea de invizi condiționati genetic să aparțină unei anumite categorii: de la Alfa (indivizi superiori, capabili de muncă intelectuală de înaltă calificare), apoi Beta, Gama, Delta, până la Epsilon (indivizi degenerați, destinați muncilor cele mai de jos). Aceasta are loc în Centrele de incubație și condiționare. Un instrument major al stabilității sociale îl reprezintă bokanovskificarea – procedeu ce permite divizarea multiplă a unui ovul, rezultând gemeni identici care pot fi folosiți eficient ca mână de lucru.

 

„Omul crede în anumite lucruri pentru că a fost condiționat să le creadă. Descoperirea unor rațiuni greșite ale lucrurilor pe care le crezi, din alte rațiuni greșite – asta înseamnă filosofia. Oamenii cred în Dumnezeu pentru că au fost condiționați să creadă în el.”

 

După naștere, copiii sunt condiționați prin himnopedie, formându-și astfel principiile morale conforme cu lumea din care vor face parte. Sentimentele, văzute ca motiv de instabilitate socială, sunt abolite, promovându-se în schimb relații carnale, de scurtă durată și lipsite de atașament și apartenență. În ultimă instanță, pentru nemulțumirile de moment ale oamenilor este încurajat consumul de soma – un drog perfect, ce oferă pe loc o evadare din realitate, fără riscuri majore asupra sănătății.

 

Cultura

Singura legătură a noii societăți cu cele din trecut o reprezintă rezervațiile de „sălbatici” – oameni nesupuși condiționării, care se reproduc în mod natural și cresc în triburi. Ei reprezintă o curiozitate pentru oamenii „civilizați”, iar momentul în care un cuplu merge să viziteze o astfel de rezervație reprezintă un punct de cotitură în evoluția narativă a romanului. Începe astfel o paralelă între evoluția naturală și civilizația condiționată.

 

În acest context, apariția unui volum din Operele complete ale lui Shakespeare în mâinile unui „sălbatic” ne arată că abandonarea culturii înalte în favoarea unei culturi de masă poate altera definitiv percepția și capacitatea oamenilor de a înțelegere lumea.

 

„ Dar acesta este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru stabilitate. Trebuie să alegi între fericire și ceea ce pe vremuri oamenii numeau „artă superioară”. Pe aceasta noi am sacrificat-o.”

 

„ Adevărata fericire pare întotdeauna palidă și sordidă în comparație cu supracompensațiile chinurilor și mizeriei sufletești. Și, bineînțeles, stabilitatea nu e nici pe departe atât de spectaculoasă ca instabilitatea. Iar mulțumirea nu are nimic din strălucirea și splendoarea unei lupte eficace împotriva nenorocirii, n-are nimic din pitorescul unei înfruntări cu ispita sau al unei prăbușiri fatale adusă de patimă și îndoială. Fericirea nu e niciodată măreață.”

 

„Ce rost mai are adevărul, sau frumusețea, sau cunoașterea, când de jur împrejurul tău explodează bombe bacteriologice? Atunci a trebuit să fie întâia oară controlată știința – după Războiul de nouă ani. Atunci s-au arătat oamenii dispuși să li se controleze până și poftele. Totul pentru o viață liniștită. Și de atunci încoace nu facem decât să controlăm. Bineînțeles că adevărul a avut de suferit. Dar fericirea a avut numai de câștigat. Nu poți căpăta totul pe gratis. Fericirea are și ea un preț, care trebuie plătit.”

 

Concluzii

În urma acestei lecturi, ne putem gândi la schimbările care se produc treptat la nivelul societății și unde ne pot duce ele. Dar, mai ales, putem reveni asupra importanței culturii și tradițiilor – întrucât ele păstrează esența civilizației noastre și capacitatea de a regăsi un sens în ceea ce ne înconjoară.

 

Pus față în față cu scenariul minunatei lumii noi, „sălbaticul”, personajul cel mai apropiat de felul de a fi al oamenilor din lumea noastră, face o alegere fermă:

 

„ – Eu unul nu vreau confort. Îl vreau pe Dumnezeu, vreau poezie, vreau primejdie adevărată, vreau libertate, vreau bunătate. Vreau păcatul.

 

– De fapt, dumneata pretinzi dreptul de a fi nefericit. (…)”

 

– Mă rog, fie și așa!”

 

 

https://dreamsofanarchitect.com/minunata-lume-noua-aldous-huxley-recenzie-si-citate/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Scopul lui Satan – o lume fără legea lui Dumnezeu

 

Scopul lui Satan este să desființeze Legea lui Dumnezeu. Pentru a îndeplini acest obiectiv s-a răsculat împotriva Creatorului şi deşi a fost aruncat din cer, a continuat acelaşi război pe pământ. Scopul pe care l-a urmărit în mod constant a fost să amăgească pe oameni şi să-i determine să calce Legea lui Dumnezeu. Fie că aceasta se realizează prin respingerea Legii în întregime, fie prin înlăturarea unuia din principiile ei, rezultatul va fi, în cele din urmă, acelaşi. ”Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” (Iacob 2:10).

 

Căutând să arunce dispreţ asupra poruncilor divine, Satan a falsificat doctrinele Bibliei şi astfel, în credinţa a mii de oameni care pretind a crede în Scripturi, au fost incluse minciuni și amăgiri. Ultimul mare conflict între adevăr şi minciuna nu este decât bătălia finală a unei controverse îndelungate de milenii, privind Legea lui Dumnezeu. În această bătălie intrăm acum—o bătălie între legile oamenilor şi preceptele lui Iehova, între adevărul Bibliei şi religia oamenilor şi tradiţiei.

 

Respingând adevărul, oamenii resping pe Autorul lui. Călcând în picioare Legea lui Dumnezeu, ei neagă autoritatea Legiuitorului. Este tot atât de uşor a face un idol din doctrine şi teorii false, ca şi a modela un idol din lemn sau din piatră. In viaţa multora este întronat idolul filozofiei, în timp ce viului Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său, în Cristos şi în lucrările creației, I se închină doar puţini. Mii de oameni zeifică natura, în timp ce neagă pe Dumnezeul naturii. Deşi într-o formă diferită, idolatria există în lumea creştină contemporană, în mod tot atât de real cum exista în vechiul Israel din zilele lui Ilie. Dumnezeul multora dintre pretinşii înţelepţi, filozofi, poeţi, politicieni, ziarişti—dumnezeul cercurilor rafinate modeme, din multe colegii şi universităţi, chiar şi din unele instituţii teologice — nu este deloc mai bun decât Baal, zeul soare al Feniciei.

 

Nici o eroare acceptată de lumea creştină nu loveşte cu mai multă îndrăzneală împotriva autorităţii Cerului, nici una nu este mai direct opusă dictatelor raţiunii, nici una nu este mai dăunătoare prin consecinţele ei, decât doctrina modernă, care câştigă teren rapid, că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie pentru oameni. Orice naţiune îşi are legile ei, care cer respect şi ascultare; nici o guvernare nu poate exista fără ele; dar se poate concepe ca să nu aibă Creatorul cerului şi al pământului nici o lege, care să guverneze fiinţele pe care le-a făcut El?

 

Ar fi mult mai uşor de conceput ca naţiunile să-şi abroge legile şi să îngăduie oamenilor să facă ce le place, decât ca Guvernatorul universului să-Şi anuleze Legea şi să lase lumea fără o regulă care să condamne pe cei vinovaţi sau să îndreptăţească pe cei ascultători.

 

Dorim să cunoaştem consecinţele anulării Legii lui Dumnezeu? Oriunde sunt respinse preceptele divine, păcatul încetează să mai pară vinovat şi dreptatea să fie de dorit. Cei care refuză să se supună guvernării lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiţi să se conducă pe ei înşişi. În timp ce-şi bat joc de credința acelora care ascultă de cerinţele lui Dumnezeu, mulţimile acceptă cu grabă amăgirile lui Satan. Ele dau frâu liber poftelor şi practică păcatele care au atras judecăţi dure asupra păgânilor în trecut.

 

Cei care învaţă pe oameni să privească cu uşurinţă poruncile lui Dumnezeu seamănă neascultare, pentru a culege neascultare. Să fie înlăturate restricţiile impuse de Legea divină şi legile omeneşti vor fi curând ignorate. Deoarece Dumnezeu interzice practicile necinstite, lăcomia, minciuna şi înşelăciunea, oamenii sunt gata să calce în picioare principiile Sale, considerându-le o piedică în calea prosperităţii lor pământeşti; dar consecinţele înlăturării acestor precepte vor fi de aşa natură, încât ei nu le pot anticipa.

 

Dacă legea n-ar fi obligatorie, de ce s-ar teme cineva să o calce? Proprietatea n-ar mai fi sigură. Oamenii ar dobândi bunurile aproapelui prin violenţă, iar cel mai puternic ar deveni cel mai bogat. Viaţa însăşi n-ar fi respectată. Legământul căsătoriei n-ar mai fi ca o fortăreaţă sfântă pentru ocrotirea familiei. Cel care ar avea puterea, dacă ar dori, ar lua nevasta aproapelui lui cu forţa. Copiii nu s-ar da înapoi să ia viaţa părinţilor lor, dacă, făcând aşa, şi-ar putea împlini dorinţa inimilor lor pervertite. Lumea civilizată ar deveni o hoardă de hoţi şi asasini; iar pacea, liniştea şi fericirea ar fi alungate de pe pământ. Oare nu seamănă cu lumea în care trăim?

 

STĂVILARELE NELEGIUIRII SUNT DEJA DESCHISE

 

Învăţătura că oamenii sunt scutiţi de ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu a slăbit deja puterea obligaţiei morale şi a deschis stăvilarele unui potop de nelegiuiri asupra lumii. Fărădelegea, risipa şi corupţia se năpustesc peste noi ca un val copleşitor. Satan este la lucru în familie. Steagul lui flutură chiar şi în căminele pretinse creştine. În ele există invidie, bănuieli rele, făţărnicie, înstrăinare, rivalitate, ceartă, trădare a datoriilor sfinte, îngăduirea patimilor. Întregul sistem de principii şi doctrine religioase, care ar trebui să constituie temelia şi structura vieţii sociale, pare a fi un edificiu care se clatină, gata să se prăbuşească. Criminalii cei mai ticăloşi, când sunt aruncaţi în închisoare pentru infracţiunile lor, sunt adesea făcuţi obiectul atenţiilor şi darurilor, ca şi când s-ar fi distins printr-un merit de invidiat. Se face o mare publicitate în jurul persoanei şi crimelor lor. Presa publică amănunte revoltătoare ale viciului, iniţiind astfel şi pe alţii în practicarea înşelătoriei, hoţiei, crimei și imoralității. Curţile de justiţie sunt corupte. Conducătorii sunt mânaţi de dorinţa după câştig şi iubirea de plăceri senzuale. Necumpătarea a întunecat facultăţile multora, astfel încât Satan are stăpânire aproape deplină asupra lor. Juriştii sunt corupţi, dedaţi la mită, înşelători. Beţia şi petrecerile, patima, invidia, necinstea, sub toate formele, sunt prezente printre aceia care aplică legile. Pasiunea nebunească a viciului, luarea fără motiv a vieţii, creşterea teribilă a necumpătării şi nelegiuirii de orice fel şi în orice proporţie, ar trebui să trezeacă pe toţi care se tem de Dumnezeu, să se întrebe cât va mai dura până când Dumnezeu va pune capăt acestei lumi rele.

 

Acum, pentru că Satan nu mai poate ţine lumea sub stăpânirea lui prin interzicerea Scripturilor, recurge la alte mijloace pentru a atinge acelaşi scop. Prin introducerea învăţăturii că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie, el îi conduce pe oameni tot atât de eficace să o calce, ca şi când ar fi cu totul necunoscători ai preceptelor ei. Rămânând credincioşi erorii păgâne a nemuririi naturale a sufletului şi a stării conştiente a omului după moarte, oamenii au lepădat singura apărare împotriva amăgirilor spiritismului. Doctrina chinurilor veşnice a condus pe mulţi să nu creadă în Biblie. Acum, ca şi în secolele trecute, el lucrează prin biserică pentru a-şi promova planurile. Organizaţiile religioase din timpul nostru au refuzat să asculte adevărurile nepopulare descoperite clar în Scripturi şi combătându-le au adoptat interpretări şi au luat atitudini care au împrăştiat pe o scară largă seminţele scepticismului în ce privește Biblia.

 

Una din stratagemele lui Satan este să amestece suficient adevăr cu minciuna pentru a o face plauzibilă.Putem ascunde otrava, amestecând-o cu o hrană sănătoasă, dar prin aceasta nu~i schimbăm natura. Dimpotrivă, devine şi mai periculoasă, întrucât este mult mai probabil să fie luată fără ca cineva să-şi dea seama. Conducătorii religioși pot să susţină reforme de care oamenii au nevoie, principii care sunt în armonie cu Biblia; totuşi, dacă împreună cu ele se urmăreşte şi un obiectiv contrar Legii lui Dumnezeu, slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu nu se pot uni cu ei. Nimic nu-i poate îndreptăţi să dea la o parte poruncile iui Dumnezeu, pentru a le înlocui cu preceptele oamenilor.

 

Linia de separare dintre pretinşii creştini şi necredincioşi abia se mai distinge în prezent. Membrii bisericii iubesc ce iubeşte lumea şi sunt gata să se asocieze cu ea, iar Satan este hotărît să-i unească într-un corp comun şi astfel să-şi întărească cauza, ducîndu-i pe toţi în amăgire. Creștinii pretinși deveniți lumeşti vor accepta o formă de evlavie lipsită de putere şi vor vedea în această unire o mare mişcare pentru convertirea lumii şi inaugurarea mult aşteptatului mileniu.

 

RETRAGEREA BINECUVÂNTĂRILOR CERULUI

 

Lumea creştină a manifestat dispreţ fată de Legea lui Dumnezeu, dar Domnul va face exact ceea ce a spus că va face—îşi va retrage binecuvântările de pe pământ şi Își va îndepărta grija Sa ocrotitoare de la aceia, care se răzvrătesc contra Legii Sale şi care învaţă şi obligă şi pe alţii să facă la fel. Satan are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. Satan îi va favoriza pe unii şi-i va face să prospere pentru a-şi promova propriile lui planuri şi în acelaşi timp va aduce necazuri asupra altora, facându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu îi face să sufere. Oare nu tot așa erau acuzați și primii creștini că erau persecutați datorită faptului că erau dezaprobați de Dumnezeu?

 

Prin religia noii ordini mondiale care se bazează pe spiritism, Satan apare ca binefăcător al omenirii, vindecând bolile oamenilor şi pretinzând că aduce un sistem nou şi mai înalt de credinţă religioasă; dar în acelaşi timp el lucrează ca nimicitor. Ispitele lui conduc mulți oameni la ruină. Necumpătarea întunecă raţiunea; apoi urmează toleranța senzuală, lupte şi vărsări de sânge. Scopul lui este să provoace naţiunile să se războiască una împotriva alteia, pentru că astfel poate să abată minţile oamenilor de la legea și planul lui Dumnezeu.

 

Deoarece spiritismul imită îndeaproape pretinsul creştinism contemporan, el are putere mai mare să înşele şi să prindă în cursă. După gândirea modernă, chiar şi Satan s-a convertit. El va apare sub forma unui înger de lumină. Prin intermediul spiritismului se vor face lucrări miraculoase, bolnavi vor fi vindecaţi şi vor fi făcute multe minuni de necontestat. Pentru că spiritele vor pretinde că au credinţă în Biblie şi vor manifesta respect pentru instituţiile bisericii, lucrarea lor va fi acceptată ca o manifestare a puterii divine.

 

BOLILE ŞI CALAMITĂŢILE SE VOR ÎNMULŢI

 

În timp ce se va înfăţişa înaintea oamenilor ca mare medic, care le poate vindeca toate bolile, Satan va aduce boli şi calamităţi, până acolo încât oraşe populate vor fi aduse în stare de ruină şi pustiire. El este la lucru chiar acum. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în uragane violente şi furtuni cu grindină groaznice, în inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi cutremure în toate locurile şi în mii de forme, Satan îşi exercită puterea. El distruge recoltele şi urmarea este foametea şi suferinţa. El infectează aerul cu germeni ucigători şi mii de oameni pier din cauza epidemiilor. Aceste nenorociri vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni atât asupra oamenilor, cât şi a animalelor. “Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic.” Isaia. 24:4,5.

 

Atunci marele amăgitor va convinge pe oameni că cei care slujesc lui Dumnezeu provoacă aceste rele. Chiar oamenii care au provocat dizgraţia lui Dumnezeu vor acuza, de toate necazurile lor, pe aceia a căror ascultare de Legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru călcătorii ei,pretinșii creștini. Se va afirma că cei care nu se conformează insultă pe Dumnezeu iar acest păcat a adus calamităţile care, se va spune că nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea noii religii; şi că cei care susţin cerinţele adevărate ale Bibliei considerate acum false, cauzează necazuri oamenilor, împiedicând reîntoarcerea lor în graţia divină şi la prosperitatea materială.

 

Când mânia oamenilor va fi instigată prin acuzaţii false, ei se vor purta cu trimişii lui Dumnezeu la fel cum s-a purtat Israelul apostaziat cu Ilie. “Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: “Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel? Ilie a răspuns: “Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali.” 1 împăraţi 8:17,18.

 

Procedeul lui Satan cu poporul lui Dumnezeu, în acest conflict final, va fi acelaşi cu cel folosit la începutul marii controverse din ceruri. El pretindea că urmăreşte să promoveze stabilitatea guvernării divine, în timp ce, în ascuns, depunea toate eforturile pentru a provoca răsturnarea ei. El acuza pe îngerii loiali tocmai de lucrarea pe care el se străduia să o îndeplinească. Aceeaşi metodă de amăgire a marcat istoria Bisericii Romano-catolice. Ea a pretins că lucrează ca reprezentant al lui Dumnezeu, în timp ce căuta să se înalţe mai presus de Dumnezeu şi să-I schimbe Legea. Sub dominaţia Romei, aceia care au suferit moartea pentru credincioşia lor faţă de Evanghelie au fost acuzaţi ca răufăcători; au fost denunţaţi ca aliaţi ai lui Satan; s-au folosit toate mijloacele posibile să-i acopere de ruşine, să-i facă să apară în ochii oamenilor şi chiar în ochii lor proprii ca cei mai detestabili criminali. Tot aşa va fi şi acum. În timp ce Satan caută să distrugă pe aceia care respectă Legea lui Dumnezeu, el va face ca ei să fie acuzaţi de călcarea legii, ca oameni care dezonorează pe Dumnezeu şi aduc judecăţile Lui dure asupra lumii.

 

MINUNILE SATANEI

 

Puterea făcătoare de minuni manifestată prin spiritism îşi va exercita influenţa împotriva acelora care aleg să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Comunicările venite de la spirite vor susţine că Dumnezeu le-a trimis să convingă pe oameni, afirmând că legile ţării trebuie ascultate ca Legea lui Dumnezeu. Ele vor deplânge marea nelegiuire din lume şi vor susţine mărturia învăţătorilor religioşi, că starea morală decăzută este cauzată de nerespectarea noilor ideologii religioase care vin de la Dumnezeu. Mare va fi indignarea stârnită împotriva tuturor care refuză să accepte mărturia lor.

Apocalipsa 16:13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte.

Apocalipsa 16:14 Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. –

 

Dumnezeu nu constrânge niciodată voinţa sau conştiinţa; dar metoda la care recurge în mod constant Satan, pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care altfel nu-i poate amăgi, este constrângerea prin acte de cruzime. El se străduieşte să domine conştiinţa şi să-şi asigure închinarea prin frică şi constrângere. Pentru a îndeplini acest scop, el lucrează atât prin autorităţile religioase cât şi prin cele civile, determinându-le să impună legi omeneşti, care sfidează Legea lui Dumnezeu.

 

CONFLICTUL IMINENT

 

Aceia care cinstesc și păzesc cu adevărat învățăturile Bibliei, vor fi acuzaţi ca duşmani ai legii şi ordinii, ca unii care distrug restricţiile morale ale societăţii, provocând anarhie şi corupţie şi atrăgând judecăţile lui Dumnezeu asupra pământului. Scrupulele lor de conştiinţă vor fi considerate încăpăţânare, îndărătnicie şi dispreţ faţă de autoritate. Ei vor fi acuzaţi de lipsă de loialitate faţă de guvern. Pastorii care neagă obligativitatea Legii divine, vor prezenta de la amvoane datoria de a asculta de autorităţile civile, ca fiind rânduite de Dumnezeu. În camerele legislative şi în tribunale păzitorii poruncilor lui Dumnezeu vor fi greşit interpretaţi şi condamnaţi. Cuvintelor lor li se va da un înţeles fals; motivelor lor li se va da cea mai rea interpretare.

 

Libertatea de conştiinţă, plătită cu un sacrificiu atât de mare, nu va mai fi respectată. În conflictul care va veni curând vom vedea împlinirea cuvintelor profetului: “Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc porupcile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Cristos.” (Apoc. 12:17).

 

Însă toate aceste evenimente nu fac decât să împlinească profețiile biblice scrise cu mult timp în urmă.

Luca 21:28 Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”

Atunci când legea lui Dumnezeu va fi scoasă în afara legilor omenești și toți cei care păzeau legea lui Dumnezeu, puțini la număr, vor fi reduși la tăcere și scoși în afara legii atunci fiara din Apocalipsa sau cei care alcătuiesc guvernul Mondial vor putea zice:

1 Tesaloniceni 5:3 Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.

Însă până atunci să luăm aminte la sfatul pe care Isus Cristos n-i la dat nouă cei care trăim în aceste timpuri ale sfârșitului acestei lumi rele:

 

 

Luca 21:31 Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

Luca 21:32 Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până când se vor împlini toate aceste lucruri.

Luca 21:33 Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.

Luca 21:34 Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.

Luca 21:35 Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului.

Luca 21:36 Vegheaţi dar în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.”

 

 

https://bibliaesteadevarul.wordpress.com/2020/04/27/scopul-lui-satan-o-lume-fara-legea-lui-dumnezeu/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

6 cărţi despre Dumnezeu pe care oricine ar trebui să le citească

 

 

Dumnezeu nu apare prea des în literatură, dar atunci când se întâmplă asta, este memorabil. Află ce scriitori s-au încumetat să Îl includă în operele lor şi pregăteşte-te să îţi îmbogăţeşti lista de lectură.

 

1. “Scrisori de la un sceptic. Un fiu înfruntă întrebările tatălui său despre creştinism”, de Dr. Gregory A. Boyd şi Edward K. Boyd

“Dragostea trebuie să fie aleasă. Trebuie să fie liberă şi trebuie să vină din inimă, fără motivaţii externe. Credinţa este mai mult decât o ipoteză istorică. Este, de asemenea, o decizie, o decizie morală. Dumnezeu vrea credinţă, pentru că El caută dragostea oamenilor responsabili, nu o iubire forţată de la roboţi.”

 

O carte minunată, care te va pune pe gânduri, “Scrisori de la un sceptic” este o compilaţie de scrisori redactate de pastorul Gred Boyd şi tatăl său, scepticul Ed, înainte să moară. Ed are câteva întrebări extrem de interesante, la care Greg răspunde clar şi inteligent şi cu multă dragoste şi bunătate.

 

Acest volum nu conţine doar argumente logice şi puternice, ci demonstrează şi faptul că ar trebui să fii bun cu oamenii care nu sunt de acord cu tine şi să le răspunzi cu multă dragoste.

 

2. “Cold Case Christianity”, de Warner Wallace

“Nimeni nu vrea să fie considerat părtinitor sau încăpăţânat. Dar fii sigur de asta: toţi avem idei şi păreri care colorează felul în care vedem lumea.”

 

Scrisă din perspectiva unui detectiv specializat în omucideri şi ateu transformat în credincios, cartea lui Wallace examinează credinţele creştinilor cu un ochi foarte rece.

 

Autorul face o paralelă între anchetele de crimă şi cele istorice. Folosind un “instrument logic” şi poveşti de la locul său de muncă, Wallace explică de ce este raţional şi logic şi ai încredere în Biblie şi să accepţi mărturia lui Dumnezeu despre El.

 

3. “The Story of Reality”, de Greg Koukl

“Povestea nu este atât de mult despre planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta, cât despre viaţa ta pentru planul lui Dumnezeu.”

 

Greg Koukl este un speaker foarte direct, care îşi dedică o bună parte din timp dezbaterilor şi întrebărilor scepticilor şi a celor care nu cred în Dumnezeu. În cartea sa, el încearcă să Îl prezinte într-un mod foarte clar şi concis, ca şi cum ţi-ar vorbi dintr-un ghid pas cu pas.

 

Ideea sa principală este că adevărul este adevăr, indiferent de cum încearcă unii să îl evite sau să îl interpreteze. În loc să te ascunzi de realitate, Koukl îţi recomandă să o accepţi aşa cum este.

 

4. “Vremea îngerilor”, de Iris Murdoch

În cartea lui Murdoch, şapte personaje duc lupte grele pentru a găsi un sens în această lume. Iar mediul în care trăiesc dă un aer greu vieţii lor, pentru că totul este înconjurat de ceaţă. Scriitoarea pare că vrea să transmită că dacă lumea se leapădă de Dumnezeu, golul rămas va fi umplut de îngeri răi.

 

5. “Pledoarie pentru Cristos”, de Lee Strobel

“Numai într-o lume în care credinţa este dificilă poate exista credinţă.”

 

Lumea lui Lee Strobel, un ateu convins, este dată peste cap de momentul în care soţia sa devine creştină. Pentru a-i demonstra că greşeşte, Strobel se foloseşte de talentul său jurnalistic pentru a investiga creştinismul, numai pentru a ajunge la concluzia că soţia sa are dreptate.

 

“Pledoarie pentru Cristos” a fost scrisă după doi ani de cercetare, interviuri şi informaţii pe care le-a colectat despre viaţa lui Iisus şi învierea sa. Povestea lui Lee şi Leslie Strobel a fost şi ecranizată recent.

 

6. “Laur”, de Eugene Vodolazkin

La sfârşitul secolului al XV-lea, un vindecător rus este neputincios, în momentul în care soţia sa moare la naştere. Devastat şi disperat, Laur pleacă într-o călătorie de căutare şi căinţă, ce se întinde pe câteva secole. După fiecare etapă, devine mai venerat şi mai iubit de oameni, până când decide să se întoarcă acasă, neştiind că acolo îl aşteaptă cel mai greu proces. “Laur” este o poveste spectaculoasă despre dragoste, pierdere, sacrificiu şi credinţă.

 

 

 

https://www.thebookclub.ro/6-carti-despre-dumnezeu-pe-care-chiar-si-ateii-ar-trebui-sa-le-citeasca/

 

 

 

/////////////////////////////////////////

Educaţia…şi Lecţia credinţei! – Judecătoarea Adriana Stoicescu: ,,Lumea agonizează pe mâna celor care au ca un scop comun – viața fără Dumnezeu! – ,,Cred că avem nevoie de un nou potop pentru ca lumea să se întoarcă la esență, la bază, la Dumnezeu”!

 

 

Cu o consecvenţa mereu vie şi plină de rigoare, dar şi cu aplecarea atentă asupra unor aspecte profunde ale curajului doamnei judecător Adriana Stoicescu, un strălucit şi îndrăzneţ magistrat în cadrul Tribunalului Județean Timiș, vicepreședintele acestei instituții, care a atras atenţia publicului larg din România, fiind respectată şi apreciată datorită analizelor sale pertinente şi deosebit de profunde privitoare la: educație, cultură, religie, asistenţă medicală, asistenţă juridică, minorități sexuale, continui să cred că e vorba despre o fire credincioasă şi cu un discurs creștin pe deplin asumat şi plin de responsabilitate, dar, după cum se ştie, chiar incomodă pentru guvernanţii României de azi, care nu ezită să fie directă şi tranşantă, chiar prevăzătoare şi axată pe logica argumentării, o faţă zâmbitoare, dar, sobră în munca de fiecare zi, convinsă fiind că Adevărul este Însuşi Dumnezeu, când ne atrage atenţia în legătură cu faptul că marea dramă a lumii contemporane este centrată în altă parte decât în crizele care ne apasă tot mai greu viaţa cotidiană, deoarece, fără credință şi fără Dumnezeu, omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și care pleacă spre nicăieri, cum spune Petre Ţuţea, pentru că de multe ori se pune şi probblema raporturilor dintre credinţă şi cultură, iar, ipoteza postmodernă ce reduce religia la cultură se dovedeşte una lipsită de temei! Trebuie spus că religiile au cunoscut mereu o dezvoltare asincronă faţă de cultură sau de ideologie, deoarece credinţele sunt realităţi culturale incontestabile, dar care tind să se suprapună culturii! Mai degrabă, am putea menţiona faptul că întotdeauna credinţa are o funcţionalitate autonomă ce interacţionează cu formele culturii şi le transformă din lăuntrul acestora, mai ales că în contextul crizei culturale provocate de fenomenul globalizării, trebuie regândit noul rol al credinţelor religioase! Se pare că antropologii nu au găsit încă o societate fără religie, care face parte din fenomenul existenţei umane, oferind căi spre fericire, dar, nu într-un sens moral individual, ci în sens estetic şi legat de faptul social, cum ar spune Durkheim.

 

«Dumnezeu este intervalul dintre două bătăi ale inimii» (Emil Cioran)

Desigur, istoria nu este reductibilă la un singur parametru simplificator, dar, cu siguranţă, credinţele religioase vor juca un rol determinant în viitor, iar, liberul nostru arbitru va decide acest lucru. De altfel sunt cunoscute nenumăratele imagini culturale ale omului: homo sapiens, homo faber, homo technicus, homo technologicus, homo orans (omul care crede în Dumnezeu şi care se întăreşte prin credinţă) şi cu siguranţă că «homo orans» ocupă cel dintâi loc între poziţiile culturii imaginii şi ale îndreptării omului spre Dumnezeu! Tot mai mult observăm două realităţi în modul de a gândi al omului apăsat de crizele momentului: una e cea a imaginii şi cealaltă este cea a acţiunii în care persoana este ceea ce face şi e dominată de ideea fixă a reuşitei, mai ales că în acest tip de cultură rugăciunea riscă să fie un limbaj asumat, chiar dacă există o aplecare spre o lume interioară şi de spiritualitate. Iar, când spui: «nu am timp să mă rog», e ca şi cum ai spune: «Tu, Doamne, ai trecut pe planul secund, chiar după lucrurile considerate mai importante», neavând în vedere timpul care trebuie să aibă un sens al demnităţii a ceea ce facem la un moment dat! În toată plenitudinea ei nedezminţită, istoria dovedeşte că oamenii nu se pot guverna cu succes fără Dumnezeu, dar, totuşi, strivit de povara unei lumi care nu-i oferă decât indiferenţă şi vid, o lume fără speranţă şi semnificaţie, omul trebuie să se zbată, să accepte anumite compromisuri! Mai înfricoșător este faptul că oamenii care sunt departe de Dumnezeu se chinuie mult mai mult decât cei aproape de Dumnezeu, fără rezultatele scontate și fără încrederea în ziua de mâine! Să nu iubești multele cuvinte și slava omenească, ne spune undeva Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că altfel, nu în spate, ci chiar înaintea ochilor tăi demonii îți vor întinde curse și se vor bucura cu tine la vremea rugăciunii, căci atunci, cu ușurință te vor distrage și te vor ademeni cu gânduri de rătăcire! Dacă vrei să te rogi curat, nu ceda vreunei pretenții trupești și nu vei avea la ceasul rugăciunii niciun nor care să te întunece la minte! Dar, câtă înţelepciune cuprinde îndemnul: Nu ocoli sărăcia și mâhnirea, pentru că acestea fac rugăciunea mai ușoară şi ia aminte, stai în adevăr înaintea Lui Dumnezeu, la ceasul rugăciunii! Ca nu cumva să te trezeşti biruit de lauda omenească, dacă pe aceasta o urmărești, făcând rugăciuni multe și mari! Să nu te rogi ca fariseul, ci, ca vameșul, ca să fii îndreptățit și tu de Domnul! Lauda rugăciunii nu este cantitatea, ci calitatea ei! Acest lucru apare clar din cuvântul Domnului: „Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie, vor fi ascultate” (Matei 6,7). Deci, să nu te rogi după rânduielile din afară, ci să-ți îndemni mintea să simtă lucrarea rugăciunii cu multă frică şi cu multă smerenie, fie că te rogi singur, fie că te rogi cu frații, iar, în fiecare clipă luptă-te să te rogi nu din obișnuință, ci cu simțire. Simțirea rugăciunii înseamnă adunarea minții cu evlavie, cu cucernicie, cu suspine ascunse și cu durerea sufletului, care însoțesc mărturisirea păcatelor noastre, pentru că «Dumnezeu este intervalul dintre două bătăi ale inimii» (Emil Cioran), pentru că «inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi», aşa cum ne spune psalmistul (Ps.50 (18).

 

 

,,România moare tratată de cancer cu alifie de prostie”!

Dar, ca să revenim la doamna magistrat Adriana Stoicescu, care spune că lumea de astăzi nu mai are nevoie de exemple pentru că îşi este sieși suficientă, când aruncăm cărți la gunoi, ardem punțile cu trecutul, dărâmăm statui și transformăm bisericile în birturi, iar, ca urmare, aşa cum spune domnia sa: ,,Cred că avem nevoie de un nou potop pentru ca lumea să se întoarcă la esență, la bază, la Dumnezeu! Exemplele de viață cele mai căutate sunt cele ale așa-zișilor formatori de opinie, plini de strălucire, dar găunoși. Oameni acoperiți de sclipici, dar cu inimile goale, care nu au nimic de oferit decât perdele de fum. Omul de azi nu are nevoie de virtute pentru că i s-a repetat cu obstinație că poate trăi în afara regulilor, că libertatea înseamnă să faci ce vrei, cum vrei, când vrei”, afirmă judecătoarea Adriana Stoicescu! La un moment dat, ea se îndreaptă şi spre sistemul de sănătate, când spune că într-o societate secularizată şi dominată de patima banilor constatăm că ,,România moare tratată de cancer cu alifie de prostie” şi cu oameni care tratează pe cei aflaţi în suferinţă, numai pentru bani! Pentru că îi place să abordeze pe multiple planuri problematica oamenilor din zilele noastre, cu exemple chiar din domeniul său de activitate, doamna magistrat se referă la o grefieră de la Tribunalul Timiș care a murit într-un spital fără ca medicii să-i pună diagnosticul corect și fără să primească tratamentul adecvat, spunând următoarele: „A murit un grefier. Pentru mulți dintre noi, un anonim. Un anonim care o viață a cărat dosare în sălile de instanță, a citit milioane de pagini despre cele mai rele sau groaznice fapte și a scris tot pe atâtea. Praf înghițit din hârtii vechi, combinat cu bacterii. Unii scapă, mulți, nu! Și ce dacă? Bolile profesionale la noi sunt la alegere”, scrie judecătoarea Stoicescu, deoarece „România moare tratată de cancer cu alifie de prostie, de oameni care se fac că tratează, numai pentru bani. Moare cu taxele plătite la zi, asigurare perfectă pentru chin, căci numai cinismul poate numi «de sănătate» asigurările pe care le plătim lună de lună ca să primim moarte «la pachet» (sic!!). În final, dacă mai poate fi salvată, România va muri, totuşi, de foame, căci pufuleţii şi parizerul nu te ajută prea mult să supravieţuieşti”, subliniază judecătoarea Stoicescu, după care menţionează despre grefiera Carmen Mihalcea, că a fost «o tipă deșteaptă și haioasă» prin cuvintele unui umor involuntar, după ce şi-a adus aminte de mai multe discuții avute cu grefiera Mihalcea la modul chiar patetic şi amical, deoarece: ,,A plecat ca să-şi reîntâlnească tatăl şi să caute împreună un colţişor în rai unde să tragă o pipă, să îşi facă o cafea bună şi să îmi citească postările, supărată că nu mai poate pune la punct papagalii analfabeţi care mă jignesc! Sper să mă ierte că nu am intervenit mai din timp, că nu i-am ignorat protestele şi că nu am băgat-o cu forţa în maşină ca să o duc departe de medicina romanească, ce transformă drumul bolii într-o Golgota cu un singur final posibil. A mai murit un grefier. Ei, şi?”, întreabă aproape retoric judecătoarea Stoicescu, elogiind memoria regretatei grefiere! În final, ca să spunem, totuşi, ce curaj şi ce spirit critic are acest magistrat de «nota zece cu felicitări», să vedem şi modul cum judecătoarea Adriana Stoicescu, de la Tribunalul Timiș, a reacţionat, după ce primarul Dominic Fritz a anunţat că va finanţa de la bugetul local comunitatea «LGBTQ», exprimându-şi nemulţumirea că „mâna lungă a corectitudinii politice a invadat Timişoara”, deoarece: „O mână de imberbi, cărora nu le creşte barba şi care nu se hotărăsc dacă să poarte sau nu sutien, a pus mâna pe planetă! În numele unei libertăţi prost înţelese suntem chemaţi să înţepenim în poziţie de drepţi în faţa unor specimene care, dacă trăiau în preistorie, ar fi fost micul dejun al unui animal mai pricăjit! Bărbaţii adevăraţi, avându-i în preajmă, i-ar trimite după ţigări, dacă ar şti că se pot descurca în trafic! Femeile, privindu-i, îşi redescoperă instinctul matern! Altceva, bieţii de ei, nu pot să trezească! Oameni mici şi frustraţi, înţepeniţi în traumele copilăriei în care, probabil, s-au simţit neiubiţi, vor să legifereze frustrarea lor. Să ne facă să ne simţim vinovaţi pentru neîmplinirile lor. Apoi, să întoarcă lumea cu susul în jos. Pentru că vor şi pot acest lucru! Se pretind torturaţi şi marginalizaţi şi ne cer să facem doi paşi în spate! Să ne fie ruşine că ne simţim şi ne numim femei şi bărbaţi, să ne ascundem în grote şi, atunci când ieşim, să îngenunchem cuviincios, în faţa oricui, dar nu în Faţa Lui Dumnezeu! În numele unei imbecilităţi numită corectitudine politică, îi lăsăm să dea foc planetei! Şi, mai ales, îi lăsăm să Îi dea foc Lui Dumnezeu! De parcă toată nebunia planetară nu ar fi de ajuns, deoarece, mâna lungă a corectitudinii politice a invadat Timişoara. A murdărit-o, distrugându-i spiritul! Oameni care nu au nici cea mai mică idee despre ceea ce înseamnă Timişoara, vor să ne înregimenteze în nebunia lor! De ani de zile avem «Festivalul Inimilor». Aveam zilele în care Timişoara devenea o uriaşă grădină! Aveam micile noastre bucurii ale unui oraş pe care NU ÎL MERITAŢI! Azi, avem o imensă disperare”, în acest fel, încheind ca într-o şarjă critico-umoristică, doamna magistrat Adriana Stoicescu, pledoaria într-o lume care agonizează pe mâna celor care au ca un scop comun – viața fără Dumnezeu!

(VA URMA)

Profesor dr. Vasile GOGONEA

 

https://gorjeanul.ro/educatiasi-lectia-credintei-judecatoarea-adriana-stoicescu-lumea-agonizeaza-pe-mana-celor-care-au-ca-un-scop-comun-viata-fara-dumnezeu-cred-ca-avem-nevoie-de-un-nou-potop-pentru/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Fundamentele creștine ale statului de drept în Occident: o moștenire a libertății și a rezistenței împotriva tiraniei- Efectele creștinismului în lume

 

 

AUGUSTO ZIMMERMANN

 

 

…„Ori de câte ori idealurile creștinilor au fost acceptate și practicate cu sinceritate, a existat o libertate dinamică; și ori de câte ori creștinismul a fost ignorat sau respins, persecutat sau legat de stat, a apărut tirania.”…

 

În statele de drept Occidentale, ne supunem legii atunci când scopul lor este menţinerea eficientă a puterii arbitrare a statului. Prin urmare, supremația legii este mult mai mult decât simpla existență a unor legi, deoarece ea cere statului să acționeze în conformitate cu principiile unei „legi superioare”.Căutarea unei astfel de „legi superioare” presupune, totuși, o discuție morală despre ce ar trebui să reprezinte legile. Biblia a fost recunoscută istoric drept cea mai importantă carte pentru dezvoltarea atât a statului de drept, cât și a instituțiilor democratice din lumea occidentală. Cu toate acestea, am văzut în ultimele decenii o erodare profundă a drepturilor individuale, și o creștere a puterii de stat asupra vieții și libertății persoanelor.Dacă viitorul pe care îl dorim pentru noi înșine și generațiile viitoare, este unul al libertății sub lege, și în niciun caz supunerea absolută față de voința arbitrară a autorităților, va trebui să restaurăm bazele biblice pentru statul de drept în lumea occidentală. Ca atare, statul de drept vorbește despre protecția libertăţii individului aşa cum a fost dată de Dumnezeu, și nu despre protecţia dictată de un guvern atotputernic, dotat cu puteri asemănătoare cu Dumnezeu, care promulgă legea asupra societății civile.

 

Creștinismul și conturarea individului

 

Rădăcinile moderne ale drepturilor și libertăților noastre individuale din lumea occidentală se regăsesc în creștinism. Recunoașterea prin lege a valorii intrinseci a fiecărei ființe umane nu a existat în cele mai vechi timpuri. Printre romani, legea a protejat instituțiile sociale, cum ar fi familia patriarhală, dar nu a salvat drepturile fundamentale ale individului, cum ar fi securitatea personală, libertatea conștiinței, libera exprimare, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere și așa mai departe. Pentru ei, individul era de valoare „numai dacă făcea parte din structura politică și putea să contribuie la rândul lui ca și cum scopul ființei lui era de a mări puterea statului”. (1) Potrivit lui Benjamin Constant, un mare filosof politic francez, este greșit să credem că oamenii se bucurau de drepturi individuale înainte de creștinism (2). De fapt, așa cum spunea Fustel de Coulanges, anticii nu aveau nici măcar ideea a ceea ce înseamnă.(3)În anul 390, episcopul Ambrozie, care se afla în Milano, l-a forțat pe împăratul Teodosie să se pocăiască de masacrul său răzbunător de șapte mii de oameni. Acest fapt arată că, sub influența creștinismului, nimeni, nici măcar împăratul roman, nu ar fi mai presus de lege. Deasemenea în secolul al XIII-lea, nominaliștii franciscani au fost primii care au elaborat teorii juridice ale drepturilor date de Dumnezeu, ca drepturi individuale derivate dintr-o ordine naturală de „rațiune dreaptă” susținută de legile imuabile ale lui Dumnezeu. Pentru gânditorii medievali, nici măcar regele însuși nu putea încălca anumite drepturi ale subiectului, deoarece ideea de lege a fost atașată concepției biblice de dreptate creștină.

 

Creștinismul, statul de drept și libertatea individuală

Ideea că legea și libertatea sunt inseparabile este o altă moștenire a creștinismului. În consecință, voința revelată a lui Dumnezeu este privită drept „legea superioară” și, prin urmare, este pusă deasupra legii omului. Apoi, libertatea se găsește sub legea lui Dumnezeu, deoarece, după cum spune Biblia, „legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele” (Ps 18: 8).

 

În acest caz, oamenii au datoria morală de a nu respecta legile ce pervertesc legea lui Dumnezeu.

 

Fericitul Augustin a scris odată că o lege nedreaptă este o contradicție în termeni. Pentru el, legile omenești ar putea să nu fie în armonie cu legile superioare ale lui Dumnezeu, iar conducătorii care au adoptat astfel de legi nedrepte erau autorități fără verticală și ilegale. În cartea Despre Cetatea lui Dumnezeu, Sf. Augustin explică faptul că o autoritate civilă ce nu are în vedere justiția nu poate fi distinsă de o bandă de hoți. „Când dreptatea este luată, ce sunt regatele, nişte jafuri mari? Ce sunt înșiși hoţii, decât nişte mici regi? (4)

 

În același mod, Toma de Aquino (1225-1274) a considerat o lege nedreaptă ca fiind o „lege strâmbă” și, ca atare, nimeni nu ar trebui să i se supună. Conducătorii care adoptă „legea” nedreaptă nu mai sunt autorități în sensul legal, devenind simpli tirani. Cuvântul „tiranie” vine de la termenul grecesc pentru „regula seculară”, ceea ce înseamnă o regulă a oamenilor în locul statului de drept.

 

Declarând egalitatea tuturor sufletelor umane în fața lui Dumnezeu, creștinismul i-a obligat pe regii Angliei să recunoască supremația legii divine asupra voinței lor arbitrare.

 

„Regimul monarhului absolut provenit de la legea imperiului Roman, a fost astfel contracarat și transformat într-un monarh ce se supune legii.” (5)

 

Religia creștină a lucrat acolo ca o forță civilizatoare și de înlăturare a despotismului. Așa cum se poate spune: „Mesajul Bibliei i-a înălțat la decenţă pe barbarii băutori de sânge ai insulelor Britanice”. (6)

 

La vremea emiterii documentului Magna Carta în Anglia (1215), un judecător regal numit Henry de Bracton (1268) a scris un tratat masiv despre principiile dreptului și justiției. Bracton este în general considerat „părintele dreptului comun”, deoarece cartea sa De legibus et consuetudinibus Anglia este una dintre cele mai importante lucrări privind constituirea Angliei medievale. Pentru Bracton, aplicarea legii implică „o sancțiune justă care ordonă virtutea și interzice opusul său”, ceea ce înseamnă că legea statului nu se poate îndepărta niciodată de legile superioare ale lui Dumnezeu. După cum explică Bracton, jurisprudența a fost „știința celor drepți și nedrepți”.(7) Și a declarat, de asemenea, că statul este sub Dumnezeu și sub lege, pentru că legea îl face pe împărat. Căci nu există nici un rege care să guverneze prin voință decât prin lege. (8)

 

Credința creștină a oferit poporului Angliei o stare de libertate care s-a bazat pe prezumția creștină că legea lui Dumnezeu lucrează întotdeauna pentru binele societății. Odată cu convertirea lor la creștinism, regii Angliei nu au mai avut o putere arbitrară asupra vieții și a proprietății indivizilor, schimbând legile de bază ale împărăției după buna lor plăcere. Mai degrabă li s-a spus despre promisiunea lui Dumnezeu din cartea Isaia, de a se ocupa de autoritățile civile care adoptă legi nedrepte (Isaia 10: 1). De fapt, Biblia conține multe pasaje condamnând perversiunea justiției de către autoritățile civile (Prov 17,15, 24:23, Ieșire 23: 7, Deut 16:18, Avacum 1: 4, Isa 60:14, Plângeri 3,34). Explicând de ce cetățenii Angliei aveau mult mai multă libertate decât omologii lor francezi, Charles Spurgeon (1834-1892) a declarat:

 

„Nu există pământ sub soare unde există o Biblie deschisă și o Evanghelie propovăduită, unde un tiran poate să-și păstreze locul… Să se deschidă Biblia pentru a fi citită de toți oamenii și nici un tiran nu va putea conduce mult în pace. Anglia își datorează libertatea Bibliei; iar Franța nu va avea niciodată libertate, de lungă durată și bine stabilită, până când ea nu va veni să respecte Evanghelia, pe care a respins prea mult … Religia lui Iisus îi face pe oameni să gândească, și a-i face pe oameni să gândească este periculos pentru puterea unui tiran.” (9)

 

Motive pentru un guvern civil

Prima referire la guvernarea civilă în Sfintele Scripturi se găsește în capitolul 9 din cartea Facerii. În acest capitol, Dumnezeu poruncește pedeapsa capitală pentru cei care iau viața ființelor umane, care sunt creați după chipul lui Dumnezeu. În acest sens, dreptul de a executa ucigași nu aparține în sine oficialilor guvernamentali, ci lui Dumnezeu care este autorul vieții și comandă pedeapsa cu moartea pentru omor în mai multe pasaje din Sfânta Scriptură (Ieșire 21:12, Num. 35: 33). Astfel, viața poate fi luată de la un individ numai dacă autoritățile civile o aplică sub legea și supravegherea lui Dumnezeu, deoarece sfințenia vieții umane este baza pe care Dumnezeu sancționează pedeapsa capitală. După cum explică John Stott:

 

„Pedeapsa capitală, potrivit Bibliei, departe de a micșora viața umană prin solicitarea morții ucigașului, demonstrează valoarea sa unică, cerând un echivalent exact cu moartea victimei.” (10)

 

Statul este un „rău necesar” ce trebuie supus legilor superioare ale lui Dumnezeu. După ce păcatul a intrat în lume, a devenit necesară înființarea guvernului civil pentru a opri violența. Cu toate acestea, statul nu a fost prevăzut în planul inițial al lui Dumnezeu pentru omenire, deoarece pune pe unii oameni într-o poziție de autoritate asupra altora. La începutul creației, însă, Facerea ne spune că bărbatul și femeia au trăit în strânsă părtășie cu Dumnezeu, sub autoritatea Sa directă și unică. (11)

 

Apoi Thomas Paine (1737-1809), un necreștin, a exprimat viziunea biblică asupra lumii când a rostit aceste cuvinte:

 

„Guvernul, chiar și în starea lui cea mai bună, nu este decât un rău necesar; în starea cea mai rea, unul intolerabil; pentru că atunci când suferim sau suntem expuși acelorași mizerii de către un guvern, la care ne-am putea aștepta într-o țară fără guvern, frustrarile noastre sunt intensificate prin faptul că furnizăm mijloacele prin care suferim. Guvernul, ca și rochia, este peticul inocenței pierdute; palatele împăraților sunt construite pe ruinele arborilor paradisului”. (12)

 

Înțelegerea guvernării civile ca rezultat al condiției noastre păcătoase justifică doctrina limitării puterilor statului. Ea a inspirat, atât în ​​Marea Britanie, cât și în America, instituirea unei ordini constituționale bazate pe controale și balanțe între ramurile guvernului – și anume legislativ, executiv și juridic.

 

Din moment ce toate ființele umane se nasc dintr-o natură păcătoasă, funcțiile statului ar trebui să fie verificate legal, deoarece niciunei ființe umane nu i se poate încredința prea multă putere.

 

Deoarece Dumnezeu a insuflat în fiecare dintre noi o dorință de libertate, tirania politică, așa cum a explicat Lordul Fortescue (1394-1479), este încercarea autorităților civile de a înlocui libertatea naturală printr-o condiție de servitute care satisface doar scopurile vicioase ale „conducători răi”. După cum a spus Fortescue, legea Angliei a oferit libertate poporului doar pentru că era îndatorată în totalitate față de Sfânta Scriptură. Astfel a citat din evanghelia după Marcu cap.2, vers.27 pentru a arăta că regii sunt chemați să conducă / guverneze de dragul împărăției, nu invers. În acest sens el deasemenea a remarcat:

 

“O lege este neapărat judecată drept crudă dacă sporește servitutea și diminuează libertatea, după care natura umană tânjește întotdeauna. Pentru că servitutea a fost introdusă de bărbați în scopuri vicioase. Dar libertatea a fost insuflată în natura umană de Dumnezeu. Prin urmare, libertatea luată de la oameni întotdeauna dorește să se întoarcă, așa cum este întotdeauna cazul când libertatea naturală este refuzată. Deci cel care nu favorizează libertatea este nerușinat și crud.” (13)

 

Prin plasarea legilor superioare ale lui Dumnezeu deasupra legilor umane, Sir Edward Coke (1552-1634) a considerat că legile fundamentale ale Angliei nu au fost concepute de stat, ci „scrise cu degetul lui Dumnezeu în inima omului”.(14) Coke a descris constituția Angliei ca un „sistem armonios” susținut în primul rând de legile superioare ale lui Dumnezeu. Apoi a continuat să declare că niciun statut adoptat de Parlament nu este valabil dacă nu Ȋl respectă pe Dumnezeu și legea. În cele din urmă, Lordul Coke a subliniat cu înțelepciune:

 

„În natură, vedem distincția infinită a lucrurilor care decurg dintr-o unitate, precum multe râuri dintr-o fântână, în corpul omului multe artere provin de la inimă, multe vene dintr-un ficat și multe sinapse din creier: această unitate admirabilă și impreuna-lucrare în diversitatea lucrurilor decurge doar de la Dumnezeu, fântâna și fondatorul tuturor legilor și constituțiilor bune”. (15)

 

Cum ideea de „evoluție” erodează statul de drept

 

Plasarea legilor superioare ale lui Dumnezeu deasupra celor umane a început să fie mai puternic provocată în secolul al XIX-lea. După lucrarea lui Charles Darwin, credința în evoluție presupunea inexistența ordinii morale naturale a lui Dumnezeu ca sursă principală de drept pozitiv. Astfel, pozitiviştii jurişti au decis să considere legea pozitivă a statului ca un simplu rezultat al forţei şi al luptei sociale. Pe scurt, un produs al voinței umane.

 

Dar dacă legile sunt prinse în credința „evoluției”, legile nu mai pot fi considerate ca având o moralitate transcendentă. Atunci însăși ideea de guvern sub lege își pierde fundația filosofică și, în consecință, societățile încep să nu aibă o condiție morală a culturii juridice care să le permită să împiedice în mod eficient apariția unui stat atotputernic. (16) După cum a subliniat JR Rushdoony:

 

„Când omul se preocupă de propria sa evoluție prin intermediul statului, statul devine un simbol absolut. Hegel, în acceptarea evoluției sociale, a făcut statul noul dumnezeu al ființei. Urmaşii lui Hegel în absolutizarea statului sunt marxiștii, fabienii și alți socialiști… Pe scurt, Dumnezeu și legea lui transcendentă sunt abandonate în favoarea unui nou zeu: statul. Evoluția duce astfel nu numai la revoluție, ci și la totalitarism. Teoria evoluționistă socială, așa cum a ajuns să se concentreze în Hegel, a făcut statul noul dumnezeu al ființei. Gândirea evoluționistă biologică, așa cum s-a dezvoltat de la Darwin, a făcut revoluția un mare instrument al acestui nou zeu și mijloacele de a înființa acest nou zeu, statul socialist științific.” (17)

 

În spatele fiecărei ordini juridice există întotdeauna un zeu, fie el Însuși Dumnezeu, fie aceia care au control asupra mecanismului de stat. (17) Statul devine un zeu în el însuși dacă nu există o raportare la o lege și o autoritate superioară. Oricând legea și statul sunt privite ca singura sursă de legalitate, conducătorii civili devine autorități atotputernice asupra vieții și libertății individului. Nu poate fi invocată nicio protecția legată împotriva tiraniei, dacă supremația legilor superioare ale lui Dumnezeu nu prevalează în societate. Douglas W. Kmiec, profesor de drept la Universitatea din Notre Dame, a remarcat corect:

 

„Perspectivele și opiniile antagoniste planului lui Dumnezeu, fie ele modelate în adoptări legislative sau spontan pe o perioadă lungă de timp prin hotărâri judecătoreşti, nu conduc la nişte legi statornice și au dus și continuă să duc la spulberarea fericirii noastre.” (18)

 

Complexitatea lucrurilor care funcţionează împreună în univers indică existența unui legiuitor suprem. După cum vedem lumea, trebuie să recunoaștem că mișcările sale sunt dirijate de reguli invariabile și fixe. Dacă există legi care susțin lumea, atunci cine a creat aceste legi?

 

În acest sens, după a comentat Montesquieu:

 

„Cei care afirmă că o fatalitate oarbă ar fi putut produce diferitele efecte pe care le vedem în această lume sunt vinovați de o absurditate foarte mare; căci ce poate fi mai absurd decât să pretindem că o fatalitate oarbă poate produce ființe inteligente?”

 

„Dumnezeu este legat de univers ca și Creator și Proniator. Legile prin care El a creat toate lucrurile sunt cele prin care El păstrează totul. El acționează conform acestor legi, deoarece El le cunoaște; El le cunoaște pentru că le-a făcut; și le-a făcut pentru că sunt din înțelepciunea și puterea Lui.

 

„Ființele particulare inteligente pot avea legi proprii, dar au și altele pe care niciodată nu le-au făcut… A spune că nu este nimic just sau nedrept decât ceea ce este poruncit sau interzis de legi pozitive [umane] este același lucru cu a spune că înainte de descrierea unui cerc, toate razele nu au fost egale.

 

„Prin urmare, trebuie să recunoaștem existența relațiilor de justiție antecedente legii pozitive și prin care acestea sunt stabilite … Dacă există ființe inteligente care au beneficiat de o altă ființă, ar trebui să fie recunoscătoare; dacă o ființă inteligentă a creat o altă ființă inteligentă, aceasta din urmă ar trebui să continue în starea inițială de dependență.

 

„Dar lumea inteligentă este departe de a fi atât de bine guvernată cum e cea fizică. Căci, deși prima are legile ei care sunt de natură proprie invariabile, totuși nu se supune lor așa de exact ca și lumea fizică. Acest lucru esta cauzat de faptul că, pe de o parte, ființele umane inteligente sunt de natură finită și, prin urmare, pot greși; și, pe de altă parte, natura lor le cere să fie libere. Prin urmare, ele nu se conformează în mod constant legilor lor primare; și chiar și pe acelea date de ele, le încalcă frecvent.

 

„Omul, ca ființă fizică, este, ca și alte corpuri, guvernat de legi invariabile. Fiind o ființă inteligentă, el încalcă neîncetat aceste legi stabilite de Dumnezeu și schimbă chiar și pe cele pe care el însuși le-a stabilit. Apoi, el este lăsat la propria sa voie, deși este o ființă limitată și subiect al ignoranței și erorii. Chiar și cunoașterea imperfectă pe care o are, o pierde ca pe o creatură sensibilă atunci când este grăbită de o mie de pasiuni impetuoase. O astfel de ființă ar putea uita în fiecare clipă pe Creatorul său. Din acest motiv, Dumnezeu i-a reamintit obligațiile sale prin legea religiei [iudeo-creștine]. (19)

 

Legea lui Dumnezeu deasupra legii statului

Când vine vorba de termenii legalității intelectul uman nu ar trebui să fie referința de bază, pentru că fiecare din noi este afectat de natura sa păcătoasă. Apoi, drepturile noastre de bază ar trebui considerate ca fiind cele revelate de Dumnezeu Însuși prin Sfintele Scripturi. Conforma doctrinei natura delecta, care înseamnă că natura umană a fost afectată de păcatul originar, legea nu trebuie să se bazeze pe înțelepciunea umană ci pe înțelepciunea lui Dumnezeu și pe voința Lui supremă. Așa cum Scriptura spune, “pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor” (Cor. 1, 25).

 

Statul de drept poate exista doar dacă autoritățile pot respecta prevalența ierarhică a legilor superioare ale lui Dumnezeu. Deși legea lui Dumnezeu este întotdeauna perfectă, înțelepeciunea lui Dumnezeu este întotdeauna perfectă, autoritățile umane sunt creaturi păcătoase care ar putea avea mintea controlată de dorințele trupului. Ele pot fi sclavi ai păcatului și rebeli împotriva lui Dumnezeu, deși cetățenii care aleg oameni păcătoși și ascultă de conducerea lor vicioasă sunt și ei deseamenea sclavi ai păcatului.

 

Ȋntrebarea fundamentală a statului de drept: ce autoritate vrem ca sursă superioară de putere asupra noastră, autoritatea unui Dumnezeu iubitor sau autoritatea unui conducător uman păcătos. Dacă vom decide pentru conducătorul păcătos, atunci, cum spune R.J. Rushdoony „nu avem dreptul să ne plângem de creșterea totalitarismului, de creșterea tiraniei – am cerut-o”. (20)

 

Pentru a evita tirania, William Blackstone (1723-1780) a declarat odată că nici o lege umană nu ar putea fi valabilă dacă contrazice legile superioare ale lui Dumnezeu care mențin și reglementează drepturile omului naturale la viață, libertate și proprietate. (21)  Conform înțelegerii biblice a lui Blackstone despre lege:

 

„Nici o lege umană nu ar trebui să sufere pentru a contrazice legile [lui Dumnezeu]… Iar, dacă o lege umană ar permite sau ne va cere să comitem (o faptă necreştina), suntem obligați să încălcăm legea umană sau altfel trebuie vom ofensa atât legile naturale cât și pe cele divine.” (22)

 

Înțelegerea biblică a rezistenței legale împotriva tiraniei

Când Dumnezeu deleagă autoritatea supremă conducătorilor umani, ei nu au nici o libertate să o folosească pentru a justifica tirania. De fapt, există exemple destul de remarcabile în Sfintele Scripturi, în care Dumnezeu poruncește în mod explicit neascultarea civilă împotriva statului. De exemplu, moașele egiptene au refuzat să se supună ordinului lui Faraon de a ucide copiii evrei: „Moașele însă s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut cum le poruncise regele Egiptului, ci au lăsat şi pe băieţi să trăiască”. (Ieşirea 1:17). La fel, 3 tineri evrei nu au ascultat de regele babilonian Nabucodonosor, când a comandat tuturor să se închine și să slăvească chipul său de aur (Daniel 6). Proorocul Daniel deasemenea a refuzat să asculte un decret dat de regele Darius care forța pe toată lumea să nu se roagă niciunui dumnezeu sau om în afara sa.

 

În Noul Testament, avem exemplul atitudinii primilor apostoli față de sinedriu, un consiliu evreiesc de preoți și învățători ai legii. Consiliul le-a ordonat să nu predice în numele lui Iisus Hristos. Cu toate acestea, în Fapte scrie că apostolii au refuzat să se supună deciziei lor și precum apostolul Petru a declarat cu îndrăzneală: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29). De fapt, zelul apostolilor pentru Dumnezeu a fost atât de mare încât au refuzat să fie reduşi la tăcere de către conducătorii nedrepți, chiar dacă un astfel de refuz a dus la arestarea și/sau execuția lor. Se considerau pe ei înșiși legați de Legea lui Dumnezeu de la început, și au continuat să predice Evanghelia ca și cum nu ar fi existat nicio interzicere. Pentru a fi ascultate, autoritățile civile trebuie ele însele mai întâi să asculte de legea lui Dumnezeu. Așa cum John Stot puncta:

 

„Dacă statul comandă (îngăduie) ceea e Dumnezeu interzice, sau interzice ceea ce Dumnezeu comandă (îngăduie) atunci datoria noastră de creștini este să rezistăm, nu să ne supunem, să fim neascultători față de stat pentru a asculta de Dumnezeu… Oricând se emit legi care contrazic legea lui Dumnezeu, neascultarea civilă devină o datorie creștină.” (23)

 

Deși primii apostoli au considerat că este total legal să nu se supună legilor nelegiuite, adepții de astăzi ai lui Hristos ar dori să citeze din capitolul 13 din Epistola Sf. Pavel către Romani pentru a justifica respectarea regulilor imorale ale dreptului pozitiv. Totuși, Pavel susține aici că ascultăm de autoritatea civilă căci ea nu este „frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea” (Romani 13,3). Dacă persoana care deține puterea de stat abuzează de puterea dată de Dumnezeu, „datoria noastră nu este de a ne supune, ci de a sta împotrivă”. (24)  Potrivit lui F.A. Schaeffer, o interpretare mai exactă a acestui pasaj ar indica în mod clar că „statul ar trebuie să fie un agent al justiției, reținând răul prin pedepsirea făptuitorului și de a proteja binele în societate. Când face invers, nu are autoritate corespunzătoare. Este o autoritate uzurpată și, ca atare, devine nelegiuită și este tiranie.” (25)

 

Dumnezeu a stabilit statul ca o autoritate delegată, nu ca o putere autonomă mai presus de lege. Când ascultăm de stat nu e ca și cum ascultăm de indivizii care sunt la cârma mașinăriei statale, ci o facem din ascultare față de o autoritate dată de Dumnezeu care are poruncă de la Dumnezeu să promoveze principiile naturale ale libertății și jutiției. Prin urmare așa cum explica Papa Ioan al XXIII-lea în enciclica  “Pacel in Terris”:

 

„Din moment ce dreptul la a porunci este cerut de ordinea morală și are izvorul în Dumnezeu, rezultă că, dacă autoritățile civile adoptă legi sau ordonă ceva ce se opune ordinii morale și, prin urmare este contrar voinței lui Dumnezeu, nici legile făcute și nici autorizația primită nu se pot lipi pe conștiința cetățenilor, din moment ce Dumnezeu are un drept mai mare de a fi ascultat, decât omul. . În caz contrar, autoritatea se descompune complet și are ca rezultat un abuz rușinos.” (26)

 

Pentru că Sf. Pavel a spus despre Cuvântul lui Dumnezeu că nu poate fi legat (2 Tim. 2, 9), dreptul de a rezista împotriva tiraniei este un element important al sistemului de legi poruncit de Dumnezeu. Din acest motiv, așa cum spunea John Knox (1513-1572), rebelii împotriva unui legi imorale sunt ca și cei care se opun diavolului în persoană, “cel care abuzează de sabia și autoritatea lui Dumnezeu.” (27) Knox a afirmat că oricui îndrăznește să conducă asupra unei națiuni împotriva legii lui Dumnezeu i se poate sta împotrivă, chiar și prin forță dacă este necesar. (28) Dacă un conducător civil își dorește în mod clar să distrugă fundația creștină a societății

 

“Dumnezeu a poruncit să nu-l ascultăm, ci dimpotrivă a fost deacord și a răsplătit pe toți cei care s-au opus poruncilor ne-dumnezeiești și pline de ură oarbă.” (29)

 

Samuel Rutherford (1600-1661), un presbyterian scoțian, precum John Knox, a dezvoltat în „Lex Rex” o doctrină consistentă a rezistenței legale împotriva tiraniei politice. Potrivit lui Rutherford, dacă oamenii doresc să se elibereze efectiv de o asemenea tiranie, atunci ei vor trebui să-și păstreze dreptul inalienabil de a nu se supune în cele din urmă legislației nedrepte. Pentru el, „o putere etică, politică sau morală, de a asupri, nu este de la Dumnezeu și nu este o putere [legală], ci o abatere licențioasă a unei puteri [legale]” (30). Ca răspuns la regaliștii cărora le plăcea să folosească capitolul 13 din Epistola către Romani pentru a condamna orice formă de rezistență împotriva guvernului, ca o rezistență împotriva lui Dumnezeu însuși, Rutherford a proclamat cu îndrăzneală:

 

“Este o blasfemie a crede sau a spune că un rege care bea sângele inocent și distruge Biserica lui Dumnezeu, comite aceleași acte de tiranie pe care le-ar face Dumnezeu dacă ar fi prezent aici.” (31)

 

John Locke (1634-1704), ale cărui idei legislative și politice au oferit justificarea legală a „Revoluției glorioase” din 1688 din Marea Britanie, a susținut că parlamentarii se poziţionează într-o „stare de război” împotriva societății ori de câte ori se străduiesc să distrugă drepturile „naturale” la viață, libertate și proprietate. Pentru Locke, niciun guvern nu are dreptul să reducă aceste drepturi fundamentale ale cetățeanului. Dacă ar fi așa, Locke susține că oamenii ar trebuie lăsați în mâinile lui Dumnezeu, sub acoperirea Lui împotriva oricărei forțe sau violențe. (32)

 

Părinții fondatori ai Americii au recunoscut pe deplin principiul rezistenței legale împotriva tiraniei și s-au bazat pe aceasta pentru a-și justifica acțiunile revoluționare împotriva guvernului britanic în 1776. Scrisă de către Thomas Jefferson, Declarația de Independență a SUA susține că revoluția este ultimul recurs al unui popor liber împotriva „unui lung șir de abuzuri și uzurpări” din partea guvernului. Astfel, ei și-au justificat acțiunile pe motiv că Dumnezeu a înzestrat fiecare ființă umană cu drepturi naturale la viață, libertate și căutarea fericirii, care sunt drepturi fundamentale pe care nici statul nu le poate lua de la ei.

 

Bineînțeles, orice mișcare revoluționară, după cum spune Papa Paul al VI-lea în enciclica sa „Popularum Progressio”, nu poate fi justificată decât în situații extraordinare „în care există o tiranie manifestă, de lungă durată, care ar aduce mari daune drepturilor personale fundamentale și prejudicii periculoase la binele comun al țării.” (33) Cu toate acestea, recurgerea la violență, ca mijloc de a îndrepta greșelile statului împotriva statului de drept, riscă să producă noi forme de nedreptate. De aceea, Papa Paul al VI-lea a afirmat de asemenea că mișcarea revoluționară poate fi efectuată doar ca ultim remediu împotriva tiraniei îndelungate, deoarece, așa cum a spus el, „un rău adevărat nu trebuie luptat cu costul unei stări de mizerie și mai mare”. (33)

 

Statul de drept, creștinismul și drepturile omului

Conform concepției lumii iudeo-creștine, ființele umane au fost create de Dumnezeu și, ca atare, nu au „dobândit” niciodată drepturile lor fundamentale de la stat. Aceste drepturi nu sunt rezultatul unei munci realizate de ei, ci ele decurg direct din natura fiecărei ființe umane care este întotdeauna creată după chipul lui Dumnezeu cel iubitor (Facere 1, 26)

 

Potrivit Facerii 1, 27-28 Dumnezeu a făcut pe om după chipul său, bărbat şi femeie, poruncindu-le să umple pământul și să-l supună. Găsim aici un înțeles foarte special pentru recunoașterea demnității umane, ca rezultat al relației dintre Dumnezeu şi creaturile sale umane, pe care căderea în păcat le-a distorsionat dar nu le-a distrus. Din acest fapt rezultă, de exemplu, că văduvele nu vor fi arse (de vii) pe piramidele funerare ale soțului lor precum în India și că oamenii nu vor fi vânduți ca sclavi precum în Sudan. (34)

 

În fiecare an, Freedom House, o organizație laică, face un studiu pentru a analiza situația democrației și a drepturilor omului pe tot globul. An de an, concluzionează că cele mai multe națiuni democratice ce respectă statul de drept sunt majoritar – protestante. Pe de altă parte, Islamul și marxismul, acesta din urmă o religie seculară, par să ofere cele mai grave obstacole pentru realizarea democrației și a drepturilor omului. De fapt, negarea celei mai largi game de drepturi fundamentale ale omului vine tocmai din țările marxiste și din majoritatea celor musulmane. Cele mai grave încălcări ale drepturilor omului sunt Libia, Arabia Saudită, Sudanul, Siria, Turkmenistan și regimurile marxiste unice ale Cubei și Coreei de Nord. (35)

 

Spre deosebire de Islam, creștinismul a democratizat manierele politice și este totuși principala forță morală care reunește valorile democratice în Occident. Acesta oferă cel mai puternic argument pentru protecția drepturilor fundamentale ale omului. Pentru Paul L. Maier, profesor de istorie antică la Universitatea de Vest din Michigan, „nici o altă religie, filozofie, învățătură, națiune, mișcare – orice – nu a schimbat lumea în bine, așa cum a făcut-o creștinismul”. (36)

 

Declarând că toți stăm pe o bază egală înaintea lui Dumnezeu, creștinismul oferă cele mai bune fundamente morale pentru egalitatea socială și politică. (34) Dacă creștinismul este adevărat, individul, bărbat sau femeie, nu este doar mai important, ci cu mult mai preţios decât organul social. Acest lucru ajută să explice, în opinia lui Charles Colson, „de ce creștinismul a oferit întotdeauna nu numai o apărare viguroasă a drepturilor omului, ci și cea mai robustă protecţie împotriva tiraniei”. (34)

 

Concluzie

Un fapt vizibil în zilele noastre de relativism moral este abandonul gradual a credinței și culturii creștine în lumea occidentă. Ca rezultat fundația morală a legii a fost puternic subminată. Occidentanții care cred că abandonul creștinismului va servi democrației și statului de drept sunt ignoranți orbi, pentru că un astfel de abandon a adus deja totalitarism și crime în masă în mai multe țări occidentale, mai ales în Geramnia și Rusia. Orice analiză onestă a istoriei contemporane occidentale ar trebui să recunoască că nu există o protecție legată eficientă împotriva tiraniei, pe termen lung, fără a susține standardele înalte ale justiției și moralității aduse în contextul societății occidentale de creștinism

 

Occidentalii care își disprețuiesc moștenirea creștină ar trebui să fie mult mai bine informaţi că de nu ar fi această religie, nu ar avea libertățile de care se bucură astăzi, de exemplu dreptul de a dezonora sursa acestor libertăți, și anume creștinismul. (37) În ceea ce privește climatul multiculturalismului, ar fi mai bine să se gândească mult mai atent la cuvintele rostite de un mare istoric, Carlton Hayes:

 

„Ori de câte ori idealurile creștinilor au fost acceptate și practicate cu sinceritate, a existat o libertate dinamică; și ori de câte ori creștinismul a fost ignorat sau respins, persecutat sau legat de stat, a apărut tirania.” (38)

 

 

Autor: Augusto Zimmermann

 

Sursa: Creation.com | The Christian foundations of the rule of law în the West: a legacy of liberty and resistance against tyranny

 

Traducător: Armand Ionescu

 

Referințe și note

 

Frothingham, R., The Rise of the Republic of the United States, Brown, Boston, MA, p. 6, 1910.

Constant, B., De La Liberté Des Anciens Comparée à celle des Modernes; from: ‘Écrits Politiques’, Folio, Paris, pp. 591–619, 1997.

Fustel De Coulanges, N.D., The Ancient City : A Classic Study of the Religious and Civil Institutions of Ancient Greece and Rome, Doubleday Anchor, New York, p. 223, 1955.

St Augustine; The City of God, Book III, par. 28, Cambridge University Press, Cambrdge, UK, 1998.

Tamanaha, B.Z., On The Rule of Law: History, Politics, Theory, Cambridge University Press, Cambridge, UK, p. 23, 2004.

Batten, D. (Ed.), The Answers Book, Creation Ministries International, Brisbane, p. 7, 1999.

Bracton, H., On the Laws and Customs of England, Vol. II, Harvard University Press, Cambridge, MA, p. 25, 1968.

Bracton, ref. 7, p. 33.

Spurgeon, C.H., Joy Born at Bethlehem; in: Water, M. (Ed.), Multi New Testament Commentary, John Hunt, London, p. 195, 1871.

Stott, J., Christian Basics: An Invitation to Discipleship, Monarch Books, London, p. 79, 2003.

Adamthwaite, M., Civil Government, Salt Shakers 9:3, June 2003.

Paine, T., Of the origin and design of government; in: Boaz, D. (Ed.), The Libertarian Reader: Classic and Contemporary Writings from Lao-Tzu to Milton Friedman, Free Press, New York, p. 7, 1997.

Fortescue, Sir J., De Laudibus Legum Anglie, translated with Introduction by Chrimes, S.B., Cambridge University Press, Cambridge, UK, Chapter XLII, p. 105, 1949.

7 Co. Rep. I, 77 Eng. Rep. 277 (K.B. 1960). Apud: Wu, John C.H.; Fountain of Justice: A Study in the Natural Law, Sheed and Ward, New York, p. 91, 1955.

Coke, Sir E., Third Reports, 3. Apud: Sandoz; Elliz; The Roots of Liberty—Introduction; in: The Roots of Liberty: Magna Carta, Ancient Constitution, and Anglo-American Tradition of the Rule of Law, University of Missouri Press, Columbia, MO, p. 137, 1993.

See Noebel, D., The Battle for Truth, Harvest House Publishers, Eugene, OR, p. 232, 2001.

Rushdoony, R.J., Law and Liberty, Ross House Books, Vallecito, CA, p. 33, 1984.

Kmiec, D.W., Liberty misconceived: Hayek’s incomplete theory of the relationship between natural and customary law; in: Ratnapala, S. and Moens, G.A. (Eds.), Jurisprudence of Liberty, Butterworths, Adelaide, SA, Australia, p. 145, 1996.

De Montesquieu, C., The Spirit of Laws, Book I, Chapter 1, 1748.

Rushdoony, ref. 17, p. 35.

Blackstone, W., The Sovereignty of the Law—Selections from Blackstone’s Commentaries on the Laws of England, McMillan Publishers, London, pp. 58–59, 1973.

Blackstone, ref. 21, pp. 27–31.

Stott, J., The Message of Romans: God’s Good News for the World, Inter-Varsity Press, London, p. 342, 1994.

Stott, ref. 10, p. 78.

Schaeffer, F.A., A Christian Manifesto, Crossway, Westchester, p. 91, 1988.

Pacem in Terris, Encylical letter of Pope John XXIII, Paragraph 51, 1963.

Knox, J., On Rebellion, Cambridge University Press, Cambridge, p. 192, 1994.

Knox, ref. 27, p. 178.

Knox, ref. 27, p. 95.

Rutherford, S., ‘Lex Rex’, or The Law and the Prince; in: The Presbyterian Armoury, vol. 3, p. 34, 1846.

Rutherford, ref. 30, Arg. 4.

Locke, J., Second Treatise on Civil Government, Sec. 222; From Locke, J., Political Writings, Penguin Books, London, p. 374, 1993.

Popularum Progressio, Encyclical letter of Pope Paul VI, Paragraph 31, 1967.

Colson, C. and Pearcey, N., How Now Shall We Live? Tyndale, Wheaton, IL, p. 131, 1999.

Karatnycky, A., Piano, A. and Puddington, A. (Eds.),Freedom in the World 2003: The Annual Survey of Political Rights and Civil Liberties, Freedom House, New York, pp. 11–12, 2003.

Maier, P.L., foreword to: Schmidt, A.J., How Christianity Changed the World, Zondervan, Grand Rapids, MI, p. 9, 2004.

Schmidt, A.J., How Christianity Changed the World, Zondervan, Grand Rapids, MI, p. 13, 2004.

Hayes, C.J.H., Christianity and Western Civilization, Stanford University Press, Stanford, CA, p. 21, 1954.

 

 

https://facerealumii.ro/fundamentele-crestine-statului-de-drept/

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

(Virusul  revolutiei demonice din Franta i-a molipsit si pe satanistii rusi, dar si pe ceilalti globalisti!) CUM AU DISTRUS BOLŞEVICII CRIMINALI BISERICILE ÎN RUSIA? Si…Prigoana împotriva Bisericii Ortodoxe în Rusia Sovietică – Prima parte

 

 

În întreaga istorie a Bisericii nu au existat niciodată persecuţii realizate la o scară aşa de mare şi într-un mod atât de diversificat, aşa cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, în secolul al XX-lea. Persecuţiile au avut loc pe întreg teritoriul vastului spaţiu rusesc, au vizat toate clasele sociale ale societăţii ruse, au afectat oameni de toate vârstele, de la copii mici până la bătrâni. Unii cercetători consideră că numărul celor care au suferit persecuţii, epurări, au fost discriminaţi, şi-au pierdut locul de muncă ori chiar viaţa, pe durata acestor 70 de ani (1917-1987), se ridică la o sută de milioane [1]. În studiul de faţă vom face o scurtă prezentare a celei mai sângeroase perioade a persecuţiilor, cea cuprinsă între anii 1918-1940.

 

La 23 ianuarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului (SOVNARKOM) al guvernului bolşevic, a făcut public „Decretul privind separarea Statului şi a Educaţiei de Biserică”. Prin acest decret i se restrângea Bisericii, în mod drastic, domeniul de activitate. Din acel moment, ea pierdea dreptul de persoană juridică. Nu mai avea, deasemenea, nicio posibilitate de a se întreţine din punct de vedere economic. La 8 mai 1918, acelaşi soviet a desemnat un comitet permanent care să pună în aplicare hotărârile luate cu privire la Biserică. Este vorba de Departamentul al VIII-lea (mai târziu, al V-lea), cunoscut ca Departamentul Epurării. Principalul său scop era acela de a duce la îndeplinire hotărârile cu privire la separarea Statului de Biserică, dar şi de neutralizare a elementelor contra-revoluţionare ale organizaţiilor religioase. Şeful acestui departament, P. A. Krasikov, membru în guvernul bolşevic, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai credinţei creştine. Deşi, la început, bolşevicii au precizat că scopul lor este separarea Bisericii de Stat, totuşi, pe parcurs, s-a dovedit că adevăratul scop era dispariţia oricărei forme de viaţă şi de activitate religioasă în ţară.

 

Deasemenea, începând cu luna ianuarie a anului 1918, la Patriarhia Moscovei au început să sosească, aproape zilnic, rapoarte din diferite eparhii ori de la arhierei, cu privire la furturi, devastări şi rechiziţii ale averilor bisericilor, mănăstirilor şi Şcolilor Teologice.

 

În acest sens, un bun exemplu este relatarea despre rechiziţionarea averilor Mănăstirii „Maica Domnului Îndrumătoarea” de lângă oraşul Ufim, de către Sovietul Comisarilor Poporului (SOVNARKOM): Mănăstirea a fost dărâmată iar biserica, jefuită. Oamenii trimişi de către Soviet au distrus pereţii bisericii şi au spart geamurile. Icoanele au fost făcute bucăţi sau…acoperite cu fecale. Unul dintre cei care au participat la această profanare a luat acasă Sfânta Masă ca să o folosească drept masă în bucătărie… [2].

 

La începutul lui 1918, ,,roşii” (soldaţii comunişti şi revoluţionarii) au cucerit oraşul Kiev, iar în Mănăstirea ,,Marea Lavră” s-a instalat un contingent militar. În timpul săvârşirii Sfintei Liturghii, soldaţi înarmaţi, purtând căştile şi fumând, au intrat în biserici şi i-au batjocorit pe monahi. La 25 ianuarie, în acelaşi an, oameni înarmaţi au percheziţionat locuinţa mitropolitului Kievului, Vladimir Bogoyavlenski. În aceeaşi seară, au năvălit în casă cinci comunişti beţi, l-au scos afară pe mitropolit, l-au urcat într-o maşină şi l-au executat la aproximativ un kilometru depărtare de mănăstire. Trupul i-a fost găsit a doua zi, într-o baltă de sânge. Asasinii îi furaseră crucea şi engolpionul, pe care le purta la gât mereu. Trupul său a fost adus la mănăstire iar mai apoi îngropat în peşteră, acolo unde se găseau osemintele monahilor de la Lavra Pecerska. Astfel, mitropolitul Kievului, Vladimir, este primul neomartir al perioadei comuniste.

 

În vara lui 1918, războiul civil se extinsese până în Siberia, Munţii Urali, Povolzhie şi Rusia de nord. Pentru impunerea guvernului Sovietelor, comuniştii au săvârşit fapte de cruzime inimaginabile. În noaptea de 16/29 iunie 1918, în Siberia, la râul Tura, oameni inarmaţi l-au înecat pe episcopul de Tobolski, Ermoghen Dolganev, cel care, din 1903 până în 1912, fusese mitropolit de Saratov. În 1918 organizase o procesiune religioasă în eparhia sa, ceea ce a constituit un pretext pentru ,,roşii” de a-l aresta. Atunci, acesta, pentru a-şi întări turma încredinţată lui de Dumnezeu, a scris următoarele: Iubiţii mei în Domnul, Hristos să vă dăruiască linişte sufletescă şi să vă umple de Harul Său! Vă rog, din toată inima, să nu vă întristaţi din pricina întemniţării mele. Aceasta este ,,lecţia” mea duhovnicească. Slavă Lui Dumnezeu, Cel care îmi dăruieşte atâtea binefaceri şi încercări, mie, care am nevoie de asceză în viaţa mea duhovnicească… [3].

 

Episcopul Ermoghen, împreună cu alţi arestaţi, au fost transferaţi la Tyumen, unde i-au îmbarcat pe un vapor. Comisarul sovietic responsabil cu această operaţiune, temându-se că vor fi ajunşi de ,,albi” (susţinătorii puterii ţariste), a dat ordin ca arestaţii să fie înecaţi. Ermoghen s-a rugat fierbinte, până când i-au legat mâinile la spate. I-au trecut, apoi, un ştreang în jurul gâtului, iar la celălalt capăt au legat o piatră imensă, apoi l-au aruncat în râul Tura. În acelaşi mod a suferit moarte mucenicească şi preotul Petru Karelin, al cărui trup a fost găsit de către săteni pe malul aceluiaşi râu, în ziua de 3/16 iulie şi imediat, acolo s-a strâns  mulţime de oameni. Mai târziu, osemintele sale au fost aşezate în biserica Sfintei Sofia, unde se mai aflau şi moaştele Sfântului Ioan din Tobolski.

 

La 7 iunie 1918 a fost ucis, de către bolşevici, arhiepiscopul de Perm, Andronic Nikolski: «Pe tot parcursul interogatoriului, arhiepiscopul a refuzat să răspundă întrebărilor celor care îl interogau. Într-un târziu, a scos icoana Maicii Domnului, pe care o adusese cu el, a învelit-o într-o basma mov, a pus-o in faţa lui, pe birou, iar apoi le-a spus comisarilor: Este evident că între noi şi voi nu poate să existe pace, noi suntem duşmanii voştri şi nu este posibilă nici o reconciliere între noi în această privinţă. Dacă nu eram arhipăstor şi aş fi putut eu să hotărăsc în privinţa voastră, aş fi dat ordin să fiţi spânzuraţi pe loc şi aş fi luat tot păcatul asupra mea. Mai mult nu avem ce discuta. Mai apoi, a despăturit basmaua, a luat icoana, a strâns-o la piept şi a început să se roage. Nu a spus niciun cuvânt în plus»[4].

 

La 4/17 iulie 1918, la Ekaterinburg, în subsolul locuinţei unui inginer, Ypatiev, bolşevicii au comis o crimă înfiorătoare. L-au asasinat atunci pe ţarul Nicolae al II-lea Romanov, împreună cu întreaga familie: ţarina Alexandra, ţaraveiciul Alexei şi fiicele, Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia. Sfinţii mucenici ai familiei imperiale, precum şi mulţi alţi neomartiri şi mărturisitori ruşi, dovedesc, prin moartea lor, că ei sunt adevăraţii învingători, de vreme ce au suferit o ,,înfrângere” trecătoare în faţa răului care stăpâneşte această lume. În pofida suferinţei pe care a îndurat-o, ţarul, cu inima plină de lumina lui Hristos şi sfânta iertare, a spus următoarele cuvinte, redate de marea ducesă Olga Nikolaevna, într-o scrisoare de-a ei: Tatăl meu a dorit să transmiteţi tuturor acelora care i-au rămas credincioşi, ca şi aceia, la rândul lor, să spună celor pe care îi cunosc şi au încredere în ei, să nu caute să-l răzbune, ci să-şi amintească, doar, că acest rău care există acum în lume, va avea forţă şi mai mare, că nu răul poate să învingă răul, ci numai dragostea [5].

 

La 5/18 lulie, în acelaşi an, la 10 kilometri depărtare de oraşul Alapayevk, comuniştii au executat pe marea ducesă Elisabeta Fyodorovna, împreună cu monahia Varvara, pe marele duce Serghei Mihailovici, pe prinţii Igor Konstantinovici, Konstantin Konstantinovici cel Tânăr, Ioan Konstantinovici şi pe contele Vladimir Pavlovici Paley. Soldaţii l-au împuşcat pe Marele Duce Serghei, iar pe ceilalţi i-au aruncat într-un puţ al unei mine de fier părăsite, au aruncat grenade de mână iar mai apoi i-au acoperit, de vii, cu pietre, pământ şi gunoaie. Marea Ducesă Elisabeta era, de origine, din familia Hessen-Darnschtadskaya, soră a ţarinei Alexandra Feodorovna, soţia lui Serghei Alexandrovici, cel de-al cincilea fiu al ţarului Alexandru al II-lea. Se născuse într-un mediu protestant, dar Ortodoxia i-a oferit răspunsuri la întrebările ei existenţiale şi s-a botezat. Marele Duce Serghei Alexandrovici fusese asasinat în 1905, tot de comuniştii, în urma exploziei unei bombe capcană. După moartea lui, Marea Ducesă, văduvă de-acum, s-a dedicate în întregime vieţii duhovniceşti şi operelor de caritate. Ea a ctitorit mănăstirea Mafro-Mariinskaiya din Moscova. Ancheta desfăşurată la locul martiriului de către generalul armatei ţariste, Kolceak, a scos la ivală faptul că Elisabeta a mai trăit câteva ceasuri după ce fuseseră bătuţi de soldaţi şi aruncaţi în puţul minei. Se spune că, aşa grav rănită cum era, încerca totuşi să-l bandajeze pe prinţul Ioan. Cât timp a durat martiriul lor, sătenii din apropiere au auzit cântându-se imnuri bisericeşti la vechea mină părăsită, devenită loc de martiraj [6].

 

La 5 septembrie 1918, prin hotărârea Sovietului Comisarilor Poporului (SOVNARKOM), începe perioada cunoscută în istoria Rusiei Sovietice drept ,,teroarea roşie”. Conform acestei hotărâri, autorităţile politice locale aveau dreptul de a aresta persoane care nu aveau simpatii bolşevice – numite şi ,,elemente străine ale clasei (comuniste)” – şi de a le executa, pentru a descuraja astfel pe toţi cei care aveau alte convingeri politice. Hotărârea aceasta a fost pretextul pentru începerea unei campanii masive de epurări, îndreptată, îndeosebi, împotriva clerului şi a monahilor Bisericii Ortodoxe Ruse.

 

Partea a doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=35442

Partea a treia, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=35447

Partea a patra, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=35654

 

[1] Емельянов, Н.Е. Оценка статистики гонений на Русскую Православную Церковь (1917-1952 годы). Электронный ресурс: http:// kuz1. pstbi. ccas.ru/cgibin /code.exe/nmstat4.html?/ans

 

[2] Цит. по: Кашеваров А. Н. Православная Российская Церковь и советское государство. Москва, 2005, 138.

 

[3] Дамаскин (Орловский), иером. Мученики, исповедники и подвижники благочестия Русской Православной Церкви XX столетия. Тверь, 1996. Кн. 2, с. 172.

 

[4] Ibidem, 109–110.

 

[5] Цит. по: Православие и современность. Электронный ресурс: http://www.eparhia-saratov.ru/ index.php?option=com_content&task=view&id=3413&Itemid=263.

 

[6] Цыпин Владислав, прот. История Русской Церкви 1917–1997. Москва, 1997, 57.

…………………

 

Odată cu venirea bolşevicilor la conducerea Rusiei, în 1917, a început şi prigoana împotriva bisericilor. Dacă nu sunt dărâmate, bisericile sunt transformate în lăcaşuri seculare.Astfel, bisericile sunt transformate în hambare, săli de cinematograf sau garaje, iar majoritatea preoţilor sfârşesc în Gulag. De pildă, o biserică din zona Soci devine sediu pentru concursuri de dans, perechile joacă tango sau foxtrott tocmai pe locul altarului.

Catedrala Sf. Isac din St. Petersburg (Leningrad pe timpul bolşevicilor) s-a transformat într-un mare muzeu ateist. În împrejurimile Sevastopolului, o biserică devine muzeu arheologic regional. Pe multe foste biserici atârnă planşe explicative: „Iisus… personaj legendar, care n-a existat niciodată” În incinta mânăstirii de lângă Starîi-Krîm se aciuiază sloganul „Fără Dumnezeu”.

Într-un orăşel de pe malul Volgăi lumea merge să vadă filme la club. Peliculele vechi se rup des şi atunci se aprinde în fosta biserică o lumină difuză, iar în această lumină se pot contempla chipurile atât de vii şi mâhnite ale sfinţilor de pe pereţ…În centrul Moscovei e demolată uriaşa Biserică a Sfinţilor Inocenţi, în locul ei urmând să fie edificată o sală gigantică pentru întrunirile Partidului Bolşevic. Numai că lucrările de fundaţie, în proximitatea râului Moscova, erau mereu inundate…Vor circula insistent remarcile moscoviţilor despre un semn divin! Şi locul va deveni bazin de înot şi piscină…

 

 

//////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 “Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.” (Ap.3/20-22) El a bătut la uşa ROMANILOR ( “încreştinaţi” ca pietre vii în Trupul Bisericii Cristice-înzidiţi de liantul Duh Sfânt)” , dar NU L-AU PRIMIT să-i scape şi de idolatrie; S-a dus la Ruşi, Moldoveni, Ucraineni- să-i uşureze de orto-moaşterie si  l-au respins; S-a dus în Africa şi America să alunge icoana-maimuţăria, premergătoare celor 2 Fiare din Ap. Cap.13, dar… degeaba! A bătut la uşa inimii tuturor păcătoşilor din Ungaria, Italia, Gemania, Brazilia şi din celelalte ţări, să-i vindece şi de curvi-catoliciia condamnată în Apocalipsa, cap.17! Căci şi astăzi Duhul Sfânt ne spune nouă, vouă şi mie şi ţie: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (F.A.16/9)… „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei…

…Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.”Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea ca fiară era, nu mai este, şi va veni.Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia.Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărăteasca timp de un ceas împreună cu fiara.Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor.Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.”Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc.Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu.Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului.”        Apocalipsa, cap.17

IA-ŢI CRUCEA ŞI URMEAZĂ-L PE CRISTOS

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. — Mat. 16:24

R5553 W. T. 1 octombrie 1914 (pag. 302-303)

Acesta este un text foarte frumos şi foarte semnificativ. Cuvintele „să vină după Mine” nau fost traduse corect: „să Mă urmeze” este o traducere mai bună. În vechime era obiceiul ca un învăţător să fie urmat de un grup de urmaşi de-ai săi; ca Socrate, de exemplu. Tot aşa, ucenicii Domnului nostru, elevii Lui, Lau urmat. Ei au călătorit cu El ca să poată avea ocazia de a primi continuu instrucţiuni de pe buzele Lui. Aşa a fost cu toţi învăţătorii din timpurile vechi. Uneori, cum a fost în cazul lui Gamaliel, ei aveau o şcoală — elevii stăteau „la picioarele lui Gamaliel”. Ei discutau întrebări în mod foarte asemănător cum facem noi la masa de la „Betel” astăzi. Obiceiul lor era ca elevii să pună întrebări şi să primească opiniile învăţătorului.

Isus a spus că pe oricine instruia El putea şti de la început că va avea experienţe severe; nu va primi mare onoare. Dimpotrivă, cei care vreau să fie ucenicii Lui, trebuie să-şi ia crucea şi să urmeze în urmele lui. Vor fi încercări de-a lungul întregii călătorii, le-a spus El. Domnul n-a dorit ca cineva să devină ucenic al Său sub o înţelegere greşită. „Unde sunt Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu.” Cei care-L urmează pe Isus în această vale a lacrimilor, mărturisind pentru Dumnezeu şi pentru Adevăr, vor fi binecuvântaţi de El şi în cele din urmă vor împărtăşi gloria şi onoarea Sa Mesianică şi vor avea parte de nemurire.

Isus stă … la uşă ! Apocalipsa 3.20, Geneza 4.7

 

Pierderea Canaanului de către Moise

 J. G. Bellett

Moise avea în mână toiagul său simplu de păstor atunci când Dumnezeu l-a chemat să pască pe Israel (Exod 4 ). A devenit atunci toiagul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu l-a făcut simbolul şi unealta autorităţii lui Moise în Israel. El a trebuit prin urmare să-l ia, ca să poată face cu el minunile lui în Egipt şi în pustie, pentru judecată asupra vrăjmaşilor şi pentru binecuvântarea asupra poporului (Exod 4:17 ).

Mai întâi a înghiţit toiegele Egiptului, ca să arate că nici o putere nu poate sta în faţa puterii lui Dumnezeu, dând Egiptului de ştire că era imposibil să se opună voii lui Dumnezeu (Exod 7:12 ). Dar Egiptul nu a învăţat această lecţie. Iar atunci toiagul a adus plăgile sângelui, broaştelor, ţânţarilor, până când vrăjitorii au recunoscut că nu-şi pot măsura puterea lor cu cea a Domnului (Exod 8:19 ). Apoi a fost folosit în plăgile grindinei (Exod 9:23 ), lăcustelor (Exod 10:13 ), şi a întunericului (Exod 10:22 ), şi în final pentru nimicirea întâilor-născuţi precum şi pentru eliberarea lui Israel, şi pentru aruncarea Egiptului în Marea Roşie (Exod 12 – 14 ).

În acest fel a fost instrumentul judecăţii şi al harului în Egipt. La început nu era decât un toiag neputincios de păstor, dar fiind aşa a fost cel mai potrivit pentru a deveni toiagul lui Dumnezeu, căci El întotdeauna Îşi desăvârşeşte puterea Sa în slăbiciunea noastră, şi alege lucrurile slabe ca să facă de ruşine pe cele tari.

Dar trebuie încă să privim toiagul în pustie, pentru că Moise deschide stânca la Horeb cu el (Exod 17:5,6 ). El hrăneşte tabăra în deşert prin aceeaşi putere şi har al Păstorului cu care El i-a răscumpărat din robie.

Prin întreaga întrebuinţare a acestui toiag, lui Moise (şi lui Aaron, tovarăşul său) trebuia să i se supună în întregime toată adunarea. Minunile pe care ei le făceau (ale căror simbol era acest toiag) i-au împuternicit pe deplin, iar locul îndreptăţit al adunării era acela de supunere totală faţă de ei ca faţă de împăratul şi de preotul, sau ca faţă de titlurile lui Dumnezeu. Dar s-a întâmplat altfel. Adunarea a dispreţuit aceste titluri şi au vrut să înlăture pe acest împărat şi pe acest preot ai lui Dumnezeu (Numeri 16:3 ). Acela a fost un moment solemn în Israel. Răscoala lui Core şi a însoţitorilor lui a fost un rezultat groaznic al dispreţului faţă de Domnul. Dar apoi Domnul Însuşi pledează cauza. El îi judecă pe cei care au păcătuit, şi într-o judecată solemnă El arată prin toiagul înmugurit cine erau trimişii Săi care reprezentau demnităţile Sale, astfel încât murmurele adunării să fie aduse pentru totdeauna la tăcere şi ca astfel ei să fie salvaţi de la moarte (Numeri 17:8 ).

Vedem în toate acestea multe din felul de a fi al Domnului Isus. Isus a fost făcut cunoscut lui Israel mai întâi ca păstorul lor. El a înfăptuit minunile Sale cu har şi putere. Minunile Lui şi vindecările şi învăţăturile erau îndeajuns pentru a-L face vrednic de crezare, aşa că ei au recunoscut pentru o vreme că El asta era (Matei 12:23 ). Dar Israel în cele din urmă s-a ridicat împotriva Lui, L-au dispreţuit pe Împăratul şi Preotul lui Dumnezeu, precum Core şi tovarăşii lui, răstignindu-L pe Domnul gloriei, dar Dumnezeu Şi-a pledat cauza împotriva poporului înviindu-L din morţi. Isus născut în înviere este înmugurirea toiagului, lemnul mort înflorind şi rodind migdale. Isus în înviere are întreaga virtute a acestui toiag, atât în aducerea la tăcere a oricărui potrivnic, cât şi în punerea la adăpost de moarte a sufletului care se încrede în El şi care nu contestă drepturile Lui.

Aceste două virtuţi ale învierii sunt predicate foarte mult de apostoli. Învierea L-a făcut pe Isus un Prinţ şi un Salvator. I-a apărat drepturile şi L-a făcut Dătătorul vieţii. Prin ea Dumnezeu a proclamat pe deplin că toată puterea este a lui Hristos, că El este izvorul vieţii, şi Cel care exercită judecata. Iar apostolii erau predicatorii învierii în aceste virtuţi ale ei, iar îngerii aşa au mărturisit la mormânt despre ea ( 28: 18-20 ; Fapte 2: 36 ; Fapte 17: 31 ; Fapte 3: 13, 16 ; Fapte 5: 31 ; Fapte 1: 22 ; Fapte 4: 10-12 ; 1: 4 ). Iar acum întreaga binecuvântare trebuie să se reverse prin el, prin acest nou toiag, toiagul care înmugureşte, nu Isus ca mai înainte, născut din fecioară, ci Isus născut din morţi; nu toiagul care a fost la început în mâna lui Moise, ci toiagul care a fost luat dinaintea Domnului (Numeri 20:9, 18 :7).

Este adevărat că mulţi poate, în vremuri viitoare, nu vor auzi glasul toiagului înmugurit, după cum acum mulţi nu aud glasul învierii; dar aceasta nu schimbă cu nimic glasul. Fie că vor auzi sau nu, aduce murmurele la tăcere – toiagul înmugurit şi învierea au întemeiat acele drepturi pentru care Moise şi Isus Fiul lui Dumnezeu au fost mai înainte respinşi şi ocărâţi.

Mi se pare o simplă ducere până la capăt a istoriei şi a tainei toiagului. Dar aceasta arată de asemenea caracterul păcatului lui Moise şi Aaron prin care ei au pierdut ţara.

Dumnezeu va fi sfinţit prin cei care se apropie de El (Levitic 10:3 ). Păcatul lui Nadab şi Abihu era opusul la aceasta. Ei au luat foc de-al lor şi nu au folosit focul lui Dumnezeu, ceea ce pregătise El pentru propriul Său altar. Astfel ei nu L-au sfinţit. Şi acesta era păcatul lui Moise şi al lui Aaron aici. Ei nu L-au sfinţit pe Dumnezeu în hotărârile Lui cu toiagul înmugurit. Ei nu l-au folosit potrivit gândului lui Dumnezeu cu privire la el. Ei nu i-au dat locul stabilit, şi nu i-au recunoscut cum se cuvine virtuţile înaintea adunării. Ei au acţionat aşa cum făcuseră mai înainte, lovind în loc să vorbească. Ei nu au cunoscut puterea acestui toiag – folosind puterea în locul predicării virtuţii lui. Nici nu au adus onoare harului toiagului, căci în el harul lui Dumnezeu s-a arătat din abundenţă. În ciuda întregului păcat al lor în întâmplarea cu Core, Dumnezeu a stabilit acest alt martor pentru lauda Sa şi binecuvântarea lor. Dar Moise şi Aaron nu mai acţionează în deplină solidaritate cu harul aşa cum au făcut cu puterea toiagului, căci ei ocărăsc poporul şi de asemenea lovesc stânca, în timp ce lor li se spusese doar să vorbească stâncii, şi să nu facă nimic cu privire la popor în afară de a le aduce apă. Comportamentul lor prin urmare a fost necredinţa în virtuţile acestui toiag tainic. Însemna necredinţă în rânduiala prezentă, şi o reîntoarcere la dispensaţiile precedente. Ei au uitat lecţia din Numeri 17 pentru un moment şi astfel au pierdut ţara.

Aşa a fost păcatul lor, aşa a fost şi judecata. Şi este la fel ca necredinţa de azi în învierea Domnului Isus Hristos. Pentru că Hristos înviat reprezintă astăzi marea rânduială a lui Dumnezeu. Învierea, după cum am mai spus, este adevăratul toiag înmugurit. Reprezintă acea rânduială care conţine virtuţile toiagului lui Aaron. Atunci când învierea nu este onorată în plinătatea ei a harului către păcătoşi şi a gloriei către Dumnezeu, ca fiind aceea care reduce la tăcere orice glas care se ridică împotriva drepturilor sfinte ale lui Isus, şi de asemenea împiedică moartea şi alimentează viaţa sărmanului păcătos care se încrede în El, rânduiala lui Dumnezeu nu este onorată şi urmează pierderea întregii binecuvântări. Căci Dumnezeu trebuie onorat în rânduielile Sale şi sfinţit în aceia care se apropie de El.

Aş mai vrea doar să adaug la aceasta că Saul din Tars a păcătuit împotriva învierii. El era căpetenie printre aceia care l-au ucis pe martorul ei (Fapte 8:1 ). Dar Saul a fost adus la cunoştinţă, ca prin acea cunoştinţă el să moară – şi să trăiască pentru a fi martorul unei glorii încă şi mai mari, chiar a înălţării sau a gloriei cereşti. La fel şi cu Moise aici. El păcătuieşte împotriva toiagului înmugurit şi pierde Canaanul, dar după aceea străluceşte în glorie pe vârful muntelui (Matei 17:3 ).

De J.G. Bellett (articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com)

A semăna cu lacrimi

 Walter Gschwind

Domnul ne dă dreptul şi posibilitatea să semănăm aici, jos, pe cale. „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“; acesta trebuie răspândit. „Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi seara nu lăsa să ţi se odihnească mâna“ (Eclesiastul 11:6 ). Începutul este uşor şi suntem îmbărbătaţi. Entuziasmul începutului ne ridică peste greutăţi şi piedici. Dar sunt şi experienţe prin care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să treacă toţi care în locul tainic al inimii au auzit chemarea Domnului de a semăna pentru El. Aceştia şi-au jertfit timpul şi ceea ce le era drag, unii chiar au renunţat la meseria lor; apoi, în slujba Domnului au putut afla că au de-a face cu un Domn bun şi plin de dragoste, care poate să recompenseze însutit celor care renunţă la anumite lucruri pentru El. Timpul a trecut şi au venit lacrimile. Greutăţi, dezamăgiri, reproşuri (care, fără îndoială, au avut intenţii bune din partea celor care nu înţeleg adevărata lucrare a semănătorului), nemulţumire sau chiar cădere gravă la cei pentru care s-a făcut cel mai mult, oboseală… – inima este cuprinsă de descurajare, iar duşmanul se foloseşte de această stare pentru a-i determina, dacă este posibil, pe cei care au început cândva slujba cu bucurie să întoarcă spatele lucrării Domnului.

Însă Cuvântul a prezis că semănatul se face „cu lacrimi“. Dacă psalmistul pune lucrarea celor care seamănă în legătură cu lacrimile, atunci o face pentru că aşa este într-adevăr în lume. Au stat altfel lucrurile cu Mântuitorul nostru iubit? Nu! „Cel care merge plângând“ a purtat sămânţa de semănat. Câte lacrimi au fost pe calea Lui, câtă trudă, câtă împotrivire! Îl auzim la sfârşitul vieţii Sale spunând prin gura profetului: „În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic şi fără folos“ (Isaia 49:4 ).

Nu găsim în aceasta o mare îmbărbătare pentru sufletele noastre? Dacă facem o aplicaţie practică a ultimelor versete ale acestui psalm şi lăsăm la o parte pentru moment însemnătatea profetică, vedem că semănătorii nu sunt singuri. Ei au în faţa ochilor lor pe Acela care cu mult înaintea lor a cunoscut lacrimile când a păşit pe acest pământ ca Semănătorul dumnezeiesc. Este un privilegiu să semănăm pentru El. Oare nu este un privilegiu şi de a experimenta „lacrimile“ de care a avut El parte deseori? Să deznădăjduim când totul pare „în zadar“ şi „fără folos“? Nu, pentru că „dreptul meu este la Domnul şi răsplătirea mea este la Dumnezeul meu“. „Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre“ (Evrei 12:3 ).

Semănatul are loc în prezent; recolta va avea loc în viitor. „Cei care seamănă cu lacrimi vor secera cu cântec de bucurie.“ Sămânţa trebuie să aibă timp pentru încolţire şi creştere. Poate deja aici, pe pământ, inimile noastre se vor bucura de câteva spice, dar ce va fi în ziua slavei când totul va fi descoperit, ce bucurie când va veni Domnul şi va spune: „Bine, rob bun şi credincios…“ (Matei 25:23 )! Ce răsplată pentru lacrimile din timpul semănatului!

De această bucurie nu vom avea parte doar noi. Ea va fi, fără îndoială, mare pentru noi, dar cât de mare va fi bucuria Sa? „Se va întoarce cu cântec de bucurie!“ El a părăsit prima dată cerul pentru a împlini lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl. În această smerire, în această luptă s-a dovedit ca Cel puternic. El a biruit moartea şi în faţa Lui s-au ridicat porţile veşnice când S-a reîntors în slavă (Psalm 24:7). Ce bucurie când Se va întoarce din nou acasă cu ceata celor mântuiţi! A doua oară se vor deschide porţile veşnice (Psalm 24:9), iar Împăratul slavei va intra pentru a Se prezenta în faţa Tatălui şi pentru a-i spune:„Iată, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu!“ Ce bucurie nesfârşită, ce fericire veşnică va fi în ziua aceea! Noi, cei care am avut parte cu El pe acest pământ de lacrimi, vom împărţi cu El această bucurie.

Totuşi ceva nu vom împărţi în acelaşi mod cu El. Semănatul, lacrimile, fericirea sunt şi pentru noi, dar snopii sunt roada lucrării Sale, sunt „snopii Săi“. „Se va întoarce cu cântec de bucurie, purtându-şi snopii.“ Snopii Îi aparţin Lui, ei sunt rodul muncii sufletului Său. Ei sunt roada adusă de bobul de grâu care a căzut pe pământ şi a murit. Dar nu sunt umplute inimile noastre de o bucurie nemărginită, când vedem rodul suferinţelor Lui nespus de mari?

În ziua recoltei, lacrimile, care sunt atât de dureroase acum, vor fi uitate. De aceea: „Dar să nu obosim…, pentru că, la timpul potrivit, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală“ (Galateni 6:9 ). Să punem la inimă acest îndemn preţios. El a cunoscut lacrimile; bucuria o vom împărţi cu El, iar snopii, roada seminţelor răspândite în brazdele pământului cu El şi pentru El, Îi vor aparţine Lui. El i-a câştigat prin sângele crucii Lui.

Ce poţi face tu?

 Edwin Cross

Ocazional aud credincioşi întrebând : „Ce pot face eu pentru Domnul?”. Faptul că o asemenea întrebare se poate naşte a fost întotdeauna pentru mine o nedumerire. Domnul Isus a dat instrucţiuni clare în Cuvântul Său despre domeniul activităţilor şi modul în care El doreşte să fie făcute. Pare inutil să mai întrebi, acolo unde Cuvântul este clar. Dar cu siguranţă că dacă întrebarea este pusă, ea arată cel puţin o dorinţa de a sluji, chiar în cazul în care cel care întreabă nu are încredere să facă ceva sau are o viziune insuficientă asupra proporţiilor imense ale oportunităţii care va rămâne până ce Domnul va reveni. Se poate să cauţi o slujbă interesantă, care este pe gustul tău. Trebuie să înveţi că Domnul îţi va da cea mai umila slujbă, în care poţi dovedi că eşti credincios în cele mai mici lucruri, înainte să-ţi încredinţeze nişte responsabilităţi mari. Poate că doreşti un mecanism care să te ajute să începi sau poate vrei să ÎI slujeşti Domnului dar habar nu ai cum şi unde să începi. Domnul este Cel către care trebuie să priveşti; El îţi va satisface nevoile în fiecare zi – chiar dacă prietenii tăi gândesc altfel.Nu aş vrea să fiu ca unul care dă slujbe – avem un Stăpân care este singurul ce deţine autoritatea de a da slujbe ce trebuiesc făcute pentru El şi pentru poporul Lui. Dar totuşi mi se pare că Scriptura arată faptul că unii din marii slujitori ai lui Dumnezeu au avut de multe ori un învăţăcel, un lucrător lângă ei care a învăţat de la ei locul şi sarcina lor. Moise şi Iosua, Ilie şi Elisei, Pavel cu Timotei şi Tit sau chiar Ioan, zis şi Marcu, sunt exemple care îmi vin în minte. Îţi sugerez să mergi cu un frate în lucrarea Domnului şi să îi fi un ajutor în lucrarea lui. Apoi, sunt lucrări unde este nevoie de mai mulţi lucrători, de exemplu distribuirea de tractate – te implici regulat în aceasta? Dumnezeu să binecuvânteze distribuirea de tractate. Este o slujba urgentă de făcut la bătrânii de la spitalul sau azilul din apropiere – vizitarea celor ce nu au vizitatori. Depozitul local de biblii şi literatură are de asemenea nevoie de ajutor: cineva care să gătească, să facă curat, unii pentru a tipări, alţii pentru a vopsi sau pentru a construi. Lucrurile practice pot ajuta şi facilita lucrarea mărturiilor scrise. Apoi, mai este lucrarea Evangheliei – ai o maşină pentru transportat lucrători în aer liber? O foloseşti pentru a-ţi aduce vecinii să audă Cuvântul? Nu exista loc pentru indolenţă. Avem o sarcină pe care Domnul o vrea îndeplinită.Domeniul lucrării este nesfârşit: câteva paragrafe sunt insuficiente pentru a alcătui un eseu cuprinzător despre acest subiect, dar ceea ce este scris aici ar trebui să fie un stimulent pentru tine în a lua în considerare nevoia şi în a discerne partea ta de contribuţie, fiind un împreună lucrător cu Dumnezeu (1. Corinteni 3:9 ). Voi fi fericit să aud despre oricine este încă încercat în aceasta problemă.

 

ÎNDRUMAŢI DE OCHIUL LUI DUMNEZEU

„Te voi sfătui cu ochiul asupra ta.” Psa. 32:8.

R 4858b W. T. 15 iulie 1911 (pag. 223)

Ochiul este unul dintre cele mai importante organe ale corpului, prin care se dă expresie sentimentelor. Supărarea sau plăcerea sunt de obicei exprimate prin acest mijloc. Un gând pe care îl putem lua din acest text este că cineva poate fi atât de doritor de a face voia divină încât va fi continuu atent să fie plăcut, exact cum un copil supus, fiind atent să facă voia părintelui, s-ar uita în ochii părintelui, nu ar aştepta nuiaua. Tot aşa, toţi copiii dragi ai lui Dumnezeu din Biserică ar trebui să privească la Isus pentru exprimarea voinţei Tatălui cu privire la ei. Ei privesc la Isus ca Autorul credinţei lor şi Cel care va fi şi Desăvârşitorul ei. Ei privesc la El ca marele Sfătuitor şi Îndrumător în viaţă. După cum cântăm uneori:

„O, niciun nor pământesc să nu apară,

Să Te ascundă de-a servitorului tău ochi!”

Un alt gând este că, după cum ochiul este simbolul înţelepciunii, tot aşa Dumnezeu îndrumă toate lucrurile în înţelepciune. El Se îngrijeşte ca fiii Săi să primească sfatul necesar, ajutorul necesar. Deoarece El este Cel Atotînţelept, nimic nu poate scăpa atenţiei Sale. Încă un gând este că, în timp ce noi recunoaştem scopul divin, voia divină, realizarea divină a acelei voinţe, vedem că în prezent Dumnezeu nu încearcă să mântuiască lumea, ci numai pe „cei chemaţi”, „cei aleşi”, care sunt supuşi în sacrificiu. Toţi cei care sunt Întâi-născuţi să caute să urmeze acelaşi curs ca şi Dumnezeu, să fie conlucrători cu El. Să nu aibă voinţa lor proprie, ci voinţa Tatălui.

Una dintre cele mai importante lecţii de învăţat pentru israelitul spiritual este să caute la Domnul conducere în toate lucrurile vieţii — niciodată să nu încerce vreo acţiune, fie naturală fie spirituală, fără să caute să observe voia Domnului cu privire la ea. Noi înaintăm spre Canaanul antitipic şi ştim că ni se cuvin şi alte experienţe şi trebuie să trecem prin ele înainte de a moşteni promisiunile. Lecţia pentru noi este ascultarea promptă şi amănunţită faţă de conducerea Domnului, fără murmurare — cu bucurie; şi aceasta se poate aştepta numai din partea celor care au învăţat lecţiile date lor anterior, şi mai presus de toate lecţia credinţei — a încrederii în puterea, bunătatea şi credincioşia Domnului.

Ce înseamnă pentru creştini să-şi poarte crucea?

Vasile Filat

Ce inseamna a ne lua crucea ?

Marcu 10: 21 Isus S-a uitat tinta la el, l-a iubit si i-a zis: „Iti lipseste un lucru; du-te de vinde tot ce ai, da la saraci, si vei avea o comoara in cer. Apoi vino, ia-ti crucea si urmeaza-Ma.”

 

Pastor american deghizat in cersetor…

C.H. SPURGEON: O liniște sfântă… 

December 20, 2016MeditatiiC.H. Spurgeon, Lidia Miu, linistea, Pace deplinăGeorge

Se aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul.

Proverbe, 16:33

Dacă orice hotărâre vine de la Domnul, cine ne aranjează vieţile? Dacă simpla aruncare a sorţului este călăuzită de El, cu cât mai mult vor fi evenimentele vieţii noastre, mai ales că Mântuitorul ne-a spus că “până şi perii capului vă sunt număraţi” (Matei 10:30). Nici o vrabie nu cade pe pământ fără voia Tatălui (vers. 29). Continue reading C.H. SPURGEON: O liniște sfântă→

Oswald CHAMBERS: O viaţă plină de măreţie

December 15, 2016MeditatiiC.H. Spurgeon, Cuvântul pentru astăzi, Frirz Berger, Oswald ChambersGeorge

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea… Să nu vi se tulbure inima.”

loan 14:27

O viaţă plină de măreţie

De fiecare dată când în viaţa noastră personală apare un lucru dificil, suntem în pericol de a-L învinovăţi pe Dumnezeu. De fapt noi suntem cei care greşim, nu Dumnezeu – există undeva în noi un păcat pe care nu vrem să-l părăsim. Imediat ce părăsim păcatul, totul devine limpede ca lumina zilei. Continue reading Oswald CHAMBERS: O viaţă plină de măreţie→

OSWALD CHAMBERS: Legea antagonismului

December 5, 2016Credinta, MeditatiiC.H. Spurgeon, Cuvântul pentru astăzi, Oswald ChambersGeorge

Celui ce va birui…

Apocalipsa 2:7

Legea antagonismului

Viaţa fără luptă este imposibilă atât în domeniul natural, cât şi în cel spiritual.

Baza vieţii fizice, mentale, morale şi spirituale este antagonismul. Acesta este unul dintre adevărurile vieţii. Continue reading OSWALD CHAMBERS: Legea antagonismului→

 

Oswald CHAMBERS: Credinţă şi experienţă

November 14, 2016MeditatiiC.H. Spurgeon, Cuvântul pentru astăzi, Medttații biblice, Oswald ChambersGeorge

Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine…

Galateni 2:20

Credinţă şi experienţă

Trebuie să ne învingem stările sufleteşti pentru a ajunge la o consacrare absolută faţă de Domnul Isus, să ieşim din sfera măruntă a experienţelor noastre pentru a ne consacra Lui în întregime. Continue reading Oswald CHAMBERS: Credinţă şi experienţă→

 

C.H. SPURGEON: LA TIMPUL LUI DUMNEZEU

November 3, 2016MeditatiiC.H. Spurgeon, La timpul Lui, Lidia MiuGeorge

Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit.

Habacuc 2:3

Binecuvântările lui Dumnezeu pot să întârzie, dar ele sunt sigure. În înţelepciunea Sa dumnezeiască, Domnul a hotărât un timp pentru arătarea puterii Sale; şi timpul Său este cel mai bun. Noi suntem grăbiţi; văzând unele binecuvântări revărsate asupra fraţilor noştri, dorinţa noastră se aprinde şi ne face să suspinăm; dar Domnul va împlini făgăduinţele Sale fără să lucreze mai devreme şi nici mai târziu decât la timpul hotărât.
Continue reading C.H. SPURGEON: LA TIMPUL LUI DUMNEZEU→

Oswald CHAMBERS: Autoritate şi independenţă

November 2, 2016MeditatiiAscultarea, C.H. Spurgeon, Cuvântul pentru astăzi, Oswald ChambersGeorge

„Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele.”

Ioan 14:15

Autoritate şi independenţă

Domnul nostru nu insistă niciodată să-L ascultăm. El ne spune foarte clar ce ar trebui să facem, dar nu ia niciodată măsuri ca să ne oblige să-L ascultăm. Ascultarea noastră trebuie să pornească din unitatea în duh cu El. De aceea, când Domnul a vorbit despre ucenicie a început cu un „dacă” – nu trebuie să fii ucenic dacă nu vrei. „Dacă vrea cineva să fie ucenicul Meu să se lepede de sine“; să renunţe la drepturile lui, pentru Mine. Domnul nu vorbeşte despre poziţia noastră în veşnicie, ci despre a fi de preţ pentru El în această lume. De aceea a vorbit El atât de categoric (conform textului din Luca 14:26). Nu încerca niciodată să interpretezi cuvintele acestea separându-le de Cel care le-a spus. Continue reading Oswald CHAMBERS: Autoritate şi independenţă→

Oswald CHAMBERS: Mărturia Duhului

October 22, 2016MeditatiiC.H. Spurgeon, Cuvântul pentru astăzi, Meditații biblice, Oswald ChambersGeorge

Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru…

Romani 8:16

Mărturia Duhului

Când venim la Dumnezeu, suntem în pericol să începem să ne târguim cu El; vrem mărturia Duhului înainte de a face ceea ce ne cere Dumnezeu. ..De ce nu mi Se revelează Dumnezeu?” Nu o poate face; nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate: tu îi stai în cale cât timp nu te lași cu totul în mâinile Lui. Imediat ce o faci, Dumnezeu va mărturisi despre Sine însuşi; El nu poate mărturisi despre tine, dar va mărturisi imediat despre natura Lui sfântă din tine. Continue reading Oswald CHAMBERS: Mărturia Duhului→

Oswald CHAMBERS: Este voia lui Dumnezeu voia mea?

October 19, 2016MeditatiiC.H. Spurgeon, Cuvântul pentru astăzi, Meditații biblice, Oswald ChambersGeorge

Voia lui Dumnezeu este sfintirea voastră.

1 Tesaloniceni 4:3

Este voia lui Dumnezeu voia mea?

Întrebarea nu este dacă Dumnezeu vrea să mă sfinţească, ci daca este aceasta şi voia mea? Vreau să-L las pe Dumnezeu să facă în mine tot ce a devenit posibil prin Ispăşire? Vreau să-L las pe Isus să fie făcut sfinţire pentru mine şi să las ca viaţa Lui să se manifeste în trupul meu muritor? Continue reading Oswald CHAMBERS: Este voia lui Dumnezeu voia mea?→

Oswald CHAMBERS: Secretul devotamentului misionarului

October 18, 2016MeditatiiC.H. Spurgeon, Cuvântul pentru astăzi, Meditatii, Oswald ChambersGeorge

Căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui.

3 Ioan 7

Secretul devotamentului misionarului

Domnul nostru ne-a spus cum trebuie să se manifeste dragostea faţă de El. „Mă iubeşti?” „Hrăneşte oile Mele” – identifică-te cu interesul Meu faţă de alţi oameni, nu – identifică-Mă pe Mine cu interesu tău faţă de alţi oameni. I Corinteni 13:4-8 prezintă caracteristicile acestei iubiri – găsim aici modul în care se manifestă dragostea lui Dumnezeu. Dovada dragostei mele pentru Isus este ceea ce se vede în practică, restul sunt doar vorbe sentimentale. Continue reading Oswald CHAMBERS: Secretul devotamentului misionarului→

Oswald CHAMBERS: Cheia lucrării misionarului

October 14, 2016MeditatiiC.H. Spurgeon, Cuvântul pentru astăzi, Meditații zilnice, Oswald ChambersGeorge

„ Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă deci şi învăţați pe toate neamurile…”

Matei 28:18-19. KJV

Cheia lucrării misionarului

Baza chemării misionare este autoritatea lui Isus Cristos, nu nevoia celor pierduţi. Noi suntem tentaţi să-L privim pe Domnul ca pe Unul care ne ajută în lucrarea pe care o facem pentru Dumnezeu. Dar Domnul nostru este Domn absolut, suveran şi suprem, peste ucenicii Săi. El nu spune că oamenii vor fi pierduţi pentru totdeauna dacă nu ne ducem la ei; El spune, pur şi simplu: „Duceţi-vă deci şi învăţaţi pe toate neamurile“. Cu alte cuvinte, „duceţi-vă pe baza revelaţiei cu privire la suveranitatea Mea; învăţaţi-i pe oameni şi predicaţi bazaţi pe o relaţie vie cu Mine“.

Ia-ţi crucea şi urmează-Mă

February 23, 2015Credinta, EducatieAscultarea, C.H. Spurgeon, Crucea, Domnul este aproape, Dragostea, Fritz Berger, Oswald Chambers, Pacea, Rugaciunea, Sămânța bună, Wim MalgoGeorge

Plăcerea sacrificiului

February 24, 2015Credinta, EducatieAscultarea, C.H. Spurgeon, Domnul este aproape, Dragostea, Fritz Berger, Lumina, Oswald Chambers, Pacea, Rugaciunea, Sacrificiu, Sămânța bună, Wim MalgoGeorge

 

Ce s-a întâmplat cu toiagul lui Moise

Vasile Filat

 

Simbolismul toiagului-șarpe al lui Moise în exegeza sfântului Augustin

Par Luca-Lucian dans Accueil

Dumnezeu l-a ales pe Moise, conform textelor biblice, să elibereze din mâna egiptenilor Poporul lui Israel aflat în robie de mai multe secole. La început timid, Moise intră în „jocul” lui Dumnezeu, îi cere să-i spună numele („Eu sunt cel care sunt”), a da numele în Biblie înseamnă a pune posesie peste cel numit, iar apoi experientează puterea brațului lui Dumnezeu în eliberarea poporului. Cu toiagul său este chemat să facă mai multe minuni înaintea Faraonului până ce acesta se va învoi să dea drumul poporului să plece în pustiu. Toiagul lui Moise a câștigat în exegeza creștină semnificații dintre cele mai interesante. Redau aici un text tradus din limba franceză,

1. Dulaey,« Le bâton changé en serpent (Ex 7, 8-13) », Mélanges T. Van Bavel, Louvain, 1990, p. 781-795, pe are l-am îmbogățit cu propriile mele reflecții. Sfântul Augustin marchează o etapă definitivă în interpretarea toiagului lui Moise, legându-se de orice detaliu conținut în text, pentru a propune o hrană spirituală tuturor celor care fac parte dinCorpus Christi prin credință.

Simbolismul toiagului lui Moise în exegeza sfântului Augustin

Exegeză augustiniană a textului biblic Ex 4, 2-4 și Ex 7, 8-12

Textele biblice analizate de sfântul Augustin:

Textul 1:         1 Moise a răspuns şi a zis: ,,Dar dacă nu mă vor crede şi nu vor asculta de glasul meu, ci vor zice: «Nu ţi s-a arătat Domnul!»?”. 2 Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?”. El a răspuns: „Un toiag”. 3 [Domnul] i-a zis: „Aruncă-l la pământ!”. El l-a aruncat la pământ şi [toiagul] a devenit şarpe, iar Moise a fugit din fața lui. 4 Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă!”. El şi-a întins mâna şi l-a apucat şi [șarpele] a devenit toiag în mâna lui. 5 „Ca să creadă că ţi s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”.

Textul 2:         8 Domnul le-a spus lui Moise şi Aaron: 9 ,,Când Faraon vă va spune: «Faceţi o minune!», să-i spui lui Aaron: «Ia-ţi toiagul şi aruncă-l înaintea lui Faraon»! Şi acesta se va preface într-un şarpe”. 10 Moise şi Aaron au venit la Faraon şi au făcut după cum le poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui şi a devenit şarpe. 11 Dar şi Faraon a chemat niște înţelepţi şi nişte vrăjitori; au făcut şi ei, magii Egiptului, la fel prin vrăjitoriile lor. 12 Fiecare şi-a aruncat toiagul şi s-au prefăcut în şerpi, dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. 13 Inima lui Faraon s-a împietrit şi nu i-a ascultat, precum spusese Domnul.

Din vasta literatură produsă de sfântul Augustin nu putea lipsi desigur o exegeză amănunțită cu privire la toiagul lui Moise și semnificația lui simbolică. Știm că la rugul aprins, Moise, înspăimântat și auzind glasul Domnului, îi cere un semn lui Dumnezeu care să certifice misiunea lui de a scoate poporul lui Israel din robia Egiptului. Tradiția yahvistă, primul text, și tradiția sacerdotală, al doilea text, povestesc același lucru, minunea transformării toiagului în șarpe: prima are loc la rugul aprins înaintea lui Moise, a doua înaintea Faraonului.

 

1. Toiagul transformat în șarpe, în comentariile dinaintea lui Augustin

Primii comentatori creștini ai acestor texte au văzut în șarpe simbolul satanei și forțelor răului. Toiagul, dimpotrivă, este o figură a lui Cristos, moștenire iudaică, unde Mesia era numit uneori „toiagul” sau „sceptrul lui Dumnezeu” („Virga uirtutis, uirga oris tui. Le bâton du Christ dans le christianisme ancien”, în: Mélanges U. Fasola, Roma, Cite de Vatican, 1989).

Conflictul dintre Moise și Faraon devine imaginea confruntării dintre puterea lui Dumnezeu și forțele răului. Întâlnim această idee cu precădere la Irineu de Lyon și Iustin Filosoful. Irineu scrie: „Moise, ca să facă să apară o figură a lui Cristos, a aruncat toiagul pe pământ, pentru ca întrupându-se, să poată învinge și înghite orice răutate a egiptenilor care se ridica împotriva economiei lui Dumnezeu, iar pentru ca egiptenii înșiși să dea mărturie că degetul lui Dumnezeu este cel care lucrează pentru salvarea poporului, nicidecum fiul lui Iosif tâmplarul” (Irineu, Haer. 3, 21, 8 (SC 211, p. 422 & Iustin, Dial, 79, 4).

Origen vede în toiagul lui Moise o imagine a crucii prin care este învins prințul acestei lumi, sau învățătura creștină despre Cristos răstignit care învinge orice înțelepciune omenească (Origen, Hom. in Ex. 4, 6, SC 321, p 130 & Hom in Hier. 19, 12 (SC 238, p. 222). Aceeaşi temă, conflictul dintre puterea lui Dumnezeu și puterile malefice, este subliniată și de Origen. Paulin de Nola va merge pe aceeași linie (Paulin, N. carm. 26, 355-356, CSEL 30, 2, p. 259), dar și Quodvultetus, pentru care toiagul lui Moise, devorând șerpii vrăjitorilor din Egipt, reprezintă învățătura lui Cristos care învinge orice erezie. Irineu de Lyon acordă atenției și unui alt aspect de detaliu din text: odată aruncat la pământ toiagul se preschimbă în șarpe. Astfel el vede în acest detaliu o figură a lui Cristos întrupat care lucrează fiind înzestrat de Duhul lui Dumnezeu. În gândirea episcopului de Lyon, această simbolistică a toiagului lui Moise este în concordanță cu ramura ieșită din Iese (Irineu, Dem. 59, SC 62, p. 123-124), idee exprimată de altfel și în tratatul Despre Paște, a lui Ps. Hipolit romanul, care spune că toiagul prin care Moise și Aron au făcut semne în popor este „semnul puterii divine și sprijinul tăriei Cuvântului (…), toiagul peste care cele șapte duhuri sfinte ale lui Dumnezeu s-au coborât” (Ps. Hipolit, Pasc. 35, SC 27, p. 159).

Ilarie de Poitiers preia această tradiție a interpretării simbolice a toiagului lui Moise; toiagul îl simbolizează pe Cristos iar șarpele pe diavol. Episcopul de Poitiers însă aduce și ceva nou în această simbolistică: constatând că minunea este dublă, schimbarea toiagului în șarpe, și schimbarea inversă, șarpele în toiag, își pune întrebarea asupra semnificației: „Vine apoi, ca semn al credinței, schimbarea toiagului în șarpe și a șarpelui în toiag. Însă această dublă schimbare semnifică întărirea în credință, nicidecum o schimbare a ordinii naturale. Fiindcă toiagul semnificând puterea suverană, iar șarpele reprezentând diavolul, suntem îndreptățiți să credem în cel care, în vreme ce era Dumnezeu din veșnicie, era considerat ca fiind Belzebut, dându-i-se acest nume și considerându-l astfel, însă recunoscut, prin schimbarea învierii, drept Dumnezeul cel veșnic existând din veșnicie” (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 127). Toiagul este așadar un sceptru reprezentând puterea supremă a lui Dumnezeu, asimilat cu Isus Cristos, vector al acestei puteri pentru om; Isus este numit în Biblie Puterea lui Dumnezeu (cf. 1 Cor 1, 24). Toiagul schimbat în șarpe reamintește că Isus a fost considerat demon în timpul vieții pământești: „Isus a scos un diavol şi acesta era mut; îndată ce a ieșit diavolul, mutul a început să vorbească, iar mulțimile se mirau. Însă unii dintre ei spuneau: „Cu Belzebut, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli”… dacă Satana este dezbinat în el însuşi, cum va dura împărăţia lui? Voi ziceți că eu îi scot pe diavoli cu Belzebut. Dar dacă eu îi scot pe diavoli cu Belzebut, fiii voştri cu cine îi scot?” (Lc 11, 14-19). Ilarie nu spune explicit că schimbarea toiagului în șarpe figurează întruparea Domnului, însă putem deduce foarte limpede că această transformare are ceva de-a face cu kenoza, deoarece revenirea șarpelui sub forma inițială de toiag simbolizează învierea și manifestarea condiției divine a Fiului. Într-un alt text, toiagul care îi învinge pe magicienii Faraonului simbolizează pentru Ilarie crucea lui Cristos (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 130).

Ambroziu de Milano exprimă în mod explicit simbolul morții și învierii Domnului când explică textul cu toiagul/șarpe. În comentariul la psalmul 118, episcopul de Milano se străduiește să țină seama de cele două faze ale toiagului: toiag și șarpe / șarpe și toiag. „La porunca Domnului, Moise a aruncat toiagul la pământ și acesta a devenit șarpe, iar Moise a fugit de el; a apucat șarpele de coadă și acesta a redevenit toiag, totuși Moise nu recunoștea încă misterul prin care se arăta că Domnul Isus va coborî din ceruri, după ce s-ar fi golit de sine însuși, ar îndura chinurile crucii și, aruncat într-un mormânt, va învia conform profețiilor din Lege, redevenind șarpe în slava lui Dumnezeu și participând la puterea tronului divin. Să prinde așadar și noi coada șarpelui răstignit pentru a fi în măsură să cunoaștem efectul puterii lui divine” (Ambroziu, In Ps 118 ser. 3, 24, CSEL 62, p 55). Șarpele trântit la pământ simbolizează așadar venirea lui Cristos în trup, kenoza sa pătimirea sa și înmormântarea sa; revenirea șarpelui în stadiul de toiag simbolizează sceptrul împărătesc, puterea divină, învierea lui Cristos și natura sa divină.

Într-un text din De officiis, Ambroziu insistă mai mult asupra imaginii întrupării simbolizate în textul din Exod: „A aruncat toiagul și acesta a devenit șarpe care i-a înghițit pe ceilalți șerpi ai egiptenilor, semnificând astfel că Cuvântul se va face trup, că acest trup va anihila veninul șarpelui înverșunat prin tain spovezii și a iertării păcatelor. Toiagul este Cuvântul divin, împărătesc, plin de putere, emblema puterii. Toiagul devine șarpe deoarece cel care era Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu Tatăl, s-a făcut om, născut din Fecioară. Înălțat pe cruce ca șarpele a adus ca un medicament peste rănile omenirii. De aceea însuși Domnul spune: Precum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel și Fiul omului trebuie să fie înălțat (In 3, 14)” (Ambroziu, De officiis 3, 15, 94). Episcopul de Milano face aluzie aici la prima minune, schimbarea toiagului în șarpe. Toiagul simbolizează Cuvântul mai mult decât puterea, iar acest Cuvânt este „drept” sau „just”, conform Ps 44, 7: „Sceptrul dreptății este sceptrul domniei tale”. Toiagul aruncat la pământ devine simbolul întrupării, iar paralela cu textul din Numeri 21, 9 – șarpele de aramă, un alt text în care intervine șarpele și lemnul – ne conduce explicit la sacrificiul crucii lui Cristos.

Grigore de Elvira interpretează în același sens cu Ambroziu textul biblic. El merge până acolo încât asociază imaginea lui Cristos-Căpetenie distrugător al șerpilor magilor din Egipt. Scrie: „Simbolul toiagului lui Moise este acela al lui Cristos care i-a înghițit pe ceilalți șerpi, deveniți astfel în urma magiei egiptenilor asupra bastoanelor lor, iar, odată luat de coadă, redevine toiag. Păcatul nu putea fi înghițit plecând de la păcat (cf. Rm 8, 9 VL), ci doar prin toiag, adică prin puterea divină. Prin această putere a fost învins diavolul într-un trup uman care purta în el imaginea șarpelui ispititor. Astfel puterea divină înghite în ea orice putere a șarpelui, care este diavolul, și, datorită unei noi transformări, revine la aspectul său original după ce a distrus păcatul de la rădăcină” (Grigore, I. in Ct. 4, 27, CC 69, p. 206). Accentul este pus, ca la Ambroziu, pe întruparea Cuvântului – schimbarea în toiag – drept condiție a victoriei asupra răului – înghițirea șerpilor de toiagul-șarpe, Fiul lui Dumnezeu cu dubla natură. Într-un alt context asemănător, în tratatul Despre Solomon, Grigore exprimă aceleași idei. După ce a citat Rm 8, 3: peccatum de peccato damnauit – în vederea păcatului, a condamnat păcatul în trupul său, și 2 Cor 5, 21: cel care nu era păcătos, l-a făcut păcat pentru noi, Grigore scrie: „Pentru același motiv Moise, în pustiu a înălțat pe un stâlp un șarpe de aramă, acesta fiind simbolul trupului lui Cristos înălțat pe cruce, pentru ca oricine îl va privi să nu piară; prin încălcare poruncii divine, trupul omului a devenit posesia șarpelui. De aceea, în alt loc, Moise a aruncat la pământ toiagul său care a luat înfățișarea și trupul unui șarpe. Asta s-a întâmplat deoarece acest toiag era simbolul trupului lui Cristos care va înghiți orice putere egipteană prefigurată de șerpii înghițiți de toiagul-șarpe al lui Moise” (Grigore, I. Solom. 7, 16 (CC 69, p. 256). Așadar, pentru episcopul de Elvira, care asemenea lui Ambroziu recurge la paralela dintre toiagul-șarpe și șarpele de aramă înălțat pe un stâlp de Moise, șarpele nu este simbolul morții, ci al păcatului; în acest sens, Cristos, care a sumat păcatul nostru pe cruce, poate fi numit șarpe, deoarece omul, creat după chipul lui Dumnezeu, poartă, de la căderea sa în păcat, imaginea șarpelui cărui i s-a supus de bună voie, devenind astfel sclavul păcatului, și prin consecință, al morții.

La Părinții greci, Grigore de Nyssa și Chiril al Alexandriei, toiagul-șarpe este simbolul întrupării. Însă ei nu merg până acolo încât să vadă în revenirea șarpelui la statutul de toiag simbolul învierii. Doar Grigore de Nyssa spune timid că cel care pentru noi s-a făcut toiag redevine toiag pentru a-i pedepsi pe cei vinovați; Chiril spune cam același lucru: pentru el toiagul redevine toiag pentru întărirea puterii divine și credinței celor ce cred în Cristos (Grigore NYSSA. Mos. 2, 31-34 (SC  1, p. 124-127) ; Chiril de Alexandria. A glaph. Gen.  2 (PG  69, 469-471). Faptul că Epifan de Salamina, Ancor. 96, GCS, p. 117, face apel la Ex 4, 2-4, ca argument în favoarea învierii, reprezintă dovada atot-puterniciei divine, în măsură să transforme natura lucrurilor, deci și a trupului muritor, material, într-un trup înviat, spiritual). Toiagul-șarpe ca simbol al întrupării și al învierii pare a fi o creație teologică occidentală.

 

2. Toiagul-șarpe în exegeza sfântului Augustin

Augustin revine de mai multe ori asupra acestui episod. În toiagul lui Moise transformat în șarpe, apoi redevenit la natura lui primară, episcopul de Hipona vede simbolul morții șl al învierii; el va contribui substanțial la îmbogățirea acestui simbol în teologia posterioară.

Pentru prima dată imagina toiagului lui Moise apare în Contra Faust, lucrare scrisă între anii 397-400: „Cristos însuși îmi face semn în toiagul lui Moise: devenit șarpe pe pământ, a fost simbolul morții lui, moarte venită în lume prin șarpe. Însă, – faptul că el a fost prins de coadă simbolizează acest lucru –, mai târziu, după ce a împlinit toate, la finalul lucrării lui, Cristos a redevenit prin înviere ceea ce era mai înainte; deci, după ce moartea a fost distrusă datorită restaurării vieții, nu mai apare nimic din acel șarpe. Tot la fel și noi, care suntem trupul său, trăind în această condiție muritoare, timpul ne va conduce spre moarte; însă, la consumarea veacurilor, coada timpului, pentru a spune așa, va fi prinsă, pentru ca nu cumva să mai scape printre degetele mâinii, de puterea Judecătorului suprem; când ultimul dușman, moartea, va fi distrus (cf. 1 Cor 15, 26), vom învia și vom fi în mâna lui Dumnezeu toiagul / sceptrul domniei lui (cf. Ps 44, 7) (Augustin, C. Faust. 12, 28, CSEL 25, p. 356). În acest comentariu al textului din Ex 7, 8-12, șarpele este simbolul timpului, imagine scurgerii timpului așa cum șarpele lunecă printre degetele celui care încearcă să-l prindă; în filigran se poate întrezări șarpele de la origini, cauza morții omului. Toiagul transformat în șarpe și invers este figura morții și învierii lui Cristos, nu a întrupării. Augustin analizează alte două detalii ale textului: coada șarpelui, simbolul sfârșitului veacurilor, și mâna lui Moise, simbolul puterii lui Dumnezeu, Judecătorul timpului escatologic. Un alt lucru nou apare aici, simbolul șarpelui-toiag nu se aplică doar lui Cristos, ci și omului, mădular al trupului lui Cristos; șarpele devenit toiag este o prefigurare a învierii și restaurării omenirii la învierea finală, escatologică.

În cartea a treia din tratatul De Trinitate, scrisă în jurul anului 400, Augustin reia această temă făcând o paralelă cu episodul șarpelui de bronz. „Prin șarpe trebuie să înțelegem moartea, care a intervenit în Paradisul pământesc din cauza șarpelui, conform acestei figuri de stil care desemnează efectul prin cauză. Toiagul preschimbat în șarpe este așadar Cristos în moartea sa, iar șarpele redevenit toiag este Cristos în învierea sa, Cristos total, cu Trupul său, care este Biserica, așa cum va fi la sfârşitul veacurilor, acesta fiind simbolizat de coada șarpelui pe care Moise o prinde pentru ca el să redevină toiag. Șerpii magicienilor, simbolul morților din lume, nu vor putea învia în Cristos decât dacă vor crede în el și vor intra în Trupul său, dacă nu vor fi înghițiți de El, pentru a spune așa” (De Trinitate 3, 10, 20, BA 15, p. 314-315). În acest text, Ex 4, 4-6 și Ex 7, 8-12 sunt văzute în suprapunere. Dacă exegeza cristologică a toiagului-șarpe rămâne, este analizată rapid. Augustin insistă de această dată pe o interpretare eclezială: „Christus in resurrectionem totus cum corpore suo, quod est Ecclesia”. Șarpele lui Moise fiind Trupul lui Cristos, șerpii magicienilor devin în sens opus o figură a morților spirituale, care sunt necredincioșii; șarpele Cristos îi înghite, adică în asimilă și deci, în el, redevin toiag, adică vor învia; încorporarea în Biserică, prin credință, este condiția necesară pentru tot omul. Dacă în Contra Faustum domina tema toiagului transformat în șarpe, deci tema condiției noastre muritoare, în De Trinitate figura șarpelui de bronz asumă această semnificație, fiind pusă în valoare mai multe figura învierii conținută în imaginea șarpelui redevenit toiag.

Sermon 6, datând din jurul anilor 408-411, consacrat în întregime episodului rugului aprins, comentează pe larg semnele pe care Dumnezeu i le dă lui Moise la muntele Horeb. „Toiagul simbolizează domnia, șarpele, condiția muritoare. Șarpele este cel care l-a făcut pe om să guste moartea. Domnul a voit să asume această moarte. Așadar, toiagul aruncat pe pământ ia forma șarpelui pentru ca Împărăția lui Dumnezeu, adică Cristos Isus, a venit pe pământ. El a îmbrăcat condiția noastră muritoare, pe care a și înălțat-o pe cruce. Iar voi știți că, în timp ce poporul din vechime călătorea prin pustiu, popor cu mintea grea și orgolios, murmura împotriva lui Dumnezeu, șerpi veninoși s-au abătut asupra lor și îi mușca, toți căzând pradă mușcăturilor. În milostivirea sa, Dumnezeu le-a dat și remediul care aducea vindecarea pentru viața prezentă, însă prevestea Înțelepciunea ce va veni. Dumnezeu i-a zis lui Moise: Înalță pe un stâlp un șarpe din bronz în mijlocul pustiului și spune poporului că tot omul care a fost mușcat de șerpi să contemple acel șarpe. Iar oamenii mușcați de șerpii veninoși îl contemplau pe șarpele de bronz și era vindecaţi. domnul confirmă acest semn în Evanghelie, atunci când, în dialogul său cu Nicodim, spune: La fel cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel trebuie ca Fiul omului să fie înălțat, pentru ca toți cei care cred în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In 3, 14-15). Adică, toți cei care au fost mușcați de șerpi, care sunt păcatele noastre, contemplându-l pe Cristos, vor redobândi sănătatea prin iertarea păcatelor. Așadar, frații mei, această condiție muritoare care a fost asumată de Domnul trebuie să fie numaidecât soarta Bisericii, Trupul său, al cărei Cap, în ceruri, este El însuși. astfel, Biserica cunoaște condiția muritoare care i-a fost dată prin șiretenia diavolului. Moartea se datorează primului păcat al oamenilor, însă apoi, datorită lui Isus Cristos Domnul, vom redobândi viața veșnică. Dar când va reveni Biserica la viață și când va reveni la stadiu Împărăției? La sfârșitul veacurilor. Acesta este motivul pentru care Moise a ținut de coadă șarpele, adică la sfârșitul veacurilor, pentru a-l readuce pe om la stadiul său inițial” (Sermon 6, 7, CCL 41, p. 65). În această omilie, tipologia șarpelui-toiag și cea a șarpelui de bronz nu mai sunt suprapuse, ci sunt amestecate. Cele două figuri simbolizează condiția umană păcătoasă asumată de Cristos pentru mântuirea noastră, însă Augustin merge și mai departe pentru a spune că șarpele de bronz reprezintă în special moartea Domnului din cauza păcatului omului, iar toiagul care, aruncat pe pământ, se transformă în șarpe, este mai degrabă simbolul întrupării. Toiagul aruncat la pământ este puterea împărătească a lui Dumnezeu întrupat în Isus Cristos, care vine la oameni asumând condiția lor muritoare, adică devenind șarpe. Interpretarea toiagului care devin șarpe este cristologică; în revanșă, interpretarea șarpelui care se transformă în toiag este eclezială și nu mai este o figură a învierii lui Cristos. Augustin pune așadar accentul pe restaurarea finală a condiției omului: viața veșnică, dăruită omului la sfârșitul veacurilor – simbolul cozii șarpelui lui Moise.

Sermon 8, predică ținută la Cartagina în anul 411 despre minunile înfăptuite de Moise înaintea Faraonului, comentează textul biblic din Ex 7, 8-12. „…Spun pe scurt că toiagul simbolizează împărăția lui Dumnezeu, iar această Împărăție este deci poporul lui Dumnezeu. Șarpele simbolizează timpul și condiția muritoare, deoarece prin șarpe a venit moartea. Căzând, să spunem așa din mâna lui Dumnezeu pe pământ, oamenii au devenit muritori. Astfel, toiagul aruncat pe pământ de Moise a devenit șarpe. Magicienii Faraonului au făcut la fel; aruncați la pământ, toiagurile lor au devenit șerpi. Însă șarpele lui Moise, adică toiagul său, i-a înghiţit pe ceilalți șerpi ai magicienilor. Atunci, prins de coadă, redevine toiag așa cum era mai înainte și stăpânirea a revenit în mâna sa. Toiagurile magicienilor sunt popoarele necredincioase. Totuși, aceste popoare necredincioase, învinse de numele lui Cristos, sunt, pentru a spune așa, înghițite de șarpele lui Moise când vin în Trupul lui Cristos, și aceasta până atunci când, ca Împărăție a lui Dumnezeu, ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu, iar acest lucru se va întâmpla la sfârșitul acestui veac muritor, aceasta fiind semnificația cozii șarpelui” (Sermon 8, 3, CCL 41, p. 81). Vedem că și aici toiagul este simbolul Împărăției lui Dumnezeu, care este Biserica. Însă aici, toiagul baston nu este doar prefigurarea întrupării, ci imaginea căderii în păcat, care este cauza întrupării Cuvântului; iar imaginea toiagului aruncat la pământ de Moise nu mai este aplicat doar lui Cristos, ci întregii omeniri căzute în păcat. Șarpele revenit la stadiul inițial de toiag este simbolul omenirii muritoare care redevine Împărăție a lui Dumnezeu la sfârșitul veacurilor, în mâna lui Dumnezeu – simbolul cozii șarpelui, figură a timpului și a mortalității. Șarpele lui Moise care îi înghite pe ceilalți șerpi ai magicienilor egipteni: toiagurile magicienilor sunt popoli impiorum, o colectivitate deci, nu indivizi. În acest text, interpretarea cristologică este micșorată în profitul unei interpretări ecleziologice.

Comentând textul din Ps 73, 2: „Adu-ţi aminte de adunarea ta, pe care ai câștigat-o odinioară, de tribul pe care l-ai răscumpărat ca moştenire a ta, de Muntele Sionului, pe care [ţi-ai stabilit] locuința!”, Augustin revine încă o dată, în timpul postului mare din 412, asupra minunilor înfăptuite de Moise cu toiagul său; „Ce înseamnă asta? Căci aceste lucruri nu s-au petrecut în zadar. Să întrebăm așadar Scripturile Divine. Ce i-a inspirat șarpele omului? Moartea. Deci moarte vine de la șarpe. Dacă moartea vine de la șarpe, toiagul preschimbat în șarpe este Cristos în moartea sa. De aceea, atunci când poporul din vechime peregrina prin pustiu și fusese mușcat de șerpi veninoși, Domnul i-a poruncit lui Moise să ridice un șarpe de bronz pe un stâlp în pustiu și să le spună oamenilor că cel care a fost mușcat de șerpi va fi vindecat privind spre șarpele de bronz. Și așa s-au petrecut lucrurile. Astfel, oamenii care erau mușcați de șerpi erau vindecați de venin privind spre șarpele de bronz. A fi vindecat de mușcătura șarpelui, ce mare mister! Ce înseamnă asta, a fi vindecat de șarpe privind spre șarpe? A fi salvat din moarte crezând într-un mort. Totuși, Moise este cuprins de frică și fuge. Ce înseamnă această fugă a lui Moise dinaintea șarpelui? Ce altceva, fraților, dacă nu aceste eveniment povestit de evanghelistul care ne spune: Cristos a murit, iar discipolii său au fost cuprinși de frică și au luat-o la fugă spre speranța în care trăiseră mai înainte. Însă ce spune textul? „Prinde-l de coadă”. Ce înseamnă această coadă? Prinde-l prin spate. Înseamnă același lucru cu textul care spune: „Mă vei vedea din spate” (Ex 33, 23). Mai întâi toiagul a devenit șarpe, însă prins de coadă, șarpele redevine toiag. Mai întâi Cristos a fost supus morții; apoi a înviat. În coada șarpelui trebuie să vedem simbolul sfârșitului veacului acestuia, căci aceasta este condiția muritoare acum în Biserică: unii trăiesc, alții mor de moarte, căci prin șarpe moartea a fost semănată în lume. Însă la sfârșitul veacului acestuia – la coadă, pentru a spune așa – ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu și vom deveni pentru totdeauna Împărăția lui Dumnezeu, pentru ca să se împlinească acest text al Scripturii: „Ai răscumpărat toiagul / sceptrul moștenirii tale” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1008). Avem aici sinteza interpretării augustiniene a textelor biblice din cartea Exodului. Pe de o parte, avem o exegeză cristologică, afirmată clar: episodul biblic se aplică mai întâi lui Cristos, întrupat, mort și înviat. Astfel, fuga lui Moise dinaintea toiagului schimbat în șarpe devine prevestirea abandonului discipolilor lui Cristos în momentele pătimirii. Iar porunca dată lui Moise, „Prinde-l de coadă”, se referă tot la Cristos: a lua șarpele de coadă înseamnă a înțelege ceea ce este în spate, ca în Ex 33, 23, unde Moise îl vede pe Dumnezeu din spate. Textul lui Augustin este un pic enigmatic aici. Nu explică în detaliu aici, ceea ce face în alte locuri, ceea ce înseamnă a-l vedea pe Dumnezeu din spate, decât poate a-l vedea prin prisma întrupării, în enigmă. Așadar, această expresie, nu toiagul aruncat la pământ, devine simbol purtător al temei întrupării.

Aplicare simbolului toiagului-șarpe Bisericii rămâne însă prezentă. Pare să se juxtapună interpretării cristologice, fără să ne dăm seama totuși de ce. Citind cu atenți întreaga omilie, deslușim învățătura lui Augustin despre Biserică drept Trup al lui Cristos. Episcopul revine asupra textului din Ex 7, 8-12 atunci când comentează Ps 73, 14, unde LXX vorbește despre dragonul învins și dat ca hrană. Dragonul este corpus diaboli – adoratorii diavolului devin trupul său, la fel cum adoratorii lui Cristos formează Trupul său – iar acest trup al diavolului pe măsură ce mădularele sale trec de partea lui Cristos, adică sunt înghițite de Trupul lui Cristos. Înghițite așa cum vițelul de aur a fost redus în praf iar Moise îl dă evreilor spre a-l înghiți:

„Poporul a văzut că Moise întârzie să coboare de pe munte, s-a adunat în jurul lui Aaron şi i-a zis: ,,Scoală-te, fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci lui Moise, omul care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat”. Aaron le-a zis: ,,Scoateți cerceii de aur din urechile soțiilor, fiilor şi fiicelor voastre şi aduceți-i la mine!”. Şi tot poporul şi-a scos cerceii de aur din urechi şi i-au adus la Aaron. El i-a luat din mâinile lor, i-a turnat într-un tipar şi a făcut un vițel turnat. Şi ei au zis: ,,Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului”. Când a văzut Aaron, a zidit un altar înaintea lor şi a strigat: ,,Mâine va fi sărbătoare în cinstea Domnului!”. A doua zi s-au sculat dis-de-dimineață şi au adus arderi de tot şi jertfe de împăcare. Poporul s-a așezat să mănânce şi să bea; apoi s-au sculat să joace. Domnul i-a zis lui Moise: „Coboară, căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a pervertit! S-au abătut repede de la calea pe care le-o poruncisem; şi-au făcut un vițel turnat, s-au închinat înaintea lui, i-au adus jertfe şi au zis: «Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului»”. Domnul i-a zis lui Moise: ,,Văd că poporul acesta este un popor încăpățânat. Acum, lasă-mă; mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i va mistui; dar pe tine te voi face un popor mare”. Moise l-a înduplecat pe Domnul Dumnezeul său, zicând: ,,Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia ta împotriva poporului tău pe care l-ai scos din țara Egiptului cu putere mare şi cu braț puternic? Pentru ce să zică egiptenii: «Cu răutate i-a scos, ca să-i ucidă printre munți şi ca să-i șteargă de pe faţa pământului?». Potolește-ţi aprinderea mâniei şi iartă răutatea poporului tău! Adu-ţi aminte de Abraham, de Isaac şi de Israel, slujitorii tăi, cărora le-ai spus, jurându-te pe tine însuți: «Voi înmulți descendența voastră ca stelele cerului şi voi da urmașilor voştri toată țara aceasta, de care am vorbit; şi ei o vor stăpâni pentru totdeauna»!”. Domnul a iertat răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său. Moise s-a întors şi a coborât de pe munte cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe ambele părți, pe o parte şi pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, gravat pe table. Iosue a auzit glasul poporului care striga şi i-a zis lui Moise: ,,Este un strigăt de bătălie în tabără”. [Moise] a zis: ,,Nu este sunet de cântec de victorie, nici sunet de cântec de înfrângere, ci eu aud un sunet de cântare”. Când s-a apropiat de tabără, [Moise] a văzut vițelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de poalele muntelui. A luat vițelul pe care-l făcuseră şi l-a ars în foc; l-a măcinat până când a devenit praf; a presărat praful pe apă şi a dat-o fiilor lui Israel s-o bea” (Ex 32, 1-20).

Tot despre a înghiți este vorba și în textul din Fap 10, 13, când Domnul îi spune lui Petru să mănânce din toate animalele necurate apărute în timpul vedeniei de la Iope; la fel este vorba despre înghițit și în acest text din Ex 7, 8-12: „Trebuia, fără îndoială, ca trupul care aparținea diavolului să treacă, prin credință, în Trupul lui Cristos. Diavolul a fost nimicit când și-a pierdut mădularele. Aceasta este realitatea prevestită prin șarpele lui Moise. Magicienii au făcut ca el și, aruncând toiegele la pământ, s-au transformat în șerpi, însă șarpele lui Moise a înghițit toate toiegele magicienilor” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1015). Interpretarea este asemănătoare cu cea din De Trinitate și din Sermon 8; noutatea ar fi doar aceea că, Augustin, în acea vreme, lucrând la Cetatea lui Dumnezeu, expresia capătă o încărcătură tyconiană (Tyconius este un autor creștin din sec. al IV-lea, de tendință donatistă, care a lăsat o metodă hermeneutică biblică, așa numitele Reguli hermeneutice, din care se va inspira Augustin și majoritatea Părinților Bisericii de limbă latină), șerpii magicienilor devenind corpus diaboli care se opuneau șarpelui care este Corpus Christi.

Așadar, nu putem decât să constatăm cât de mult a îmbogățit Augustin interpretarea textelor din Exod cu privire la toiagul-șarpe. Șarpele este simbolul mai degrabă al mortalității decât al păcatului și al răului, după cum am văzut că era cazul la Irineu, Ilarie și Grigore de Elvira. Augustin pune în paralel textul din Ex 4, 2-4 cu episodul șarpelui din bronz. A-l prinde de coadă pe șarpe înseamnă a adera la credința în Cristos și a deveni mădular al Trupului său. Probabil această interpretare, Augustin o ține de la Ambroziu, care scrie: „Să-l prindem așadar și noi de coadă pe acest șarpe răstignit, pentru ca și noi să experimentăm puterea lui divină” (Com. Ps 118), și stabilește o paralelă între Moise prinzând de coadă șarpele și femeia care i-a cuprins picioarele lui Isus pentru a le unde cu parfum frumos mirositor: picioarele, precum coada, indică extremități. la Ambroziu, Moise fuge dinaintea șarpelui fiindcă nu a recunoscut în el misterul lui Cristos, el neputând să facă acest lucru fără ca însuși Domnul să-i deschidă ochii și doar atunci când a apucat șarpele de coadă i s-a deschis gura pentru a-l predica pe Cristos (Com. Ps 118, hom. 3, 24, CSEL 62, p. 55). Acest detaliu poate să-i fi sugerat lui Augustin apropiere dintre fuga lui Moise și cea a discipolilor în momentele pătimirii. Gura lor nu se deschide decât după înviere și Cincizecime. Toate acestea lasă să se întrevadă clar o influență majoră a lui Ambroziu asupra exegezei augustiniene a toiagului-șarpe. Cu toate acestea, sub condeiul lui Augustin, episodul biblic devine o parabolă a căderii omului și a restaurării lui în condiția de fiu al lui Dumnezeu. O interpretare eclezială dublează interpretarea cristologică a primilor Sfinți Părinți. conform unui principiu de exegeză deseori invocat de Augustin, dacă toiagul îl simbolizează pe Cristos, nu este doar Cristos cel întrupat în trecut, ci Cristos Total, Trupul său care-și desfășoară existența în întreaga istorie. Omenirea întreagă a căzut din mâinile lui Dumnezeu în momentul păcatului proto-părinților noștri, cum s-a întâmplat cu toiagul căzut din mâinile lui Moise, și astfel a devenit muritoare. Reînvigorată de mâna lui Dumnezeu redevine toiag, sceptru și Împărăție a lui Dumnezeu, după ce mai întâi au fost înghițite toate celelalte toiaguri-șerpi ale magicienilor, adică după ce necredincioșii au venit la credință. Este o temă specific augustiniană, precum și tema legată de interpretarea cozii șarpelui ca simbol al sfârșitului veacurilor. Grigore cel Mare se inspiră din exegeza lui Augustin și în același timp aduce un sens diferit, deoarece în opinia lui episodul biblic este un simbol al sorții poporului evreu nu al întregului neam omenesc. Grigore de Nyssa și Chiril de Alexandria înaintează exegeza cu privire la simbolul întrupării Cuvântului, însă ignoră toată această interpretare eclezială întâlnită la Augustin și care pare să nu se fi dezvoltat în Occident.

Episcopul de Hipona dă dovadă de creativitate în materie de exegeză, folosind totuși teme arhaice, precum Cristos-toiag, pe care le-a primit de la înaintașii lui. Cu Augustin, exegeza tipologică a textului a atins culmi. Isidor de Sevilia, fascinat de simbolistica lui Augustin, când va scrie Întrebări despre Geneză nu va face decât să compună un puzzle de texte preluate din Contra Faust și din Comentariul la Ps 73 al sfântului Augustin.

 

Simpla „”bâtă de păstor”” cu puteri divine: Toiagul lui Moise

de Carmen Ciripoiu

Dacă Hristos reprezintă prezentul, necuprinsul, care nu-și pierde niciodată prospețimea, Moise, cel mai mare profet al Vechiului Testament, rămâne trecutul și Legea venită de la Dumnezeu prin el, omul, al cărui simplu toiag i-a eliberat pe fiii lui Israel din robie.

„Vei scoate poporul meu din pământul Egiptului”

De ce a fost ales tocmai Moise, un egiptean crescut la curtea împăratului Egiptului, să-I ducă mai departe Cuvântul? Pentru că întrunea toate calitățile să ajungă „părintele profeților care l-au precedat și care l-au urmat”. Sau, după cum scrie în Deuteronom: „De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut față către față”. Se spune că atunci când Hristos ți se arată, Îi dai slavă. Apoi, între tine și El se așterne tăcerea. O tăcere plină de lumină. Același lucru l-a simțit și Moise când, în întinderea aridă a Munților Sinai, pe când era un biet păstor care îngrijea de caprele socrului său, Ietro, a auzit pentru prima dată glasul Celui de Sus. De la izgonirea lui Adam, Vocea Domnului nu mai răsunase pe acel pământ. Dar Moise a auzit-o clar, venind din focul ce răzbătea dintr-un tufiș al deșertului sub forma unui rug ce ardea continuu, fără să se mistuie: „Să nu te apropii aici. Scoate-ţi încălţămintele din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pământ sfânt”. (…) „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob. Am văzut chinuirea poporului Meu din Egipt şi strigarea lor am auzit. Că ştiu durerea lor şi M-am pogorât să-i scot pe ei din mâna Egiptului, să-i iau din pământul acela şi să-i duc pe ei în pământul cel bun, în pământul în care curge lapte şi miere. Iar tu vino ca să te trimit la faraon, la împăratul Egiptului, şi vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului”. Iar la întrebarea lui Moise, „Cine să le spun că m-a trimis?”, Dumnezeu dă un unic răspuns: „Eu sunt Cel ce sunt”.

Cuvântul trebuie ascultat…

Atunci au început istoria poporului ales și una dintre călătoriile care aveau să schimbe lumea din temelii. O călătorie istovitoare pe care Moise a făcut-o avându-L pe Dumnezeu în adâncul inimii. Dar cum să-i îmblânzească inima un biet păstor marelui faraon să-i lase poporul pentru a aduce jertfă Domnului în pustie? Tot Domnul a ales, transformând simpla sa bâtă de păstor într-un simbol al autorității divine. Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?” El a răspuns: „Un toiag”. Domnul i-a zis: „Aruncă-l la pământ.” El l-a aruncat la pământ, şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Moise fugea de el. Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă.” El a întins mâna şi l-a apucat; şi şarpele s-a prefăcut iarăşi într-un toiag. „Iată ce vei face ca să creadă că ţi s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”, i-a zis Domnul. Toiagul căpătase un alt trup, o altă fire și i-a amintit lui Moise că Dumnezeu era mereu cu el, că toate lucrurile sunt cu putința celui care crede și că întotdeauna Domnul dezleagă viața cea nouă prin puterea Lui. Așa s-a prezentat Moise în fața faraonului: cu sfântul său toiag, pe care, aruncându-l la pământ, s-a prefăcut în șarpe. Dar mai tare s-a împietrit inima faraonului care n-a vrut să dea ascultare poruncii Domnului. Atunci, Cel de Sus a aruncat, prin Moise, zece pedepse asupra pământului Egiptului.

Doar Dumnezeul lui Israel are dreptul să judece

La cea dintâi pedeapsă, Moise a luat toiagul său și a lovit apa râului faraonului și „s-a prefăcut toată apa râului în sânge şi peştii cei din râu au murit şi s-a împuţit râul şi nu puteau egiptenii să bea apă din el”. Când Dumnezeul lui Israel a hotărât a doua pedeapsă, Moise a întins mâna spre apele Egiptului și a scos broaște „care au intrat prin case şi prin odăile cele de culcat, pe aşternuturi şi în casele slugilor lor, ale poporului lor, în aluat şi în cuptor, la împărat, la slugile lui”. Dar inima faraonului tot nu putea fi mișcată. Atunci, Domnul a trimis a treia urgie: țânțarii, „care i-au înţepat pe oameni şi pe dobitoace şi au intrat la faraon, în casele lui şi la robii lui, şi tot nisipul era plin de muşiţă în tot pământul Egiptului”. Dacă a patra pedeapsă a constat în muștele câinești, a cincea urgie a adus moartea în toate animalele de pe pământul Egiptului. Deși era îngrozit, faraonul nu s-a lăsat înduplecat. Atunci, Domnul și-a arătat pentru a șasea oară mânia, prin bubele cu puroi care se iveau la oameni și la dobitoace. Nici această palmă nu l-a speriat pe împăratul Egiptului. Dumnezeul lui Israel s-a supărat și mai tare și a aruncat grindină și foc arzător cu piatră, ucigând totul în cale, „de la om până la dobitoc”. Dacă cea de-a opta pedeapsă a constat în lăcustele și omizile care au mâncat tot rodul pământului, la cea de-a noua palmă dată de Domnul, timp de trei zile, întunericul s-a așternut peste tot pământul Egiptului, „întuneric pe care nu putea focul să-l lumineze”. Niciuna dintre aceste pedepse nu a vătămat vreun evreu, ci numai pe egipteni, pentru neascultarea poruncilor Domnului. Ultima pedeapsă, a zecea și cea de pe urmă, a fost cea mai cumplită: moartea celor întâi născuți ai Egiptului, printre care și pruncul faraonului. Prea grea pedeapsă chiar și pentru împăratul egiptenilor, care, cu inima sfâșiată de durere, l-a chemat în toiul nopții pe Moise și i-a slobozit poporul: „Sculaţi-vă şi ieşiţi din mijlocul poporului meu; şi voi, şi fiii lui Israel şi duceţi-vă de-i faceţi slujbă Domnului Dumnezeului vostru precum aţi zis. Luaţi-vă şi turmele şi cirezile şi duceţi-vă! Binecuvântaţi-mă şi pe mine!”. Și astfel s-a împlinit cuvântul Domnului.

Biserica închinată dreptului prooroc

Potrivit tradiției iudaice, Nebo este muntele pe care Moise a privit spre Pământul Făgăduinței, spre Țara Sfântă, unde nu i-a fost îngăduit să pășească. Această legătură a muntelui cu marele prooroc a făcut ca locul să devină un important centru de pelerinaj. Tot aici au fost descoperite rămășițele unei vechi biserici creștine, iar deasupra acestora a fost înălțată o biserică închinată lui Moise. Pe vârful muntelui, într-o margine a platoului, se află o modernă sculptură, lucrată de un artist italian, care înfățișează „Toiagul lui Moise”. La baza acestuia se află scrise cuvintele Mântuitorului: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului” (Ioan 3, 14).

Înflorirea toiagul lui Aaron

Următorul Holocaust, în America? (Times of Israel)The Times of Israel a publicat noul meu articol “Următorul Holocaust, în America?”

 

Toiagul lui Moise sau Un alt trup, o altă fire (Exod 4:1-5)

Posted   Florin

 

„ÎN CER ŞI PE PĂMÂNT TOATE CÂTE EL A VOIT A FĂCUT!” (PS. 116,3). FENOMENOLOGIA MINUNII ÎN TRADIŢIA VETERO-TESTAMENTARĂ

 

Chemarea lucrătorilor Domnului

 H. L. Heijkoop

În înţelesul cel mai larg al cuvântului, tot ce primeşte un credincios este un dar al harului. Dar, în general vorbind, Scriptura limtează expresia aceasta la darurile care fac dintr-un credincios, un slujitor al lui Hristos. În 1. Corinteni 12 sunt menţionate multe daruri, care în 1. Corinteni 14:22 sunt subîmpărţite în două grupe: întâi cele care sunt un semn pentru necredincioşi şi în al doilea rând cele care sunt pentru credincioşi.Dumnezeu a dat pe cele dintâi ca podoabă Adunării, pentru ca cei necredincioşi să poată vedea că El recunoaşte Adunarea ca mărturie a Lui. Găsim principiul acesta peste tot în Scriptură. Când Dumnezeu dă o mărturie nouă, El îngăduie să se facă minuni şi semne, pentru ca să se arate faptul că mărturia aceasta este recunoscută de El. În felul acesta vedem semne pline de putere la Moise şi la Ilie. Şi în Marcu 16:20 se spune: „Iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, Domnul lucrând împreună cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-i însoţeau“, întocmai cum fusese promis de Domnul Isus în versetul de mai înainte.Odată ce mărturia este stabilită şi recunoscută ca mărturie a lui Dumnezeu, semnele acestea nu mai sunt necesare. Însă omul totdeauna a stricat ce i-a încredinţat Dumnezeu. Şi Dumnezeu n-a mai putut recunoaşte public pe un Israel apostat, ca mărturie a Sa, ca să-i dea ca podoabă semne ale puterii Sale. Pentru aceste două motive nu mai găsim minuni prin Isaia, Ieremia, Ezechiel şi ceilalţi profeţi ai Vechiului Testament. Şi ar putea Dumnezeu să recunoască public creştinătatea, în decăderea şi apostazia ei, o ruină a ceea ce a fost odată, ca mărturie, împodobind-o cu semne pentru cei necredincioşi?

 

Orice ar putea dispărea, totuşi Dumnezeu niciodată nu părăseşte pe poporul Său pe pământ. Chiar în zilele de cea mai adâncă decădere şi de cea mai mare apostazie, Dumnezeu a dat lui Israel pe profeţii Săi. Şi în Efeseni 4 , darurile  pe care Domnul Isus le dă Adunării Sale pentru zidirea Trupului lui Hristos, se spune că vor rămâne „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“, deci până ce Adunarea va fi în slavă.

Efeseni 4 menţionează apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători. Lucrarea apostolilor şi profeţilor este menţionată în capitolele 3.1-12 şi 2.20. Ei au pus temelia Adunării. Nu numai conţinutul de bază al creştinismului a fost cunoscut prin ei (capitolul 3.6), dar ei, ca arhitecţi înţelepţi, au pus temelia Adunării şi au dat schiţele şi planul clădirii, în care fiecare trebuie să zidească (1. Corinteni 3 ). Aceste două grupe de daruri nu erau deci destinate să rămână până la sfârşit (1. Corinteni 4:9 ), deşi lucrarea lor, prin cărţile Noului Testament, continuă să fie de mare folos. Dar temelia a fost pusă numai o dată, nu s-a repetat punerea ei. Astfel, din Efeseni 4 au mai rămas evangheliştii, păstorii şi învăţătorii. Acestea sunt darurile care, atunci când apar în mod evident, îi fac pe cei ce le au să fie recunoscuţi ca lucrători ai lui Dumnezeu.

În vorbirea obişnuită, darurilor acestora li se dă numele de slujbe. Oamenii vorbesc despre slujba păstorilor, a învăţătorilor etc. Totuşi vorba aceasta nu este întemeiată pe Scriptură. Scriptura nu menţionează alte slujbe decât cele de supraveghetor şi de diacon. Apostolia putea să fie numită de asemenea slujbă, dar numai ca o exprimare a faptului că apostolii au fost rânduiţi direct de Domnul Isus. Potrivit textului din Faptele Apostolilor 2 , în Adunare, lucrarea unui apostol este numită un dar.

Este important de subliniat lucrul acesta, deoarece deosebirea dintre daruri şi slujbe este mare. O slujbă îşi are autoritatea pe baza faptului că ea există fără să ţii seama de persoana care o poate împlini. Dacă un poliţist semnalizează să opreşti, faci lucrul acesta, fie că numele lui este Ion sau Gheorghe. Dar, dacă un om oarecare îţi face semn să opreşti, faci lucrul acesta dacă ţi se pare că persoana aceea este calificată să facă aşa ceva. O slujbă poate fi dată numai de sus. De aceea vedem în Scriptură că bătrânii era rânduiţi numai de către apostoli sau de cei cărora li s-a încredinţat lucrarea aceasta de către un apostol. Diaconii erau aleşi de către adunare, când era vorba să poarte răspunderea problemelor financiare ale adunării, dar chiar şi în situaţia aceasta, ei erau „puşi la lucrarea aceasta“ de către apostoli. Dar unde sunt apostolii sau cei împuterniciţi de ei, ca să poată rândui aceste slujbe? Şi să nu spunem mai mult de starea de ruină a creştinătăţii de nume, prin care Adunarea nu mai continuă să existe ca o unitate vizibilă. Astfel, dacă păstorii, învăţătorii şi evangheliştii ar fi persoane care fac slujbe, atunci nici aceştia n-ar putea exista, iar Adunarea ar fi lipsită de zidirea pe care Domnul Isus vrea s-o dea prin aceste daruri.

Dar Scriptura vorbeşte numai de „daruri“ de păstori, învăţători şi evanghelişti. Hristos Cel înviat şi înălţat la cer a luat în robie, robia de care eram ţinuţi şi ne-a făcut liberi. Şi dintre aceştia, pe care Domnul i-a făcut liberi, El Îşi alege lucrătorii, dându-le darurile Lui.

Matei 25:14-30 ne prezintă foarte clar cum un creştin devine un slujitor, un lucrător al Domnului. Domnul Însuşi dă un dar fiecăruia, potrivit cu aptitudinile naturale pe care le are. Domnul nu dă darul de evanghelist sau de învăţător unei persoane care nu poate vorbi. Nu înseamnă că cineva care este mut, n-ar putea duce evanghelia altuia. Dumnezeu cheamă pe toţi credincioşii să ducă vestea bună. Dar chiar când cineva face acest lucru, nu este un evanghelist. Pe cei care Dumnezeu vrea să-i folosească în lucrarea Sa, le-a dăruit deja daruri naturale, de la naşterea lor, pe care mai târziu să le poată folosi în slujirea spirituală. Domnul dă darurile Sale, „fiecăruia după puterea lui“ (Matei 25:15 ). Şi El le îndrumă vieţile în aşa fel încât ei să fie pregătiţi pentru slujirea aceea specială cu care Domnul vrea să-i dăruiască. Lui Ieremia, Dumnezeu i-a spus: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei, te cunoşteam; şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al naţiunilor“ (Ieremia 1:5 ). Apostolul Pavel spune în Galateni 1:15-17 : „Dar, când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre naţiuni, îndată nu m-am sfătuit cu nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli înainte de mine“ (vezi şi Fapte 9:15 ).

Astfel Domnul, prin Duhul Sfânt, dă unora dintre cei pe care El i-a răscumpărat, un dar de păstor, sau de învăţător, sau de evanghelist, după ce ei au fost născuţi din nou, potrivit talentelor naturale şi dezvoltarea pe care El le-a dat-o deja înainte de întoarcerea lor la Dumnezeu.

Lucrul acesta arată lumina clară a căilor lui Dumnezeu. Domnul este Cel care rânduieşte darul, şi chiar acela de care cel credincios, ca mădular al Trupului lui Hristos, are nevoie în locul unde a fost aşezat în Trup (1. Corinteni 12:18 ). Niciodată nu vedem două daruri care să se asemene în totul unul cu altul. Şi atunci putem înţelege consecinţele rele ale organizării omeneşti în lucrurile spirituale. Într-o organizaţie, funcţiile şi activităţile sunt fixe. Când unul pleacă, un altul trebuie să-i ia locul, chiar dacă nu are acelaşi dar ca cel dintâi. Cu un organism, cum este trupul, lucrurile sunt cu totul altfel. Când un mădular nu mai este, un alt mădular, cu felul lui de a fi, îi preia lucrarea pe cât este cu putinţă şi întregul organism vine în ajutor în privinţa aceasta. Este bine cunoscut că unele organe care trebuie să preia sarcina organelor care nu mai sunt într-un individ, sunt mai mult dezvoltate decât la cei sănătoşi.

Aşa este şi cu Trupul lui Hristos. Domnul dă fiecăruia darul care este de folos pentru locul în care El îl aşează în Trup şi care se potriveşte cu aptitudinile naturale şi pregătirea pe care i-a dat-o mai înainte. De aceea Domnul a luat pe Petru şi pe Ioan din corabia lor de pescari, sau pe Saul, care stătuse la picioarele lui Gamaliel. De aceea Domnul a luat pe unul ca Darby şi pe Kelly, care s-au bucurat de o educaţie de cărturari, alături de unul ca Stanley, care a fost doar puţini ani la şcoala primară.

Domnul Îşi selecţionează lucrătorii şi le dă daruri, iar când îi cheamă, ei sunt deja pregătiţi pentru lucrarea Lui. Şi dacă nu este un har special de la Dumnezeu, orice pregătire omenească pentru lucrare va micşora aptitudinea pentru acea lucrare la care îl pune Domnul.

Ca tânăr credincios, nu este rău să ai dorinţa de a avea un dar şi a te ruga în acest scop. „Doriţi cu înflăcărare manifestările duhovniceşti“ (1. Corinteni 14:1 ). Dar scopul trebuie să fie de a sluji, de a zidi (versetul 3). Căci „fiecăruia i se dă manifestarea Duhului, spre folosul tuturor“ (1. Corinteni 12:7 ). Duhul Se arată pentru folosul tuturor. Răspunderea fiecăruia care a primit un dar este în aşa fel ca el să fie dator către toţi, pentru folosul cărora i s-a dat darul. Şi în această privinţă el nu este al lui însuşi. De comun acord cu Domnul Isus, Duhul Sfânt îl alege pe cel ce El îl foloseşte ca slujitor al Său, chiar dacă lucrarea trebuie să fie aceea de a cârmui adunarea. Cârmuirea este exact locul unui slujitor care a fost chemat să cârmuiască. Dar în Efeseni 4:16 se spune că, prin daruri, Trupul se zideşte în dragoste. Într-adevăr, dragostea este testul practic pentru orice zidire adevărată, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Dragostea este spiritul slujirii. Nu este vorba de a aduce pe cineva în lucrare, ci a sluji lucrând. El nu caută folosul său, ci al altuia. Este aici natura dumnezeiască în manifestarea ei în om.

Dar cum poate cineva să ştie dacă a fost chemat de Domnul? În Matei 25 avem răspunsul. Domnul a dat daruri şi, fără să fi spus în mod expres ce aveau ei să lucreze cu darurile, i-a întrebat ce au făcut cu ele, atunci când El S-a întors. Posedarea unui dar este în acelaşi timp însărcinarea de a folosi darul acesta. Dar cum poate să ştie cineva dacă are un dar? Credinciosul care este călăuzit de simţuri omeneşti poate în adevăr să se înşele. Elocvenţa firească este ceva cu totul deosebit de posedarea unui dar. Cum ştim că avem pace cu Dumnezeu? Am luat calea pe care Dumnezeu ne-o arată în Cuvântul Său: întoarcerea la Dumnezeu, credinţa în lucrarea Domnului Isus şi în Cuvântul lui Dumnezeu, care ne asigură că, după ce am venit la Hristos, nu mai este nimic între Dumnezeu şi noi. Şi după aceea Duhul Sfânt a confirmat adevărul acesta în inimile noastre, dându-ne roada păcii cu Dumnezeu. Tot aşa este şi cu slujirea.

Când, în ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, „vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1. Petru 2:9 ), se vede dacă Domnul ne-a dat vreun dar deosebit şi Duhul Sfânt va confirma lucrul acesta în inimile noastre.  Domnul va trezi în inimile noastre nevoia de a-i sluji pe ai Săi, sau de a duce vestea bună ca un evanghelist oamenilor care sunt pierduţi. Dar, dacă nu cunoaştem practic virtuţile lui Dumnezeu în inimile noastre, pentru că mergem pe calea noastră, ne vom ascunde talantul în pământ (Matei 25 .24-25). Câţi talanţi pot fi îngropaţi în felul acesta?

Astfel, fiecare a primit un dar, şi poate să păşească într-o anumită lucrare a Domnului. Şi fiecare credincios care dă dovada că are un dar, este un slujitor, un lucrător al Domnului. Aceasta nu are nimic a face cu a avea sau nu o ocupaţie prin care să îngrijească de nevoile vieţii. Fiecare lucrător are dreptul de a trăi din lucrarea sa (1. Corinteni 9:14 ). Dar, în comuniune personală cu Domnul, lucrătorul trebuie să ia hotărârea dacă şi când să facă uz de dreptul acesta. În acel an şi jumătate cât a fost în Corint (Fapte 18 ), apostolul Pavel făcea corturi ca să îngrijească de nevoile personale, deşi erau fraţi bogaţi acolo. Dar la Filipi, el a primit cu mulţumire darul.

Dumnezeu dă lucrătorului dreptul de a trăi din lucrarea lui. Şi dacă lucrătorul înţelege înaintea Domnului că trebuie să facă uz de dreptul acesta, el poate aştepta de la Domnul ca să îngrijească de nevoile lui. El nu are nevoie (şi nu trebuie) să aştepte lucrul acesta de la oameni, nici de la vreo adunare, ci numai de la Domnul, în slujba Căruia este. Dar el se poate servi de dreptul acesta numai dacă are acest drept, dacă este un lucrător al Domnului. De aceea el nu intră în lucrul Domnului atunci când se hotărăşte să să părăsească ocupaţia lui obişnuită, ci el poate să ia hotărârea aceasta pentru că este deja în lucrarea Domnului. Dacă el nu este un lucrător al Domnului, atunci nu are dreptul să trăiască din lucrarea Domnului.

Din cele de mai sus rezultă că cel credincios este un lucrător al Domnului, deoarece a primit un dar de la Dumnezeu şi prin acest dar este în slujba Domnului. Pentru aceasta lucrătorul nu are nevoie de nici un fel de numire deosebită, de nici o aprobare sau recunoaştere a altuia sau a altor lucrători, sau a altor credincioşi, sau a adunărilor. Pavel nu s-a sfătuit cu carnea şi cu sângele, când Dumnezeu l-a chemat (Galateni 1:6 ). Şi Apolo n-a aşteptat să fie recunoscut de cineva, ci a predicat cu un duh înfocat, chiar dacă nu cunoştea bine toate lucrurile. Cazul din Fapte 13 nu are a face cu subiectul acesta. Acolo e vorba despre oameni care erau deja în lucrarea Domnului cu ani înainte, dar care la un moment dat au fost chemaţi de Duhul Sfânt pentru o misiune specială. În cel dintâi verset al capitolului acestuia, ei sunt arătaţi a fi printre profeţi şi învăţători, iar în captolul 14, versetul 14 ei sunt numiţi apostoli.

Este foarte clar, atât cu Pavel cât şi cu Apolo, că ei erau oameni în care fraţii credincioşi din adunarea locală aveau încredere, deşi nu se spune că ei ar fi cerut aşa ceva de la fraţi. Dar chiar fără să ceară în mod deosebit, persoana în cauză ştie foarte bine dacă se bucură de încredere din partea fraţilor. Şi desigur, lipsa de încredere ar trebui să conducă pe cel credincios să stea înaintea Domnului şi să se cerceteze pe sine în lumina Lui. Dar niciodată Pavel şi Apolo n-au întrebat pe cei ce fuseseră slujitori ai lui Dumnezeu înaintea lor, ce gândesc despre plecarea lor ca să vestească altora Cuvântul. Era de ajuns pentru ei că fuseseră chemaţi de Domnul. Abia după trei ani, Pavel s-a dus la Ierusalim ca să-l cunoască pe Petru. Şi numai după treisprezece ani mai târziu a fost recunoscut de apostoli, când lucrarea lui dovedea că într-adevăr el fusese chemat de Domnul. Chemarea Domnului şi astfel posedarea unui dar – numai aceasta este aprobarea şi dreptul de a se numi cineva lucrător al Domnului. El are să dea socoteală numai Domnului pentru lucrarea la care Domnul l-a chemat. Lucrul acesta totuşi nu-i dă dreptul să ceară recunoaşterea altora. Desigur, adunarea are obligaţia de a recunoaşte pe lucrători şi de a îngriji de nevoile lor materiale. Dar ei pot face lucrul acesta numai dacă Domnul le dă convingerea personală că acel frate este într-adevăr în slujba Domnului. Şi lucrul acesta este o problemă numai între Dumnezeu şi ei.

Lucrătorul nu are nici un drept să ceară ca alţi lucrători să-l recunoască. Şi faptul acesta este o problemă între lucrători şi Dumnezeu, personal. Şi siguranţa cuiva că a fost chemat de Dumnezeu şi a folosit de El nu este oare de ajuns? Lucrul acesta îi face inima veselă şi îi dă stăruinţă în lucrare, chiar dacă nu toţi se pricep să-l aprecieze.

Chemarea şi trimiterea în lucrare

 Michael Vogelsang…

Chemat, rânduit, trimis : Marcu 3:1-15„Pe urmă, El s-a suit pe munte, a chemat pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să predice, şi să aiba putere să vindece şi să alunge demonii.”

 

• „Şi s-a suit pe munte” – orice chemare la o slujba sau lucrare vine „de sus”, de la Domnul cel înălţat. Conform principiilor Scripturii, nici un fel de şcoală biblică, adunare de fraţi sau biserică nu poate chema sau ordina pe cineva pentru o lucrare. Nici eu însumi nu pot alege ce fel de slujbă mi-aş dori să indeplinesc. Chemarea vine de la „Domnul secerişului”.
• „Şi a chemat pe cine a vrut” – expresia „pe cine a vrut” subliniază dreptul absolut al Domnului de a chema pe oricine doreşte, pentru orice lucrare consideră El. În acest pasaj, lucrarea Domnului este descrisă prin trei verbe: El cheamă, rânduieşte şi trimite. Ai auzit chemarea Lui? Ţi-ai dat seama că acum, dupa ce ai fost mântuit, El nu este doar Mântuitorul, care te-a răscumpărat pentru totdeauna, ci şi Domnul tău, căruia ar trebui să Îi dedici întreaga ta viaţă? Du-te la El, aşa cum au făcut-o ucenicii, şi El îţi va spune pentru ce fel de lucrare te-a rânduit.
• „A rânduit dintre ei doisprezece ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită” – când Domnul i-a rânduit pe cei doisprezece El a avut în plan două aspecte: în primul rând ca ei să fie cu El şi în al doilea rand să îi trimită. Nici o lucrare pentru Domnul, oricât de mare sau de mică ar părea, nu poate fi făcută fără comuniune permanentă cu El. Timpul petrecut cu Domnul este o parte esenţială a pregătirii pentru lucrare. Ucenicii au fost numiţi şi rânduiti în capitolul 3 din Marcu, dar, în fapt, au fost trimişi în lucrare de-abia în capitolul 6. Cu toţii avem nevoie de o perioadă de pregătire cu Domnul. Şi timpul petrecut cu El va fi remarcat şi de ceilalţi: „şi au recunoscut că fuseseră cu Isus” (Fapte 4:13).

Urmând un Domn respins (Marcu 6:1-9)

„Isus a plecat de acolo, şi S-a dus în patria Lui. Ucenicii Lui au mers dupa El. Când a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui? Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?” Şi găseau o pricina de poticnire în El. Dar Isus le-a zis: „Un prooroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.” N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi, şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor. Isus străbatea satele din împrejurimi învăţând. Atunci a chemat la Sine pe cei doisprezece, şi a început să-i trimeată doi câte doi, dându-le putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag; să n-aibă nici pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu; să se încalţe cu sandale, şi să nu se îmbrace cu doua haine.”

Domnul a mers în patria Lui şi ucenicii L-au urmat. Aceasta este de fapt esenţa uceniciei: a-ţi urma Stăpânul. Ucenicii trebuiau să înveţe (şi noi va trebui să învăţăm) că urmează un Domn respins:

• „şi găseau o pricina de poticnire în El” – să nu uităm că mesajul evangheliei lui Isus Hristos este încă „pentru iudei o pricina de poticnire, pentru neamuri o nebunie”( 1:23)
• S-ar putea să nu avem ocazia să îndeplinim o lucrare „măreaţă”, s-ar putea să fie doar „câţiva bolnavi” aşteptând binecuvântarea Domnului prin lucrarea ta (vs. 5)
• Uneori s-ar putea să fii „uimit de necredinţa lor”, dar nu uita să „străbaţi satele din împrejurimi, învăţând” (vs. 6)
• În acest moment ucenicii sunt în fapt trimişi. Deşi este în special o trimitere către iudei, pentru iudei, putem înţelege de aici două principii care ar trebui să se aplice la orice slujitor al Domnului: să ia cu ei un „toiag” şi „să se încalţe cu sandale”. Aceasta ne vorbeşte despre a fi gata. Israelitului i se cerea acelaşi lucru (să aibă toiag şi sandale) atunci când mâncau Paştele, aceasta arătând pregătirea lor pentru a părăsi Egiptul la cuvântul Domnului. Suntem şi noi gata să plecăm atunci când Domnul ne porunceşte? Pe de alta parte, nu trebuiau să ia nimic altceva cu ei. Aceasta ne aduce aminte că fiind în serviciul Domnului depindem în întregime doar de El în orice aspect.

Înapoi la Stăpânul: Marcu 6:30-32

„Apostolii s-au adunat la Isus şi I-au spus toate, atât ce facuseră cât şi ce învăţaseră pe oameni. Şi El le-a zis: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniti-vă puţin.” Căci erau mulţi care veneau şi se duceau şi ei nu mai aveau timp nici să mănânce. Au plecat cu corabia spre un loc pustiu, la o parte.”

Odată împlinită lucrarea, ucenicii se întorc împreună ca să se întâlnească cu Domnul. Cât este de important pentru orice slujitor nu doar să plece din prezenţa Domnului în lucrare, dar şi să se întoarcă în prezenţa Lui dupa ce sarcina a fost îndeplinită. Avem nevoie de acest timp de părtăşie cu El din mai multe motive:

• „I-au spus toate, atât ce facuseră cât şi ce învăţaseră pe oameni” – comparaţi aceasta cu Fapte 14:26-27„De acolo au mers cu corabia la Antiohia, de unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o împliniseră. După venirea lor au adunat biserica şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum deschisese neamurilor uşa credinţei.” În Antiohia, înaintea oamenilor, ei nu vorbesc despre ceea ce ei au făcut, ci despre ceea ce Dumnezeu a făcut cu ei. Acesta este şi pentru noi un bun exemplu! Dar înaintea Domnului, singuri cu El, avem libertatea să vorbim despre ceea ce am făcut. El va aprecia lucrarea noastră, cu dreptate şi plin de har. El ne poate arăta unde am căutat onoarea şi gloria noastră în loc de a Lui. Dar tot El ne va încuraja acolo unde împotrivirile şi criticile ne-au descurajat.
• „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.” – Domnul ştie bine, adesea mult mai bine decât noi, că avem nevoie de o perioadă de odihnă pentru a fi învioraţi şi echipaţi de El pentru lucrarea pe care o avem de făcut.

„Ridică-te şi du-te!”

Porunca Domnului şi reacţia slujitorului

În capitolele 8-10 din Faptele Apostolilor vedem cum Domnul dă la trei din slujitorii Săi porunca „Ridică-te şi du-te!”. „Ridică-te”, părăseşte împrejurările în care trăieşti, şi „du-te”, împlineşte porunca pe care ţi-a dat-o Domnul. Reacţia celor trei slujitori este diferită, dar din fiecare caz avem multe de învăţat.

Filip. Un slujitor pleacă la porunca Domnului (Fapte 8:26-40)

Filip, evanghelistul, îndeplinea o lucrare binecuvântată în Samaria şi foarte multe suflete erau mântuite (Fapte 8:5). Deodată Domnul îi spune slujitorului Său „Scoală-te şi du-te spre miazăzi, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza şi care este pustiu” (Fapte 8:26). I s-a spus să părăsească un câmp de lucrare care era în mod evident binecuvântat de Domnul şi să se ducă pe un drum în deşert, pe care era foarte probabil să nu fie nimeni. Domnul nici măcar nu i-a spus de ce trebuie să se ducă acolo (aceasta o află abia mai târziu). Vedem vreun fel de argumente la Filip? „Doamne, de ce să părasesc aceasta lucrare binecuvântată? Aici este nevoie de mine, dar pe acel drum cui îi pot fi de folos?” Nu vedem nimic de felul acesta. Scriptura spune: „El s-a sculat şi a plecat” (Fapte 8:27). Ceea ce îl caracterizează pe Filip este ascultarea simplă de chemarea Domnului. Şi aceasta este ceea ce El aşteaptă şi de la tine şi de la mine.

Anania. Un slujitor discută mai întâi despre porunca Domnului (Fapte 9:10-19)

Când Anania a primit porunca din partea lui Dumnezeu, „Scoală-te, du-te pe strada care se numeşte „Dreaptă”, şi caută, în casa lui Iuda, pe unul cu numele Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă.” (Fapte 9:11), nu s-a dus imediat acolo. Avea o problemă serioasă în legătură cu această însărcinare, şi vorbeşte cu Domnul despre ea. El spune, „Doamne nu ştii cine este acest om – Saul din Tars? El a venit aici să ne arunce pe toţi în închisoare. Este o însărcinare foarte periculoasă”. Domnul, plin de har, îi răspunde slujitorului Său că acest om va fi un vas folositor în serviciul Domnului de acum înainte. Şi El adaugă „ Du-te” (Fapte 9:15) şi „Anania a plecat” (Fapte 9:17). Da, s-ar putea ca porunca Domnului să ni se pară grea, periculoasă sau complicată. Atunci să avem libertatea să vorbim cu El despre aceasta. Şi dacă El ne spune din nou „Du-te”, atunci să ne ducem, lăsându-L pe El să se îngrijească de consecinţe.

Petru. Un slujitor este pregătit pentru a împlini porunca (Fapte 10:1-48)

Domnul ştia că sarcina pe care o avea pentru slujitorul Său Petru va fi ceva ce el nu mai făcuse niciodată, ceva ce nici măcar nu concepea că ar putea face, de aceea mai întâi l-a pregătit printr-o viziune. Dupa aceea El îi poate spune „Scoală-te, deci, coboară-te şi du-te cu ei” (Fapte 10:20). Acum Petru era gata să se ducă şi, mai târziu poate spune „ Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om întinat sau necurat” (Fapte 10:28). Poate că şi în viaţa ta sunt lucruri care se întâmplă şi nu ştii de ce. Dar mai târziu, atunci când Domnul îţi arată ce vrea să faci pentru El, îţi dai seama că foarte multe experienţe din trecut au fost în fapt o parte a pregătirii pentru lucrare.

Oricare ar fi situaţia ta şi a mea, să ne „ridicăm şi să mergem” la porunca Domnului.

Cuvinte înţelepte

 C. H. Mackintosh

Articolul următor nu a fost niciodată scris pentru a fi publicat. A fost scris special şi exclusiv pentru doi prieteni foarte dragi şi preţuiţi. Un frate pe care îl iubesc şi îl stimez foarte mult, văzându-L din întâmplare, m-a îndemnat să i-l dau, pentru a îl publica. Iniţial nu am fost de acord, dar prietenul meu m-a rugat atât de stăruitor să îi dau voie să îl tipărească, încât am acceptat.Fie ca Domnul, în harul Său, să se folosească de el!  C.H.M. Dublin, februarie 1889Nr. 1

 

Intri în cameră şi vezi că focul aproape s-a stins, sau abia mai pâlpâie. Vătraiul şi uneltele pentru foc sunt acolo, lustruite şi aşezate la locul lor; dar ce pot face ele? Nimic! O mie de seturi din cele mai minunate unelte pentru foc nu ar putea să aprindă nicio scânteie. Trebuie să fie o mână vie care să le mişte, altfel vor rămâne acolo nemişcate şi fără putere.

Ce este de făcut? Iei vătraiul, îndepărtezi cenuşa, şi introduci un curent de aer; apoi scormoneşti jăraticul aproape stins; şi, în câteva momente, ai un foc minunat, strălucitor. Cine s-ar gândi să laude vătraiul? Cine ar spune: “Vătrai drag şi minunat!”. Nu vătraiul neînsufleţit, ci mâna care are viaţă a fost la lucru. Într-adevăr, mâna se foloseşte de vătrai, dar fără mână acesta este inutil.

Din toate aceste lucruri putem învăţa o lecţie morală foarte frumoasă pentru noi, cei care, într-o măsură cât de mică, suntem folosiţi în lucrarea binecuvântată a Domnului. Trebuie să nu uităm niciodată că, în ceea ce priveşte lucrările care se fac pe pământ, Dumnezeu este Cel care le face. Dacă El în îndurarea Sa Se foloseşte de noi, să nu uităm niciodată că suntem doar instrumente, la fel de neajutorate şi lipsite de putere ca şi vătraiul. Fără îndoială că ne bucurăm în lucrare; dar acum nu discutăm despre bucurie, ci despre putere. Dacă se face vreo lucrare reală, Dumnezeu este cel care o face. A lui fie toată gloria. „Ce este deci Apolo? şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi şi crezut după cum i-a dat fiecăruia Domnul. Eu am plantat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a dat creştere. Aşa că nici cel care plantează nu este nimic, nici cel care udă, ci Dumnezeu, care dă creştere” (1. Corinteni 3:5-7).

A da importanţă necuvenită omului este extrem de grav, la fel şi a-l ridica pe un loc nemeritat, oricât de mult ar fi fost el folosit în lucrarea Domnului. Am văzut lucrări dărâmate şi lucrători ruinaţi moral tocmai de acest lucru. Este o greşeală fatală. Oamenii sunt scoşi din locul care le-a fost dat de Dumnezeu, sunt lăudaţi, aclamaţi şi sunt priviţi ca fiind ieşiţi din comun; li se scriu biografii care se publică înainte de moartea lor. În felul acesta sunt ridicaţi pe o poziţie complet greşită, ca unii care ar umbla pe picioroange, iar apoi vine o cădere teribilă, care să îi trezească şi să îi readucă în locul care li se cuvine.

Slujitorii Domnului ar trebui să fie foarte atenţi la acest rău teribil. Priviţi la Stăpânul nostru binecuvântat, care întotdeauna s-a retras departe de entuziasmul şi aplauzele oamenilor. Atunci când oamenii se minunau de învăţătura Sa, El a spus: “Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis”. Când au vrut să vină şi să Îl ia pentru a Îl face împărat, El S-a retras pe munte pentru a se ruga. Când I-au spus să se arate oamenii, a spus: “Timpul meu nu a sosit încă”. Întotdeauna Îl găsim ascunzându-Se pe Sine, binecuvântat fie Numele Său veşnic! Oh, să ne adăpăm mai mult din duhul Său, şi să umblăm pe urmele Sale. Să fim mulţumiţi cu a fi nimic şi nimeni, pentru ca Hristos să fie preamărit! Fie ca Dumnezeu să ne dea acest har imens.

Nr. 2

Îmi aduc aminte că într-o zi am intrat în cameră şi am văzut focul pe cale să se stingă. Privindu-l mai îndeaproape, am observat o jumătate de duzină de tăciuni care abia mai pâlpâiau şi erau împrăştiaţi peste tot – prea depărtaţi unul de altul pentru a se putea ajuta, fiecare dintre ei stingându-se rapid, în lipsa unui ajutor cât de mic. Ce era de făcut? A arunca o grămadă de cărbuni proaspeţi ar fi însemnat să stric totul şi să sting ceea ce mai rămăsese. Tăciunii nu le puteau fi de ajutor cărbunilor, iar cărbunii ar fi putut doar să înăbuşe tăciunii.

Dintr-o dată, mi-a venit o idee simplă. Am strâns cu blândeţe tăciunii care erau împrăştiaţi şi i-am adus împreună, şi puţina viaţă pe care o mai avea fiecare a făcut în curând ca toţi să prindă viaţă, şi toată acea ceată de tăciuni pe cale să se stingă, puşi împreună, au făcut un foc frumos, în stare să aprindă şi alţi cărbuni.

M-am gândit că pot învăţa o lecţie de aici. Dacă vin într-un loc şi îi găsesc pe copiii lui Dumnezeu într-o stare de răceală, de slăbiciune, pe moarte, trebuie doar să caut să îi aduc împreună pentru a se ajuta unul pe altul şi pentru a fi o binecuvântare unul pentru celălalt. Şi apoi vor fi în stare să îi influenţeze şi pe cei de afară.

Acest ajutor reciproc este de mare importanţă. Oamenii sunt atât de înclinaţi să se bazeze pe cei dăruiţi. Şi dacă nu au astfel de oameni, atunci sunt descurajaţi şi se împrăştie, în loc să se apropie în dragoste şi să se ajute unii pe alţii prin credinţa comună.

Nr. 3

Cu o altă ocazie, servitoarea a fost chemată să aprindă focul în sufragerie. L-a găsit la fel cum îl găsisem şi eu în camera mea; dar a adoptat o atitudine cu totul diferită. În loc să strângă împreună cei câţiva tăciuni care abia mai pâlpâiau, ea a pus deasupra un căbune mare, care au înnăbuşit complet tăciunii. În câteva momente totul era stins şi rece. Cărbunele acela mare nu a putut să le fie de ajutor tăciunilor; şi tăciunii nu l-au putut ajuta. A fost un eşec. Cărbunele era foarte bun, dar nu în locul acela. Deoarece tăciunii nu au fost în stare să se folosească de el.

Am învăţat şi de aici o lecţie. Am zis că acel cărbune este ca un “frate însemnat” care vine într-o adunare mică şi slabă şi, în loc să încerce să întărească şi să crească scânteia de viaţă care este în acei puţini şi slabi, el îşi ia o poziţie proeminentă, face totul, şi îi dă complet deoparte pe ceilalţi.

Lucrul acesta trebuie evitat cu mare atenţie. Fie ca fiecare slujitor al Domnului să vegheze şi să se roage împotriva acestui rău, şi să trăiască astfel; şi să nu accepte ca “fratele însemnat” sau “slujitorul” să fie pus peste el. Cât de minunate sunt cuvintele inspirate ale apostolului din Epistola către Romani: “Doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi, adică să fim mângâiaţi împreună între voi, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră, cât şi a mea.” (Romani 1:11,12)

Gândul acesta este deosebit de frumos – exact opusul principiului „fratelui însemnat”. Meditaţi puţin la acest slujitor binecuvântat al lui Hristos, cel mai mare învăţător pe care l-a avut vreodată biserica, care îşi dorea să fie mângâiat de credinţa celui mai slab sfânt din adunare! Îşi dorea părtăşia – şi era gata să ajute, dar nu dorea să monopolizeze. Nu dorea să stingă tăciunii care pâlpâiau, ci să îi strângă împreună şi să îi întărească, pentru a fi „mângâiaţi împreună”.

Nimic nu poate întrece frumuseţea morală a acestui lucru. Este pur şi simplu divin. Fie ca şi noi să-l învăţăm! Cu siguranţă că avem nevoie de el cu toţii. Pericolul este de ambele părţi. Unii sunt în pericol de a îşi asuma prea mult, alţii de a îşi asuma prea puţin. Fie ca toţi să fie într-o asemenea stare de suflet, având o asemenea atitudine de inimă, încât să fie potriviţi pentru orice lucrare cât de mică în care Domnul nostru binecuvântat ar vrea să îi folosească – nu căutând o poziţie pentru noi înşine, ci slujind tuturor în dragoste. Domnul, în marea Sa îndurare, să lucreze aceasta în noi toţi, preaiubiţii Săi!

 

Darurile duhovnicești

 Pierre Oddon

„Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia dupä puterea lui.” (Matei 25:15 )

 

I Darurile, slujbele, lucrarile

A confunda darurile Duhului Sfânt cu darul Duhului Sfânt înseamnă a confunda ceea ce este dat cu Cel care dă.

În vechiul legământ, Duhul Sfânt însufleţea pentru un timp pe unii oameni pentru câte o lucrare deosebită, dar El Se putea apoi retrage (compară Judecători 13:25 cu 16:20). În dispensaţia creştină, Duhul Sfânt este dat celor credincioşi, ca să fie cu ei „pentru totdeauna” (loan 14:16); El împarte fiecăruia din mădularele lui Hristos „haruri” care îi fac în stare să-şi împlinească anumite lucrări pentru binele tuturor.

Un exemplu, deşi, fără îndoială, nedesăvârşit, ne-ar putea ajuta să înţelegem versetele 4-6 din 1 Corinteni:

– Să presupunem că o persoană tocmai a obţinut o diplomă de profesor în învăţământ. Aceasta este o calificare omenească şi ea poate să ne dea ideea calificării duhovniceşti pe care Duhul Sfânt o acordă în mod suveran mădularelor trupului lui Hristos, în vederea slujirii dată de Domnul sau pentru a putea face faţă în această slujire.

– Un anumit post îi este apoi încredinţat şi slujba lui este precizată de directorul la care lucrează. Aceasta ar corespunde cu slujba la care ne cheamă Domnul, slujbă pe care El ne-o încredinţează şi noi trebuie s-o împlinim potrivit voii Sale.

Având astfel calificarea şi un post corespunzător, trebuie apoi ca această persoană să înveţe pe elevi, ca să fie de folos; mai mult, pentru a fi cu adevărat de folos, trebuie să predea elevilor chiar materia pentru care este calificat. Pe de o parte un inspector va veni să controleze învăţătura dată, pe de altă parte rezultatele obţinute vor da mărturie despre calificarea profesorului în exerciţiul funcţiei lui. Aceasta ar corespunde cu activităţile care ar trebui să fie, pe de-o parte sub răspunderea celui credincios, dar de altă parte datorită ungerii Duhului, cu autoritatea Domnului, sub controlul lui Dumnezeu Însuşi. Dacă sunt „felurite lucrări“, Dumnezeu este Cel care „lucrează totul în toţi”.

II Sunt oare numai noua daruri duhovniceşti?

Unii aşa spun. Însă aceasta este o abatere de la ce ne învaţă Scriptura. Să citim versetele 1-4 din 1. Corinteni 12 .

– Expresia „daruri duhovniceşti” din unele traduceri în versetul 1 nu se găseşte în original (şi nici în versetul 1 şi 12 din capitolul 14). Cuvântul grec de aici fiind imprecis în limbajul nostru, a putut fi tradus „(manifestările) duhovniceşti”, „(Iucrurile) duhovniceşti” sau „(darurile) duhovniceşti”, cu condiţia ca termenul ales de traducător să fie pus în paranteze, ca să se înţeleagă că nu se găseşte în original. Aceasta nu înseamnă că tăgăduim realitatea „darurilor duhovniceşti”, însă oricine nu foloseşte un vocabular biblic este aproape inevitabil pe panta de a se depărta de adevăr, în învăţătură.

– Dacă în versetul 4 întâlnim în unele traduceri numai cuvântul „daruri“, atunci este firesc să se facă legătură cu versetul 1 , să te gândeşti la „daruri duhovniceşti„. Însă în original, în versetul 4 nu este folosit cuvântul „dar” (dorea), ci cuvântul „charisma”, care înseamnă „dar al harului” (dar primit prin har). Corintenii nu erau lipsiţi de nici unul din aceste „daruri ale harului“ (1. Corinteni 1:7 ).

Găsim aici, în versetele 8-10, o listă de nouă daruri ale harului. Apostolul are grijă să spună de 5 ori chiar în acest capitol, printre altele în versetele 4 şi 31, celelalte trei rânduri fiind în legătură cu vindecările. Lista aceasta însă nu este limitativă; în adevăr, tot în capitolul acesta sunt adăugate alte daruri, în versetele 28-30; un dar de a învăţa pe alţii este de asemenea o calificare a Duhului, este un dar al harului (1. Timotei 4:14 ; 2. Timotei 1:6 ).

Sunt de asemenea listele din Romani 12:6-8 şi din 1. Petru 4:7-11 , fără a mai vorbi despre cele din Efeseni 4:11 , unde un alt cuvânt grec (doma) este folosit.

Observăm apoi că cele ce se pot numi „darurile Duhului“ în 1. Corinteni 12:7-11 şi „darurile lui Hristos” în Efeseni 4:7-11 sunt socotite ca „daruri ale lui Dumnezeu” în 1. Corinteni 12:28 . De altfel, nu El este Cel care lucrează totul în toţi (versetul 6)?

N-ar fi de folos să dezvoltăm aceste puncte, dacă nu s-ar socoti deosebite „darurile de har” şi „darurile” numite „duhovniceşti“, în timp ce Cuvântul le uneşte într-o singură expresie: apostolul Pavel poate spune: „Doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har duhovnicesc, ca să fiţi întăriţi” (Romani 1:11 ).

III Există creştini adevăraţi „necarismatici“?

În afara celor 5 cazuri ale cuvântului „Charisma” pe care le-am văzut în 1. Corinteni 12 , sunt altele 12 care ne arată clar că aceste „daruri de har” nu se limitează la manifestările duhovniceşti ale acestui capitol şi cu atât mai puţin la darul limbilor. „Charismele” sunt haruri date unor credincioşi pentru a fi folosite.

– Romani 12:6-8 : slujirea, învăţătura, îndemnul, dărnicia; conducerea unei adunări creştine, facerea milosteniei… sunt „charisme”.

– 1. Corinteni 1:7 : corintenii nu duceau lipsă de nici un fel de dar al harului (Charisma), în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos.

– 1. Corinteni 7:7 : „Fiecare are de la Dumnezeu darul lui de har, unul într-un fel, altul într-altul„. Aici, faptul de a rămâne necăsătorit este arătat ca un har (Charisma) dat lui Pavel.

– 1. Petru 4:9-11 : primirea de oaspeţi, faptul de a vorbi într-o adunare ca şi cum ar vorbi cuvintele lui Dumnezeu, slujirea creştină… sunt numite daruri ale harului felurit al lui Dumnezeu.

– Romani 5:15-16 ; 6:23 ; 11:29 : „lucrarea lui Hristos„, „viaţa veşnică„, „făgăduinţele făcute israeliţilor” sunt de asemenea numite daruri de har. (Să notăm şi celelalte cazuri: Romani 1:11 ; 2. Corinteni 1:11 ; 1. Timotei 4:14 şi 2. Timotei 1:6 ).

Sunt unele daruri de har (Charisma) care izbesc privirile mai mult decât altele, dar toate vin de la Duhul lui Dumnezeu şi sunt deci supranaturale. Şi nu se deschide uşa contrafacerilor, atunci când se caută, uneori într-un mod bolnăvicios, numai darurile care izbesc privirile?

Creştinii numiţi pe nedrept „necarismatici” nu înlătură nicidecum darurile duhovniceşti; ei le acceptă pe toate, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu, în măsura în care ele vin de Ia El şi în care cei care le arată sunt supuşi Scripturii. Dar să nu acceptăm contrafacerilel Care este criteriul sigur, fără greşeală, care să ne îndrumeze? Cuvântul lui Dumnezeu!

IV Pot toţi credincioşii sa aibă acelaşi dar?

Aşa este învăţătura pe care unii pretind s-o scoată din versetul acesta: „Aş dori ca toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să prorociţi” (1. Corinteni 14:5 ). Însă este o diferenţă mare între dorinţe şi realitate. Acelaşi verb (în greceşte) este folosit, de exemplu, în:

– 1. Corinteni 7:7 : „Eu aş vrea ca TOŢI oamenii să fie ca mine” (adică necăsătoriţi), însă apostolul adaugă: „dar FIECARE are de la Dumnezeu darul lui de har, unul într-un fel, altul într-altul„.

– 1. Timotei 2:4 : Dumnezeu „doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului“, dar noi ştim că numai cei care cred vor fi mântuiţi.

Este adevărat că noi toţi trebuie să dorim darurile duhovniceşti, dar apostolul precizează că darurile acestea nu sunt pentru a face din ele un obiect de podoabă, ci ele sunt pentru zidirea adunării. Duhul ni le va da sau nu ni le va da, potrivit înţelepciunii şi suveranităţii Lui. Să notăm că ori de câte ori apostolul îndeamnă pe credincioşi să-şi arate cu înflăcărare dorinţa după darurile de har (1. Corinteni 12:31 ; 14:1 ,12 ), el subliniează utilitatea darurilor care sunt „cele mai bune“, numind în mod special „prorocia„, în vederea „zidirii adunării“. Şi poate smerenia să îndemne pe unii creştini să caute numai darul care să izbească privirile, al limbilor, care, el singur, nu este de nici un folos pentru zidirea colectivă? Ne temem că nu! Având în vedere timpul în care ne aflăm, n-ar trebui oare să cerem Domnului să înmulţească darul deosebirii duhurilor?

În capitolul 12 din 1 Corinteni găsim trei principia fundamentale în legătură cu darurile de har:

– felurimea darurilor (versetele 4-6),

– împărţirea acestor daruri potrivit bunei plăceri a Duhului lui Dumnezeu (versetul 11),

– faptul că nu toate darurile sunt pentru toţi.

Acest adevăr de la urmă este arătat sub forma:

– de 9 repetări în Versetele 8-10: „unuia… altuia… şi altuia“

– unei asemănări cu mădularele trupului omenesc: mădularele sunt diferite, funcţiile sunt diferite, şi aşa trebuie, ca să fie într-adevăr un trup; „dar toate acestea le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum Îi place” (versetele 11-27).

– unor 7 întrebări, care au toate un răspuns negativ: „Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci?… Toţi vorbesc în limbi?” (versetele 28-30).

Terminând aceată cercetare scurtă a darurilor Duhului, am dori să punem o întrebare: Suntem noi mădulare ale trupului lui Hristos, care împlinesc funcţiile care ne-au fost rânduite, având calificările primite de la Duhul Sfânt? Fiecare să dea un răspuns.

Scriptura zice: „Ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul de har pe care I-a primit” (1. Petru 4:10 ). Şi: „Căci, după cum într-un singur trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeşi lucrare, tot aşa şi noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora. Având felurite daruri, după harul care ne-a fost dat“… să ne îndeplinim lucrările (Romani 12:4-8 ).

Concluzie

„Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi e voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl“ (1. Ioan 2:24 ).

Nu este decât vreo jumătate de secol de când s-a început să se înveţe că vorbirea în limbi era semnul iniţial şi de nelipsit al botezului Duhului Sfânt; deci aceasta nu este o învăţătură „de la început” şi am văzut că nu este o învăţătură biblică. Ea este cheia de boltă a unui întreg sistem a cărui învăţătură se depărtează mult de „credinţa care a fost data sfinţilor odată pentru totdeauna„:

– ea face ca lucrarea să depindă de darurile duhovniceşti,

– socoteşte că darurile duhovniceşti depind de botezul Duhului Sfânt,

– socoteşte botezul Duhului ca real, numai dacă are „vorbirea în limbi”.

A trebuit să se aştepte secolul al XX-lea, „timpurile din urmă„, „timpurile grele” (1. Timotei 4:1 ; 2. Timotei 3:1 ), pentru a învăţa cu uimire că, de-a lungul unor secole numeroase, Biserica s-a zidit fără slujitori şi fără daruri duhovniceşti, prin nişte oameni care nu erau botezaţi cu Duh Sfânt… pentru singura pricină că persoanele acestea nu vorbeau în limbi! lată unde ajunge o învăţătură întemeiată pe „experienţă” şi nu pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Gîndurile următoare ne-au reţinut atenţia şi de aceea le prezentăm cititorilor:

– Nu există experienţă creştină care să ne permită să ajungem deodată la maturitate; nimeni nu poate să fie „un părinte“ în Hristos, înainte de a fi „copilaş” şi apoi „tânăr„; a crede că se poate, înseamnă a fi deja înşelat.

– Chiar adevăratul dar al limbilor n-a rezolvat niciodată toate problemele creştine! EI n-a fost dat cu acest scop, ci a fost dat în mod suveran de Duhul, pentru a fi de folos. Cel care nu-l avea, nu trebuia să-l dorească; cel care îl avea, nu trebuia să se laude cu el (aşa cum citim în 1. Corinteni 4:7 ).

– Starea bolnăvicioasă de aşteptare în care sunt ţinuţi unii credincioşi poate să aducă un dezechilibru, un deranjament, o descurajare, o dezamăgire care ar conduce Ia o stare depresivă şi la pierderea bucuriei mântuirii.

– Sfaturi de felul acesta: „înlăturaţi raţiunea”, „faceţi vid” deschid uşa tuturor felurilor de influenţe nenorocite şi stăpânirilor demonice.

– Unii creştinii au reuşit să „deosebească duhurile” la unele persoane pline de propria Ior voinţă şi care ziceau că vorbesc în limbi: darurile lor erau de origine demonică (să ne amintim cuvintele Scripturii din 1. Corinteni 12:1-3 ; 1 . loan 2:22; 4:1-2).

– Sunt persoane născute din nou care se lasă înşelate de viziuni mincinoase, de descoperiri, de apariţii de îngeri sau chiar a lui Isus Hristos. Unele dintre ele au sfârşit în învăţătura care susţine existenţa inspiraţiei directe de la Dumnezeu, în nebunia propriei lor importanţe sau chiar în spital.

Pentru a termina, voi cita mărturia unui evanghelist german: „Sunt mai mulţi ani de atunci, când aveam obiceiul să mă întâlnesc în fiecare lună cu nişte prieteni, ca să ne rugăm timp de o săptămână. Ceream putere de sus, o nouă Cincizecime şi darurile Duhului. Am primit atunci descoperiri şi viziuni atât de minunate, încât toţi am fi fost înşelaţi, dacă Dumnezeu n-ar fi avut milă de noi şi dacă noi n-am fi ascultat de porunca de a pune duhurile Ia probă. Toate acelea nu erau decât viclenii ale diavolului… Cei care au fost înşelaţi de descoperiri mincinoase, ajung de obicei, fără să ştie şi fără să vrea, să înşele şi pe alţii. Ei devin astfel nişte instrumente în mâinile duhurilor rele. Aceste duhuri pe care noi le-am dat pe faţă ca fiind de origine satanică, au făcut lucruri atât de minunate! Ne-au zis, de exemplu, că vom primi Duhul Sfânt, că vom vesti evanghelia în toată Germania, că vom vindeca pe bolnavi, că vom alunga duhurile şi că vom construi spitale. Aceşti îngeri ai lui Satan voiau să ne aşeze sub influenţa Ior şi să ne conducă pe căi greşite. Faptul acesta ne-a învăţat să refuzăm tot ce nu se potriveşte în totul cu Cuvântul lui Dumnezeu“.

Mărturia aceasta să fie ca o punere în gardă şi Cuvântul Domnului nostru să ne fie singura călăuză până Ia venirea Sa din nou!

În faţa atâtor exagerări, contrafaceri şi înşelări, îndemnăm pe fiecare să se adreseze în umilinţă lui Dumnezeu pentru a putea deosebi lucrurile.

Vom termina, amintind cuvintele acestea ale apostolului Pavel: „Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă deplină şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile cele mai alese, pentru ca să fiţi curaţi şi fără vină până în ziua lui Hristos, fiind umpluţi cu roada dreptăţii, care este prin Isus Hristos, „spre slava şi lauda lui Dumnezeu” (Filipeni 1:9-11 ).

Deviza unui lucrător

 C. H. Mackintosh…

„De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul.” ( 15:58)În acest verset avem o deviză extraordinar de frumoasă pentru lucrătorul creştin, iar fiecare creştin ar trebui să fie un lucrător. Acesta ne arată cel mai valoros echilibru pentru inimă. Vedem că o stabilitate neclintită este pusă în legătură cu o activitate continuă. Acest lucru este de cea mai mare importanţă. Unii dintre noi suntem atât de obsedaţi de ceea ce numim principiu, încât părem aproape înfricoşaţi să ne implicăm în vreun proiect al unei activităţi creştine altruiste. Pe de cealaltă parte, unii dintre noi sunt atât de înclinaţi spre ceea ce numim slujire, încât pentru a ajunge la rezultatele dorite şi palpabile, nu ezităm să depăşim linia de hotar a unui principiu sănătos.Acum, deviza noastră ne oferă un antidot divin, pentru amândouă dintre aceste lucruri rele. Ne furnizează un fundament solid pe care să stăm cu o voinţă fermă şi cu o hotărâre de neclintit. Nu trebuie să ne clintim nici măcar un pic de pe calea îngustă a adevărului divin, chiar dacă suntem tentaţi să facem aşa prin cel mai puternic argument al unei oportunităţi plauzibile. „Iată, ascultarea este mai bună decât jertfa, şi luarea aminte decât grăsimea berbecilor.” (1. Sam 15:22)

 

Ce cuvinte nobile! Fie ca ele să fie gravate cu litere, adânc şi pe deplin în inima fiecărui lucrător. Acestea sunt absolut nepreţuite, şi acest lucru este aşa în special în zilele noastre, când vedem că există atâta încăpăţânare în felul nostru de a lucra, planuri de slujire atât de nestatornice, atâta mulţumire de sine, o tendinţă atât de puternică de a face ceea ce este drept în propriii noştri ochi, o desconsiderare practică a autorităţii supreme a Sfintei Scripturi.

Această deviză îl umple pe observatorul preocupat de condiţia prezentă a lucrurilor cu cele mai serioase înţelegeri, în timp ce acesta vede înlăturarea deplină şi deliberată a Cuvântului lui Dumnezeu, chiar şi de către cei care în mod deschis îl acceptă ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vorbim aici de insolenţa infidelităţii deschise şi declarate, ci de indiferenţa crudă a ortodoxiei respectabile. Sunt milioane de oameni care declară că ei cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, dar cu toate acestea nu au nici cel mai mic gând de a se supune în mod absolut autorităţii acesteia. Voinţa omului este dominantă. Raţiunea umană deţine controlul. Oportunitatea comandă inima. Sfintele principii ale descoperirii divine sunt măturate precum frunzele de toamnă sau praful de pe aria de treierat înaintea influenţei intense a opiniei publice.

Având în vedere toate acestea, cât de valoroasă şi de importantă este prima parte a devizei lucrătorului! „De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi.” Acest „de aceea” aduce sufletul înapoi pe fundamentul solid aflat în partea precedentă a capitolului în care apostolul dezvăluie cel mai sublim şi preţios adevăr care ar putea vreodată captiva inima credinciosului – adevăr care înalţă sufletul cu totul deasupra întunericului şi negurilor vechii creaţii şi îl aşează pe stânca solidă a învierii. Aceasta este stânca pe care suntem îndemnaţi să stăm tari şi neclintiţi. Nu este vorba despre o aderenţă încăpăţânată la propriile noastre idei – la o dogmă sau o teorie preferată pe care am adoptat-o – ori la orice altă învăţătură. Nu este nimic de felul acesta, ci este vorba despre o înţelegere fermă şi o mărturisire exactă a întregului adevăr al lui Dumnezeu, potrivit căruia Hristosul înălţat este Centrul veşnic.

Dar trebuie să ne amintim şi cealaltă parte a devizei noastre. Lucrătorul creştin are ceva mai mult de făcut pe lângă faptul de a sta cu fermitate pe fundamentul adevărului. El trebuie să cultive activităţile plăcute ale harului. El este chemat să „prisosească întotdeauna în lucrarea Domnului.” Fundamentul principiului sănătos nu trebuie niciodată abandonat, însă lucrarea Domnului trebuie dusă mai departe cu sârguinţă. Sunt oameni cărora le este atât de teamă de a nu greşi, încât nu fac nimic; iar alţii, care decât să nu facă nimic, fac ceva greşit. Deviza noastră corectează amîndouă lucrurile. Ne învaţă să adoptăm o atitudine neclintită acolo unde este implicat adevărul; pe de cealaltă parte ne conduce să continuăm în lărgime de inimă şi să ne implicăm cu toată puterea în lucrarea Domnului.

Fie ca cititorul creştin să observe in mod special expresia „lucrarea Domnului.” Nu trebuie să ne imaginăm nicio clipă că tot ceea ce implică eforturile noastre ca creştini declaraţi este îndreptăţit să fie desemnat „lucrarea Domnului.” Departe gândul de aceasta! Vedem o grămadă de lucruri întreprinse ca slujbă pentru Domnul, cu care o persoană spirituală nu ar putea vreodată să asocieze sfântul Nume al lui Hristos. Noi dorim să avem conştiinţa instruită cu privire la lucrarea în care ne implicăm. Simţim în mod profund câtă nevoie este ca în aceste zile de încăpăţânare, neglijenţă şi liberalism crunt, să avem autoritatea lui Hristos în tot ceea ce facem, în felul de a lucra sau de a sluji. Binecuvântat fie Numele Lui, El ne permite să-L punem în legătură cu cele mai neînsemnate şi banale activităţi ale vieţii de zi cu zi. Putem chiar mânca şi bea în Numele Său sfânt spre gloria Sa. Domeniul de slujire este suficient de întins; este limitat numai de această importantă expresie: „lucrarea Domnului.” Lucrătorul creştin nu trebuie să se implice în nicio lucrare care nu se aşează sub acel sfânt şi deosebit de important titlu. El trebuie, înainte de a se implica în orice lucrare, să-şi pună această mare întrebare practică: „Poate aceasta să fie numită în mod sincer lucrarea Domnului?”

Distribuirea tractatelor

 A. J. Pollock

 

 

 

 „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia.” (Marcu 16:16)Căutând să răspândim Evanghelia cu ajutorul tractatelor și broșurilor, vom împlini în mod binecuvântat acest verset.Nu suntem noi responsabili într-un mod solemn să răspândim vestea bună prin orice mijloc legitim care ne stă în putință? Mă întreb pe mine însumi, precum și pe cititor, credem noi cu adevărat că sufletele din jur se adună la porțile iadului veșnic? Și credem noi că este dorința dragostei lui Dumnezeu ca vestea bună să fie predicată „la toată creația”?

 

Nu ar trebui să fie adevărat cu privire la noi, așa cum era cu privire la marele apostol Pavel, acest fapt:  „Cunoscând deci frica de Domnul, îi înduplecăm pe oameni”? Apostolul a simțit, de asemenea, ce fapt solemn era pentru el, personal, să stea înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, deși el urma să stea acolo îmbrăcat în desăvârșita îndreptățire a lui Dumnezeu, fără nicio teamă de judecată, dar umilit până în țărână și îngenunchiat în cea mai adâncă închinare, văzând,  în lumina cerului, harul neobosit și nemărginit al Stăpânului său față de slujitorul Său.

Și, pe măsură ce sufletul său, luminat tot mai mult sub perspectiva acestor  lucruri, era supus influenței solemne și aducătoare de disciplină, inima lui, în comuniune cu inima lui Dumnezeu, bătea pentru lumea atât de plină de păcătoși orbi și nepăsători care, dacă nu vor primi intervenția harului lui Dumnezeu, vor sta înaintea Judecătorului în teribila lor vinovăție, fără vreun apărător care să le susțină cauza și fără adăpostul sângelui care îi apără de judecata veșnică. Iar rezultatul a fost viața lui Pavel de slujire neîntreruptă și devotată în vestirea Evangheliei.

O! Pretutindeni este o mare nevoie! Ogoarele sunt „deja albe pentru seceriş”, ne aflăm aproape de revenirea lui Hristos, necredincioșia se răspândește cu frenezie în fortărețele creștinismului, iar de la miile de amvoane din țara în care trăim se predică o evanghelie falsă. Dacă toate acestea și încă mai multe sunt adevărate, atunci trebuie să ne punem această întrebare: CE facem noi pentru Hristos?

Mulți nu sunt dăruiți pentru a predica. Unii sunt prea în vârstă, vremea slujirii lor publice a trecut, alții sunt prea tineri, surorilor noastre în Hristos nu le este îngăduit să predice în public însă această simplă și binecuvântată slujire a distribuirii de tractate este disponibilă tuturor. Sau poate că nu avem timp să stăm și să vorbim mulțimilor în stradă însă cu toții putem să punem în mâinile câtorva oameni tăcuții mesageri ai salvării.

Ah, cât de mulți sunt nevinovați de crima de a purta în buzunarele lor evanghelia tipărită, iar dacă se întâmplă să fie stimulați în a-și procura o sută de tractate sau de broșuri, acestea le ajung ani buni. Ce suflete generoase! Să se gândească la Marea Moartă, care întotdeauna primește dar niciodată nu dă înapoi, în jurul a cărei țărmuri lâncezește tăcerea de mormânt, în timp ce stricăciune și descompunere plutesc la suprafața apelor sale!

Unii care au fost odată săraci în bunurile acestei lumi erau bogați în credință și fost minunat cât de mulți bani au putut economisi pentru a procura și a distribui vestea Evangheliei prin literatură tipărită. Însă ei au prosperat în lume, sămânța bună a Cuvântului a fost înăbușită; înfățișarea lor exterioară s-a îmbunătățit, după standardele lumii, în timp ce inima lor pentru Hristos s-a răcit tot mai mult. Ceea ce făcuseră în alte timpuri nu mai era potrivit ca ei să practice acum. A dărui un tractat de evanghelizare era sub demnitatea lor. „Tractatele sunt atât de disprețuite astăzi, distribuirea lor este demodată, iar direcția noastră nu este evanghelia”, a fost adesea scuza lor rece, superficială, împietrită.

Iar dacă din întâmplare i-a mustrat conștiința, ei au redus la tăcere acest sfătuitor credincios prin faptul că au cumpărat câteva sute de tractate și le-au dat unui frate mai sărac să le distribuie.

Mulțumiri lui Dumnezeu pentru oricine care dă posibilitatea unui frate  mai sărac, căruia nu îi lipsește inima pentru lucrare, ci mijloacele, să distribuie mii de mesaje tăcute ale mântuirii. Însă aceasta nu îl absolvă nicidecum de la propria sa responsabilitate. Tocmai înfățișarea lui respectabilă îi dă posibilitatea să dăruiască tractate oamenilor înstăriți care poate le-ar refuza din mâna unuia îmbrăcat mai modest.

Nimic nu este mai minunat decât să vezi harul triumfând în cei aflați în poziții înalte în lumea aceasta. Mândria este un lucru blestemat; este lațul diavolului! Prea adesea Satan își găsește o pradă ușoară printre cei care dețin averi, descendență nobilă, abilități remarcabile și alte daruri naturale. El vine la astfel de oameni cu pofta ochilor, pofta cărnii și cu trufia vieții, având un succes teribil. Să avem grijă să căutăm să avem gândul Stăpânul nostru îndurător și întotdeauna să-I dăruim ce avem mai bun pentru binecuvântata Lui slujire.

Ce este mai binecuvântat decât a-i vedea pe cei care, având o judecată duhovnicească, îi îndrumă pe sfinții lui Dumnezeu, căutând să răspândească Evanghelia prin intermediul tractatelor? Ce poate fi mai potrivit pentru a-i mișca pe cei care ajung sub influența lor?

O, aș dori să nu văd pe nimeni neglijând acest domeniu binecuvântat de slujire, fie el învățător sau evanghelist, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, frate sau soră. Nimic altceva nu conferă necesarul curaj și lepădarea de sine decât devotamentul inimii față de Hristos. Studiați viața lui Isus, meditați la dragostea Lui care L-a dus la moarte, gândiți-vă la faptul că noi suntem lăsați aici jos pentru a împlini voia Lui, pentru a desfăta inima Lui.

Este foarte instructiv să observăm unde se găsește textul nostru. În Evanghelia după Marcu Domnul Isus ne este prezentat ca Robul desăvârșit. Cu inimi adorânde putem să urmărim slujirea Lui neobosită și neîntreruptă în acele minunate șaisprezece capitole în care evanghelistul și-a țesut relatarea sa cu privire la minunata lucrare a Domnului Isus, culminând cu acea slujire mai mare decât toate, crucea Calvarului.

O, ne-ar face tuturor bine – așa cum suntem, robi netrebnici –să citim în fiecare zi a vieții noastre primul capitol din Marcu. Binecuvântatul nostru Stăpân, credinciosul Rob al lui Dumnezeu, pare că abia avea timp să mănânce sau să odihnească. Începând dimineața devreme, predicarea, vizitele, vindecările, par a se succeda până când cititorul rămâne uimit truda Lui din acea zi.

Iar atunci când El dorește să vorbească cu Dumnezeu în rugăciune citim mișcați: „Şi, trezindu-Se dis-de-dimineaţă, pe când era încă noapte, a ieşit şi a mers într-un loc pustiu şi Se ruga acolo.” Ah, dacă ne-am ruga mai mult asemenea Lui, am lucra mai mult asemenea Lui.

Și sunt destul de sigur că, având înaintea noastră un exemplu atât de strălucitor, calitatea slujirii va merge mână în mână cu cantitatea. În privința aceasta Pavel era la fel ca Stăpânul său. Truda lui era constantă și fără întrerupere. Și nu putem să nu remarcăm, atunci când citim istoria lucrărilor sale misionare pe paginile sfinte, că izvorul adânc al tuturor era dragostea pentru Hristos. Dragostea lui Hristos îl constrângea.

Fie ca cititorul și scriitorul acestui articol să fie înflăcărați la o părtășie mai strânsă cu Hristos și la o slujire mai deplină și mai vie pentru El.

Dacă acest apel, adresat cu teamă și tremur, a fost citit de cineva care nu are obiceiul de a răspândi Evanghelia scrisă, nu doar să recunoască adevărul a ceea ce spunem, ci să nu piardă timpul și, potrivit mijloacelor lor, să-și procure câteva tractate sau broșuri bune, simple, de evanghelizare și, folosindu-și mintea și, cu rugăciune, să le distribuie și astfel, în măsura lor, să predice „Evanghelia la toată creaţia”.

Vai! Atunci când spunem că nu putem să facem prea multe pentru că ne lipsesc mijloacele, adesea ar trebui să spunem mai drept că lipsa credincioșiei noastre față de Hristos este cea care ne face să fim mulțumiți cu puținul pe care îl facem.

Lumea cheltuie cu mână largă pentru slujirea diavolului. Priviți la starea înfloritoare a clădirilor publice, a teatrelor, a sălilor de concerte și a o mie de alte lucruri. În vremuri grele și în localități mici multe clădiri publice sunt bine întreținute și administrate în timp ce, vai! într-un oraș mare unde locuiesc mulți credincioși, un depozit de tractate poate să lâncezească și să fie în pragul dispariției.

Fie ca toți să punem la inimă cuvintele Mântuitorului: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia.” În curând vom auzi strigătul Său și vom merge la El. Umbrele se lungesc, scurta vreme a slujirii noastre se va sfârși peste puțină vreme, iar apoi ne vom odihni în prezența Lui pentru totdeauna. Între timp, haideți să fim în plină activitate!

Doi frați anonimi

 din revista „Mesagerul Păcii”

 

 

 

Pe piatra de mormânt a unui slujitor al lui Dumnezeu, care a fost înmormântat cu mai multe decenii în urmă, sunt scrise puținele cuvinte: „John Nelson Darby, ca un necunoscut și foarte cunoscut”. Nu este important dacă pe noi ne cunoaște lumea și dacă avem un nume printre oameni. Important este ca Domnul să cunoască numele noastre și noi să lucrăm cu fidelitate pentru El. Pavel aminteste de asemenea în Filipeni 4:3colaboratori, care sunt „anonimi”. Totuși, numele lor erau „în Cartea vieții”. Acest lucru este important!Textul din 2. Corinteni 8amintește doi însoțitori de călătorie ai lui Tit, ale căror nume ne sunt necunoscute. Erau „doar” însoțitori de călătorie. Dar cum îi descrie Biblia? „Și nu numai atât, dar a fost şi ales de adunări ca însoţitor al nostru cu harul acesta, administrat de noi spre gloria Domnului Însuşi, şi ca mărturie a bunăvoinţei noastre.” „L-am trimis împreună cu ei pe fratele nostru, pe care l-am probat deseori în multe ca fiind zelos şi mult mai zelos acum, datorită marii încrederi cu privire la voi.” (2. Corinteni 8:19și 22).Învățăm de aici:
1. Prin harul lui Dumnezeu erau frați: ei aparțineau familiei lui Dumnezeu. Anonimi și totusi frați în credință! Aceasta a fost – și este – condiția de bază pentru orice slujbă pe care o facem pentru Domnul nostru. Întrebare către tine: ești un „frate în Hristos”? Aparții familiei lui Dumnezeu?

 

2. Prin încrederea pe care alții și-au pus-o în ei, erau trimiși ai adunărilor, respectiv ai lui Pavel: ei erau anonimi și totuși încercați și dovediți. Se puteau baza pe ei. Cine a făcut bine o lucrare, aceluia Dumnezeu îi dă pe următoarea. În afară de aceasta, ei nu lucrau doar pentru ei, ci călătoreau împreună și s-au lăsat chiar trimiși de alții. Aceasta este munca în echipă pentru Domnul nostru. Întrebare către tine: Ai rezistat la încercări duhovnicești și te-ai dovedit? Ești cunoscut ca cineva pe care se pot baza alții? Ești gata să muncești împreună cu alții? Atunci, Dumnezeu îți va da noi lucrări.

3. Prin încrederea în alții, ei erau harnici: hărnicia este o virtute a creștinului pe care Domnul nostru dorește să o vadă în toate domeniile (la școală, în profesie, acasă și mai ales în lucrările pe care le facem pentru El). Pavel spunea cândva că el „a lucrat mai mult decât toți ceilalți” (1. Corinteni 15:10). Proverbul: „Fără muncă, nu-i răsplată” este valabil pretutindeni. Întrebare către tine: Ești cunoscut ca cineva care este harnic și se implică atunci când există ceva de făcut? Una este ce facem și alta este cum facem.

4. Prin slujba lor exterioară neînsemnată, ei au contribuit ca Domnul să fie preamărit. Aceasta a mers mai departe. Și Pavel a avut dorința ca Hristos să fie proslăvit în viața și în slujba lui: „Mă aștept și nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de rușine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viața mea, fie prin moartea mea” (Filipeni 1:20). Aceasta se întâmplă totdeauna când ceva din El se vede în noi. Slujba acestor bărbați anonimi nu a contribuit la înălțarea lor, ci a Domnului. Întrebare către tine: contribuie viața ta (slujba ta), ca ceva din Domnul Isus să fie văzut și El să fie proslăvit? Aceasta este marea țintă a fiecărei activități pentru El. De cugetat: „Noi suntem doar unelte în mâna Domnului. Niciodată nu este lăudată stropitoarea unui grădinar.” Totuși, la Dumnezeu nu sunt uitate niciodată
„stropitorile”!

„Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.” 1. Corinteni 3:6

 

Du-te acasă, la ai tăi!

 W. J. Hocking

Între noi domneşte o mare lipsă cu privire la slujba pentru Domnul nostru, mai ales cu privire la evanghelizare, nu numai a lumii, ci mai ales în imediata noastră apropiere (familia noastră, prietenii, cunoscuţii etc.). Abigail a fost atrasă de David. Ea a văzut în el o aşa frumuseţe, încât a devenit o slujitoare binevoitoare (1. Samuel 25:18-31 ). Dacă am preţui într-adevăr marea lucrare a Domnului, pe care El a făcut-o pentru noi la cruce, am fi atraşi şi noi de El, iar aceasta se va arăta nu numai în cuvinte, vorbind despre El şi despre ceea ce înseamnă El pentru noi, ci şi în slujbă.Dacă vorbim despre evanghelizare sau predicarea Evangheliei, ne gândim de obicei la ultimul capitol din evanghelia după Marcu, unde Domnul spune: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia“ (Marcu 16:15 ). Foarte puţini dintre noi vor avea privilegiul de a părăsi oraşul natal, familia, pentru a merge în lume şi a predica Evanghelia în alte ţări, în alte împrejurări şi în zone în care Evanghelia nu a fost niciodată predicată. Dar nu acesta este singurul îndemn al Scripturii de „a merge“.Pe lângă alte întâmplări mă gândesc aici la Marcu 5 . Acolo avem în faţa noastră un om cu un duh necurat. După ce Domnul l-a vindecat şi l-a eliberat de sub puterea diavolului, citim că acel om L-a rugat să-i dea voie să rămână cu El. Dar El nu i-a permis, ci i-a zis: „Du-te acasă, la ai tăi, şi spune-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine“ (versetele 18-19).

 

Acum doresc să îndrept atenţia spre acest punct: a-i sluji Domnului, căutând să ajungem la alţii pentru a le vesti Evanghelia. Fiecare dintre noi poate să facă această acţiune, pentru că nu se spune că trebuie să mergi departe, ci se spune simplu: „Du-te acasă!“ (Du-te la prietenii, rudele, cunoscuţii tăi şi istoriseşte-le!) Cred că deja în acest moment ne aducem aminte de cineva căruia de mult trebuia să-i spunem un cuvânt despre Domnul, şi totuşi nu am făcut-o. Cunoaştem la şcoală, la locul de muncă, în cercul de cunoscuţi dintre aceia, cărora ştiam că trebuie să le vorbim despre mântuirea sufletului lor? Dar nu am făcut acest lucru. Să luăm acum seama şi să luăm hotărârea sinceră de a fi folositori pentru Domnul răspunzând la chemarea Sa: „Du-te acasă, la ai tăi!“ (Du-te şi istoriseşte celor din cercul tău de cunoscuţi!)

Desigur, există condiţii necesare pentru a putea sluji Domnului. Totuşi, fiecare dintre noi le poate îndeplini, fiecare dintre noi ajunge într-o împrejurare în care să dea o mărturie vie pentru Domnul Isus.

În primul rând este necesar să fim siguri de mântuirea noastră proprie, să ne odihnim deplin în lucrarea lui Hristos şi să ştim că păcatele noastre sunt iertate. Dar nu numai atât, ci trebuie să ne bucurăm de mântuirea noastră. Mulţi sunt probabil siguri de mântuirea lor, dar se bucură foarte puţin de ea. Dacă ne bucurăm într-adevăr de mântuirea noastră, lucrarea de a mărturisi altora nu va fi o muncă grea şi nu ne va veni greu. O vom face pentru că suntem fericiţi, că inima noastră a găsit pace în Hristos. Ceea ce ne umple inima se va revărsa spre alţii ca mărturie pentru Domnul.

Alte patru cerinţe sunt acestea:

1. supunere sub Cuvântul lui Dumnezeu, încât să fim în deplină armonie cu el;

2. cunoaşterea Cuvântului, pentru a şti ce spune;

3. rugăciune;

4. dragoste faţă de Domnul Isus.

Să ne amintim că Domnul l-a întrebat pe Petru: „Mă iubeşti?“ Înainte ca Petru să primească lucrarea de a paşte oile, Domnul a trebuit să-i pună această întrebare. Îl iubim într-adevăr? Este în inima ta un simţământ pentru Domnul Isus? Dacă da, atunci Domnul te va putea folosi ca un evanghelist.

Dar pe lângă aceste cerinţe necesare, există pe de altă parte şi piedici, care ne vor reţine de a mărturisi altora despre Hristos şi pe care trebuie să le dăm deoparte. Una din piedici ar putea fi faptul că în viaţa noastră este un oarecare păcat ascuns, care ne face incapabili să-i arătăm unui om pierdut starea păcătoasă în care se află şi cum poate fi eliberat din această stare. Am putea face acest lucru, când în propria noastră viaţă există ascuns un oarecare păcat sau chiar mai multe? Nu, atunci suntem incapabili de a face această lucrare.

Un alt lucru, care ne poate împiedica sau care ne-a împiedicat în trecut, este indolenţa, lenevia. Suntem comozi şi iubim confortul. Probabil, suntem preocupaţi cu diverse lucruri şi rămâne puţin timp pentru Domnul şi lucrarea Sa. Altă dată suntem obosiţi, deoarece suntem prea mult preocupaţi cu lucruri care ne plac nouă. Şi acestea ne fac incapabili, deoarece nu avem dorinţa de a da mărturie. A da mărturie pentru Domnul ar trebui să fie mai important pentru noi decât tihna noastră proprie.

Deseori nu suntem deloc preocupaţi de a da o mărturie personală, deoarece probabil nu ne dăm seama suficient ce soartă groznică îl aşteaptă pe cel pierdut. Dacă inimile noastre înţeleg ce va veni asupra unei lumi pierdute – o veşnicie fără Hristos, judecata, despărţirea veşnică de Dumnezeu -, iubiţilor, nu pot să cred că am mai putea zăbovi să mergem la cei pierduţi şi să le vorbim cu seriozitate! Dacă cineva, pe care îl iubim, este în pericol, ceea ce facem prima dată este să-l avertizăm. Dar dacă nu-l iubim (aceasta ar fi o altă piedică), îl lăsăm în voia sa. Fiind conştienţi de ceea ce-i aşteaptă pe cei pierduţi, vom fi mişcaţi şi ne vom simţi îndemnaţi să spunem la timpul potrivit un cuvânt celor cu care trăim şi muncim împreună.

Când dăm o mărturie personală, nu este necesară o predică lungă. Câteodată un singur cuvânt este mai eficient decât sute de cuvinte într-o predică. Odată am citit că un bărbat împărţea pliante printre spectatorii la o cursă de cai. Înmânându-i cuiva un pliant, a spus doar atât: „Veşnicie – VEŞNICIE“. Cel care a primit pliantul, a replicat: „Ah, de-aş putea-o uita!“ Credinciosul a găsit cuvântul potrivit. Cu siguranţă, s-a rugat înainte de slujba sa. Acel bărbat a fost condus la Domnul de acel scurt cuvânt „veşnicie“.

În Proverbe 15:23 citim: „Un om are bucurie prin răspunsul gurii lui şi ce bun este un cuvânt la timpul lui.“ Da, cât de bun este un cuvânt pe care îl primim de la Domnul după un timp de aşteptare în rugăciune!

Desigur, duşmanul sufletelor noastre se străduieşte să ne reţină de a vorbi despre Domnul nostru. Poate ne pune teamă în inimi – teamă de oameni. Atunci, deseori ne reţinem să spunem un cuvânt la timpul său. Dar să ne lăsăm încurajaţi! Noi înşine am primit de la Domnul darul atât de mare al mântuirii. Nu ar trebui să istorisim şi altora despre el şi să facem această lucrare până ne va chema Domnul la Sine?

Să dăm la o parte ceea ce ne reţine: păcatul, povara, indiferenţa! Domnul ne-a vorbit deseori despre acestea, dar poate n-am avut o ureche deschisă. De aceea să ascultăm acum chemarea Sa: „Du-te, spune-le un cuvânt – un cuvânt la timpul lui!“

Să ne îmbărbăteze Domnul pe toţi, pentru a fi mai fideli în această privinţă! Oare nu este tocmai această slujbă atât de mult neglijată între noi? Poate suntem înclinaţi să dăm vina pe adunare sau pe fraţii mai în vârstă, că la atât de puţini necredincioşi ajunge vestea bună şi că atât de rar vedem o faţă nouă în strângerile laolaltă. Mai bine să nu arătăm spre alţii, ci spre noi! Mi-am făcut eu partea mea conform chemării lui Dumnezeu? Se pare că lăsăm în seama evangheliştilor răspândirea Evangheliei. Dar răspunderea o avem cu toţii! Şi noi trebuie să mergem – la prietenii, cunoscuţii, rudele, vecinii noştri – şi să le istorisim ce a făcut Domnul pentru noi, cum S-a îndurat de noi.

De câtva timp am citit despre un lepros din China. Boala atinsese la el ultimul stadiu, când într-o zi picioarele vor cădea. A fost primit într-o colonie de leproşi şi a auzit acolo că Hristos primeşte oameni păcătoşi, aşa cum sunt. Un chinez nu primeşte cu plăcere un cadou, dacă nu poate să dea şi el cel puţin un mic cadou ca revanşă. Acestui lepros i s-a explicat că Hristos nu doreşte de la el niciun cadou ca revanşă; singura condiţie este să vină aşa cum este. Îi venea greu să înţeleagă acest lucru, dar după un timp a dat ascultare invitaţiei Domnului. A acceptat şi a primit viaţă veşnică; acum avea pace cu Dumnezeu şi tot ceea ce era în legătură cu mântuirea.

Dar ce a făcut după aceea? A pornit imediat în căutarea altora! După aproximativ doi ani, Domnul l-a chemat acasă, dar în aceşti doi ani a fost foarte activ. Chiar dacă nu se putea deplasa aproape deloc, îşi petrecea timpul istorisind altora despre Domnul Isus. Pe patul de moarte a întrebat: „Îmi va reproşa Domnul că am adus numai paisprezece persoane la El?“ – Numai paisprezece – printr-un lepros într-o astfel de stare! Hristos însemna atât de mult pentru el, încât folosea orice ocazie de a îndrepta altora privirea spre El. Cum stau lucrurile la noi? Să facă Domnul ca dragostea Sa să ne determine să spunem un cuvânt la timpul potrivit! Să facă Domnul ca rugăciunea noastră să fie ca El să pună pe inima noastră anumite suflete! Să punem în practică acest scurt cuvânt: „Du-te“!

Du-te şi istoriseşte-le altora ce a făcut Hristos, Domnul, pentru tine şi cum S-a îndurat de tine! Dacă fiecare ar vorbi numai cu doi sau trei, cu dorinţa sinceră de a-i conduce la Domnul, nu crezi că El ar răspunde? Eu sunt sigur, că El o va face; aşa cum a împlinit şi dorinţa inimii acelui lepros. Bucuria de a conduce un suflet la Domnul te va îmbărbăta să participi în continuare la această mare lucrare, care ne-a dat-o Domnul: „Du-te!“ Nu privi la câmpurile de misiune din exterior, oricât de importante ar fi, ci lucrează în patria ta! În cartea Proverbe citim: „Cel înţelept câştigă suflete.“ Să fim oameni înţelepţi spre proslăvirea Sa!

În ce constă puterea unui evanghelist?

„Pentru că mie nu-mi este ruşine de Evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede: atât iudeu, întâi, cât şi grec.“ (Romani 1:16 ).

Vestirea Evangheliei este mijlocul dat de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor şi serveşte la proslăvirea Sa. A-L vesti pe Isus Hristos şi pe El răstignit ar fi o cutezanţă nefolositoare, dacă nu s-ar arăta în aceasta Hristos Însuşi ca „puterea lui Dumnezeu“ şi „înţelepciunea lui Dumnezeu“. Cuvântul crucii este o nebunie în ochii oamenilor. Dar el duce la succes tocmai acolo unde cea mai mare înţelepciune omenească dă greş: el poate să întâmpine cea mai mare nevoie a sufletului. Chiar dacă pare contradictoriu, Cuvântul lui Dumnezeu explică aceasta foarte clar: „Pentru că, întrucât, în înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea prin înţelepciune nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, Dumnezeu a binevoit, prin nebunia predicării, să-i mântuiască pe cei care cred“ (1. Corinteni 1:21 ).

Nu doresc să vorbesc acum despre poziţia unui evanghelist, ca trimis al lui Hristos, ci mai degrabă să pun întrebarea: În ce constă puterea unui evanghelist? Dacă slujitorul lui Dumnezeu nu cunoaşte secretul adevăratei puteri, va fi atât de dezamăgit la vederea puterilor împotrivitoare lui, încât va încerca să folosească mijloace care nu sunt conforme cu Scriptura, pentru a putea întâmpina nevoile.

Atitudinea ostilă a cărnii

Omul firesc este un duşman al adevărului. Evanghelia curată este pentru el nu numai „nebunie“, ci face să clocotească în el sentimente puternice nelegiuite. Ele s-au arătat în mod deosebit contra Domnului Isus, care este adevărul. La început a fost invidiat, dispreţuit, urât, apoi crucificat. Necredinciosul găseşte în legăturile sale cu lumea tot ce serveşte dorinţelor sale fireşti, iar acestea îl duc tot mai departe de Dumnezeu. Şi diavolul, dumnezeul acestei lumi şi împotrivitorul Domnului Isus, îşi foloseşte toată şiretenia sa pentru a împiedica succesul Evangheliei şi a duce sufletele în iad. Ce putere are la dispoziţie evanghelistul pentru a învinge duşmănia faţă de Evanghelie care locuieşte în om, duşmănie care devine tot mai mare sub influenţa distrugătoare a diavolului şi a lumii? Desigur, în el însuşi, slujitorul lui Dumnezeu nu are nicio putere; el este fără putere.

Puterea Duhului Sfânt

Dacă evanghelistul înaintează în harul şi în înţelepciunea lui Dumnezeu, nu va păşi cu armele proprii în luptă. Înainte ca Domnul Isus să-şi ia rămas-bun de la ucenicii Săi, martorii Săi în această lume, le-a dat promisiunea că va trimite Duhul lui Dumnezeu. El va locui în credincioşi şi va fi activ cu mare putere în vasele Sale alese. În ce scop? „Când va veni Acela, va convinge lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată“ (Ioan 16:8 ). El o va face „nu în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii“ (a se compara 1. Corinteni 2:4 şi 1. Tesaloniceni 1:5 ).

De aceea, în ziua Rusaliilor, un pescar galileean, umplut de Duhul Sfânt, i-a putut acuza pe iudei că L-au răstignit pe Isus, Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea lor. Rezultatul acestei mărturii în Ierusalim a fost întoarcerea la Dumnezeu a trei mii de iudei încăpăţânaţi şi nemiloşi. Mărturia despre Isus începută în acest mod, în gura ucenicilor simpli şi neînvăţaţi, a fost recunoscută în cele ce au urmat de preoţi iudei, de ofiţeri romani, de eunuci etiopieni, de sclavi dezertori, de funcţionari regali şi de temniceri groaznici, ca putere a lui Dumnezeu spre mântuirea lor. Care era deci secretul puterii vestirii lor? Ei vorbeau prin Duhul Sfânt dat lor de Dumnezeu (Fapte 5:32 ).

Puterea Cuvântului lui Dumnezeu

În timp ce Duhul Sfânt este în sine însuşi o mărturie mare şi puterea tuturor mărturiilor adevărate pentru Hristos în lume (Ioan 15:26 ), Cuvântul scris reprezintă descoperirea lui Dumnezeu către oameni. Acest Cuvânt îl va judeca pe om „în ziua de apoi“ (Ioan 12:48 ). Deoarece vine de la Dumnezeu, Cuvântul este dotat cu autoritate divină şi cu putere.

A trece cu vederea sau chiar a tăgădui aceste caracteristici unice ale Sfintei Scripturi este fatal atât pentru predicator, cât şi pentru ascultător. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii“ (Evrei 4:12 ). Şi în zilele noastre, puterea Cuvântului nu este nici diminuată, nici nu s-a pierdut. Mai mult, în contrast cu lucrurile trecătoare din jurul nostru, „Cuvântul Domnului rămâne pentru eternitate“ şi „acesta este Cuvântul Evangheliei care v-a fost vestit“ (1. Petru 1:25 ).

Slujitorul lui Dumnezeu trebuie să cântărească aceste lucruri, pentru ca să preţuiască la întreaga sa valoare divină Cuvântul, această „sabie a Duhului“ (Efeseni 6:17 ), care poate să facă o lucrare eficientă în inima celui care crede (1. Tesaloniceni 2:13 ).

Puterea rugăciunii

Deci, puterea Evangheliei, a mărturiei pentru Hristos se bazează pe Duhul Sfânt, care acţionează prin Cuvântul lui Dumnezeu. Desigur, „avem comoara aceasta în vase de lut, pentru ca măreţia puterii să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi“ (2. Corinteni 4:7 ). Slujitorul lui Hristos recunoaşte acest lucru în rugăciunile sale şi caută sursele sale de ajutor în Dumnezeu.

Cele trei elemente ale unei vestiri eficiente a Evangheliei, pe care le-am enumerat în ordine, sunt rezumate în Fapte 4:31 : „Şi, după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.“ Duhul lui Dumnezeu era în inimile lor şi Cuvântul lui Dumnezeu în gurile lor, când „s-au rugat“.

Să nu pierdem niciodată din vedere acest principiu important în lucrarea de evanghelizare, şi anume faptul că puterea este întotdeauna a lui Dumnezeu, că vine de la El şi niciodată de la oameni. Cine încearcă să completeze această putere prin iscusinţă omenească, introducând elemente lumeşti, care corespund duhului şi gustului omului, va recunoaşte astfel că puterea lui Dumnezeu nu îi este suficientă. El va desconsidera avertizarea serioasă cu privire la un amestec nepermis între lumină şi întuneric (2. Corinteni 6:14 ).

Exemplul lui Pavel în Corint

Din 1. Corinteni 2 rezultă foarte clar că marele apostol al naţiunilor acţiona în deplină dependenţă de puterea lui Dumnezeu. Când a venit la Corint, a observat imediat că avea de-a face cu oameni care se lăsau uşor convinşi prin cuvinte frumoase şi vorbiri înflăcărate, fără să ţină seama de adevărul sau neadevărul pe care îl auzeau. Când anumite teorii greu de înţeles sau gânduri ingenioase erau prezentate într-un mod filozofic publicului, se găseau întotdeauna ascultători atenţi şi uimiţi, care puteau fi uşor câştigaţi pentru acele idei. Şi apostolul s-ar fi putut folosi de astfel de mijloace pentru a-i ademeni pe corinteni şi pentru a le face Evanghelia mai savuroasă şi mai populară. Dar cum a acţionat acest slujitor al lui Dumnezeu? „Şi eu, când am venit la voi, fraţilor, n-am venit cu superioritatea cuvântului sau a înţelepciunii, vestindu-vă mărturia lui Dumnezeu. Pentru că m-am hotărât să nu ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Şi eu am fost la voi în slăbiciune şi în teamă şi în mare tremur; şi cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii, încât credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu“ (1. Corinteni 2:1-5 ).

Pavel ştia: dacă ei sunt câşigaţi pentru Hristos numai prin elocvenţa sau puterea mea de convingere, deci prin „înţelepciunea“ lumească, atunci zidesc pe o temelie de nisip. Trebuia să aibă loc o lucrare divină pentru a face să rezulte credinţă divină; de aceea apostolul s-a abţinut de a folosi mijloace care ar fi putut fi o bază falsă a credinţei sufletelor lor. Scopul vestirii sale era ca credinţa ascultătorilor săi să se bazeze pe „puterea lui Dumnezeu“.

 

El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez

 J. G. Bellett

Când citim ultima parte din Ioan 3avem impresia că Ioan este chemat încă o dată în scenă pentru a da o nouă mărturie despre Isus. Aici el nu vorbeste despre Domnul Isus în gloria Sa iudaică. Este vorba despre o cinste mult mai înaltă şi o bucurie mai profundă decât ar fi putut găsi în El ca Fiu al lui David. În acelaşi timp, la citirea acestui paragraf se impune o comparaţie asupra căreia merită să zăbovim câteva momente. Ioan Botezătorul este pus în acest paragraf la aceeaşi încercare ca şi Moise în Numeri 11şi Pavel în 1. Corinteni 3.Iosua, slujitorul lui Moise, era plin de râvnă pentru stăpânul său atunci când Eldad şi Meldad proroceau în tabără. „Domnul meu Moise, opreşte-i!„. Dar Moise îl mustră, nu prin cuvinte ci prin faptă, căci se întoarce în tabără, cel mai probabil pentru a se bucura de darul şi slujba celor doi oameni asupra cărora căzuse Duhul Sfânt şi pentru a trage un folos din aceasta.Este o trăsătură foarte frumoasă a acestui om deosebit al lui Dumnezeu. Nici invidia nici gelozia nu produc nici o disonanţă pe corzile inimii lui, şi nu reuşesc să-l facă câtuşi de putin să îşi piardă echilibrul interior. Deşi el însuşi era un vas umplut din belşug cu darul Duhului Sfânt, era totuşi gata să se lase slujit de orice alt vas, oricât de neînsemnat ar fi fost, era gata să primească prin alţii cu mulţumire şi cu o inimă deschisă.

 

Mai târziu, Pavel a fost pus la aceeaşi probă. Printre credincioşii din Corint apăruseră dezbinări. „unul zice: Sunt al lui Pavel; altul: Eu al lui Apolo„. Ce face Pavel în această situaţie? Câştigă şi el o victorie ca şi Moise înaintea lui?  El o face; totuşi cu arme complet diferite. Cu mână puternică şi inimă arzândă el sparge fiecare vas în bucăţi, astfel ca El, care umple toate vasele, şi numai El să primească toată slava. „Cine este Pavel şi cine este Apolo?” spune el, şi apoi  „Aşa că, nici cel care sădeşte, nici cel care udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu care dă creştere.„(1. Corinteni 3:4-7). Este o victorie într-un ceas rău asemănător, dar de o alta natură şi câstigata cu alte arme.

Şi cum stă în picioare Ioan Botezătorul în această situaţie? Aceeaşi încercare prin care au trecut cei doi oameni se apropie şi de el. Ucenicii săi sunt invidioşi pe Isus din cauza lui. Dar la fel ca Moise şi Pavel el „rămâne în picioare” în ziua cea rea (Efeseni 6:13). Însă purtarea sa este cu totul alta. El nu poate sparge vasul în bucăţi la fel ca Pavel. Nu poate zice: Cine este Ioan, cine Isus? aşa cum Pavel zice: Cine este Pavel, cine Apolo? El nu se poate purta cu numele lui Isus la fel cum o face Pavel cu numele lui Apolo. Şi atunci ce face? Sparge unul dintre vasele aflate faţă în faţă,  chiar pe sine însuşi, şi aceasta în faţa ucenicilor săi atât de profund devotaţi. El Îl glorifică pe Isus, pe El, faţă de care ucenicii erau invidioşi, cu o glorie care depaseşte toate gândurile lor, glorie pe care doar El o are, mai presus de orice alt vas.

Cât de minunat este acest lucru! Şi ce mărturie frumoasă a călăuzirii şi rămânerii în Duhul este felul în care îl vedem acţionând pe Ioan cu aceasta ocazie! Bineînţeles că într-o anumită privinţă, şi Domnul Isus era un vas în casa lui Dumnezeu, ca şi apostolii sau profeţii. Era şi El un slujitor al circumciziei. Ca şi Ioan, predica venirea Împărăţiei. El cânta cântece de bucurie, în timp ce Ioan cânta de jale (Matei 11:17-19, Luca 7:32-34). Dumnezeu vorbea prin El la fel ca prin oricare alt profet. În această privinţa era deci şi El un vas în casa lui Dumnezeu ca şi Ioan. Dar era un vas cu totul deosebit. Materialul şi forma acestui vas erau cu totul aparte printre toate celelalte din această casă. Şi când era vorba ca El să fie confruntat cu un alt vas, fie acesta chiar şi atât de ales, cum este cazul în acest loc din evanghelie, atunci era neapărat necesar să fie arătată clar cinstea deosebită care I se cuvenea Lui şi numai Lui.

Ioan se bucură să fie unealta folosită pentru aceasta. Este o desfătare pentru el ca, prin Duhul Sfânt şi în acord deplin cu gândul lui Dumnezeu, să poată descoperi toiagul înflorit al lui Aron, în  toată plinătatea florilor şi roadelor sale, în contrast cu aceasta arătând starea naturală de moarte şi ofilire a oricărui alt toiag, astfel încat murmurele copiilor lui Israel – în această situaţie proprii săi ucenici, necugetaţi şi părtinitori în dragostea lor – să fie aduse la tăcere pentru totdeauna (Numeri 17). Ioan mărturiseşte în public că bucuria sa este deplină în Acela care era îi nemulţumise atât pe ucenicii săi. Ioan era doar prietenul Mirelui, care aşteptase tocmai o zi ca aceasta. Alergarea sa se sfârşeşte în acest punct, şi el este gata să se retragă şi să fie uitat. Ca şi tovarăşii săi, profeţii, care făcuseră o slujbă asemănătoare cu a lui, el  descoperă calea către Lumină, conducând generaţia sa către Hristos, Mireasa către Mirele ei. Acum nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se retragă. Îl vedem aici închizând şirul profeţilor. În numele Lui şi al lor, el lasă toate în mâna Fiului. Când este vorba despre slava Aceluia care era mai mare decât el, cu câtă bucurie păşeşte el tot mai departe. Pentru că este ca şi cum Duhul l-ar conduce din slavă în slavă.

Ce mare binecuvântare este pentru noi atunci când Domnul Isus este singurul lucru care să trezească toată înţelegerea şi dorinţa noastră! Ce binecuvântat este fiecare care este gata să renunţe la sine însuşi, pentru ca El să umple totul în toţi!

Doamne Isuse, fă tu prin harul Tău ca aşa să fie cu toţii cei ai Tăi, din ce în ce mai mult!

 

O predică din patru cuvinte

 Charles Stanley

Cu mult timp în urmă a existat un predicator remarcabil, care atrăgea mii şi mii de oameni pentru a-l asculta. Era un om adevărat al lui Dumnezeu. Am putea să spunem că a fost cel mai remarcabil predicator de pe pământ şi că a atras la el cele mai numeroase mulţimi, cu mult mai mari decât orice alt om. Întreaga ţară venea să îl asculte. Dacă aceasta s-ar întâmpla astăzi, ar putea fi considerată o mare trezire. După cât se pare, mari mulţimi s-au pocăit. Părea într-adevăr o lucrare măreaţă. Însă, din ceea ce cunoaştem, nu a existat niciun efect real şi de durată în urma acestor predici populare. Nici măcar unul nu L-a urmat cu adevărat pe Hristos.Curând după aceea, după cum ni se spune, şi este adevărat că se întâmplă astfel de schimbări, acelaşi predicator, deşi se afla în aer liber, avea o adunare de două persoane. Cu această ocazie, el a rostit o predicată diferită; tot ceea ce el a spus a fost cuprins în patru cuvinte. Efectul a fost deosebit. Amândoi s-au decis pentru Hristos pe loc. Au devenit cei mai folositori slujitori ai lui Hristos; urmaşi credincioşi ai lui Hristos. În acea zi a început o lucrare, una care nu se mai văzuse vreodată înainte pe pământ şi care a continuat până astăzi; deşi am putea spune că, după trei sau patru ani, aceasta a devenit şi mai profundă şi chiar mult mai binecuvântată.

 

Te întrebi care este numele acestui predicator trimis de Dumnezeu? Numele său era Ioan Botezătorul. Poate că şi tu, asemenea mie, ai citit de multe ori acest paragraf, însă nu ai observat acest efect cu rezultate diferite, până când un frate mi-a atras atenţia dintr-o dată asupra acestui contrast. Poate ai un minut să citeşti pasajul despre marea trezire predicată în Matei 3 ; cu siguranţă că Dumnezeu a folosit aceasta pentru a pregăti o cale. Adesea, predicatorul nu poate vedea niciun rod imediat care să-i mulţumească inima dornică; poate că nu vede clar niciun suflet adus la Hristos; dar, cu toate acestea, terenul poate fi pregătit pentru sămânţă. Nu este uimitor cât de mulţi au putut să fie botezaţi şi totuşi niciunul nu L-a urmat pe Hristos? Cât de mulţi pot fi şi astăzi botezaţi şi totuşi pierduţi pentru totdeauna?

Să ne îndreptăm, aşadar, spre scurta predică adresată celor doi şi să observăm efectele ei (Ioan 1:35-51 ). “A doua zi, Ioan stătea din nou cu doi dintre ucenicii lui. Şi, privind la Isus, care umbla, a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!”. Şi cei doi ucenici l-au auzit vorbind şi L-au urmat pe Isus”. Ce text plin de viaţă! Ochii predicatorului erau aţintiţi la Isus, “privind la Isus”, nu la mulţime. El privea la subiectul său, care era Persoana vie a lui Isus şi Isus ca Miel al lui Dumnezeu! Astfel că a spus: ‘Iată-L’, “Iată, Mielul lui Dumnezeu”. Da, Mielul lui Dumnezeu; până atunci fiecare îşi adusese mielul său. Patru cuvinte. Fără ele, tonele de volume teologice nu au nicio valoare. Ce cuvinte pentru urechile evreilor care văzuseră în lege că, fără vărsare de sânge, nu este iertare de păcate. Acolo era Fiul lui Dumnezeu; şi El era Mielul lui Dumnezeu. Iată-L. Cei doi l-au auzit vorbind şi L-au urmat pe Isus. Cât de simplu; totuşi aceasta este puterea lui Dumnezeu. A ajuns şi la inima ta vreun mesaj care te-a întors de la orice altceva la a-L urma pe Isus? Poate că ai mărturisit, sau ai fost poate botezat, sau poate că ai făcut multe alte lucruri asemănătoare, dar oare această Persoană binecuvântată, Mielul lui Dumnezeu, ţi-a atras inima la a-L urma pe El?

Isus i-a văzut pe cei doi şi El te vede şi pe tine acum. “Şi Isus le-a spus” şi îţi spune şi ţie: “Ce căutaţi?”. Îl auzi? Mărturiseşti că eşti un creştin. Ce cauţi tu? Care este scopul tău? Ei i-au spus: “Învăţătorule, unde locuieşti?”. A pus Duhul o dorinţă în inima ta? Vrei să cunoşti cu adevărat unde locuieşte Isus? El spune: “Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor”. Tu zici: unde este acest loc, Doamne? Este oare acel loc? “Şi El le-a spus: “Veniţi şi vedeţi!”. Au venit deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea”. Vei veni şi tu să vezi? Vei rămâne şi tu cu El? Sfârşitul este aproape; El Se va arăta în curând. Deci, dacă Isus nu înseamnă nimic pentru tine, vei spune: Nu, rămân unde sunt. Nu găsesc niciun folos în a renunţa la tot şi a-L urma pe Isus. Oare ce înseamnă Isus pentru tine? Este El totul sau nu este nimic?

“Veniţi şi vedeţi”; şi dacă vii să vezi unde locuieşte, rămâi cu El. Trebuie să fi cu Isus sau cu Satan, dumnezeul acestei lumi. Mai întâi rămâi cu El şi apoi devino predicator. La fel a făcut şi unul din cei care l-au auzit pe Ioan predicatorul şi care era Andrei, fratele lui Simon Petru. El devine un predicator pentru prima persoană pe care o întâlneşte. El nu a aşteptat până ar fi putut să primească o cameră sau să înceapă să predice într-o sală sau o capelă. “Acesta l-a găsit întâi pe fratele său Simon”. O, dacă fiecare urmaş adevărat al lui Isus, Mielul lui Dumnezeu, ar ieşi şi ar căuta un frate Simon! Să observăm predica lui Andrei. El spune: “Noi l-am găsit pe Mesia (care, tradus, înseamnă: Hristos)”. Aceste cuvinte sunt adevărate, însă noi trebuie să spunem cu mult mai mult – “Noi L-am găsit pe Mântuitorul!” ba mai mult, El ne-a găsit pe noi. Această predică ar avea un efect cu mult mai puternic decât toată oratoria învăţată în această lume.

Mergi pe stradă, sau oriunde în altă parte. Cine este acesta? Iată că apare Simon. De ani de zile, el caută mântuirea prin ţinerea legii, prin sacramente, prin fapte, prin biserica sa, aşa cum o numeşte el. Dar îşi spune în sinea lui: sunt tot la fel de departe ca întotdeauna. Nicio odihnă, nicio pace adevărată. Nu pot spune că sunt mântuit. Nu pot să privesc în faţă moartea şi judecata; sunt atât de multe opinii care mă derutează; şi am atâtea păcate; încerc să le uit, dar nu se poate. O, de aş putea să aflu calea adevărată.

Vorbeşte cu el; spune-i. Ia-l de mână şi încearcă predica lui Andrei. Spune-i, dacă poţi, ‘Eu l-am găsit pe Mântuitorul’, singurul Mântuitor; L-am găsit; am găsit tot ceea ce am nevoie în Isus, Mielul lui Dumnezeu. Şi fă ceea ce şi Andrei a făcut: “l-a dus la Isus”. Nu uita să faci asta. Nu îl chema la ceea ce oamenii numesc biserica sau la vreo sectă sau partidă pământescă. “Şi l-a dus la Isus. Isus, privindu-l, a spus: Tu eşti Simon, fiul lui Iona”. Da, cel ce avea să devină apostolul Petru a fost dus la Isus prin această predică scurtă a lui Andrei.

Să observăm că aceasta era calea lui Isus. “A doua zi, El a vrut să meargă în Galileea; şi Isus l-a găsit pe Filip şi i-a spus: Urmează-Mă”. Este destul de clar că Duhul Sfânt putea şi făcea, şi uneori încă face, lucrări în modul Cincizecimii. Mii au crezut şi s-au convertit în mod real şi s-au adunat la Domnul. Însă Ioan a scris epistola sa la mult timp după acele perioade ale Cincizecimii; şi nu dă el oare prin inspiraţie ceea ce continuă până la sfârşit? Acest fapt este foarte încurajator şi pentru noi astăzi, când predicile renumite pot să însemne necredincioşie renumită sau superstiţie.

Filip a fost umplut imediat de acelaşi duh: “Filip l-a găsit pe Natanael şi i-a spus: “Noi L-am găsit pe Acela despre care au scris Moise în lege şi profeţii: pe Isus, fiul lui Iosif, care este din Nazaret” Natanael pare să fi fost un iudeu religios. El s-a tulburat adânc în duh, atunci când se afla sub smochin, fără îndoială în judecată de sine şi astfel fără înşelăciune, ca un Israelit. Acest om religios a fost şocat la gândul că vreun bine adevărat ar putea ieşi din Nazaretul dispreţuit. Să ne gândim la Ierusalimul bine cunoscut cu preoţii şi cu templul său. Nu este exact la fel şi astăzi? Locul unde Isus este în mijloc este întotdeauna dispreţuit. Poate fi vreun bine acolo? „Filip i-a spus: Vino şi vezi!”. Da, spune-i omului religios, Natanael, că tu ai găsit tot ceea ce el are nevoie (şi caută în zadar să găsească) în Isus din Nazaret; şi spune-i: „Vino şi vezi!”. Şi cine află el că este dispreţuitul Nazarinean? El spune: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.

Domnul să ne dea mai mult din acest fel de a predica, spunând altora despre ce Mântuitor am găsit; aducând suflete la Persoana binecuvântată a lui Isus, Mielul Dumnezeu. Şi cât de mult îi aşteaptă El. Cititorule drag, ai venit tu la Isus?  Rămâi tu la El? Îl urmezi? Atunci cu siguranţă că îi poţi spune şi fratelui tău Simon.

O scrisoare despre „lauda din partea oamenilor”

 J. N. Darby

Dragul meu prieten şi frate în Isus Hristos,Îmi face plăcere să văd traducerea ta a ___. Îmi rezerv plăcerea de a o citi, sau mai degrabă de a-mi fi citită, în momente în care Domnul ne spune, ca odinioară apostolilor, „Veniţi la o parte să vă odihniţi puţin„. Totuşi nu pot să nu spun, dragul meu prieten, că plăcerea prilejuită de această lucrare a ta a fost într-o oarecare măsură diminuată de opinia mult prea favorabilă pe care ai exprimat-o în prefaţă cu privire la mine. Înainte ca să citesc un singur cuvânt în traducerea ta, am făcut cadou un exemplar unui foarte drag şi sincer prieten al meu, care mi-a transmis ulterior că, în prefaţă, tu ai vorbit în termeni de laudă cu privire la evlavia mea. Pasajul respectiv a produs acelaşi efect asupra prietenului meu, pe care l-a produs asupra mea când, ulterior, l-am văzut. Prin urmare nădăjduiesc că nu-mi vei lua în nume de rău ceea ce-ţi voi spune în continuare cu privire la acest subiect, care vor fi lucruri rezultate dintr-o destul de lungă experienţă.

 

Mândria este cel mai mare rău dintre toate relele care ne pândesc, iar dintre vrăjmaşii noştri ea este acela care moare cel mai încet şi cel mai greu. Chiar şi fiii veacului acestuia îşi pot da seama de acest lucru. Madame de Stael a spus pe patul de moarte : „Ştiţi care este ultimul lucru care moare în om ? Este iubirea de sine.” Dumnezeu urăşte mândria mai mult decât orice, pentru că ea dă omului locul care aparţine Aceluia care este înălţat mai presus de toţi. Mândria întrerupe părtăşia cu Dumnezeu şi aduce disciplinarea Lui, pentru că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri„. El va distruge numele celor mândri şi ni se spune că este rânduită o zi când „trufia omului va fi coborâtă şi mândria oamenilor va fi îngenuncheată„. Sunt încredinţat dragul meu prieten, că cineva nu poate face un mai mare rău semenului său decât să-l laude şi să-i alimenteze mândria. „Cel ce linguşeşte pe semenul lui îi întinde o cursă sub picioare” şi „O gură linguşitoare lucrează căderea„. Mai mult, fi sigur că vederea noastră este prea scurtă ca să putem judeca măsura de evlavie a fratelui nostru. N-o putem evalua cum trebuie fără cântarul din Locul Sfânt, şi acesta este în mâna Aceluia care cercetează inimile. Prin urmare, să nu judecăm nimic înainte de vreme, până va veni Domnul şi va da pe faţă gândurile inimii, şi când fiecare îşi va primi lauda de la El. Până atunci să nu judecăm pe fraţii noştri, nici pentru rău, nici pentru bine, ci să fim moderaţi şi să ne aducem aminte că cea mai sigură şi bună judecată este aceea pe care ne-o aplicăm nouă înşine atunci când îi socotim pe ceilalţi mai presus de noi.

Dacă ar fi să te întreb de unde ştii că sunt unul din cei mai avansaţi în viaţa creştină şi un eminent slujitor al lui Dumnezeu, fără îndoială că nu ai ştii ce să-mi răspunzi. Probabil că ai cita lucrările pe care le-am publicat; însă nu ştii, dragul meu frate – tu care poţi rosti o predică ziditoare la fel de bine cum o pot face şi eu – că ochii văd mai departe decât pot merge picioarele ? Că, din nefericire, noi nu suntem totdeauna, nici în toate lucrurile, ceea ce sunt predicile noastre, şi că „avem comoara aceasta în vase de lut, pentru ca măreţia puterii să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi„? Nu-ţi voi spune ce părere am eu însumi despre mine, pentru că, făcând aşa, aş căuta probabil tot timpul slava personală, iar în timp ce aş căuta-o aş încerca să par smerit, lucru care nu sunt. Îţi voi spune mai degrabă ce crede Stăpânul nostru despre mine, Cel care cercetează inimile şi care vorbeşte adevărul, care este „Amin şi Martorul credincios” şi care Şi-a făcut adesea auzit glasul în părţile cele mai ascunse ale sufletului meu, şi Îi sunt recunoscător pentru asta. Crede-mă deci, că El niciodată nu mi-a spus că sunt „un creştin eminent şi avansat în căile evlaviei”. Din contră, El îmi spune foarte simplu că dacă mi-aş cunoaşte locul, aş vedea că el este acela al celui dintâi dintre păcătoşi şi al celui din urmă dintre sfinţi. Cu siguranţă dragul meu prieten că voi prefera părerea Lui mai degrabă decât a ta.

Cel mai cu vază creştin este unul dintre aceia de care n-a auzit nimeni vreodată vorbindu-se, un slujitor sau un lucrător sărac, al cărui tot este Hristos, şi care face totul pentru ochiul lui Hristos, şi numai pentru al Lui. Cel dintâi va fi cel din urmă. Să fim tot mai hotărâţi, dragul meu, în a-L urma numai pe Domnul. El singur este vrednic de laudă, cinste şi adorare. Bunătatea Lui nu este niciodată îndeajuns de lăudată. Cântarea celor binecuvântaţi – Apocalipsa 5– nu înalţa pe nimeni decât pe Acela care i-a răscumparat cu sângele Lui. Nu conţine nici măcar un cuvânt de laudă la adresa vreunuia dintre ei – niciun cuvânt care să-i claseze în eminenţi şi mai puţin eminenţi – toate distincţiile sunt înghiţite într-un titlu comun : cei răscumpăraţi , titlu care constituie fericirea şi slava întregului trup. Să ne grăbim dar să ne aducem aminte la unison cu acel cântec pe care cu toţii nădăjduim că îl vor cânta şi vocile noastre slabe. Aceasta va fi fericirea noastră, chiar aici jos, şi va contribui la slava lui Dumnezeu, slavă care este adesea ştirbită de lauda pe care creştinii şi-o dau unii altora. Nu putem avea două guri – cu una să-L lăudăm pe Dumnezeu şi cu cealaltă pe om. Prin urmare, fie ca să facem şi noi ceea ce serafimii fac în ceruri, care cu două aripi îşi acoperă feţele, ca semn al perplexităţii lor înaintea prezenţei sfinte a Domnului, cu două îşi acoperă picioarele ca să-şi ascundă paşii dinaintea lor, iar cu ultimile două zboară pentru a împlini voia Domnului, în timp ce strigă : „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor; tot pământul este plin de slava Lui.„

Iartă-mi aceste câteva rânduri de îndemn, care sunt sigur că mai devreme sau mai târziu îţi vor fi de folos, devenind parte a propriei tale experienţe. Adu-ţi aminte de mine în rugăciunile tale, după cum şi eu mă rog ca binecuvântarea Domnului să fie din belşug asupra ta şi asupra lucrărilor tale. Dacă vreodată vei mai tipări o altă ediţie – şi nădăjduiesc că o vei face – elimină, te rog, cele două pasaje asupra cărora ţi-am îndreptat atenţia, şi numeşte-mă simplu „un frate, slujitor în Domnul”. E destulă cinste în aceste cuvinte, şi nu mai necesită nicio adăugire.

J.N.D.

  „Foloseşte un cuţit ascuţit pentru tine însuţi, vorbeşte puţin, slujeşte tuturor, treci neobservat. Aceasta înseamnă să fii cu adevărat mare: să slujeşti în anonimat şi să lucrezi fără să fii văzut.” J.N.Darby

 

Predicarea

 Edwin Cross

Nevoia de a privi asupra acestui subiect important este foarte mare. Direcţia creştinătăţii se îndepărtează de la o predicare temeinică de expunere şi studiere a Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul Său este lăsat deoparte iar vederile şi opiniile omului domină întreaga scenă. O formă de divertisment religios pare să pătrundă adânc în ceea ce se regăseşte astăzi la amvoane. Spectacole organizate şi prezentări de efect însoţite de muzică de ambianţă reprezintă norma pentru mii de creştini. Ce are Dumnezeu de spus cu privire la aceasta? Care este rânduiala dată de El? Ce metodă de comunicare a adevărurilor creştine are aprobarea Lui? Cei care tipăresc cărţi încurajează comunicarea adevărurilor spiritual prin mijloace spirituale atât în adunările copiilor lui Dumnezeu cât şi în răspândirea Evangheliei în lume.Este o mare nevoie de o predicare şi expunere regulată, în mod succesiv, a cărţilor Bibliei. Nevoia de a predica despre subiectele fundamentale ale credinţei este de asemenea esenţială pentru zidirea poporului Domnului. Există pericolul de a prezenta gânduri variate şi felurite şi mici discursuri motivaţionale doar pentru a umple timpul, aceasta nu va fi îndeajuns. Vorbitorul trebuie îşi găsească puterea de la Dumnezeu şi să-şi aplice darul pentru folosul temeinic al ascultătorilor.

 

Apoi mai există şi marea importanţă a lucrării de evanghelizare în public. Cât de urgentă este nevoia de a predica mulţimilor care trec fără niciun gând al eternităţii. Din fericire, Dumnezeu încă foloseşte acest mijloc de comunicare pe care El l-a aprobat. Vai, există prea multe lucruri care înlocuiesc predicarea Evangheliei care cercetează conştiinţele. Predicarea în aer liber este înlocuită de mimă, dans şi teatru; orice altceva decât predicarea directă a Evangheliei harului lui Dumnezeu. Falsul evanghelist se gândeşte că noutatea lui va atrage oameni la Hristos. Însă neascultarea lui (sau chiar a ei) faţă de voia lui Dumnezeu trădează că ei înşişi nu sunt ucenici adevăraţi în timp ce încearcă să facă din alţii ucenici!

Puterea evanghelizării stă în Cuvântul lui Dumnezeu; nu are nimic de a face cu tehnica. Nu înseamnă că predicatorul trebuie să neglijeze felul în care îşi face lucrarea; el trebuie, într-adevăr,  să caute cuvinte potrivite, „cuvinte ale adevărului” (Ecl 12:10). El nu trebuie să arunce ascultătorilor săi o amestecătură de banalităţi evlavioase, fără vreo pregătire şi o grijă spirituală dinainte, ci mai degrabă el trebuie să fie înţelept şi să câştige suflete (Prov 11:30).

Cuvântul pe care trebuie să îl predice îl va instrui de asemenea în lucrarea lui: „ despre care şi vorbim, nu în cuvinte învăţate prin înţelepciune omenească, ci în cele învăţate prin Duhul, explicând cele spirituale prin mijloace spirituale” (1. Corinteni 2:13). Rugăciunea noastră este ca cititorul să fie folosit în această mare slujire, iar dacă este chemat să o facă, să se angajeze în ea potrivit principiilor biblice. Porunca apostolică stă încă în picioare: „ vesteşte Cuvântul”! ( 4:2; 10:8; 1:25; etc.)

 

Pregãtirea slujitorului şi exercitarea unui dar

 Walter Gschwind

 

 

Dumnezeu îi pregăteşte pe slujitorii Săi pentru primirea şi pentru exercitarea darurilor. Acest lucru ni se arată în Scriptură prin câteva exemple. Pe un Saul din Tars, Dumnezeu l-a „pus deoparte din pântecele mamei“ sale (Galateni 1:15) şi l-a „chemat prin harul Său“ ca apostol al neamurilor. Saul însă n-a ştiut mulţi ani nimic despre aceasta. El trăia într-o altă sferă. Crescut la Ierusalim la picioarele lui Gamaliel şi educat după exactitatea legii părinţilor (Faptele Apostolilor 22:3-5), a devenit un om zelos pentru lege şi un persecutor al Adunării (Filipeni 3:5-6). Credea că Îi slujeşte lui Dumnezeu „legând şi trimiţând în închisoare şi bărbaţi şi femei“.Poseda deja atunci darul unui apostol sau un alt dar al Domnului pentru Adunarea Sa? În nici un caz! Aceste daruri sunt date pentru zidirea Trupului lui Hristos; el însă persecuta şi devasta Adunarea lui Dumnezeu (Galateni 1:13). Pentru a sluji lui Dumnezeu îi lipsea prima condiţie: întoarcerea la Dumnezeu.

 

Doar pe calea pocăinţei şi a întoarcerii la Dumnezeu şi a credinţei în Isus Hristos, omul ajunge în Adunarea celor „chemaţi afară“ din lume. Un astfel de om aparţine Trupului lui Hristos şi poate fi aşezat acolo de Dumnezeu într-un loc pentru o slujbă specială (1. Corinteni 12:18-24). Cine nu este născut din nou şi nu este proprietatea lui Hristos, nu are nici Duhul lui Dumnezeu, nici vreun dar al acestui Duh (Romani 8:9).

Totuşi, în creştinătate, mulţi sunt recunoscuţi ca slujitori ai lui Dumnezeu şi ca învăţători, dar care nu au îndeplinit această primă condiţie pentru posedarea unui dar spiritual. Nu sunt oare tocmai aceştia cei care distrug „credinţa“ creştinilor şi subminează autoritatea Cuvântului? Hristos nu i-a chemat să fie slujitorii Săi. Chiar dacă posedă o inteligenţă naturală strălucită şi sunt oratori excepţionali şi aparent slujesc unei lucrări bune, prin acţiunea lor au înlesnit marea decădere a creştinătăţii.

Pentru Saul a existat însă un drum spre Damasc. Aici L-a întâlnit pe Domnul înviat, în faţa căruia a căzut la pământ şi în faţa căruia şi-a condamnat viaţa de până atunci. Acum, Dumnezeu binevoieşte să-L descopere pe Fiul Său în el (Galateni 1:16) şi să-i arate şi legătura minunată a Domnului cu Adunarea Sa. Ce mare schimbare! Acum, Domnul spune despre Saul: Îmi este un vas ales, ca să poarte Numele Meu înaintea naţiunilor şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israel.

A doua condiţie: urmarea lui Isus. Când a dorit să cheme doisprezece ucenici ca slujitori ai Săi, pentru a-i sluji în marea Sa lucrare, Domnul Isus a coborât la Marea Galileii. Acolo i-a chemat pe Simon, Andrei, Iacov şi Ioan şi le-a spus: „Veniţi după Mine şi vă voi face să deveniţi pescari de oameni“ (Marcu 1:17). Aceşti pescari simpli şi neinstruiţi trebuiau să-L urmeze aşa cum erau. El a făcut din ei unelte pe care le-a putut folosi în lucrarea Sa minunată de salvare a oamenilor. Pregătirea lor pentru această lucrare a constat din urmarea Lui zilnică şi din învăţarea de la El. Domnul Însuşi i-a învăţat ce aveau nevoie pentru lucrarea care urmau să o facă.

În Marcu 3:14, gândul acesta este exprimat puţin altfel: „Şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi ca să-i trimită să predice.“ Umblarea în ascuns cu Domnul Isus poate să-l facă pe slujitorul talentat şi chemat al lui Hristos, un slujitor capabil pentru slujba Sa. De atunci va porni în puterea Duhului care locuieşte în el, pentru a fi o mărturie a lui Hristos printre oameni.

A treia condiţie: studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Tinerii creştini se aseamănă adesea cailor iuţi, care nu suportă să stea prea mult timp în grajd. Ei doresc să acţioneze şi să facă imediat o lucrare „mare“.

Dar cu ce vreţi să slujiţi? – Desigur, în Casa lui Dumnezeu sunt necesare diferite lucrări, mai ales pentru cei care au nevoie de o inimă plină de dragoste şi de o mână harnică. Căutaţi astfel de lucrări; ele vă vor fi arătate. Când este vorba de slujbe care au ca scop zidirea Trupului lui Hristos, atunci poate fi folosit numai cel care cunoaşte Cuvântul Adevărului, care ştie să-l explice şi să-l aplice. Slujitorul Domnului are posibilitatea să se hrănească mai întâi el însuşi din Cuvânt, „să rămână“ în el, „să înainteze“ şi „să îl facă înţelept spre mântuire“. În măsura în care i-a slujit lui, poate să-l dea mai departe şi altora.

Prin Duhul lui Dumnezeu, experimentatul apostol i-a dat tânărului său colaborator, Timotei, următorul sfat înţelept: „ …ia aminte la citire… Ocupă-te cu acestea, fii în totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor. Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele, pentru că, făcând aceasta, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultă“ (1. Timotei 4:13-16).

„Înţelege ceea ce îţi spun, pentru că Domnul îţi va da pricepere în toate. Străduieşte-te să te prezinţi pe tine însuţi lui Dumnezeu aprobat, un lucrător care nu are de ce să-i fie ruşine, împărţind drept Cuvântul adevărului. Dar tu rămâi în cele ce ai învăţat şi de care ai fost deplin încredinţat… că de copil cunoşti Sfintele Scrieri, care pot să te facă înţelept spre mântuire… Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură… ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună“ (2. Timotei 2:7, 15; 3:14-17).

A patra condiţie: învăţarea în şcoala lui Dumnezeu. Dacă apăsăm întrerupătorul, imediat se revarsă o lumină strălucitoare. Între primirea unui dar spiritual şi dezvoltarea sa deplină se scurge deseori o perioadă lungă de exerciţii în şcoala Învăţătorului, care îl conduce pe elevul său spre un scop, pe care acesta nu-l cunoaşte. El alege materiile pentru ucenicul Său. Există multe lecţii negative: voinţa proprie trebuie frântă, părerea înaltă despre propria putere, înţelepciune şi abilităţi proprii, trebuie zdrobită. Elevul trebuie să fie convins că în el, adică în carnea lui, nu locuieşte „nimic bun“. El trebuie să înveţe să fie veghetor faţă de carnea sa şi să se obişnuiască cu o umblare în Duhul. Acestea sunt lecţii generale pentru clasele elementare, în care se află toţi copiii lui Dumnezeu; dar dacă cineva nu învaţă aceste lucruri, cum ar putea face Domnul din el un instrument special?

A cincea condiţie: slujirea în lucrurile mici. Credincioşii din adunarea din Tesalonic s-au întors toţi la Dumnezeu pentru a sluji Dumnezeului celui viu (1. Tesaloniceni 1:9). Deşi nu erau de mult timp pe această cale, toţi erau activi într-un mod modest „în lucrarea Domnului“. Această lucrare era pe inima lor, chiar dacă la început activitatea lor a constat numai din mijlociri pentru oamenii din jurul lor, din mijlociri pentru slujba apostolului şi a colaboratorilor săi şi din mărturia fidelă pentru vecinii lor.

Dacă cuiva îi lipseşte o astfel de dovadă a dăruirii faţă de Dumnezeu şi interesul pentru întreaga lucrare a Domnului, cum ar putea fi chemat la lucrări mai mari? Cine se interesează puţin acasă de mântuirea celor pierduţi, nu va deveni un misionar, chiar dacă ar pleca în cealaltă parte a globului cu un cap plin de cunoştinţe şi în mână cu stetoscopul unui medic.

Darurile spirituale nu se dezvoltă în salturi. Dar cine se dovedeşte sârguincios în slujbe mici, pe acela Domnul îl poate chema la alte lucrări, dacă doreşte El. Ştefan şi Filip aparţineau de bărbaţii care, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, se ocupau cu slujirea la mese (Faptele Apostolilor 6). Dar curând, Ştefan a făcut minuni şi semne mari în popor. Filip a devenit un evanghelist (Faptele Apostolilor 21:8).

Indicaţii personale ale Domnului

Când a început pentru Pavel calea de urmare a Domnului Isus, el a întrebat: „Ce să fac, Doamne?“ Domnul i-a spus: „Ridică-te şi mergi la Damasc şi acolo ţi se va spune despre toate care-ţi sunt rânduite să le faci“ (Faptele Apostolilor 22:10). A avut o primă indicaţie personală a Domnului. În Damasc a primit, conform acestui cuvânt al Învăţătorului său, lumină pentru slujba care i-a fost rânduită. Mai târziu, în Antiohia, a fost trimis „de Duhul Sfânt“ împreună cu Barnaba în prima călătorie de evanghelizare (Faptele Apostolilor 13:2,4). În timpul călătoriilor sale, Domnul i-a dat indicaţii (Faptele Apostolilor 16:6-12).

Domnul dă şi astăzi slujitorilor Săi indicaţii clare prin Duhul Sfânt. Unul este condus pe calea unei slujbe în ascuns. Altul ajunge la „Damasc“, unde Domnul îi arată caracterul unei slujbe speciale în Adunarea lui Dumnezeu. S-ar putea ca pe lângă această slujbă, slujitorul să-şi poată exercita mulţi ani activitatea sa obişnuită de câştigare a existenţei, la fel cum a făcut apostolul Pavel mult timp, desigur cu jertfe mari (Faptele Apostolilor 18:3; 20:34-35; 1. Corinteni 9:12,15,18; 1. Tesaloniceni 2:9). Dar dacă Domnul îi dă aşa mult de lucru, încât este nevoit să renunţe la serviciul său, să o facă în ascultare şi în încredere faţă de Domnul său. El nu-l va lăsa, nici nu-l va părăsi. În 1. Corinteni 9ni se arată în ce mod rezolvă El nevoile vieţii pentru cei care „vestesc Evanghelia“ şi „seamănă cele spirituale“.

Fiecare credincios este un „rob al lui Hristos“. În întreaga sa slujbă, fie că are de luat decizii mai mari, fie mai mici, trebuie să acţioneze numai când are deplină convingere că Domnul i-a poruncit aşa.

Dar este bine, în exercitarea slujbei noastre, să ascultăm şi de obiecţiile fraţilor cu experienţă şi cu gândire spirituală şi să cântărim sfatul lor înaintea Domnului. Dacă un slujitor doreşte într-adevăr onoarea Domnului şi binele Adunării Sale, nu va nesocoti obiecţiile fraţilor săi, spunându-şi că aceştia nu au ce să se amestece în lucrarea sa.

Să ţinem cu tărie la principiul biblic: Cine a primit de la Domnul un dar pentru zidirea Adunării Sale, este răspunzător să-l exercite în dependenţă de El.

Învăţături din istoria Bisericii

Tendinţa inimii omeneşti, care a dus în decursul secolelor de la o stare plăcută lui Dumnezeu a Adunării la lipsurile actuale din creştinătate, există şi în inimile noastre. Aceasta ne constrânge să fim veghetori, dacă nu vrem să ne abatem deloc de la ordinea din Casa lui Dumnezeu, aşa cum ne este prezentată în Cuvântul Său.

Astfel, în creştinism s-a ajuns să se facă diferenţă între o poziţie „lumească“ şi una „spirituală“, între „profani“ şi „clerici“, când de fapt toţi cei care sunt născuţi din nou şi posedă Duhul, trebuie să fie „spirituali“ (Galateni 6:1) şi aparţin atât preoţiei sfinte, cât şi celei împărăteşti (1. Petru 2:5, 9).

Acest pericol dublu ne ameninţă şi pe noi. Unii înclină să lase în seama fraţilor care doresc să-i slujească cu dăruire Domnului întreaga muncă. Li se pare că ei aparţin de o altă clasă, de „profani“, care îşi pot permite să fie pasivi în lucrurile spirituale, în schimb cu atât mai activi în lucrurile pământeşti şi lumeşti. Cuvântul: „Vă îndemn deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă“ (Romani 12:1) are însă valabilitate pentru toţi.

Alţii, în schimb, cărora Domnul le-a dat o slujbă în public din Cuvânt, trebuie să se ferească de tendinţa inimii fireşti de a vrea să fie ceva şi de a-şi aroga o poziţie faţă de ceilalţi fraţi, poziţie care nu le revine. Apostolul Petru le scria bătrânilor: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, supraveghind, nu constrânşi, ci de bunăvoie; nu pentru câştig ruşinos, ci cu dragă inimă; nu ca domnind peste cei daţi vouă, ci fiind modele pentru turmă“ (1. Petru 5:2-4). El a înţeles îndemnul Domnului său: „Dar voi să nu fiţi numiţi Rabi, pentru că unul singur este Îndrumătorul vostru; şi voi toţi sunteţi fraţi. …nici să nu vă numiţi îndrumători, pentru că Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristosul. Iar cine este mai mare între voi va fi slujitorul vostru“ (Matei 23:8-12).

Scrisoarea 4- Rugăciunea

 C. H. Mackintosh…

 

 

 

Atunci când am început să-ţi scriu prima scrisoare, nu m-am gândit că ar trebui să extind seria scrisorilor mele până la cea de-a patra. Cu toate acestea, subiectul este unul de mare interes pentru mine şi aş dori ca, în continuare, să ating foarte pe scurt încă două sau chiar trei puncte.În primul rând, simt profund lipsa unui duh de rugăciune din partea nostră în susţinerea lucrării de evanghelizare. Am atins subiectul lucrării Duhului Sfânt şi de asemenea al locului pe care trebuie să îl aibă întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu, dar ceea ce mă surprinde este faptul că suntem foarte deficitari în privinţa rugăciunii fierbinţi, perseverente şi făcute cu credinţă. Acesta este adevăratul secret al puterii. „Noi”, spuneau apostolii, „vom stărui în rugăciune şi în slujirea Cuvântului” (Fapte 6:4).

 

Iată care este ordinea: „rugăciune şi slujirea Cuvântului”. Rugăciunea ne aduce puterea lui Dumnezeu şi acesta este ceea ce ne dorim; nu este puterea elocvenţei, ci puterea lui Dumnezeu şi aceasta se poate obţine doar aşteptându-l pe El. „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui lipsit de puteri. Tinerii vor fi storşi de puteri şi vor obosi şi bărbaţii tineri se vor împiedica şi vor cădea, dar cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu-şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi.” (Isaia 40:29-31).

Mi se pare că suntem mult prea mecanici în lucrare, dacă mă pot exprima în felul acesta. Este prea mult, din ceea ce aş numi, a trece printr-un serviciu. Mă tem că unii dintre noi stau mai mult pe picioare decât pe genunchi, mai mult într-un vagon de tren decât în cameră, mai mult pe drum decât în sanctuar, mai mult înaintea oamenilor decât înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta nu va merge niciodată. Este imposibil ca predicarea noastră să fie marcată de putere şi încununată cu rezultate, dacă eşuăm în a-L aştepta pe Dumnezeu. Priviţi la Însuşi binecuvântatul Stăpân, la măreţul Lucrător; priviţi cât de des Îl gasim în rugăciune: la botezul Său, la transfigurarea Sa, înainte de numirea şi trimiterea în lucrare a celor doisprezece. Pe scurt, din nou şi din nou Îl găsim pe Cel binecuvântat într-o atitudine de rugăciune. O dată, El se trezeşte cu mult înainte de începutul zilei pentru a se dedica rugăciunii. Altă dată, petrece întreaga noapte în rugăciune, pentru că petrecuse ziua în lucrare.

Ce exemplu pentru noi! Ce bine ar fi să-L urmăm! Ce bine ar fi să cunoaştem puţin mai bine ce înseamnă să agonizezi în rugăciune! Cât de puţin cunoaştem aceasta! Vorbesc despre mine însumi. Mi se pare că uneori suntem atât de ocupaţi cu întâlnirile de predicare, că nu mai avem timp pentru rugăciune, nu mai este timp pentru rugăciunea din cămăruţă, nu mai este timp pentru a fi singuri cu Dumnezeu. Intrăm într-un fel de spirală a lucrării publice. Ne grăbim din loc în loc, din întâlnire în întâlnire într-o stare sufletească lipsită de rugăciune şi de roadele ei. Ne mirăm oare că rezultatele sunt atât de puţine? Cum ar putea să fie altfel, dacă eşuăm atât de mult în aşteptarea lui Dumnezeu? Noi nu putem converti suflete, Dumnezeu singur poate să facă lucrul acesta şi dacă mergem înainte fără a-L aştepta pe El, dacă permitem predicării publice să înlocuiască rugăciunea personală, putem fi siguri că predicarea noastră va fi fără roade şi fără valoare. Trebuie într-adevăr să ne dedicăm rugăciunii, dacă dorim să avem succes în „slujirea Cuvântului”.

Aceasta nu este totul. Nu numai că ne lipseşte practica sfântă şi binecuvantată a rugăciunii personale. Aceasta este, din nefericire, mult prea adevărat, aşa cum am spus. Dar există ceva mai mult decât atât. Eşuăm în întâlnirile publice pentru rugăciune. Importanta lucrare de evanghelizare nu este amintită suficient în întâlnirile de rugăciune. Nu este adusă înaintea lui Dumnezeu în mod constant, cu stăruinţă şi cu claritate în întâlnirile noastre publice. S-ar putea ca ea să fie introdusă, într-o manieră formală, şi apoi uitată. Într-adevăr, simt că este o mare lipsă de perseverenţă şi dorinţă aprinsă în întâlnirile de rugăciune în general, nu numai în legătură cu lucrarea de evanghelizare, ci şi în legătură cu alte subiecte. În mod frecvent se manifestă mult formalism şi slăbiciune. Nu părem bărbaţi determinaţi, insistenţi; ne lipseşte duhul văduvei din Luca 18care l-a învins pe judecătorul nedrept prin simpla forţă a insistenţei sale. Se pare că uităm că Dumnezeu doreşte să fie întrebat şi că El îi răsplăteşte pe cei care-L caută cu sârguinţă.

Nu este de niciun folos să spunem: „Dumnezeu poate lucra şi fără mijlocirea noastră fierbinte; El Îşi va împlini scopurile Sale; El îi va aduna pe toţi ai Lui.” Ştim cu toţii lucrul acesta, dar mai ştim de asemenea că Cel care a stabilit sfârşitul, a stabilit şi mijloacele, iar dacă eşuăm în a-L aştepta, El îi va chema pe alţii să facă lucrarea Lui. Lucrarea va fi făcută, fără îndoială, dar noi vom pierde demnitatea, privilegiul şi răsplata lucrului pentru El. Este aceasta de puţină importanţă? Este de puţină importanţă să fii deposedat de privilegiul scump de a fi împreună lucrător cu Dumnezeu, de a avea comuniune cu El în binecuvântata lucrare pe care El o desfăşoară? O, cât de puţin preţuim lucrul acesta! Şi totuşi îl preţuim. Puţine sunt lucrurile în care putem gusta mai deplin acest privilegiu aşa cum o facem în rugăciunea fierbinte făcută împreună. Aici fiecare sfânt se poate alătura, aici toţi pot spune „amin” din toată inima. Nu toţi sunt predicatori, dar toţi se pot ruga, toţi se pot uni în rugăciune, toţi pot avea părtăşie.

Şi nu crezi oare că acolo unde adunarea este atrasă în rugăciune fierbinte pentru Evanghelie şi pentru salvarea sufletelor, nu există întotdeauna un izvor de binecuvântare reală şi profundă? Am experimentat lucrul acesta şi este întotdeauna o sursă de mângâiere de nedescris, de bucurie şi de încurajare, să văd adunarea înflăcărată pentru rugăciune, deoarece atunci, sunt sigur că Dumnezeu va revărsa binecuvântări fără număr.

Mai mult, atunci când este cazul, când duhul acesta minunat atinge întreaga adunare, poţi fi sigur că nu vor fi probleme în legătură cu ceea ce este se numeşte „responsabilitatea predicării”. Nu mai contează cine face lucrarea, atât timp cât este făcută cât se poate de bine. Dacă adunarea Îl aşteaptă pe Dumnezeu în mijlocire fierbinte pentru progresul lucrării, nu se va mai pune problema celui care face predicarea, având în vedere că Hristos este predicat şi sufletele sunt binecuvântate.

Mai există un lucru care m-a preocupat în mod deosebit în ultimul timp, şi anume, felul în care ne ocupăm de noii convertiţi. Cu siguranţă că este mare nevoie de grijă şi de atenţie, ca să nu fim găsiţi dând credit la ceea ce nu este deloc lucrarea adevărată a Duhului Sfânt. Există un mare pericol aici. Duşmanul caută dintotdeauna să introducă materiale contrafăcute în adunare, ca să poată întina mărturia şi să discrediteze adevărul lui Dumnezeu.

Toate aceste lucruri sunt foarte adevărate şi necesită întreaga noastră atenţie. Dar nu ţi se pare că, de multe ori, îi tratăm cu răceală pe noii convertiţi folosind un stil rigid şi exclusivist? Oare nu manifestăm adesea o atitudine de respingere prin comportamentul nostru? Aşteptăm ca tinerii creştini să ajungă la un standard de cunoaştere, care nouă ne-a luat ani de zile pentru a-l atinge. În plus, câteodată îi supunem unui interogatoriu, care are doar scopul de a-i necăji şi a-i încurca.

Cu siguranţă lucrul acesta nu este corect; Duhul lui Dumnezeu nu va crea absolut niciodată repulsie, confuzie sau perplexitate unui suflet scump care îşi pune întrebări. Nu ar fi niciodată după mintea şi inima lui Hristos ca să îngheţe duhul celui mai slab miel din turma câştigată prin propriul Său sânge. El doreşte ca noi să-i conducem uşor şi tandru: să-i mângâiem, să-i hrănim şi să-i preţuim în conformitate cu profunzimea dragostei inimii Sale. Este mare lucru să ne deschidem inimile, ca să discernem şi să apreciem lucrarea lui Dumnezeu în suflete neîmpiedicând-o punând mofturile noastre mizerabile ca pietre de poticnire în calea lor. Avem nevoie de călăuzire şi ajutor divin în privinţa aceasta ca în oricare alt aspect al lucrării noastre. Dar binecuvântat fie Dumnezeu, El este suficient pentru aceasta ca şi pentru oricare alt lucru. Haideti să-L aşteptăm pe El, să ne alipim de El, să luăm din comoara Sa nelimitată pentru fiecare caz în parte, pentru nevoia fiecărei clipe. El nu va dezamăgi niciodată o inimă dependentă, care aşteaptă şi care e plină de încredere.

Trebuie să închei acum această serie de scrisori. Cred că am atins cele mai multe, dacă nu chiar toate punctele la care m-am gândit. Sper să ai în vedere că, în toate scrisorile acestea, am notat în mod simplu gândurile mele cu cea mai mare libertate posibilă şi în toată intimitatea unei prietenii frăţeşti adevărate. Nu am scris o tratat formal, ci mi-am vărsat inima unui prieten drag şi unui tovarăş de jug. Lucrul acesta trebuie avut în vedere de toţi cei care vor citi aceste scrisori.

Fie ca Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te ţină. Fie ca El să încununeze lucrările tale cu binecuvântările Sale bogate şi minunate. Fie ca El să te păzească de orice lucrare rea şi să te păstreze pentru Împărăţia Sa eternă.

 

Slujba apostolului Pavel – un exemplu pentru noi

 E. A. Bremicker

Ce gând măreţ: Domnul doreşte să ne folosească pe fiecare în slujba Sa! Fie că suntem în vârstă sau tineri, fraţi sau surori, Domnul are pentru fiecare o lucrare. Indicaţiile din Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă baza oricărei slujbe. O parte din lecţiile divine constau din exemple de bărbaţi şi femei, din slujba cărora putem învăţa.Putem învăţa foarte multe din slujba apostolului Pavel. Desigur, nici unul dintre noi nu se poate pune pe aceeaşi treaptă cu apostolul Pavel, nici unul dintre noi nu are un dar şi o slujbă asemenea lui. Totuşi, în slujba apostolului Pavel găsim indicaţii care ne pot fi de folos. Pavel le scria corintenilor: „Fiţi imitatorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos“ (1. Corinteni 11:1 ). Acest lucru are valabilitate şi pentru slujbă.

 

În Faptele Apostolilor 20 găsim raportul, pe care apostolul îl dă în faţa bătrânilor din Efes despre slujba sa acolo.

1. Motivele slujbei
La fel ca la Domnul nostru, motivul cel mare pentru slujba apostolului era dragostea faţă de Domnul său, faţă de credincioşi şi faţă de oamenii pierduţi. Chiar dacă apostolul Pavel nu aminteşte aici cuvântul „dragoste“, găsim două expresii care ne conduc direct la acest motiv. În versetul 19 spune că a fost cu ei „slujind“ şi îşi încheie vorbirea cu cuvintele Domnului Isus: „Este mai ferice să dai, decât să primeşti“ (versetul 35). Ambele activităţi – a sluji şi a da – arată clar că cel care le face, are dragoste.

Fără dragoste nu poţi nici sluji, nici da din inimă. Fără dragoste ai putea exercita un dar, dar aceasta nu este adevărata slujbă. Cine slujeşte Domnului, trebuie să aibă dragoste. Cine dă aşa cum a dat Domnul, trebuie de asemenea să aibă dragoste. Suntem îndemnaţi: „Slujiţi unii altora prin dragoste“ (Galateni 5:13 ). Aşa a făcut şi Domnul; El a fost acela care „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi“ (Efeseni 5:2 ).

Să verificăm motivele pentru slujba noastră! Cât de repede ajungem în punctul central al slujbei noastre! Sau slujim într-adevăr Domnului? Lucrăm din dragoste pentru El, pentru fraţi, pentru oamenii din jurul nostru? Domnul ne poate ajuta să lucrăm pentru El având acest motiv.

2. Atitudinea în slujire
Atitudinea apostolului Pavel se observă clar când citim versetele 19 şi 24. Slujba sa era caracterizată de smerenie şi devotament. El dorea să-i slujească Domnului în toată smerenia şi nu îşi menaja viaţa. Adevărata sluijire se arată într-adevăr într-o atitudine de smerenie şi devotament. Găsim aceste caracteristici în mod desăvârşit la Domnul nostru. El S-a dăruit deplin lui Dumnezeu.

Dăruirea de sine o găsim şi la apostolul Pavel. El slujea „cu toată smerenia“. Smerenia înseamnă a ne pierde pe noi înşine din vedere. Acest lucru ne vine greu. Şi dăruirea este în strânsă legătură cu aceasta: nu noi înşine stăm în centru, ci El, căruia ne dăruim. Şi aceasta ne vine greu, pentru că tendinţa de a ne impune se va observa mereu, din nefericire, chiar şi în slujba pentru Domnul.

Pavel slujea cu toată smerenia, el era gata să-şi dea viaţa pentru credincioşi. El exprimă aceasta într-un alt loc prin cuvintele: „Chiar dacă sunt turnat ca jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, mă bucur“ (Filipeni 2:17 ). Să ne întrebăm: suntem gata să fim o jertfă? Suntem gata să ne uităm pe noi înşine şi să ne lăsăm „folosiţi“ în acest sens? Această gândire poate fi găsită la noi, numai când Domnul ia chip în noi.

3. Adaptabilitatea în slujbă
Pavel era foarte flexibil, mobil şi adaptabil în slujba sa. Aceasta nu înseamnă că se învârtea ca un steguleţ în vânt, ci că se putea adapta diferitelor ocazii.

Conţinutul şi tema slujbei: Slujba apostolului Pavel avea un conţinut bogat. În Faptele Apostolilor 20 foloseşte mai multe expresii care prezintă aceasta. El a mărturisit pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul Isus Hristos, a mărturisit Evanghelia harului lui Dumnezeu, a predicat împărăţia lui Dumnezeu şi a făcut cunoscut tot planul lui Dumnezeu (versetele 21-27). Slujba sa se îndrepta atât spre oamenii nemântuiţi, cât şi spre oamenii credincioşi. În aceasta, apostolul Pavel este desigur unic. Nici unul dintre noi nu are astăzi o astfel de slujbă. Dar ceea ce vrem să învăţăm este: să nu devenim unilaterali în slujba pentru Domnul, ci să păstrăm o anumită adaptabilitate. Evanghelistul nu trebuie să neglijeze învăţătura, iar învăţătorul nu trebuie să treacă niciodată cu vederea faptul că vestea trebuie să atingă şi pe oamenii necredincioşi. Nimeni nu poate face toate, deci să ne ferim de unilateralitate şi să ne bucurăm de fiecare care are un alt dar şi o altă lucrare decât noi.

Pentru cine era slujba: Şi aici, apostolul Pavel nu era unilateral. În versetul 21, el le aminteşte efesenilor că a vorbit atât iudeilor, cât şi grecilor. El nu era limitat cu privire la persoanele pe care le avea în faţa sa. Corintenilor le-a spus că s-a făcut „rob tuturor“ pentru a câştiga cât mai mulţi posibil (a se compara 1. Corinteni 9:19-23 ). Şi noi trebuie să ne adaptăm în slujbă. Dacă vorbim copiilor, trebuie să ne exprimăm altfel decât vorbim celor maturi. Când discutăm cu persoane de curând întoarse la Domnul, vom vorbi despre alte teme decât atunci când discutăm cu persoane care Îl urmează de mult timp pe Domnul. Aceasta nu înseamnă că „modificăm“ adevărul, ci că ne adaptăm respectivei grupe căreia îi vorbim. Să păstrăm această mobilitate! Exemplul desăvârşit este Domnul Isus. Cu teologul Nicodim a vorbit altfel decât cu femeia de la fântâna din Sihar. Cuvintele Sale erau întotdeauna pline de înţelepciune, dar totuşi diferite.

Locul slujbei: Pavel a slujit în diferite locuri. El a vorbit în public, dar şi în case. Acest lucru îl găsim şi la Domnul Isus. Să cercetăm în Evanghelii în ce locuri a slujit Domnul Isus! Îl găsim lângă mare, în locuri pustii, în sinagogă, în casele diferitor oameni. Slujba Sa era atât publică, cât şi în ascuns. La fel este şi astăzi. Slujba pentru poporul lui Dumnezeu şi pentru Evanghelie are loc atât în public, cât şi în particular. Să ne verificăm înaintea Domnului unde doreşte El să ne vadă în slujbă!

Timpul slujbei: Şi în legătură cu acest punct găsim mobilitate. În versetul 31, Pavel aminteşte că timp de trei ani, „noapte şi zi“ nu a încetat să îndemne cu lacrimi pe fiecare. Pavel a folosit atât noaptea, cât şi ziua, ocaziile de slujire pentru Domnul. El era mobil. Să ne gândim din nou la Domnul nostru. Discuţia memorabilă cu Nicodim a avut loc noaptea, pe femeia de la fântâna lui Iacov a întâlnit-o ziua, iar pentru copii Şi-a găsit timp la sfârşitul unei zile obositoare. Fiecare trebuie să-şi folosească astăzi bine timpul. Dar să nu uităm să fim mereu gata pentru a împlini o lucrare în slujba pentru Domnul nostru. Avem nevoie de flexibilitate. În mod deosebit în slujba de păstor, flexibilitatea este indispensabilă.

Metodele slujbei: Pavel nu era unilateral şi limitat nici cu privire la modul în care îşi făcea slujba. În capitolul 20 foloseşte cinci expresii care ne descriu metodica slujbei. Mai întâi vorbeşte despre „mărturisire“, adică el a prezentat adevărurile şi le-a adus în faţa oamenilor ca martor fidel. Apoi el „a învăţat“, deci a explicat cuvântul. De asemenea „a vestit“ vestea lui Dumnezeu ca un crainic. El „a predicat“ şi „a îndemnat“, deci a pus pe inima credincioşilor învăţăturile. Şi aici putem să urmărim slujba Domnului nostru, al cărui exemplu a fost urmat de apostolul Pavel. Domnul ne poate ajuta să nu devenim unilaterali în modul în care aducem Cuvântul. Duhul Sfânt ne va călăuzi în ce mod să spunem ceva. Să ne ferim de orice rutină, dar şi de un sistematism învăţat. Să învăţăm de la apostolul Pavel că atât pentru slujba de evanghelizare, cât şi pentru slujba pentru credincioşi este nevoie de multă adaptabilitate şi mobilitate.

4. Perseverenţa în slujbă
Flexibilitatea şi mobilitatea în slujbă nu înseamnă că suntem instabili şi schimbători. Din contră! Apostolul Pavel nu era numai adaptabil, ci era şi foarte perseverent în slujba sa. La el găsim un echilibru exemplar. El le-a spus celor din Efes (versetul 18) că a fost cu ei din prima zi. Tot timpul nu a încetat „să îndemne cu lacrimi pe fiecare“. El a îndeplinit lucrarea dată de Domnul şi nu a întrerupt-o înainte de timp.

Despre Domnul Isus citim cuvintele profetice: „Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un popor răzvrătit“ (Isaia 65:2 ). El a fost caracterizat de perseverenţă în slujba Sa pentru Dumnezeul Său. Nimeni nu a împlinit atât de desăvârşit slujba ca El. Domnul Isus nu S-a lăsat oprit de nimeni şi nimic. Şi pentru noi are valabilitate îndemnul care i s-a spus lui Arhip: „Ia seama la slujba pe care ai primit-o de la Domnul, ca s-o împlineşti“ (Coloseni 4:17 ). Este relativ uşor să începi o lucrare în exuberanţa sentimentelor, dar este mult mai greu să o realizezi în credincioşie în cazul unei împotriviri. Domnul Isus nu S-a lăsat oprit de piedici şi probleme. Acelaşi lucru îl găsim la apostolul Pavel. Acesta să fie un indicator pentru noi.

5. Sentimentele în slujbă
Ce sentimente avem în slujba pentru Domnul? Este o deficienţă gravă când slujba se realizează fără un interes viu. Domnul a fost deseori mişcat, i s-a făcut milă. Slujba pentru El este altceva decât a realiza o lucrare pământească. Pavel a acţionat cu simţăminte de inimă. Întreaga vorbire către bătrânii din Efes este „înrămată“ de lacrimi. În versetul 19 aminteşte lacrimile şi încercările, iar în versetul 31 vorbeşte despre faptul că i-a îndemnat noapte şi zi, cu lacrimi, pe credincioşi.

Lacrimile din versetul 19 se află în legătură cu respingerea şi prigoana din partea duşmanilor Evangheliei care îl urmăreau şi doreau să-l omoare pe Pavel. Despre aceasta vorbeşte în cuvinte impresionante în 2. Corinteni 1 . Împovărarea era atât de uriaşă pentru el şi pentru colaboratorii săi, iar duşmănia atât de mare, încât n-au văzut nici o cale de ieşire. Aceste suferinţe au avut ca urmare lacrimi. Şi Domnul nostru a vărsat aceste lacrimi. Când S-a apropiat de cetatea Ierusalim, El a vărsat lacrimi, pentru că S-a gândit la judecata pe care şi-a atras-o cetatea prin respingerea ei. Cel care doreşte să fie o mărturie vie pentru Domnul Isus, va simţi împotrivire, desigur, nu în aceeaşi măsură ca Domnul Isus, şi nici ca apostolul Pavel. Totuşi suntem trişti când vedem că oamenii nu vor să primească vestea Evangheliei. Rămânem indiferenţi? Să avem simţăminte divine faţă de aceştia. Spre îmbărbătarea noastră putem să privim spre Acela „care a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine“.

Lacrimile din versetul 31 sunt de altă natură. Pavel i-a îndemnat cu lacrimi pe credincioşi, noapte şi zi. Prevedea ziua în care va fi părăsit de toţi din Asia? În orice caz, avea pe inimă binele credincioşilor pe care îi îndemna cu lacrimi. Cuvântul folosit pentru „a îndemna“ înseamnă „a vorbi stăruitor inimii“, „a avertiza“. Pavel nu a folosit ciocanul şi dalta pentru a vorbi inimilor efesenilor, ci a făcut-o cu lacrimi. Aceasta ne aminteşte de un cuvânt din Ieremia: „Dacă nu veţi asculta aceasta, sufletul meu va plânge în locuri ascunse pentru mândria voastră şi ochiul meu va plânge amar şi va vărsa lacrimi…“ (Ieremia 13:17 ). Cât de mult L-a lovit şi pe Domnul Isus faptul că ucenicii nu L-au înţeles şi nu au putut să pătrundă sentimentele Sale cu privire la cruce.

Şi noi trebuie să ne exercităm slujba printre credincioşi cu astfel de sentimente. Acest lucru începe în familie şi continuă în poporul lui Dumnezeu. Poate vom avea parte de lacrimi, dar Dumnezeu va „pune“ lacrimile în „burduful Său“, cum spune psalmistul. Lacrimile vărsate în slujba pentru Domnul nu sunt pierdute. În Psalmul 126:5 citim minunatele cuvinte: „Cei care seamănă cu lacrimi vor secera cu cântec de bucurie.“ Aceasta are valabilitate pentru Domnul Isus, pentru apostolul Pavel şi pentru noi. Domnul ne face părtaşi la lacrimile Sale. Dar apoi psalmistul continuă: „Cel care merge plângând, purtând sămânţa de semănat, se va întoarce cu cântec de bucurie, purtându-şi snopii.“ Roada aparţine Domnului nostru. El poartă snopii Săi. Nu este un privilegiu ca printr-o slujbă perseverentă să contribuim puţin, ca El să-Şi ducă cândva acasă snopii? Merită!

Slujba pentru Domnul
U. Furrer

Cu siguranţă, fiecare credincios doreşte să-i slujească Domnului şi Mântuitorului său. Din această dorinţă cu intenţii bune rezultă adesea multă voinţă proprie. Fiecare se gândeşte cum ar putea sluji Domnului, ce ar putea face pentru El. Auzim chiar spunându-li-se tinerilor credincioşi: indiferent ce faceţi, dar să faceţi ceva!

Nu vom cerceta în continuare cum apreciază Domnul o astfel de acţiune şi astfel de slujbe, ci ne vom întreba: cum trebuie să procedăm corect, dacă dorim să-i slujim Domnului?

În primul rând este important şi necesar să vedem care sunt principiile pe care ni le-a dat Dumnezeu în Cuvântul Său despre slujba alor Săi. Biblia ne dă în acest sens indicaţii clare. Apoi trebuie să ştim care este misiunea noastră personală de la Domnul.

Diferite tipuri de slujbă
Slujba pentru Domnul este un privilegiu pentru fiecare creştin. Cuvântul lui Dumnezeu deosebeşte diferite slujbe:

a) Slujba amintită în Romani 12:1 este o slujbă îndreptată spre Dumnezeu. Ea cuprinde şi adorarea, care vine din inimile noastre şi se înalţă la Dumnezeu.

b) În Romani 12:7 este vorba de slujba de diacon. Această activitate cuprinde administrarea darurilor materiale. Este o slujbă pentru oameni. Condiţiile morale pe care trebuie să le aibă un astfel de slujitor, le găsim în 1. Timotei 3:8-13 .

c) În Romani 12 avem şi un al treilea tip de slujbă: slujirea pentru Domnul ca robi (versetul 11). Matei 8:9 ne oferă o ilustraţie clară despre modul în care trebuie exercitată o astfel de slujbă: „Du-te!“ şi se duce. „Vino!“ şi vine. „Fă aceasta!“ şi face (de exemplu Faptele Apostolilor 9:10, 11, 15 ).

d) Cuvântul „slujitor“ în 1. Corinteni 4:1 înseamnă „persoană căreia i s-a încredinţat o lucrare“. Prin aceasta este desemnată slujba specială a apostolilor.

e) Pe lângă acestea mai sunt alte slujbe spirituale, ca de exemplu cea a învăţătorului şi a supraveghetorului (Romani 12:7, 8 ). Slujba de supraveghetor este limitată la adunarea locală de care aparţine per-soana care exercită o astfel de slujbă. Cine doreşte să exercite o astfel de slujbă trebuie să îndeplinească condiţiile morale, pe care le găsim în 1. Timotei 3:1-7 .

Lucruri principiale referitoare la slujbă
– Fiecare este înzestrat pentru o anumită slujbă, dar nu toţi pentru aceeaşi slujbă (Luca 19:13 ; Matei 25:15 ).
– Domnul dă fiecăruia un dar după măsura credinţei sale (Romani 12:3, 6 ).
– Fiecare are o lucrare în funcţie de câmpul său de lucru (2. Corinteni 10:13-16 ).
– Există diferite lucrări, iar Domnul este Cel care le împarte (Galateni 2:7-8 ).
– Cuvântul lui Dumnezeu numeşte şi motivele pentru slujbă. În Romani 12:1 îndurările lui Dumnezeu sunt motivul de a-i sluji. În versetul 11 al aceluiaşi capitol se subliniază: „slujind Domnului“. Nu conţinutul slujbei trebuie să fie motivul, ci Domnul. Motivul slujbei noastre nu trebuie să fie succesul, pentru că slujba nu trebuie să-l facă mare pe slujitor (1. Tesaloniceni 2:6 ).
– Gândul cu care trebuie să ne exercităm slujba, trebuie să fie gândul Domnului Isus, care S-a golit pe Sine Însuşi, a luat chip de rob, S-a smerit şi a mers până la moarte în ascultarea Sa (Filipeni 2:5-8 ).
– El ne va răsplăti pentru ceea ce ne-a încredinţat şi pentru care ne-a dăruit har (Matei 25:21, 23 ). Reţineţi: răsplata nu este în funcţie de mărimea darului, ci fiecare, care a fost fidel, primeşte aceeaşi răsplată.

Reţineţi: Succesul unui slujitor este întotdeauna problema lui Dumnezeu (1. Corinteni 12:4-6 ). Duhul lui Dumnezeu foloseşte darurile pe care le are fiecare persoană în parte. Domnul dă lucrările. Efectele care rezultă sunt numai de la Dumnezeu.

Întrebări practice
Care sunt pregătirile necesare, conform Scripturii, pentru slujbă? Pregătirea pentru o slujbă nu se face într-o şcoală biblică, ci în şcoala vieţii, în care Domnul ne-a pus pe fiecare. Conform Efeseni 2 .10, atât noi suntem pregătiţi pentru slujbă, cât şi slujba este pregătită pentru noi.

Ce să facem? Dumnezeu nu cere nimic altceva de la noi, decât să facem voia Sa şi să nu urmăm voia proprie (Galateni 1:16 ).

Ce înseamnă a face voia lui Dumnezeu? A face tot ce vrea Dumnezeu şi a nu face nimic ce nu vrea El (Ioan 4:34 ; Galateni 5:17 ).

Cum recunosc voia lui Dumnezeu? Îl putem ruga pe Dumnezeu să ne arate voia Sa (Faptele Apostolilor 22:10 ). Important este: când ne arată voia Sa, să o acceptăm! (a se vedea cartea Iona).

Cum Îi putem sluji Domnului? În Luca 16:10 citim: „Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult.“ Dacă sunt credincios în lucrurile mărunte, Domnul îmi va încredinţa mai mult (Marcu 4:25 ). Dar totdeauna începe de jos.

Când este timpul să-i slujim? Despre filipeni, apostolul scrie că din prima zi, adică de la întoarcerea lor la Dumnezeu, au luat parte la Evanghelie (Filipeni 1:5 ). Ei n-au spus: mai târziu! „Vesteşte Cuvântul, stăruie la timp şi nelatimp“ (2. Timotei 4:2 ).

Cât timp Îi putem sluji Domnului? Timpul de slujbă este limitat pentru fiecare, de aceea să folosim timpul (Efeseni 5:16 ; 1. Corinteni 7:29 ; Coloseni 4:5 ).

Recunoaşterea şi evitarea pericolelor
În slujba pentru Domnul există şi pericole. Ele sunt ca şi stâncile în mare, pe care trebuie să le ocolim.

A nu face nimic. Dumnezeu doreşte să facem acea lucrare pentru care ne-a făcut capabili (Ieremia 1:5-8 ).

A face prea mult. Această stare este mai gravă decât a nu face nimic, deoarece poate avea urmări foarte mari. Unii au început o lucrare cu mult entuziasm şi au renunţat la ea cu resemnare.

A face ceva în independenţă (Ioan 21:3 ). Rezultatul va fi ca odinioară la ucenici: „În noaptea aceea n-au prins nimic.“ Este deci greşit a face pur şi simplu ceva. Contrariul independenţei îl găsim în Faptele Apostolilor 13:1-3 : Adunarea s-a făcut una cu slujitorii Domnului prin punerea mâinilor.

Amestecul în lucrarea altora. Cu privire la slujba altora, am putea întreba ca Petru: „Dar cu acesta ce va fi?“ (Ioan 21:21 ). Răspunsul Domnului sub forma unei contraîntrebări este clar: „Ce-ţi pasă ţie?“

A fi epuizat, a renunţa la slujbă. Ioan, numit Marcu, şi Dima sunt două exemple în acest sens în Noul Testament (Faptele Apostolilor 13:13 ; 15:38 şi 2. Timotei 4:10 ). În cazul lui Ioan, numit Marcu, a avut loc o reabilitare deplină (2. Timotei 4:11 ), în cazul lui Dima, din nefericire, nu.

A te lăuda cu slujba. Acest pericol îl recunoaştem, dacă ne întrebăm: Cât vorbesc despre mine şi despre slujba mea? (comparaţi 2. Corinteni 10:17, 18 ).

„De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdea-una în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“ (1. Corinteni 15:58 ).

Istoria ulterioară și declinul spiritual

 Georges André… 

ÎncercareaPerioada glorioasă a lui Solomon nu a durat prea mult. Deja în timpul vieţii sale, decaderea începuse, iar sub Roboam, fiul său, s-a produs dezbinarea împărăţiei; leviţii, care erau risipiţi în teritoriul ocupat de cele zece semintii s-au pomenit în faţa unei probleme foarte dificile. Ieroboam introduce idolatria şi aşază preoţi ai înălţimilor pentru ţapii şi viţeii pe care îi făcuse (2. Cronici 11:15). El caută să inspire leviţilor dezgust faţă de preoţia Domnului. Ce era de făcut? Leviţii ar fi trebuit să se supună lui Ieroboam şi planurilor sale păcătoase? Să se mulţumească a se duce din când în când la Ierusalim? „Leviţii şi-au părăsit ţinuturile şi moşiile şi au venit în Iuda şi la Ierusalim” (2. Cronici 11:14). Ei au preferat să părăsească ceea ce aveau, meleagurile care le erau dragi şi să se mute acolo unde Numele Domnului era încă, în mod liber, recunoscut şi adorat. Fără a se lăsa influenţaţi de faptul că la Ierusalim nu-i aşteptau averi şi moşii, fără să se împiedice de faptul că zeciuiala furnizată acum de două semintii nu se putea compara nici pe departe cu aceea provenită de la cele douăsprezece seminţii altădată, deşi numărul leviţilor nu se modificase.

 

Este o dilemă cu care s-au confruntat numeroşi slujitori ai lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, o situaţie tragică pe care o mai întâmpină şi astăzi mulţi servitori ai Domnului. Poate că se va pune la fel problema şi pentru unii dintre cititorii mei!

Din alt punct de vedere, schimbarea domiciliului este o problemă de stringentă actualitate, fie pentru tinerii care se stabilesc înaltă localitate spre a-şi continua studiile sau a-şi face ucenicia sau stagiatura, fie pentru alţii ceva mai în vârstă aflaţi în căutarea unui loc de reşedinţă pentru ei şi familiile lor, sau transferaţi în interesul serviciului. Cât de important este să alegem, sau mai degrabă să-L lăsăm pe Domnul să ne arate ce a ales El pentru noi! Or, pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu, a ne ataşa uneia sau alteia dintre adunările creştine nu este un lucru de cea mai mare importanţă? Poate că adunarea pe care Domnul a ales-o pentru noi este una mică şi acolo va trebui să începem această ucenicie de levit, aşa cum am văzut-o în paginile precedente. În cazuri excepţionale, s-ar putea ca Domnul să ne conducă, prin forţa împrejurărilor, să ne aşezăm într-o localitate unde nu există adunare. Dacă în localităţile învecinate sunt adunări creştine, grija noastră va fi să le contactăm şi să stabilim relaţii cu acei credincioşi. Apoi, va trebui să începem a căuta, în imediata noastră apropiere, suflete care manifestă un oarecare interes pentru lucrurile lui Dumnezeu, să le transmitem un mesaj evanghelic; apoi, vom încerca să le grupăm în casa noastră pentru a cerceta împreună Cuvântul lui Dumnezeu. Şi Domnul va putea binecuvânta lucrarea începută de noi. La prima vedere, ni s-ar părea aşa ceva cu totul ieşit din comun, extraordinar. Totuşi, aceasta este experienţa binecuvântată făcută de mulţi fraţi ai noştri, în ultimele câteva zeci de ani, în numeroase ţări străine sau de aceia care au trebuit să-şi schimbe locul de muncă în alte localităţi. Căutând suflete care ar fi dorit să cunoască pe Dumnezeu, fraţii noştri au devenit, în multe cazuri, mijlocul binecuvântat folosit pentru înfiinţarea unor noi adunări creştine. Fără îndoială că, pentru a realiza asemenea lucruri, sunt necesare: o călăuzire clară din partea Domnului, o umilinţă adâncă, multă energie, perseverenţă, pentru că vrăjmaşul nu precupeţeşte nici un efort pentru a pune piedici lucrării lui Dumnezeu.

Să facă Domnul să fim o binecuvântare, şi nu o piedică, în orice loc şi în orice adunare ne-ar aşeza El! Când un tânăr credincios va părăsi o localitate, ce bine ar fi să se poată spune cu privire la el: „O minunată amintire ne lasă acest om care ne-a fost de un real folos!” Din altă perspectivă, este bine ca fiecare din noi, acolo unde ne aflăm, să ştim să îmbrăţişăm cu căldură pe tinerii care vin la noi pentru un timp scurt, sau pentru a se stabili acolo. Este de dorit să găsească din partea noastră dragoste, înţelegere, un sfat sau o mână de ajutor la nevoie. Într-o adunare mare, de asemenea, va trebui ca tinerii aflaţi acolo, pentru un anumit timp, să nu se retragă grăbiţi la sfârşitul întrunirilor credincioşilor, ci să aibă pe inimă stabilirea de relaţii cu tinerii locali şi cu eventuali prieteni de familie aflaţi în localitatea respectivă. Altfel, este foarte posibil ca ei să treacă neobservaţi în mulţime. Dar dacă s-a stabilit o relaţie şi tânărul respectiv a beneficiat de ea – aşa cum s-a întâmplat cu mulţi dintre noi – ce fericit va fi el să poată spune mai târziu: „mult bine am primit, de mari binecuvântări am avut parte în adunarea aceasta unde Domnul mi-a vorbit adesea, într-un mod decisiv, prin intermediul a diferiţi prietenii”

Învăţarea Legii

Sub domnia lui Iosafat, îi vedem pe leviţi îndeplinind o nouă funcţie. Astfel, în 2. Cronici 17:7-9, nişte leviţi însoţesc alte persoane importante din anturajul împăratului şi „învaţă pe oameni în Iuda, având cu ei cartea legii Domnului”. Ei fac astfel turul cetăţilor lui Iuda şi contribuie la instruirea poporului. Era un timp de decădere morală şi religioasă: Ce mijloc mai eficient s-ar fi putut găsi pentru a întoarce inimile oamenilor spre Dumnezeu, decât prezentarea, explicarea, lămurirea Cuvântului Domnului? Acelaşi procedeu binecuvântat este folosit şi pe timpul lui Iosia, când a fost găsită cartea Legii (2. Cronici 34:30şi 35:3), unde îi găsim pe leviţi „învăţând pe tot Israelul.” O slujbă binecuvântată pe care puţinii leviţi întorşi din robia babilonică au împlinit-o pe timpul lui Neemia când „leviţii lămureau poporului Legea…citeau tare şi clar din cartea Legii lui Dumnezeu şi-I dădeau sensul, ca să-i facă să înţeleagă citirea” (Neemia 8:7-8).

Cântarea

Mai găsim, pe timpul împăraţilor, o magnifică ocazie când cântăreţii şi-au făcut auzite glasurile. În 2. Cronici 20, Iosafat este atacat de o mare mulţime şi împărăţia lui se află în mare pericol. Împăratul caută pe Domnul, convoacă poporul să se roage împreună cu el şi rosteşte aceste cuvinte memorabile: „O, Dumnezeul nostru… noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi care înaintează împotriva noastră, şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine” (versetul 12). Atunci un cântăreţ, unul dintre fiii lui Asaf, a fost folosit de Domnul pentru a transmite poporului promisiunea victoriei: „Nu veţi avea de luptat de data aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea mântuirea Domnului” (versetul 17). A doua zi, când Iosafat a ieşit cu oştile sale, „în învoire cu poporul a numit…” – Ce? Nişte căpetenii în fruntea oştirii? Nu, „nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte, şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul” (versetele 20,21). Ce lucru interesant! În faţa vrăjmaşilor lor şi confruntaţi cu un asemenea pericol, oamenii aceştia cântau! „În clipa când au început cântările şi laudele”, Domnul a întins nişte capcane contra vrăjmaşilor care au fost bătuţi şi s-au ucis între ei. Iosafat şi tot poporul lui nu au avut de făcut altceva decât să ia prada de război. A patra zi, s-au adunat să binecuvânteze şi să laude pe Domnul; întoşi la Ierusalim, ei au venit la Casa Lui cu sunet de alăute, de harfe şi de trâmbiţe pentru a-I aduce recunoştinţă şi mulţumiri.

Sub domnia lui Ezechia, găsim iarăşi pe leviţi intonând cântări de laudă, de data aceasta legate de jertfe. După restaurarea şi curăţirea Templului, Ezechia adună poporul pentru a aduce iarăşi jertfe în cinstea Domnului. El aşază pe leviţi în Casa Domnului cu instrumentele lui David şi porunceşte să se aducă arderile-de-tot pe altar. „Şi în clipa când a început arderea-de-tot, a început şi Cântarea Domnului… şi au sunat din trâmbiţe până s-a terminat arderea-de-tot” (2. Cronici 29:27-28). Pasaj remarcabil, de unde putem vedea că, fără ardere-de-tot, nu poate avea loc cântarea de laudă! Fără moartea lui Hristos pe cruce, unde Dumnezeu a fost glorificat pe deplin, lauda celor răscumpăraţi nu s-ar fi ridicat niciodată spre sfântul Locaş din ceruri.

Pe timpul lui Neemia, dedicarea zidurilor Ierusalimului a fost marcată de prezenţa leviţilor convocaţi acolo „ca să ţină sfinţirea cu laude şi cântări” (Neemia 12:27). Fiii cântăreţilor s-au adunat, fiind evocate timpurile de odinioară când „pe vremea lui David şi lui Asaf, erau căpetenii peste cântăreţi şi cântări de laudă şi de mulţumire în cinstea lui Dumnezeu.” Acest timp minunat se poate repeta, pentru că „tot Israelul, în zilele lui Zorobabel şi Neemia, a dat părţile cuvenite cântăreţilor şi uşierilor, zi de zi” (Neemia 12:47). Ei şi-au reluat astfel slujba de adorare şi de laudă în cinstea Domnului în ciuda epocii deosebit de critice pe care o traversau.

Trezirile religioase

În istoria împăraţilor lui Iuda, găsim numeroase treziri succesive, adică tot atâtea întoarceri ale poporului spre Cuvântul Domnului şi spre Casa Lui. Uşierii au avut adesea un rol foarte important în trezirile respective, dar timpul şi spaţiul nu ne permit să intrăm în detalii. Să amintim doar importanţa lor contribuţie la încoronarea lui Ioas (2. Cronici 23:4,7,8). Pe vremea lui Ioas (2. Cronici 24) şi a lui Iosia (2. Cronici 34), leviţii adunau argintul necesar restaurării Templului. Sub domnia lui Ezechia, ei s-au ocupat de curăţirea Templului (2. Cronici 29) şi au dat un ajutor însemnat preoţilor al căror număr s-a dovedit a fi insuficient (versetul 34). Ei au participat activ la sărbătorirea Paştelor de către regele acesta (2. Cronici 30:15,21-22). Împreună cu preoţii au rostit rugăciunea de binecuvântare (versetul 27). De asemenea, în 2. Cronici 35, cu ocazia sărbătorii Paştelor sub domnia lui Iosia, leviţii s-au aflat fiecare la locul lui (versetele 3,6,15). Chiar şi pe timpul lui Ezechia, ei îşi reiau atribuţiile de intendenţi în administrarea zeciuielilor (2. Cronici 31:12-14) şi în distribuirea lor metodică faţă de cei ce erau îndreptăţiţi să beneficieze de ele (versetul 14 şi următoarele), inclusiv pruncii, soţiile, fiii şi fiicele acestora.

Întoarcerea din robie

Mai numeroşi decât preoţii pe vremea ultimilor împăraţi ai lui Iuda, leviţii s-au împuţinat considerabil, pe timpul lui Zorobabel şi apoi al lui Ezra. Astfel, în Ezra 2:40nu mai erau decât 74 de leviţi faţă de câteva mii de preoţi, şi numai 120 de cântăreţi şi 39 de portari. La a doua cursă, Ezra a strâns poporul „la râul care curge spre Ahava” (Ezra 8:15), însă nu a fost găsit acolo „nici unul dintre fiii lui Levi.” A trebuit să se întreprindă nişte demersuri spre a convinge pe vreo patruzeci de bărbaţi să vină cu ei (versetele 18,19). Printre aceştia se găsea şi „un bărbat cuminte” al cărui nume nu este pomenit (poate din raţiuni de umilinţă); fără îndoială că acesta a fost de mare folos fraţilor săi, de vreme ce a fost adus „fiindcă mâna cea bună a Dumnezeului nostru era peste noi” (Ezra 8:18). Într-un timp de ruină, ce binecuvântare poate fi pentru mulţi oameni slujba unui singur bărbat priceput în lucrurile Domnului şi acţionând sub privirile Sale şi cu temere de Numele Lui!

În timpul lui Neemia, leviţii abia sunt menţionaţi la repararea zidurilor (Neemia 3:17), în timp ce alţii au dovedit multă râvnă în această lucrare atât de importantă.

În ciuda numărului lor atât de scăzut, leviţii întorşi din robia babilonică şi-au putut relua activităţile specifice funcţiei lor. Astfel, ei supravegheau lucrările Casei lui Dumnezeu (Ezra 3:8-9), iar la un moment dat au fost repuşi în slujbă (Ezra 6:18).

Ei s-au curăţit „cu toţii” pentru a ţine Paştele Domnului (versetul 20). O bună parte dintre ei – lista respectivă a fost inserată pe paginile Scripturii – au avut pe inimă să se stabilească la Ierusalim, după cum altădată părinţii lor tăbărau împrejurul Cortului întâlnirii (Neemia 11:15-19). După cum am văzut, ei au avut iarăşi posibilitatea de a lămuri poporului cuvintele Legii, iar cântăreţii şi-au exercitat darul pentru gloria Domnului.

Portarii au primit o misiune aparte în vederea împiedicării negustorilor de a pătrunde în Iersualim în ziua sabatului (Neemia 13:15-22). Neemia le-a poruncit să închidă porţile cetăţii înainte de sabat, de îndată ce le va ajunge umbra şi să nu le deschidă decât după sabat (versetul 19). Oare nu găsim aici o învăţătură foarte practică şi pentru noi înşine? Fără îndoială că mulţi credincioşi sunt duşi de gânduri, în special în timpul închinării, în adunările de duminica. Cineva se poate gândi la serviciul sau la activităţile sale zilnice, la problemele cu care s-a confruntat în timpul săptămânii care a trecut, la discuţiile pe care le-a purtat cu unii cunoscuţi sau prieteni etc. Dacă noi luăm, cu ajutorul Domnului, o hotărâre fermă ca, de sâmbăta seara şi până luni dimineaţa, să nu mai vorbim cu nimeni despre activitatea şi lucrurile noastre pământeşti şi să nu ne gândim la toate acestea, este sigur că aceasta va contribui la concentrarea noastră spre lucrurile Domnului, în special în timpul întrunirilor frăţeşti. Să ne gândim în mod deosebit la Persoana divină care este prezentă între cei răscumpăraţi, la Acela Căruia Îi vom adresa rugăciunile şi Cântările noastre.

Decăderea morală şi religioasă

Dar nu toată activitatea leviţilor, după revenirea din Babilon, s-a desfăşurat potrivit voii lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei au păcătuit în privinţa separării de lucrurile necurate, păcătoase. Astfel, în Ezra 9:1, leviţii s-au numărat printre cei ce nu s-au despărţit de popoarele ţării şi au luat dintre fiicele lor soţii pentru ei şi pentru fiii lor. Când, ca urmare a multor şi susţinute eforturi, Ezra a reuşit să convingă poporul să trimită înapoi pe femeile străine, s-a găsit şi un levit care să li se alăture celor ce se opuneau părerii cărturarului Ezra (Ezra 10:15)! Ne sunt păstrate şi numele leviţilor care s-au compromise (versetele 23,24).

Numeroase liste ne-au fost păstrate în cărţile lui Ezra şi Neemia: lista iudeilor care au avut pe inimă să se reîntoarcă în ţara părinţilor lor; lista oamenilor care au venit să locuiască la Ierusalim, în ciuda tuturor neajunsurilor şi renunţărilor pe care o asemenea acţiune le-ar fi implicat; dar şi lista celor ce au necinstit pe Domnul prin alianţele idolatre încheiate cu popoarele ţării.

În Neemia 13:10-13, vedem că leviţii, părăsindu-şi slujbele, „au fugit fiecare în ţinutul lui.” Răspunderea pentru faptul acesta incumba – şi leviţilor, fără îndoială – însă îndeosebi adunării lui Israel şi căpeteniilor sale care nu au vegheat ca zeciuielile să fie aduse cu regularitate pentru a răspunde nevoilor slujitorilor lui Dumnezeu. Ne mirăm uneori de ce sunt atât de puţini leviţi în zilele noastre. Desigur că adesea lipseşte devotamentul faţă de Domnul şi interesele lucrării Sale. Însă revine o mare răspundere şi acelora dintre copiii lui Dumnezeu care neglijează să dea slujitorilor Domnului ceea ce El Însuşi a prescris pentru subzistenţa lor. Domnul Isus a spus El Însuşi: „Vrednic este lucrătorul de plata lui.” După cum am mai remarcat, apostolul Pavel scrie Galatenilor: „Cine primeşte învăţătură în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă” (Galateni 6:6). În Maleahi 3, când Domnul reproşează aceloraşi iudei că L-au „înşelat”, ei răspund fără ruşine: „Cu ce Te-am înşelat?” Şi răspunsul Domnul nu întârzie: „Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi”. Dar există şi un drum al binecuvântării: „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa mea” (Maleahi 3:10).

În cartea lui Maleahi, leviţii sunt din ce în ce mai rar menţionaţi. Amintirea unui preot din vechime – s-ar părea că este vorba de Fineas – (Maleahi 2:4-8) este evocată numai pentru a se dovedi că leviţii s-au abătut de pe cale şi au devenit o pricină de poticnire pentru mulţi oameni în ce priveşte atitudinea ce se cere a fi adoptată cu privire la Legea Domnului. Totuşi, Dumnezeu binevoieşte să Se arate dispus a menţine, ca întotdeauna, o rămăşiţă: „El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului un dar de mâncare în dreptate” (Maleahi 3:3).

În Noul Testament, la prima venire a Domnului Isus, leviţii abia dacă mai sunt pomeniti. Un levit se cobora din Ierusalim spre Ierihon şi a trecut, fără să se oprească, pe lângă un rănit care zăcea într-un lac de sânge. Nişte leviţi au venit la Ioan Botezătorul ca să-l întrebe dacă nu cumva este el Hristosul (Ioan 1:19). Singurul punct luminos, în această ordine de idei, este că Barnaba, un levit (Faptele Apostolilor 4:36), întorcându-se la Domnul, a devenit o binecuvântare pentru mulţi oameni.

Concluzie

Chivotul şi Cortul întâlnirii au dispărut. Templul lui Solomon şi cel al lui Zorobabel au fost distruse. Slujbele leviţilor s-au stins. Toate acestea nu erau decât „umbra unor bunuri viitoare, şi nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor.” Acum noi avem realitatea, o realitate spirituală. Hristos, Dumnezeu arătat în trup, a venit pe pământ. Înviind din morţi şi înălţându-Se în gloria cerească, El ne-a trimis pe Duhul Sfânt care a botezat pe toţi credincioşii pentru a fi un singur trup şi a format Biserica pe care, cu toate sforţările Vrăjmaşului, nici porţile Locuinţei morţilor nu o vor putea birui. Din gloria cerească, El a încredinţat alor Săi diferite daruri pentru a se îndeplini, aici pe pământ în mijlocul poporului Său, slujbe al căror tip a fost însăşi slujba leviţilor. Trebuie să mai spunem o dată că „fiecăruia dintre noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” Datoria fiecăruia dintre noi este să răspundem cum se cuvine misiunii încredinţate, să înveselim inima Stăpânului nostru mai mult ca leviţii de altădată şi să ne străduim a fi, nu o piedică, ci o binecuvântare pentru toţi preaiubiţii Lui de pe acest pământ.

„Tu, Cel vrednic de-osanale,

Ai ales a jertfei cale

Şi, prin dragostea Ta vie,

Robi ne ai pe veşnicie…

Deci cu-al râvnei brâu ne leagă

Să-Ţi slujim cu viaţa-ntreagă,

Să-Ţi jerƒim, cu-a slavei gloată,

Bunuri, timp, fiinţa toată!…”

şi în ziua aceea mult dorită să ne poţi spune la fiecare: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria Stăpânului tău!”

 

Sunt eu chemat?

 Edwin Cross

Chemarea lui Dumnezeu pentru a-I sluji este un lucru care pentru mulţi este învăluit în mister şi dificultate. A ştii făra îndoială că ai fost chemat pare o stare atât de râvnită; totuşi trecerea de la incertitudine la convingere este deseori obscura şi alunecoasă.Putem aprofunda problema fie din partea lui Dumnezeu, fie din partea noastră. De fapt, cele mai multe dificultăţi apar atunci când luam în considerare pe cea din urma perspectiva, teama noastra de chemarea lui Dumnezeu. Dar pentru a privi lucrurile aşa cum trebuie să ne amintim de aspectele obiective în privinta carora exista putina incertitudine şi divergenţe. Temelia de piatră a chemării lui Dumnezeu la lucru este ultima poruncă dată de către Domnul nostru Isus Hristos, care este înregistrată în diferite feluri de către toţi cei patru evanghelişti în evangheliile lor, şi încă o dată de către Luca în primul capitol al cărţii Faptele Apostolilor: „Mergeţi în toată lumea şi vestiţi evanghelia oricărei făpturi.” Aici, în câteva cuvinte, este planul slujitorului. Este un ordin de la Comandantul nostru care cere ascultare. Astăzi, „toata lumea” include Anglia, Irlanda, America şi multe alte ţări pe care le numim „acasă”, de exemplu oraşele noastre cosmopolite. Este esenţial ca proclamarea întregului cuvânt lui Hristos să continue pe toată lungimea şi lăţimea ţărilor aşa-zise creştine, ca să nu sufere aceeaşi soartă ca Africa de Nord şi a Orientul Mijlociu, unde bisericile nou-formate au fost practic distruse de către cucerirea musulmană în secolul al şaptelea. În acelaşi timp nevoia de pe tot cuprinsul pământului este imensă şi este responsabilitatea noastră să ne asigurăm că adevărul lui Dumnezeu este proclamat într-un mod potrivit pe acele continente, ţări şi insule unde Hristos şi ceea se datoreaza lui sunt puţin cunoscute. Nevoia strigătoare şi marea oportunitate din atâtea părţi ale pământului cu greu poate fi lăsată deoparte prea repede. Totuşi scopul nostru se îndreaptă către interesul personal, tihnă, comfort, lenevie şi neglijenţă.

 

Un principiu îndrumător este acesta: „Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” ( 2:10). Cu alte cuvinte, Dumnezeu te-a făcut o creaţie nouă în Isus Hristos ca tu să-I poţi sluji. Unii lucrători ai lui Dumnezeu au avut parte de niste chemări foarte „izbitoare” şi aceasta a dat multora impresia că intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu este esenţială. Cât de frumos ar fi să îngenunchezi singur pentru a-L auzi pe Dumnezeu spunând : „Du-te pentru Mine în China!”. Cât de încurajator ar fi să citeşti cu litere de aur pe marginea Bibliei tale: „Congo!”, „India!”, „Scandinavia!”. Cu ce încredere perfectă ar asculta cineva o astfel de chemare! Ei bine, lucrarea bărbatului sau femeii către care a venit o astfel de chemare sugerează cu siguranţă că chemările au fost într-adevăr de la Dumnezeu, dar astfel de experienţe nu sunt nici necesare nici obişnuite şi nici nu ar trebui să fie căutate. O chemare care vine în doua minute este mai mult decât probabil să fie evaporată de doua luni de studiu asupra Arabiei la tropice sau doi ani de strădanie împotriva malariei în India. Felul în care este transmisă chemerea lui Dumnezeu variază de la individ la individ. Nu există reguli fixe despre ceea ce constituie şi ceea ce nu constituie o chemare la a sluji. Indiferent dacă îţi vei petrece viaţa în propria ţară sau în străinătate, îţi trebuie acel simţ al cunoştiinţei voiei lui Dumnezeu. Nu exista nici o bază scripturistică în a spune că îţi trebuie un tip specific de chemare pentru a lucra în străinătate, tip de care nu ai nevoie pentru a lucra acasă. Diferenţa dintre o chemare în Honduras şi una în oraşul tău este de ordin geografic, nu spiritual. Fie ca Domnul să te călăuzească să îndeplineşti slujba la care te-a chemat. Începe cu slujba locală, în smerenie; fii încredinţat că Stăpânul îţi va oferi din ce în ce mai multe oportunităţi de a lucra pentru El.

 

Vesteşte Cuvântul

 J. T. Mawson

 

 

 

Acei slujitori ai Domnului care se instruiesc din Cuvântul lui Dumnezeu, sunt înţelepţi şi vor avea cu adevărat succes în lucrarea lor. În Cuvânt ni se spune că „un rob al Domnului nu trebuie să se certe” ci să „vestească Cuvântul” (2. Timotei 2:24; 4:2).Atunci când un creştin intră într-o dezbatere cu un necredincios, cu privire la adevărul lui Dumnezeu, aceasta este întotdeauna o greşeală şi adesea o manifestare a nechibzuinţei lui, deoarece raţionamentele care se ridică împotriva lui Dumnezeu nu vor fi dărâmate  printr-o argumentaţie omenească sau vreo armă firească (2. Corinteni 10:3-5).

 

Treaba noastră este să vestim adevărul, căci acela este puternic, iar conştiinţele oamenilor îi vor răspunde întotdeauna, oricare ar fi raţionamentul lor denaturat. Într-o seară am vorbit cu un om care ne spunea că ideea de iad îi era insuportabilă, această învăţătură era absurdă pentru el, deoarece, gândea el, este imposibil să existe un asemenea loc; el ar fi dorit să dezbată pe această temă, însă noi am refuzat şi ne-am mulţumit doar să cităm din Cuvântul lui Dumnezeu.

În aceeaşi noapte, el a fost trezit din somnul său de alarma de incendiu a oraşului şi, deschizându-şi ochii, a văzut flăcări care ieşeau pe ferestrele unei fabrici vizavi de casa lui. Primul gând care l-a izbit la vederea acelor flăcări, a fost: „sunt în iad!” De ce, de vreme ce el credea că iadul este o imposibilitate?

El a fost luat pe nepregătite şi nu a avut timp să îşi pună în funcţiune raţionamentul sau să-şi pregătească argumentele; cea care s-a exprimat a fost conştiinţa lui interioară, profundă, şi acolo, chiar în centrul fiinţei sale, dedesubtul întregului său sofism şi al raţionamentului său carnal, el ştia că există iad şi că el merita să fie acolo.

Aceea este partea din om care trebuie atinsă, pentru ca ei să se întoarcă la Dumnezeu, iar argumentele noastre, oricât de clare, nu pot ajunge acolo; ele se năpustesc, nevătămătoare, asupra avanposturilor pe care diavolul le-a construit în sufletele oamenilor.

Însă Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi puternic, judecă gândurile şi intenţiile inimii şi îşi croieşte cale printre toate raţionamentele necredincioase care acoperă conştiinţa oamenilor, şi îi convinge de adevăr.

De aceea, spunem iarăşi, înţelepţi sunt acei slujitori ai Domnului care vestesc Cuvântul, şi cu cât vor predica mai credincioşi şi fără adăugiri, cu atât mai mult lucrarea lor va fi pentru Dumnezeu şi astfel va rămâne pentru totdeauna.

„De ce şedem aici până vom muri?”

 Edwin Cross

În zilele îndepărtate ale lui Elisei, Samaria era asediată de sirieni iar populaţia îndura o mare foamete. În afara porţilor erau patru leproşi. Ei fie ar fi murit de foame în afara porţilor cetăţii fie ar fi putut să culeagă ceva resturi din tabăra sirienilor, dacă s-ar fi aventurat până acolo.Întrebarea lor pătrunzătoare „De ce şedem aici până vom muri?” are ecou peste veacuri şi îmi răsună în minte , situându-se pe un plan mai înalt decât nevoia fizică. Ceea ce noi ca mărturie trebuie să facem este să ne ridicăm şi să facem ceea ce este nevoie pentru a preveni durerile morţii şi a întări, într-o acţiune dedicată, lucrurile ce sunt pe cale să piară.

 

Ne dorim noi cu ardoare precum acei patru proscrişi nişte firimituri pentru subzistenţa noastră? Dorim noi cu înfocare suflete? William Easton a scris: „Suflete vrem noi; şi de suflete dorim să ne ocupăm şi să le obţinem. Puteţi să aveţi încredere în faptul că acolo unde este o mărturie a Evangheliei adevărată, vie şi suflete mântuite, acolo va fi fericire adevărată şi mai puţin timp pentru probleme din adunare”. Ne dorim noi suflete? Există sete pentru salvarea oamenilor? Obişnuiam să o numim „dragoste pentru suflete” – mai are încă cineva aşa ceva? Domnul a însetat după suflete iar unul din acele suflete a fost al meu. Nu te atinge acest lucru, nu te motivează? Nici unuia dintre noi nu ne place să ne aventurăm dincolo de ceea ce ştim că este sigur, chiar dacă este asemănător cu o colonie de leproşi înfometaţi. Dar cei mai mulţi dintre noi ne aflăm în împrejurări mult mai confortabile: şi poate tihna şi confortul ne ţin prinşi într-o apatie care poate duce la stingere. Vei sta tu în colţul tău comod şi nu vei face nimic pentru Evanghelie? Sau te vei ridica să cauţi înmulţirea sufletelor pentru Domnul acolo unde ai fost pus?

Istorisirea, probabil bine cunoscută, continuă iar leproşii intră în tabăra sirienilor şi descoperă că o armată nevăzută i-a pus pe fugă! Care este răspunsul lor? Care ar fi al nostru? Considerăm că avem comori mari, savurăm întâlnirile şi conferinţele, scrierile Bibliei şi prietenii noştri creştini, citim cărţi excelente şi ne bucurăm de munca altora pe câmpuri de lucru din străinătate. Avem „adevărul”, o descriere cu cuvinte răsunătoare, dar ce faci tu pentru Evanghelie? Leproşii au intrat într-o binecuvântare fabuloasă – noi avem comoara minunată a adevărului creştin, o mântuire mare – răspunsul lor a fost „Nu facem bine; ziua aceasta este o zi de veste bună şi noi tăcem”. Nici tu nu faci bine dacă în ziua veştii bune, ziua lui Dumnezeu de har, păstrezi tăcerea şi nu faci nimic pentru acei încă în nevoie. Provocarea cuvintelor acelor patru leproşi este reală pentru mine şi am încredere că ele îţi vor influenţa conştiinţa astfel încât să te ridici şi să spui Evanghelia celor aflaţi încă în primejdie şi în nevoie.

articol preluat de pe biblecentre.org    

 

Adevărurile de bază ale creştinismului

 Max Billeter… 

În această seară aş dori să prezint adevărurile de bază ale creştinismului şi aş dori să le împart în trei părţi. Prima parte are legătură cu arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos, a doua, Evanghelia lui Dumnezeu şi, a treia, taina lui Hristos.1. Arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

În legătură cu aceasta, voi citi trei pasaje:

„iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2. Timotei 1:10 )

„Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât” (Fapte 2:22-23 )

„Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, pentru care noi toţi suntem martori. Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt., a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi” (Fapte 2:32-33 )

Creştinismul începe cu arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, iar această arătare conţine cinci adevăruri:

i) Întruparea

Cu două mii de ani în urmă, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos a trăit pe pământ; Fapte 2:22 ne arată două lucruri măreţe cu privire la această viaţă. în primul rând, El este „Isus din Nazaret„, iar aceasta înseamnă că El a devenit Om adevărat, dar şi că El era respins de oameni. Al doilea fapt cu privire la viaţa Sa este acela că El era „adeverit de Dumnezeu înaintea voastră„. El a fost adeverit de Dumnezeu ca fiind curat şi sfânt. Chiar în umblarea ca om umil pe pământ El era, în acelaşi timp, Dumnezeu veşnic – omniprezent, omniscient şi omnipotent. Acestea sunt cele două adevăruri mărete ale vieţii Sale. Petru rezumă aceasta spunând că El era respins de oameni, dar ales şi scump înaintea lui Dumnezeu.

ii) Crucea

Fapte 2:23 prezintă două aspecte minunate ale Golgotei pentru noi. Acolo El a fost dat de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, omorât de oameni. În legătură cu aceasta, aş dori să menţionez cei doi pomi din grădina Edenului. În primul rând, din pomul vieţii acţionează harul lui Dumnezeu prin istoria omului. Am putea arăta multe exemple unde harul lui Dumnezeu era activ în această lume, dar apogeul harului lui Dumnezeu era darul Fiului Său la crucea Golgotei. În al doilea rând, din pomul cunoştinţei binelui şi răului acţionează linia responsabilităţii omului. Întotdeauna când privim responsabilitatea omului de-a lungul secolelor găsim doar eşec. Am putea spune multe despre eşecul omului sub responsabilitate, dar punctul culminant este la Golgota unde Prinţul Vieţii a fost omorât de noi oamenii. Acesta este al doilea aspect important al arătării Sale.

iii) Învierea

„Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus” (Fapte 2:32 ) şi făcând aceasta El confirmă două aspecte. În primul rând, curăţia desăvârşita a vieţii Sale, deoarece El nu ar lăsa ca „Sfântul [Său] să vadă putrezirea” (v. 27) şi in al doilea rând, perfecţiunea jertfei Sale de la Golgota, deoarece El nu ar „lăsa sufletul [Său] în Locuinţa Morţilor (lit. hades)” (v.27).

iv) Înălţarea

Acest Isus a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu (v.33). Luca descrie aceasta în evanghelia sa şi, de asemenea, în Fapte. Este o scenă minunată. Mântuitorul nostru a ieşit înspre Betania cu ucenicii Săi şi în timp ce Îşi înălţa mâinile şi îi binecuvânta a fost luat la cer. Dumnezeu l-a aşezat în locul de onoare. Este un fapt foarte important în creştinism că acum este un om în ceruri. Aceasta arată clar că creştinii au o cetăţenie cerească, dar mai arată şi că sfârşitul fiecărui creştin este în ceruri.

v) Coborârea Duhului Sfânt

Al cincilea fapt pe care îl găsim în acelaşi verset, Dumnezeu Duhul Sfânt a venit pe pământ, în primul rând, pentru a locui în fiecare credincios şi, în al doilea rând, pentru a locui în adunare. Acesta este un privilegiu deosebit al tuturor creştinilor că acest Oaspete Divin locuieşte în trupurile noastre tot la fel ca în adunare. Acestea sunt cele cinci puncte în relaţie cu arătarea Mântuitorului nostru, Domnul Isus Hristos.

Pe scurt: Acest fapt al arătării nu se aplică doar naşterii Sale, ci şi vieţii Sale, morţii Sale pe Golgota, învierea Sa, înălţarea Sa şi, de asemenea, venirii Duhului Sfânt pe pamant. Aceasta este ceea ce Pavel are în gând în 2. Timotei 1:10 : „ iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie„.

2. Evanghelia lui Dumnezeu

Vom mai citi încă trei pasaje:

” în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7 )

” Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus. Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Romani 8:1-3 )

„ Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am şi avut intrare, prin credinţă, în acest har în care stăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu.” (Romani 5:1-2 )

Continuând să citim în 2. Timotei 1:10 descoperim că evanghelia este predicată acum pe baza arătării Mântuitorului nostru, Isus Hristos şi că Apostolul Pavel era mesagerul, apostolul şi învăţătorul acestui adevăr. Ca mesager el era cel care spunea acest mesaj, ca şi apostol el avea puterea de a duce acest mesaj, iar ca învăţător el explica mesajul în toate detaliile lui.

i) Eliberare

Evanghelia lui Dumnezeu prezentată în Romani atinge două mari probleme ale omenirii. Efeseni 1:7 poate fi considerat ca un rezumat al epistolei către Romani şi menţionează două lucruri pe care credinciosul le primeşte. În primul rând, el primeşte eliberare din sclavia moştenită a păcatului şi, în al doilea rând, el primeşte iertare de păcatele sale. Acesta este mesajul pe care îl găsim în epistola către Romani. Dacă cineva recunoaşte că este sclavul păcatului care locuieşte în el şi dacă vine la Domnul Isus cu această problemă şi găseşte odihnă în lucrarea de la Golgota, atunci ceea ce citim în Romani 8:1-3 devine adevărat pentru el. Când cineva se converteşte, când acceptă darul pe care Dumnezeu îl face prin Hristos şi lucrarea Sa la Golgota, atunci el este liber să ştie că pentru el nu mai este condamnare; aceasta este Romani 8:1 . Păcatul este încă în el, dar, cu toate acestea, el este „în Hristos„. Pavel deseori spune că noi suntem „în Hristos” şi cu toate că nu mereu are în vedere acelaşi lucru, el se referă întotdeauna la poziţia noastră ca şi creştini. Ceea ce are în vedere în Romani 8:1 este faptul că în Hristos suntem păziţi deplin de orice judecată a lui Dumnezeu.

Apoi, în versetul 2, Pavel explică faptul că creştinul este liber să cunoască un al doilea aspect. În cel credincios sunt două legi (sau principii): este legea păcatului şi a morţii şi este legea Duhului de viaţă. Primul principiu este unul rău. Păcatul este încă în el şi păcatul întotdeauna doreşte să-l seducă (acesta este un principiu foarte important), dar din cauza credinţei lui, în el este şi al doilea principiu, legea Duhului de viaţă. Acum avem aspectul important: al doilea principiu este dominant faţă de primul. Experienţa noastră pare să contrazică aceasta, dar credinţa ţine cu tărie acest adevăr. Aş dori să subliniez o propoziţie din acest verset, aceasta este „avem pace„. Întotdeauna îmi vine în minte acest verset atunci când călătoresc cu avionul. Când avionul decolează au loc cele două legi: prima este legea gravitaţiei şi anume că pământul atrage un corp, iar aceasta este o lege foarte puternică (este motivul pentru care un avion cu o greutate de câteva tone rămâne la sol), dar când avionul se ridică apare legea vitezei şi a aerodinamicii. Această a doua lege este dominantă faţă de prima şi astfel acest avion care cântăreşte tone este ridicat mult deasupra pământului. Aceasta este exact ceea ce creştinul poate experimenta zilnic. El crede cu tărie în convingerea că legea duhului de viaţă este mai puternică decât legea păcatului şi a morţi şi poate îndeplini aceasta zilnic prin exerciţiul credinţei.

Apoi în versetul 3, Pavel arată fundamentul acestor două adevăruri măreţe. El menţionează trei lucruri cu privire la Domnul nostru Isus Hristos. Primul, El a venit „în asemănare cu carnea păcatului„. Atunci când trăia pe pământ, El avea aceeaşi înfăţişare cu ceilalţi oameni în care locuia păcatul, dar în El nu era păcat. A fost o mare umilinţă faptul că El a venit în asemănarea cărnii păcătoase. Apoi se menţionează motivul venirii Sale. Am putea enumera o listă lungă de motive pentru care Fiul lui Dumnezeu a devenit om, cum ar fi acela de a se da pe Sine Însuşi ca împarat lui Israel, iar motivul cel mai înalt a fost acela de a-L descoperi pe Tatăl, dar principalul motiv a fost acela de a rezolva această problemă a păcatului în lumina unui Dumnezeu sfânt şi drept. În final, rezultatul este apreciat. La Golgota, Dumnezeu a judecat păcatul în timpul celor trei ore de întuneric, atunci când El era făcut păcat. Ceea ce a suferit Mântuitorul nostru acolo nu vom pricepe niciodată pe deplin, nici chiar în eternitate.

ii) Iertare

Dar este o a doua problemă în ceea ce ne priveşte pe noi oamenii: am păcătuit, am gândit rău, am spus vorbe urâte, am comis fapte rele şi am mers pe căi greşite şi din această cauză noi aveam nevoie de iertare. Sunt oameni pe pământ care cunosc că păcatele lor au fost iertate pe baza lucrării de la Golgota, ce lucru minunat! Dumnezeu este sfânt şi El trebuie să pedepsească păcatul, dar când păcatele sunt iertate acolo nu mai este nicio pedeapsa din partea lui Dumnezeu. Dar în Romani 5:1 , apostolul vorbeşte despre îndreptăţire. Îndreptăţirea este foarte aproape de iertare, dar merge mai departe. Un om îndreptăţit stă înaintea lui Dumnezeu ca şi cum el nu ar fi păcătuit niciodată. Ca o ilustraţie, să ne imaginăm un tată care avea un băieţel şi de fiecare dată când acest băieţel era neascultător tatăl lua ciocanul şi bătea un cui în peretele din camera de zi şi când băiatul îşi recunoştea neascultarea atunci tatăl lua un cleşte şi scotea cuiul – aceasta este iertare. Când bunicul venea în vizită el se ducea întotdeauna la perete şi număra găurile, astfel ca putea să numere de câte ori nepotul său fusese neascultător şi de câte ori această neascultare a fost iertată. Tatăl nu era însă fericit cu aceasta şi a luat chit şi a astupat găurile astfel că atunci când bunicul venea înapoi, el putea să creadă că nepotul său nu fusese neascultător nici măcar o dată – aceasta este îndreptăţire, să stai înaintea lui Dumnezeu ca şi cum nu ai păcătuit niciodată.

În Romani 5:1-2 avem trei perspective asupra credinţei. Creştinul priveşte înapoi la trecutul său, el ştie că a fost îndreptăţit prin credinţă şi are pace cu Dumnezeu. Tot trecutul său a fost pus în ordine prin gândul lui Dumnezeu. Apoi avem perspectiva prezentului. În prezent el are acces la Dumnezeu. Acesta este un adevăr minunat! Creştinii au acces liber la Dumnezeu. Aceasta este exact ceea ce păcatele sale îl împiedicau să facă. Vedem aceasta în grădina Eden după ce primul om a fost alungat din grădină, iar un heruvim şi o sabie înflăcărată îi opreau accesul la Dumnezeu. În baza lucrării lui Hristos pe Golgota noi avem acces zilnic la Dumnezeu ca făpturi vii. Aş dori să vă întreb dacă folosiţi această libertate în mod practic. Cunoaşteţi astfel de momente în viaţa voastră zilnică, când vă retrageţi în spatele unei uşi închise pentru a fi singuri cu Dumnezeul vostru? Dacă nu cunoaşteţi aceasta, atunci nu cunoaşteţi cel mai mare privilegiu pe care un om îl poate avea pe pământ, această minunată părtăşie tainică, cu Dumnezeu. Aceasta este perspectiva prezentului. Apoi este privirea de ansamblu asupra viitorului. Ne bucurăm ” în speranţa gloriei lui Dumnezeu „. Nu ştim ce vom trăi mâine, dar creştinul cunoaşte că viitorul său este într-o ordine desăvârşită. Dumnezeu nu ne-a promis o cale uşoară, El nu ne-a promis o viaţă fără probleme (în călătoriile mele am întâlnit deseori creştini care mergeau pe o cale foarte dificilă), dar ceea ce El ne-a promis este că la sfârşitul drumului vom intra în gloria lui Dumnezeu. Cu aceasta ne putem lăuda plini de mulţumire.

3. Taina lui Hristos

Vom citi patru pasaje:

„din care, citind, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh; că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie” (Efeseni 3:4-6 )

„făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ; în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:9-11 )

„şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1:22-23 )

„după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:4-6 )

Am văzut că Evanghelia lui Dumnezeu a venit în întâmpinarea problemei noastre a păcatului pe baza lucrării de la Golgota. Toate lucrurile au fost puse în ordine. Aceasta este bogăţia harului lui Dumnezeu. Totuşi, chiar dacă acest lucru poate fi atât de măreţ, există ceva chiar mai măreţ decât acesta şi anume că Dumnezeu nu a rezolvat numai problema păcatului nostru la Golgota, dar pe baza Golgotei şi a învierii Domnului nostru Isus Hristos, El a dăruit creştinului lucruri noi şi minunate. Acestea sunt lucruri pe care credincioşii Vechiului Testament nu le aveau, ele sunt cel mai strâns legate de arătarea Mântuitorului nostru, Isus Hristos şi sunt parte a adevărurilor de bază ale creştinismului. Epistola către Romani ne arată cum au fost rezolvate problemele omului vechi, în timp ce Epistola către Efeseni ne arată ceea ce i-a dăruit Dumnezeu omului nou. Dacă am văzut Efeseni 1:7 ca un rezumat al Epistolei către Romani, în Efeseni 3:6 găsim un rezumat al Epistolei către Efeseni. Sunt întotdeauna uimit de cât de concis poate pune Apostolul Pavel lucrurile. El rezumă întreaga învăţătură a Epistolei către Efeseni într-un singur verset şi în acest singur verset el ne arată cele trei daruri minutate ale lui Dumnezeu pentru creştini.

i) Creştinii sunt împreună-moştenitori cu Hristos

Pavel explică aceasta în capitolul 1 versetele 9-11. În primul rând, el declară în versetul 9 că acum transmite o taină (o taină este un adevăr care nu fusese revelat în Vechiul Testament). Apoi în versetul 10 el spune că Domnul Isus, ca om, este aşezat deasupra cerurilor şi pământului. Aceasta nu este o taină, deoarece fusese descoperită în Vechiul Testament, în Psalmul 8:5 : „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi L-ai încununat cu glorie şi cu onoare. L-ai făcut să stăpânească peste lucrările mâinilor Tale„.

Efeseni 1:10 fusese deja descoperit în Vechiul Testament, dar taina este aceea că Domnul Isus nu va deţine această moştenire singur, El va avea această moştenire împreună cu noi cei credincioşi. Domnul Isus este principalul moştenitor, dar şi noi suntem împreună-moştenitori cu El şi ne îndreptăm spre această moştenire. Această moştenire este creaţia, universul care a fost deja câştigată prin lucrarea Domnului Isus la Golgota, cu toate că nu a fost încă eliberată. Când această moştenire va fi eliberată, El o va lua în stăpânire în calitate de moştenitor principal şi noi vom fi moştenitori cu El. Vom avea administrarea lumii angelice şi, de asemenea, vom avea şi sarcini administrative în ce îi priveşte pe oamenii care vor trăi în perioada mileniului (împărăţiei de o mie de ani). Aceasta este moştenirea despre care El vorbeşte aici.

ii) Creştinii sunt „un singur trup„

În al doilea rând, noi suntem „din acelaşi trup„. A fi creştin nu înseamnă numai să deţii ceva minunat în mod individual, ci înseamnă şi să deţii ceva în mod colectiv. Împreună cu toţi cei răscumpăraţi formăm acest unic trup, adunarea. Fiecare credincios este un mădular al trupului lui Hristos, fiecare este o piatră vie în casa lui Dumnezeu; aceasta este partea noastră comună. În Efeseni 1:22-23 , Pavel ne arată minunată dimensiune a adunării lui Dumnezeu şi anume toţi credincioşii de la Cincizecime şi până la răpire. El ne arată în versetul 22 ce poziţie măreaţă are această adunare, Domnul Isus a fost dat adunării ca şi Cap. Aceasta este ceea ce îi conferă adunării prestigiu. Apoi, în versetul 23, prezintă misiunea slăvită a adunării. Poate exista o sarcină mai mare decât aceea de a fi plinătatea Celui care umple totul în toţi? Adunarea lui Dumnezeu are un prestigiu deosebit deoarece Hristos i-a fost dăruit şi are o misiune înaltă deoarece ea a fost dată lui Hristos.

iii) Creştinii au viaţa eternă

Acum ajungem la al treilea punct al Efeseni 3:6 ; suntem părtaşi ai promisiunii Sale. Apostolul Ioan scrie în 1. Ioan 2:25 : „Şi aceasta este promisiunea pe care El ne-a dat-o: viaţa eternă„. Pavel descrie aceasta în capitolul 1:4-6. Creştinii au primit viaţa eternă, iar aceasta implică două adevăruri deosebite. În primul rând, potrivit versetului 4 ei sunt „sfinţi şi fără pată înaintea Lui„. Aceasta înseamnă că ei au acum natura lui Dumnezeu sau, altfel spus, ei au devenit copii ai lui Dumnezeu. Aceasta nu există în timpurile Vechiului Testament. Avraam era numit prietenul lui Dumnezeu (un titlu foarte înalt), dar numai în urma arătării Mântuitorului nostru, Isus Hristos, sunt acum copii ai lui Dumnezeu. A fi copil al lui Dumnezeu presupune două adevăruri fundamentale. Primul este că ei au primit dragostea Tatălui. Aceasta este ceea ce eu am experimentat în primii 30 de ani ai vieţii mele, în relaţiile mele pământeşti. Am avut un tată pământesc care m-a iubit. Dar în următorii 30 de ani am învăţat un lucru şi anume bucuria unui tată de a avea copii. Acestea sunt două aspecte minutate ale poziţiei de copil. Ioan scrie: „Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu” (1. Ioan 3:1 ). Dar v-aţi gândit la faptul că noi suntem pentru bucuria Tatălui şi că Dumnezeu se uită acum la noi şi vede trăsăturile Sale în noi? Aceasta este cu adevărat ceva care îi face bucurie Tatălui. Ca taţi nu ne place să zicem, cu toate că este adevărat, că suntem fericiţi când vedem trăsăturile noastre în copilul nostru. Am experimentat aceasta când s-a născut cel de al şaptelea copil al nostru. Ceilalţi copii ai noştri au ochii albaştri, dar cel de al şaptelea a primit ochii mei căprui şi eram foarte fericit de fiecare dată când cineva observa aceasta. Acesta este sensul în Efeseni 1:4 . Dumnezeu Tatăl priveşte în jos la noi şi ne vede sfinţi şi fără pată în dragoste, bineînţeles, în Hristos.

Este un al doilea aspect în ceea ce priveşte viaţa eternă şi anume ceea ce găsim în versetul 5: am fost rânduiţi spre înfiere. Poziţia de copil şi fiu (sau înfierea) sunt foarte aproape una de alta. Pentru a înţelege ideea de a fi un copil trebuie să ne gândim la un copil mic, dar pentru a înţelege calitatea de fiu trebuie să ne gândim la un copil care a crescut. Sunt două adevăruri minunate în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la calitatea de fiu. Primul, un fiu pătrunde în gândurile tatălui său şi al doilea, el îl poate reprezenta pe tatal într-o manieră plină de demnitate. Aş vrea să ilustrez această diferenţă cu următorul exemplu. Când copiii mei erau mici călătoream anumite perioade şi când mă întorceam acasă ei îmi povesteau păţaniile lor. Ei spuneau: ‘Fratele meu m-a lovit’ sau ‘Am căzut cu bicicleta’ şi este potrivit pentru copii să spună totul tatălui lor, tot la fel este potrivit şi pentru noi să spunem Tatălui nostru ceresc când experimentăm ceva ce este amar pentru noi; acesta este privilegiul copilului lui Dumnezeu. Dar odată am ajuns acasă şi fiul cel mare nu a mai început să-mi spună ce a păţit, ci m-a întrebat ‘Cum a fost călătoria?’. El nu făcuse niciodată aceasta înainte, aşa că i-am spus ‘De astăzi eşti un fiu!’. El era interesat de mine. V-aţi gândit vreodată să vă duceţi la Tatăl în acest fel, nu numai să vorbiţi despre problemele şi dificultăţile voastre, ci şi pentru a-L întreba despre ceea ce umple inima Lui? Dacă vă îndreptaţi spre El în acest fel, El vi-L va arăta pe Preaiubitul Său, singurul Său Fiu şi ceea ce El înseamnă pentru Dumnezeu; atunci veţi avea părtăşie cu Tatăl despre Fiul şi veţi putea să-L reprezentaţi pe Tatăl aici pe pământ cu demnitate. Curând vom face aceasta într-un mod desăvârşit. Romani 8 ne vorbeşte despre aceasta, zicând: ‘Creaţia geme şi aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu’. Atunci noi vom veni cu Domnul Isus pe acest pământ în glorie şi Îl vom reprezenta pe Tatăl într-o manieră plină de o demnitate desăvârşită. Oricum, putem face aceasta încă de acum, în trupurile noastre pline de slăbiciune. În circumstanţele noastre dificile putem merge la Tatăl şi să Îl întrebăm: ‘Cu ce este ocupată inima Ta?’ Şi apoi putem să trecem prin dificultăţile vieţilor noastre şi în ele putem arăta ceva din Tatăl nostru. Acestea sunt adevărurile de bază ale creştinismului – arătarea Mântuitorului nostru, Isus Hristos, Evanghelia lui Dumnezeu şi taina lui Hristos.

articol preluat şi tradus de pe biblecentre.org

Cărţile şi canonul Noului Testament

 Walter Scott

Scrierea cărţilor Bibliei a fost începută de Moise în câmpiile Moabului în secolul al XV-lea î.Hr., subiectele pe care aceste cărţi le tratează fiind completate de Pavel în timpul întemniţării sale la Roma în a doua jumătate a primului secol creştin (Coloseni 1:25), în timp ce Ioan, ultimul dintre apostoli, a avut parte de acele viziuni minunate în stâncoasa insulă Patmos, iar totalitatea lor, cunoscută de noi ca „Apocalipsa”, i-a fost încredinţată spre scriere la sfârşitul primului secol.Prima şi ultima carte a Bibliei

 

Dacă prima carte a Bibliei ne descoperă sursele binelui şi răului, originea tuturor lucrurilor, germenele oricărui adevăr, temelia oricărei relaţii divine şi omeneşti, ultima carte ne arată rezultatele finale şi eterne, triumful binelui asupra răului; deznodământul – fie în glorie sau în judecată – rasei umane. Acolo privim cum mândria omului este umilită şi cum carnea păleşte sub mâna lui Dumnezeu. Tot acolo, cei smeriţi şi blânzi de pe pământ care s-au identificat prin har cu Hristos şi crucea Sa, sunt înălţaţi. Pecetea eternităţii, amprenta mâinii lui Dumnezeu se aşează deasupra fiecărei persoane şi a fiecărui subiect tratat în cea de-a 66-a carte a Sfintei Scripturi – Apocalipsa.

Apostolii Petru şi Pavel

Apostolii Petru şi Pavel au fost martirizaţi în timpul domniei lui Nero, „leul” care sfâşie (2. Timotei 4:17). Ultimul prin decapitare iar primul prin răstignire şi, la propria sa cerinţă, cu capul în jos, ca nefiind vrednic să moară asemenea Stăpânului său. Nu vedem niciun motiv pentru care să ne îndoim de tradiţia care consemnează aceste evenimente privitoare la aceşti iubiţi apostoli. Este cert că ambii au avut revelaţii speciale ale sfârşitului lor iminent, deşi, poate, nu şi a felului morţii lor. Ar fi bine să remarcăm în trecere că ambii apostoli au insistat ferm ca sfinţii să dea ascultare şi onoare împăratului Nero – unul dintre cei mai răi şi mai cruzi oameni care au stat vreodată pe tronul Cezarului. Nu caracterul conducătorului ci poziţia pe care o ocupă este cea care cere respect şi onoare din partea sfinţilor lui Dumnezeu (Romani 13:1-7; 1. Petru 2:17).

De la împăratul Nero la Domiţian

Nu îndrăznim să întinăm minţile cititorilor noştri nici să întunecăm paginile noastre cu un recital al cruzimilor practicate de Nero de-a lungul unei domnii de treisprezece ani. Ajunge să spunem că menţionarea lor este scrisă în cer de un condei care consemnează cu credincioşie faptele şi gândurile oamenilor. După moartea infamă a tiranului, trei împăraţi unul după altul şi-au asumat haina purpurie şi au stăpânit destinele pământeşti ale omenirii într-o perioadă de doi ani, urmaţi de domniile prospere ale lui Vespasian şi a fiului său Titus – ultimul fiind numit de romani „plăcerea omenirii”. Asediul Ierusalimului –un asediu fără egal în analele istoriei – a avut loc tot în timpul domniei acestor împăraţi. Naţiunile au distrus Ierusalimul atât de complet încât plugurile romane au brăzdat cetatea (Mica 3:12) iar moartea sau sclavia a fost partea destinată a locuitorilor ei (Deut 28:49-57). Dar steaua lui Iacov va răsări din nou, iar fii distrugătorilor ei vor construi din nou zidurile ei şi îşi vor vărsa comorile şi bogăţiile în cetatea dragostei şi alegerii Mântuitorului (Isaia 60).

După aceea a urmat domnia lui Domiţian, care a fost desemnat pentru a ocupa tronul fratelui său Titus. Ce perioadă! Ne întrebăm dacă cea mai neagră pagină a istoriei poate concura cu ea. Pentru aproximativ 15 ani, începând cu anul 81 d. Hr., lumea romană a zăcut însângerată la picioarele despotului. Răutatea acestui om, care nu a cruţat nici după vârstă, sex sau rang, în satisfacerea avariţiei şi cruzimii sale, este fără egal. Suferinţele creştinilor sub cea de-a doua persecuţie legală din timpul acestei groaznice domnii au fost cu adevărat grozave, iar chinurile la care ei au fost supuşi au fost barbare până la extrem. Domiţian nu doar că a călcat fidel pe urmele lui Nero, ci chiar l-a depăşit pe acel tiran dement şi urâtor al omenirii prin îmbuibarea sa cu sângele şi agonia supuşilor săi şi a sfinţilor lui Dumnezeu.

Apostolul Ioan şi Patmos

Se spune în tradiţie că iubitul apostol Ioan, cel care la momentul respectiv mai era singurul supravieţuitor dintre „cei doisprezece”, a fost adus înaintea împăratului şi, după o scurtă examinare, s-a ordonat să fie aruncat într-un cuptor cu ulei fierbinte, dar după câteva ceasuri a fost scos afară nevătămat. Tertulian, care a trăit în secolul al treilea, atestă adevărul acestei întâmplări şi s-a pus întrebarea cine, dacă există, dintre scriitorii timpurii o neagă? Totuşi este cert că Ioan a fost condamnat la un exil permanent în insula stâncoasă Patmos. În acel stabiliment trist pentru condamnaţi, de aproximativ 40 km în circumferinţă, scăldat de apele Mării Egee, cei mai răi criminali erau trimişi pentru a-şi prelungi o existenţă trudită prin munca în minele care existau pe insulă. Putem fi siguri că neînduplecatul împărat roman nu i-a permis întemniţatului Domnului vreo scutire de la munca silnică şi de la societatea depravată a Patmosului. Există o mănăstire ortodoxă pe insulă, iar călugării leneşi pretind că ea descrie chiar peştera în care Ioan a fost în Duhul în ziua Domnului, acolo unde au fost primite viziunile şi priveliştile descrise în Apocalipsa şi unde a fost scrisă profeţia. Odată cu ascensiunea la tron a lui Nerva, edictele lui Domiţian au fost anulate, creştinii exilaţi au fost rechemaţi şi proprietăţile lor confiscate le-au fost redate. Ioan, conform majorităţii istoricilor antici, s-a întors de pe neospitaliera insulă Patmos la Efes, capitala înfloritoare a Asiei Mici, şi acolo şi-a sfârşit zilele în pace la înaintata vârstă de 100 de ani, plin de dragoste şi de slujire pentru preaiubitul său Stăpân.

Apostolul Ioan şi canonul

Nu cunoaştem ca Ioan să fi lăsat cu autoritatea sa apostolică vreo instrucţiune cu privire la ce scrieri erau canonice. Dacă oricare dintre cele 66 de cărţi ale Bibliei nu poartă cu ea propria ei dovadă faţă de sufletul şi conştiinţa oamenilor, atunci nicio dovadă exterioară nu va convinge. Este un amănunt important faptul că Ioan a supravieţuit cu 7 ani revelaţiei complete a lui Dumnezeu. El a fost acolo ca să distingă, cu autoritatea sa apostolică primită de la Domnul Isus Hristos, cărţile inspirate de cele neinspirate care circulau atunci între biserici. Se putea apela la el dacă era necesar, cu privire la orice aspect care implica autoritatea divină a oricărei cărţi a Sfintei Scripturi.

Faptul că Ioan Îl cunoştea personal pe Domnul şi că el cunoştea atât de familiar scrierile apostolilor şi ale altora şi, putem noi adăuga, vegherea lui cu gelozie la gloria, persoana şi lucrarea Stăpânului său, îl făcea pe apostol mai potrivit decât toţi ceilalţi pentru misiunea de a înmâna Bisericii o Biblie completă. Avem dovezi clare că nicio scriere ulterioară celor ale lui Ioan nu a fost vreodată admisă în canonul Noului Testament.

Canonul Noului Testament

Este adevărat că numeroase cărţi creştine circulau, chiar în zilele lui Luca, scriitorul celei de-a treia Evanghelii şi a cărţii Faptele Apostolilor (Luca 1:1), unele dintre ele atribuite apostolilor şi însoţitorilor lor, dar ele nu erau privite ca fiind inspirate, oricât de mult preţuite ar fi fost în alte privinţe. Atât de numeroase sunt citatele din Noul Testament în scrierele părinţilor din primele şapte secole, încât întreg Noul Testament ar putea fi recuperat de acolo, dacă ar fi nevoie. Recunoaştem sincer că totuşi anumite epistole, precum Evrei, 2 Petru, Iuda şi Apocalipsa, nu au fost la început recunoscute universal ca fiind canonice, datorită dificultăţilor de comunicare existente în acele vremuri timpurii. Nu era o chestiune uşoară atunci pentru biserici sau pentru persoane individuale aflate la distanţă să menţină relaţii unii cu ceilalţi şi trebuie să ţinem cont că epistolele erau adresate persoanelor sau adunărilor care în unele cazuri se aflau şi la peste 1500 de km; pe lângă aceasta, transcrierea cu acurateţe a copiilor după original necesita timp şi atenţie. Amintindu-ne de aceste aspecte, suntem mulţumitori pentru grija extremă cu care a fost, în cele din urmă, recunoscut canonul Noului Testament.

Se cunoaşte puţin despre momentul când cele 27 de cărţi ale Noului Testament au fost prima oară adunate sau principiul după care au fost ele aranjate. Este totuşi evident, pe temeiul moral, că Apocalipsa alcătuieşte o concluzie potrivite a Noului Testament, după cum şi Maleahi încheie canonul Vechiului Testament. Iar acest fel de dovadă este cu mult mai valoros decât oricare altul, întrucât cercetează conştiinţa şi aduce sufletului o încredinţare interioară. Dacă, prin urmare, ultimul dintre profeţii evrei îl lasă pe Israel sub ultimele rugăminţi stăruitoare ale dragostei lui Iahve până la venirea lui Mesia în har, tot astfel ultimul dintre apostoli lasă Biserica sub glasul de avertisment al Duhului lui Dumnezeu până la venirea lui Hristos în glorie. Între Maleahi şi Matei a trecut o perioadă de patru secole şi jumătate, Duhul unindu-i într-o singură mărturie comună, „Scriptura nu poate fi desfiinţată”; comparaţi Maleahi 3:1şi Maleahi 4:5cu Matei 17:11-13. De asemenea, Moise, dătătorul legii şi apostolul Ioan mărginesc o perioadă de şaisprezece secole, „Scriptura nu poate fi desfiinţată”; comparaţi Geneza 1cu Apocalipsa 21. Sfânta Scriptură poate fi asemănată cu un pod nobil cu 66 de arcade – subminează una doar şi întregul sistem al Apocalipsei se prăbuşeşte. Cititorule, ţine cu tărie Scripturile inspirate ale Dumnezeului nostru!

Noul Testament: materialul documentelor şi manuscriselor originale

„Noul Testament” este o expresie care defineşte noua poziţie a credinciosului înaintea lui Dumnezeu, începând cu lucrarea crucii şi sfâşierea perdelei. Este fără îndoială o expresie împrumutată din Matei 26:28şi presupunem că 2. Corinteni 3:14ar da titlul şi caracterul descoperirii precedente: „Vechiul Testament”. Noul Testament a fost completat în timpul celei de-a doua jumătăţi a primului secol. Documentele originale care au ieşit de sub condeiul inspiraţiei au fost în general fie din pergament fie din sfărâmiciosul papirus.

Dacă semnăturile inspirate s-ar fi păstrat, credem că oamenii s-ar fi închinat la ele. Israel a adorat şarpele de aramă ( 18:4) şi s-ar fi închinat şi la trupul lui Moise şi i-ar fi venerat mormântul dacă el ar fi murit în mijlocul lor şi dacă mormântul lui ar fi fost cunoscut (Deuteronom 34:5,6; Iuda 9). Se pare că Pavel a folosit pergament în general, dacă nu exclusiv, în scrierea epistolelor sale (2. Timotei 4:13), care era foarte durabil, fiind confecţionat din piele de oaie, de antilope, etc. Confecţionarea acestor piei pentru păstrarea documentelor de valoare a fost perfecţionată în Pergam. Numele cetăţii a dat denumirea obiectului. Ioan a scris pe papirus (2. Ioan 12), plantă care creştea din abundenţă pe malurile Nilului şi în vechime şi lângă Iordan, de unde provine cuvântul hârtie în limba engleză (paper, n. tr.)

Câteva specimene ale acestei hârtii egiptene au fost găsite în morminte, însă nu foarte multe, deoarece materialul este dificil de prezervat, fiind atât de sfărâmicios. Un material încă şi mai vechi este inul, care s-a descoperit că erau învăluite mumiile egiptenilor şi care era acoperit peste tot cu înscrisuri şi hieroglife. Cele mai timpurii documente creştine pe care le deţinem datează din secolul al patrulea. Niciun manuscris din vechime nu este atât de vechi. Ne îndoim că vreun manuscris ebraic a existat mai devreme de secolul X î.Hr. Evreii obişnuiau să cumpere manuscrise valoroase foarte vechi, deteriorate sau rupte. Manuscrisul Codex Sinaiticus, descoperit de profesorul Tischendorf, eminentul cărturar biblic, se presupune a data cam din perioada ascensiunii lui Constantin la tronul imperial şi este privit ca o transcriere directă a manuscriselor distruse în timpul domniei precedente. Probabil că manuscrisele originale au fost distruse în timpul băii de sânge de sub Diocleţian – ultimul şi cea mai febrilă dintre persecuţiile păgâne. Primul exemplu consemnat al arderii unei părţi din Cuvântul lui Dumnezeu se găseşte în Ieremia 36:20-32. Ioiachim, personal şi prin posteritate, a avut parte de o pedeapsă teribilă pentru ticăloasa lui faptă. Totuşi cititorul poate răsufla uşurat şi se poate bucura de siguranţa morală pe care Dumnezeu i-o acordă, că posedă într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi există o perioadă de aproximativ 280 de ani de la vremea apostolilor până la cea mai timpurie copie existentă a acestor scrieri, totuşi peste prăpastia aceasta s-a aşezat cu uşurinţă o punte. Alte ajutoare adecvate sunt la dispoziţia cărturarilor, a căror trudă în restaurarea textului sacru pentru a fi cât mai aproape de forma în care l-au lăsat mâinile scriitorilor inspiraţi este cu adevărat o cauză pentru sinceră recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Noul Testament şi epistolele lui Pavel

Noul Testament conţine 27 de cărţi, lucrarea a opt scriitori inspiraţi, şi toate scrise într-o perioadă de cincizeci de ani. Toate se încheie în versiunea noastră, deşi nu în copiile greceşti, cu „Amin”-ul Duhului, cu excepţia epistolelor lui Iacov şi a treia a lui Ioan. Unii dintre aceşti scriitori inspiraţi erau neştiutori de carte, precum Petru şi Ioan (Fapte 4:13), alţii erau învăţaţi, precum Luca şi Pavel. Aceste cărţi nu sunt aranjate în ordine cronologică, poate cu excepţia Evangheliilor şi a cărţii Faptele Apostolilor.

Epistolele lui Pavel, în număr de paisprezece, formează un grup distinct pe care am putea să-l denumim „Credinţa”. Prima în ordinea morală este Romani, în timp ce ultima în ordinea cronologică şi morală este 2 Timotei. Prima epistolă scrisă dintre acestea paisprezece este aceea adresată tesalonicenilor. Calitatea de autor a epistolei către Evrei a fost un subiect îndelung disputat. A fost atribuită lui Petru, Apolo şi lui Pavel. Din dovezile interne pricepem că marele apostol al naţiunilor a fost scriitorul ei (Evrei 13:23), în timp ce din 2. Petru 3:15primim siguranţa că Pavel era autorul. Mai departe, prin faptul că scriitorul dezvoltă gloria Aceluia care este „Apostolul şi Marele Preot” al mărturiei creştine, el a fost condus de Duhul să-şi reţină menţionarea propriului său nume. Evrei a fost plasată ca ultima dintre cele paisprezece epistole pauline, deoarece aceia care au colecţionat cărţile sacre sau editorii Noului Testament se presupune că au avut dubii cu privire la autorul ei. Inspiraţia ei, totuşi, este independentă de scriitorul folosit. Primul cuvânt în fiecare dintre aceste epistole inspirate este „Pavel”, în afară de ultima.

Împărţiri ale Noului Testament

Totalul de 27 de cărţi se poate clasifica în mod avantajos astfel: în primul rând, Evangheliile, în al doilea rând, Faptele Apostolilor, în al treilea rând epistolele, în al patrulea rând Apocalipsa.

În prima parte se pune lucrarea de temelie a creştinismului în Persoana şi lucrarea Mântuitorului. Levi sau Matei, un colector de taxe impozabile la pescăriile şi mărfurile din Capernaum sub administraţia romană, o îndeletnicire odioasă în estimarea iudeilor, descoperă gloriile mesianice ale lui Hristos potrivit profeţiilor Vechiului Testament şi Îl descoperă în moarte ca jertfa pentru păcat a lui Dumnezeu pentru iudei şi naţiuni. Ioan Marcu, pentru un timp slujitorul lui Pavel şi al lui Barnaba, ruda sa apropiată, şi probabil copilul lui Petru în credinţă (1. Petru 5:13), menţionează într-un mod mişcător slujirea Domnului – remarcând mâna, privirea, inima şi harul de mare preţ al unui slujitor desăvârşit. Marcu, sub călăuzirea Duhului, prezintă moartea Sa ca jertfă pentru vină. Învăţatul şi educatul Luca, dintre naţiuni, „doctorul preaiubit”, a avut sarcina minunată de a descoperi perfecţiunea umanităţii lui Isus, de a urmări calea Fiului Omului lovit, în suferinţă, de la împrejurările iudaice care au precedat naşterea sau în ieslea din staul până când cerurile cerurilor L-au primit. În această evanghelie Isus ia locul atât a jertfei de mâncare (Levitic 2) cât şi al jertfei de pace (Levitic 3). Ioan, prietenul apropiat al lui Petru şi cel care a stat la pieptul Domnului Isus, descoperă acele adevăruri divine şi minunate privitoare la Persoana şi gloria Domnului din eternitate în eternitate. Gloriile şi titlurile divine ale Fiului, dacă ar fi toate scrise, ar constitui o bibliotecă prea vastă ca această lume să o conţină (Ioan 21:25). Am început cu jertfa pentru păcat şi încheiem aici cu jertfa pentru arderea-de-tot.

În cea de-a doua parte sau secţiune a Noului Testament avem cartea Faptele Apostolilor – singura carte istorică dintre cele 27 – scrisă de doctorul Luca prietenului său creştin solicitator, Teofil, probabil un guvernator roman peste una din provinciile asiatice ale imperiului. Credem că este foarte probabil ca Teofil să fi renunţat la poziţia lui oficială din administraţia romană după examinarea evangheliei prietenului său Luca. Titlul de „preaales” (Luca 1:3) este omis în Fapte 1:1. Faptele urmăresc din punct de vedere istoric progresul creştinismului printre iudei prin Petru (Fapte 1– 12) şi printre naţiuni prin Pavel (Fapte 13– 28). Zelul misionar şi truda de lungă durată a apostolului neamurilor vreme de aproximativ 30 de ani, turneele sale evanghelistice, ultima sa mare călătorie de la Ierusalim la Roma, circumstanţele istorice în care au fost scrise epistolele, ridicarea şi progresul a numeroase adunări înfiinţate de apostoli şi de alţii, alcătuiesc o carte de o importanţă de neegalat în analele iniţiativelor misionare.

În cea de-a treia secţiune a Noului Testament sunt incluse cele paisprezece epistole ale lui Pavel, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan, una a lui Iacov şi una a lui Iuda – în total, 21. Creştinismul sau dreptatea(neprihănirea) lui Dumnezeu este tema principală în epistola către Romani; biserica şi slujirea în Corinteni; harul în contrast cu legea în Galateni; locurile cereşti pentru binecuvântare, putere şi conflict, în vreme ce lumina cerului se reflectă peste orice relaţie pământească în care se află creştinul, sunt marile subiecte ale epistolei către Efeseni; experienţa creştină în Filipeni; gloriile personale şi relaţionale ale lui Hristos sunt revelate în Coloseni; în Tesaloniceni se tratează subiectul venirii Domnului pentru cei care au adormit şi pentru cei care sunt în viaţă; casa lui Dumnezeu în ordine şi în dezordine în Timotei; umblarea şi disciplina creştină în lume în Tit; o chestiune pur casnică este tratată cu mult tact în corespondenţa către Filimon; poziţia din prezent de Jertfă, Preot, Mijlocitor şi Înainte-Mergător, dincolo de perdea, a lui Hristos – noi înăuntru ca închinători, în exterior ca martori ai Săi – sunt tratate în Evrei; umblarea practică în evlavie o găsim în Iacov; guvernarea lui Dumnezeu în timp şi mai departe, în eternitate în epistolele apostolului evreu Petru; viaţa, dragostea şi lumina sunt temele principale în epistolele lui Ioan, iar în Iuda avem un avertisment energic şi solemn cu privire la vremurile apostate.

A patra şi ultima parte a Noului Testament este reprezentată de cartea Apocalipsa. A fost scrisă de Ioan în timpul întemniţării lui în pustia şi inospitaliera insulă grecească Patmos. Judecata este marele subiect al cărţii. Tunetul artileriei cerului, prăbuşirea împărăţiilor, bocetul păcătoşilor nepocăiţi, cerul, pământul, iadul, eternitatea, timpul, Dumnezeu, Hristos, îngeri, Satan şi oameni, toate acestea sunt câteva dintre locurile, personajele şi tablourile atât de viu şi de teribil zugrăvite în cea de-a 66-a carte a Scripturii. Timpul este aproape, la fel şi conţinutul oricărei viziuni.

Sfânta Scriptură – cărţile Noului Testament.

Numele şi însemnătatea lui, caracterul cărţii, de cine a fost scrisă sau întocmită, unde şi când a fost scrisă

Matei – dar al Domnului

Această Evanghelie este consemnarea Duhului a drepturilor şi titlurilor divine, omeneşti şi legale ale lui Hristos la tronul lui Israel. Ordinea este aici mântuirea mai întâi pentru iudei şi apoi pentru naţiuni.

Matei (vezi Marcu 2:14), sau Levi, de origine iudaică, Palestina, anul 38 d.Hr.

Marcu – amabil

Această Evanghelie reprezintă consemnarea Duhului a slujirii şi a faptelor lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, faţă de Israel în nevoie. De aceea, văzut ca un slujitor în har al lui Dumnezeu, nu ne este dată nicio genealogie a Domnului.

Ioan, numit şi Marcu, văr cu Barnaba (Coloseni 4:10), Roma, 64 d. Hr.

Luca – luminos

Această Evanghelie este consemnarea căilor lui Isus, Fiul Omului, de suferinţă, har şi dependenţă; aici găsim nu genealogia legală, precum în Matei, ci pe cea omenească.

Luca, un doctor dintre naţiuni (Coloseni 4:14), Roma 64 d. Hr.

Ioan – Har sau dar al Domnului

Această Evanghelie reprezintă consemnarea Duhului a gloriilor divine ale Fiului. Simplicitatea fără egal, şi totuşi adâncimile profunde revelate aici sunt cu adevărat dumnezeieşti.

Ioan, tovarăş al lui Petru (Ioan 21:20-24), Efes, 69 d. Hr.

Fapte – nume derivat din caracterul acestei cărţi

Această carte, singura carte istorică a Noului Testament, completează istoria Evangheliilor şi slujeşte drept introducere la studiul epistolelor.

Luca, „doctorul preaiubit” şi însoţitor al lui Pavel, Roma, 64 d.Hr. (completând cea de-a treia Evanghelie)

Romani – derivat din Roma (tărie)

O expunere divină, cuprinzătoare şi sistematică a stricăciunii iudeilor şi a naţiunilor şi revelarea creştinismului – a harului şi a Evangheliei lui Dumnezeu.

Pavel, apostolul naţiunilor *, Corint, 58 d. Hr. (prima epistolă în ordinea morală)

1 Corinteni – derivat din Corint** (mulţumit, satisfăcut)

Punerea în ordine a casei lui Dumnezeu, pentru a menţine sfinţenia practică şi reglementarea darurilor şi slujbelor pentru a asigura ordinea divină şi zidirea în adunare.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Efes, 57 d.Hr.

2 Corinteni – derivat din Corint** (mulţumit, satisfăcut)

Apostolul suferind, încurajat de parţiala recuperare a Corintenilor din starea lor de declin, şi plin de mângâierea lui Hristos, îşi varsă inima faţă de copiii săi în credinţă.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Macedonia, 57 d. Hr. (la câteva luni după prima epistolă).

** Corint, cunoscut pentru răutate şi filozofie, întrecut doar de Roma în prima şi de Atena în ultima.

Galateni – derivat din Galatia (alb sau lăptos)

Adevăratul har al lui Dumnezeu şi îndreptăţirea prin credinţă, stabilite pentru sfinţi în contrast cu legea, legalismul şi carnea.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 57 d.Hr. (atât data cât şi locul sunt nesigure)

Efeseni – derivat din Efes (dorinţă)

Binecuvântarea individuală şi în comun a sfinţilor ca fiind uniţi cu Hristos, Omul glorificat, aşezaţi de asemenea în locurile cereşti înaintea lui Dumnezeu – în Hristos şi ca Hristos.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***

Filipeni – derivat din Filipi (iubitor de cai)

Umblarea şi experienţa creştină, care este manifestarea lui Hristos Însuşi, în mijlocul încercărilor şi ale împrejurărilor pustiei.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***

Coloseni –derivat din Colose (corectură)

Cea mai bogată şi mai deplină descoperire în Scriptură a gloriilor şi perfecţiunilor Capului Bisericii şi de asemenea a efectului lucrării Sale în împăcare.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***

*** Acestea au fost scrise, împreună cu cea către Filimon, aproximativ în acelaşi timp, în timpul întemniţării romane.

1 Tesaloniceni – derivat din Tesalonica, numele fiicei lui Filip al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare

Speranţa „binecuvântată” sau fericită – întoarcerea iminentă a lui Hristos pentru sfinţii Săi, fie adormiţi fie trăind pe pământ, este subiectul principal.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 52 d.Hr. (prima epistolă scrisă a lui Pavel)

2 Tesaloniceni – derivat din numele Tesalonica, numită aşa după o victorie memorabilă asupra tesalienilor (locuitori ai unei regiuni din Grecia, n.tr.). Vechiul nume era Therma.

Răpirea sfinţilor, înălţarea ulterioară a lui Antihrist, apoi întoarcerea lui Hristos în glorie şi alte subiecte asemănătoare, sunt dezvoltate în această epistolă.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 53 d. Hr.

1 Timotei – onorat de Dumnezeu

Comportamentul evlavios în Adunare, care este casa lui Dumnezeu, este văzut aici în caracterul său normal şi este subiectul principal asupra căruia se insistă.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Macedonia, 67 d. Hr. (data este incertă).

2 Timotei – onorat de Dumnezeu

Aici ni se descrie ruina Bisericii ca mărturie pentru Dumnezeu în această lume şi ne este descrisă de condeiul inspirat calea individuală a fiecărui sfânt.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 68 d.Hr. (ultima dintre epistolele lui Pavel).

Tit – onorabil, cinstit

Principalul subiect tratat de Duhul este credinţa aleşilor lui Dumnezeu reflectată în umblare, nu în Biserică precum în 1 Timotei ci în lume.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Efes, 67 d.Hr. (data este incertă).

Filimon – afectuos sau amabil

Un mesaj inspirat cu mult tact şi exprimat cu delicateţe, atingând o chestiune personală şi casnică.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. (scrisă în acelaşi timp cu Efeseni, Coloseni şi Filipeni).

Evrei – de la Eber (cealaltă parte), Geneza 11:17.

O expunere elaborată şi cuprinzătoare a creştinismului, în rezultatele, preoţia, închinarea şi jertfa care ni se descoperă a fi cereşti şi permanente, în contrast cu iudaismul.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Italia, 63 d.Hr. (Evrei 13:23, 2. Petru 3:15,16).

* Pavel era un iudeu, din secta fariseilor, din venerabila seminţie a lui Beniamin, un cetăţean născut liber în Tarsul Ciliciei, educat la Ierusalim sub Gamaliel, convertit în anul 36 d.Hr., care la şaisprezece ani după aceea a început să scrie aceste mesaje inspirate care îi poartă numele şi de asemenea pe cea către Evrei. A fost martirizat prin decapitare la Roma, în 68 d.Hr., sub domnia lui Nero, poate cel mai crud dintre Cezari. Astfel a murit Pavel, după o viaţă de 32 de ani de slujire şi suferinţă, neegalat de nimeni de atunci încoace. Faptele sale sunt înscrise în ceruri.

Iacov – înlocuitor

Seminţiile împrăştiate ale lui Israel şi nu Biserica, sunt îndemnate aici la o viaţă de fapte bune ca dovadă a credinţei lor în Dumnezeu, de aceea se citează Geneza 22în Iacov 2:21.

Iacov, „fratele Domnului”, Ierusalim, 61 d.Hr. (prima dintre cele patru epistole ebraice).

1 Petru – piatră sau stâncă (Matei 16:18; 1. Petru 2:4-8)

Epistola este adresată iudeilor creştini, iar chemarea lor cerească şi umblarea pe pământ sunt subiectele principale.

Petru, a cărui convertire este menţionată în Luca 5; conducătorul celor „doisprezece” (Matei 10:2, Marcu 3:16, Luca 6:14), martirizat prin răstignire la Roma în 68 d. Hr., epistola este scrisă în Babilon, 64 d.Hr. (vezi 1. Petru 5:13, unde cuvântul „biserica” ar trebui omis. „Ea” se referă probabil la soţia lui Petru.

2 Petru – vezi mai sus

Epistola este adresată aceloraşi persoane ca şi în cazul celei dintâi (2. Petru 3:1). În prima epistolă sfinţii sunt încurajaţi şi mângâiaţi; aici ei sunt avertizaţi şi se anunţă judecata lumii.

Locaţie necunoscută, 65 d.Hr. (compară 2. Petru 1:14cu Ioan 21:18,19).

1 Ioan – vezi Evanghelia

Viaţa veşnică în cel credincios în manifestare şi comuniune; caracteristicile ei morale; toate revendicările ei testate şi judecate.

Ioan, fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, care a fost martirizat de Irod Agripa în 42-44 d.Hr. (Fapte 12:2). Ioan le-a supravieţuit tuturor fraţilor săi apostoli şi se crede că a adormit la Efes, aproximativ în 98-100 d.Hr.

Efes, 69 d.Hr.

2 Ioan

Gloria lui Hristos trebuie menţinută cu fermitate; nici sexul (femeie), nici poziţia (aleasa doamnă) nici vârsta (copiii) nu sunt scutiţi de responsabilitate.

Efes, 69 d.Hr.

3 Ioan

Respingerea fermă a răului este subiectul celei de-a doua epistole; primirea din inimă şi încurajarea a tot ce este bun, este tema principală a celei de-a treia.

Efes, 69 d.Hr.

Iuda – laudat să fie Domnul

Iuda şi 2 Petru se aseamănă foarte mult, dar ele se diferenţiază prin acest aspect esenţial şi anume, că prima dezvoltă subiectul apostaziei creştinătăţii din ultimele zile în timp ce în ultima vedem păcatul din zilele din urmă.

Iuda, Lebeu, zis Tadeu, locaţie necunoscută, 66 d.Hr.

Apocalipsa – rularea unei perdele

Se anunţă în mod profetic judecata Domnului asupra Bisericii mărturisitoare, a lui Israel şi a lumii, împreună cu rezultatele ei finale, fie în glorie fie în judecată.

Ioan, cel mai tânăr dintre apostoli, Patmos 96 d.Hr.

Putem remarca faptul că de către cine, unde şi când au fost scrise diferitele cărţi ale Scripturii, sunt întrebări independente de inspiraţia lor. Caracterul divin al Bibliei rămâne neatins deşi, în anumite cazuri, nu poate să răspundă acestor întrebări cu vreo anumită măsură de certitudine. Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a scris Biblia.

 

Ce este moartea?

 J. N. Darby…

Nimic nu poate fi mai teribil pentru cel necredincios decât moartea. Ea este pe drept şi scripturistic numită „împăratul spaimelor” (Iov 18:14). Este încheierea juridică a vieţii primului Adam. Ce este dincolo? Nu este la fel de simplu ca în cazul naturii animalelor, ci cu cât mai mult este privită în legătură cu natura morală a omului, cu atât devine mai teribilă. Orice lucru în care omul s-a implicat, căminul său, gândurile sale, întreaga lui fiinţă, se încheie şi piere pentru totdeauna. „El se întoarce în pământul lui; în aceeaşi zi planurile lui pier.” Psalmul 146:4. Omul găseşte în moarte un sfârşit al oricărei speranţe, al oricărui proiect, al tuturor gândurilor şi planurilor sale. Izvorul tuturor este curmat. Făptura în care el a existat s-a dus: nu mai poate conta pe nimic. Scena aglomerată pe care s-a desfăşurat întreaga lui viaţă nu îl mai cunoaşte. El însuşi se stinge. Nimeni nu mai are de a face cu el. Natura lui a cedat, neputincioasă în a rezista înaintea acestui stăpân căruia îi aparţine, şi care acum îşi revendică înspăimântătoarele drepturi. Însă aceasta este departe de a fi tot. Omul, ca om trăind pe acest pământ, se scufundă în neant. Dar de ce? Pentru că a intervenit păcatul. Iar o dată cu păcatul, conştiinţa. O dată cu păcatul, puterea lui Satan: încă şi mai mult, o dată cu păcatul, judecata lui Dumnezeu. Moartea este expresia şi martorul tuturor acestora. Este plata păcatului, groază pentru conştiinţă, puterea lui Satan prin judecata lui Dumnezeu, executor judecătoresc pentru criminal, şi dovada vinovăţiei sale înaintea judecăţii care vine. Cum poate fi altfel decât înspăimântător? Este pecetea asupra căderii şi ruinei şi condamnării primului Adam. Iar el nu are altceva decât această natură veche. El nu poate să dăinuiască înaintea lui Dumnezeu ca un om viu. Moarte este înscrisă pe el, căci el este păcătos, nu se poate elibera singur. Pe lângă aceasta el este vinovat şi condamnat. Urmează judecata. Dar Hristos a intervenit. El a venit în moarte – o adevăr binecuvântat, El, Prinţul vieţii! Ce este acum moartea pentru cel credincios?

Remarcă acum cititorule, întreaga forţă a acestei nespus de minunate intervenţii a lui Dumnezeu. Am văzut că moartea este slăbiciunea omului, descompunerea fiinţei sale, puterea lui Satan, judecata lui Dumnezeu, plata păcatului. Dar toate acestea sunt în legătură cu primul Adam, a cărui parte, din cauza păcatului, este moarte şi judecată. Am văzut dublul caracter al morţii; falimentul vieţii, sau al puterii de viaţă în om, şi martorul judecăţii lui Dumnezeu şi cea care conduce în judecata lui Dumnezeu. Hristos a fost făcut păcat pentru noi; El a suferit moartea, a trecut prin ea ca putere a lui Satan şi ca judecată a lui Dumnezeu. Moartea cu cauzele ei, a fost întâmpinată în orice aspect al ei de Hristos.

Judecata lui Dumnezeu a fost pe deplin purtată de El mai înainte ca să vină ziua judecăţii. Prin moarte, ca plată a păcatului, a trecut El. Moartea şi-a pierdut puterea asupra credinciosului în întregime, în orice aspect, ca şi cauză a groazei pentru suflet. Faptul fizic ar putea avea loc; dar nu este obligatoriu – într-atât i-a îndepărtat Hristos puterea. Nu toţi vom adormi, deşi toţi vom fi schimbaţi. Dorind, spune apostolul, nu „să fim dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă.” Astfel este puterea vieţii în Hristos.

Însă moartea a fost mai mult decât lăsată în urmă. Moartea este a noastră, spune apostolul, după cum sunt toate lucrurile (1. Corinteni 3:21-23). Prin binecuvântata intrare a Domnului în moarte pentru mine, moartea şi de asemenea judecata devin salvarea mea. Păcatul, a cărui plată era, a fost îndepărtat prin moartea însăşi. Judecata a fost purtată acolo pentru mine. Moartea nu este spaimă pentru sufletul meu; nu este semnul mâniei, ci este cea mai binecuvântată şi cea mai deplină dovadă a dragostei, deoarece Hristos a intrat în ea. Sunt eliberat de întreaga putere a legii împotriva mea, căci nu are putere asupra unui om decât atât timp cât trăieşte; dar în Hristos eu sunt deja mort faţă de lege. Dumnezeu, prin moarte, s-a ocupat deja de păcat şi judecată. Într-un cuvânt, Hristos, Cel fără păcat, venit în asemănarea cărnii păcătoase, şi pentru păcat, s-a ocupat de întreaga mea stare, în primul Adam, într-un aşa fel încât toate consecinţele ei au fost purtate în mod drept. Iar prin moarte omul cel vechi, puterea lui Satan, păcat, judecată, caracterul muritor însuşi, care sunt legate de omul cel vechi (sau păcătos), sunt lăsate în urmă şi problema lor este rezolvată. Acum trăiesc înaintea lui Dumnezeu într-Unul care este înviat, după ce a suferit pentru mine tot ce aparţinea omului vechi. Moartea m-a eliberat pentru totdeauna de orice aparţinea de omul cel vechi şi urma să vină asupra lui, fiind în viaţă.

Mai întâi, condamnarea şi judecata sunt în întregime sfârşite, în problema acceptării sufletului. Înspăimântătoarea încercare a trecut, însă printr-un Altul – iar din ea rezultă eliberarea mea, potrivit dreptăţii lui Dumnezeu. Valurile care i-au nimicit pe egipteni erau un zid pentru Israel, de o parte şi de alta, calea sigură pentru ieşirea din Egipt. Izbăvirea lui Dumnezeu era acolo. Egiptul şi puterea lui opresivă au fost lăsaţi în spate. Moartea ne este eliberare şi salvare.

În al doilea rând, ce a devenit în practica? Sunt adus la viaţă, în puterea învierii lui Hristos. El devine viaţa mea. Mă lipsesc, dacă mă pot aventura să spun astfel, de viaţa omului vechi; o am pe cea a celui nou. Dar El Cel care, acum înviat, este viaţa mea, a trecut prin moarte. Eu mă recunosc pe mine însumi mort. Aşadar nu se spune niciodată că noi trebuie să murim faţă de păcat. Omul cel vechi nu face aceasta şi nici nu o doreşte. Ni se spune că suntem morţi, şi ni se porunceşte să ne recunoaştem morţi. „Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus” Romani 6:11. „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” Coloseni 3:3; iar apoi ni se spune să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ, în puterea acestei vieţi noi şi a Duhului Sfânt care locuieşte în noi. Atunci am dreptul să mă recunosc mort.

Ce câştig este atunci moartea pentru mine, în acest aspect, dacă dorinţele omului cel nou sunt cu adevărat în mine! Da, ce eliberare şi ce putere! Ce este mort faţă de credinţă nu este decât omul cel vechi, păcătos, care împiedică şi hărţuieşte; în care, în responsabilitatea faţă de Dumnezeu, eram pierdut, şi nu eram în stare să Îl întâlnesc. „Atunci”, spune apostolul, „când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte” Romani 7:5. Însă în Romani 8:9se spune „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”. Carnea nu este poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. În ea noi ne-am recunoscut pierduţi şi în ruină. Aceasta era poziţia primului Adam, şi noi am fost în ea. Legea i-a hotărât moarte, judecată, însă acum eu nu mai sunt în ea, ci în ultimul Adam.

Cu privire la porunci, apostolul spune „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” Pentru credinţă, în lume noi suntem morţi, nu vii. Aşadar, orice lucru care ne face să realizăm aceasta în mod practic: încercări, suferinţă, necaz, este un câştig. Face o realitate în sufletele noastre faptul că suntem morţi, şi astfel eliberaţi de omul cel vechi. „Prin aceste lucruri trăiesc oamenii şi în toate acestea este viaţa duhului meu” Isaia 38:16. Este o despărţire şi o izbăvire de influenţa întunecoasă şi înăbuşitoare a omului vechi. Aceste suferinţe şi scindări ale vieţii sunt detalii ale morţii în aspectul moral. Însă ale morţii cui? A omului vechi. Totul este doar câştig.

În al treilea rând, dacă moartea vine ca fapt – este moartea cărui lucru? A ceea ce este muritor, a omului vechi. Viaţa cea nouă, de înviere, moare? A trecut prin moarte cu Hristos, iar acest fapt a fost înfăptuit în noi. Nu poate muri. Este Hristos. Aşadar, prin faptul că moare, doar lasă moartea în urmă. Părăseşte ceea ce este muritor. Suntem absenţi din trup şi prezenţi împreună cu Domnul. Anterior era legată exterior de ceea ce este muritor; nu mai este aşa. Suntem absenţi din trup şi prezenţi împreună cu Domnul. Plecăm şi suntem cu Hristos. Credinţa adevărată este aceea care caută un triumf mai mare – noi vom fi „îmbrăcaţi”: totuşi aceasta este puterea lui Dumnezeu. Omul cel vechi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, nu înviază niciodată. Dumnezeu, datorită Duhului Sfânt care locuieşte în noi, va aduce la viaţă până şi trupurile noastre muritoare. Viaţa lui Hristos va fi arătată într-un trup glorios. Vom fi făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie Întâiul-născut printre mulţi fraţi. Aceasta este roada puterii divine. Dar între timp moartea însăşi este întotdeauna eliberare, deoarece având o viaţă nouă, aceasta înseamnă că suntem uşuraţi de povara omului cel vechi care împiedică şi stânjeneşte căile noastre. Este trăirea noastră cu Hristos. Cât de minunat şi de înviorător este acest gând! Dacă odată am înţeles diferenţa dintre vechiul şi noul om, realitatea vieţii noi pe care am primit-o în Hristos, moartea omului vechi va fi cunoscută şi simţită ca fiind adevărată şi un câştig real. Fără îndoială, timpul lui Dumnezeu este cel mai bun, pentru că El singur cunoaşte ce este necesar pentru ca prin disciplină şi exerciţiu să ne formeze sufletele şi să ne facă să cunoaştem puterea acestei vieţii în Hristos, ca astfel ceea ce este muritor să fie înghiţit fără ca noi să murim.

Dar dacă moartea înseamnă încetarea omului vechi, nu înseamnă altceva decât încetarea păcatului, a piedicilor, a încercărilor. Am sfârşit cu omul cel vechi, în care suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, pe drept, pentru că Hristos a murit pentru noi – am sfârşit pentru totdeauna, pentru că trăim în puterea omului celui nou. Aşa este moartea pentru cel credincios. „Să plec şi să fiu împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine”. În ceea ce priveşte judecata, a purtat-o Hristos; în ceea ce priveşte puterea păcatului, aceasta reprezintă moartea a însăşi naturii în care trăieşte. Ca moarte propriu-zisă, reprezintă eliberare faţă de ea pentru a fi împreună cu Hristos în omul cel nou care Îl savurează. Cine nu ar muri, potrivit câştigului ei?

Dacă trăim ca să Îl slujim pe Hristos, se merită sa trecem prin necazurile acestei lumi. Aceasta însă nu va însemna mai puţină suferinţă, oricare ar fi binecuvântarea care ne va îmbărbăta când vom trece prin ea. Pentru noi, a trăi este Hristos, a muri este câştig. Însă cel care moare este omul cel vechi; mai întâi suferinţa noastră, după aceea vrăjmaşul nostru. Desigur că aceasta presupune viaţa divină, iar în practică presupune ca inima să fie în altă parte decât în lucrurile în care trăieşte omul cel vechi.

Cum să studiezi Biblia

 Samuel Ridout

Gânduri introductive
S-ar putea ca multora să li se pară inutilă o carte despre acest subiect, şi să o considere ca un amestec în chestiuni în care fiecare ar trebui să decidă pentru sine sub îndrumarea Duhului Sfânt. Alţii, care deja sunt activi în acest domeniu s-ar putea să considere că nu le sunt de prea mare ajutor; dar sperăm că un mare număr dintre copii lui Dumnezeu care doresc fierbinte să cunoască tot mai bine conţinului Cuvântului Său vor găsi câteva sugestii folositoare în paginile care urmează.

Cred că ar fi de folos să menţionez aici câteva gânduri introductive.

1. Nicio metodă de studiu biblic, oricât de folositoare şi de sugestivă ar fi în sine, nu poate elimina necesitatea absolută a pocăinţei şi a naşterii din nou. Mintea naturală este „străină de viaţa lui Dumnezeu”, şi niciun fel de educaţie, nici chiar cunoaşterea cuvântului adevărului nu va putea să schimbe singură caracterul a ceea ce este „vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Învăţătorul de şcoală duminicală nu trebuie să uite aceasta atunci când stă săptămână după săptămână în faţa unei clase pline cu tineri inteligenţi şi sclipitori. Dacă nu au fost aduşi la pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă prin Domnul nostru Isus Hristos, atunci în ei nici măcar nu a început lucrarea măreaţă care va fi apoi temelia întregii lor vieţi. Bine ar fi ca toţi cei care caută să explice Cuvântul lui Dumnezeu să îşi amintească aceasta, şi, cu acelaşi entuziasm cu care se străduiesc să deschidă această comoară minunată înaintea elevilor lor, să lupte în rugăciune stăruitoare pentru mântuirea celor care le-au fost încredinţaţi în înţelepciunea lui Dumnezeu.

Acelaşi lucru se aplică desigur şi tuturor celor care vin înaintea Scripturilor înainte de a Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi iertarea păcatelor. Deşi suntem gata să le fim de ajutor în orice fel am putea acestor persoane, să nu uităm niciodată că „un singur lucru este necesar”. Ne temem că acest principiu este trecut cu vederea în multe din iniţiativele de studiu biblic din zilele noastre, şi fără îndoială că apariţia şi dezvoltarea curentelor precum „critica înaltă” („Higher Criticism” – curent teologic care pune la îndoială autoritatea şi inspiraţia Scripturii, n. tr.) se datorează în mare parte mânuirii Scripturii de către oameni neîntorşi la Dumnezeu, prin intermediul raţiunii. Fără îndoială că o mare parte din amestecul care există în bisericile oficiale se datorează participării fără deosebire a celor credincioşi şi necredincioşi la explicarea unor adevăruri care pot fi învăţate doar spiritual.

2. În acelaşi fel, chiar şi pentru copii lui Dumnezeu, nicio metodă de studiu biblic nu poate înlocui călăuzirea nespus de binecuvântată a Duhului Sfânt care locuieşte în cel credincios. „El vă va călăuzi în tot adevărul” este în primul rând o promisiune făcută apostolilor, o garanţie a inspiraţiei infailibile a tot ceea ce Dumnezeu a dorit să dea adunării Sale în forma Cuvântului scris, dar, într-un sens mai general, Duhul Sfânt este Cel care iluminează minţile sfinţilor, conducându-i în tot ceea ce le este de folos şi necesar pentru zidirea lor pe credinţa preasfântă.

Cele mai complete şi mai logice metode de studiu biblic, urmărite cu cea mai mare perseverenţă, cu ajutoare potrivite de orice fel, sunt inutile dacă nu există călăuzirea dominantă şi clară a Celui care Îşi găseşte plăcerea în a lua din lucrurile lui Hristos şi a ni le descoperi. Cât de necesar şi de preţios este privilegiul de a Îl avea prezent cu noi pe Autorul Cuvântului perfect şi infinit al lui Dumnezeu, nu doar pentru a ne descoperi frumuseţile şi desăvărşirile lui nespus de felurite, pentru a ne oferi cheia pentru înţelegerea lui, pentru a ne conduce pas cu pas în cunoaşterea planului măreţ cuprins în el, dar mai mult, de a avea această Persoană divină locuind în noi! – făcând ca prin har inimile noastre să fie capabile să aprecieze ceea ce El ne descoperă şi să asimileze adevărurile acelor adâncimi pe care doar Duhul le cercetează, şi de a le trăi apoi în vieţi de ascultare. Şi aici, ca şi în orice altă situaţie, „fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos” şi „noi am primit nu Duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu, ca să cunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu”.

Dacă ne-am gândi că măcar un cuvânt din cele ce urmează ar putea să abată mintea copilului lui Dumnezeu de la adevărul glorios al prezenţiei Duhului şi al locuirii Lui în cel credincios, ne-am opri îndată şi am înceta să scriem. El este singurul competent pentru a călăuzi, pentru a îndrepta, a corecta şi a controla prin înţelegerea acelui Cuvânt pe care El Însuşi l-a inspirat.

De aceea să ne amintim aceste lucruri încă de la începutul gândurilor care urmează – lăsaţi-L liber să facă acea activitate de har care Îi este atât de plăcută. Comuniunea Duhului Sfânt este acea părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său pe care El o produce, şi în acelaşi timp o părtăşie unii cu alţii, întemeiată pe asimilarea Cuvântului lui Dumnezeu; pentru că ar fi o gravă eroare să punem iluminarea Duhului Sfânt în contradicţie cu Cuvântul scris. Scripturile sunt instrumentul Duhului Sfânt. Tot adevărul pe care El îl descoperă este adevăr revelat, scris deja în Cuvântul lui Dumnezeu. Putem fi siguri că, aceia care înclină să gândească că ar putea primi descoperiri de la Duhul în afara Scripturii sunt într-un mare pericol.

Chiar şi în imaginile pe care le avem despre Duhul şi lucrarea Sa vedem cum El acţionează în şi prin Cuvânt – dând viaţă şi curăţind inima. Astfel, „dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Acest  verset ne arată că apa Cuvântului (vezi Efeseni 5:26 ) este instrumentul folosit de Duhul lui Dumnezeu. „Fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu”. Deci naşterea din nou are loc prin lucrarea Duhului Sfânt care se foloseşte de Cuvânt.

Tocmai faptul acesta ne încurajează să continuăm să prezentăm Cuvântul lui Dumnezeu copiilor şi altor necredincioşi. S-ar putea spune că până să se întoarcă la Dumnezeu oamenii nu pot înţelege Scriptura cu adevărat, şi de aceea nu are rost să ne obosim să le-o predicăm. Dar nu ştim niciodată când lucrează Duhul Sfânt, şi într-adevăr, tocmai faptul că avem pe inimă să le împărtăşim Cuvântul lui Dumnezeu şi altora ar trebui să ne încurajeze să credem că Duhul adevărului lucrează deja în inimile lor. Învăţarea copiilor neconvertiţi din Scriptură a fost asemănată cu aşezarea hârtiei şi a lemnelor pentru a aprinde focul. Nici hârtia şi nici lemnele nu au focul în ele însele, şi totuşi sunt necesare: tot aşa şi cunoaşterea Scripturii, cel puţin într-o oarecare măsură, fie prin auzirea evangheliei, fie prin citirea ei, este necesară pentru întoarcerea la Dumnezeu.

3. În acelaşi gând cu cele ce au fost deja spuse, este bine să ne amintim că tot studiul biblic trebuie să se facă într-un duh de reverenţă, respingând orice fel de autosuficienţă şi dependenţă de înţelepciunea omenească, realizând că nu putem primi cunoştiinţă decât de la Dumnezeu Însuşi. „Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea” ne sunt puse înainte ca fiind puterea sfinţitoare prin care ne putem bucura de orice daruri naturale (1. Timotei 4:5 ). Astfel Scriptura, dacă este primită aşa cum trebuie, ne va arăta întotdeauna ignoranţa şi lipsurile noastre, şi ne va conduce spre rugăciune; şi, în aceeaşi măsură, lipsa noastră de înţelegere în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu ne va îndrepta către El, Cel care este gata să Îşi împlinească promisiunea: „iar dacă vreunul dintre voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i se va da” (Iacov 1:5 ).

Trebuie însă să ne oprim aici. Mai târziu vom reveni asupra locului rugăciunii în cadrul studierii Scripturii. Şi acum să ne întoarcem la subiectul nostru.

Metode de studiu

1. Citirea zilnică a Scripturii
Pe primul loc atât ca importanţă cât şi ca prezenţă în viaţa celor mai mulţi dintre copii lui Dumnezeu, se află citirea zilnică, regulată a Scripturii de la Geneza la Apocalipsa, în mod repetat de-a lungul întregii vieţi. Adesea oameni care cunosc bine diferite pasaje ale Scripturii, care poate stăpânesc într-o oarecare măsură şi limbile originale în care a fost ea scrisă, arată o mare ignoranţă în ceea ce priveşte faptele istorice relatate în Biblie, şi dovedesc că nu sunt obişnuiţi cu textul Scripturii în întregime. Nu putem exprima în cuvinte cât de important este ca mintea şi inima să fie saturate cu cunoaşterea literei Scripturii de la început şi până la sfârşit. Niciun alt fel de cunoştiinţă biblică nu poate înlocui acest lucru. Este temelia largă pe care trebuie să fie zidit; şi dacă această temelie nu este lată şi adâncă, construcţia de deasupra va fi instabilă, oricât de înaltă sau de ingenioasă ar fi.
Ruskin, marele scriitor englez, un om remarcabil în multe privinţe, a declarat că cea mai valoroasă parte a educaţiei sale a fost cunoaşterea textului Scripturii, fiind obligat încă din fragedă copilărie să citească un anumit număr de capitole în fiecare zi, şi să o ia mereu de la capăt atunci când termina întreaga Biblie. Fără a uita ceea ce am spus de la început, şi anume că o cunoaştere spirituală a Scripturii este absolut indispensabilă; şi vorbind acum despre subiectul pe care îl avem în faţă, şi anume metodele de studiu biblic, dorim să accentuăm încă o dată necesitatea şi importanţa citirii zilnice.

Să rămânem la lucruri foarte simple şi clare. În orice cămin creştin ar trebui să existe citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciune cel puţin o dată pe zi. Oricât de stresantă şi de ocupată ar fi viaţa, nu lăsaţi nimic să fure familiei voastre acest privilegiu preţios şi atât de simplu. Alegeţi un moment, dimineaţa sau seara, când întreaga familie se poate strânge împreună pentru câteva minute, şi puteţi citi cu grijă şi atenţie un capitol, fie de către unul dintre membrii familiei, fie de către fiecare pe rând. Timpul consumat astfel este întotdeauna folositor şi ne va ajuta să păstrăm proaspete în minte, încă din copilărie, faptele minunate şi adevărurile cuprinse în Cuvântul preţios al lui Dumnezeu. Probabil că este mai bine să începeţi cu Evangheliile şi să treceţi prin Noul Testament, şi apoi să citiţi şi Vechiul Testament. Fiecare poate alege anumite pasaje care poate ar fi mai potrivite pentru membrii mai tineri ai famiiliei, şi altele care pot fi lăsate pentru a fi citite individual; dar în principal credem că ar trebui să onorăm Cuvântul lui Dumnezeu citindu-l în întregime. Puţine sunt pasajele care să nu zidească atunci când sunt astfel citite. Într-adevăr, pasajele mai aride se vor dovedi adesea prilejuri bune pentru a porni discuţii folositoare, şi vor sluji pentru a trezi şi a confirma interesul faţă de Scriptură în ansamblu.

Pe lângă citirea în familie, vorbim apoi despre citirea individuală, de către fiecare, cel puţin a unui capitol pe zi. Şi aici, este bine să urmăm ordinea sugerată mai sus, şi să începem cu Noul Testament, şi apoi, după ce îl vom fi terminat, să continuăm cu Vechiul. Dacă se citeşte câte un capitol pe zi, se poate termina întreaga Scriptură în trei ani; şi, în acelaşi fel, două sau trei capitole pe zi vor însemna parcurgerea Scripturii în timp mult mai scurt. Cu siguranţă că şi în cel mai aglomerat program se pot găsi sau se pot rezerva zece minute pentru o astfel de preocupare.

Este foarte important ca lucrul acesta să se facă regulat şi sistematic. Poţi studia cu atenţie treburile şi responsabilităţile din fiecare zi şi poţi dedica un anumit timp, pe cât posibil, pentru această activitate. Suntem creaturi dependente de obiceiuri, şi o dată ce este un lucru stabilit că trebuie să citim un capitol sau două pe zi, va fi mult mai uşor să ducem la îndeplinire acest lucru. Şi aici, ca şi în cele mai multe lupte spirituale, bătălia se dă şi se câştigă în inimă, atunci când hotărârea de a citi Cuvântul este luată înaintea lui Dumnezeu. Este probabil mai bine, pe cât posibil, să citeşti din două locuri, unul din Vechiul şi unul din Noul Testament. Astfel, dimineaţa poţi începe cu Evanghelia după Matei, iar seara cu Geneza; şi după ce fiecare Testament este parcurs, întoarce-te cu energie sporită la primul capitol.

Într-o viaţă în care există un oarecare timp liber, nu ar trebui să existe nicio piedică pentru a citi întreaga Scriptură cel puţin o dată pe an. O jumătate de oră pe zi va fi destul pentru aceasta; şi dacă se citeşte un capitol zilnic în familie, mai rămân doar două pentru citirea individuală.

Destul de aproape de practica recomandată mai sus, şi într-adevăr o parte a ei, este practica de a citi o carte în întregime la un moment dat. De exemplu, Evanghelia după Marcu poate fi citită la fel de repede ca un articol dintr-o revistă, şi într-un timp scurt. S-a spus că este nevoie de puţin mai mult de o oră pentru aceasta. Tot aşa, puţin mai mult timp va fi de ajuns pentru a citi oricare dintre celelalte Evanghelii sau Faptele Apostolilor. În felul acesta ne facem o idee generală despre conţinutul cărţii, la fel cum o călătorie într-o regiune a unei ţări ne permite să ne formăm o apreciere destul de corectă asupra caracterului zonei.

Această trecere rapidă în revistă, cum am putea să o numim, este de asemenea foarte valoroasă atunci când este vorba de începerea studiului fiecărei epistole. O citim mai întâi în întregime la un moment dat, şi apoi ne aplecăm asupra ei mai în detaliu.

Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Vechiul Testament. Vieţile lui Avraam, lui Iosif,  sau David ar putea fi citite în felul acesta, şi vom putea descoperi ceva mai mult decât doar o înşiruire de fapte, vom putea privi gândul Duhului în ansamblu, scopul Lui prin prezentarea vieţii respective.

Tot astfel, fiecare dintre Profeţi ar putea fi citit dintr-o dată, sau poate în două etape, pentru a putea prinde tema generală şi gândul pe care îl transmite Duhul Sfânt. O astfel de citire „cantitativă”, dacă o putem numi astfel, nu ar trebui să înlocuiască parcurgerea regulată, zilnică, a unui capitol sau două, cu atenţie şi în detaliu, dar ar putea fi introdusă din când în când, ca o variaţie sau, aşa cum am spus, cu scop de studiu introductiv.

Poate că ar trebui spus un cuvânt şi despre ce fel de Biblie ar fi bine să folosim. În această privinţă trebuie ţinut cont de preferinţele şi specificul gândirii fiecăruia. Unii au o memorie vizuală foarte bună, şi pot localiza un pasaj prin poziţia lui pe pagină. Însă dacă ar fi să vorbesc în numele altora, nu cred că o astfel de capacitate ar trebui încurajată, pentru că, dacă s-ar întâmpla ca o astfel de persoană să nu aibă la dispoziţie Biblia personală la un moment dat, s-ar putea să îi fie foarte greu să se descurce cu o alta. Dacă este posibil, ar fi bine să avem două Biblii, una pentru a fi folosită în exterior, de exemplu la adunare, sau care să poată fi ţinută în buzunar fără să incomodeze; şi o alta pentru acasă. Aceasta din urmă ar putea să fie o ediţie obişnuită, nu foarte scumpă, pe care să nu ezităm să o marcăm. De exemplu, pe ea putem sublinia versete favorite, sau pasaje grele sau care ne-au mişcat, fără să fim foarte atenţi la aspectul estetic, în timp ce, dacă avem o Biblie pe care o păstrăm pentru o folosire îndelungată, în aceasta ar trebui să avem mai multă grijă ce şi cum marcăm sau notăm.

Un predicator a sugerat odată că o Biblie ar putea fi folosită pentru sublinieri şi note şi ar putea fi umplută într-un an. Probabil că nu este o regulă, dar sigur că nu vor trece mulţi ani înainte ca o carte să fie atât de marcată încât să nu mai existe spaţiu pentru notiţe suplimentare.

Nu vrem să pierdem foarte mult timp pentru detalii, dar s-ar putea să fie potrivit să facem câteva remarci şi despre felul cum marcăm Biblia. Stiloul şi cerneala sunt de preferat creionului, care devine în timp neclar. În fond, şi dacă scrii cu creionul pe Biblie, este destul de greu să ştergi apoi, aşa că ai putea la fel de bine să scrii cu cerneală. Să presupunem că, citind un capitol dimineaţa, suntem izbiţi de frumuseţea sau caracterul actual al unei anumite fraze. O putem marca printr-o linie pe margine, sau o putem sublinia. Poate că unele cuvinte mai importante pot fi subliniate în mod special. De exemplu, în Geneza 1:1 : am putea trage o linie neagră sub primele trei cuvinte: „La început, Dumnezeu”. Cât de multe gânduri sunt sugerate de această frază! „Mai înainte de a se fi născut munţii şi ca Tu să fi format pământul şi lumea, din eternitate în eternitate Tu eşti Dumnezeu”. Acolo, la început, înainte ca măcar vreun singur atom din acest vast Univers creat de El să fi fost chemat din nimic, Dumnezeu a fost aşa cum este, din veşnicie Acelaşi. Pe lateral, lângă aceste cuvinte, ar putea fi scrisă o trimitere la Ioan 1:1 „La început era Cuvântul”, care ne prezintă faptul minunat, măreţ, binecuvântat, că El, care a devenit carne şi a locuit printre noi în smerenie, pentru a ne sluji în nevoia noastră şi pentru a merge la cruce pentru păcatele noastre, nu era nimeni altul decât Dumnezeu, Cel care era zilnic cu El, găsindu-Şi plăcerea în El, şi a cărui plăcere era în fii oamenilor. Astfel, putem adăuga cu uşurinţă o trimitere la Proverbe 8 ; şi alte pasaje ale Scripturii ne vor veni automat în minte, astfel că nu va trece multă vreme până când vom avea un număr destul de mare de trimiteri pe marginea versetului.

Aşa cum am spus, nu dăm decât câteva indicii legate de felul în care poate fi marcată Biblia. Fiecare îşi va dezvolta propriul său sistem, dar sugerăm ca fiecare să înveţe să îşi facă propriile sale trimiteri spre pasaje paralele ale Scripturii care dau o lumină nouă asupra textului. Lucrul acesta s-a dovedit a fi de mare folos şi ajutor.

Citind capitolul nostru, ne vom opri poate la un moment dat asupra unui pasaj mai dificil; de exemplu, Galateni 3:20 : „Iar Mijlocitorul nu este al unuia singur, însă Dumnezeu este Unul singur”. Privim la această asociere, şi încercăm să îi pătrundem sensul, dar nu ne este foarte clar. Putem să consultăm ajutoare, sau, dacă acestea nu ne stau la îndemână, sau nu ne dau răspunsul, putem să punem un simplu „?” lângă verset, sau un alt fel de semn de întrebare. Poate că ar fi bine să punem astfel de semne de întrebare în Biblie oriunde nu reuşim să înţelegem deplin un gând. Ar fi interesant ca la următoarea parcurgere a Bibliei să vedem câte din aceste semne de întrebare pot fi şterse. Între timp, vom învăţa să ne concentrăm mai bine atenţia asupra a ceea ce citim, întrebându-ne, „Înţeleg eu ce citesc?”. Alte idei de a marca vor veni de la sine. Mai târziu, vom discuta şi despre subiectul diferitelor traduceri şi variante.

Credem că în general notele care au de a face cu textul în sine, despre care am vorbit deja mai sus, ar putea fi făcute cât mai curat şi îngrijit în Biblia pe care o păstrăm pentru o folosire de durată. Pe Biblia pe care o citim în mod curent vom face mult mai frecvent note sau sublinieri, astfel că în curând nu vom mai avea spaţiu.

Cu riscul de a ne repeta, vom mai adăuga un cuvânt despre necesitatea disciplinei şi a unei abordări sistematice în citirea Scripturii. Trebuie să ne hotărâm înaintea lui Dumnezeu, cu siguranţă că nu în mod legalist, ci în libertatea dragostei adevărate, că dorim să citim, şi că vom citi regulat şi sistematic Biblia. Să îi dăm primul loc – dacă se poate câteva minute dimineaţa, când mintea este odihnită, şi poate că acestea îşi vor lăsa amprenta asupra felului nostru de gândire pe tot parcursul zilei, chair dacă va trebui să ne trezim cu câteva minute mai devreme pentru a putea dedica 5-10 minute pentru o activitate care va deveni o plăcere tot mai mare dacă vom merge înainte cu Dumnezeu.

Este uimitor cât de mult din ceea ce citim în aceste momente ne va însoţi pe parcursul zilei. Fără să ne dăm seama, ne vom întoarce la ceea ce am citit; probabil vom găsi ocazii să vorbim despre aceasta şi altora, şi, în diferite feluri, ceea ce am citit va deveni o parte a echipamentului nostru spiritual şi mental. Nu vă aşteptaţi să vedeţi rezultate măreţe după o singură zi sau săptămână, ci continuaţi cu perseverenţă, fără a cere prea mult de la voi înşivă, încercând să alocaţi prea mult timp din dorinţa de a „recupera” ceea ce aţi pierdut în mod inevitabil. Dumnezeu nu este un Stăpân aspru, şi slujirea Sa este libertate. Veţi vedea că în curând veţi simţi lipsa hranei zilnice ca pe o mare pierdere.

2. Memorarea Scripturii
Ne vom apropia de acest subiect cu cea mai mare simplitate, şi ne imaginăm deja cum unii dintre cititorii noştri vor zâmbi văzând că alocăm spaţiu unei activităţi copilăreşti precum învăţatul versetelor pe de rost. Chiar şi aşa, sperăm că niciunul dintre cititorii noştri nu va termina aceste paragrafe fără să fie marcat de importanţa şi chiar necesitatea de a continua acest exerciţiu pe parcursul întregii vieţi, alături de citirea Scripturii. Vom presupune că cititorul nostru a fost crescut într-un cămin creştin, şi s-a bucurat de privilegiul de a merge la şcoala duminicală. Proabil că acolo a memorat cel puţin câte un verset în fiecare duminică. Ştim că încă există şcoli duminicale în care se practică acest obicei, deşi poate că pentru vremurile „moderne” pare un pic cam învechit. Astfel că în jurul vârstei de 12-15 ani, tânărul elev va avea în memorie poate o sută sau chiar două sute de versete, care cuprind adevărurile fundamentale legate de păcat, judecată, mântuire, dragostea lui Dumnezeu, Persoana şi lucrarea lui Hristos, necesitatea credinţei şi multe alte astfel de adevăruri binecuvântate. Acestea constituie de fapt un arsenal care îi pune la îndemână arme cu care să facă faţă duşmanului, şi o hrană la timp, şi o înviorare pentru sfinţi descurajaţi sau păcătoşi în nevoie.

Oare nu a simţit niciodată cititorul lipsa de cuvânt potrivit pentru a avertiza vreun batjocoritor nepăsător, sau nu ar fi dorit să găsească un verset care să poată da siguranţă unui suflet tulburat? De ce s-a întâmplat astfel? De ce să nu avem întotdeauna la îndemână, în memorie, o rezervă abundentă de pasaje ale Cuvântului preţios al lui Dumnezeu?

Deja am făcut aluzie la valoarea inestimabilă pe care o are umplerea minţii celor tineri cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca, atunci când Duhul Sfânt îi trezeşte pentru a îşi vedea starea reală, să aibă la dispoziţie un bogat material de care să se folosească. Şi aceasta se aplică cu siguranţă şi memorării versetelor.

Trecem mai departe la ceea ce nu va fi atât de uşor acceptat de creştinul obişnuit, trecut de vârsta tinereţii. Ni se va spune că persoanele mai în vârstă nu mai pot reţine atât de uşor. Şi tocmai în această privinţă dorim să fim foarte expliciţi, şi să susţinem că privilegiul acestui exerciţiu de a memora Scriptura este la dispoziţia oricărei vârste, nu doar a tinerilor. Nu credem că memoria noastră, sau, mai exact, puterea de concentrare, a fost atât de slăbită de înaintarea în vârstă încât să nu mai putem învăţa pasaje din Scriptură. Se ştie că cel mai sigur mod de a slăbi o anumită capacitate este neglijarea ei. Dacă anumite membre nu sunt exersate, ele se vor atrofia. Probabil că cel mai ocupat muşchi din organism este inima, care bate fără încetare, 24 de ore pe zi, de 80 de ori pe minut, odihnindu-se doar câteva fracţiuni de secundă, între sistolă şi diastolă. Niciodată să nu ne pierdem interesul pentru lucruri folositoare. Nimic nu este mai patetic decât o persoană în vârstă înconjurată de un nor de indiferenţă, sau poate de proastă dispoziţie şi egoism morbid. Cele mai strălucitoare vieţi sunt acelea care rămân conectate la ceea ce se întâmplă în jur până la sfârşit. În loc să slăbească puterile şi să scurteze viaţa, credem că lucrul acesta va avea tocmai efectul opus. Cât de mulţi oameni de afaceri activi, care după ce au câştigat o anumită poziţie s-au retras pentru a se bucura de bătrâneţea lor nu au ajuns să descopere că timpul liber este o povară atât de grea încât au simţit nevoia de a se implica din nou în vreo activitate care să le ocupe mintea; iar dacă nu au reuşit să facă aceasta, viaţa lor a fost amărâtă şi scurtată de sentimentul deznădăjduit al lipsei de utilitate.

Toate aceste lucruri sunt valabile şi în ceea ce priveşte studiul Cuvântului lui Dumnezeu, care implică în mare parte şi memorarea lui. S-a spus, şi credem că este corect, că dacă în fiecare zi s-ar învăţa câte un verset, întreaga Scriptură ar putea fi memorată pe parcursul a 25 de ani. Imaginează-ţi ce comori bogate ar fi stocate în mintea unuia care a început să facă lucrul acesta de la vârsta de 10 ani, şi a ajuns să cunoască pe de rost toată Scriptura la 35 de ani. Bineînţeles că multe din cele învăţate vor fi uitate cu timpul, dar, aşa cum vom vedea, există şi mijloace de a evita lucrul acesta, şi, în orice caz, textul Scripturii ar fi mult mai familiar pentru o astfel de persoană decât pentru alţii de aceeaşi vârstă. Şi acum, în floarea vârstei, când gândirea devine matură, această persoană ar putea să înceapă să recapituleze sistematic şi cu atenţie, adăugând la memorarea Scripturii în limba sa maternă şi alte citate sau note în limba originală. Şi dacă o astfel de persoană ar trăi până la cincizeci de ani, putem spune fără ezitare că Biblia ar fi practic stocată în mintea sa, şi că un capitol ar putea fi „citit” cu voce tare în întuneric, lângă un pat de suferinţă, în spital sau oriunde s-ar afla. Şi cât timp ar trebui dedicat zilnic acestui scop minunat? Nu mai mult de cinci minute!

Dar nu vom mai stărui asupra idealurilor, şi într-adevăr dorim să repetăm încă o dată afirmaţia solemnă a Cuvântului lui Dumnezeu: „Duhul dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic”. Niciun fel de cunoaştere a Scripturii, oricât de profundă, nu va putea să îl mântuiască pe păcătos şi nici să îl sfinţească pe copilul lui Dumnezeu, dacă nu este însoţită de o credinţă vie şi de puterea Duhului Sfânt. De asemenea, există pericolul mândriei din cauza succesului în această direcţie. Cu toate acestea, nu trebuie să abandonăm această activitate simplă şi binecuvântată doar din cauza pericolelor care o ameninţă, şi de aceea vom continua cu subiectul nostru.

Poate că unii dintre cititorii noştri vor spune: „Nu credem că este necesar să înveţi întreaga Biblie. Sunt multe cărţi profetice pe care nu trebuie să le memorăm, şi multe texte din Profeţi care nu ar face decât să aglomereze inutil memoria”. Ar fi bine să spunem de la început că ideea de aglomerare a memoriei este doar o invenţie. Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu nu aglomerează memoria, care nu este ca o magazie în care încape o anumită cantitate ce nu poate fi depăşită. Dimpotrivă, ea este dezvoltată tocmai de actul acumulării şi reţinerii, şi, dacă ne conducem după principiile de bază ale medicinei, nu este în pericol de a fi supraîncărcată. Admitem totuşi că probabil că cei mai mulţi dintre noi nu vor reuşi niciodată să memoreze întreaga Scriptură.

Pentru aceştia deci dorim să prezentăm un plan simplu, care sperăm că nu va fi considerat extravagant. Cine nu şi-ar dori să cunoască fiecare cuvânt din Evanghelia după Ioan, şi să poată repeta cuvintele Celui care a vorbit aşa cum nu a mai vorbit vreodată vreun om, şi să la poată avea înaintea minţii atunci când stă câteva minute treaz înainte de a adormi, sau să se trezească cu ele în gând dimineaţa? „El îmi trezeşte, îmi trezeşte în fiecare dimineaţă urechea ca să ascult ca un ucenic”. În acelaşi fel, epistola către Romani, mai ales primele opt capitole, ne funizează un cadru extrem de important al doctrinei îndreptăţirii creştine; în timp ce epistola către Galateni în întregime dă răspuns la o mie şi una de întrebări care se pot ridica într-o minte care nu a fost eliberată de lege.

Şi Efeseni. Ne putem permite să trăim fără descoperirea minunată pe care o oferă legat de poziţia creştinului în Hristos? şi Coloseni care ne vorbeşte despre perfecţiunea Celui care este Chipul Dumnezeului celui nevăzut; şi Filipeni, care face atât de puternic apel la afecţiunile noastre, şi ne prezintă experienţa creştină ideală? Nu putem să ne descurcăm fără niciuna dintre ele, şi într-adevăr nu putem spune oare că avem nevoie de ele nu doar în buzunar sub forma unei mici Biblii, ci şi în minţile noastre?

Acelaşi lucru ar putea fi cu siguranţă spus şi despre Epistola către Evrei, şi despre 1 Petru şi 1 Ioan, aşa că, fără a exagera, putem spune cu uşurinţă că este de dorit ca cel credincios să cunoască pe de rost cel puţin două treimi din Noul Testament.

Mergând apoi la Vechiul Testament, există capitole cum ar fi Geneza 1 şi 49, Exod 12 şi 20, Levitc 16 şi 23, Numeri 19 , Deuteronom 8 şi 26, Iosua 1 , Judecători 5 , Rut 1 , 1. Samuel 9 , 2. Samuel 7 şi 23, rugăciunea lui Solomon din 1 Împăraţi şi 2 Cronici, ultimele capitole din Iov, mulţi psalmi şi câteva capitole din Proverbe, Cântarea Cântărilor, Isaia 1 , 6, 12, 28, 35, 40, 53, 54, 55 şi 60 – şi apoi fiecare dintre noi avem pasaje favorite pe care dorim să le învăţăm, de aceea ne vom opri aici cu enumerarea.

Acum se pune bineînţeles întreabarea: „Este oare posibil pentru un credincios obişnuit, cu o viaţă plină de îndatoriri, să îndeplinească măcar a zecea parte din aceasta?”. Răspundem: „Nu, cel puţin nu dintr-o dată”. Ceea ce este mai important este să începi să înveţi un verset, şi să continui apoi în linişte. Poate că la sfârşitul unei luni vei fi uimit de cât de mult ai reuşit să înveţi. Să spunem că începi aceasta la vârsta de 20 de ani. Presupunem că deja cunoşti destul de bine Noul Testament şi începi să îl cunoşti şi pe Vechiul, citind zilnic aşa cum am spus mai sus. Dacă ai începe să zicem cu Epistola către Galateni. Deja multe versete îţi sunt familiare, şi poate că în câteva minute reuşeşti să înveţi trei sau patru versete. Într-o săptămână poţi învăţa un capitol. Apoi, când ai timp, poate în Ziua Domnului, treci încă o dată prin el. Poate că alţii sunt interesaţi şi ei de lucrul acesta, şi, vorbind unul cu celălalt, se vor încuraja reciproc şi îşi vor antrena memoria împreună. Poate că întotdeauna este mai bine să repetăm cu voce tare ceea ce am învăţat, întâi doar pentru noi, şi apoi, dacă se poate, şi în faţa altora. Vom observa că astfel cuvintele ni se vor întipări mai ferm în minte. Momentul de citire zilnică a Bibliei în familie este un prilej bun pentru aceasta, şi o oră din Ziua Domnului ar putea fi dedicată în mod profitabil recapitulării a ceea ce a fost învăţat pe parcursul unei săptămâni.

Într-o lună, sau şase săptămâni, vei fi învăţat astfel întreaga epistolă. Dacă vi se pare că aşteptările sunt prea mari, să presupunem că o împărţim în patru sau şase părţi şi că în şase luni am învăţat Epistola către Galateni, în încă şase pe cea către Efeseni, şi în încă patru pe cea către Filipeni. La sfârşitul a doi ani, vom cunoaşte deja cea mai mare parte a epistolelor mici, şi vom fi uimiţi de uşurinţa cu care vom continua să memorăm. Recapitulările frecvente ne vor ajuta să păstrăm în minte ceea ce am învăţat.

Trecem apoi la Evanghelia după Ioan, şi probabil că vom vedea că într-un an şi şase luni o vom putea recita în întregime. Celelalte şase luni ale anului vor putea fi dedicate Epistolei către Evrei. Astfel că în patru ani, o persoană cu un intelect obişnuit, dedicând cinci sau zece minute acestui lucru, va învăţa aceste pasaje, şi îşi va forma un obicei care o va însoţi tot restul vieţii, astfel că, probabil că în jurul vârstei de treizeci de ani va păstra deja în inimă şi o listă lungă de pasaje din Vechiul Testament.

Dar poate că vei remarca cu un suspin: „Nu mai sunt tânăr, nu mai am demult douăzeci de ani. Am trecut deja de cincizeci de ani, sau chiar mai mult, şi memoria mea este atât de slabă încât adesea uit numele persoanelor şi evenimente recente. Cu siguranţă că nu merită să încerc ceea ce m-aţi sfătuit mai sus”. Şi totuşi este. Poate că memoria ta este slabă tocmai din cauza nefolosirii îndelungate. La fel ca şi prietenii, memoria se bucură când avem încredere în ea, şi dacă, figurat vorbind, ne arătăm această încredere punând-o la încercare, se va îmbunătăţi. Aşa cum am spus, poate o nefolosire îndelungată o va fi slăbit atât de mult încât să pară inutil să încercăm să o folosim, dar să încercăm măcar un singur verset. De exemplu ia primul verset din Ioan, şi dedică o zi pentru învăţarea lui, şi a doua zi vezi dacă ţi-l mai aduci aminte. Poate că zâmbeşti ca şi cum am încerca să îţi vorbim despre A, B, C. Dar probabil că îţi vor fi de ajuns câteva minute. Tot ceea ce vrem să spunem este, nu te avânta să faci prea mult dintr-o dată, dar ceea ce faci fă cu toată inima şi, pe cât posibil, regulat. Regularitatea şi sistematizarea sunt extrem de importante. Aminteşte-ţi că cinci minute pe zi înseamnă treizeci de ore pe an, ceea ce nu este deloc puţin.

Persoanele care au ajuns la o vârstă înaintată, care poate se dau înapoi de la a intra în competiţie cu minţi tinere şi strălucitoare, pot merge înainte în ritmul lor, învăţând câteva versete în fiecare săptămână, cu rezultate foarte folositoare şi îmbucurătoare. Deci să începem, dacă nu am făcut-o deja, să învăţăm pe de rost versete, şi cu hotărârea lucrată în inimă de harul lui Dumnezeu, să continuăm cu lucrul acesta la fel cum citim Biblia, pe tot parcursul vieţii. Putem fi siguri că Domnul nostru binecuvântat avea Cuvântul lui Dumnezeu ascuns în inima sa. Avea şi litera şi duhul, şi, atunci când a fost asaltat de cel rău după ce postise, a putut cita – putem fi siguri că din memorie – pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu.

În încheiere deci, am sugera ca cei care sunt mai în vârstă să înceapă cu primul capitol al Epistolei către Efeseni şi să îl înveţe pe de rost. Le va lua destul de mult timp, dar îi va încuraja să continue şi le va oferi o preocupare folositoare şi minunată pentru câteva minute din fiecare zi. Mergând cu trenul sau cu autobuzul, poate că vedem cum trei sferturi dintre călători sunt ocupaţi să citească ziarul, poate timp de o jumătate de oră. Seara, găsim aceeaşi preocupare. Cât de mult din Cuvântul lui Dumnezeu ar putea fi memorat în drumul din fiecare zi dintre casă şi serviciu!

[tradus din cartea „How to study the Bible” ]

Cum studiem Scripturile?

 Alfred E. Bouter…

Pe masură ce începem sau continuăm să studiem orice text al Scripturii, să ne amintim că Scripturile exprimă mărturie pentru persoana Domnului nostru. Acest lucru ne ajută să învăţăm cum să studiem Cuvântul lui Dumnezeu. Să privim la câteva texte din Scriptură care ne răspund la întrebarea de mai sus şi care ne vor stimula interesul.Cercetând Scripturile

 

“Voi cercetaţi Scripturile, pentru că gândiţi că în ele aveţi viaţa eternă, şi ele sunt acelea care mărturisesc despre mine” (Ioan 5:39, vezi şi 7:52). Verbul a cerceta înseamnă a face un studiu complet, a încerca să aflii, sau a examina amănunţit. Aceasta ar trebui să fie modul nostru de abordare cu privire la Scripturi, nu să ne sporim cunoştinţele – aceasta se va întâmpla, de asemenea, deşi nu este scopul principal – ci să aflăm ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre Hristos. Acelaşi verb este folosit pentru cercetarea Duhului despre “adâncimile lui Dumnezeu” (1. Corinteni 2:10). Petru foloseşte acest verb (în greacă eraunáō) pentru profeţii[1] Vechiului Testament care “cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos şi gloriile de după acestea”(1. Petru 1:11). Apoi Petru adaugă, referindu-se la aceşti profeţi: “Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi slujeau ei acele lucruri, care v-au fost vestite acum prin cei care v-au predicat Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer, lucruri în care îngerii doresc să privească de aproape”(1. Petru 1:12). Pentru a avea o idee despre ce implică o astfel de cercetare, să comparăm această investigaţie şi examinare în alte trei texte din Scriptură care arată cum cercetează Dumnezeu. Din aceste versete putem concluziona că Dumnezeul nostru ne va ajuta, prin Duhul Sfânt, să cercetam Scripturile pentru a învăţa mai multe despre Hristos.

Duhul Sfânt cercetează despre “ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit, este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc. Iar nouă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu”(1. Corinteni 2:9-10). Acest pasaj desluşeşte cum Duhul Sfânt ia aceste lucruri profunde – rânduite, pregătite şi descoperite de Dumnezeu apostolului Pavel şi dăruite credincioşilor (1. Corinteni 2:7-12) – şi explicate de Scripturi şi prin lucrarea Lui în noi(1. Corinteni 2:13). “Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului”(Romani 8:27) “ …toate adunările vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetează rărunchii şi inimile; şi vă voi da fiecăruia după faptele lui”(Apocalipsa 2:23). Să cercetăm Scripturile să aflăm mai multe în ceea ce-L priveşte pe cel preaiubit (Psalmul 45)!

Meditând la Scripturi – Digerare şi însuşire

Al doilea punct de scos în evidenţă este chestiunea meditaţiei; nu tehnici faimoase făcute de oameni, ci o metodă dăruită de Dumnezeu prin care noi putem deveni mai familiari cu Scripturile. Apreciind Cuvântul lui Dumnezeu, începem şi continuăm să citim, studiind, memorând, reflectând. Digerarea sau asimilarea Cuvântului are scopul de a ne apropia de gândurile lui Dumnezeu, făcându-le să fie şi ale noastre. Făcând aşa, vom asimila acele gânduri, astfel încât devenim, în practică (starea, condiţia noastră), ceea ce Cuvântul spune că suntem în Hristos (poziţia noastră). În acest proces de formare, ne vom asemăna mai mult cu Hristos, pe măsură ce Îi urmăm exemplul, fiind hrăniţi şi călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Hristos a fost marele Împlinitor al Cuvântului. Pe măsură ce Îl urmăm, vom creşte în harul şi în cunoştinţa Lui(2. Petru 3:18). Psalmul 1arată o frumoasă imagine morală a Domnului Isus, mergând pe căile dreptăţii, hrănindu-se cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi crescând şi aducând roade pentru Dumnezeu. Versetul 1 descrie dedicarea Lui voii lui Dumnezeu, în timp ce era caracterizat de dreptate practică şi de fericire adevărată. Versetul 2 arată cum se ocupa cu Cuvantul zi şi noapte într-un proces de hrănire în desfăşurare, asimilând şi crescând. Acest lucru avea în vedere aducerea de roade pentru Dumnezeu (Psalmul 1:3). Dumnezeu doreşte ca noi să ne ocupăm cu Cuvântul şi să-l împlinim (vezi Iosua 1:8) în acelaşi mod în care a făcut-o Hristos – nu doar să-l cunoaştem intelectual, ci să-l cunoaştem având în vedere aplicarea lui în practică (Ioan 13:17).

Comparând Scripturile – într-o manieră spirituală

“Comparând lucruri spirituale cu mijloace spirituale” (1. Corinteni 2:13, NKJV) presupune faptul că nu putem număra mere împreună cu pere, pentru că ele reprezintă categorii diferite de fructe. Pentru a compara lucruri spirituale, lucrurile profunde ale lui Dumnezeu, nu putem folosi lucruri fireşti, sau mijloace nespirituale. Necredincioşii nu au nici măcar capacitatea de a recepţiona gândurile lui Dumnezeu, pentru că omul firesc, natural, nu poate înţelege, stăpâni sau primi gândurile lui Dumnezeu. Mai mult, chiar ca şi credincioşi trebuie să fim într-o condiţie spirituală potrivită înaintea lui Dumnezeu, pentru a primi gândurile Sale. Ca şi credincioşi, prin urmare, trebuie să ne supunem mintea noastră, gândirea noastră, Duhului lui Dumnezeu şi Cuvântului Său şi nu să încercăm să supunem Cuvantul Său gândirii noastre omeneşti. Dintre multele exemple ale eşecului în acest punct de vedere care pot fi date, menţionez o interpretare a textului din Luca 1:3, un pasaj care vorbeşte despre lucrurile pe care Luca le-a cercetat, scriindu-le “în ordine”.

Fiindcă Luca este foarte exact ca istoric, unii au tras concluzia că “ în ordine” înseamnă întotdeauna o ordine cronologică. Poate fi cazul , în general, sau chiar aproape mereu să fie aşa, dar Duhul Sfânt are un plan mai profund, şi Luca pune lucrurile “ în ordine” potrivit cu acel plan, care face parte din misterul inspiraţiei divine. Acesta este prin urmare adevăratul înţeles al afirmaţiei lui Luca. Uneori poate chiar deviază de la ordinea cronologică exactă, nu pentru a fi neadevărat (desigur că nu): dar ca să accentueze o ordine morală specifică sau un alt aspect al planului gândit de Duhul Sfânt. Asemănător, în comparaţia noastră Scriptură cu Scriptură, trebuie să folosim mijloace spirituale, care presupun nevoia de a fi în condiţia spirituală potrivită şi supunerea noastră Duhului Sfânt.

Scripturile şi dăruirea din toată inima

Studiaţi cu devotament şi dăruire. Să luăm două exemple de astfel de devotament, care ne pot ajuta în studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Primul exemplu este atitudinea profeţilor de a căută şi a cerceta lucrurile lui Dumnezeu (1. Petru 1:10-11) neînţelegând pe deplin ce scriau [2]. Al doilea exemplu este interesul pe care îl au îngerii, plecându-se pentru a privi aceste lucruri, chiar înţelegând că aceste lucruri nu erau pentru ei personal. Dacă profetii şi îngerii[3] erau atât de interesaţi de Cuvântul lui Dumnezeu încât “cercetau” şi “priveau în jos” pentru a examina şi a înţelege mai bine, cu atât mai mult este de datoria noastră să facem aşa: să privim (vezi Luca 24:12; Ioan 20:5,11) şi, într-o atitudine de smerenie şi adorare, să studiem lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a dat să le cunoaştem, să le savurăm, şi! Iacov a scris din acest motiv: “Dar cine şi-a adâncit privirea în legea desăvârşită, aceea a libertăţii, şi a stăruit în ea, nefiind un ascultător uituc, ci un împlinitor cu fapta, acesta va fi fericit în lucrarea lui”(Iacov 1:25). Verbul tradus “a-şi adânci privirea” înseamnă a se apleca, sau a se îndoi cu scopul de a vedea mai bine sau mai clar. Dacă avem o astfel de dorinţă şi ne dedicăm pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu, atunci vor fi roade pentru Dumnezeu. Va fi un rod şi pentru noi de asemenea, pentru că vom creşte pe măsură ce Îl vom urma pe Hristos şi exemplele puse înaintea noastră în Cuvântul Său.

[1] Cealaltă “faţă a monedei” a zelului şi interesului pe care l-au arătat profeşii , este exprimată de Amos, “Domnul Dumnezeu nu va face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, profeţii”(Amos 3:7).

[2] Ei au scris despre gloria lui Mesia care va veni precum şi despre suferinţele şi moartea Lui, fără nici un indiciu că ar fi stiut să facă legatura între ele pe măsură ce au căutat şi au cercetat cu atenţie. Rabinii, mergând dincolo de căutare şi cercetare, mai târziu au susţinut teoria că există doi Mesia. Din cauza autorităţii definitive a Duhului Sfânt, şi a eventualei lămuriri de către acelaşi Duh, aceste profeţii nu au eşuat niciodată. Ele asigură dovezi de necontestat ale inspiraţiei Scripturii, motive clare pentru a crede în mesajul Scripturii şi pentru a te încrede în Dumnezeu că Îşi va îndeplini planul peste veacuri.

[3] Cuvântul înger sau mesager (Gr. ángelos) se întâlneşte de 21(3×7) de ori în Fapte, şi de 25 de ori în Evanghelia după Luca. Adesea vom găsi în scrierile lui Luca că anumite cuvinte se întâlnesc de 7 ori, sau de multipli de 7 ori, arătând cum Evanghelia după Luca şi Fapte se leagă împreună.

 

Cum să studiem Scriptura?

 C. H. Mackintosh

Este  foarte dificil pentru oricine să încerce  să prescrie unei alte persoane o metodă corectă de a studia Scriptura. Adâncimea infinită a Scripturii, resursele nelimitate care sunt în Dumnezeu şi gloriile personale ale lui  Hristos sunt dezvăluite doar credinţei şi nevoii. Aceasta face ca totul să fie atât de simplu. Nu avem nevoie de inteligenţă sau de putere intelectuală, ci de simplitatea unui copilaş. Cel care a compus Sfintele Scripturi este Cel care trebuie să ne deschidă înţelegerea pentru a primi învăţătura lor preţioasă. Şi El va face aceasta doar dacă Îl vom aştepta cu o inimă într-adevăr arzătoare.Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că cunoştiinţa noastră va creşte doar dacă acţionăm conform cu ceea ce ştim. Nu va avea nicio valoare să stăm doar şi să citim Biblia ca un cărturar. Ne putem umple intelectul cu cunoştinţă biblică, putem avea doctrinele Scripturii şi litera ei la degetul nostru mic, fără a avea nicio fărâmă de ungere sau de putere. Trebuie să mergem la Scriptură ca un om însetat la fântână; ca un om înfometat la o masă; ca un marinar la hartă. Trebuie să mergem la ea pentru că nu putem trăi fără ea. Nu mergem ca să studiem ci ca să ne hrănim. Instinctele naturii divine ne fac să dorim Cuvântul lui Dumnezeu, la fel cum un copilaş nou-născut îşi doreşte laptele prin care va creşte. Omul cel nou creşte prin hrănirea cu Cuvântul.

 

Se înţelege deci cât de practică şi de reală este întrebarea: cum să studiem Scriptura? De aceasta se leagă în mod intim întreaga noastră stare spirituală şi morală, mersul nostru zilnic, obiceiurile şi căile noastre. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său pentru a ne forma caracterul, pentru a ne modela comportamentul şi pentru a ne trasa calea.

Dacă deci Cuvântul nu are asupra noastră o influenţă formatoare şi o putere călăuzitoare, este o mare nebunie să ne gândim la acumularea în intelect a unei cantităţi de cunoştinţe din Scriptură. Aceasta ne poate doar umfla şi înşela. Este un lucru extrem de periculos să facem trafic cu adevăruri pe care nu le-am înţeles (sau simţit) cu inima; aceasta conduce la o indiferenţă a inimii, la o superficialitate a duhului, insensibilitate a conştiinţei, lucruri rele pentru oamenii cu adevărat evlavioşi.

Niciun lucru nu ne va arunca mai uşor în mâinile duşmanului decât o cantitate de cunoştinţă mentală a adevărului, fără o conştiinţa sensibilă, o inimă sinceră, o minte dreaptă. Profesiunea de credinţă care nu actioneaza asupra conştiinţei şi apoi nu se vede în viaţă este unul dintre pericolele zilei în care trăim.

Cu mult mai bine să cunoşti puţin, dar aceasta în realitate şi putere, decât să profesezi o mare cantitate de adevăr, care să rămână în regiunea înţelegerii, fără putere, neavând nicio influenţă asupra vieţii. Ar fi cu mult mai bine să fiu sincer în Romani 7decât fictiv, imaginar în Romani 8. În primul caz sunt sigur că voi ajunge bine, dar în cel de-al doilea nu se ştie la ce voi ajunge.

Cât despre problema folosirii scrierilor umane pentru a studia Scriptura este nevoie de mare atenţie. Fără îndoială că Domnul poate să folosească scrierile slujitorilor Săi, la fel cum foloseşte predicarea lor, şi face lucrul acesta,  pentru învăţarea şi zidirea noastra. Într-adevăr, în starea actuală a adunării, dărâmată şi divizată, este minunat să observi harul bogat şi grija atentă cu care El Îşi hrăneşte poporul preaiubit folosind scrierile slujitorilor Săi.

Repetăm însă: este nevoie de mare atenţie, de o aşteptare hotărâtă a Domnului astfel încât să nu abuzăm un dar atât de preţios, pentru că aceasta ne va conduce la a face comerţ cu capital împrumutat. Dacă suntem într-adevăr dependenţi de Dumnezeu, El ne va da lucrul corect. El va pune în mâna noastră cartea potrivită. El ne va hrăni cu hrana care ni se potriveşte. Astfel o vom primi de la El şi o vom păstra în părtăşie cu El. Este proaspătă, vie, puternică, transformatoare, vorbeşte inimii şi străluceşte în viaţă. Iar noi creştem în harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Preţioasă creştere. De-am avea mai mult parte de ea!

În sfârşit trebuie să ne aducem aminte că Sfânta Scriptură este vocea lui Dumnezeu şi Cuvântul scris este transcrierea Cuvântului viu. Putem înţelege Scriptura doar învăţaţi de Duhul Sfânt, iar El dezvăluie adâncimea vie a Cuvântului, credinţei şi nevoii. Să nu uităm niciodată lucrul acesta!

 

 

  

 

Top 10 plante pentru slabit; Plante care vindeca plamanii – Top cele mai bune ierburi-  Întrebări frecvente;Sanatatea organismului: 12 plante care te pot ajuta sa te relaxezi; Top 5 Plante de interior care purifica aerul; Leacuri din batrani pentru constipatie, o tulburare care provoaca balonare, iritabilitate, cefalee, stare generala de rau; Detoxifierea organismului – tratament pentru detoxifiere; Top 4 plante medicinale pentru intarirea sistemului imunitar; SĂNĂTATE LA TINE ACASĂ: 9 PLANTE MEDICINALE BENEFICE ORGANISMULUI; 11 plante si condimente care amelioreaza simptomele artritei reumatoide; Cele mai bune remedii naturiste pentru prostata si potenta; Ceaiul de musetel: proprietati, beneficii si contraindicatii; Toate beneficiile pe care ceaiul de menta le aduce sanatatii tale-Cand si cum se consuma ceaiul de menta – Mod de preparare; Beneficiile ceaiului de menta; Consumul ceaiului de menta in timpul sarcinii; Administrarea ceaiului de menta la copii; Ceai de menta contraindicatii ;Tratamente naturiste 60 plante medicinale etc

 

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Toate beneficiile pe care ceaiul de menta le aduce sanatatii tale

 

 

de Echipa editoriala Secom.ro

 

 

Apreciat ca o bautura revigoranta in orice anotimp, ceaiul de menta este recunoscut si pentru beneficiile pe care le poate aduce organismului tau. Afla in continuare care sunt aceste beneficii, dar si care este modul recomandat de a consuma ceai de menta.

 

Despre menta

Cand si cum se consuma ceaiul de menta – Mod de preparare

Beneficiile ceaiului de menta

Consumul ceaiului de menta in timpul sarcinii

Administrarea ceaiului de menta la copii

Ceai de menta contraindicatii

DESPRE MENTA

Exista numeroase specii de menta, insa tipul folosit cel mai des in ceaiuri este Mentha x piperita, cunoscuta in limbaj popular si ca izma buna. Dupa cum este descrisa in una dintre enciclopedii1, Mentha x piperita este, de fapt, o specie hibrid, o incrucisare a speciilor Mentha aquatica si Mentha spicata. Cea din urma este cunoscuta si ca „menta comuna” si este folosita cu precadere in gastronomie.

 

Asadar, este important sa nu existe confuzie intre cel mai des folosite doua tipuri de menta pentru consumul uman. In limba engleza, diferentierea este mai usor de facut; Mentha spicata este denumita spearmint, in timp ce Mentha x piperita (cea despre care discutam in acest articol) poarta numele de peppermint.

 

CAND SI CUM SE CONSUMA CEAIUL DE MENTA – MOD DE PREPARARE

Deoarece nu contine cafeina, ceaiul de menta poate fi consumat in orice moment al zilei. El poate fi comercializat simplu (produs  doar din frunze de menta) sau in combinatie cu alte ierburi sau fructe. 2 grame de frunze de menta sunt suficiente pentru a prepara o ceasca aromata de ceai.

 

menta beneficii si contraindicatii

 

Cel mai simplu mod de a prepara un ceai de menta este cu ajutorul unui infuzor metalic sau direct cu plicuri ce contin frunze maruntite. Ceaiul poate fi lasat la infuzat intre 3 si 10 minute; cu cat il vei lasa mai mult, cu atat bautura va fi mai aromata si mai tare. Pentru a obtine toate beneficiile acestei bauturi savuroase, cantitatea de consum recomandata pentru un adult este de doua sau trei cani de ceai de menta pe zi.

 

BENEFICIILE CEAIULUI DE MENTA

In ultimele decenii, ceaiul de menta a devenit din ce in ce mai popular, datorita numeroaselor sale proprietati benefice. Conform unui cunoscut site medical2, menta contine vitaminele A si C, fier, potasiu, magneziu, calciu si fosfor. De asemenea, planta contine o cantitate importanta de antioxidanti, ce contribuie la protejarea celulelor impotriva stresului oxidativ. Un articol de pe un site specializat3 sustine ca o parte din aceste principii active se pot transfera in ceai de menta atunci cand planta este infuzata, insa doar in cantitati infime.

 

 

Iata care sunt beneficiile consumului de ceai de menta:

 

CONTRIBUIE LA DIGESTIE – CEAI DE MENTA PENTRU STOMAC

Ceai de menta pentru stomac – acesta este poate cel mai cunoscut beneficiu al bauturii, utilizata pentru ameliorarea a numeroase probleme digestive. Specialistii de la Milton S. Hershey Medical Center evidentiaza efectele benefice ale consumului de ceai de menta pentru diaree, in caz de indigestie, greata, balonare si simptomele sindromului de intestin iritabil.

 

Mentolul – principalul ingredient activ al mentei – are un efect antispasmodic ce relaxeaza muschii stomacali si imbunatateste fluxul biliar.

 

AJUTA LA AMELIORAREA SIMPTOMELOR MIGRENELOR SI DURERILOR DE CAP

Anumite plante, printre care si menta, pot fi folosite pentru ameliorarea durerilor de cap si a migrenelor. Este recomandat, totusi, daca te confrunti frecvent cu dureri de cap, sa consulti un specialist. Efectele benefice ale uleiului esential de menta contra durerilor de cap si migrenelor au fost recunoscute chiar de Organizatia Mondiala a Sanatatii. In acest caz, se maseaza fruntea si ceafa cu ulei esential de menta amestecat cu un ulei de baza.

 

AJUTA LA AMELIORAREA SIMPTOMELOR DE RACEALA SI GRIPA

Aceiasi specialisti releva faptul ca, in cadrul anumitor teste, menta a reusit sa inhibe activitatea anumitor tipuri de microorganisme, precum bacterii, virusuri sau fungi. De aceea, ceaiul de menta ar putea avea proprietati antibacteriene si antivirale.

 

O alta calitate a mentolului este cea de decongestionant, ceea ce duce la fragmentarea mucusului secretat in timpul racelii. Astfel, cu ceai de menta proaspata pot fi ameliorate simptome precum nasul infundat si tusea, facilitand in acelasi timp expectoratiile si calmand durerile in gat.

 

AJUTA LA MENTINEREA IGIENEI ORALE

Proprietatile sale antibacteriene ajuta la mentinerea unei igiene orale adecvate. Ceaiul de menta poate elimina mirosul neplacut al respiratiei..

 

ARE EFECT USOR ANALGEZIC

ceai de menta beneficii

 

Un studiu4 realizat de experti din cadrul Departamentului de Agricultura al Statelor Unite arata ca ceaiul de menta, pe langa proprietatile deja mentionate, are si un efect analgezic. Un alt studiu5 realizat de cercetatorii de la Universitatea din Newcastle compara actiunea analgezica a ceaiului de menta cu cea a unui compus cu structura asemanatoare aspirinei, insa fara efectele iritante de la nivelul stomacului.

 

 

ARE EFECTE BENEFICE ASUPRA PARULUI SI PIELII

Datorita proprietatii sale de a imbunatati circulatia sangelui, ceaiul de menta poate stimula cresterea parului, arata un studiu publicat pe un site specializat6.

 

Antioxidantii din frunzele de menta au efecte benefice si pentru sanatatea pielii, regland nivelul de sebum si ajutand la accelerarea procesului de regenerare a tesuturilor. Ceaiul de menta poate avea efect benefic si la nivel hormonal, ceea ce poate ajuta la prevenirea si ameliorarea eruptiilor cutanate si a acneei.

 

Un grup de cercetatori turci a publicat un studiu7 care releva ca ceaiul de menta poate ameliora simptomele hirsutismului, care presupune cresterea excesiva a parului la femei, in zone precum fata, stomacul sau sanii.

 

POATE REDUCE POFTA DE MANCARE

Un experiment efectuat la o universitatea americana8 arata ca mirosul de menta ajuta la reducerea apetitului. Astfel, ceaiul de menta poate fi util persoanelor care vor sa piarda in greutate sau sa se mentina in forma, ajutand la controlarea poftelor culinare.

 

POATE CONTRIBUI LA COMBATEREA HERPESULUI

Proprietatile antivirale ale mentei au fost testate in cadrul acestui studiu9 publicat in jurnalul Phytomedicine. Uleiul esential de menta a fost folosit impotriva virusului herpes simplex, inhiband activitatea acestuia.

 

POATE STIMULA ACTIVITATEA CEREBRALA

Un studiu10 prezentat in cadrul British Psychological Society a gasit o legatura intre consumul de ceai de menta si imbunatatirea activitatilor cognitive, a memoriei si a dispozitiei. Se pare ca mentolul si mirosul asociat acestei substante stimuleaza hipocampul. Exista un mit conform caruia ceai de menta te poate face mai destept, insa acesta doar sporeste atentia, concentrarea si vigilenta.

 

CONSUMUL CEAIULUI DE MENTA IN TIMPUL SARCINII

ceai de menta pentru barbati

 

Consumat cu moderatie, un ceai de menta poate ajuta viitoarele mame sa treaca peste etapele mai putin placute ale sarcinii. Acesta poate fi folosit pentru a ameliora simptome precum greturile matinale, crampele stomacale, indigestia si oboseala.

 

Atentie insa la refluxul gastroesofagian, problema cu care multe femei insarcinate se confrunta, caz in care ceaiul de menta este contraindicat. De asemenea, un studiu11 realizat in Iran arata ca mentolul poate determina relaxarea uterului; desi asta inseamna ca ceaiul ar putea ajuta la ameliorarea durerilor menstruale, in perioada mai sensibila a sarcinii, bautura ar putea provoca diverse complicatii.

 

Conform unui site specializat in alaptare12, ceaiul de menta ar trebui evitat de femeile care isi hranesc copilul la san, deoarece mentolul transmis prin lapte bebelusului ii poate provoca diaree sau iritatii acestuia.

 

 

 

ADMINISTRAREA CEAIULUI DE MENTA LA COPII

In general, nu este recomandata administrarea de ceai de menta copiilor, mai ales fara consultul unui medic pediatru. In special in primele sase luni de viata, copiii isi iau cantitatea corecta de lichid din laptele mamei. Orice lichid suplimentar va fi consumat doar in urma unui consult de specialitate.

 

Utilizarea de ceai de menta la bebelusi poate fi recomandata, dar este foarte important consultul medicului pediatru inainte de administrare. Ceai menta poate fi utilizat pentru ameliorarea simptomelor colicilor la bebelusi.

 

Odata ce copiii inainteaza in varsta, este posibila administrarea ceaiului de menta pentru a calma disconfortul stomacal, insa doar in cantitati reduse. Nu uita: pentru un adult, cantitatea recomandata pentru prepararea unui ceai este de 2 grame de frunze de menta, iar timpul de infuzare poate fi intre 3 si 10 minute. Consulta un pediatru inainte de a administra copilului ceai de menta si acesta iti va recomanda cantitatea potrivita.

 

CEAI DE MENTA CONTRAINDICATII

Ceaiul de menta nu este recomandat:

 

persoanelor care sufera de sindromul refluxului gastroesofagian;

persoanelor care fac tratament cu anticoagulante (menta proaspata contine cantitati destul de ridicate de vitamina K, ce are efect coagulant);

femeilor insarcinate (este acceptat consumul cu moderatie pentru ameliorarea unor simptome);

femeilor care alapteaza;

bebelusilor si copiilor

Ceaiul de menta diminueaza absorbtia fierului in organism, de aceea este recomandat sa fie consumat la distanta de mese – cel putin cu o ora inainte sau dupa – si nu de persoane care sufera de anemie.

 

De asemenea, persoanele care au alergie la mentol trebuie sa evite consumul de ceai de menta. Conform unui studiu13 publicat in jurnalul Allergy and Rhinology, reactiile alergice la menta pot provoca astm bronsic.

 

Ceaiul de menta este o bautura racoritoare, proaspata si aromata, cu numeroase efecte benefice pentru sanatate. Acum ca stii totul despre menta, pentru a te bucura de proprietatile terapeutice ale acestei plante, bea zilnic doua-trei cani de ceai de menta, dar tine cont si de posibilele contraindicatii.

 

https://www.secom.ro/blogs/ghidul-secom/toate-beneficiile-pe-care-ceaiul-de-menta-le-aduce-sanatatii-tale

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Ceaiul de musetel: proprietati, beneficii si contraindicatii

 

 

de Echipa editoriala Secom.ro

 

Daca ti-ai petrecut in copilarie macar o vacanta de iarna la bunici, cu siguranta ai avut parte de cel putin o ceasca aburinda de ceai de musetel. Aceasta planta este printre cele mai cunoscute in Romania, dar foarte putina lume stie care sunt toate proprietatile ei benefice si ce efecte are asupra organismului. Iata tot ceea ce trebuie sa stii despre musetel, de la proprietati la beneficii si cum iti prepari ceasca perfecta de infuzie.

 

Ce este si cum se utilizeaza musetelul

Ce contine ceaiul de musetel

Beneficiile ceaiului de musetel

Ceai de romanita – utilizari cosmetice

Cum se prepara ceaiul de musetel

Tratamente cu ceai de musetel – efecte secundare si contraindicatii

CE ESTE SI CUM SE UTILIZEAZA MUSETELUL

Musetelul este o planta erbacee din familia Asteracee (din care mai fac parte, de exemplu, floarea-soarelui si papadia). Poarta numele oficial de Matricaria chamomilla sau Matricaria recutita, iar in limba romana mai este numita romanita, matrice sau romanica.

 

Planta are efecte benefice pentru organism, cunoscute inca din Antichitate. Cele mai vechi informatii dateaza din Egiptul Antic, dar grecii au fost cei care au consacrat musetelul ca planta cu numeroase aplicatii pentru corpul uman. Hipocrate, Dioscorides si Galenus – unele dintre cele mai mari nume ale medicinei antice – au scris despre musetel si despre efectele sale asupra organismului.

 

Inca din Antichitate, ceaiul de musetel era folosit in ameliorarea problemelor digestive si reumatice, era recomandat si in cazul infectiilor cu paraziti digestivi, dar si pentru par sau pentru ameliorarea simptomelor provocate de iritatii sau alte afectiuni ale pielii.

 

Musetelul este utilizat in mai multe feluri:

 

Infuzii si ceaiuri

Bai cu ceai de musetel

Inhalatii cu ceai de musetel

Capsule sau comprimate

Extract de musetel

Uleiuri esentiale

Creme

Unguente

CE CONTINE CEAIUL DE MUSETEL

ceai de musetel beneficii

 

Floare de musetel uscata contine aproximativ 120 de compusi, intre care se remarca mai multe principii active din categoriile flavonoizilor si terpenoizilor. De asemenea, musetelul este cunoscut pentru uleiurile esentiale pe care le contine si care sunt folosite in principal in industria cosmetica.

 

Pe langa acid salicilic, vitamina A, riboflavina, minerale (calciu, fier, magneziu, potasiu, zinc, mangan si sodiu), planta de musetel contine si alte principii active importante, intre care flavonoizi, terpenoizi, cumarine si spiroeteri. Iata, potrivit unui studiu publicat in Molecular Medicine Report1, care sunt principalii compusi activi care se regasesc in musetel:

 

alfa-bisabolol (α-bisabolol) – este un compus chimic care se gaseste in cantitati mari in florile de musetel. Studiile2 au stabilit ca are un important rol antiinflamator, antibacterian, antiiritant si antialergic.

camazulena – este un compus care se regaseste doar in musetel si este format prin distilarea unui alt compus, numit matricina. Camazulena ofera musetelului proprietati antiinflamatorii.

apigenina – una dintre cele mai importante substante chimice care se regasesc in ceaiul de musetel, a castigat tot mai multa popularitate in ultimii ani. Potrivit unor studii3, acest lucru se datoreaza rolului pe care il are compusul chimic in actiunea de suport in inhibarea activitatii de diviziune anormala a celulelor. Alte efecte ale apigeninei sunt antivirale, antioxidante si antiinflamatoare.

Pe langa cele mentionate mai sus, in musetel mai sunt prezente – in cantitati mai mici – si urmatoarele substante si compusi chimici:

 

herniarina

umbeliferona

luteolina

quercetina

azulena

farnesene

taninuri

acid antemic

BENEFICIILE CEAIULUI DE MUSETEL

Musetelul este folosit de mii de ani in medicina traditionala, pentru proprietatile sale antiinflamatorii, antioxidante si astringente. Consumat sub forma de ceai sau capsule/comprimate sau diverse alte forme de administrare, musetelul a fost utilizat pentru ameliorarea ranilor, ulcerului, eczemelor, iritatiilor durerilor reumatice si hemoroizilor, dar si pentru a diminua simptomele racelii, de exemplu.

 

Ceaiul de romanita este folosit des si pentru ameliorarea inflamatiilor cavitatii bucale sau a gingiilor, dar si ca sedativ pentru a reduce anxietatea. Ceaiul de musetel are unele efecte de relaxare a problemelor digestive, intre care starile de greata, diareea si indigestia.

 

 

 

Iata care sunt principalele beneficii sustinute stiintific ale musetelului:

 

 

AJUTA LA UN SOMN MAI BUN

Efectul calmant al ceaiului de musetel se datoreaza apigeninei, un antioxidant care se regaseste din belsug in infuzia de musetel. Potrivit unui studiu publicat in Molecular Medicine Report4, apigenina din ceaiul de musetel influenteaza activitatea anumitor receptori din creier, ceea ce poate duce la reducerea starii de anxietate si la stimularea somnului.

 

Un alt studiu care a vizat mai multe femei cu sindrom postpartum, publicat in Journal of Advanced Nursing5, a demonstrat ca persoanele care au baut ceai de musetel timp de doua saptamani au dormit mai bine decat cele care nu au consumat ceai de musetel.

 

ARE UN ROL BENEFIC PENTRU SISTEMUL DIGESTIV

Extractul de musetel are un efect favorabil asupra digestiei si poate sa scada riscul aparitiei unor probleme gastrointestinale. Un studiu publicat in Journal of Ethnopharmacology6 a demonstrat ca proprietatile antiinflamatorii ale ceaiului de musetel pot sa amelioreze crampele si diareea.

 

Un alt studiu, aparut in Journal of Pharmaceutical Research7, a aratat ca ceaiul de musetel poate fi util in prevenirea aparitiei ulcerului stomacal, ca urmare a potentialului inhibitor asupra aciditatii din stomac si a bacteriilor care contribuie la aparitia ulcerului.

 

Ceaiul de musetel slabeste?

Multa lume se intreaba daca ceaiul de musetel slabeste. Mentinerea unei greutati optime se face in primul rand adoptand un stil de viata sanatos. Acesta trebuie sa includa o alimentatie echilibrata si exercitii fizice. Ceaiul de musetel are proprietati diuretice si detoxifiante, fiind util pentru eliminarea excesului de apa si a toxinelor din corp. Musetelul are, de asemenea, efect de inhibitor al apetitului. Astfel, in cazul unor mici pofte, un simplu ceai de musetel, alaturi de un fruct proaspat, iti va permite sa astepti mai usor urmatoarea masa a zilei.

 

AJUTA LA CALMAREA DURERILOR MENSTRUALE

ceai de musetel beneficii pentru ficat

 

Mai multe studii au stabilit o legatura intre consumul de ceai de musetel si ameliorarea durerilor menstruale. Un studiu din 2010, publicat in Iranian Journal of Obstetrics, Gynecology and Infertility8, a evidentiat ca ceaiul de musetel are efect calmant in cazul acestor dureri. O parte dintre femeile implicate in studiu au resimtit si reducerea starii de anxietate.

 

SPALATURI CU CEAI DE MUSETEL IN ZONA INTIMA

Zona intima este sensibila si vulnerabila la diverse bacterii si ciuperci, de aceea trebuie sa fie adoptate masuri de igiena riguroase. Principala cauza a problemelor din aceasta zona a corpului sunt dezechilibrele florei vaginale, care pot avea ca simptome mirosuri neplacute, mancarimi, inflamatii, inrosirea pielii. Musetelul face parte dintre acele remedii naturale care pot sustine echilibrul zonei intime fara a afecta pH-ul. Pentru spalaturi cu ceai de musetel in zona intima, amesteca doua linguri de planta cu un litru de apa, intr-o cratita, si fierbe la foc mic. Dupa fierbere, lasa amestecul la infuzat zece minute, strecoara-l si lasa-l la racit. Spala zona intima cu acest ceai de musetel de doua ori pe zi. In plus, baile de sezut cu ceai de musetel pot actiona ca un agent natural de calmare impotriva iritatiilor vaginale. Musetelul poate fi folosit saptamanal in scop preventiv, daca nu suferi de afectiuni provocate de ciuperci sau bacterii.

 

POATE REDUCE NIVELUL DE ZAHAR DIN SANGE

Unele studii au demonstrat ca printre ceai de musetel beneficii se numara faptul ca poate sa ajute la prevenirea distrugerii celulelor pancreasului, o situatie care are loc, de obicei, atunci cand nivelul de zahar din sange este mult peste cel normal.

 

De asemenea, un studiu aparut in Journal of Agricultural and Food Chemistry9 a aratat ca ceaiul de musetel consumat frecvent poate reduce nivelul de zahar din sange, ceea ce inseamna un risc mai mic de aparitie a complicatiilor legate de diabet.

 

POATE INCETINI SAU REDUCE EFECTELE OSTEOPOROZEI

Osteoporoza este o boala care se caracterizeaza prin pierderea progresiva a densitatii oaselor. Aceasta problema creste riscul aparitiei unor fracturi si este mult mai frecventa in cazul femeilor care au trecut de menopauza. Incriminata pentru aceasta situatie poate fi, printre altele, cantitatea mare de estrogen. Un studiu publicat in 2010 in Journal of Agricultural and Food Chemistry10 a aratat ca ceaiul de musetel poate manifesta un efect antiestrogenic, fiind si suport pentru cresterea densitatii osoase.

 

POATE CONTRIBUI LA AMELIORAREA INFLAMATIILOR – CEAIUL DE MUSETEL ESTE BUN PENTRU INFECTII

Inflamatia reprezinta un mecanism prin care organismul lupta impotriva factorilor determinanti ai bolii, initiind totodata procesul de vindecare. Potrivit unui studiu, compusii din ceaiul de musetel contribuie la functionarea normala a sistemului imunitar. Ceaiul de musetel este bun pentru infectii. In aceasta categorie intra afectiunile gastrointestinale, cum ar fi refluxul gastroesofagian, diverticulita, boala lui Crohn si colita ulcerativa.

 

POATE IMBUNATATI SANATATEA INIMII

Ceaiul de musetel contine cantitati ridicate de antioxidanti numiti flavonoizi. Mai multe studii din literatura de specialitate, cum este cel publicat in jurnalul Circulation11, au stabilit efectele benefice ale flavonoizilor, printre care reducerea tensiunii arteriale si mentinerea nivelului de colesterol in limite normale, factori determinanti in aparitia bolilor de inima.

 

Un alt studiu12 despre diabet a demonstrat ca persoanele care au baut ceai de musetel la fiecare masa au raportat un nivel redus de colesterol, trigliceride si colesterol „rau” (LDL), spre comparatie cu cele care au baut doar apa.

 

AJUTA LA AMELIORAREA SI CALMAREA AFECTIUNILOR PIELII

Tratamente cu ceai de musetel sunt folosite de sute de ani pentru calmarea bolilor de piele, a eczemelor, a iritatiilor, dar si pentru calmarea neplacerilor provocate de hemoroizi si de iritatiile din zona genitala. Efectele benefice asupra pielii au fost prezentate intr-un studiu publicat in Journal of Clinical and Aesthetic Dermatology13 si nu se aplica numai in cazul adultilor, ci si in cazul bebelusilor care prezinta iritatii provocate de scutece si sunt spalati cu ceai de romanita.

 

CEAI DE ROMANITA – UTILIZARI COSMETICE

Musetelul este considerat o planta benefica, in primul rand pentru nenumaratele principii active cu efecte benefice asupra organismului uman. Ceaiul de musetel si uleiurile esentiale extrase din aceasta planta sunt folosite extensiv si in multe produse cosmetice, dar cel mai des intalnite sunt cremele, unguentele si produsele pentru par cu extract de musetel.

 

Cremele si unguentele cu musetel imbunatatesc conditia dermului si au un efect benefic atunci cand sunt aplicate direct pe piele. Asta se datoreaza principiilor active din musetel, cum ar fi camazulena sau bisabololul, care au efect antiinflamator si contribuie la calmarea simptomelor dermatitei sau al altor afectiuni ale pielii. Pe de alta parte, samponul pe baza de musetel are un efect antimatreata, ajuta la protejarea scalpului si intareste firul de par.

 

CUM SE PREPARA CEAIUL DE MUSETEL

abureala cu ceai de musetel

 

Ceaiul de musetel poate fi preparat din flori proaspat culese, din flori uscate si faramitate sau folosind pliculete de musetel gata ambalat. Poti folosi ceai de musetel 100% organic sau pliculete de ceai de musetel in combinatie cu alte plante sau fructe, pentru un plus de aroma. De exemplu, recomandam ceaiul de musetel cu mar verde sau ceaiul de menta, musetel si fructul pasiunii.

 

Oricare dintre cele trei feluri de musetel ai avea la indemana, poti urma aceiasi pasi pentru prepararea ceaiului de musetel:

 

Pasul 1: Pregateste florile de musetel pentru infuzie. Cantitatea difera daca folosesti musetel abia cules sau uscat. Pentru o cana de ceai de 200 de mililitri, ai nevoie de o lingurita de musetel uscat SAU de 3-4 lingurite de musetel proaspat.

Pasul 2: Incalzeste apa. Nu trebuie sa o dai in clocot, e suficient sa o apropii de temperatura de fierbere, 90 de grade Celsius fiind temperatura ideala pentru a prepara un ceai de musetel delicios

Pasul 3: Adauga florile de musetel sau plicul in apa fierbinte si nu uita sa pui o farfuriuta sau un capac peste ibric, pentru a pastra aroma si pentru a impiedica uleiurile esentiale din musetel sa se evapore.

Pasul 4: Lasa musetelul sa infuzeze. Pentru a obtine maximum de savoare si pentru a permite florii de musetel sa elibereze toate principiile active in apa, infuzia trebuie lasata aproximativ 3-4 minute.

Pasul 5: Ceaiul de musetel poate fi consumat neindulcit, pentru un gust cat mai natural. Poti folosi zahar dupa gust, dar mierea este o alegere mult mai potrivita. De asemenea, poti adauga o felie de mar verde in cana de ceai de musetel, pentru a-i spori aromele naturale.

 

 

TRATAMENTE CU CEAI DE MUSETEL – EFECTE SECUNDARE SI CONTRAINDICATII

Cei mai multi dintre experti sunt de parere ca ceaiul de musetel poate fi consumat in siguranta, fara sa produca efecte secundare majore. Cu toate astea, in doze prea mari, tratamente cu ceai de musetel pot duce la aparitia unor stari de ameteala sau chiar la stari de voma.

 

CEAI DE MUSETEL CONTRAINDICATII

In alte cazuri, ceaiul de musetel poate provoca reactii alergice la acele persoane care au alergie la plantele din familia Asteraceae cum ar fi ambrozia, paralutele sau crizantemele. Renunta la ceaiul de musetel daca esti alergic la una dintre plantele de mai sus, dar si la produsele cosmetice pe baza de extract sau uleiuri esentiale de musetel, pentru ca pot provoca alergii ale pielii sau iritatii ale ochilor.

 

Printre ceai de musetel contraindicatii se numara si faptul ca, daca este consumat excesiv, pe o perioada indelungata, poate avea efect anticoagulant, din cauza unuia dintre compusii chimici pe care ii contine planta, respectiv cumarinele. Prin urmare, renunta la ceaiul de musetel cu cel putin doua saptamani inainte de o operatie, pentru evitarea potentialei interactiuni cu anestezicele generale.

 

 

https://www.secom.ro/blogs/ghidul-secom/ceaiul-de-musetel-proprietati-beneficii-si-contraindicatii

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Cele mai bune remedii naturiste pentru prostata si potenta

 

Scris de Marius Pintilie

 

Remediile pe bază de plante au fost folosite de secole ca metode tradiționale de vindecare, iar astăzi devin din ce în ce mai populare ca alternativă la tratamentele farmaceutice moderne.

 

Cu un număr tot mai mare de studii științifice care arată eficacitatea suplimentelor pe bază de plante, tot mai mulți bărbați apelează la aceste soluții naturale pentru a le ajuta cu problemele de prostată și potență.

 

În această postare pe blog, vom explica modul în care diferite ingrediente pe bază de plante pot îmbunătăți sănătatea prostatei și performanța sexuală – oferindu-vă puterea de a prelua controlul asupra sănătății dumneavoastră fără a face compromisuri în ceea ce privește calitatea sau eficiența.

 

Navigare rapida

 

Saw Palmetto – Împiedică transformarea testosteronului în dihidrotestosteron (DHT), hormonul care poate provoca mărirea prostatei

Pygeum – Reduce inflamația, ameliorează durerea și ajută în cazul problemelor urinare asociate cu prostata mărită

Urzica – Ajută la reducerea frecvenței urinării, a senzației de arsură și a altor simptome ale unei prostate mărite

Semințe de dovleac – Bogate în zinc, care este esențial pentru o funcție sănătoasă a prostatei

Ceai verde – Conține antioxidanți puternici care pot ajuta la reducerea inflamației și la prevenirea deteriorării celulelor

Cucurbita Maxima (dovleac) – Conține beta-sitosterol, un compus cunoscut pentru a minimiza dimensiunea unei prostate mărite

De la adaptogeni precum ashwagandha, care reduc nivelul de stres, la plante precum tribulus terrestris, care este cunoscut pentru capacitatea sa de a spori rezistența și libidoul – fiecare ingredient servește unor beneficii unice care au fost susținute de cercetări din ultimii ani.

 

Așadar, dacă sunteți în căutarea unei căi complet naturale către o mai bună sănătate a prostatei și o virilitate îmbunătățită, citiți mai departe!

 

Saw Palmetto – Împiedică transformarea testosteronului în dihidrotestosteron (DHT), hormonul care poate provoca mărirea prostatei

Saw palmetto este un supliment pe bază de plante cu beneficii remarcabile pentru sănătate, mai ales când vine vorba de sănătatea prostatei. Acesta acționează prin prevenirea conversiei testosteronului în dihidrotestosteron (DHT), un hormon puternic legat de mărirea prostatei. Saw palmetto poate ajuta, de asemenea, la reducerea inflamației și la îmbunătățirea simptomelor urinare.

 

Persoanele care se confruntă cu probleme de prostată iau deseori palmier negru pentru ușurare, iar studiile au arătat că utilizarea regulată a plantei poate avea efecte antiinflamatorii, ceea ce duce la îmbunătățirea sănătății generale a vezicii urinare și a tractului urinar.

 

În plus, este o modalitate complet naturală de a reduce nivelul de DHT din organism – o alternativă ușor de accesat fără a fi nevoie să vă bazați pe medicamente și tratamente neplăcute.

 

Ca atare, această plantă puternică continuă să fie o alegere populară pentru cei care caută un remediu natural pentru problemele lor de prostată.

 

Pygeum – Reduce inflamația, ameliorează durerea și ajută în cazul problemelor urinare asociate cu prostata mărită

Pygeum este un supliment complet natural obținut din scoarță de cireș african. Acesta a fost folosit de secole în medicina tradițională africană pentru a reduce inflamațiile, pentru a ameliora durerea și pentru a ajuta la rezolvarea problemelor urinare comune.

 

În ultimii ani, numeroase studii au constatat că ingredientele active din pygeum pot fi eficiente pentru persoanele care suferă de mărirea prostatei, o afecțiune care poate duce la urinare dureroasă și la dificultăți de golire a vezicii urinare.

 

Pygeum este un remediu sigur și natural pentru această problemă urologică comună – ajută la gestionarea simptomelor, susținând în același timp funcția de bază a organului.

 

În timp ce promovarea pygeumului nu ar trebui să aibă niciodată prioritate față de utilizarea medicamentelor prescrise de un medic, acest remediu pe bază de plante poate oferi ușurare fără efecte secundare suplimentare.

 

Urzica – Ajută la reducerea frecvenței urinării, a senzației de arsură și a altor simptome ale unei prostate mărite

Urzica este o super plantă care îi poate ajuta pe bărbații cu o prostată mărită să găsească ușurare.

 

Această plantă a fost folosită ca remediu încă din antichitate și poate fi deosebit de eficientă în reducerea frecvenței urinării și a senzației de arsură asociate adesea cu o prostată mărită. Numeroase studii au arătat potențialul rădăcinilor și frunzelor de urzică de a reduce inflamația din sistemul reproducător, ceea ce duce la ameliorarea simptomelor pentru cei care suferă de hiperplazie benignă de prostată.

 

Pentru cei care caută o modalitate complet naturală de ameliorare a simptomelor HBP, urzica merită cu siguranță luată în considerare.

 

Semințe de dovleac – Bogate în zinc, care este esențial pentru o funcție sănătoasă a prostatei

Semințele de dovleac sunt o sursă bogată de zinc, care joacă un rol esențial în promovarea unei funcții sănătoase a prostatei.

 

De asemenea, zincul ajută la susținerea unui sistem imunitar puternic, optimizează creșterea și dezvoltarea organismului, activează enzimele pentru funcționarea celulară și susține comunicarea nervoasă. Încorporarea semințelor de dovleac în dieta dumneavoastră oferă diverse beneficii pentru sănătate, deoarece conțin vitamine și minerale precum fier, potasiu, magneziu, mangan și fosfor.

 

Pe lângă faptul că sunt incredibil de bogate în nutrienți, semințele de dovleac au o aromă deosebită de nucă, care adaugă o dimensiune interesantă salatelor, supelor și gustărilor.

 

Dacă preferați să vă luați doza de zinc fără a vă chinui să gătiți sau să pregătiți mesele cu totul, atunci puteți oricând să luați din mers niște gustări cu semințe de dovleac prăjite – modul perfect de a primi toate bunătățile în organism!

 

Ceai verde – Conține antioxidanți puternici care pot ajuta la reducerea inflamației și la prevenirea deteriorării celulelor

Ceaiul verde a devenit din ce în ce mai popular în ultimii ani datorită beneficiilor sale incredibile pentru sănătate.

 

O băutură bogată în antioxidanți, este cunoscută pentru capacitatea sa de a proteja împotriva bolilor și de a reduce inflamațiile din organism. Se spune că antioxidanții puternici care se găsesc în ceaiul verde sunt benefici pentru fiecare sistem de organe, ajutând la protejarea împotriva radicalilor liberi care pot provoca deteriorarea celulelor.

 

În plus, consumul zilnic de ceai verde poate ajuta la reducerea riscului de boli cronice, cum ar fi bolile cardiovasculare și cancerul.

 

Proprietățile sale antiinflamatorii îl fac o băutură ideală pentru cei care caută să ducă un stil de viață mai sănătos în mod natural.

 

Cucurbita Maxima (dovleac) – Conține beta-sitosterol, un compus cunoscut pentru a minimiza dimensiunea unei prostate mărite

Cucurbita Maxima, sau dovleacul, este un fruct de renume, cunoscut pentru aplicațiile sale versatile, atât în alimentație, cât și în decorațiuni. Timp de ani de zile, consumul de Cucurbita Maxima a fost renumit datorită conținutului de vitamina A, potasiu și beta-caroten, însă cercetări mai recente au descoperit că acesta conține și beta-sitosterol – un compus cunoscut pentru a minimiza în mod eficient dimensiunea prostatei mărite.

 

Cu adăugarea acestui compus puternic la multitudinea de beneficii pentru sănătate pe care le poate oferi consumul de dovleac, nu este de mirare că acest fruct delicios a devenit atât de popular!

 

Este esențial să luați măsuri proactive pentru a vă îngriji prostata pe măsură ce îmbătrâniți. Saw palmetto, pygeum, urzica, semințele de dovleac, ceaiul verde și cucurbita maxima oferă dovezi ample despre cum adăugarea unei varietăți de elemente la un regim zilnic de sănătate care poate ajuta la menținerea unei funcții sănătoase a prostatei.

 

O combinație a acestor plante poate ajuta la reducerea dimensiunii mărite a prostatei, la reducerea la minimum a inflamației și la asigurarea întregii game de protecție.

 

Ca parte a unui plan general de bunăstare, combinația de saw palmetto, pygeum, urzică , semințe de dovleac , ceai verde și cucurbita maxima poate sprijini în mare măsură o funcționare urologică masculină sănătoasă.

 

Așadar, dacă doriți să reduceți simptomele sau să preveniți problemele asociate cu mărirea prostatei sau cu boli conexe, cel mai bine este să încorporați aceste resurse naturale în viata dumneavoastră. Aceste plante oferă cea mai bună apărare a naturii pentru a vă ajuta să atingeți potențialul optim de sănătate pe tot parcursul vieții dumneavoastră.

 

Articole asemanatoare

Cele mai bune ceaiuri pentru prostata marita – plan terapeutic

Care este diferenta dintre prostatita si adenomul de prostata

Care sunt principalele simptome ale bolilor inflamatorii de prostata

Cele mai utilizate medicamente pentru prostata marita

 

 

https://www.urotrinromania.ro/cele-mai-bune-remedii-naturiste-pentru-prostata-si-potenta/

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

11 plante si condimente care amelioreaza simptomele artritei reumatoide

 

Autor: SfatulMedicului

 

Simptomele artritei reumatoide pot fi debilitante daca durerea si umflaturile articulatiilor persista in ciuda interventiilor medicale.

 

Multi pacienti ajung sa caute solutii naturale suplimentare de ameliorare a simptomelor, care sa completeze efectele tratamentelor conventionale.

 

Numite plante si condimente cu proprietati antiinflamatorii pot contribui la o mai buna gestionare a artritei reumatoide, in special in directia atenuarii durerilor.

 

Cuprins articol

Generalitati

Remedii naturiste pentru artrita reumatoida

 

Chiar daca unele remedii naturiste s-au dovedit eficiente in controlul simptomelor artritei reumatoide, nu exista inca dovezi stiintifice care sa sprijine eficacitatea acestui gen de terapii complementare. Prin urmare, inainte sa tratati artrita pe cai naturale, consultati medicul si aflati daca aceasta alegere exclusiva nu va expune unor efecte secundare periculoase.

 

Plantele si condimentele de mai jos au proprietati antiinflamatorii dovedite, care pot ameliora simptomele artritei reumatoide fara sa va expuna unor riscuri suplimentare pentru sanatate. Astfel, daca nu functioneaza in gestionarea acestei boli, ele raman inofensive pentru organism.

 

1. Aloe Vera

 

Una dintre cele mai utilizate plante in medicina alternativa, Aloe Vera se foloseste in special pentru tratarea micilor abraziuni cutanate. Daca aveti acasa un gel cu Aloe Vera, trebuie sa stiti ca el poate fi aplicat topic si in scopul ameliorarii durerilor articulare.

 

Utilizati planta ca ingredient in unguente si creme, intrucat administrarea orala a frunzelor sale poate cauza scaderea brusca a glicemiei si o serie de reactii gastrointestinale neplacute.

 

2. Boswellia

 

Planta Boswellia este inzestrata de practicienii medicinei alternative cu proprietati antiinflamatorii aparte. Aceasta este extrasa din scoarta gumoasa a copacilor boswellia, originari din India.

 

O alta proprietate importanta a plantei este aceea ca blocheaza actiunea leucotrienelor, substante care ataca articulatiile sanatoase in cadrul bolilor autoimune, asa cum este artrita reumatoida. Boswellia este comercializata sub forma de tablete sau creme topice, in magazinele de specialitate.

 

3. Cats Claw

 

Planta Cat’s Claw, cunoscuta popular si sub numele de gheara matei, este o alta planta cu efecte antiinflamatorii, ce poate fi utila in ameliorarea simptomelor artritei. Utilizarea plantei dateaza inca din timpurile civilizatiei incase si este folosita, in mod traditional, pentru stimularea sistemului imunitar.

 

Potrivit Centrului Medical al Universitatii din Maryland, planta Cat’s Claw poate ameliora durerile cauzate de osteoartrita si poate conduce la disparitia inflamatiilor provocate de artrita reumatoida.

 

4. Ghimbirul

 

Gingerolul este substanta speciala din ghimbir care ofera acestui condiment sanatos aroma specifica, dar si proprietatile antiinflamatorii atat de importante in gestionarea artritei reumatoide. Studiile efectuate pe cobaii de laborator arata ca gingerolul din ghimbir poate ajuta la prevenirea umflarii incheieturilor si a deteriorarii articulatiilor din pricina bolii.

 

5. Turmericul

 

Condiment folosit frecvent in bucataria indiana, turmericul are efect de racorire, ceea ce poate fi util in reducerea caldurii generate de inflamarea articulatiilor. In plus, o serie de studii au descoperit ca uleiurile esentiale din turmeric au proprietati anti-atrita.

 

Mai mult decat atat, curcumina, ingredientul activ care confera turmericului culoarea galbena, are proprietati antibacteriene si anticancerigene, dar si efecte antiinflamatorii care ajuta la gestionarea eficienta a artritei reumatoide.

 

6. Ceaiul verde

 

Polifenolii din ceaiul verde, antioxidanti puternici cu numeroase efecte pozitive asupra starii de sanatate, pot suprima raspunsul imun specific al artritei reumatoide. Acest efect este foarte important in controlul afectiunii, care determina sistemul imunitar sa atace incheieturile sanatoase, cauzand durere si umflare a articulatiilor.

 

7. Scortisoara

 

Numeroase cercetari dedicate beneficiilor scortisoarei au aratat ca aceasta are proprietati care combat inflamatiile in organism. Un studiu publicat in 2012 in jurnalul Medicina Alternativa si Complementara concluzioneaza ca extractul din scortisoara poate reduce semnificativ nivelul substantelor care cauzeaza inflamatii si leziuni ale tesutului.

 

8. Usturoiul

 

Asa-zisul antibiotic natural, usturoiul are proprietati puternice antiinflamatorii si poate fi de ajutor in lupta cu durerile si inflamatiile articulare. Important este sa fie consumat proaspat si cat mai aromat, intrucat usturoiul gatit isi pierde din potenta.

 

Un studiu publicat in 2013 in jurnalul Toxicologia Substantelor si Alimentelor noteaza ca usturoiul inhiba productia citokinelor, substante care cresc nivelul inflamatiilor in organism.

 

9. Piperul negru

 

Piperul negru este inclus in lista multor remedii naturiste antiinflamatorii, fiind util in atenuarea durerilor si a umflaturilor de la nivelul incheieturilor. Capsaicina, substanta care confera piperului gustul iute, este folosita in gelurile si cremele recomandate pentru tratarea artritei reumatoide.

 

 

10. Eucaliptul

 

Extractul din frunzele de eucalipt este folosit deseori in prepararea medicamentelor orale pentru tratarea diverselor conditii medicale. In mod particular, formule topice pe baza de eucalipt sunt recomandate in tratamentul pentru artrita reumatoida. Planta contine tanine, antioxidanti care ajuta la reducerea inflamatiilor si la ameliorarea durerilor articulare. Unele persoane folosesc comprese cu frunze de eucalipt direct pe zonele afectate de artrita, pentru eliminarea simptomelor neplacute.

 

11. Tripterygium wilfordii

 

Planta denumita stiintific Tripterygium wilfordii este unul dintre cele mai vechi remedii naturiste folosite in medicina traditionala chineza. Extractele din radacina acestei plante sunt utilizate pentru calmarea sistemului imunitar hiperactiv, in cazul tratarii bolilor autoimune.

 

Tripterygium wilfordii functioneaza in mod optim atunci cand este administrata concomitent cu medicamentele conventionale prescrise pentru tratarea artritei reumatoide.

 

 

Ai o propunere de completare sau neclarități?

In cazul in care articolul nu a acoperit in totalitate un anumit aspect care va intereseaza, va incurajam sa ne trimiteti sugestii pentru completare. Astfel, ne veti ajuta sa completam si sa imbunatatim continutul pentru toti cititorii.

 

Medici specialisti Reumatologie

Sef de lucrari. dr. Bojinca Mihai – Spitalul clinic dr. IOAN CANTACUZINO

Asist. univ. dr. Mihaela Milicescu – Spitalul clinic dr. IOAN CANTACUZINO

Conferentiar dr. Florina Gabriela Udrea – Spitalul clinic dr. IOAN CANTACUZINO

Asist. univ. dr. Violeta Bojinca – Spitalul clinic Sf. MARIA (Spitalul clinic GRIVITA)

Conf. dr. Denisa Predeteanu – Spitalul clinic Sf. MARIA (Spitalul clinic GRI

 

https://www.sfatulmedicului.ro/Artrita/11-plante-si-condimente-care-amelioreaza-simptomele-artritei-reumatoide_12448

 

 

 

//////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

SĂNĂTATE LA TINE ACASĂ: 9 PLANTE MEDICINALE BENEFICE ORGANISMULUI

 

Grădina este o adevărată sursă de sănătate. Este locul în care poți să plantezi fructele și legumele preferate și să cultivi plantele aromatice care să dea un plus de savoare mâncărurilor tale favorite. De asemenea, cultivarea plantelor medicinale în grădină este benefică pentru momentele în care tu sau familia suferiți de anumite afecțiuni. Înainte ca medicina să evolueze și să fie descoperite diverse medicamente, plantele medicinale erau folosite cu succes pentru vindecarea problemelor organismului. De aceea, te invităm să descoperi în cele ce urmează cele 9 plante medicinale care nu trebuie să lipsească din grădina ta plină de bunătăți. Cultivare plante medicinale: cele mai eficiente remedii românești

 

1. Măceș Această plantă crește atât în zonele de câmpii și dealuri, cât și la munte. Plantarea măceșului fără spini se realizează în lunile martie – mai sau septembrie – noiembrie. După coacerea acestuia, în perioada iunie – septembrie, măceșele se culeg și se usucă, iar apoi se macină sau se zdrobesc. Măceșul este o plantă medicinală bogată în vitaminele C, B1, B2, PP și K. Datorită proprietăților sale, fructele de măceș sunt utile pentru pregătirea ceaiurilor, întrucât tratează răceala și gripa și întăresc sistemul imunitar. Totodată, măceșele sunt benefice pentru tratarea tusei, detoxifierea rinichilor și reglarea tensiunii arteriale.

 

2. Fenicul Feniculul Fino se plantează în perioada martie – iulie și se coace în lunile august – octombrie. Un bulb de fenicul are cantități însemnate de fosfor, zinc, cupru, mangan, acid folic, beta-caroten și vitaminele E și K. Acesta se numără printre plantele care pot fi consumate în totalitate, deoarece părțile componente (bulbi, tulpină, frunze și semințe) sunt comestibile. Cea mai frecventă întrebuințare a acestei plante este ceaiul de fenicul, deoarece combate balonarea și spasmele. De asemenea, feniculul poate fi folosit și la prepararea mâncărurilor sau consumat în stare crudă, întrucât are multiple beneficii precum: întărește sistemul osos; reglează tensiunea arterial; menține o geutate optimă a corpului; are efect antiinflamator; stimulează absorția fierului în organism.

 

3. Anghinare Anghinarele sunt acele plante medicinale de la care se pot consuma frunzele, tulpinile și rădăcinile. Perioada de plantare a anghinarelor Vert de Provence este martie – mai și este folosită atât ca ingredient în folosirea anumitor medicamente, cât și la pregătirea salatelor. Consumul frecvent de anghinare ajută la detoxifierea organismului, reduce nivelul de colesterol rău din sânge și scade tensiunea arterială.

 

4. Rostopască Rostopasca este o plantă medicinală benefică pentru tratarea unor afecțiuni ale pielii sau organismului. În cazul în care suferi de negi sau de pete maronii, folosește tulpinile de rostopască pentru a stoarce sucul de culoare galbenă, aplică-l pe zonele afectate și lasă-l să acționeze câteva minute. În funcție de dimensiunea negului sau a petei, repetă procedeul câteva zile la rând pentru vindecarea problemelor. Totodată, ceaiul de rostopască este bun pentru tratarea durerilor osteomusculare și articulare. Atenție însă: nu consuma mai mult de 1 cană de ceai pe zi, întrucât rostopasca are efecte toxice dacă este consumată în cantități mari!

 

5. Coada șoricelului Coada șoricelului White Beauty este o plantă medicinală care se cultivă în lunile martie – mai. Ceaiul din coada șoricelului este recunoscut pentru reglarea echilibrului hormonal la femei, a ciclului menstrual și pentru reducerea durerilor premenstruale și menstruale. De asemenea, coada șoricelului ajută și la tratarea arsurilor minore, crește rezistența organismului la infecții și susține activitatea tubului digestiv.

 

6. Gălbenele Gălbenelele Cream Beauty se cultivă în lunile aprilie – mai și au un efect cicatrizant puternic. Bogate în vitamina C, betacaroten, uleiuri esențiale și rășini, gălbenelele au numeroase beneficii asupra organismului dacă sunt consumate sub formă de ceai, care: întărește sistemul imunitar și previne dezvoltarea virușilor și a bacteriilor; reglează ciclul menstrual și reduce crampele menstruale; detoxifică organismul; elimină indigestia; previne formarea ridurilor.

 

7. Sunătoare Sunătoarea este o plantă medicinală care se cultivă, de regulă, în perioada martie – aprilie. Ceaiul de sunătoare este un remediu natural care ajută la tratarea mai multor probleme ale organismulului, având multiple beneficii: reduce senzația de stres și elimină insomnia; ajută la îmbunătățirea tranzitului intestinal și la eliminarea durerilor de burtă; îmbunătățește circulația sângelui; previne retenția de apă în organism; favorizează cicatrizarea arsurilor și tăieturilor minore ale pielii.

 

8. Urzică Urzica este printre cele mai populare plante medicinale. Aceasta se cultivă în perioada martie – mai și este folosită la pregătirea unor mâncăruri precum salate, supe sau garnituri, dar și la tratarea unor probleme ale organismului. Frunzele de urzică au un conținut ridicat de vitamine (A, B2, C, K) și săruri minerale. Tinctura de urzică este benefică pentru detoxifierea organismului și combaterea mătreții, în timp ce ceaiul de urzică ajută la întărirea sistemului imunitar, reglează digestia organismului, curăță rinichii și îmbunătățește activitatea cardiacă.

 

9. Arnică Arnica este specifică regiunilor de munte și se cultivă în lunile martie – aprilie. Florile acestei plante medicinale au proprietăți antiseptice și antiinflamatoare, iar tinctura de arnică este benefică pentru tratarea vânătăilor superficiale. Sperăm că toate aceste detalii despre cultivarea plantelor medicinale te vor ajuta să ai o grădină cât mai diversificată. Și nu uita, pentru și mai multe informații utile, urmărește în continuare rubrica noastră de Sfaturi și Recomandări.

 

 

 

 

 

https://gradinamax.ro/articles/sanatate-la-tine-acasa-9-plante-medicinale-benefice-organismului?utm_source=google&utm_medium=cpc&utm_campaign=Gradinamax-RO&gad_source=1&gclid=EAIaIQobChMIxtTVrpfXiQMVxpKDBx2ESBE_EAMYAiAAEgICIvD_BwE

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Top 4 plante medicinale pentru intarirea sistemului imunitar

 

 

 Farmacistul Dr. Max

 

Amenintarile asupra sanatatii pot fi de natura diferita: microbiana (virusi, bacterii, paraziti ori ciuperci), cancerigena (celulele canceroase) ori determinata de factori externi (temperaturi scazute sau crescute, cu umiditate mare, expunerea la diverse substante toxice etc.). Aliatul de nadejde al organismului in intarirea sistemului imunitar vine din natura –  plantele medicinale.

 

Anumite plante, dar si o serie de remedii homeopatice ori oligoelemente, ne pot ajuta in combaterea unor boli si ne pot oferi o mai buna rezistenta a organismului in tratarea diverselor afectiuni.

 

Plante medicinale pentru intarirea sistemului imunitar

 

 

1. Galbenele

galbenele-drmax.ro

Cunoscute oficial sub denumirea de Calendula officinalis, sau popular drept Filimica sau ochi galbeni, galbenelele sunt plante cu propietati terapeutice importante.

 

 

Originare din zona Mediteranei si folosite din cele mai vechi timpuri sub forma de ceai ori infuzie, galbenelele sunt plantele denumite dupa cromatica specifica, pe care le gasim in curtea bunicii, utilizate in principal pentru vindecarea ulcerului si gastritei.

 

    Aliatul perfect pentru combaterea bilei lenese

Usor de preparat, ceaiul de galbenele se realizata prin infuzarea in 250 ml de apa clocotita a doua lingurite de flori uscate si contine substante ce stimuleaza formarea acidului cholic la nivelul ficatului si ajuta la eliminarea bilei.

 

De mare folos in cazurile de bila lenesa, ceaiul sau tinctura de galbenele ofera suport secretiei biliare, usureaza digestia si reduce senzatia permanenta de greata. In cazul digestie lente, poti combina sunatoarea cu menta care stimuleaza secretia bilei, planta de galbenele avand un rol important in ceea ce priveste regenerarea celulelor hepatice.

 

    Combate sinuzita cu inhalatiii pe baza de galbenele

Starile de congestie nazala cauzate de rinite si sinuzite se pot ameliora semnificativ cu ajutorul inhalatiilor pe baza de galbenele. In compozitia uleiurilor sau a ceaiurilor utilizate, galbenelele au rolul de a repara mucoasa nazala si de a facilita evacuarea secretiilor.

 

    Tratament local pentru plagi de diverse origini

Principiile active antiinflamatorii din galbenele se preteaza excelent pentru tratarea locala a plagilor de diverse origini, a intepaturilor de insecte, a degeraturilor si arsurilor, a infectiilor localizate ale pielii, a plagilor care se vindeca greu, in terapia acneei si pentru ameliorarea tenuril