Caracatiţa politrucilor cu toate tentaculele, inclusiv preoţeşti, seamănă în mintea şi inima oamenilor- hoţia, minciun , haosul, preacurvia, manipularea, globalizarea apocalipsei, fărădelegea, dezmăţul, pornografia şi celelalte dejecţii satanice, pentru a nivela calea Anticristului, care urmează, prin trinitatea sa babilonică, să apară, pentru a rezolva toate problemele omenirii (împinsă la sapă de lemn)! Dar…“Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiară şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (Ap.20/10)

Sfârşitul apostolilor Pavel şi Petru…Cea dintâi prigonire din Împărăţia Romană…Nimicirea Ierusalimului…Istoria lui Corneliu-Petru deschide Neamurilor uşa împărăţiei cerurilor…Baptiştii între colaboraţionism şi rezistenţă ambiguăCărțile profetice…IsaiaIeremiaPlângerile lui IeremiaEzechielDaniel…Cel dintâi martir… Cele dintâi prigoniri…5. Ce sa facem acum cu cei care au fost informatori si agenti?Ce este biserica?    

Cărțile profetice

GAZDA DUMNEAVOASTRĂ

IsaiaIeremiaPlângerile lui IeremiaEzechielDaniel

Profeții dinainte de exilul babilonian (9):

OseaIoel, Amos, ObadiaIona, MicaNaum, Habacuc, Țefania

Profeții de după exilul babilonian (3):

HagaiZaharia , Maleahi

Profeţii Vechiului Tesatment au fost oameni ridicaţi de Dumnezeu în vremuri grele de apostazie şi decădere morală. În esenţa lor, aceşti oameni au fost în acţiunile lor nişte conştiinţe ale naţiunii şi nişte patrioţi. În general, mesajul profetic are două caractere:

(1) caracterul local şi contemporan al vremii în care a fost rostit şi

(2) caracterul de vestire a unor împliniri viitoare ale planurilor lui Dumnezeu. Adeseori, această prevestire a viitorului izvorăşte tot din nişte circumstanţe locale contemporane (vezi Isaia 7:11 care dă naştere mesajului din v.12-14).

Este absolut necesar să păstrăm caracterul evreiesc al profeţilor şi profeţiilor din Vechiul Testament. Ei s-au adresat în special Israelului criticîndu-i decăderea, vestindu-i disciplinarea prin pedeapsă, îndemnîndu-l la pocăinţă şi vestindu-i slava viitoare pe care le-o păstrează Dumnezeu în istorie.

Celelalte naţiuni ale lumii sînt şi ele amintite în textul profetic, dar numai în legătura pe care o au cu destinul poporului ales. Ele au fost folosite adesea ca pedeapsă pentru neascultarea lui Israel, dar şi-au luat şi ele în final pedeapsa din partea Domnului.

Biserica creştină ca atare nu este amintită nicăieri în mesajul profetic al Vechiului Testament, ea rămînînd o taină păstrată pentru vremurile noastre (Efes. 3:1-6).

DEFINIŢIA PROFEŢIEI

Primul profet pomenit în Biblie este… Avraam (Gen. 20:7). Faptul pare surprinzător, dacă nu înţelegem care este esenţa slujbei profetice. Ea este descrisă cel mai bine în pasajul din Exodul 7:1 şi 4:15-17 în care Dumnezeu îi spune lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon”. „Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvinte în gura lui;… El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu”. Avem de a face aici cu doi profeţi: Moise care va vorbi pentru Dumnezeu, şi Aaron care va vorbi pentru Moise. Din descrierea de mai sus desprindem cu uşurinţă definiţia unui profet. El este: „purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu în mijlocul generaţiei sale”.

Fie că vorbeşte despre trecut, fie că vorbeşte despre prezent sau viitor, oricine a primit un mesaj din partea Domnului ca să-l răspîndească în mijlocul oamenilor a fost numit şi considerat „profet”. Iată de ce spune Biblia despre Avraam că era un prooroc şi iată de ce este scris despre Biserică că ea are astăzi slujba profeţiei („Căci mărturia lui Isus este duhul profeţiei” – Apoc. 19:10).

PROFEŢIA CA O VESTIRE A VIITORULUI

Viitorul glorios al Israelului pe care-l vom întîlni pretutindeni în cărţile profetice este bazat pe legămintele: Avraamic (Gen 12:1-3), Palestinian (Deut. 28:1-30:9) şi Davidic (2 Sam. 7:4-17). Aceste trei legăminte dau profeţiilor evreieşti un caracter optimist şi „mesianic”. Dumnezeu le-a promis evreilor că îi va întoarce în ţara lor şi le va restaura împărăţia, aşezînd pe tronul Ierusalimului un urmaş al lui David. Dar „Mesia” acesta pe care l-au vestit profeţii trebuie să fie de asemenea şi un fiu al lui Avraam (Mat. 1:1) care va înlesni răscumpărarea prin intermediul jertfei. Rezultă de aici un caracter dublu al împlinirilor mesianice: unul de suferinţă şi de jertfire pentru răscumpărarea poporului şi unul de triumf pentru instaurarea împărăţiei (Zah. 9:9 în contrast cu Zah. 14:1-9). Acest caracter dublu i-a încurcat foarte mult pe învăţaţii poporului evreu (Luca 24:26-27; 1 Petru 1:10-12). Biserica creştină ştie însă astăzi că aceasta este natura lucrării lui Cristos. El a venit prima dată ca Mesia care trebuie să moară pentru păcatele lumii şi va reveni ca Mesia triumfător pentru a-Şi lua în stăpînire împărăţia.

Dacă am vrea să rezumăm mesajul profeţiilor într-o singură frază ar trebui să spunem că: el vesteşte înălţarea naţiunii evreieşti, căderea ei prin neascultare, risipirea ei printre neamurile lumii, binecuvîntarea lumii întregi prin lucrarea lui Mesia venit din Israel, pocăinţa naţiunii evreieşti, reîntoarcerea evreilor în propria lor ţară, revenirea Domnului Isus în slavă, instaurarea împărăţiei prin convertirea lui Israel la Domnul Isus şi judecata tuturor împotrivitorilor împărăţiei.

Cărţile profetice pot fi împărţite în (1) pre-exilice: Isaia, Ieremia, Plîngerile lui Ieremia, Osea, Ioel, Amos, Iona, Mica, Naum, Habacuc şi Ţefania, (2) exilice: Ezechiel, Daniel, şi Obadia, şi (3) post exilice: Hagai, Zaharia şi Maleahi. Împărţirea în profeţi mari şi profeţi mici, după volumul pe care îl au aceste cărţi profetice este neistorică şi necronologică şi este bine să fie evitată.

Cheia calendarului împlinirilor profetice este cartea profetului Daniel căruia îi vom şi acorda un spaţiu mai mare în studiul nostru.

IMPORTANŢA PROFEŢIILOR ÎMPLINITE

Există nenumărate exemple de profeţii care s-au împlinit întocmai: profeţii despre evenimente prin care a trecut Israelul, profeţii despre anumite locuri, ţări sau oraşe, profeţii despre imperii.

Există trei concluzii importante pe care le putem trage din împlinirea acestor profeţii:

l. Cea dintîi este că Dumnezeu există într-adevăr şi că El este stăpînul absolut al istoriei.
Isaia îndeamnă Israelul să înţeleagă bine această realitate: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sînt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sînt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărîrile Mele vor rămîne în picioare şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:9-10).

Numai unul care este Dumnezeu poate declara cu atîta certitudine: „Da, Eu am spus şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” (Isaia 46:11).

2. A doua concluzie este aceea că putem avea o încredere desăvîrşita în Biblie. Această carte se declară a fi Cuvîntul venit din partea lui Dumnezeu pentru noi. Ea este plină de cunoştinţe şi adevăruri pe care nici un om nu ni le-ar fi putut pune la dispoziţie. Petru le aminteşte cititorilor săi că: „v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite” (2 Petru 1:16). Nu era nevoie de aşa ceva căci: „Avem cuvîntul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi seama ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos” (2 Petru 1:19). Este evident că, aşa cum spune Petru: „nici o profeţie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt” (2 Petru 1:21).

3. A treia concluzie este că profeţiile deja împlinite sînt o garanţie a celorlalte. Ele stabilesc un anumit tipar de împlinire. Vedem de exemplu că profeţiile s-au împlinit literal, în sensul că evenimentele istorice au putut fi recunoscute din felul în care fuseseră deja descrise.

Isaia nu putea să-şi dea seama atunci de tot ce a profeţit el despre viaţa lui Mesia. Acum însă, după ce toate acestea s-au petrecut, noi ne putem da seama că el descrisese nişte fapte care aveau să se petreacă întocmai.

DESPRE DIFICULTĂŢILE DE INTERPRETARE A PROFEŢIILOR

Mulţi dintre noi ne entuziasmăm observînd cum se împlineşte Scriptura sub ochii noştrii. Aceste împliniri dovedesc încă o dată că Dumnezeu este la cîrma lumii, conducînd-o înspre împlinirea planurilor Sale. Profeţiile ne ajută să ne liniştim sub asaltul evenimentelor ameninţătoare şi aparent haotice din lumea în care trăim. Totuşi, este bine să fim prudenţi în interpretările noastre profetice şi să nu fim prea dogmatici în alcătuirea unor sisteme escatologice prea rigide. Dumnezeu nu ne-a dat nouă tot planul istoriei, ci ne-a lăsat doar să întrevedem „anumite” evenimente care să ne ajute să înţelegem că istoria se află pe drumul prestabilit şi să ne avertizeze că „vremea se apropie” (Apoc. l:3; 22:10).

Conţinutul profeţiilor nu este uşor de înţeles înainte de întîmplarea evenimentelor. Şi este încă şi mai greu să aşezăm toate aceste evenimente profetice într-o schemă cronologică infailibilă.

Există cel puţin cîteva probleme şi iată de ce:

Problema numărul unu: Literatura apocaliptică.

Multe din textele profetice se ocupă de evenimentele din finalul istoriei umane. Conţinutul acestor pasaje este plin de expresii şi imagini pe care trebuie neapărat să le considerăm simbolice. Prin viziunea care i-a fost dată, profetul a fost catapultat printr-un veritabil tunel al timpului şi s-a trezit martor al unor scene pe care nu le-a putut înţelege deplin din cauza barierelor de timp şi civilizaţie. Totuşi el ne-a transmis descrierea tuturor celor văzute, dar a făcut-o folosindu-se de vocabularul izvorît din suma experienţelor lui personale. Imaginaţi-vă că ar fi posibil ca un stră-stră-străbunic de al dumneavoastră ar fi readus la viaţă în tumultul tehnologic al secolului XX. Imaginaţi-vă că l-aţi aşeza în faţa televizorului să fie martor la revenirea navetei spaţiale sau că l-aţi lua la un tur al oraşului cu maşina pe marile artere de circulaţie. Cum ar putea el înţelege ceea ce-l înconjoară şi cu ce cuvinte şi comparaţii ar încerca să descrie el toate lucrurile de azi?

O asemenea problemă a avut de întîmpinat apostolul Ioan cînd a fost pe insula Patmos. El a fost catapultat „în Duhul” devenind martor al evenimentelor ce vor marca vremea sfîrşitului. El îşi face datoria şi ne spune tot ceea ce vede, dar ne descrie realitatea în cuvintele vocabularului lui de om din secolul I. Iată ce scrie el în Apocalipsa 9:2-10:

„…şi a deschis fîntîna Adîncului. Din fîntîna s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pămînt. Li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pămîntului. Li s-a zis să nu vateme iarba pămîntului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, cînd înţeapă pe un om…

Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau nişte cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. etc”

Este foarte lesne să cazi în ispita de a identifica aceste „lăcuste” cu nişte elicoptere de luptă foarte sofisticate trimise să răspîndească gaze de luptă. Cine ştie dacă această interpretare a noastră nu ar fi însă nimic altceva decît o altă „contemporaneizare” a unor realităţi pe care nici noi nu le înţelegem încă? Într-o bună zi profeţia lui Ioan se va întîmpla întocmai şi atunci, abia atunci, vom vedea cu toţii că vestirea a fost exact conformă cu realitatea. Pînă la acea vreme însă este bine să nu fim categorici în presupunerile noastre.

Problema numărul doi: Timp uniform şi timp în secvenţe. Aduceţi-vă aminte de o întîmplare petrecută în Nazaret. Fiul cel mai renumit al locului tocmai se întorsese acasă şi cei din sinagogă i-au dat cinstea să citească textul pentru Sabatul respectiv, care s-a „nimerit” să fie tocmai din cartea profetului Isaia. Domnul a luat sulul şi a început să citească:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19).

Dînd sulul înapoi, El a adăugat numai acest scurt comentariu: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4:21). Ceea ce este surprinzător în această scenă este că Domnul Isus n-a citat profeţia lui Isaia în întregime. Nu este de mirare că ascultătorii Lui de atunci s-au scandalizat. Mîntuitorul îşi luase libertatea să interpreteze textul desfăcîndu-l în fragmente profetice. Dacă vom citi Isaia 61:1-2, vom vedea că textul continuă cu:…”şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru”. Noi înţelegem astăzi de ce s-a oprit atunci Isus. El venise prima dată numai ca să moară pentru păcatul lumii făcînd astfel posibilă mîntuirea tuturor celor care vor crede. Prima parte a misiunii Lui a fost o ofertă a harului. El va veni şi o a doua oară: „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru” (2 Tesal. 1:8-9). Această a doua venire care este încă în viitor este asociată cu judecata pe care o va aduce Dumnezeu asupra oamenilor.

Oamenii care-L ascultau pe Domnul Isus în Nazaret nu ştiau însă aceasta. De fapt, nici Isaia însuşi nu a ştiut această ordine a desfăşurării evenimentelor. Versetul său profetic ascundea între cuvintele lui o perioadă de peste două mii de ani! Pasajele profetice nu sînt grozav de clare atunci cînd este vorba despre timpul sau ordinea în care se vor întîmpla evenimentele. Ele ne spun că anumite lucruri se vor întîmpla, dar amănuntele desfăşurărilor vor putea fi înţelese numai atunci cînd vom fi martorii împlinirilor. Apostolul Petru, care a înţeles această limitare a oamenilor prin care ne-au fost transmise profeţiile, scrie: „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mîntuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile lui Cristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:10-11).

Acest lucru trebuie ţinut minte ori de cîte ori încercăm să tălmăcim profeţiile. Da, există profeţii în care numerele joacă o importanţă deosebită, totuşi, majoritatea mesajelor profetice nu ne dau mare ajutor în întocmirea unor „scheme profetice” şi n-ar trebui să ne luăm libertatea să-L limităm pe Dumnezeu la înţelegerea noastră aproximativă.

Problema numărul trei: Împliniri parţiale sau multiple. Cînd poporul Ierusalimului a trimis o delegaţie la Ioan Botezătorul să-l întrebe: „Eşti tu Ilie?” el şi-a clătinat capul şi a răspuns: „Nu sînt” (Ioan 1:21).

Problema era foarte serioasă, căci cu 400 de ani înainte profetul Maleahi declarase: „Iată, voi trimite peproorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată”. (Mal. 4:5) Poporul dorea să ştie dacă sosise vremea cînd trebuia să apară Mesia. Dacă acest Ioan nu era „Ilie”, Cel născut în Nazaret nu putea fi proclamat Mesia. Cum se împacă mesajul Domnului Isus cu răspunsul dat de Ioan celor trimişi de popor?

În Matei 17:11-13 Domnul explică: „Este adevărat ed trebuie sa vie întîi Ilie, şi să aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut”. Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul”.

Situaţia aceasta este plină de confuzie dacă nu recunoaştem o altă caracteristică a profeţiilor şi anume: anumite mesaje profetice au împliniri multiple în situaţii de armonii simetrice ale istoriei. Fiecare din aceste împliniri este în sine o împlinire parţială a profeţiei. Ioan Botezătorul venise: „în duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1:17) căci Dumnezeu ştia că încă vremea prezisă de Maleahi nu sosise. Dacă Israelul L-ar fi primit pe Domnul Isus, misiunea lui Ioan ar fi fost suficientă. Dar Dumnezeu ştia că nu va fi aşa. Ilie despre care vorbeşte Maleahi va trebui să vină înainte de cea de a doua venire a Domnului. Mulţi comentatori ai Scripturilor sînt de părere că el va fi unul dintre cei „doi martori” despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei (Apoc 11:3-12).

Un alt exemplu este în cartea Deuteronomul. În capitolul 28 ni se spune că atunci cînd Israel Îl va părăsi pe Domnul, El îi va împrăştia printre neamuri (vezi 28:64-68). În capitolul 30 li se face promisiunea că dacă se vor pocăi şi se vor întoarce la Domnul în inimile lor, atunci şi Dumnezeu îi va readuce în ţara moştenirii lor (30:1-10). Mulţi alţi profeţi au reluat apoi această temă prevestind ambele evenimente. Situaţia s-a întîmplat întocmai pe vremea cînd Nebucadneţar a dus ţara în robie, iar după 70 de ani de pedeapsă poporul a fost readus în ţară sub decretul dat de Cir persanul. Interesant este însă că alţi profeţi, post-exilici, reiau mesajul din Deuteronom şi după ce poporul se află deja întors în ţară. Să se fi referit Moise la o altă împlinire, post-Babiloneană? Cea mai mare dislocare a evreilor din ţara lor s-a produs pe vremea împăratului roman Titus, după anul 70 al erei noastre. Să se fi referit ceea ce este scris în Deuteronomul la o reîntoarcere a evreilor care a început după 1948 cînd s-a reînfinţat Israelul?

Şi acest exemplu ne arată că există profeţii cu împliniri parţiale şi multiple. Cine ne poate spune cu siguranţă care sînt ele? Răspunsul la această întrebare trebuie să ne lipească şi mai mult de Domnul. Numai El ştie „vremurile şi soroacele” (Fapte 1:7).

ISAIA

În sfârșit, ceva mai înțelepți după ce am străbătut cărțile poetico-didactice din Biblie, am ajuns acum împreună cu citirea la spectaculoasa grupare a cărților profetice. Isaia este deschizător de drum, cel ce stabilește tematica generală și întinde perspectiva profetică până în zorii Noii Creaţiuni.

isaiah-scroll1

Un om remarcabil, un mesaj epocal, o veste teribil de … bună! În cel de al doilea verset al cărții sale, profetul Isaia cheamă cerul și pământul să asculte și să fie martori la ceea ce urmează să spună el:

„Ascultaţi, ceruri! Ia aminte, pământ,
pentru că Domnul a vorbit: …“ (Is. 1:2).

Isaia este conștient că dispune de un mesaj cu implicații cosmice, și așa este. Ultimul capitol al cărții lui vestește înnoirea întregului Univers:

Căci aşa cum cerurile cele noi
şi pământul cel nou, pe care le fac,
vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul,
tot aşa vor dăinui şi urmaşii şi numele vostru.“ (Is. 66:22).

Considerat „evanghelistul Vechiului Testament”, proorocul Isaia a fost instrumentul ales de Dumnezeu ca să dea lumii cufundate în întuneric cea mai luminoasă carte de profeţie mesianică.

„ …Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acuma este necaz…  Poporul care umbla în întunerec vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morţii răsare o lumină.” (9:1, 2)

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi Domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”(9:6)

„De aceea Domnul însuşi vă va da un semn; Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” (7:14)

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, Yesa-Yahu, care tradus înseamnă, în mod providential, tocmai: „Mântuirea este a Domnului”. Din această rădăcină comună provine și numele Mântuitorului: ,,Iehușua“.

Autorul:

Ceea ce este Shakespeare pentru literatură, Michelangelo pentru sculptură şi Bach pentru muzică, aceea este Isaia pentru profeţie. Calitatea scrisului său se ridică deasupra scrisului tuturor celorlalţi profeţi ai Bibliei. Nu-i de mirare că profeţia lui fără seamăn a fost aleasă să deschidă seria celor 17 cărţi profetice ale Vechiului Testament.

Stilistica lui Isaia aparține unui om cu o educație aleasă.  The International Standard Bible Encyclopedia afirmă: ,,Isaia nu are nici egal, nici rival în ceea ce privește ușurința cu care folosește în mod sclipitor imaginile mentale. Stilul său marchează momentul climactic al artei literare evreiești“ (“Isaiah,” vol. II, p. 885). Felul în care folosește epigrame, metafore, întrebări retorice, dialoguri, hiperbole și parabole  ,,fac din cartea lui Isaia cea mai mare capodoperă din literatura ebraică“ (ibid.).

Asemenea celor mai mulţi autori ai cărților Bibliei, Isaia a fost prea preocupat să vorbească despre Dumnezeu ca să mai aibă timp să vorbească și despre el însuși. (Exact invers în comparaţie cu ceea ce fac unii ,,reprezentanți“ ai lui Dumnezeu de astăzi. Unuia, înfoiat ca un păun, mi-a venit să-i spun zilele trecute: ,,Dacă te-ai da puțin la o parte, L-am vedea mai bine pe Dumnezeu!“)

Foarte puținele date despre Isaia le aflăm din scurtele mențiuni din text și din scrierile istorice ale evreilor, mai ales de la Iosif Flavius. Numele primit de la părinți dovedește că tatăl lui, Amoț, a fost un om evlavios. Din punct de vedere uman, Isaia a avut un mare avantaj social pentru că s-a născut la palatal regal și a fost crescut la Curte. Starea socială a lui Isaia a fost înaltă. Cartea lui poartă pecetea unui om cu educaţie aleasă: stil elegant şi foarte îngrijit, excelează în proza poetică, ritm şi gradaţie a descrierilor, bogăţie de pasaje cu o deosebită frumuseţe literară. Ca spiritualitate, copilul acesta a crescut până la statura unui om vrednic să fie pus de către evrei alături de Moise și Ilie.

A fost nepotul împăratului Ioas și văr cu împăratul Ozia, unul din motivele pentru care a fost așa de devastat de moartea lui Ozia (Isaia 6:1).

Isaia a avut avere, rang și educație. Acestea i-au creat anumite avantaje, dar nu l-au împiedicat să fie profet. Întâlnirea supranaturală din Templu i-a făcut foarte clar care a trebuit să-i fie destinul și chemarea lui în viață.

Isaia s-a mișcat în voie prin curtea împărătească și a fost sfetnic al împăratului. Primit cu familiaritate de împăraţii Ahaz şi Ezechia (cap.7 şi 37), el a fost cronicarul de la Curte în timpul domniei lui Ozia şi Ezechia (2 Cronici 26:22; 32:32). Foarte multe din profețiile lui încearcă să corecteze anumite orientări greşite de politică externă, mai ales păguboasa tendință de a căuta siguranță prin alianțe cu Asiria și Egiptul.

Nu ştim nimic despre tatăl său, Amoţ, dar ştim despre Isaia însuşi că a fost căsătorit (7:3) şi că a avut doi copii: Şear Iaşub („O rămăşiţă se va întoarce”) şi Maher-Şalal-Haz-Baz („Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”) (8:3). Şi soţia lui a fost proorociţă, ceea ce l-a ajutat pe Isaia să-și verifice conținutul mesajului profetic. Nu este destul de limpede dacă Isaia provenea din neam de preoţi. Totuşi, accesul lui în Templu s-ar părea că indică acest lucru (6:6 comparat cu 2 Cronici 26:18).

În privinţa caracterului, am putea menţiona următoarele trăsături specifice ale lui Isaia: (a) îndrăzneală, (deopotrivă înaintea împăraţilor şi înaintea mulţimii); (b)patriotism înflăcărat – a acţionat foarte pornit împotriva a tot ceea ce ar fi putut cauza pagube şi nenorociri poporului său. Totuşi, (c) blând cu celelalte popoare din jur, Isaia manifestase (d) o simpatie care se ridică deasupra oricărui egoism naţional. El s-a pronunţat cu (e) sarcasm şi indignare împotriva păcatului, însă (f) atent la limbaj când vorbeşte, fiind copleşit de reverenţă faţă de Dumnezeu.(g) O profundă spiritualitate i-a caracterizat întreaga viaţă. Pe Dumnezeu Îl numeşte adesea Cel Preaînalt, Cel Sfânt, Cel Atotputernic.

În concluzie, toate aceste trăsături fac din Isaia unul dintre cele mai bune modele pentru predicatorii din toate timpurile.

Destinul profetic

Dumnezeu l-a chemat pe Isaia la slujba profetică cu ocazia morții împăratului Ozia (Azaria). Isaia, care avea pe atunci aproximativ 20 de ani, s-a dus în Templu să înțeleagă de ce a murit vărul său. Prin experiența viziunii pe care a avut-o acolo, Isaia a primit de la Dumnezeu trei lecții legate direct de vocaţia lui profetică.

I. Nu numiți sfințenie ceea ce numesc ei sfințenie. Sfinţenia dumnezeiască întrece cu mult percepţia omenească pe această temă.

Ozia fusese un împărat bun, care căutase pe Domnul și fusese considerat în țară un mare reformator. Probabil că Isaia a vrut să știe de ce a fost pedepsită o persoană cu atâta popularitate; de ce are Dumnezeu pretenții așa de mari și de ce l-a pedepsit așa de crunt pe unul dintre cei mai buni împărați ai țării.

Însă, ca urmare a vedeniei avute în Templu, Isaia a fost copleșit de sfințenia lui Dumnezeu.

,,În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau:

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!”

Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna şi casa s-a umplut de fum“ (Isaia 6:1-4).

Ierusalimul era sfânt, Templul era sfânt, preoții erau sfinți, dar Dumnezeu i-a descoperit lui Isaia un palier infinit mai înalt al sfințeniei cerești. Sub influența ei, chiar trecătoare, ,,ușorii ușii Templului pământesc s-au zguduit“ și dădeau semne că nu mai rezistă.

Isaia și-a dat seama că noi, oamenii credincioşi, ne cam jucăm cu lucrurile sfinte şi că abordăm cu prea multă uşurătate ideea de sfințenie, care presupune nivele de puritate infinit superioare trăirilor noastre.

Asemenea lui Moise în fața tufișului arzând (Exod 3:5-6), Isaia s-a prăbușit în sine în fața sfințeniei divine.

Isaia a trăit toată viața sub influența vedeniei din Templu. Asta se vede din faptul că el a folosit pentru Dumnezeu un nume divin pe care nu-l mai folosise nimeni: ,,Sfântul lui Israel“, nume care apare în proorocia lui de nu mai puțin de 28 de ori.

Cea de a doua lecție primită de Isaia în Templu este aceasta:

II. Nu numi imposibil ceea ce numesc ei imposibil! Dumnezeu poate face orice, oricând și prin oricine.

Învăluit din toate părțile de sfințenia cerească, Isaia s-a crezut un om pierdut. Sub puternica impresie pe care i-a făcut-o aceasta, el și-a dat seama că întrebarea nu era cum de l-a pedepsit Sfântul lui Israel pe Ozia, ci cum se face că a scăpat de pedeapsa divină el însuşi, precum şi concetăţenii lui!

,,Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” Isaia 6:5).

Cum va putea să stea un muritor în prezența sfințeniei divine? Deodată o asemenea probabilitate i-a apărut ca o imposibilitate. Însă, Dumnezeu i-a arătat imediat că are soluții pregătite pentru toate impasurile noastre. Pentru El nimic nu este imposibil! Soluțiile Sale sunt simple, pentru că toate lucrurile se mulează pe voința Lui suverană.

,,Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis:

„Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Isaia 6:6-7)

Impasul lui Isaia a fost rezolvat de Dumnezeu într-un mod surprinzător de simplu: i-a curățit buzele cu un cărbune luat de pe altar. Dumnezeu este specialist în acţiuni imposibile! Cartea lui Isaia cuprinde această afirmație în chiar primul ei capitol, stabilind astfel termenii în care discută Dumnezeu cu poporul Său:

,,Veniți totuși sa ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna“ (Isaia 1:18).

Ne-am aștepta ca Dumnezeu să judece după dreptate; dar iată, El ne spune că judecata Lui va reuși imposibilul! El îi va face pe cei judecați ,,să arate bine“ la judecată și să-i scoată nevinovați.

Isaia 1:18 este unul din versetele pe care le știm prea bine ca să le înțelegem bine. Le cunoaștem ,,pe dinafară“, dar nu reușim să le pătrundem și ,,pe dinăuntru“. În text, Dumnezeu Se laudă că este în stare de două lucruri imposibile: să facă albe ca zăpada niște păcate de culoarea cârmâzului, și că poate întoarce lâna la culoarea ei naturală.

Orice persoană care a lucrat vreodată cu culorile știe că, dacă ai pictat ceva peste culoarea alb, nu vei mai reuși să obții albul inițial cu nici o altă combinație de culori adăugate. Dumnezeu spune însă că El ,,poate“!

Orice specialist în vopsitul stofelor știe că dacă ai vopsit lâna, îți va fi imposibil s-o întorci la culoarea ei naturală. Nu există diluant sau curățitor pentru așa ceva! Întrebați-o pe Lidia, vânzătoarea de purpură (Fapte 16:14). Însă, Dumnezeu spune că El ,,poate“!

Prin aceste două afirmații, cartea lui Isaia ne învață că un copil al lui Dumnezeu trebuie să scoată din vocabularul lui cuvântul ,,imposibil“. ,,La Dumnezeu toate sunt cu putință!“ (Marcu 9:23).

Cea de a treia lecție primită de Isaia în Templu este aceasta:

III. Nu numi succes ceea ce numesc ei succes. Pentru cei care-L slujesc pe Dumnezeu, succesul poate lua forme surprinzătoare.  

După tot ce i s-a întâmplat până acum în Templu, probabil că Isaia a ajuns la convingerea că Dumnezeu poate face orice și că nimeni și nimic nu I se poate împotrivi. Nu-i de mirare că a fost așa de dornic să se pună şi el în slujba unui asemenea Dumnezeu. Asocierea cu El însemna un succes mai dinainte garantat!

,,Am auzit glasul Domnului întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: ,,Iată-mă! trimite-mă!“ (Isaia 6:8).

Este același ,,Noi“ pomenit pentru prima dată în cartea Geneza, cu ocazia creării Universului(Gen. 1:26). Toate cele trei persoane ale dumnezeirii, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, s-au implicat direct în alegerea și trimiterea lui Isaia. Misiunea lui este autentică și puternică.

Aici apare una din cele mai mari surprize ale activității lui Isaia. Dumnezeu îi spune că nimeni nu-l va asculta și nu se va supune mesajului lui! ,,Succesul“ misiunii lui nu va fi în proclamarea unui mesaj care să ducă la mântuire, ci unul care să slujească doar ca mărturie.

,,El a zis atunci: „Du-te şi spune poporului acestuia: ,,Într-una veţi auzi, şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea, şi nu veţi pricepe!” Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit” (Isaia 6:9-10).

Din pricina inerției gândirii noastre, ani de-a rândul am pus în textul versetelor de mai sus un semn de întrebare (?), acolo unde este un semn de exclamare (!), văzând o ,,interogare“ care să ducă la pocăință, acolo unde nu este decât o ,,condamnare la împietrire“, care să ducă la pedeapsă.

Dumnezeu îi spune tânărului Isaia: ,,Să nu-ți faci cumva iluzia că vei fi un predicator de succes! Cu cât le vei vorbi mai mult, cu atât oamenii se vor încăpățâna să nu te asculte. Eu Însumi am să-i fac surzi, orbi și am să le împietresc inima ca să nu te asculte. Ca nu cumva să se întoarcă la Mine cu pocăință și să trebuiască să-i iert. Este ceasul pedepsei! Ceasul pocăinței s-a dus!

Care predicator s-ar mulțumi cu o asemenea misiune? Cine s-ar bucura de un asemenea destin? Nu-i de mirare că Isaia a sperat ca această situație să fie trecătoare, de scurtă durată:

Şi eu am întrebat: „Până când, Doamne?” El a răspuns: „Până când vor rămâne cetăţile pustii şi lipsite de locuitori; până când nu va mai fi nimeni în case şi ţara va fi pustiită de tot; până va îndepărta Domnul pe oameni şi ţara va ajunge o mare pustie” (Isaia 6:11-12).

Ca și profetul Ieremia, care i-a continuat activitatea profetică, Isaia a fost ,,un profet din ceasul al doisprezecelea“. Mesajul lui a fost mai degrabă un anunț al sentinței decât o pledoarie pentru salvare. Răbdarea lui Dumnezeu atinsese limita de la care disciplinarea părintească hotărâse necesitatea imperioasă a pedepsei.

Realitatea aceasta este subliniată și în alte părți ale Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu nu deschide întotdeauna inimile oamenilor. Uneori le împietrește. Versetele acestea care anunță că propovăduirea lui Isaia nu va aduce mântuire sunt citate în Noul Testament mai mult decât oricare altele din cartea lui (Matei 13:14; Marcu 4:12; Luca 8:10; Ioan 12:40; Fapte 28:26; Romani 11:8).

Domnul Isus a afirmat că lucrarea Lui avea să se asemene cu cea a lui Isaia:

„Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde, pentru ca , măcar că privesc, să privească şi să nu vadă şi, măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele” (Marcu 4:11-12).

Isaia a avut una din cele mai grele și mai lipsite de satisfacții misiuni avute de toți profeții Bibliei. Dacă nu s-ar fi achitat de ea n-am fi aflat niciodată de el. S-a achitat însă cu brio și astăzi este cunoscut în toată lumea. A vorbit în vânt, dar și-a scris cuvintele într-o carte. N-a fost ascultat de contemporani, dar este citit de oamenii din toate limbile și colțurile pământului. N-a fost băgat în seamă de cei din vremea lui, dar a fost rânduit de Dumnezeu să rămână peste veacuri vestitorul unui mesaj potrivit pentru toți oamenii acestei planete. Isaia a fost un om ratat în timpul vieții. Ascultătorii lui l-au privit cu din ce în ce mai multă dușmănie și batjocură. Și asta timp de … 40 de ani. Pentru Isaia, ca și pentru alți mari slujitori ai lui Dumnezeu, ,,succesul“ se scrie ,,c-r-e-d-i-n-c-i-o-ș-i-e“.

Data scrierii:

Textul cărţii plasează această dată: „Pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia” (1:1). Isaia a avut deci aproximativ 60 de ani de activitate profetică (740-680 î.Cr.). În vremea aceasta Israelul a fost dus în robie (722-721- î.Cr.), iar împărăţia lui Iuda a fost parţial invadată de oştile lui Sanherib (701 î.Cr.). Tradiţia evreiască plasează moartea sa pe vremea lui Manase, care l-ar fi închis în trunchiul unui copac şi l-ar fi tăiat în două cu ferăstrăul (Evrei 11:37).

isaiah_timeline

Contextul istoric:

Cei 60 de ani de activitate ai lui Isaia încep atunci când cele 10 seminţii din Regatul de Nord a lui Israel erau aproape să fie cucerite de Asiria şi duse în robie. Se încheiau astfel aproximativ 200 de ani de tristă istorie în care Israelul rătăcise departe de Iehova, sub conducerea a nu mai puţin de 19 împăraţi din opt dinastii diferite.

Sub ameninţarea lui Tiglat-Pileser al Asiriei, Israelul intră în alianţă cu Siria şi Damascul. Împăratul Ahaz din Iuda refuză să se alăture acestei alianţe şi este ţinta unei invazii de pedepsire (2 Regi 16 şi 2 Cronici 28). Ahaz cere ajutorul puternicei Asirii, care zdrobeşte Siria şi Israelul, dar ia sub tutela sa şi micul regat al lui Iuda.

Vasalitatea împărăţiei lui Iuda durează până când Ezechia se răscoală (2 Regi 18). La această răscoală îl îndeamnă Isaia care îl încurajează să iasă din orice alianţe omeneşti şi să se încreadă numai în Iehova. Speriat însă de ameninţarea asiriană, Ezechia ascultă de alte glasuri care-l îndemnau să se alieze cu Egiptul, singura putere rivală pe măsura Asiriei (Isaia 30:2-4). Când Sanherib, noul împărat al Asiriei, vine să pedepsească regatul lui Iuda, Egiptul ezită să trimită ajutor, iar Ezechia este forţat să se umilească, capitulând şi plătind un mare preţ în argint şi aur (2 Regi 18:13-16). În secret însă, Iuda continuă să flirteze cu Egiptul. Aflând despre situaţia aceasta, Sanherib se întoarce să-şi zdrobească toţi rivalii. Din imensele trupe îndreptate înspre Egipt, desprinde o armată pe care o trimite să cucerească Ierusalimul (Isaia 36 – 37).

În panica asediului, Ezechia ascultă de Isaia, strigă către Iehova şi rezultatul nu întârzie să apară: Dumnezeu Însuşi luptă cu asirienii producându-le o mare înfrângere din care Sanherib nu şi-a mai revenit niciodată. Împărăţia lui Iuda este eliberată astfel de orice ameninţare şi, pentru o perioadă de timp, se va bucura de pace, linişte şi prosperitate.

Dacă vom reuşi să ţinem în minte acest mic rezumat istoric, citirea cărţii lui Isaia ne va fi

mai uşoară, iar unele pasaje obscure vor putea fi clarificate cu uşurinţă.

Conţinutul cărţii:

I. Conținut păstrat prin providență:

Isaia este o carte fascinantă ca studiu. Caracterul providențial al cărții este subliniat prin faptul că ni s-a păstrat întreagă, cea mai veche copie fiind descoperită în documentele de la Marea Moartă. De-a lungul secolelor, liberali vinovați de prea multă libertate în criticarea lucrărilor lui Dumnezeu, dar și rabinii habotnic porniți împotriva lui Cristos au negat vechimea și inspirația acestei cărți. Astăzi, însă, Dumnezeu i-a făcut dreptate. Spiritual, în mijlocul Israelului, se află Ierusalimul, iar în mijlocul Ierusalimului se găseşte ,,Muzeul lui Israel“. Ei bine, în urma descoperirii ,,Documentelor de la Marea Moartă“, exact la 60 ani de la descoperirea lor, respectiv din anul 2008, în centrul acestui muzeu, depus într-o vitrină circulară, se află sulul cărții lui Isaia, integral și fără nici un verset lipsă. Da, există acolo chiar și mult contestatul capitol 53, chintesența lucrării mesianice a lui Dumnezeu pentru Israel.

II. Conținut așezat într-o formă matematică.

Cartea lui Isaia constituie un studiu fascinant și din cauza felului în care a fost împărțită pe versete și capitole. Deși nu putem spune că această împărțire a fost ,,inspirată“, o putem pune și pe ea în categoria întâmplărilor ,,providențiale“. Unii ar prefera să citească și azi textul Bibliei nefragmentat grafic de împărțirea curentă, spunând că asta ne-ar facilita refamiliarizarea cu curgerea naturală a narațiunii. Pentru aproximativ 1.100 de ani, Biserica creștină a citit Biblia în felul acesta.

Împărțirea Bibliei pe capitole a fost lucrarea lui Stephen Langton, un arhiepiscop de Canterbury. El a recomandat această împărțire în anul 1.227, iar Biblia Wycliffe din anul 1382 a fost cea dintâi care a fost tipărită astfel. De atunci, imensa majoritate a traducerilor Bibliei folosesc aceasă metodă, care ne ajută să localizăm mult mai ușor anumite texte, ca de pildă Ioan 3:16.

Împărțirea textului Vechiului Testament în capitole și versete a fost făcută de rabinul Nathan în anul 1488. Robert (Stephanus) Etienne a fost inspirat de lucrarea lui Nathan să adauge o împărțire cu versete numerotate și împărțirii Noului Testament pe capitole. Prin aceasta, în anul 1448, odată cu tipărirea Bibliei de la Geneva s-a ajuns la forma grafică pe care o folosim și noi astăzi.

Nu știu dacă cel care a împărțit cartea profetului Isaia pe capitole și versete și-a dat seama sau nu de ceea ce face, dar cartea este așezată astăzi pe o foarte interesantă structură numerică. Cartea conține 66 de capitole, exact atâtea câte sunt și cărțile Bibliei. Mai mult, Isaia este secționat în două jumătăți distincte, primele 39 de capitole și ultimele 27, exact așa cum sunt împărțite și cărțile Vechiului și Noului Testament. Este evident că primele 39 de capitole rezumă mesajul pe care l-a avut Dumnezeu în Vechiul Testament, iar ultimele 27 adaugă aroma mesajului de har și restaurare conținut de Noul Testament. Cea de-a doua secțiune începe chiar cu o declarație tematică, preluată literal de Ioan Botezătorul, la începutul Noului Testament:

,,Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită, căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui.” Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 40:1-5)

Secțiunea continuă apoi cu lucrarea Robului Domnului, uns de Dumnezeu, jertfit pentru păcatele poporului Său, înviat și înălțat apoi în slavă. Trecem apoi prin texte care ne spun că ,,vom fi martori ai Lui până la marginile pământului“ și se încheie cu o declarație apocaliptică a lui Dumnezeu:

,,Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.“ (Isaia 65:17)

Cu alte cuvinte, dacă cineva ar lua toată Biblia și ar îngrămădi-o într-o singură carte am avea exact cartea profetului Isaia.

Isaia îşi începe cartea cu o referire la cer și pământ, un ecou al creării Universului în cartea Geneza, și o încheie cu o aluzie la un cer nou și un pământ nou, o prevestire a Apocalipsei. Exact acolo unde trebuie, în simetria numerică, există o referire la epoca îndurării divine, un ecou al Evangheliei lui Matei.

Isaia și Biblia
 Creația  Isaia   1 chain Geneza
 Evanghelia  Isaia 40 chain Matei
 Noua creație  Isaia 66 chain Apocalipsa

În simetria numerică de astăzi există chiar și o împărțire mai interesantă. Este evident că secțiunea capitolelor 40-66 se subîmparte și ea în trei, fiecare de câte 9 capitole dedicate fiecare în parte uneia din cele trei persoane ale Dumnezeului triunic: În capitolele 40-48 tema este ,,mângâiați pe poporul Meu“, și ne întâlnim cu măreția Tatălui. În capitolele 49-57, tema este ,,Robul Domnului, care moare și apoi învie“, iar eroul principal este Fiul care ne-a adus harul mântuirii. Iar în capitolele 58-66 ni se prezintă ,,slava viitoare“, care va fi așezată prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu.

Expresia ,,întristați pe Duhul Sfânt“ vine din Isaia 63:10-11

,,Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfânt, iar El li S-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor. Atunci poporul Său şi-a adus aminte de zilele străvechi ale lui Moise şi a zis: „Unde este Acela care i-a scos din mare, cu păstorul turmei Sale? Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel sfânt“

Un alt text din Isaia este un anunț al Rusalilor:

,,Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale, …“ (Isaia 44:3).

Oare cum pot unii să spună că nu există referiri la Sfânta Trinitate în Vechiul Testament ?!

Mai mult, fiecare din aceste trei subsecțiuni se împarte și ea în trei grupe de câte trei capitole. De exemplu, secțiunea din mijloc este divizată în capitolele 49-51, 52-54 și 55-57. Dacă analizezi grupa de trei capitole de la mijloc și-i cauți centrul numeric dai de versetele-cheie pentru întreaga carte:

,,Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi“ (Isaia 53:5).

Desigur, împărțirea pe capitole și versete n-a fost făcută de Dumnezeu, dar este evident că Dumnezeu a așezat conținutul cărții într-o structură fascinantă.

A existat un critic literar căruia nu i-a plăcut că lucrările lui Shakespeare sunt pline de citate la care scriitorul nu a trecut și referința. Asta până când cineva a observat că Shakespeare s-a citat pe sine însuși, semnalându-ne că anumite pasaje există în alte scrieri ale sale. La fel este și cu Biblia. Noul Testament este plin de citate din cartea profetului Isaia, mai ales din partea de la urmă. Iată câteva exemple de citate cu care suntem foarte familiari în limbajul creștin de astăzi:

,,Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare“ (Isaia 2:4b).

Versetul acesta se află pe soclul de granit al statuii așezate în fața sediului Națiunilor Unite din New York.

ONU

Este păcat că n-au pus acolo întreg versetul, care condiționează această realizare de supunerea față de Unsul trimis de Dumnezeu:

,,El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare“ (Isaia 4:2a).

Fără ascultarea de Dumnezeu nu va exista o împărăție a păcii și a prosperității. Națiunile Unite sunt un orfelinat în care copiii caută ,,fraternitate“ fără să-L recunoască pe Cel care i-a făcut! Așa ceva nu se poate. Omenirea, preluând o metaforă a lui Milton, este mereu ,,în căutarea paradisului pierdut“, în care ar dori să se întoarcă sărind gardul pentru că la poartă a așezat Dumnezeu un heruvim cu sabie învăpăiată (Geneza 3:24). Pasajul din Isaia 2:2-5 se află preluate ,,cuvânt cu cuvânt“ și în cartea mai tânărului profet Mica (Mica 4:1-5). Repetițiile sunt metoda Bibliei de a întâri o afirmație. Țineți minte expresia ,,Adevărat , adevărat vă spun“ ? Când Dumnezeu repetă o informație este ca și cum ar vrea să spună: ,,Atenție! Aceasta se va întâmpla cu siguranță!“

Pasajul din Isaia și Mica este în contrast cu unul din cartea profetului Ioel, în care elementele metaforelor sunt inversate. Este un fel de formulare simbolică ,,înarmare – dezarmare“. Iată pasajul din Ioel:

,,Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: ‘Sunt tare!’ (Ioel 3:10).

Alte versete arhicunoscute sunt acestea:

,,De aceea, Domnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-I va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)“ (Isaia 7: 14).

,,Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii“ (Isaia 9: 6).

,,Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul (Isaia 11: 2).

,,Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine“ (Isaia 26: 3).

,, … dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40: 31).

,,Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea!“ (Isaia 52: 7).

,,Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă“ (Isaia 59: 1).

„O, de ai despica cerurile şi Te-ai pogorî, s-ar topi munţii înaintea Ta“ (Isaia 64: 1).

Martin Luther s-a inspirat din Isaia când a compus celebra cântare ,,Cetate tare-i Dumnezeu“:

,,In ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în țara lui Iuda: „Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri și întăritură“ (Isaia 26:1).

Din cauza graficii în care a fost tipărită traducerea lui Dumitru Cornilescu, este dificil să remarcăm toate cântările menționate în cartea lui Isaia:

1. [ Via Domnului ] ,,Voi cânta Preaiubitului meu cântarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă … (Isaia 5:1).

2. [ Cântarea Babilonului ] ,,atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului şi vei zice: „Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, … (Isaia 14:4).

3. [ Domnul secerișului ]
,,Eu privesc liniştit din locuinţa Mea
pe căldura arzătoare a luminii soarelui
şi pe aburul de rouă,
în vipia secerişului.

Dar, înainte de seceriş,
când cade floarea şi rodul se face aguridă,
el taie îndată mlădiţele cu cosoare,
ba taie chiar lăstarii şi-i aruncă…”
 (Isaia 18:4-5).

4. [ O cetate tare ] ,,În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în ţara lui Iuda: „Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri şi întăritură. …“ (Isaia 26:1).

5. [ Cântare nouă pentru Via Domnului ] ,,În ziua aceea, cântaţi o cântare asupra viei celeimai alese: ‘Eu, Domnul, sunt Păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi şi noapte, ca să n-o vatăme nimeni. … (Isaia 27:2-5).

6. [ Cântarea lui Ezechia ] Cântarea lui Ezechia, împăratul lui Iuda, cu prilejul bolii şi însănătoşirii lui …  (Isaia 38:9).

7. [ Cântarea cea nouă ] ,,Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui până la marginile pământului, voi, care mergeţi pe mare şi cei ce locuiţi în ea, ostroave şi locuitorii lor! … (Isaia 42:10).

 

Foarte puțini creștini sunt conștienți că expresii ca acestea ,,întristați pe Duhul Sfânt“, ,,Domnul va șterge orice lacrimă din ochii lor“, ,,glasul celui ce strigă în pustie“, ,,Îmi veți fi martori până la marginile pământului“ și ,,orice genunchi se va pleca și orice limbă va mărturisi“ vin toate din textul celei de-a doua secțiuni majore din cartea profetului Isaia. Deci, dacă vrei să cunoști bine Biblia, trebuie să citești ce a scris Isaia. Cartea lui te va ajuta să înțelegi atât Noul Testament, cât și Vechiul Testament.

Teme majore în profețiile lui Isaia:

Subiectele rostirilor profetice ale lui Isaia acoperă o arie impresionantă de teme. Ele se întind de la întâmplări petrecute în cer printre făpturile lui Dumnezeu înainte de facerea lumii (vezi Isaia 42:5) şi până la evenimente din viitorul îndepărtat în care Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou (Isaia 65:17; 66:22). Chiar dacă textul cărţii lui Isaia este important şi din punct de vedere al profeţiilor despre Ierusalim (pe care-l numeşte în 30 de feluri diferite), despre Israel şi Iuda sau despre celelalte naţiuni ale lumii (Isaia 2:4; 5:26; 40:15, 17, 22; 66:18), totuşi importanţa majoră a acestui profet rămâne aceea a unui crainic ce vesteşte lucrarea lui Mesia.

Multe din profețiile lui Isaia încep cu situații istorice contemporane, iar profețiile lui sunt adresate lor, dar trec adesea dincolo de ele, adresându-se unor vremuri viitoare legate de venirea lui Mesia, Isus Christos.

Acest dualism este caracteristic multor altor profeții din Biblie. Profețiile cu dublă sau chiar triplă împlinire istorică anunță inițial venirea unor evenimente de mică importanță, pentru a trece apoi la împliniri mult mai ample și mai importante.

Profețiile cu caracter dublu din Isaia se referă la Isus Christos, la Israel şi Iuda, sau alte naţiuni din jur. Două profeții au un caracter singular prin excelență: cele legate de venirea Zilei Domnului și de Împărăția viitoare.

Iată patru subiecte distincte cărora li se adresează profețile din cartea lui Isaia.

I. Isaia despre Mesia:

Isaia este numit și ,,profetul evanghelist“, pentru că a scris așa de mult despre Isus Christos. Profețiile lor s-au împlinit întocmai în evenimentele descrise în Evanghelii.

Isaia a scris despre:

– nașterea lui Isus Christos (7:14; Mat. 1: 23);
– lucrarea lui Ioan Botezătorul (40:1-6; Mat. 3);
– lucrarea însoțitoare a Duhului Sfânt (61:1-2; Luca 4:17-19);
– lepădarea lui Christos de către Israel (6:9-13; Mat. 13:10-15; Ioan 12:38);
– piatra de poticnire (8:14; 28:16; Mat. 21: 42; Rom. 9:32–33; 1 Petru 2:6);
– lucrarea Lui pentru Neamuri (49:6; Luca 2:32; Fapte 13:47);
– suferinţele şi moartea Sa (52:1 – 53:12; Marcu 10:25);
– caracterul ispășitor al morții Lui pe cruce (53)
și despre Împărăția Lui viitoare (2, 11, 65; 11:1-9; Apoc. 12:10).

Nașterea supranaturală a lui Isus Christos dintr-o fecioară este una din doctrinele fundamentale ale creștinismului. Fiul lui Dumnezeu nu putea veni în lume ca mine și ca tine. Fiecare prunc este o creație nouă, dar Christos a existat dintotdeauna. El a venit printr-o naștere fără egal în istorie, fără explicație și fără rival.
Isus Christos ,,a venit în lume“ (Ioan 3:17; 10:36; 16:28).
În terminologia din Isaia 9:6, copilul ni s-a născut (a luat natură umană) pentru că un Fiu ni s-a dat (în natura Lui divină).
Trupul lui a fost conceput în mod supranatural prin Duhul Sfânt în pântecele Mariei (Luca 1:26–38; Evrei. 10:5).
El a trăit fără păcat (1 Petru 2:22), căci “în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5);
,,El n-a cunoscut nici un păcat“ (2 Cor. 5:21), dar a fost făcut păcat pentru răscumpărarea noastră. Dreptatea lui Dumnezeu L-a executat la cruce, dar Dumnezeu L-a înviat din morți ca să vadă astăzi înviorat ,,rodul suferințelor Sale“:

,,Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune[a] pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor“ (Isaia 53:10-11).

O altă înfățișare profetică a lui Isus Christos în cartea lui Isaia este redată prin expresia ,,Robul Domnului“.

kingoncross

Însă, între evrei şi creştini, există o dispută asupra semnificaţiei acestui titlu: pentru evrei, este o referinţă la poporul Israel, iar creştinii Îl identifică cu Domnul Isus Christos.

Şi totuşi, expresia ,,robul Domnului“ folosită de 17 ori de Isaia identifică trei entități: națiunea lui Israel (41:8-9; 43:10); Cir, regele perșilor, cel ales de Dumnezeu să restaureze Israelul și să rezidească Templul (44:28; 45:1; vezi Ezra 1:1); și Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Cel venit să sufere și să moară pentru păcatele lumii (o ,,septadă“ de texte: Isaia 42:1, 19; 49:5, 7; 50:10; 52:13; 53:11).

Este evident că profeţia lui Isaia a avut şi un sens local imediat, destinat vremii şi poporului spre care a fost rostit, şi în cadrul acesta „robul Domnului” poate şi trebuie să fie identificat cu Israelul. Totuşi, nimeni nu poate nega faptul că profeţia lui Isaia este şi un mesaj peste veacuri, destinat celor cu care se vor împlini planurile viitoare ale lui Dumnezeu. În acest context al prevestirii, Robul Domnului trebuie identificat neapărat cu fiinţa şi lucrarea lui Isus Christos din Nazaret, Mântuitorul lumii. Din descrierile făcute de Isaia în capitolul 53 ies la iveală patru caracteristici ale Robului Domnului:

a. Un caracter ireproșabil (Isaia 53:9). Nici un om nu se  poate ridica la un asemenea nivel de perfecțiune!

,,Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui.

b. Este o persoană foarte nefericită, un om al dureri și obișnuit cu suferința (Isaia 53:2-3)

,,El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.

c. Este executat ca un criminal, măcar că este total fără păcat (Isaia 53:4-9).

,,Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.
Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată, dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui.“

d. După ce moare pentru păcatele altora, este înviat din morți ți înălțat în cinste (Isaia 53:10-12).

,,Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfăpentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.“

Legătura dintre pasajele care-l prezintă pe acel Rege biruitor și cele care-l prezintă pe Robul Domnului ca ,,om al suferinței“ n-a fost probabil clară nici pentru Isaia, așa cum nu este clară pentru evreii de astăzi. Pentru creștini însă, ea este limpede ca lumina zilei.

Cel dintâi care a arătat această legătură în Noul Testament a fost … Dumnezeu însuși! Cu ocazia botezului lui Isus Christos în râul Iordan, Dumnezeu L-a prezentat  drept Fiu (,,un fiu ni s-a dat“(Isaia 9:6).

,,… din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Marcu 1:11).

Domnul Isus a fost conștient că este Robul Domnului venit să împlinească amândouă fațete ale profețiilor lui Isaia. El a transmis apoi această învățătură apostolilor. Iată ce a predicat Petru:

,,Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul. Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui.Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii.

Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorareşi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, 2pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime“ (Fapte 3:13-21).

Mulți preoți au crezut în salvarea adusă de Isus Christos pentru că și-au dat și ei seama de ceea ce vestise Isaia:

,,Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă“ (Fapte 6:7).

Filip evanghelistul a făcut și el această legătură între Regele glorios și Robul venit să sufere în ,,tălmăcirea“ care l-a încreștinat pe famenul etiopian. ,,Providențial“, omul lui Dumnezeu l-a găsit pe acest reprezentant al Africii tocmai citind din cartea profetului Isaia:

,,Filip a alergat şi a auzit pe etiopian citind pe prorocul Isaia. El i-a zis: „Înţelegi tu ce citeşti?”
Famenul a răspuns: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” Şi a rugat pe Filip să se suie în car şi să şadă împreună cu el.Locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: „El a fost dus ca o oaie la tăiere şi ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura; în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Şi cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viaţa I-a fost luată de pe pământ.”
Famenul a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbeşte prorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?”
Atunci, Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta şi i-a propovăduit pe Isus“ (Fapte 8:30-35).

Cel care a explicat cel mai bine această legătură dintre cele două tablouri aparent contradictorii ale lui mesia din cartea profetului isaia a fost însă apostolul Pavel. Îns crisoarea trimisă creștinilor din Filipi, el scrie:

,,El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.
De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul“ (Filip. 2:6-11).

Pentru evreii împietriți, Evanghelia acestui rege venit mai întâi ca Rob al Domnului să sufere și să moară rușinea răstignirii ca un criminal de rând este o ofensă. Un Rege pironit pe lemn nu este tipul de Rege pe care-L așteaptă ei! Răstignitul nu arată ca Cel ce va purta ,,domnia pe umărul Lui“. Ei încă Îl mai așteaptă pe Mesia.

Combinând cele spuse ajungem la concluzia că în unele pasaje „Robul Domnului” poate fi identificat cu Israelul, care a funcţionat ca un un „ante-tip” al lui Christos în lucrarea de mântuire, în timp ce în alte pasaje este clar că el nu poate fi identificat decât cu Mesia-Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu venit să trăiască şi să moară pentru mântuirea oamenilor.

Un alt pasaj foarte cunoscut, dar nu mai puţin controversat este Isaia 53. Biserica creştină a preluat acest capitol ca fiind al ei, fără să mai ţină cont că el se adresează în primul rând şi în mod special neamului evreu. Nu Biserica, (care nu exista atunci) „nu L-a băgat în seamă” (53:3), ci Israelul! Ei fuseseră acolo când a fost răstignit Robul Domnului şi tot ei vor fi aceia care vor cânta în viitor această „cântare a plângerii”, despre care ne vorbeşte şi profeţia din Zaharia 12:10.

Între Israel şi Biserică continuă şi astăzi acest conflict de interpretare. Evreii nu-L pot accepta astăzi pe Domnul Isus-Christos ca „Mântuitor” în planul lui Dumnezeu, dar nici unii din Biserica nu par a înţelege că Isaia ni-l prezintă solemn şi pe Israel în rolul său mesianic.

II. Amenințări și asigurări pentru viitorul lui Israel și Iuda

În termeni cantitativi, cea mai mare parte a cărții lui Isaia conține mesaje pentru poporul lui Dumnezeu. Primele 11 capitole conțin critici ale condițiilor sociale, morale și religioase în care se afla națiunea.

Caracterul de profeție cu împlinire dublă a profețiilor dedicate lui israel este scos în evidență în capitolul 11 al cărții. Păcatele evreilor de atunci, în care se scaldă și Israelul de astăzi, vor fi tratate de Dumnezeu la cea de-a doua venire a Domnului Isus:

,,In acelasi timp, Domnul Isi va intinde mana a doua oara ca sa rascumpere ramasita poporului Sau risipit in Asiria si in Egipt, in Patros si in Etiopia, la Elam, la Sinear si la Hamat, si in ostroavele marii“ (Isaia 11:11).

Contextul imediat (Isaia 11:4-10) plasează această revenire ,,a doua oară“ în țară după ce Isus Christos va reveni pe pământ să instaureze Împărăția viitoare.

Amenințările și asigurările date Israelului continuă apoi în cartea lui Isaia în capitolele 41-49. Deosebirea constă că acolo Dumnezeu îi încurajează cu promisiunile izbăvirilor viitoare.

Iată câteva exemple:

În capitolele 56-59, amenințările și asigurările continuă. Capitolele 56 și 58 condamnă mai ales ipocrizia și fățărnicia practicilor religioase lipsite de trăiri interioare corespunzătoare. Soarta viitoare a Israelului este, însă, asigurată și prezentată foarte clar în finalul cărții, care vestește Împărăția viitoare (Isaia 61:3-9; Isaia 63:7-9, 14).

III. Venirea ,,Zilei Domnului“

Tema aceata, întâlnită în foarte multe alte cărți din Biblie, străbate mai toate capitolele cărții lui Isaia. La evrei, ziua începea odată cu lăsarea întunericului. Prima parte a zilei era deci ,,noaptea“. Cea de-a doua jumătate a zilei era partea cea luminoasă, însorită. Răsăritul soarelui se întâmpla cam pe la jumătatea acestei perioade. Cel ce nu ține seama de această realitate evreiască va avea foarte puține șanse să înțeleagă bine profețiile despre ,,Ziua Domnului“.

O altă greșeală pe care o fac oamenii este să echivaleze venirea ,,Zilei Domnului“ cu sfârșitul lumii, deși ea va marca doar trecerea dintr-o epocă terestră în alta, de la trista existență sub păcat la fericirea desăvârșită din Împărăția viitoare, numită și ,,așezarea din nou a tuturor lucrurilor“ (Fapte 3:21).

În prima parte a cărții, Isaia descrie declanșarea mâniei lui Dumnezeu asupra lumii păcătoase (Isaia 2, 13, 24). Îngroziți, oamenii se vor ascunde în peșteri (Isaia 2:19-21), pământul se va clătina și își va altera foarte probabil poziția și orbita cerească (Isaia 13:13), relieful va suferi modificări drastice (Isaia 11:15-16), catastrofele viitoare vor reduce drastic populația planetei (Isaia 13:19-13; 24:1, 3, 6, 18-23). Vor fi vremuri de război (Isaia 31:8-9). Sistemul rival politico-religios, numit generic și emblematic ,,Babilon“, va fi zdrobit cu desăvârșire (Isaia 47:1, 5, 7, 9). Descrierile din aceste versete sunt aproape identice cu cele din Apocalipsa 18:7-8, 17-19, 21.

Cea de a doua jumătate a Zilei Domnului este binecuvântata instaurare a nădejdii lui Israel: Împărăția mesianică.

IV. Împărăția mesianică

Noul Testament debutează cu o serie de personaje pozitive care aveau ceva în comun: așteptau ,,mângâierea lui Israel“, ,,izbăvirea Ierusalimului“, pe Mesia și ,,Împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 2:25, 38; 24:21; Marcu 15:43). Speranța aceasta le era întreținută de pasajele profetice din vechime, multe dintre ele provenind din cartea profetului Isaia.

Iată numai câteva dintre ele:

  • Domnul va instaura o împărăție peste toate neamurile pământului, le va învăța cum trebuie să umble înaintea Lui și le va pedepsi pe cele care vor refuza să-L asculte (Isaia 2:2-4).
  • ,,Odrasla“ va pune deoparte Ierusalimul și pe cei ce-l locuiesc ca să primească lauda și cinstea popoarelor (Isaia 4:2-6).
  • ,,Domnia va fi pe umărul Lui.” Va fi numit ,,Domn al păcii“, va face ca domnia lui să crească și stăpânirea Lui va dăinui ,,de-acum și-n vei de veci“ (Isaia 9:6-7).
  • Relațiile dintre animale vor fi reașezate în buna conviețuire anterioară căderii în păcat și ,,pământul va fi plin de cunoștința lui Dumnezeu“ (Isaia 11:6-9).
  • Domnul îi va reașeza pe evrei în țara lor. În scopul acesta va seca Marea Egiptului și Râul cel mare de la nord, Eufratul (Isaia 11:15-16; 14:1-2).
  • ,,Surzii vor auzi, ochii orbilor vor vedea, iar urmași lui Iacov“ vor ,,sfinți“ Numele lui Dumnezeu (Isaia 29:18, 22-24).
  • Un împărat și voievozi vor stăpâni în liniște și pace peste țară (Isaia 32:1, 15-18).
  • ,,Pustia și țara fără apă … va înflori ca trandafirul“, paraliticii și neputincioșii vor fi vindecați, iar în pustie vor țâșni ape și în pustietate pâraie. (Isaia 35:1-10).
  • Va exista o nouă creație în cer și pe pământ. Oamenii vor trăi mult peste o sută de ani (Isaia 53:17-20).

Capitolele 44-66 conțin o sumedenie de profeții despre Împărăția lui Dumnezeu. Toată mișcarea profetică a cărții gravitează spre momentul culminant al instaurări domniei lui Dumnezeu pe ,,un pământ nou și sub ceruri noi“ (Isaia 65:17, 66:22).

Este clar că niciunul dintre aceste pasaje n-a fost împlinit la cea dintâi venire a Domnului. Rămâne să le așteptăm cu credința că ele se vor împlini cu aceeași precizie matematică de care au beneficiat și cele împlinite de Domnul Isus acum două mii de ani.

Pentru cititorul pasionat de desfăşurările politice din lumea contemporană, capitolele 60-66 reprezintă o lectură fascinantă. Textul vesteşte reîntoarcerea evreilor în ţara lor, refacerea statului Isarel, criza mondială şi frământările care nu se vor rezolva decât la revenirea lui Isus Christos.

Alte teme importante din cartea lui Isaia

V. Cântarea Babilonului – locuința celor morți și căderea lui Lucifer

Profețiile biblice sunt câteodată rostiri cu straturi multiple. Plecând de la un eveniment istoric, ele pot pătrunde dincolo de timp şi spațiu, în lumea nevăzută a realităților spirituale.

În capitolul 14, Isaia pune în contrast odihna lui Israel cu veșnica neodihnă a Babilonului și a celor ce s-au împotrivit planurilor lui Dumnezeu. Cântarea Babilonului se mai numește și ,,Cântarea tristelor figuri tiranice din istorie“. Ea amintește de ,,Galeria anti-eroilor“ care au refuzat să creadă în Dumnezeu și să I se supună.

,,Iar când îţi va da Domnul odihnă după ostenelile şi frământările tale şi după aspra robie care a fost pusă peste tine,atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului şi vei zice:

„Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, Domnul a frânt toiagul celor răi, nuiaua stăpânitorilor. Cel ce, în urgia lui, lovea popoarele cu lovituri fără răgaz, cel ce, în mânia lui, supunea neamurile este prigonit fără cruţare. Tot pământul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii în cântece de veselie. Până şi chiparoşii şi cedrii din Liban se bucură de căderea ta şi zic: ‘De când ai căzut tu, nu se mai suie nimeni să ne taie!’

Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai-marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor.Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: ‘Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!’ Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în Locuinţa morţilor, cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi“ (Isaia 14:3-11).

Cartea lui Isaia este una dintre puținele în care Dumnezeu ne vorbește despre soarta oamenilor de dincolo de moarte. Pasajul acesta ne dă voie să aruncăm o scurtă privire dincolo de impenetrabila poartă a Locuinței Morților. Ceea ce vedem acolo este tenebros și instructiv totodată. Din strălucirea sclipitoare a celor care au stăpânit altădată pe pământ n-au mai rămas decât umbrele. Toți aceia care au fost uzurpatorii autorității lui Dumnezeu asupra omenirii stau acolo unul lângă altul, într-un șir al rușinii, ca într-un negativ al fotografiei lor din viață. Când împăratul Babilonului ajunge și el în Locuința Morților, ,,mai-marii pământului“ se scoală de pe scaunele lor de domnie. Toți împărații neamurilor sunt acolo, imortalizați pe vecie pentru vina lor: obrăznicia de a-și fi înălțat iluzoriile lor scaune de domnie ca rivale ale Scaunului de domnie al cerului.

Iată-i resemnați și conștienți de căderea lor în dizgrația universală:

,,Și tu ai ajuns fără putere ca noi, și tu ai ajuns ca noi!“

Nu se poate să nu remarcați ironia situației: împărații pământului stau ca niște umbre pe scaunele de domnie, nenorociți, dar gata să se bucure oricând de nenorocirea altuia. Rămași fără nici un fel de putere, ei se scoală batjocoritor să salute venirea Babilonului, a marelui și strălucitorului Babilon, capul de aur din vedenia lui Daniel (Daniel 2), alături de ei în rușinea lor veșnică. Ce repede îi dau ei peste nas celui ce s-a crezut mai mare decât ei: ‘Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!’

Acest ,,reportaj din Locuința Morților“ scris de Isaia răspunde la două întrebări pe care le-am auzit adesea: ,,Oare știu cei morți ceea ce se întâmplă cu noi pe pământ? Oare ne vom recunoaște după moarte?“ Dacă ,,împărații cei răi ai pământului“, aflați acolo în condiții de aspră pedeapsă, au știut cine este împăratul Babilonului și ce a făcut el pe pământ, oare nu vor știu aceste lucruri cei neprihăniți care au ajuns acolo ? Bineînțeles că le știu.

Isaia pătrunde chiar mai adânc decât stratul acestor ,,căzuți“ ai istoriei și descoperă aventura ,,căderii“ celui mai mare rival temporar al lui Dumnezeu, Lucifer. El este rădăcina răului universal, izvorul care i-a inspirat pe toți ceilalți să-și ridice vinovate scaune de domnie în Împărăția lui Dumnezeu:

,,Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei;mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.’Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!“ (Isaia 14:12-15).

Isaia a pătruns acolo unde numai unui ,,văzător“ i-a fost îngăduit să pătrundă. O descriere asemănătoare a căderii lui Lucifer găsim și în cartea profetului Ezechiel, care-l vede pe Satana (împotrivitorul) ca sursă pentru vinovăția semeției celui ce a stat temporar pe scaunul de domnie al Tirului (Ezechiel 28:12-16).

VI. Profeția pedepselor pe care le va trimite judecata lui Dumnezeu asupra multor popoare  (Isaia 13-24).

VII. Un interludiu istoric – motivația pedepsei lui Israel

Singurul pasaj de narațiune istorică din cartea profețiilor lui Isaia se găsește în capitolele 36-39. Excepția trebuie să ne pună pe gânduri ca să răspundem la două întrebări: De ce a ales Duhul lui Dumnezeu prin Isaia exact aceste evenimente și nu altele și de ce le-a plasat acolo unde le-a plasat în structura cărții?

Este vorba despre trei evenimente selecționate din mulțimea de altele la care a asistat Isaia și este vorba despre plasarea lor exact la finalul secțiunii asemuită cu Vechiul Testament (Isaia 1-39).

Deci, ce avem de învățat din pățaniile descrise în Isaia 36-39? Părerea mea este că în ele ni se spune de ce a trebuit să fie dus poporul lui Dumnezeu în robie. Ele sunt o metaforă istorică cu un mesaj corespunzător cărții lui Maleahi. Cele patru capitole ilustrează trei teste la care l-a supus Dumnezeu pe Ezechia, unul din cei ce au stat pe tronul de la Ierusalim: testul invaziei (cap. 36-37), testul bolii (cap. 38) și testul admirației (cap. 39). Mesajul lor este că Dumnezeu poate oricând să rezolve problemele cauzate de dușmanii din afara națiunii sau de bolile care-l macină dinăuntru, dar este obligat să-l pedepsească atunci când poporul Său, privilegiat să aibă un asemena Dumnezeu, uită de El și cade în teribilul păcat al mândriei.

Dumnezeu ,,vorbește când într-un fel când într-altul, numai omul nu ia seama“ spune Elihu în cartea Iov. Mesajele Lui din istorie sunt mai greu de desprins pentru unii. Este însă clar că, atunci când se va scrie adevărata istorie a lumii, se va vedea clar că în spatele tuturor evenimentelor n-au stat nici ,,crizele socio-economice“, nici ,,voința de putere“ și nici ,,personalitățile excepționale“ ale rasei umane. Nu! În spatele istoriei este întotdeauna Dumnezeu, pentru că este ,,His-story“, istoria Lui în lumea Lui pentru împlinirea planului Lui.

Evenimentele sunt descrise pe larg în 2 Regi 18-19 și 2 Cronici 32. Un comentariu mai amănunțit puteți citi aici.

1.Testul invaziei

Isaia îl înștiințase deja pe Ezechia că vor veni asirienii iar acum cetatea este înconjurată din toate părțile. Asiria cucerise regatul de nord al Israelului și acum era la porțile Ierusalimului, după ce cuceriseră toate cetățile fortificate de pe traseu.

Hezekia3

Dacă citiți cu atenție cuvintele lui Rabșache, purtătorul de cuvânt trimis să negocieze cu iudeii veți învăța multe din tactica războaielor de atunci, dar și despre tactica folosită de Satan, dușmanul sufletelor noastre, atunci când ne asediază.

  1. Rabsache a pozat într-o persoană sigură de sine și de biruință. El a căutat să-i biruiască pe cei din cetate fără luptă, doar prin vorbiri amenințătoare. Satan încearcă să ne paralizeze prin frică, injectându-ne otrava mortală a îngrijorărilor. Ca și el, Rabșache a știut că cea mai importantă armă pe care o aveau iudeii era credința, așa că și-a focalizat atacul exact în direcția aceea:

,, Rabşache le-a zis: „Spuneţi lui Ezechia:

,,Aşa vorbeşte marele împărat, împăratul Asiriei: Ce este încrederea aceasta pe care te bizui? Eu îţi spun că acestea sunt vorbe în vânt: pentru război trebuie chibzuinţă şi putere. În cine ţi-ai pus dar încrederea, de te-ai răsculat împotriva mea? … Dar poate că îmi vei spune: ,,Ne încredem în Domnul, Dumnezeul nostru!“ Dar nu este El acela ale cărui înălţimi şi altare le-a îndepărtat Ezechia, zicând lui Iuda şi Ierusalimului: ,,Să vă închinaţi înaintea acestui altar?“ (Isaia 36:6-7).

Paralel cu frica, Rabșache le-a oferit iudeilor promisiunea unor răsplătiri mari dacă se vor supune:

,,Acum fă o învoială cu stăpânul meu, împăratul Asiriei, şi-ţi voi da două mii de cai; să vedem dacă poţi face rost de călăreţi ca să încalece pe ei! … Căci aşa vorbeşte împăratul Asiriei:

,,Faceţi pace cu mine, supuneţi-vă mie, şi fiecare din voi va mânca din via lui şi din smochinul lui şi va bea apă din fântâna lui, până voi veni şi vă voi lua într-o ţară ca a voastră, într-o ţară plină de grâu şi de vin, o ţară plină de pâine şi de vii! “(Isaia 36: 8, 16-17).

Cu Dumnezeu, răul este trecător, urmat întotdeauna de un mare bine. Cu Rabșache și cu Satan, lucrurile stau întotdeauna pe dos; binele promis este de scurtă durată, urmat întotdeauna de un sfârșit tragic.

Dușmanul lui Dumnezeu vrea să te convingă că darurile lui sunt la fel de bune ca ale lui Dumnezeu și că el este mult mai demn de crezare decât Dumnezeu. Seamănă familiar? Este tactica străveche cu care s-a apropiat și de Adam și Eva.

,,Aşa vorbeşte împăratul: ,,Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, căci nu va putea să vă izbăvească. Nu vă lăsaţi mângâiaţi de Ezechia cu încrederea în Domnul, când vă zice: ,,Domnul ne va izbăvi şi cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile împăratului Asiriei.“

,,Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, când vă zice: ,,Domnul ne va izbăvi“. Oare dumnezeii neamurilor au izbăvit ei fiecare ţara lui din mâna împăratului Asiriei? Unde sunt dumnezeii Hamatului şi Arpadului? Unde sunt dumnezeii din Sefarvaim? Şi unde sunt dumnezeii Samariei? Au izbăvit ei Samaria din mâna mea? Dintre toţi dumnezeii acestor ţări, care din ei şi-au izbăvit ţara din mâna mea, pentru ca Domnul să izbăvească Ierusalimul din mâna mea?“ (Isaia 36: 14–15, 18)

Când ești atacat, ridică scutul credinței ca să faci față săgeților arzătoare (Efes. 6:16) și nu te târgui niciodată cu Satan:

,,Dar ei au tăcut şi nu i-au răspuns o vorbă, căci împăratul dăduse porunca aceasta: „Să nu-i răspundeţi!“ (Isaia 21).

Fă ceea ce a făcut Ezechia: stai de vorbă cu Dumnezeu. Încrede-te în cuvintele și sprijinul Lui.

Nu toate victoriile sunt la fel de spectaculare ca aceasta, dar putem învăța de la Ezechia ce trebuie și noi să facem atunci când suntem atacați de dușmanul sufletelor noastre.

  1. Du-te la Domnul cu problema ta. „O durere împărtășită se înjumătățește, iar o bucurie se dublează“, dar câștigi mult mai mult când faci acest lucru cu Dumnezeu, nu doar cu oamenii. Dumnezeu știe ce ți-a spus dușmanul și are un plan perfect de contraatac.
  2. Du-te înaintea Lui prin credință și roagă-te. Caută voia Lui și apoi ascult-o. Vorbele dușmanului caută să te descurajeze, Cuvântul lui Dumnezeu vrea să te încurajeze. Primul lucru pe care ți-l va spune Dumnezeu întotdeauna este „Nu te teme!“ (Isaia 37:6). Atâta timp cât Îl vezi domnind pe tronul cerului, n-ai de ce să te temi.
  3. Ocupă-te să-L glorifici pe Dumnezeu în criza ta. Așa a făcut și Ezechia! L-a pus pe Dumnezeu în epicentrul întregii situații:

„Poate că Domnul Dumnezeul tău a auzit cuvintele lui Rabşache, pe care l-a trimis împăratul Asiriei, stăpânul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu şi poate că Domnul, Dumnezeul tău, îl va pedepsi pentru cuvintele pe care le-a auzit. Înalţă dar o rugăciune pentru rămăşiţa care a mai rămas“

„Doamne al oştirilor, Dumnezeul lui Israel, care şezi pe heruvimi! Tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor împărăţiilor pământului! Tu ai făcut cerurile şi pământul! Doamne, pleacă-Ţi urechea şi ascultă! Doamne, deschide-Ţi ochii şi priveşte! Auzi toate cuvintele pe care le-a trimis Sanherib, ca să batjocorească pe Dumnezeul cel viu!
Este adevărat, Doamne, că împăraţii Asiriei au pustiit toate ţările şi ţările lor şi că au aruncat în foc pe dumnezeii lor, dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâinile omului, de lemn şi de piatră. De aceea i-au nimicit.
Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne din mâna lui Sanherib, ca toate împărăţiile pământului să ştie că numai Tu, Doamne, eşti Dumnezeu!”(Isaia 37: 4, 16–20).

„Sfințească-se Numele Tău“ trebuie să fie primul rând din toate rugăciunile noastre, așa cum ne-a învățat Domnul Isus în rugăciunea ,,Tatăl nostru“.

  1. Anticipează intervenția divină. Sanherib L-a insultat pe Dumnezeul lui Israel, dar a murit în ,,casa dumnezeului lui“ în care-și pusese nădejdea. Ce mare ironie! Dumnezeu știe să-i înfrunte pe dușmanii tău mult mai bine de cât ai face-o tu.
  2. Încrede-te în Dumnezeu și după biruință. Asirienii pustiiseră țara. Agricultura era la pământ. Semănăturile fuseseră făcute una cu pământul. În ciuda acestei situații, Dumnezeu promite poporului Lui un seceriș bogat. Viitorul este întotdeauna în mâna Domnului.

Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui Ezechia și a trimis asirienilor vestea unei răzmelițe începute într-un alt colț al imperiului (Isaia 37:7-8), așa că ei au trebuit să ridice asediul și să plece. În ultima noapte dinaintea plecării însă, Dumnezeu a trimis un înger care le-a omorât ,,o sută optzeci și cinci de mii de oameni“.  Pentru iudei însă au răsărit zorile libertății!

,,Viitorul este atât de luminos cât sunt promisiunile lui Dumnezeu“ – William Carey

2.Testul bolii

În floarea vârstei (Isaia 38: 10), Ezechia s-a îmbolnăvit (Isaia 38: 21) și i s-a spus că trebuie să moară (Isaia 38: 1). Evenimentul s-a petrecut înainte de evenimentele descrise în capitolele anterioare (36 și 37).

„Du-te şi spune lui Ezechia: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: „Am auzit rugăciunea ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale. Te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta din mâna împăratului Asiriei; voi ocroti cetatea aceasta.“ (Isaia 38:5-6)

Ezechia știa deja că trupele asiriene se îndreptau spre el. Ce situație imposibilă! Dușmanul pe drum și împăratul pe moarte!

Reacția lui Ezechia a fost normală. Marea majoritatea a oamenilor aflați în pragul morții ezită să facă ,,marele pas“. Moartea își are tenebrele ei! N-am fost creați pentru moarte, ci pentru viață. ,,Moartea“ rămâne marele nostru dușman, ultimul care va fi învins în drumul pe care ni l-a pregătit Dumnezeu spre viața veșnică.

Într-un limbaj tipic oriental, Ezechia aseamănă moartea cu trecerea printr-o poartă (v. 10), cu cort demontat și mutat în altă parte (v. 12), ca un fir rupt dintr-o țesătură și aruncat (v. 12), ca un atac mortal din partea unui animal (v. 13). Disperat ca-ntr-o cădere liberă, Ezechia se apucă disperat de lanțul rugăciunii și al promisiunilor din Cuvântul lui Dumnezeu (v. 17), care-i dau nădejde și-l fac să spere că va mai putea să-l laude în continuare pe Dumnezeu pentru lucrările Lui minunate (v. 16–20).

În plus, Ezechia era preocupat și de soarta împărăției, de viitorul poporului care îi fusese încredințat de Dumnezeu.

Cântarea lui Ezechia, împăratul lui Iuda, cu prilejul bolii şi însănătoşirii lui.

„Ziceam: „În cei mai buni ani ai vieţii mele trebuie să mă duc la porţile Locuinţei morţilor! Sunt pedepsit cu pierderea celorlalţi ani ai mei, care-mi mai rămân!”

Ziceam: „Nu voi mai vedea pe Domnul, pe Domnul, în pământul celor vii;
nu voi mai vedea pe nici un om în Locuinţa morţilor!
Locuinţa mea este luată şi mutată de la mine, ca o colibă de păstori.
Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător, care m-ar rupe din ţesătura lui.
Până diseară îmi vei pune capăt.

Am strigat până dimineaţa; ca un leu îmi zdrobise toate oasele!
Până diseară îmi vei pune capăt.

Ciripeam ca o rândunică, croncăneam ca un cocor şi gemeam ca o porumbiţă.
Ochii-mi priveau topiţi spre cer:
„Doamne, sunt în necaz, ajută-mă!”
Ce să mai spun? El mi-a răspuns şi m-a ascultat.
Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel.

Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă,
prin ea mai am şi eu suflare, căci Tu mă faci sănătos şi îmi dai iarăşi viaţa.
Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea;
Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii.
Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!

Căci nu Locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte
şi cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta.
Ci cel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine astăzi.
Tatăl face cunoscut copiilor săi credincioşia Ta.

Domnul m-a mântuit!
De aceea, în toate zilele vieţii noastre,
vom suna din coardele instrumentelor noastre în Casa Domnului.”

Adâncimea încercărilor prin care ne trece ne arată înălțimea harului care ne eliberează. Boala și moartea nu sunt în mâna omului, dar sunt cu siguranță în mâna lui Dumnezeu. Leacul recomandat pentru Ezechia, o turtă de smochine pusă peste buba lui mortală nu a fost și nu este de-atunci un ,,leac“ puternic. Puterea a fost a Domnului, nu a smochinelor.

Dumnezeu a fost ,,extravagant“ cu Ezechia și i-a dat un semn în locurile cerești!

,,Şi iată semnul din partea Domnului după care vei cunoaşte că Domnul va împlini cuvântul pe care l-a rostit:voi întoarce înapoi cu zece trepte umbra treptelor cu care s-a pogorât soarele pe cadranul lui Ahaz.” Şi soarele s-a dat înapoi cu zece trepte de pe treptele pe care se pogorâse“ (Isaia 38:7-8).

Isaiah 38 hezekiahs illness

O turtă de smochine și întoarcerea soarelui pe cer … care credeți că a fost minunea mai mare? Părerea mea este că doar pentru noi există ordine de mărime ale minunilor. Pentru Dumnezeu, toate minunile sunt la fel.

3. Testul admirației

Amănuntele acestei întâmplări le puteți citi în 2 Cron. 32:31. După primele două, de care a trecut cu bine, la cel de a treilea a căzut lamentabil. Ceea ce n-a reușit o întreagă armată dușmană și o boală cumplită a reușit ,,lingușirea“ și lăudăroșia. Pe cine nu reușește să-l distrugă prin răgnetul de leu, Satan îi atacă prin perfidia unui șarpe.

Trimișii Babilonului i-au făcut o vizită și i-au adus un dar, vezi Doamne, pentru că aflaseră despre însănătoșirea lui și se bucurau. În loc să se smerească pe sine și să-L înalțe pe Dumnezeu cu această ocazie, Ezechia ,,a lăsat garda jos“, nu și-a dat seama că are de a face cu dușmani și lingușirea i-a cauzat o rană mai mortală decât boala pe care o avuse. Rădăcina și cununa tuturor păcatelor care ne despart de Dumnezeu este mândria. Lingușit de atitudinea babilonienilor, Ezechia s-a purtat nebunește:

,,Ezechia s-a bucurat şi a arătat trimişilor locul unde erau lucrurile lui de preţ, argintul şi aurul, miresmele şi untdelemnul de preţ, toată casa lui de arme şi tot ce se afla în vistieriile lui: n-a rămas nimic în casa şi în ţinuturile lui pe care să nu li-l fi arătat“ (Isaia 39:2).

Lăudăroșenia lui a atras lăcomia babilonienilor. Izbăvirea i-a provocat căderea, iar semeția a adus asupra poporului său robia. Sămânța de mândrie a lui Ezechia avea să rodească apoi în teribilele fapte ale fiului său, Manase; cel care a pecetluit pedeapsa robiei (2 Regi 21:11-15) și, conform tradiției, și acela care l-a tăiat în două cu ferestrăul pe profetul Isaia:

,,Atunci Isaia a zis lui Ezechia: „Ascultă Cuvântul Domnului oştirilor! Iată, vor veni vremurile când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta şi tot ce au strâns părinţii tăi până în ziua de azi; nimic nu va rămâne, zice Domnul.Şi vor lua din fiii tăi, ieşiţi din tine, pe care-i vei naşte, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului” (Isaia 39:6).

Ca un simbol al întregului Israel, Ezechia a trebuit disciplinat prin robia Babiloniană. Capitolul 39 din Isaia, corespondentul cărții profetului Maleahi cu care se încheie Vechiul Testament, conține amenințarea cu pedeapsa care va veni. Parafrazându-l pe Maleahi, putem spune că, din pricina lui Ezechia ,,țara a fost lovită cu blestem“ (Mal.4:6).

Exilarea lui Israel în babilon n-a însemnat în nici un fel neputința lui Dumnezeu. Cele trei evenimente istorice relatate de Isaia au dovedit cu prisosință că Iehova are toată puterea pe pământ (Isaia 37:22-29), în cer (Isaia 38:7-8) și în bunăstarea copiilor Săi (Isaia 38:21). Aducând acest mesaj în contextul nostru istoric, ,,căderea“ creștinismului nu înseamnă în nici un fel neputința lui Christos sau ,,moartea lui Dumnezeu“ (Nische)! Și Christos și Dumnezeu sunt la fel de atotputernici că întotdeauna. Apostații Bisericii se vor trezi și ei în ,,Babilonul“ Apocalipsei, ca pedeapsă pentru decadența lor. Vai de cei din Laodicea (Apocalipsa 3:14-22).

Cum de s-a mai îndurat Dumnezeu de evrei și, neuitându-i în Babilon, le-a mai dat un viitor și o speranță?

La această întrebare putem răspunde împreună cu toți copiii lui Dumnezeu din toate veacurile: ,,Viitorul e bun nu pentru că noi suntem buni, ci pentru că Dumnezeu nostru este bun!“

 

VIII. Mesaje pentru cei ce doresc să-l slujească în ascultare pe Dumnezeu (Isaia 25-26, 54, 61-62).

Importanța cărții lui Isaia

Profețiile lui Isaia sunt relevante pentru toate generațiile. Ca ,,evanghelist“, purtător de vești bune, Isaia trece dincolo de tragismul misiunii sale și de tristețea circumstanțelor politico-religioase, pentru a vesti vremurile de har și binecuvântare pe care le va aduce Mesia la cea de-a doua venire a Sa.

Este o mare rușine că așa de puțini creștini sunt familiarizați astăzi cu cartea din care au citat cel mai mult Domnul Isus și apostolii.

De ce trebuie să citim și să studiem profeţia lui Isaia?

  1. Este parte din Cuvântul lui Dumnezeu.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să ne dea ,,înțelepciunea care duce la mântuire“. Prin excelență, cartea lui Isaia este cea care pomenește cel mai mult despre ,,mântuire“ (până și numele autorului ei vorbește despre aceasta!).

  1. Este o foarte bună introducere la conținutul întregii Biblii.

Dacă ți se pare că Bilia este o carte prea mare ca s-o înțelegi, începe cu cartea profetului Isaia. Ea te va familiariza cu toate temele majore ale Bibliei.

  1. Este o foarte bună introducere în domeniul profetic.

Nu la întâmplare a fost aleasă să deschidă secțiunea cărților profetice din Vechiul Testament. Ea prezintă caracterul tuturor cărților profetice: protest pentru prezent și promisiuni pentru viitor. Este foarte ușor să vezi cum mare parte din prezicerile ei s-au împlinit prin venirea Domnului Isus în lume.

  1. Este o punte de trecere între cele două Testamente.

Noul Testament este anunțat în cel vechi, iar Vechiul Testament se împlinește plenar în cel nou. Semnificativ, termenul ,,nou“ nu se prea găsește în Vechiul Testament. El apare însă de foarte multe ori în cartea profetului Isaia.

  1. Este o anunțare a lucrării Domnului Isus.

Cel venit în lume ca Fiu al lui Dumnezeu a spus: ,,Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.“(Ioan 5:39). Cartea lui Isaia ne ajută să-L înțelegem pe Isus Christos mai bine ca oricare altă carte din Scripturile evreiești. Când citești Isaia 53 te aflii dintr-o ata în fața Crucii și înțelegi că ,,prin rănile Lui am fost tămăduiți“.

  1. Este ca o lupă prin care-L vedem mai clar pe Dumnezeu.

Proorocul Osea ne recomandă: ,,Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El Se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!“ (Osea 6:3).

Partea vizionară din cea de a doua jumătate a cărții este o revelație de mari dimensiuni a planului, puterii și persoanei lui Dumnezeu. Perspectiva viitorului din timp și spațiu descris acolo este o panoramă la care am face bine să privim cu foarte multă atenție.

 

SCHIŢA CĂRŢII

chart20of20isaiah

I. PROFEŢIILE MÂNIEI 1 – 39
a. Judecată asupra lui Iuda, 1:1-31
b. Ziua Domnului, 2:1-4:6
c. Pilda cu via Domnului, 5:1-30
d. Chemarea lui Isaia în slujbă, 6:1-13

ASIRIA CUCEREŞTE ISRAELUL
e. Semnul lui Emanuel, 7:1-25
f. Semnul lui Maher-Şalal-Haş-Baz, 8:1-22
g. Profeţia despre venirea lui Mesia, 9:1-7
h. Judecata lui Efraim, 9:8-10:4

DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASIRIA
Asirianul smerit, 10:5-34

ÎMPĂRĂŢIA LUI MESIA 11-12
Judecata împotriva neamurilor, 13:1-23:18

VREMEA SFÎRŞITULUI
a. Necazul cel mare, 24:1-23
b. Laudă pentru împărăţie, 25:1-12
c. Cântarea împărăţiei, 26:1-21
d. Propăşirea lui Israel în împărăţie, 27:1-13
e. Cele şase „vai-uri”, 28:1-34:17
f. Venirea împărăţiei, 35:1-10

SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ
a. Ezechia scapă de asirieni, 36:1-37:38
b. Ezechia scapă de moarte, 38:1-22
c. Păcatul lui Ezechia, 39:1-8

II. PROFEŢIILE MÂNGÂIERII 40 – 66
a. Mângâiere prin izbăvire, 40:1-11
b. Mângâiere prin Domnul, 40:12-41:29
c. Mângâiere prin Robul Domnului 42:1-44:27
d. Mângâiere prin bunăvoinţa lui Cir, 44:28-45:25
e. Mângâiere prin pedepsirea Babilonului, 46:1-48:22

PROFEŢII DESPRE MESIA
a. Lucrarea lui Mesia, 49:1-26
b. Ascultarea lui Mesia, 50:1-11
c. Mesia încurajează Israelul, 51:1-52:12
d. Mesia sufere pentru ispăşire, 52:13-53:12
e. Mesia promite refacerea lui Israel, 54:1-17
f. Mesia cheamă toate popoarele, 55:1-56:8
g. Mesia avertizează pe cei răi, 56:9-57:21

UN VIITOR GLORIOS PENTRU ISRAEL
a. Adevărata pocăinţă, 58:1-59:21
b. Ierusalimul zidit din nou, 60:1-22
c. Vestirea mântuirii, 61:1-11
d. Venirea mântuirii, 62:1-12
e. O zi de răzbunare a Domnului, 63:1 -6
f. Rugăciunea rămăşiţei, 63:7-64:12
g. Dumnezeu răspunde rămăşiţei, 65:1-16
h. Evenimentele glorioase de la sfârşit, 65:17-66:24

 

(Comentariu îmbogățit cu informațiile culese de David Pawson în Unlocking the Bible)

 

 

Ieremia-PROFETUL LACRIMILOR

jeremiah

Orice carte are un cheie care o descuie înțelesului nostru. Cartea lui ieremia poate fi înțeleasă dacă folosim simetria a două versete asemănătoare. primul este la început, iar al doilea este spre finalul cărții:

,,Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti.’“ (Ier. 1:10).

Şi cum am vegheat asupra lor ca să-i smulg, să-i tai, să-i dărâm, să-i nimicesc şi să le fac rău, tot aşa voi veghea asupra lor că să-i zidesc şi să-i sădesc, zice Domnul“ (Ier. 31:28).

Una din metaforele pe care le putem folosi cu acești termeni este succesiunea anotimpurilor agricole. Toamnă se ia recolta de pe câmp și totul pare că rămâne pustiu, mort. Starea aceasta ține toată iarnă, până la socirea primăverii, când natura cunoaște iar un anotimp nou al sădirilor unei noi zidiri (creații).

De la Sinai până la Babilon a ținut sezonul primului Legământ. Vremea lui Ieremia marchează un eșec total. Poporul n-a adus roadele așteptate de Dumnezeu. Va veni însă vremea unui Legământ nou, superior celui dintâi în natură și în rezultate (Ier. 31:31-34).

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi însămânţa casa lui Israel şi casa lui Iuda cu o sămânţă de oameni şi o sămânţă de dobitoace“ (Ier. 31:27).

Ieremia a fost profetul plângerilor, al bocetelor. Rânduit de Dumnezeu să activeze într-o perioadă de dezastru național, omul acesta a văzut dincolo de aparențe, la dizolvarea fibrei naționale și la descompunerea morală a celor care se pretindeau ,,sfinți“.

Am să vă dau o ilustrație. La întoarcerea sa din strălucitoarea ,,cetate eternă“ a Romei, tiranul Irod, obsedat cu construcțiile, a privit la edificiile din portul Cezareea și i s-au părut mult prea mici și întunecate pentru el. Imediat a dat poruncă să se înceapă un proiect de refacere a falezei și a decretat ca toate clădirile care erau vizibile de pe apă să fie placate numai și numai în marmoră. În felul acesta, călătorii care veneau cu vaporul erau izbiți de strălucirea de oglindă a zidurilor care reflectau soarele. Astăzi, cei care merg în Israel văd doar ruinele. Strălucirea clădirilor de altădată a dispărut. Fațadele au căzut și au rămas doar ruinele strălucirilor de altădată.

Cam așa a fost lucrarea profetică a lui Ieremia. Profetul a văzut dincolo de fațadele religioase; a văzut dezastrul de dedesubt. Ochii lui au pătruns dincolo de pretențiile falselor reforme și au diagnosticat cangrena de păcat care a condamnat națiunea la moarte.

Cum de a reușit Ieremia această performanță? Pentru că Dumnezeu i-a împrumutat vederea Lui și făcându-l ,,văzător“ l-a proclamat purtătorul Lui de cuvânt.

Cuvintele din debutul cărții profetului Ieremia sunt baza credinței creștine în inspirația autorilor cărților Bibliei. Omenește, cartea este produsul unui semen de-al nostru. Dumnezeiește, cartea cuprinde ,,Cuvântul Domnului“:

,,Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul dintre preoţii din Anatot“ (Ier. 1:1)

,,Cuvântul Domnului a venit la el în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia, fiul lui Amon, regele lui Iuda … Cuvântul Domnului a venit la mine şi mi-a zis …“ (Ier. 1:2,4).

O profeție cuprinde cuvintele unui om și Cuvântul lui Dumnezeu în același timp. Aceste două dimensiuni scot o rostire profetică din rândul ,,literaturii“ și o transformă într-o comunicare de excepție, importantă pentru timp și pentru eternitate, pentru că ea vine spre noi nu numai din istorie, ci și din eternitate.

Titlul:

Cartea poartă numele autorului ei. Numele lui Ieremia este neobișnuit. El poate însemna în același timp și ,,a zidi“ și ,,a dărâma“.

,,Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti“ (Ier. 1:10).

Numele i-a descris perfect misiunea. Timp de 40 de ani, Ieremia le-a spus oamenilor că Dumnezeu îi înalță pe cei care Îl ascultă și-i trântește la pământ pe cei ce I se împotrivesc.

Data:

Ieremia a început să profețească prin anul 626 î.Ch., după ce cele zece seminții din regatul de Nord au fost duse în robie. Israelul și Samaria s-au aflat atunci sub pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultare și idolatrie. În regatul lui Iuda și la Ierusalim, în timpul domniei lui Manase, lucrurile nu stăteau cu mult mai bine (2 Regi 21).  Pe vremea acestui împărat decăzut s-au născut în poporul Domnului doi copii cu un destin special: Iosia și Ieremia. Primul a ajuns împărat, iar cel de al doilea, profet. După Manase a urmat un alt împărat rău, Amon, care a fost fost asasinat de cei care n-au mai putut să-i sufere faptele, iar în locul lui a fost așezat pe tron, la vârsta fragedă de numai opt ani, Iosia. Dacă țineți minte, pe vremea lui a fost poruncită dregerea Casei Domnului și a fost găsită cartea Legii. Citirea ei, cel mai probabil a cărții Deuteronomul, a produs marea mișcare de reformă religioasă despre care ni s-a relatat pe larg în 2 Regi 22-23.

Este interesant că, deși a fost contemporan cu împăratul Iosia, Ieremia nu amintește nimic despre reformele religioase produse în țară de el. Ieremia nu scrie despre Iosia, iar cartea 2 Regi nu amintește despre Ieremia. Se pare că Ieremia, care era purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, a considerat că ,,reforma religioasă“ n-a fost o veritabilă ,,renaștere“. Cu toate că a arătat frumos la suprafață, reforma n-a atins straturile adânci ale inimi. Mai mult, puțin înfumurat, împăratul Iosia s-a amestecat întrun conflict mult prea mare pentru el, care nici nu-l privea direct, și a fost omorât fără nici o noimă:

,,Pe vremea sa, Faraon Neco, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva împăratului Asiriei, la râul Eufratului. Împăratul Iosia i-a ieşit înainte, şi Faraon l-a omorât la Meghido cum l-a văzut. Slujitorii lui l-au luat mort într-un car, l-au adus din Meghido la Ierusalim şi l-au îngropat în mormântul său“ (2 Regi 23:29-30).

După Iosia, pe tronul de la Ierusalim s-au perindat o serie de împărați răi. Ieremia și-a desfășurat activitatea profetică mai ales pe timpul ultimilor patru din acești împărați răi, de aici și caracterul negativ al majorității mesajelor primite de la Domnul.

Cum se naște o carte profetică? În cazul lui Ieremia, capitolul 36 al cărții lui ne istorisește cum i-a apărut cartea. Ca și apostolul Pavel, Ieremia a scris din închisoare (Ier.36:5). Pentru că ,,verba volant scripta manent“, Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să aștearnă toate prorociile vestite până atunci într-o carte:

„Ia un sul de carte şi scrie în ea toate cuvintele pe care ţi le-am spus cu privire la Israel, cu privire la Iuda şi cu privire la toate neamurile din ziua când ţi-am vorbit, pe vremea lui Iosia, până în ziua de azi! Poate că, dacă va auzi casa lui Iuda tot răul pe care am de gând să i-l fac, se vor întoarce fiecare de la calea lor cea rea, şi le voi ierta astfel nelegiuirea şi păcatul.”
Ieremia a chemat pe Baruc, fiul lui Neriia, şi Baruc a scris într-o carte, după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe care le spusese lui Ieremia Domnul“ (Ier. 36:2-4). 

Aceasta a însemnat că Ieremia i-a dictat lui Baruc toate profețiile rostite între anii 628 î.Ch (Ier. 1:2) și 605/604 î.Ch. Ier. 36:6). Baruc a citit apoi cartea în Curtea Domnului, și înaintea căpeteniilor poporului, și, parțial, înaintea împăratului Ioiachim. Căpeteniile au fost inițial pătrunse de pocăință (Ier. 36:15-19), dar împăratul împietrit s-a mâniat, a tăiat cartea cu briceagul logofătului și a aruncat-o în foc (Ier. 36:23), poruncind ca Baruc și Ieremia să fie arestați (Ier. 36:26).  ,,Dar Domnul i-a ascuns“.

Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să mai scrie încă o dată cartea. Eu cred că n-a făcut-o doar pentru poporul de atunci, ci, providențial, a decis ca s-o avem și noi astăzi. La cele scrise inițial au fost adăugate apoi celelalte profeții rostite de Ieremia:

„Ia din nou o altă carte şi scrie în ea toate cuvintele care erau în cea dintâi carte pe care a ars-o Ioiachim, împăratul lui Iuda. …

Ieremia a luat o altă carte şi a dat-o lui Baruc, fiul lui Neriia, logofătul. Baruc a scris în ea, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea“ (Ier. 36:28-32).

Autorul:

Spre deosebire de cartea lui Isaia care ne spune foarte puţin despre viaţa autorului ei, cartea proorocului Ieremia este presărată aproape peste tot cu pasaje de confesiune autobiografică (Ier. 10:23-24; 11:18 -12:6; 15:10-18; 17:9-11, 14-18; 18:18-23; 20:7-18).

(a). Locul naşterii: Ieremia s-a născut la Anatot, un sătuc din ţinutul lui Beniamin aflat la 4 km NE de Ierusalim. Numele locului s-a păstrat încă din vremurile vechi şi derivă de la zeiţa feniciană Anat. Anatot era una din cele 13 cetăţi date Leviţilor în teritoriile ocupate de Iuda, Simeon şi Beniamin (Iosua 21:13-19; 1 Cronici 6:57-60). După divizarea împărăţiei lui Solomon, Anatot-ul a rămas în împărăţia lui Iuda. Localitatea mai există şi astăzi sub numele de Anata.

„Din ţara lui Beniamin”. Asemenea marelui apostol Pavel de mai târziu şi Ieremia a fost din seminţia lui Beniamin şi tot asemenea lui Pavel şi el a primit o misiune îndreptată în acelaşi timp şi înspre iudei şi înspre neamuri (Ieremia 1:5, 10, 18). Cu amândoi s-au împlinit frumoasele cuvinte din promisiunea adresată de Dumnezeu cu secole înainte celor din seminţia lui Beniamin:

„El este preaiubitul Domnului, El va locui la adăpost lângă Dânsul. Domnul îl va ocroti întotdeauna, şi se va odihni între umerii Lui” (Deuteronom 33:12).

Cu adevărat aceşti doi beniamiţi ameninţaţi din toate părţile au găsit odihnă numai în Domnul, care a ştiut să-i ocrotească şi care i-a purtat cu credincioşie pe umeri.

Ieremia s-a născut pe vremea împăratului Manase, cel despre care se crede că l-a tăiat în două cu ferăstrăul pe Isaia. Dumnezeu l-a chemat în slujbă pe Ieremia după moartea profetului Isaia. Activitatea lui s-a desfășurat pe durata ultimilor 40 de ani de existenţă ai regatului lui Iuda.

„Cuvântul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia… pe vremea lui Ioiachim… până la sfârşitul lui Zedechia… până pe vremea când a fost dus Ierusalimul în robie”(12:3).

(b). Familia: Tatăl său s-a numit Hilchia (1:1) şi a fost din rândul preoţilor. Ieremia a fost deci şi preot şi profet. Mama lui este menţionată în Ier. 15:10, dar nu i se aminteşte numele. Ni se mai spune că Ieremia a mai avut şi alţi fraţi (Ier. 12:6). Un amănunt semnificativ pentru consacrarea profetului este că Dumnezeu nu i-a dat voie să se căsătorească şi să aibă copii (Ier. 16:2).

Ieremia s-a născut într-o familie preoțească aflată sub un blestem străvechi. Dumnezeu i-a spus lui Eli că nici unul din urmașii lui nu va ajunge la bătrânețe (1 Sam. 2:31), așa că Dumnezeu a trebuit să-l cheme la slujire încă din adolescență ca să-i dea suficient timp să-și împlinească cei 40 de ani de activitate.

(c). Chemarea în slujirea profetică: „în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia” înseamnă în anul 626 î.Cr. De fapt textul ne spune că Dumnezeu l-a „plămădit” pentru misiunea lui încă din pântecele mamei (Ier. 1:5). Timiditatea şi sfiiciunea lui proverbială l-au făcut însă să primească numai cu greu misiunea care i-a fost încredinţată (Ier. 1:5, 7, 8; 17:16; 20:7).

A început să profețească probabil pe la 17 ani și nici măcar cei din casa lui nu i-au primit mesajul cu bunăvoință. Ca să nu fie omorât de frații săi, Ieremia a trebuit să se mute la Ierusalim, cam la 5 km de casa părintească:

„Domnul mi-a dat de ştire şi am ştiut; atunci Tu mi-ai arătat faptele lor. Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie şi nu ştiam planurile rele pe care le urzeau ei împotriva mea, zicând: ,,Să nimicim pomul cu rodul lui, să-l stârpim din pământul celor vii, ca să nu i se mai pomenească numele.“

,,O, Doamne, Dumnezeul oştirilor, Tu, care eşti un judecător drept, care cercetezi rărunchii şi inimile, fă-mă să văd răzbunarea Ta împotriva lor, căci Ţie îţi încredinţez pricina mea!“

De aceea, aşa vorbeşte Domnul împotriva oamenilor din Anatot, care vor să-ţi ia viaţa şi zic: ,,Nu proroci în Numele Domnului, căci vei muri ucis de mâna noastră!“ De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete. Şi nici unul din ei nu va scăpa, căci voi aduce nenorocirea peste oamenii din Anatot în anul când îi voi pedepsi.” (Ier. 11:18-23).

Din inima sistemului politic de la Ierusalim, Ieremia și-a continuat slujirea în aceeași perioadă cu Habacuc, Țefania, Ezechiel și Daniel. A început să-i sfătuiască pe concetățenii lui să capituleze și să se predea babilonienilor. Nimeni n-a primit mesajul lui, ci l-au urât și l-au tratat ca pe un trădător. Când inevitabilul s-a produs și Babilonul a cucerit Ierusalimul, babilonienii i-au îngăduit lui Ieremia să aleagă între a fi strămutat alături de popor la Babilon (Ier. 40:4-6) sau să rămână împreună cu cei lăsați în Iudeia (Ier. 52:16). Nici una dintre variante n-a fost plăcută. Ieremia nu-i plăcea pe babilonieni, iar iudeii nu-l plăceau pe Ieremia.

(d). Suferințele profetului: Ajuns la capătul puterilor, Ieremia se lamentează și se plânge pentru destinul pe care i l-a hotărât Dumnezeu. În contrast cu profeții care vesteau vești false, dar vesele pentru popor (Ier. 14:13), lui Ieremia Dumnezeu i-a dat predici aspre care l-au făcut urât de toți:

„Vai de mine, mamă, că m-ai născut pe mine, om de ceartă şi de pricină pentru toată ţara! Nu iau cu împrumut, nici nu dau cu împrumut, şi totuşi toţi mă blestemă!” …(Ier. 15:10).

 ,,Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: „Silnicie şi apăsare!” Aşa încât Cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua“ (Ier. 20:8).

„Tu ştii tot, Doamne! Adu-ţi aminte de mine, nu mă uita, răzbună-mă pe prigonitorii mei! Nu mă lua, după îndelunga Ta răbdare. Gândeşte-Te că sufăr ocara din pricina Ta! Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor! (Ieremiahu – acest ,,Iahu“ așezat ca un sufix este o prescurtare de la Iahve). N-am şezut în adunarea celor ce petrec, ca să mă veselesc cu ei: de frica puterii Tale, am stat singur la o parte, căci mă umpluseşi de mânie. Pentru ce nu mai conteneşte suferinţa mea? Pentru ce mă ustură rana şi nu vrea să se vindece? Să fii Tu pentru mine ca un izvor înşelător, ca o apă care seacă?” (Ier. 15:15-18).

(e). Moartea sa: Este clar că Ieremia a fost târât de iudeii încăpățânați și apostați alături de ei în Egipt (Ieremia 43). Până la urmă a sfârșit-o în Egipt. Niște iudei l-au răpit și l-au târât după ei la Taphanes (Ier. 43:5-7).  Tradiţia ne spune că Ieremia a murit acolo, în mijlocul rămăşiţei poporului, fiind omorât cu pietre în timp ce-i mustra pentru închinăciunea către „împărăteasa cerului” (Ier. 44:1, 8, 16, 17, 18, 25, 26). Ieremia a murit acolo, contestat și disprețuit de toți, singur (Ier.44). Un final trist pentru o viață tristă.

(e). Caracterul profetului: Ieremia este unul dintre cele mai complexe şi mai atrăgătoare caractere din galeria eroilor biblici. În lăuntrul lui, Dumnezeu a ţesut într-o armonioasă întrepătrundere duioşia unei mame şi statornicia unui luptător, tandreţea feminină şi hotărârea neînduplecată a unui bărbat, fragilitatea nervoasă şi simplicitatea transparentă, elocvenţa sensibilă şi duritatea proclamatorului de adevăr.

Natura sa lăuntrică este atât de vizibilă în afară, convulsiile sufletului său sunt atât de publice, încât îl putem asemăna cu limpezimea apelor de cleştar din lacurile montane care reflectă fidel turbulenţa mereu schimbătoare a norilor de deasupra.

Ieremia a fost dăruit de Dumnezeu cu o natură interioară care nu l-a lăsat să se restrângă la poziţia unui simplu „comunicator” al voinţei divine. El n-a fost niciodată capabil să se detaşeze afectiv de conţinutul mesajului care i-a fost încredinţat. Mistuit de o dragoste intensă şi chinuitoare, Ieremia şi-a trăit mesajele suferind şi condamnând deopotrivă. Omul şi discursul profetic s-au contopit în întregime.

Ce impresionează mai întâi când ne gândim la Ieremia?

a. Simpatia cu care el sufere ca nevinovat alături de cei căzuţi în vină.
Este o simpatie şi o identificare la intensitatea căreia numai puţini oameni au ajuns. Lăuntrul lui Ieremia era sfâşiat în două. Pe de o parte, era îndrăgostit de Dumnezeu cu o iubire supremă, neclătinată şi definitivă, iar pe de altă parte era îndrăgostit de concetăţenii lui şi nu se putea opri să nu sufere alături de ei. Când erau loviţi ei, el le simţea loviturile.

Pe de o parte, în relaţia lui cu Dumnezeu, Ieremia era un profet, iar în relaţia lui cu poporul era un patriot. Ieremia a reuşit să intre deopotrivă şi în viaţa poporului său şi în natura divină, identificându-se cu amândouă. El nu s-a mulţumit să vorbească „pentru” Dumnezeu, ci a vorbit „împreună” cu El şi nu s-a oprit doar să vorbească poporului, ci s-a coborât să fie „împreună” cu ei în suferinţă. Dualitatea aceasta l-a sfâșiat lăuntric și i-a produs clipe în care și-a urât viață. Asemenea mult încercatului Iov (Iov  3:1-26) și Ieremia a ajuns să-și blesteme ziua nașterii:

,,Blestemată să fie ziua când m-am născut! Ziua în care m-a născut mama să nu fie binecuvântată! Blestemat să fie omul care a adus vestea aceasta tatălui meu: „Ţi s-a născut un copil de parte bărbătească”, şi l-a umplut de bucurie cu ea! Omul acela să ajungă precum cetăţile pe care le-a nimicit Domnul fără milă! Să audă gemete dimineaţa şi strigăte de război la amiază!
De ce n-am fost omorât în pântecele mamei, ca să-mi fi fost ea mormântul meu! De ce n-a rămas ea veşnic însărcinată cu mine? Pentru ce am ieşit din pântecele mamei ca să văd numai suferinţă şi durere şi să-mi isprăvesc zilele în ruşine? (Ier. 20:7-18).

b. Perseverenţa lui plină de răbdare.
Dumnezeu i-a dat lui Ieremia una din cele mai imposibile misiuni. Remarcaţi situaţia paradoxală în care a trăit profetul: Dumnezeu l-a chemat să vorbească unui popor răzvrătit, dar în acelaşi timp i-a interzis să mijlocească pentru ei (Ier. 7:16; 14:11-12). L-a încredinţat cu un mesaj care l-a făcut urât de popor, dar în acelaşi timp nu i-a dat nici o posibilitate de a ieşi din mijlocul lor (Ier. 20:7-10 şi mai ales 37:11-16 şi 43:1-6). În toate acestea, cu lacrimi pe faţă şi cu focul în suflet, Ieremia a mers înainte, singuratic, predestinat să nu aibă pe nimeni drag alături, lipsit de înţelegerea unei soţii şi de mângâierea copiilor, urât de cei din jur, iubind fără măsură, tratat ca trădător, dar punând în sângele lui flacăra nădejdii naţionale, aruncat pe rând în temniţă, în gherlă, în groapa cu noroi (Ier. 38:1-6), izbăvit rând pe rând din toate acestea, nedorit ca prooroc şi totuşi târât cu forţa alături de cei ce-şi împlineau neascultarea fugind în Egipt.

Perseverența lui Ieremia este un derivat al perseverenței lui Dumnezeu. În ciuda alunecărilor poporului Său, Dumnezeu a stăruit să-l păstorească. În ciuda lipsei de prețuire, El a continuat să-i considere vrednici de bunăvoința Lui. Nicăieri nu se vede mai duios acest contrast decât într-un text din care a predicat la nunta noastră Vasilică Moisescu, prietenul și tovarășul de pușcărie al lui Traian Ban. Bun cunoscător al limbii ebraice, dânsul ne-a dăruit atunci șase traduceri posibile ale versetului:

,,Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi“ (Ier. 2:33).

Una era; ,,Ce bine știi să te prefaci, să joci teatru, să porți o mască, atunci când vrei să câștigi simpatia unei persoane pe care o iubești“.

Alta era: ,,Ce bine știi să te păcălești singur, să-ți adormi conștiința, atunci când te atrage păcatul pe care-l iubești“ (de aici și urmarea: ,,Chiar şi la nelegiuire te deprinzi“).

O a treia era: ,,Nimic nu este prea greu atunci când ești cu adevărat îndrăgostit“. Unde există dragoste, există întotdeauna o soluție. Sora Bințea Wurmbrand obișnuia și dânsa să spună: ,,Pentru dragoste nimic nu e prea greu, nimic nu este prea scump, nimic nu este prea mult, nimic nu este imposibil“.

În context, profetul Ieremia lasă să ajungă până la oameni răbufnirea de nemulțumire a lui Dumnezeu. El îi bate pe umăr pe iudei ca să-i întoarcă cu fața spre El. Vrea ca ei să-L privească în ochi și să vadă cât de mult îi iubește și cât de mult Îl doare îndepărtarea lor de El:

,,O, neam rău de oameni, uitaţi-vă bine la Cuvântul Domnului, care zice: ,,Am fost Eu o pustie pentru Israel sau o ţară plină de întuneric beznă?“ Pentru ce zice atunci poporul Meu: ,,Suntem slobozi, nu voim să ne întoarcem la Tine?“ (Ieremia 2:31)

Cât de mut trebuie să-L fi durut pe Dumnezeu lipsa de recunoștință a iudeilor! Ca să-i facă să înțeleagă, Dumnezeu le dă două exemple de atașament pentru lucruri de nimic, dar care înfrumusețează, fac bine, ajută: podoabele unei fete și brâul unei mirese:

,,Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr. “ (Ier. 2:32).

Stupefiant! Dumnezeu privește de la înălțimea cerului și vede atașamentul unei adolescente pentru podoabele care i se par că o fac mai frumoasă. Nimeni n-ar putea să o despartă de ele! Tot așa, Dumnezeu vede atașamentul unei mirese pentru brâul ei. Brâul era corespondentul antic al corsetului. El le ajuta pe mirese să arate ,,subțirele la mijloc“.

Aceste metafore alese de Dumnezeu sunt uimitoare! El alege să se compare pe Sine cu niște podoabe și cu un brâu lipsit de valoare. Oare nu este El mai mult pentru Israel? N-a făcut El mai mult pentru ei? Și totuși, iudeii nu-L prețuiesc și nu-I simt lipsa nici măcar atât cât simte o puștoaică lipsa podoabelor și o mireasă lipsa brâului ei.

Nu, Dumnezeu n-a renunțat la poporul Său! Providența este perseverentă! Iată ce declarații de dragoste solemne face Dumnezeu:

„Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor: ,,Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea! ”
„Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă cerurile sus pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul“ (Ier. 31:35-37).

,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război şi voi avea milă de ei! ” (Ier. 33:25-26).

Conţinutul cărţii:

Ieremia este o figură cheie din Vechiul Testament și unul din cei mai cunoscuți dintre profeți. Cartea lui nu este însă una dintre cele mai populare și asta din trei motive: este descurajantă, dificilă și deprimantă.

Descurajantă

Are 52 de capitole scrise în cei aproximativ 40 de ani de activitate. Numai Isaia, cu 66 de capitole este mai lungă. Pentru majoritatea cititorilor, cartea lui Ieremia, este prea lungă pentru a le trezi entuziasmul.

Dificilă

Conținutul nu este nici cronologic și nici tematic, așa că este greu de parcurs. Profețiile au fost așezate unele lângă altele parcă alandala, într-o ordine arbitrară. Am putea spune că Ieremia are o colecție de colecții. Pe deasupra, se pare că Ieremia și-a schimbat punctele de vedere de-a lungul cărții. Criticii se delectează să gasească ,,contradicțiile“ din predicile lui. În primii ani de activitate, Ieremia s-a pronunțat categoric împotriva Babilonului, dar mai târziu, a văzut în Babilon un instrument al disciplinării divine și a îndemnat poporul să i se predea de bunăvoie. Este unul din motivele pentru care a fost învinuit de trădare. Adevărul este că de-a lungul celor 40 de ani, mesajul lui s-a schimbat după cum s-au schimbat și circumstanțele politice și după cum Dumnezeu a schimbat tonul și conținutul anunțurilor profetice pe care i le-a încredințat. De la:

„Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se! …
M-ai părăsit, zice Domnul, ai dat înapoi, de aceea Îmi întind mâna împotriva ta şi te nimicesc: sunt sătul de milă“ (Ier. 15:1, 6).

la:

„N-ai băgat de seamă ce zic oamenii aceştia: ,,A lepădat Domnul cele două familii pe care le alesese“? Atât de mult dispreţuiesc ei pe poporul Meu că nu-l mai privesc ca un popor.Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război şi voi avea milă de ei! ” (Ier. 33:24-26)

Deprimantă

Cel mai obișnuit motiv pentru care cititorii ocolesc această carte este caracterul ei deprimant. Ieremia aduce numai vești rele pentru regatul lui Iuda, iar ele îi fac inima să sângereze. În literatura și folclorul popoarelor, o ,,ieremiadă“ a ajuns să însemne o tânguire jalnică. Nimeni n-a vorbit și nu vorbește de bine despre Ieremia.

Ca și în alte cazuri însă, nu aceasta este tot. Chiar și în cele mai groaznice profeții, Dumnezeu a așezat și vești bune. Ele sunt însă așa de ascunse în tufișurile de vești rele că oamenii nici nu le observă.

Când o studiezi, cartea lui Ieremia te fascinează, așa cum te fascinează marile tragedii ale lumii, prin dramatismul evenimentelor și prin complexitatea personajelor. Ieremia este și el ,,o tristă figură care nu și-a meritat destinul“, trezindu-ne astfel simpatia. Mai mult decât alții, Ieremia este plin de ,,spovedanii“, de mărturii personale, de destăinuiri ale propriilor reacții în fața evenimentelor. Citindu-le, ne putem identifica cu el și ne devine chiar simpatic. Mai mult însă, cartea ne vorbește despre Dumnezeu, punându-ne la dispoziție un material excelent pentru a-L înțelege mai bine.

Circumstanțele istorice:

Ieremia și-a început activitatea pe la sfârșitul secolului VII î.Ch., când regatul celor două seminții din sud, Iuda și Beniamin, era pe cale să fie dus în robia babiloniană (586 î.Ch.). Parte din populație a fost strămutată chiar înainte de această dată.

Ieremia a trăit pe vremea a șapte regi de la Ierusalim: Manase, Amon, Iosia, Ioahaz, Iehoiachim, Ioiachin și Zedechia. Cei 40 de ani de activitate profetică s-au desfășurat pe timpul ultimilor cinci regi enumerați mai sus.

Profetul a vorbit într-o perioadă traumatică pentru poporul lui Dumnezeu. Cele zece seminții din regatul de nord fuseseră duse deja în robie de asirieni. Profeții Isaia și Mica au murit după ce mesajele lor au căzut pe urechi surde. Ieremia este ultimul dintre profeți chemat să-i avertizeze pe iudei și să-i anunțe că a venit vremea pedepsei. Ieremia s-a născut în timpul domniei lui Manase, împăratul apostat care a anulat în țară toate reformele bune făcute de tatăl său, Ezechia. Manase a făcut ca Iudei să ajungă într-o stare mai jalnică decât ,,neamurile pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel“ (2 Regi 21:2-9). La toate acestea, el a mai adăugat și uciderea lui Isaia, pe care l-a închis în trunchiul unui copac și l-a tăiat în două cu ferăstrăul.

Mesajele lui Ieremia au o tentă tragică, un fel de ,,Este prea târziu!“ amestecat cu o licărire de speranță că lucrurile se mai pot îndrepta încă. Ambivalența aceasta s-a născut dintr-o întâmplare amintită în capitolul 18 al cărții. Dumnezeu l-a trimis în casa olarului să vadă cum se fac vasele. Foarte mulți comentatori s-au grăbit să spună că lecția învățată acolo de Ieremia a fost că Dumnezeu poate face orice vrea El cu lutul. S-au scris o sumedenie de poezii și cântări pe această temă. Nu aceasta a fost lecția pe care i-a dat-o Dumnezeu! Adevărata lecție a fost că ceea ce poate face un olar este direct dependent de calitatea lutului, de felul în care se lasă el modelat de mâna olarului. Lutul decide ce fel de vas va ieși. Dacă el nu se lasă modelat, olarul îl va arunca iar pe roată. Nereușitele din istoria lui Israel nu i se datorează lui Dumnezeu. Lui i se datorează doar răbdarea cu care o ia mereu de la început! Dumnezeu nu lucrează cu păpuși mânuite de sfori, ci cu oameni care I se pot împotrivi și pot alege să nu-L asculte. În astfel de condiții, din mâna olarului iese un vas care merită să fie făcut țăndări:

,,Aşa a vorbit Domnul: „Du-te de cumpără de la un olar un vas de pământ şi ia cu tine pe câţiva din bătrânii poporului şi din bătrânii preoţilor. Du-te în valea Ben-Hinom, care este la intrarea porţii olăriei, şi acolo să vesteşti cuvintele pe care ţi le voi spune.  … Să spargi apoi vasul sub ochii oamenilor care vor merge cu tine. Şi să le spui: ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Tocmai aşa voi zdrobi pe poporul acesta şi cetatea aceasta cum se sparge vasul unui olar, fără să poată fi făcut la loc. Şi morţii vor fi îngropaţi în Tofet din lipsă de loc pentru îngropare. Aşa voi face locului acestuia, zice Domnul, şi locuitorilor lui şi voi face cetatea aceasta ca Tofetul“ (Ier. 19:1-2; 1012).

Dumnezeu ar fi preferat să facă din Israel un vas de podoabă, dar cartea lui se termină cu ultimii copii ai lui Israel, sub conducerea lui Ezechia, duși în Babilon. Națiunea a fost făcută țăndări.

Cartea profetului Ieremia este un mozaic de procedee stilistice. În vorbire, Ieremia folosește exprimarea poetică. Afirmațiile lui sunt scurte și ritmate, deosebindu-se astfel de majoritatea celorlalți care au scris profeții.

Ca regulă generală, Dumnezeu folosește proza atunci când comunică gândurile Lui către gândurile oamenilor și poezia când vrea să transmită sentimentele din inima Lui către inimile oamenilor. Poezia este limbajul inimii și este important să remarcăm că majoritatea profețiilor lui Ieremia sunt în limbaj poetic. Din nefericire, prea mulți oameni neglijează să pătrundă conținutul emoțional al Bibliei, oprindu-se doar la stratul ideilor. Biblia este o carte care ,,trăiește“, care este plină de sentimentele divinității.

Iată un pasaj care vorbește despre supărarea lui Dumnezeu și despre mânia Lui:

,,Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se!“ (Ieremia 15:1).

Iată un altul care descoperă dragostea infinită pe care o poartă Dumnezeu pentru poporul Său:

,,Ei vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor. Le voi da o inimă şi o cale ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericirea lor şi a copiilor lor după ei. Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine. Mă voi bucura să le fac bine, îi voi sădi cu adevărat în ţara aceasta, din toată inima şi din tot sufletul Meu“ (Ier. 32:38-41).

Există imagini poetice chiar și atunci când Ieremia vorbește despre lucruri tragice:

,,Daţi slavă Domnului, Dumnezeului vostru, până nu vine întunericul, până nu vi se lovesc picioarele de munţii nopţii!“ (Ier. 13:16).

Cine și-ar fi închipuit că Dumnezeu este atent la fascinația unei adolescente cu podoabele și la ,,șmecheriile“ unei mirese? Ieremia ne spune că El o face.

În alt pasaj, Ieremia vorbește despre propria suferință. Îl știu pentru că fratele Geabou Pascu l-a folosit într-o anumită întâmplare când toți cei prezenți plângeau, în afara tatălui meu:

,,Vasile, n-ai apă-n cap, Vasile! D-aia nu plângi!“ Într-adevăr, sortit unei vieți dure de orfan pribeag pe la porțile altora, tatăl meu și-a vărsat ultimele lacrimi atunci când a văzut-o pe mama lui în coșciugul din camera din față a casei părintești, într-un obscur sătuc al Săvenilor din Moldova. Fratele Pascu făcea aluzie la o expresie de jale a profetului Ieremia:

„O, de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!“ (Ieremia 9:1).

Dincolo de proză și poezie, în cartea profetului Ieremia întâlnim drama unor mici scenete. Au fost ocazii în care Dumnezeu a vrut să-i confrunte pe oameni cu ,,întâmplări“ publice și să le forțeze o reacție. Prin aceste mici dramatizări, Dumnezeu a încercat să treacă dincolo de apatia și indiferența ascultătorilor.

Pe lângă vizita din casa olarului, de care am amintit deja, Ieremia a folosit o întâmplare cu un brâu înfășurat în jurul coapselor (un fel de chilot) îngropat bun și dezgropat putred lângă râul Eufrat, ca să ilustreze putrefacția din viața intimă a iudeilor (Ieremia 13:1-11). Altădată, profetul a folosit ,,juguri și legături“ puse pe grumaz ca să ilustreze porunca dată de Dumnezeu tuturor oamenilor din toate popoarele de a se supune Babilonului (Ieremia 27).

Când toți cei din Ierusalim se grăbeau să-și vândă ogoarele de teamă că vor ajunge fără valoare din cauza invaziei Babilonului, Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să facă un spectacol întreg din cumpărarea unui ogor de la o rudă panicată, ca semn că iudeii se vor întoarce în țară și ,,investiția“ va fi răsplătită din belșug (Ier. 32).

Alte procedee dramatice au fost ascunderea unor pietre (Ier. 43:8-13), aruncarea unei cărți în râul Eufrat (Ier. 51:63) și purtarea unui coș pe cap prin cetate, asemenea unei femei gospodine.

După primii 23 de ani de rostiri profetice, Dumnezeu l-a oprit pe Ieremia să mai vorbească în public. Baruc, secretarul lui Ieremia a primit porunca să scrie mesajele profetice. Cred că se cade să spunem câteva cuvinte despre ,,secretul secretarului Baruc“.

În cartea profetului Ieremia apare o notă specială despre Baruc. De fapt, capitolul 25 este o interferență în scurgerea cărți, un fel de apendice destinat acestui om deosebit. Faptul că cel care a scris capitolul 25 este Baruc, dă acestui text un caracter de pocăință personală și de mărturisire publică a unei slăbiciuni (cum este de altfel și cartea profetului Iona).

În terminologia modernă, Baruc a fost ,,secretarul“ profetului Ieremia. Numele lui înseamnă ,,Binecuvântat“ și i-a fost dat de tatăl său, Neeria, care a anticipat lucruri mari pentru el. Baruc a avut un frate care ajunsese figură importantă, un fel de administrator șef la curtea regală din Ierusalim:

,,Iată porunca dată de prorocul Ieremia lui Seraia, fiul lui Neriia, fiul lui Mahseia, când s-a dus la Babilon cu Zedechia, împăratul lui Iuda, în al patrulea an al domniei lui Zedechia. Seraia era cel mai mare cămăraş“ (Ierem. 32:12; 51:59).

Pentru Baruc, Dumnezeu rânduise însă o ,,altfel“ de binecuvântare. Rânduit să fie secretarul unui profet al cărui mesaj a fost lepădat de concetățeni, Baruc a fost slujitorul unui slujitor al lui Dumnezeu. Într-o generație apostată, plină de împotrivitori ai lui Dumnezeu, poziția lui Baruc nu l-a făcut nici popular, nici prosper.

Baruc a trebuit să scrie rostirile profetice ale lui Ieremia, iar când împăratul Ioiachim a ars una din scrisorile lui Ieremia, profetul i-a poruncit să o mai scrie odată (Ierem. 36). Probabil că aceasta a umplut paharul lui Baruc, care a protestat cam așa: ,,La ce bun să o mai scriu odată?! Crezi că or s-o citească? La ce bun să scriu și celelalte cuvântări ale tale? Nu te ascultă când vorbești! Crezi că vor căuta cu interes scrierile tale? Nu vezi că n-are nici un rost? Misiunea ta este un eșec și eșec este și să aștern toate lucrurile acestea pe hârtie. M-am însoțit cu un om ratat și am parte și eu de ratarea lui … Puteam să fiu altceva în viață  … Fratele meu este administrator șef la curtea regală. El a ajuns ceva în viață! Poate că mă voi duce la el să-i cer și eu o slujbă ,,adevărată“, că asta pe care o fac lângă tine este fără nici un rost.“

Spuse sau doar gândite, aceste cuvinte ale lui Baruc au fost auzite de Dumnezeu, care s-a grăbit să-i răspundă. N-am fi știut niciodată de ezitările lui Baruc dacă n-ar fi existat acest răspuns de la Dumnezeu, iar faptul că Baruc îl face public dovedește că intervenția lui Dumnezeu și-a atins scopul.

„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel, despre tine, Baruc:
 ,,Tu zici: ,,Vai de mine! Căci Domnul a adus întristare peste durerea mea; îmi sleiesc puterile suspinând şi nu găsesc odihnă!“ 
Spune-i:
,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată că ce am zidit voi dărâma; ce am sădit voi smulge, şi anume ţara aceasta.
 Şi tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele! Căci iată, voi aduce nenorocirea peste orice făptură, zice Domnul, dar ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta în toate locurile unde vei merge” (Ierem. 45:2-5).

Surprinzător pentru mine, expresia ,,Viața ca o pradă“ este titlul unui roman scris de frustratul Marin Preda prin 1977, în România comunistă, care simțea și el aceeași lipsă de semnificație și rost ca și Baruc.

Din răspunsul dat de Dumnezeu la frământările lui Baruc înțelegem patru mesaje care se potrivesc tuturor slujitorilor descurajați ai lui Dumnezeu:

Dumnezeu știe despre lucrarea ta.
Dumnezeu știe despre încercările tale.
Dumnezeu știe ce spui.
Dumnezeu are o răsplată pentru tine.

Descurajarea l-a făcut pe Baruc să nu vadă bine. El trăia într-o vreme când Dumnezeu însuși nu era popular și se lupta cu împotrivirile încăpățânate ale iudeilor. Cum se putea aștepta el la o soartă mai bună? ,,Și tu umblii după lucruri mari?“ este o mustrare pe care au nevoie să o audă și alții, nu numai Baruc.

De fapt, în perspectiva istoriei și mai ales în perspectiva eternității, Baruc avea să fie o figură mult mai importantă și mai populară decât fratele său, Seraia. Cine ar mai fi știut după mii de ani, despre Seraia, ,,marele adimistrator de la Ierusalim“, dacă n-ar fi scris despre el aparent nesemnificativul Baruc? Providențial, scrise de Baruc, nebăgatele în seamă profeții ale lui Ieremia au fost traduse astăzi în mai toate limbile pământului, iar Baruc ,,trăiește“ viața lui ca o pradă și astăzi. Cei din vremea lui au fost uitați de mult, dar el este viu prin lucrarea lui și mai ales prin ascultarea lui de misiunea primită de la Domnul. Asta ca să nu mai amintim și de răsplata credincioșiei pe care i-a va da ,,în ziua aceea, Domnul“ (2 Tim. 1:12,18; 4:8).

Parafrazând acest minuscul capitol al pocăinței lui Baruc, am putea răspândi și noi astăzi această concluzie-avertisment: ,,Fii atent la ambițiile din afara planului lui Dumnezeu. El te poate lăsa să ai succes în ele și să pierzi … slava pe care a pregătit-o El pentru tine !“

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere – Chemarea lui Ieremia (1)

I. PROFEŢII GENERALE, NEDATATE 2-20
Primul mesaj 2:1- 3:5;
al doilea mesaj 3:6-4:30;
al treilea mesaj (la poarta Templului) 7:1-10:25;
cel de al patrulea (legământul rupt) 11:1-12:17;
al cincilea (semnul cu brâul de lână) 13:1-27
al şaselea (despre secetă) 14:1-16:21;
al şaptelea (profetului necăsătorit) 16:1-17:18;
al optulea (la porţile cetăţii) 17:19-27;
al nouălea (vasul olarului) 18:1-23;
al zecelea (vasul zdrobit) 19;
urmarea 20.

II. PROFEŢII SPECIFICE, DATATE 19-39
Prima (către Zedechia) 21-23;
a doua (după prima deportare) 24;
a treia (despre robia Babiloneană) 25;
a patra (dărâmarea Ierusalimului şi a Templului) 26;
a cincea (la începutul domniei lui Ioiachim) 27-28;
a şasea (către prinşii de război din Babilon) 29-31;
a şaptea (al zecelea an al lui Zedechia) 32-33;
a opta (pe timpul asediului Babilonean) 34;
a noua (în zilele lui Ioiachim) 35;
a zecea (într-al patrulea an al lui Ioiachim) 36;
a unsprezecea (în timpul asediului) 37;
urmarea 38-39.

III. DUPĂ CĂDEREA LUI IUDA 40-44
Blândeţea celor din Babilon faţă de Ieremia, 40:1 -6;
Ghedalia ca dregător şi omorârea lui, 40:7-41:18;
Mesajul lui Ieremia pentru cei rămaşi în ţară 42;
Ieremia târât în Egipt 43:1-7;
primul mesaj către iudeii din Egipt 43:8-13;
al doilea mesaj către cei din Egipt 44;

IV. PROFEŢII DESPRE NEAMURI 45-51
Un mesaj introductiv adresat scribului credincios Baruc 54;
primul mesaj (despre Egipt) 46:1-28;
al doilea (împotriva Filistenilor) 47:1-7;
al treilea (împotriva Moabului) 48:1-47;
al patrulea (împotriva Amoniţilor) 49:1-6;
al cincilea (împotriva lui Edom) 49:7-22;
al şaselea (împotriva Damascului) 49:23-27;
al şaptelea (împotriva Chedarului şi Haţorului) 49:28-33;
al optulea (împotriva Elamului) 49:34-39;
al nouălea (împotriva Babilonului şi Caldeii) 50-51;

ÎNCHEIERE: – Căderea Ierusalimului 52.

Mesajele profetice din cartea lui Ieremia nu sunt așezate cronologic. Există totuși o aproximație pe care o putem face:

Prolog – chemarea lui Ieremia (1:1-19)
Păcatele națiunii (2 – 45) 605 î.Ch.
O pedeapsă promptă (2– 20) (preponderent poetică)
Babilonul zdrobește Asiria  (612 î.Ch.)
Babilonul înfrânge Egiptul (605 î.Ch.)

605– 585 î.Ch.: Restaurarea finală (21– 45) (preponderent proză)
Babilonul deportează pe cei din Iuda

Către neamurile din jur (46– 51)

Epilog – catastrofa națională (52)

Prologul din capitolul 1 ne spune că Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia din adolescență, în ciuda timidității și a fricii lui de a vorbi în public.

Capitolele 2– 20, ,,Păcatele națiunii“, cuprind și prezicerea lui Ieremia că pedeapsa va veni prompt. Este vorba despre anii 627– 605 î.Ch.Partea aceasta este preponderent poetică, ceea ce înseamnă că Ieremia comunică sentimentele lui Dumnezeu față de popor, în special mânia și regretul Lui. Dumnezeu se zbuciumă între dragostea care iartă și dreptatea care nu-i poate lăsa nepedepsiți. Aici apare și prezicerea că Babilonul va zdrobi Asiria și va învinge Egiptul. Regii din Iuda își făcuseră calcule greșite când au crezut că o alianță cu Egiptul îi va proteja.

Capitolele 21– 45 conțin vești bune pentru că Ieremia privește dincolo de vremea pedepsirii la vremea restaurării finale a națiunii. Porțiunea aceasta este scrisă prioritar în proză, ceea ce înseamnă că transmite mai ales gândurile și planurile lui Dumnezeu. Pe termen lung, după ce Babilonul îi va deporta pe iudei și va devasta Ierusalimul, unii din popor se vor întoarce, vor reconstrui cetatea. Este loc pentru speranță!

Capitolele 46– 51 conțin pronunțarea pedepsei lui Dumnezeu asupra popoarelor din jurul Israelului. Restaurarea poporului lui Dumnezeu va coincide cu pedepsirea celor ce i-au făcut să sufere pe evrei. Acesta este modul în care lucrează Dumnezeu în istorie.

Capitolul 52 este un fel de epilog care descrie dezastrul național care s-a prăbușit peste poporul lui Ieremia. Capitolul se termină totuși cu ridicarea în cinste a lui Ioiachin la curtea imperială din Babilon. Este o aluzie la lucrările minunate pe care le va face acolo Dumnezeul prin profetul Daniel și împărăteasa Estera.

+++++

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

Așezată în Biblie imediat după Isaia, cartea profetului Ieremia ne dă ocazia să spunem câteva lucruri despre caracterul cărților profetice. Parte din cartea lui Ieremia este asemănătoare cu celelalte cărți profetice, parte este deosebită. Să le luăm pe rând:

Partea comună

Mare parte din mesajele lui Ieremia sunt aproape identice cu mesajele celorlalți profeți. De fapt, dacă citești cărțile din secțiunea profetică una după alta riști să te ia plictiseala. Peste tot și în toate găsești aceeași veche istorie a idolatriei, imoralității și nedreptății. Profeții au fost întotdeauna martorii unei perioade de declin. Ierusalimul era plin de violență, până acolo că cei bătrâni nu mai îndrăzneau să iasă afară, iar copiii nu mai îndrăzneau să se joace pe străzi. Există patru direcții majore în care mesajele lui Ieremia se aseamănă cu mesajele celorlalți profeți. Ca dovadă, atunci când aproape a fost omorât, oamenii și-au adus aminte că același mesaj îl avusese și profetul Mica (Ier. 26:17-19) și asta l-a scăpat. Cele patru direcții majore ale mesajului profetic comun au fost (1) Apostazia poporului, (2) Iminența pedepsei, (3) Restaurarea finală și (4) Pedepsirea dușmanilor.

(1) Apostazia poporului

Nicolae Iorga a spus: ,,Miturile sunt față de creștinism ceea ce poezia este față de adevăr, măști ridicole sub care se ascunde pasiunea de a trăi“. În Israel, alunecarea spre idolatrie a fost sinonimă cu o ,,eliberare“ a poftelor și trăirilor păcătoase:

,,Suntem slobozi, nu voim să ne întoarcem la Tine“ (Ier. 2:31).

Apostolul Pavel a expus procesul acesta păgubos de ,,emancipare“ de sub Legea lui Dumnezeu în capitolul întâi al epistolei sale către Romani. Abandonarea lui Dumnezeu duce inevitabil la păcat și pervertire. Așa s-au petrecut lucrurile și în vremea lui Ieremia:

,,Cum poţi să zici: ,,Nu m-am spurcat şi nu m-am dus după Baali“. Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce ai făcut, dromaderă iute la mers şi care baţi drumurile şi le încrucişezi! Măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimii ei, cine o va împiedica să-şi facă pofta? Toţi cei ce o caută n-au nevoie să se ostenească: o găsesc în luna ei. Nu te lăsa cu picioarele goale, nu-ţi usca gâtlejul de sete! Dar tu zici: ,,Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau să merg după ei.“ (Ier. 2:23-25).

 ,,Cum să te iert? zice Domnul. Copiii tăi M-au părăsit şi jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Şi, după ce le-am primit jurămintele, se dedau la preacurvie şi aleargă cu grămada în casa curvei!Ca nişte cai bine hrăniţi, care aleargă încoace şi încolo, fiecare nechează după nevasta aproapelui său“ (Ier. 5:7-8).

Zicala zice: ,,Peștele de la cap se-mpute!“, iar Dumnezeu se ridică împotriva celor ce aduseseră poporul într-o astfel de stare. Într-o radiografie a națiunii, Dumnezeu pune diagnosticul: ,,Au creat un sistem religios autonom, care nu mai avea nevoie de Dumnezeu!“

,,Se îngraşă, lucesc de grăsime; întrec orice măsură în rău, nu apără pricina, pricina orfanului, ca să le meargă bine, nu fac dreptate celor lipsiţi. Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri, zice Domnul, să nu-Mi răzbun Eu pe un asemenea popor?
Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?“ (Ier. 5:28-31).

Decăderea iudeilor a avut un caracter general, mai pronunțat chiar decât acela din Sodoma și Gomora:

,,Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul“ (Ieremia 5:1).

Dumnezeu vorbește împotriva mai marilor poporului. Există un pasaj distinct în care Dumnezeu face un rechizitoriu împotriva profeților (Ier. 23:9-40). Ieremia este uimit de mulțimea celor ce pretindeau că au fost la sfatul lui Dumnezeu, dar profețeau lucruri împotriva mesajelor primite de el. De fapt, ei vorbeau ,,ceea ce era la modă“, copiindu-și cuvintele unii altora și spunând poporului ceea ce dorea el să audă.

,,Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: ,,Pace! Pace!“ Şi totuşi nu este pace!“ (Ier. 6:14; 8:11).

Situația de atunci își are un echivalent în viața creștinilor de astăzi. Se împlinește profeția făcută de apostolul Pavel despre vremea sfârșitului:

,,Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor“ (2 Timotei 4:3).

Domnul Isus ne-a avertizat că trebuie să stăruim în credință ca să scăpăm de mânia viitoare. S-au ridicat însă mulți învățători mincinoși care propovăduiesc o siguranță falsă a mântuirii și care tolerează trăirea în păcat. Apostolul Pavel ne-a avertizat că suntem mântuiți prin credință, dar vom fi evaluați după fapte și că fiecare dintre noi trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Christos, unde, ne spune apostolul Petru, ,,dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se vor face cel nelegiuit şi cel păcătos?“ (1 Petru 4:18).

În alte pasaje, Dumnezeu se pronunță împotriva preoților, care găzduiau niște așa numite ,,festivaluri ale credinței“. În numele toleranței religioase, ei oficiau alături de preoții păgâni, instaurând în țară un ecumenism contaminant în care toate religiile idolatre erau practicate, până la cele mai aberant demonice forme ale lor (2 Regi 21:1-18).

,,Preoţii n-au întrebat: ,,Unde este Domnul?“ Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi, proorocii au proorocit prin Baal şi au alergat după cei ce nu sunt de nici un ajutor“ (Ieremia 2:8).

,,Căci copiii lui Iuda au făcut ce este rău înaintea Mea, zice Domnul, şi-au aşezat urâciunile lor în Casa peste care este chemat Numele Meu, ca s-o spurce. Au zidit şi locuri înalte la Tofet, în valea Ben-Hinom, ca să-şi ardă în foc fiii şi fiicele – lucru pe care Eu nu-l poruncisem şi nici nu-Mi trecuse prin minte“. (Ier. 7:30-31)

Cea de a treia categorie de conducători ai poporului care este vinovată înaintea lui Dumnezeu sunt ,,căpeteniile“.

,,Cum rămâne uluit un hoţ când este prins, aşa de uluiţi vor rămâne cei din casa lui Israel, ei, împăraţii lor, căpeteniile lor, preoţii lor şi prorocii lor“ (Ieremia 2:26).

Ieremia a profețit că Ioiachim va muri fără să fie bocit de nimeni, ,,ca un măgar“ (Ier. 22:19). Zedechia, ultimul rege de la Ierusalim, a fost un om oscilant, o simplă marionetă în mâna politicienilor de la curte. Imaginile folosite de Ieremia pentru a descrie necredincioșia căpeteniilor poporului sunt șocante, cu o foarte intensă tentă de sexualitate:

„El zice: ,,Când se desparte un bărbat de nevastă-sa, pe care o părăseşte, şi ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar şi ţara aceea spurcată? Şi tu ai curvit cu mulţi ibovnici, şi să te întorci iarăşi la Mine?“ zice Domnul“ (Ieremia 3:1).

,,Ridică-ţi ochii spre înălţimi şi priveşte. Unde n-ai curvit? Te ţineai la drumuri, ca arabul în pustie, şi ai spurcat ţara prin curviile tale şi cu răutatea ta!“ (Ieremia 3:2).

Pe vremea lui Ieremia a existat o decadență a ,,teologilor“, care au pervertit Cuvântul lui Dumnezeu într-o interpretare ,,liberală“. Vă sună familiar?

,,Cum puteţi voi să ziceţi: ,,Suntem înţelepţi şi Legea Domnului este cu noi?“ Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor.Înţelepţii sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi, sunt prinşi, căci au nesocotit Cuvântul Domnului, şi ce înţelepciune au ei?“ (Ier. 8:8-9).

Situația generală dezastrouasă este înfățișată metaforic de Ieremia printr-o comparație cu credincioșia păsărilor migratoare. ,,Necredincioasa Israel“ (3:6) și ,,vicleana Iuda“ (3:7) se întrec în șmecherii religioase. Este adevărat, reformele lui Iosia au adus în Iuda aparența unei schimbări, dar n-a fost vorba despre o lucrare de adâncime, ci mai de grabă de una de suprafață. Dumnezeu acuză:

,,Vicleana Iuda nu s-a întors la Mine din toată inima ei, ci cu prefăcătorie“ (3:10).

Prin contrast, Dumnezeu le vorbește despre ascultarea cocostârcului:

,,Spune-le: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Cine cade şi nu se mai scoală? Sau cine se abate fără să se întoarcă iarăşi?“ Pentru ce dar poporul acesta al Ierusalimului se lasă dus în necurmate rătăciri, stăruie în înşelătorie şi nu vrea să se întoarcă la Dumnezeu? Căci Eu sunt cu luare-aminte şi aud că ei nu vorbesc cum ar trebui; niciunul nu se căieşte de răutatea lui şi nu zice: ,,Ce am făcut?“ Ci toţi îşi încep din nou alergarea, ca un cal care se aruncă la luptă.

crane  cranes

,,Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor, dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului! Cum puteţi voi să ziceţi: ,,Suntem înţelepţi şi Legea Domnului este cu noi?“ Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor“ (Ieremia 8:4-8).

Ținutul Țării Sfinte este un coridor al păsărilor migratoare. Ieremia, ca probabil toți ceilalți oameni ai vremii sale, a observat că păsările zboară primăvara dinspre ținuturile nordice ca să ierneze în Africa și se întorc de acolo odată cu venirea primăverii. Este una din mișcările rânduite de Creator și Dumnezeu, spune Ieremia, știe când lucrurile se mișcă și când lucrurile nu se mișcă. Spre deosebire de păsări, evreii necredincioși și-au pierdut calea, s-au rătăcit și nu se mai întorc înapoi la Cel pe care L-au părăsit.

Cocostârcul este un minunat exemplu de fidelitate și de bună orientare. An de an, el pleacă la mii de kilometrii depărtare, dar știe să se întoarcă primăvara exact la același cuib părăsit toamna. Astăzi, se estimează că mai mult de o jumătate de milion de cocostârci împlinesc acest du-te vino anual. Faptul că Ieremia a scris această observație cam prin secolul șase dinainte de Christos, face din acest pasaj prima referință ,,științifică“ despre migrarea păsărilor din literatura mondială.

2. Iminența pedepsei

Spre deosebire de împărați și preoți, profeții n-au fost prezențe permanente în poporul lui Dumnezeu. Ei au fost un fel de ,,trupe speciale“ ale lui Dumnezeu trimise doar când poporul se îndepărta de la ,,Lege și Mărturie“. Apariția unui profet deci semnala o vreme de decadență, în care regele și preoții nu și-au făcut datoria, iar poporul se afla în pericolul unei iminente pedepse divine.

Majoritatea promisiunilor făcute prin Moise au fost condiționate. ,,Am să te binecuvintez dacă vei asculta“ și ,,Am să te blestem dacă nu vei asculta“. Dumnezeu se ține de cuvânt și este credincios promisiunilor Sale. Unii cred că asta este valabil numai atunci când binecuvintează, dar este la fel de valabil și atunci când pedepsește.

Ieremia primește viziunea unui ,,cazan clocotind dinspre miazănoapte“ (1:13), ceea ce anunță că pieirea va veni de acolo prin babilonieni, iar invazia va fi rapidă și nimicitoare:

,,Măslin verde, gras şi cu roade frumoase şi plăcute este numele pe care ţi-l dăduse Domnul, dar cu vuietul unei mari trosnituri îl arde cu foc şi ramurile lui sunt sfărâmate“ (Ieremia 11:16).

3. Restaurarea finală

Dincolo de pedeapsă, Ieremia, asemenea tuturor profeților, anunță vremuri bune pentru poporul lui Dumnezeu. În cartea lui se găsesc unele dintre cele mai pozitive profeții despre soarta finală a Israelului. Viitorul națiunii este la fel de cert ca legile naturii (Ier. 33:20-25). Dumnezeu este la fel de statornic cu această națiune ca și cu legile care guvernează universul (Ier. 31:35-37).

Ca să-i poată asigura un viitor fericit, Dumnezeu promite două lucruri singulare. El însuși se va îmbrăca cu un nume nou, de neimaginat până atunci și, în virtutea acestei noi identități, va încheia cu poporul Său un Nou Legământ.

Evreii, ca și noi de altfel, n-aveau nici o șansă să poată sta înaintea Dreptului Judecător prin prerogativele Legii din Legământul Mozaic. În dragostea Sa, Dumnezeu găsește o altă cale.

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: Domnul, Neprihănirea noastră! “ (Ier. 23:5-6; 33:16).

,,Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ,,Cunoaşte pe Domnul!“ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier. 31:31-34).

Așa cum vom vedea, majoritatea cărților profetice se încheie cu o astfel de promisiune a restaurării națiunii în vremuri mesianice viitoare. Dincolo de orice robie și de orice diasporă, întotdeauna va exista un Israel în lume. Chiar și faptul că acest cuvânt există astăzi pe hărțile lumii este o dovadă a credincioșiei divine. Profetul Ieremia anunță că robia babiloniană va dura exact 70 de ani (Ier. 25:11). Cifra nu este aleasă arbitrar, ci este suma tuturor anilor sabatici neglijați în care evreii n-au dat voie țării să se odihnească (2 Cron. 36:21).

Ieremia anunță de asemenea venirea unui nou conducător al poporului. El îl numește astfel: ,,Păstorul cel bun, Odrasla neprihănită, prințul mesianic, sub care nu numai evreii, ci și neamurile vor prospera.

4. Pedepsirea dușmanilor

Dumnezeu a folosit alte popoare pentru a-și disciplina copiii, dar asta nu-L împiedică să le judece în viitor pentru felul în care și-au îndeplinit această misiune. Răutatea lor se va întoarce asupra capului lor:

,,Nu te teme, robul Meu Iacov, zice Domnul, căci Eu sunt cu tine. Voi nimici toate neamurile printre care te-am împrăştiat, dar pe tine nu te voi nimici, ci Te voi pedepsi cu dreptate, nu pot să te las nepedepsit” (Ieremia 46:28).

PARTEA DEOSEBITĂ

Cartea profetului Ieremia are particularități care o fac unică între cărțile profetice.
  1. Spiritualitate

Ieremia a fost supranumit ,,profetul spiritual“ pentru că a susținut că un ritual religios este zadarnic dacă nu este făcut din toată inima. Mai mult chiar, profetul declară că tot sistemul de jertfe este o pierdere de vreme dacă este pătat de ipocrizie:

,,Ce nevoie am Eu de tămâia care vine din Seba, de trestia mirositoare dintr-o ţară depărtată? Arderile voastre de tot nu-Mi plac şi jertfele voastre nu-Mi sunt plăcute.“ (Ieremia 6:20).

,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,,Adăugaţi arderile voastre de tot la jertfele voastre şi mâncaţi-le carnea! Căci n-am vorbit nimic cu părinţii voştri şi nu le-am dat nici o poruncă cu privire la arderi-de-tot şi jertfe în ziua când i-am scos din ţara Egiptului. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: ,,Ascultaţi glasul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu; umblaţi pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiţi fericiţi!“ (Ier. 7:21-23).

Privind înapoi, la vremea dinaintea Sinaiului, Ieremia pregătește poporul pentru viitor. În Babilon, evreii au trebuit să învețe să se închine fără Templu și altare. Acolo au luat ființă ,,sinagogile“, centre de învățătură a Scripturii.

2. Individualitate

Ieremia este unic printre profeți prin faptul că prezice un Nou Legământ pe care Dumnezeu îl va face cu fiecare evreu în mod individual. El vestește astfel timpurile Noului Testament (alt nume pentru Legământul cel Nou), prin care Domnul Isus cheamă individual oamenii să vină la El.

,,În zilele acelea, nu se va mai zice: ,,Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii“, ci fiecare va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă i se vor sterpezi dinţii!“ …

,,Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ,,Cunoaşte pe Domnul!“ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul …“ (Ier. 31:29-30, 34).

3. Implicații politice

Ieremia dă mai multe sfaturi conducătorilor lui Israel decât toți ceilalți profeți. Când s-a micșorat ca putere și suprafață teritorială, regatul lui Iuda a încercat să le ațâțe pe cele două supraputeri ale vremii una împotriva alteia. Când a fost cu Egiptul, când a fost cu Babilonul. Ieremia i-a sfătuit pe toți să se supună imperiului babilonian. El a mers până acolo încât să-l descrie pe împăratul Babilonului drept slujitor al lui Iehova. Nu-i de mirare că a fost considerat un ,,trădător“.

,,Acum dau toate aceste ţări în mâinile robului Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi dau chiar şi fiarele câmpului ca să-i fie supuse“ (Ieremia 27:6; 28:14).

,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Du-te de spune lui Zedechia, împăratul lui Iuda, şi zi-i: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, dau cetatea aceasta în mâinile împăratului Babilonului şi o va arde cu foc“ (Ieremia 32:3, 28; 34:2).

Ca să fie clar pentru toți, Ieremia și-a purtat mesajul pe umeri:

,,Aşa mi-a vorbit Domnul: „Fă-ţi nişte legături şi nişte juguri şi puneţi-le la gât“ (Ieremia 27:2).

,,Dar, dacă un popor sau o împărăţie nu se va supune lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi nu-şi va pleca grumazul sub jugul împăratului Babilonului, voi pedepsi pe poporul acela cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, zice Domnul, până îl voi nimici prin mâna lui“ (Ieremia 27:8).
Neînțeles de concetățeni, Ieremia și-a dus slujirea până la capăt, refugiindu-se în dialogurile lui cu Dumnezeu. Cele nouă rugăciuni înregistrate în cartea lui sunt unele din cele mai sincere și mai oneste din întreaga Scriptură, un exemplu de urmat pentru fiecare dintre noi (Ier. 1: 6; 4: 10; 10: 23– 25; 11: 20; 12: 1– 6; 15: 15– 18; 17: 14– 18; 18: 19– 23; 20: 7– 18).

Mesajul cărţii: Viaţa lui Ieremia este o încurajare pentru toţi cei fragili şi singuratici, pentru toţi cei chemaţi de Dumnezeu, dar neprimiţi de oameni. Cu răbdare, cu blândeţe şi cu perseverenţă, el este purtat de Dumnezeu prin toate încercările şi reuşeşte să-şi ducă până la bun sfârşit slujirea. Mulţi din cei tari şi înflăcăraţi au căzut. Un chipeş Saul, un înţelept capabil ca Solomon, un viteaz ca Samson s-au rostogolit sub vânturile împotrivitoare ale vieţii. Firavul şi plângăreţul Ieremia a rămas însă în picioare. Uneori stejarii falnici cad sub apăsarea furtunii. Rămân însă în picioare sălciile plângătoare biciuite de vânt la marginea apelor.

 

Plângerile lui Ieremia

Cartea aceasta este o elegie scrisă la moartea unui oraş. Ieremia plânge peste Ierusalimul transformat în ruine de către oştile invadatoare ale Babilonului.

Titlul: În original, cartea poartă numele ,,Cum“, după obiceiul evreilor de a identifica sulurile sfinte deschizându-le puțin și citind primul cuvânt al textului scris (în original nu există interjecția ,,Vai!“, cartea începând așa: ,,Cum stă părăsită acum …“. În traducerea greacă, cartea poartă numele ,,lacrimile“. Ieremia, ,,profetul lacrimilor“ ne-a lăsat o carte de bocete pentru Ierusalim.

Autorul: Nimeni nu putea să scrie această carte în afara lui Ieremia. Acest om a fost profetul unei iubiri neîmpărtăşite. Capitolele acestei cărţi ni-l prezintă plângând aplecat peste cadavrul marei sale iubiri: Ierusalimul. Aparent, misiunea lui Ieremia a fost un eşec total. Dumnezeu nu ne judecă însă după rezultatele slujirii noastre, ci după credincioşia pe care am dovedit-o. Din acest punct de vedere, Ieremia este unul dintre cei mai mari bărbaţi din istoria poporului lui Dumnezeu.

Data scrierii: Cartea a fost scrisă la puţin timp după distrugerea Ierusalimului (Ier. 39:52). Nebucadneţar a asediat oraşul din luna Ianuarie 588 până în luna Iulie 586. Ierusalimul a căzut în 19 Iulie, 586, iar Templul şi cetatea au fost date pradă focului în 15 August 586. Probabil că Ieremia a scris această serie de elegii înainte de plecarea lui înspre Egipt (Ier. 43:1-7).

Conţinutul cărţii:

Specific și structură

Știm că Ieremia a fost poet din faptul că mare parte din cartea lui Profetică este sub formă de poezie. Știm de acolo și că el a compus cântări. Aceasta scoate în relief relația dintre poezie și muzică. Același spirit profetic a insuflat și textul poeziilor și melodiile cântărilor. Câțiva profeți din Vechiul Testament au îmbinat muzica cu profeția. Ne gândim în primul rând la Zaharia, Ezechiel și, bineînțeles, David.

Tot așa cum David a compus o cântare de jale când au murit Saul și Ionatan, Ieremia a compus o cântare de jale să fie cântată de întreaga națiune când uciderea lui Iosia a pus capăt unei domnii care promitea foarte mult (2 Cron. 35:25).

Este clar că durerea acestui profet l-a făcut să vibreze cu o măiestrie pe care numai un talent cu totul remarcabil putea s-o aibă. Cele cinci capitole ale cărţii sunt tot atâtea plângeri ale căror versete sunt aşezate în ordine alfabetică. Fiecare dintre primele 4 capitole începe cu litera „a” şi se termină cu „z”. În capitolul 3, fiecărei litere îi sunt alocate un grup de trei versete. Avem de a face cu patru acrostihuri alfabetice. Ieremia plânge literalmente de la A la Z. Probabil că Ieremia a vrut ca această cântare de jale să poată fi memorizată mai ușor și cântată de toți evreii.

Spre deosebire de lumea contemporană occidentală, unde plânsul bărbaților este considerat un semn de slăbiciune, la evrei și la grecii antici plânsul a fost dovada unei capacități extraordinare de a pătrunde realitatea și de a contribui la rezolvarea crizelor. Cu alte cuvinte, când situația o cere, plânsul este cea mai bună cale pentru identificarea unei dureri și pentru vindecarea ei.

Pentru identificarea structurii interne a subiectelor trebuie să ținem seamă de o subtilitate stilistică a lui Ieremia. Cele cinci capitole, de fapt, cele cinci cântări sunt făcute din puncte de vedere diferite. În capitolul 1 se vorbește la persoana a treia singular, ca un reporter care relatează despre prăbușirea Ierusalimului.

În capitolul 2 ni se vorbește tot la persoana a treia singular, dar de data aceasta subiectul nu mai este cetatea, ci Dumnezeu, adevăratul autor al pedepsirii.

Capitolul 3 este cel mai personal dintre toate, semănând mai mult cu o spovedanie. Este scris mai mult la persoana întâi, folosindu-se predominant formele ,,eu, mie, al meu“.

Capitolul 4 este cel mai detașat, autorul alegând să se separe de acțiune și alegând să ne vorbească despre ,,ei, a lor, pentru ei“.

Capitolul 5 se întoarce la identificarea cu poporul, Ieremia alegând să folosească persoana întâi plural, ,,noi, nouă, pe noi“.

Aceste abordări diferite ale aceluiași subiect ne obligă să dăm fiecărui capitol un titlu deosebit, în funcție de punctul de vedere pe care-l folosește Ieremia.

1. Catastrofa. ,,Ea, cetatea“. Accentul este pus pe tragedia căderii Ierusalimului, altădată ,,de mare preț între neamuri, fruntașă printre țări“ (1:1). Distrugerea a fost totală, iar catastrofa a fost că însuși Dumnezeu a trebuit să aducă această pedeapsă:

,,O, voi, care treceţi pe lângă mine,
priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea mea,
ca durerea cu care m-a lovit Domnul în ziua mâniei Lui aprinse! ..

De aceea plâng, îmi varsă lacrimi ochii,
căci s-a depărtat de la mine Cel ce trebuia să mă mângâie, Cel ce trebuia să-mi învioreze viaţa; …“ (Plângeri 1:12,16). 

2. Cauza. ,,El“.  Ieremia spune că pedeapsa a fost meritată și anunțată încă din vechime. Nu se poate să nu observăm acuzația pe care o face Ieremia la adresa profeților mincinoși care au înșelat poporul atunci când avertizările lui și îndemnul de a se preda de bună voie Babilonului ar fi micșorat considerabil suferințele:

,,Vai, în ce întunecime a aruncat Domnul, în mânia Lui, pe fiica Sionului!
A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel
şi nu Şi-a mai adus aminte de scaunul picioarelor Lui în ziua mâniei Lui! …

Prorocii tăi ţi-au prorocit vedenii deşarte şi amăgitoare,
nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea ca să abată astfel robia de la tine,
ci ţi-au făcut prorocii mincinoase şi înşelătoare.

… Domnul a înfăptuit ce hotărâse,
a împlinit cuvântul pe care-l sorocise de multă vreme,
a nimicit fără milă; …“ (Plângerile 2:1, 14, 17).

3. Cura – ,,Eu“. Capitolul 3 este o spovedanie plină de simpatie, cu accente de mângăiere. Ieremia spune că Dumnezeu ar fi fost îndreptățit să-i distrugă pe toți evreii, dar a preferat să n-o facă și să-i trimită doar temporar în Babilon. Cât au fost în viață puteau păstra deci speranța pentru viitor și existența ca națiune.

,,Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde:
Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt,
ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!
„Domnul este partea mea de moştenire”, zice sufletul meu, de aceea nădăjduiesc în El.
Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută.
Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului“ (Plângerile 3:21-26).

Este o mare deosebire între felul în care trăiește lumea și cel în care trăiesc copiii lui Dumnezeu. Lumea răsplătește după merit, instituind ,,meritocrația“. Poporul lui Dumnezeu trăiește după ,,milă“, nădăjduind mereu în bunătatea și bunăvoința divină. Lumea își cere ,,drepturile“. Copiii lui Dumnezeu știu că n-au nici unul.

4. Consecințele. ,,Ei“.  Ieremia se întoarce să recapituleze consecințele lipsei de pocăință sub avertizările lui Dumnezeu. Descrierea grozavelor lucruri care li s-au întâmplat celor din poporul lui Dumnezeu este proporțională cu vinovăția lor:

,,Vai, cum s-a înnegrit aurul şi cum s-a schimbat aurul cel curat!“ …

Voievozii ei erau mai strălucitori decât zăpada, mai albi decât laptele;
trupul le era mai roşu decât mărgeanul; faţa le era ca safirul.
Dar acum înfăţişarea le este mai negricioasă decât funinginea;
aşa că nu mai sunt cunoscuţi pe uliţe,

pielea le este lipită de oase, uscată ca lemnul“ (Plângeri 4:1, 7-8).

Prăbușirea Ierusalimului a fost o surpriză pentru toți contemporanii, dar nu pentru dreptatea divină:

,,Împăraţii pământului n-ar fi crezut şi nici unul din locuitorii lumii n-ar fi crezut
că potrivnicul care-l împresura are să intre pe porţile Ierusalimului“ (Plângerile 4:12).

Ieremia vrea că toți cititorii lui să știe că Dumnezeu este implicat direct în pedepsirea păcatului. Acesta este cauza mâniei lui Dumnezeu și cauza pedepselor care vor veni peste toată lumea.

,,În mânia Lui, Domnul i-a împrăştiat şi nu-Şi mai îndreaptă privirile spre ei!“ (Plângerile 4:16).

Finalul capitolului anunță pedepsirea Edomului, dușmanul de moarte al Israelului și izbăvirea Sionului, pentru că Dumnezeu i-a făcut să-și ispășească pedepsa:

„Bucură-te şi saltă de bucurie, fiica Edomului, care locuieşti în ţara Uţ!
Dar şi la tine va trece potirul şi tu te vei îmbăta şi te vei dezgoli!
Fiica Sionului, nelegiuirea îţi este ispăşită:
El nu te va mai trimite în robie.
Dar ţie, fiica Edomului, îţi va pedepsi nelegiuirea
şi îţi va da pe faţă păcatele” (Plângerile 4:21-22).

5. Cererea. ,,Noi“.  Ultimul capitol este practic o rugăciune făcută în numele întregului popor. Ieremia știe că singura lor nădejde este Dumnezeu. El vrea să se asigure că evreii nu se vor împietri în exil, ci se vor întoarce din toată inima lor la Dumnezeu. Cred din toată inima că aceste plângeri ale lui Ieremia au contribuit la păstrarea providențială a specificului evreiesc și a speranțelor mesianice în oamenii care s-au întors apoi ,,acasă“. Ieremia i-a hrănit din plin cu această speranță:

,,Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat!
Uită-Te şi vezi-ne ocara! …

… Dar Tu, Doamne, împărăţeşti pe vecie;
scaunul Tău de domnie dăinuie din neam în neam!
Pentru ce să ne uiţi pe vecie
şi să ne părăseşti pentru multă vreme?
Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce!
Dă-ne iarăşi zile ca cele de odinioară!
Să ne fi lepădat Tu de tot oare
şi să Te fi mâniat Tu pe noi peste măsură de mult?“ (Plângerile 5:1, 19-22).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

Cartea aceasta este o extraordinară carte de poezie. Ea nu a fost aşezată în secţiunea cărţilor poetice pentru că se înlănţuie în lucrarea profetică a lui Ieremia. Cartea își continuă și astăzi rolul și rostul, fiind citită în fiecare an în sinagogi pe data de 9 Abib (Iulie), când este comemorată ziua în care Babilonul a dărâmat Templul și Ierusalimul. Dărâmarea Ierusalimului a fost un eveniment de o importanță epocală în istoria evreilor. El este consemnat în nu mai puțin de patru ori în Vechiul Testament (2 Regi 25; Ier. 39:1-11; 52; și 2 Cronici 36:11-21). Dacă te duci la sinagogă îi poți auzi pe evrei bocind pe textul Plângerilor lui Ieremia. În fiecare an, evreii comemorează două evenimente definitorii pentru existența lor: Paștele, spre amintirea ieșirii lor din Egipt și 9 Abib, ziua în care a fost dărâmat Templul.

 

Trei teme se împletesc în desfăşurarea ţesăturii poetice:

(1). Cea mai importantă dintre ele este bocetul pentru Ierusalimul dărâmat. Dumnezeu s-a ţinut de cuvânt. Lipsa pocăinţei a atras asupra evreilor pedeapsa cruntă. În durerea lui, Ieremia vorbeşte când în numele său, când în numele cetăţenilor Ierusalimului, când în numele cetăţii însăşi.

(2). A doua temă este mărturisirea păcatelor şi recunoaşterea dreptăţii lui Dumnezeu în hotărârea pedepsei asupra împărăţiei lui Iuda.

(3) Cea de a treia temă este mai puţin dominantă, dar nu mai puţin importantă: ea este nădejdea într-o viitoare restaurare a Ierusalimului şi a locuitorilor săi, datorită marelui har pe care evreii l-au găsit întotdeauna la Dumnezeul lor. Ieremia este un profet care cunoaşte valoarea legământului. Iată ce scrie el în 3:24- 26: „Domnul este partea mea de moştenire”, zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El. Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută. Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului”. Şi aceasta pentru că -„Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, când mâhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare” (Plângeri 3:31-32).

Explicaţia nenorocirii Ierusalimului este descrisă astfel: „Ca un vrăjmaş a ajuns Domnul, a nimicit pe Israel, i-a dărâmat toate palatele, i-a prăpădit întăriturile, şi a umplut pe fiica lui Iuda cu jale şi suspin. I-a pustiit cortul sfânt ca pe o grădină, a nimicit locul adunării Sale; Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătorile şi Sabatul, şi, în mânia Lui năpraznică, a lepădat pe împărat şi pe preot” (Plângeri 2:5-6).

Mesajul cărţii: Ieremia este un slujitor care se aseamănă foarte mult cu Stăpânul său. Peste alte 600 de ani, Domnul Isus avea să vină El însuşi pe pământ şi să plângă pentru aceiaşi cetate: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie” (Matei 23:37-38).

Ca să păstreze simetria istorică, Dumnezeu a rânduit ca această profeție să se împlinească tot pe 9 Nabib, așa că evreii plâng acum la aceași dată și căderea primului templu și căderea celui de al doilea Templu sub sandaua romană a împăratului Titus (70 d.Ch).

Ieremia este legat profetic de lucrarea Domnului Isus. Aduceți-vă aminte că atunci când Domnul și-a întrebat ucenicii: ,,Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?“, unul dintre răspunsuri a fost ,,Ieremia“. Poporul a observat curioase asemănări între viața celor doi.

Când Domnul isus a spus că ,,omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui“, El l-a citat pe Ieremia (Ier. 20:10).

Când cei din Nazaret au vrut să-L omoare aruncându-l de pe stâncă, Domnul semăna foarte mult cu Ieremia care a trebuit să fugă de acasă ca să nu fie omorât. Domnul Isus a fost mereu în pericol de moarte, ca și Ieremia (Ier. 18:23).

Când S-a apropiat de Ierusalim, Domnul Isus a plâns pentru cetate ca și Ieremia (Luca 19:41).

Când a făcut curățirea Templului, Domnul a folosit aceleași cuvinte ca și Ieremia:

,,Este Casa aceasta, peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră? Eu Însumi văd lucrul acesta, zice Domnul!“ (Ieremia 7:11).

,, … şi le-a zis: „Este scris: ,,Casa Mea se va chema o casă de rugăciune“. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari” (Matei 21:13).

În opinia poporului, Domnul Isus a fost un fel de Ieremia! De fapt, Ieremia  a fost primul care a folosit sintagma ,,Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie“ (Ier. 11:19).

Prin caracterul ei tragic, cartea Plângerile lui Ieremia este o avertizare peste veacuri pentru toți credincioșii. Spre surprinderea multora, cărțile lui Ieremia sunt cele mai citate în Apocalipsa lui Ioan, care vorbește despre vremea sfârșitului acestui veac și debutul veacului viitor. Jumătate din citatele amintite în Apocalipsa sunt despre soarta Babilonului, acest centru financiar mondial al viitorului. Dumnezeu îl va distruge și toate popoarele îl vor plânge. Copiii lui Dumnezeu vor striga însă; ,,Aleluia!“ Foarte puțini din cei ce ascultă minunatul refren din ,,Aleluia“ a lui Handel își dau seama că asistă la căderea sistemului babilonian al lumi și la instaurarea domniei ,,Domului domnilor și Împăratul împăraților“. Recitiți capitolul 18 din Apocalipsa și verificați câte ,,trimiteri“ sunt la versete din cărțile lui Ieremia. Plângerile lui ne-au vorbit despre căderea Ierusalimului. Va veni însă o altă zi în care Dumnezeu va cobori din cer o altă cetate, Noul Ierusalim, ,,ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei“. Acolo vom locui noi, pe un pământ nou și într-o cetate nouă.

 

SCHIŢA CĂRŢII

I. Distrugerea Ierusalimului (1)
Nenorocirile Ierusalimului 1:1-11
Jalea Ierusalimului 1:12-22

II. Mânia lui Dumnezeu (2)
Judecata Domnului, 2:1-10
Plângerea profetului, 2:11-22

III. Rugăciune pentru îndurare (3)
Cântarea de jale 3:1-18
Pricina de încredere, 3:19-42
Suferinţa profetului 3:43-54
Rugăciunea profetului, 3:55-66

IV. Jalea Ierusalimului asediat (4)
Asedierea cetăţii, 4:1-12
Motivaţia nenorocirii, 4:13-20
O geană de nădejde, 4:21-22

V. Rugăciune pentru renaştere (5)
Mărturisirea, 5:1-18
Mijlocirea, 5:19-22

 

Ezechiel

(Un comentariu mai amănunțit al cărții lui Ezechiel puteți găsi aici: Ezechiel – Chemarea slavei )

„Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea” (Ezec. 3:16-21).

Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtătorul de cuvînt al Tatălui, care-şi disciplinează copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava Domnului”.

Pentru că se sperie de întâlnirea cu slava Domnului din debutul cărți, mulți se opresc acolo cu citirea ei. Nici nu știu ce mult pierd! Cartea este o bogăție de mesaj dumnezeiesc și de întâlniri cu supranaturalul în forma lui cea mai pură. Mesajul cărții, la fel de necesar acum ca și atunci, este: Dumnezeu este stăpân pe situație!

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu întăreşte” sau „Domnul este tăria mea”.

Ezechiel activează în paralel cu profetul Daniel. Ezechei este în mijlocul poporului. Daniel este la palatul suveranului imperial. Pentru cei ce știu să savureze subtilitățile Cuvântului lui Dumnezeu, numele celor doi profeți definesc mesajul divin pentru epocă.

Așezat la ,,talpa țării“, în mijlocul celor simpli, înconjurat de exilații fără țară, Ezechiel se numește providențial ,,Dumnezeu este tăria mea“.

Așezat la palat, în mijlocul vrăjitorilor, al magilor și al împăraților peste ținuturi, Daniel poartă numele ,,Dumnezeu este Judecătorul“.

Poporul căzut avea nevoie de încurajarea lui Ezechiel. Mai marii lumii aveau nevoie să li se aducă aminte că există Cineva deaspra lor în autoritate, Unul care vede, apreciează, judecă și pedepsește.

Ezechiel aduce ,,supranaturalul“ superior oricărei civilizații în mijlocul oamenilor din popor. Primul capitol al cărții lui, extraordinara și foarte amănunțita vedenie a slavei Domnului, anunță solemn că Dumnezeu s-a mutat temporar la răul Chebar, alături de poporul Său exilat. Cel care fusese pe vremuri cu ei în Egipt, a venit să stea alături de ei și în Babilon.

Autorul: Ca şi Isaia, Ezechiel a fost şi preot şi profet. El se pregătea să slujească Domnului la Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o facă. Preoţii erau instalaţi în slujire numai de la vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia babiloniană în anul 597 î.Cr., pe cînd avea numai 25 de ani. După încă cinci ani petrecuţi în Babilon, Ezechiel şi-a început slujirea printre poporul captiv de la rîul Chebar. Timp de cel puţin 22 de ani activează ca preot şi profet (Ezec. 29:17). Se căsătoreşte, dar nu ştim dacă a avut sau nu copii din această căsătorie. Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani după Daniel, făcînd parte din cei 10.000 de captivi luaţi de Nebucadneţar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ. 24:11-18). El îşi începe activitatea după 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început nădejdiile false ale celor care credeau că robia va fi scurtă şi că evreii se vor întoarce foarte repede acasă. Cartea lui Ezechiel a fost un mesaj adresat naţiunii. Evreii trebuiau convinşi că nu poate fi vorba despre o întoarcere în ţara promisă, mai înainte de a se produce o totală întoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj îşi atinge punctul maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32:

„Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi”.

Data: Amănuntele date de Ezechiel ne ajută să stabilim foarte uşor data scrierii. Fiecare secţiune profetică a cărţii debutează cu data la care a fost primită de la Domnul şi transmisă oamenilor. Activitatea profetică a lui Ezechiel a început în luna Iulie din anul 593 î.Cr. şi a continuat cel puţin pînă la vremea menţionată în ultima profeţie înregistrată de textul cărţii, adică: luna Aprilie din anul 571 î.Cr. Ezechiel a fost contemporan cu Ieremia şi Daniel. Cam de aceiaşi vîrstă cu Daniel, dar mult mai tînăr decît Ieremia, profetul a fost mult influenţat de „profetul lacrimilor” căruia i-a continuat aparent trei dintre profeţiile sale: (1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec. 11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor acrii (Ezec. 18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) şi (3) pilda celor două surori (Ezec. 23:1-49; comparat cu Ier. 3:6-11).

Contextul politic: (preluare dintr-un studiu ținut de Alexandru Vasile Taloș)

Ezechiel s-a născut într-o vreme de mari frământări politice în lumea Orientului Mijlociu. Trei mari imperii se confruntau în acea regiune, Asiria, Babilonul și Egiptul. Sub presiunea militară a acestora, regatele mai mici au dispărut pentru totdeauna din istorie. Imperiul Asirian dominase regiunea Orientului Mijlociu timp de câteva secole. O dată cu moartea lui Ashurbanipal, Asiria a intrat în declin.

Nabopolassar (625-605 î.H.) întemeiază Imperiul Neo-Babilonian, iar fiul său Nebucadrezzar (605-562 î.H.) ridică imperiul la cele mai înalte culmi ale gloriei sale. Egiptul încearcă să joace un rol de mare putere a vremii, dar nu va reuși să împiedice expansiunea celor două imperii spre vest și va fi înfrânt în repetate rânduri.

Pentru a înțelege mai bine contextul în care a profețit Ezechiel este necesară o privire de ansamblu a ultimei perioade din istoria regatului Iuda și a stării de spirit a evreilor deportați în Babilon. Regatul de Nord, Israel, cu capitala la Samaria, a dispărut din istorie în anul 722 î.H., când a fost cucerit de Asirieni, iar populația a fost deportată în

Mesopotamia, între Tigru și Eufrat. În anul 586 î.H., regatul de Sud, Iuda, cu capitala la Ierusalim, a fost cucerit de Babilonieni, iar populația a fost deportată în partea de sud a Mesopotamiei. Ultimii împărați ai lui Iuda au fost Iosia, Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin și Zedechia.

Iosia a domnit la Ierusalim între anii 640–609 î.H. El a început o reformă religioasă prin care a încercat să întoarcă poporul de la idolatrie. În timpul domniei lui și-a început activitatea proorocul Ieremia, care a sprijinit acțiunile de reformă ale lui Iosia.

În anul 622 î.H. a fost descoperită Cartea Legii, în Templu (2 Împărați 22:3-11). În acel an s-a născut proorocul Ezechiel.

În anul 612 î.H., Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a cucerit cetatea Ninive, capitala Asiriei. Faraonul Egiptului, Neco, a încercat să oprească înaintarea lui Nebucadnețar spre Apus și a venit în ajutorul Asiriei la Carchemiș, pe Eufrat. Iosia a ieșit înaintea lui Neco pentru a-l împiedica să ajute Asiria, dar a fost rănit mortal în bătălia de la Meghido, în anul 609 î.H. (2 Cronici 35:20-25). Ieremia a compus un cântec de jale pentru Iosia, care a murit la vârsta de 39 de ani.

Ioahaz sau Jehoahaz (Șalum), fiul lui Iosia, a domnit doar trei luni la Ierusalim, deoarece Neco l-a detronat și l-a dus în captivitate în Egipt (Ieremia 22:10-12), numind în locul lui pe Ioiachim sau Jehoiachim (Eliachim), un alt fiu al lui Iosia, care i-a plătit tribut (2 Împărați 23:31-35). El a refuzat mesajul de avertizare din partea Domnului și a ars sulul cărții lui Ieremia (vezi: Ieremia cap. 36).

Ioiachim a domnit între anii 609–597 î.H. În anul 605 î.H., Nebucadnețar a cucerit Carchemișul și a înaintat destul de mult spre Sud, încât a pretins comori și ostatici de la Ierusalim. Cu această ocazie au fost duși în Babilon, Daniel și cei trei tovarăși ai săi. Ioiachim a domnit în vremuri tulburi și a pendulat politic între Egipteni și Babilonieni (2 Regi 24:1-2). Se pare că a murit în timpul unor raiduri întreprinse de bande trimise de Nebucadnețar și nu a avut parte nici de înmormântare ca rege (Ieremia 23:15-19).

israel_judah_exile__captivity_map

Ioiachin sau Jehoiachin (Ieconia), fiul lui Ioiachim, a domnit doar trei luni și zece zile, deoarece Nebucadnețar a asediat Ierusalimul, iar Ioiachin s-a predat și a fost dus în robie împreună cu familia regală. Babilonienii au jefuit Templul și visteriile regale. Nebucadnețar a dus în robie elita socială, militarii și meseriașii, și a lăsat în Ierusalim doar pătura săracă a orașului. Cu această ocazie, în anul 597 î.H., a fost dus în robie și preotul Ezechiel.

Zedechia (Matania), fiul cel mai mic al lui Iosia și unchiul lui Ioiachin, a fost pus de Nebucadnețar ca rege vasal (2 Regi 24:17). Evreii îl considerau un rege marionetă, deoarece nu era moștenitorul de drept al tronului davidic. Ca o turturică speriată, Zedechia s-a temut să asculte sfaturile lui Ieremia. El s-a răsculat împotriva Babilonului, dar a fost capturat, iar copiii lui au fost uciși în fața lui, apoi i-au scos ochii și l-au dus în lanțuri în Babilon.

În anul 586 î.H., Templul a fost distrus, Ierusalimul lăsat în ruine, iar poporul dus în captivitate. În locul lui a fost numit guvernator Ghedalia, pe care Evreii l-au asasinat; și mulți s-au refugiat în Egipt, unde l-au târât și pe Ieremia.

Ezechiel își datează viziunile și cuvântările referindu-se la a nii de captivitate ai regelui Ioiachin. Chiar și în robie, evreii îl considerau pe Ioiachin împăratul davidic și sperau să se întoarcă împreună cu el la Ierusalim. După moartea lui Nebucadnețar, noul împărat al

Babilonului, Evil-Merodac i-a oferit un statut privilegiat lui Ioaiachin, când acesta avea vârsta de 55 ani. Anii robiei lui Ioaiachin corespund cu anii robiei lui Ezechiel. Datările lui Ezechiel, făcute după lunile anului ebraic.

PASAJ
REFERINȚA – Anul Robiei CALENDAR IULIAN

1:1-2 Anul 5; luna 4; ziua 5 – 593 î.H.
3:16 Anul 5; luna 4; ziua 12 – 593 î.H.
8:1 Anul 6; luna 6; ziua 5 – 592 î.H.
20:1 Anul 7; luna 5; ziua 10 – 591 î.H.
24:1 Anul 9; luna 10; ziua 10 – 588 î.H.
29:1 Anul 10; luna 10; ziua 12 – 587 î.H.
26:1 Anul 11; luna ?; ziua 1 – 586 î.H.
30:20 Anul 11; luna 1; ziua 7 – 586 î.H.
31:1 Anul 11; luna 3; ziua 7 – 586 î.H.
33:21  Anul 12; luna 10; ziua 5 – 585 î.H.
32:1  Anul 12; luna 12; ziua 1 – 585 î.H.
32:17 Anul 12; luna 12; ziua 15 – 585 î.H.
40:1 Anul 25; luna 1; ziua 10 – 573 î.H.
29:17 Anul 27; luna 1; ziua 1 – 571 î.H.
2 Regi 25:27 Anul 37; luna 12; ziua 27 – 561 î.H.

Robia Babiloniană a durat 70 ani, conform proorociei lui Ieremia.
539 î.H. – Căderea Babilonului sub Medo-Persani
538 î.H. – Decretul Împăratului Cir de întoarcere a evreilor
536 î.H. – Sosirea la Ierusalim a primilor evrei cu Zorobabel
535 î.H. – Punerea temeliilor Templului la Ierusalim
516 î.H. – Dedicarea celui de al doilea Templu
Conţinutul cărţii: Cartea lui Ezechiel are un caracter autobiografic şi este aranjată într-o ordine cronologică. Conţinutul cărţii înregistrează activitatea lui Ezechiel ca profet.

Există suprapuse două paliere de acțiune. La suprafață, în cadrul istoric Ezechiel narează trei miscări distincte: (a) profeţii adresate situaţiei prezente: judecata Ierusalimului şi a poporului evreu (Ezec. 4-14), (b) profeţii despre viitor – destinul naţiunilor (Ezec. 25-39) şi (c) profeţii despre vremea sfîrşitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40-48).

În palierul din lumea nevăzută, întâmplările de pe pământ sunt cauzate direct de mișcările ,,slavei lui Dumnezeu“.  Profețiile lui Ezechiel sunt structurate clar în jurul celor trei ,,viziuni ale slavei Domnului“.

În prima viziune, slava Domnului sosește la Babilon (Ezec. 1:1-28).

În cea de a doua viziune, slava Domnului se pleacă din Ierusalim (Ezec. cap. 8 – 11), iar în cea de a treia viziune, slava Domnului se întoarce în Ierusalim (Ezec. 43).

img_0258

Nimic din ceea ce se petrece pe pământ nu este la întâmplare. Ceea ce se vede este determinat de ceea ce nu se vede. Ezechiel ne descopră dependența dintre evenimentele vizibile și acțiunile lui Dumnezeu în lumea invizibilă. Vedeniile lui ne pun înainte activitatea Duhului lui Dumnezeu, la fel de importantă atunci cum este și astăzi. El este puterea lui Dumnezeu care împlinește pe pământ planurile Celui Atotputernic.

Ezechiel este un prooroc foarte puţin citat în Noul Testament. Nu-l găsim în textul Evangheliilor sau al epistolelor, dar el apare în toată măreţia lui în cartea Apocalipsei. Pentru cel ce cunoaşte Biblia, nu este nici un secret că Ezechiel şi Ioan sînt amîndoi profeţi apocaliptici. Şi unul şi celălalt au avut harul să primească de la Domnul descoperiri extraordinare despre vremurile sfîrşitului, în care Dumnezeu va face ceruri noi şi un pămînt nou în care va locui neprihănirea. Multe din pasajele cărţilor lor pot fi citite şi studiate în paralel. Iată de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui Dumnezeu:

„Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el” (Ezec. 1:26).

„Numaidecît am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere” (Apoc. 4:2-3).

Ca şi cartea lui Ioan, şi proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde (Ezec. 17), poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) şi tablouri cu încărcătură simbolică. Specificul acesta mai are încă o explicaţie. Pînă la căderea Ierusalimului, Dumnezeu l-a făcut literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Aşa că mesajul lui către popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci prin intermediul gesturilor şi al simbolurilor. Din cauza acestei situaţii, profetul a fost împins de cîteva ori de Dumnezeu în situaţii dificile. A trebuit să umble gol, să stea legat cu frînghii, să mănînce baligă de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice a fost însă moartea soţiei sale, produsă chiar în ziua în care a căzut Ierusalimul (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel către popor să sune la fel cu glasul Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul să guste ceva din durerea pe care Dumnezeu însuşi a simţit-o cînd a încuviinţat pedepsirea cetăţii favorite.

Unul dintre cele mai grafice capitole ale cărţii lui Ezechiel este capitolul 37 în care găsim viziunea văii oaselor. Nicăieri în Biblie nu este descrisă mai plastic refacerea şi renaşterea poporului evreu. Şi tot nicăieri în Biblie nu se găseşte mai clar declaraţia că Dumnezeu nu şi-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate să-i ridice chiar şi din morminte pentru a-i aşeza în matca destinului lor mesianic.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una din expresiile caracteristice ale cărţii este „slava Domnului”. Ea apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca să reapară în capitolul 43 al cărţii. Capitolul l debutează cu descrierea slavei cereşti, iar capitolele 40-48 încheie cartea cu descrirea instaurării slavei lui Dumnezeu pe pămînt („Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; facă-se voia Ta; vie împărăţia Ta; precum în cer aşa şi pe pămînt” – Matei 6:9-10). Între aceste două extreme, cartea lui Ezechiel ne prezintă ce s-a întîmplat cu slava Domnului în împărăţia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca să fie martor la idolatria poporului şi pentru a asista la plecarea slavei Domnului din cetate.

În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legămîntului din Cortul întîlnirii. Din pricina păcatelor poporului, în timpul vieţii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite asupra evreilor pedeapsa robiei. Înainte însă de căderea Ierusalimului, slava Domnului părăseşte treptat cetatea. Mai întîi, ea „s-a ridicat dintre heruvimul pe care era şi s-a îndreptat spre pragul casei” (Ezec. 9:3). Această mişcare a ei a făcut ca Templul să se umple de nor şi curtea de strălucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava Domnului a plecat din pragul Templului, şi s-a aşezat pe heruvimi. Heruvimii şi-au întins aripile… şi s-au oprit la intrarea porţii Casei Domnului spre răsărit” (Ezec. 10:18-19). „După aceea… slava Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul cetăţii” (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a făcut cu o încetineală şi cu o maiestate care subliniază parcă regretul cu care Dumnezeu trebuie să se despartă de cetate şi să îngăduie distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a început prăpădul.

Ezechiel nu se opreşte însă aici. Profeţia lui ridică vălul de la orizontul viitorului. Capitolele finale ale cărţii lui proclamă întronarea împărăţiei lui Israel şi revenirea slavei: „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit… Slava Domnului a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit. Atunci, Duhul m-a răpit şi m-a dus în curtea dinlăuntru. Şi Casa era plină de slava Domnului!” (Ezec. 43: l -5).

>Mesajul cărţii: Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a descoperi care este ideea principală şi mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se găsesc pe aproape fiecare filă a cărţii. Cu variaţii minime, fraza: „Şi vor şti că Eu sînt Domnul” se repetă de nu mai puţin de 70 de ori. Ea este folosită de 29 de ori atunci cînd se vorbeşte despre pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se vorbeşte despre judecata divină care va cădea asupra neamurilor; şi de 17 ori atunci cînd se vorbeşte despre viitoarea restaurare a Israelului şi despre binecuvîntarea care va veni asupra lui la vremea sfîrşitului. Această observaţie dă pe faţă însăşi chintesenţa cărţii. Ezechiel anunţă că poporul ales, şi toate celelalte popoare ale lumii, vor ajunge să cunoască în scurgerea vremii că Iehova este singurul şi adevăratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor şi asupra istoriei.

Aceasta se va face prin trei acţiuni distincte:

(a) Mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului şi despre ducerea poporului ales în robie, lucru despre care noi ştim astăzi că s-a întîmplat întocmai. Pentru judecarea poporului, cel mai ilustrativ pasaj este acela din capitolul 6 al cărții, unde expresia apare de patru ori (v. 7, 10, 13, 14)

,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului*, întoarce-ţi faţa spre munţii** lui Israel, proroceşte împotriva lor şi zi: ‘Munţi ai lui Israel, ascultaţi Cuvântul Domnului, Dumnezeu! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu, către munţi şi dealuri, către văgăuni şi văi: «Iată, voi aduce sabia împotriva voastră şi vă voi nimici* înălţimile. Altarele voastre vor fi pustiite, stâlpii voştri închinaţi soarelui vor fi sfărâmaţi şi voi face ca morţii voştri să cadă înaintea idolilor voştri. Voi pune trupurile moarte ale copiilor lui Israel înaintea idolilor lor şi vă voi risipi oasele în jurul altarelor voastre. Pretutindeni pe unde locuiţi, cetăţile vă vor fi nimicite şi înălţimile, pustiite; altarele voastre vor fi surpate şi părăsite, idolii voştri vor fi sfărâmaţi şi vor pieri, stâlpii voştri închinaţi Soarelui vor fi tăiaţi şi lucrările voastre, nimicite. Morţii vor cădea în mijlocul vostru şi veţi şti* că Eu sunt Domnul. Dar* voi lăsa câteva rămăşiţe dintre voi, care vor scăpa de sabie printre neamuri când veţi fi risipiţi în felurite ţări. Şi cei ce vor scăpa din voi îşi vor aduce aminte de Mine printre neamurile unde vor fi robi, pentru că le voi zdrobi* inima preacurvară şi necredincioasă şi ochii** care au curvit după idolii lor. Atunci le va fi scârbă de ei înşişi din pricina mişeliilor pe care le-au făcut, din pricina tuturor urâciunilor lor. Şi vor şti că Eu sunt Domnul şi că nu degeaba i-am ameninţat că le voi trimite toate aceste rele“ (Ezec. 6:1-10)

(b) În al doilea rînd, prin judecata şi pedepsirea popoarelor existente în zilele lui Ezechiel, lucru despre care iarăşi noi ştim că s-a întîmplat întocmai.

(c) În al treilea rînd, prin prezervarea Israelului şi prin finala lui restaurare în poziţia şi privilegiile de popor al Legămîntului. Cel mai cunoscut pasaj care ilustrează această lucrare este celebra ,,viziune din valea oaselor“ (Ezec.6). Aceasta s-a întîmplat parţial o dată cu reîntoarcerea din robia Babiloneană a „rămăşiţei” sub conducerea lui Ezra şi Neemia, se întîmplă acum prin supravieţuirea miracuIoasă a Israelului şi îşi va avea curînd încununarea în instaurarea împărăţiei Mielului.

Mesajul tuturor profețiilor este exprimarea dorinței suverane a lui Dumnezeu de a fi recunoscut pentru ceea ce este și pentru cine este El. Ignorarea Lui pe planeta rebelă a oamenilor trebuie să ia sfârșit. În spatele cuvintelor rostite de Ezechiel se află preocuparea lui Dumnezeu pentru numele Lui cel sfânt (aici cu sens de ,,excelent“) pe care Israel l-a profanat în fața celorlalte neamuri.

,,De aceea, spune casei lui Israel: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu* celui sfânt, pe care l-aţi pângărit printre neamurile la care aţi mers“  (Ezec. 36:22).

>Redus la o singură afirmaţie, cartea lui Ezechiel spune: „Şi veţi cunoaşte că Eu sînt Domnul!”

SCHIŢA CĂRŢII

Viziunea iniţială şi chemarea profetului Ezechiel în slujbă (1-3)

1. PREZENT – JUDECATA IERUSALIMULUI ŞI A POPORULUI (4-24)
Pilde şi profeţii despre apropierea pedepsei (4-7)
Viziunea Templului şi a cetăţii: Slava Domnului pleacă (8-11)
Alte simboluri şi mesaje despre judecată (12-24)

2. VIITOR – DESTINUL NAŢIUNILOR (25-39)
Judecăţi asupra popoarelor străine (25-32)
După judecată Israelul va fi restaurat (33-37)
Distrugerea lui GOG şi MAGOG; înălţarea Israelului (38-39)

3. VREMEA SFÎRŞITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48)

TEMPLUL reclădit şi slava cea nouă (40:1 – 43:12)
ÎNCHINAREA reînnoită, rîul cel sfînt (43:13- 47:12)
ŢARA re-împărţită şi
CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)

 

 

Daniel

Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii. Reciproca este valabilă, căci întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conţinutul profetic aşezat în cele 66 de cărţi ale Bibliei.

Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot aşa, cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne orientăm în succesiunea de evenimente consemnate în profeţii.

Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toţi cei care au combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii ei înfierbîntaţi au prezentat-o drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întări în credinţă pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.

Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici. Pentru creştini, lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor conţinute chiar în textul cărţii, despre Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l aşează în rîndul sfinţilor poporului evreu, numindu-l: „un om neprihănit” şi „un om foarte înţelept” (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a trăit în vremea cînd ni se spune că a trăit, ori el îl aminteşte pe Daniel ca pe un contemporan al său aflat încă în viaţă.

Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui Daniel vine însă din partea Domnului Isus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântării Sale din Matei 24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicîndu-le ucenicilor semnele care-i vor anunţa că e timpul să fugă din Ierusalim („De aceea, cînd veţi vedea „urîciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfînt” – cine citeşte să înţeleagă! -…”)

În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare” citînd din Daniel 12:1: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii pînă acum şi nici nu va mai fi”.

Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului…”

Mai mult decît atît, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Domnul Isus i-a răspuns cu acelaşi text din Daniel 7:13, 14: „Da, sînt. Ba mai mult, vă spun de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (Matei 26:63-64).

Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare” confirmînd ceea ce scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, pînă la vremea sfîrşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a sfîrşitului”, a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel şi a declarat emfatic: (De acum) „Cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24:15).

Acestei înţelegeri îi dedicăm rîndurile care urmează.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este judecătorul”.

Daniel activează în paralel cu Ezechiel, profetul exilaților. Ezechei este în mijlocul poporului. Daniel este la palatul suveranului imperial. Pentru cei ce știu să savureze subtilitățile Cuvântului lui Dumnezeu, numele celor doi profeți definesc mesajul divin pentru epocă.

Așezat la ,,talpa țării“, în mijlocul celor simpli, înconjurat de exilații fără țară, Ezechiel se numește providențial ,,Dumnezeu este tăria mea“.

Așezat la palat, în mijlocul vrăjitorilor, al magilor și al împăraților peste ținuturi, Daniel poartă numele ,,Dumnezeu este Judecătorul“.

Poporul căzut avea nevoie de încurajarea lui Ezechiel. Mai marii lumii aveau nevoie să li se aducă aminte că există Cineva deaspra lor în autoritate, Unul care vede, apreciează, judecă și pedepsește.

Există o progresie în procesul prin care Dumnezeu se descoperă celor din Babilon:

(1) de la înțelepciunea excepțională pe care le-o dăruiește tinerilor evrei ridicați deasupra celorlalți ,,studenți“ din celelalte neamuri (Dan. 1:20),

(2) la decretul lui Nebucadnețar care recunoaște că ,,Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților“,

(3) la interdiciția dată de Nebucadnețar ca ,,nici un om, din orice popor, neam sau limbă“ să nu-L vorbească de rău pe Dumnezeul evreilor (Dan. 3:29,

(4) la edictul dat de Nebucadnețar care proclamă măreția lui Dumnezeu și subordonarea lui personală înaintea Dumnezeului evreilor (Dan. 4:34-37), la

(5) la zdrobirea lui Belșațar pentru hulă (Dan. 5:24-30),

(6) la porunca dată de Dariu ca toți oamenii din Imperiu să accepte autoritatea Dumnezeului evreilor.

Sunt exact ,,șase“ trepte de revelație destinate omenirii, simbolizată de cifra care-l identifică pe om în simbolistica biblică. Pentru evrei, Daniel consemnează o ,,septadă“ divină de revelații.

Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre acest om extraordinar.

(1). Ca tînăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărît să nu-şi piardă specificul naţional evreiesc, refuzînd să „se spurce mîncînd din bucatele aduse de la masa împăratului” (Dan. 1:8). Pus în şcoală, a dat curînd dovadă de o înţelepciune cu totul ieşită din comun, dar mai ales s-a evidenţiat prin capacitatea supranaturală de a pătrunde în lumea lui Dumnezeu şi de a primi tălmăciri pentru vise şi vedenii. În Babilon, pentru declanșarea procesului de asimilare, ,,căpetenia famenilor dregători“ i-a schimbat numele în ,,Beltșațar“ (Cel cu viața păzită de Bel). Procesul de îndoctrinare și de asimilare n-a reușit în cazul lui Daniel și al celor trei prieteni ai săi. Ori de câte ori apare în textul cărții, numele Beltșațar este însoțit de numele real al lui Daniel (Dan. 1:7; 2:26; 4:8; 4:9, 18, 19; 5:12; 10:1). Chiar și cartea stă de mărturie, fiind numită cartea lui Daniel, nu a lui Beltșațar! Profetul s-a numit întotdeauna pe sine ,,Daniel“ (,,eu, Daniel“ – 7:15; 8:1; 9:2; 10:2 ,,pe mine, Daniel“ – 7:28; 8:15, 27, ). Îngerul Gavril îl numește ,,Daniel“: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea“ (9:22; 10:11-12; 12:4, 9). Și tot Daniel l-a numit, la bătrânețe, și împăratul Darius: ,,„Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” (Dan. 6:20). Refuzul lui daniel de a se lăsa identificat cu un idol păgân este o conformare la strictețea citată în psalmi: ,,Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele“ (Ps. 16:4)

Părerea că Daniel a ținut toată viața sa dieta vegetariană ca să nu se spurce cu bucatele de la masa împăratului din Babilon nu are însă suport biblic. Iată ce citim în text:

„În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:2-3).

Este clar că în afara celor trei săptămâni de jale, Daniel le-a făcut pe toate cele citate, adică ,,a mâncat carne, a mâncat bucate alese și a băut vin“. Râvna unor predicatori ne-a obișnuit însă să credem altfel …

(2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadneţar, a fost promovat în cele mai înalte dregătorii imperiale. Şi acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a trăi ca un evreu cucernic. Din această cauză, la vîrsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapă cu lei, din care Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos. Caracterul său integru şi apartenenţa lui la lumea supraomenească a revelaţiei divine, l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frămîntate ale istoriei.

Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost urmat de Belşaţar, iar apoi Babilonul a căzut în stăpînirea lui Dariu, medul şi a lui Cir, persanul. Simpatizat de toţi aceştia, Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu să fie un fel de „crainic dumnezeiesc” pe lîngă curţile imperiale ale pămîntului. La ceas de cumpănă, el a fost, asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel de conştiinţă cosmică şi de „lumină a neamurilor”.

A murit la Susa, probabil de bătrîneţe, la 90-94 de ani.

Contextul scrierii: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestată este şi conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc sau din gura leilor, apariţii angelice sînt întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de separat.

De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atît de proeminent în această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar şi Templul – ultima speranţă a evreilor – fusese ras de pe faţa pămîntului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decît dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puţin aşa le plăcea să creadă celor din păgînul imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi să creadă şi evreii. Reîntoarcerea şi refacerea păreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine Dumnezeu de această promisiune dacă nu s-a ţinut de promisiunile făcute lui David şi Solomon?!

Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte răspunsuri date unor astfel de gînduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova şi adresate lui Israel şi neamurilor deopotrivă.

Atunci cînd Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranităţii Sale de la Israel şi l-a dăruit lui Nebucadneţar, El l-a ridicat pe evreul Daniel şi l-a aşezat la curtea regală Babiloneană pentru ca prin buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe Nebucadneţar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetînd să mai vorbească la Ierusalim, Dumnezeu şi-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor că El există şi că are ultimul cuvînt în desfăşurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu „de aproape”, gată să le asigure supravieţuirea şi în stare să-i elibereze şi acum din robie tot aşa cum a făcut-o şi atunci cînd i-a scos din ţara Egiptului.

Conţinutul cărţii:

Daniel schita

 

 

Conţinutul cărţii: Cartea lui Daniel este plină de întîmplări în care supranaturalul invadează lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost vremea cînd poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelaţie deosebită, cu puternice implicaţii în desfăşurarea ulterioară a istoriei.

Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai şi nu au fost produsul fabulaţiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra poporului evreu.

Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinţă monoteistă mai tare decît granitul. Cei plecaţi în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetărie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuţi în captivitate, Dumnezeu i-a „curăţit” pe evrei în cuptorul mîniei Lui şi i-a scos de acolo vindecaţi pentru vecie. Nu mulţimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci tocmai acele manifestări dumnezeieşti supranaturale amintite în cartea profetului Daniel.

De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viaţă. Şi cum s-ar fi putut să fie altfel după întîmplări ca cele relatate în capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale? Ba încă sub influenţa lui Daniel, Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii către toate popoarele din Imperiu în care recunoştea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei din Israel. Cu o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia („în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărţi că trebuiau să treacă 70 de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia” – cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre căderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan şi de rezidire a templului din Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 şi 46).

Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei văzîndu-le prinzînd viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele din aceşti 70 de ani de evenimente supranaturale explică spulberarea îndoielilor şi rătăcirilor lor şi transformarea lor într-un popor cu o adorare totală, unică şi definitivă pentru Iehova.

Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sînt istorice, iar ultimele 6 capitole sînt profetice.

Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpîneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place”. Este semnificativ că acest mesaj este făcut să ajungă la noi prin gura smeritului Nebucadneţar, „capul” de aur şi cel dintîi suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor”.

O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este scrisă în două limbi. De la capitolul 2:4 pînă la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul textului este scris însă în limba ebraică. Are faptul acesta vreo semnificaţie? Noi credem că da.

Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar (cap.2) şi prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amîndouă ne trasează cursul general al istoriei din „vremea neamurilor”. Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sînt scrise în aramaică, limba care se vorbea atunci în instituţiile comerciale şi diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba ebraică din debutul cărţii, la limba aramaică din mijlocul ei şi apoi întoarcerea la limba ebraică ilustrează schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii şi mai spune ceva, şi anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor, păstrînd doar pentru cei ce ştiau limba evreilor detaliile lui semnificative.

În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris cartea tocmai în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înţeles aramaică (vezi 2 Regi 18:26), iar după robia babiloneană, ei n-ar mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră să o mai folosească (vezi Neemia 8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a trăit Daniel, evreii au cunoscut amîndouă limbile amintite.

Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei evenimentelor anunţate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste valabilitatea, pentru că de fapt nu vor să-i primească mesajul.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în care Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sînt într-atît de exacte şi de clare încît mai marii iudeilor au interzis cu desăvîrşire studierea lor, ca nu cumva poporul să priceapă că Isus a fost într-adevăr „Unsul-Mesia”.

Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţînare că amănuntele istorice au fost adăugate mult mai tîrziu în cartea lui Daniel de către preoţi. Descoperirile de la Marea Moartă (între altele şi o copie a cărţii lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul profetic din care a citat Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era creştină.

Cartea lui Daniel este cheia profetică a Bibliei. Imaginea ei se reflectă simetric în cartea Apocalipsei. Cele mai importante pasaje profetice ale cărţii sînt visele profetice ale lui Nebucadneţar din capitolul 2 şi vedenia despre „cele şaptezeci de săptămîni” din capitolul 9.

Visul lui Nebucadneţar din capitolul 2 schiţează istoria împărăţiilor lumii şi are un interes deosebit pentru neamuri. Vedenia lui Daniel din capitolul 9 este o profeţie privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acesta.

Visul lui Nebucadneţar

Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decît acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu s-a hotărît să renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istorie divină Israelul şi să aducă în scenă „Vremea neamurilor”, pomenite de Domnul Isus în Luca 21:24.

Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întîmpla în vremurile de pe urmă” (Dan. 2:28), Dumnezeu îi descoperă în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pămînt începînd cu Imperiul lui şi pînă la venirea împărăţiei „care va dăinui veşnic” (Dan. 2:44.) Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pămînt va fi instaurată fără ajutorul vreunei mîini” şi va acoperi întreg pămîntul (Dan. 2:34, 35, 45).

Cei dintîi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 după Cristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rîndul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale:

„Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sînt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pîntecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe Greci, care au deţinut supremaţia începînd cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică” îi arăta pe Romani, care sînt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sînt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Anticrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pămînt este Cristos”. („Tretise on Crist and Antichrist” – Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210par.28)

Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au dat seama chiar şi că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de guvernămînt, aliate într-o formă de stăpînire comună, care îi va face loc Anticristului şi că Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremii neamurilor”, instaurînd chiar aici pe pămînt împărăţia neprihănirii. Cei dintîi creştini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea împărăţiei. Nu este de mirare, căci însuşi Domnul îi învăţase să se roage spunînd: „Vie împărăţia Ta” (Mat. 6:10).

Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-o oferea Daniel ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o:

Imperiul Babilonian – a fost instalat la putere începînd cu anul 604 înainte de Cristos, prin venirea lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocă de aur”. Realizările militare, economice şi edilitare din Imperiu au depăşit fără termen de comparaţie tot ceea ce omenirea văzuse pînă la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latură lungă de 23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de 25 de metri. În interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Rîul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi domnea pe un uriaş tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu.

Ca simbol profetic întîlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea oamenilor de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea la Dumnezeu şi în care omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine. În judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el nu-şi găseşte un rival pe pămînt de care să se teamă, Dumnezeu însuşi se ridică împotriva lui şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai închidă”. Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cirus-persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bătrîn al lui Cir. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, cînd populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a rîului, pe sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă zadarnic, dacă „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărîse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora”, un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bîntui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre căderea Babilonului (în 538 î.Cr.) mai vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte să se întîmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31.

Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de însuşi Dumnezeu, care-i cîntărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit sinonimă cu înfrîngerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, formînd un sistem prosper pentru o vreme, mîndru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare. Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie la asemănările care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist şi Babilonul istoric. Citiţi în acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sînt multe. Noi ne mărginim să enumerăm doar cîteva:

(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32).
(2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor.
(3) Mîndria merge înaintea căderii.
(4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului.
(5) Bogăţia şi slava lumii sînt puse în cîntarul divin şi fiecare îşi va primi răsplata.

Imperiul Medo-Persan – a luat fiinţă în 538 î.Cr. şi a durat 200 de ani, pînă cînd a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a căzut Babilonul în mîinile medo-perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). După cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărîtă de însuşi Dumnezeu care o anunţase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui împărat (Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint” (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rînă şi avea trei coaste în gură între dinţi” (7:5), dar şi cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi pînă la graniţele Greciei.

Importanţa profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că evenimentul cel mai extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei făcută despre apariţia şi rolul împăratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe cînd slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi” că s-au împlinit datele anunţate de profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai marii poporului iudeu s-au înfăţişat înaintea împăratului purtînd în mîini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru şi Ezra ne povesteşte despre hotărîrea luată de el (Ezra l: l -11).

După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit încercînd să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la Arabela (331 î.Cr.) deşi copleşiţi numeric, proporţia a fost se pare de unul la douăzeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiîntîlnită în istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsîndu-i loc lui Alexandru să se întindă „pînă la marginile pămîntului” (Daniel 8:5).

Imperiul Grecesc – este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pîntecele şi coapsele de aramă” (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obişnuite echipament de război făcut din aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sînt „de aramă”. Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrîngă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii spun, a izbucnit în plîns, pentru că nu putea merge mai departe.

Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beţii şi în serbări în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuse în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.

Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adîncă şi de durată. Filozofia grecească n-a făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanţii s-au impus prin forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu.

Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cînd a intrat călare în Templu şi a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorît preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obrăznicia cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naţionalist în evrei şi sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat şi şi-au dobîndit libertatea. Această scurtă perioadă de libertate s-a sfîrşit însă repede. Din cauza frămîntăriior interne şi a luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpînirea maşinii de război romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadneţar şi din vedeniile lui Daniel.

Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare suficient de şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de grozavă de înspăimîntătoare şi puternică” (Daniel 7:7). Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană care „avea nişte dinţi mari de fier, mînca, sfărîmă, şi călca în picioare ce mai rămînea”

Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului…

În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat pînă în 1453 d.Cr. De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii.

Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:

(1) el va fi cea din urmă formă de stăpînire omenească asupra pămîntului şi

(2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu se merită să aruncăm o privire mai atentă şi să căutăm să identificăm fragmentele de informaţii pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic.

Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.

a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune că în prima lui parte de existentă („picioare”), imperiul este unitar şi are tăria fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfăţişează sub forma unei imposibile unităţi între fierul şi lutul amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin”, dispărînd temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii”. (Noi trăim acum în vremea sfîrşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca alcătuire, sub numele de „Confederaţia Europeană” sau „Piaţa Comună” sau „Comunitatea Europeană”. Există astăzi chiar şi un „Parlament European” ca un mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi distincte de guvernămînt simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe sfîrşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul” (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, „domnul care va veni” (Daniel 9:26). El va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini omeneşti” (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împărăţia în mîinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2).

b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu şi-a găsit echivalent în nici o creatură de pe faţa pămîntului. Textele profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA”. Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavă de înspămîntătoare şi de puternică”. „Avea dinţi mari de fier şi mînca, sfărîmă şi călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte” (Daniel 7:7) Astăzi oamenii au descoperit energia atomică şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe toţi locuitorii pămîntului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic.

c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vîndă sau să cumpere” (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de cînd au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul pe care se îndreaptă societatea de mîine.

d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat şi în alte timpuri, dar ceea ce se va întîmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară”, va îndemna tot pămîntul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari:

„Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică deci) şi făcea ca pămîntul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi, a cărei rană fusese vindecată…  Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorîţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:12-15).

e) este primul şi singurul imperiu care, crezînd în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată” (Apoc. 13:12) şi îi va transmite împotrivirea lui faţă de Stăpînul universului care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia” şi să devină „Satanah” (Împotrivitorul).

Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:4).

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţiilor fi daţi în mîinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme” (Daniel 7:25).

„Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi pînă va trece mînia, căci ce este hotărît se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvînt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi”. (Daniel 11:36-37)

Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunţită în cartea Apocalipsei. Pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de guvernămînt al oamenilor, mai rea şi mai perversă decît toate celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini omeneşti”- Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadneţar, punînd capăt vremii neamurilor, şi întemeind o nouă împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui Prea înalt” (Daniel 7:27).

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpînire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 17:13-14).

Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi:

(1). Sfîrşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate care să culmineze cu venirea împărăţiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de criză, de prăbuşire şi de catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mîini” (arătată în cap.7 a fi Cristos în împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul, transformîndu-l într-o pleavă luată de vînt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45).

Iată ce scrie William Newall în această privinţă: „Toate visările moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Cristos sînt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare Satanică. „Cînd vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal.5:3). Cristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii transformîndu-le în pleavă purtată de vînt”.

(2). Sfîrşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul lui Nebucadneţar sînt o reprezentare fidelă a istoriei. După cîte ştim, imperiul roman s-a rupt în doua ramuri – Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395 d.Cr. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi în perioada descrisă de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Trăim astăzi o renaştere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti” de care vorbea Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a avea în curînd o monedă comună unică, etc. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Anticrist. Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar… pacea adevărată nu va fi aşezată decît de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial: Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii”.

CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI

Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cărţii lui Daniel este o profeţie privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), Cîrmuitorul” (Dan. 9:25).

Această perioadă cuprinde istoria din „vremea neamurilor”, pînă cînd Dumnezeu se va arăta şi va reaşeza Israelul în prerogativele Mesianice („toate neamurile vor fi binecuvîntate în sămînţa ta” – Gen 22:18).

Iată cuprinsul profeţiei:.

(a) În versetele 24-27 i se spune lui Daniel că: „70 de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului său”. Aceste 70 de săptămîni (sau septade, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de săptămînă) sînt împărţite în două grupe, după cum urmează: primele 69 de săptămîni şi săptămîna a-70-a.

De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” şi pînă în ziua cînd Mesia va fi „stîrpit” au fost hotărîte şapte săptămîni şi şase zeci şi două de săptămîni”. Făcînd socotelile ajungem la 69×7=483 de ani de la decret şi pînă la moartea lui Mesia. Rămîne încă o a 70-a săptămînă de ani, rezervaţi pentru vremea sfîrşitului, cînd un „domn al unui popor care va veni” va face un legămînt trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei săptămîni va călca legămîntul şi, intrînd în Templu, se va da drept Dumnezeu.

Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecînd peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe ca urmare a cerem făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU” (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este dată la începutul cărţii: „În luna Nisan a anului al douăzecelea al împăratului Artarxerxe” sau în luna Nisan 445 î.Cr.

După obiceiul evreiesc, atunci cînd nu ni se precizează ziua din lună este vorba de cea dintîi zi a ei. Făcînd transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal” au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile profetice vorbeşte în anii luni-solari de cîte 360 de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei) şi dacă facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întîmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar” (Luca 3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.

Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce a fost refuzat de mai marii evreilor aşteptînd ceea ce El numea „Ceasul” care-i fusese hotărît. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).

„Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din CEASUL acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la CEASUL acesta!” (Ioan 12:27).

Într-adevăr în repetate rînduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Cînd fariseii au protestat, invocînd blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a spus clar: „Aceasta este ziua! Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!” (Luca 19:40)

Fără a-şi face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul şi a izbucnit în plîns spunînd: „Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sînt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile cînd vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strînge din toate părţile te vor face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, PENTRU CĂ N-AI CUNOSCUT VREMEA CÎND AI FOST CERCETATA” (Luca 19:42-44)

Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea profeţiei rostită de Zaharia: Împăratul, Cîrmuitorul venise blînd şi călarepe un mînz, pe mînzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul” înainta spre criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de momentul cînd avea să fie „stîrpit”, şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce vroise să spună Daniel atunci cînd adăugase „stîrpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Mîntuitorul călătorea înspre înviere!

Ce se întîmplă însă cu săptămîna a-70-a? Ea rămîne încă în viitor. Între „stîrpirea” Unsului la sfîrşitul celei de a 69 săptămîni şi începutul celei de a 70-a săptămîni se întinde acum „taina ţinuta ascunsă de veacuri”: vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfîrşitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri”, Dumnezeu se va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi împreună cu toată omenirea vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămîna, legămîntul va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dîndu-se drept Dumnezeu şi declanşmd lanţul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei.

Din păcate nu putem merge mai departe în analizarea profeţiilor lui Daniel. Sperăm însă ca acest studiu asupra celor două pasaje profetice de bază să vă fie folositor pentru investigaţii personale ulterioare. Între timp, cu cea de a-70-a săptămînă în minte, noi aşteptăm sunetul trîmbiţei divine, vocea arhanghelul, coborîrea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpînirea din timpul împărăţiei, şi slava de care vor fi urmate toate acestea.

Baptiştii între colaboraţionism şi rezistenţă ambiguă

 

Am primit de la familia Drăuceanu acest document foarte interesant pentru acei ani tulburi. Îl pun la această arhivă cu recunoștință pentru cei care, în sinceritate și din dorință de curățenie interioară, mai doresc încă să facă lumină pentru cei care … încă o mai doresc.
Posted on Nov 20, 2011 in ARHIVĂCIVITAS DEI | 0 COMMENTS

http://oglindanet.ro/baptistii-intre-colaborationism-si-rezistenta-ambigua/

 

O istorie a persecuţiei împotriva baptiştilor pe teritoriul românesc ar trebui să includă şi perioadele anterioare celei comuniste. Atestaţi fiind de prin anii 1850, în Bucureşti, baptiştii au fost persecutaţi de vecini, de autorităţile locale, de responsabilii ecleziali ai cultelor tradiţionale şi de guvernele din perioada interbelică.

1850-1950 – baptiştii între ură şi admiraţie

Baptiştii au apărut în România prin trei filiere, una germană, în zona capitalei, una rusă, în regiunea Tulcea, şi una maghiară, în zona Salonta[1]. Creşterea lor numerică a fost mică în anii 1850-1915. După Primul Război Mondial, unii dintre soldaţi au venit de pe front cu o nouă credinţă, pe care au răspândit-o mai ales în sate. Baptiştii au început să fie admiraţi şi urâţi în aceeaşi măsură, în primul rând de consăteni, vecini. Istorii ale persecuţiilor venite din partea consătenilor există cu sutele: ucideri, violuri, alungări, bătăi în public etc.

În anii 1930, baptiştii au sporit ca număr foarte mult, mai ales în mediul rural. Aceeaşi tendinţă s-a constatat şi după al Doilea Război Mondial. Din această perioadă datează biserici cu o construcţie impresionantă, atât ca mărime, cât şi din punct de vedere arhitectonic. În sate precum Peştiş, Tulca (în judeţul Bihor), s-au construit biserici care puteau cuprinde câteva sute de credincioşi; aceste clădiri erau pline în fiecare duminică. Uneori s-au convertit sate întregi (de exemplu, satul Cataloi, în Dobrogea)[2]. Această situaţie a durat până în anii 1940, când una dintre cele mai sângeroase pagini de persecuţie împotriva baptiştilor a fost scrisă de regimul Antonescu[3], dar, paradoxal, prigoana a făcut să crească numărul membrilor din biserici. Când Antonescu a scos în afara legii cultele zise „neoprotestante”, vigoarea credinţei a fost şi mai mare. După al Doilea Război Mondial s-a petrecut o adevărată trezire spirituală.

1950-1980 – decăderea

În 1947-1948, odată cu schimbarea regimului politic în România, apar câteva lucruri noi. Regimul a încercat să-i cumpere pe conducătorii baptiştilor, prin acordarea de ajutoare materiale. Liderii au devenit prietenoşi cu regimul, iar pastorii au început să predice că primii credincioşi (Fapte 2) au fost comunişti. Cântarea Mariei („I-a înălţat pe cei smeriţi [.] pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale”, Lc. 1,52-53) a fost interpretată printr-o altă grilă hermeneutică: Fecioara a prevestit Revoluţia. Credinţa şi comunismul erau suprapuse. În predici se citau discursurile liderilor comunişti. Colectivizarea, realizată în numele dragostei pentru aproapele şi motivată cu texte biblice de la amvon, a dus la pierderea proprietăţilor de la ţară. Din acest moment, s-au întâmplat două fenomene cu efecte importante asupra Citește restul acestei intrări »

Reclame

Report this ad

Report this ad

Legătură permanentă 2 comentarii

Justificare

 

Iulie 6, 2007

Acest material s-a nascut ca o reactie a lui Vasile si Daniel Branzai, acum in Los Angeles, la comentariile facute cartii lui Daniel Mitrofan, “Pigmei si uriasi” in mediul evanghelic romanesc, mai ales in cel baptist. El grupeaza intr-un blog comun contributia mai multor autori, pe care-i puteti citi la rubrica “pages”, aflata in partea dreapta a blogului.

In ce priveste „criticile” aduse cartii scrise de Daniel Mitrofan, Vasile Branzai este de parere ca „valoarea” cartii este data de cei care au semnat materialele fotocopiate in carte. Ei poarta raspunderea pentru „ceea ce este scris si peste care nu putem trece”. In plus, toate aceste „declaratii” si „note informative” se afla deja la arhivele cerului si de acolo nu pot fi sterse decat printr-o sincera si necesara pocainta. „Este randuit fiecarui om sa moara o singura data, dupa care vine judecata”.

Astept comentariile, corectarile si completarile voastre. Reveniti pentru ca aceste materiale vor fi reactualizate si completate. Multumesc fratelui Pavel Nicolescu pentru ajutorul dat si mai ales pentru paginile xeroxate din cartea „Partidul, Securitatea si Cultele”.

Un prieten care pune la indoiala oportunitatea unui asemenea demers mi-a scris: „Pentru cei interesati de ierarhizarea si taxonomia pacatelor pe catogorii intreb. Oare e mai mare pacatul unui pastor de a semna un angajament cu Securitatea sau ca a uitat sa dea mangaiere unei vaduve din ultima bancuta a Bisericii care are o pensie de C.A.P. de 120 lei pe luna?”

I-am raspuns: „In Romania comunista a fost un razboi ideologic pus pe desfintarea crestinismului. Ca la razboi, fiecare mai greseste si in „transee”, in propria tabara, dar nimic nu se compara cu „spionajul pentru inamic”, cu „fraternizarea cu dusmanul”. Asa ceva este pedepsit cu curtea martiala si cu executia. Pentru restul „culpelor” exista disciplinari mai marunte. Este o mare diferenta intre a colabora cu Securitatea si a neglija o babuta de pe ultima banca … Nu pledez pentru executii. Daca vei avea rabdarea sa parcurgeti intregul material iti vei da seama de asta”.

Cartea lui Mitrofan a aparut ca sa contrazica sau macar sa contrabalanseze dezinformarile propagate de cateva volume de asa zisa “istorie a baptistilor romani” in perioada dictaturii comuniste. Documentele si dezvaluirile publicate in cartea lui Mitrofan (tiparite sub forma de fotocopii) vin sa puna capat divagatiilor care trimeteau cercetatorul sincer pe piste false. Va propun sa cititi acest material, sa-l completati, corectati si comentati cu scopul de a da generatiei actuale o imagine cat mai corecta a trecutului care continua sa ne influenteze atat de caricatural prezentul. Nu totul a fost insa rau sub comunism. Nu toti au colaborat cu Securitatea. Trebuie sa recuperam din trecut pietrele de temelie pe care va trebui sa ne zidim, mai intelepti si mai neprihaniti, viitorul.

Capitolele acestei lucrari
1. Cum a fost posibil ca unii crestini sa devina informatori?
2. Cum au fost recrutati informatorii si agentii?
3. Cine a suferit de pe urma informatorilor si agentilor?
4. Cum au fost priviti informatorii si agentii de biserici?
5. Ce sa facem acum cu informatorii si cu agentii?

 

1. “Cum a fost posibil?”

 

Cum a fost posibil ca oameni ai lui Dumnezeu sa intre in slujba Satanei? Cum s-a putut ca barbati si femei din bisericile noastre sa lucreze ca informatori si agenti ai Securitatii?

O judecare a celor care au trait sub regimul trecut nu poate fi decat relativa, subiectiva si de cele mai multe ori, nedrepata. Cand am sosit in America, cumnatul meu din Detroit m-a dus la un prieten asociat de afaceri ca sa-i explic persecutia comunista din Romania.

Dupa ce m-a ascultat binevoitor timp de cateva minute, americanuil m-a intrebat: “Ia stai putin, cam cati comunisti sunt in Romania?”

I-am raspuns ca numai patru milioane din cele douazeci de milioane in total.

“Nu te inteleg, a continuat el, sa fie si jumatate din populatie! Cealalta jumatate ar trebui sa puna mana pe pistol si sa-i omoare” Gata cu persecutia! Ce atata discutie? Sunteti sau fricosi sau prosti. Si intr-un caz si-n celalalt insa, va meritati soarta!” Nici pana astazi nu stiu cum sa categorisesc reactia acestui “iancheu”: simpla, simplista sau simplificatoare.

Remarca lui brusca mi-a amintit ca imparateasa Tereza a spus celor care-I vorbeau de suferintele poporului: “N-au paine ziceti! Sa manance atunci cozonac!”

Ma indoiesc ca cei din generatia de azi, numita si generatia MTV, generatia manelelor, a capsunarilor inavutiti, a pasapoartelor si a concediilor petrecute in strainatate, generatia Romaniei europene, a tinerilor care isi fac studiile in Anglia, America si Germania; generatia celor cu rude stramutate dupa preferinte, temporar sau definitiv, in mai toate tarile lumii, au instrumentele si dreptul moral sa judece generatiile care au supravietuit fara demnitate sub comunism. N-ar fi nici drept si nici macar posibil. Cei care n-au trait cosmarul comunismului totalitar au foarte putine sanse sa-i inteleaga pe cei de atunci si chiar si mai putine drepturi sa-I judece. Asta nu ne poate opri insa sa sa cautam sa intelegem “Cum de a fost posibil?” Nu de alta, dar, cei care-si neglijeaza trecutul sunt uneori blestemati sa-l repete. S-ar putea prea bine sa dam nas in nas cu unii care ne vor spue fara nici o rusine: “La vremuri noi, … tot noi!”

Intelegerea presupune o asemanare in trairi si circumstante. Ca sa cladim o punte de dalog, iata o scurta descriere a circumstantelor in care au trait oamenii sub comunism.

  1. Specificul sistemului communistCitește restul acestei intrări »

Legătură permanentă 5 comentarii

2. Cum au fost racolati informatorii?

 

Procesul de racolare a “informatorilor si agentilor” care au lucrat pentru Securitate s-a bazat pe realitatea ca fiecare om are o capacitate nelimitata de a fi bun si de a fi rau. Istoria a dovedit de nenumarate ori ca, plasat in circumstante corespunzatoare si pregatit cum se cuvine, orice om poate deveni bun, cat se poate de bun, sau rau si cat se poate de rau. Omul poate fi construit, caramida cu caramida, spre desavarsire sau corrupt, bucata cu bucata, pana la ruina totala.

“Stapanii” din tarile comuniste au folosit tactici invatate la institute “de specialitate” (in Romania a fost “Stefan Gheorghiu”) unde au fost instruiti in metode de “conducere”, prin macro si micro inginerie sociala. Materialul predate acolo ar putea fi socotit un adevarat Manual al lui Nicolo Machiavelli.

Cei care au fost promovati in aparatul Securitatii au fost “specializati” mai departe, prin studii facute de obicei la Moscova. Ofiterii Securitatii au devenit astfel foarte priceputi in studiul naturii umane, foarte buni psihologi si au avut la dispozitie o uriasa masinarie cu resurse aparent nelimitate. Sarcina lor a fost sa racoleze oameni din toate categoriile sociale. Membrii cultelor crestine n-au facut exceptie. In statul totalitar, supravegherea se dorea totala. Pentru realizarea ei trebuia instaurat un climat de nesiguranta si neincredere totala. Nimeni nu putea fi sigur de nimeni. Subalterni se temeau de sefi si sefi tremurau la gandul ca subalternii ii “toarna”. Nici macar anchetatorii nu puteau fi siguri ca cei anchetati nu erau de fapt agenti sub acoperire veniti sa le verifice corectitudinea si eficienta. Calaii de pana mai ieri puteau fi victimele de maine, iar “tovarasii iubiti” de azi puteau ajunge peste noapte “dusmanii poporului” care trebuiau starpiti fara mila.

Sistemul desavarsise niste supravegheri incrucisate sub care agentii si informatorii se turnau reciproc, verificandu-si astfel unul altuia corectitudinea. La un moment dat, pastorul unei anumite biserici din Bucureati (V.T.) stia ca din totalul de 12 membrii ai Comitetului de conducere al Bisericii ase erau informatorii Securitatii.

In perioada comunismului agresiv (vezi cartea lui Daniel Mitrofan), partasia sau prietenia cu crestini din alte tari erau pedepsite cu mari amenzi sau chiar cu inchisoarea. Legile Romaniei comuniste interziceau orice contact cu strainii. Imi amintesc ca Nicolae Sfatcu, responsabilul Bisericii Baptiste din Iasi, dus la Securitate si luat la intrebari cu privire la niste americani care tocmai vizitasera adunarea, le-a raspuns: “La noi n-au fost nici un fel de “straini”. Numai niste “frati” de-ai mei care au venit de departe”. Cand l-a fortat sa le spuna numele vizitatorilor, nea Culita le-a intors-o sugubat: “Nu pot domnule.! Ca astia au toti nume ciudate: Ron, Bon, Tom, Steve, Mim … N-au nume ca ale noastre.”

Departamentul Cultelor era un fel de brat al Securitatii care-I supraveghea pe crestini. Este semnifcativa replica data de reprezentantii “terdelasului” de la Bucureati (grup de pastori care s-a legat cu orice risc sa nu mai accepte imixtiunea Statului ateu in viata bisericilor crestine) unuia din directorii Departamentului Cultelor. Nemultumit de lipsa de colaborarea a pastorilor mentioati, domnul director le-a zis: “Domnilor, Statul comunist a vrut sa se asigure ca nu va nedreptateste in ravna lui pentru instaurarea noii oranduiri comuniste. Departamentul Cultelor exista ca sa vegheze asupra libertatilor dumneavoastra. Noi functionam pentru dumneavoastra.” Iosif Serac i-a raspuns: “Nu, domnule director, dumneavoastra nu existati pentru noi, ci din cauza noastra. Aceasta este realitatea.”

In majoritatea cazurilor, pretextul solicitarii de informatii era prezentat drept “datoria cetateneasca obligatorie“ de a raporta orice “atac duamanos” din partea puterilor imperialiste exterioare, care-si trimeteau “emisarii” in Romania sub forma misionarilor religiosi. Alcatuirea unor astfel de rapoarte periodice sau ocazionale devenea astfel un act de patriotism, iar nerespectarea sau neachitarea unei astfel de indatoriri putea fi pedepsita prin lege.

Ca sa-si atinga scopul, specialiatii securitatii, au stiut sa-si adapteze metodele la caracterul si circumstantele fiecarei potentiale victime. “Orice nas isi are nasul”, “orice om isi are pretul”, orice zid isi are fisura lui fatala, orice caracter isi are un calcai al lui Ahile.

Ca sa ramanem in contextual “Fermei animalelor” lui Orwell, vom prezenta apropierea securistilor de potentialii “informatori sau agenti” cu ingrijirea unei “faune umane” usor de pus in tipare de fabula. Vom incerca mai jos sa ilustram diferite tipuri de personalitati racolate cu imaginea unui animal tipic.
Au existat mai multe tipuri de racolari:

  1. Racolarea ideologicaCitește restul acestei intrări »

 

3. Cine a suferit de pe urma informatorilor?

 

Trebuie sa o spunem clar ca majoritatea rapoartelor si notelor informative n-au avut nici un fel de valoare. Ele constitue astazi o maculatura murdara colectata in arhivele Securitatii, mai primitoare decat orice cos de gunoi.

Cu lucrarea informatorilor s-a intamplat ca si cu sistemul de ascultare al telefoanelor. Sistemul a existat si era posibilit ca toate convorbirile sa fie ascultate. Probabilitatea ca toate sa fi fost ascultate a fost insa nula. Sistemul nu a lucrat decat in cazurile in care a fost nevoie si pentru durata pe care cat a fost nevoie. S-a creat insa o psihoza general. Orice baba, din orice cartier uitat de lume, traia cu obsesia ca si telefonul ei este ascultat de Securitate.

La fel a fost si cu sistemul informatorilor. El a existat si ar fi putut fi dezlantuit asupra oricarui cetatean. Asta nu inseamna neaparat ca fiecare cetatean s-a bucurat de atentia deosebita a autoritatilor. Continua colectare a informatiilor s-a facut doar ca sistemul sa fie intretinut intr-o stare buna de functionare. Materialele adunate in acest rastimp sunt, in majoritatea lor, asa cum am spus, maculatura murdara, lipsita de orice valoare practica. “Cetateanul cutare a spus un banc politic”, “cetateanul cutare a fost auzit mentionand ceva despre Europa Libera”, etc.

Printre categoriile care au suferit de pe urma informatorilor si agentilor securisti strecurati printre membrii bisericilor am putea mentiona:

  1. Cei care au fost aruncati nevinovati in iadul puscariilor comuniste pentru reeducare sau exterminare. Cine atie macar cate ceva despre “experimentull de la Pitesti”, atie despre ce vorbesc. Alte informatii au iesit la iveala prin imaginile din serialul de televiziune “Memorialul durerii”, prea putin vizionat de o populatie prea usor imbatata cu inconatienta si naiva bere a libertatii de dupa 1989.Citește restul acestei intrări »

 

4. Cum au fost priviti informatorii si agentii de restul bisericii?

 

Iritat putin de cateva din episoadele scrise in primele doua volume din ciclul “Amintiri cu sfinti”, fratele Ioan Bunaciu, care mi-a fost timp de patru ani director la Seminarul teologic de la Bucuresti, mi-a trimis o “corectare” pe care dansul o simtea necesara …

Trebuie sa marturisesc dintru inceput ca am invatat multe lucruri bune de la fratele Bunaciu si l-am apreciat intotdeauna impreuna cu colegii mei pentru efortul pe care l-a facut in lucrarea pe care si-a ales-o. Vederile noastre diferite au facut sa avem puncte de vedere diferite in circumstantele comune prin care am trecut. Cei dinafara ne-au crezut uneori adversari. Ca frati, nu ne-am dusmanit insa niciodata. Schimburile noastre de pareri ne-au imbogatit reciproc si poate ca i-au facut si pe altii sa inteleaga mai complet situatiile care ne-au aprins viata si energiile in teribilele timpuri ale marturiei crestine sub un regim represiv ca acela al lui Nicolae Ceausescu.

Din cauza diferentei de varsta, fratele Bunaciu a fost si va ramane mereu un “mai mare” al meu caruia ii voi accorda cinstea si respectul. Ca frate crestin, dansul a fost mereu si probabil ca va ramane o oglinda in care mi-am verificat si corectat valabilitatea parerilor personale. Iata de ce eu numesc “disputele noastre” din anii de Seminar si de acum: “polemici binefacatoare”. Infruntarile noastre au fost de principii nu de persoane. Daca vor ramane si ei in perimetrul dragostei si ingaduintei crestine aflata in minunata familia a lui Dumnezeu, cei ce le-au fost martori atunci si cei care le pot fi martori acum au numai de castigat. Citește restul acestei intrări »

 

5. Ce sa facem acum cu cei care au fost informatori si agenti?

 

Iata o intrebare la care nu se poate da un raspuns unic sau macar uniform. In bisericile baptiste romane parerile sunt impartite. Ca sa nu raspunzi pripit, intreaba-te mai intai pe tine insuti: “Ce as fi facut eu daca as fi fost in situatia lor?” si cauta sa-ti dai un raspuns foarte sincer. Daca ar fi sa grupam reactiile de pana acum, exista trei tabere disctincte: tabara tacutilor, tabara galagiosilor si tabara cumpatatilor:

  1. Tabara tacutilorCitește restul acestei intrări »

 

6. In loc de concluzii

 

Realitatea este ca materiale ca cele publicate prin cartea lui Daniel Mitrofan rup tacerea artificiala care s-a asternut asupra multor lucruri din trecut. Astfel de glasuri sunt insa invinuite ca risca sa faca mai mult rau decat bine. Se poate dezlantui o “vanatoare de vrajitoare”. Se pot prabusi monumentele ridicate pripit pe mormintele unora si se poate instaura un climat de “scandal” si “batjocora” care sa aseze Biserica Baptista din Romania intr-un con de umbra, murdarindu-I definitive marturia si zadarnicindu-i eforturile de raspandire a Evangheliei adevarate.

Fara nici o indoiala, intre fostii “colaboratori” si fostii “nonconformisti” exista o mare doza de “aratare cu degetul” si de invinuiri reciproce. Fiecare tabara se vede intr-un fel victima celeilalte. Cine are dreptate? Cine va birui in simpatiile opiniei publice? Se poate pune capat acestei “lupte intre frati” ? Ce-i de facut? Iata propunerile mele:

  1. Trebuie sa ne dam seama cu totii ca adevaratul nostru conflict a fost cu “dusmanul din afara”, nu cu fratii dinauntru! Intre frati avem voie, uneori este chiar necesar, sa avem “neintelegeri” (Fapte 15:39), dar niciodata … certuri!Citește restul acestei intrări »

Ce este biserica?

Noul Testament ne arată istoria Celui care a venit din cer la noi şi a fost aici pe pământ, mai întâi un copilaş în slăbiciune şi sărăcie, apoi un om plin de har şi de bunătate, făcând bine tuturor, dar care a fost necunoscut, dispreţuit, lepădat, acoperit de insulte şi, în cele din urmă, răstignit pe o cruce, pe care a şi murit. Acesta este Domnul Isus, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, venit aici pentru a ne mântui prin moartea Sa. Dumnezeu L-a înviat din morţi, apoi L-a înălţat în cer. Acest Isus va veni iarăşi; va lua mai întâi pe cei răscumpăraţi ai Săi la El, apoi îşi va statornici împărăţia pe pământ. Această istorie minunată se continuă până în clipa când Domnul Isus va da împărăţia în mâna Tatălui Său, după ce morţii vor fi fost judecaţi înaintea marelui tron alb. Atunci va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va locui Dumnezeu pentru totdeauna, în mijlocul celor preafericiţi.

Doresc acum să prezint o altă istorie: istoria unui lucru foarte scump Domnului Isus şi care scump Îi va fi totdeauna. Care lucru? — vă veţi întreba. Nu cumva acest lucru este sufletul nostru? Da, fără îndoială, sufletul, chiar al celui mai mic copil, este preţios pentru Domnul Isus. Vorbind despre copilaşi, El a spus că a venit pe pământ ca să-i mântuiască; despre oameni, a spus că a venit să-i caute şi să-i mântuiască (Matei 18.11,14; Luca 19.10). Eu vreau însă să vorbesc despre istoria unui lucru scump acestui iubit Mântuitor. E vorba de istoria Bisericii sau a Adunării, căci aceste două cuvinte au aceeaşi semnificaţie. Apostolul Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.” El o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag (Efeseni 5.25,29). Aceste cuvinte ne arată ce mare preţ are Biserica pentru inima Domnului Hristos.

Înainte de toate, să lămurim întrebarea: Ce este Biserica? Oamenii numesc biserici nişte clădiri în care se adună pentru slujbe religioase. În Cuvântul lui Dumnezeu, însă, nu găsim numele de biserică în înţelesul acesta. Se mai numesc biserici nişte adunări de oameni care au aceleaşi învăţături religioase, aceleaşi forme de cult şi sunt cârmuite, în acest scop, de aceleaşi reguli; astfel, se zice: biserica anglicană, biserica protestantă, catolică etc.; dar Scriptura nu vorbeşte nimic despre aşa ceva. Cum am mai spus mai sus, cuvântul Biserică înseamnă Adunare; şi, în gura Domnului, ca şi în scrierile Apostolilor, această vorbă înseamnă: sau adunarea tuturor adevăraţilor credincioşi în toate locurile într-un anumit moment pe pământ; sau adunarea tuturor sfinţilor înviaţi, schimbaţi şi slăviţi, de la Cincizecime până la întoarcerea Domnului Hristos (atunci Adunarea va fi deplină); sau adunarea creştinilor care se strângeau într-o localitate. De exemplu, când Apostolul Pavel scrie Bisericii sau Adunării lui Dumnezeu care este în Corint, el se îndreaptă către toţi creştinii din Corint; când trimite salutări Bisericii sau Adunării care se strânge în casa lui Nimfa sau la Filimon, are în vedere pe creştinii care se adunau, pentru închinare, la unul sau altul din aceşti fraţi. Când însă zice: „Hristos a iubit Adunarea”, aici se înţelege Adunarea deplină; sau când îndeamnă pe bătrâni să păstorească „Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său”, aici vorbeşte despre toţi adevăraţii credincioşi, spălaţi de păcatele lor în sângele scump al Domnului Hristos, dar aflându-se încă pe pământ. (1 Corinteni 1.2; Faptele Apostolilor 20.28; Filimon 2; Efeseni 1.22; 5.25). În aceste din urmă două locuri este vorba de Adunarea întreagă în cer.

Vă veţi gândi poate că Abel, Noe, Avraam, Moise, David, prorocii, toţi aceşti oameni sfinţi fac parte din Biserică. Nu; Biserica nu era pe vremea lor. Ei au fost oameni credincioşi, care credeau în Dumnezeu şi mergeau pe pământ încrezându-se în El şi în făgăduinţele Lui; ei însă nu fac parte din Biserică. Dumnezeu a avut pe pământ un popor, pe care l-a ales din mijlocul celorlalte neamuri, popor pe care-l iubeşte fără încetare şi pe care-l va statornici mai târziu în ţara făgăduinţei: e vorba de poporul Israel. Dar Israel nu este Biserica.

Biserica n-a fost deloc numită înainte de a vorbi Domnul către Petru, când a zis: „Voi zidi Biserica Mea”. (Matei 16.18) Ea este deci a Lui, dar atunci încă nu luase fiinţă. Abia după moartea Sa pe cruce şi după intrarea Sa în slavă a luat naştere Biserica şi anume în ziua Cincizecimii, când după făgăduinţa Domnului Isus, Duhul Sfânt S-a coborât din cer asupra apostolilor. Dumnezeu a descoperit apostolului Pavel lucrurile deosebite de care se bucură Biserica. Mai înainte ea era o „taină ascunsă din veacuri în Dumnezeu” (Efeseni 3.9; Coloseni 1.26). Sfinţii şi prorocii Vechiului Testament nu cunoşteau taina aceasta.

Biserica este o adunare cerească, pe care Dumnezeu voia s-o aibă pentru Fiul Său preaiubit. Ea este alcătuită din cei care au crezut în Domnul Isus mort, înviat şi slăvit, ale căror păcate au fost spălate în sângele Său (Apocalipsa 1.5). Aceştia simt născuţi din Dumnezeu (Ioan 3.9); Dumnezeu le-a dat Duhul Său (2 Corinteni 1.22); astfel ei sunt uniţi unii cu alţii şi cu Domnul Isus în cer, având toţi aceeaşi viaţă ca şi scumpul lor Mântuitor. Iată de ce Biserica este numită trupul Domnului Isus,El însuşi fiind Capul ei (Efeseni 1.22, 23; 4.3, 15,16; 1 Corinteni 12.13; Coloseni 1.18; Romani 12.4, 5). Fiecare credincios este un mădular al acestui trup, tot aşa de strâns legat de Domnul Isus, cum este legată mâna de trup. Această legătură nu poate să fie ruptă; este legătura unei vieţi cereşti şi nepieritoare, a unei vieţi care este chiar a Domnului Isus. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că trupul Domnului Isus, alcătuit astfel prin Duhul Sfânt, este unul. Nu este decât un singur Duh, care alcătuieşte şi însufleţeşte trupul, tot aşa după cum nu este decât o singură nădejde pentru toţi credincioşii: aceea de a fi cu Domnul Isus în cer. Atunci trupul Lui va ajunge desăvârşirea.

Biserica mai este numită casa lui Dumnezeu:Ea este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, care rămâne în ea şi-Şi arată prezenţa. Astfel, ea este un templu sfânt, care se înalţă şi care va fi complet şi desăvârşit în slavă (1 Timotei 3.15; Efeseni 2.20-22; 1 Corinteni 3.16,17). Dumnezeu n-are acum pe pământ altă casă, alt templu, în care să I se aducă închinare, decât trupul fiecărui credincios. Într-adevăr, Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios si trupul său e numit totodată „templu” (1 Corinteni 6.19,20). ‘

Am văzut că Domnul Isus zideşte această casă a lui Dumnezeu, care este Adunarea. Orice casă este însă clădită pe o temelie. Care este temelia Bisericii? O stâncă neclintită: Domnul Isus însuşi. El este singura temelie pe care este clădită (1 Corinteni 3.22). Când Simon Petru, învăţat de Tatăl, a făcut această frumoasă mărturisire despre Domnul Isus: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” — Domnul i-a spus că pe această stâncă, adică pe adevărul acesta pe care-l descoperise Dumnezeu lui Petru, Îşi va zidi Adunarea Sa (Matei 16.16-18). Şi ce voiau să spună cuvintele lui Petru? Că în Domnul Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, era puterea vieţii, a vieţii din Dumnezeu împotriva căreia moartea şi Satan, care are puterea morţii (Evrei 2.14), nu pot nimic. Şi Domnul Isus spune lămurit că puterea morţii şi a Satanei nu pot nimic împotriva Bisericii întemeiate pe această Stâncă. Ea este vie, cum este şi Cel care a întemeiat-o, şi deci nu poate să fie nimicită. Ce siguranţă pentru cei care fac parte din Biserică! Dar cine sunt aceia? Apostolul Petru, căruia i-au fost spuse cuvintele pe care le rosteşte Domnul Isus cu privire la Biserică şi care-şi aminteşte cu atâta duioşie de tot ce a ieşit din gura Mântuitorului, pe care-L iubea, aseamănă pe cei care cred în Hristos, cu nişte pietre vii, care se apropie de Domnul şi sunt aşezaţi în El, piatra din capul unghiului, vie, aleasă şi scumpă înainea lui Dumnezeu (1 Petru 2.4-6). Ei sunt uniţi cu El prin legătura vieţii din Dumnezeu, care nu poate să fie nimicită, şi în felul acesta se zideşte casa lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu ne mai înfăţişează Biserica şi ca pe Mireasa Domnului Hristos(Efeseni 5.24-27). Dumnezeu dăduse pe Eva ca ajutor celui dintâi om, lui Adam si tot aşa Celui de al doilea Om, Domnului Hristos, Dumnezeu Îi dă Biserica. Citim în Geneza frumoasa istorisire a robului lui Avraam, care s-a dus departe să caute soţie pentru Isaac (Geneza 24). În acelaşi fel, Duhul Sfânt vine să caute acum soţie pentru Domnul Hristos şi aceasta e Biserica. El o alcătuieşte din toţi aceia care, crezând în Domnul Isus, părăsesc lumea, aşa cum Rebeca şi-a părăsit patria, pentru a se alipi numai de Domnul Hristos. Pentru a ne arăta cât este ea de strâns unită cu Domnul şi cât Îi este de dragă, Biserica este înfăţişată ca Mireasa Sa şi este numită „soţia Mielului” (Apocalipsa 19.7; 21.2,9; Efeseni 5.32). Ni se spune că El o pregăteşte acum pentru Sine; El o sfinţeşte şi o curăţeşte pentru a Şi-o înfăţişa, într-o zi, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără pată (Efeseni 5.26.27). Când se va întâmpla aceasta? Când se va sărbători în cer nunta Mielului, cu o bucurie şi o veselie fără asemănare (Apocalipsa 19.7-9). Gândind la această fericire, Duhul şi Mireasa zic Domnului Isus: „Vino!”; iar El, care iubeşte Biserica, răspunde cu duioşie: „Eu vin curând” (Apocalipsa 22.17,20).

În cele din urmă, Biserica mai este înfăţişată ca o cetate cerească şi glorioasă(Apocalipsa 21). Dar ea nu va fi astfel decât în viitor, când Domnul Hristos îşi va aşeza împărăţia. Vremea de faţă, pentru Biserică, este vreme de umilinţă şi de suferinţă împreună cu Domnul Hristos şi pentru El. Dar atunci, slava lui Dumnezeu o va lumina şi va face să strălucească frumuseţea ei. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Ea va fi locuinţa Celui care, odinioară încoronat cu spini şi răstignit, va domni atunci pe pământ; şi ea va domni împreună cu El. Iată cum ne este înfăţişată Biserica, în Cuvântul lui Dumnezeu. El ne spune totodată că ea va dăinui veşnic. Când se vor crea cerurile noi şi pământul cel nou, în care va locui dreptatea, Biserica, pe acest nou pământ, va fi locuinţa lui Dumnezeu, în mijlocul oamenilor mântuiţi (Apocalipsa 21.1-4). Dar această Biserică, iubită de Domnul Hristos şi rânduită pentru slava cerească, este încă pe pământ. Ea trebuie să fie martorul Domnului Hristos cât timp El este sus, să facă să strălucească lumina cerească a harului şi a adevărului, să meargă aşa cum a mers Domnul ei.

Citind această carte, vom vedea istoria ei aşa cum o zugrăveşte Cuvântul lui Dumnezeu, fie în ceea ce ne istorisesc Faptele Apostolilor, fie în ceea ce ne spun Epistolele şi Apocalipsa. Apoi, vom cerceta această istorie în faptele care au fost scrise în mărturii omeneşti şi vom vedea astfel dacă ea a fost la înălţimea chemării ei slăvite

Începutul bisericii

Am văzut ce este Biserica cea atât de scumpă Domnului Isus. Vom vorbi acum despre naşterea ei, adică de începutul ei pe pământ. Ea nu putea să ia fiinţă înainte ca Domnul să-Şi fi împlinit lucrarea de har pe cruce, înainte de a Se fi dat pentru ea, înainte de a o fi câştigat prin sângele Său scump. Trebuie totodată ca, prin învierea Sa dintre cei morţi, să arate că era Fiul Dumnezeului Celui viu, piatra vie pe care trebuie să fie clădită casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului Celui viu. Şi, în sfârşit, mai era de neapărată trebuinţă ca, înainte de a lua fiinţă Biserica, Domnul Isus să fie înălţat în cer, la Tatăl Său, pentru a fi trimis de acolo Duhul Sfânt făgăduit.

Înainte de pătimirile Sale, Domnul Isus făgăduise apostolilor Săi că, după plecarea Sa, Tatăl le va trimite pe Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să fie cu ei în veac (Ioan 14.16, 17, 26; 15.26; 16.7, 13). Mai ştim iarăşi că, după ce a ieşit din mormânt, Domnul a vorbit ucenicilor despre lucrurile privitoare la împărăţia lui Dumnezeu.

Sosise însă clipa plecării la Tatăl Său şi, înainte de a părăsi pe cei pe care îi lăsa aici pe pământ, mergând împreună cu ei afară din Ierusalim, le-a înnoit făgăduinţa că le va trimite pe Duhul Sfânt, dându-le în grijă să nu părăsească Ierusalimul înainte de a se fi împlinit această făgăduinţă. Apoi, pe când îi binecuvânta, a fost ridicat la cer, un nor L-a învăluit şi a dispărut din faţa ochilor lor: S-a dus în casa Tatălui, S-a dus să Se aşeze la dreapta lui Dumnezeu. Şi acum, acolo, El este Mântuitorul nostru scump; acolo El Se ocupă de noi cu dragoste şi aşteaptă clipa să vină să ia pe preaiubiţii Lui, ca să-i ducă în acest loc de odihnă şi de fericire, pe care li l-a pregătit.

Apostolii s-au întors deci la Ierusalim în camera de sus, în care se adunau. Acolo se adunau împreună cu ei ucenicii, printre care se găseau şi femeile care merseseră după Domnul Isus, care-L văzuseră răstignit şi pus în mormânt şi care, venind să-L ungă cu miresme, ÎI văzuseră înviat. Împreună cu ei, mai era Maria, mama lui Isus, si fraţii Lui, care în timpul vieţii Sale nu credeau în El.

Ce fericită tovărăşie era aceea care se găsea în această cameră de sus! Nici un învăţat, nici un bogat, nici unul din mai marii lumii acesteia, ci doar nişte simpli pescari şi nişte femei fără renume; erau însă credincioşi mântuiţi, iubiţi de Domnul Hristos, iubiţi de Tatăl aşa cum era iubit şi Domnul Isus. Ei aşteptau, aşa cum le spusese Domnul Isus. Şi, aşteptând, ce făceau? Stăruiau împreună în rugăciune, cerând, fără nici o îndoială, în numele Domnului Isus, ca Tatăl să împlinească făgăduinţa Sa. Cu toate că Dumnezeu nu pierde niciodată din vedere ceea ce ne promite, găseşte însă plăcere ca noi să-I cerem ce ne-a promis.

N-au avut să aştepte multă vreme: numai zece zile. A sosit una din marile sărbători ale Iudeilor: Cincizecimea. Era una dintre cele trei zile măreţe, pe care le rânduise Dumnezeu în fiecare an şi în care avea plăcere să-Şi adune poporul în jurul Său (Deuteronom 16.16). Celelalte două sărbători erau Pastele şi Sărbătoarea Corturilor. Cincizecimea era între aceste două, la cincizeci de zile după Paşti. O mulţime de Iudei erau răspândiţi printre neamurile venite cu acest prilej la Ierusalim; prozeliţi, adică străini care doreau să se facă Iudei, îi însoţeau; şi această mulţime umplea acum oraşul. În mijlocul zgomotului şi mişcării pe care o face totdeauna mulţimea când se adună, era deoparte o cameră liniştită, o cameră de sus, unde se găseau adunaţi aproape o sută douăzeci de inşi, aceia despre care am vorbit, toţi într-un cuget şi-o simţire. Era o ceată foarte mică faţă de marea mulţime care se îngrămădise la Ierusalim. În acea clipă, însă, privirile lui Dumnezeu erau îndreptate cu dragoste asupra acestei camere de sus, asupra acestor oameni care se adunaseră acolo. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu iubea şi pe alţii şi că, în acea mare mulţime, venită pentru sărbătoare, nu erau şi suflete evlavioase, sincere, plăcute lui Dumnezeu; însă în camera de sus erau adunaţi cei care crezuseră în Domnul Isus, care se alipiseră de El şi-L urmaseră; şi Tatăl îi iubea, pentru că El iubeşte pe cei care iubesc pe Fiul Său, şi acum împlinea faţă de ei făgăduinţa Sa de preţ.

Ucenicii Domnului erau adunaţi, deci, ocupaţi fără îndoială cu rugăciunea; când, „deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde stăteau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat pe fiecare din ei. Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească” (Faptele Apostolilor 2.2-4).

Astfel s-a împlinit făgăduinţa Tatălui. Domnul Isus a primit sus, de la Tatăl Său, pe Duhul Sfânt, şi L-a trimis ucenicilor Săi. Adunarea, Biserica, a luat astfel fiinţă. Credincioşii, copii ai lui Dumnezeu, erau uniţi acum prin acea legătură a aceluiaşi Duh, pe care-L primise fiecare. Dumnezeu Îşi avea acum casa Sa pe pământ, unde venise să-Şi aşeze locuinţa prin Duhul Său. Aceasta nu mai era o casă de pietre, ca templul din Ierusalim, care nu-şi mai avea nici un rost; era o casă alcătuită din pietre vii, sprijinite pe Domnul Hristos. Şi, după cum altădată Dumnezeu, îmbrăcat într-un nor, venise în cort şi în templu, în mijlocul poporului Său, tot aşa acum venea într-un templu viu, pentru ca să rămână acolo. Acum începe să se alcătuiască „trupul” Domnului Isus din mădularele Sale, adică din cei care credeau în El şi care erau plini de Duh Sfânt. Acum „Mireasa” Domnului Hristos, pe care El o iubeşte, dar care nu va fi arătată decât în slavă, ia fiinţă sub lucrarea Duhului Sfânt şi îşi începe drumul ei în lume sub conducera acestei Sfinte Călăuze, tot aşa cum altădată Rebeca a fost călăuzită la Isaac prin pustie, sub conducerea lui Eliezer. De data aceasta, n-a mai venit un nor, ca pe vremea Israeliţilor, ci o putere din cer, care umplea pe cei credincioşi, o putere, aceea a cuvântului dumnezeiesc, care, întocmai ca un foc, pătrundea în suflete şi judeca tot ce nu era din Dumnezeu.

Ce voia să spună faptul că ucenicii, botezaţi cu Duhul Sfânt, vorbeau în limbi străine? Era o pecete a puterii Duhului lui Dumnezeu în ei, care trebuia să împuternicească, în chipul cel mai izbitor, pe cei care-I erau martori, precum vom vedea; era totodată o arătare a harului lui Dumnezeu, care se ridica mai presus de mulţimea păcatelor, har care se îndrepta către toate popoarele.

Odinioară, oamenii au voit să zidească turnul Babei, ca să nu fie împrăştiaţi pe pământ. Mândria lor nebună a silit pe Dumnezeu să le încurce limbile. Câte rele au luat naştere din acest păcat, rele cum sunt de exemplu, despărţirea şi ura dintre un popor şi altul! Harul lui Dumnezeu se îndreaptă acum către toţi oamenii, ca să-i unească în credinţa şi dragostea aceluiaşi Mântuitor şi, pentru a-i chema, a împărţit ucenicilor, prin Sfântul Duh, aceste limbi felurite, ca să vorbească fiecăruia, din orice neam ar fi.

Cele dintâi propovăduiri

Biserica se întemeiase, Dumnezeu îşi avea acum pe pământ o locuinţă, alcătuită din pietre vii, un templu în care El era prezent. Dar Biserica nu trebuia să se mărginească la aceste câteva persoane. Când a vorbit despre Duhul Sfânt, pe care aveau să-L primească cei care credeau în El, Domnul Isus a spus: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7.38,39). Prin aceasta se înţelegea că cei care aveau să fie binecuvântaţi, vor răspândi şi ei, la rândul lor, binecuvântarea.

Înainte de a Se înălţa la cer, Domnul Isus poruncise ucenicilor Săi să propovăduiască pocăinţa şi iertarea păcatelor tuturor neamurilor, în Numele Lui, începând din Ierusalim (Luca 24.47). A trimis vestea harului mai întâi poporului care-L lepădase şi-L răstignise. Ce dragoste şi ce răbdare în inima Sa!

Iată ce a dat loc celei dintâi propovăduiri. Sfântul Duh, coborându-Se asupra ucenicilor, îi umpluse cu o putere minunată, dându-le pricepere pentru înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu şi puterea de a vorbi în felurite limbi. Domnul spusese apostolilor Săi: „Duhul Sfânt Se va coborî peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1.8). Ei nu puteau deci să ascundă ce au primit; şi vestea acestei întâmplări nemaipomenite s-a răspândit numaidecât. Precum am văzut, o mulţime de Iudei, oameni evlavioşi, veniseră din toate ţările ca să ia parte la sărbătoarea Cincizecimii. La auzul celor întâmplate, ei s-au adunat, ca şi cei care locuiau în Ierusalim, ca să asculte pe apostoli şi pe ucenici; şi au fost izbiţi de ceva nemaipomenit, văzând pe aceşti oameni fără carte vorbind în felurite limbi lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.

Unii, fără îndoială, cei care înţelegeau limbile, se mirau şi întrebau: „Ce înseamnă aceasta?” Alţii, poate locuitorii din Ierusalim care nu crezuseră în Domnul Isus, neînţelegând pe apostoli şi ucenici, îşi băteau joc de ei, şi pentru că spuseseră că Domnul Isus avea demon, învinovăţeau şi pe slujitorii Lui că sunt beţi (Faptele Apostolilor 2.12,13).

Atunci Petru, cu puterea Duhului Sfânt, s-a îndreptat mai întâi spre batjocoritori. El le spune că aceste lucruri minunate la care erau martori, erau împlinirea unei prorocii a lui Ioel, cu privire la zilele din urmă. Dumnezeu spusese prin acest proroc: „Voi turna din Duhul Meu… înainte de a veni ziua Domnului, ziua cea mare şi strălucită.” Această zi este cea a înfricoşatei judecăţi, care trebuie să lovească pământul; dar, înainte de a veni ea pentru Iudeii necredincioşi, Dumnezeu îi făcea să audă, prin gura lui Petru, cuvântul harului: „Oricine va chema numele Domnului va fi mântuit” (Faptele Apostolilor 2.17, 21).

După aceea, Petru se îndreaptă către toţi şi le vesteşte pe Domnul Isus. Viaţa sfântă şi curată a Domnului, plină de minuni şi de fapte de iubire, fusese bine cunoscută printre Iudei, ca fiind adeverită de Dumnezeu. De aceea, Petru le spune cu îndrăzneală: „Voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.” Apoi le spune că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi că ei, apostolii, L-au văzut înviat, precum au vestit Scripturile despre Mesia. Apoi Dumnezeu L-a înălţat la cer şi L-a aşezat la dreapta Sa, punând astfel asupra Domnului Isus pecetea încuviinţării Sale; iar din cer, Domnul Isus a trimis pe Duhul Sfânt, care împlinea minunile la care Iudeii erau acum martori. Petru sfârşeşte cuvântarea, zicând: „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi” (Faptele Apostolilor 2.22-36). El pune astfel în faţa cugetului lor crima grozavă de care se făcuseră vinovaţi, lepădând şi dând la moarte pe Acela pe care Dumnezeu în iubirea Sa îl trimisese la ei. Ce curaj la Petru! Ce deosebire faţă de celălalt Petru care, cu puţin mai înainte, se lepădase de trei ori de învăţătorul său! Duhul Sfânt era acela care-i dădea această îndrăzneală şi care dă şi astăzi oricărui credincios puterea de a mărturisi pe Domnul Isus.

Acelaşi Duh a lucrat cu putere în inimile unui mare număr din ascultători. Ei şi-au dat seama de mărimea păcatului pe care-l făcuseră, lepădând pe Domnul Isus. S-au simţit pierduţi şi, cu inima plină de durere, au strigat: „Ce să facem?” Dumnezeu nu lasă niciodată fără răspuns un astfel de strigăt. Spre Acelaşi Isus pe care-L răstigniseră, trebuiau să se întoarcă spre a fi mântuiţi. Şi Petru le zice: „Pocăiţi-vă”, adică schimbaţi-vă felul de a gândi, întoarceţi-vă la Hristos, „şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 2.37-38). A fi botezat în numele lui Isus înseamnă a mărturisi că ei cred în El şi că se alipesc de persoana Sa; şi atunci primeau iertarea păcatelor. Tot aşa este şi astăzi: cine crede în Domnul Isus are iertarea păcatelor.

Dar Petru vesteşte ceva mai mult celor ce credeau: „Veţi primi” — zice el — „darul Sfântului Duh”. Astfel, când ne pocăim de păcatele noastre şi credem în Domnul Isus, Dumnezeu ne iartă; ba mai mult, pune Duhul Său în noi; atunci facem parte din Biserica Domnului Hristos, din Adunarea lui Dumnezeu. Petru îndeamnă pe ascultătorii săi şi le cere cu stăruinţă să creadă în Domnul Isus şi să se despartă de poporul iudeu necredincios şi ticălos, peste care avea să vină judecata. Urmarea a fost destul de mare şi de frumoasă: trei mii de inşi au crezut şi au fost botezaţi; au primit Duhul Sfânt şi au fost adăugaţi Bisericii. Petru deschide astfel iudeilor porţile împărăţiei cerurilor (Domnul zisese lui Petru: „îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Matei 16.19). Lucrarea harului a început să se întindă prin apostoli, care făceau multe semne şi minuni, cum şi prin viaţa sfântă a celor dintâi creştini. „Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi” (Faptele Apostolilor 2.47).

Curând după aceea, Dumnezeu îndreaptă, în harul Său, o nouă chemare către poporul iudeu. Iată în ce împrejurare s-a întâmplat aceasta. Cei dintâi creştini, ieşiţi din mijlocul Iudeilor, urmau încă orânduielile Legii. Astfel, erau plini de râvnă să se ducă la templu, pe care-1 socoteau încă drept casa lui Dumnezeu.

Pe când „Petru şi Ioan se suiau împreună, la templu, la ceasul rugăciunii”, acolo au vindecat, în numele Domnului Isus, pe un om olog din naştere (Faptele Apostolilor 3.1,2). Tot poporul îl cunoştea, căci în toate zilele era dus şi pus la poarta cea mai de seamă a templului, ca să ceară milă de la cei care intrau. Ce lucru neaşteptat pentru toţi, când au văzut pe acest neputincios vindecat deodată, intrând cu apostolii în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu! Tot poporul, plin de mirare, a alergat şi a înconjurat pe Petru şi pe Ioan. Acest lucru s-a întâmplat în acelaşi pridvor al lui Solomon, în care Domnul Isus, în timpul vieţii Sale, pe pământ, vorbise Iudeilor despre oile Sale, despre viaţa veşnică pe care o dă El şi despre Tatăl Său, cu care este una. Iudeii au vrut atunci să-L omoare cu pietre (Ioan 10). Ei nu credeau în El. Acum, în acelaşi loc, venea să se arate puterea numelui Domnului Isus şi mulţimea, mirată, înconjoară pe apostoli. Dar slujitorii lui Dumnezeu nu doresc ca privirea altora să se îndrepte asupra lor; ei vor ca privirile păcătoşilor să se îndrepte spre Acela care singur poate să-i mântuiască şi Căruia I se cuvine toată slava. Astfel, Petru se grăbeşte să spună poporului că nu prin puterea lor, a lui şi a lui Ioan, nici prin evlavia lor a fost vindecat acest om, ci prin puterea numelui Domnului Isus, în care ei credeau. Acest Isus, spune el Iudeilor, este slujitorul lui Dumnezeu, sfânt şi fără pată, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El; El este Domnul vieţii, pe care voi L-aţi dat la moarte. Dumnezeu însă L-a înviat şi L-a aşezat în slavă şi, prin credinţa în El, a fost vindecat acest om.

Vedem că Petru caută să îndrepte spre Domnul Isus inimile celor ce-l ascultă. Astfel, după ce le-a arătat vinovăţia lor, îi îndeamnă să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, pentru ca să li se şteargă păcatele. El le spune că, făcând astfel, se vor bucura de binecuvântările făgăduite lui Avraam, tatăl lor, şi înnoite prin toţi prorocii; dar le mai spune şi că judecata va veni asupra oricărui nu va asculta de Domnul Isus, pe care Dumnezeu L-a trimis ca să-i binecuvânteze şi să-i întoarcă de la fărădelegile lor.

Lucrarea făcută prin aceste cuvinte a fost minunată: mulţi au crezut în Domnul Isus. Aproape două mii de persoane au fost adăugate Adunării, care număra acum în totul cam cinci mii de suflete (Faptele Apostolilor 2.41; 4.4).

Cele dintâi prigoniri

Biserica era în creştere în Ierusalim. Mulţi au crezut în Domnul Isus şi au fost mântuiţi. Acesta era însă un lucru pe care Satan, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor, nu putea să-l sufere; şi pentru a i se împotrivi, a ridicat împotriva apostolilor ura fruntaşilor poporului iudeu. Domnul Isus, înainte de a părăsi pe ucenicii Săi, îi înştiinţase că, precum a fost El urât şi prigonit în lume, aşa vor fi şi ei din pricina numelui Său (Ioan 15.18-20). Căpitanul templului, preoţii şi saducheii au venit pe neaşteptate, în timp ce Petru şi Ioan vorbeau poporului, şi i-au aruncat în temniţă. Din ce pricină? Ce rău făcuseră? Nici un rău; însă apostolii vesteau în Domnul Isus învierea din morţi; iar saducheii ziceau că nu există înviere. Aceştia erau oameni, cum sunt atâţia şi în zilele noastre, care spun că odată cu această viaţă s-a sfârşit totul şi că astfel omul nu e ceva mai mult decât animalele care pier. Dumnezeu Se serveşte însă chiar de orbirea căpeteniilor poporului, pentru ca apostolii să poată să dea o frumoasă mărturie despre Domnul Isus înaintea lor. După ce i-a păzit toată noaptea în închisoare, mai marii bătrânilor, cărturarii, mai marii preoţilor, s-au adunat şi au adus pe Petru şi pe Ioan în mijlocul lor. Ce adunare impunătoare! Înfăţişându-se înaintea acestei adunări, nu era firesc lucru să se înfricoşeze? Şi totuşi, Petru şi Ioan, pescari, oameni de rând şi fără carte, tremurau cumva de frică? Nu. Îndrăznesc ei să deschidă gura? Negreşit. Ei nu se tem de nimic, căci Domnul, pentru care suferă, este cu ei, prin Duhul Său; şi, fiind cu Domnul Isus, n-au frică înaintea nici unui vrăjmaş. Petru şi Ioan îşi aduc aminte de vorbele scumpului lor învăţător: „Când vă vor duce înaintea sinagogilor, înaintea căpeteniilor şi înaintea autorităţilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi, căci Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să vorbiţi. Vă voi da o gură şi o înţelepciune căreia nu-i vor putea răspunde nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri” (Luca 12.11 şi 12; 21.15).

Petru şi Ioan au pus la încercare credincioşia Domnului. Au fost întrebaţi în numele cui au vindecat pe olog; şi Petru, plin de Duh Sfânt şi de îndrăzneală, le-a răspuns că în numele lui Isus din Nazaret, pe care ei, mai marii poporului, îl răstigniseră, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. După cum se vede, Petru stăruieşte asupra învierii Domnului Isus şi aceasta, din pricină că ea este dovada mântuirii noastre şi recunoaşterea vădită din partea lui Dumnezeu că Isus este Fiul Său. Petru mai adaugă că Domnul Isus este temelia mântuirii şi că numele Său este singurul nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi (Faptele Apostolilor 4.12). Îndrăzneala sfântă pe care au arătat-o Petru şi Ioan a izbit mult sinedriul, adică adunarea mai marilor poporului. Ei ştiau că cei doi apostoli erau oameni necărturari şi de rând; cum puteau ei însă să răspundă aşa? Petru si Ioan învăţaseră la şcoala adevăratei înţelepciuni, cu un învăţător dumnezeiesc: fuseseră cu Domnul Isus. Şi sinedriul a fost silit să recunoască acest lucru.

Astfel, mai marii poporului au fost nevoiţi să dea cinste numelui Domnului Isus, cu toate că îl urau. Pe de altă parte, omul vindecat se afla în faţa lor, aşa că nu puteau să tăgăduiască minunea. Nimic nu mişca însă inima lor rea şi împietrită. Cu ameninţări ei au oprit pe apostoli să mai vorbească în numele Domnului Isus. Puteau Petru şi Ioan să-i asculte? Să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu? Negreşit că nu. Domnul îi trimisese să predice în numele Său şi ei nu puteau decât să asculte de Domnul. De aceea ei au răspuns astfel: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 4.19).

După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la fraţii lor, adică la ceilalţi ucenici, şi le-au povestit tot ce le spuseseră preoţii cei mai de seamă şi bătrânii. Ce au făcut atunci aceşti creştini smeriţi? Au fost surprinşi de teamă? Au hotărât ei să fie mai cu atenţie pe viitor şi să nu mai vorbească aşa pe faţă? Nu; ei ştiau bine că în ei n-aveau nici o tărie, dar ştiau că erau puşi să facă lucrarea lui Dumnezeu. De aceea, toţi împreună şi-au ridicat glasul către Dumnezeu şi au adus totul înaintea Lui. Ei au cerut să le dea îndrăzneală, ca să ducă mai departe Cuvântul Lui şi L-au rugat să arate, prin minuni, puterea numelui Domnului Isus.

Dumnezeu răspunde totdeauna rugăciunilor noastre când le facem cu credinţă şi întăreşte totdeauna inima celor ce se încred în El. După ce şi-au terminat rugăciunea, toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Multe minuni se făceau prin mâinile apostolilor: din toate părţile li se aduceau bolnavi şi oameni stăpâniţi de duhuri rele, şi toţi erau vindecaţi. Dar ceea ce era mai de preţ era faptul că un mare număr de suflete au crezut în Evanghelie şi au fost adăugate Bisericii, aşa încât clădirea lui Dumnezeu creştea. Astfel, silinţa lui Satan de a opri vestirea Evangheliei n-a făcut decât să se arate cu atât mai mare puterea harului lui Dumnezeu.

Dar Satan nu se descurajează. Când unii oameni nu voiesc să primească harul şi mântuirea, Satan face să crească în ei ura împotriva numelui Domnului Hristos. Marele preot şi saducheii s-au mâniat grozav de mult din pricină că ameninţările lor n-au avut nici o putere şi pentru că Evanghelia se răspândea tot mai mult. Au pus mâna pe apostoli şi i-au aruncat în temniţă pe toţi, nu numai pe Petru şi Ioan. Astfel se împlinea Cuvântul Domnului: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15.20). Însă Dumnezeu veghea asupra credincioşilor Săi slujitori: voia să le dea o mărturie pe faţă că El era cu ei. A trimis un înger care noaptea a deschis uşile temniţei şi a spus apostolilor să meargă în templu pentru a vesti Cuvântul de preţ al lui Dumnezeu, care dă viaţă sufletului care-l primeşte. Apostolii nu s-au temut să se întoarcă să vorbeasă poporului acolo unde ştiau că vrăjmaşii lor îi vor găsi cu uşurinţă. Aveau pe Dumnezeu cu ei şi-şi aduceau aminte că Domnul Isus a zis: „Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic” (Luca 22 12.4). Ei au intrat deci dis-de-dimineaţă în templu, ca să vestească Evanghelia.

În acest timp, vrăjmaşii lor s-au adunat şi au trimis la temniţă să caute pe apostoli. Cât de mare trebuie să fi fost uimirea lor si cât de înmărmuriţi vor fi rămas, când slujitorii trimişi au venit să le spună că au găsit temniţa încuiată cu toată grija şi pe păzitori stând în picioare la uşi, dar n-au găsit pe nimeni înăuntru! Ba ceva şi mai neaşteptat, când cineva a venit să le spună că apostolii stau în templu şi învaţă poporul! N-ar fi trebuit să fie izbiţi în cugetul lor şi să recunoască acolo degetul lui Dumnezeu? Dar, ca şi Faraon altădată, ei s-au împietrit; nimic nu-i mai mişca. Au poruncit să aducă pe apostoli înaintea lor şi i-au mustrat pentru neascultare şi i-au învinovăţit că au voit să arunce asupra lor sângele acestui Om (nu îndrăzneau să-L numească), adică al Domnului Isus. Se vede că teama pusese stăpânire pe inimile acestor oameni răi. Cu câtva timp mai înainte, când au cerut ca Domnul Isus să fie răstignit, ei strigaseră în gura mare: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27.25). Acum ei tremură la gândul că s-ar putea împlini acest lucru şi, în adevăr, după câtva timp, sângele Domnului Isus a şi fost cerut de la acest neam răzvrătit.

La învinuirile ce li se aduceau, Petru şi ceilalţi apostoli au dat acest răspuns, pe cât de simplu, pe atât de frumos: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” Dar, în acelaşi timp, Petru dă încă o dată mărturie despre moartea Domnului Isus, pe care Iudeii îl răstigniseră, şi despre învierea Lui, pe care Dumnezeu o săvârşise prin puterea Sa. Încă o dată, el le înfăţişează pe Domnul Isus ca pe Cel rânduit de Dumnezeu să fie Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel iertarea păcatelor. Şi le spune: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui” (Faptele Apostolilor 2.32). Şi Duhul Sfânt, care fusese dat de Dumnezeu şi prin care se făceau atâtea minuni, de asemenea era martor.

Vrăjmaşii apostolilor n-aveau ce să răspundă. Ba mai mult, în furia lor, ar fi voit să-i şi omoare. Nu venise însă vremea pentru ei ca să-şi dea viaţa pentru Domnul Isus. Dumnezeu, care are totul în mâna Sa. pentru a-i scăpa, Se foloseşte de înţelepciunea omenească a unuia dintre ei, Gamaliel, un învăţător al Legii, pe care-1 aminteşte şi apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 22.3). Acest om, preţuit de tot poporul, a dat sfat sinedriului să nu se împotrivească apostolilor, pentru că s-ar putea ca ceea ce spun ei să vină de la Dumnezeu şi astfel ei ar lupta împotriva lui Dumnezeu. Era un sfat cuminte, şi Dumnezeu a făcut ca sinedriul să l asculte. Cu toate acestea, vrăjmaşii apostolilor aveau prea mare ură în inimă ca să-i lase să meargă aşa. Omul fără Dumnezeu este plin de nelegiuire şi, fără să fi găsit apostolilor vreo vină, au pus să-i bată cu nuiele, înainte de a le da drumul. Pentru ce? Voiau să-şi potolească astfel ura lor şi credeau, fără îndoială, să-i umple de frică şi să smulgă de la ei promisiunea că nu vor mai vorbi în numele Domnului Isus.

Au rămas înşelaţi în aşteptarea lor. Apostolii au plecat plini de bucurie că au fost învredniciţi să sufere pentru numele Domnului Isus. Ba mai mult, în loc să se descurajeze, ei nu încetau de a vesti cu râvnă pe Domnul Isus, în templu şi prin case.

Aşa se sfârşesc cele dintâi lovituri ale Satanei şi ale uneltelor lui împotriva Adunării. Apostolii au fost prigoniţi de mai marii poporului şi ai preoţilor. Vom vedea mai departe alte lupte, pe care le dă Vrăşmaşul împotriva ucenicilor Domnului. Domnul Isus a zis: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16.33)

Viaţa celor dintâi creştini

Înainte de a cerceta mai departe istoria Adunării, aş vrea să spun ceva despre viaţa primilor creştini. Puterea Duhului Sfânt, care locuia în ei, nu se arăta numai prin darul vorbirii în limbi şi prin minuni: lucra în inimi şi făcea să se arate în cei credincioşi o viaţă din cer, care se arăta în afară prin roadele ei minunate. Pentru lume, era o mărturie mai puternică decât minunile pe care le făceau apostolii. Patru lucruri deosebite se văd mai ales în purtarea celor dintâi creştini. În primul rând, ei se ţineau numai şi numai de învăţătura apostolilor.Apostolii fuseseră trimişi de Domnul să vestească tot ce a făcut şi ce a învăţat El cât timp a stat pe pământ. Sfântul Duh aducea aminte de aceste lucruri; mai mult, El le descoperea adevărurile mântuirii în legătură cu jertfa Domnului Isus şi lucrarea Sa de har. Apostolii făceau cunoscut celor credincioşi ceea ce îi învăţa Duhul Sfânt, iar aceştia stăruiau în această învăţătură, lăsând la o parte tradiţia şi învăţăturile oamenilor.

În al doilea rând, cei dintâi creştini stăruiau în legătura frăţească. Ai o legătură strânsă cu cineva când te stăpânesc aceleaşi gânduri, aceeaşi dragoste şi aceleaşi simţăminte. Având aceeaşi ţintă, lucrezi împreună. Apostolul Ioan scrie creştinilor: „Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1.3). Erau deci gândurile şi simţămintele Tatălui cu privire la Fiul Său preaiubit şi cele ale Domnului Isus cu privire la Tatăl Său, simţăminte care prin Duhul Sfânt umpleau duhul şi inima apostolilor. Ucenicii, care învăţaseră de la ei să cunoască pe Tatăl şi pe Fiul, aveau aceleaşi simţăminte ca şi ei. Gânduri dumnezeieşti şi o dragoste sfântă umpleau de bucurie inimile lor.

Al treilea lucru, în care stăruiau cei credincioşi şi care era şi o mărturie despre părtăşia lor a unuia cu altul, era frângerea pâinii, adică sărbătoarea Cinei Domnului. Ştim că Domnul Isus, înainte de a Se înălţa la cer, chiar în noaptea în care a fost vândut, a rânduit Cina, ca o aducere aminte despre suferinţele şi moartea Sa pentru răscumpărarea alor Săi. Este dovada dragostei Sale mari pentru răscumpăraţii Săi, dragoste mai tare decât moartea. Credincioşii din Ierusalim luau parte la masa Domnului ca răscumpăraţi prin sângele Său şi ca mădulare ale aceleiaşi familii şi îşi aduceau aminte într-un gând de Cel care i-a iubit şi i-a mântuit. În sfârşit, cei dintâi creştini stăruiau în rugăciune.Rugăciunea arată că noi ne dăm seama de slăbiciunea, neputinţa noastră şi de nevoia ce o avem de harul şi ajutorul atotputernic al Dumnezeului nostru. Ea arată deci dependenţa noastră de El şi încrederea în El — siguranţa că ne ascultă şi vrea să ne asculte.

Acestea erau trăsăturile mai de seamă ale vieţii lăuntrice a celor dintâi creştini şi taina frumuseţii vieţii lor, ce se arăta în afară. Puterea lui Dumnezeu, arătată prin minuni, înfricoşa pe oameni; însă viaţa sfântă a ucenicilor influenţa asupra sufletelor, ca să le atragă la Domnul Hristos.

Întrucât în inimile ucenicilor era aceeaşi simţire, acelaşi gând şi aceeaşi dragoste, întrucât erau copii ai aceluiaşi Dumnezeu şi Tată şi răscumpăraţi de acelaşi Mântuitor, ei erau bucuroşi să se întâlnească şi să fie uniţi, arătând astfel înaintea lumii că ei erau una în Tatăl şi în Fiul, aşa cum ceruse Domnul Isus de la Tatăl Său (Ioan 17.21). Această viaţă de legătură strânsă şi de dragoste era o mărturie puternică, pentru ca lumea să creadă că Dumnezeu, într-adevăr, a trimis pe Fiul Său aici pe pământ. Dar vai! această arătare a unirii dintre credincioşii lui Dumnezeu de pe pământ nu mai există. Vrăjmaşul a reuşit s-o nimicească; ea nu se va mai vedea decât în slavă, când Domnul Isus Se va arăta cu cei răscumpăraţi ai Săi şi când lumea va cunoaşte că ei sunt iubiţi de Dumnezeu ca şi Domnul Isus (Ioan 17.23).

Iubirea de sine dispăruse din inima celor dintâi creştini: ce avea unul, avea şi altul. Alipirea de bunurile pământului, atât de puternică la Iudei, nu se mai vedea la aceşti credincioşi; ei aveau bunuri mai mari, bunuri cereşti şi veşnice. Ei nu puteau să sufere gândul că vreunul din mădularele familiei lui Dumnezeu ar putea să ducă lipsă, în timp ce ei ar trăi în belşug; de aceea îşi vindeau ogoarele şi averile lor, şi banii îi împărţeau după nevoie. Apostolul Ioan zicea mai târziu: „Cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” (1 Ioan 3.17). Ce privelişte trebuie să fi fost aceasta pentru fariseii iubitori de sine, pentru saducheii iubitori de plăcerile acestei lumi, pentru toţi aceşti bogaţi egoişti, alipiţi de bunurile pământeşti! Ei vedeau acolo oameni care fuseseră ca şi ei iubitori de lume, dar care acum se lepădau de toate, ca să vină în ajutorul altora. Îi vedeau că nu sunt decât o inimă şi un suflet; nu era nimeni în nevoie printre ei: cel cu avere avea grijă de nevoile celui lipsit. Era puterea numelui Domnului Isus care aducea la îndeplinire acest minunat har, care aducea această dragoste adevărată.

Şi totul se petrecea cu o rânduială care se cuvenea casei lui Dumnezeu. Cei ce-şi vânduseră averile nu dădeau venitul în dreapta şi în stânga, după gândurile lor, îl încredinţau apostolilor, singurii care erau atunci în fruntea comunităţii creştine; iar aceştia, după înţelepciunea pe care le-o dăduse Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dădeau fiecăruia după nevoile lui.

Printre cei care s-au lipsit de bogăţiile lor în folosul săracilor, Duhul Sfânt numeşte pe un Levit din insula Cipru, Iosif, pe care apostolii îl mai numeau şi Barnaba, adică „fiul mângâierii”. De ce a fost numit astfel? Scriptura nu ne spune, dar apostolii, dându-i acest nume, văzuseră fără îndoială că exemplul dat de el a fost o mare încurajare pentru Adunare. Vom vorbi mai târziu despre acest slujitor al lui Dumnezeu; dar deocamdată numele său ne face să ne aducem aminte de un alt Levit, care, văzând un rănit aproape mort, pe drumul său, a trecut pe lângă el fără să-l ajute. Era imaginea legii neputincioase să mântuiască pe omul pierdut prin păcat. În Barnaba vedem cum lucrează harul. El învăţase să cunoască pe Domnul Isus, care, fiind bogat în cer, S-a lepădat de toate ca să ne mântuiască; întocmai ca dumnezeiescul său Învăţător, Barnaba şi-a vândut toată averea ca să ajute pe cei săraci. Poate că va întreba cineva: „Sunt chemaţi şi creştinii din zilele noastre să-şi vândă averea şi să împartă banii la săraci?” Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă aceasta nicăieri ca o regulă de urmat. Era ceva pe care cei dintâi creştini îl făceau de bunăvoia lor. Dumnezeu a voit să arate prin aceasta puterea Duhului Sfânt în inimi şi, în acelaşi timp, gândul de căpetenie care, în toate vremurile, trebuie să însufleţească viaţa creştinilor. Acelaşi duh de dragoste, de lepădare de sine şi de râvnă ar trebui să fie şi în inimile noastre şi să se arate în simţămintele şi în faptele noastre faţă de alţii. Ceea ce scria Apostolul Ioan se potriveşte şi pentru noi: „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii! Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul!” (1 Ioan 4.7; 3.18). Apostolul Pavel spune ucenicului său Timotei să îndemne pe bogaţi nu să-şi vândă averile, ci să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care le dă; să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, darnici şi gata să simtă împreună cu alţii (1 Timotei 6.17-19). Vedem totodată, în atâtea locuri din Scriptură, că mai târziu s-au făcut strângeri de ajutoare printre creştini, pentru a se veni în ajutorul săracilor, deci ceea ce a avut loc la Ierusalim în cele dintâi timpuri ale Adunării a fost o arătare vie şi strălucitoare a influenţei adusă de dragostea dumnezeiască în inimă. Această arătare în afară era de neapărată nevoie în mijlocul unui popor firesc şi lipit de bunurile pământului, aşa cum erau Iudeii. Trebuia să li se arate că Hristosul şi Domnul ceresc Şi-a câştigat un popor însufleţit de o viaţă cerească. Viaţa acestor dintâi ucenici era o dovadă vie că Domnul Isus era sus şi răspândea în suflete viaţa de sus. Toate acestea erau împotriva nădejdilor iudaice despre un Mesia pământesc şi despre bucuriile de aici de pe pământ.

Aşa era viaţa celor dintâi creştini: avea ca ţintă dragostea pentru Domnul Hristos, care-i mântuise. Din această dragoste izvora o bucurie şi o smerenie a inimii, care se arătau în toate amănuntele vieţii lor zilnice, chiar în chipul cum îşi luau hrana.

O altă urmare a acestei vieţi cu Dumnezeu era lauda ce se înălţa din inima lor către Dumnezeul oricărui har. Ei mulţumeau pentru toate lucrurile. Ce deosebire faţă de viaţa lor de altădată, când erau apăsaţi de greaua povară a poruncilor după datina oamenilor, când nu se bucurau de pacea cu Dumnezeu şi nu-L cunoşteau ca Tată al lor! Acum erau fericiţi; tot poporul îi vedea şi nimeni nu-l putea opri să le dea dreptate. Viaţa lor sfântă, pusă în slujba Domnului şi veselă era o predică, de care Domnul Se slujea ca să mântuiască alte suflete şi să le aducă în Adunare.

Cea dintâi pătrundere a răului

Un om numit Anania şi soţia sa Safira intraseră în Adunarea creştină (Faptele Apostolilor 5.1-11). Poate că fuseseră atraşi în această mare mişcare de trezire care a avut loc, izbiţi de faptele minunate ale harului Domnului. Nimeni nu-i silea să-şi vândă averea, dar ei voiau să pară că sunt tot aşa de buni, de plini de râvnă şi darnici ca şi alţii. Astfel Anania a adus banii apostolilor ca şi cum ar fi fost întreg preţul vânzării; el însă oprise o parte din preţ, cu ştirea soţiei lui. Fără îndoială că făceau aceasta de teamă să nu ajungă săraci, dacă ar fi dat totul. Oricum, în inima şi în faptele lor era zgârcenie, prefăcătorie şi minciună.

Dar Anania şi Safira, care puteau să înşele pe oameni printr-o prefăcătorie dibace, uitaseră un lucru: că Dumnezeu e de faţă în Adunare şi că Adunarea este locuinţa lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

Pe Dumnezeu nu-L poţi înşela. Duhul lui Dumnezeu nu era de faţă numai ca să facă minuni şi ca să întoarcă suflete, sau numai ca să lucreze o viaţă sfântă în cei credincioşi, ci şi ca să dea pe faţă răul şi să-l judece în cei care mărturiseau că sunt creştini. Trebuia neapărat să se vadă că Dumnezeul cel sfânt era de faţă în Adunare şi că a înşela pe apostoli însemna a minţi pe Duhul Sfânt şi prin urmare pe Dumnezeu Însuşi.

Apostolul Petru, prin Duhul Sfânt, a priceput minciuna şi prefăcătoria lui Anania şi a dat pe faţă pe acela care îndemnase pe acest nenorocit om să facă un păcat aşa de mare: a dat pe faţă pe Satan, tatăl minciunii. Petru zice: „Pentru ce ţi-a umplut Satan inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt?” (Faptele Apostolilor 5.3). Ce grozavă descoperire pentru Anania! Păcatul său este dat pe faţă înaintea tuturor, cum s-a întâmplat altădată cu cel al lui Acan (losua 7). Puterea lui Dumnezeu înmărmureşte inima lui Anania, judecata îl loveşte şi cade mort. Da, Dumnezeul nostru, Dumnezeul harului, este totodată Dumnezeul cel sfânt şi un foc mistuitor. Cam după trei ceasuri, Safira, fără să ştie de judecata lui Dumnezeu ce venise asupra soţului ei, vine şi ea în adunare. La întrebarea lui Petru: „Spune-mi, cu atât aţi vândut moşioara?” ea răspunde fără să şovăie: „da”, rostind astfel hotărât o minciună vădită. Ce uitare şi ce dispreţ faţă de sfinţenia şi starea de faţă a lui Dumnezeu! Mai vedem aici cum un păcat târăşte după el altul mai mare. Dar judecata nu întârzie. Petru rosteşte hotărârea: cade şi ea moartă la rândul ei!

Astfel, starea de faţă în Adunare a Dumnezeului Celui sfânt s-a arătat în chip vădit. Răul a fost dat pe faţă şi judecat, ca şi odinioară în tabăra lui Israel. Totodată, o mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei care au auzit aceste lucruri.

Precum am văzut, Duhul Sfânt lucra cu multă putere în inimile celor credincioşi şi-i făcea plini de râvnă şi de lepădare de sine. Anania şi Safira, făţarnici şi mincinoşi, ar fi voit să se creadă însufleţiţi de aceste simţăminte, în timp ce îi stăpânea iubirea de bani. Dumnezeu a judecat acest rău şi l-a ridicat din Adunare. Dar Satan este totdeauna pornit împotriva Domnului Hristos şi împotriva a ceea ce Îi este scump. El împinsese pe Anania şi Safira să mintă şi-i târâse astfel în moarte. Această lovitură a Satanei împotriva Adunării a fost înlăturată prin puterea lui Dumnezeu. Se vedea că Dumnezeu era în mijlocul creştinilor şi Adunarea creştea mereu ca număr. Atunci Vrăjmaşul, ca s-o dărâme, a încercat un alt mijloc : a căutat să lucreze asupra firii păcătoase care este în noi şi să dea naştere, în inimile celor credincioşi, la gelozie şi invidie, simţăminte potrivnice harului: s-au ivit plângeri şi murmure. Mulţimea ucenicilor era alcătuită din Iudei, născuţi în Palestina şi vorbind limba siriană, şi din Iudei grecizaţi, adică Iudei veniţi din ţări străine, care vorbeau greceşte. Aceştia din urmă se plângeau că văduvele care se aflau printre ei erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele: murmurau împotriva Iudeilor din Palestina şi fără îndoială chiar împotriva apostolilor.

Ce putea să vindece acest rău, care ameninţa să aducă dezbinări în Adunare şi care ar fi nimicit acea frumoasă înţelegere dintre cei care la început erau o inimă şi un suflet?

Înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu erau acolo, ca să zădărnicească vicleşugurile Vrăjmaşului. Apostolii nu puteau să lase lucrarea de vestire a Evangheliei, să se ocupe de nevoile fireşti ale celor ce crezuseră. Trebuia să folosească timpul pentru rugăciune şi propovăduirea Cuvântului, două lucruri neapărat trebuitoare în viaţa oricărui slujitor al lui Dumnezeu, care doreşte ca lucrarea sa faţă de suflete să fie binecuvântată. Adunarea, după sfatul apostolilor, a ales deci şapte oameni, plini de Duh Sfânt şi înţelepciune, ca să împartă ajutoarele celor ce aveau nevoie. Aceşti oameni au fost înfăţişaţi apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, încredinţându-i astfel lui Dumnezeu şi unindu-se cu ei pentru lucrarea ce o aveau de îndeplinit.

Duhul Sfânt ne-a păstrat numele acestor şapte oameni, care sunt numiţi diaconi, cuvânt grecesc care însemnează slujitori. Aceste nume, care sunt greceşti, ne spun că toţi erau dintre cei care vorbeau greceşte, ceea ce ne arată duhul de har şi de bunăvoinţă care era în Adunare; era totodată un rod adus de Duhul Sfânt. Astfel vicleşugul şi truda Satanei de a lovi Adunarea au fost din nou date la o parte. El însă avea să-şi arate în curând furia şi să dea atacuri noi.

Cel dintâi martir

 

Cuvântul martir însemnează martor. Domnul Isus a fost numit „martorul credincios şi adevărat” (Apocalipsa 3.14), pentru că El, când a fost pe pământ, a dat mărturie despre Dumnezeu cu credincioşie şi potrivit cu adevărul. Toţi creştinii, tineri sau bătrâni, sunt chemaţi să fie martori pentru Domnul Hristos, mărturisind numele Său şi slujindu-I cu credincioşie; dar numele de martir s-a dat îndeosebi celor care, din dragoste pentru El şi pentru credinţa în numele Său, au suferit chinuri şi chiar moartea. Şi numărul acestora este destul de mare.

Satan, marele vrăjmaş al lui Dumnezeu, al Domnului Hristos şi al oamenilor, este totdeauna gata să facă rău. Cele două mijloace pe care le întrebuinţează, în acest scop, sunt viclenia sau minciuna şi violenţa. El, de la început este mincinos şi ucigaş (Ioan 8.44) şi totdeauna se slujeşte de inima rea a oamenilor, ca să aducă la îndeplinire planurile sale. El caută să ţină pe oameni sub puterea sa, dar, când unii au scăpat de el, crezând în Evanghelie, îşi dă silinţa, prin vicleşugurile sale, să-i facă să cadă în păcat, sau, şi mai mult, îndeamnă pe oamenii săi să prigonească pe sfinţi şi să-i omoare. Am văzut cum apostolii au fost întemniţaţi şi bătuţi pentru numele Domnului Isus şi cum Satan a căutat să introducă păcatul în Adunare, ademenind pe Anania şi Safira. Acum avem să vedem ce ne spune Duhul Sfânt despre omul care, cel dintâi şi-a dat viaţa pentru Domnul Isus.

E vorba despre Ştefan, unul din cei şapte bărbaţi aleşi ca să aibă grijă de împărţirea ajutoarelor la cei săraci din Adunare. El era plin de credinţă şi de Duh Sfânt, plin de har şi de putere. Nu se mulţumea numai să slujească la masa celor săraci, ci făcea în popor semne şi minuni mari şi, cu inima plină de dragoste pentru Domnul Isus şi pentru sufletele păcătoşilor, vestea Evanghelia. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu era primit şi crezut de mulţi oameni, numărul ucenicilor se înmulţea mult şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă. Aceasta a întărâtat furia Satanei, care s-a slujit de Iudeii necredincioşi, pe care i-a îndemnat să omoare pe Ştefan, aşa cum mai înainte omorâseră pe Domnul Isus.

Unii din aceşti Iudei au început o ceartă de vorbe cu Ştefan, care căuta să aducă suflete la Domnul Hristos. Acest martor credincios al Domnului vorbea însă cu o înţelepciune dumnezeiască, nu cu una omenească; Duhul Sfânt de care era plin îl învăţa ce trebuia să spună. Cine putea să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el? Nimeni; aşa că vrăjmaşii, ruşinaţi de cuvintele lui, s-au năpustit asupra lui, l-au târât în faţa sinedriului, marea adunare a căpeteniilor poporului, şi acolo au adus împotriva lui nişte martori mincinoşi, care l-au învinuit că a hulit pe Dumnezeu şi pe Moise. Ştefan era acolo, înaintea acelei adunări măreţe, care avea ochii aţintiţi asupra lui; însă Duhul Sfânt umplea inima lui de gânduri cereşti. Strălucirea lucrurilor dumnezeieşti se răsfrângea pe faţa sa, încât vrăjmaşilor li se părea că văd faţa unui înger; într-adevăr, Dumnezeu trimisese în mijlocul lor un înger ca să le aducă înştiinţarea cea din urmă (înger înseamnă vestitor, sol).

Marele preot l-a întrebat dacă învinuirile aduse împotriva lui erau adevărate. Dar slujitorul lui Dumnezeu nu se gândeşte la el însuşi; el se gândeşte la slava Domnului şi la binele sufletelor. Ştefan n-a încercat să se apere şi să înlăture învinuirile vrăjmaşilor săi. El aminteşte Iudeilor istoria lor din clipa când Dumnezeu, Dumnezeul slavei, a ales şi a chemat pe Avraam, tatăl lor. Le aduce aminte de harul lui Dumnezeu ce s-a arătat necurmat, dar şi de răzvrătirile lor neîncetate împotriva unui Dumnezeu atât de răbdător şi bun; sfârşeşte apoi spunându-le: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; ca părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care dintre proroci nu i-au persecutat părinţii voştri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi L-aţi dat prins şi L-aţi omorât, voi, care aţi primit Legea dată prin îngeri şi n-aţi păzit-o!…” (Faptele Apostolilor 7.51-53).

Ştefan ar fi vrut să mai adauge câteva lucruri la cuvântarea sa, ca să-i facă să se căiască, dar ei, în loc să le pară rău, ca aceia care ascultaseră pe Petru în ziua Cincizecimii, s-au împotrivit încă odată Duhului Sfânt. Auzind cuvintele slujitorului lui Dumnezeu, îi tăia pe inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Domnul, în harul Său, a voit să dea înaintea mai marilor poporului o măreaţă mărturie şi cea din urmă — şi în acelaşi timp, ca martorul Său credincios să fie sprijinit puternic în lupta sa hotărâtă împotriva vrăjmaşilor. Ştefan, plin de Duhul Sfânt şi de gândurile cerului, unde era Domnul său preaiubit, avea ochii aţintiţi spre cer. Şi deodată Dumnezeu îi deschide cerul. El vede slava lui Dumnezeu şi pe Domnul Isus, stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan nu putea să păstreze pentru el ceea ce îi umplea inima; trebuia să dea mărturie despre slava Domnului Hristos. El spune: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7.56). Ceea ce a încurajat totdeauna pe martiri este privirea la Domnul Isus în slava Sa.

Pentru Iudei, aceasta era cea din urmă chemare. Domnul Isus era în picioare, gata să vină pentru ei, dacă ar fi crezut. Dar inimile lor se împietriseră. Ei şi-au astupat urechile, ca să nu mai audă glasul slujitorului lui Dumnezeu. Toţi, într-un gând, s-au năpustit asupra lui. Nici unul n-a ridicat glasul în sprijinul lui, ci l-au târât afară din cetate. Acolo l-au omorât cu pietre, ca să şteargă de pe pământ urma acestui martor, care făcuse să strălucească înaintea lor lumina dumnezeiască. Cei care l-au omorât şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Ce făcea cel dintâi martir, când pietrele curgeau ploaie asupra lui ca să-l omoare? Se plângea, învinuia pe omorâtorii lui, cerea răzbunare? Nu. El privea la Domnul Isus şi era schimbat în chipul Lui. Gândul la Domnul Isus îi umplea întreaga inimă şi Lui şi-a încredinţat duhul. Dar, gândindu-se la Domnul Isus şi la cei care-1 omorau, şi-aduce aminte de ceea ce făcuse Domnul Isus, când a fost răstignit pe cruce. Acest iubit Mântuitor zisese: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23.34). Şi Ştefan se ridică de sub greutatea loviturilor şi, cu toate durerile ce le simţea în mădularele-i zdrobite, se aşază în genunchi şi, după exemplul dumnezeiescului său învăţător, strigă cu glas tare — toţi auzind această cea din urmă mărturie a dragostei: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” (Faptele Apostolilor 7.60). Cele din urmă cuvinte ale lui sunt cuvinte de har.

După aceste cuvinte, cel dintâi martir a adormit. Ce dulce odihnă după suferinţele sale! Duhul său s-a dus la Domnul Isus, iar trupul, pe care nişte oameni temători de Dumnezeu l-au luat şi l-au îngropat, aşteaptă în mormânt clipa când Domnul Isus va veni şi când, la glasul Său, morţii în Hristos vor învia. Nu suntem chemaţi să murim loviţi cu pietre ca Ştefan, dar toţi suntem chemaţi să fim slujitori ai Domnului. Dacă vrem să domnim cu El, trebuie să-I slujim şi să suferim pentru El.

popescu11

.

Aurel Popescu – Comori din trecut

.

21 Asemanarea Noastra cu Iona

20 Cine Sunt Credinciosii Adica Noi

19 Slabanogul Vindecat si Pacatul Omenirii

18 Sfarsitul, Vremuri Grele

17 Venirea Domnului Isus

16 Declinul Vietii

15 Rastignit Pastor si Imparat

14 Evenimentele Venirii Domnului Isus

13 Biblia Cartea Cartilor

12 Dimensiunile Vietii Crestine

11 Intoarcerea la Domnul

10 Viata daruita altora

Viitorul Copiilor lui Dumnezeu

Iona si Ninive

Femeia Samariteanca

6  Ierusalimul in Vremea Sfarsitului

Biblia vorbeste lucruri ciudate

Dragostea Lui Dumnezeu

Ce zici despre tine insuti ?

Profetii despre Rastignirea, Moartea si Invierea Domnului Isus

Orbul din Nastere

 

Andrei Popescu

 

Titlu: 70 de povestiri despre pușcărie și prieteni

Titlul original: Fogoly vagyok. 70 történet a börtönről és a barátságról

Autor: Ferenc Visky

Traducător: Georgeta Delia Hajdu

Localitate: Cluj-Napoca

Editura:Koinonia & Aqua Forte

Anul apariţiei: 2004

Nr. de pagini: 157

ISBN: 973-7758-02-1

Preț: 13 lei

RECENZIE DE TEOFIL STANCIU

Ferenc Visky este cunoscut mai degrabă datorită prieteniei sale cu Richard Wurmbrand. Ipostază pe care, de altfel, el însuși pare s-o privilegieze. Volumașul întitulat 70 de povestiri despre pușcărie și prietenie conține numeroase referiri deosebit de apreciative la adresa lui Wurmbrand. Visky e doar un martor – implicat – un narator care vrea să-și evidențieze personajele. Socot această atitudine o dovadă de smerenie creștină.

Născut la 1 iulie 1918, Ferenc Visky a aderat încă din studenție la o mișcare de deșteptare religioasă numită Alianța CE-Bethania, ai cărei artizani au fost Aladar Szabo și Istvan Kecskemethy. Această mișcare n-a fost nici măcar pe placul clericilor reformați, darămite pe placul comuniștilor. În 1958, în urma procesului „betaniștilor”, Visky este condamnat la 22 de ani de muncă silnică, iar familia (soția și cei șapte copii) este deportată în Bărăgan. Amnistia din 1964 îl scoate pe Visky din pușcărie (tot atunci va fi eliberat și Wurmbrand).

Redau un fragment dintr-o povestire a lui Visky, care oglidește, cred eu, în chip convingător spiritul în care a fost scrisă cartea. E vorba de o reîntâlnire a celor doi prieteni, petrecută în 1990. Depănând amintiri din pușcărie, veni vorba despre un anume episod când soția unuia dintre ei a trimis două jachete cusute într-una singură, iar cel care a primit-o a împărțit-o cu colegul său de suferință. Cei doi însă nu reușeau nicicum să se pună de acord cu privire la care dintre ei săvârșise, de fapt, acest act de generozitate:

– Așa e, prietene, chiar așa s-a întâmplat, exceptând faptul că nu eu ți-am dat ție, ci eu am primit de la tine.
– Nu, nu, prietene, eu am primit, tu ai dat, doar ți-amintești!
– Tu mi-ai dat, Francisc, precis, am povestit asta de-atâtea ori, în public, ba chiar există și scris, am pomenit cazul de nenumărate ori și în cărțile mele.
– Tu mie, Richard, fără nicio îndoială, am spus-o și de la amvonul multor biserici, ba chiar și copiii mei o știu, poți să-i întrebi, n-o să te mintă.
– Tu mi-ai dat-o, Francisc, se încăpățână Richard.
– Tu mie, Richard, nu se lăsa Francisc.
– Tu mie!
– Mie, tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!

Avem de-a face, așadar, cu amintiri deformate, cu o istorie măsluită. De iubire, de prietenie, de anii petrecuți în pușcărie. De vremea când orice bine, cât de mic, costa enorm și putea să fie fatal făptuitorului. Vremea și locurile în care orice faptă bună „comisă” de vreun condamnat în folosul altui confrate de celulă nu rămânea nepedepsită, dacă ajungea la urechile gardianului.

Nu știu cum se face că, citind cartea lui Visky, am trăit un sentiment bizar. Nu e un sentiment nou însă, fiindcă am mai avut parte de el și în urmă cu vreo 15 ani, când am citit Cu Dumnezeu în subterană. Deși descriu destule grozăvii (Wurmbrand mai pe larg, fiindcă a scris mult mai mult), aceste mărturii prezintă închisoarea ca pe un loc privilegiat, dezirabil, apetisant chiar.

Condamnații sufereau bătăi crunte, torturi inumane, dar știau să se bucure, reușeau să trăiască acea comuniune creștină dincolo de bariere confesionale (chiar dacă conflictele pe această temă nu lipseau), aveau simțul umorului, dar și simțul proporției. Erau niște oameni care trăiau în acord cu ei înșiși, cu credința lor, care străbăteau întunericul răspândind lumină.

De câteva luni, dorm în același pat cu preotul greco-catolic Dărăban. Mă trezesc adesea că-mi acoperă picioarele, să nu răcesc. (p. 21)

Antidotul fricii este dragostea, nu există altă cale.
Avem voie să ne iubim și dușmanii.
Nu ne putem teme de cei pe care îi iubim. (p. 23)

Aceste condiții extreme favorizează apariția eroilor. Existențele sunt pe muchie de cuțit. Oamenii știu că pot să moară în orice clipă. Iar faptul că sunt în detenție se datorează, nu arareori, unor turnători. Surprinzător însă, nu răzbunarea e cea care-i ține în viață pe trăitorii credinței.

Un biet nenorocit, cu o droaie de copii, s-a spovedit preotului său, mărturisind că e turnătorul lui și că, deoarece primește și bani pentru serviciile sale, e nevoit să continue ceea ce face de atâta vreme. Preotul l-a dezlegat și pentru turnătoriile viitoare. La scurtă vreme, preotul a fost executat. (p. 32)

Chiar dacă întâmplarea pomenită mai sus s-a petrecut în URSS, faptul că ea e inclusă de către autor și în această colecție de povestiri mă face să cred că împărtășea același spirit. El, care stătuse vreo 6 ani (abia la final a aflat că sunt „numai” 6) prin pușcării, în vreme ce familia îi era abandonată în plină câmpie, să se descurce cum o putea. Sabina Wurmbrand le-a sărit în ajutor.

E tonic pentru un cititor aflat la mare distanță de acele evenimente să constate că protagoniștii nu sunt preocupați să judece, să pună etichete, să atribuie stigmate. Deși acum e foarte la modă practica deconspirărilor, îndrăznesc să cred că martirii aveau altă perspectivă – mai complexă, mai nuanțată – decât justițiarii noștri contemporani. Se spune că Mircea Vulcănescu ar fi zis: „Să nu ne răzbunați!”. Se știe că, la întoarcerea în țară, Wurmbrand a mers cu flori la mormântul unui ofițer torționar. Iată și opinia fățișă a lui Visky:

Prețul libertății, al revederii celor dragi, consta doar într-o declarație, în scris, că regretăm sincer păcatele comise împotriva socialismului și că de acum înainte ne încolonăm în măreața muncă a făuririi socialismului. Atât. Mulți au întins mâna după hârtie, fără să stea pe gânduri: să arunce cu piatra doar cei care au stat deja zece-cincispreze ani, ca mulți dintre tovarășii noștri (p. 126, s.m.).

Nu știu în ce măsură oamenii modelează vremurile sau vremurile modelează oamenii. Spun asta văzând sărăcia vremurilor noastre și mai ales preocupările cu care ne consumăm timpul. De pildă, pe lângă amintitul justițiarism, ne preocupă mult delimitările confesionale minuțioase, departajările, cazuistica gesturilor mărunte.

Din consemnările lui Visky se conturează un chip al lui Wurmbrand care vine să confirme tot ceea ce știam deja:

Disprețuia profund sectarismul mărginit, dar deopotrivă și clericalismul arogant, gol, dornic de putere, rupt de izvorul orginar.(p. 117)

Critica pe șleau, fără să-și aleagă vorbele, creștinismul teoretic, ca și manifestările dogmatice. (p. 111)

Și totuși:

N-am cunoscut un judecător al Bisericii lacicizate mai aspru și mai plin de iubire…

Considera Biserica mult prea ritualizată și încremenită în dogmă drept trădătoare a vocației și misiunii sale. A evocat, în învățăturile lui, cazul Sf. Grigore cel Mare căruia i s-a șoptit, în timp ce oficia serviciul divin, că în apropiere un om a murit de foame. Sf. Grigore și-a scos pe loc haina preoțească și a spus:
– Dacă la Roma, un om moare de foame, atunci slujba nu mai poate fi continuată.
 (p. 101)

Iată cum judeca însă fapte care, îndeobște (și pe bună dreptate), sunt socotite reprobabile. La un moment dat, mânat de nevoie și de lipsuri, Visky mărturisește că a șterpelit câțiva centimetri dintr-o față de pernă, ca să-și dreagă zdrențele cu care se îmbrăca. A fost repede descoperit de un deținut de drept comun și dat în vileag. Preotul desigur că s-a rușinat și era foarte apăsat, așa că s-a dus la Wurmbrand să se spovedească și iată ce i-a fost dat să audă:

– Autorităție te-au răpit de lângă familie, ți-au luat totul, te-au privat de libertate condamnându-te la 22 de ani de muncă silnică și temniță grea, iar tu ești acum, aici, în văzul tuturor, amărât pentru o fâșie de cârpă. Dar faptul că sunt oameni care din pricina ta sunt pe calea pierzaniei și nu pot să audă de la tine evanghelia eliberării, nu te doare? Te frământă o pocăință falsă! Ar fi trebuit să furi fața de pernă cu totul și s-o împarți cu alții! De asta să te căiești, că n-ai procedat așa!

Concluzia e pe măsura dojanei:

Atunci l-am înțeles, zice Visky, pe Sf. Augustin: e înșelătoare pocăința în care nu te doare păcatul comis împotriva lui Dumnezeu, ci e vătămat orgoliul nostru demascat și atât de prețuita noastră pietate.(p. 37)

Lecuit pesemne de tratamentul aplicat de Wurmbrand, câteva pagini mai încolo, Visky îl pomenește cu multă simpatie pe Iovin, „un baptist din Arad, cu mâini de aur”:

Dacă sarcina care i s-a trasat i-o cere, trece prin bucătăria deținuților de drept comun și fură cu o dibăcie ieșită din comun tot ce-i cade în mâini: morcovi, murături, roșii, lucruri pe care noi, deținuții, nici măcar să le vedem nu apucăm. Când se întoarce de la lucru, e supus unei percheziții severe, dar întotdeauna scapă cumva. După care îi hrănește cu achizițiile lui pe aceia care de-abia se mai târăsc.
Iovin, fratele meu. (p. 61)

Creștinismul a acordat, de-a lungul vremii, un statut privilegiat martirilor, celor care și-au păstrat credința în ciuda condițiilor vitrege. Suferința îl determină pe om să atingă straturi necunoscute ale ființei sale, să se cunoască mai bine și să renunțe la prefăcătorii. Moartea iminentă îi conferă șansa unei dezarmante onestități.

De aceea cred că străfulgerările de care au parte acești mărturisitori care au văzut moartea cu ochii merită luate mai în serios decât direcțiile pe care le indică liderii de circumstanță ai multor biserici de azi. Iar dacă aș propune un test, acela ar viza conformitatea convingerilor pe care le au cei de azi cu încredințările celor de atunci. Măsura să fie întotdeauna cei care și-au dovedit credința în condiții de mare restriște, iar nu invers, să-i măsurăm pe ei după capriciile teologico-morale ale unor învățători de birou și bibliotecă.

Închei cu două fraze din povestirea Perdanții. N-or fi ele adevăr divin revalat, dar, în lumina unei vieți ca a lui Visky, nu-s deloc de lepădat:

În aprecierea unui om, nu întotdeauna dogma corectă este măsura cea adevărată.

„Nu orice ales al lui Dumnezeu poate fi văzut la biserică” – au scris autorii Confesiunii de la Debrecen în 1562.

In primavara lui ’80 un grup de tineri din Arad l-au vizitat pe Feri bacsi. Desi neanuntati fura primiti bine. Tot neanuntsat a venit si un vechi prieten. “Stii ce zi-i astazi” il intreaba prinenul. “Nem” raspunde Feri bacsi. Azi se-mplinesc 22 de ani de la condamnareea ta; abia azi trebuia sa fii liber!”. Visky a amutsit o vreme apoi a pocvestit. In ziua condamnarii sale, sotia a primit de la Domnul versetul: “Judecata e-a Mea, zice Domnul”. Inseamna ca v-a fi eliberat- gindi sora. N-a fost. Durerea sorei Viski era dubla; sotul condamnat si Domnul a “pacalit-o”. “N-a pacalit-o” zice Feri bacsi. In ’64 Visky a fost eliberat prin decretele de gratiere… Drumul spre casa a fost lung. Asteptind trenul intr-un oras, Feri Bacsi apuca o Biblie. Prima data-n aproape sapte ani! Biblia se deschide la vesrsetul: “sase ani sa tii robi si in al saptelea an sa-i eliberezi”!. Am plins de bucurie -zice Visky; oamenii au dat 22 de ani, Dumnezeu a dat 6 ani si ceva. Judecata a fost a Domnului. Domana Visky a interpretat versetul cum si-ar fi dorit. Dumnezeu n-a pacalit-o si i-a ocrotit pe toti “Visky” in acesti aproape 7 ani.

 

+++++

E dificil să redai în cuvinte o atmosferă, să o recreezi în așa fel încât să-l poți transpune pe cititor în ambianța pe care vrei s-o lași să transpară prin (sau în ciuda a) ceea ce spui. La „seara memorială” Ferenc Visky a fost așa (fiind unul dintre cei pregătiți să ia cuvântul, nu mă pot transpune în pielea unui privitor detașat)…

S-a strâns un grup de oameni foarte eterogen, cu destui bătrâni, cu cunoscuți despre care habar nu am cum au aflat despre eveniment și, pentru ca lucrurile să fie cât mai pline de suspans, îi vedeam pentru prima oară pe doi dintre vorbitori: Francisc Visky jr. (fiul cel mare al lui Ferenc Visky) și Istvan Visky jr. (primul dintre cei 25 de nepoți ai lui Visky și preot reformat în Oșorhei). Doar prezența lui Laci Köteles la „prezidiu” făcea ca atmosfera să fie puțin mai familiară.

Cu toate acestea, nu înstrăinarea (printre atâția necunoscuți), ci noutatea a fost dominanta serii. Istvan mărturisea că e o premieră și pentru ei: o seară de-asta cu români și maghiari de confesiuni diferite discutând despre cel care a fost deținutul politic, autorul și omul Ferenc Visky.

La ora 18:30, când ar fi trebuit să înceapă întâlnirea, scaunele nu erau încă toate ocupate, dar numai pentru ca vreo câteva minute mai târziu să vezi oamenii căutând de zor pe unde să se așeze (unii au preferat să rămână în picioare).

Mai întâi a rulat un filmuleț foarte scurt (vreo 8 minute) cu imagini din viața lui Ferenc Visky, întrerupte de citate biblice, totul pe fundalul piesei – bine aleasă – „Conversation with Father”, de Zbigniew Preisner.

Primul care a vorbit a fost Francisc Visky jr. Cu umor, cu vervă, cu elocvență. A evocat figura soțului, a tatălui, a „politicianului”, a predicatorului (a „robului și slujitorului” Evangheliei – ca să-l citez). Din cuvintele sale și de dincolo de ele se detașa amprenta memorabilă, admirabilă lăsată de Visky în amintirea copiilor săi: omul liturgic, predicatorul smerit și truditor (când se pregătea) și transfigurat (când ajungea în amvon), generos până peste puteri, tatăl ferm și iubitor, ritualurile familiei girate de tatăl, omul pentru care da și nu erau angajamente ferme, dar care era suficient de „flexibil” ca să semneze la Securitate angajamente că nu va mai predica, nu va mai ține studii biblice, nu va mai păstori etc., pe care însă evident că le încălca de a doua zi.

Am mai aflat că Visky era mutat disciplinar în parohii unde oamenii erau complet dezinteresați de biserică (într-una dintre acestea era lacăt pe clădirea bisericii la sosirea lui), dar după câțiva ani, biserica se umplea și el era iarăși trimis în altă parte, cu același efect (dezamăgitor pentru autorități).

Am mai aflat că era un ins meticulos în ce privește pregătirea pentru predică, disciplinat spiritual, iubitor de literatură și arte, la curent cu tot ce era nou pe piața ideilor, inclusiv în științe. Și am aflat că el considera că un creștin este prin natura lui un om implicat politic, fiindcă viața sa are implicații politice inevitabile (fapt mai mult decât evident în epoca respectivă).

A urmat prezentarea mea pe care am încercat s-o fac cât mai concisă și mai bine ilustrată cu exemple. Voi reveni cu o variantă pentru blog a ceea ce am spus.

Ce m-a frapat în timpul prezentării a fost faptul că mai multe doamne în vârstă, din comunitatea de acolo, anticipau ce urma să spun, fie prin răspunsuri, fie prin gesturi, fie mă aprobau din cap când spuneam ceva sau se luminau ca și când și-ar fi amintit ori se bucurau că și eu am văzut ce știau ele.

Ulterior, mi s-a confirmat, în câteva discuții private, că ele știau foarte bine ce conținea cartea Mierea din stâncă, fiindcă mi-au spus că nu știau că traducerea a reușit să păstreze totuși atât de bine ideile autorului.

După mine, nepotul lui Ferenc Visky, Istvan, singurul preot dintre nepoți, a relatat două episoade din viața sa care scoteau în evidență caracterul și pedagogia bunicului. Am să rețin doar una în acest text. Istvan e nepotul cel mare (cum am precizat mai sus) și, pe la 16-17 ani, bunicul i-a zis într-o bună zi:

– Spune-mi ce te frământă.

– N-am nimic, a răspuns Istvan.

– Eu știu ce am văzut, a stăruit Visky.

Așa că Istvan s-a așezat pe scaun și se frământa cum ar putea să-i spună bunicului care era problema lui – tânărul nu mai credea în Dumnezeu. Era primul nepot, bunicul său suferise 7 ani de pușcărie pentru credința în acest Dumnezeu, cum putea el să spună unui asemenea om că nu mai crede?

În cele din urmă, cu un efort, i-a mărturisit scurt:

– Eu nu mai cred în Dumnezeu.

La care, răspunsul lui Visky a fost că s-a luminat la față, i-a spus nepotului să lase la o parte filosofia, preocupările intelectuale, chiar și teologia și l-a îndemnat:

– Spune-i lui!

Nepotul era încurcat: ce și cui să spună? „Lui!”, insista bătrânul. În cele din urmă a înțeles că Visky îi propunea nici mai mult nici mai puțin decât să-i spună lui Dumnezeu că nu mai crede în el.

Concluzia lui Istvan mi-a plăcut. I-a spus: „Doamne Dumnezeule, eu nu cred în Tine”. Iar de atunci înainte, a continuat să-I spună orice a avut pe suflet.

Nu știu ce spun alți participanți, dar, în ce mă privește, am înțeles în sfârșit cum poți lăsa o moștenire familiei și comunității în care ai fost. Rămâne de văzut dacă urmașii lui Visky (familia și copiii lui spirituali) îi vor putea perpetua această moștenire, dar senzația mea foarte vie a fost că acum ea încă există și se manifestă.

Două doamne îmi mărturiseau la final că pentru ele Visky a rămas ca un om de rară smerenie care nu doar că era dispus să învețe de la enoriașii de rând, ci îi întreba ce au înțeles ei dintr-un anumit text biblic, iar la urmă le spunea ce a învățat el de la ei. Mie îmi seamănă a comunitate hermeneutică în cel mai sănătos sens al conceptului.

O prezență discretă, dar tonică (la 93 de ani) a fost un fost tovarăș de muncă silnică al lui Visky, Karczagi Sándor, care, întrebat fiind de ce nu a ieșit din Biserica Reformată a răspuns: „Fiindcă, înainte să mă nasc, Dumnezeu a uitat să mă întrebe: «Sandor, tu în ce confesiune ai vrea să te naști?»”.

Chiar în debutul întâlnirii, Istvan Visky jr fixase drept obiectiv al serii dovedirea faptului „că limba nu este o barieră care să ne despartă”. Cum-necum, cred că îl putem considera îndeplinit, nu doar prin ceea ce s-a spus, ci și prin atmosfera ce n-a putut fi prinsă în cuvinte.

Doru Radu

Oricine a pus mâna pe condei ştie că între ceea ce ai vrut să spui şi ceea ce ai reuşit să spui este uneori distanţă ca de la cer la pământ. Neputinţa îmbrăcării corespunzătoare a gândurilor şi simţirilor este exprimată cum nu se poate mai bine de Vasile Voiculescu, una dintre surprinzătoarele mele descoperiri de acum douăzeci de ani, când el era de mult mort şi melci (vorba lui Aurel Popescu).

Medicul poet Vasile Voiculescu s‑a născut la 27 noiembrie 1884 în satul Pireşcov, din munţii Buzăului, şi a murit în Bucureşti, la 26 aprilie 1963. A început să scrie târziu, primul volum de poezii apărându‑i doar în 1916.

Caracterul şi convingerile creştine evidente în creaţia sa l‑au făcut să fie pus „în umbră” pe vremea când în şcoli se făcea educaţie materialist‑dialectică. Iată mărturia neputinţei poetice de a „traduce” mesajul trăit la înălţimea inspiraţiei sufletului:

M‑am băgat surugiu la cuvinte:
Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratec,
Le strunesc în ham de gând, când lin, când sălbatec,
Le‑ncing cu harapnicul dorului şi … mână‑nainte!

Ca să nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite,
Mă plec la fiecare, migălos faur,
Şi‑ncalţ agerile versuri la copite
Cu potcoavele rimelor de aur.

Oprim în nori, la palatul de cleştaruri
Să furăm umbra frumoasei din vis, fără trup, nici sânge
Dar scorpia‑i după noi. Arunc în urmă zaruri,
Coif şi buzdugan, toate grele‑mi daruri:

Inima, sufletul, minţile n’atinge.
Loc, loc! Rădvanul coboară pe pământ,
Dar aci se destramă crăiasa de imagini,
Amuţesc, speriaţi, zurgălăii de rime‑n vânt

Chingile se rup, caii răzvrătiţi, cuvânt de cuvânt
Strâng aripile şi fug înapoi prin paragini.
Rămân, negre, dârele roţilor pe albele pagini.

 

Da, aşa este! Ideea nu se lasă prea ades prizonieră a cuvântului pământean, iar rândurile scrise apar în final mai degrabă nişte „urme” ale unei prezenţe care s‑a refugiat în înălţimile norilor, de unde doar visătorii o mai pot aduce înapoi.

Aceeaşi simţire a neputinţei o au şi predicatorii. Unul foarte drag mie îmi mărturisea: „Nimeni nu Citește restul acestei intrări »

.
Nu l‑am cunoscut şi el n‑a pierdut nimic pentru asta. Eu însă ]mi descopăr doar acum pierderea. Ionatan a avut mulţi prieteni buni.
Sper ca evocările următoare să le umezească ochii:

,,Cu care altă bucurie putem înlocui fiecare dimineaţă
senină pe care ne‑o dă Dumnezeu? Când simţim întinerirea
iarăşi ca a vulturului, oricât de grele ne‑ar fi oasele…? Eu
unul, ştiu că vreau să mulţumesc.

Îţi mulţumesc de parcă aş cânta
Din înflorirea unui înger cald.
De parcă‑n zori de mână m‑ai lua
Şi făuri‑m‑ai dintr‑un spin, smarald.

Îţi mulţumesc de aripa ce‑Ţi dai,
Turnată‑n aer ca‑n regesc alai,
Pe‑un zbor atât de iute cum sunt eu
Între un boţ de lut şi Dumnezeu.

Îţi mulţumesc că nu‑nţeleg de ce
Iubire sfântă peste mine e,
Cum este „coperişul sub furtuni,
Când tu secerătorii Ţi‑i aduni.

La umbra lunii noi şi a iertării,
Cum trenurile vin la pieptul gării.
Îţi mulţumesc de parcă aş cânta
Din nou, mereu, din înflorirea mea.

Pocăinţa are fantezia ei

interviu 1 mai, 2009

Ionatan Piroşca s‑a născut pe 20 mai 1958 la Brăila, într‑o familie de creştini baptişti. Şcoala generală şi liceul le‑a terminat aici. A început să scrie de copil. Prima carte de versuri i‑a apărut în 1994. Tot atunci a fost pensionat de boală. Apoi, alte câteva cărţi au văzut lumina tiparului…

Anul trecut a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Boala a avansat permanent, acum este declarat persoană cu handicap grav. Dar nu încetează să scrie.

„…e slujba la care m‑a chemat Dumnezeu. Nu cred că voi abandona vreodată slujba mea. Numai când Domnul mă va chema la El“ ne‑a mărturisit Ionatan.

‑ Când aţi început să scrieţi poezie?

‑ Am mai povestit… Cred că eram în prima sau a doua clasă, la şcoală; abia învăţasem să citesc şi să scriu. Era iarnă, în preajma vacanţei, în apropierea Crăciunului. Colegii mei cântau împreună cu „tovarăşa”. Eu ascundeam în bancă un caiet învelit în hârtie albastră. Îl ascundeam fiindcă nu aveam voie să facem altceva la lecţia de muzică, decât să cântăm. Iar eu tocmai asta făceam: în loc să cânt, ca toţi pionierii, scriam.

Scriam o poezie pentru Moş Crăciun. Este prima poezie de care‑mi amintesc. Când m‑a prins „tovarăşa”, m‑a dat afară de la oră… Cam atunci am început să simt eu „ghimpele” chemării poeziei.

‑ Ce este poezia lui Ionatan Piroşca?

‑ Aici e mai greu de răspuns. Ar trebui să alcătuiesc nişte descrieri accesibile ale unei pante inaccesibile a unui munte învăluit în ceaţă. Vă daţi seama că aş vorbi taaare… alunecos. Nu pot spune ce înseamnă poezia, în general sau în absolut. Ar fi ca şi cum distanţa dintre gândurile mele şi gândurile lui Dumnezeu n‑ar mai conta. Dar pot spune, e adevărat, ce este ea pentru mine. Sau, mai degrabă, ce nu este: nu e un hobby, nu e o aventură, nu e o cale de a atinge nu‑ştiu‑ce scopuri. Este calea de împlinire a însăşi existenţei mele, este strigătul nestrivit – de nicio altă realitate – a mărturiei credinţei, dragostei şi nădejdii mele, este ceea ce mirul de nard era pentru femeia aflată la picioarele Mântuitorului. Fiindcă, în mod categoric, pocăinţa are
fantezia ei.

‑ Care a fost cea mai inedită sursă de inspiraţie pentru a scrie vreo poezie?

‑ Nu mai depind de mult de o anumită sursă de inspiraţie. Starea de poezie este o stare permanentă. Niciodată nu mi‑am propus să scriu şi să nu pot scrie fiindcă „n‑am avut inspiraţie”… Viaţa unui creştin e atât de complexă, atâtea trăiri îl încearcă, atâtea universuri i se deschid, atâta realitate nouă i se revelează, că n‑ar trebui să fie cineva care să se plângă de lipsa inspiraţiei. Ea se află în orice cantitate în fantezia unui poet care stă la dispoziţia Duhului lui Dumnezeu. Acest aspect e altceva decât să afirmi – cum aud adesea – că „Duhul Sfânt m‑a inspirat şi am scris asta.” Şi, aproape întotdeauna, în astfel de situaţii, am avut de‑a face cu poezie proastă, dar foarte „politically correct” din punct de vedere bisericesc. Adică, al unor lideri bisericeşti fără pregătire şi fără viziune în domeniu. Duhul ne dă trăirile creştine. Ne pune la dispoziţie esenţa mesajului creştin. El este Mângâietorul. Dar nu El este poetul cu numele căruia semnez eu. Cât despre surse de inspiraţie, orice realitate pe care o pot gândi la un moment dat poate deveni aşa ceva: un sentiment, o idee, o experienţă; pentru un poet creştin, orice iese din sufletul său creştin este poezie creştină: dragostea pentru femeia care este soţia lui, dragostea pentru familia lui, pentru copiii lui, dragostea de ţară, de biserica lui, de
fraţii în credinţă şi, mai mult ca orice, dragostea pentru Cristos. Mă poate inspira orice: găleata de gunoi cu care mă trimite la tomberonul de afară soţia mea iubită sau raza de soare căzută pieziş pe nasul unui mort dus către cimitir…

‑ Cum este primită poezia dumneavoastră?

‑ Nu pot spune că nu mă preocupă aspectul ăsta, odată ce am intenţia ca poezia mea să fie şi să rămână ca o mărturie despre Domnul meu şi credinţa mea. Nu atât cum este primită, adică felul oamenilor de a se bucura de ea, cât modul în care este receptată, cât adică se înţelege din ea….  De aceea am căutat să‑mi „ramific” cumva demersul creator, încercând să‑mi adaptez scrierea la „paliere” oarecum diferite de cititori, asumându‑mi cel puţin două maniere deosebite de a scrie. Astfel că, dacă la începutul carierei mele poetice nu erau prea mulţi cei ce se arătau încântaţi de scrisul meu, acum mă bucur să constat că numărul şi calitatea unor astfel de oameni sunt în creştere.

‑ Pentru mulţi, poezia înseamnă doar rimă. Cum este privită latura artistică a unei creaţii în spaţiul creştin evanghelic?

‑ E adevărat, din nefericire. Ne‑am învăţat cu ceea ce eu numesc „predicuţe rimate”. Adică, ceva bun de spus în biserici, dar cu neputinţă de adus ca mărturie a unor reale înzestrări şi pregătiri poetice în spaţiul dedicat. Pentru un critic literar de aiurea, un astfel de poet va dovedi nu o trăire adevărată a unei realităţi neîndoielnice, ci o atitudine bigotă nejustificată, poate chiar agresivă. Şi asta fiindcă nu se vorbeşte pe limba lui, care este aceea a calităţii literare a textului. Nu, poezia nu înseamnă doar rimă, ci orice produce starea specifică de încântare, de nou, de frumos şi beatitudine.

‑ Există un standard al creştinilor pentru literatură?

‑ Şi vă aşteptaţi să‑l numesc eu?! Pentru unii creştini, nici Cristos nu mai pare a fi un standard, atât de multe sunt abordările credinţei, atât la nivel teologic, dogmatic, cât şi la nivel formal. Evanghelicii se raportează la Biblie ca singura sursă a credinţei lor. Aşadar, toate manifestările lor ar trebui să se alinieze adevărurilor biblice. Nu pot crede în fericirea făcătorilor de pace şi să aduc, în acelaşi timp, argumente în apărarea războiului în poeziile mele. Dar nici nu voi face rabat de la calitatea formală, atâta timp cât aceasta îmi este la îndemână. Şi nici nu voi face confuzie între aceste două aspecte: inspiraţia divină a Bibliei nu se răsfrânge automat asupra tuturor producţiunilor noastre, indiferent de calitatea artistică a acestora. Cum mai spuneam într‑o altă ocazie, o poezie creştină trebuie evaluată din două perspective: una e calitatea ei duhovnicească, şi cu totul alta cea literară.

‑ Există o anumită formă de organizare a scriitorilor creştini români?

‑ Din câte ştiu eu, încă nu. De fapt, aici îmi regăsesc un vis mai vechi, acelaşi care m‑a condus în anul 2001 la alcătuirea grupului de literatură creştină pe Internet „Cuvinte la schimb”. Şi încă îmi doresc ca, dacă Dumnezeu va îngădui, să încerc să pun bazele unei Asociaţii a Scriitorilor Creştini Români. Sper să mai vorbim despre asta!

‑ Care dintre volumele publicate de dumneavoastră vă este cel mai drag şi de ce?

‑ Publicam, în 2006, la Editura HYPOGRAMMOS din Oradea, „Ferestrele Împărăţiei”. Îmi este cel mai drag volum din cele apărute până în prezent. Nu aş putea să vă spun exact de ce. Poate fiindcă libertatea şi bucuria pe care le‑am resimţit scriindu‑l mi‑au îngăduit părtăşii noi cu alte şi alte aspecte ale poeziei… Este o carte care mi‑a permis să mă joc mult, să inventez cuvinte noi, precum şi noi posibilităţi de folosire a lor…

‑ Care sunt cele mai plăcute amintiri legate de viaţa dumneavoastră de scriitor?

‑ Păi, apariţia cărţilor, cred. Recunoaşterile, în general. Atât cele din partea lui Dumnezeu, cât şi cele din partea oamenilor. Recent, mi s‑a acordat de către o comisie din cadrul Uniunii Scriitorilor, cu 11 voturi din 11, calitatea de membru al acestei prestigioase Asociaţii. Cum credeţi că m‑am simţit?!

‑ Ce amintiri vă leagă de poetul Ioan Alexandru?

‑ Aici ar fi multe de povestit. În anul 1991, eram secretar de redacţie la o revistă creştină, la Brăila. În această calitate, am propus şi am organizat primul Festival de poezie creştină din România. Ioan Alexandru a fost preşedintele juriului. Au fost câteva seri de neuitat. Dar, despre acest lucru şi despre multe alte aspecte ale relaţiei mele cu poezia creştină, puteţi lua la cunoştinţă vizitând blog‑ul meu pe Internet, la adresa: http://ionatan.wordpress.com

‑ Cum face faţă poetul creştin acestor vremuri?

‑ Eram, la un moment dat, într‑un anturaj unde se aflau mai multe persoane care aveau câte ceva nou de zis. Unul a spus: „Eu sunt cutare, vin din America…”, altul: „Eu sunt cutare, vin din Canada…”. Când mi‑a venit rândul, le‑am spus că vin „din necazul cel mare”. Nu doar condiţia mea de bolnav incurabil şi de persoană cu handicap făcea să fie aşa, ci şi nevoia de a trăi din ceea ce scriu. În vremuri ca astea, poezia nu are mare căutare. Ea nu este ca micii şi berea de 1 Mai, nici ca ştirile mondene ale ziarelor de scandal… Mai ales poezia creştină! Aşa că sunt un privilegiat: sunt nevoit să trăiesc prin credinţă. Slavă Domnului!

‑ Ce îşi doreşte a fi Ionatan Piroşca pentru creştinătatea românească?

‑ Nu m‑am gândit la aspectul ăsta. Abia dacă îmi pot dori să însemn ceva pentru mine. Cărţile mele, da! Ele îşi pot dori să însemne ceva: un pic de aer proaspăt în odaia exprimării dragostei, credinţei şi nădejdii noastre, care e Isus Cristos, aşa cum El doreşte. Şi asta, indiferent de prezenţa sau absenţa mea de pe acest pământ. Fie Numele Domnului lăudat!

(Interviu realizat de Dan Surducan pentru Revista Impuls.)

Ionatan Piroşca ‑ Iov

13 iulie, 2009

Iov a fost mai puţin vinovat înaintea Domnului decât prietenii săi. De ce? Doar el a fost acela care L‑a acuzat pe Dumnezeu. Prietenii lui L‑au apărat… Dar tocmai de aceea!

Noi Îl putem acuza pe Dumnezeu, ne recunoaştem astfel incapacitatea să înţelegem şi să suferim. Cei care‑I iau apărarea însă greşesc fundamental, considerându‑se capabili să‑L înţeleagă şi să‑L explice pe Dumnezeu. A concepe un Dumnezeu care are nevoie de apărarea noastră înseamnă a‑L „ajusta” şi a etala o sfinţenie pe care nu o avem.

Ionatan Piroşca ‑ Hai să facem pârtie!

24 iulie, 2009

Plimbarea la Arad a fost o adevărată aventură pentru mine. Dacă n‑aş fi avut alături pe Domnul, dar şi pe ajutorul pe care El mi l‑a trimis, nu m‑aş fi încumetat. Sigur că aş fi pierdut lucruri minunate, cum au fost seara petrecută
la Metanoia sau zilele calde de la Pecica, unde întâlnirea ecumenică de vineri seara ne‑a unit inimile în laudă şi închinare…

Serbarea de împlinire a 100 de ani de la ridicarea Bisericii Baptiste din Pecica a fost un adevărat festin spiritual. Invitat să mă alătur bucuriei generale, m‑am gândit ce aş putea spune… Ce anume înseamnă pentru credincioşi astfel
de locaşuri? Şi mi‑am adus aminte că, atunci când am mai crescut, iarna, când zăpada era mare, tata ne trimitea, pe mine şi pe fratele meu, să facem pârtie. O cale, adică, prin zăpadă, pe care să putem trece noi şi musafirii noştri. Ba tot pe acolo puteau veni colindătorii, de Sărbători. Uneori zăpada era mai înaltă decât noi, dar aste ne distra şi ne mobiliza, până ne îngheţau mâinile. Mereu ne îngheţau mâinile. Atunci mergeam în casă, unde soba era caldă, iar mirosul ce venea
din bucătărie însemna că, după ce aveam să dăm zăpada, ceva bun ne aştepta.

Oare nu ceva asemănător suntem chemaţi a face noi, creştinii? „Iată glasul celui ce strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului, neteziţi‑I cărările.»” Iar frigul spiritual al acestei lumi ne pătrunde în măruntaie, face să ne îngheţe mâinile
entuziasmului. Unde să mergem, atunci? Nu la gura sobei? La gura sobei Duhului Sfânt…

Care sobă arde tare şi încălzeşte, pentru noi, incintele pline de aroma bucuriei fraţilor noştri. Acolo ne umplem rezervoarele, ne reîncărcăm cu energie… Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Domnului. Acolo acela se
numeşte Biserica, sau Casa Domnului, sau Locaşul de închinare…

Ionatan Piroşca ‑ Ultimul Crăciun

26 decembrie, 2009

De ce să nu vorbesc despre asta? O zi de bucurie: Crăciunul! Sărbători fericite!
Dar cum să fac să ascund lacrima? Ideea că e foarte posibil ca să nu vă mai pot ura acelaşi lucru la anul, decât, poate, prin cărţile mele, nu e cea mai fericită idee… Spuneam nu de mult că voi povesti „în direct” viaţa şi… moartea mea.
Dar nu ştiam atunci că despre viaţă nu voi mai avea multe de spus.

Am tăcut în ultimele luni, aşteptând să termin un tratament foarte greu (interferon) împotriva hepatitei c de care sufăr, tratament care, aplicat peste paralizia evolutivă care mă reduce fizic de ani mulţi, m‑a anulat pur şi simplu. Pe deasupra, în urma unui accident stupid, mi‑am mai rupt şi meniscul, făcându‑mi mişcarea aproape imposibilă.

Mă durea tăcerea asta, ca orice ignorare a prieteniei. Speram că se va termina şi că voi reuşi să mă mobilizez suficient, ca să revin. Dar… imediat ce l‑am terminat, la controlul medical am aflat (asta de curând) că sufăr de cancer hepatic malign, că organismul meu este prea slăbit ca să mai poată suporta un alt tratament şi că… Sună ca o condamnare la moarte.

N‑am decât un răspuns: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce‑L iubesc pe Dumnezeu.”
***

toate lucrurile
ca oştirea cucerită de flori
lucrează parfum
aur smirnă şi tămâie
pentru naştere pentru înviere
pentru rămân
şi azi şi mâine şi‑n veci
în braţele Pruncului

Ionatan Piroşca ‑ O suferinţă cu sceptru

5 ianuarie, 2010

O moarte grabnică, necruţătoare, sălăşluieşte în mine.
Mă încolăceşte metodic, cu braţe lungi şi oarbe. Doamne, de ce am fost eu mai rău ca alţii?
Îmi privesc cărţile şi cred că înţeleg câte ceva. Citesc Scriptura şi mă încarc de speranţă. Oare suferă credinţa mea?
Îl iubesc pe Domnul şi îmi pun tot felul de întrebări.
Vă iubesc pe voi şi, dacă aţi putea da vreun răspuns, v‑aş pune aceleaşi întrebări. Dar răspunsurile îmi vin sub formă de suferinţă. Şi asta, nu de acum, ci de mereu.
Depind numai de minunile Lui. Ştiu că nimic altceva nu se poate împotrivi bolii apărute ca din senin, ca o suferinţă cu sceptru. Mă obişnuisem cu suferinţa, era ceva cunoscut, ceva devenit familiar, puteam scrie şi poezii pe seama ei…
Dar aşa, nu mă mai pot gândi decât la durere, febră, planuri pentru testamentare abandonări şi cum să fac să ajung până la toaletă.

Dar El ştie toate astea. Facă‑se voia Lui!

Evocare Ionatan Piroşca

Oamenii care au trăit în două regimuri, două secole, în două stări şi mai ales au avut de înfruntat nevolnicia vremilor, a regimurilor şi a semenilor, oamenii aceştia au un mesaj deosebit de transmis. Pe deasupra tuturor acestor strângeri şi constrângeri şi şerpuiri printre şi pe sub stânci – adică bolovani – prietenul şi fratele Ionatan, mereu încrezător şi visător, s‑a născut şi a trăit cu măiestria cuvântului clar rostit şi rostuit, purtător de valenţe, de taine şi învăţăminte. Aşa l‑a primit, aşa ni l‑a dăruit.

Acum, la trecerea lui în lumea drepţilor, fie‑mi îngăduit „iubiţi iubitori” ai cuvântului care înalţă, care învaţă şi mai ales care luminează, fie‑mi îngăduit să aduc omagiul nostru al tuturor… omului care a luptat cu sabia cuvântului, cu
paloşul exprimării calde şi neduplicitare.

L‑am cunoscut în tumultul bătăliei pentru promovarea versului românesc şi creştinesc, în inimaginabilă lui trăire a cuvântului armonios „pe stil nou” de care a rămas legat toată viaţă lui. Era riguros în tot ce scria şi ce făcea. Evita cu sârg
polemicile de orice natură, iar atunci când nu le putea ocoli cu niciun chip era aprig şi neînduplecat. Argumentul lui forte era: „Viaţa mea atârnă doar de mila lui Dumnezeu şi se numără oricum în zile… De ce m‑aş face vrăjmaş adevărului
ce mi‑a fost revelat? Îl voi mărturisi aşa cum l‑am primit, oricare ar fi preţul pe care va trebui să‑l plătesc!”

După ce a petrecut ani lungi în scaunul cu rotile şi s‑a obişnuit cu gândul că „trebuie să mor”, îmi scria cu ceva timp în urmă: „Mă simt şi trăiesc atât de bine cât o poate face UN OM care tocmai a primit un al doilea diagnostic mortal!”
Şi astfel, pentru cel care se numea pe sine „Omul ca semn de întrebare”, puntea suferinţelor s‑a rupt şi el a trecut de partea cealaltă, unde e pace.

L‑am preţuit şi l‑am citit pe poetul Ionatan Piroşca. Am început cu cartea „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon”, pe care mi‑a dăruit‑o cu dedicaţie. Apoi am tras cu urechea şi am aruncat privirea pe „Cuvinte la schimb”, însă serialul riguros şi amplu, publicat pe http://www.wordpress.com, intitulat «Jurnalul scrierii iubirii» ar putea să vă convingă pe oricare dintre dumneavoastră, cei care iubiţi poezia, că ne despărţim de un mare talent pe care Domnul l‑a lăsat printre noi numai două etape din viaţă: tinereţea şi maturitatea.

Oare cum ar fi arătat şi ce tezaur poetic ne‑ar fi lăsat Ionatan Piroşca‑bătrânul, dacă ar mai fi rămas printre noi? A plecat la Domnul aproape tânăr şi astfel despărţirea ne doare şi mai mult. Dar îl vom regăsi în veşnicii şi mai tânăr şi vom relua împreună „realitatea trăirii iubirii…”.

Îţi mulţumim, Doamne, care dai daruri oamenilor! Îţi mulţumim pentru mesajul pe care ni l‑ai trimis prin glasul lui Ionatan.
Te rugăm să‑i mângâi pe toţi cei care îl plâng.

Zaharia BONTE, Bruxelles, Belgia,
18 aprilie 2010

Mărul lui Ionatan ‑ Marius Cruceru

Ionatan a plantat un măr în livada poeziei evanghelice româneşti, un măr care face roade spre vindecarea verbelor derivate din adjectivele şi substantivele cele mai nemişcătoare; spre vindecarea substantivelor înţepenite prin formule golite de vioiciunea metaforică, dar care încep să se mişte sub condeiul lui cu o iuţeală verboasă fulgerândă.

Îngerii lui Ionatan îngeresc şi ferestrele ferestruiesc, mişcătoarele împietresc şi nemişcatele umblă nestingherite. Ionatan ne‑a învăţat „tabla înmulţirii cu cerul” şi ecuaţiile cu două nume necunoscute, ne‑a reparat „ferestrele Împărăţiei” şi ne‑a învăţat comerţul cu ghimpi în schimbul iertării, ne‑a arătat cum ar trebui să „trecem prin icoană” sau care sunt cele mai potrivite litere pentru a scrie „poema iubirii”, dar „cu faţa la cruce”, în linişte, o „linişte dintre două tăceri”.

Ionatan şi‑a transferat toată seva din carne pe hârtie; mişcarea din articulaţie, în conjuncţii; şi‑a înşirat puterea sub cuvintele aşezate cu o disciplină oţelită sub suferinţă. Ionatan a rodit câte un fruct în fiecare zi. Cum culegeam merele, cum el se mişca mai greu; cum cuvintele curgeau mai repede, cum vorba i se îngreuia. S‑a stors pe sine sub pomul propriei vorbiri despre cele ce cu greu alţii au reuşit să scrie cuvinte. Din oase, ligamente, zgârciuri, sânge, muşchi şi vene a adunat şi a plantat totul la rădăcina pomului cu umbră de leac pentru limba înţepenită în lozinci şi ne‑a dăruit o nouă scriitură despre cele văzute şi cele nevăzute, o nouă umbră de odihnă şi răgaz.

După uscarea lui Ionatan, mărul lui va înverzi şi înflori mai dihai şi mai de soi şi muuultă vreme ne vom hrăni din el cu tot cu poeţii care vor să vină să‑şi adape poemele din Cuvânt. Şi eu am luat din mărul lui Ionatan…

Ionatan Piroşca a trecut dincolo Ionatan Piroşca aştepta cu nerăbdare lansarea ultimului său volum, „Trecerea prin icoană”. Ar fi trebuit să se întâmple pe 24 aprilie. Era atât de prins, visa cu ochii deschişi, iar în ultimele zile vorbeam despre ziua cu pricina. Cine vine, cine nu vine, invitaţii, pregătiri ca de nuntă. Ieri am sunat să îi dau răspunsul… Prea târziu. Ionatan era deja cu un picior trecut prin ramă. Se furişa oarecum vesel dincolo… ca un copil ghiduş, aşteptând clipa în care nu suntem atenţi, cu un colţ de zâmbet poznaş …

Prea devreme! N‑a mai putut aştepta călăreţul de pe calul galben încă o săptămână? Ştia că este ultimul său proiect şi acela la care ţinea cel mai mult. Se ambiţionase, chiar dacă era în suferinţe cumplite, să scrie câteva versuri cu plecare de la fiecare verset din cartea Iov. Ştia că i se strânge funia la par şi totuşi depăna Scripturile în cuvinte, ca să ne lase moşteniri. Se grăbea cumsecade precum unul care are toată veşnicia în faţă.

„Cât Domnul îmi dă viaţă vreau să scriu poezie … eu asta fac!” mi‑a spus cu voce stinsă. Astăzi am aflat că a trecut şi cu al doilea picior dincolo de ramă. A fost zi de rugăciune şi la ora 19.00 am început să ne rugăm la Biserica Baptistă Sfânta Treime din Aleşd, biserică pe care Ionatan o vizitase nu cu multă vreme în urmă, cu Rodica şi Cătălin, pentru trecerea, pentru bună‑trecere. Biserica l‑a iubit imediat şi ne‑a rămas tuturor în suflet de atunci.

Ionatan şi‑a tras şi mâinile şi a întors ochii spre spatele icoanelor şi a trecut prin Icoană. Ionatan a trecut în spatele măştilor cerului prin Ikonul Dumnezeului Celui Viu, Isus Cristos, în care şi‑a pus încrederea. Poetul ne‑a vorbit şi despre vechi şi despre noi, şi despre noi şi despre ei, părinţii noştri. Laude, puterea şi minunile Lui, cu toatele şi‑au găsit locul printre virgule şi puncte.

Acum îşi priveşte Icoana faţă către Chip. Ionatan nu mai tremură, nu mai şchioapătă, nu se mai ţine de cadru, nu mai are nevoie de pai ca să soarbă supa, bea vinul cel nou cu mână netremurândă şi se apleacă în faţa Tronului cu picioare neslăbănogite. Ochii vii, iscoditori, de un albastru adânc, îi vor fi semn de recunoaştere pentru noi toţi care îl vom fi văzut.

Acum Ionatan a ajuns la Umbră. Iată ultima poezie publicată pe site‑ul personal.

La umbra Ta vin codrii să‑şi odihnească frunza
de verdele văratec ce‑n ele s‑a‑ncrustat,
şi cerul nopţii, mândru‑şi adăposteşte spuza
de stele obosite de‑atâta licăr ‘nalt.

La umbra Ta se naşte şi piere‑ntre albastruri
nimicul niciodatei din care toate curg
cu grijă însăilate, ca haina pe sub nasturi.
Sub umbra Ta e ziuă şi‑n umbra Ta‑i amurg.

La umbra Ta, Părinte, cresc negri chiparoşii,
şi albă, neaua lumii se‑aşterne peste ei
cum dimineaţa vine din zorii trişti şi roşii,
peste bărbaţii zilei, peste‑ale ei femei.

La umbra Ta, cu grijă, un pas mai fac şi tremur.
Sfânt, fanionul păcii e‑un alb însemn ce sus,
oh, cât mai sus ridicu‑l, cu frică şi cutremur,
cum ridicatu‑şi crucea spre ceruri pe Isus.

Am primit o frumoasă evocare a timpurilor grele din viaţa credincioşilor moldoveni:

De demult mă duceam cu gândul să fac o istorie care să împrospăteze aducerea‑aminte a unei biserici, şi nu e singura care a rezistat prin vremurile grele ale comunismului.

Chiar dacă autorul nu a trăit aceste vremuri în totalitate, el le‑a experimentat în perioada 1960‑1990. Dacă voi aminti unele evenimente sau oameni, este datorită faptului că au mai rămas unii dintre cei care îşi mai amintesc. Este mâna lui Dumnezeu vădită, căci puterea omului şi înţelepciunea lui pălesc, când e vorba despre o luptă cu un „balaur”, şi încă roşu… Citește restul acestei intrări »

Am primit un comentariu de la o creştină care se declara „tânără”. Este un răspuns delicat şi frumos, ca o floare nevinovată din aerul pur de la munte, neobişnuită cu poluarea din viaţa citadină de la câmpie. A trebuit să‑i răspund însă şi s‑o aclimatizez cu „viaţa de jos”, din mijlocul comunităţilor de oameni. Iată dialogul nostru:

„Ce uşor este pentru cei tineri să arunce cu pietre în cei care au fost informatori… sunt tânără şi la început am fost foarte revoltată pe păstorii care au fost informatori, dar apoi am auzit o explicaţie: Dacă erai acolo şi ţi‑ar fi ameninţat familia? Dacă erai unul dintre fraţii slabi în credinţă? Dacă îţi ameninţau copiii sau părinţii? Şi repede ai răspunde: Eu niciodată nu aş fi acceptat!!! Nu îi aprob pe cei care au făcut aşa ceva, dar nu am dreptul să‑i judec… Va fi vai de ei dacă nu realizează că mai au o şansă acum să‑şi recunoască greşeala în faţa turmei lor şi va fi la fel de grav şi dacă turma nu va putea să‑i ierte şi îi va condamna! Din cauza lipsei noastre de milă cred că Dumnezeu nu ne‑a dat dreptul să judecăm!!!”

* * *

„Dragă N”

Dumnezeu ne‑a dat dreptul să judecăm! Ba încă ne‑a spus că avem datoria să judecăm. Nu ne‑a dat însă dreptul să osândim veșnic. Ultimul cuvânt trebuie să‑L aibă El: Citește restul acestei intrări »

Singurătatea este primul lucru despre care Dumnezeu a spus: „Nu este bine” (Gen. 2:18) ‑ John Milton

America nu l‑a schimbat cu nimic. Moartea nu l‑a oprit să trăiască. Simplitatea nu l‑a împiedicat să ajungă foarte sus în duhovnicie.

Fratele Teodor Rus, Tinu, a fost patriarhul de vârstă al Bisericii Bethel din Anaheim. Dacă ar mai fi trăit până în luna octombrie 2009, ar fi împlinit 99 de ani. L‑am ridicat anul acesta în picioare ca să vadă toţi cum arăta Avraam când a primit vestea că va fi tată … Nu s‑a supărat, pentru că era şi dânsul încă tare…

A plecat la Domnul săptămâna trecută. Era încă îmbrăcat cu cojocul lui din Giurgeştii Bârgăului, iar pe cap purta adesea celebra lui pălărie „de acasă”. Cu câteva săptămâni înainte să plece a avut harul să fie când aici, când dincolo. Deşi aproape surd, auzea mereu coruri cântând şi predicatori vorbind. Era necăjit pe sora Rus Dochia că ea, deşi avea auz încă bun, nu auzea şi ea ceea ce auzea el. Poate din prea plinul unei vieţi petrecute în biserică, poate din „altă parte”, Tinu se trezea revenind printre cei din casă ca de la adunare.

Într‑o noapte s‑a trezit cu hohote de râs şi bătând din palme. Prea fusese frumos ceea ce văzuse de cealaltă parte a somnului. Încă o dovadă că Dumnezeu nu este împotriva aplauzelor bucuroase.

Acum câţiva ani, în România, traduceam un american dintr‑o trupă de cântăreţi veniţi în misiune. Cântecele erau din toată gama şi la un moment Citește restul acestei intrări »

Tatăl lui Hubert French a fost împuşcat de o persoană necunoscută pe când fiul său avea numai 10 ani. Din acea zi , inima lui Hubert a fost stăpânită de gândul răzbunării. El voia cu orice preţ să‑l găsească pe asasin şi să‑l răzbune pe tatăl său.

După câţiva ani, când acest copil a ajuns în floarea tinereţii, a fost diagnosticat cu o severă dezordine neurologică. A fost spitalizat şi supus unui tratament sever. Doctorii i‑au spus că va depinde de medicamente tot restul vieţii, iar singura‑i speranţă pentru viaţă este legată de conştiinciozitatea cu care îşi va lua medicamentele.

În ciuda acestor tratamente medicale, starea sănătăţii lui Hubert a continuat să se înrăutăţească. După numai câţiva ani de tratament, a ajuns să fie inapt pentru muncă datorită problemelor psihice. În acele momente a început însă să se gândească că sfârşitul vieţii îi este aproape şi a meditat mai mult la ceea ce s‑a întâmplat cu tatăl său, la experienţele pe care le‑a trăit atunci şi la faptul că acest gând al răzbunării i‑a stăpânit întreaga viaţă.

Ştiindu‑şi sfârşitul aproape, Hubert a început să meargă la biserică şi să citească Biblia. Citind Cuvântul lui Dumnezeu, a înţeles că pe cel ce i‑a ucis tatăl trebuie să‑l ierte din toată inima. Dorind să pună în practică acest adevăr, procesul a fost greoi şi s‑a petrecut într‑un timp mai lung. Dar a venit o zi în care a mărturisit că Dumnezeu i‑a dat putere să ierte şi să uite pe acel ce i‑a făcut atâta rău.

Ştiţi ce s‑a întâmplat începând chiar din acea zi? Hubert a început să se simtă mult mai bine, iar numai după câteva luni, doctorii i‑au întrerupt tratamentul. Toate problemele lui neuropsihice au dispărut. Iar în cei 12 ani care au trecut de atunci, aceste probleme n‑au mai apărut. El a reuşit să‑şi reia serviciul şi să‑şi întemeieze o familie, trăind ca un om perfect sănătos.

Experienţa acestui copil ne arată că atunci când păstrăm în inima noastră resentimente, ură şi dorinţa de răzbunare, atunci când nu suntem gata să‑i iertăm pe cei ce ne‑au greşit, noi suntem cei ce vom suferi cel mai mult. Aceste resentimente ne vor afecta emoţional, spiritual şi fizic. Vindecarea va veni numai atunci când vom fi gata să iertăm din toată inima. (primită de la Cristian Tripon)

 

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.