Marx si Engels, doi homosexuali- au distrus lumea si au pus Bazele satanismului…Omenirea, in necunostinta, voteaza cu unsii satanei… ROLUL NOSTRU ESTE SA NE CONVINGEM NEAMUL SA-L ALEAGA PE ISUS CRISTOS! SCRISOARE DESCHISA ADRESATA PREAFERICITULUI DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE… 100 de ani de comunism: genocid, furt, rusificare si satanizarea valorilor;„Cetățenii Reichului” care plănuia o lovitură de stat în Germania; Cine sunt „prietenii” României. Totul despre cancelarul Austriei și ministrul de Interne de la Viena; Profeția lui Lenin, împlinită de Hitler;INCHINAREA LA SFINTI SI LA ICOANE: IDOLATRIA INTRATA IN CRESTINISM…Cum să obții bucurie în Domnul? Semnul fiarei si semnul lui Dumnezeu…Care sunt urmasii fiarei?Evanghelia lui Satan (2);Rapirea sau globalizarea? De la denazificare la desatanizare – Kremlin schimbă retorica războiului; Papa Francisc compară acțiunile Rusiei din Ucraina cu planurile naziste de exterminare a evreilor; Putinel, fiu de Babilonel, (adică, demon GOG-MAGOG-onel, Ezechiel, cap.38-39), un fel de ciocănel (Ier.50/14 b-39 si cap.51…) ” …Înşiruiţi-vă de bătaie împrejurul Babilonului, voi toţi, arcaşii! Trageţi împotriva lui, nu faceţi economie… Evanghelia după Ioan , Capitolul 7 si Pâinea vieţii, de  J. N. Darby; “Eu sunt pâinea vieţii”;Avortul,principala cauză de deces la nivel mondial pentru al doilea an; OnlyFans și revoluția sexuală- Educatie Opinii, Sondaje , Studii; Cu excepţia S.U.A. şi Europa, creștinismul global înfloreşte; China se folosește de temerile COVID-19 pentru a lansa un sistem global de urmărire a populației; STUDIU – Violențele anti-creștine din Franța au crescut cu peste 285% din 2008 până astăzi; Raport: peste 330.000 de copii au fost abuzaţi în Biserica Catolică din Franţa în ultimii 70 de ani; Jocurile video și dopamine; Persoanele codependente sunt acei oameni care au o stare de dependență față de ceilalți; (Doar prin Duhul Sfant-)Trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu cu întreaga noastră ființă și să ne temem de Dumnezeu pentru a fi sfințiți către El; 3 motive prin care să te verifici dacă Îl iubești pe Dumnezeu ; Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu?Te interesează ceea ce Lui Îi face bucurie?de Elmo Clair Hadley; Ia seama la tine însuţi! – Un strigăt de trezire, de William John Hocking; Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu?Te interesează ceea ce Lui Îi face bucurie? Petru şi privirea Domnului, de Walter Thomas Turpin; Epistola către Filipeni (0); CREDINTA CRESTINA – JERTFA LUI ISUS (IISUS)… Ce a însemnat Crucea lui Cristos pentru…” Crucea lui Hristos – Partea 1; Crucea; Moartea lui Isus ca jertfă… Cum să înțelegem Romani 7 Aflaţi, TOŢI cei peste 5 miliarde de oameni- că socialism, communism, GLOBALISM, înseamnă SATANISM! Dar, după ce va sclavagiza oamenii, care sunt învăţaţi de preoţi să se roage diavolului, va lovi lumea cu urgii apocaliptice, astfel încât, ei vor urla la munţi şi vor zice stâncilor: „Cadeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului;” (Ap.9/16) Pentru că nu ne pocăim, ca să divorţăm de tata (Ioan 8/44) satan şi să nu mai rămânem morţi în păcate, “În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.” (Ap.9/6) Cine merge pe mâna lor, nu pe Braţul Biruitor al DOMNULUI Atotştiutor, devine praf, pulbere şi flacăra focului veşnic din gheenă, căci… “Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (Ap.20/10)…Inima de Evreu a lui Richard Wurmbrand, botezată în Moartea lui Iisus şi umplută cu Plinătatea Dumnezeirii, a obțiut bucurie în Domnul, pe când zăcea în puşcăriile komuniste! ISRAELUL MODERN ȘI PROFEȚIA BIBLICĂ… CE SPUN RABINII DESPRE MESIA…Inamicul nr.1 al Bisericii – Fiara…Cine este fiara si cine i-a dat putere? Alte semne de identificare a fiarei…PE DRUMUL CĂTRE GOG ȘI MAGOGKlaus Schwab, tătukul Marii Resetări: „Nu veți mai deține nimic și veți fi fericiți pentru asta!” „Profeții” Forumului Economic Mondial anunță că Era Post-Corona se resetează pe urmele lui Karl Marx. Decriptarea lui Build Back Better; Claudiu Târziu: Erodarea suveranității indusă de globalizare nu e o fatalitate: putem și trebuie să ne opunem; Cum accelerează Marea Resetare în Tirania Globală; Denunțător de la Wuhan: China a știut de la început că COVID-19 a fost conceput în mod intenționat; State și corporații în competiția pentru putere; Occidentul, de la triburi la corporații; Olanda a ajuns a doua destinație a banilor rusești și conducta financiară a Gazprom; Vasile Astarastoae: Pandemia și puterea corporațiilor globale; România sub invazia corporațiilor și dictatura multinaționalelor (1); Investițiile rușilor, bombe cu ceas pentru economia românească; Conceptul desuveranizării-Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, Membru corespondent al Academiei Române;Întreaga omenire suferă de un “cancer”: lăcomia corporaţiilor;  Andrei Marga: Aluviunile Marii Resetări; Arhiepiscopia care nu vede sodomia. Propagandă homosexuală într-un ghid coordonat de preoteasa Daniela Ceredeev, susținută de cadre SuperTeach din Arhiepiscopia Sucevei: „Ești homosexual și ai un iubit despre care nu știe nimeni”;Dr. Joseph Mercola – Închisoarea ta invizibilă deja a fost construită;Cum spiona CIA în anii ’50 închisorile românești în care se aflau deținuți politici. Informările, scrise cu cerneală invizibilă; Manipularea minții: Edward Bernays și relațiile publice; Conducătorii din umbră și Noua Ordine Mondială (1);Umanitatea se află la marginea abisului (1); Arta subtilă a “Propagandei”; Instaurarea unui control totalitar asupra omenirii şi răspîndirea homosexualităţii;  Guvernul invizibil; Propaganda- de Edward L. Bernays; Recenzie 1984 de George Orwell – Parere complete; Casa Albă, penetrată de BlackRock! NAȚIONAL spune totul despre corporația care conduce America; Corporaţiile pregătesc lichidarea statelor suverane prin TTIP; Lanțurile sclaviei modern; Asediul marilor corporaţii (IV); Fabianismul – prima falangă a neomarxismului! Comisia Europeană vrea controlul total asupra economiilor din Europa; Boala băncii nebune; Pescar pe acoperiș ; Portretul lingăului la bătrânețe; Doar de ochii lumii se “judeca –pe banii nostri,apoi se…reabiliteaza” Fostul ministru al Agriculturii, Adrian Chesnoiu, a fost trimis în judecată de DNA. Acuzațiile procurorilor; Acuzații grave din interiorul Poliției Capitalei. Șeful de la Serviciul care anchetează clanurile interlope acuză presiuni din partea fostei conduceri a Poliției Capitalei: Ni s-a cerut să nu mai lucrăm cu procurorii DIICOT / Mi s-a spus că dacă nu înțeleg mesajul nu o să-mi fie bine; Imperiul Austro-hungar,isi pofteste iar sa se alapteze din sanul Imperiului Tarist…Lăzăroiu: Austria este o enclavă rusească în inima Europei. Rachete finanţate de companiile austriece cad în Ucraina; Fermierul Dimitrie Muscă: Mi-am închis toate conturile la BCR. Banca e deținută de Erste Group din Austria; Mafia argilei din Dobrogea: Șefii PSD Caraș, aduși cu autocarul pe la primăriile prietene din Constanța. Șeful ANRM pe statul de plată al mafiei argilei; Cum sunt furați banii oierilor din România: Escrocheria certificatelor de origine și șpaga de 1 milion de euro încasată de Petre Daea; (Porno-hotia continua –nestingherita sa rame Romania )Devalizarea Termocentralei Mintia II: Dioane, Stancu, Resmeriță și Vrânceanu, valeții de pică ai jafului din Valea Jiului; Imperiul Austro-Ungar senghenizeaza de la ugerul ursoaicei pesedizde…Budapesta a devenit un cuib special al spionajului militar rusesc. UDMR, coloana a cincea a Rusiei în Guvernul României; Război sau interese!? SUA și UE dețin circa 50% din terenurile agricole din Ucraina; Fiindca tovarasii lui Iliescu si Nastase ne-au senghenizat padurile,ACUM,  (cu focul),se joaca pe langa butoiul cu gaz…Așa se pune problema: schimbi legea, te las în Schengen”… INTERVIU. Andrei Caramitru spune că are informații din interiorul OMV Petrom: „De la Viena se indică să cumpere mai scump de 10 ori”;România și Schengen: Ce vrea Austria? Tainul? Presa din Austria, despre blocarea aderării României la spațiul Schengen: „Viena umileşte Bucureştiul”; Caderea si decaderea Imperiului Austro-Ungaar se razbuna… DISPARIŢIA AUSTRO-UNGARIEI; Cine se intrupeaza din hotie,acaparare,minciuna etcdevine desertaciune si… INTERVIU. Profesorul rus de istorie care prezice dezintegrarea Federației Ruse: „La fel ca Imperiul Austro-Ungar și Uniunea Sovietică”;Cel mai longeviv director din istoria Operei Vieneze, românul Ioan Holender, articol în Libertatea cu un mesaj către cancelarul austriac: „Mă simt jenat, ba chiar rușinat”; „Factorul Habsburg”; După aurul negru, fac profit şi din aurul verde. Austriecii taie păduri româneşti de un miliard de euro pe an; „Mafia lemnului din România m-a ruinat”; Petre Daea (ministrul Agriculturii): „Nu ne putem juca nici cu vorbele, nici cu faptele, nici cu acțiunile!“ Ce ne cer austriecii pentru Schengen și ce trebuie neapărat să le dăm; Mafia padurilor din Romania are sigla PSD-PSDCine a dat padurile Romaniei pe mana lui Schweighofer? Adrian Năstase și Ilie Sârbu. Iată dovada! Sā nu uitām, Gerald Schweighofer a fost decorat în grad de Cavaler de Ion Iliescu si Adrian Nåstase la 2 decembrie 2004 între douå tururi ale alegerilor prezidentiale.; Schweighofer, facut „cavaler” de Iliescu si Nastase. Liviu Avram: „Inteligenta celor de la PSD este deseori o nesecata resursa de umor”; Ce a cerut Austria ca România să intre în Spațiul Schengen; Cine se află în spatele grupării MOASTELE…Aderarea României la Schengen și baletul Austriei cu Moscova…Atitudinea Austriei face jocul lui Putin

 

https://romania.europalibera.org/a/aderarea-rom%C3%A2niei-la-schengen-%C8%99i-baletul-austriei-cu-moscova/32166115.html

 

 

Aflaţi, TOŢI cei peste 5 miliarde de oameni- că socialism, communism, GLOBALISM, înseamnă SATANISM! Dar, după ce va sclavagiza oamenii, care sunt învăţaţi de preoţi să se roage diavolului, va lovi lumea cu urgii apocaliptice, astfel încât, ei vor urla la munţi şi vor zice stâncilor: „Cadeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului;” (Ap.9/16) Pentru că nu ne pocăim, ca să divorţăm de tata (Ioan 8/44) satan şi să nu mai rămânem morţi în păcate, “În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.” (Ap.9/6) Cine merge pe mâna lor, nu pe Braţul Biruitor al DOMNULUI Atotştiutor, devine praf, pulbere şi flacăra focului veşnic din gheenă, căci… “Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (Ap.20/10)…

 

 

http://www.contributors.ro/editorial/homosexualii-%C8%99i-puterea/

 

100 de ani de comunism: genocid, furt, rusificare si satanizarea valorilor

 

 

Omenirea,in necunostinta,voteaza cu unsii satanei… ROLUL NOSTRU ESTE SA NE CONVINGEM NEAMUL SA-L ALEAGA PE ISUS CRISTOS 

 

Mai întâi, să-i cunoaştem, într-o oarecare măsură, pe cei doi.

Mai întâi să facem cunoştinţă cu omul Karl Marx.

Cine a fost Karl Marx ?

A trăit între anii 1818 – 1883. Tatăl lui era un evreu care s-a încreştinat devenind luteran şi era foarte sincer şi devotat în noua lui credinţă. Scrisorile lui către Karl arată cât de mult dorea el ca fiul lui să aibă şi el o relaţie intimă cu Dumnezeu şi un caracter creştin. În anii de liceu, Karl Marx a fost într-adevăr un băiat devotat relaţiei lui cu Isus Cristos. Dar, îndată după absolvirea liceului, când avea 18 ani, ceva teribil s-a întâmplat în viaţa lui. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, poate că a fost o experienţă traumatică, devastatoare cu unul dintre profesorii lui, sau cu un alt om în care el îşi pusese toată încrederea, care l-a făcut să devină un revoltat împotriva lui Dumnezeu. Să înţelegem clar: Marx n-a devenit un ateu, ci un revoltat împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tuturor oamenilor. El a scris câteva poezii şi un poem, Oulanem, în care îşi exprimă această nouă atitudine şi credinţă.

Astfel, în poezia O invocaţie a unuia în disperare, el a scris:

Un dumnezeu mi-a răpit tot ce-am avut

Sub blestem şi tras pe roata destinului

Toate lumile lui au pierit fără să le mai pot apuca

Mie nu-mi mai rămâne nimic altceva decât răzbunare

Îmi voi construi tronul deasupra norilor,

Rece şi groaznic va fi vârful lui. Căci fortăreaţa lui – groază superstiţioasă

pentru Stăpânul ei – cea mai neagră agonie.

Tânărul şi revoltatul Karl Marx face aici aluzie la revolta lui Lucifer, descrisă în Isaia 14:12-14, care declară şi el că vrea să fie deasupra lui Dumnezeu.

Într-un alt poem foarte semnificativ, Karl Marx scrie:

Aburii din iad se ridică şi umplu creierul

Până când înnebunesc şi inima mi-e total schimbată.

Vezi această sabie?

Prinţul întunericului mi-a dat-o.

Pentru mine bate timpul şi-mi dă semne tot mai puternice.

Eu dansez jocul morţii.

Trebuie să înţelegem limbajul folosit aici. Întru-un ritual de iniţiere în cultul lui Satan, vaporii din anumite droguri îl îmbată pe candidat, apoi acestuia i se dă o sabie care-i asigură acestuia succesul, iar el se angajează să-i aparţină lui Satan şi aici şi după moarte.

Acum să cităm din Oulanem:

Şi ei sunt şi Oulanem, Oulanem

Numele răsună, răsună cu putere , răsună ca moartea

până când se stinge într-o svârcolire ticăloasă.

Stop! Am căpătat-o acum.

Ea se ridică din sufletul meu, clar ca aerul şi tare ca oasele mele.

Eu am putere în braţele mele tinere

să te apuc şi să te zdrobesc (omenire personificată)

cu forţă de uragan.

Căci pentru noi amândoi abisul se cască în întuneric

Tu te vei scufunda în adânc şi eu te voi urma râzând

Şoptindu-ţi în ureche: „Coboară, vino cu mine, prietenă”.

Biblia, pe care Marx o învăţase în şcoală, ne spune că Diavolul va fi aruncat în abis (Apocalipsa 20). Marx se identifică cu Diavolul şi vrea să ducă cu sine în „întunericul de afară” (adică în iad) pe toţi oamenii care-l ascultă şi apoi să râdă cu un râs uriaş, diabolic că a reuşit să coboare omenirea cu sine în „focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).

Să facem aici o precizare foarte importantă. Când Karl Marx şi-a pierdut credinţa creştină, el n-a devenit ateu. El declară patetic: „Eu vreau să mă răzbun pe Cel ce domneşte deasupra.”

Şi: „Cerul l-am pierdut, o ştiu prea bine. Sufletul meu, cândva credincios lui Dumnezeu, este destinat pentru iad.”

El i-a scris tatălui său: „Trebuie instalaţi noi dumnezei.” Biblia ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind Creator prin esenţă şi tot aşa ni-l înfăţişează pe Diavolul ca fiind în esenţa lui „nimicitorul”, sau „distrugătorul”. Din moment ce Marx s-a aliat cu Diavolul, restul vieţii lui a fost dedicat distrugerii. El a îmbrăţişat cuvintele lui Faust: „Tot ce există trebuie distrus”. Iată de ce violenţa totală, distrugătoare devine metoda favorită a lui Marx. El scrie: „Fărăăviolenţă n-a fost realizat nimic în istorie.” Cel mai bun prieten şi strâns colaborator al lui Marx, Frederich Engels, a scris: „Karl Marx este un monstru stăpânit de zece mii de diavoli.” Iar Robert Payne, un alt prieten al lui Marx a scris că Marx „avea vederea despre lume a diavolului. Uneori se părea că el este conştient că împlineşte lucrările diavolului.”

După toate acestea, să ne uităm acum la „măreţul” plan pe care l-a alcătuit Karl Marx şi anume, acela de a transforma omenirea. Împreună cu colaboratorul lui cel mai apropiat, Frederich Engels, începând din 1844, când s-a înjghebat prietenia lor, ei au pornit la îndelungata şi perseverenta lor lucrare de a transforma în mod fundamental natura umană şi societatea umană. Pentru a realiza lucrul acesta, ei şi-au stabilit ca ţel primordial transformarea căsătoriei şi a familiei naturale, tradiţionale şi biblice.

Iată, pe scurt, ce obiective au formulat ei: Abolirea (defiinţarea) proprietăţii private, abolirea dreptului la moştenire, terminarea oricărei educaţii în familie, inclusiv orice educaţie religioasă, dizolvarea monogamiei în căsătorie,  introducerea vieţii sexuale înainte de căsătorie şi a sexului în afara căsătoriei,  introducerea şi tolerarea vieţii sexuale a femeilor necăsătorite,naţionalizarea lucrărilor din casă, trecerea femeilor la lucrul în fabrici, mutarea copiilor în „crescătorii” de copii, separarea copiilor de părinţi şi integrarea lor în comunităţi colective, separat de părinţii naturali şi, mai presus de toate, dreptul şi datoria statului de a creşte şi educa copii. În cuvintele lui Engels, „familia unitară încetează să mai fie unitatea economică a societăţii. Lucrul în casă încetează să mai fie o funcţie a soţului si a soţiei şi devine o industrie socială, societatea are grijă de toţi copiii, fie că ei sunt născuţi legitim sau nu.”

O idee fundamentală care se formulează aici este că copiii nu sunt ai părinţilor care i-au făcut, ci sunt proprietatea statului. De aceea, statul trebuie să-i preia de la părinţi şi să-i educe aşa cum crede el de cuviinţă. În felul acesta statul decide ce fel de oameni vrea să producă şi o face printr-un nou fel de educaţie, făcută în instituţii speciale de creştere a copiilor.

Desigur, Marx era conştient că majoritatea oamenilor nu vor accepta un asemenea sistem şi de aceea el o spune deschis că lucrul acesta trebuie făcut prin „mijloace despotice”. Dictatura şi forţa brută, duse până la distrugerea fizică a celor ce se opun, era prevăzută deja din  planul iniţial al lui Marx şi Engels.

Alte elemente ale acestui plan de distrugere a societăţii umane, aşa cum o cunoaştem noi, vor fi adăugate de neomarxiştii din secolul al XX-lea, iniţiaţi şi dirijaţi de şcoala de la Frankfurt. Printre aceste noi elemente se numără încurajarea pornografiei şi a sexulul fără limite la tineri şi distrugerea familiei prin dominarea societăţii de către homosexuali şi lesbiene şi, mai nou, de transgenderz. Un alt element definitoriu este că în grădiniţele din Franţa (promovatoarea nr.1 a neomarxismului) copiii sunt învăţaţi să nu mai folosească termenii de „tată” şi de „mamă”, ci cei de „provider nr. 1” şi „provider nr. 2” (le redau din engleză; ele sunt traduse în româneşte, probabil, ca „îngrijitorul nr. 1” şi „îngrijitorul nr. 2”).

Această totală transformare a societăţii umane este numită  „inginerie socială”. Mai exact, este planul marxist de totală degradare şi dezumanizare a omului şi a societăţii umane.

Este ceea ce tânărul Marx şi-a dorit: Să coboare omenirea în iad şi apoi să râdă demonic de bucurie. Acesta este Karl Marx!

 

Cine este Isus Cristos?

De la naşterea Lui numărăm noi anii: „înainte de Cristos” şi „după Cristos”. Dar se pare că Dionisius Exiguus, călugăr din secolul al VI-lea, care a calculat data naşterii lui Isus, a greşit data cu 4 sau 6 ani, aşa încât se poate spune că Isus Cristos  S-a născut în anul 6 sau 4 „înainte de Cristos” (o expresie care este înlocuită astăzi de foarte mulţi cu „înaintea erei noastre” sau „în era noastră”;  noi însă rămânem fideli formulei „înainte” şi „după Cristos”).

Noul Testament, cartea de bază a creştinismului, cuprinde chiar la început patru biografii ale lui Isus, numite „Evanghelii” şi scrise de patru autori: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Doi dintre aceştia, Matei şi Ioan, au fost ucenici ai lui Isus, deci au fost martori oculari ai majorităţii evenimentelor relatate; Marcu a scris pe baza notiţelor pe care le-a făcut după relatarea evenimentelor făcute de Petru, un alt ucenic al lui Isus; Luca a fost un medic şi istoric grec, care a făcut cercetări amănunţite la faţa locului, stând de vorbă cu martori oculari ai evenimentelor; el a scris şi un al doilea volum, întitulat „Faptele apostolilor”, în care relatează evenimentele legate de întemeierea creştinismului de către ucenicii lui Isus, acoperind o epocă de aproximativ 35 de ani. Cercetările făcute pe baza cărţii „Faptele apostolilor” dovedesc că Luca a fost un istoric extrem de exigent şi de corect în relatările sale, dându-ne astfel garanţie că şi la scrierea primului volum, „Evanghelia după Luca”, autorul a fost un istoric tot atât de exigent şi de corect în relatarea evenimentelor.

Marcu nu ne dă nici un fel de informaţii despre naşterea şi copilăria lui Isus, ci începe direct cu activitatea lui de Învăţător. Ioan ne dă cea mai spectaculară introducere: el ne duce înainte de crearea lumii, şi ni-L prezintă pe Isus Cristos atunci, cu termenul de „Cuvântul”, sau în limba greacă, în care scria el, „Logosul” (Cuvântul sau Raţiunea):

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce este făcut n-a fost făcut fără El…” (Ioan 1:1-3)

După alte câteva informaţii, apostolul Ioan ne dă  această informaţie tot atât de monumentală ca şi cele de la început:

„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har (bunătate) şi de adevăr şi noi am văzut slava Lui, o slavă întocmai cu slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Şi încă o informaţie tot atât de fundamentală:

„Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela  L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18).

Informaţia extraordinară pe care o primim de la apostolul Ioan este că Isus din Nazaret a fost Fiul lui Dumnezeu, fiind parte din Dumnezeu, şi care S-a întrupat, adică S-a făcut om şi că el, Ioan, a fost în şcoala Lui.

Despre naşterea miraculoasă a lui Isus ne vorbeşte şi Matei:

„Iar naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.” Maria a destăinuit acest lucru logodnicului ei, dar acesta n-a crezut-o şi era hotărât să  rupă logodna, dar i s-a arătat un înger în vis şi acesta i-a confirmat că ea este însărcinată „de la Duhul Sfânt” şi lucrul acesta l-a convins pe Iosif şi el a luat-o la el acasă, dar n-au trăit împreună până când ea a născut (Matei 1: 18-24).

Medicul Luca, autorul Evangheliei care îi poartă numele, ne dă şi mai multe detalii. El ne spune că un înger i s-a arătat Mariei şi i-a spus: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35).

Evenimentele acestea sunt miraculoase şi greu de crezut. Ceea ce trebuie să subliniem aici este că Matei, înainte de a deveni ucenicul lui Isus, a lucrat la  Serviciului de impozite din Nazaret, şi acest serviciu cerea educaţie superioară. Luca, la rândul lui, era medic. Oamenii aceştia nu aveau nici un motiv să inventeze asemenea evenimente. Ei doar consemnau ceea ce ştiau din surse demne de încredere, mai mult ca sigur de la Maria însăşi. Şi nici aceasta nu avea nici un motiv să inventeze asemenea fapte.

Isus a crescut în oraşul Nazaret, de lângă Lacul Ghenezaret, numit şi Marea Tiberiadei. El a învăţat să scrie şi să citească şi a învăţat foarte temeinic Sfintele Scripturi iudaice la sinagoga din Nazaret. Tatăl adoptiv al lui Isus, Iosif, era tâmplar şi L-a învăţat pe Isus tâmplăria. Nu ştim când a decedat Iosif, dar ştim că  Isus a continuat să lucreze ca tâmplar până la vârsta de 30 de ani, vârsta considerată atunci a maturităţii, când – de exemplu – un preot intra în slujbă.

Pe vremea aceea, lângă Iordan, a început Ioan Botezătorul să predice şi să cheme pe iudei să renunţe la fapte de corupţie şi să ia o hotărâre de transformare a vieţii. Cei ce acceptau acest mesaj, erau chemaţi să intre în apa Iordanului, acolo să-şi mărturisească păcatele şi apoi să fie botezaţi de Ioan prin scufundare în apă.

Într-o zi, Ioan L-a văzut pe Isus că se aşează în rând cu păcătoşii care aşteptau să-şi mărturisească păcatele şi să fie botezaţi de Ioan. Isus şi Ioan erau rudenii. Ioan Îl cunoştea pe Isus şi ştia că este un om curat, care n-are nevoie de mărturisire şi, deci, nici de botez. Ioan I s-a adresat lui Isus spunându-I că El n-are nevoie de botez. Dimpotrivă, i-a zis Ioan: „Eu ar trebui să fiu botezat de Tine!” Isus i-a răspuns că prin botezul Său, El trebuie să împlinească dreptatea lui Dumnezeu. Ioan a acceptat, L-a botezat şi pe când ieşea Isus din apă, Ioan a văzut cum Duhul Sfânt se cobora peste Isus în chip de porumbel şi din cer s-a auzit  glasul lui Dumnezeu care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea Mea.”

Îndemnat de Duhul Sfânt, Isus s-a dus în pustiu, acolo a postit patruzeci de zile, apoi i s-a arătat diavolul, care i-s propus să colaboreze împreună. Isus a refuzat toate ofertele diavolului şi apoi a venit la Nazaret şi a început să facă două lucruri: să dea nişte învăţături ne mai auzite până atunci şi să vindece bolnavii de orice boală şi chiar să învieze morţii.

Practic, Isus a început o şcoală cu aceste învăţături noi. Zeci de tineri au intrat în şcoala Lui, ca „ucenici”, adică elevi sau studenţi. La scurtă vreme, dintre aceşti ucenici şi-a ales 12 pe care i-a numit „apostoli” (adică „trimişi”), fiindcă pe aceştia urma să-i trimită în toată lumea ca să răspândească noua Lui învăţătură.

Esenţa învăţăturii lui Isus era bunătatea. El voia să producă oameni buni, aşa cum Dumnezeu este bun. Nu avem spaţiul să dezvoltăm pe larg această învăţătură dumnezeiască. Pentru aceasta, vă chem să citiţi cele patru Evanghelii.

Ucenicii Lui credeau că El va fi cel ce  va elibera pe iudei de sub stăpânirea romană. Dar El le propunea iudeilor o nouă cale: Să-i iubească pe romani, să le dea  tot ce aceştia cer, să biruiască duritatea şi răutatea prin bunătate şi prin acte de iubire. Iudeii au respins o asemenea cale. Isus i-a prevenit că pe calea revoltei şi a luptei înarmate vor fi învinşi de romani şi vor fi duşi în robie, chiar în acea generaţie, şi aşa s-a şi întâmplat 40 de ani mai târziu.

După aproximativ trei ani de învăţături şi de vindecări, Isus a anunţat brusc că pleacă la Ierusalim, că acolo va fi arestat, bătut, batjocorit şi ucis prin răstignire, dar că a treia zi va învia.

Aşa s-a şi întâmplat. După înviere, timp de 40 de zile a continuat să Se arate ucenicilor şi să le dea instrucţiuni pentru misiunea lor viitoare. Apoi a fost înălţat la cer. Zece zile mai târziu, print-o vijelie ca o tornadă, peste ucenicii lui Isus a coborât Duhul Sfânt sub forma unor limbi de foc. Ei au fost totalmente transformaţi, au fost umpluţi de putere, şi au început să-i înveţe pe oameni tot ce i-a învăţat Isus pe ei şi să facă şi ei minunile pe care le făcea Isus. Aşa a început să se răspândească noua credinţă, pe care noi o numim creştinism. Lucrurile acestea le ştim din a doua carte scrisă de medicul Luca, numită „Faptele apostolilor”.

Creştinismul a fost adesea falsificat şi răstălmăcit. Au apărut diferite forme de creştinism.  Această mişcare a fost mereu reformată, restructurată şi îmbunătăţită. De cele mai multe ori, creştinismul a fost răstălmăcit prin îndepărtarea de învăţătura originală a lui Isus. Ori de câte ori s-a făcut o reîntoarcere la învăţătura pură a lui Isus a avut loc o renaştere şi o transformare radicală. Oameni ca Mahatma Gandhi, Martin Luther King şi Nelson Mandela, aplicând învăţătura lui Isus, au schimbat cursul istoriei.

Dar cele mai profunde transformări s-au făcut în oameni, în caracterul lor, când aceştia L-au acceptat pe Isus să le fie Dascăl, Mentor, Mântuitor.

În fiecare an se publică în medie 1.500 de cărţi noi despre Isus. Oamenii nu obosesc să descopere noi comori în Persoana Lui şi în învăţătura Lui. Naţiunile care Îl acceptă pe El ca Învăţător, Mentor, Mântuitor şi Îi zic ca apostolul Toma; „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, trăiesc cea mai mare şi mai benefică transformare.

 

Concluzii

În anul 1517, Martin Luther a început Reforma, care a însemnat aruncarea afară a tuturor superstiţiilor şi practicilor nebiblice şi întoarcerea la un creştinism aşa cum ni-l prezintă Biblia. Germania, apoi Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia şi Anglia au trecut la Reformă. Patru secole au trăit aceste ţări prin principiile Reformei şi schimbările, atât în indivizi cât şi în întreaga societate, au fost extraordinare. Aceste schimbări au dat naştere civilizaţiei moderne europene.

Ceva radical s-a întîmplat apoi: Pe la 1740 a început în Franţa ceea ce s-a numit „iluminismul”, cu idea de bază că ştiinţa ar fi dovedit că nu există Dumnezeu şi că prin aceasta oamenii au fost „iluminaţi”. Din Scoţia a venit  unul pe nume David Hume care a scris o carte despre minuni, în care a argumentat că minuni nu s-au întâmplat niciodată şi nu se întâmplă nici astăzi şi că numai cine nu mai crede în minuni este „modern”. O serie de teologi germani, care voiau să fie „moderni” au început să rescrie Biblia, golind-o de orice elemente miraculoase. Astfel a apărut la 1835 cartea lui David Strauss întitulată „Viaţa lui Isus”, în care Isus era prezentat ca un om obişnuit care n-a făcut nici o minune şi nici n-a înviat din morţi (toate minunile, inclusiv învierea ar fi fost inventate de apostoli).

Un alt teolog, pe nume Bruno Bauer, a început atunci să le spună studenţilor că minunile din Biblie nu sunt adevărate. Iată ce spune el într-o scrisoare:

„Eu ţin prelegeri aici la Universitate şi am o mare audienţă. Nu mă înţeleg pe mine însumi când îmi pronunţ blasfemiile de la catedră. Ele sunt atât de mari încât aceşti copii, pe care nimeni n-ar trebui să-i ofenseze, când le aud li se face părul măciucă. Când îmi rostesc aceste blasfemii îmi aduc aminte cum acasă scriu o apologie a Sfintelor Scripturi şi a Apocalipsei. În orice caz, este un demon foarte rău care mă stăpâneşte de câte ori sunt la catedră şi eu sunt prea slab să mă opun lui…Spiritul meu de blasfemie nu va fi satisfăcut decât când voi fi autorizat să prezint deschis, ca profesor, sistemul meu de ateism.”

Bauer a fost cel care i-a zguduit credinţa lui Engels, înainte ca Rudolf Hess să i-o distrugă total. Marx a devenit prieten cu Bruno Bauer.

Teologii care negau miraculosul din Biblie s-au numit teologi liberali. Teologia liberală a ruinat şi credinţa lui Frederich Nietsche şi l-a făcut să devină nihilist.

Teologia liberală  şi marxismul, la care s-a adăugat câteva decenii mai târziu darvinismul, au fost ideologiile care au distrus în mare măsură ceea ce realizase Reforma. Ele au golit bisericile şi au secularizat (ateizat)  universităţile şi apoi societatea apuseană.

Marxismul îmbrăţişat de Lenin a produs revoluţia comunistă în Rusia. Stalin a desăvârşit-o prin imensele şi oribilele lagăre de concentrare. Mao Tse Tung, Pol Pot, Fidel Castro, au dus marxismul până la ultimele lui consecinţe.

În timpul acesta, învăţătura lui Isus Cristos nu s-a stins. Dimpotrivă, ea se răspândeşte cu mare repeziciune în toată lumea a treia. Şi reînviază încet şi în Europa. Tot mai mulţi intelectuali din Europa se trezesc şi îşi dau seama că lupta se dă în mod vizibil între Dumnezeu şi Diavolul.

Este clar că în lupta aceasta pe viaţă şi pe moarte, între marxism şi creştinism, încă nu s-a spus ultimul cuvânt. Apostolul Ioan, care L-a înţeles pe Isus în modul cel mai profund, a scris despre El:  „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările Diavolului” (1 Ioan 3:8).

Marx s-a întâlnit cu Diavolul la 18 ani, s-a lăsat frânt şi a devenit instrumentul Diavolului. Şi Isus s-a întâlnt cu Diavolul, care L-a ispitit şi a încercat să şi-L facă aliat, dar Isus a rezistat ispitei şi a înţeles că în lupta Lui cu Diavolul trebuie mai întâi să dea omenirii învăţătura de la Dumnezeu şi apoi să accepte răstignirea. Din propriile cuvinte ale lui Isus înţelegem că la crucea de la Golgota El a realizat trei lucruri: Ne-a împăcat cu justiţia (dreptatea) lui Dumnezeu, a anulat dreptul Diavolului de a mai avea stăpânire peste oameni (răscumpărare) şi Şi-a vărsat sângele ca prin El să ne spele păcatele. Tot la cruce, Isus ni L-a revelat pe deplin pe Dumenezu ca fiind o Fiinţă plină de bunătate, de dragoste şi de dăruire de Sine. În mod suprem, la cruce, omul care-i înţelege semnificaţiile se predă pe sine acestui Dumnezeu şi acestui Cristos şi porneşte pe drumul transformării după chipul şi asemănarea Lui.

Când Isus a fost înălţat la cer, Dumnezeu L-a făcut Domn şi Stăpân, Conducător al istoriei, cu sarcina de a continua lupta „până va pune pe toţi duşmanii Lui sub picioarele Sale”. El a început lupta aceasta prin apostolii Săi şi o continuă astăzi prin cei care se dăruiesc Lui şi „nu se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ” (Isaia 42:4).

Aşadar, istoria actuală este o luptă între Cristos şi Diavolul. Marx a fost un instrument al Diavolului. Marxismul şi-a definit ca una dintre sarcini să-l scoată pe Dumnezeu din gândirea oamenilor. Apostolul Pavel şi-a stabilit ca sarcină să cucerească minţile oamenilor şi să-i înveţe pe oameni să gândească şi să trăiască asemenea lui Isus Cristos (2 Corinteni 10:5; Filipeni 2:5, etc.).

Pentru o vreme, marxismul a biruit parţial în Europa.  Astfel, în Europa de răsărit a produs societatea marxistă care ne-a chinuit aproape 50 de ani, iar în Europa de apus a distrus o mare parte dintre roadele Reformei. Dar oamenii lui Cristos au pornit lupta pentru recucerirea Europei pentru Dumnezeu.

Europenii sunt din nou în situaţia de a alege între Marx şi Cristos.

Ce va face poporul român? Se va trezi el să înţeleagă despre ce este vorba în această luptă culturală şi spirituală? Va alege el bine? Rolul nostru este să ne convingem neamul să-L aleagă pe Isus Cristos

 

SCRISOARE DESCHISA ADRESATA PREAFERICITULUI DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

AM TRIMIS IN ACEASTA DIMINEATA ACEASTA SCRISOARE CATRE PREAFERICITULUI DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE.

 

Un produs Traducere

Vă scriu cu tot respectul cuvenit înaltei funcţii pe care o deţineţi şi cu toată consideraţia pentru studiile strălucite pe care le-aţi făcut în tinereţe şi pentru experienţa ecumenică deschizătoare de largi orizonturi pe care o aveţi. Desigur, aş putea continua cu înşirarea calităţilor şi a realizărilor Preafericirii voastre. Voi mai aminti unele dintre ele pe parcursul acestei scrisori.

Tocmai am terminat de recitit cartea scrisă de mentorul dumneavoastră, Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, publicată în 2004. O laudă mai înaltă a spiritualităţii şi a trăsăturilor de caracter ale poporului român nu putea fi imaginată. Ca român şi ca fost profesor de limba şi literatura română nu pot să nu fiu decât încântat de această carte. Mi-ar face mare plăcere să pot spune că Dumitru Stăniloae are dreptate. Şi că are dreptate mai ales în concluziile sale.

Îmi permit să citez din carte:

„Zâmbetul, deşteptăciunea, bunătatea, frumuseţea sărbătorească a unei armonii superioare sunt forţele caracteristice pe care românul le pune în luptă cu răul, de care se foloseşte pentru rezolvarea problemelor grele ale vieţii, mai ales când ele sunt ridicate de cei răi, vicleni şi egoişti” (p. 15).

Autorul adaugă imediat că „spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai prin persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creştinismului ortodox” (p. 16).

Ni se face apoi o comparaţie între poporul român şi alte popoare:

„America a realizat progrese uriaşe, dar mai mult pe linia tehnicii. Franţa, la fel, dar mai mult pe linia lucidităţii intelectuale şi a eleganţei clare a formelor. Germania tot aşa, dar pe linia unui spirit de organizare metodică şi de aprofundare filosofică a lealităţii. India de asemenea, dar mai mult în intuirea unităţii profunde a realităţii. Poporul englez ţine echilibrul între ideologii, dar nu le sintetizează. Poporul român a realizat şi este chemat să realizeze, într-un echilibru dinamic, o sinteză largă, intimă şi integral umană între toate trăsăturile şi aspiraţiile fiinţei umane, dezvoltându-le pe toate prin folosirea dezvoltării unora sau altora de către alte popoare şi modelându-le pe toate prin intercondiţionarea lor şi prin topirea lor în sinteza românească” (p. 129).

Având în vedere această superioritate românească, este normal să ne întrebăm cu ce scop ne-a adus destinul până la această culme. Iată răspunsul Părintelui Stăniloae:

„Ni se pare că aceasta este destinaţia poporului român, să păzească şi să dezvolte un umanism de o sinteză şi de o sensibilitate superioară, în drumul de progres pe care are să-l parcurgă împreună cu toate popoarele. Acesta poate fi aportul lui de neînlocuit şi de mare preţ în dezvoltarea umanităţii… Spiritualitatea noastră poate da Occidentului forţa, iar Orientului claritatea unui adevărat umanism, care să se folosească şi de luciditatea Occidentului şi de elanul generos şi inepuizabil al Orientului” (p. 130).

În capitolul de sinteză finală, Dumitru Stăniloae  scrie că această spiritualitate  îşi are „ca fundament al ei credinţa creştină trăită într-un mod propriu şi unitar din moşi-strămoşi…” şi că poporul român, prin faptul că îşi numeşte credinţa „legea strămoşească”, afirmă trăirea în credinţa creştină „de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi al răspândirii lui prin Apostolii lui Iisus Hristos” (p. 201).

Cartea se încheie cu repetarea chemării pe care o are poporul român în vremea noastră:

„Toate acestea reprezintă un program pentru înnobilarea reală a omului. Şi numai în comuniunea bucuroasă cu alţii, cum este practicată de poporul român, se înnobilează omul” (p. 204).

Preafericite Patriarh Daniel,

În cercurile neoprotestante din România, circulă în ultimii zece ani mai multe profeţii potrivit cărora în ţara noastră se va produce o mare trezire spirituală, care de la noi se va răspândi în Europa de apus şi va produce o reîntoarcere la Dumnezeu a popoarelor atât de secularizate şi înstrăinate de Dumnezeu din ţările apusene. Cunoscând bine forţa de care dispun aceste culte, care numără doar în jur de cinci sute de mii de oameni, m-am întrebat dacă există în ele potenţialul unei acţiuni atât de gigantice care să producă o renaştere spirituală a Apusului.

Apoi mi-a venit gândul: Dar dacă Dumnezeu vrea ca Biserica Ortodoxă Română să fie instrumentul convertirii popoarelor pierdute ale Europei apusene?!

Atunci am avut ideea de a reciti cartea lui Dumitru Stăniloae şi acolo am văzut că mentorul dumneavoastră prevede exact o asemenea menire pentru Biserica Ortodoxă Română.

Ca unul care cunosc foarte bine ţările din apus, îmi dau imediat seama de greutăţile enorme de care s-ar izbi Ortodoxia Românească dacă ar porni la o asemenea misiune. Dar, fiindcă aş dori să văd o viaţă spirituală nouă în ţări ca Franţa, Anglia, Germania şi altele, şi fiindcă doresc în mod sincer să ajut Biserica Ortodoxă dacă s-ar angaja în această misiune de evanghelizare, mi-au venit imediat în minte piedicile enorme care ar sta în calea unei asemenea acţiuni misionare. Iată câteva dintre ele.

Prima piedică este afirmaţia potrivit căreia ortodoxia românească vine direct de la apostolii lui Isus Hristos. Afirmaţia aceasta este negată de greco-catolici. În anul 1934 a apărut la Bucureşti volumul Legea strămoşească  văzută şi descrisă de istoricii români cei mai de seamă şi de profesorii de la facultatea de teologie ortodoxă, scrisă de N.V. Pantea. În cartea aceasta se demonstrează că credinţa românilor a fost iniţial de rit latin şi că ortodoxia a fost impusă poporului român  de către bulgari, după ce au fost cuprinşi în imperiul acestora, după anul 870. Istoricii români citaţi sunt unanimi în a arăta că includerea noastră in cultura slavonă a fost un dezastru şi nu ne-a adus nici un beneficiu, ci numai înapoiere şi menţinere în întuneric… Printre aceşti istorici se numără Xenopol, D. Onciul, Nicolae Iorga, I. Bogdan, D. Drăghicescu, Sextil Puşcariu, Eugen Lovinescu etc. Atâţia istorici de prestigiu nu puteau să se înşele.

În rezumat: Biserica Greco-catolică Română spune că „legea strămoşească” a românilor vine din lumea romană şi este de origine apuseană; Biserica Ortodoxă Română spune că „legea strămoşească” a românilor vine din Bulgaria şi este de natură slavonă. Care are dreptate?

În anul 2004, profesorul Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti a editat volumul întitulat Firea românilor. Cartea conţine mărturii ale unor străini care au vizitat Principatele Române din secolul al XVI-lea până în cel de-al XVIII-lea. Ei descriu obiceiurile românilor şi moravurile lor, într-o perioadă în care românii erau dominaţi de turci şi de greci. Caracterizările nu sunt deloc măgulitoare. Ele nu seamănă în nici ul fel cu descrierile pe care le dă Dumitru Stăniloae.

Recent, istoricul Lucian Boia a publicat un volum cutremurător, întitulat De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). Analiza condiţiilor istorice în care s-a format şi a trăit poporul român, precum şi caracterul care a rezultat din aceste condiţii, sunt neliniştitoare.

Autorul ne prezintă o imagine total diferită de cea idilică oferită de Dumitru Stăniloae. Să mai adăugăm la acestea faptul că după prăbuşirea comunismului şi după deschiderea graniţelor aproximativ trei milioane de români au plecat în Vest, fie temporar, la lucru sau la studii, fie s-au aşezat acolo. Din nefericire, numele care ni s-a creat în apus este acela de oameni corupţi, mincinoşi, hoţi etc. În unele locuri îţi este ruşine să spui că eşti român.

Nu ne-a mers acolo vestea că am avea cea mai înaltă spiritualitate şi moralitate. Şi, prin urmare, nu avem un teren pregătit pentru o recepţie prietenoasă şi călduroasă!

Iată însă şi o altă piedică majoră în calea unei eventuale misiuni spirituale a românilor.

La anul 1517, adică exact acum 500 de ani, Papa Leon al X-lea, în disperarea lui de a aduna bani pentru a termina Catedrala Sf. Petru din Roma, a lansat indulgenţe prin care promitea iertarea păcatelor celor care le cumpără. Călugărul şi profesorul Martin Luther, indignat că s-a ajuns la această degradare de a vinde iertarea păcatelor pe bani, a scris cele 95 de teze (sau argumente) prin care demonstrează incorectitudinea acestei acţiuni. Actul de mare curaj al lui Martin Luther, care l-ar fi putut costa viaţa, a produs în cele din urmă Reforma religioasă care a schimbat natura creştinismului.

Preafericirea voastră v-aţi însuşit ca obiectiv major construirea măreţei „Catedrale a Mântuirii Neamului” din inima ţării. Ca să urgentaţi terminarea ei, aţi impus preoţilor să facă tot ce pot ca să adune banii necesari pentru clădire şi aţi aplicat şi sancţiuni celor care nu realizează cota impusă. Preoţii gem sub apăsare şi îşi exprimă tot mai vocal nemulţumirea. Fiindcă s-a afirmat că această Catedrală va contribui la mântuirea neamului (prin slujbele făcute în ea se va obţine iertarea de păcate a tuturor românilor), s-a făcut uşor asocierea între plătirea „impozitelor” pentru Catedrală şi cumpărarea indulgenţelor pentru iertarea păcatelor de acum 500 de ani! Se pot citi astfel de consideraţii pe internet!

Poporul vede şi luxul în care trăiesc ierarhii şi aude despre bogăţiile enorme ale Bisericii, dar şi despre corupţia ierarhilor, care cer sume mari de bani de la preoţi pentru a obţine parohii mai bune. S-a ajuns astfel la catastrofala scădere a încrederii românilor în Biserică: de la 90% îndată după revoluţie la sub 50% la ora actuală!

Cu o asemenea „reputaţie”, cum ar mai putea îndrăzni Biserica Ortodoxă Română să spună ţărilor din Apus că ea deţine soluţia la problemele omenirii?

O altă piedică majoră stă chiar în miezul dogmelor Ortodoxiei româneşti: problema iertării de păcate şi, mai general, problema mântuirii. Ortodoxia învaţă că mântuirea omului a fost câştigată de Domnul Isus Hristos prin moartea de la Golgota, dar adaugă că această mântuire (sau, harul mântuitor) a fost depozitată în Biserică şi că ea este dăruită oamenilor prin Liturghie şi prin sfintele taine. Prin urmare, omul nu este chemat să vină la Hristos, ci să vină la Maica Biserică. Forma actuală de exprimare a acestei dogme afirmă că ierarhii slujind Sfânta Liturghie în noua Catedrală vor aduce mântuirea pentru tot poporul. De aici denumirea de „Catedrala Mântuirii Neamului.” Problema se complică în momentul în care ni se spune că Biserica acordă mântuirea cu condiţia ca omul să-şi plătească taxele către Biserică. În caz că nu plăteşte, nu este spovedit şi cuminecat, nu este cununat, nu este înmormântat etc. Practic, prin solicitarea acestor taxe, Biserica vinde iertarea, vinde mântuirea.

Problema se complică şi mai mult în momentul când citim în dogmatica ortodoxă că mântuirea se capătă prin  credinţă în ceea ce am formulat mai sus, dar imediat se adaugă „şi prin fapte bune”.  Şi se insistă foarte mult pe necesitatea faptelor bune pentru mântuire.

Problema devine şi mai complicată când oamenii sunt chemaţi să se închine la moaştele (osemintele) unor sfinţi, autohtoni sau străini, pentru a obţine iertarea de păcate. Apoi, aproape anual se aduc din străinătate oase ale unor sfinţi celebri şi ni se spune că prin acestea este sfinţită toată ţara.

De asemenea, oamenii sunt sfătuiţi să se roage la Maica Domnului şi la diferiţi sfinţi pentru ca aceştia să mijlocească la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor.

Desigur, se pune întrebarea: Ce scapă pe om de păcate: Biserica, prin liturghii şi sfintele Taine, propriile fapte bune, închinarea la moaşte, rugăciunea adresată sfinţilor, sau toate laolaltă? Urmează o frustrare încă şi mai mare: Biserica Ortodoxă spune clar că nimeni nu poate fi sigur de mântuire în viaţa aceasta! Lucrul acesta nu se poate afla decât la judecata de pe urmă!

După toate cheltuielile şi după toate strădaniile omului, ca şi după toate pelerinajele la mânăstiri şi la sfinţi, acesta este lăsat în incertitudine, în nesiguranţă!

Preafericite Patriarh Daniel, ştiţi că siguranţa mântuirii încă în viaţa aceasta este punctul forte al credinţei înnoite de Reformă. Nu este cazul să arăt aici care sunt argumentele biblice ce sunt aduse pentru aceasta. Eu doar descriu care este obstacolul de care se va izbi Biserica Ortodoxă când va căuta să-i convingă pe apuseni că ea are soluţia la toate problemele omului. Care este soluţia: incertitudinea ortodoxă? Oare va avea aceasta forţă de convingere?

Să privim puţin mai de aproape la ce se întâmplă în lumea catolică. Conciliul Vatican II (1959-1964) a îndemnat pe toţi credincioşii să studieze Biblia, singur sau în grupuri şi să o studieze şi împreună cu creştini de alte confesiuni, rugându-se împreună cu aceştia. Cam în aceeaşi vreme a început şi mişcarea charismatică, cu revărsarea Duhului Sfânt manifestată prin vorbirea în limbi. Această mişcare a cuprins imediat zeci de mii de credincioşi catolici. Se punea problema să fie daţi afară din Biserica Catolică. Sau, dacă sunt păstraţi în Biserică, pe ce bază dogmatică se va decide acest lucru? O conferinţă teologică pe această temă a venit cu următoarea formulă inteligentă şi eliberatoare: „Este adevărat că dogma catolică spune că botezul cu Duhul Sfânt are loc la botezul copilului mic, dar noi vedem astăzi că Duhul Sfânt acţionează şi altfel decât formulează dogma noastră şi noi recunoaştem libertatea Duhului Sfânt să acţioneze cum decide El!”.

Astăzi sunt milioane de credincioşi catolici charismatici şi ei au fost păstraţi în Biserică pe baza acestei formulări înţelepte!

Să dăm un alt exemplu. Se ştie că împăratul Constantin nu dorea să ştie de Isus din Nazaret, cu învăţătura Lui despre iubirea vrăjmaşilor, despre întoarcerea celuilalt obraz, despre o bunătate ca a lui Dumnezeu. Constantin dorea doar un Hristos cosmic, care să-l ajute să biruiască în războaie. De atunci învăţătura lui Isus a fost marginalizată şi sinoadele care au formulat credinţa creştină au făcut-o fără să ţină seama de învăţătura lui Isus. Savantul care a scos în evidenţă faptul că creştinismul a fost formulat de sinoade fără să ţină seama de învăţătura lui Isus a fost Erasmus de Rotterdam, care, în prefaţa la Noul Testament în limba greacă şi latină din 1516 stăruie mult asupra acestui aspect şi face apel la întoarcerea la învăţătura lui Isus ca bază solidă a credinţei. Singurii care au urmat îndemnul lui au fost un grup de tineri preoţi din Zurich, care s-au rebotezat şi au primit astfel numele de anabaptişti (a nu se confunda cu baptiştii englezi, care au apărut un secol mai târziu).

Au trecut alte cinci secole până când cineva de statură autoritară să dea curs chemării lui Erasmus. Acesta a fost Papa Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger, fost profesor de teologie la Tübingen). În anul 2007 el a publicat, simultan în germană şi engleză, superba carte Jesus of Nazareth. A fost ajutat la scrierea ei de un fost coleg al lui de la Tübingen, profesorul luteran Peter Beyerhaus. Ştiu lucrul acesta din culisele de la Tübingen, fiindcă Peter Beyerhaus a fost conducătorul meu de doctorat la Leuven, Belgia. Ceea ce este cu totul şi cu totul revoluţionar este faptul că în prefaţa acestei cărţi, Papa Benedict spune că prezintă publicului această lucrare pentru ca fiecare om să poată stabili şi întreţine o relaţie directă cu Isus. Or, dumneavoastră ştiţi foarte bine că relaţia personală cu Isus este elementul cel mai esenţial şi mai distinctiv al Reformei!

Ceea ce a realizat Reforma de acum 500 de ani a fost libertatea de a discuta şi de a dezbate temele majore ale credinţei creştine. Această libertate pentru discuţii este încă negată credincioşilor şi preoţilor din ortodoxie. Sloganul folosit pentru a închide gura tuturor este: Credinţa noastră este „ortodoxă”, adică dreaptă, corectă, adevărată şi deci nu trebuie pusă în discuţie. Nu are nevoie de nici o îmbunătăţire, deci nu are nevoie de nici o reformare!

Preafericite Patriarh Daniel, ortodoxia românească fierbe în nemulţumiri şi frustrări. Numai frica de pedeapsă (care este necruţătoare) îi ţine pe cei mai mulţi preoţi în tăcere. Dar ea nu poate dura veşnic.

Preafericite Patriarh Daniel, staţi pe un cazan în fierbere. Cazanul acesta va răbufni şi cu cât este ţinut înăbuşit mai mult, cu atât va fi explozia mai mare. Şi poate că ea va fi făcută chiar de prelaţi străluciţi ai Bisericii.

Dar eu nu vă scriu această scrisoare ca pe o avertizare. Eu am fost uimit de imaginea strălucitoare pe care o dă mentorul dumneavoastră, Dumitru Stăniloae, spiritualităţii poporului român şi mai ales de provocarea pe care v-o face el să deveniţi o Biserică Misionară pentru Apusul Europei şi pentru întreaga omenire. După convingerea lui, Biserica Ortodoxă Română deţine soluţia la toate problemele omenirii. Aceasta fiindcă el a fost un profesor de dogmatică (sau teologie sistematică) care a crezut în adevărul credinţelor Bisericii sale. Aşa trebuia să fie şi aşa era normal să fie. Şi în cartea pe care am discutat-o mai sus el doar trage concluziile normale ale acestor credinţe.

Dumneavoastră credeţi ceea ce a crezut profesorul dumneavoastră? Atunci dovediţi-ne că această credinţă este adevărată. Singurul mod în care o puteţi face este prin prezentarea unui plan de acţiune pentru convertirea la ortodoxie a ţărilor din Apusul Europei. V-o cere chiar profesorul dumneavoastră.

Până acum v-aţi închis în tăcere, ca şi când n-aţi auzi criticile şi, mai ales, plângerile celor pe care îi conduceţi. Nu puteţi sta mult în această tăcere Şi cu cât staţi mai mult, cu atât dăunaţi mai mult propriei dumneavoastră Biserici.

Cu tot respectul cuvenit slujbei dumneavoastră şi cu toată dragostea pentru persoana dumneavoastră.

Iosif Ţon

 

• Lista bloguri

MOASTELE, INCHINAREA LA SFINTI SI LA ICOANE: IDOLATRIA INTRATA IN CRESTINISM

 

Esenţa Reformei religiei creştine, făcută în 1517 în Germania, a fost întoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfânta Scriptură. Toate practicile care nu se găsesc scrise în Cuvântul lui Dumnezeu au fost scoase din Biserică şi din practica creştinilor. Este semnificativ faptul că nu Martin Luther, ci poporul de rând, în absenţa Reformatorului, au scos din Biserici icoanele şi moaştele (osemintele, sau frânturi de oase ale „sfinţilor”). Ei le-au scos şi din casele lor şi astfel au pus capăt închinării la aceste obiecte.

Din moment ce au acceptat principiul fundamental sola Scriptura (numai ceea ce scrie în Sfânta Scriptură) şi după ce au văzut că Sfânta Scriptură nu numai că nu porunceşte închinarea aceasta ci, dimpotrivă, condamnă orice închinare afară de închinarea lui Dumnezeu, credincioşii au făcut curăţenie atât în Biserici cât şi în casele lor, aruncând afară icoanele şi osemintele sfinţilor.

Când şi cum a intrat în practica unor creştini închinarea la oasele unor morţi, practica rugăciunilor adresate unor oameni decedaţi şi închinarea la icoane?

Totul a început în oraşul Smirna, din Asia Mică, la câtăva vreme după anul 150 după Cristos.

Policarp, Episcopul Bisericii creştine din oraşul Smirna, era un bătrân respectabil, care în tinereţe fusese ucenic al apostolului Ioan. Când a început persecuţia, unii creştini au plecat spre alte locuri, unde nu era persecuţie. Policarp a refuzat să fugă de persecuţie. Totuşi, pentru a nu provoca direct autorităţile oraşului, s-a mutat la o fermă din apropierea oraşului. De acolo a fost arestat şi adus în oraş. I s-a cerut să se lepede de credinţă şi, desigur, a refuzat. A fost torturat şi în cele din urmă a fost ars pe rug. Creştinii din oraş i-au cules  oasele care au rămas din foc şi le-au înmormântat în cimitirul oraşului.

Pe vremea aceea, ziua morţii unui martir era considerată ziua lui de naştere cerească. La un an de la moartea lui Policarp, iubitului lor pastor, credincioşii din Smirna s-au adunat la cimitir, şi au făcut acolo Cina Domnului (Împărtăşania), mormântul lui considerându-l a fi altarul. Au repetat lucrul acesta şi în anii următori. În cele din urmă, s-au gândit că e greu să vină toţi la mormânt, au scos rămăşiţele lui din mormânt, le-au curăţat cu mare grijă şi le-au depus în altarul Bisericii, pentru ca fiecare Cină a Domnului să fie făcută peste rămăşiţele lui.

Vestea a ceea ce au făcut ei s-a răspândit şi tot mai multe biserici au făcut le fel: au cules cu evlavie rămăşiţele pământeşti ale martirului lor local şi le-au depozitat în Biserică.

Apoi au făcut un pas mai departe: Au considerat că martirul lor, fiind acum în prezenţa lui Dumnezeu şi fiind sfânt, are puterea să se roage pentru credincioşii din Biserica sau Bisericile lui şi deci au început să se roage lui, ca el să mijlocească la Dumnezeu pentru ei. În felul acesta s-a dezvoltat un adevărat cult al martirilor, adică a „sfinţilor”.  Iată care erau, pe la anul 400, practicile de venerare a sfinţilor martiri:

1. Numele martirului era înscris în catalogul sfinţilor şi era poruncită recunoaşterea lui publică.
2. Mijlocirea lui era cerută în rugăciunile publice ale Bisericii.
3. Se dedicau (închinau) Biserici lui Dumnezeu în numele lui.
4. Slujba divină şi euharistia erau celebrate în numele lui.
5. Se ţinea anual sărbătoarea (hramul) lui.
6. Să făceau tablouri sau picturi ale lui, cu o aureolă în jurul capului lui.
7. Rămăşiţele (relicvele, moaştele) lui erau puse în vase de argint sau de aur,  erau plasate în altar şi erau cinstite în mod public.

Lucrurile acestea nu s-au întâmplat fără opoziţie. Astfel, un cleric  din Aquitania, pe nume Vigilantius, a contestat respectul acordat rămăşiţelor martirilor, afirmând că practicile legate de aceste relicve erau de origine păgână. Împotriva lui s-a ridicat vehement Ieronim, care la anul 404 l-a atacat vitriolic într-un tratat întitulat Contra Vigilantius. Ieronim avea în spatele lui autoritatea imperială şi intervenţia lui a pus capăt oricăror obiecţii la venerarea sfinţilor.

Ultimul pas în acest proces a fost că picturile de pe pereţii Bisericilor şi tablourile portabile ale sfinţilor au început să fie venerate.  Nici lucrul acesta nu s-a întâmplat fără opoziţie. Astfel, la anul 305, la Elvira, în sudul Spaniei, a avut loc un Sinod local la care s-au luat multe decizii care defineau credinţa şi practica creştină. Între acestea se găseşte articolul (canonul) 36 care spune că „s-a găsit potrivit ca imaginile să nu existe în biserici aşa încât ceea ce venerăm şi la ce ne închinăm să nu fie pictat pe pereţi.”

Decizia aceasta nu a fost luată în seamă şi bisericile au continuat să fie umplute de icoane. Dar tot timpul a continuat să existe şi opoziţie. Lucrul acesta reiese dintr-o scrisoare a patriarhului Ghermanus, scrisă cândva după anul 700 şi adresată la doi episcopi anti-icoane, în care se spune că „acum oraşe întregi şi o mulţime de oameni sunt într-o mare agitaţie din cauza acestei probleme” (adică închinarea la icoane).

În acea vreme ( adică după anul 700) dinspre răsărit veneau atacuri tot mai puternice ale arabilor convertiţi la noua religie a lui Mahomed. Aceştia aveau o anumită toleranţă faţă de creştini, dar ei erau foarte împotriva icoanelor. Creştinii care reuşeau să scape de sub dominaţia arabă şi să se refugieze în imperiul bizantin aduceau cu ei şi vestea atitudinii islamiştilor împotriva oricărei reprezentări în imagini a divinităţii.

Ajunşi la acet punct, trebuie să ne ocupăm de împăratul Bizanţului Leon al III-ea Isaurul (a domnit între anii 717-741). La câteva luni după urcarea lui la tron, arabii au asediat Constantinopolul, pe mare şi pe uscat. Asediul a durat un an de zile. Leon s-a dovedit a fi bun strateg şi i-a biruit pe arabi, salvând imperiul de avansul islamului. Leon a luat această biruinţă ca semn al ajutorului lui Dumnezeu. El era un om profund religios şi era foarte tulburat de fenomenul închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane. În anul 726 a avut loc o mare erupţie a unui vulcan pe insula Thera (Santorini), precum şi un cutremur devastator. Leon a luat evenimentele acestea ca un semn al mâniei lui Dumnezeu pentru idolatria închinării la moaşte şi la icoane. De aceea, în anul acela el a emis un decret prin care interzicea  această închinare şi poruncea scoaterea icoanelor şi a moaştelor din biserici. Opoziţia, extrem de vehementă, a venit de la Papa de la Roma şi din mânăstiri. Leon al III-lea n-a cedat şi a pornit la o acţiune sistematică de oprire a ceea ce el considera a fi idolatrie, scoţând icoanele şi moaştele din biserici. A închis multe mânăstiri şi i-a obligat pe călugări să se căsătorească.

Leon al III-lea  a imprimat credinţa lui împotriva icoanelor şi în fiul său,Comstantin, care l-a urmat la tron sub numele de Constantin al V-lea (741-775) şi care a continuat politica iconoclastă a tatălui său cu şi mai mare violenţă. Nu numai atât. El a condamnat cultul Fecioarei Maria şi cultul sfinţilor, iar călugăria a considerat-o a fi contra naturii umane.

Pentru a da o bază teologică respingerii închinării la icoane, Constantin al V-lea a convocat un Sinod la care au participat 300 de episcopi în anul 754. Iată decretul pe care l-au formulat aceştia:  „În temeiul cuvintelor din Sfânta Scriptură şi ale Sfinţilor Părinţi declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că va fi alungată, respinsă, îndepărtată şi anatemizată de Sfânta noastră Biserică, orice icoană, făcută din orice fel de material sau prin arta blestemată a picturii. Cel care, în viitor, va îndrăzni să-şi facă un asemenea obiect şi să-l venereze sau să-l aşeze într-o biserică sau într-o casă particulară sau să-l ţină ascuns, va fi, dacă este episcop sau diacon, destituit, dacă este călugăr sau laic va fi anatemizat şi va suporta rigoarea legilor ca duşman al lui Dumnezeu şi al doctrinelor transmise de Sfinţii Părinţi.”

Constantin al V-lea a fost urmat la tron de Leon al IV-lea Khazarul (775-780). Noul         împărat s-a declarat şi el împotriva icoanelor, dar a fost foarte moderat în aplicarea acestei politici. Aceasta datorită soţiei lui, împărăteasa Irina, care era o pasionată adeptă a icoanelor.

La moartea lui Leon Khazarul, succesiunea la tron a avut-o fiul acestuia, Constantin al VI-lea, care era minor. Mama lui, Irina, preia conducerea statului.

După ce îşi consolidează domnia, Împărăteasa Irina convoacă un nou Sinod, în anul 787, la Niceea (aproape de Constantinopol), Sinod care restaurează cultul icoanelor şi al sfinţilor. Acest Sinod este considerat, atât de ortodocşi cât şi de catolici, ca fiind al şaptelea Sinod ecumenic.

În anul 802,  are loc o lovitură de stat şi Împărăteasa Irina este înlăturată de la tron. Urmează o perioadă tulbure, de lupte mari între iconoclaşti şi iconoduli. În cele din urmă, tronul este preluat de Leon al V-lea Armeanul (813-820), care este un convins iconoclast. El convoacă un  nou Sinod la Constantinopol în 815, Sinod care anulează deciziile Sinodului de la Niceea şi reintroduce politica de distrugere a icoanelor.

Leon al V-lea este asasinat în anul 820 şi pe tron se instalează o nouă dinastie, cea Amoriană sau Frigiană, prin Mihail al II-lea (820-829), şi el un iconoclast pasionat. Tot aşa este şi fiul lui, Teofil,  care a domnit între 829-842. Soţia lui, însă, Împărăteasa Teodora era o pasionată închinătoare la icoane. Când soţul ei a murit, tronul i-a revenit fiului lui, Mihail al III-lea, care nu avea decât trei ani. Iarăşi, puterea imperială a fost preluată de mama lui, Împărăteasa Teodora.

Aceasta va convoca un nou Sinod la începutul anului 843, Sinod care va restaura închinarea la icoane. La încheiera acestui Sinod, la 11 martie 843, s-a ţinut o slujbă solemnă în biserica Sfânta Sofia, în care s-a celebrat în mod solemn reintroducerea cultului icoanelor.  Această reintroducere s-a dovedit a fi definitivă şi această dată este considerată „Duminica Ortodoxiei”, care se sărbătoreşte de atunci până astăzi în prima duminică din Postul Paştilor.

După această schiţă istorică, să ne uităm la problema închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane din punct de vedere biblic şi teologic. Toate trei vin sub o singură denumire: idolatrie. Ele sunt o încălcare a primei dintre cele zece porunci, care sună aşa:

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele care sunt mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exod 20: 4-5).

Cartea Deuteronomul, care a fost scrisă de Moise la sfârşitul celor 40 de ani de călătorii prin pustie şi care conţine gândurile şi îndemnurile finale ale acestui mare prooroc şi legiuitor al lui Israel, ne dă aceste cuvinte ale lui Moise despre idolatrie:

„În vremea aceea, Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua aceea, când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui animal de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui animal care se târăşte pe pământ, sau trupul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului” (Deut.4:14-18).

Cel care, în timpul controversei născute din încercarea lui Leo al III-lea de a face să înceteze închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane, s-a ridicat să apere această închinare, a fost Ioan Damaschinul (a trăit între anii 675-749). El a scris trei cărţi împotriva iconoclaştilor şi în apărarea icoanelor.

Argumentele lui în favoarea închinării la icoane trebuie să fie cunoscute, deoarece ele sunt folosite în ortodoxie până în zilele noastre. Afirmaţia lui fundamentală este că poruncile care interziceau idolatria, date în Vechiul Testament, şi-au pierdut valabilitatea odată cu întruparea lui Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos. El argumentează că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în materie (în trup material), Acesta a sfinţit materia şi, prin  urmare, venerarea unor lucruri materiale nu mai este un păcat.

Argumentul acesta se spulberă când vedem cu câtă grijă argumentează apostolul Pavel (care scrie după întruparea Fiului) împotriva idolatriei:

„S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, animale cu patru picioare şi păsări. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin” (Romani 1:22-25).

Să ne uităm cu atenţie la textul acesta deoarece apostolul Pavel ne explică aici întreaga problemă a închinării. El ne arată că esenţa idolatriei stă în faptul că oamenii se închină „făpturii” sau „creaturii,” în locul Creatorului. Aici nu e vorba de a „sfinţii” creaţia pentru ca apoi să ne putem închina ei. Aici e vorba de unul dintre cele mai importante principii pe care ni le dă Dumnezeu: Noi trebuie să ne închinăm Lui şi numai Lui. Nimic din toată creaţia nu-L poate înlocui şi nu-i este permis nici unui om să-L înlocuiască. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine. Un exemplu pe care ni-L dă apostolul Pavel în alte epistole este iubirea de avere. El o consideră ca fiind idolatrie, deoarece dragostea de avere ia locul lui Dumnezeu în dragostea noastră (Efeseni 5:5 şi Coloseni 3:5). Prin urmare, orice lucru creat, la ne închinăm, ia în inima noastră locul cuvenit numai Creatorului şi de aceea este o trădare a Creatorului şi o jignire adresată Creatorului.

Al doilea argument al lui Ioan Damaschinul  a fost acesta: Dacă pe vremea lui Moise a fost valabil că nimeni n-a văzut faţa lui Dumnezeu, prin întrupare, noi am văzut faţa lui Dumnezeu când am văzut faţa lui Cristos, şi prin urmare acum putem picta faţa Lui şi apoi ne putem închina feţei Lui pictate pe icoană.

Există un răspuns biblic şi la această teorie. În psalmii lui David ni se spune să căutăm Faţa lui Dumnezeu (de ex. Psalmul 27:8 şi 34:5) fiindcă „înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui” (Psalmul 15:17). Este evident că aici „Faţa” lui Dumnezeu şi „Dreapta” lui Dumnezeu sunt termeni folosiţi metaforic şi ei înseamnă „Prezenţa” lui Dumnezeu.

Şi apostolul Pavel, în Noul Testament, deci după întruparea Fiului lui Dumnezeu, foloseşte cuvântul „Faţa” lui Cristos în mod metaforic, când scrie că Dumnezeu face să strălucească în inimile noastre „lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe Faţa lui Cristos”(2 Corinteni 4:6). Aici „Faţa” înseamnă „Persoana” lui Cristos. Şi astfel, noi privim „slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor.3:18).

Nu găsim nicăieri în Noul Testament vreo indicaţie că acum putem picta faţa Lui Cristos şi să ne închinăm acestei picturi.

Trebuie să adăugăm că Ioan Damaschinul, asemenea multora din vremea lui, a făcut distincţie între închinare sau „adorare” şi „venerare”, sau proşternere, adică aplecare pentru cinstire în faţa cuiva. Această subtilă distincţie este cu totul străină de înţelegerea poporului şi de aceea închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este discutată fără să se facă această „subtilă” distincţie.

Toată discuţia despre închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane ar trebui să se spulbere datorită acestor cuvinte ale Domnului nostru Isus Cristos: „Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău se te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4:10).

Cât priveşte rugăciunea adresată sfinţilor, ca aceştia să mijlocească pentru noi, şi aceasta este spulberată dintr-o singură lovitură tot de apostolul Pavel care scrie: „Este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între om şi Dumnezeu: Omul Isus Cristos” (1 Timotei 2:5). Dumnezeu nu este o Fiinţă distantă, retrasă în Sine şi inaccesibilă. Dumnezeu este aproape de fiecare dintre noi. El chiar s-a făcut una cu noi prin întruparea Fiului Său, prin care nu mai există nici un zid de despărţire între noi şi Dumnezeu. Isus este Cel ce ne aduce la unire cu Dumnezeu. Nu mai există nevoie de alţi intermediari. Domnul Isus Cristos ne este suficient fiindcă în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.

Să ne întoarcem acum la Leon al III-lea Isaurul. Omul acesta era un creştin şi un credincios sincer, care a ajuns la convingerea că închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este idolatrie.   El a vrut să cureţe creştinismul de această rătăcire. El a fost un mare Reformator al creştinismului, cu opt secole înainte de Reforma lui Martin Luther. Mişcarea de Reformă începută de el a primit adeziunea a sute de episcopi şi a fost aprobată de o mare parte a creştinismului.   Ceea ce-i lipsea lui Leon al III-lea şi urmaşilor lui era Sfânta Scriptură, pe care oamenii din vremea lui Luther o aveau datorită invenţiei tiparului făcută de Gutemberg, care de îndată ce a făcut această invenţie a inaugurat-o tipărind Sfânta Scriptură în 1445. Şaptezeci de ani mai târziu, când a început Luther Reforma, Sfânta Scriptură, în limba latină, era deja în mâinile tuturor învăţaţilor din acea vreme. Cărţile Reformei, datorită tiparului, s-au răspândit şi ele ca fulgerul.

După 123 de ani, de la începutul Reformei lui Leon, în anul 843, aceasta a fost total înăbuşită şi ziua biruinţei moaştelor, sfinţilor şi icoanelor este declarată drept Duminica Ortodoxiei. În ziua aceasta a biruit întunericul şi a fost stinsă lumina Adevărului lui Dumnezeu.

În Europa de Apus acest întuneric a fost biruit prin Reforma lui Martin Luther, care a adus lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a produs civilizaţia modernă. Noi credem că această Reformă este necesară şi în România.

Textele din Scriptură împotriva închinării la orice lucruri create şi a închinării numai Creatorului sunt fără putinţă de negare.  Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a schimbat cu nimic această poruncă divină.  Domnul nostru Isus Cristos ne învaţă că cea mai mare poruncă dată de Dumnezeu este să-L iubim pe El cu toată inima, cu toată mintea, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Această poruncă nu lasă loc închinării la „altceva”. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine.

Când ne dăruim numai lui Dumnezeu, Lumina vine în noi, în familia noastră, în Biserica noastră şi în ţara noastră.

Marx și Satan. Un studiu de Richard Wurmbrand

---

Puteți descărca și citi cartea integrală in format pdf de aici: 

MARX ȘI SATAN – Richard Wurmbrand

---

 

În „Critică asupra filosofiei hegeliene a dreptului”, Marx şi Engels susţin că „pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului”(„Zur Kritik der Hegelschcn Rechtsphilosophie”, MEGA, p. 607). Ulterior, Marx avea să scrie într-una din poeziile sale: „Vreau să mă răzbun pe Acela care domneşte deasupra tuturor.” (Karl Marx, „Des Verzweiflenden Gebet” p. 30). Abia acum ajungem la adevăratele motivaţii şi convingeri. Iar ele nu se opresc aici. 

La un anumit moment Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut de fapt să îmbrăţişeze socialismul. Hess îl numeşte „Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale.” (Bertram Wolfe, „Marxism – One Hundred Years in the Life of a Doctrine”, New York: The Dial Press, 1965, p. 32). Aşadar, a da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui Marx, nicidecum socialismul.

După care ajungem la lucruri mai adânci. Unul din tovarăşii săi de la Internaţionala I, a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris: „În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să arătăm patimile cele mai josnice” (Frederick Tatford – „The Prince of Darkness”, Easlbourne: Bible and Advent Testimony Movement, 1967).

 

Inima de Evreu a lui Richard Wurmbrand, botezata in Moartea lui Iisus si umpluta cu Plinatatea Dumnezeirii, a  obțiut  bucurie în Domnul, pe cand zacea in puscariile komuniste !

În timpul regimului comunist din Uniunea Sovietică, ignorând crudul pericol din partea KGB, biserica subterană a publicat o carte a unui autor creștin curajos S. Lavrov, intitulată „DUMNEZEU ESTE CU NOI”. El povestește cum un ateu comunist călătorea pe țărmurile Mării Azov. Acesta a văzut pescarii la lucru și s-a gândit: Dacă această mare nu conținea pești, nimeni nu ar fi pescuit. Dacă nu ar exista Dumnezeu, nimeni nu s-ar ruga sau nu ar vorbi cu El. Nimeni nu merge la o fântână care nu conține apă. Dacă nu ar exista nici un har în biserică, nimeni nu ar merge acolo. Un nebun poate intra într-un subsol și poate declara că nu există soare în lume. Cu adevărat, el nu există pentru cei din subsoluri. Deci, nu există Dumnezeu pentru cei care se află în întunericul negării lui Dumnezeu sau de partea răului. Acest comunist a devenit un credincios „.

Primești o scrisoare … cineva vine să te vadă … sună telefonul. Puteți fi sigur, oricare ar fi motivul aparent, că dorința neexprimată a celeilalte persoane este invariabil: „Vreau să capăt bucurie din partea ta. Fă-mi o bucurie!” Toată lumea suferă mult. Toată lumea tânjește ca cineva să aibă grijă de el. Toată lumea vrea să i se zâmbească, să fie îmbrățișat.

Un fost prizonier, când eram întemnițat pentru 14 ani în închisorile comuniste românești, m-a întrebat: „De ce atât de multă răutate în lume? De ce a permis Dumnezeu să existe oameni care oprimă și terorizează milioane?” Filosofizarea despre această problemă nu va ajuta. Dar, din moment ce există atâtea răutate în lume, faceți-vă scopul de a aduce bucurie altora. Fie ca fiecare scrisoare, telefon sau conversație a ta să încerce să lase oamenii „să se bucure de tine”. Cu o asemenea atitudine în viață, tu însuți vei vedea lumea in culori mai luminoase și vei fi convins că lumea este este condusă de un Dumnezeu bun.

Dacă nu ar fi fost așa, ar fi imposibil pentru voi, creaturi ale lui Dumnezeu, să fiți inspirați de El să răspândiți bucurie altora.

Patruzeci la sută din afacerea florarilor merge la înmormântări; restul acoperă obligațiile sociale precum nunțile și zilele de naștere. Puține flori sunt cumpărate pentru nici o ocazie specială, pur și simplu pentru că ne pasă unul de celălalt. La începutul primăverii, am văzut un bătrân care urca un deal abrupt, încă acoperit de zăpadă. Când am întrebat unde merge, el a răspuns: „Vreau să culeg primele lăcrimioare pentru iubita mea soție”. Mult mai bine decât să speculezi, de ce Dumnezeu a permis soției mele să aibă artrită! Deși Pavel a scris multe epistole, nu știm de răspunsuri. ” Cu multă mâhnire și strângere de inimă ” (2 Corinteni 2: 4) el a cerut: „Lasă-mă să mă bucur de tine”.

Și îngerii caută bucurie de la tine, pe care o poți da cu ușurință prin pocăință. Este scris: „Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.”(Luca 15: 7). Însuși Dumnezeul nostru este nerăbdător să-i dai ocazia de a „se bucura” așa cum este scris: ” DOMNUL, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine.”. (Țefania 3:17) Deoarece nu putem fi întotdeauna în jurul celor care așteaptă bucurie de la noi, suntem înțelepți să-i aducem la Sursa nelimitată de bucurie, care este Dumnezeu. Aceasta înseamnă aducerea lor la mântuire. Scopul vieții noastre să fie acela de a da bucurie celor din jurul nostru. Un zâmbet, un cuvânt amabil, un gest prietenos este atât de ușor de împărțit mai ales cu frații noștri care suferă pentru credința lor.

Nu poți aduce bucurie făcând rău. Lumea nu aduce bucurie. Biblia scrie: „Nu știți că prietenia lumii este vrășmășie cu Dumnezeu?” (Iacov 4: 4) Atunci ce este prietenia cu diavolul? Comunismul este diavolesc. Fondatorul său, KARL MARX, a stabilit scopul vieții sale și al mișcării sale: „să mă răzbun împotriva celui de sus care guvernează, să zdrobească omenirea și, atunci când aceasta coboară în întuneric, să o urmeze râzând „(Vezi toate citatele și bibliografia în cartea mea „A FOST KARL MARX UN SATANIST?” (disponibilă online la http://richardwurmbrandfoundation.com N.Ed.) Marxismul și creștinismul sunt total incompatibile. Lupta de clasă și revoluția, așa cum le-a propovăduit Marx, sunt opusul principiului dragostei, al lui Isus. Bisericile creștine adevărate din China comunistă, din Cuba sau din Vietnamul comunist nu acceptă nici colaborarea cu autoritățile anti-Dumnezeu și nici nu sunt controlate de acestea, de asemenea, noi în țările libere nu ar trebui să avem nici o prietenie cu lumea.

Creștinii continuă să arate iubire practică față de frații lor care sunt în nevoie. În atâtea cărți și mărturii, creștinii care au suferit descriu modul în care statornicia în credință a colegilor lor creștini le-a adus bucurie adevărată! Avem nevoie să învățăm de la ei că modul de a aduce adevărata bucurie este să urmăm exemplul lor de sacrificiu. Apostolul Pavel scrie: „Urmați-mă pe mine, fraților, și uitați-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveți în noi. Căci v-am spus de multe ori, și vă mai spun și acum, plângând: sunt mulți care se poartă ca vrajmași ai crucii lui Hristos. Sfârșitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele, și slava lor este în rușinea lor, și se gândesc la lucrurile de pe pământ. Dar cetățenia noastră este in ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.”(Filipeni 3: 17-20)

Richard Wurmbrand

 

evanghelia lui satan

Satanizarea

Am rămas uimit să aflu că unul dintre cei mai proeminenți mentori ai socialismului, Karl Marx- demolator al conștiinței creștine, omul care a determinat (prin filosofia sa, prin scrierile lui și prin prelegerile promovate) instaurarea dictaturilor comuniste cu milioanele lor de victime- a fost la un moment al vieții atins de cercetarea lui Dumnezeu. Acest om, a fost atins de Domnul și L-a recunoscut, a înțeles nevoia omului de Cristos și măreția relației cu Domnul Isus.

Înainte ca gestul revoltei să mute acest geniu în zona maleficului, înainte de satanizarea conștientă a propriei persoane și de pășirea voluntară într-o dedicare pentru predicarea apostaziei, a urii și a blasfemiei, Marx a cunoscut mila și iubirea Tatălui și a exprimat această cunoaștere.

Drumul parcurs de la înțelegerea profundă a mântuirii până la revoltă, ură, negarea lui Dumnezeu, promiscuitate a fost scurt. Teologul apostat, Bruno Bauer, filosof, politician, critic al Bibliei, inclusiv lector de teologie la Universitatea din Bonn, inițial adept al teologiei liberale, negând dumnezeirea lui Cristos, a miracolelor și a calității documentare a Evangheliilor a avut influența decisivă asupra tânărului Marx. Puterea de convingere a lui Bauer a fost enormă. Deși a cunoscut credința și s-a luptat pentru a rămâne credincios, odată căzut Bauer mărturisea că îi este cu neputință să se opună unui frecvent imbold demonic de a proclama ateismul, iar în Marx simțea că revolta lui contra Domnului prinde cele mai puternice rădăcini.

Lupta lui Bauer pentru a rămâne credincios a fost sinceră. Iată ce scria el ,,De cand am inceput sa ma indoiesc, ma rog zilnic pentru adevar, aproape toata ziua. Si totusi, pentru mine nu mai exista cale de intoarcere. Lacrimile imi curg pe obraz in timp ce scriu aceste randuri.”* Odată înfrânt, nu a mai avut puterea să se ridice ci a trecut de partea întunericului. El mărturisește într/o scrisoare:

,, Tin conferinte aici, la Universitate, in fata unui mare auditoriu. Nu ma mai recunosc atunci cand proferez blasfemii de la amvon. Acestea sunt atat de mari, incat acestor copii nevinovati li se face parul maciuca.

In timp ce hulesc, imi amintesc cum lucram acasa cu evlavie la o apologie a Sfintei Scripturi si a Apocalipsei. In orice caz, un demon cumplit pune stapanire pe mine ori de cate ori ma urc la pupitru si sunt atat de slab incat sunt nevoit sa ma predau lui… Spiritul meu de hula va fi satisfacut numai daca mi se va permite sa predic ateismul in mod oficial ca profesor.“*

Iar ucenicul și-a depășit profesorul. La exact 100 de ani de la nașterea lui Marx, a dat rod cea mai oribilă manifestare a urii pe care a promovat-o: dictaturile socialiste în forma comunismului și a nazismului (Marx s-a născut în 1818, iar în februarie 1917 prin revoluția bolșevică Lenin a instaurat marxismul extrem sub forma comunismului). Va rog, vedeți acest film… încercati sa ramaneti inaintea imaginilor măcar primele 10 minute:

Dar sa revin la cele cu care am inceput articolul:

Iată câteva dintre cuvintele lui de creștin-

„Prin dragostea lui Hristos ne intoarcem inimile totodata catre fratii nostri care sunt legati de noi in chip launtric si pentru care El S-a dat pe Sine insusi ca jertfa. Unirea cu Hristos confera inaltare spirituala, mangaiere in necazuri, pace sufleteasca si o inima capabila de dragoste pentru aproapele tau, capabila de orice fapta buna si nobila – nu de dragul ambitiei si al gloriei, ci numai de dragul lui Hristos.” (mai mult AICI)

*) NOTĂ:

Citatele marcate cu asterisc sunt preluate din cartea pastorului RICHARD WURMBRAND, ”Marx și Satan”:

Evanghelia lui Satan (5)

1. W. Pink: O alta evanghelie(partea V)

 

Deci, care este pozitia ta? Esti pe calea care “pare buna,” dar care se sfarseste in pierzare?; sau, esti pe drumul ingust care duce la viata? Ai parasit  cu adevarat soseaua catre moarte? A creat iubirea lui Cristos in inima ta o oroare fata de orice Ii displace? Esti doritor ca El sa conduca peste tine? (Luke 19:14). Te-ai oferit in intregime dreptatii si sangelui Sau pentru a fi acceptat de Dumnezeu?

Cei care cred intr-o sfintire exterioara cum ar fi botezul sau confirmarea, cei care sunt religiosi deoarece considera asta ca pe un semn necesar in a fi respectabil, cei care merg la o biserica sau la o capela pentru ca asa e la moda si cei care se inscriu intr-o denominatiune oarecare presupunand ca acest lucru este un pas care ii califica spre a deveni crestini, sunt pe drumul care se sfarseste cu moartea—moartea spirituala si moartea vesnica.  Oricat de pure ar fi motivele, oricat de nobile intentiile, oricat de bineintentionat ar fi scopul si cat de sincere stradaniile noastre, Dumnezeu nu ne accepta ca fiii Sai, pana cand noi nu il acceptam pe Fiul Sau.

O si mai mare mistificare a Evangheliei de catre Satan este sa-i determine pe predicatori sa prezinte jertfa lui Cristos si apoi sa spuna auditoriului ca tot ceea ce pretinde Dumnezeu de la ei este “credinta” in Fiul Sau.  Astfel mii de suflete nepocaite sunt inselate sa creada ca au fost mantuite. Dar Cristos spune, “Daca nu va veti pocai, toti veti pieri la fel” (Luke 13:3). “Pocainta” inseamna sa urasti pacatul, sa te intristezi din cauza lui, sa fugi de el. Este lucrarea Duhului Sfant care face inima sa planga inaintea lui Dumnezeu. Nimic, inafara unei inimi zdrobite, nu poate primi credinta in Domnul Isus Cristos.

 De asemenea, mii de suflete sunt inselate in presupunerea ca l-au “acceptat pe Cristos” ca Mantuitor personal, dar inca nu l-au primit ca Domn. Fiul lui Dumnezeu nu a venit ca sa salveze oameni in pacat ci din pacat. (Matt. 1:21). A fi salvat din pacat inseamna a fi salvat de sub ignorarea si dispretuirea autoritatii lui Dumnezeu, este o abandonare a goanei dupa placere personala si a goanei pentru implinirea vointei proprii, este parasirea “drumului nostru” (Isa. 55:7); este sa te predai autoritatii lui Dumnezeu, sa proclami domnia Lui, inseamna sa ne oferim pe noi insine conducerii Sale. Cineva care nu a luat niciodata jugul lui Cristos pe grumaz, care nu este sincer preocupat sa ii placa Lui in toate detaliile vietii si inca presupune este o fiinta noua in Cristos, este inselat de Diavolul.

In cap 7 al Evangheliei lui Matei exista 2 pasaje care ofera o imagine a rezultatelor Evangheliei lui Cristos si a rezultatelor evangheliei masluite de Satan. Prima, in versetele 13 si 14 “Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei e o află. “ A doua, in versetele 22 si 23, “ Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?“ Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.“ Da, cititorule, este posibil sa lucram in numele lui Cristos, chiar sa predicam in numele Lui si sa credem ca lumea ne stie si ca biserica ne cunoaste, insa este posibil inca sa-I fim necunoscuti lui Cristos!  Cat de necesar este sa aflam cine suntem cu adevarat, sa ne examinam si sa vedem daca suntem in credinta, sa ne masuram prin Cuvantul lui Dumnezeu si sa vedem daca nu cumva am fost inselati de subtilul nostrum dusman, sa vedem daca nu cumva ne-am construit credinta pe nisip in loc sa o inaltam pe Stanca de veacuri care este Cristos Isus! Fie ca Duhul Sfant sa ne cerceteze inimile, sa ne strapunga vointa si sa infranga dusmania noastra fata de Dumnezeu; sa lucreze in noi o pocainta adanca si reala si sa ne indrepte privirile spre Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii.

 

Evanghelia lui Satan (4)

1. W. Pink: O alta evanghelie(partea IV)

Din nou notam Prov. 14: 12–” Este o cale care pare buna (dreapta) omului; dar la final se dovedeste a fi o cale a mortii.” S-a spus pe drept cuvant ca drumul spre Iad este pavat cu intentii bune.  Vor fi multi in Iazul de Foc care au ajuns acolo dupa o viata cu intentii bune, concluzii sincere si idealuri exaltante- cei care au fost corecti in afaceri, onesti in trazactii si caritabili in toate felurile, oameni care au fost mandri de ei insisi pentru integritatea lor, dar care s-au justificat pe sine inaintea lui Dumnezeu prin propria lor neprihanire; oameni morali, milosi si marinimosi dar care nu s-au simtit niciodata vinovati, pierduti, servitori ai pacatului si avand nevoia unui Salvator. Asa este calea care “pare dreapta”. Asa este calea care se recomanda pe sine intelegerii firii, care se recomanda pe sine multimii celor inselati. Inselatoria Diavolului este ca ne putem mantui prin faptele personale si ca suntem justificati inaintea lui Dumnezeu prin propriile merite, desi Dumnezeu ne spune in Cuvantul Sau – “prin har suntem mantuiti, prin credinta . . . ,nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni.” De asemenea, “El ne-a mantuit nu pentru dreptatea lucrarilor noastre, ci pentru indurarea Sa cea mare.”

Cu cativa ani in urma m-am cunoscut cu un predicator si un entuziast “lucrator crestin”. Pentru mai mult de 7 ani acest om a fost implicat in predicarea publica si in activitatea religioasa, insa din frazele si expresiile pe care le folosea,  am inceput sa ma indoiesc serios ca acest prieten al meu fusese nascut din nou. Cand am inceput sa discutam mi-am dat seama ca era departe de intelegerea corecta a Scripturii si ca avea doar vagi idei despre Lucrarea lui Cristos pentru pacatosi. Pentru o vreme am cautat sa-I prezint calea mantuirii intr-o maniera simpla si impersonala si sa-l incurajez sa studieze el insusi Cuvantul pentru sine, in speranta ca daca era inca nemantuit Dumnezeu va fi bucuros sa i se descopere ca Salvatorul de care are nevoie. Intr-o seara la o intalnire de grup, cel care vestise Evanghelia vreme de 7 ani, a marturisit ca l-a gasit pe Cristos abia in seara care a trecut. El a inteles (si folosesc propriile sale cuvinte) ca l-a vazut si l-a prezentat mereu pe “Cristosul ca ideal” si niciodata ca pe Cristosul Crucii. Cred ca sunt mii de oameni ca acest predicator care, probabil, au primit niste cunostinte intr-o scoala duminicala despre nasterea, viata si invataturile lui Isus Cristos, care cred in existenta Sa istorica personala, care spasmodic se straduiesc sa practice preceptele Sale si care considera ca la aceasta se rezuma tot ce e necesar pentru mantuire. Foarte adesea, astfel de oameni primesc in cadrul societatii atacurile ateiste ale necredinciosilor care sustin ca Isus Cristos nu a trait niciodata. Insa impresiile primilor ani nu pot fi sterse atat de usor astfel ca ei raman Fermi in declararea “credintei in Isus Cristos”. De la acest moment, o analizare a credintei lor va dovedi ca de fapt ei cred multe despre Isus Cristos, dar ca real ei nu cred in El.  Ei cred intellectual ca o astfel de persoana a existat (si fiindca ei credaceasta imagine se considera mantuiti), insa ei nu au lasat niciodata din maini armele de lupta impotriva Lui, justificandu-se pe sine inaintea Lui, dar neincrezandu-se in El din inima. O acceptare nuda a unei doctrine corecte despre persoana lui Cristos fara o predare a inimii inaintea Lui si fara o viata devotata Lui, este o alta faza a caii ce “pare dreapta omului” dar care la final se dovedeste “o cale ce duce la pieire”. Un simplu atasament intellectual fata de realitatea persoanei lui Cristos fara a merge mai departe este de asemenea o cale ce pare buna dar care se sfarseste cu moartea, sau, cu alte cuvinte, este o alta imagine a evangheliei lui Satan.

 

Evanghelia lui Satan (2)

A. W. P i n k :

O   a l t a   e v a n g h e l i e   (p a r t e a   I I)

In contradictie cu Evanghelia lui Cristos, evanghelia lui Satan invata mantuirea prin fapte. Ea inoculeaza justificarea in fata lui Dumnezeu pe baza meritelor umane. Fraza sacramentala a acestei evanghelii este “Fii bun si fa ce e bun” si evita sa recunoasca faptul ca nimic bun  nu locuieste in natura umana. Ea anunta salvarea prin purificarea caracterului, ceea ce inverseaza ordinea Cuvantului lui Dumnezeu care proclama un character purificat ca rod al mantuirii. Variatele ei ramificatii si organizatii sunt multiple. Temperare, Miscari de reforma, “Liga Socialista Crestina”, societati de etica si cultura, “Congresele pt Pace” sunt toate angajate (poate inconstient) in proclamarea evangheliei lui Satan –mantuirea prin fapte. Platforma promisiunilor este substituentul lui Cristos; puritatea sociala pentru regenerarea individuala, politici si filosofii, sunt substituenti ai doctrinei si ai evlaviei. Cultivarea omului vechi este considerata mult mai “practica” decat a fi un om nou in Cristos, pana acolo ca pacea universala este privita ca posibila separat de actiunea si reintoarcerea Printului Pacii.

Apostolii lui Satan nu sunt proprietari de cluburi sau traficanti albi de sclavi ci sunt in mare parte lucratori ordinati.  Mii dintre cei ce ocupa amvoanele noastre moderne nu mai sunt dedicati prezentarii adevarurilor fundamentale ale lui Credintei Crestine, ci s-au despartit de adevar si se tin de nascociri. In loc sa prezinte enormitatea pacatului sis a declare consecintele lui vesnice, ei il minimalizeaza declarand ca pacatul este in mare masura doar necunoastere sau ca pacatul inseamna absenta binelui. In loc sa-I avertizeze pe ascultatori sa se salveze  de mania care vine, il fac mincinos pe Dumnezeu declarand ca El este prea iubitor si milos pentru a putea sa trimita vreuna din creaturile sale la  chin vesnic. In loc sa declare ca  “fara varsare de sange nu este iertare”,  ei il simplifica pe Cristos la un maret Exemplu indemnandu-I pe asculatori sa mearga pe urmele Lui.  Pentru ei a trebuit sa se spuna ca “întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu“ (Rom. 10.3). Mesajul lor poate parea foarte plauzibil si ei pot parea foarte laudabili, insa citim despre ei ca “ Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.” (2 Cor. 11:13-15).

In plus, fata de faptul ca astazi sute de biserici sunt fara lideri care sa declare cu credinciosie intreg planul lui Dumnezeu si care sa prezinte Calea Lui pentru mantuire, trebuie sa facem fata faptului ca majoritatea oamenilor din aceste biserici nu sunt deloc dispusi sa invete ei insisi Adevarul. Altarul familial, unde o portiune de Cuvant ar trebui citita zilnic, chiar si in casele crestinilor declarati, este considerat pe scara larga un obicei al trecutului. La amvon Biblia nu este expusa, iar in banci nu este citita. Pretentiile acestei epoci grabite sunt atat de numeroase, incat multimile au putin timp si si mai putina dorinta sa se pregateasca pentru intalnirea cu Dumnezeu. Atata timp cat majoritatea este prea indolenta sa faca cercetari pentru sine, a lasat la mila acelora pe care-I plateste sa caute pentru ea, oameni care le-au inselat increderea studiind si predicand evenimente economice si probleme sociale in locul Descoperirilor lui Dumnezeu.

 

Evanghelia lui Satan (1)

Am gasit acest articol pe care vi-l prezint in 5 episoade -constient ca crestinul postmodern este in mare masura la fel de fragmentar in lectura ca oricare alt individ al societatii     Desi poate ca traducerea lasa de dorit din punct de vedere al fluentei, am incercat sa pastrez cat mai fidel ideile textului, asa ca cititi pentru informare si nu neaparat pentru placerea lecturii.

1. W. Pink:O alta evanghelie   (partea I)

Satan nu este un initiator ci un imitator: Dumnezeu are un singur Fiu preaiubit—Domnul Isus, si la fel are Satan–“fiul Pierzarii” (2 Thess. 2:3). Exista o Sfanta Trinitate, si la fel exista o trinitate a raului (Rev. 20: 10). Citim despre “fiii lui Dumnezeu” la fel cum citim despre “fiii celui rau” (Matt. 13:38). Asa cum Dumnezeu lucreaza in fiii ascultarii dandu-le voinata si infaptuirea bunei lui voi, tot asa Satan este “duhul care lucreaza acum in fiii neascultarii” (Eph. 2:2). Exista o “taina a evlaviei” (1 Tim. 3:16), la fel cum exista “taina faradelegii” (2 Thess. 2:7). Ni se spune ca Dumnezeu prin ingerii Lui ii “sigileaza” pe slujitorii Sai pe frunte (Rev. 7:3), si de asemenea, invatam ca Satan, prin agentii lui pune semne pe fruntile oamenilor (Rev. 13:16). Ni se spune ca “Duhul cerceteaza lucrurile adanci ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:10), iar Satan inzestreaza cu “lucruri adanci.” (See Greek of Rev. 2:24.) Daca Cristos face minuni, si Satan face (2 Thess. 2:9). Cristos este asezat pe Tron si la fel sade Satan (Rev. 2:13–Gr.). Are Cristos o biserica, Satan are propria sa “sinagoga” (Rev. 2:9). Daca este Cristos Lumina lumii, atunci si Satan insusi “se face un inger de lumina” (2 Cor. 11:14). Daca a numit Cristos apostoli, atunci si Satan are apostolii lui (2 Cor. 11:13). Si fiindca Hristos are o Evanghelie, asta ne conduce sa consideram ca exista si “Evanghelia lui Satan.”
Satan este maestrul contrafacerii. Diavolul este acum ocupat cu munca in acelasi ogor in care Domnul a pus samanta cea buna. El cauta sa amestece cresterea graului cu o alta planta, neghina, care apparent seamana destul de bine cu graul. Intr-un cuvant, prin procesul imitarii el este gata sa neutralizeze Lucrarea lui Cristos.  Deci, daca Cristos are o Evanghelie, si Satan are una. Timpul din urma aduce o contrafacere mult mai inteligenta decat trecutul. Atat de bine pune  Satan in scena o parodie a Evangheliei, incat multimea celor nemantuiti este convinsa de ea.
La aceasta evanghelie a lui Satan se refera apostolul cand le scrie galatenilor, “Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.” (1:6, 7). Aceasta evanghelie falsa a fost vestita inca din zilele apostolilor si ceva groaznic a venit peste predicatorii ei. Apostolul continua, “Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! ” Cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom stradui sa expunem, sa demascam aceasta evanghelie contrafacuta.
Evanghelia lui Satan nu este un sistem revolutionar de principii si inca nu contine nici un program al anarhiei. Ea nu promoveaza conflictul si razboiul, ci alimenteaza dorinte de pace si unitate. Ea nu cauta sa puna vrajba intre mama si fiica, nici intre tata si fiu ci hraneste spiritul fraternitatii prin care rasa umana este in masura sa doreasca idealul unei “fratii” globale. Ea nu urmareste sa traga in jos omul firesc ci imputerniceste dezvoltarea si ridicarea  sa. Ea pledeaza pentru educatie si cultivare si face apel pentru “ce e mai bun in noi”. Ea alimenteaza lumea spre a deveni atat de confortabila si atat de prospera incat san u fie simtita absenta lui Cristos si sa nu fie nevoie de Dumnezeu. Ea se straduie sa ocupe omul atat de mult cu aceasta lume incat sa nu-i ramana timp pentru a medita la lumea care vine. Ea propaga principiul sacrificarii de sine, al caritatii si bunavointei si invata trairea pentru binele celorlalti si sa fim amabili cu toti. Ea apeleaza puternic la gandirea naturala si este foarte populara in randul maselor pentru ca ignora adevarul de neignorat ca prin natura sa omul e o creatura cazuta, instrainata de viata lui Dumnezeu, mort in pacat si faradelege si ca singura speranta a omului sta numai in nasterea din nou.

 

MARX ŞI SATAN

de Richard Wurmbrand

Cuprins:

Prefaţă

Capitolul I – Schimbare de credinţă

Capitolul II – împotriva tuturor zeilor

Capitolul III – Credinţă năruită

Capitolul IV – Prea târziu

Capitolul V – O cumplită falsificare

Capitolul VI – Un război spiritual

Capitolul VII – Marx, Darwin şi Revoluţia

Capitolul VIII – Îngeri de lumină

Capitolul IX – Cui îi vom sluji?

Capitolul X – Marx sau Cristos?

Apendice – Pot fi comuniştii creştini?
PREFAŢĂ
Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.
Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abor­deze această temă, de aceea am fost foarte precaut. Dar, între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în această privinţă, cu ajutorul cărora sper să vă conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă comunismul.
Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele sale înfrângeri deţine încă peste o cincime (numai populaţia Chinei re­prezintă unul din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei). Dacă s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat această doctrină cât şi cei care au aplicat-o au fost, de fapt, în spatele uşilor închise, nişte ado­ratori ai Diavolului care se foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesară luarea unei atitudini ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?
Nu m-aş mira dacă unii dintre cititori nu ar fi de acord cu teza mea. Tehnica şi ştiinţa se dezvoltă foarte repede pentru că suntem mereu gata să înlocuim me­canismele învechite cu cele noi, mai avantajoase. În domeniul ştiinţelor sociale sau al religiei, lucrurile stau însă altfel. Ideile se perimează mai greu, iar o con­cepţie temeinic însuşită nu poate fi înlocuită tot atât de uşor ca microprocesorul unui computer. Chiar dacă aduci noi do vezi, e posibil să nu reuşeşti să-i convingi pe acei oameni a căror minte este închistată din pri­cina prejudecăţi lor. Eu voi aduce, însă, dovezi pentru a-mi susţine teza, invitându-i pe cititori să le studieze şi să le judece cu atenţie.
Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în rusă, chineză, germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în ţările aflate în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat “Ucigaşul lui Marx”, a atacat această carte, caracterizând-o drept “cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care a fost scrisă vreodată împotriva lui Marx”.
Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dez­văluie oare această lucrare punctul vulnerabil al ideo­logiei sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient de mulţi oameni care să nu ră­mână nepăsători în faţa acestei chestiuni?
Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii modeme. Indiferent de părerea pe care o a veţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu că Satan există, indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică închinarea la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile care urmează.
Cred că acest lucru ar putea să vă ajute să vă orien­taţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră cu mar­xismul.
RICHARD WURMBRAND
Capitolul I

SCHIMBARE DE CREDINŢĂ
Scrierile creştine ale lui Marx
Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă. Într-o formă sau alta, marxismul a găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste. Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai bisericii – unii dintre ei deţinând funcţii importante – care sunt convinşi că, în timp ce Isus a dat răspunsul la între­barea: cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei flămânzi, săraci şi asupriţi de pe pământ.
Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să vină în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni. Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de dictatură a proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după capacitatea sa în fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale. Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală.
Pentru a realiza fericirea maselor, nu este însă su­ficientă numai răsturnarea capitalismului. Marx scrie:
“Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plân­gerii a cărei aureolă este religia.” [1]
Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva re­ligiei din pricină că aceasta ar împiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă pentru problemele acestei lumi. Astfel îşi argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din pă­cate, sunt şi oameni ai bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia) a afirmat:
“Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de eliberare a omului de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic, biserica a fost şi încă mai este într-o mare măsură de partea exploata­torilor. Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi fraternitate, aflându-şi rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru că aceasta fusese folosită ca un instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până la epuizare ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, în Anglia. Nu era uşor să fi spus acum o sută de ani că religia este opium pentru popor… Ca mădula­re ale Trupului lui Cristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că a vem o mare datorie morală faţă de fiecare comunist.” [2]
Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său. Însă succesul nu trebuie con­fundat cu valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât adevărul cât şi minciuna. Dimpotrivă, eşecul poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui Marx ar trebui analizate fă­când abstracţie de succesul lor.
Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de credinţă din a fi şi a trăi ca un creştin. Prima sa lucrare se numeşte “Unirea credinciosului cu Cristos”. În această carte citim ur­mătoarele cuvinte frumoase:
“Prin dragostea lui Cristos ne întoarcem ini­mile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă.”
Aşadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza şi să se iubească unii pe alţii – şi anume Creştinismul.
El continuă:
“Unirea cu Cristos conferă înălţare spirituala, mângâiere în necazuri, pace sufletească şi o inimă capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi nobilă – nu de dragul ambi­ţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Cristos.” [3]
Cam în aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată „Gândurile unui tânăr la alegerea carie­rei sale”:
“Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine Însuşi pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales postura în care putem înfăptui maximum pentru El, nu vom fi niciodată copleşiţi de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele tu­turor. “ [4]
La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvent, în dreptul rubricii “Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:
“Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine asimilate. El cunoaşte într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii Creştine.” [5]
Cu toate acestea, într-o teză scrisă în aceeaşi pe­rioadă, Marx repetă de şase ori cuvântul “a distruge”, cuvânt pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură dată în decursul acestui examen. De aceea, el a şi fost poreclit “Distruge”. Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea “gunoi omenesc”, afirmând: “Pe mine nu mă vizitează ni­meni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de astăzi pot să mă… (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.”
Primele scrieri contra lui Dumnezeu
La puţin timp după ce Marx a obţinut acest cer­tificat, ceva misterios s-a petrecut în viaţa lui: a de­venit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se contureze.
El scrie într-una din poeziile sale: “Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.” [6] Aşadar, el era convins că există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar Îl duşmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un rău.
Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu su­ferise de foame în timpul copilăriei sale. Era mult mai înstărit decât mulţi dintre colegii săi. Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu se cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?
La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însu­fleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se pentru viitoarea lor carieră, tânărul Marx scrie următoarele versuri (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”):
Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul, 

În blestemul şi tortura destinului. 

Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere! 

Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.

Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului, 

Vârful lui va fi rece şi înspăimântător, 

Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă. 

Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi. 

Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos, 

Se va întoarce palid ca moartea şi mut, 

Cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate, 

Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea. [7]
Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu. Într-un alt poem, el a spus:
Atunci voi fi în stare să merg triumfător, 

Ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor. 

Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune. 

Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului… [8]
Cuvintele “Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: “Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:43).
Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul că Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Marx, scria:
“Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie.” [9]
Biserica lui Satan şi Ulanem
De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răs­punsul se află în puţin cunoscuta dramă, intitulată „Ulanem”, scrisă de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este necesară o digresiune.
Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al Satanei la miezul nopţii. În sfeşnice se pun invers lumânări negre. Preo­tul poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu căptuşeala în afară. El spune tot ce este scris în cartea de rugăci­uni, însă citeşte totul de la sfârşit la început. Numele sfinte ale lui Dumnezeu, Isus şi Maria sunt citite in­vers. Un crucifix este fixat cu partea de sus în jos sau este călcat în picioare. Trupul unei femei goale serveş­te drept altar. O azimă sfinţită furată dintr-o biserică, pe care a fost scris numele lui Satan, e folosită în bă­taie de joc pentru împărtăşanie. În timpul acestei slujbe negre se arde o Biblie. Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt enumerate în catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.
Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în această privinţă. De exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au abătut uneori de la credinţa lor şi “au adus jertfe dracilor” (Deuteronom 32:17). Mai târziu, regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2 Cronici 11:15).
Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri stră­vechi în existenţa Diavolului. Păcatul şi răutatea sunt caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi dis­trugerea sunt roadele ei inevitabile. Imensele con­centrări de forţe ale răului, atât în timpurile din ve­chime cât şi în perioada modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost posibile fără concursul direct al Diavolului însuşi. El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi subordona omenirea, s-a substituit energiei unificatoare.
În mod eloncvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel – un nume biblic al lui Isus – care în ebraică înseamnă “Dumnezeu este cu noi”. Astfel de inversări de nume sunt frec­vent practicate în magia neagră.
Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune făcută de Marx în poemul intitulat “Trubadurul”:
Aburi infernali se ridică şi umplu creierul, 

Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.

Vezi această sabie? Prinţul întunericului 

Mi-a vândut-o.

Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul,

Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii. [10]
Aceste versuri capătă o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri mai înalte în bi­serica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul. Acesta o plăteşte semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale, un legământ conform căruia, după moarte, su­fletul său va aparţine Satanei.
(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt nevoit să men­ţionez – deşi îmi provoacă repulsie – că în “Biblia Satanică”, după ce se spune: “Crucifixul simbolizează palida neputinţă atârnând într-un copac”, Satan este numit “inefabil Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast cu “putregaiul din Betleem”, “Nazarineanul blestemat”, “regele neputincios”, „Dumnezeul dezertor şi mut”; “netrebnicul şi scârbosul pretendent la măreţia lui Satan”, Diavolul este numit “Dumnezeul luminii”, ai cărui îngeri “tremură de frică şi se prostern înaintea sa”, “trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să bâjbâie în aşteptarea osândei lor.”)
Acum citez chiar din drama „Ulanem”:
Şi ei sunt tot Ulanem, Ulanem,

Numele răsună ca moartea,

Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.

Opreşte-te, acum îl ţin! El se ridică în sufletul meu, 

Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele. [11]

Şi totuşi am putere în braţele mele tinere 

Să te prind şi să te zdrobesc* cu o forţă năvalnică, 

În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.

Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând, 

Şoptindu-ţi la ureche: „Coboară, vino cu mine, prietene”. [12]
Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o cunoască destul de bine la maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat în prăpastia fără fund (abysos în limba greacă; vezi Apocalipsa 20:3). Marx doreşte să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pre­gătit pentru Diavol şi îngerii lui.
Cine vorbeşte prin Marx în această dramă? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi facă un ideal din această viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului (“întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad), în timp ce el se alătură râzând celor pe care i-a abătut de la credinţă? Nicăieri în lume nu este cultivat acest ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai înalt grad al bisericii satanice.
* i.e.: omenirea personificată
În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelaşi nume) spune:
Pierdut, pierdut. Timpul meu a trecut ca nimica. 

Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat, 

În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând

Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii. [13]
Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistofel, din Faust: “Tot ce există merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul şi tovarăşii… Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar [14]. Stalin le-a pus în prac­tică şi a ajuns să-şi distrugă până şi propria-i familie.
În Faust, Satan este numit duhul care neagă totul. Aceasta este chiar atitudinea lui Marx. El scrie despre “critica necruţătoare a tot ceea ce există”, “războiul contra situaţiei din Germania”, adăugând că “prima obligaţie a presei este de a submina fundamentele actualului sistem politic” [15]. Marx se autocaracteriza drept “cel mai înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv” [16].
Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin care vorbeşte Marx nu se îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până la paroxism. Să menţio­năm şi faptul că pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii Îi reproşau Domnului Isus: “Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8:29). Marx are aceeaşi obsesie:
Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică, 

O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura, 

Ticăloasă, concepută în mod artificial, numai ca să-şi bată joc de noi,

Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,

Întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,

Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi. [17]
Acum începem să înţelegem ce s-a întâmplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri creştine, însă nu a dus o viaţă consecventă. Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pen­tru plăceri şi că, din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească. Apoi, se pare că Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă. Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtătorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care dom­neşte deasupra tuturor” (poemul “Strigătul unui dez­nădăjduit”).
Iată sfârşitul dramei „Ulanem”:
Dacă există Ceva care devorează, 

Mă voi arunca înăuntrul său, chiar dacă ar fi să ruinez lumea,

Lumea care se interpune între mine şi prăpastie, 

Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,

Îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre, 

Iar lumea va trece mută, îmbrăţişându-mă, 

Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută, 

Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu adevărat. [18]
Marx a fost inspirat probabil de cuvintele mar­chizului de Sade:
„Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să distrug tot ce îi este fo­lositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin toate faptele mele, aş vrea să o jignesc… Poate că vom fi în stare să atacăm soa­rele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.”
De Sade şi Marx propagă aceleaşi idei!
Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în ajutor semenilor lor, scriind cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc morala, trezesc sentimente religioase sau care măcar îi deconectează ori îi amuză pe cei care le citesc. Diavolul este singura fiinţă care, în mod deliberat, prin cei de care se foloseşte, provoacă numai rău omenirii.
După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile scrieri drept “rahat” şi “cărţi porceşti” [19]. El le oferă cu bună ştiinţă cititori­lor săi această murdărie. Nu este de mirare că unii din discipolii săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi mă­nânce excrementele şi să-şi bea urina [20].
În „Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.
„Ulanem” este probabil singura dramă din lume în care toate personajele sunt conştiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt slujitori ai întunericului, toţi dezvăluie trăsăturile lui Mefistofei. Toţi sunt satanici, corupţi, damnaţi.
Capitolul II

ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR
Satan în familia lui Marx
Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu precoce, în vârstă de optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi de puţin în vederile lui să slujească omenirea, proletariatul sau socialismul. Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza omenirii. Referitor la acest aspect, găsim câ­teva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi tatăl său. Fiul scrie:
“Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie aduşi zei noi.” [1]
Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci pretinsese că era creştin. El mărturisise mai înainte că Cristos era în inima lui. Acum, însă, nu mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi, aduşi în locul lui Cristos?
Tatăl său îi răspunde:
„M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi părea destul de dubioasă.” [2]
Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat până acum înţele­sul acestor fraze bizare.
La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:
,Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu. Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit. Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit.” [3]
Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturi­sească dintr-o dată frica de influenţele demonice exercitate asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat? Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării vârstei de 55 de ani?
Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat „Despre Hegel”.
Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, 

Încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă. [4]
Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:
Pentru că am descoperit cel mai înalt 

Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii, 

Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu; 

Asemenea Lui, mă învelesc cu întunericul. [5]
În poemul său Fata cea palidă, Marx scrie:
Astfel am pierdut cerul,

O ştiu prea bine.

Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu 

Este sortit infernului. [6]
Nu este nevoie de nici un comentariu.
La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită importanţă în măsura în care dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile con­temporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în fi­lozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului ger­man; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.
Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admitem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx, nu putem să nu remarcăm izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:
În nopţile tulburi, mă duc uneori

În grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,

Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului, 

În lumina lunii se ivesc runele. 

Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei 

Devin mici înaintea formulei magice. [7]
“Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. “Runele” sunt caracterele grafice folosite de vechii germani şi scandinavi.
Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx, renunţând la poezie pentru o carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui Satan, cu o societate care nu i-a apreciat poeziile. Acesta poate fi socotit ca unul din motivele deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea constitui o altă cauză.
În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris lucrarea: „Deosebirea dintre filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: “Adun în mine ură împotriva tuturor zei­lor” [8], declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu recunosc conştiinţa de sine a omului ca suprema divinitate.
Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezei­lor, un om care, cu preţul sufletului său, îşi cumpărase sabia de la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi el, râzând.
A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan? Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei, mai multe poveşti, pe când erau copii.
Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans Rockle.
“Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai termina niciodată. Hans Rockle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării şi multe datorii… deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani. De aceea, era nevoit să-şi calce pe inimă şi să-i vândă Diavolului cele mai frumoase jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau în­spăimântătoare şi, auzindu-le, ţi se făcea părul măciucă.” [9]
Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi povesti de groază despre cele mai scumpe comori vândute Diavolului? Robert Payne, în cartea sa inti­tulată „Marx” [10] povesteşte cu lux de amănunte acest episod relatat de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipă. Dar, deoarece încheiase un pact cu Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.
Biograful lui Marx continuă:
“Nu încape nici o îndoială că aceste povesti interminabile aveau un caracter autobiografic… El îşi însuşise viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” [11]
Când Marx a terminat de scris „Ulanem” şi celelalte poezii de început în care vorbeşte despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism. Ba chiar a combătut socialismul, ca re­dactor la o revistă germană, „Rheinische Zeitung”, care “nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte do­rinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…” [12]

 

Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer

După ce a atins acest stadiu în gândirea sa, Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut să îmbrăţişeze idealul socialist.
Hess îl numeşte ”Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale” [13]. A da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primor­dial al lui Marx, nicidecum socialismul.
Georg Jung, un alt prieten al lui Marx din acea vreme, se pronunţă mai categoric în acest sens, afir­mând în 1841, că Marx Îl va izgoni în mod cert pe Dumnezeu din cer şi Îl va da în judecată. Marx con­sideră creştinismul drept una dintre cele mai imorale religii [14]. Nu este de mirare, deoarece Marx credea acum că creştinii din vechime măcelăriseră oameni şi le mâncaseră carnea.
Iată deci ce aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului. Nu există nici un temei pentru a afirma că Marx ar fi fost însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, că ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi ca din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă. Dim­potrivă, Marx ura orice noţiune care trimite la Dumnezeu sau care ţine de domeniul divinităţii. El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ade­menească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţi­şeze acest ideal diabolic.
În fond, Marx nega existenţa unui creator, afir­mând că omenirea s-a creat pe sine însăşi. El scrie:
“Având în vedere faptul că pentru socialişti tot ce ţine de aşa-numita istorie a lumii nu este nimic altceva decât creaţia omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, aces­ta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuşi… Critica religiei sfârşeşte cu învăţătura că omul este fiinţa supremă pentru om.”
Dacă este negată existenţa Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci şi legi, nimeni în faţa căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx con­firmă: “Comuniştii nu predică nici un fel de morală”. Când sovieticii, în primii ani de comunism, au adop­tat lozinca: “Să-i alungăm pe capitalişti de pe pământ şi pe Dumnezeu din ceruri”, ei nu făceau decât să-şi însuşească moştenirea lăsată de Karl Marx.
Una din particularităţile magiei negre – după cum am menţionat mai înainte – este inversarea numelor. Procedeul inversiunii penetrează atât de adânc modul de a gândi al lui Marx, încât acesta îl foloseşte pretutindeni. Astfel, Marx a răspuns la cartea lui Proudhon, “Filozofia mizeriei” printr-o altă carte intitulată „Mizeria filozofiei”. De asemenea, el scria: “Trebuie să folosim în locul armei criticii, critica armelor.” [15]
Iată alte câteva exemple de inversări din scrierile lui, Marx:
“Să nu căutăm enigma evreului în religia lui, ci să căutam enigma religiei în adevăratul evreu.” [16]
„Luther a transformat credinţa în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei. El i-a transformat pe preoţi în laici, pentru că i-a trans­format pe laici în preoţi.” [17]
Marx foloseşte această tehnică în multe locuri. El cultivă ceea ce s-ar putea numi stilul tipic satanic.
Pe vremea lui Marx, bărbaţii obişnuiau să poarte barbă, însă nu ca a lui, şi nu aveau părul lung. Înfăţi­şarea lui Marx era caracteristică discipolilor Ioanei Southcott, o preoteasă a unei secte oculte, care pre­tindea că se află în legătură cu demonul Shiloh [18].
Este ciudat faptul că la vreo 60 de ani după moar­tea acesteia, în 1814, “la grupul Chatham al adepţilor lui Southcott s-a alăturat un soldat, pe nume James Witte, care, după terminarea stagiului militar în India, s-a întors acasă şi a preluat conducerea locală a sectei, dezvoltând în continuare doctrinele Ioanei… cu o tentă de comunism.” [19]
Marx nu a vorbit prea des în public despre meta­fizică, dar putem deduce opiniile sale în această privinţă de la oamenii din anturajul său. Unul din tovarăşii săi de la Internaţionala I, a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris:
„Diavolul reprezintă revolta satanică împotriva autorităţii divine, revoltă în care vedem germenul fecund al tuturor mişcărilor de eliberare a omului – revoluţia. Socialiştii se recunosc unul pe altul prin cuvintele: „În numele celui care a suferit o mare nedreptate”.
Satan este eternul revoltat, primul liber cu­getător şi eliberator al omenirii. El îl face pe om să se ruşineze de animalica sa ignoranţă şi as­cultare; el îl eliberează, pune pe fruntea sa pecetea libertăţii şi a umanităţii, îndemnându-l să nu se mai supună şi să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului.” [20]
Bakunin nu numai că-l laudă pe Lucifer, ci are şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie:
“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele mai josnice. “ [21]
Marx a organizat împreună cu Bakunin prima Internaţională care a susţinut acest program ciudat.
În “Manifestul Comunist” Marx şi Engels susţin că “proletarul vede în lege, morală şi religie nişte prejudecăţi burgheze în spatele cărora stau la pândă tot atâtea interese burgheze.”
Bakunin arată că Proudhon, un alt important gân­ditor socialist şi, în acea perioadă, prieten cu Marx, “se închină şi el lui Satan” [22]. Hess îl prezentase pe Marx lui Proudhon care, ca şi Marx, îşi tundea pă­rul după tipicul celor din secta satanistă a Ioanei Southcott, din secolul al XlX-lea.
Proudhon, în “Filozofia mizeriei”, a declarat că Dumnezeu este prototipul nedreptăţii.
„Dobândim cunoaşterea în ciuda lui Dumnezeu, alcătuim societatea în ciuda Lui. Fiecare pas îna­inte este o victorie asupra Dumnezeirii.” [23]
El exclamă:
“Vino, Satan, tu, cel ponegrit de oamenii de rând şi de regi. Dumnezeu este prostie şi laşitate; Dumnezeu este prefăcătorie şi falsitate; Dumnezeu este tiranie şi sărăcie; Dumnezeu este rău. Acolo unde oamenii se prostern în faţa unui altar, ome­nirea, sclava regilor şi a preoţilor, va fi condam­nată… Jur, Dumnezeule, cu mâna întinsă spre ce­ruri, că tu nu eşti nimic altceva decât un execu­tant al raţiunii mele, sceptrul conştiinţei mele…” Dumnezeu este în mod esenţial necivilizat, anti-liberal, antiuman.” [24]
Proudhon declară că Dumnezeu este rău pentru că omul – creaţia Sa – este rău. Astfel de gânduri nu reprezintă o noutate. Ele alcătuiesc conţinutul obiş­nuit al predicilor din cultul satanic.
Mai târziu, Marx s-a certat cu Proudhon şi a scris o carte pentru a combate ideile din cartea acestuia, “Filozofia mizeriei”. Dar Marx a contestat numai doc­trine economice de mică importanţă. El nu are nici o obiecţie faţă de răzvrătirea demonică a lui Proudhon împotriva lui Dumnezeu.
Heinrich Heine, binecunoscutul poet german, a fost un al treilea prieten intim al lui Marx. Şi el era un adorator al lui Satan. El scrie:
Am chemat Diavolul şi el a venit,

Trebuie să-i examinez faţa cu uimire; 

Nu este hidos, nu şchioapătă, 

Este un bărbat atrăgător, fermecător. [25]
„Marx a fost un mare admirator al lui Heinrich Heine… Relaţiile dintre ei au fost calde şi in­time.” [26]
De ce l-a admirat Marx pe Heine? Poate din cauza unor gânduri satanice ca acestea:
„Aş vrea să am câţiva copaci frumoşi în faţa uşii şi dacă bunul Dumnezeu vrea să mă fericească pe deplin, atunci îmi va acorda bucuria dea vedea şase sau şapte din duşmanii mei spânzuraţi de aceşti copaci. După moartea lor, cu o inimă plină de compasiune, le voi ierta tot răul pe care mi l-au făcut în timpul vieţii. Da, trebuie să-i iertăm pe duşmanii noştri dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.
Nu sunt răzbunător. Aş vrea să-mi iubesc duş­manii. Dar nu-i pot iubi înainte de a mă fi răz­bunat. Abia atunci inima mea se deschide pentru ei. Atâta vreme cât nu te răzbuni, amărăciunea persistă în inimă.”
Ar dori oare vreun om cumsecade să fie prieten intim cu cineva care gândeşte în felul acesta?
Dar Marx şi cei din anturajul său gândeau exact în felul acesta. Lunaciarski, un filozof important care fusese ministrul educaţiei în U.R.S.S. scria, în revista „Socialism şi Religie”, că Marx a renunţat la orice legă­tură cu Dumnezeu punându-l în schimb pe Satan în fruntea coloanelor de proletari în marş.
Este esenţial ca în legătură cu acest aspect să su­bliniem faptul că Marx şi tovarăşii săi, deşi se de­claraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei, aşa cum pretind a fi marxiştii de astăzi ceea ce înseamnă că acuzându-L şi insultându-L făţiş pe Dumnezeu, ei urau un Dumnezeu în care totuşi credeau. Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui. Când a izbucnit revoluţia la Paris, în 1871, co­munardul Flourens a declarat: “Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” [27]
Marx i-a elogiat foarte mult pe comunarzi, care proclamau această ură. Dar ce legătură are aceasta cu o distribuire mai justă a bunurilor sau cu îmbu­nătăţirea instituţilor sociale? Aceste revendicări nu sunt decât capcanele ideologice care ascund ade­văratul scop: desfiinţarea lui Dumnezeu şi a închinării la El. Astăzi avem dovada clară că se urmăreşte un astfel de scop în ţări ca Albania şi Coreea de Nord, unde toate bisericile, moscheele şi pagodele au fost închise.
Poeziile satanice ale lui Marx
Poeziile lui Marx sunt o ilustrare foarte clară a acestei idei. În “Strigătul unui deznădăjduit” şi “Mândria omenească”, rugăciunea supremă a omului este pentru preamărirea lui însuşi. Dacă omul este sortit să piară prin propria sa glorificare, aceasta va fi o catastrofă cosmică, dar el va muri ca o fiinţă di­vină, jelit de demoni. Balada lui Marx “Trubadurul” exprimă plângerile bardului împotriva lui Dumnezeu, Care nici nu cunoaşte şi nici nu respectă arta sa. Această artă “ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului, întunecând mintea şi vrăjind inima iar dansul ei este dansul morţii” [28]. Trubadurul îşi scoate sabia şi o împlântă în sufletul poetului.
„Arta ţâşnind din prăpastia întunecoasă a iadului, îndrăcind mintea”… Aceasta ne aminteşte de cuvintele revoluţionarului american Jerry Rubin, din „Treci la fapte”:
“Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, dro­gurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie greu de învins.” [29]
În poezia sa, “Mândria omenească”, Marx re­cunoaşte că ţelul său nu este de a reforma sau a re­voluţiona societatea, de a face lumea mai bună, ci pur şi simplu de a o distruge, bucurându-se de dis­trugerea ei:
Cu dispreţ îmi voi arunca mănuşa

Drept în faţa lumii,

Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,

A cărui cădere nu-mi va înăbuşi înflăcărarea.

Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor

Printre ruinele lumii

Şi, dând cuvintelor mele o forţă activă,

Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul [30].
Marx a devnit satanist în urma unei intense dez­bateri lăuntrice. El a încetat să scrie poezii în perioada în care sănătatea i-a fost grav zdruncinată din cauza furtunii care se dezlănţuise în inima lui. În acea vreme el scrie despre neliniştea pe care p resimte la gândul că trebuie să-şi facă un idol dintr-o concepţie pe care o detestă [31].
Motivul covârşitor al convertirii lui Marx la co­munism, reiese limpede dintr-o scrisoare a prietenului său Georg Jung, către Ruge. Nu este vorba nici de emanciparea proletariatului, nici de stabilirea unei ordini sociale mai bune. Jung scrie:
„Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă teologico-politică, Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajma Sa şi să-Şi plângă de milă, căci aceştia trei cu siguranţă că-L vor alunga din cer.” [32]
Au fost oare aceste poezii singura expresie a scrie­rilor satanice ale lui Karl Marx? Nu ştim, pentru că o mare parte din lucrările sale sunt ferite de lumina tiparului de către cei care deţin manuscrisele sale.
În „Omul revoltat”, Albert Camus susţine că treizeci de volume ale lui Marx şi Engels nu au fost niciodată publicate pentru că – după cum presupune Camus – aceste lucrări nu au nici cea mai mică asemănare cu ceea ce se înţelege în mod curent prin marxism. După ce am terminat de citit eseul lui Camus, am rugat-o pe secretara mea să le scrie celor de la Institutul Marx-Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afir­maţie a scriitorului francez este adevărată.
Am primit un răspuns.
Locţiitorul directorului, profesorul M. Mdelov, după ce a susţinut că Albert Camus minte, a confirmat totuşi afirmaţiile acestuia, scriindu-mi că din totalul de o sută de volume planificate, nu au fost publicate decât treisprezece. Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat editarea celorlalte volume este de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci şi cinci de ani după sfârşitul războiului. Iar Editura de Stat a Uniunii Sovietice are, cu siguranţă, destule fonduri…
Din această scrisoare reiese clar că, deşi comuniştii sovietici deţin toate manuscrisele necesare pentru editarea tuturor celor o sută de volume, ei au preferat să publice numai treisprezece. Nu există altă expli­caţie decât aceea că majoritatea gândurilor şi ideilor lui Marx sunt tăinuite în mod deliberat.
Viaţa răvăşită a lui Marx
Toţi sataniştii activi au vieţi răvăşite. Acesta a fost şi cazul lui Marx.
Arnold Künzli, în cartea sa „Karl Marx – O psihogramă” [33], descrie viaţa lui Marx, referindu-se şi la sinuciderea a două din fiicele sale şi a unui ginere. Trei dintre copiii săi au murit din cauza subnutriţiei. Fiica sa Laura, căsătorită cu socialistul Laforgue, a înmormântat pe trei dintre copiii ei. O altă fiică a lui Marx, Eleonor, a hotărât să se sinucidă împreună cu soţul ei. Ea a murit, iar el s-a răzgândit în ultimul moment.
Marx nu s-a simţit obligat să-şi întreţină familia, deşi ar fi putut s-o facă foarte uşor datorită cunoaşterii unor limbi străine pe care le stăpânea foarte bine. A preferat să cerşească de la Engels. A avut un copil nelegitim cu servitoarea lui, Helen Demut. Mai târziu a atribuit paternitatea acestui copil lui Engels, care a acceptat toată această comedie. Lui Marx îi plăcea să bea mult. Riazanov, directorul Institutului Marx-Engels din Moscova, recunoaşte acest lucru în cartea sa „Karl Marx – omul, gânditorul şi revoluţionarul” [34].
Eleonor a fost fiica preferată a lui Marx. El o numea Tussy şi deseori spunea: “Tussy sunt eu”. Ea a fost distrusă sufleteşte când a auzit de la Engels, aflat pe patul de moarte, de existenţa acestui copil nelegitim. La aflarea acestei veşti, s-a sinucis.
În “Manifestul Comunist”, Marx proferase invective la adresa capitaliştilor care dispun după bunul lor plac de nevestele şi fetele muncitorilor lor. O astfel de ipocrizie nu este câtuşi de puţin străină de carac­terul lui Karl Marx.
Există o pată destul de întunecată în viaţa lui Marx, marele revoluţionar. Ziarul german Reichsruf publică (9 ianuarie 1960) ştirea conform căreia can­celarul austriac Raabe i-a dăruit lui Nikita Hruşciov, pe atunci conducător al Uniunii Sovietice, manus­crisul unei scrisori a lui Marx. Hruşciov nu s-a bucurat însă la citirea scrisorii pentru că aceasta constituia dovada că Marx fusese informatorul plătit de poliţia austriacă pentru a-i spiona pe revoluţionari. Scrisoa­rea a fost găsită întâmplător într-o arhivă secretă. Din ea reieşea clar că Marx, în timpul exilului său la Londra, trimitea rapoarte despre activitatea tovarăşi­lor săi, primind pentru fiecare informaţie suma de 25 de dolari. Notele sale informative se refereau la revoluţionarii exilaţi la Londra, Paris şi în Elveţia.
Unul dintre cei spionaţi era Ruge, care se con­sidera bun prieten cu Marx. Există încă scrisori care dovedesc relaţiile de prietenie dintre cei doi.
Rolv Heuer în cartea sa „Geniu şi bogăţie”, descrie viaţa financiară dezordonată a lui Marx:
“Pe când era student la Berlin, fecior de bani gata, Marx primea 700 de taleri pe an, bani de buzunar.” [35]
Aceasta era o sumă enormă, ţinând cont de faptul că pe vremea aceea numai 5% din populaţie dispunea de un venit mai mare de 300 de taleri pe an. De-a lungul vieţii sale, Marx a primit de la Engels circa 6 milioane de franci francezi – după cum informează Institutul Marx-Engels.
Cu toate acestea, Marx jinduia tot timpul să moş­tenească averi. În timp ce un unchi de-al său era în agonie, Marx i-a scris lui Engels: “Dacă moare câi­nele, voi ieşi din încurcătură” [36], la care Engels îi răspunde: “Te felicit pentru că s-a îmbolnăvit cel care te-a împiedicat să intri în posesia moştenirii şi sper ca nenorocirea să se întâmple chiar acum.” [37]
“Câinele” a murit, iar la 8 martie 1855, Marx scria:
“Un eveniment foarte fericit. Ieri ni s-a comu­nicat moartea unchiului soţiei mele, în vârstă de nouăzeci de ani. Soţia mea va primi aproxima­tiv o sută de lire sterline, poate chiar şi mai mult, dacă nu cumva bătrânul câine a lăsat o parte din banii săi doamnei care-i administra casa”. [38]
Marx nu avea sentimente mai bune nici faţă de rudele care-i erau mult mai apropiate decât acest unchi. De pildă, el nu vorbea cu mama lui. În decem­brie 1863 Marx i-a scris lui Engels:
“Acum două ore a sosit o telegramă prin care sunt anunţat că mama a murit. Soarta a vrut să ia din viaţă un membru al familei. Eu eram deja cu un picior în groapă dar în împrejurările actuale, sunt mai necesar decât bătrâna. Trebuie să mă duc la Trier pentru moştenire.” [39]
Asta este tot ceea ce Marx a avut de spus la moar­tea mamei sale.
Relaţiile dintre Marx şi soţia lui erau destul de proaste. Ea l-a părăsit de două ori, dar s-a întors de fiecare dată. Iar el nu a fost prezent nici măcar la înmormântarea ei.
Aflându-se mereu în nevoi pecuniare, Marx a ri­sipit mulţi bani la bursă, unde el – marele economist – nu ştia decât să piardă.
Marx era un intelectual de mare calibru, ca şi Engels. Totuşi, corespondenţa lor abundă în obs­cenităţi, neobişnuite pentru această clasă socială. Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.
Deoarece biserica satanistă este extrem de secretă, avem numai vagi indicii despre posibilele legături ale lui Marx cu această sectă. Viaţa lui răvăşită con­stituie însă, neîndoielnic, încă o verigă în înlănţuirea dovezilor aduse până acum.
Capitolul III

CREDINŢĂ NĂRUITĂ
Apostazia lui Engels
Deoarece Engels este o figură proeminentă în viaţa lui Marx, mă voi referi pe scurt şi la el. Engels fusese crescut într-o familie pioasă. În tinereţea lui scrisese frumoase poezii creştine. După ce l-a întâlnit pe Marx, a scris despre acesta:
“Cine vânează cu o sălbatică străduinţă? Un om negru din Trier (locul de naştere al lui Marx), un adevărat monstru. El nu merge şi nu aleargă, sare pe călcâie şi rage plin de mânie, ca şi cum ar dori să apuce marele cort al cerului şi să-l arunce pe pământ. El îşi întinde braţele în văzduh, pum­nul lui ameninţător este încleştat, urlă neîncetat de parcă zece mii de draci l-ar fi înşfăcat de păr.” [1]
Engels începuse să se îndoiască de credinţa sa creştină după ce a citit o carte scrisă de un teolog liberal, pe nume Bruno Bauer. În inima lui s-a dat o mare luptă. În acele momente, el a scris:
“De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua, şi totuşi, pentru mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în timp ce scriu aceste rânduri.” [2]
Engels n-a mai găsit niciodată calea de întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu, alăturându-se în schimb aceluia pe care el însuşi îl denumise “monstrul pose­dat de zece mii de draci” [3]. El s-a lepădat de credinţă.
Ce fel de om era Bruno Bauer, teologul liberal care a jucat un rol decisiv în distrugerea credinţei creştine a lui Engels şi care a încurajat paşii lui Marx pe noua sa cale anticreştină? Să fi avut şi el legături cu demonii?
Ca şi Engels, Bruno Bauer a fost în tinereţea sa un om credincios, care prin scrisul său a luat atitudine chiar împotriva criticilor aduse Bibliei. Apoi a devenit un critic radical al Sfintei Scripturi şi întemeietor al aşa-zisului creştinism materialist care afirmă că Isus Cristos ar fi fost numai om, nu şi Fiul lui Dumnezeu. La data de 6 decembrie 1841, Bruno Bauer i-a scris prietenului său Arnold Ruge, care era totodată prieten cu Marx şi Engels:
“Ţin conferinţe aici, la Universitate, în faţa unui mare auditoriu. Nu mai mă recunosc atunci când proferez blasfemii de la amvon. A cestea sunt atât de mari, încât acestor copii nevinovaţi li se face părul măciucă. În timp ce hulesc, îmi amintesc cum lucram acasă cu evlavie la o apologie a Sfintei Scripturi şi a Apocalipsei. În orice caz, un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă. urc la pupitru şi sunt atât de slab încât sunt nevoit să mă predau lui… Spiritul meu de hulă va fi satis­făcut numai dacă mi se va permite să predic ateismul în mod oficial, ca profesor.” [4]
Omul care l-a convins pe Engels să devină co­munist a fost acelaşi Moses Hess, care îl convinsese şi pe Marx, acelaşi lucru, mai înainte. După ce l-a întâlnit pe Engels, la Köln, Hess scrie:
“Când s-a despărţit de mine, Engels devenise un comunist extrem de zelos. Acesta este modul meu de a răvăşi sufletele oamenilor…” [5]
A răvăşi sufletele – aceasta să fi fost oare năzuinţa supremă a vieţii lui Hess? Acesta este şi scopul lui Lucifer.
Amprentele lăsate de creştinism nu s-au şters nici­odată din mintea lui Engels. În 1865, el îşi exprimă admiraţia pentru cântecul Reformei, “Cetate tare-i Dumnezeu”, numindu-l “un imn de biruinţă care a devenit Marseieza secolului al XVI-lea” [6]. Engels s-a mai exprimat şi cu alte ocazii în favoarea creşti­nismului.
Tragedia vieţii lui Engels este emoţionantă şi chiar mai cutremurătoare decât cea a vieţii lui Marx. Iată un minunat poem creştin scris în timpul tinereţii sale de omul care mai târziu va deveni complicele cel mai apropiat al lui Marx în tentativa de distrugere a religiei:
Doamne Isuse Cristoase, singurul Fiu al lui Dumnezeu,

O, pogoară de pe tronul Tău ceresc 

Şi mântuieşte-mi sufletul. 

Coboară în toată binecuvântarea Ta, 

Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău, 

Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine. 

Mântuitorule, bucuria pe care Ţi-o înălţăm 

Împreună cu lauda noastră,

Este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.
Iar când îmi voi da ultima suflare 

Şi va trebui să sufăr chinurile morţii, 

Ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere; 

Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,

Şi când inima mea va înceta să mai bată, 

Să-mi pot da duhul în braţele Tale. 

Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda 

Numele Tău în vecii vecilor, 

Deoarece el se odihneşte în Tine.
O, de-ar veni mai curând vremea bucuriei

Când din pieptul Tău plin de dragoste,

Voi putea primi viaţa nouă care încălzeşte totul.

Şi apoi, Doamne, aducându-Ţi mulţumiri,

Îi voi strânge în braţe pe cei care-mi sunt dragi,

Pentru totdeauna.

Trăind în vecii vecilor,

Într-o continuă contemplare a Ta,

Viaţa mea se va desfăşura din nou.
Tu ai venit să eliberezi omenirea

De moarte şi de rău, ca să poată exista

Binecuvântări şi bunăstare pretutindeni.

Şi acum, odată cu această nouă coborâre a Ta

Pe pământ, totul se va schimba;

Tu vei da răsplata cu venită fiecărui om în parte. [7]
Engels le scrie unor prieteni, după ce Bruno Bauer i-a semănat îndoiala în suflet:
„Este scris: ‚Cere şi ţi se va da’. Caut ade­vărul oriunde există o speranţă că pot găsi măcar o umbră de adevăr. Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru. Cu toate acestea, este scris: ‚Caută şi vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer’. În timp ce scriu aceste rânduri ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat dar cred că nu voi fi pierdut. Mă voi întoarce la Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul meu suflet iar aceas­ta este o mărturie a Duhului Sfânt. Cu speranţa aceasta trăiesc şi cu aceasta voi muri… Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul meu că sunt un copil al lui Dumnezeu.” [8]
Engels era pe deplin conştient de pericolul satanis­mului. În cartea sa, „Schelling-filozoful întru Cristos”, Engels a scris:
“De la revoluţia franceză încoace, un duh diabolic, cu totul nou, a intrat într-o bună parte din omenire iar necredinţa îşi înalţă capul semeţ cu atâta neruşinare şi subtilitate, încât ai crede că prorocii le din Scriptură se împlinesc chiar acum. Să vedem mai întâi ce spun Scripturile despre lipsa de evlavie din vremurile din urmă. Domnul spune în Matei 24:11-13: ‚Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slu­jească de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul’. Apoi, în versetul 24: ‚Se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să însele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi’. Şi apostolul Pavel spune în 2 Tesaloniceni 2:3 şi în continuare: ‚Nimeni să nu vă amă­gească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte ,Dumnezeu’, sau de ce este vrednic de închinare… Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgi­rile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pier­zării, pentru că n-au primit dragostea adevăru­lui, ca să fie mântuiţi. Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiţi’.”
Engels citează din Scriptură paragraf după para­graf, ca teologul a cărui carte de căpătâi este Biblia. El continuă:
„Noi nu mai avem nimic de-a face cu indi­ferenţa sau cu răceala faţă de Domnul, declarându-ne adversari ai acestor atitudini, iar în locul sectelor şi partidelor, noi vedem două tabere: creş­tini şi anticreştini. Vedem prorocii mincinoşi prin­tre noi… Ei călătoresc în toată Germania şi vor să se infiltreze pretutindeni; propovăduiesc învăţăturile lor satanice în pieţe şi poartă drapelul Dia­volului dintr-un oraş în altul, înşelându-i pe bieţii tineri ca să-i arunce în prăpastia cea mai adâncă a iadului şi a morţii.”
Engels îşi încheie cartea citând următorul verset din Apocalipsă:
„Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Amin.” [9]
Omul care a scris aceste poezii şi aceste avertis­mente faţă de pericolul reprezentat de satanism, omul care s-a rugat cu lacrimi ca să fie ferit de acest pericol, omul care a recunoscut că Marx este posedat de mii de demoni, a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Marx în lupta diabolică “pentru nimicirea comu­nistă a adevărului etern, a oricărei religii şi a oricărei morale…” [10].
Acestea sunt efectele monstruoase ale teologiei liberale. Ea împarte vina cu Marx şi Engels pentru zecile de milioane de nevinovaţi ucişi de comunişti până în ziua de astăzi.

Marx urăşte naţiuni întregi

După această digresiune, să revenim la Marx. Întreaga sa atitudine şi conversaţie erau de natură satanică. Deşi evreu, el a scris o periculoasă carte anti­semită, intitulată „Problema evreiască”. În anul 1856, Marx a publicat în The New York Tribune, un articol intitulat “Împrumutul rusesc”, în care putem citi:
„După cum armata iezuiţilor ucide orice gând de libertate, tot astfel evreii care fură bogăţiile lumii înăbuşă dorinţa de eliberare a celor exploa­taţi, profitând de pe urma războaielor provocate de capitalişti. Nu e de mirare că acum 1856 de ani, Isus i-a izgonit pe cămătari din Templul de la Ierusalim. Ei erau aidoma cămătarilor de astăzi care se ascund în spatele tiranilor şi al tiraniilor. Majoritatea lor e formată din evrei. Faptul că evreii au devenit atât de puternici încât au ajuns să pună în primejdie viaţa lumii, ne determină să le dez­văluim organizaţia şi adevăratul lor scop, astfel încât duhoarea pe care o emană aceştia să incite la luptă împotriva lor muncitorii din întreaga lume care să extirpe o astfel de gangrenă.”
A spus Hitler ceva mai rău decât Marx? (E ciudat, însă, că Marx a afirmat şi contrariul, în „Capitalul”, vol. I, capitolul „Caracterul capitalist al producţiei”: “Pe fruntea oamenilor aleşi scrie că ei aparţin lui Iehova.”)
Mulţi alţi evrei comunişti au urmat exemplul Iui Marx, urându-i pe evrei. Ruth Fisher, o renumită lideră comunistă germană de origine evreiască şi membră a parlamentului, spunea: “Zdrobiţi-i pe capitaliştii evrei, spânzuraţi-i de felinare, călcaţi-i în picioare” [11]. De ce tocmai pe capitaliştii evrei şi nu pe ceilalţi? – rămâne o întrebare fără răspuns.
Marx nu-i ura numai pe evrei, ci şi pe germani, despre care a scris: “Singurul mijloc de a-i trezi pe germani este de a-i lua la bătaie.” El vorbea despre “stupidul popor german” şi despre “dezgustătoarea limitare intelectuală a germanilor”, susţinând că “germanii, chinezii şi evreii trebuie comparaţi cu ne­gustorii ambulanţi şi cu micii comercianţi” [12]. Pe ruşi îi numea “mâncători de varză” [13], iar popoarele slave erau considerate “gunoaie etnice” [14]. El şi-a exprimat ura faţă de mai multe naţiuni, dar niciodată dragostea faţă de vreuna.
Într-o agendă a anului 1848, Marx scrie despre “plebea slavă”, din care făceau parte ruşii, cehii şi croaţii. Acestor “popoare retrograde”, nu le rămâne decât “să dispară imediat” în furtuna revoluţiei. “Viitorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului nu numai clasele şi dinastiile retro­grade, ci şi popoare întregi reacţionare. Şi această dispariţie va constitui un progres.” “Până şi numele lor va dispărea” [15].
Nici lui Marx, nici lui Engels, nu le-a păsat de distrugerea a milioane de oameni. Marx scria:
“O revoluţie liniştită dar inevitabilă se des­făşoară în cadrul societăţii, o revoluţie căreia îi pasă de vieţile omeneşti pe care le distruge, tot atât de puţin cât îi pasă unui cutremur de casele pe carele dărâmă. Clasele şi rasele care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă, vor fi în frânte.”
Spre deosebire de Marx, Hitler dorea numai în­robirea acestor popoare nu şi distrugerea lor, încât se poate afirma că Hitler a fost mult mai uman decât Marx.
Engels scria în acelaşi spirit:
“Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.” [16]
„Evident, acest scop nu se poate realiza fără strivirea vreunei gingaşe flori naţionale. Dar fără violenţă şi fără cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie.” [17]
Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială “băieţi proşti, golani, măgari.” Engels ştia prea bine la ce să se aştepte din partea acestora, atunci când scria: “Nici democraţii de ‚coloratură’ roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată.”
În corespondenţa lui intimă, Marx îi caracteriza pe negri drept “idioţi” vorbind în mod constant despre ei în termeni peiorativi.
Pe rivalul său, Lassalle, îl numea “evreul negru” şi ţinea să precizeze că acest epitet depreciativ nu e valabil doar pentru o singură persoană.
„Pentru mine este absolut clar că – judecând după forma capului şi felul părului său – el se trage din negrii care au fugit împreună cu Moise din Egipt (în cazul în care mama sau bunica lui nu s-au corcit cu vreun negru)… Şi felul de a răzbi în viaţă al acestui individ este tot tipic negrilor.” Marx a susţinut chiar şi menţinerea sclaviei în America de Nord. Din pricina aceasta s-a certat cu prietenul său Proudhon, care apăra cauza eliberării sclavilor în Statele Unite. Marx îi răspunde acestuia:
„Fără sclavie, America de Nord s-ar trans­forma din cea mai progresivă ţară într-un stat patriarhal. Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie – declinul absolut al comerţului şi civilizaţiei moderne. Aboliţi scla­via şi veţi şterge America de pe harta naţiunilor.“ [18]
Marx a mai scris: “Dă-i dracului de englezi” [19]. În ciuda acestei atitudini de desconsiderare a naţiunilor respective, există totuşi o mulţime de mar­xişti englezi şi americani.
Satan în familie
Eleonor, cea mai iubită fiică a lui Marx, s-a că­sătorit – având consimţământul tatălui ei – cu Eduard Eveling. Acesta ţinea conferinţe despre “răutatea lui Dumnezeu”. (Exact cum fac sataniştii. Spre deosebire de atei, aceştia nu neagă însă existenţa lui Dumnezeu, decât pentru a-i minţi pe ceilalţi oameni; ei ştiu despre existenţa Lui, însă Îl descriu ca fiind rău.) Prin aceste conferinţe, Eduard Eveling încerca să demonstreze că Dumnezeu “ar încuraja poligamia şi ar instiga la hoţie”. El apăra dreptul de a profera blasfemii [20]. Următorul poem dezvăluie adeziunea sa la satanism:
Către tine se vor înălţa versurile mele dezlănţuite şi cutezătoare, 

O, Satano, rege al banchetului.

În lături, preotule, cu sfeştania şi cu bolboroselile tale, 

Căci niciodată, preotule, Satan nu va sta înapoia ta.

Suflarea ta, Satano, îmi inspiră versurile, 

Când din tot sufletul meu desfid zeii. 

Al regilor pontificali, al regilor inumani 

Al lor este fulgerul care zdruncină minţile.
O, suflete ce pribegeşti departe de calea cea dreaptă, 

Satan este îndurător. Iată, Heloise! 

Ca vârtejul care-şi întinde aripile, 

Trece Satan cel mare, o, voi oameni! 

Te salut, mare răzbunător al raţiunii! 

Către tine se vor înălţa fumul lămâii şi jurămintele sfinte!

Tu l-ai detronat pe dumnezeul preotului. [21]
Capitolul IV

PREA TÂRZIU
Dezvăluirile unei servitoare
Un american, comandorul Sergius Riis, fusese unul dintre discipolii lui Marx. Îndurerat de vestea morţii lui Marx, Riis plecă la Londra să viziteze casa în care trăise mult-admiratul său maestru. Familia acestuia se mutase. Singura persoană cu care a putut sta de vorbă a fost Helen Demuth, fosta servitoare a lui Marx. Ea a descris aceste situaţii surprinzătoare petrecute în casa lui Marx:
„Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în camera lui, în faţa unui şir de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în jurul frunţii” [1]. Această descriere aminteşte de filacterele purtate de evreii ortodocşi în timpul rugăciunilor de dimi­neaţă. Dar Marx fusese botezat în cadrul religiei creş­tine, nu practicase niciodată iudaismul iar, mai târziu, a devenit un aprig contestatar al lui Dumnezeu. El a scris cărţi împotriva religiei şi şi-a crescut toţi copiii în spiritul ateismului. Ce însemna, atunci, această ceremonie pe care o servitoare a luat-o drept rugă­ciune? Când evreii îşi spun rugăciunile purtând pe frunte filacterele, ei nu ţin în faţa lor nici un şir de lumânări aprinse. Să fi fost vorba de un ritual magic? Este, de asemenea, cunoscut faptul că Marx, pre­tinsul ateu, avea în camera sa de lucru un bust al lui Zeus. În mitologia greacă, Zeus – o neîndurătoare divinitate păgână – s-a transformat într-o fiară care a luat în captivitate Europa – la fel cum a făcut şi mar­xismul mai târziu.
(Printr-o coincidenţă, statuia lui Zeus cel bine­cunoscut pentru ferocitatea sa, este singurul simbol religios expus în holul principal al sediului O.N.U. din New York.)
Scrisori de familie
Un alt posibil indiciu se află într-o scrisoare adre­sată lui Marx de către fiul său Edgar, la 31 martie 1854. Ea începe cu aceste cuvinte uluitoare: “Dragul meu Diavol.” [2] Cine a mai pomenit vreodată ca vreun fiu să i se adreseze tatălui său în felul acesta? Numai un satanist poate să-i scrie aşa ceva celui pe care îl iubeşte. Să fi fost oare iniţiat şi fiul lui Marx în mis­terele satanismului?
Tot atât de semnificativ este felul în care soţia lui Marx i se adresează acestuia, într-o scrisoare din august 1844:
“Ultima ta epistolă pastorală, tu, mare preot şi episcop al sufletelor, i-a redat bietei tale oi pacea şi odihna sufletească.” [3]
În “Manifestul Comunist”, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile – ceea ce ar fi implicat şi desfiinţarea cultului lui Satan. Cu toate acestea, soţia sa îl numeşte “mare preot şi episcop”. Al cărei religii? Singura religie din Europa care are mari preoţi este satanismul. Şi ce fel de epistole pas­torale să fi scris acest om, considerat ateu? Unde sunt acestea? Acest aspect al vieţii lui Marx nu a fost încă studiat.
Documente biografice
Cu siguranţă că unii dintre biografii lui Marx au intuit satanismul acestuia, dar neavând pregătirea spirituală necesară, nu au putut să înţeleagă situaţiile respective. Totuşi, interpretările lor nu sunt lipsite de interes.
Marxistul Franz Mehring a scris în cartea sa „Karl Marx”:
“Cu toate că tatăl lui Marx a murit la câteva zile după ce fiul său împlinise 20 de ani, se pare că el observase cu o tainică îngrijorare, demonul din sunetul celui mai iubit fiu al său…” [4]
“Henry Marx nu a crezut şi nici măcar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că vasta cultură burgheză asimilată de fiul său nu va contribui de­cât Ja dezlănţuirea demonului de care se temea.” [5]
Marx a murit fără nici o nădejde, ca toţi sataniştii. La 25 mai 1883, i-a scris lui Engels: “Cât de deşartă şi de inutilă este viaţa, şi totuşi cât de mult o dorim!” [6]
Marx a fost contemporan cu creştini iluştri, pre­cum compozitorul Mendelsohn, filantropul Dr. Barnardo, predicatorul Charles Spurgeon şi gene­ralul William Booth. Toţi au locuit în preajma lui, în Londra. Totuşi, el nu a pomenit niciodată nimic despre aceştia.
Există un secret în viaţa lui Marx, pe care puţini marxişti îl cunosc. Lenin a scris: “După o jumătate de secol, nici un marxist nu l-a înţeles pe Marx cu adevărat.” [7]
Secretul din viaţa lui Lenin
Şi viaţa lui Lenin ascunde un secret.
Când a apărut prima ediţie a acestei cărţi, nu aveam cunoştinţă de nici o implicare personală a lui Lenin în vreunul din riturile sectei satanice. Dar, între timp, am citit cartea „Tânărul Lenin”, scrisă de Troţky – prieten apropiat şi colaborator al lui Lenin. El scrie că Lenin, la vârsta de şaisprezece ani, şi-a rupt cru­cea de la gât, a scuipat pe ea şi a călcat-o în picioare – acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.
Cu siguranţă că Lenin era dominat de ideologia satanistă. Cum altfel s-ar putea explica citatul din următoarea scrisoare, adresată scriitorului rus Maxim Gorki la data de 13-14 noiembrie 1913:
„Milioane de păcate, pagube, împilări, molime sunt mult mai lesne înţelese de popor şi de aceea mai puţin periculoase decât cea mai fira vă idee a unui mic dumnezeu spiritual, oricât de bine deghi­zată ar fi aceasta.” [8]
În final şi el a fost înşelat de Satan, ca toţi cei care se încred în el.
Cu privire la statul sovietic, Lenin scrie:
“Statul nu funcţionează aşa cum am dori noi. Atunci, cum funcţionează? Maşina nu ascultă de om. Un om stă la volan iar nouă ni se pare că acesta o conduce. Dar maşina nu se îndreaptă în direcţia dorită. Ea se mişcă după voinţa altei forţe.” [9]
Care este deci această “altă forţă” misterioasă, căreia i se supune chiar şi voinţa conducătorilor bolşevici? Să fi cedat aceştia în faţa unei forţe pe care sperau să o domine, dar care s-a dovedit a fi mai puternică decât şi-au imaginat ei şi care i-a dus la disperare?
Într-o scrisoare din 1921, Lenin afirmă:
“Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită. Şi nu mi-am pierdut speranţa că ni se va întâmpla chiar aşa, căci nu suntem în stare să condamnăm această birocraţie murdară. Iar de vom fi spân­zuraţi, cu atât mai bine!” [10]
Aceasta a fost ultima speranţă a lui Lenin la ca­pătul unei vieţi întregi de luptă pentru cauza comu­nismului: să fie spânzurat cu o funie împuţită. Dorinţa lui nu a fost îndeplinită, dar aproape toţi colaboratorii săi au sfârşit prin a fi executaţi de Stalin, după ce au recunoscut în public că serviseră interese străine de cauza proletariatului pe care prelinseseră că o susţin. Ce confesiune îngrozitoare: “Sper să fim spân­zuraţi cu o funie împuţită!”
Este interesant de observat că, la vârsta de treispre­zece ani, Lenin a scris ceea ce s-ar putea numi o poezie profetică în care el prevăzuse eşecul de la sfâr­şitul vieţii sale. El a hotărât să slujească omenirea, dar fără Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele lui:
„Dacă vei da viaţa de bunăvoie pentru ceilalţi, 

E păcat să ai o soartă atât de tristă, 

Încât jertfa ta să fie întru totul inutilă.“ [11]
Ce diferenţă între afirmaţiile lui Lenin şi cele ale apostolului Pavel care, la sfârşitul vieţii sale, scria:
„M-am luptat lupta cea bună, mi-am ispră­vit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:7-8).
Există un “prea târziu” în ceea ce întreprindem pe plan spiritual. Esau a regretat, cu multe lacrimi, că şi-a vândut dreptul de întâi-născut, dar asupra acestei învoieli nu se mai putea reveni. Lenin, înte­meietorul statului sovietic, aflat pe patul de moarte, spunea:
“Am făcut o mare greşeală. Coşmarul meu constă în sentimentul că sunt pierdut într-un ocean alcătuit din sângele nenumăratelor victime. Dar e prea târziu ca să mai dăm înapoi. Ca ţara noas­tră, Rusia, să fie salvată, ar fi nevoie de bărbaţi ca Francesco d’Assisi. Cu zece bărbaţi ca el, am fi salvat Rusia.”
Capitolul V

O CUMPLITĂ FALSIFICARE
Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov
Poate că ar fi instructiv dacă ne-am raporta şi la câţiva marxişti moderni. Buharin, secretarul general al Internaţionalei comuniste şi unul dintre reprezen­tanţii de seamă ai marxismului din acest secol, încă de la frageda vârsta de doisprezece ani, după ce a citit cartea Apocalipsa din Biblie, dorea din tot su­fletul să devină Anticrist. Dându-şi seama, din lectura Scripturii, că Anticristul trebuia să fie fiul marei curve din Apocalipsă, el a insistat ca mama lui să susţină că ar fi fost o prostituată.
Acelaşi Buharin a scris despre Stalin: “El nu este om, ci diavol” [1]. Buharin şi-a dat seama prea târziu în mâinile cui a căzut. Într-o scrisoare pe care soţia sa a trebuit s-o înveţe pe dinafară înainte de arestarea şi executarea lui Buharin, acesta scria:
“Viaţa mea se sfârşeşte, îmi plec capul… Îmi simt neputinţa în faţa acestui mecanism dia­bolic…” [2]
El a contribuit la înălţarea acestei ghilotine – sta­tul sovietic – care a ucis milioane de oameni, pentru a recunoaşte în cele din urmă că proiectul acestei ghilotine a fost conceput în iad. Buharin dorise să fie Anticristul, dar a devenit o victimă a Vrăjmaşului.
Împărtăşind aceleaşi decepţii, Kaganovici, cum­natul şi colaboratorul lui Stalin, scrie despre acesta în jurnalul său:
“Am început să înţeleg cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu. El nu are nici o tră­sătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea parcă nici nu-i aparţin. Pentru el, sentimentele sunt tot atât de absurde ca nişte solzi care ar creşte pe un metal blindat. Iar în spatele acestor solzi se află Stalin însuşi – o bucată de oţel. Nu ştiu de ce, aveam convingerea că va trăi veşnic… Nu avea nimic omenesc în el…”
Roza (soţia lui Stalin) povesteşte că acesta o pu­nea să se caţere într-un copac, dezbrăcată, numai cu şosetele în picioare.
„Am senzaţia că nu are nimic uman în el deşi pare un om ca toţi ceilalţi, spunea ea. Pentru mine este o adevărată enigmă. Dar ce scriu eu aici? Doar n-am înnebunit şi eu?”
Stalin i-a descris lui Kaganovici exerciţiile lui spirituale. Credincioşii din diferite religii practică anumite exerciţii care îi ajută să mediteze la ceea ce este bun, frumos, înţelept, pentru a dobândi astfel un potenţial mai mare de dragoste faţă de semenii lor. Stalin exersa pentru cultivarea stărilor de spirit dia­metral opuse.
El i-a spus lui Kaganovici:
„Dacă trebuie să mă despart de cineva, mi-l imaginez mergând în patru labe şi astfel reuşesc să-mi provoc o reacţie de dezgust. Uneori mă simt ataşat de un om care trebuie să fie însă înlăturat pentru realizarea scopurilor noastre. Ce fac atunci? Îmi închipui cum această persoană îşi face nevoile, trage pârţuri, vomită şi pute. Şi nu-mi mai pare rău de omul acela. Cu cât mai repede dispare du­hoarea lui de pe pământ, cu atât mai bine. Şi astfel îl şterg din inima mea.”
Una din distracţiile lui Stalin era de a le pune cai­lor ochelari verzi, încât aceştia să vadă pretutin­deni numai fân şi iarbă. Mai rău decât atât, el le-a pus oamenilor ochelarii negri ai ateismului pentru a-i împiedica pe aceştia să vadă păşunile Raiului pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru sufletele cre­dincioase.
Jurnalul conţine mai multe observaţii pătrunză­toare, referitoare la caracterul lui Stalin:
“Stalin vorbea adesea despre religie ca despre cel mai pervers duşman al nostru… El urăşte religia iar eu împărtăşesc sentimentele lui. Religia este un duşman perfid şi periculos… Stalin e de părere că cea mai mare pedeapsă pentru toţi pă­rinţii care aparţin unei secte – indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu – este despărţirea de co­piii lor.
Sunt convins că Stalin era preocupat în taină de astrologie. M-a mirat întotdeauna la el faptul că vorbea cu un fel de respect ascuns despre religie şi despre Dumnezeu. La început am crezut că este doar o închipuire de-a mea, dar treptat m-am con­vins că ceea ce observasem era adevărat. Stalin era însă întotdeauna foarte prevăzător atunci când venea vorba despre acest subiect. De aceea n-am reuşit niciodată să aflu precis care anume era punctul său de vedere în această privinţă. Pentru mine însă, un lucru e cert: modul deosebit în care Stalin aborda şi trata subiecte ca religia şi Dumnezeu. De exemplu, nu a spus niciodată direct că Dumnezeu nu ar exista…
În prezenţa lui, oamenii încetau într-o anumi­tă măsură de a mai fi ei înşişi. Toţi îl admirau şi îl idolatrizau. Nu cred că poporul îl iubea prea mult; Stalin se situa deasupra lui. Poate că sună ciudat, dar el deţinea opoziţie care mai înainte îi revenea numai lui Dumnezeu.”
A avea duşmani pe care uneori trebuie să-i înfrunţi ţine de natura tragicului omenesc. Pentru Marx aceas­tă tristă necesitate constituia însă o desfătare. Deviza lui, pe care deseori o repeta, era: “Nu există nimic mai plăcut pe lume decât să-i poţi muşca pe duşmanii tăi” [3]. De aceea, nu este de mirare că discipolul său, Stalin, spunea că “cea mai mare bucurie este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul pe pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o plăcere să fii de nebiruit” [4].
Cu mult înainte, Marx exprimase aceeaşi idee. El îi scria lui Engels despre tovarăşii săi cu ale căror opinii nu era de acord:
“Trebuie să-i laşi pe aceşti pungaşi să creadă că nu am rupt relaţiile cu ei, până când vom avea puterea să-i înlăturam din calea noastră, într-un fel sau altul.” [5]
Este semnificativ faptul că mulţi tovarăşi de arme de-ai lui Stalin vorbesc despre el ca despre un posedat.
Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoştea bine pe Stalin, scria:
“Ce altceva decât puterea şi energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mişcarea comunistă şi pe membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-şi poată construi şi asigura domnia carac­terizată prin teroare…?” [6]
Despre întreaga clasă conducătoare din U.R.S.S., Djilas spunea:
„Ei creează impresia că ar crede în idealul socialismului, într-o viitoare societate fără clase sociale. În realitate însă, ei nu cred în nimic altceva decât în puterea organizată.“ [7] Fiica lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, care nu ştia nimic despre abisurile satanismului, scria:
“Beria (ministrul sovietic de interne) părea că este unit cu întreaga noastră familie printr-o legă­tură diabolică… Beria era un demon înspăimân­tător… Un demon cumplit pusese stăpânire pe sufletul tatălui meu.”
Svetlana scrie mai departe că Stalin considera bu­nătatea şi dragostea atotiertătoare ca fiind cele mai mari fărădelegi [8].
Aceştia sunt preoţii lui Satan care cârmuiesc aproape o jumătate din omenire şi care comandă actele de terorism din întreaga lume.
Stalin era copilul nelegitim făcut de un moşier cu o servitoare. De teamă să nu-şi piardă reputaţia, tatăl său l-a mituit pe un cizmar, ca acesta să se însoare cu fata însărcinată. Dar afacerea s-a aflat. În timpul co­pilăriei sale, Stalin a fost batjocorit pentru că era bastard. Când Stalin era adolescent, adevăratul său tată a fost omorât. Stalin a fost bănuit de comiterea acestui omor, dar vinovăţia sa nu a putut fi dovedită. Mai târziu, ca student la seminar, s-a raliat cer­curilor comuniste. Acolo s-a îndrăgostit de o fată, pe nume Galina. Deoarece comuniştii erau săraci, Galinei i s-a trasat sarcina să devină amanta unui om bogat pentru ca în acest fel Partidul să poată obţine nişte fonduri. Când Stalin a votat pentru această pro­punere, Galina şi-a tăiat venele.
Stalin însuşi a comis flirturi pentru “dotarea” Par­tidului şi s-a descurcat foarte bine în această privinţă. Dar nu şi-a însuşit nimic din banii furaţi.
A primit şi sarcina de a se infiltra în poliţia ţaristă. Trebuia să facă joc dublu, denunţând membrii nesemnificativi ai Partidului pentru a afla secretele poliţiei şi a-i proteja astfel pe comuniştii mai importanţi.
Tânărul Stalin a avut parte, deci, de tot ce e mai rău cu putinţă în privinţa eredităţii, educaţiei şi for­mării sale, fiind astfel foarte receptiv la influenţa sa­tanică. El a devenit ceea ce semnifică propriul său nume: un bărbat de oţel, lipsit de orice urmă de emoţie sau de milă.
(Andropov, care mai târziu a devenit prim-minis­tru al Uniunii Sovietice, producea aceeaşi impresie ca şi Stalin. Ministrul francez de externe, Claude Cheysson, care l-a întâlnit, l-a descris pe Andropov în revista franceză „Le Monde” ca pe “un om lipsit de căldură sufletească, care lucrează ca un computer… Nu exteriorizează nici o emoţie. E atât de rece… Cuvintele şi atitudinile îi sunt atât de calculate încât ai crede că ai de-a face cu un computer.”)
Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin a fost credincios la începutul vieţii sale. La cinsprezece ani a scris prima sa poezie care începe astfel: “Mare este providenţa Celui Atotputernic.” El s-a înscris la seminar, pentru că simţea că are vocaţie [9].
Acolo însă, a devenit mai întâi darwinist şi apoi marxist.
Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost ”Demonoşvili” [10] care în limba georgiană înseamnă “demonicul” şi “Besoşvili” [11] – „îndrăcitul”.
Iată şi alte dovezi importante ale satanismului li­derilor marxişti. Troiţkaia, fiica mareşarului sovietic Tuhacievscki, unul din conducătorii Armatei Roşii care mai târziu a fost împuşcat de Stalin, scria despre tatăl ei că acesta păstra un tablou al lui Stalin în dormi­torul său, în colţul dinspre răsărit, acolo unde creştinii ortodocşi aşază de obicei icoanele.
Când, în Cehoslovacia, un comunist a fost numit şef al Departamentului Cultelor din cadrul Consiliului de Stat – instituţie care are ca scop spionarea şi perse­cutarea credincioşilor – acesta şi-a luat din proprie iniţiativă numele de Hruza, care în limba slovacă înseamnă “groază”, reprezentând totodată o denumire a Diavolului.
Un conducător argentinian al unei organizaţii tero­riste şi-a pus singur porecla “Satanovsky”.
Anatole France este un renumit scriitor francez care i-a convins pe mulţi dintre cei mai de seamă scriitori din Franţa să devină comunişti. La o recentă expoziţie de artă demonică din Paris, una dintre piesele expuse era jilţul folosit de acest scriitor pentru a prezida ritualurile satanice. Braţele şi picioarele scaunului, împodobite cu coarne, erau îmbrăcate în piele de capră [12].
Centrul sataniştilor din Londra este cimitirul Highgate, unde a fost înmormântat Marx. La mor­mântul lui sunt oficiate misterioase rituri de magie neagră [13]. Acolo a fost locul de inspiraţie al vam­pirului Highgate, care a atacat mai multe fete în anul 1970 [14].
Hua Kuo-Feng, conducătorul Chinei comuniste, a ţinut un moment de reculegere la acest mormânt.
Ulrike Meinhof, Eselin şi alte teroriste germane “roşii” s-au implicat şi ele în ocultism [15].
Una dintre cele mai vechi secte sataniste din Siria, “Yezidei”, a fost descrisă într-o revistă sovietică ateistă, „Nauka I Relighia” (iulie 1979). A fost singura sectă religioasă la adresa căreia revista respectivă nu a lansat nici o critică.
În continuare Mao Tse-Tung a scris:
„De la vârsta de opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se afla un templu confucianist. Do­ream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu.” [16]
Este oare normal ca un copil în vârstă de opt ani să nu dorească decât distrugerea propriei sale religii? Astfel de gânduri aparţin caracterelor demonice.

 

Cultul violenţei

Engels scria în „Anti-Duhring”: „Dragostea uni­versală faţă de oameni este o absurditate.” Iar într-o scrisoare adresată unui prieten, susţinea: „Noi avem nevoie mai degrabă de ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.”
Che Guevara a învăţat bine lecţia marxistă. În scrierile sale se pot recunoaşte sentimentele lui Engels:
“Ura este o parte componentă a luptei, ura ne­miloasă contra duşmanului, o ură care-l înalţă pe revoluţionar deasupra limitelor omeneşti, făcând din el o maşină eficace care distruge şi ucide cu sânge rece.” [17]
Este exact ceea ce vrea Diavolul să facă din oa­meni. Şi i-a reuşit din plin, cu mai mulţi lideri politici de notorietate: Hitler, Eichmann, Mengele, Stalin, Mao, Andropov, Pol Pot.
Marx scria în Manifestul Partidului Comunist:
“Comuniştii îi detestă pe cei care îşi ascund gândurile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopul lor nu poate fi realizat decât printr-o răsturnare a întregii structuri sociale existente.”
Şi mai departe:
„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revolu­ţionar.” [18]
Istoria a cunoscut mai multe revoluţii. Fiecare dintre ele a avut câte un obiectiv. În revoluţia americană, de pildă, oamenii au luptat pentru obţine­rea independenţei naţionale. În cea franceză – pentru democraţie. Marx este singurul adept al “revoluţiei permanente”, al terorismului şi vărsării de sânge numai de dragul revoluţiei. De fapt, în cazul acesta nu există nici un scop. Singurul obiectiv este violenţa împinsă până la paroxism. Prin aceasta, satanismul se deosebeşte de viaţa păcătosului obişnuit.
Marx îi numea pe teroriştii care au fost executaţi pentru crimele săvârşite în Rusia ţaristă, “martiri nemuritori” sau “tovarăşi de nepreţuit” [19].
Şi Engels scria despre “răzbunarea noastră sân­geroasă”, folosind frecvent această expresie: “În inima (Rusiei) – ce dezvoltare înfloritoare! Tentativele de omor devin tot mai numeroase”. “Să lăsăm pro­blema moralei la o parte… Pentru un revoluţionar toate mijloacele folosite – fie violente, fie aparent paşnice – sunt juste dacă duc la realizarea scopului propus.” [20]
Marxistul Lenin, trăind în Rusia în timpul de­mocraţiei lui Kerensky, spunea:
“Ceea ce ne trebuie este energia sălbatică, şi iarăşi energia. Sunt mirat şi chiar îngrozit de faptul că a trecut mai bine de o jumătate de an de când se tot vorbeşte despre bombe, fără însă ca măcar una singură să fi fost fabricată.” [21]
Alte câteva citate pot oferi lămuriri suplimen­tare cu privire la atitudinile fundamentale ale co­muniştilor:
Marx: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, ţară, patriotism. Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o ci­vilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă.”
Manifestul Partidului Comunist: “Comuniştii îi dispreţuiesc pe cei care renunţă la părerile şi scopurile lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi realizate decât prin răsturnarea cu forţa a tuturor structurilor sociale existente. Clasa con­ducătoare să tremure de frica revoluţiei comu­niste!”
Lenin: “Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de bază este de a specula tot timpul conflictele de interese din­tre statele capitaliste.”
Lenin: „Ateismul este parte integrantă a mar­xismului. Marxismul este materialism. Trebuie să combatem religia. Acesta este ABC-ul oricărui materialism, deci şi al marxismului.”
Lenin, în cuvântarea din 1922: „Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele din Asia. După aceea vom încercui şi sub­mina Statele Unite ale Americii care vor cădea în mâinile noastre fără nici o luptă, ca un fruct copt.”
Hruşciov: „Dacă cineva crede că zâmbetele noastre înseamnă renunţarea la învăţătura lui Marx, Engels şi Lenin, se înşală. Cine aşteaptă de la noi una ca asta, va trebui să aştepte până când o crevetă va învăţa să fluiere.”
Cruzime satanică
Soljeniţîn, în monumentalul său roman „Arhipelagul Gulag”, afirmă că hobby-ul lui Yagoda, ministrul afacerilor interne al Uniunii Sovietice, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele care îi reprezentau pe Isus şi pe sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un alt ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste. De ce oamenii care pretindeau că reprezintă pro­letariatul împuşcau icoana lui Isus – un proletar – sau pe aceea a fecioarei Maria – o femeie săracă?
Nişte creştini penticostali relatează un incident care a avut loc în Rusia. În timpul celui de al doilea război mondial. Unul dintre predicatorii lor scosese un duh rău dintr-un om îndrăcit. Când demonul a ie­şit din cel posedat, a ameninţat: “Mă voi răzbuna.” După ani de zile, predicatorul penticostal care reali­zase acest exorcism, a fost împuşcat pentru că nu s-a lepădat de credinţa sa. Ofiţerul care l-a executat a spus cu puţin înainte de a apăsa pe trăgaci: “Acum suntem chit”.
Sunt oare ofiţerii comunişti posedaţi de demoni? Nu cumva ei sunt posedaţi de Satan ca instrumente de răzbunare faţă de creştinii care se împotrivesc pu­terilor întunericului?
În Rusia, în timpul lui Stalin, câţiva comunişti au omorât nişte nevinovaţi în beciurile poliţiei. După comiterea acestui omor bestial, unul dintre făptaşi şi-a revenit şi, umblând de la un cadavru la altul, spu­nea: “N-am vrut să fac asta. Nu vă cunosc. Vorbiţi cu mine, iertaţi-mă!” Atunci unul dintre complicii săi l-a ucis.
„Ruskaia Misl”, o revistă scrisă în limba rusă care apare în Franţa, relata următoarele evenimente care avuseseră loc în U.R.S.S.:
D. Profirevici avea o fiică şi un fiu cărora le dăduse o educaţie religioasă. Bineînţeles că ei au trebuit să urmeze şcolile comuniste. La vârsta de doisprezece ani, fata a venit acasă şi le-a spus părinţilor ei: “Reli­gia este o superstiţie capitalistă. Trăim vremuri noi.” După ce s-a lepădat de creştinism, ea s-a înscris în Partidul Comunist şi a devenit membră a poliţiei se­crete, ceea ce a constituit o lovitură pentru părinţii ei.
Mai târziu, mama ei a fost arestată. Sub guver­narea comunistă, nimeni nu posedă nimic: nici copil, nici soţie, nici libertate; statul ţi le poate lua oricând.
După arestarea mamei sale, fiul ei a fost profund îndurerat. Un an mai târziu, el s-a spânzurat. D. Profirevici a găsit scrisoarea sinucigaşului:
“Tată, oare mă vei judeca? Sunt membru UTC. Am fost nevoit să semnez un angajament prin care mă oblig să raportez totul autorităţilor sovietice. Într-o zi, am fost chemat la poliţie şi Varia, sora mea, mi-a cerut să o denunţ pe mama deoarece, fiind creştină, este considerată reacţionară. Am semnat denunţul. Sunt vinovat de arestarea ei. Acum mi-au ordonat să te spionez pe tine. Rezul­tatul va fi acelaşi. Iartă-mă, tată, m-am hotărât să mor.”
Sinuciderea fiului a fost urmată de arestarea tatălui [22].
Preotul Kowalyk a fost arestat de bolşevici în anul 1941 şi dus la închisoarea din Lvov, Ucraina. După ce germanii i-au pus pe fugă pe bolşevici, locuitorii acelui oraş au găsit corpul însângerat al preotului ţintuit de perete, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie, în poziţia în care a fost răstignit pe cruce Domnul Isus Cristos. Au mai fost găsiţi, de asemenea, şase mii de deţinuţi împuşcaţi în ceafă, pe care bol­şevicii i-au îngrămădit unii peste alţii în beciuri şi i-au acoperit apoi cu ciment.
Dr. O. Sas-Yavorsky (S.U.A.), după ocuparea oraşului Lvov de către germani la sfârşitul lunii iunie 1941, s-a dus să-l caute pe tatăl său întemniţat aici şi a văzut în închisoare un preot ţintuit în cuie pe o cruce. În stomacul său ciopârţit, comuniştii aşezaseră trupul unui copil nenăscut, luat din pântecul mamei sale al cărei cadavru zăcea pe duşumea, într-o baltă de sânge. Alţi martori oculari au identificat cadavrul ca fiind al cunoscutului misionar, părintele Kowalyk [23].
În general, pentru comunişti, viaţa omului nu va­lorează prea mult. În timpul războiului civil, Lenin scria:
“Ar fi o ruşine să nu-i împuşti pe bărbaţii care nu vor să se prezinte la recrutare şi care se sustrag de la mobilizare. Ţineţi-mă la curent cu rezultatele acestei măsuri.” [24]
În timpul războiului civil din Spania, comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici.
Cunoscutul preot ortodox rus, Dudko, a relatat că şase comunişti au năvălit în casa preotului Nicolae Ciardjov, i-au smuls părul, i-au scos ochii, i-au tăiat corpul în mai multe locuri, trecând peste răni cu fierul încins şi apoi l-au împuşcat. Toate acestea s-au pe­trecut în seara de Sfântul Nicolae. Nu a fost vorba numai de uciderea preotului, ci şi de batjocorirea sfântului. Presa occidentală a relatat (la 10 martie 1983) că în Zimbabwe au fost omorâţi trei mii de membri ai tribului Ndebele de către soldaţii dictato­rului comunist Mugabe. Armata fusese instruită de cadre nord-coreene. Membrilor tribului li s-a poruncit să-i împuşte pe proprii lor copii; cei care refuzau erau împuşcaţi împreună cu copiii lor.
Diavolul Îl maimuţăreşte pe Dumnezeu, promi­ţând ape limpezi şi păşuni verzi pe care, însă, nu le poate oferi. De aceea trebuie să se prefacă. Şi cu cât poate să ofere mai puţin, cu atât trebuie să se prefacă mai mult. Pentru a câştiga încrederea oamenilor, se ascunde sub aparenţe înşelătoare şi cultivă atitudini binevoitoare care, însă, nu duc decăt la mizerie, moar­te şi distrugere.
Diavolul este invidios şi furios în faţa frumuseţii spirituale, care îl jigneşte. Deoarece şi-a pierdut frumuseţea iniţială din cauza trufiei, el nu vrea ca nimeni altcineva să fie frumos. Dacă nu ar exista frumuseţea spirituală a sfinţilor, Diavolul nu ar apărea atât de hidos. De aceea, el vrea să urâţească tot ce este frumos.
Iată de ce creştinii din închisoarea comunistă din Piteşti ca şi din altele, au fost torturaţi nu numai pentru a trăda secretele bisericii clandestine, ci şi pentru a rosti hule la adresa lui Dumnezeu.
Regimurile politice în care astfel de orori au loc neîncetat, unde chiar şi creştinii sunt transformaţi în asasini şi delatori ai victimelor nevinovate, nu pot fi decât detestate de copiii lui Dumnezeu. Cel care le urează “Bun venit” se face părtaş faptelor lor rele (2 Ioan 11).
Păcatul satanic
Am arătat că marxismul este de natură satanică. Dar nu este oare satanic orice păcat, prin însăşi na­tura lui? Am reflectat mult timp la această întrebare. Şi, într-o noapte, am avut un vis care mi-a luminat gândurile.
În visul meu am văzut o prostituată care îi ademe­nea pe bărbaţii tineri chiar în momentul în care aceştia ieşeau din biserică. Am întrebat-o: “Ce te face să “lucrezi” tocmai aici?” Ea a răspuns: “Îmi face o deosebită plăcere să-i duc în ispită pe bărbaţii tineri exact în momentul în care aceştia ies de la slujba religioasă. În Noul Testament, cuvântul grecesc folosit pentru noţiunea de slujbă religioasă este proskuneo, a cărui semnificaţie etimologică este “a săruta”. Când credinciosul iese din biserică, poartă încă pe gură pecetea sărutărilor lui Isus. Sunt atât de satisfăcută dacă-l pot pângări chiar în acel moment, dacă-l pot face să se spurce suindu-se în patul las­civităţii şi apoi să-i pot spune: “Vezi, Isus, Căruia te-ai rugat, nu te-a putut împiedica nici măcar cinci minute să păcătuieşti. Nu este Mântuitorul tău. Stăpânul meu este mult mai puternic decât El”.”
Întinarea sexuală este un păcat omenesc obişnuit. Dar atunci când Mefisto îi cere lui Faust să o seducă pe Gretchen chiar în momentul în care aceasta, cu cartea de rugăciuni în mână, se duce la biserică – avem de-a face cu un păcat satanic.
Citirea sau vizionarea pornografiei este un alt păcat obişnuit. Dar o caracteristică a pornografiei americane care promovează incestul, pederastia şi perversiunea, este de a folosi frecvent numele lui Dumnezeu, Cristos şi Maria; la fiecare obscenitate – câte un cuvânt sacru, la fiecare ipostază respingătoare – câte o expresie duhovnicească, pentru a murdări şi profana ceea ce este sfânt. Acesta este un păcat satanic.
A ucide oameni nevinovaţi este un păcat obişnuit. Dar a-L crucifica pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, între doi tâlhari, pentru a sugera prin această asociaţie că şi El este vinovat, este un păcat satanic.
A ucide adversarii politici, a provoca războaie şi a instiga oamenii la revoluţie – chiar dacă e vorba de omoruri în masă – ţine de domeniul vinovăţiei ome­neşti. Dar comuniştii ruşi, ucigând milioane de adver­sari, au ajuns să-i lichideze chiar şi pe proprii lor aliaţi, inclusiv pe cei mai iluştri tovarăşi, principalii capi ai revoluţiei. Aceste fapte poartă pecetea sata­nismului. În acest caz, revoluţia nu mai urmăreşte realizarea vreunui scop, ci perpetuarea crimei în sine – ceea ce Marx numeşte “revoluţia permanentă”.
Din douăzeci şi nouă de membri şi de candidaţi ai Comitetului Central al Partidului Comunist So­vietic, în anul 1917, numai patru au avut şansa să se stingă din viaţă înainte de a fi executaţi. Unul dintre aceştia patru a fost declarat postum “duşman al revoluţiei”. Treisprezece au fost condamnaţi la moarte de proprii lor tovarăşi sau au dispărut. Doi au fost atât de mult persecutaţi de Stalin, încât s-au sinucis [25]. A fi criminal sau mafiot este un păcat omenesc îngrozitor, dar ceea ce este satanic depăşeşte chiar şi limitele fărădelegilor mafiote. Tomasso Buscetta, o figură proeminentă a mafiei siciliene, care a devenit informatorul poliţiei şi a dat în vileag crimele orga­nizaţiei sale, spunea:
“Crima este o necesitate inevitabilă, însă are întotdeauna o motivaţie. La noi, crima gratuită sau ca efect al unui impuls individual, este ex­clusă. Noi respingem, de pildă, “vendeta trans­versală”, adică uciderea cu bună ştiinţă a vreunei persoane din anturajul “ţintei” vizate de noi, cum ar fi soţia, copiii sau rudele acesteia.” 
Crima satanică ţine de un alt nivel. Hitler a omorât milioane de evrei, inclusiv copii, motivând că evreii au făcut rău poporului german. Pentru comunişti era de la sine înţeles ca membrii familiei unei persoane pe care ei o considerau vinovată, să fie închişi şi tor­turaţi.
Când am fost închis, se înţelegea de la sine că şi soţia mea trebuie să fie închisă, iar fiul meu – împiedi­cat de a mai studia.
Marxismul nu este o ideologie vinovată obişnuită. Marxismul este satanic prin modul său de a păcătui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţiş caracterul satanic.
Un maestru poate fi judecat după discipolii pe care îi are. Pictorul Picasso spunea: “Artistul trebuie să descopere modul în care poate să-şi convingă publicul de adevărul minciunilor sale” [26].
Cine a fost omul care a scris această monstruozi­tate? Acelaşi care a scris: “M-am apropiat de comu­nism aşa cum mă apropii de o fântână. Adeziunea mea la comunism este consecinţa logică ce decurge din întreaga mea viaţă şi operă” [27].
Astfel devine marxist cel care are ca ideal min­ciuna. Cât este de trist!
Pentru a ne crea o imagine asupra vieţii şi felu­lui de a gândi ale unui satanist, nu e nevoie să citim decât câteva extrase din scrierile lui Aleister Crowley (1875-1974), binecunoscut pentru implicarea sa în practicile oculte:
“Nu-i compătimiţi pe cei ce se prăbuşesc. Nu i-am cunoscut niciodată. Eu nu consolez pe ni­meni. Îl detest atât pe cel consolat cât şi pe cel care îl consolează.” [28]
“Lupul îi înşală numai pe cei lacomi şi tră­dători, corbul numai pe cei melancolici şi ne­cinstiţi. Dar eu sunt cel despre care este scris: “El îi va înşela pe cei aleşi”…”
„M-am ospătat cu sângele sfinţilor, dar oa­menii nu mă consideră duşmanul lor căci blana mea e albă şi călduroasă, dinţii mei nu sunt dinţii celui care sfâşie carnea, ochii îmi sunt blânzi, în­cât ei nu ştiu că sunt căpetenia duhurilor min­cinoase… “ [29]
“Ce artă frumoasă şi ispititoare eşti, tu, cetate a Babilonului… O, Babilon, Babilon, mamă pu­ternică, tu, care călăreşti pe fiara cu coarne, lasă-mă să mă îmbăt de vinul preacurviei tale; lasă săru­tările desfrâului tău să mă dezmierde până la moarte.” [30]
Crowley citează o mulţime de astfel de paragrafe din vechi scrieri sataniste, complet necunoscute, inac­cesibile pentru cei neiniţiaţi.
Versiuni hulitoare ale rugăciunii “Tatăl nostru”
Ziarul sovietic Sovietskaia Molodioj (14 februarie 1976) adaugă o nouă şi zdrobitoare dovadă în sprijinul tezei care susţine existenţa legăturilor dintre marxism şi satanism. Ziarul descrie cum comuniştii militanţi atacau bisericile şi îşi băteau joc de Dumnezeu pe vremea regimului ţarist. În acest scop, comuniştii fo­loseau o versiune hulitoare a rugăciunii Tatăl nostru, o adevărată blasfemie:
Tatăl nostru, care eşti în Petersburg,

Blestemat fie numele tău,

Sfărâmă-se împărăţia ta,

De nu s-ar mai face voia ta,

Nici măcar în iad.

Dă-ne pâinea pe care ne-ai furat-o,

Şi plăteşte-ne datoriile, după cum şi noi ţi le-am plătit până acum.

Şi nu ne mai duce în ispită, 

Ci izbăveşte-ne de cel rău – poliţia lui Plehve (primul ministru ţarist) 

Şi pune capăt guvernării lui blestemate. 

Dar întrucât eşti incapabil şi sărac în duh, 

Jos cu tine în vecii vecilor. Amin. [31]
Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi, nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci “de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”
Uniunea Studenţilor Socialişti Germani a publi­cat de asemenea o parodie a rugăciunii Tatăl Nostru, făcând precizarea că “adevăratul” înţeles al acestei rugăciuni serveşte interesele capitalismului:
Capitalul nostru care eşti în Vest,

Sigure fie investiţiile tale,

Fie ca să obţinem profituri,

Fie ca valoarea acţiunilor tale să crească

În Wall Street ca şi în Europa.

Salariul nostru zilnic dă-ni-l nouă astăzi şi măreşte-ne creditele, 

După cum şi noi le mărim pe cele ale debitorilor noştri. 

Şi nu ne duce pe noi la faliment, 

Ci ne izbăveşte de sindicate 

Căci ale tale sunt o jumătate din această lume, 

Puterea şi bogăţiile, pentru două sute de ani. 

O, Mamona! [32]
Identificarea creştinismului cu interesele capitalis­mului este jignitoare. Adevărata biserică ştie că şi capitalismul este mânjit cu sânge, căci toate sistemele economice poartă stigmatul păcatului.
Creştinii se opun comunismului nu din punctul de vedere al capitalismului, ci al Împărăţiei lui Dumnezeu care este adevăratul lor ideal. Parodia de mai sus ca şi cea publicată de sovietici nu reprezintă altceva decât batjocorirea satanică a celei mai sfinte rugăciuni a lui Isus.
În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatăl Nostru este batjocorită în mod curent. În Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:
Partidul nostru care stăpâneşti

În Uniunea Sovietică,

Sfinţească-se numele tău,

Vie împărăţia ta,

Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi

Şi nu ierta fărădelegile imperialiştilor după cum nici noi nu le vom ierta.

Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta, 

Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.
La o staţie de radio lutherană din Europa, confiscată de guvernul comunist, este transmisă versiunea satanistă a Bibliei, conform căreia, capitolul al XIII-lea din prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni, sună astfel:
“Chiar dacă aş vorbi în toate limbile şi nu-i urăsc pe capitalişti şi pe moşieri, sunt ca un chim­val zăngănitor… Ura de clasă nu suportă exploata­rea şi este violentă. Ura de clasă îi pizmuieşte pe cei bogaţi şi se mândreşte cu victoriile revoluţiilor din mai multe ţări socialiste… Şi acum, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi ura de clasă, dar cea mai mare dintre ele este ura revoluţionară.”
În timpul grevei generale organizată de comuniş­tii francezi în timpul revoluţiei franceze din 1974, muncitorii au fost mobilizaţi la manifestaţie pe străzile Parisului, sub următoarea lozincă: “Giscard d’Estaing est foutu, les demons sont dans la rue!” (s-a terminat cu Giscard d’Estaing [pe atunci pre­şedintele Franţei], de-acum demonii sunt pe străzi”). De ce “demonii”? De ce nu “proletariatul” sau “po­porul”? De ce această evocare a forţelor satanice? Ce au a face demonii cu cererile legitime ale clasei muncitoare de a avea salarii mai bune?
Idolatrizarea conducătorilor comunişti
Conducătorii comunişti au fost şi continuă să fie idolatrizaţi. Iată o poezie în care este glorificat Stalin, apărută în ziarul Pravda (Moscova, 10 martie, 1939). (Pravda este organul central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică):
Soarele blând răsare şi cine n-ar şti oare că tu eşti acest soare?

Murmurul valurilor mării îi cântă o odă lui Stalin. 

Albul orbitor al piscurilor munţilor, cântă pentru slava lui Stalin.

Milioanele de flori şi de câmpii îţi mulţumesc. 

La fel şi mesele îmbelşugate. 

Cărăbuşii îţi mulţumesc. 

Taţii tuturor tinerilor eroi îţi mulţumesc, Stalin; 

O, urmaş al lui Lenin, tu eşti pentru noi Lenin însuşi.
Mii de astfel de poezii au fost scrise. Iată un alt imn închinat lui Stalin, în care este imitat stilul orien­tal bizantin din secolul al IV-lea şi din secolele ur­mătoare:
O, mare Stalin, o conducător al popoarelor,

Tu care îi faci pe oameni să renască,

Tu care purifici pământul,

Tu care reclădeşti veacurile,

Tu care faci ca primăvara să înflorească,

Tu care faci să vibreze strunele harpelor…

Tu, strălucirea Primăverii mele,

O, tu Soare oglindit în milioane de inimi.
Acest imn a fost publicat în Pravda, în luna august, 1936. În luna mai, 1935, acelaşi ziar oficial al Partidu­lui a publicat următoarea efuziune sentimentală:
El a poruncit ca soarele duşmanilor să apună. 

A poruncit, şi Estul a devenit o mare văpaie pentru prieteni.

Dacă i-ar spune cărbunelui să devină alb,

Aşa va fi, precum vrea Stalin… 

Luaţi aminte, stăpânul întregii lumi – Stalin – trăieşte.
O compoziţie mult mai târzie, a unui important poet sovietic, denotă o anumită variaţie a stilului res­pectiv, nu însă şi a temelor abordate:
L-aş fi comparat cu un munte alb – dar muntele are un vârf.

L-aş fi comparat cu adâncurile mării – dar marea are un fund.

L-aş fi comparat cu luna strălucitoare – dar luna străluceşte la miezul nopţii, nu în toiul zilei. 

L-aş fi comparat cu soarele strălucitor – dar soarele străluceşte în toiul zilei, nu la miezul nopţii.
Mao Tse-Tung a fost aclamat ca omul “a cărui minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord, este idolatrizat ca şi Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist din România.
Ceauşescu este o altă figură stalinistă. El este obiectul cultului personalităţii şi este asemuit cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Penele, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare şi Abraham. Dar se pare că această listă cu nume ilustre nu este suficientă pentru el. Astfel că mai este numit şi “Dumnezeul nostru laic”.
(Apropo, comuniştii din România, care nu admit organizarea pe teritoriul acestei ţări a întrunirilor re­ligioase internaţionale, au acceptat, în primăvara anului 1979, desfăşurarea unui congres al vrăjitorilor la Curtea de Argeş).
În Bucureşti, se află un muzeu în care sunt expuse darurile primite de Ceauşescu din partea poporului. Printre acestea se numără şi o acuarelă pictată de un orb care şi-a recăpătat vederea datorită unui miracol. El îşi explică această situaţie prin faptul că şi-a con­centrat toate gândurile asupra Preşedintelui care poate nu numai să redea vederea celor orbi, ci chiar să mişte din loc munţii Carpaţi.
O altă pictură îl înfăţişează pe Ceauşescu alături de domnitorul Vlad Ţepeş, cunoscut ca “vampirul Dracula” pentru că avea obiceiul de a-i trage în ţeapă pe duşmanii săi. Într-o manieră asemănătoare, Stalin a glorificat personalitatea ţarului Ivan cel Groaznic [33].

 

Capitolul VI

UN RĂZBOI SPIRITUAL
Demoni mici şi mari
Conform doctrinei eficiente marxiste – care, după cum am demonstrat, nu este decât un deghizament al satanismului – nici Dumnezeu, nici Diavolul nu există, amândoi fiind consideraţi ca plăsmuiri ale imaginaţiei noastre. Pe baza acestor considerente, comuniştii îi persecută pe creştini.
Cu toate acestea, ziarul sovietic Komunisma Uzvara (aprilie 1974) informează că în şcolile din Letonia comunistă au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste. Copiii din clasele IV-VI primesc calificativul de “drăcuşori”, iar cei dintr-a VII-a pe cel de “slujitori ai Diavolului”. Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune “copii devotaţi ai Diavolului”. La şedinţele de ateism copiii vin costumaţi ca îngeri căzuţi, punându-şi coarne şi coadă [1].
Astfel, este interzis să te închini lui Dumnezeu, deşi închinarea la Diavol este permisă în mod făţiş şi chiar încurajată printre elevii de şcoală primară. Acesta era obiectivul mascat al comuniştilor atunci când au venit la putere în Rusia.
În localitatea Vitebsk din U.R.S.S., Zoia Titova, membră a organizaţiei tineretului comunist, a fost prinsă în timp ce practica magia neagră. Când a fost discutat cazul, într-una din şedinţe, s-a votat în una­nimitate împotriva sancţionării acesteia, deşi, de regulă, cei care se închină lui Dumnezeu sunt excluşi din organizaţie. Comuniştii consideră că este greşit să crezi în Dumnezeu. Din cauza acestei “crime”, mulţi copii au fost îndepărtaţi de familiile lor şi cres­cuţi în internatele speciale ale şcolilor ateiste.
Este incredibil, dar comuniştii au încercat să-i determine chiar pe conducătorii bisericii să se închine lui Satan. Un preot ortodox pe nume Platonov, agi­tator antisemit, a trecut de partea comuniştilor când aceştia au venit la putere în Rusia. În consecinţă, a fost numit episcop devenind astfel un Iuda care îi denunţa la Securitate pe credincioşii din parohia sa, fiind pe deplin conştient de modul foarte drastic în care aceştia aveau să fie persecutaţi.
Într-o zi, pe când se afla în autobuz, s-a întâlnit cu sora lui, Alexandra, stareţă a unei mănăstiri, care fusese arestată de mai multe ori până în acel moment. El a întrebat-o: “De ce nu vorbeşti cu mine? Nu-ţi mai recunoşti fratele?” Ea a răspuns: “Îndrăzneşti să mai mă întrebi de ce?! Mama şi tata s-ar răsuci în mormânt! Tu îi slujeşti lui Satan!” Deşi deţinea funcţia de episcop ortodox în Uniunea Sovietică, acesta a răspuns: “Poate că eu însumi sunt Satan” [2]. Pravoslavnaia Rus scrie:
„La puţin timp după ce comuniştii au ajuns la putere, catedrala ortodoxă din Odesa, atât de îndrăgită de locuitorii oraşului, a devenit locul de întâlnire al sataniştilor… Ei se mai adunau şi la Slobodka Romano precum şi în fosta casă a con­telui Tolstoi.”
În continuare, urmează o descriere amănunţită a slujbelor satanice ţinute de diaconul Serghei Mihailov de la înşelătoarea Biserică Vie – o sectă ortodoxă în­fiinţată cu complicitatea comuniştilor. Un participant la liturghia neagră, o descrie ca pe o “parodie a litur­ghiei creştine, în timpul căreia sângele omenesc este folosit pentru împărtăşanie”. Aceste slujbe satanice aveau loc în catedrală, în faţa altarului.
Tot în Odesa, la Muzeul Ateilor, era expusă o statuie a lui Satan, numită Bafomet. În timpul nopţii, sataniştii obişnuiau să se adune înăuntrul muzeului pentru a se ruga şi a cânta în faţa acestei statui [3].
Batjocorirea obscenă a religiei
Într-un anumit sens, arestarea de către comunişti a preoţilor şi a pastorilor consideraţi de ei ca fiind contrarevoluţionari, ar putea părea “logică.” Dar de ce preoţii de la închisoarea din Piteşti au fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei? De ce creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste ex­cremente în locul elementelor necesare sfintei co­muniuni? De ce această obscenă batjocorire a religiei? De ce preotului ortodox român Roman Braga – pe care l-am cunoscut personal în timp ce se afla în închi­soare din ordinul comuniştilor şi care acum locuieşte în S.U.A. – i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească?
Comuniştii i-au explicat nu numai lui: “Dacă noi vă omoram pe voi, creştinii, voi vă veţi duce în cer. Dar nu vrem să deveniţi martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu, pentru ca apoi să vă duceţi în iad.”
În închisoarea de la Piteşti, comuniştii obişnuiau să-l “boteze” zilnic pe un deţinut foarte evlavios, băgându-l cu capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi deţinuţi să intoneze cântările specifice botezului.
Unui student de la teologie, după ce a fost îm­brăcat cu forţa cu nişte cearşafuri albe (o imitaţie a veşmintelor lui Cristos), i s-a legat de gât, cu sfoară, un falus făcut din săpun. Creştinii erau bătuţi până când îşi ieşeau din minţi pentru a fi forţaţi să îngenun­cheze în faţa unei astfel de imagini batjocoritoare a lui Isus Cristos. Trebuiau să sărute săpunul şi să ros­tească o parte din liturghie [4].
Alţi deţinuţi au fost siliţi să-şi dea jos pantalonii şi, astfel dezbrăcaţi, să se aşeze pe Biblii deschise [5].
Astfel de silnicii batjocoritoare au fost practicate în închisori timp de cel puţin doi ani cu deplinul acord al conducerii de partid. Ce au în comun aceste josnicii cu socialismul şi cu bunăstarea proletariatului? Nu sunt oare aceste lozinci anticapitaliste doar nişte pretexte pentru organizarea orgiilor şi a blasfemiilor satanice?
Marxiştii pretind că sunt atei şi că nu au nimic în comun nici cu cerul, nici cu iadul. În astfel de împre­jurări extreme, marxismul şi-a lepădat însă masca ateismului, dezvăluindu-şi adevărata sa identitate: satanismul. Pentru persecutarea credincioşilor de către comunişti poate că s-ar găsi vreo explicaţie omenească, dar îndârjirea şi furia cu care s-au exer­citat aceste persecuţii nu pot fi decât de sorginte satanică.
În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau de credinţă erau violate (sex anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral [6].
Mulţi deţinuţi supuşi la astfel de tratamente au murit ca martiri, dar comuniştii nu s-au mulţumit cu atât. Prin aplicarea unor procedee satanice, ei au reuşit să-i facă pe martiri să blesteme în ceasul morţii din cauza delirului provocat de torturile la care aceştia fuseseră supuşi.
În scrierile sale, Marx pomeneşte doar o singură dată despre tortură. În timpul vieţii sale, mulţi dintre adepţii săi au fost torturaţi de către autorităţile Rusiei ţariste. De vreme ce Marx este etichetat drept umanist, ne-am aştepta ca el să incrimineze astfel de practici îngrozitoare. Dar singurul lui comentariu în această privinţă a fost următorul:
„Tortura a dat naştere la cele mai ingenioase inovaţii, creându-se astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de muncă în producţia instrumentelor necesare.“ [7]
Tortura creează locuri de muncă şi dă naştere la inovaţii ingenioase – iată tot ceea ce Marx a avut de spus în legătură cu acest subiect. Nu este de mirare că guvernările marxiste le-au întrecut pe toate cele­lalte în privinţa torturării dizidenţilor – ceea ce con­firmă, încă o dată, caracterul satanist al marxismului.
Ca şi satanismul, marxismul se întemeiază pe ura faţă de Dumnezeu. În 1923, în Uniunea Sovietică, în prezenţa lui Troţki şi a lui Lunacearski, mai multe procese batjocoritoare au fost intentate lui Dumnezeu [8]. Dar această aversiune faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său nu ţine numai de domeniul trecutului.
În 1970 au avut loc profanări satanice ale biserici­lor catolice din Upnya, Dotnuva, Zanaiciu, Kalvarija, Sede şi alte localităţi din Lituania Sovietică. Cea mai recentă profanare de care avem cunoştinţă a avut loc în Alsedeai, la 22 septembrie 1990 [9].
În cartea sa „Spitalul de psihiatrie nr. 14 din Moscova”, Georghi Fedotov relatează discuţia pe care a avut-o cu Vladimir Leviţki despre creştinul Argentov care fusese internat acolo. Doctorul a spus: “Dumnea­voastră îl atrageţi pe prietenul Eduard de partea lui Dumnezeu, iar noi – de partea Diavolului. De aceea voi face uz de drepturile mele de psihiatru pentru a vă interzice dvs. şi prietenilor dvs. accesul la el.”
Creştinul Salu Daka Nedebele a fost supus unui interogatoriu de către poliţia secretă din Mozambic (ţară comunistă). Ofiţerul care l-a anchetat i-a spus: “Vreau să-L omoram pe Dumnezeul tău.” Apoi a îndreptat arma spre capul deţinutului şi a adăugat: “Ăsta este Dumnezeul meu care îmi dă putere asupra vieţii şi asupra morţii: Dacă Dumnezeul tău ar veni aici, l-aş împuşca chiar şi pe El.” [10]
În Chiasso – un oraş din Angola – comuniştii au tăiat vite într-o biserică şi apoi le-au aşezat capetele pe altar şi pe amvon. Pe o pancartă era scris: “Aceştia sunt dumnezeii pe care îi adoraţi.” Pastorul Aurelio Chicanha Saunge a fost ucis împreună cu o sută cinci­zeci dintre enoriaşii săi [11].
Preotul catolic lituanian Eugen Vosikevic a fost găsit omorât, cu gura umplută cu pâine – indiciu neîndoielnic al unui ritual satanic [12].
Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat să-i scape următoarea mărturisire involuntară:
“Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici chiar împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credin­cioşilor din mâna Lui” [13].
A “lupta împotriva lui Dumnezeu pentru a smul­ge sufletele credincioşilor din mâna Lui” este singu­ra motivaţie logică a luptei comuniştilor împotriva religiei.
Nu ne miră publicarea unor astfel de declaraţii într-un ziar sovietic. Marx făcuse deja nişte afirma­ţii asemănătoare în cartea sa „Ideologia germană”. Numindu-L – ca şi Hegel – pe Dumnezeu “Spiritul Absolut”, Marx scria: “Suntem preocupaţi de o problemă extrem de interesantă: descompunerea Spiritului Absolut.”
Ceea ce îl preocupa de fapt pe Marx nu era com­baterea unei false credinţe într-un Dumnezeu ne­existent. El credea cu certitudine în existenţa lui Dumnezeu şi dorea să vadă cum se descompune acest Spirit Absolut aşa cum comuniştii doresc să-i vadă pe deţinuţii politici putrezind de vii în închisoare.
În Albania, preotul Ştefan Kurti a fost condamnat la moarte pentru că a botezat un copil. În mai multe ţări comuniste, inclusiv în Coreea de Nord, botezul nu poate avea loc decât în secret.
La procesul intentat Mitropolitului Banjamin din Leningrad, procurorul a spus:
“Biserica Ortodoxă este o organizaţie sub­versivă. De fapt, întreaga biserică ar trebui să fie condamnată la ani de închisoare.”
Singurul motiv pentru care nu toţi creştinii sunt azvârliţi după gratii în Uniunea Sovietică, este acela că, deocamdată, comuniştii nu sunt îndeajuns de puternici. Dar dorinţa de a distruge persistă. Cu aju­torul puterilor răului, ei ar fi distrus întreaga lume, inclusiv pe ei înşişi, dacă nu i-ar fi împiedicat Duhul lui Dumnezeu.
În Uniunea Sovietică, botezul poate fi oficiat numai după înregistrarea oficială a persoanei res­pective. Persoanele care doresc să fie botezate sau care doresc să-şi boteze copilul trebuie să se prezinte cu buletinul de identitate la reprezentanţii conducerii bisericii, care, la rândul lor, trebuie să raporteze si­tuaţia autorităţilor statului. Rezultatul este persecu­tarea celor botezaţi. Colhoznicii (muncitorii care lucrează în agricultură în fermele colective numite colhozuri) nu au buletin de identitate şi de aceea sunt nevoiţi să-şi boteze copiii pe ascuns [14]. Mulţi pastori protestanţi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie pentru că au botezat oameni.
Înverşunarea cu care comuniştii se împotrivesc oficierii botezului presupune recunoaşterea din partea lor a eficienţei acestui act spiritual pentru mântuirea sufletului. Oamenii religioşi din Israel, Pakistan sau Nepal se opun botezului în numele religiei de care aparţin pentru că botezul reprezintă pecetea adeziunii la creştinism. Dar pentru atei – după cum le place comuniştilor să se declare – botezul n-ar trebui să însemne nimic, de vreme ce nu ar aduce nici beneficii, nici prejudicii persoanei care se botează. Dar atunci, de ce luptă comuniştii cu atâta îndârjire împotriva botezării oamenilor? Deoarece comuniştii “luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” De fapt, ideologia lor nu se bazează pe ateism, ci pe ura neîmpăcată împo­triva lui Dumnezeu.
“Printre alte scopuri – spune Lenin – partidul nostru a fost creat anume pentru a lupta împotriva oricărei amăgiri religioase a poporului.”
Practici oculte
Cu privire la relaţia dintre marxism şi ocultism, mai multe amănunte se pot afla din cartea „Descope­riri parapsihologice în spatele Cortinei de Fier” [15] de Sheila Ostrander şi Lynn Schroder. Deosebit de im­portant este faptul că Estul comunist este mult mai avansat decât Vestul în studierea forţelor întunericului aflate sub stăpânirea lui Satan.
Dr. Eduard Naumov, membru al Asociaţiei Inter­naţionale de Parapsihologic, a fost arestat la Moscova. Fizicianul moscovit L. Regelsohn, un evreu creştinat care i-a luat apărarea, ne-a comunicat motivul acestei arestări: Naumov s-a străduit să împiedice dominarea sferei psihice a vieţii de către forţele răului pe care le foloseşte parapsihologia ca pe o armă nouă pentru a încătuşa sufletul omului.
În Cehoslovacia, Bulgaria, etc., Partidul Comunist cheltuieşte sume uriaşe de bani pentru cercetările secrete întreprinse în acest domeniu.
Cortina de Fier împiedică informarea Occiden­tului cu privire la activitatea desfăşurată în cele douăzeci de institute de parapsihologic reperate în Uniunea Sovietică.
Komsomolskaia Pravda (din Moscova) a publicat un articol despre felul în care hipnotizatorii îi ajută pe oameni să “retrăiască vieţile lor anterioare”. În acest scop ei folosesc următoarele sugestii:
„Te cufunzi adânc în pământ, mai adânc, şi mai adânc. Devii una cu pământul… Eşti în adân­cul pământului. Eşti înconjurat de un întuneric dens… În jurul tău este noapte eternă…
Acum ne apropiem de o rază de lumină în­depărtată… mai aproape, tot mai aproape. Ne strecurăm printr-o gaură îngustă spre cer, lăsându-ne propriul trup în adâncul pământului… Trecem peste hotarele timpului… şi ne întoarcem în trecut…” [16]
În aceste articole, sovieticii cultivă în mod de­liberat echivocul. Fiind conştienţi că anumiţi cititori ar putea să se sperie, ei îşi iau măsurile de precauţie necesare, susţinând că informaţiile publicate nu re­prezintă şi punctul de vedere al redacţiei respective. Dar ce anume ar crede cititorii despre un editor care ar reproduce necontenit articole provocatoare şi ilustraţii lascive din Playboy, susţinând totodată că nu este întru totul de acord cu ceea ce îi oferă publicului?
Scriitorii sovietici afirmă foarte clar că această “maşină a timpului” nu este o plăsmuire a literaturii ştiinţifico-fantastice. “Transpersonalizarea” face posibilă această călătorie în timp.
În timpul slujbelor satanice, toate rugăciunile sunt rostite invers, de la sfârşit spre început, iar odăjdiile preotului sunt îmbrăcate pe dos, cu căptuşeala în afară. Inversiunea este principiul satanic fundamental, fiind aplicat chiar şi în cazul doctrinelor care postulea­ză reincarnarea. În timp ce oamenii religioşi din India sunt preocupaţi de viitoarele lor reincarnări şi încearcă să progreseze spiritual prin propriile lor puteri as­cultând de ceea ce ei cred a fi poruncile lui Dumnezeu, sataniştii sunt preocupaţi numai de incarnările lor anterioare. Ei nu sunt interesaţi câtuşi de puţin de ideea ameliorării viitorului în perspectiva eternităţii.
Marxismul ca religie
La fel cum Diavolul L-a ispitit pe Isus Cristos, adresându-I-se cu versete biblice, tot astfel Marx foloseşte texte din Sfânta Scriptură al căror înţeles îl denaturează însă foarte mult.
Volumul al doilea din Operele lui Marx şi Engels începe cu cuvintele adresate de Isus apostolilor Săi (Ioan 6:63) citate de Marx în cartea sa, „Sfânta Familie”: “Duhul este Cel care dă viaţă.” În con­tinuare, citim:
“Critica [critica îndreptată de Marx împotriva a tot ceea ce există] a iubit atât de mult masele populare încât a dat pe cel mai iubit fiu al său [i.e. Marx], pentru ca oricine crede în el să nu piară şi să aibă viaţa criticii. Critica s-a întrupat în rândul maselor populare şi a locuit printre noi, şi noi am privit slava sa ca întocmai slava singurului născut din Tatăl. Critica n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a smerit luând chipul unui legător de cărţi şi s-a umilit până la absurd – da, absurdul critic exprimat în diverse limbi” [17].
Cei familiarizaţi cu textul Sfintei Scripturi vor recunoaşte în rândurile de mai sus o parodie a ver­setelor biblice (Ioan 3:16; 1:14; Filipeni 2:6-8). Aici Marx apreciază încă o dată lucrările sale ca fiind “absurde”, după cum altă dată considera că scrierile sale sunt “cărţi porceşti”.
Marxismul este o nouă religie, avându-şi propria ei Scriptură. Cartea ei de căpătâi, „Capitalul”, de Karl Marx, este numită “Biblia clasei muncitoare”. Marx însuşi se considera “Preotul comunismului” [18].
Comunismul “are orgoliul de a fi infailibil” [19]. Toţi cei care se împotrivesc “crezului” comunist (expre­sia îi aparţine lui Engels) [20] sunt excomunicaţi. Marx a scris: “Bakunin ar trebui să fie mai precaut. Alt­minteri, îl vom excomunica” [21].
Toţi cei care mor pentru cauza marxsimului sunt comemoraţi ca “martiri”. De asemenea, marxismul are momentele sale sacre: solemnitatea primirii copiilor de vârstă preşcolară în organizaţia numită “Copiii lui Octombrie”; depunerea jurământului de către cei care sunt făcuţi “pionieri”, după care urmea­ză ceremoniile primirii de noi membri în rândurile comsomolului şi ale Partidului. Spovedaniei i se sub­stituie autocritica făcută de comunişti în public, în faţa întregii adunări de partid [22].
Marxismul este o religie pentru că întruneşte toate caracteristicile unei religii. Totuşi, în liteeratura de propagandă marxistă, acestui dumnezeu nu i se spune pe nume. După cum reiese limpede însă din dovezile furnizate de această carte, dumnezeul acestei religii nu este altul decât Satan.
Este foarte ciudat faptul că deşi marxismul este în mod evident de natură satanică, mai multe biserici din lumea liberă nu îl resimt totuşi ca pe un pericol.
În această privinţă, câteva statistici sunt edifi­catoare.
Mai mulţi profesori de seminar din S.U.A. au fost întrebaţi: “Este posibil ca un om consecvent să fie membru al bisericii dvs. şi, totodată, adept al marxis­mului?”
Iată procentajul celor care au răspuns “Da” [23]:

 

Biserica Episcopală	68 %
Biserica Lutherană	53 %
Biserica Prezbiteriană	49 %
Biserica Metodistă	49 %
Biserica lui Cristos	47 %
Biserica Baptistă Americană	44 %
Biserica Romano-Catolică	31 %

Cât de trist este că cei care urmează Calea Adevărului se lasă înşelaţi de cei care îi slujesc tatălui minciunii.

Capitolul VII

MARX, DARWIN ŞI REVOLUŢIA 
Marx şi Darwin
În ce constă contribuţia lui Marx la materializa­rea proiectului satanic de distrugere a omenirii?
Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul şi asemănarea Lui” (Geneza 1:26). Până în vremea lui Marx, omul a continuat să fie considerat ca o “încoronare a creaţiei”. Marx a fost unealta aleasă de Satan pentru a-l determina pe om să-şi piardă respectul de sine, convingerea descinderii sale din înalte obârşii cereşti şi a menirii sale de a se întoarce la aceste obârşii. Marxismul este primul sis­tem filozofic care limitează drastic noţiunea de om. Conform teoriei lui Marx, omul este în primul rând un pântec care trebuie umplut permanent. In­teresele primordiale ale omului sunt cele de natură economică; el produce pentru a-şi satisface nevoile. În acest scop, oamenii intră în relaţii de producţie. Aceste relaţii reprezintă baza societăţii, pe care Marx o numeşte “infrastructură”. Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, orice alte preocupări şi aspiraţii care nu ţin de domeniul pântecului constituie “suprastructura” care, în ultimă instanţă, este determinată de necesită­ţile pântecului.
Nu este de mirare că Marx a elogiat cartea lui Darwin, „Originea omului”, care reprezintă o altă lo­vitură subtilă care l-a făcut pe om să uite de originea şi menirea lui de natură divină. Darwin a susţinut că omul provine din regnul animal.
Omul a fost detronat de către Marx şi Darwin. Nereuşind să-L detroneze pe Dumnezeu, Satan l-a înjosit pe om. Omul a fost înfăţişat ca descinzând din animal, un biet rob al pântecului.
La 16 ianuarie 1861, Marx îi scria lui Ferdinand Lasalle: “Cartea lui Darwin este foarte importantă, oferindu-mi un fundament pentru ştiinţele naturale în interpretarea istorică a luptei de clasă.”
Ginerele lui Marx, Paul Laforgue, scrie în Socialismul şi intelectualii:
“Când Darwin a publicat “Originea speciilor”, el I-a răpit lui Dumnezeu rolul deţinut până atunci de Creator al lumii organice, la fel cum Franklin, prin teoria electricităţii, L-a deposedat de toate trăsnetele care îi erau atribuite.”
(Scopul iniţial al lui Darwin nu a fost de a ataca religia. El scrisese: “Există o măreţie în această vi­ziune a vieţii, cu diversele ei puteri, insuflată de la început într-una sau mai multe forme.” Pentru a-şi preciza cât mai clar poziţia de pe care abordează chestiunea religiei, Darwin, în a doua ediţie a lucrării sale, a adăugat după cuvântul “insuflată”, sintagma “de către Creator”. Toate ediţiile care au urmat au respectat această adăugire.)
Mai târziu, Freud va termina lucrarea întuneri­cului începută de aceşti doi giganţi, reducând omul, în esenţă, la instinctul sexual sublimat uneori în po­litică, artă sau religie. Cel care a readus cunoaşterea teoretică pe făgaşul ei biblic a fost psihologul elveţian Cari Gustav Jung care a demonstrat că instinctul fun­damenta] al omului este cel religios.
Epoca lui Marx este agitată de un ferment sata­nic care s-a manifestat în mai multe domenii ale vieţii sociale. Poetul rus Sologub scria: “Diavolul este ta­tăl meu.” Un alt poet rus, Briusov, declara: “Îi slăvesc în egală măsură şi pe Dumnezeu, şi pe Diavolul.”
Marx aparţine aceleiaşi epoci care ni i-a dat pe Nietzsche (filozoful preferat al lui Hitler şi Mussolini), Max Stirner, un anarhist radical şi Oscar Wilde, cel dintâi teoretician al emancipării homo­sexualităţii – viciu care a început să fie privit cu îngă­duinţă chiar şi de către unii dintre preoţi.
Forţele satanice au pregătit Rusia pentru victoria marxismului. Revoluţia s-a desfăşurat într-o perioadă în care dragostea, bunăvoinţa şi sentimentele sănă­toase erau considerate ca semne de slăbiciune su­fletească şi atitudini reacţionare. Neprihănirea fe­cioarelor şi fidelitatea în căsnicie a bărbaţilor erau considerate ca o ruşine. Dorinţa de a distruge trecea drept rafinament iar neurastenia era apreciată ca un semn de intelectualizare. Aceasta era tematica abor­dată de noii scriitori, propulsaţi din obscuritate în cercurile literare. Oamenii născoceau vicii şi perver­siuni, evitând în chip dezgustător să gândească în termeni morali.
Cum a devenit Stalin revoluţionar după ce l-a citit pe Darwin? [1] Pe când era student la seminarul ortodox, Stalin şi-a însuşit din lectura cărţilor lui Darwin concepţia conform căreia omul nu este creaţia lui Dumnezeu ci rezultatul unei evoluţii definite de lupta nemiloasă dintre indivizi. Cel mai puternic şi cel mai dur va supravieţui. Astfel, Stalin a învăţat că criteriile morale şi religioase nu au nici un rol în natură şi că omul este o parte componentă a naturii ca un peşte sau ca o maimuţă. Ca să trăiască, trebuie să fie neîndurător, crud, lipsit de orice scrupule.
Darwin a scris o carte de ştiinţă în care şi-a expus teoria sa cu privire la originea speciilor, fără implicaţii politice sau economice. Dar, deşi multă lume a fost în stare să accepte ideea că Dumnezeu a creat lumea printr-un îndelungat proces de evoluţie, teoria lui Darwin a dus în cele din urmă la uciderea a zeci de milioane de oameni nevinovaţi. El a devenit astfel autorul moral al celui mai mare genocid din istorie. Dincolo de frământările intelectuale ale secolului al XlX-lea, poate fi stabilită influenţa Revoluţiei fran­ceze care – din punct de vedere spiritual – se înrudeş­te în mare măsură cu cataclismul social din Rusia secolului XX.
În timpul revoluţiei franceze, Anarchasis Clootz, un important revoluţionar şi iluminist francez, a sus­ţinut că este “duşmanul personal al lui Isus Cristos”. El a declarat în faţa Convenţiei din 17 noiembrie 1792 că “poporul este suveranul şi dumnezeul acestei lumi… Numai neghiobii cred în existenţa unui Dumnezeu ca Fiinţă Supremă.” Atunci Convenţia a decretat “nimicirea tuturor religiilor”.
Pentru cei care iau în serios rugăciunea “Tatăl Nostru”, cuvintele “şi ne izbăveşte de Cel Rău” au un înţeles foarte clar: Îl implorăm pe iubitul Tată să ne apere atât pe noi cât şi pe cei din preajma noastră de învăţăturile mincinoase, de arta dăunătoare care, sub aparenţa frumuseţii, ne strecoară în suflet răul, şi de imoralitatea din lume. Atunci nu va mai trebui să ne temem de cursele pe care ni le întinde Diavolul.
Rămâne ca dvs. să alegeţi: vreţi să fiţi neîndură­tori şi perverşi ca Diavolul sau asemenea lui Isus – Dumnezeul şi omul dragostei sfinte şi al păcii?

 

Falsul naţionalism al lui Moses Hess 

 

Pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzătoare, mă voi referi în continuare la Moses Hess, cel care i-a “convertit” pe Marx şi pe Engels la socialism.
În Israel se află o piatră funerară pe care se poate citi următoarea inscripţie: “Moses Hess, fondatorul Partidului Social Democrat.” Hess şi-a expus “crezul” în cartea sa, „Catehismul roşu al poporului german”:
“Ce este negru? Negru este clerul… Aceşti teologi sunt cei mai răi aristocraţi… În primul rând, preoţii îi învaţă pe aristrocraţi să-i exploateze pe oamenii din popor în numele lui Dumnezeu. În al doilea rând, preoţii sunt cei care învaţă poporul să accepte asuprirea şi exploatarea în numele lui Dumnezeu. În al treilea, şi cel mai important rând, preoţii îşi asigură cu ajutorul lui Dumnezeu o viaţă îmbelşugată pe pământ în timp ce poporul este sfătuit să aştepte fericirea din ceruri…
Drapelul roşu simbolizează revoluţia perma­nentă până la victoria deplină a clasei muncitoare în toate ţările civilizate: Republica roşie… Religia mea este Revoluţia Socialistă… Muncitorii care au reuşit să preia puterea politică într-un stat, tre­buie să-i ajute pe fraţii lor exploataţi din întreaga lume”’ [2].
Aceasta era religia lui Hess, după cum declarase el însuşi în prima ediţie a Catehismului. La cea de-a doua ediţie, Hess a mai adăugat câteva capitole. De data aceasta, aceeaşi “religie” (a Revoluţiei Socia­liste) este prezentată într-o terminologie creştină pentru a câştiga adeziunea credincioşilor. Astfel în­veşmântată, propaganda Revoluţiei Socialiste cu­prinde şi câteva aprecieri frumoase la adresa Creş­tinismului ca religie a dragostei şi a umanitarismului. Dar, din punct de vedere creştin, trebuie făcută precizarea că iadul nu se află pe pământ iar Împărăţia cerurilor nu se situează în lumea de dincolo. Afirmaţia că societatea socialistă va reprezenta adevărata îm­plinire a idealului creştin constituie o dovadă a felu­lui în care Satan poate lua înfăţişarea unui înger de lumină.
După ce Hess i-a convins pe Marx şi pe Engels să adere la socialism, pretinzând de la bun început că scopul acestei doctrine este de “a da ultima lovitură religiei medievale” [3] (prietenul său Georg Jung s-a pronunţat mai clar în această privinţă: “Cu siguranţă că Marx Îl va izgoni pe Dumnezeu din cer” [4]. În viaţa lui s-a petrecut o schimbare interesantă. El, întemeie­torul socialismului modern, a fost şi iniţiatorul unei mişcări întrutotul diferită de socialism, o formă de manifestare a sionismului.
Astfel, Hess, fondatorul socialismului a cărui me­nire este de a-l “izgoni pe Dumnezeu din cer”, a fost totodată promotorul unui sionism diabolic. El, care l-a învăţat pe Marx în ce constă importanţa luptei de clasă, a scris în 1862 aceste surprinzătoare cuvinte: “Ceea ce contează în primul rând este lupta dintre rase şi apoi lupta dintre clase” [5]. În loc să-i înveţe pe oameni întrajutorarea reciprocă pentru realizarea binelui general, el a aprins vâlvătaia luptei de clasă care, de atunci, nu s-a mai stins niciodată.
Acelaşi Hess este deci promotorul unui sionism bazat pe lupta dintre rasele omeneşti. După cum res­pingem marxismul satanic, tot astfel orice creştin sau evreu cu simţul responsabilităţii trebuie să respingă această pervertire diabolică a sionismului.
Hess revendica Ierusalimul ca aparţinând evreilor, eliminându-L însă dintre ei pe Isus, regele evreilor. De ce ar mai avea Hess nevoie de Isus! Căci, el scrie:
„Fiecare evreu este un virtual Mesia, după cum fiecare evreică este o virtuală Mater Dolorosa.” [6]
Dar atunci, de ce Hess a făcut din evreul Marx un om al urii, pornit să-L alunge pe Dumnezeu din cer şi nu un Mesia, un om al lui Dumnezeu? Pentru Hess, Isus este “un evreu pe care păgânii L-au divinizat ca Mântuitor al lor” [7]. Se pare că nici Hess, nici evreii n-ar avea nevoie de El.
Hess nu doreşte să fie mântuit, considerând as­piraţia la sfinţirea individuală ca fiind de sorginte indo-germanică. Idealul evreilor – în concepţia lui – trebuie să fie realizarea “statului mesianic”, “ pregăti­rea omenirii pentru revelaţia esenţei divine” [8], ceea ce înseamnă – după cum mărturiseşte în „Catehismul roşu” – a înfăptuit revoluţia socialistă prin lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.
Moses Hess, care i-a încredinţat idolului său Marx, sarcina de a pune capăt religiei medievale, înlocuind-o cu “religia” revoluţiei socialiste, scrie aceste cuvinte surprinzătoare: “Rugăciuile evreieşti mi-au întărit sufletul întotdeauna.” [9] Dar ce fel de rugăciuni face cei care susţin că religia ar fi opium pentru popor? Am arătat mai înainte că întemeie­torul ateismului stiinţific se ruga în faţa lumânărilor aprinse, purtând pe frunte filactere. Atât rugăciunile evreieşti, cât şi cele creştine pot fi pervertite în ri­tualuri satanice.
Hess îl învăţase pe Marx că socialismul şi in­ternaţionalismul sunt inseparabile. Marx scrie în Manifestul Partidului Comunist că proletariatul nu are nici o patrie. În Catehismul roşu, Hess îşi bate joc de noţiunea de patrie a germanilor şi ar fi avut aceeaşi atitudine faţă de noţiunea de patrie a oricărei naţiuni europene. Hess critică programul de la Erfurt al Partidului Democrat Social pentru că acesta re­cunoaşte necondiţionat principiul naţional. Dar Hess este un internaţionalist “special”, care pledează pentru menţinerea naţionalismului evreilor. El scrie:
“Oricine neagă naţionalismul evreilor nu este doar un apostat, un renegat în sensul religios al cuvântului, ci un trădător al poporului său şi al familiei sale. Dacă emanciparea evreilor ar deveni vreodată incompatibilă cu naţionalismul lor, atunci evreul va trebui să renunţe la emancipare… Evreul trebuie să fie mai presus de toate, un evreu patriot.“ [10]
Sunt de acord cu ideile naţionaliste ale lui Hess, făcând însă precizarea că soarele străluceşte la fel pentru toată lumea. Eu unul mă declar pentru orice fel de patriotism: al evreilor, al arabilor, al germani­lor, al ruşilor, al americanilor. Patriotismul ca virtute înseamnă promovarea prosperităţii economice, po­litice, spirituale şi religioase a naţiunii respective, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare în cadrul unor relaţii de prietenie şi colaborare cu celelalte naţiuni. Dar patriotismul evreiesc al unui revoluţionar socia­list care tăgăduieşte patriotismul celorlalte naţiuni este extrem de suspect. Se pare că acesta ar ţine de un plan diabolic menit să provoace ura tuturor celor­lalte popoare împotriva evreilor.
Chiar dacă n-aş fi evreu şi aş afla că evreii acceptă patriotismul exclusivist al lui Hess, tot m-aş opune unei astfel de atitudini.
Lupta dintre rase teoretizată de Hess este tot atât de falsă ca şi lupta dintre clase pe care a propagat-o.
Hess nu a renunţat la socialism în favoarea aces­tei forme de sionism. După ce a scris „Roma şi Ierusalim”, el a continuat să activeze în mişcarea socialistă mondială.
Hess nu îşi formulează foarte clar ideile; de aceea este greu să i le evaluăm. Este suficient însă să aflăm că, după părerea lui Hess, “creştinii Îl văd pe Isus ca pe un evreu sfânt care a devenit păgân”, [11] sau că “astăzi noi năzuim la o mântuire mult mai cuprin­zătoare decât aceea pe care creştinismul a fost în stare să ne-o ofere” [12]. Din „Catehismul roşu” reiese că aceas­tă mântuire mult mai cuprinzătoare este revoluţia socialistă.
Am mai putea adăuga că ideologia lui Hess nu reprezintă doar întâiul izvor al marxismului şi prima manifestare de sionism satanic, ci şi germenele teolo­giei eliberatoare susţinute în mod curent de Consiliul Mondial al Bisericilor şi de catolicism. Unul şi ace­laşi om, aproape un anonim, a fost exponentul a trei mişcări satanice: comunismul, ramura rasistă, bazată pe ură a Sionismului şi teologia eliberatoare.
Nimeni nu poate fi creştin dacă îi urăşte pe evrei. Isus a fost evreu, ca şi fecioara Maria şi toţi apostolii. Biblia este evreiască. Domnul a spus: “Mântuirea vine de la Iudei” (Ioan 4:22). Hess glorifică însă poporul evreu de parcă ar dori cu bună ştiinţă să pro­voace o violentă reacţie antisemită din partea celor­lalte popoare. El a afirmat că religia lui a fost aceea a revoluţiei socialiste. Pentru el, preoţii tuturor celor­lalte religii sunt nişte şarlatani. Revoluţia este singura religie pentru care Hess are o înaltă consideraţie.
El scrie:
“Religia noastră (a evreilor) are ca punct de plecare entuziasmul unei rase care de la apariţia ei pe scena istoriei a intuit sensul în care va evolua omenirea, presimţind venirea acelor vremuri me­sianice în care spiritul uman îşi va afla împlinirea nu numai la nivel individual, sau într-un mod frag­mentar ci la scara instituţiilor sociale ale întregii omeniri.“ [13]
Aceste vremuri pe care Hess le numeşte “me­sianice” sunt cele ale victoriei revoluţiei socialiste mondiale. A considera că religia evreilor ar avea ca punct de plecare ideea de revoluţie socialistă ateistă este o glumă de prost gust şi o jignire la adresa po­porului evreu.
Hess se exprimă de multe ori în termeni religioşi, fără a crede însă în Dumnezeu. El susţine că „Dumnezeul nostru nu este nimic altceva decât specia umană unită în dragoste.” [14] Cum se poate realiza această unitate? Prin revoluţia socialistă în care zeci de milioane de oameni (pe care Hess pretinde că îi iubeşte atât de mult) aveau să fie torturaţi şi ucişi.
Hess nu ascunde câtuşi de puţin faptul că nu ac­ceptă nici Împărăţia lui Dumnezeu, nici guvernările pământeşti, considerându-le deopotrivă tiranice. Nu există nimic bun în nici o religie, exceptând-o pe aceea a revoluţiei socialiste.
„Este inutil să-i ridici pe oameni la nivelul ade­văratei libertăţi şi să-i faci să se împărtăşească din bucuriile existenţei, atâta vreme cât nu-i eli­berezi din sclavia spirituală, adică de sub influenţa religiei” [15].
Hess vorbeşte şi despre “absolutismul tiranilor din cer şi de pe pământ faţă de sclavi.” [16]
Nu putem înţelege dedesubturile satanice ale comunismului dacă nu vom afla ce fel de om a fost Moses Hess, cel care a exercitat o influenţă hotărâ­toare asupra lui Marx şi Engels, organizând împreună cu ei şi cu Bakunin Internaţionala I. Nu-l putem în­ţelege pe Marx dacă nu vom cunoaşte modul de a gândi al lui Hess, pentru că Hess este cel care l-a “convertit” pe Marx la socialism.
Citez încă o dată cuvintele lui Marx:
“Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine poate înţelege exact ceea ce doreşte să înţeleagă.”
Acesta este stilul lui Marx. Scrierile lui Hess sunt de o încâlcire mai diabolică, greu de descifrat; totuşi ele trebuie analizate pentru a putea stabili legăturile dintre marxism şi satanism.
Prima carte a lui Hess s-a numit „Sfânta familie a omenirii”. El a considerat-o “o lucrare a Duhului Sfânt al adevărului” [17], afirmând în continuare că aşa cum Fiul lui Dumnezeu i-a eliberat pe oameni din propria lor sclavie, tot astfel Hess îi va elibera din robia lor politică. “Eu sunt chemat să mărturisesc pentru lu­mină, la fel cum a fost chemat Ioan.” [18]
Pe atunci Marx, care încă se mai opunea socia­lismului şi încă nu îl cunoscuse personal pe Hess, începuse să scrie o carte polemică la adresa lui. Din motive necunoscute, această carte a rămas neter­minată. Mai târziu, Marx a devenit discipolul lui Hess [19].
După cum am arătat mai înainte, scopul declarat al lui Hess era de a da o ultimă lovitură religiei me­dievale şi de a răvăşi sufletele oamenilor. În prefaţa cărţii sale, Judecata din urmă, el îşi exprimă satisfacţia pentru că filozoful german Kant l-ar fi “decapitat pe bătrânul Tată Iehova, împreună cu întreaga sa sfântă familie.” [20] (Hess îşi exprimă, de fapt, propriile sale idei în numele marelui filozof. Kant nu a avut aceste intenţii de “decapitare” a lui Dumnezeu. El a susţinut contrariul: „A trebuit să limitez cunoaşterea pentru a face loc credinţei.”) [21]
Hess consideră că religia evreilor şi cea a creş­tinilor sunt “moarte” [22], ceea ce nu-l împiedică însă să vorbească în cartea sa, „Roma şi Ierusalim”, despre “scrierile noastre sfinte”, “sfânta limbă a părinţilor noştri”, “cultul nostru”, “legile divine”, “căile Providenţei” şi “viaţa evlavioasă” [23].
Aceste contradicţii nu se explică prin schimbarea convingerilor lui Hess pe parcursul diferitelor etape ale vieţii sale. În cartea sa pseudonaţionalistă el de­clară că nu-şi reneagă activitatea ateistă din trecut. Aceasta este o dovadă de cultivare cu bună ştiinţă a “încâlcirii diabolice” [24].
Hess a fost evreu şi unul din precursorii sio­nismului. Pentru că Hess, Marx şi alţii ca ei au fost evrei, comunismul este considerat de unii oameni ca o conspiraţie evreiască. Să nu uităm însă că Marx este şi autorul unei cărţi antisemite, dovadă că şi în această privinţă a fost călăuzit îndeaproape de Hess.
Iată ce scrie Hess, (“sionistul” care altădată îi glorificase pe evrei), în cartea sa intitulată „Despre sistemul monetar”:
„Evreii, care de-a lungul istoriei naturale a lu­mii animale şi sociale au avut rolul de a aduce omenirea la stadiul de animal sălbatic, s-au achitat foarte bine de această misiune. Misterul Iudaismu­lui şi al Creştinismului s-a revelat în iudeo-creştinismul modem. Misterul sângelui lui Cristos ca şi cel al adoraţiei sângelui de către evreii din ve­chime se dezvăluie aici ca mister al animalului de pradă.” [25]
Nu vă neliniştiţi dacă nu pricepeţi înţelesul acestor cuvinte. Ele au fost scrise înadins într-o “încâlceală diabolică”, din care se desprinde însă foarte clar ura faţă de poporul evreu. Uneori Hess este un evreu rasist, alteori – antisemit, atitudinea lui variind în funcţie de cerinţele duhului care i-a inspirat scrierile şi pe care el îl consideră “sfânt”.
Hess ar fi putut fi un bun profesor de rasism chiar şi pentru Hitler. El care l-a învăţat pe Marx că im­portanţa claselor sociale este prioritară, a susţinut însă şi teza conform căreia: “Viaţa este produsul nemijlocit al rasei” [26]. Ca şi religiile, concepţiile şi instituţiile sociale sunt creaţii tipice şi originale ale rasei. În spatele problemelor referitoare la naţionalităţi şi a libertăţii individuale persistă chestiunea rasei. Întreaga istorie a fost marcată de lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale. Cea mai importantă este lupta dintre rase; lupta dintre clase se situează pe locul al doilea [27].
Care este cheia succesului atâtor idei contra­dictorii?
““Voi scoate sabia împotriva tuturor cetăţeni­lor care se opun elanului muncitoresc”, declară Hess într-o scrisoare către Lasalle.” [28]
Marx va face afirmaţii asemănătoare:
“Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi.” [29]
Suntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice; de aceea a formulat o doctrină satanică.
Organizaţia Iadul
Comuniştii obişnuiesc să înfiinţeze organizaţii de bază. Până acum am încercat să demonstrez că miş­cările comuniste înseşi reprezintă, de fapt, organizaţii de bază ale ocultismului satanic – ceea ce ar putea explica eşecul de până acum al tuturor încercărilor politice, economice, militare şi culturale de a combate comunismul. Pentru a fi eficiente, mijloacele de luptă împotriva Satanei nu trebuie să fie de natură carnală, materială, ci spirituală; altminteri, în timp ce una din organizaţiile de bază ale satanismului – de pildă, nazismul – este înfrântă, va lua naştere alta, mai viguroasă…
Himmler, ministrul de interne al Germaniei na­ziste, îşi închipuia că este reincarnarea regelui Henric Păsărarul. El credea că poate folosi puterile oculte în folosul armatei naziste [30]. Mulţi dintre liderii nazişti nu erau străini de practicarea magiei negre.
Ceea ce era o simplă presupunere la prima edita­re a acestei cărţi, este acum un fapt dovedit. Dovada a fost furnizată chiar de către comunişti. Povestea începe cu cazul Netceaev – care l-a inspirat pe Dostoievski să scrie celebrul său roman „Demonii”.
Netceaev, “superbul tânăr fanatic” [31], după cum îl numea Bakunin, a scris „Catehismul revoluţio­narului” – reprezentând statutul organizaţiei ruseşti “Răzbunarea poporului” (înfiinţată aproximativ în anul 1870). Scopul acestei organizaţii a fost formulat astfel:
“Cauza noastră este înfricoşătoare, desăvârşită, universală şi necruţătoare… Să ne unim cu brutele şi criminalii – singurii şi adevăraţii revoluţionari din Rusia.” [32]
Cel dintâi om ucis de organizaţia lui Netceaev a fost chiar unul din membrii fondatori care a îndrăznit să critice conducerea organizaţiei. Orice critică era interzisă.
Netceaev plănuia o împărţire inechitabilă a omenirii:
“O zecime din omenire se bucură de libertatea personală şi are drepturi nelimitate asupra celor­lalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă per­sonalitatea şi să devină un fel de turmă.” [33]
„Fiecare membru al societăţii îl va spiona pe celălalt şi va fi obligat să-l denunţe… Toţi sunt sclavi şi egali între ei în sclavie.” [34]
Netceaev scrie în Catehismul său:
“Un revoluţionar trebuie să se infiltreze pre­tutindeni, atât în clasele superioare ale societăţii cât şi în cele inferioare… în biserici… printre literaţi.”
Discipolul său, Peter Verhovensky, comenta:
„Am devenit deja foarte puternici. Juraţii care-i absolvă pe criminali sunt în întregime ai noştri. Avocaţii care tremură în tribunale de teamă să nu fie consideraţi prea liberali, sunt ai noştri. Avem oameni din administraţie, oameni de litere, sun­tem mulţi, foarte mulţi, iar ei habar n-au că ne aparţin.” [35]
Pe baza unui astfel de program s-a înfiinţat o organizaţie cu un nume impresionant: “Liga re­voluţionară mondială”. Statutul ei a fost semnat de Netceaev şi de Bakunin – colaboratori apropiaţi ai lui Marx [36]. La început, din Ligă făceau parte doar câţiva oameni. Ducele revoluţionar Peter Dolgorukov scria la 31 octombrie 1862:
„La Londra, l-am întâlnit pe Kelsiev (care făcea parte din organizaţia mai sus menţionată), un om îngust la minte, dar de nădejde, cumplit de fanatic, cu o figură efeminată. Kelsiev mi s-a adre­sat cu blândeţe, spunându-mi binevoitor: “De vreme ce trebuie s-o facem, de ce să nu ucidem dacă ne este de folos?” De când a venit Bakunin în Anglia, pe toţi aceşti londonezi îi auzi tot timpul vorbind despre “a arde din temelii”, “a asasina “, “a tăia în bucăţi”.”
În 1869, la Geneva, Netceaev a redactat o proclamaţie în care, referindu-se la omul care l-a împuşcat pe împăratul Alexandru al II-lea, avertizează:
“Trebuie să înţelegem că, ceea ce a făcut Karakazo n-a fost decât un început. Da, acesta a fost prologul. Să luăm aminte că drama propriu-zisă va începe foarte curând.” [37]
Într-o altă proclamaţie, se afirmă:
“În curând va veni ziua în care vom arbora marele drapel al viitorului, Drapelul Roşu, şi vom asalta într-un mare iureş palatul imperial…
Vom striga: “Puneţi mâna pe topoare!” şi apoi îi vom ucide pe oamenii împăratului. Fără milă! Ucideţi în locurile publice, dacă aceşti ticăloşi îndrăznesc să pătrundă acolo, în case, în sate…
Nu uitaţi că toţi cei care nu vor fi de acord cu voi, vor fi împotriva voastră. Oricine este îm­potriva voastră, este duşmanul vostru şi trebuie să-i distrugem pe aceşti duşmani prin orice mijloace.” [38]
În 1872, a fost înfiinţată o societate revoluţionară, cu un nume banal: “Organizaţia”, al cărei nucleu strict secret purta însă numele înfiorător: “Iadul”. Timp de peste un secol, diverse alte organizaţii, care şi-au schimbat în mod permanent numele, au preluat obiec­tivele acestei societăţi, despre a cărei existenţă nu ştia însă nimeni din afara ei.
Istoricii sovietici nu au îndrăznit să scrie despre activitatea “Iadului” – organizaţie premergătoare Partidului Comunist din Uniunea Sovietică – decât în anul 1965, la 93 de ani după înfiinţarea acestei organizaţii.
În Revoluţionarul ilegalist din Rusia, E. S. Vilenska scrie:
““Iadul” era numele nucleului organizaţiei secrete care exercita teroarea nu numai împotriva monarhiei, ci – prin funcţiile represive deţinute – chiar faţă de membrii organizaţiei secrete “ [39]
În Cernâşevski sau Neceaev [40] se menţionează faptul că unul dintre membrii “Iadului” s-a oferit să-şi otrăvească propriul său tată pentru a-i dărui organi­zaţiei din care făcea parte moştenirea dobândită pe această cale.
Cernâşevski, care, de asemenea, făcea parte din această organizaţie, a scris:.
“Voi lua parte la revoluţie; nu mi-e frică de mizerie, de beţivii cu bâte, de măcel. Nu ne pasă dacă va trebui să curgă sânge de trei ori mai mult decât în timpul revoluţiei franceze. Ce contează dacă va trebui să ucidem o sută de mii de chiaburi?” [41]
Iată câteva din obiectivele fundamentale ale organizaţiei satanice:
„Mistificarea este cel mai eficient mijloc, dacă nu chiar singurul, de a-i determina pe oameni să facă o revoluţie.
Este suficient să ucizi câteva milioane de oa­meni şi angrenajul revoluţiei va fi pus în mişcare.
Idealul nostru este înfricoşător, desăvârşit, universal şi necruţător. “
Şi iarăşi:
“Omenirea trebuie să fie împărţită inegal; o zecime din omenire se bucură de libertate per­sonală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turmă.“ [42]
În aceste scrieri este frecvent folosită sintagma “nu ne temem”. Un exemplu reprezentativ este ur­mătoarea proclamaţie:
„Nu ne temem dacă ne va fi dat să aflăm că pentru a răsturna actuala ordine socială e nevoie să vărsăm de trei ori mai mult sânge decât ia­cobinii (revoluţionarii francezi) – în Revoluţia din 1790… Dacă pentru realizarea obiectivelor noastre va trebui să căsăpim o sută de mii de moşieri, nu ne vom teme s-o facem.“ [43]
De fapt, numărul victimelor a fost mult mai mare. În Memorii din al doilea război mondial, Churchill declară că Stalin i-a mărturisit că în Uniunea Sovietică au murit de pe urma colectivizării zece milioane de oameni.
Ceea ce trebuie reţinut în primul rând este că abia după un răstimp de o sută de ani, comuniştii au mărturisit că la începutul comunismului a existat o anumită organizaţie numită “Iadul”. De ce tocmai “Iadul”? De ce nu Societatea pentru ajutorarea să­racilor sau pentru ajutorul omenirii? De ce accentul este pus în mod special pe iad?
Astăzi comuniştii sunt mai precauţi. Dar la în­ceput, însuşi numele organizaţiei lor demonstra că adevăratul lor scop era de a câştiga şi pecetlui cât mai multe suflete omeneşti.pentru osânda veşnică.
Originoform
Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a distruge bi­sericile din întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua adversitatea faţă de co­munism a diferitelor religii. În plus, se încearcă ra­colarea reprezentanţilor bisericii, ca prin intermediul şi prestigiul preoţilor, masele de credincioşi să fie sensibilizate la ideologia comunistă. Numele acestui departament este “Originoform”. Reţeaua are ra­mificaţii secrete în fiecare ţară şi în fiecare organizaţie religioasă importantă.
Este lesne de înţeles că primele vizate sunt or­ganizaţiile anticomuniste şi misiunile creştine care activează în spatele Cortinei de Fier. Agenţii pro­vocatori şi propagandiştii comunişti se infiltrează înăuntrul bisericilor şi misiunilor creştine cu scopul de a-i dezarma ideologic pe cei ce cred în Dumnezeu.
Primul director al acestei organizaţii, Vasilii Gorelov, fusese mai înainte preot ortodox – apostol din stirpea lui Iuda. Sediul central al organizaţiei se află în Varşovia. Actualul ei conducător se numeşte Theodor Kasky.
În oraşul Feodosia se află centrul de instruire al agenţilor care urmează a fi trimişi în ţările latine, iar la Moscova sunt instruiţi agenţii pentru America de Nord. Agenţii pentru Anglia, Olanda, Scandinavia sunt instruiţi la Siguel (Letonia), iar cei pentru ţările musulmane la Constanţa (România).
În aceste şcoli se pregătesc falşi pastori şi preoţi, falşi imami (preoţi musulmani), falşi rabini. Fiecare dintre aceştia trebuie să cunoască temeinic religia respectivă. Unii dintre ei, pozând în persecutaţi, cer protecţia bisericilor sau a misiunilor creştine.
Un comunist italian pe nume Tondi, după ce a absolvit şcoala “Lenin” din Moscova, a fost instruit de Partidul Comunist pentru a se înscrie în ordinul iezuiţilor; mai târziu a ajuns secretarul lui Papa Paul al VI-lea. Adevărata sa identitate a fost descoperită, iar astăzi el declară public că este comunist şi că s-a căsătorit cu o comunistă.
Continuă încă să activeze în cadrul Partidului Comunist, ocupându-se tot de probleme religioase, şi susţine că Papa l-ar fi iertat [44].

Capitolul X

MARX SAU CRISTOS? 
Un mesaj adresat marxiştilor…
Dacă ar fi să mă adresez unui simplu adept al marxismului, i-aş spune cam aşa:
Astăzi mulţi marxişti nu mai sunt însufleţiţi de spiritul care i-a posedat pe Hess, Marx sau Engels. Ei iubesc cu adevărat omenirea fiind încredinţaţi că luptă pentru binele universal, fără a dori să devină nişte instrumente ale Satanei.
Din nenorocire, în cazul marxismului, satanismul se ascunde sub o filozofie materialistă care îi îm­piedică pe adepţii doctrinei să vadă realitatea spiri­tuală; căci existenţa nu se limitează la materie. Există şi o realitate a spiritului, a adevărului, a frumosului şi a idealurilor.
De asemenea, există o lume a duhurilor rele a căror căpetenie este Satan. El a căzut din cer datorită mândriei sale, trăgând după sine în cădere o întreagă oştire de îngeri. Apoi i-a ispitit pe strămoşii omului.
De atunci, perfidia sa s-a perpetuat şi s-a înmulţit prin fiecare tertip până în ziua de astăzi, când asistăm la distrugerea minunatei creaţii a lui Dumnezeu prin războaie mondiale, sângeroase revoluţii şi contra­revoluţii, dictaturi, asuprire, rasism de diferite feluri, false religii, agnosticism şi ateism, crime şi afaceri murdare, infidelitate în dragoste şi în prietenie, des­trămarea căsniciilor, răzvrătirea copiilor.
Omenirea nu mai are viziunea lui Dumnezeu. Dar ce anume a luat locul acestei viziuni? Ceva mai bun?
Prin natura lui, omul trebuie şi vrea să fie religios. Dacă nu va avea o religie care să-l înveţe să se teamă de Dumnezeu, va avea religia lui Satan şi îi va perse­cuta pe toţi cei care nu se închină “dumnezeului” său.
Chiar dacă presupunem că numai câţiva dintre conducătorii comunişti au fost în mod conştient satanişti, există însă o categorie întreagă de oameni care sunt satanişti fără să ştie că există o astfel de religie. Dacă un om urăşte noţiunea de Dumnezeu şi numele lui Cristos, dacă trăieşte ca şi cum ar fi alcătuit numai din materie, dacă neagă principiile religioase şi morale, atunci el nu este altceva decât un satanist care face parte din aceeaşi categorie cu cei care apro­fundează ocultismul.
În Frankfurt (Germania Occidentală), în ziua de duminică, la serviciile divine al Bisericii iau parte mai puţini oameni decât la şedinţele de spiritism unde se pretinde că sunt chemate duhurile morţilor. Se cunoaşte, de pildă, existenţa bisericilor sataniste din München şi Düsseldorf [1]. Multe altele se află în Franţa, Anglia, S.U.A., şi în alte ţări.
În Marea Britanie există 35.000 de persoane care practică vrăjitoria. În universităţi americane şi chiar în licee se predau cursuri de iniţiere în vrăjitorie, astrologie, magie, farmece şi ESP (percepţie extra-senzorială). În Franţa, în fiecare an au loc 40.000 de liturghii satanice.
Oamenii Îl pot uita pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu-i uită niciodată pe cei creaţi de El. El L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, Isus Cristos, pentru a mântui omenirea. Dragostea şi mila s-au întrupat pe pământ într-un sărman copil evreu, tâmplarul umil de mai târziu şi apoi învăţătorul neprihănirii.
Omul doborât, păcătosul pierdut nu se poate mântui singur, după cum nici cel care se îneacă nu poate ieşi din apă prin propriile sale puteri. De aceea, Isus, pe deplin înţelegător faţă de slăbiciunile şi neputinţele noastre, a luat asupra Sa toate păcatele noastre, inclusiv pe cele ale lui Marx şi ale discipolilor săi, şi a fost pedepsit în locul nostru. El a ispăşit vi­novăţia noastră murind pe crucea de pe Golgota după ce a îndurat cele mai cumplite umilinţe şi chinuri.
Acum avem Cuvântul Lui care ne spune că oricine crede în El este iertat şi va trăi veşnic împreună cu El în paradis. Chiar şi marxiştii notorii pot fi mântuiţi. Este semnificativ faptul că doi scriitori sovietici (foşti comunişti) laureaţi ai premiului Nobel, Boris Pasternak şi Alexandr Soljeniţân, după ce au descris atrocitatea crimelor la care conduce inevitabil marxismul satanic, şi-au mărturisit credinţa în Isus Cristos. Svetlana Alliluyeva, fiica lui Stalin, ferocele dictator, autorul celor mai multe asasinate în masă, a devenit şi ea creştină.
Să ne aducem aminte că idealul lui Marx a fost de a duce cu el în abisul infernului întreaga omenire. Să nu-l urmăm pe Marx pe calea pierzaniei, ci să-L urmăm pe Cristos care ne conduce spre piscurile de lumină, înţelepciune şi dragoste, către un cer de o glorie de nedescris.
Marea prăpastie
Evident, este imposibil să-L comparăm pe Isus cu Marx. Împărăţia lui Isus nu are nimic în comun cu lumea lui Marx. Marx a fost un om şi, probabil, un adorator al Diavolului. Isus este Dumnezeu şi S-a coborât la nivelul omului pentru a salva omenirea. Marx a susţinut ideea unui paradis omenesc. Când sovieticii au încercat să pună în practică teoria lui Marx, rezultatul a fost un infern.
Împărăţia lui Isus nu face parte din lumea aceasta. Este o împărăţie a dragostei, a neprihănirii şi a ade­vărului. Cristos îi cheamă la El pe toţi oamenii, chiar şi pe marxişti şi pe satanişti: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Toţi cei ce cred în El vor avea viaţă veşnică în paradisul Său ceresc. Nu există nici o tangenţă între creştinism şi marxism, după cum Dumnezeu nu are nimic în comun cu Diavolul. Isus a venit ca să nimi­cească lucrările Diavolului (1 Ioan 3:8). Creştinii care Îl urmează se străduiesc să nimicească marxismul fără a-i urî însă pe marxişti ca semeni ai lor, pe care încearcă să-i câştige de partea lui Cristos.
Unii marxişti pretind că ar fi creştini. Aceştia ori încearcă să-i mintă pe ceilalţi, ori se mint pe ei înşişi. Nu poţi fi marxist creştin, după cum nu poţi fi creştin satanist.
De-a lungul anilor, esenţa satanică a marxismului a rămas neschimbată. Filozoful marxist Ernst Bloch scrie, în cartea sa „Ateismul în lumea creştină”:
“Ispitirea de către şarpe a celei dintâi perechi omeneşti deschide calea mântuirii pentru omenire. Astfel, omul izbuteşte să devină dumnezeu; aceas­ta este calea revoltei. Prin uneltirile clerului şi ale bogătaşilor, acest adevăr a fost ţinut până acum sub obroc. Păcatul originar constă în faptul că omul nu doreşte să fie la fel ca Dumnezeu. Omul trebuie să cucerească puterea. Conform teologiei revoluţionare, omul trebuie să cucerească puterea deţinută de Dumnezeu, înfăţişarea lumii trebuie schimbată după chipul omului. Nu trebuie să existe nici o urmă de cer. Credinţa în existenţa lui Dumnezeu ca persoană reprezintă căderea în păcat. Această deficienţă trebuie remediată.”
Între creştinism şi comunism se cască o prăpastie peste care nu se poate trece decât într-un singur sens: marxiştii trebuie să se lepede de maestrul lor posedat de Diavolul, să se pocăiască de păcatele lor, şi să-L urmeze pe Isus Cristos.
Problemele sociale şi politice care îi preocupă pe marxişti vor trebui rezolvate în afara acestei teorii. Pentru Marx, socialismul nu a fost decât un pretext. Scopul său diabolic a fost de a distruge omenirea pentru totdeauna. Cristos, dimpotrivă, doreşte mân­tuirea noastră eternă.
În confruntarea dintre creştinism şi comunism, credincioşii “nu au de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti“ (Efeseni 6:12).
Fiecare dintre noi are de ales nu numai între categoriile morale ale binelui şi răului, ci şi între Dumnezeu şi Satan. Marx credea în Dumnezeu şi îl ura. Chiar şi la bătrâneţe, el continua să se închine Diavolului.
Marxistul bine intenţionat şi simplul simpatizant al marxismului nu trebuie să se lase amăgiţi de ră­tăcirile “filozofice” ale lui Marx. Lepădaţi-vă de burghezul Marx, fiu al întunericului, şi de Engels, proprietarul unei fabrici, deci – conform teoriei mar­xiste – un exploatator. Apropiaţi-vă de Lumina Lumii şi de cel mai mare binefăcător al omenirii, Isus, mun­citorul tâmplar, Mântuitorul şi Domnul tuturor.
“Proletari din toate ţările, iertaţi-mă”
După ce că a provocat atâtea nenorociri şi a adus atâta rău pe lume, morbul satanismului marxist a reuşit să pătrundă până la nivelele superioare ale bisericii. Trist dar adevărat!
Mă voi mărgini la un singur exemplu: Papa Ioan Paul I l-a elogiat pe universitarul italian Giuseppe Carducci, dându-l drept exemplu de profesor pentru tineret [2]. Cine este acest om recomandat de către Papa însuşi? Renumele lui Carducci se leagă de Imnul săa închinat lui Satan, care începe cu următoarele cuvinte: “Versul meu de foc este pentru tine, Satano. Te invoc pe tine, Satano, rege al sărbătorii.” Imnul se încheie astfel: “Fumul de tămâie împreună cu jurămintele trebuie să se înalţe, în sfinţenie, spre tine, Satano. Tu l-ai înfrânt pe Iehova, dumnezeul preoţilor” [3].
Putem să admitem că acest papă nu a cunoscut foarte bine persoana pe care o recomanda ca profesor – model, dar este greşit ca un episcop să pledeze în favoarea cuiva în necunoştinţă de cauză.
În anul 1949, un general sovietic i-a spus preotului catolic Werenfried van Straaten: “Noi suntem elita Satanei, dar voi sunteţi elita lui Dumnezeu?” Nu trebuie să trecem sub tăcere aceste aspecte. Am văzut ce sunt în stare să facă cei care se închină Satanei. Fie ca hotărârea lor de a se dărui cauzei răului să reprezinte pentru noi un îndemn de a ne comporta ca aleşi ai lui Dumnezeu!
În timpul tulburărilor sociale care au avut loc în Polonia în anul 1982 pe pereţii clădirilor fuseseră scrise lozinci parodice de genul:
“Marx a spus: Proletari din toate ţările, iertaţi-mă!” În locul cunoscutei formule: “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”
M-am înfiorat când am citit aceste cuvinte. Se spune că Engels s-ar fi căit amar înainte de a muri. Nu există nici o mărturie că Marx ar fi avut vreo remuşcare. În anul 1983, multă lume a comemorat centenarul morţii sale. Va fi putut şi el să comemo­reze, în iad, acest centenar?
Când lucram la această carte m-am gândit nopţi întregi la ceea ce probabil că îndură Marx la vederea râurilor de lacrimi şi sânge care au curs din cauza lui.
Isus a vorbit despre un om bogat care, aflându-se în focul veşnic, şi-a exprimat rugămintea ca fraţii săi de pe pământ să fie avertizaţi pentru a nu ajunge şi ei în acelaşi loc de chin.
Doreşte oare şi Marx ca adepţii marxismului să fie avertizaţi că îşi vor pierde sufletul dacă vor păşi pe urmele sale?
Are dreptate poporul polonez atunci când con­sideră că Marx ar trebui să-şi ceară iertare? Strigă Marx într-adevăr din mijlocul flăcărilor (ceea ce n-ar fi deloc exclus): “Trimite pe cineva în casa mea, căci sunt mulţi tovarăşi de-ai mei acolo, sale adeverească toate aceste lucruri ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (cf. Luca 16:27-28).
Idealul comunist a fost discreditat când comuniştii sovietici l-au renegat pe Stalin, pe care poporul îl idolatrizase. Nu putem face decât speculaţii în legătură cu motivul care a determinat această bruscă schimbare de optică politică, de vreme ce hotărârea de a “exclude” din incinta mausoleului corpul neînsufleţit al lui Stalin, era în defavoarea cauzei comuniste. Şi comuniştii chinezi au compromis in­failibilitatea sistemului comunist atunci când l-au renegat pe Mao şi au condamnat-o la închisoare pe soţia acestuia.
Probabil că, în adâncul sufletului lor, comuniştii sovietici şi chinezi şi-au dat seama care au fost ade­văratele intenţii ale foştilor lor conducători cărora le-a părut rău prea târziu de tot ce au făcut şi i-au învăţat şi pe alţii să facă.
În ceea ce mă priveşte, eu îi iubesc pe toţi oamenii, chiar şi pe marxişti şi satanişti. Dacă astăzi Marx, Engels şi Moses Hess ar fi în viaţă, dorinţa mea cea mai fierbinte ar fi de a-i aduce la Cristos, singurul care poate vindeca suferinţa umană şi care îl poate izbăvi pe om de sub puterea păcatului.
Aceeaşi dorinţă o am şi faţă de dumneata, cititorule. După ce ai luat cunoştinţă de grozăviile descrise în această carte, te îndemn, până nu e prea târziu, să cumpăneşti bine cui anume i-ai fost credincios până acum. Părăseşte-l pe Satan şi pe toţi cei care îl slujesc într-un fel sau altul. Istoria demons­trează că el i-a înşelat întotdeauna pe toţi cei care au ascultat de el. De aceea, alege viaţa, dragostea, speranţa şi cerul.
Marxişti şi proletari din toate ţările, uniţi-vă în jurul lui Isus Cristos!
Apendice

POT FI COMUNIŞTII CREŞTINI?
Teologia marxistă “creştină”
Preotul catolic Ernesto Cardenal este comunist – după cum a declarat – şi face parte din guvernul comunist din Nicaragua. Totodată el este unul din principalii exponenţi ai aşa-zisei teologii a eliberării – curent care încearcă să combine tezele comunis­mului cu elemente din creştinism şi care se manifes­tă atât în cadrul catolicismului cât şi al protestan­tismului.
Iată câteva citate edificatoare din cartea lui Cardenal, intitulată „Ora zero”:
“Comunismul desăvârşit este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Pentru mine, cele două noţiuni au aceeaşi semnificaţie… Datorită Evangheliei, am ajuns revoluţionar; nu datorită lui Karl Marx, ci datorită lui Cristos. Evanghelia m-a făcut să devin marxist… Am vocaţie de preot şi de profet…
Castro mi-a spus că aceleaşi calităţi sunt ne­cesare pentru a fi un bun revoluţionar sau un bun preot.
Să nu uităm că cei dintâi creştini au fost şi cei mai buni, adică creştini revoluţionari şi subversivi…
Marxismul este produsul creştinismului; fără creştinism, marxismul nu ar fi existat; iar fără profeţii Vechiului Testament, Marx ar fi fost de neconceput. Omul nou de care vorbeşte Evanghelia poate fi creat prin schimbarea modului de producţie…
Mexicanul iezuit Jose Miranda, în cartea sa Marx şi Biblia, susţine că poruncile Decalogului sunt de esenţă marxistă, inclusiv prima dintre ele, conform căreia trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu. Pentru el, a-L iubi pe Iehova mai presus de orice, înseamnă a iubi dreptatea… Dacă biserica a afirmat vreodată altceva, afirmaţia respectivă reprezintă o monstruozitate.
Eu cred că şi comuniştii fac parte din biserică şi că adevărata biserică îi include pe mulţi oameni care nu se consideră neapărat creştini, ba chiar şi pe cei care sunt atei. Mulţi dintre aceştia aparţin bisericii mai mult decât anumite persoane din Curia Romei.
De la împăratul Constantin încoace, biserica a fost în permanenţă concubina statului. Dacă marxiştii ar citi scrierile creştine iar creştinii, la rândul lor, lucrările marxiste, opoziţia dintre creş­tinism şi socialism s-ar anula. Eu cred că preoţii proveniţi din clasa muncitoare şi revoluţionarii – cea mai progresivă parte a bisericii – sunt inspiraţi direct de Duhul Sfânt.
Pentru mine, Dumnezeul Bibliei este şi Dumnezeul marxism-leninismului… Apostolul Ioan spune: “Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu”. Afirmaţia lui seamănă foarte mult cu ceea ce susţin ateii marxişti.”
Alt scriitor citează aceste afirmaţii ale lui Cardenal:
“Mai presus de toate, sunt un revoluţionar şi, în consecinţă, lupt pentru edificarea unui stat socialist care trece deocamdată printr-o perioadă de dictatură a proletariatului, în cursul căreia nu ne putem permite să ne arătăm slabi în faţa duş­manilor patriei noastre, nici măcar atunci când unul dintre voi este nevoit să ucidă în numele acestei cauze.” [1]
Este de la sine înţeles că un om care gândeşte în felul acesta, nu se sfieşte câtuşi de puţin să elogieze regimul politic din Cuba…
Teologia eliberării nu este un fenomen izolat, ci rezultatul unei tendinţe generale de conciliere a marxismului cu creştinismul, care se manifestă prin diversele forme ale compromisului politic, artistic, economic etc.
Doi evrei, Bernstein şi Schwartz, sunt autorii spectacolului de revistă intitulat Mesa, care a avut loc la inaugurarea Centrului de Artă Teatrală John Kennedy din Washington, în 1971. În cadrul spec­tacolului, în timp ce se cântă Kyrie Eleison, Gloria şi Credo, un grup de cântăreţi şi de dansatori îşi strigă îndoielile:
Dumnezeu ne-a făcut stăpâni; 

Dumnezeu ne-a dat crucea. 

Pe care noi am transformat-o într-o sabie

Pentru a răspândi Cuvântul Domnului. 

Ne folosim de poruncile Lui sfinte 

Pentru a face ceea ce ne place.
Dăruieşte-ne pacea ca să nu distrugem neîncetat. 

Dăruieşte-ne ceva sau o să ne luăm singuri. 

Ne-am săturat de tăcerea Ta cerească 

Şi vom trece la acţiuni violente.
“Creştinii” milionari care se aflau în sală au aplaudat. Soţiile lor, gătite cu bijuterii şi blănuri, pur­tând fuste cu şliţul lung sau rochii cu corsajul decoltat, au aplaudat şi ele.
Pot să-i înţeleg pe oamenii de genul preotului Cardenal. Există o umbră de adevăr în sentimentul său de solidaritate cu comuniştii, care – în viziunea lui – luptă pentru cauza celor săraci; această categorie de oameni sărmani, nevoiaşi şi năpăstuiţi a fost în­totdeauna aproape de inima creştinilor.
În Biblie, Iov este considerat om neprihănit. El le împărtăşeşte îndoielnicilor săi prieteni felul în care îşi orânduise viaţa:
“Căci scăpam pe sărmanul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit de sprijin… Celor nenorociţi le eram tată şi cercetam pricina celui necunos­cut. Rupeam falca celui nedrept şi-î smulgeam prada din dinţi” (Iov 29:12,16-17).
Aceste cuvinte ar putea fi rostite de către orice revoluţionar. Iov continuă:
“Nu plângeam eu pe cel amărât? Nu avea inima mea milă de cel lipsit?” (Iov 30:25). “De aş fi nesocotit dreptul slugii sau slujnicei mele, când se certau cu mine, ce aş putea să fac când Se ridică Dumnezeu?” (Iov 31:13,14).
Adevăraţii credincioşi au avut întotdeauna aceste sentimente.
Afirmaţia lui Cardenal, potrivit căreia biserica ar fi fost tot timpul concubina statului, este nefondată. De pildă, desfăşurarea războiului de secesiune din S.U.A., care a dus la abolirea sclaviei, a fost influen­ţată de romanul „Coliba unchiului Tom”, scris de creştina Harriet Beecher Stowe. Referindu-se la cartea sa, aceasta a declarat: “Domnul a scris-o.”
În timp ce se împărtăşea, ea a avut o viziune în care un bătrân sclav negru era bătut la sânge de un tâlhar alb. Astfel a luat naştere povestea biciuirii unchiului Tom. Cartea a dinamitat fundamentele ideologice ale sclaviei.
Charles Spurgeon, cel mai mare predicator bap­tist din secolul trecut a militat, de asemenea, pentru abolirea sclaviei. El a scris: “Dacă sclavia nu este nedreaptă, atunci nimic nu e nedrept pe lume.” Wilberforce, creştin şi om de afaceri, a contribuit la abolirea sclaviei în Imperiul Britanic cu mult timp înaintea războiului civil din America. Lincoln – alt creştin – a promulgat Proclamaţia de Emancipare eliberându-i astfel pe sclavii din S.U.A.
Teologia eliberării, care ignoră aceste fapte, este intens susţinută şi propagată în ţările din Lumea a treia. Teoreticienii ei se pot declara creştini numai din pricina haosului ideologic existent în biserică la ora actuală.
Conform hotărârii Sfântului Oficiu al Bisericii Romano-Catolice din data de 28 iulie 1949, trebuie excomunicate următoarele categorii de catolici:
“Cei care fac parte din Partidul Comunist; 

Cei care, într-o formă sau alta, fac propagandă comunistă;

Cei care votează Partidul Comunist şi can­didaţii acestuia;

Cei care scriu în presa comunistă, o citesc şi o răspândesc;

Cei care sunt membri ai vreunei organizaţii comuniste;

Cei care aderă, la materialismul şi anticreştinismul ateismului comunist.

Cei care apără şi propagă acest ateism.

Această pedeapsă se aplică şi partidelor de orientare comunistă.”
Mulţi dintre “teologii” marxişti fac parte doar formal din Biserica Catolică, exercitând însă o mare influenţă în rândurile credincioşilor. Şi în bisericile ortodoxe se manifestă încercări de a capta în folosul comunismului energiile spirituale pe care religia le descătuşează.
Teologii eliberării susţin posibilitatea realizării unui paradis pământesc. Acest paradis este comunis­mul, căruia i se opune capitalismul.
În acest context, Biserica nu mai aşteaptă sosirea lui Isus Cristos pe norii cerului. Triumful comunis­mului echivalează cu venirea Mântuitorului. Iată de ce în România, Cehoslovacia şi alte ţări din spatele Cortinei de Fier, guvernele comuniste care Îl urăsc pe Dumnezeu îi plătesc totuşi pe preoţi.
Trebuie să precizăm însă că atât în biserica ortodoxă cât şi în cea catolică există episcopi care temându-se să nu fie absorbiţi de îngrijorările pă­mânteşti, se străduiesc să ducă o viaţă duhovnicească. Nu toţi s-au închinat lui Baal.
În ceea ce-i priveşte pe protestanţi, în şedinţa plenară din 26 februarie 1966 a Comitetului res­ponsabil de activitatea religioasă din U.S.A., con­silierul general Richard Arens a declarat:
„Am găsit până acum în conducerea Consiliu­lui Naţional al Bisericilor peste 100 de persoane care fie că au desfăşurat o activitate comunistă, fie că au adus diverse servicii comunismului. Numărul total al celor din conducerea bisericilor, care sunt afiliaţi mişcării comuniste, depăşeşte ordinul miilor.”
Iar Consiliul Mondial al Bisericilor finanţează de ani de zile gherilele comuniste din Africa.
Catolicul Gustavo Gutierrez scria în Teologia Eliberării: “Biserica trebuie să se situeze în mod clar de partea revoluţiei.” Teologul lutheran Dorothee Solie, fondatorul asociaţiei Creştinii pentru socialism, a scris: “Ne aflăm la începutul unui nou capitol de istorie creştină, care nu va putea face abstracţie de Karl Marx.”
Aceasta este situaţia de necontestat – descrisă cu sinceritate – în care se află biserica universală.
Nu am dat atenţie la avertismentul Domnului de a ne păzi de lupii îmbrăcaţi în blană de oaie. Aceştia ne ademenesc vorbindu-ne despre binele omenirii, iar mulţi dintre noi se lasă amăgiţi, uitând că cel mai rău dintre oameni poate vorbi despre cele mai frumoase lucruri.
În anul 1907, Convenţia socialiştilor germani a fost deschisă cu intonarea imnului lui Luther: “Cetate tare-i Dumnezeu”, în care cuvântul “Dumnezeu” a fost înlocuit cu sintagma “Liga societăţii”. În cadrul anumitor grupări revoluţionare se practică botezul. O astfel de grupare a propus un alt fel de serviciu de împărtăşanie, în timpul căruia pastorul să rostească: “Acesta este trupul pâinii pe care cei bogaţi o datorează celor săraci.” Grupările revoluţionare vor­beau despre “sfânta biserică comunistă”, “biserica egalitarismului în afara căreia nu există mântuire”. Prelucrarea rugăciunii “Tatăl nostru” sună astfel: “Nici un fel de stăpânire şi nici un fel de slugi – Amin. Puterea banului şi a proprietăţii vor fi abolite.” (vezi James Billington, Focul din mintea oamenilor, Basic Books, 1985).
Diavolul poate lua înfăţişarea unui înger de lumină. După venirea la putere a comuniştilor, au urmat masacre fără precedent care depăşesc în pro­porţii chiar holocaustul lui Hitler.
Preoţii care au trecut de partea comuniştilor au devenit şi ei victimele acestora. În cazul în care co­munismul va cuceri ţările Lumii a treia, promotorii teologiei eliberării vor fi aruncaţi în închisoare îm­preună cu cei care s-au opus acestei ideologii.
Comunismul desăvârşit: Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ?
Cardenal afirmă: “Pentru mine, comunismul şi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ înseamnă acelaşi lucru.”
Înţelesul cuvântului “comunism”, neraportat la nici un context, este destul de vag. Termenul este folosit pentru a defini acel sistem economic în care fiecare membru al societăţii va lucra în funcţie de capacitatea sa şi va fi retribuit conform necesităţilor sale. Nu va mai exista nici un fel de stat iar lumea nu va mai fi împărţită în diferite ţări şi clase sociale, da­torită formei de proprietate colective asupra mijloace­lor de producţie.
Presupunând că acest ideal s-ar putea materializa – unde Se situeză Dumnezeu în raport cu această societate? De ce este considerată ea ca echivalent al Împărăţiei lui Dumnezeu? Cum ar putea trăi în Împărăţia lui Dumnezeu un popor de atei sau chiar de oameni care Îl urăsc şi Îl batjocoresc pe Dumnezeu?
Scriptura spune că atunci când Împărăţia va fi a Domnului “toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul: toate familiile Neamurilor se vor închina înaintea Ta” (Palmul 22:27).
Statul nu îşi va înceta existenţa în societatea din Împărăţia lui Dumnezeu. Poporul sfinţilor Celui Preaînalt va stăpâni peste această Împărăţie (Daniel 7:27).
Împărăţia lui Dumnezeu nu este creaţia vre­unui partid politic, ci a lui Isus, Fiul omului (Matei 16:28).
Evident, nu va mai exista nici una dintre actualele plăgi sociale precum războiul, foametea, epidemiile, poluarea, nedreptatea, exploatarea, rasismul etc. Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă neprihănire, pace, dragoste, bucurie şi respectarea dreptului de proprietate al fiecăruia asupra casei şi grădinii sale (Ioan 14:2).
Dacă pretinde că e proroc, părintele Cardenal ar trebui să ştie ceea ce a prorocit cu mult înainte profetul Mica: “În vremurile de pe urmă, fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui” (Mica 4:1,4). Profetul Isaia întăreşte această idee: “Nu vor zidi case pentru ca altul să locuiască în ele. Nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul” (Isaia 65:22). Astfel, Scriptura se pronunţă în favoarea proprietăţii private.
Cum ar arăta în realitate desăvârşita societate comunistă? Perfecţiunea – aşa cum ne-a fost dat să o experimentăm – reprezintă atingerea celui mai înalt nivel al artei.
Comunismul desăvârşit – descris ca o eliberare economică, ca o întronare a libertăţii, a păcii şi a jus­tiţiei – s-ar putea realiza numai prin aplicarea unei politici adecvate schimbării în bine a societăţii.
Dar politica dusă de comunişti până acum s-a sol­dat cu întemniţarea, torturarea şi terorizarea a sute de milioane de oameni într-o perioadă de cel mult şaptezeci de ani. Cum ar fi posibil ca folosindu-se astfel de metode să se ajungă la o societate a dreptăţii, a toleranţei şi a dragostei?
Comunismul creştin nu poate fi acceptat nici măcar ca utopie! Teologia revoluţiei este de o evi­dentă absurditate, reprezentând o contradicţie în termeni.
“Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Cristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?” (2 Corinteni 6:14-15)).
“Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona“ a spus Isus. Alege astăzi cui vrei să-i slujeşti.

 

NOTE BIBLIOGRAFICE

 

Abrevierile folosite în aceste note includ:
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Ediţie completă critic-istorică – opere, scrieri, scrisori – pentru Institutul Marx-Engels din Moscova, publicat de David Rjazanov (Frankfurt pe Main: Marx-Engels archiv, 1927) menţio­nată sub numele MEGA.
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere – Berlin: Dietz Verlag, 1974 menţionată sub numele MEW. Numărul volumului este în cifre romane, numărul paginii este în cifre arabe.
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere culese (New York: International Publishers 1974) menţionată sub numele CW.
Capitolul I
1. Karl Marx und Friedrich Engels, “Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie” (Critique of the Hege­lian Philosopby of Law), Introduction I, i (l), MEGA, pp. 607, 608.

2. Rev. Paul Oestreicher, Sermons from Great St. Mary’s (London: Fontana, 1968), pp. 278-280.

3. Karl Marx, “Die Vereinigung der Gläubigen mit Christo” (The Union of the Faitbful with Christ), “Werke” (Works) (MEW), Suplement, I, p. 600.

4. Karl Marx, „Betrachtung eines Junglings bei der Wahl eines Berufes” (Coasiderations of a Young Man on Choosing His Career), in ibid., p. 594. Vezi şi Payne, Robert, Marx (New York: Simon & Schuster, 1968), p. 34.

5. Karl Marx, „Archiv für die Geschichte des Sozialismus und der Arbeiterbewegung” (Archives for the History of Socialism and the Workers’ Movement), MEGA, I, i (2), pp. 182, 183.

6. Karl Marx, “Des Verzweiflenden Gebet” (Invocation of One in Despair), ibid, p. 30.

7. Ibid., pp. 30, 31.

8. Quoted in “Deutsche Tagespost”, West Germany, December 31, 1982.

9. Bakunin, Works, Vol. III (Berlin, 1924), p. 306.

10. Karl Marx, “Spielmann” (The Player), op, cit, Deutsche Tagespost, pp. 57, 58.

11. Karl Marx, Oulanemn, Act 1, Scene 1, in ibid., p. 60.

12. Ibid., Act 1, Scene 2, p. 63.

13. Ibid., Act 1, Scene 3, p. 68.

14. Karl Marx, Louis Bonaparte (The 18th Brumaire), MEW, VIII, p. 119.

15. MEW, I, p. 344; I, p. 380; XXVII, p. 190; VI, p. 234.

16. Quoted in B. Brecht, Works, Vol. I (Frankfurt, 1979), p. 651.

17. Op. cit., Marx, Oulanem,

18. Ibid.

19. MEW, XXX, p. 359.

20. Paul Goma, Piteshti.

Capitolul II

1. Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to his father, MEW XXX, p. 218.

2. Ibid., Heinrich Marx, Letter of February 10, 1838 to Karl Marx, p. 229.

3. Ibid., Heinrich Marx, Letter of March 2, 1837 to Karl Marx, p. 203.

4. Ibid., Karl Marx, Hegel, pp. 41, 42.

5. Quoted in Deutsche Tagespost, West Germany, December 31, 1982.

6. Op. cit., MEW, XXX, Karl Marx, „Das Bleiche Mädchen” (The Pale Maiden), pp. 55-57.

7. Müllern-Schönhausen, The Solution of the Riddle, Adolf Hitler.

8. Op. cit, MEW, III, Karl Marx, “Ueber die Differenz der Demokritischen und Epikureischen Naturphilosophie Vorrede” (The Difference Between Democritus´ and Epicurus´ Philosophy of Nature, Foreword), p. 10.

9. Jenny von Westphalen, “Mohr und General, Erinnerungen an Marx und Engels” (The Moor and the General, Remembrances about Marx and Engels) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 273, 274.

10. Op. cit., Payne, p. 317.

11. Ibid.

12. Karl Marx, Die Rheinische Zeitung (Rhine Newspaper), “Der Komunismus und die Ausburger Allgemei­ne Zeitung” (Communism and the Augsburger Allgemeine Newspaper), MEGA, I, i (1), p. 263.

13. Moses Hess, Letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i, (2), p. 261.

14. Ibid., Georg Jung, Letter of October 18, 1841 to Arnold Rüge, pp. 261, 262.

15. Karl Marx, “Zur Kritik der Hegeischen Rechtsphilosophie Einleitung” (Critique of the Hegelian Philosophy of Law), Introduction, MEGA, I, i (1), p. 614.

16. MEW, I, p. 372.

17. Ibid., p. 386.

18. Hans Enzensberger, “Gespräche mit Marx und Engels” (Conversations with Marx and Engels) (Frankfurt-am-Main: Insel Verlag, 1973), p. 17.

19. James Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics, Vol. XI (New York: Charles Scribner’s Sons, 1921), p. 756.

20. Mikhail Bakunin, God and the State (New York: Dover Publications, 1970), p. 112.

21. Roman Gul, Dzerjinskii, published by the author in Russian (Paris, 1936), p. 81.

22. Op. cit., Enzensberger, p. 407.

23. Pierre-Joseph Proudhon, “Philosophie de la Misère” (The Philosophy of Misery) (Paris: Union Gene­rale d´Editions, 1964), pp. 199, 200.

24. Ibid., pp. 200, 201.

25. Paul Garns, History of the Devil (East Brunswick, N.J.: Bell Publishing Co.), p. 435.

26. Heinrich Heine, Works, Vol. I, p. LXIV.

27. Charles Boyer, The Philosophy of Communism (10: The Political Atheism of Communism by Ingino Giordani) (New York: Fordham University Press, 1952), p. 134.

28. Op. cit., Marx, Spielmann, pp. 57, 58.

29. Jerry Rubin, Do It (New York: Simon & Schuster, 1970), p. 249.

30. Karl Marx, “Menschenstolz” (Human Pride), MEGA, I, i (2), p. 50.

31. Ibid., Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to bis father, p. 219.

32. Ibid., Georg Jung, Letter of October 18, 1841 to Arnold Rüge, pp. 261, 262.

33. Arnold Künzli, “Karl Marx, Eine Psychographie” (Karl Marx, a Psychogram) Zürich: Europa Ver­lag, 1966).

34. David Rjazanov, Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist (“Karl Marx als Denker, Mensch und Revolutionär”) (New York: International Publishers, 1927).

35. Rolv Heuer, “Genie und Reichtum” (Genius and Ricbes) (Vienna: Berteismann Sachbuchverlag, 1971), pp. 167, 168.

36. Karl Marx, Letter of February 27, 1852 to Friedrich Engels, MEW, XXVIII, p. 30.

37. Ibid., Friedrich Engels, Letter of March 2, 1852 to Karl Marx, p. 33.

38. Ibid., Karl Marx, Letter of March 8, 1855 to Friedrich Engels, p. 438.

39. Karl Marx, Letter of December 2, 1863 to Friedrich Engels, MEW, XXX, p. 376.

Capitolul III
1. Franz Mehring, ”Karl Marx – Geschichte seines Lebens” (Karl Marx – Story of His Life) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 99, 100.

2. Ibid., p. 97.

3. Ibid., p. 100.

4. Bruno Bauer, Letter of December 6, 1841 to Arnold Rüge, MEGA, I, l (2), p. 263.

5. A. Melskii, “Evangelist Nenavisti” (The Evangelist of Hate, Life of Karl Marx) (Berlin: Za Pravdu Publishing House, 1933, in Russian), p. 48.

6. Friedrich Engels, “Dialektik der Natur, Einleitung” (Dialectics of Nature, Introduction), MEW, XX, p. 312.

7. Friedrich Engels, poem probably written in early 1837, MEGA, I, ii, p. 465.

8. Ibid., Friedrich Engels, Letter of July 1839 to the Graber brothers, p. 531.

9. Friedrich Engels, “Schelling und die Offenbarung” (Schelling and Revolution), MEGA, pp. 247 – 249.

10. Karl Marx and Frederich Engels, Selected Works (London: Lawrence and Wishart, 1958), p. 52.

11. Ossip Flechtheim, The Communist Party of Germany in the Weimar Republic (Offenbach, 1948).

12. Op. cit., Künzli, p. 187.

13. Bertram Wolfe, Marxism – One Hundred Yearsin the Life of a Doctrine (New York: The Dial Press, 1965), p. 32.

14. Karl Marx and Friedrich Engels, The Russian Menace to Europe (Glencoe: The Free Press, 1952), p. 63.

15. Quoted in op. cit., Wolfe, Marxism.

16. Engels, MEW, VI, p. 176.

17. Deutschland Magazine, February 1985.

18. Quoted by Nathaniel Weyl, Karl Marx: Racist (New Rochelle, N.Y.: Arlington House).

19. Karl Marx, MEW, XXXV, p. 122.

20. Chushichi Tsuzuki, The Life of Eleanor Marx (Oxford: Clarendon Press, 1967), p. 85.

21. Frederick Tatford, The Prince of Darkness (Easlbourne: Bible and Advent Testimony Movement, 1967).
Capitolul IV
1. Sergius Martin Riis, Karl Marx, Master of Fraud (New York: Robert Speller, 1962), p. 11.

2. Edgar Marx, Letter of March 31, 1854 to Karl Marx, MEW, II, p. 18.

3. Jenny Marx, Letter (dated after August 11, 1844) to Karl Marx, MEW, suppl, Vol. I, p. 652.

4. Franz Mehring, Karl Marx – The Story of His Life (New York: Covici, Friede, 1935), p. 18.

5. Op. cit., Mehring, p. 32.

6. Karl Marx, Letter of May 20,1882 to Friedrich Engels, MEW, XXXV, p. 65.

7. Walter Kaufmann, Hegel (Garden City: Doubleday, 1965), p. 288.

8. V. Illitch Lenin, Complete Works (Moscow: Political Literature Publishing House, 1964, in Russian), Vol. 8, pp. 226, 227.

9. Ibid., Vol. 45, p. 86.

10. Ibid., Vol. 54, pp. 86, 87.

11. “Budilnik”, Russia, No. 48, of 1883. Quoted in The New Review, New York: 140/1980, p. 276.
Capitolul V
1. George Katkov, The Trial of Bukbarin (London: B. T. Batsford, Ltd., 1969), 1, p. 29.

2. Roy Medvedev, Let History Judge (New York: Alfred Knopf, 1971), p. 183.

3. F.J. Raddatz, Karl Marx (Berlin, 1925), p. 32.

4. Boris Souvarine, Stalin.

5. MEW, XXVII, p. 292.

6. Milovan Djilas, Strange Times, “Kontinent”, 33, p. 25.

7. Ibid.

8. Svetlana Alliluyeva, Twenty Leiters to a Friend (London: Hutchinson, 1967), pp. 64 ff.

9. Paloczy Horvath, Stalin (Germany: Bertelmannsverlag).

10. Abdurakhman Avtorkhanov, Criminals in Bolsbevism (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, in Russian), Grani No. 89-90, pp. 324, 325.

11. Abdurakhman Avtorkhanov, The Provenience of Partocracy (Frankfiut-am-Main: Possev Verlag, 1973, in Russian), pp. 198-201.

12. Express, Paris, October 6, 1979.

13. Tempo, Italy, November 1, 1979.

14. P. Underwood, The Vampire’s Bedside Companion (Frewin).

15. H. Knaust, The Testament of Evil.

16. Manfred Zach, Mao Tse-tung (Esslingen: Bechtle Verlag, 1969), p. 13.

17. Aleksandr I. Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago (New York: Harper & Row, 1973), Vol. I-II, p. 173.

18. MEW, V, p. 457.

19. Ibid., XXXI, p. 191; XXV, p. 179.

20. Ibid., VI, p. 283; VI, p. 286; VI, p 279.

21. Lenin, Collected Works, Vol, 32, p. 281.

22. Russkaia Misl (Russian Thought), Paris, March 13, 1975, in Russian.

23. Rev. Dr. I Nahyewsky. “Spomyny Polovoho Dykhovnyka”, America, October 7, 1982, Vol. LXXI, No. 176, pp. 4, 18.

24. V. Ulych Lenin, Military Correspondence (Moscow, 1954), p. 148.

25. Trotsky, Stalin, quoted in Novii Journal, 158, p. 85.

26. Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work (Paris: Somogy), p. 8.

27. Ibid, pp. 188-190.

28. Auster Crowley, The Book of Thoth (Berkeley: Koshmarin Press, 1904), p. 97.

29. Ibid., pp. 134, 135.

30. Ibid., p. 137.

31. “Sovietskaia Molodioj” (Soviet Youth), Moscow, February 14, 1976, in Russian, Let Thy Kingdom Be Destroyed, p. 4.

32. “Rhein-Neckar Zeitung” (Rhine-Neckar Newspaper), Heidelberg, February 5, 1968, „Kultusminister antwortet Studentenpfarrer” (Minister of Cults Answers Youth Pastor).

33. Paris-Match, December 10, 1982.
Capitolul VI
1. “Kommunism Uzvara” (Victory of Communism), Riga, April 1974, in Lithuanian.

2. Anatolij Levitin-Krasnov, „Böse Jahre” (Evil Years) (Luceme: Rex-Verlag; 1977), pp. 144, 145.

3. “Prasvoslavnaia Rus” (Orthodox Russia), San Francisco, No. 20, 1977, in Russian, Satanist Worshippers, pp. 9-12.

4. D. Bacu, Piteshti (Madrid: Colecţia Dacoromania, 1963, in Romanian), pp. 71, 187.

5. “Cuväntul Romänesc”, Canada, February 1980.

6. Hermann Hartfeld, Irina (Chappaqua, N. Y.: Christian Herald Books, 1981).

7. Theories of Surplus Value, p. 375.

8. A. Reghelson, The Tragedy of the Russian Church.

9. Catacombes, France, September 1980.

10. Salu Ndebele, Guerrilla for Chist (Old Tappan, N.J.: Fleming H. Revell), pp. 9, 10.

11. Impact, Switzerland, February 1981.

12. Chronicle of the Lithuanian Catholic Church, No. 44, 1981.

13. Priest Dudko, “O Nashem Upovanti” (About Our Hope) (Paris: YMCA) Press, 1975, in Russian), p. 51.

14. Igor Shafarevitch, “La Legislation sur la Religion en URSS” (Religious Legislation in the URSS) (Paris: Seuil, 1974, in French), pp. 67-71.

15. Sheila Ostrander and Lynn Schröder, Psychic Discoveries Behind the Iron Curtain (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice Hall, 1970).

16. ,,Novie Russkoie Slovo” (New Russian Language), New York, July 30, 1975, in Russian, Parapsychology in the USSR, p. 2.

17. MEW, II, p. 9.

18. Bakunin, Works, Vol, III, p. 206.

19. Quoted in Arnold Künzli, Karl Marx, a Psychography (Vienna, 1966), p. 403.

20. MEW, XXVII, p. 107.

21. MEW, XXXII, p. 351.

22. Konrad Low, Why Communism Fascinates (Germany: Deutscher Institute Verlag, 1983).

23. Christian News, March 4, 1985.
Capitolul VII
1. Montgomery Hyde, Stalin (London: Rupert Hart-Davis), pp. 28, 29.
2. Karl Markus Michel, “Politische Katechismen: Volney, Kleist, Hess” (Political Doctrines: Volney, Kleist, Hess) (Frankrurt-am-Main: Insel Verlag, 1966); Moses Hess, Red Catechism for the German People, pp. 71-73.

3. Hess, Letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i (2), p. 261.

4. Jung, Letter of October 18, 1841 to Arnold Rüge, ibid.

5. Moses Hess, Rome and Jerusalem (New York: Philosophical Library, 1958), p. 10.

6. Ibid, p. 15.

7. Moses Hess, „Ausgewählte Schriften” (Selected Works), Rome and Jerusalem (Cologne: Melzer-Verlag, 1962), p. 229.

8. Ibid., p. 18.

9. Ibid., p. 27.

10. Hess, Ausgewählte Schriften, ibid., pp. 236, 237.

11. Ibid., p. 308.

12. Ibid., p. 243.

13. Ibid, p. 324.

14. “Kommunistisches Bekenntnis in Fragen und Antworten” (Communist Credo in Questions and Answers), ibid., p. 190.

16. “Die Eine und Ganze Freiheit” (The One and Only Total Freedom), ibid., p. 149.

15. “Philosophie der Tat” (The Philosophy of Action), ibid., p. 138.

17. Edmund Silberner, Moses Hess (Leiden: Brill, 1966), p. 31.

18. Ibid., p. 32.

19. Ibid., p. 121.

20. Ibid., p. 421.

21. Op. cit., Dudko, p. 53.

22. Op. cit., Silberner, p. 421.

23. Ibid.

24. Ibid., p. 418.

25. Moses Hess, “Philosophische Sozialistische Schriften, 13, Ueberdas Geldwesen” (Philosophical Socia­list Writings. About the Monetary System)(Berlin: Akademie-Verlag), 1961, p. 345.

26. Hess, Rome and Jerusalem, ibid., p. 44.

27. Ibid., p. 10.

28. Moses Hess, “Briefwechsel” (Correspondence), Letter of December 9, 1863 to Lassalle (The Hague: Mouton & Co., 1959), p. 459.

29. Karl Marx, „Das Kapital” (The Capital), MEX, XXIII, p. 779.

30. G. W. F. Hegel, “Werke. Fragment über Volksreligion und Christentum” (Works. Fragment on Populär Religious Beliefs and Christianity)(Frankfurt-am-Main: Suhrkamp Verlag. 1971), I, pp. 35, 36.

31. U. Steklov, M. A. Bakunin. His Life and Activity (Moscow: Literature Publishing House, 1937), Vol. 3, p. 435.

32. Quoted from The Catechism of the Revolutionist by Dostoyevski in his Complete Works, Vol. 12, p. 194.

33. Ibid., The Demons, Vol. 10, p. 312.

34. Ibid., p. 322.

35. Ibid., p. 324.

36. Volodin, Tchernishevsky, or Netchaiev (Moscow: Koriakin and Pleeman, 1976), p. 247.

37. V. Burtsev, During 100 Years: Compendium of the History of Political and Social Movements in Russia (London, 1897), p. 94.

38. Op. cit., Volodin, p. 223.

39. E. S. Vilenskaia, Revolutionist Underground in Russia (Moscow, 1965), p. 398.

40. Volodin, Loc. cit.

41. Tchernishevsky, Complete Works (Moscow, 1939), Vol. 1, p. 8.

42. “Russkaia Misl”, November 17, 1983.

43. Op. cit., Volodin, p. 155.

44. P. F. De Villemarest, “Les Pourvoyeurs du Goulag” (Gulag Overseers) (Geneva: Famot, 1976, in French), Vol. III, pp. 233ff.
Capitolul VIII
1. Dr. Lawrence Pazder, Michelle Remembers (New York: Condon & Littes, 1982).

2. Selections from Nietzsche (New York: Viking, 1954), p. 600.

3. Weekly World News, February 2, 1983.

4. Iuni Kommunist, Moscow, December 1984.

5. David Rjazanov, “Karl Marx als Denker, Mensch und Revolutionär” (Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist) (Vienna: Verlag für Literatur und Politik, 1928), pp. 149, 150.

6. Op. cit., Künzli, p. 352.

7. Moshe Glickson, The Jewish Complex of Karl Marx (New York: Herzl Press, Pamphlet No. 20,1961), p. 40.

8. Op. cit., Künzli, p. 361.

9. Ibid., pp. 323, 373.

10. Karl Marx, Letter of January 16, 1861 to Lassalle, MEW, XXX, p. 578.

11. Op. cit., Payne, p. 306.

12. William Tyndale, Works (Parker So., 1849), quoted by the Oxford English Dictionary (Oxford: Claren­don Press, 1933), Vol. VIII, p. 735.

13. William Shakespeare, Complete Works (Glenview: Scott, Foresman, 1973), Midsummer Night’s Dream, Act II, Scene I, 33-34, p. 189.

14. Svenska Dagbladet (Swedish Daily News), Stockholm, January 17, 1948, “An Unforgettable Night”, by Alexei Stjusev, in Swedish.

Capitolul IX
1. Op. cit., Solzhenitsyn, Vol. III-IV, p. 10.

2. “Nauka I Religia” (Science and Religion), Moscow, December 1976, in Russian, Vol. 12, pp. 73-76.

Capitolul X

1. “Idea”, June 3, 1983.

2. “Osservatore Romano”, September 17, 1978.

3. Quoted in Gerhard Zacharias, The Cult of Satan and The Black Mass.

Apendice
1. “INF of Aide à l´Eglise en Détresse”, April-June 1980.

 

Satanismul

 

 

 

SEMNELE VREMURILOR: CHRISLAMUL

 

Bisericile din Statele Unite au participat la un program sponsorizat de Alianţa Interfaith. Acesta presupunea ca bisericile să citească pe 26 iulie nişte pasaje din Coran în timpul programului lor de duminică. Făcând acest lucru, ei au plănuit să transmită „ un mesaj atât celor de aici de acasă, cât şi lumii arabe şi musulmane în ceea ce priveşte respectul nostru pentru Islam.” Aceste lecturi, spun susţinătorii, vor „contracara bigotismul musulman şi stereo­tipurile negative care au izbucnit în ţară în ultimii ani şi au condus la prejudecăţi, neîncredere şi  în unele cazuri, la violenţă.” Aceste fapte au fost precedate de semnarea unei scrisori, redactată de către Centrul Yale pentru Credinţă şi Cultură, în care se afirmă că pacea lumii depinde de recunoaşterea de către musulmani si creştini a lui Allah şi a lui Dumnezeu din Biblie ca fiind acelaşi Dumnezeu. Această scrisoare, intitulată Să-l iubim împreună pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru (Loving God and Neighbour Together) a fost scrisă ca răspuns la un document semnat de 138 de lideri musulmani intitulat Un cuvânt impreună între noi şi voi (A common word between us and you).

 

Este bine să fim prietenoşi cu oamenii mulsulmani şi să căutam să le arătăm dragostea lui Dumnezeu pentru ei prin Isus Mesia, dar nu este deloc bine să introducem Coranul în programele noastre creştine de închinare. Coranul, scris cu 600 de ani după evenimentele înregistrate în Noul Testament, neagă în mod clar esenţa mesajului Evangheliei creştine, pe Isus Mântuitorul care a murit pentru păcatele noastre şi a înviat din morţi ca să ne dea viaţa veşnică. Coranul spune că Isus este o fiinţă creată – Sura 3:59: „Sura” reprezintă un capitol din Coran –  că nu El, ci un alt om, a murit pe cruce în locul Lui (Sura 4:157-158). În concepţia islamică Isus nu e Dumnezeu întrupat; de fapt Coranul spune că oricine crede acest lucru va fi aruncat în iad. (Sura 5:73). Aceste câteva versete din Coran ne arată ca Islamul se încadrează în categoria „antichrist.” În 1 Ioan 2:22-23 se spune: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl.” 1 Ioan 4:2-3 spune : „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.”

 

A-L nega pe Fiul însemnă a nu-L avea nici pe Tatăl. De aceea Allah şi Dumnezeul Bibliei nu sunt unul şi acelaşii. În lumina celor spuse mai sus nu ar trebui să ne surprindă faptul că oridecâteori are posibilitatea, Islamul persecută întotdeauna mai mult sau mai puţin creştinii şi manifestă ostilitate faţă de poporul evreu şi faţă de Israel. În continuare, vă prezentăm exemple în legatură cu aceste lucruri care sunt profeţite pentru zilele de pe urmă.

 

Pentru mai multe informaţii despre acest subiect, solicitaţi-ne articolul Biblia sau Coranul? afişat pe site-ul http://www.lightforthelastdays.co.uk. De asemenea avem şi un răspuns pregătit de către organizaţia Barnabas Fund la documentul Un cuvânt împreună redactat de către învăţaţii musulmani.

  

 

ISRAELUL MODERN ȘI PROFEȚIA BIBLICĂ 

În secolul al XIX-lea Horatius Bonar, cleric al Bisericii Scoţiei, predicator şi compozitor de imnuri creştine, afirma plin de convingere că poporul evreu se va reîntoarce în Israel: „Cred că fiii lui Avraam (poporul Israel) vor recăpăta Pales­tina care va fi din nou roditoare, pustia şi locul uscat se vor veseli pentru ei, iar deşertul se va bucura şi va înflori ca trandafirul” În acele vremuri, sub influenţa lui Robert Murray M’Cheyne şi a fraţilor Andrew şi Horatius Bonar, Biserica Anglicană agrea perspec­tiva reîn­toarecerii poporului evreu în Israel şi o considera un semn al revenirii lui Mesia Isus.

Situaţia se schimbă dramatic în aprilie 2013. Biserica Scoţiei publică un comunicat intitulat „Moştenirea lui Avraam? Un raport privind Ţara Făgăduinţei” care pune sub semnul întrebării legitimi­tatea evreilor asupra ţării, afirmând că <<Promisiunile făcute lui Israel nu au fost destinate să fie inter­pretate în mod literal sau aplicate unui teritoriu geografic bine definit… „Ţara Făgăduinţei” – menţionată în Biblie – nu este un loc anume, ci o metaforă despre cum vor decurge lucrurile în poporul lui Dumnezeu. Această „ţară promisă” poate fi înfiinţată sau construită oriunde>>. Raportul critică ideea larg răs­pândită printre creştini şi evrei că Biblia susţine statul evreiesc Israel. Astfel, se contestă faptul că statul modern Israel este împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam şi urmaşilor săi Domnul S-a arătat lui Avram şi i-a zis: Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale. (Geneza 12:7)

 

Raportul afirmă că poziţia geogra­fică a ţării este echivocă şi oricum, această întinderea de pământ a fost dată condiţionat poporului evreu, ţara fiind a Domnului, lăsată a fi îngrijită şi locuită potrivit instruc­ţiunilor Lui. Mai departe, sunt citaţi un număr de scriitori antisionişti ce susţin ideea că Israel şi sionismul acţionează în mod injust împotriva populaţiei palestiniene. Aşadar, actualul stat Israel nu ar acţiona potrivit instrucţiunilor lui Dumnezeu, ca urmare, nu are nici o jus­­tificare teologică la existenţă.

 

Raportul pune la îndoială faptul că proorocii din vremurile îndepărtate, cum a fost Ezechiel, făceau referire la evenimentele sociale din zilele noastre atunci când vorbeau despre „munţii neroditori ai lui Israel” care vor produce roadă sau „aşezările ruinate” care vor fi reconstruite de poporul evreu, revenit din exil. Parcurgând raportul, ajungem la concluzia că evenimentele care se derulează astăzi în statul modern Israel sunt aleatoare, accidente ale istoriei fără nici o legătură cu profeţiile biblice. De aceea, orice pretenţie sionistă asupra ţării nu este validă şi nu există justificare teologică pentru existenţa legală a statului modern Israel. Aceasta este şi perspectiva adoptată de teologii pro-palestinieni care, mai mult, avansează şi ideea că Israel, neavând nici un drept politic la existenţă, trebuie înlocuit cu un stat palestinian (cu ocazia constituirii OEP – Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei – a fost adoptat programul cunoscut sub numele de Carta Palestiniană, care afirma dreptul unic al poporului palestinian asupra teri­toriului întregii Palestine).

 

Acest raport reflectă curentul care predomină astăzi în creştinismul contemporan, şi anume „teologia înlocuirii”. În conformitate cu aceast punct de vedere, Noul Legământ înlocuieşte şi anulează Legământul Mozaic din perioada Vechiului Testament. Prin urmare, atât legământul cu Israel cât şi prorociile biblice referitoare la revenirea poporului evreu în Israel, nu trebuie înţelese ad litteram, deoarece Biserica este moştenitoarea promisiunilor făcute de Dumnezeu copiilor lui Israel. Astfel, conform acestei teorii, versetul din Isaia – El va înălţa un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda de la cele patru capete ale pământului. (Isaia 11:12) – se referă la adunarea popo­rului din Împărăţia lui Dumnezeu (Biserica), ca şi versetul din Luca 13:29: Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cei care studiază perspectiva istorică a Scripturii în mod literal, consideră că legământul lui Dumnezeu cu Israel rămâne valabil. De aceea, reîntoarcerea poporului evreu în ţara Israel este semnificativă în lumina legământului lui Dumnezeu cu Israel şi împlinirea proorociei biblice.

 

În Geneza 15 şi 17, Dumnezeu a promis lui Avraam că va avea o seminţie numeroasă şi că urmaşii lui vor moşteni ţara Canaan/Israel:Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine. Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor” (Geneza 17:7-8) Potrivit textului din Deuteronom 28, ascultarea de Domnul va face ca poporul să stăpânească ţara în pace şi să fie binecuvântat cu recolte îmbel­şugate. Israel, protejat de Domnul împotriva duşmanilor săi, va fi o lumină pentru neamurile din jur. În schimb, dacă poporul va alege să să se închine la idoli şi va nesocoti poruncile Domnului, nenorocirile se vor abate peste el şi blestemele îl vor duce în robie, exil. După ce aţi fost atât de mulţi ca stelele cerului, nu veţi mai rămâne decât un mic număr, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului Dumnezeului tău. După cum Domnul Se bucura să vă facă bine şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească; şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire. Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă: şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră. (Deuteronomul 28:62-64)

 

Deşi această judecată aspră a avut loc, poporul va reveni în ţară, la vremea hotărâtă de Dumnezeu: Chiar dacă ai fi risipit până la cealaltă margine a cerului, chiar şi de acolo te va strânge Domnul Dumnezeul tău şi acolo Se va duce să te caute. Domnul Dumnezeul tău te va aduce în ţara pe care o stăpâneau părinţii tăi şi o vei stăpâni; îţi va face bine şi te va înmulţi mai mult decât pe părinţii tăi. (Deuteronomul 30:4-5) Din relatarea biblică a istoriei Israelului ne dăm seama de modul cum funcţionează cele două principii – binecuvântarea şi blestemul. La apogeul domniilor regilor David şi Solomon, poporul evreu a reuşit, pentru o scurtă perioadă de timp să‑şi întindă graniţele ţării peste întreg teritoriul făgăduit de Dumnezeu (2Samuel 8:3, 1Regi 4:21) Însă, frecvent, neas­cultarea de Domnul şi închinarea la dumnezei străini au avut ca rezultat diminuarea puterii statului şi în consecinţă, exilul babilonian (2Cronici 36:14-21). Cu toate acestea, după 70 de ani de exil, în concordanţă cu prorociile făcute de Isaia şi Ieremia, împăratul persan Cirus emite un edict prin care evreii sunt liberi să se repatrieze şi totodată să‑şi reconstruiască Templul. (Isaia 44:24-45.13, Ieremia 29:10-14, Ezra 1:1-4). Legământul cu Avraam a fost împlinit.

 

În timpul exilului babilonian, Daniel este desemnat de Dumnezeu să vorbească în numele Lui. Daniel se roagă pentru revenirea în ţara natală, restaurarea lui Israel şi reconstrucţia Templului din Ierusalim. El constată că cei 70 de ani de captivitate profeţiţi de Iere­mia se apropie de sfârşit. (Daniel 9).Dumnezeu i-a revelat eveni­mentele ce se vor petrece în viitor: restau­rarea Israelului, recon­struirea Ierusalimului şi a Templului. El a mai primit şi mesajul că Mesia va veni în zilele în care va fiinţa cel de-al doilea Templu După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit (moarte violentă), şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile.(Daniel 9:26) Această proorocie, precum şi altele, s-a împlinit la venirea lui Mesia Isus ca rob al durerii şi suferinţei care a luat asupra Lui păcatele lumii (Isaia 53.6). După învierea lui Mesia şi mesajul predicat de Evanghelie, Dumnezeu a îngăduit Israelului o perioadă de 40 de ani în care să primească învăţătura lui Mesia şi Noul Legământ. Mulţi au intrat în Noul Legământ, însă con­ducătorii reli­gioşi ai vremii s-au împotrivit.

 

În anul 70 d.Hr. romanii au dărâmat templul şi astfel s-a împlinit proorocia lui Daniel cu privire la cetatea (Ierusalim) şi Sfântul Locaş (Templul), eveni­mente derulate după venirea lui Mesia. Proorocia din cartea Daniel lasă să se vadă că Mesia va veni ca rob al durerii (menţiune pe care o găsim în Isaia 53), va muri ca jertfă pentru păcatele noastre şi se va ridica din morţi. Acest dezastru a fost un motiv în plus pentru care Isus, la intrarea triumfală în Ierusalim, plânge cu amar soarta cetăţii: Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată. (Luca 19:41-44).

 

„Vremea când ai fost cercetată” înseamnă vremea în care Mesia a venit la tine. Astfel, Isus stabileşte legătura dintre viitoarea distrugere a Ierusalimului şi respingerea Lui ca Mesia. Domnul Isus a vorbit şi despre consecinţele ce vor decurge din risipirea poporului evreu, după căderea Ierusalimului:Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentru că va fi o strâmtorare mare în ţară şi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor. (Luca 21:20-24).

 

În anul 70 d.Hr. romanii au dărâmat Templul, nimicind Ierusalimul. Cu toate acestea, evreii au rămas un po­por distinct în istorie, aşa cum proorocii au și precizat; Ieremia a spus că atâta vreme cât soarele, luna şi stelele vor străluci pe cer, Israel va rămâne o naţiune. (Ieremia 31:35-36) Aşa cum a spus Domnul Isus, Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până la împlinirea vremii neamurilor, când „smo­chinul” (simbolul naţiunii Israel) va înflori din nou:Şi le-a spus o pildă: Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până când se vor împlini toate aceste lucruri. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. (Luca 21:29-33) Acest simbol al naţiunii Israel se regăseşte şi în textele din Ieremia 24, Osea 9:10 şi Ioel 1:7.

 

În textul din Luca 13:16-9 (Pilda smochinului neroditor), Domnul Isus vorbeşte despre lipsa roadelor neprihănirii lui Dumnezeu în poporul evreu şi judecata care se va abate peste Israel. Când a blestemat smochinul ca să se usuce (Matei 21:19), Domnul Isus a dorit să arate că viaţa naţiunii Israel este pe cale de a fi spulberată. Înflorirea smochinului este un semn al renaşterii vieţii naţiunii Israel şi al marelui eveniment care va urma – revenirea lui Mesia.

 

Un document al Bisericii Primare, „Apocalipsa lui Petru”, scris prin anul 135 d.Hr. în timpul revoltei lui Bar Kohba (după ce răscoala a fost reprimată, ţara a fost pustiită şi evreii au fost exilaţi, împrăştiaţi în lume), identifică în mod clar smo­chinul cu Israel şi vremea reclădirii lui cu zilele sfîrşitului:„Când Israel va fi iar o naţiune, atunci vor veni zilele din urmă – (ca într‑o parabo­lă) cu un smochin: cum i‑au dat ramurile şi au apărut smochinele, aşa va fi sfârşitul… Nu ai înţeles că smochinul este casa lui Israel?”. Zilele din urmă sunt legate de cele în care poporul evreu va reveni în ţară. În Ieremia 31:10 citim: Ascultaţi cuvântul Domnului, neamuri, şi vestiţi-l în ostroave depărtate! Spuneţi: „Cel ce a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma.

 

În Ezechiel 36-37 apar profeţiile ce privesc restaurarea fizică şi spirituală a Israelului Iar voi, munţi ai lui Israel, veţi da crengi şi vă veţi purta roadele pentru poporul Meu, Israel, căci lucrurile acestea sunt aproape să se întâmple. Iată că vă voi fi binevoitor, Mă voi întoarce spre voi, şi veţi fi lucraţi şi semănaţi. Voi pune să locuiască pe voi oameni în mare număr, toată casa lui Israel, pe toţi! Cetăţile vor fi locuite şi se vor zidi iarăşi dărâmăturile. (Ezechiel 36:8-10) Această profeţie descrie transfor­mările pe care le va suferi Israel, care, dintr-un ţinut arid, cu puţini arbori, şi cetăţi părăsite, va deveni o ţară roditoare „ca şi grădina Edenului”.

 

În secolul al 19-lea, pionierii sionişti ce au emigrat în Palestina din Rusia şi Ucraina au cumpărat terenuri de la proprietarii arabi (terenuri aride, neutilizate). Ei au drenat mlaştinile, au sădit pomi şi astfel a început procesul de transformare a terenurilor sterpe în terenuri fertile. Populaţia Ierusali­mului s-a extins în aproape 30 de ani, de la 15000 de locuitori (1865) la 45472 (1896) din care 28112 erau evrei. Proorocia despre renaşterea Israelului începea să se împlinească.

 

Deseori în Biblia găsim versete care vorbesc de ploi timpurii şi târzii în Israel. Rabinul Menachem Cohen din Brooklyn notează că teritoriul Israelului „a suferit de o secetă severă, fără precedent, inexplicabilă (altfel decât printr-o explicaţie supernaturală) care a durat din primul secol d.Hr. până în secolul al 19-lea – o perioadă de 1800 de ani, timp în care evreii au fost dispersaţi. În decurs de aproximativ 150 de ani, 1800-1960, în fiecare an a plouat din ce în ce mai mult, ajungând ca în jurul anilor 1948-1967 să cadă cele mai intense precipitaţii.

 

Ezechiel descrie o restaurare spirituală a ţării:Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră. Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile Mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru. (Ezechiel 36:24-28)

 

Studiul profeţiilor (Ieremia 30-31, Ezechiel 36-39, Ioel 2-3, Zaharia 12-14) a făcut ca un număr de cercetători biblici creştini din secolul al 19‑lea să ajungă la concluzia că va exista o reîntoar­cere a poporului evreu în Sion.Unul dintre ei a fost şi David Baron (1857-1926) care a înţeles că Isus este Mesia. El a participat la prima conferinţă sionistă din 1897 şi a văzut acolo începutul adunării „oaselor uscate” din Ezechiel 37. Era încredinţat că Israel va fi „pri­mul născut din carne” (va lua fiinţă ca naţiune) şi apoi „se va naşte din duh” (va experimenta renaşterea spirituală). Faptul că Israel este născut din carne, nu şi din duh, înseamnă că problema naturii păcă­toase a lui Israel nu va fi rezolvată pâ­nă când nu va ajunge să recunoască că Isus este Mesia. Aşadar, nu trebuie să ne surprindă faptul că în Israel nu toate sunt în ordine, dar putem observa lucruri admirabile: absorbţia imigran­ţilor din toată lumea, încercarea de a implementa cetăţenilor – evrei cât şi arabi – noţiunile statului de drept şi drepturile omului în moduri care nu există în ţările arabe din jur.

 

Israelul a făcut adevărate minuni în ceea ce priveşte agricultura, a dez­voltat tehnici de cultivare a regiunilor aride ce au fost împărtăşite lumii întregi; a desco­perit adevărate mira­cole în domeniul medicinii, tehnologiei şi este dispus să acorde ajutor medical tuturor arabilor din Orientul Mijlociu. Există şi lucruri greşite. În multe aspecte ale statului secular sunt reflectate valorile decadente ale democraţiilor vestice şi nu legea lui Dumnezeu: o rată mare a avortu­rilor, faptul că Tel Aviv‑ul reprezintă capitala homosexualilor din Orientul Mijlociu. Mulţi evrei ultra-religioşi care se folosesc de sistemul politic pentru a‑şi finanţa propriul stil de viaţă, studiind în yeshiva (academii rabinice iudaice care predau tradiţiile omeneşti şi nu Cuvântul lui Dumnezeu), nu plătesc taxe şi sunt scutiţi de serviciul militar – fac presiuni ca să-şi impună normele legaliste de conduită, complet opuse iubirii, îndurării şi dreptăţii oglindite în Tora. Nu poate fi negat faptul că au existat probleme în modul cum Israelul s-a raportat faţă de de populaţia arabă. În acelaşi timp însă, majoritatea criticilor lui Israel omit să amintească de atitudinea majorităţii arabe din regiune care a dorit încă din prima zi de existenţă a statului Israel nimicirea acestuia.

 

Imediat după naşterea sa ca stat, în 1948, şase ţări arabe au atacat Israelul cu scopul de a‑l distruge complet. Mai târziu, Gamal Abdel Nasser – preşedintele Egiptului şi conducător al Republicii Unite Arabe (uniune dintre Egipt şi Siria, 1958-1961) – a încurajat mass‑media să răspân­dească lozinci care instigau la ură împotriva evreilor şi distrugerea statului Israel, una dintre cele uzate fiind „Aruncaţi‑i pe evrei în mare!”. A urmat un conflict armat între Israel şi alianţa formată de statele arabe Egipt, Siria şi Iordania. În urma victoriei militare asupra coaliţiei arabe, Israelul a ocupat Fâşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan şi Cisiordania (West Bank). Acest război, cunoscut sub denumirea de „Războiul de Şase Zile” a fost cel de-al treilea conflict armat arabo‑israelian. După război, Israel s-a oferit să înapoieze teritoriile câştigate în schimbul unui tratat de pace, însă la Conferinţa Ligii Arabe de la Khartoum din 1968 arabii au răspuns cu trei de „NU”: „NU păcii, NU negocierilor, NU recunoaşterii Israelului”.

 

În 1964 a fost înfiinţată Organizaţia pentru Eliberarea Pales­tinei (OEP), când s‑a şi adoptat programul „Carta Palestiniană” ce preciza, printre altele, ca fiind ilegală constituirea statului Israel (Art. 19), afirma dreptul unic al poporului palestinian la teritoriul întregii Palestine, stabilind că acest drept trebuie obţinut numai pe calea luptei armate împotriva Israelului şi făcea apel la eliminarea sionismului din Palestina şi din întreaga lume (Art. 15) În ciuda apelurilor repetate ale israelienilor, „Carta Palestiniană” nu a fost revocată decât în 1993, prin Acordurile de la Oslo. În 1974, OEP a adoptat un plan de strategie în etape a luptei împotriva Israelului numit „Phased Policy” prin care se urmărea, pas cu pas, înfiinţarea unei entităţi palestiniene în fiecare teritoriu din care Israel ar alege să se retragă. Cu toate acestea, Israelul a fost dispus să negocieze un acord cu preşe­dintele OPE, Yasser Arafat, la Oslo şi să accepte, în principiu, soluţia celor două state, prin care Israelul urma să acorde, în etape, autonomie palestinienilor din teritoriile ocupate în 1967.

 

În prezent Israelul s-a retras din Gaza şi negocierile pentru înfiin­ţarea unui stat palestinian în Cisiordania (regiunile Iudeea şi Samaria) au stagnat. Din acest moment teritoriile încep să fie aca­parate de forţele islamiste care vizează distrugerea Israelului: Hamas, în Gaza şi Hezbollah, în sudul Libanului – regiuni din care s‑au reluat atacurile cu rachete asupra Israelului. Astăzi, Fatah, facţiune majoră a OEP, se află la conducerea Autorităţii Palestiniene din West Bank (Cisiordania) unde mijloacele media şi sistemul educaţional inoculează ură faţă de statul Israel şi evrei şi îşi declară în mod deschis scopul de a elimina statul Israel şi a-l înlocui cu un stat palestinian cu graniţele cuprinse între râul Iordan şi Marea Mediterană. De fapt, problema relaţiilor cu arabii este oglindită în profeţiile biblice care descriu o perioadă de mari frământări prin care va trece Israel în zilele din urmă.

 

În Psalmul 83 citim despre un timp viitor în care ţările vecine Israelului vor face următorul apel: Veniţi”, zic ei, „să-i nimicim din mijlocul neamurilor, ca să nu se mai pomenească numele lui Israel! Deşi Scriptura ne face cunoscut faptul că încercările acestor ţări de a distruge Israelul vor eşua, profeţiile zilelor din urmă subliniază că acest aspect va căpăta o dimensiune mondială – Ezechiel 38-39 prooro­ceşte că o alianţă formată din mai multe ţări, inclusiv Persia (Iran) va acţiona împotriva lui Israel, însă fără izbândă, căci Israel va ieşi învin­gător datorită intervenţiei divine de „pe munţii lui Israel.”(Vezi următorul articol)

 

Daniel 9:27 şi Isaia 28:14-22 descriu o falsă acţiune de pace care va genera şi o perioadă de mare necaz. Punctul central al acestui proces va fi statutul Ierusalimului – o piatră grea pentru toate popoarele (Zaharia 12:12-13). Profeţiile biblice atrag atenţia şi asupra perioadelor tulburi prin care vor trece ţările din jur, când Damascul va ajunge un morman de dărâmături (Isaia 17:1), iar în Egipt va fi război civil, foamete şi (Egiptul) va fi dat în mâinile unui domnitor crud. (Isaia 19). Toate acestea sunt în concor­danţă cu situaţia actuală din regiune. Profeţiile atrag atenţia asupra unei perioade de mare necaz care va precede revenirea lui Mesia dar şi de o revărsare a Duhului Sfânt. Pasajul în care Ezechiel descrie războiul lui Gog şi Magog se încheie cu următoarele cuvinte Şi vor şti că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor care-i lăsasem să fie luaţi prinşi de război între neamuri şi care-i strâng iarăşi în ţara lor; nu voi mai lăsa pe niciunul din ei acolo şi nu le voi mai ascunde faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu peste casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.” (Ezechiel 39)

 

În Ioel 2 este proorocit că revăr­sarea Duhului Sfânt va urma după atacul unei armate sosite de la miază­noapte. Mai precis, Zaharia 12 face cunoscut că…Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns (Isus Mesia). Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut. (Zaharia 12:10). Apoi în ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie.(Zaharia 13:1)

 

Toate acestea se vor împlini prin acceptarea lui Yeshua/Isus ca Mesia, când Duhul Sfânt va fi turnat peste poporul evreu în zilele din urmă ale acestui veac. Citim în Zaharia 14 că Domnul se va arăta în Ierusalim într-o perioadă critică, de mare necaz, când jumă­tate din populaţia oraşului va fi dusă în robie Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva acestor neamuri… Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor – acelaşi loc din care Isus s-a înălţat la ceruri (Fapte 1) şi în care Biblia spune că se va întoarce. El va veni ca Rege al Regilor şi Domn al Domnilor şi va pune capăt vremii neamurilor ;va domni peste ţările lumii dintr-un Ierusalim restaurat, centrul de unde Mesia va conduce lumea în acea eră a păcii şi dreptăţii prevăzută de profeţi (Isaia 2:1-4).

 

Analizând aceste date, afirmăm că revenirea actuală a poporului evreu în ţara lui Israel este în perfectă armonie cu profeţiile din Biblie şi un semn al apropiatei reveniri a lui Isus Mesia. Prin urmare, ar trebui să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea noastră se apropie (Luca 21:28). Această răscumpărare este pentru evrei şi neamuri numai prin Isus/Yeshua Mesia, care vine să judece lumea cu dreptate şi să îndepli­nească toate făgăduinţele promise lui Israel.

 

 

 

 

PE DRUMUL CĂTRE GOG ȘI MAGOG

 

În prezent, Siria este un stat aflat în plin război civil în care, până acum, au murit  aproximativ 70000-100000 de oameni şi 1,5 milioane de civili s‑au refugiat în ţările învecinate. Orga­nizaţia Naţiunile Unite estimează că în următoarele şase luni numărul refugiaţilor sirieni va ajunge la 3,45 milioane şi din cei rămaşi, aproape 6,8 milioane vor avea nevoie de ajutor.

 

Mii de militanţi ai Gărzii Revo­luţionare Iraniene operează în interiorul Siriei şi susţin regimul Assad, aliaţi fiind cu luptătorii miliţiei şiite libaneze, Hezbollah. O mare parte din aceşti luptători sunt motivaţi de credinţa şiită în venirea lui Mahdi, întruchiparea unui Mesia Islamic ce (se pretinde) va aduce pace lumii şi victoria islamului într‑un conflict sângeros din Orientul Mijlociu, care va avea ca rezultat sfârşitul lui Israel şi a naţiunilor occidentale. Situaţie proble­matică astăzi, deoarece musulmanii şiiţi sprijină regimul Assad spre deosebire de cei sunniţi, care sunt împotrivă. Deosebirile dintre aceste două grupări majore ale islamului se propagă în conflic­tele din Liban şi Irak.  Forţele fidele lui Assad sunt alimentate cu armament din Rusia, aliat de lungă durată al guvernului preşedintelui sirian. În aceste porturi – „warm water port”  (porturi ce se află în zone cu climă caldă, ce nu îngheaţă iarna) – Rusia a înfiinţat baze navale militare.

 

La 5 mai, Israel a lovit trei obiective din zona complexului militar Jemraya situat în apropi­erea Damascului.  A fost vizat un transport de 110 rachete aflat în tranzit ce provenea din Iran şi era destinat organizaşiei Hezbollah. Israel a atenţionat în mod ferm că va ataca livrările de armament destinate Hezbollahului sau cele de arme chimice destinate teroriştilor din Siria. Adresând în prealabil un apel către Israel pentru ca astfel de atacuri împotriva Siriei să nu se mai repete, Rusia a aprobat livrarea unui lot de sisteme antiaeriene avansate (lansa­toare de rachete) S‑300 armatei siriene. Considerându‑le o ameninţare directă, Israelul a avertizat că va reacţiona prin noi raiduri aeriene împotriva acestor sisteme. În acelaşi timp, o duzină de nave de război ruseşti patrulează în partea de est a Mării Mediterane.

 

În data de 27 mai, revista Jordan Times relata despre acţiunea „Eager Lion”,  un exerciţiu militar multi‑naţional în care sunt antrenaţi peste 15000 de soldaţi din 18 de ţări, printre care şi SUA. După manevrele militare, oficialii admit că aceste forţe internaţionale vor staţiona în Iordania „pregătite pentru o posibilă intervenţie în Siria.” A recurge la arme de distrugere în masă constituie, după declaraţia   administraţiei preşedintelui Obama, o „linie roşie”, care, dacă este încălcată, va conduce SUA la aprovizionarea cu armament a rebelilor sirieni. În urma dovezilor obţinute, Casa Albă a semnat o declaraţie prin care a afirmat că regimul lui Bashar al Assad a folosit arme chimice, inclu­siv gaz sarin, drept urmare, a decis să ofere sprijin militar rebelilor sirieni.  Această decizie este riscantă din două motive. În primul rând, ar putea declanşa un conflict cu Rusia. În al doilea rând, armele ar putea cădea în mâinile jihadistilor – opoziţia împotriva lui Assad, fiind preluată de grupări radicale islamiste, care, pe teren, sunt mai puternice decât Armata de Eliberare Siriană. Gruparea islamistă Frontul Al-Nusra, afiliată reţelei teroriste Al-Qaida, a preluat controlul asupra unei mare părţi a oraşului Alep şi a înfiinţat tribunale islamice ce aplică pedepse barbare împotriva oricăror infractori. Nu numai atât, dar musulmanii suniţi şi‑au mai fixat ca ţintă populaţia din cartierele creştine. Din moschei răsună ameninţări adresate celor care nu vor să se convertească la islam: „Convertiţi‑vă, plecaţi sau muriţi!”. Astfel de situaţii constituie un motiv în plus pentru Rusia ca să susţină regimul Assad, islamizarea Siriei constituind o posibilă bază pentru Jihadul Islamic.

 

Războiul civil din Siria afectează în mod direct Isrelul, deoarece  o parte din proiectilele siriene cad în zona de sud a Înălţimilor Golan, ocupate de evrei. Recent,  Austria şi‑a retras din Înălţimile Golan cei 380 de militari din forţele ONU de menţinere a păcii şi există temeri că această misiune se va prăbuşi. Rusia s-a oferit să înlocuiască contingentul austriac, însă a fost refuzată. Într-un interviu acordat postului de televiziune Hezbollah, preşedintele sirian a declarat că „gu­vernul său nu va sta în calea grupurilor care vor dori să lupte pentru eliberarea zonei Golan”. Liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, a declarat că forţele sale de miliţie vor lupta în con­tinuare alături de regimul preşedintelui Bashar al-Assad până la eliberarea Înălţimilor Golan de sub controlul israelian.

 

Măcinată de război, un front cu Israelul nu ar fi o mişcare bună pentru Siria sau gruparea Hezbollah din această ţară. Cu toate acestea, Secretarul General al ONU, Ban Ki‑Moon, a avertizat că o extindere a  războiului civil din Siria  pe Înălţimile Golan ar pune în pericol cele patru decenii de pace din zonă. Prim‑ministrul Israelului, Binyamin Netanyahu, a avertizat: „Israelul nu este parte a conflictului intern din Siria. Dar ne rezervăm dreptul de a acţiona în cazul în care securitatea naţională este amenin­ţată”. Ca urmare, armata israeliană a mobilizat resurse şi personal militar în apropierea frontierelor cu Liban şi Siria.

 

       Un factor important în această ecuaţie o constituie programul nuclear iranian. La 10 iunie, Yuval Steinitz, ministrul israelian pentru informaţii şi afaceri strategice, a declarat că Iranul „se apropie de linia roşie” demarcată anul trecut de premierul Benjamin Netanyahu în ceea ce priveşte bomba nucleară, linie pe care „nu a depăşit-o încă”. Oficialul israelian a precizat că Iranul lucrează în continuare non‑stop la extinderea infrastructurii nucleare, în vederea dezvoltării unei industrii capabile a fabrica pana la 30 de bombe pe an. Israelul a ameninţat că în eventualitatea finalizării con­strucţiei unei bombe nucleare, va ataca instalaţiile nucleare iraniene. Dacă Israel lansează un astfel de atac, aceasta ar putea provoca re­pre­salii nu doar din partea Iranului, ci şi din partea  Hezbollahului din Liban şi Siria, chiar şi din partea Rusiei.

 

Înţelesul profetic al acestor evenimente

 

Biblia ne vorbeşte că în zilele din urmă vor fi mari schimbări în această parte a lumii. Aşa cum am văzut în articolul precedent, există profeţii despre oraşul Damasc care va deveni „o grămadă în ruină” iar Egiptul va trece printr‑o perioadă de confuzie – egipteanii se vor lupta unii împotriva altora şi vor fi daţi în mâinile unui stăpân crud.  Amintim şi profeţia din Ezechiel 38-39 despre războiul popoarelor Gog şi Magog. În „zilele  din urmă” poporul lui Israel va fi adunat din mijlocul mai multor naţiuni pe munţii lui Israel (Ezechiel 38:8), iar o alianţă de ţări condusă de „Gog din Ţara Magog” va coborî din nord, asupra lor.

 

Există interpretări diferite cu privire la Gog din ţara lui Magog. Unii identifică această armată ca prove­nind din Rusia, alţii cu o regiune aflată undeva în estul Turciei şi Siriei. Din Ezechiel 38:15 putem concluziona că Gog este un popor ce va veni din fundul miazănoaptei, tu şi multe popoare cu tine, toţi călare pe cai, o mare mulţime şi o puternică oştire! care ar face din Rusia (nordul extrem al Israelului) un candidat.

 

Din lista duşmanilor Israelului, putem observa că astăzi, în majo­ritate, sunt ţări în care predomină religia islamică şi sunt ostile popo­rului evreu, cum ar fi Iranul (Persia) – Ezechiel 38:5.

 

Desfăşurarea de evenimente din Siria are caracteristici interesante: Rusia şi Iranul susţin regimul lui Başhar al‑Assad. Vestul şi puterile musulmane sunnite  (Arabia Saudită, statele din Golf şi Turcia) sunt împotriva lui Assad. Cu toate că Israelul nu doreşte să se implice în acest conflict, nu poate sta retras, deoarece rachetele furnizate Siriei şi organizaţiei Hezbollah de Rusia şi Iran constituie o ameninţare serioasă.  Ambele părţi au declarat însă, că în cazul unui conflict nu vor ezita să ocupe Înălţimile Golan (Munţii lui Israel).

 

Exerciţiul militar din Iordania a fost denumit „Eager Lion”. Ezechiel 38:13 numeşte forţele care se vor protesta împotriva invaziei din nord: Şeba şi Dedan, negustorii din Tarşiş şi toţi puii lor de lei îţi vor zice: „Vii să iei pradă? Pentru jaf ţi-ai adunat oare mulţimea ta, ca să iei argint şi aur, ca să iei turme şi avuţii şi să faci o pradă mare?” (Ezechiel 38:13)

 

Astfel, negustorii din Tarşiş  reprezintă Statele din Golf şi  aliaţii acestora. Versetele din Ezechiel 38:18-23 descriu cum armatele celor care vor purta războiul cu Israelul, în ultime­le zile ale acestui veac, vor fi învin­se prin intervenţia directă a lui Dumnezeu, după revenirea evreilor în ţară, din locurile în care au fost plecaţi în exil. Şi textul din Ioel 2 descrie o armată din nord (vrăjmaşul de la miază­noapte) ce invadează Israelul şi care este înfrântă prin intervenţia lui Dumnezeu. Acest eveniment, descris în ambele texte din Ezechiel şi Ioel, este înso­ţit de o revărsare a Duhului Sfânt în Israel (Ioel 2:28-32, Ezechiel 39:21-29).

 

Numai Dumnezeu ştie momentul în care această profeţie se va împlini, dar în conformitate cu textul din Ezechiel, se va întâmpla după întoarcerea poporului evreu în ţara lui Israel. Aceste evenimente preced Ziua Domnului care, în Noul Testament, reprezintă cea de a doua venire a lui Isus Mesia. Încă un semn că trebuie să-L primim pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor al propriei noastre vieţi.

 

 

 

 

 

CE SPUN RABINII DESPRE MESIA

 

Iudaismul modern este  profund influenţat de scrierile lui Moise Maimonide (care a trăit între anii 1135-1204).

El afirmă că Mesia trebuie să demonstreze că este Mesia prin îndeplinirea a trei condiţii:

 

1.Să reunească în Israel poporul evreu împrăştiat peste tot în lume.

 

2.Să reconstruiască Templul în Ierusalim.

 

3.Să aducă pacea în lume.

 

Apoi, El va face o lume perfectă. “El va desăvârşi atunci întregul pământ, motivând toate ţările să-l slujească împreună pe Dumnezeu, cum este scris, Eu voi face popoarele curate în vorbire, ca toate să cheme Numele lui Dumnezeu şi să-L slujească.” (citat din Mişne Tora – lucrare în 14 volume despre Tora).

 

Prin contrast, este subliniat că de la venirea lui Isus s-au întâmplat următoarele:

 

1.Poporul evreu a fost împrăştiat în toată lumea.

 

2. Templul din Ierusalim a fost dărâmat.

 

3.De atunci au avut loc războaie şi persecuţii.

 

Despre creştinism, Maimonide afirmă:

 

“Ce piatră de potinire poate fi mai mare decât creştinismul?  Toţi profeţii vorbeau de Mesia ca Răs­cum­părător şi Salvator al Israe­lului, care va aduna pe cei împrăştiaţi şi le va întări obiceiu­rile de mitzvoth. Din contra, înte­me­ietorul creştinismului a făcut ca evreii să fie măcelăriţi de sabie, rămăşiţa lor să fie împrăştiată şi umilită, Tora să fie stricată şi majoritatea lumii să se închine şi să slujească un alt dumnezeu şi nu pe Domnul.” (Hilchot Melachim 11.4 – capitol din Mişne Tora)

 

Rabinul Kaplan în cartea “Adevăratul Mesia?” scrie:

 

“Perspectiva evreiască despre Mesia este aceea limpede, dezvoltată de profeţii din Biblie.

 

El este un lider al evreilor, tare în înţelepciune, putere şi spirit.  El este cel care va aduce răscum­părare deplină poporului evreu, fizică şi spirituală. El va mai aduce pacea veşnică, iubire, prosperitate şi desăvîrşire morală în lumea întreagă. Mesia  este evreu de origine deplin umană. Este născut din părinţi obişnuiţi şi este carne şi sânge ca toţi muritorii.”

 

Deci Mesia trebuie să fie  un om mare care va aduce pacea în lume, nu o fiinţă dumnezeiască sau veşnică.

 

Se ridică un număr de întrebări.

 

Dacă el este doar un mare om, ce se va întâmpla la moartea lui?

 

După rabinii ortodocşi, Mesia va veni în perioada mesianică care va ţine până când lumea va recunoaşte pe singurul Dumnezeu adevărat şi Tora va aduce pacea pe pământ.

 

Dacă Mesia ar fi un simplu muritor şi ar muri, programul mesianic nu ar putea fi realizat.  Evreii liberali însă, cred într-o viitoare eră mesianică în care omenirea şi nu un Mesia va atinge pacea şi armonia.

 

Problema cu aceste alternative este că se bazează pe o perspectivă optimistă a comporta­mentului uman, pe care nici istoria şi nici Biblia nu o confirmă.  De fapt, Talmudul (“Tradiţia evreiască”, ajunsă mai importantă chiar decât Biblia, care explică în special aplicarea practică a celor 613 porunci din Tora) arată opusul.  După ce Moise a stat 40 de zile pe Muntele Sinai, israeliţii au  rămas  cu Aron care s-a făcut responsabil de construirea viţelului de aur (Exod 32) la care s-au închinat.  În cartea Judecători citim

 

despre gene­raţia de după Iosua (40 de ani mai târziu) Au părăsit pe Domnul şi au slujit lui Baal şi Astarteilor. (Judecători 2.13)

 

Citim că Solomon primise în tinereţe o înţelepciune suprana­turală din partea lui Dumnezeu, însă la bătrâneţe s-a închinat dumnezeilor străini şi l-a părăsit pe Dumnezeu (1Regi 11). Spiţa generaţiilor de regi care au urmat  a ajuns să treacă în Iuda prin vremuri de trezire şi apostazie încheiate cu dărâmarea Templului şi căderea în robie pentrucă au dispreţuit cuvintele Domnului şi i-au nesocotit proorocii. (2Cronici 36.16)

 

Dacă Mesia ar fi un muritor care urmează să împlinească programul mesianic, el ar trebui să pună capăt războaielor, să reunească toţi evreii în Israel, să reconstruiască Tempul şi să facă leul (sau lupul) să stea împreună cu mielul iar şerpii să nu facă rău copiilor  (Isaia 11.6-9). El ar avea un asemenea impact încât, chiar şi după moartea lui, oamenii ar continua să trăiască în căile Domnului.

 

Cunoscând aceste realităţi, nu mă mai miră că atunci când spun evreilor că ne îndreptăm spre Epoca mesianică, ei deobicei răspund  “Nu va fi în timpul vieţii mele”. Nici un muritor nu poate împlini vreodată tot ce s-a profeţit, aşa că speranţa evreilor în Mesia nu este doar nu în timpul vieţii mele ci nicicum, niciodată, nici o speranţă. Omenirea a arătat în milioane de feluri, că lăsaţi singuri nu reuşim  să atingem „pacea şi armonia”. Nu va exista o împărăţie mesianică şi putem la fel de bine renunţa la idee, cred mulţi evrei seculari. De fapt, din experienţa mea, evreii cred varianta rabinică despre Mesia.  Poate sună un pic disperat, şi chiar este aşa ! Cât despre o omenire capabilă să primească o asemenea şansă printr-un mare om, care să moară ca mai apoi să transmită urmaşilor moştenirea lui altora, mărturisesc că sunt total sceptic.

 

Cred însă cu tărie că va exista o împărăţie mesianică unde va domni pacea şi dreptatea. Însă aceasta depinde de Mesia care nu este un muritor născut din părinţi omeneşti ca toţi ceilalţi.

 

În Isaia 9.6,7 citim de cel care se va naşte ca un copil şi este Dumnezeu Mare şi Părintele veşniciilor:

 

Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”

 

 El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci; iată ce va face râvna Domnului oştirilor. 

 

Cum poate fi cineva „Fiu” şi „Părintele veşniciilor” în acelaş timp? Dacă este un muritor care domneşte pe tronul lui David, cum poate  domni cu pricepere şi drep­tate pentru totdeauna ?

 

De ce este numit Dumnezeu atotputernic?

 

O explicaţie rabinică a acestor versete ar fi că se referă la împăratul Hezechia, însă argumentul nu are logică. Se vorbeşte de Cel născut ca un copilaş care în acelaş timp este o fiinţă veşnică. De fapt El trebuie să fie Dumnezeu.

 

În Ieremia 23.5 citim despre urmaşul lui David care este identificat clar ca Regele Mesia. În următorul verset citim: „Iată vin zile, zice Domnul, cînd voi ridica lui David o Odraslă, neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară.  În vremea Lui, Iuda va fi mîntuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-l vor da: „DOMNUL, NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ!” Numele dat lui Mesia conţine numele divin, un indiciu clar că Mesia este o fiinţă divină.

 

Profetul Natan a făcut o proorocie regelui David cu privire la generaţiile de regi care vor urma după el:

 

Când ţi se vor împlini zilele şi când te vei duce la părinţii tăi, voi ridica sămânţa ta după tine şi anume pe unul din fiii tăi şi-i voi întări domnia. El Îmi va zidi o casă, şi-i voi întări pe vecie scaunul lui de domnie.

 Eu îi voi fi Tată, şi el Îmi va fi fiu; şi nu voi îndepărta bunătatea Mea de la el, cum am îndepărtat-o de la cel dinaintea ta. Îl voi aşeza pentru totdeauna în Casa Mea, şi în Împărăţia Mea scaunul lui de domnie va fi întărit pe vecie. (1Cronici 17.11-14)

 

Acestui  fiu îi sunt promise o casă veşnică, o împărăţie eternă şi un tron veşnic. Cum spiţa regilor care au urmat lui David a încetat demult, aceasta ori este o proorocie falsă, ori arată înspre un  urmaş al lui David care va fi o fiinţă eternă. Cum numai Dumnezeu este veşnic, acest urmaş trebuie să fie mai mult decât un simplu muritor. El trebuie să fie Dumnezeu.

 

Când îngerul Gabriel a venit la Maria şi a vestit naşterea din fecioară, el i-a spus:

 

Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1.31-33)

 

Nu există nici o întâmplare în faptul că cele trei lucruri veşnice promise lui David că vor ieşi din sămânţa lui din 1Cronici 17.11-14 – un tron veşnic, o casă veşnică şi o împărăţie veşnică –sunt profeţite aici ca sămânţa Mariei, un copil care urma să fie conceput în mod supranatural prin Duhul Sfânt:

 

Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine,va fi chemat Fiul lui Dumnezeu. (Luca 1.35)

 

Pentru Dumnezeu nu e mare lucru să domine legile naturii pentru a-şi aduce planul la îndeplinire:

 

Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere. (Luca 1.37)

 

Scopul primei veniri a lui Mesia a fost rezolvarea problemei păcatului omenirii. Prin Moartea şi Învierea Lui a împlinit proorocia din Isaia 53:  Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

 

 

 

 

Explicaţia rabinică a textului cum că ar fi vorba de Israel care va suferi pentru neamuri, nu are sens. Israel suferise datorită păcatelor neamurilor, nu a purtat păcatele neamurilor. Singurul care a putut împlini această proorocie este Isus, care a murit ca jertfă pentru păcatele lumii şi prin care toţi oamenii, evrei şi neevrei, pot primi răscumpărarea.

 

Isus a îndemnat ucenicii să ducă acest mesaj în toate ţările  aşa încât mântuirea să  ajungă la toţi oamenii, indiferent de rasă şi naţie.

 

El a promis că la sfârşit se va reîntoarce, nu ca Mielul de Jertfă, ci ca rege care va domni cu toată puterea Tatălui. El va reveni într-o vreme de necredinţă şi apostazie a bisericii, o vreme de violenţă şi imoralitate sexuală, când evreii vor fi din nou în ţara lor şi pe fondul unei mari dispute asupra Ierusalimului.

 

Deci, spre deosebire de părerea că nu se va întâmpla în timpul vieţii mele, vedem că se poate întâmpla foarte bine în timpul vieţii noastre.

 

Numai un Mesia care este mai mult decât un simplu muritor va avea puterea să aducă pacea de durată pe pământ, să distrugă armele şi să reunească tot Israelul în Ţara Promisă şi să facă aşa încât Israelul să trăiască în pace şi linişte în Orientul Mijlociu. Numai Mesia care este şi Dumnezeu şi deaceea veşnic, va putea să facă ţările lumii să umble în căile Domnului. Numai Mesia care este şi Dumnezeu va putea schimba şi reconcilia împărăţia animală să poată locui în pace şi să devină vegetariană.

 

De fapt profeţii evrei arată că Mesia va fi o fiinţă dumnezeiască. Când armatele lumii se vor aduna în luptă împotriva Ierusalimului, Cel Atotputernic spune:

 

Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusa­limului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut.

 

(Zaharia 12.10)

 

Zaharia continuă:

 

Ci Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei.

 

Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi. Şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume.(Zaharia 14.3-4,9)

 

Cuvântul folosit pentru Domnul este numele dumnezeiesc  YHVH (Yahve/Iehova) şi textul spune că El va sta pe Muntele Măslinilor. El va avea picioare. Presupunem că va avea trup. Apoi El va domni peste tot pământul. Acest eveniment vorbeşte de intervenţia lui Dumnezeu într-un moment critic şi nu despre  un om bun care apare şi salvează lumea prin învăţături  divine. Este paralel textului din Apocalipsa 16-19 unde Isus va veni ca Domn al domnilor şi rege al regilor, atunci când armatele lumii vor veni în Israel.

 

Aceste versete se potrivesc exact cu mesajul  lui Isus. El este revelat în Evanghelie ca singurul Fiu care a fost străpuns, murind prin răstignire pentru răscum­părarea lumii şi care va veni a doua oară să judece lumea în funcţie de modul în care am răspuns mesajului Lui.

 

Isus a descris  ce-a de-a doua Sa venire pe Muntele Măslinilor, în afara Ierusalimului (Matei 24, Marcu 13, Luca 21), acelaş loc despre care Zaharia spune că Domnul va veni să mântuiască pe Israel.  Isus s-a înălţat la cer din acest loc şi îngerul le-a spus ucenicilor:   „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”

 

(Faptele Apostolilor 1.11)

 

Aşteptăm cu drag evenimentul slăvit care va aduce Împărăţia Mesianică pe pământ.

 

 

 

 

 ULTIMELE TREI CAPITOLE DIN ZAHARIA LUCRAREA DOMNULUI ÎN ISRAEL ÎN ZILELE DIN URMĂ PARTEA 2

 

 

În ultima ediţie a revistei noastre (disponibilă la cerere) am privit la Zaharia 12 şi am văzut care este scopul lui Dumnezeu pentru Israel în ultimele zile ale acestui veac. Ideile majore ale profeţiei sunt:

 

1.Ierusalim va deveni o piatră de poticnire pentru toate ţările lumii. Cu alte cuvinte, în zilele din urmă statutul Ierusalimului va preocupa toate naţiunile lumii. Acest lucru s-a petrecut în 1948 odată cu restaurarea statului Israel şi victoria Israelului în Războiul de Şase Zile. În 1967 Ierusalimul era reunit sub control israelit, ca mai apoi să devină subiectul numărul unu de dezbatere datorită implicaţiilor internaţionale – de rezolvare a conflictului arabo-israelian.

 

În mod curent, puterile lumii, în special ONU a recurs în rezolvarea conflictului la Soluţia a două state, în care un stat arab palestinian să fie înfiinţat lângă Israel. Miezul acestei probleme este statutul Ierusalimului, care pentru Israel este capitala nedivizată, pe când plaestinienii pretind partea din estul oraşului, inclusiv Oraşul Vechi, drept capitală a propusului lor stat. Zaharia prooroceşte că această problemă va conduce la războiul final pentru Ierusalim care va antrena ţările lumii.

 

2.Israel va fi salvat de Mesia odată cu revărsarea Duhul Sfânt, când va revela pe Yeshua, Isus ca Mesia care a fost străpuns ca jertfă pentru păcatele noastre. Cine îl va căuta din inimă, va primi mântuirea pe care El o aduce celor care îl primesc ca Mântuitor

 

(Zaharia 12.10).

 

Atunci se va deschide o fântână de curăţire de păcat (13:1) iar oamenii               se vor pocăi şi vor crede în Yeshua, care a venit mai înainte să împlinească profeţiile despre Omul durerii obişnuit cu suferinţa (Isaia 53) şi care va reveni ca să salveze pe Israel şi Ierusalim de cei care îi urmăresc pieirea. Atunci El va împlini profeţiile despre regele domnitor Mesia. (Isaia 2.1-4).

 

Acum ne uităm la capitolul 13, să vedem ce spune mai departe despre acest subiect.

 

Capitolul 13 arată În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie. Şi astfel vor fi şterse păcatele ţării – idolatria şi profeţiile false. Dumnezeu va stârpi din ţară numele idolilor şi va scoate din ţară pe prorocii mincinoşi şi duhul necurat, după zilele de pocăinţă şi recunoaştere a lui Mesia descrise în Zaharia 12.10. Afirmaţia „Vor vedea pe Cine au străpuns” este citată în Ioan 19:37 la moartea lui Isus şi ne arată că numai prin sângele ispăşitor al Domnului Isus avem păcatele iertate: sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. (1 Ioan 1:7)

 

Zaharia 12.10 descrie şi o revărsare a Duhului Sfânt, unde cei care îl caută pe Yeshua şi se încred în El sunt născuţi din Duhul (vezi Ioan 3).

 

Pavel descrie spălarea naşterii din nou şi înnoirea făcută de Duhul Sfânt (Tit 3:4-6) pe care Dumnezeu o revarsă peste cei care primesc mântuirea prin Isus Mesia. Ezechiel prooroceşte o trezire spirituală a Israelului pentru zilele din urmă, după cum am văzut deja în primul articol al ediţiei Biblia poate fi un argument în legitimarea statului modern Israel?

 

Zaharia 13:6 conţine un verset despre care unii spun că este o profeţie a lui Mesia Isus cel care a fost rănit în casa prietenilor lui: Şi dacă-l va întreba cineva: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?”, el va răspunde: „În casa celor ce mă iubeau le-am primit.”

 

Totuşi acest verset se armonizează cu versetele de dinainte şi descrie activitatea falşilor prooroci, pe care Dumnezeu îi va alunga din ţară. Următorul verset este cu siguranţă o profeţie despre Mesia: Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu şi asupra omului care Îmi este tovarăş! – zice Domnul oştirilor. Loveşte pe păstor, şi se vor risipi oile! Şi Îmi voi întoarce mâna spre cei mici (Zaharia 13:7).

 

Isus citează acest verset în Matei 26.31 despre apropiata lui arestare şi răstignire, când ucenicii vor fi risipiţi. Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: „Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite.” (Matei 26:31) Căci toate acestea s-au făcutca să se împlinească scripturile profeţilor. Apoi toţi ucenicii l-au părăsit şi s-au împrăştiat. (Matei 31.56)

 

Acest verset descrie moartea lui Isus. Vorbitorul este Domnul Oştirilor. El loveşte cu sabia pe cel descris ca Păstorul meu şi Omul care este tovarăşul meu. Sabia dreptăţii divine cade de data aceasta nu pe cel vinovat, ci pe Cel fără de păcat. După cum a proorocit Isaia despre El – Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. (Isaia 53:4-6) El îşi va da viaţa până la moarte pentru mântuirea păcătoşilor, pentru a-I salva de plata păcatului ,ca să poată primi viaţa veşnică.

 

În Zaharia, El este descris ca Păstorul lui Israel. În Ezechiel 34.5-6 citim că Domnul mustră pe păstorii lui Israel (liderii lor spirituali) care se hrănesc pe ei, dar nu mai hrănesc turma. Ca urmare, turma (Israel) este împrăştiată: Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată, Mă voi îngriji Eu însumi de oile Mele şi le voi cerceta! Cum îşi cercetează un păstor turma când este în mijlocul oilor sale împrăştiate, aşa Îmi voi cerceta Eu oile şi le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori şi negură. Le voi scoate dintre popoare, le voi strânge din felurite ţări şi le voi aduce înapoi în ţara lor; le voi paşte pe munţii lui Israel, de-a lungul râurilor şi în toate locurile locuite ale ţării

 

(Ezechiel 34:11-13).

 

În Ioan 10.11-18 Isus se descrie pe sine ca Bunul păstor care îşi dă viaţa pentru oi: Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor. Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.

 

Prima dată, Domnul Isus a venit ca păstor al lui Israel, ca să aducă oamenii în Împărăţia lui Dumnezeu prin moartea şi învierea Lui pentru păcatele lumii. El va veni a doua oară să re-adune pe Israel şi să îl aducă la Domnul prin credinţa în El.

 

În Zaharia 13:7 acesta mai este descris de vorbitor (care este Domnul oştirilor) ca omul care-Mi este apropiat.

 

Cuvântul ebraic utilizat este „amiti” care implică că acesta nu doar îmi este apropiat ci este egalul Meu.

 

Cum poate fi un om egal cu Dumnezeu? Numai dacă El a venit de la Dumnezeu şi El însuşi este Dumnezeu.

 

În scripturi există o serie de versete care arată că Mesia este o persoană divină: Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, iar autoritatea va sta pe umerii Săi! Va fi numit: «Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Tată veşnic, Prinţ al păcii.» Autoritatea Sa va creşte neîncetat şi va fi o pace fără sfârşit pentru tronul lui David şi împărăţia Sa. El o va întemeia şi o va întări prin judecată şi dreptate, de acum şi pe vecie. Râvna Domnului Oştirilor va face lucrul acesta. (Isaia 9:6-7) Vezi şi Mica 5.2, Ieremia 23.6

 

Isus a afirmat relaţia unică pe care o are cu Tatăl: Eu şi Tatăl una suntem. (Ioan 10:30) El a venit ca om, însă El a venit de la Dumnezeu şi este egal cu Tatăl. Misterul prin care Dumnezeu este o trinitate, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt cu Fiul întrupat în om pentru a răscumpăra omenirea pierdută este singura explicaţie valabilă. Versetele care urmează sunt unele din cele mai sumbre versete din Biblie. După moartea jertfitoare a lui Mesia oile vor fi risipite. Matei leagă aceasta de ucenicii care vor fi împrăştiaţi în noaptea arestării Domnului Isus, şi exact aşa s-a şi întâmplat, după cum a fost profeţit. Totuşi această profeţie trece dincolo de acest eveniment şi prevesteşte dispersia poporului evreu în ţările lumii şi suferinţa ce urmează să o îndure. Versetul 8 afirmă : În toată ţara, zice Domnul, două treimi vor fi nimicite, vor pieri, iar cealaltă treime va rămâne.

 

La ce vremuri face referire această profeţie? La dărâmarea Ierusalimului de către romani în anul 70, când peste un milion şi jumătate de evrei au fost ucişi iar multe mii au au fost luaţi în robie? La anii îndelungaţi de dispersie, când poporul evreu a suferit discriminarea şi persecuţia bisericii nominale apostate? Se referă la punctul culminant al suferinţei evreilor cu episodul îngrozitor al Holocaustului, unde 6 milioane au fost ucişi de mâna bestiilor naziste?

 

Dintr-o anumită privinţă, ar fi liniştitor să gândeşti că această profeţie re referă doar la o vreme din trecut , însă în context, se referă la o vreme care urmează să vină, vremea necazului lui Iacov. (Ieremia 30.7). Această perioadă este descrisă şi de Isus ca necazul cel mare: Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. Acesta va precede a doua venire a lui Mesia care este descrisă în capitolul următor.

 

Momentan vedem că numeroase naţiuni fac apeluri zgomotoase nimicirea Israelului şi a poporului evreu. Iranul face repetate apeluri utilizând termeni de o cruzime inimaginabillă pentru nimicirea Israelului şi a poporului evreu. Ura islamică furibundă împotriva Israelului şi evreilor se răspândeşte în tot Orientul Mijlociu, legitimată de o învăţătură groaznică atribuită lui Mahomed: Evreii vor lupta împotriva ta şi vei câştiga victoria asupra lor, până şi piatra va spune: O, musulman, aici este un evreu în spatele meu; vino şi omoara-l.

 

În Europa şi America ia amploare un val de antisemitism, în mare parte inspirat de islam şi mişcările de stânga anti-sioniste, ca şi de fasciştii tradiţionali.

 

În lumea de azi se dezlănţuie forţe care conduc omenirea înspre Necazul cel Mare. Cei care se ridică împotriva Israelului sunt animaţi de duhul lui Antihrist şi vor cădea sub puterea lui. De aceea, credincioşii adevăraţi Domnului Isus trebuie să se opună acestor forţe şi să binecuvânteze pe Israel şi poporul evreu, amintindu-ne de promisiunea lui Dumnezeu către Avraam: Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. (Geneza 12:2-3)

 

În acelaşi timp, aceste lucruri care vin peste lume sunt un semn pentru Israel, ca să caute pe Domnul. Zaharia vorbeşte de un proces de rafinare care are loc în această vreme de Necaz. Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc şi o voi curăţa cum se curăţă argintul, o voi lămuri cum se lămureşte aurul. Ei vor chema Numele Meu, şi îi voi asculta; Eu voi zice: „Acesta este poporul Meu!” Şi ei vor zice: „Domnul este Dumnezeul meu!” (Zaharia 13:9)

 

Toţi cei care vor striga la Domnul, vor fi auziţi. Vor deveni din nou poporul Meu. Proorocul Osea vorbeşte despre acest eveniment când descrie modul în care Israel va trece prin „Valea lui Achor” (locul necazului) unde Dumnezeu va deschide Petach Tikvah (uşa speranţei).

 

El va aduce îndurare şi restaurare prin Mesia Isus: Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie şi vei cunoaşte pe Domnul! În ziua aceea, voi asculta, zice Domnul, voi asculta cerurile, şi ele vor asculta pământul; pământul va asculta grâul, mustul şi untdelemnul, şi acestea vor asculta pe Izreel… voi zice lui Lo-Ami: „Tu eşti poporul Meu!”, şi el va răspunde: „Dumnezeul meu!”

 

Odată cu revenirea lui Mesia cu mare putere şi slavă va lua sfârşit exilul spiritual şi fizic al lui Israel, când El îşi va salva poporul de duşmanii lor şi va înfiinţa domnia mesianică în Ierusalim.

 

 

 

 

 

DISPOZITIVE DE SUPRAVEGHERE IMPLANTATE SUB PIELE

 

 

Oamenii de ştiinţă au dezvoltat o nouă generaţie de dispozitive de supraveghere fără baterie care pot fi implantate sub piele şi care transmit pe distanţe mari, utilizând tehnologia wireless. Cercetătorii lucrează la nano-sisteme care ar putea fi injectate în braţele pacienţilor pentru a fi  astfel monitorizaţi de către doctorii aflaţi la kilometri distanţă. Alimentate doar cu energia obţinută din mişcarea obişnuită a unei persoane sau de pulsaţiile vaselor de sânge, acestea ar funcţiona până la moartea persoanei. Asemenea dispozitive ar putea fi utilizate de spitale pentru a localiza pacienţii sau poate pentru a verifica dacă aceştia din urmă urmează tratamentul prescris. Dar ar putea fi utile, în acelaşi timp, armatei sau sistemului de justiţie care caută în mod constant noi căi de a-i spiona pe criminali. Zhong Lin Wang de la Universitatea Georgia Tech, SUA, a consemnat progresele în publicaţia Nano Letters. El precizează:

 

Această dezvoltare reprezintă un punct de referinţă în producerea electro­nicelor portabile care vor fi fi alimentate de mişcarea corpului fără a fi nevoie de baterii sau instrumente electrice. Nanogeneratorii sunt destinaţi să schimbe vieţi în viitor. Potenţialul lor este limitat doar de către imaginaţia omului.

 

Aceste dispozitive ar putea reprezenta un interes major în planul Antichristului ca modalitate de a menţine controlul asupra populaţiei şi de a  aduce semnul fiarei.

Apocalipsa si Daniel-

Cum pot recunoaste adevarata biserica a lui Dumnezeu

Inamicul nr.1 al Bisericii – Fiara

 

Cine este fiara si cine i-a dat putere?

Alte semne de identificare a fiarei

Alte semne de identificare a fiarei

O alta fiara care iese din pamant

Semnul fiarei si semnul lui Dumnezeu

 

Care sunt urmasii fiarei?

 

 

 

 

 

Klaus Schwab, tătukul Marii Resetări: „Nu veți mai deține nimic și veți fi fericiți pentru asta!” „Profeții” Forumului Economic Mondial anunță că Era Post-Corona se resetează pe urmele lui Karl Marx. Decriptarea lui Build Back Better; Claudiu Târziu: Erodarea suveranității indusă de globalizare nu e o fatalitate: putem și trebuie să ne opunem; Cum accelerează Marea Resetare în Tirania Globală; Denunțător de la Wuhan: China a știut de la început că COVID-19 a fost conceput în mod intenționat; State și corporații în competiția pentru putere; Occidentul, de la triburi la corporații; Olanda a ajuns a doua destinație a banilor rusești și conducta financiară a Gazprom; Vasile Astarastoae: Pandemia și puterea corporațiilor globale; România sub invazia corporațiilor și dictatura multinaționalelor (1); Investițiile rușilor, bombe cu ceas pentru economia românească; Conceptul desuveranizării-Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, Membru corespondent al Academiei Române;Întreaga omenire suferă de un “cancer”: lăcomia corporaţiilor;  Andrei Marga: Aluviunile Marii Resetări; Arhiepiscopia care nu vede sodomia. Propagandă homosexuală într-un ghid coordonat de preoteasa Daniela Ceredeev, susținută de cadre SuperTeach din Arhiepiscopia Sucevei: „Ești homosexual și ai un iubit despre care nu știe nimeni”; Dr. Joseph Mercola – Închisoarea ta invizibilă deja a fost construită;Cum spiona CIA în anii ’50 închisorile românești în care se aflau deținuți politici. Informările, scrise cu cerneală invizibilă; Manipularea minții: Edward Bernays și relațiile publice; Conducătorii din umbră și Noua Ordine Mondială (1);Umanitatea se află la marginea abisului (1); Arta subtilă a “Propagandei”; Instaurarea unui control totalitar asupra omenirii şi răspîndirea homosexualităţii;  Guvernul invizibil; Propaganda- de Edward L. Bernays; Recenzie 1984 de George Orwell – Parere complete; Casa Albă, penetrată de BlackRock! NAȚIONAL spune totul despre corporația care conduce America; Corporaţiile pregătesc lichidarea statelor suverane prin TTIP; Lanțurile sclaviei modern; Asediul marilor corporaţii (IV); Fabianismul – prima falangă a neomarxismului! Comisia Europeană vrea controlul total asupra economiilor din Europa; Boala băncii nebune; Pescar pe acoperiș ; Portretul lingăului la bătrânețe; Doar de ochii lumii se “judeca –pe banii nostri,apoi se…reabiliteaza” Fostul ministru al Agriculturii, Adrian Chesnoiu, a fost trimis în judecată de DNA. Acuzațiile procurorilor; Acuzații grave din interiorul Poliției Capitalei. Șeful de la Serviciul care anchetează clanurile interlope acuză presiuni din partea fostei conduceri a Poliției Capitalei: Ni s-a cerut să nu mai lucrăm cu procurorii DIICOT / Mi s-a spus că dacă nu înțeleg mesajul nu o să-mi fie bine; Imperiul Austro-hungar,isi pofteste iar sa se alapteze din sanul Imperiului Tarist…Lăzăroiu: Austria este o enclavă rusească în inima Europei. Rachete finanţate de companiile austriece cad în Ucraina; Fermierul Dimitrie Muscă: Mi-am închis toate conturile la BCR. Banca e deținută de Erste Group din Austria; Mafia argilei din Dobrogea: Șefii PSD Caraș, aduși cu autocarul pe la primăriile prietene din Constanța. Șeful ANRM pe statul de plată al mafiei argilei; Cum sunt furați banii oierilor din România: Escrocheria certificatelor de origine și șpaga de 1 milion de euro încasată de Petre Daea; (Porno-hotia continua –nestingherita sa rame Romania )Devalizarea Termocentralei Mintia II: Dioane, Stancu, Resmeriță și Vrânceanu, valeții de pică ai jafului din Valea Jiului; Imperiul Austro-Ungar senghenizeaza de la ugerul ursoaicei pesedizde…Budapesta a devenit un cuib special al spionajului militar rusesc. UDMR, coloana a cincea a Rusiei în Guvernul României; Război sau interese!? SUA și UE dețin circa 50% din terenurile agricole din Ucraina; Fiindca tovarasii lui Iliescu si Nastase ne-au senghenizat padurile,ACUM,  (cu focul),se joaca pe langa butoiul cu gaz…Așa se pune problema: schimbi legea, te las în Schengen”… INTERVIU. Andrei Caramitru spune că are informații din interiorul OMV Petrom: „De la Viena se indică să cumpere mai scump de 10 ori”; România și Schengen: Ce vrea Austria? Tainul? Presa din Austria, despre blocarea aderării României la spațiul Schengen: „Viena umileşte Bucureştiul”; Caderea si decaderea Imperiului Austro-Ungaar se razbuna… DISPARIŢIA AUSTRO-UNGARIEI; Cine se intrupeaza din hotie,acaparare,minciuna etcdevine desertaciune si… INTERVIU. Profesorul rus de istorie care prezice dezintegrarea Federației Ruse: „La fel ca Imperiul Austro-Ungar și Uniunea Sovietică”;Cel mai longeviv director din istoria Operei Vieneze, românul Ioan Holender, articol în Libertatea cu un mesaj către cancelarul austriac: „Mă simt jenat, ba chiar rușinat”; „Factorul Habsburg”; După aurul negru, fac profit şi din aurul verde. Austriecii taie păduri româneşti de un miliard de euro pe an; „Mafia lemnului din România m-a ruinat”; Petre Daea (ministrul Agriculturii): „Nu ne putem juca nici cu vorbele, nici cu faptele, nici cu acțiunile!“ Ce ne cer austriecii pentru Schengen și ce trebuie neapărat să le dăm; Mafia padurilor din Romania are sigla PSD-PSDCine a dat padurile Romaniei pe mana lui Schweighofer? Adrian Năstase și Ilie Sârbu. Iată dovada! Sā nu uitām, Gerald Schweighofer a fost decorat în grad de Cavaler de Ion Iliescu si Adrian Nåstase la 2 decembrie 2004 între douå tururi ale alegerilor prezidentiale.; Schweighofer, facut „cavaler” de Iliescu si Nastase. Liviu Avram: „Inteligenta celor de la PSD este deseori o nesecata resursa de umor”; Ce a cerut Austria ca România să intre în Spațiul Schengen; Cine se află în spatele grupării MOASTELE…

 https://romania.europalibera.org/a/aderarea-rom%C3%A2niei-la-schengen-%C8%99i-baletul-austriei-cu-moscova/32166115.html

 

 

//////////////////////////////////

Profeția lui Lenin, împlinită de Hitler

 

 

Ionuţ IAMANDI

 

 

Unul dintre poncifurile privind istoria secolului 20 este că Hitler a ajuns democratic la putere. Adică a participat la alegeri, a fost ales, a devenit cancelar și a guvernat în asentimentul cetățenilor. El, împreună cu partidul său nazist înscris legal la tribunal. Dar dacă reiei cronologia evenimentelor care au dus la ascensiunea și apoi la consolidarea sa politică, impresia este de fapt că aproape fiecare pas a însemnat cîte un act de demantelare a ordinii democratice, un parcurs urmat apoi și de comuniștii care au preluat puterea în țările din estul Europei după 1945. Cel puțin așa reiese din relatările din epocă, printre care și memoriile jurnalistului istoric Sebastian Haffner, care le-a consemnat bucată cu bucată.

 

Haffner – pseudonim publicistic pentru Raimund Pretzel – avea 26 de ani în 1933, cînd Hitler a fost numit cancelar de către președintele Paul von Hindenburg. În același an, Haffner avea să părăsească Germania, intrată într-o spirală rapidă de transformări – sau mai exact degradări – politice și sociale. El arată cum Hitler nu a pierdut niciun minut din momentul numirii din 30 ianuarie. Luna februarie a însemnat dizolvarea parlamentului național dar și a celui prusac – chipurile pentru pregătirea alegerilor – schimbări masive în aparatul administrativ, acapararea pozițiilor de decizie în ministerul de interne și declanșarea unei prigoane virulente la adresa partidelor participante la campania electorală. „Naziștii nu au mai manifestat nicio reținere; în mod regulat, cu bandele lor dispersau mitingurile altor partide. Împușcau zilnic unul sau doi oponenți politic. Într-o suburbie a Berlinului au dat foc casei unei familii de social-democrați. Noul ministru regional de interne al Prusiei (un nazist: un anume căpitan Göring) a promulgat un decret halucinant. El a ordonat poliției să intervină în orice încăierare de partea naziștilor, fără să cerceteze aspectele disputei, și să tragă fără avertisment asupra părții adverse. Puțin mai tîrziu, «o forță de poliție auxiliară» a fost formată din rîndurile SA”, a relatat Haffner în cartea sa Sfidîndu-l pe Hitler.

 

Sună cunoscut? Destul de asemănător s-a desfășurat și campania electorală din România în noiembrie 1946. Parlamentul nu mai exista demult, îl dizolvase regele Carol al II-lea în 1938. Funcționarii statului, mai ales cei din armată și justiție, erau intimidați de guvernul controlat de comuniști. Întrunirile politice ale opoziției erau atacate de bande organizate aduse cu camioanele. Mai mulți activiști locali PNȚ au fost împușcați mortal. Liderii politici de la centru ai partidelor istorice erau împiedicați fizic să se adreseze simpatizanților din provincie. „Formațiunile de luptă patriotică” conduse de Emil Bodnăraș pot fi considerate pînă la un punct echivalentul cămășilor brune. Și mai e o asemănare. Hitler a speculat intens incendierea clădirii Reichstag-ului, petrecută cu cîteva zile înainte de alegeri. Au fost blamați comuniștii, ajunși cu miile în arest, și compromiși astfel în ultima săptămînă de campanie. Dar în același timp, au fost suspendate drepturi civile precum inviolabilitatea corespondenței, inclusiv a convorbirilor telefonice, și libertatea de exprimare. La scară poate mai redusă, și comuniștii din estul Europei au folosit în 1946-1946 acuzația de colaborare cu Germania nazistă pe post de „incendiere a parlamentului” pentru a scăpa de unii opozanți politic sau de a-și promova măsurile represive specifice.

 

 

Ce nu s-a întîmplat însă în Germania lui 1933, spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în 1946 în România, a fost falsificarea rezultatului alegerilor. Cu toată violența și intimidarea din campanie, partidul nazist nu obține majoritatea, deși e confirmat ca partid majoritar. Dar el nu alterează rezultatul consemnat la nivelul secțiilor de votare. Și guvernul lui Hitler, și cel al lui Petru Groza erau formate din reprezentanți ai mai multor partide. Dar numai Groza și comuniștii ajunseseră să își poată exercita influența așa încît să schimbe procesele verbale cu rezultatele alegerilor.

 

De fapt, inițial nici comuniștii nu au modificat rezultatele primelor alegeri de după război din zonele intrate sub influență sovietică. Alegerile din Finlanda, Ungaria și Austria din 1945, referendumul din Polonia din iunie 1946, alegerile municipale din Berlinul încă nedivizat din octombrie 1946, au fost văzute drept alegeri în general corecte, în care comuniștii au fost înfrînți. Abia în România în noiembrie 1946 și în Polonia în ianuarie 1947 o campanie electorală compromisă a fost dublată și de modificarea brută și brutală a majorității rezultatelor votului. În Polonia, comuniștii ar fi angajat chiar și matematicieni pentru a obține un model național coerent și credibil al fraudei. „Angajatorii” le-au indicat numai datele de intrare, adică rezultatele finale dorite. Restul – distribuția voturilor pe circumscripții – a fost treaba „angajaților”.

 

 

Parcursul convergent al Germaniei și României postelectorale se reface însă rapid. Pentru că nu aveau majoritatea parlamentară de două treimi pentru modificarea Constituției, naziștii și-au construit-o prin alianțe de conjunctură (cu partidul catolic), intimidare (trupele SA erau prezente în parlament) și prin forță: i-au arestat pe deputații comuniști. Așa a obținut Hitler dispensa (acordată inițial pe patru ani) de a guverna fără parlament. Partidul nazist ajunge în scurt timp după alegeri partid unic. „Maniștii” și ”brătieniștii” lor sînt supuși unei prigoane sistematice. Stînga e interzisă sau arestată, dreapta fuzionează sau se autodizolvă. Parlamentul german devine decorativ – ca Marea Adunare Națională din România postbelică. De parcă ar fi știut ce va urma, a povestit Haffner, liderul social-democrat și-a cumpărat cu o săptămînă înainte de scrutin o căsuță de refugiu în Elveția. Cînd a murit von Hindenburg, în 1934, funcția de președinte a fost desființată. Hitler devine atunci Führer und Reichskanzler. Îndepărtarea regelui Mihai în decembrie 1947 este în acest sens echivalentul din România al desființării președinției germane din cel de-al doilea an al mandatului lui Hitler.

 

Dar dictatura limitată la controlul absolut al puterii începe să se simtă într-un echilibru precar. Dictatura nu tolerează necunoscutul din afara sferei politice, unde și-a făcut inițial capul de pod. De aceea, după preluarea puterii politice, ea invadează și celelalte spații publice. Un dictator de care să se rîdă la teatru nu am auzit. Iar instrumentul cu care dictatura testează aprobarea populară e ideologia. Ideologia e tentaculul scos în afara sferei politice pentru sondarea supunerii publice. Nu conținutul ideologiei e important, ci funcțiunea sa discriminantă între acceptanți și refractari. De aceea comunismul și nazismul pot acumula atîtea similitudini, în pofida ideologiilor proprii. Pînă la preluarea puterii în 1917, Lenin – „inventatorul totalitarismului”, cum îl numește Stéphane Courtois în titlul unei monografii recente – argumenta că revoluția va avea loc în Germania, ci nu în Rusia natală, pentru că Germania era mai dezvoltată social și economic decît Rusia și, în teoria marxistă a claselor, mai aptă pentru noua etapă a dezvoltării istorice. Dar e de observat cu toate acestea că Lenin a avut dreptate pînă la urmă. „Revoluția”, în accepțiunea sa dovedită post-factum drept totalitară, a avut totuși loc chiar în Germania, cu mențiunea că nu a fost făcută de comuniști, ci de Hitler. Iar animozitatea dintre cele două totalitarisme nu provine din natura lor, în esență identică, ci din excluziunea reciprocă dată de ambițiile mondiale sau regionale comune amîndurora.

 

Și în Germania anului 1933 cucerirea puterii politice a fost însoțită de pretenția aprobării populare. Iar cine refuza să o acorde, devenea dușman. Haffner trece în revistă soarta scriitorilor și jurnaliștilor care nu au mai „corespuns”. Unii dispăreau, alții erau internați în lagăre de concentrare, altora li se permitea să publice, dar numai scrieri inofensive. Au fost și intelectuali care s-au adaptat, ba chiar au devenit ideologi subtili ai nazimului. Haffner dă exemplul revistei Die Tat (Acțiunea), care în februarie încă mai cataloga nazismul drept o mișcare efemeră. O lună mai tîrziu, redactorul-șef e îndepărtat, iar colegii lui fac un viraj editorial la 180 de grade. Descrierea lui Haffner a atmosferei intelectuale a Germaniei anului 1933 este perfect pliabilă pe cea conturată de publiciștii și autorii români din anii 1945-1946. Chiar dacă nu au fost neapărat arse, cărțile se împuținau și aici, intelectualii dispăreau sau luau decizia finală de a nu mai reveni în țară, presa devenea monocoloră.

 

Sebastian Haffner a comparat din memorie felul în care au izbucnit cele două războaie mondiale. Primul, pe neașteptate, fără preparative; al doilea, greu, după o chinuitoare perioadă în care și-a tot afirmat iminența. Așa și cu instalarea regimurilor totalitariste. Deși se tot insinua în politica germană, partidul nazist a umplut scena publică rapid, fără rest, ca peste noapte. A doua zi după alegeri, povestește Haffner, după ce germanii au realizat că nimeni nu i se mai poate opune lui Hitler, au luat cu asalt filialele naziste și s-au înscris în partid. S-au amestecat atunci deziluzii, resemnări și oportunisme de tot felul. Astfel că la referendumul din august 1934 de confirmare a lui Hitler ca și conducător unic au votat „pentru” 90% din germani. În schimb, în România, anii 1945-1947 au fost anii unei agonii prelungite, în care regimul comunist a cîștigat din ce în ce mai mult teren, în care setul inițial consistent de iluzii în privința evoluției democratice a țării a fost distrus treptat, piesă cu piesă, pînă la ultima, reprezentată de îndepărtarea regelui din 30 decembrie 1947.

 

 

Ca să închei tot cu un poncif îndoielnic. Se spune că anul zero al totalitarismului românesc este 1945, cînd a început instaurarea comunismului. Poate că sub unele aspecte este așa, dar nu trebuie pierdut din vedere că multe drepturi politice și civile erau restricționate din 1938, iar războiul numai o experiență democratică nu a fost. Cu atît mai mult pentru „greu încercata națiune română”, ar veni replica. Atunci însă, aș continua, ce să mai spui de națiunea germană, al cărei ceas totalitar a început să bată din 1933, și, pentru o parte din ea, nu a încetat să ticăie decît în 1990?

 

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/profetia-lui-lenin-implinita-de-hitler-628363.html

 

////////////////////////////////////

Cine sunt „prietenii” României. Totul despre cancelarul Austriei și ministrul de Interne de la Viena

 

Andreea Rubica

 

Cancelarul Karl Nehammer și ministrul de Interne Gerhard Karner sunt oficialii austrieci care s-au opus în mod vehement aderării României la Spațiul Schengen. Cei doi au intrat în politică de la vârste fragede și au bifat diferite funcții politice de-a lungul carierei.

Karl Nehammer a devenit cel de-al 32-lea cancelar al Austriei pe 6 decembrie 2021, anterior ocupând funcția de ministru de interne din 2020 până în 2021, secretar general al OVP din 2018 până în 2020 și membru al Consiliului Național din 2017 până în 2020.

 

Politicianul austriac s-a născut pe 18 octombrie 1972  și este în prezent președintele executiv al partidului federal al Partidului Popular Austriac. Acesta a crescut într-o familie politic conservatoare și catolică din Viena, iar potrivit publicației Web.de Nehammer a fost implicat în politică încă de la vârsta de 14 ani, când a luat parte la campania electorală a ÖVP.

 

În anul 1992 acesta a absolvit liceul și s-a oferit voluntar timp de un an în Armată, cu servicii suplimentare până în 1996, urmând ca anul următor să obțină și gradul de locotenent. Din 1997, la vârsta de doar 25 de ani, Nehammer a lucrat ca instructor de formare pentru ofițerii de informații din cadrul Ministerului Federal al Apărării, dar și pentru Institutul de Formare Profesională (BFI) și Academia Politică a OVP (partidul popular Austriac).

 

Karl Nehammer a devenit activ în cadrul partidului imediat după ce a părăsit armata. Acesta a fost șef al departamentului de servicii și mobilizare din partid în perioada 2007-2008, șef al departamentului de formare și rețele din 2008-2009. Ulterior fiind numit director al asociației din Austria Inferioară a Academiei de partid, fiind considerat un apropiat al guvernatorului adjunct din acel timp, Wolfgang Sobotka.

 

În anul 2015, Nehammer a fost numit secretar general adjunct și purtător de cuvânt al organizației federale a Uniunii Muncitorilor Austrieci (ÖAAB), asociația sindicală a ÖVP. Un an mai târziu, acesta a preluat funcția de secretar general al ÖAAB, deținând această funcție până în ianuarie 2018. De asemenea, tot în 2016, acesta a fost ales președinte regional al ÖAAB Viena, iar din aprilie 2017 este președintele districtual al partidului ÖVP din Viena-Hietzing.

 

 

În timpul alegerilor federale din 2017, Nehammer a fost ales reprezentant al Vienei, urmând ca în timpul formării guvernului să fie membru al echipei de negociere a ÖVP în domeniul apărării. Ulterior, acesta a fost ales vicepreședintele al grupului parlamentar al ÖVP, dar și purtător de cuvânt. În anul 2018, Nehammer ajunge secretar general al ÖVP, potrivit sursei citate.

 

Karl Nehammer a ajuns cancelarul Austriei după demisia lui Sebastian Kurz din octombrie 2021 și demisia din funcție a următorului cancelar, Alexander Schallenberg. Pe 3 decembrie 2021, Nehammer a fost numit provizoriu lider al ÖVP și propus drept cancelar, urmând ca pe 6 decembrie să depună și jurământul în fața președintelui Austriei.

 

 Citește și: Cadariu: Nu recomand boicotarea companiilor austriece. Austria va avea de pierdut în final

Apropierea de Rusia

Karl Nehammer a fost primul lider occidental care s-a întâlnit față în față cu președintele rus Vladimir Putin de la declanșarea „operațiunii speciale” în Ucraina. Cancelarul austriac a declarat la acea vreme că președintele rus are „propria logică de război” și a propus că va acționa ca un „constructor de poduri” între Moscova și Kiev, menționând că va face „tot ce este posibil pentru a face ca (nr: războiul) să înceteze”.

 

Din postura de stat neutru militar (neutralitate declarată la 1955, nu este membru NATO), Austria negocia, potrivit cancelarului, coridoare umanitare în Ucraina şi cerea încetarea războiului, nota CNN pe 11 aprilie. Chiar şi în noul context de securitate, Austria a fost printre statele care s-au opus vehement sancţiunilor asupra importurilor de gaze ruseşti. La câteva zile de la vizita la Moscova, cancelarul austriac cerea UE să caute sancţiuni care să afecteze Rusia, nu ţările blocului comunitar, invocând aborări similare ale Germaniei și Ungariei. Nu în ultimul rând, Austria a fost printre statele reticente cu privire la măsurile de limitare a circulaţiei ruşilor. De asemenea, de la izbucnirea războiului, Austria nu a trimis arme în Ucraina, în schimb a oferit ajutor umanitar și veste antiglonț și căști pentru civili.

 

 

Cine este Gerhard Karner, ministrul de interne de la Viena

Gerhard Karner, născut pe 13 noiembrie 1967, a devenit ministru de Interne în decembrie 2021, după ce Karl Nehammer a preluat funcția de cancelar al Austriei. Politicianul austriac și-a petrecut copilăria în St. Gotthard, municipiului Texingtal, unde a absolvit și liceul.

 

Acesta și-a început cariera politică ca consilier local în Texingtal, în anul 1995, urmând ca în aprilie 2003 să devină membru  al legislativului statului din Austria Inferioară. În perioada 2003-2015, Karner a fost numit director general al Partidului Popular din Austria Inferioară (VPNÖ), iar în 2015 a devenit primar al orașului Texingtal, funcție pe care a păstrat-o până în anul 2021.

 

Gerhard Karner se află în mijlocul unui scandal pe plan intern în urma unor acuzații de plagiat. Stefan Weber, cunoscut în Austria drept „vânător de plagiate”, a lansat acuzații cu privire la lucrarea de doctorat a oficialului de la Viena. Potrivit acestuia, politicianul ar fi plagiat aproape toată partea teoretică din lucrarea sa.

 

Ministrul austriac de Interne neagă acuzațiile la adresa sa și susține că „întreaga lucrare a fost scrisă în conformitate cu bunele practici științifice”. Presa din Austria arată că ministrul a invocat o „activitate intensivă de cercetare”.

 

 Citește și: Cum au influențat problemele interne din Austria veto-ul Vienei asupra aderării la Schengen a României

 Citește și: Semne de întrebare privind activitatea unei firme austriece în România. Profitul ar fi încasat în Austria

https://adevarul.ro/politica/cine-sunt-prietenii-romaniei-totul-despre-2226680.html?source=click.ro&campaign=cross

 

//////////////////////////////////////////

Cine se află în spatele grupării „Cetățenii Reichului” care plănuia o lovitură de stat în Germania

 

Irina Breilean

 

Printre cei arestați se numără un membru declarat persona non grata al unei familii nobiliare din Germania și un cetățean rus.

 

Membrii ai grupării „Cetățenii Reichului” din Germania, împreună cu membrii QAnon, au plănuit o lovitură de stat, condusă de un fost membru al unei familii nobiliare.

 

Polițiștii germani au arestat 25 de oameni, în cadrul unei acțiuni antiteroriste. Gruparea plănuia o lovitură de stat, având în vedere un atac asupra parlamentului german.

 

Printre cei arestați se numără și prințul Heinrich al XIII-lea, membru renegat al unei vechi familii nobiliare din Germania, familia Reuβ.

 

Bărbatul în vârstă de 71 de ani a fost acuzat, împreună cu membrii grupării, de complot împotriva statului. Lovitura de stat avea ca scop preluarea controlului țării și renegocierea consecințelor războiului.

 

3.000 de polițiști germani au efectuat o serie de anchete, miercuri dimineața, în 130 de locații de pe teritoriul Germaniei. Jumătate dintre arestări au avut loc în sudul țării, în jurul zonelor Baden-Württemberg și Bavaria.

 

Anchetele i-au vizat pe membrii grupărilor conspiraționiste „Cetățenii Reichului” și QAnon.

 

Giorgia Meloni, câștigătoare în alegerile din Italia și, cel mai probabil, viitor prim-ministru al Italiei, alături de premierul Ungariei, Viktor Orbán, ale cărui poziții naționaliste, tradiționaliste și iliberale le împărtășește. 28 februarie 2018, Budapesta

### VEZI ȘI… ###

Ascensiunea extremei drepte și a naționalismului în Europa. Riscurile pentru România

Printre persoanele arestate s-au numărat 22 de cetățeni germani, suspectați că ar fi membri ai unei grupări teroriste și trei alți oameni, printre care și o femeie din Rusia.

 

Potrivit procuraturii, femeia a încercat să îi pună în legătură pe liderii grupării extremiste din Germania cu oficiali ruși. Ambasada Rusiei de la Berlin a negat că ar avea orice legătură cu grupările de extremă dreaptă, iar reprezentantul Kremlinului, Dmitri Peskov, s-a referit la incident ca la o problemă internă a Germaniei.

 

Un alt suspect a fost reținut în orașul Kitzbuhel din Austria, iar altul în Perugia, Italia.

 

Conform autorităților, grupul plănuia lovitura de stat de un an, dorind să ajungă la conducerea țării.

 

Procuratura germană a transmis că membrii grupării susțin o ideologie violentă, fiind de părere că își pot îndeplini scopurile prin mijloace militare și violență împotriva reprezentanților statului.

 

Ministrul Afacerilor Interne din Germania, Nancy Faeser, a declarat că autoritățile vor aplica cât se poate de aspru legea, numindu-i pe membrii grupărilor „inamici ai democrației”.

 

Cine este Henry XIII, cel aflat în spatele grupării de extremă dreaptă?

Aristocratul german este un militar pensionat și fost parlamentar al partidului de extremă dreaptă, Alternativa pentru Germania (AfD). El a fost arestat de polițiști în orașul Frankfurt am Main.

 

Vladimir Putin și Viktor Orbán în 2019. Orbán a pus de numeroase ori piedici sancțiunilor europene la adresa regimului Putin.

### VEZI ȘI… ###

Popularitatea liderilor autoritari: „Mirajul celui care promite să mă apere”. America – Europa – România

El deține castelul Waidmansheil, din orașul Saaldorf, potrivit publicației Welt. Autoritățile au transmis că gruparea a folosit această locație pentru a organiza întrunirile în cadrul cărora au planificat lovitura de stat.

 

Famila Reuβ, din care provine așa numitul „prinț”, este cunoscută pentru teritoriile deținute în estul Germaniei până în 1918. Potrivit Welt, Heinrich XIII și-a părăsit familia în urmă cu 14 ani, când a fost declarat persona non grata pentru susținerea unei ideologii extremiste.

 

Gruparea „Cetățenii Reichului” se află în atenția autorităților de mai mult timp, ca urmare a unor episoade violente și din cauza ideologiei antisemite.

 

Se estimează că grupare ar avea 50 de memrbi. Aceștia au complotat împotriva statului, pentru a înlocui sistemul actual cu unul naționalist similar Imperiului German, în forma pe care o avea în 1871.

 

Din punct de vedere logistic, gruparea este organizată într-un „consiliu” și o grupare militară, potrivit BBC.

 

Procuratura a transmis că acest „consiliu” a avut întâlniri frecvente începând cu luna noiembrie 2021, pentru a plănui „Ziua X”, în care urmau să atace Clădirea Reichstagului.

 

Numărul atacurilor violente atribuite grupărilor extremiste din Germania a crescut în ultimii ani. Un bărbat în vârstă de 43 de ani a împușcat nouă oameni în orașul Hanau. Atacul a fost unul de natură xenofobă.

 

Mai mult, un membru al grupării „Cetățenii Reichului” a fost condamnat la închisoare, în 2016, după ce a ucis un polițist.

 

În 2020, polițiștii au atribuit 24.000 de crime extremei drepte din Germania, un nivel record pentru societatea germană.

 

https://romania.europalibera.org/a/32166258.html

////////////////////

 

 

 

 

 Ce a cerut Austria ca România să intre în Spațiul Schengen

By

Ion Teleanu

 

 

Refuzul categoric al Austriei de a intra România în Spațiul Schengen ascunde o mulțime de interese economice și financiare uriașe.

Potrivit informațiilor noastre provenite din zona serviciilor secrete și a diplomației, Austria a condiționat intrarea României în Spațiul Schengen, în primul rând, de ne-renegocierea contractului de vânzare a Petrom, care, conform anexelor, poate fi revizuit din zece în zece ani . Ultima revizuire ar fi putut avea loc în 2014, când efectiv puteau fi rediscutate posesia resurselor, nivelul de investiții și redevențele, dar premierul Victor Ponta și echipa sa de la Palatul Victoria nu a făcut-o. De ce oare?

De asemenea, potrivit acelorași surse, Austria a cerut scoaterea din circuitul legal al controalelor fiscale a băncilor austriece BCR și Raiffeisen, pentru a putea muta profiturile deghizate în împrumuturi la Viena. Totodată, austriecii au avut câteva solicitări legate de lemnul exploatat și exportat prin defrișarea pădurilor de la noi de către Schweighofer.

 

Nu în ultimul rând, Austria a cerut imperativ României, condiții extrem de avantajoase, dincolo de Legea offshore, pentru a exploata gazului din Marea Neagră de către OMV în perimetrele primite bonus de la statul român.

 

La toate aceste cerințe austriece a mai fost și cea de readucere la Palatul Victoria a lui Mihai Răzvan Ungureanu care acum își omoară timpul pe la Viena, iar soția sa a beneficiat în timp de un bonus financiar substanțial de la OMV.

 

Așadar, cam aceasta a fost oferta austriacă pentru intrarea României în Spațiul Schengen.

 

Citeste si Bulgarii vor să facă Micul Schengen împreună cu românii și să ”desființeze” granițele cu România

 

https://www.puterea.ro/ce-a-cerut-austria-ca-romania-sa-intre-in-spatiul-schengen/

////////////////////////////////////////////

Schweighofer, facut „cavaler” de Iliescu si Nastase. Liviu Avram: „Inteligenta celor de la PSD este deseori o nesecata resursa de umor”

VICTOR GHEJA

 

 

Jurnalistul Liviu Avram aduce aminte ca Holzindustrie Schweighofer a fost adusa in Romania de Guvernul Adrian Nastase iar proprietarul companiei a fost facut cavaler de Ion Iliescu si Adrian Nastase. 

Saptamana trecuta, PSD a sustinut ca presedintele Iohannis este vinovat de defrisari, prezentand o fotografie in care acesta apare la schi alaturi de directorul „de la Schweighofer”.

 

Jurnalistul Liviu Avram aduce insa aminte cine i-a adus pe cei „de la Schweighofer” in Romania.

„Inteligenta celor de la PSD este deseori o nesecata resursa de umor. PSD il acuza pe Klaus Iohannis de defrisarile masive din Romania aducand drept dovada o poza a presedintelui, la schi, cu directorul de la Schweighofer. Ce sa zic? Iata aici o mie de cuvinte”, a scris Liviu Avram prezentand documentul prin care Ion Iliescu si Adrian Nastase l-au facut „cavaler” pe proprietarul companiei, Gerald Schweighofer.

 

Proprietarul companiei, Gerald Schweighofer, a fost decorat de Ion Iliescu, in ultimul sau an de mandat ca presedinte, cu Ordinul National „Pentru Merit” in grad de Cavaler.

Gerald Schweighofer a primit decoratia dupa numai un an de cand a intrat in afacerile cu lemn in Romania.

 

„Sa nu uitam, Gerald Schweighofer a fost decorat in grad de Cavaler de Ion Iliescu si Adrian Nastase la 2 decembrie 2004 intre doua tururi ale alegerilor prezidentiale. Tot atunci firma Holzindustrie Schweighofer a primit un contract pe 10 ani cu Romsilva prin care si-a dobandit dreptul de preemptiune, adica accesul la lemn pe alese”, scria Agent Green in 2017.

 

Gerald Schweighofer a venit in Romania in 2003 ca investitor strain, cu planul de a face afaceri cu lemn. A inceput cu o fabrica la Sebes. In timp, s-a ajuns ca aproximativ 90.000 de vagoane de tren pline cu busteni sa intre anual pe portile fabricilor sale. Intr-un vagon de tren intra circa 45 de metri cubi de lemn.

 

https://www.aktual24.ro/schweighofer-facut-cavaler-de-iliescu-si-nastase-liviu-avram-inteligenta-celor-de-la-psd-este-deseori-o-nesecata-resursa-de-umor/

 

 

 

Agent Green

Sā nu uitām, Gerald Schweighofer a fost decorat în grad de Cavaler de Ion Iliescu si Adrian Nåstase la 2 decembrie 2004 între douå tururi ale alegerilor prezidentiale.

https://www.facebook.com/agentgreen.ro/photos/s%C4%81-nu-uit%C4%81m-gerald-schweighofer-a-fost-decorat-%C3%AEn-grad-de-cavaler-de-ion-iliescu/1232775703447805/

Tot atunci firma Holzindustrie Schweighofer a primit un contract pe 10 ani cu Romsilva prin care si-a dobândit dreptul de preemptiune, adicā accesul la lemn pe alese.

 

Draga domnule Presedinte Klaus Iohannis, considerati retragerea acestui Ordin National „Pentru Merit” (oferit în mare grabā) având în vedere evolutia negativā a stārii pādurilor din ultimii 12 ani, la care aceastā companie aflatā în pozitie dominantā a avut un rol primordial?

 

 

//////////////////////////////////////////

Mafia padurilor din Romania are sigla PSD-PSD

Cine a dat padurile Romaniei pe mana lui Schweighofer? Adrian Năstase și Ilie Sârbu. Iată dovada!

 

Tatiana Niculescu Bran, fostul purtator de cuvant al preşedintelui Klaus Iohannis, a subliniat pe facebook ca guvernul Adrian Nastase a adoptat o ordonanta de urgenta prin care incuraja Romsilva sa incheie contracte de vanzare de masa lemnoasa, de pana la 10 ani, cu firme mari, precum Schweighofer Holzindustrie…

 

Aşa ca am cautat şi am dat peste OUG 71 2002 privind incheierea de catre Regia Nationala a Padurilor a contractelor de vanzare-cumparare a masei lemnoase pe termen lung, publicata in Monitorul Oficial nr. 435 din 21 iunie 2002.

 

Şi semnata de prim-ministru de atunci, Adrian Nastase, dar şi de… Ilie Sarbu, tata socrul şi, pe atunci, ministrul agriculturii, alimentatiei si padurilor…

 

Şi pentru cine nu crede poate citi şi pasajele din raspunsul ministrului Laszlo Borbely catre un deputat din parlamentul Romaniei, undeva in 2011…

 

Conform contractelor semnate cu Romsilva in 2002 si 2003, firma austrica a primit dreptul de a exploata in jur de 1 milion de metri cubi de padure anual.

 

Tatiana Niculescu Bran:

 

”In caz ca nu se ştie sau se uita, in 2002, guvernul Adrian Nastase a adoptat o ordonanta de urgenta prin care incuraja Romsilva sa incheie contracte de vanzare de masa lemnoasa, de pana la 10 ani, cu firme mari, precum Schweighofer Holzindustrie.

Conform contractelor semnate cu Romsilva in 2002 si 2003, firma austrica a primit dreptul de a exploata in jur de 1 milion de metri cubi de padure anual”.

 

OUG 71 2002 privind incheierea de catre Regia Nationala a Padurilor a contractelor de vanzare-cumparare a masei lemnoase pe termen lung, publicata in Monitorul Oficial nr. 435 din 21 iunie 2002

 

OUG 71 2002 actualizata prin:

Legea 654/2002 – privind aprobarea OUG 71/2002 pentru incheierea de catre Regia Nationala a Padurilor a contractelor de vanzare-cumparare pe termen lung privind masa lemnoasa Monitorul Oficial 937/2002

In temeiul prevederilor art. 114 alin. (4) din Constitutia Romaniei,

Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta.

 

Art. 1

 

(1) Regia Nationala a Padurilor, in calitatea sa de administrator al fondului forestier aflat in proprietatea publica a statului, este abilitata sa incheie contracte pe termen lung pentru asigurarea vanzarii masei lemnoase pe picior cu agentii economici care au activitate in domeniul prelucrarii lemnului in produse finite.

(2) Contractele prevazute la alin. (1) se incheie intre Regia Nationala a Padurilor si agentii economici care au dobandit acest drept prin licitatie publica, pentru volume minime de 20 mii m3/an/agent economic si pentru o perioada de minimum 3 ani si maximum 10 ani.

(3) Anual se va incheia un act aditional la contractul prevazut la alin. (1), prin care se stabilesc volumul masei lemnoase pe picior si pretul acesteia.

(4) Masa lemnoasa de pe terenurile cu destinatie forestiera aflate in prezent in domeniul public al statului, dar care fac obiectul retrocedarii conform legilor fondului funciar, nu cade sub incidenta prezentei ordonante de urgenta.

 

(…)

 

Contrasemneaza:

Ministrul dezvoltarii si prognozei,

Gheorghe Romeo Leonard Cazan

 

Ministrul agriculturii, alimentatiei si padurilor,

Ilie Sarbu

 

1. Ministrul finantelor publice,

Maria Manolescu,

secretar de stat

 

Ministrul industriei si resurselor,

Dan Ioan Popescu

 

Citeste si articolele:

 

Cum a bagat statul PSD-ist 180 de milioane de dolari intr-o rafinarie, iar apoi a vandut-o cu 13

Alte detalii inedite despre infractorul de drept comun Nastase Adrian

De ce ex-premierul Nastase Adrian nu-i decat un spagar ce trebuie impuscat

Cum au scos PeSeDistii valize de bani din Romania

O alta realizare PSD + Puie Monta: Oltchim se vinde la fier vechi

 

 

Mafia padurilor din Romania are sigla PSD

 

/////////////////////////////////////

 

Ce ne cer austriecii pentru Schengen și ce trebuie neapărat să le dăm

 

Austriecii cer ceea ce știu să ceară de pe vremea Habsburgilor: bani, resurse naturale, putere locală și mînă de lucru ieftină. După ce Olanda și Suedia par să se fi potolit cu blocarea intrării României în Schengen, Austria a simțit că acum e momentul să îngroașe gluma. Gluma cu migranții care o invadează prin România și Bulgaria e dezumflată cu cifre oficiale, dar Viena își trimite corporațiile la Cotroceni s-o negocieze la sînge.

 

Austria e cel mai mare partener european al Rusiei după Germania, fără însă a avea scuza că e motorul economic al Europei, însetat de gaz rusesc. Dimpotrivă, Austria are al 12-lea PIB din UE, în timp ce România vine tare din spate cu al 14-lea, cu estimarea că în trei ani îi ia locul. Dar Austria a fost mereu placa turnantă a banilor rusești, breșa prin care URSS și apoi Rusia și-au strecurat capitalurile și spionii în inima pieței comune europene. Mai multe companii austriece sînt, într-o înspăimîntătoare măsură, proxy-uri rusești, cu OMV în frunte. Ăsta e și motivul pentru care Austria a ales banii rușilor în locul apartenenței la NATO.

 

Acum, prin canale diplomatice, prin servicii secrete, prin adresări directe între omologi politici sau prin vizite fățișe la Cotroceni, austriecii cer ne-renegocierea contractului de vînzare a Petrom, care, potrivit anexelor, poate fi revizuit din zece în zece ani (în 2014, cînd puteau fi rediscutate posesia resurselor, nivelul de investiții și redevențele, Guvernul Ponta s-a făcut că plouă).

 

Austriecii mai cer condiții avantajoase, dincolo de Legea offshore, pentru exploatarea gazului din Marea Neagră de către OMV în perimetrele primite cadou de la statul român. Mai vor scoaterea din circuitul legal al controalelor fiscale a băncilor austriece BCR și Raiffeisen, pentru a putea muta profiturile deghizate în împrumuturi la Viena. Or mai fi și alte cereri legate de defrișarea pădurilor, dar aici e de presupus că n-au întîmpinat vreo opoziție din partea președintelui Iohannis, cumătru și prieten cu prietenii Schweighofer.

 

Important e, însă, ceea ce trebuie să le dăm. În primul rînd, muie. Cititorii mai sensibili vor înțelege că sînt momente în care limbajul are îndreptățirea lui. Apoi trebuie să le dăm austriecilor ceea ce jalnicele loaze care conduc țara n-au fost în stare să le dea vreodată: o lecție de economie. Indiferent dacă intrăm sau nu în Schengen, indiferent dacă Austria se opune sau nu, România trebuie să le arate acestor comercianți de jeg politic ce se poate întîmpla cu negustoria lor.

 

Fără să-și forțeze prea mult confortul, toți românii care și-au plănuit vacanța de schi în Austria ar trebui s-o anuleze. Peste un sfert de milion de români merg anual să schieze în Austria și să-și lase banii în economia ei. Să n-o mai facă anul ăsta. Să schieze în țară, chiar dacă în țară nu se poate schia. Să meargă în Italia, Germania, Bulgaria, Slovenia, Elveția, Franța. Dar nu în Austria. Un an de variație nu strică.

 

Apoi, toți românii să nu mai alimenteze șase luni de la OMV. E un efort mic să treci de benzinăria lor și să alimentezi de la celelalte companii care umflă prețurile, dar măcar ai satisfacția că dai un exemplu.

 

La fel, românii care au conturi la BCR și Raiffeisen ar putea să și le mute, măcar temporar. În banditismul bancar nu există diferențe. Toate băncile fură la fel, toate batjocoresc clientul la fel. Dar, în acest moment, capitalul austriac merită o lecție în plus.

 

Acest tratament minimal și exemplar ar cuminți Austria și ar pune capăt, pentru un timp, unor practici abuzive în economia internă și unor presiuni inacceptabile în politica UE. Pe Habsburgi i-ar ustura portofelul într-un mod concret, imediat, fatal. Indiferent ce va face Austria la consiliul JAI de pe 7 decembrie, a făcut deja destul ca să merite o mobilizare cetățenească apăsată. Ar fi un precedent memorabil, o lecție scurtă și clară, pe care Austria o merită și n-o va uita prea repede.

 

https://www.catavencii.ro/ce-ne-cer-austriecii-pentru-schengen-si-ce-trebuie-neaparat-sa-le-dam/

/////////////////////////////////////////

Petre Daea (ministrul Agriculturii): „Nu ne putem juca nici cu vorbele, nici cu faptele, nici cu acțiunile!“

CAŢAVENCII

 

https://www.catavencii.ro/petre-daea-ministrul-agriculturii-nu-ne-putem-juca-nici-cu-vorbele-nici-cu-faptele-nici-cu-actiunile/

 

 

Petre Daea (ministrul Agriculturii): „Într-o armonie a interesului, asociațiile de udători execută lucrările de investiții.“

„Nu ne putem juca nici cu vorbele, nici cu faptele, nici cu acțiunile!“

„Eu sînt antrenat în cursa aceasta de a mînca mergînd și a face ce trebuie…“

 

CATEGORIA PROFUNDU’ LUMII

Vlad Nistor (europarlamentar): „Aceasta era probabilitatea cu cel mai înalt grad de credibilitate.“

 

CATEGORIA FUNCȚIA BATE GRADUL DE COMPARAȚIE

Bogdan Aurescu (ministru de Externe): „Reacțiile aliaților au fost foarte pozitive.“

https://www.catavencii.ro/petre-daea-ministrul-agriculturii-nu-ne-putem-juca-nici-cu-vorbele-nici-cu-faptele-nici-cu-actiunile/

 

 

//////////////////////////////////////

„Mafia lemnului din România m-a ruinat”

 

 

 

„Am stat în calea corupției”, spune acesta în timp ce înșiră pe masa de cafea raportul medical și fotografiile cu rănile lui. „De exemplu, se marchează 100 metri cubi de lemn, dar se taie în schimb 300. Pentru a putea să scoată tot acest lemn din pădure au nevoie ca și pădurarul să fie de partea lor, pentru a fi siguri că acesta închide ochii”.

 

Pădurarul Leontin Malita s-a opus totuși și nu a mai vrut să coopereze.

 

Pe 11 iulie 2018 a supraviețuit unei tentative de omor care a avut loc chiar în pădurea pe care o păzea, aproape de Timișoara. „Nu îmi amintesc multe despre asta”, spune el. „Incidentul a fost clasificat ca fiind un accident industrial. Ar fi căzut o ramură peste mine. Însă din rănile mele – timpanul crăpat, craniul fracturat, brațul drept rupt, coaste rupte, fără zgârieturi însă – doctorul a conchis că am fost bătut cu un obiect metalic. Este negru pe alb în dosarul medical.”

 

Leontin Malita presupune că superiorii săi din compania de stat Romsilva sunt în spatele acestei tentative de omor. După ce s-a reîntors în pădure acesta a observat cât de mulți copaci fuseseră doborâți. „Pădurarul este doar un pion în această schemă. Cel puțin trei sferturi din pădurari sunt în această schemă pentru că nu le pasă de locul de muncă sau de pădure. Le pasă mai mult de noile case și mașini pe care le pot cumpăra cu mita obținută. Se pot face foarte mulți bani sub o aparentă legalitate. În fiecare județ se încearcă scoaterea a cât mai mult lemn, iar dacă reziști unui șefuleț cât de mic reziști împotriva întregii mafii”.

 

„Toți știu despre aceste lucruri, iar dacă vorbești despre asta ești în pericol. Ce mi s-a întâmplat mie s-a întâmplat și altor pădurari din România. Există astfel de incidente în toată țara și nu aude nimeni vreodată despre ele. Dar eu nu mai vreau să tac.”

 

Din ce în ce mai mulți pădurari refuză să mai coopereze cu mafia tăierilor ilegale, denunțând aceste practici. Câțiva dintre aceștia plătesc un preț scump pentru asta.

 

Pe 16 octombrie 2019 pădurarul Liviu Pop a fost împușcat mortal în timp ce încerca să oprească hoții de lemne dintr-o pădure din Maramureș. Cu numai o lună înainte, Răducu Gorcioaia fuses ucis într-o altă pădure dintr-un alt județ. Directorul Romsilva a anunțat pe Facebook că în 2019 au fost înregistrate 16 cazuri de agresiuni împotriva pădurarilor. Din 2014 și până acum 6 pădurari au fost uciși, iar 184 au fost atacați.

 

Leontin Malita a scăpat cu o sperietură, dar și cu un cont bancar golit. Romsilva l-a acuzat că a făcut posibile tăierile ilegale și l-au concediat. „A trebuit să plătesc o compensație de 200.000 de lei (echivalentul a 40.000 de euro). Mi-au ruinat financiar familia.”

 

Foame de lemn

În ultimii zece ani, 38,6 milioane de metri cubi de lemn au dispărut din pădurile românești în fiecare an. 20,6 milioane dintre acestea nu sunt acoperite de o licență oficială pentru exploatare forestieră. Cu alte cuvinte, în fiecare an, în ultimii zece ani, o pădure de două ori mai mare decât Anversul a fost recoltată ilegal.

 

Guvernul român a ascuns aceste informații din Inventarul forestier național (IFN), un organism guvernamental, începând încă din 2014. Jurnaliștii de investigații de la RISE Project au reușit însă să pună mâna pe documente și să le publice. Direcția oficială română pentru investigarea criminalității organizate și a terorismului (DIICOT) investighează la acest moment cazul.

 

Îți recomandăm

Cum luptă pădurarii 2.0 cu defrișările ilegale. „Cu patru sau cinci drone, amplasate undeva în centrul țării, poți să scanezi toate pădurile din România o dată la patru zile”

altRaluca Ion

Editor

Valoarea acestui lemn: aproape un miliard de euro. O parte din această sumă este vizibilă în profiturile companiilor românești de exploatare și a companiilor austriece de prelucrare a lemnului. Produsele lor din lemn sunt de vânzare în toată Uniunea Europeană. Cea mai mare companie este Holzindustrie Schweighofer.

 

Începând de aici începe să fie construită o schemă interesantă. În primul rând, guvernul român a ajutat Holzindustrie Schweighofer să înființeze o companie de prelucrare a lemnului în România. Ulterior, compania guvernamentală Romsilva a devenit ea însăși cel mai mare furnizor de cherestea pentru Holzindustrie Schweighofer. Și nu mai puțin important: Romsilva gestionează atât pădurile de stat pentru exploatarea forestieră, cât și parcurile naționale. Prin urmare, poate deschide parcurile naționale la propria discreție pentru a putea fi exploatate.

 

În 2002, compania austriacă a semnat un contract pe zece ani cu statul român. Contractul garanta că Romsilva le va vinde jumătate din molizii și pinii din pădurile de stat, inclusiv din parcurile naționale.

 

Site-ul de exploatare are acum o capacitate de producție imensă: compania poate prelucra mai mult lemn decât pot furniza companiile românești de exploatare. România poate produce în jur de trei milioane de metri cubi de pin și molid anual, în timp ce capacitatea de producție a Schweighofer în România este cuprinsă între patru și cinci milioane de metri cubi.

 

Acest lucru a creat o foame insațiabilă de lemn și a încurajat companiile românești de exploatare să taie cât mai mult lemn posibil și să utilizeze tot felul de practici ilegale pentru a tăia mai mult decât este permis.

 

Comerț ilegal și intimidare

Romsilva taie și apoi vinde către Schweighofer Holzindustrie: o sursă serioasă de venit pentru România. Pe de altă parte, Holzindustrie Schweighofer are garanția unui aflux continuu de cherestea românească și profituri mari.

 

„Această schemă i-a ajutat să se extindă rapid”, spune David Gehl, de la ​Agenţia americană pentru Investigaţii de Mediu, un ONG internațional care cercetează compania austriacă de ani buni. „Au semnat contracte cu companii românești corupte, care au fost ulterior condamnate pentru fals. Semnătura primului CEO al Schweighofer în România este pe toate contractele respective.”

 

Îți recomandăm

Se impune un DNA al pădurilor! Imagini-martor din pădurile virgine unde se fac „tăieri de conservare” pentru eliminarea „elementelor îmbătrânite, degradate”

Mihail Hanzu

Contributor

Al doilea mare furnizor pentru Holzindustrie Schweighofer este Frasinul, una dintre cele mai cunoscute companii de exploatare forestieră. Activitățile ilegale ale managerului Traian Larionesi se bucură de protecția poliției române, așa cum este documentat într-o anchetă a Direcției Naționale Anticorupție.

 

Câțiva ofițeri superiori de poliție și-au intimidat colegii din subordine care au investigat activitățile ilegale ale companiei Frasinul. În acest fel s-au putut împiedica diverse controale ale poliției sau ale unor oficiali de la Ministerul de Interne. Un fost consilier al precedentului ministru al Mediului, Apelor și Pădurilor l-a sprijinit de asemenea pe Larionesi.

 

Chiar și în prezent Holzindustrie Schweighofer primește încă lemn de la Frasinul. În urma unui raport al Agenției de Investigare a Mediului, DIICOT a demarat în 2015 o anchetă asupra companiei austriece pentru „legături cu criminalitatea organizată, exploatarea ilegală, evaziunea fiscală și concurența neloială.”

 

Trei ani mai târziu, la 30 mai 2018, agenții DIICOT au descins în diverse fabrici și birouri la Holzindustrie Schweighofer. Aceștia au găsit dovezi că între ianuarie 2014 și aprilie 2015, 27 de furnizori dintr-un singur județ, Maramureș, au livrat 165.000 de metri cubi de lemn tăiat ilegal fabricii Holzindustrie Schweighofer din Sebeș.

 

Sistem GPS pentru a verifica originea materialului lemnos

Cu un an mai devreme, Schweighofer își pierduse cunoscutul certificat FSC – Forest Stewardship Council Certification, un certificat care atesta că lemnul folosit vine din păduri exploatate responsabil și durabil. Un grup de experți de la FSC a scris în raportul de cercetare că dețineau „dovezi clare și convingătoare” că Holzindustrie Schweighofer a achiziționat cherestea ilegală și că „au fost implicați în mod sistematic, direct și indirect, în comerțul cu lemn ilegal”.

 

Condiția de a obține certificatul înapoi: asigurarea trasabilității totale a lemnului achiziționat.

 

Îți recomandăm

Leonardo DiCaprio transmite Guvernului României un mesaj: Salvați pădurile virgine de defrișările ilegale!

altLoredana Voiculescu

Editor

Datorită capacității sale de producție, Holzindustrie Schweighofer acceptă tot mai mult lemn. Totuși, presiunea asupra lor a început să crească în ultimii ani – atât din partea mișcărilor civice și de mediu, din partea FSC, dar și din partea instituțiilor românești anticorupție. Creșterea gradului de conștientizare a populației cu privire la exploatările ilegale, la fel și presiunea acestora asupra guvernului român reușesc să obțină mai multă transparență din partea Schweighofer.

 

Acesta este motivul pentru care Holzindustrie Schweighofer a venit în 2017 cu TimFlow, un sistem de urmărire GPS care trebuia să permită companiei să nu mai accepte lemn din parcurile naționale sau din surse ilegale.

 

„Dacă companiile doresc să ne livreze lemn în continuare, camioanele lor trebuie să instaleze un GPS care înregistrează traseul lor din depozit până la fabrica noastră. Astfel știm întotdeauna locația exactă de încărcare. Începând cu 1 aprilie 2017, am înregistrat 20.345 de livrări la fabrica noastră din Sebeș în TimFlow „, spune directorul fabricii Ionuț Batîr.

 

David Gehl de la ​Agenţia americană pentru Investigaţii de Mediu nu crede că acest lucru va fi suficient pentru a obține din nou certificatul FSC. La urma urmei, există două probleme. Prima problemă: GPS-ul urmărește doar originea lemnului de la locurile de încărcare. În jumătate din cazuri, aceasta este o locație de depozitare, nu pădurea în sine de unde s-a tăiat. Sute de locuri de depozitare colectează lemnul care a fost recoltat în pădurile din apropiere.

 

Îți recomandăm

Românii schimbării. „Semnează, inginere, că, dacă nu, îți fac rău!” Doctorul în silvicultură care s-a luptat cu mafia lemnului ca să apere o pădure din județul Sibiu

altRaluca Ion

Editor

Holzindustrie Schweighofer acceptă lemn din peste 250 de locații de depozitare din toată România. Și în acele depozite, companiile de exploatare forestieră românești, cum ar fi Frasinul, încă mai colectează cherestea din parcurile naționale și lemn recoltat ilegal.

 

Frasinul gestionează, de asemenea, diverse site-uri de depozitare de unde pleacă camioane spre Holzindustrie Schweighofer. „Giganții austrieci ai lemnului continuă să accepte mediul corupt al furnizorilor lor”, spune David Gehl.

 

Ionuț Batîr răspunde: „Controlăm în mod regulat furnizorii noștri cu audituri pe teren. Trebuie să arate documentul de origine și îl punem lângă baza noastră de date despre parcurile naționale din TimFlow. Avem încredere că controalele noastre ne asigură că acceptăm doar lemnul recoltat în mod legal și durabil.”

 

David Gehl subliniază imediat a doua problemă: „Am investigat un caz în care unul dintre acele site-uri de depozitare a oferit lui Holzindustrie Schweighofer o listă a pădurilor în care a fost recoltat lemnul, în timp ce lemnul provenea de fapt din alte păduri, conform informațiilor noastre. Aceștia i-au oferit lui Schweighofer o listă incompletă, doar cu locurile „bune”. În felul acesta puteau amesteca lemnul din parcurile naționale.”

 

Fondatorul Gerald Schweighofer din Salzburg, Austria, a recunoscut în mai multe interviuri că acest lucru s-ar putea întâmpla, dar spune că nu poate face nimic. „Suntem singura companie atât de minuțioasă”, spune Ionuț Batîr. „Depășim ceea ce prevede legislația română, cu transparență maximă. În viitor vom încerca să evoluăm într-un sistem în care acceptăm doar lemnul care vine direct din pădure, nu din locurile de depozitare. Asta ar fi ideal.”

 

Îți recomandăm

Ipocrizia aprinde pădurile planetei. Amazonul este doar începutul

altRadu Crăciun

Contributor

Verdictul ​Agenţiei pentru Investigaţii de Mediu rămâne dur. „Ați putea spune că Schweighofer este înșelat de furnizorii lor, care doresc ca aceștia să cumpere lemn recoltat ilegal. Dar a spune că aceștia sunt doar victime ar însemna să mergem prea departe. Sunt chiar complici. Ei rămân activi, păstrând această capacitate gigantică de producție, știind bine ce se întâmplă în lanțul din spatele lor”, spune David Gehl.

 

„Și mai mult, atâta timp cât nu își reduc capacitatea de producție, vor rămâne cea mai mare forță motrice din spatele exploatării ilegale în România”, continuă el, „chiar și cu cea mai mare transparență posibilă. Adu-ne lemnul tău, acesta rămâne mesajul lor.”

 

„Ei trebuie să înceteze să cumpere lemn de la companii precum Frasinul sau alte depozite de cherestea”, subliniază Gehl. În caz contrar, vor continua să accepte și să încurajeze exploatarea ilegală și corupția. Fiind cel mai mare procesator de cherestea din România, acesta are o responsabilitate zdrobitoare. Achizițiile lor au cel mai mare impact asupra întregii gestionări și defrișări forestiere din România.”

 

Conform estimărilor din investigația RISE Project, mai mult de 100.000 de hectare de pădure au mers către fabricile Schweighofer între 2004 și 2020. Dacă va continua în acest ritm, 22% din toate pădurile românești vor dispărea în 30 de ani. Asta deoarece furnizorii unei companii sunt încurajați să îndeplinească capacitatea de producție a respectivei companii.

 

Ionuț Batîr numește excluderea unor surse de lemn ca fiind o provocare, atâta timp cât capacitatea de producție poate procesa mult mai mult. Una dintre soluții este să nu mai cumpere din România, ci să importe din țări precum Slovacia. Schweighofer importă acum jumătate din tot lemnul pe care îl prelucrează în fabricile sale românești, din țările vecine, unde nu utilizează un sistem de urmărire. Și, de asemenea, în Slovacia există probleme uriașe cu exploatarea și tăierile ilegale în parcurile naționale. La final, Schweighofer garantează originea durabilă a doar douăzeci la sută din lemnul său.

 

Îți recomandăm

O româncă plecată în Marea Britanie a donat bani pentru reîmpădurirea Munţilor Făgăraș

altLoredana Voiculescu

Editor

Biomasă, peleți și parchet din lemn

Holzindustrie Schweighofer prelucrează lemnul în produse pe care le vinde mai apoi companiilor care produc biocombustibili și lemn pentru materiale de construcție. Peste 60 la sută din exporturile lor trec prin portul Constanța către cei mai mari importatori japonezi de materiale de construcție pentru case din lemn și către țări precum Arabia Saudită, Kuweit, Israel și Turcia.

 

Săptămâna trecută, vama din portul Constanța a confiscat lemn în valoare de 800.000 de euro, o încărcătură de la Holzindustrie Schweighofer, destinată exportului în Japonia, Arabia Saudită și Kuweit. Procurorul a deschis patru dosare penale pe documente falsificate.

 

Holzindustrie Schweighofer exportă restul de lemn românesc sub formă de peleți pentru biocombustibili către 21 de state membre ale Uniunii Europene, inclusiv Belgia. Magazinele din Austria, Slovenia, Bulgaria, Republica Cehă și Italia sunt printre cei mai mari clienți ai lor. Germania este, de asemenea, în top 10.

 

Principalii cumpărători sunt companiile austriece de biomasă Genol și Drauholz care vând pelete de lemn în Austria, Italia, Slovenia și Republica Cehă. Comisia Europeană se așteaptă ca biomasa să aducă o contribuție importantă la obiectivele privind energia regenerabilă. Majoritatea biomasei utilizate pentru încălzire și electricitate provin din lemn, iar trei sferturi din ea provin direct din pădure.

 

Subvențiile pentru bioenergie asigură o creștere constantă a cererii de lemn în UE, aceasta fiind cel mai mare producător de peleți de lemn din lume, cu 50% din producția mondială. Cererea din ce în ce mai mare de biomasă este asociată direct cu despăduririle din Europa și este un motor important al exploatării ilegale în pădurile românești.

 

Regulamentul UE impune ca originea tuturor produselor de pe piața europeană a lemnului și a comerțului cu acesta să fie legală. Cu toate acestea, în 2018, Parlamentul European a permis ca bioenergiile din exploatările forestiere ne durabile să continue să fie considerate energie ecologică, aceasta împotriva avertizărilor oamenilor de știință din domeniul climei.

 

Îți recomandăm

La noi hoția cu lemn este în floare și asta duce la defrișări și crime. Garantarea dreptului de proprietate înseamnă apărarea eficientă a proprietății, cu arma dacă e cazul; și pușcărie pentru hoți

altBogdan Glăvan

Contributor

Alți clienți ai Schweighofer includ: cel mai mare furnizor de energie, Enel (deținut parțial de guvernul italian), producătorul austriac de hârtie Papierholz, diverse lanțuri de bricolaj din România, Germania, Italia și Austria, producătorii austrieci de parchet laminat, lanțul de supermarketuri Spar din Austria și o altă companie franceză care vinde lemn și placaj în Belgia.

 

Compania suedeză IKEA este unul dintre cei mai mari producători de mobilă din lume. IKEA folosește în fiecare an un procent din producția mondială de lemn pentru a produce peste o sută de milioane de piese de mobilier. În Europa mare parte din lemnul acesta provine din pădurile românești.

 

Celelalte două mari companii austriece de prelucrare a lemnului care operează în România, Kronospan și Egger, vând cherestea companiilor românești care asamblează mobilier IKEA și care mai apoi îl transportă la magazinele IKEA din toată Europa.

 

„Trunchiuri de fagi seculari, provenite chiar și din zona protejată Natura 2000, intră în fabrica Kronospan din orașul Sebeș care îi transformă în cherestea pentru IKEA”, spune David Gehl. „Am văzut practici nocive ale companiilor de exploatare forestieră în diverse locuri, cum ar fi trunchiuri de copaci târâte pe kilometri distanță de-a lungul râurilor de munte, locuri cu ecosisteme unice.”

 

Nori groși de fum ies constant din coșurile de fum ale Kronospan. Compania produce formaldehidă, cu care lipește PAL. Organizația Mondială a Sănătății clasifică gazul drept cancerigen peste o anumită concentrație.

 

IKEA deține însă și păduri în România fiind cel mai mare proprietar privat de pădure din România. A cumpărat 33.000 de hectare de pădure românească de la universitatea americană Harvard.

 

Corupția a stat la baza acestei tranzacții. OCCRP- Organized Crime and Corruption Reporting Project, o organizație internațională de jurnaliști de investigații, a cercetat acest caz: „Harvard a achiziționat o parte din acele păduri în 2004 de la un grup controversat de oameni de afaceri români cercetați pentru corupție”.

 

„IKEA a cumpărat pădurile în iunie 2015 de la companii offshore asociate fondului de investiții Harvard. A plătit 56 de milioane de euro pentru asta. Cu trei luni mai devreme, românul care cumpărase pădurile pentru Harvard fusese condamnat la închisoare „.

 

„Procurorii cercetează proprietarii inițiali ai pădurilor pentru fraudă, spălare de bani și legături cu crima organizată. Multe dintre produsele de lemn IKEA aflate la vânzare în toate magazinele lor din Europa sunt fabricate cu lemn pădurile proprietată privată a IKEA.”

 

Acest articol a apărut în prealabil în MO* magazine

 

Îți recomandăm

Echipa Netflix, agresată în România de tăietorii de lemne, în timp ce filma un documentar. „Într-o clipă, eram practic ținuți acolo împotriva voinței noastre”

 

Raluca Ion

Editor

 

https://republica.ro/mafia-lemnului-din-romania-m-a-ruinat

 

////////////////////////////////////

 

După aurul negru, fac profit şi din aurul verde. Austriecii taie păduri româneşti de un miliard de euro pe an

 

 

Autor: Ioana David

Schweighofer, Kronospan şi Egger, companii austriece care controlează prelucrarea lemnului din România, au ajuns în 2013 la afaceri cumulate de 1 mld. euro din vânzarea de cherestea şi alte produse din lemn, din care mai bine de jumătate merge la export.

 

Producţia de cherestea în 2013 a fost de circa 5 milioane de metri cubi, faţă de 1,4 mil. metri cubi în 2000.

 

Schweighofer a avut o cifră de afaceri de 470 mil. euro şi un profit de aproape 100 mil. euro anul trecut, rulajul Kronospan Sebeş este de aproximativ un sfert de miliard de euro cu pierderi de 0,3 mil. euro (în 2012), iar Egger a făcut anul trecut afaceri de 209 mil. euro cu un profit de 14 mil. euro (în 2013).

 

Cele trei companii cumpără lemn de la Romsilva şi alţi proprietari de păduri şi fabrică cherestea, PAL (plăci aglomerate din lemn) sau alte plăci pe care le vând către producătorii de mobilă sau la export. Puterea lor este atât de mare încât au fost acuzaţi şi de controlul preţurilor în 2005.

 

„Din cauza firmelor mari care au productivitate mare, realizează noi investiţii şi iau masă lemnoasă ca să o exporte, preţul lemnului creş­te foarte mult, iar fabricile de mobilă devin necompetitive“, a spus Aurica Sereny, preşe­din­tele Asociaţiei Producătorilor de Mobilă din România (APMR).

 

Ea a arătat că de la începutul anului preţul lemnului a crescut cu 30-40%, iar cel al mobilei cu maximum 2-3%.

 

WikiZF: Profilul companiei Romsilva

 

În industria mobilei, marjele medii de profit ale companiilor sunt de 2-4%, arată Sereny, iar multe societăţi sunt pe pierdere.

 

Lipsa materiei prime este resimţită şi de mai micii întreprinzători, cum ar fi moţii din Munţii Apuseni. „Lumea este nemulţumită pentru că firmele mari din domeniu cumpără cantităţile mari de lemn scoase la vânzare de Romsilva, astfel că pentru locuitorii care nu îşi permit aceste cantităţi nu mai există suficientă materie primă“, a spus Marin Vîrciu, primar al comunei Gîrda de Sus.

 

WikiZF: Profilul companiei Holzindustrie Schweighofer

 

Gîrda de Sus este o comună din judeţul Alba (Transilvania) cu aproape 2.000 de locuitori, unde au existat proteste la începutul anului împotriva exploatării masive a lemnului.

 

În judeţul Alba sunt localizate două dintre cele mai mari companii din domeniu, Holzin­dustrie Schweighofer şi Kronospan, ambele austriece.

 

Marin Vîrciu a precizat că prelucrarea lem­nului este una dintre activităţile de bază pentru moţii din Munţii Apuseni, care realizează diferite obiecte (căzi pentru prune, tocitori, cherestea), pe care le vând mai departe pentru a realiza venituri.

 

 

 

Holzindustrie Schweighofer, una dintre cele mai profitabile com­panii din economia românească, care operează unităţile de prelucrare a lemnului de la Rădăuţi (Suceava), Sebeş (Alba) şi Siret (Suceava), a înregistrat anul trecut un profit mai mare cu 26% comparativ cu 2012.

 

Fabricile Schweighofer sunt axate pe producţia de cherestea, o formă primară de prelucrare a lemnului (următoarea după buşteni) care gene­rează puţină valoare adăugată, iar mare parte din producţie ia calea ex­por­tului. În ultimii cinci ani, austriecii au realizat profituri cumulate de 340 mil. euro din industria de prelucrare a lemnului, situându-se în top zece cele mai profitabile companii din Ro­mânia. „Industria lemnului are po­tenţial mare şi ar trebui să fie atractivă pentru investitori (…) Există posibi­litatea să existe o structură a costurilor deosebită. Se ştie că în România costurile cu forţa de muncă sunt mai reduse sau pot exista şi alţi factori care fac structura avantajoasă. O astfel de structură de costuri nu are cum să supravieţuiască mult timp de­oa­rece devine atractivă şi pentru alţii“, spune economistul Aurelian Dochia.

 

Cifra de afaceri a Holzindustrie Schweighofer, companie controlată de omul de afaceri austriac Gerald Schweighofer, a sărit de 470 mil. euro în 2013, cel mai bun rezultat din industria de prelucrare a lemnului.

 

Schweighofer a urcat pe prima poziţie în topul celor mai jucători din industria de prelucrare a lemnului în 2010, depăşind Romsilva, regia na­ţională care administrează pădurile de­ţinute de stat şi care realizează ve­nituri din vânzarea lemnului. Rom­silva, care foloseşte un model de busi­ness cu un grad şi mai redus de pre­lucrare (vânzarea de lemn direct din pădure), a avut anul trecut o marjă de profit de aproape 5%, iar în ultimii cinci ani profitul net cumulat al com­paniei a fost de aproape 39 mil. euro.

 

Holzindustrie Schweighofer SRL este cea mai mare dintre companiile lui Gerald Schweighofer din România care mai are operaţiuni de producţie la Comăneşti (pentru magazinele de tip do-it-yourself, DIY), dar deţine şi 16.000 de hectare de păduri (potrivit ultimelor date disponibile), precum şi businessuri în sectorul energetic şi în producţia de vâscoză. La nivel de grup, cifra de afaceri bugetată pentru acest an este de 550 mil. euro, cu 8% mai mult faţă de 2013.

 

Reprezentanţii companiei nu au făcut niciun comentariu pe marginea întrebărilor ZF până la închiderea ediţiei.

 

Austriecii de la Schweighofer au investit peste 600 mil. euro în România începând cu 2002, iar acum au în derulare un alt proiect de 150 mil. euro în localitatea Reci (judeţul Covasna), o investiţie con­troversată care s-a lovit de opo­zi­ţia localnicilor. Modelul pe care Schweighofer îl foloseşte pe plan local este pus sub semnul întrebării de auto­rităţi, iar recent Valeriu Zgonea, pre­şe­dintele Camerei Deputaţilor, a avut o poziţie dură vizavi de acesta. „Acest model (al Schweighofer – n.red.) nu-l reco­mand pentru că a generat nemulţu­mirea întreprinde­rilor mici şi mijlocii şi pierderea locurilor de muncă. Nu a generat valoare adău­gată pentru dumnea­voastră şi nu este un angajator atât de puternic pe cât ar trebui să fie o companie atât de mare şi a omorât tot ce înseamnă între­prinderi mici şi mijlocii“, a spus Zgonea, citat de Mediafax, referindu-se la situaţia din judeţul Suceava.

 

Preşedintele Camerei Deputaţilor a adăugat că în cazul Schweighofer s-au dat garanţii de stat pentru zece ani şi nu este un model de succes, iar dacă e nevoie de o comisie de anchetă pentru a se cerceta ce s-a întâmplat în zonă, va susţine demersul.

 

Exporturile de cherestea, produs cu un grad de prelucrare de trei ori mai mare comparativ cu al buştenilor, au fost de 670 mil. euro în primele 11 luni ale anului 2013. Mobila, produs cu un grad de pre­lucrare cel puţin 20 de ori mai mare comparativ cu buş­tenii, a generat exporturi de 1,5 mld. euro în primele 11 luni ale lui 2013.

 

Economistul Aurelian Dochia atrage atenţia că există o discrepanţă foarte mare în sectorul de prelucrare a lemnului, în sensul că se exportă produse cu valoare adăugată redusă, când de fapt ar trebui să se exporte mobilă sau alte piese cu un grad mai mare de inovaţie.

 

Dochia arată că economia românească se confruntă de zeci de ani cu această problemă în industriile prelucrătoare.

 

„Câştigurile sunt la baza piramidei“, adaugă Dochia, care arată că la vârful piramidei sunt produse care înglobează un grad ridicat de inovaţie, şi unde România are un minus.

 

Pe măsură ce marile companii din industria de prelucrare a lemnului şi-au consolidat poziţiile prin investiţii mari crescându-şi capacităţile de producţie, au avut nevoie de tot mai multă materie primă, astfel că in­dustria mobilei sau micii între­prin­zători încep să se confrunte cu probleme de aprovizionare.

 

La nivel european, România se află pe locul 13% din punctul de vedere al gradului de împădurire, cu 5,1% sub media europeană de 32,4%.

 

Dintr-un raport al Curţii de Conturi reiese că în România se exploatează zilnic, în medie, 41 de hectare de pădure, din care o mare parte o reprezintă tăierile nelegale şi furturile din pădurile statului. În aceste condiţii, în intervalul 1990-2011 s-au tăiat ilegal peste 80 milioane de metri cubi de lemn (care se întind pe o suprafaţă de 366.000 de hectare), care pot fi evaluate la peste 5 mld. euro (la un preţ minim de 70 de euro pe metrul cub, potrivit Curţii de Conturi).

 

https://www.zf.ro/zf-24/dupa-aurul-negru-fac-profit-si-din-aurul-verde-austriecii-taie-paduri-romanesti-de-un-miliard-de-euro-pe-an-12652981

 

//////////////////////////////////

 

 

„Factorul Habsburg”

Tom Gallagher

Decesul lui Otto von Habsburg, ultimul prinţ moştenitor al Austro-Ungariei, în data de 4 iulie a.c. a trecut aproape neobservat de opinia publică din România. Destui cetăţeni ai ţării au rămas rezervaţi cu privire la dualismul austro-ungar şi al vremurilor de dinaintea anului de răscruce 1918 – vremuri în care românii din Transilvania avuseseră destule de suferit de pe urma stăpânirii de la Budapesta. Totuşi, sistemul socio-politic al monarhiei dunărene nu a atins nicicând nivelul de dominaţie colonială particulară Rusiei vreme de secole.

 

Este unul dintre motivele pentru care nenumăraţi oameni continuă să fie fascinaţi şi astăzi de epoca imperială şi strălucirea ei. În perioada dublei monarhii, Transilvania a avut parte atât de creativitate intelectuală şi artistică, cât şi de libertate religioasă. Regiunea s-a demonstrat una dintre cele mai individualiste ale unui imperiu care, în perioada sa de glorie, vibra de culoare graţie multitudinii de comunităţi, culturi, limbi şi tradiţii.

 

Când Ceauşescu a decis, în perioada anilor ’80, anihilarea unei bune părţi a patrimoniului arhitectural transilvănean, Otto von Habsburg s-a numărat printre personalităţile care au protestat cel mai vehement împotriva politicii de sistematizare a regimului comunist. Sub o altă domnie decât cea a împăratului Franz Josef (1848-1916), Imperiul Habsburgic ar fi putut evolua, poate, în direcţia unor State Unite ale Europei – mai exact într-o entitate cu suficiente soluţii pentru energiile şi aspiraţiile locuitorilor ei pentru a le asigura, într-un final, un viitor viabil.

 

„Kaisertreue”, loialitatea faţă de împărat, a constituit un liant puternic între cetăţenii monarhiei dunărene – în pofida naţionalismului teritorial caracteristic epocii, care începea să cuprindă din ce în ce mai multe regiuni la mai mică sau mare distanţă de Viena. Totuşi, autoritatea persoanei împăratului era atât de mare, încât armata imperială austro-ungară, compusă preponderent din militari minoritari, i-a rămas fidelă lui Carol I al Austriei, succesorul longevivului Franz Josef,  până aproape de sfârşitul primului război mondial.

 

În ziua în care familia Von Habsburg anunţa decesul prinţului moştenitor Otto, preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, cataloga Uniunea Europeană drept entitate „sexy”.  În opinia sa, atractivitatea acestui club nu poate fi pusă la îndoială „atât timp cât atrage membri noi”, prin urmare UE s-ar menţine, în pofida actualelor ei probleme, „într-o formă bună”. Cancelarul federal Angela Merkel şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy nu au, în schimb, astfel de certitudini, ambii avertizând că, fără sa-crificii enorme pentru sal-varea betegei monede unice europene, nici proiectul euro-pean nu are şanse de viitor.

 

Trivialităţile şi/sau tentativele de intimidare a potentaţilor UE aflaţi în permanentă căutare de soluţii pentru salvgardarea unei elite financiare care a provocat, în cupiditatea şi inepţia ei, un veritabil dezastru economico-financiar nu fac decât să probeze derizoriul legitimităţii de care mai dispune Uniunea din cauza propriei obtuzităţi. Conceptul de integrare europeană nu a captivat locuitorii UE nicicând în măsura în care a făcut-o, odinioară, monarhia dunăreană prin farmecul  ei. În Bistriţa-Năsăud am întâlnit bătrâni care în perioada anilor ’90 încă mai depănau amintiri ale strămoşilor lor despre sosirea austriecilor în zonă cu două secole în urmă, dar mai ales despre propăşirea locurilor ca o consecinţă a acestui eveniment. N-am auzit în schimb pe nimeni care să se fi entuziasmat, în ultimii ani, cu privire la „cucerirea” pieţei bancare autohtone de către instituţiile financiare austriece, iar profiturile lor uriaşe obţinute în România până la izbucnirea crizei economice au slabe şanse să trezească simpatii similare celor de altădată.

 

Otto von Habsburg a fost mem-bru al Parlamentului Euro-pean timp de 20 de ani, reprezentând creştin-socialii germani – fracţiunea bavareză a conservatorilor germani -, cărora li s-a ală-tu–rat în conformitate cu pro-priile convingeri creştin-conservatoare. A argumentat elocvent în favoarea integrării europene şi a extinderii spre Est a UE, susţinând că un Occident divizat şi o Europă fragmentată nu vor putea opri extinderea sferei de influenţă a Moscovei spre inima bătrâ-nului continent. A fost considerat atât un vizionar al Europei, cât şi un mare european. În volumul de dialoguri purtate cu publicista Eva Demmerle şi intitulat „Factorul Habsburg. Viziuni pentru noul mileniu” (2007), Otto von Habsburg îşi reafirma credinţa în viitorul casei comune alcă-tuite din 27 de state membre, pledând persuasiv pentru aderarea Croaţiei. Din nefe-ricire, nu vom mai afla opi-nia sa necosmetizată despre eurocraţii zilelor noast-re – care mie unul îmi amintesc deseori de elitele maghiare şi de superioritatea pe care acestea o afişau în Transilvania până în 1914. Dispreţul pentru identitatea locală i-a determinat să creeze una artificială, dirijată de la Budapesta, ignorând complet doleanţele locuitorilor. Această obstinaţie şi această lipsă de viziune a celor aflaţi în frun-tea dublei monarhii au condus până la urmă la 30 de ani de conflicte regionale şi o ascensiune a extremismului care au afectat soarta a nu mai puţin de 200 de milioane de locuitori din bazinul dunărean.

 

Integrarea europeană, rămasă semi-complinită şi pe jumătate uitată, poate fi lesne prejudiciată sau chiar distrusă în baza aceloraşi erori. Otto von Habsburg, cetăţean al Austriei, Ungariei, Germaniei şi Croaţiei, a meprizat extremismul, s-a opus nazismului şi, ulterior, planurilor de putere ale Uni-unii Sovietice. Cetăţenii UE nu pot decât să spere ca liderii ei să se demonstreze, cândva, la fel de dedicaţi valorilor democratice precum moştenitorul ultimului împărat al Austro-Ungariei. Deocamdată însă, mai-marii Europei doresc doar ca bieţii contribuabili să plătească pentru excesele eurocraţilor, în plus nu se mai dau în lături nici de la afaceri cu tiranii, atât timp cât acestea aduc câştiguri fenomenale.

 

Articol aparut initial in Romania Libera

https://www.contributors.ro/factorul-habsburg/

 

////////////////////////////////////////

Cel mai longeviv director din istoria Operei Vieneze, românul Ioan Holender, articol în Libertatea cu un mesaj către cancelarul austriac: „Mă simt jenat, ba chiar rușinat”

 

 

 Ioan Holender, director al Operei din Viena vreme de 19 ani, a trimis o scrisoare publicului românesc, prin intermediul Libertății. În articolul pe care-l publicăm la rubrica de opinii a ziarului, artistul condamnă decizia Austriei de a bloca aderarea României la spațiul Schengen și îi cere cancelarului austriac Karl Nehammer să rectifice decizia cu prima ocazie. Amintind că este „cetățean austriac, distins cu cele mai înalte decorații, respectat și foarte cunoscut în cadrul acestei societăți”, Holender îi transmite cancelarului Nehammer că l-a făcut să se simtă „jenat, ba chiar rușinat de hotărârea acestui Guvern, care acționează în politică externă în interes propriu și limitat, doar în folosul partidului”. Publicăm mai jos mesajul integral transmis de Ioan Holender. Sublinierile aparțin redacției. „Fiind cunoscut în Austria ca cel mai longeviv director din întreaga istorie a Operei de Stat din Viena – fondată în anul 1869, și decorat cu “Crucea de Onoare” pentru Artă și Științe – în cel mai înalt Grad, și de asemenea, fiindu-mi acordată distincția “Steaua României”, în Grad de Mare Ofițer (2001), am considerat că am dreptul și, în egală măsură, datoria morală să adresez Cancelarului Austriei – Karl Nehammer, o scrisoare deschisă. I-am cerut în mod imperios să reconsidere hotărârea Austriei luată împotriva României, neexistând un motiv real valabil care să o justifice.   În această scrisoare am specificat și faptul că România a fost evaluată cu doar șapte luni în urmă – în mai 2022, de o comisie internațională din care făcea parte și Austria. În urmă acestei evaluări, s-a constatat că România îndeplinea cu succes toate condițiile de aderare la Spațiul Schengen, inclusiv cele referitoare la controlul frontierelor sale. Guvernul Austriei, condus de Partidul ÖVP (Partidul Popular Austriac), este astăzi, repet, singurul din UE care se opune aderării României la Spațiul Schengen. Partidul aflat la guvernare în Austria speră să recâștige astfel simpatia alegătorilor săi (alegerile apropiindu-se cu pași repezi), arătându-se împotriva imigranților, al căror număr, într-adevăr, crește în mod accelerat. Că nedoritii refugiați ajung în Austria prin Grecia, Serbia și Ungaria, și doar minimal prin România (2,5%), este o realitate obiectivă, bine cunoscută tuturor autorităților implicate. Însă, politica internă a Austriei și lupta dintre partidul aflat la cârmuire – ÖVP și opoziția – tot mai puternică, decid cu nerușinare în defavoarea României, tratând-o ca pe o țară balcanică, de la răsărit – întocmai ca pe vremea împărăției habsburgice. Fiind de peste cincizeci de ani cetățean austriac, distins cu cele mai înalte decorații, respectat și foarte cunoscut în cadrul acestei societăți, mă simt jenat, ba chiar rușinat de hotărârea acestui Guvern, care acționează în politică externă în interes propriu și limitat, doar în folosul partidului. Rămân cu speranța că actuala decizie va fi rectificată în curând, la următoarea întrunire, și că României i se va face dreptate prin anularea prezentei rezoluții Schengen, și că astfel iubita noastră Austrie cu Viena cu tot, va rămâne cu “curul în baltă”, cum se spune în Banatul meu iubit!” *** Cine este Ioan Holender Ioan Holender s-a născut în 1935 la Timișoara, într-o familie de evrei. După venirea comuniștilor la putere, fabrica de marmeladă a familiei a fost naționalizată, iar tânărul Holender a fost trimis să muncească ca muncitor necalificat la întreprinderea de Transport Timișoara, potrivit descrierii de pe Wikipedia. Admis la Politehnica din Timișoara în 1953, a fost exmatriculat trei ani mai târziu după ce a susținut un discurs în timpul revoltei studenților din oraș provocată de Revoluția maghiară din 1956. A plecat în 1959 la Viena și s-a înscris la Conservatorul de Stat, apoi a început să cânte ca bariton. În 1966 a devenit agent de impresariat artistic, o astfel de agenție ajungând să-i poarte numele După ce în 1988 a devenit secretarul general al Operei din Viena și al Operei pentru Popor, în 1991 a fost numit manager general al celor două instituții.

Citeşte întreaga ştire: Cel mai longeviv director din istoria Operei Vieneze, românul Ioan Holender, articol în Libertatea cu un mesaj către cancelarul austriac: „Mă simt jenat, ba chiar rușinat”

 

https://www.libertatea.ro/opinii/holender-scrisoare-deschisa-pentru-cancelarul-austriei-4374755

 

////////////////////////////////////

Cine se intrupeaza din hotie,acaparare,minciuna etcdevine desertaciune si… INTERVIU. Profesorul rus de istorie care prezice dezintegrarea Federației Ruse: „La fel ca Imperiul Austro-Ungar și Uniunea Sovietică”

 

 De Vasile Ernu

 

Unul dintre cei mai spectaculoși profesori europeni. Așa este descris Alexander Etkind de scriitorul Vasile Ernu, care l-a intervievat pentru cititorii Libertatea. Născut în 1955 la Sankt Petersburg, Etkind predă istoria la Florența, a fost profesor la Cambridge și este autorul unor cărți de referință pentru înțelegerea situației actuale din Rusia. Profesorul nu se ferește să vorbească despre dezintegrare atunci când se referă la viitorul Federației Ruse. De ce crede că, „mai devreme sau mai târziu”, se va ajunge aici? Ce rol joacă resursele naturale într-o societate divizată între oligarhi și restul lumii? Sunt două dintre întrebările la care răspunde Alexander Etkind. Despre războiul din Ucraina: „Rușii nu au nimic de împărțit în Ucraina în afară de orgoliul puterii care se dă rănit”. Despre inegalitate economică: „Acum este un nivel-record de inegalitate, mai mare decât în timpul țarilor”. Despre resurse naturale și politică: „Răul provine din acele resurse care sunt distribuite cel mai inegal pe suprafața pământului. Sunt mai ușor de monopolizat, interferează cu comerțul liber, se poartă războaie pentru ele, iar sclavia devine necesară pentru ele”. Despre corupție: „Navalnîi a înțeles corect că aceasta este principala problemă a regimului. Iar o astfel de inegalitate nu poate fi apărată decât prin forța armelor”. Alexander Etkind este profesor de istorie, specialist în relațiile Rusiei cu Europa. Predă în Italia, la European University Institute. Cu studii de psihologie la Leningrad, un doctorat la Universitatea din Helsinki și cu specializări în istorie, în problema memoriei, economiei și colonialismului, domenii de cercetare aplicate pe Rusia.  Etkind a predat la Universitatea din Cambridge, a fost profesor invitat la Universitatea din New York, Universitatea Georgetown și rezident la Harvard, Princeton, Woodrow Wilson Center sau Wissenschaftskolleg din Berlin, lista este lungă. RECOMANDĂRI Cel mai longeviv director din istoria Operei Vieneze, românul Ioan Holender, articol în Libertatea cu un mesaj către cancelarul austriac: „Mă simt jenat, ba chiar rușinat” Vasile Ernu, autorul interviului, axează dialogul pe două cărți scrise de Alexander Etkind, pe care le consideră fundamentale pentru a înțelege Rusia actuală și cauzele războiului. Înainte de a intra în dialogul purtat cu reputatul profesor, Ernu prezintă, pe scurt, cele două lucrări: „Internal Colonization: Russias Imperial Experience” (2011) – E o carte despre natura Imperiului Rus – Imperiul care se colonizează pe sine. Alexander Etkind descrie modul în care Imperiul Rus a cucerit teritorii străine și și-a dezvoltat propriile teritorii, colonizând multe popoare, inclusiv pe ruși. „Natures Evil: A Cultural History of Natural Resources” (2021) – E o carte despre natura politică a resurselor. Istoria are nevoie de actori, iar aici actorii sunt: cânepa, zahărul, mirodeniile, fierul, blana și petrolul. Adică resursele ca motor al comerțului, care au condus la acumularea de bogăție, dar și la creșterea inegalităților, la dezvoltarea lumii, dar și la dezastre. Două cărți scrise de Alexander Etkind, pe care Vasile Ernu le consideră fundamentale pentru a înțelege Rusia actuală și cauzele războiului RECOMANDĂRI Cel mai longeviv director din istoria Operei Vieneze, românul Ioan Holender, articol în Libertatea cu un mesaj către cancelarul austriac: „Mă simt jenat, ba chiar rușinat” „Nu mă pot lăuda că am prezis acest război, i-am explicat condițiile și cauzele” Vasile Ernu: În două cărți – „Colonizarea interioară. Experiența imperială a Rusiei” și „Natura răului. Resursele naturale și statul” – cred că ați schițat viitorul Rusiei și natura statului rus. Cum apreciați războiul actual? Alexander Etkind: Nu mă pot lăuda că am prezis acest război, ci mai degrabă că i-am explicat condițiile și cauzele. Este un război imperialist, dar de un tip special. Este, de asemenea, un război revanșard.  Diferența constă în faptul că Rusia nu invadează pământuri noi și necunoscute, ci pe cele despre care conducătorii săi cred că le-au aparținut cândva. Iar economia bazată pe exploatarea resurselor naturale le permite să facă acest lucru, le oferă bani și oameni pentru a face acest lucru. Aceasta este natura răului. – Să începem cu prima carte. Care este diferența fundamentală între colonizarea internă și cea externă? – Anexarea Crimeei, a Donbasului, iar acum și a Hersonului și Zaporojie: este vorba de colonizare externă sau internă? Diferența este în primul rând una de ordin juridic: colonizarea internă are loc în interiorul granițelor recunoscute ale unui stat, în timp ce colonizarea externă are loc în afara acestora. Odată cu expansiunea imperială, granițele se mută și ceea ce era în afară devine înăuntru.  RECOMANDĂRI CORESPONDENȚĂ DIN AUSTRIA. Expertă de origine română din Viena: „Boicotul e justificat, Nehammer reacționează doar la demonstrații de forță. Românii trebuie să înceteze cu atitudinea umilă!” În acest caz, este invers: ceea ce era înăuntru a devenit afară, iar colonizarea internă a devenit externă. De fapt, mecanismele lor sunt similare sau chiar identice: în exterior sau în interior, este vorba de același colonialism, exploatare, orientalism și, adesea, genocid.  Acesta a fost scopul cărții mele, publicată în urmă cu peste un deceniu. Și mecanismele de decolonizare sunt similare. În cazul colonizării externe, este vorba de retragerea unui imperiu, cum a fost cazul britanicilor din India.  În cazul colonizării interne, este vorba de prăbușirea imperiului. Acesta este modul în care s-au dezintegrat Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus. Acesta este modul în care s-a dezintegrat Uniunea Sovietică. Același lucru se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, și cu Federația Rusă.  „Istoria Rusiei nu este mai unică decât alte istorii imperiale” – Eu sunt din Basarabia, fostă gubernie imperială. Ca om de la periferia imperiului, unde Rusia este prezentată ca un „colonizator extern”, vreau să întreb: în ce măsură dezvoltarea Siberiei, a regiunii Volga, a Caucazului, a Asiei Centrale, a teritoriilor ucrainene, a Moldovei a fost o colonizare internă a „propriului popor”? Ce anume definește „proprietatea” unui popor? Era, să zicem, țărănimea moldovenească sau ucraineană mai puțin „stăpânită” decât cea din Tver? A funcționat procesul de colonizare internă în aceste teritorii în același mod? – Mulți factori se combină în aceste definiții: identitatea, limba, culoarea părului sau a pielii, religia, structura economică, îmbrăcămintea, moda și multe altele. Toate acestea trebuie studiate de la caz la caz. De exemplu, în Moldova: cum se deosebesc moldovenii de români, ucraineni sau ruși?  Cartea mea nu explică toate acestea, ci le ia ca pe un dat: da, moldovenii sunt diferiți în multe privințe față de alte popoare din imperiu. Țăranii din Tver diferă și ei de cei din Tula. Dar toate popoarele se aflau sub un regim imperial comun. Unii au ieșit din asta, alții nu. Dar există oameni și instituții puternice care vor să îi aducă pe toți acești oameni înapoi în imperiu. Unele mecanisme funcționează, altele nu. Cartea mea este despre aceste procese. – Cât de originală este colonizarea internă rusă despre care scrieți? S-a întâmplat ceva similar în imperiile occidentale? Unde altundeva a mai fost colonizat propriul popor? Sau istoria Rusiei este, în acest sens, unică? – Nu, istoria Rusiei nu este mai unică decât alte istorii imperiale. Combinația dintre colonizarea externă și cea internă – asemăn acești doi vectori de expansiune statală cu cele două capete de pe stema vulturului rusesc – a fost caracteristică atât imperiilor terestre, cât și celor maritime, în anumite momente ale istoriei.  Există, desigur, foarte multe analogii, în special între dezvoltarea Rusiei și a Americii în secolul al XIX-lea; mulți au scris despre aceste analogii, iar eu am scris despre ele în cartea mea. La fel ca în Rusia, trecerea frontierei americane în Vestul Sălbatic a lăsat în urmă o întindere uriașă și, de asemenea, sălbatică și care s-a dovedit a fi mai greu, mai costisitor și mai lent de stăpânit decât frontiera însăși atunci când a ajuns la oceanul vestic.  Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman și, bineînțeles, China au avut probleme diferite, dar parțial similare. Acum, mi se pare că o Europă unită se confruntă cu dificultăți similare în zonele sale centrale. „Imperiile nu știu cum să se oprească” – Procesul de colonizare internă din Imperiul Rus seamănă foarte mult cu procesul de colonizare internă din Franța, atât de bine descris de Eugen Weber. Credeți că există o diferență între colonizarea internă ca și crearea statului național unitar (Franța) și crearea imperiului multinațional și plurireligios? – Diferența nu constă în scopuri, ci în mijloace; nu în mecanisme, ci în succesul obținut. Dar nici Franța nu a realizat totul. Vă amintiți că și Algeria a fost declarată parte a Franței. Dar ceea ce a funcționat cu Gasconia nu a funcționat cu Algeria. Aceasta este problema oricărui imperiu. Imperiile nu știu cum să se oprească. „Un nivel-record de inegalitate, mai mare decât în timpul țarilor” – În timpul unei prelegeri, ați spus că Petru cel Mare, prin tăierea bărbii boierilor, a creat o ierarhie a puterii pe criterii rasiale, în care purtătorii puterii erau aparent diferiți de popor. În opinia mea, este un exemplu de stabilire politică a distincției, diferențierii (conform lui Bourdieu). În acest caz, pe ce principiu se bazează ierarhia modernă a puterii? – Vorbesc despre asta în detaliu în carte. Iar ierarhia modernă se bazează pe inegalitatea economică. Acum este un nivel-record de inegalitate, mai mare decât în timpul țarilor.  Dar, spre deosebire de ordinele feudale, această inegalitate este ilegitimă: nu este consacrată de tradiție. De aici și ceea ce se numește corupție. Navalnîi a înțeles corect că aceasta este principala problemă a regimului. Iar o astfel de inegalitate nu poate fi apărată decât prin forța armelor. De aici atâta violență, de asemenea, nelegitimă. Alexander Etkind – După cum bine știți, se vorbește mult despre „proiectul comunist” ca despre o formă de modernizare accelerată, cu toate problemele grave care au urmat. În calitate de autor care a scris despre spațiul URSS, aș vrea să întreb: putem susține că proiectul sovietic a fost și o variantă de „colonizare internă”? – Da, bineînțeles. Colectivizarea nu poate fi înțeleasă altfel. Consecințele sale, cum ar fi Holodomor (foametea organizată a ucrainenilor – n.r.), sunt forme de genocid colonial, tipic pentru imperii. Raphael Lemkin, care a văzut Holodomor-ul din Lviv și Varșovia, a înțeles perfect acest lucru. – În carte spuneți despre conducătorii Rusiei că s-au temut timp de secole, dar nu de inamicul extern, ci de „diversitatea supușilor săi, ruși și alte popoare”. Modul în care autoritățile ruse de astăzi prezintă în mod activ o luptă împotriva Occidentului „fără suflet” și a unei Europe „pline de păcate” este și o consecință a acestei temeri, un joc cu poporul de care se teme? – Toate acestea sunt atât de tradiționale pentru ruși și pentru autoritățile rusești, încât nici măcar nu sunt interesante. Trebuie doar să înțelegeți că politica fricii a dus întotdeauna – sub Nicolae I și al doilea, sub Stalin și Brejnev – la sacrificii imense și la înfrângeri grele.  Cred chiar că aceia care fac această politică astăzi, în cele mai bune momente ale lor înțeleg unde duce, au studiat și ei în universități. Iar când se gândesc la Războiul Crimeei, la sfârșitul Primului Război Mondial și la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, la Molotov-Ribbentrop, le este și mai frică, iar sub influența ei iau decizii și mai proaste. „Răul provine din acele resurse care sunt distribuite cel mai inegal” – Cealaltă carte se numește „Natura răului”: chiar considerați că anumite tipuri de materii prime sunt sursa răului în sens social și politic?  – Cartea mea se referă la faptul că toate resursele sunt diferite: petrolul are proprietăți politice diferite de cele ale cărbunelui; cerealele au proprietăți diferite de cele ale metalelor; fierul are proprietăți diferite de cele ale cuprului etc. Acesta este motivul pentru care cartea este atât de mare: există o mulțime de materiale.  Iar răul provine din acele resurse care sunt distribuite cel mai inegal pe suprafața pământului. Sunt mai ușor de monopolizat, interferează cu comerțul liber, se poartă războaie pentru ele, iar sclavia devine necesară pentru ele. Modelul este clar pentru mine: cu cât extracția unei resurse are nevoie de mai puțină muncă intensivă, dar care are o valoare mai mare, cu atât șansele la război și violență cresc, pentru că sunt asociate cu controlul extracției sale. Priviți diamantele sau petrolul în acest sens. – Vorbiți despre statul-resursă, despre „Petromacho”, care vine la putere în Rusia. Menționați că se produce „mecanismul de demodernizare într-un stat bogat în resurse”. Este acest mecanism specific țărilor bogate în resurse sau vorbim, din nou, despre „calea specială a Rusiei”? În ce constă acest mecanism? – Economistul și politologul Michael Ross enumeră patru caracteristici ale veniturilor din petrol: sunt mari; cea mai mare parte a trezoreriei nu depinde de impozitele cetățenilor, ci de veniturile directe din proprietatea statului; veniturile sunt instabile, deoarece depind de prețurile mondiale ale petrolului și de condițiile naturale; sunt opace și secrete.  Toate acestea fac din veniturile din petrol o modalitate optimă de îmbogățire a elitei. Datorită nevoii scăzute a muncii în cazul petrolului, petro-statele sunt independente de populație: nu au nevoie în mod special de ea, atât timp cât nu o deranjează. De aceea, astfel de state se caracterizează prin structura de clasă – o diviziune rigidă între elită, care trăiește în lux, bine protejată, și populație, care nu s-a îndepărtat prea mult de economia de subzistență. Elita și-a justificat întotdeauna existența prin abilitățile sale manageriale și prin grija față de oameni. Într-adevăr, aceasta poate redistribui o parte din superveniturile sale către populație. Numai petrolul este capabil să genereze genul de fluxuri financiare care înlocuiesc impozitarea unor state întregi. Petrolul îi pune pe aproape toți într-o poziție de dependență. Nu este chiar sclavie, dar nici libertate. Apar două clase de cetățeni: o minoritate privilegiată, care extrage, protejează și comercializează resursa valoroasă, și toți ceilalți, al căror trai depinde de rentele redistribuite din acest comerț. „Din punctul de vedere al unui stat care trăiește din exporturi de petrol, populația însăși este inutilă” – Practic, resursa nu mai este un motor de accelerare a dezvoltării, ci o frână? – În mod ideal, o astfel de țară ar fi transformată într-o corporație de petrol și gaze, care să furnizeze direct materii prime consumatorilor externi și să fie responsabilă de producția, transportul și exportul în condiții de siguranță. Dar nu este așa. Două treimi din gazul și un sfert din petrolul extrase în Rusia sunt cheltuite pentru consumul intern, iar guvernul caută modalități de a reduce aceste cheltuieli.  Din punctul de vedere al unui stat care trăiește din exporturi de petrol, populația însăși este inutilă. Acest lucru nu înseamnă că oamenii ar trebui să sufere sau să moară; statul va avea grijă de ei, dar numai în formele pe care le alege. În loc să fie o sursă de bogăție națională, populația este transformată de stat într-un obiect de caritate. În Rusia, Iran, Venezuela și Nigeria vedem un cerc vicios al dependenței de resurse. Prin extragerea materiilor prime și prin faptul că nu reușesc să controleze veniturile, aceste societăți distrug capitalul uman.  Confruntându-se cu o lipsă de competență, cu o productivitate în scădere și cu instituții care se prăbușesc, ei sunt și mai dependenți de o resursă naturală.  Pe măsură ce trec de la o criză la alta, aceste societăți contaminează mediul natural și uman. Rezultatul dezvoltării inverse este demodernizarea – pierderea nivelurilor atinse de educație și egalitate, paralizia progresivă a societății și arbitrariul statului. Rusia, cu bogățiile sale în resurse, drepturile de proprietate nesigure, autoritarismul politic și nivelurile-record de inegalitate, este un exemplu. Alexander Etkind – Dacă înțeleg bine, toate aceste venituri imense nu au dus la prosperitate, ci la o imensă inegalitate? – În secolul XX, valoarea moștenirilor a crescut mai repede decât salariile, iar proprietarii de bunuri s-au îmbogățit mai mult decât managerii. Descoperit de Marx și confirmat de economistul francez Piketty, acest proces este cauza creșterii inegalităților în lumea occidentală. Doar războaiele mondiale, inclusiv Războiul Rece, au oprit temporar creșterea inegalității. Piketty și coautorii săi analizează în mod special inegalitatea în Rusia. În ciuda unei balanțe comerciale foarte ridicate, tipică pentru întreaga perioadă postsovietică, nu se observă o creștere corespunzătoare a activelor. Datorită exporturilor de petrol și gaze, timp de 18 ani, țara a exportat în medie cu 10% mai mult decât a importat. Aceasta înseamnă o creștere cumulată mult mai mare de 200%, dar activele publice și private au crescut mult mai lent.  Motivul a fost fuga de capital. Averea offshore deținută de stăpânii ruși se ridică la 800 de miliarde de dolari, adică 75% din venitul național anual. Plasată în străinătate, această bogăție este egală cu toate activele financiare plasate în interiorul granițelor Rusiei. Cu alte cuvinte, actorii activi din punct de vedere economic, inclusiv guvernul, corporațiile și cetățenii, dețin jumătate din capitalul lor în străinătate și jumătate în interiorul țării. Estimarea agregată a lui Piketty este că 1% dintre ruși controlează un sfert din venitul național. Conform acestei estimări, inegalitatea din Rusia este aproximativ egală cu inegalitatea din SUA, mai mare decât inegalitatea din Franța și aproape de două ori mai mare decât inegalitatea din China.  Un raport din 2015 al Credit Suisse a estimat că inegalitatea din Rusia este chiar mai mare: în Rusia, 10% din gospodării dețin 87% din toată averea națională; în Statele Unite, 76%; în China, 66%.

 

https://www.libertatea.ro/stiri/interviu-profesorul-nascut-in-rusia-care-prezice-dezintegrarea-federatiei-ruse-la-fel-ca-imperiul-austro-ungar-si-uniunea-sovietica-4153986

//////////////////////////////////////

Caderea si decaderea Imperiului Austro-Ungaar se razbuna… DISPARIŢIA AUSTRO-UNGARIEI

de Prof. Dr. Cezar DOBRE

 

Una din problemele fundamentale care a frământat lumea, în special cea europeană, la începutul secolului XX, având şi o influenţă profundă asupra desfăşurării primei conflagraţii mondiale, a constituit-o problema naţională.

 

Secolul al XIX-lea, denumit şi “secolul naţionalităţilor”, adusese soluţionarea problemelor naţionale ale unor popoare ce nu îşi desăvârşiseră sau nu-şi formaseră deloc unitatea naţională în cadrul unor state de sine stătătoare. La jumătatea acelui veac, în condiţii complexe şi specifice, germanii, italienii şi parţial românii şi-au realizat unitatea naţională. Pe de altă parte, în continuare, numeroase popoare europene şi extraeuropene se aflau în hotarele unor state străine fiind o necesitate logică constituirea unor state naţionale proprii. În cele trei mari imperii din Europa (ţarist, otoman şi habsburgic), alături de popoarele dominante existau popoare oprimate şi asuprite. Aceasta era valabil chiar şi în Germania (cazul polonezilor) dar mai ales în Austro-Ungaria şi Rusia Ţaristă. Realitatea istorică şi faptele aveau să arate că problema naţională a constituit una din cauzele fundamentale ce au dus la declanşarea primului război mondial. Este evident că, în general, cauzele şi răspunderea faţă de război, geneza şi desfăşurarea sa s-au datorat sistemului economic şi politic al principalelor puteri imperialiste, trăsăturilor lor interne şi contradicţiilor dintre ele la nivel global. În acest context, statul german a avut o imensă răspundere în declanşarea războiului, ceea ce nu micşorează însă şi răspunderea celorlalte Mari Puteri.

 

În timpul războiului, problema naţională, la nivelul Europei şi nu numai, a început să se constituie în conţinutul principal al unui nou curent politic ce va duce şi la revoluţiile naţionale de la sfârşitul anului 1918. Esenţa acestui curent a apărut, evident, în permanentele acţiuni pentru emancipare naţională ce se desfăşurau mai ales în Austro-Ungaria. În timp ce războiul se desfăşura, iar cercurile guvernante ale Marilor Puteri utilizau orice mijloc pe plan interior pentru mobilizarea tuturor forţelor în vederea efortului de război, încercând totodată să atragă şi noi aliaţi din exterior, pe arena internaţională îşi făceau loc factori şi realităţi noi, care au avut o influenţă covârşitoare în evoluţia evenimentelor din etapa finală a marii conflagraţii mondiale, având să ducă, în ultimă instanţă, şi la apariţia a o serie de noi state naţionale, fapt ce avea să modifice în bună măsură harta politică a Europei. Situaţia grea a naţionalităţilor, lupta pentru emancipare naţională existentă de altfel în mod consistent şi în perioada premergătoare războiului, a cunoscut în cei patru ani de conflict forme variate şi complexe imprimând noi trăsături situaţiei internaţionale[1].

 

În această situaţie, teza privind dreptul naţiunilor la autodeterminare a fost argumentată în diverse feluri în plan teoretic şi a devenit şi un program politic de acţiune. Unele popoare au devenit mult mai conştiente că stăpânirea străină constituia o frână, chiar o stavilă în dezvoltarea lor pe calea modernităţii. Astfel de concepţii s-au manifestat cu deplină putere şi claritate şi în monarhia austro-ungară în cazul cehilor, polonezilor, sârbilor, românilor etc. De altfel atât Austro-Ungaria până în 1918, cât şi Rusia ţaristă până în 1917, nu s-au putut menţine ca mari puteri decât prin dominarea şi asuprirea naţiunilor subjugate, care însumau laolaltă mai mult de jumătate din totalul locuitorilor lor.

 

Intrarea Austro-Ungariei în veacul al XX-lea cu toate trăsăturile şi specificul său, dintre care multe au fost generatoare de război, a accelerat criza sistemului dualist instaurat la 1867. După………..

 

Cont. aici………………………….https://www.cadranpolitic.ro/disparitia-austro-ungariei/

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Presa din Austria, despre blocarea aderării României la spațiul Schengen: „Viena umileşte Bucureştiul”

 

Presa din Austria relatează despre veto-ul Vienei faţă de aderarea României la Schengen şi notează că decizia este nedreaptă şi are conotaţii politice interne, riscând în acelaşi timp să-i afecteze chiar pe austrieci.

 

autor

ALEXANDRU TOADER

 

Publicaţia „Kurier” titrează că „Austria caută un ţap ispăşitor”, dar adaugă în subtitlu: „Protestele faţă de cifrele ridicate ale migraţiei sunt justificate. Dar un veto împotriva extinderii Schengen nu ajută pe nimeni”.

 

„Sistemele care nu funcţionează nu ar trebui extinse până când nu sunt reparate, iar sistemul Schengen nu funcţionează, pentru că vin tot mai mulţi migranţi. Aceasta este logica din spatele opoziţiei ministrului de interne Gerhard Karner faţă de admiterea mai multor state în spaţiul Schengen. Prin urmare, joi, el intenţionează să se opună prin veto propunerii, în cadrul Consiliului miniştrilor de interne ai UE. Destul de remarcabil, mai ales că Austria nu obişnuieşte să se plimbe pe la Bruxelles cu ameninţări de veto”, notează jurnalista Ingrid Steiner-Gashi.

 

 

Dar, continuă ea, „există însă un reproş care îi poate fi făcut lui Karner, cancelarului (Karl) Nehammer şi chiar partenerilor lor de coaliţie, Verzilor, care susţin decizia cu o opoziţie surprinzător de mică: aici se aplică standarde duble. Pentru că guvernul respinge admiterea Bulgariei şi României în spaţiul Schengen, dar vrea să dea undă verde Croaţiei”.

 

„Atunci când vine vorba de Croaţia, guvernul austriac este orb în faţa migraţiei”

„Nu e de mirare” – continuă jurnalista – Croaţia e „una dintre destinaţiile de vacanţă preferate de austrieci. Iar dacă cei care tânjesc după Marea Adriatică nu mai trebuie să aştepte ore întregi la graniţa sloveno-croată, inima turiştilor austrieci va fi fericită”.

 

CITEȘTE ȘI

romania austria

De ce nu este bine ca România să se răzbune pe Austria și să-i boicoteze companiile din cauza Schengen. ”E haiduceală”

„Atunci când vine vorba de Croaţia, guvernul austriac este orb în faţa migraţiei. 40 la sută din toate cele 75.000 de cereri de azil depuse în Austria în acest an au provenit de la migranţi care au aterizat în Serbia. Este suficient să arunci o privire pe hartă pentru a vedea că de acolo există doar două rute spre Austria: prin Ungaria, ţară din spaţiul Schengen, unde se pare că migranţii sunt lăsaţi să treacă cât mai repede posibil, şi prin Croaţia, ţară candidată la aderarea la Schengen. Desigur, la Viena se ştie că migranţii se îndreaptă spre nord prin Croaţia şi că în Ungaria sunt lăsaţi să treacă, dar toate acestea par mai puţin importante decât să bată cu adevărat cu pumnul în masă în altă parte”, comentează autoarea articolului din ”Kurier”.

 

„Cu un drept de veto, Austria se face auzită în toată Europa: da, avem proporţional mult mai multe cereri de azil decât alte state UE; da, povara este prea mare; da, afluxul de migranţi trebuie redus. Pe scurt: Austria are dreptate să protesteze faţă de UE”, consideră jurnalista.

 

 

„Este regretabil doar faptul că acest protest nu abordează adevărata problemă – şi anume inexistenta politică comună a UE în materie de migraţie. Şi aici toată lumea trebuie să fie luată de nas – de la Comisia Europeană până la fiecare stat UE, inclusiv Austria”, argumentează ea.

 

„În schimb, Austria vizează cu veto-ul său persoanele nepotrivite: Bulgaria şi România au îndeplinit toate cerinţele tehnice pentru a adera la spaţiul Schengen. De altfel, guvernul de la Viena a confirmat deja acest lucru în urmă cu un an. Faptul că acum se suceşte sugerează că doreşte să prezinte electoratului pe cineva pe care să dea vina pentru cifrele nedorite ale migraţiei. Bulgaria şi România devin astfel pioni în agitata politică austriacă, dar nu rezolvă niciuna dintre problemele de migraţie”, conchide Ingrid Steiner-Gashi, care este corespondenta la Bruxelles a publicaţiei din 2017.

 

Der Standard: Viena umilește Bucureștiul

La rândul său, într-un scurt comentariu, „Der Standard” scrie că prin veto-ul său faţă de aderarea la Schengen, „Viena umileşte Bucureştiul”. Adelheid Wolfl scrie că la Bucureşti, lumea este nedumerită de ce cancelarul Karl Nehammer ameninţă că Austria va fi singurul stat UE care va vota împotriva aderării României la reuniunea miniştrilor de interne şi justiţie de joi, în timp ce alte state UE au rezerve numai faţă de Bulgaria.

 

„Austria îşi pedepseşte propriile companii din România fără niciun motiv obiectiv. Din cauza frontierei Schengen, camioanele ar fi reţinute ore în şir la vamă, iar companiile austriece ar pierde, de asemenea, o mulţime de bani. Este într-adevăr de neînţeles de ce Nehammer vrea să „pedepsească” România, dintre toate ţările, pentru faptul că atât de mulţi migranţi au venit în Austria în acest an. Preşedintele României, Klaus Iohannis, a precizat că mai puţin de trei la sută dintre migranţii ilegali care solicită azil în Austria au trecut anterior prin România. Pe de altă parte, 370.000 de turişti români lasă anual 250 de milioane de euro în hotelurile şi restaurantele austriece”, notează jurnalistul, care consideră că argumentaţia lui Nehammer este lipsită de temei.

 

Comisia Europeană încearcă acum să convingă Viena să cedeze prezentând un plan de combatere a migraţiei ilegale pe ruta Balcanilor de Vest, dar chiar şi acest lucru ar putea să nu fie suficient, mai spune jurnalistul.

 

„În orice caz, conchide el, populismul lui Nehammer dăunează enorm imaginii Austriei în România. De asemenea, el subestimează complet cât de repede se pot distruge relaţiile şi încrederea care au fost construite timp de ani de zile”.

 

„Die Presse” scrie, la rândul său, că Austria îşi menţine refuzul faţă de extinderea Schengen, chiar dacă Bulgaria este „principala poartă de intrare”. Câteva mii de persoane vin şi prin România, a subliniat cancelarul Nehammer la summitul Balcanilor de Vest, iar preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, „îşi arată înţelegerea faţă de Austria”, potrivit cotidianului austriac.

 

Cancelarul federal Karl Nehammer a calificat, marţi, planul de acţiune al Comisiei Europene pentru ruta balcanică drept un „prim pas important”, dar Nehammer a subliniat că Austria nu este preocupată doar de ruta Balcanilor de Vest, ci şi de ruta migraţiei prin Bulgaria, România, Ungaria către Austria. În ceea ce priveşte migraţia, partea austriacă a avut şi alte pretenţii. „Avem încă multe subiecte de discutat”, a spus Nehammer, potrivit „Die Presse”.

 

În ceea ce priveşte Schengen, Nehammer a fost clar. Din punctul de vedere al Austriei, a spus el, o extindere este de neconceput dacă nu se iau măsuri de reducere a numărului de imigranţi, spunând că este o chestiune de securitate.

 

Iohannis doreşte să continue discuţiile cu Austria

Preşedintele României, Klaus Johannis, a subliniat că doreşte să continue discuţiile cu Austria, notează „Die Presse”, în timp ce preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a dat dovadă de înţelegere faţă de preocupările Austriei în materie de migraţie. „Austria are nevoie de solidaritate şi de sprijin, motiv pentru care lucrăm în mod special la acest lucru cu prietenii noştri austrieci”, a declarat von der Leyen. Austria a fost „extraordinar de afectată” de fluxurile de migranţi şi „dacă ne uităm la modul în care a evoluat migraţia ilegală, vedem că s-a triplat faţă de anul trecut”, a spus der Leyen, citată de ziarul austriac.

 

Pe de altă parte, presa de limbă germană citează un articol al Euronews, potrivit căruia diplomaţii spun că o concluzie negativă la Consiliul JAI din 8 decembrie nu ar trebui să fie luată ca sigură şi că poziţiile ar putea fi schimbate înainte de votul-cheie de joi, în pofida comentariilor făcute în mod oficial. Nu este clar dacă cererile româno-bulgare, care au fost întotdeauna tratate ca o ofertă comună, ar putea fi decuplate în timpul votului. „Încă mai avem speranţe”, a declarat un diplomat de rang înalt, citat de Euronews. „Vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a avea un rezultat bun”, a mai spus diplomatul, citat sub acoperirea anonimatului, notează News.ro.

 

 

 

Sursa: News.ro

 

///////////////////////////////////////

 

România și Schengen: Ce vrea Austria? Tainul?

Oricine se uită pe hartă știe că România nu se află pe „Ruta Balcanică” a migrației. Oficialii austrieci știu și fără să se uite, dar au nevoie de un motiv pentru a respinge candidatura României pentru Schengen.

 

 

Controale la frontiera dintre România și Ungaria

 

 

Se poate face, bineînțeles, o listă lungă cu probleme structurale din justiție sau cu (i)liberalismul în formare la nivelurile cele mai de sus ale statului, numai că toate acestea au trecut pe planul doi și nu le mai invocă nici Bruxelles-ul, nici Viena, nici chiar Haga. Atunci ce vrea Austria? De ce a apărut atât de târziu în ecuația Schengen și ce urmărește tăind România de pe listă? 

 

În toamna anului 2004, premierul Adrian Năstase avea două obiective majore: să câștige alegerile și să încheie negocierile pentru aderarea la UE, într-o perioadă în care României i se cerea tot mai insistent „să prindă marii pești ai corupției”. Fiindcă alegerile depindeau și de succesul sau eșecul aderării, Năstase a făcut tot ce a putut folosindu-se de tradiția autohtonă. Aflat în opoziție, Traian Băsescu a spus chiar în timpul vizitei premierului francez Jean Pierre Raffarin la București (în octombrie 2004) că „delegația franceză se află într-o vizită electorală, mai ales că a venit să-și ia tainul”. Traian Băsescu a vorbit în acest context despre contractul semnat de România cu Grupul Vinci pentru autostrada Predeal-Comarnic ca despre un cadou oferit Parisului după ce „americanii și-au luat fără licitație un contract de multe miliarde de dolari cu Bechtel, germanii, dupa vizita premierului Schröder, și-au luat contractul de peste un miliard de euro pentru securizarea frontierelor (EADS) și, în interiorul aceluiași procedeu de a mulțumi pe toată lumea, Guvernul României a făcut cadou și Franței”.

 

Cu câteva luni înainte de celebra declarație privind tainul, în iulie 2004, același Adrian Năstase spunea la semnarea contractului de privatizare a Petrom cu OMV, influenta companie austriacă: „Cine controlează Petrom controlează economia, controlează şi politica.” Nu e clar dacă a fost un avertisment, un compliment pentru cumpărător sau o premoniție. Oricum, înainte de încheierea contractului, elita politică vorbea despre această tranzacție ca despre un sacrificiu pe care România trebuia să-l facă pentru a primi unda verde a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Sigur că Petrom se afla demult în proiectele Băncii Mondiale pentru privatizare, ca soluție de transformare într-o companie profitabilă, de scoatere de sub influența clientelei politice și a căpușării ei din toate direcțiile. Valentin M. Ionescu, fost ministru al Economiei, insista că „România nu ar fi obținut statutul de economie de piață funcțională și nu ar fi fost acceptată în Uniunea Europeană dacă nu ar fi privatizat băncile – între care cea mai mare bancă BCR cu austriaca Erste -, Petrom și distribuțiile de energie”, dar că „nimeni nu ne-a obligat să acceptăm termeni atât de păgubitori față de interesul național”. Pe scurt, Petrom a fost scutită înainte de privatizare de datoria de un sfert de miliard de dolari pe care o avea atunci la bugetul statului, iar contractul și anexele au fost multă vreme secrete. Petrom asigura la privatizare jumătate din producția de gaz și întreaga extracție de petrol, iar OMV a preluat totul, inclusiv resursele. Cancelarul Austriei Wolfgang Schüssel, artizanul afacerii, a devenit ulterior membru în consiliul director al Lukoil, poziție în care se afla încă la invazia Rusiei în Ucraina. Actualul șef al guvernului de la Viena, Karl Nehammer, are și el înclinații pro-ruse și a fost probabil singurul prim-ministru al unui stat UE care l-a vizitat pe Vladimir Putin după începerea războiului. Dar, poate, nu doar divizarea Europei, după dorința Rusiei, e motivul vetoului austriac.

 

Redactorul șef al site-ului economic Curs de guvernare, Cristian Grosu, scrie că și de data aceasta Austria are interese tot în zona energetică, amintind între altele o succesiune de întâmplări: pe 18 noiembrie, ministrul austriac de Interne, Gerhard Karner, declară că Austria se opune aderării României la Schengen, pe motiv că țara lui ar fi copleșită de imigranții care vin prin România. Ceea ce pare să fie doar un pretext, fiindcă pe 21 noiembrie, este primit de președintele României Alfred Stern, președintele executiv al OMV, căruia Klaus Iohannis i-ar fi cerut să înceapă urgent investițiile la Marea Neagră.  „Vedem mai la vară”, a fost mesajul transmis de delegația austriacă. Imediat a doua zi a ieșit public și cancelarul Austriei Karl Nehammer, întărind poziția de veto a Vienei împotriva aderării României la Spațiul Schengen de Liberă Circulație.

 

Reflexul românului de a da neapărat un plic medicului care te tratează, în speranța că totul va merge mai bine, a fost adesea transpus în politica de stat. Klaus Iohannis a declarat că „se negociază până în ultimul moment”. Pare cel puțin nefiresc că autoritățile române nu au aflat despre opoziția austriacă mai devreme, de pildă din rapoartele serviciilor secrete, în așa fel încât să-și poată pregăti apărarea, să-și trimită avocații pe teren, să-și pună diplomații la treabă sau, în cele din urmă, să-i dea plicul doctorului, așa cum și-a obișnuit Bucureștiul prietenii.

Autoare/Autor Sabina Fati

https://www.dw.com/ro/rom%C3%A2nia-%C8%99i-schengen-ce-vrea-austria-tainul/a-64011159

//////////////////////////////////

 

 

Fiindca tovarasii lui Iliescu si Nastase ne-au senghenizat padurile,ACUM,  (cu focul),se joaca pe langa butoiul cu gaz…Așa se pune problema: schimbi legea, te las în Schengen”… INTERVIU. Andrei Caramitru spune că are informații din interiorul OMV Petrom: „De la Viena se indică să cumpere mai scump de 10 ori”

 

https://www.libertatea.ro/stiri/interviu-andrei-caramitru-cu-informatii-din-interiorul-omv-petrom-de-la-viena-se-indica-sa-cumpere-mai-scump-de-10-ori-4373135?fbclid=IwAR1v9FA7u7J0VTbuHuSrhlF7oWvOxOgTvY8BE2C54sG2jyiIWFjqkUyelZc

 

De Laurențiu Ungureanu

 

Andrei Caramitru crede că poziţia Austriei cu privire la intrarea României în Spaţiul Schengen reprezintă un adevărat şantaj economic și că e cu atât mai greu de înțeles cu cât profiturile OMV se fac la Petrom, iar cele ale ERSTE – la BCR, pe baza consumatorilor români. Pe parcursul interviului, Libertatea l-a întrebat pe Andrei Caramitru care sunt probele pentru unele dintre afirmațiile sale, puteți vedea răspunsul său în interviu. Ziarul a solicitat companiei Petrom, ieri, o reacție, care nu a sosit până la publicarea acestui articol. O vom reda publicului, atunci când va veni. Așa cum a procedat în orice situație, Libertatea nu relatează pentru state sau guverne, ci în interesul public al societății și reflectă perspective diverse. În privința aderării României la Schengen, am arătat faptul că Guvernul cancelarului Karl Nehammer acceptă Croația, dar refuză România și Bulgaria, deși prin Croația trec, potrivit datelor Frontex, de 15 ori mai mulți migranți ilegali decât prin România. În același timp însă, am relatat și despre problemele statului român a cărui justiție a încheiat chiar recent o înțelegere cu traficanții de oameni către Austria. În urma acestei înțelegeri, 24 de traficanți, inclusiv capul rețelei, au scăpat fără închisoare cu executare.  Economist și fost consilier al președintelui USR, Andrei Caramitru a lansat, la finalul săptămânii trecute, o serie de atacuri repetate, pe Twitter, la adresa austriecilor şi a companiilor OMV şi Erste, în contextul în care autorităţile de la Viena se opun aderării României la Spaţiul Schengen. „Există suspiciuni de sabotare a economiei României și de furt generalizat”, a scris Caramitru, după care a vorbit despre rolul companiei OMV în strategia energetică a ţării. Libertatea a încercat să-i pună lui Andrei Caramitru întrebările pe care și le pune publicul.  „E contra legii să se decidă totul în legătură cu Petrom la Viena” – Domnule Caramitru, ați spus că „În multe cazuri, echipamentele cumpărate de Petrom la decizia OMV sunt cumpărate de la intermediari obscuri din off-shore-uri”. De ce spuneţi asta? – Asta știu din interiorul Petromului: structura lor de decizie este controlată complet de Viena. Nici CEO-ul, adică preşedintele Petrom, n-are nicio putere.  Dacă eşti director de departament în România, raportezi directorului de departament din Viena, nu şefului local. Ceea ce e o treabă contra legii. De ce afirm că e contra legii? Pentru că legea spune că, în momentul când ai o societate pe acţiuni, mai ales dacă e cotată la bursă și are acționari minoritari, acţionarul principal este cel care dă niște comenzi la administratorii acestei firme, care după aia trebuie să ia deciziile în interesul tuturor acţionarilor.  Deci e profund ilegal să zici că nu te interesează ce se decide în compania Petrom, de exemplu. Nu poţi spune că structura juridică a Petrom n-are relevanță pentru OMV şi că OMV decide de capul său, la nivel hiper operațional, în centru. Asta e o demenţă, nu am văzut aşa ceva în nicio companie. „Extragerea profitului din România, către alte firme” – Ați vorbi despre achiziţii umflate. Aveți probe? – La nivel de active, din câte ştiu eu, deciziile privind achiziţiile, furnizorii şi preţurile de achiziţie se iau în Viena, în departamentele de acolo, iar apoi vine ordinul în teritoriu. Nu există procese competitive deştepte, făcute cu cap.  Redau acum ce mi s-a spus şi mie, din interiorul Petrom: de multe ori, vine o comandă pentru a cumpăra, de pildă, pompe de la o companie off-shore înfiinţată cu o zi înainte, la preţ de 10 ori mai mare. Poţi să le cumperi de oriunde, dar aşa e ordinul. Asta înseamnă, practic, extragerea profitului din România prin alte firme, fie externe OMV-ului, fie direct la OMV. Care este, printre altele, prejudicierea acționarilor minoritari. Or, acţionarii minoritari sunt statul român şi fondurile de pensii ale românilor. Nu poţi accepta aceste lucruri, mai ales în momentul în care eşti şantajat la nivel de siguranță națională. Mai ales că anul acesta s-a schimbat ceva fundamental. „Noi importăm jumătate din petrol, iar Petrom tocmai a tăiat producția” – La ce vă referiţi? – Până înainte de război, se considera că piața energiei e deschisă. Adică, practic, cumpărai de oriunde, vindeai oriunde, astea erau preţurile, deci conta mai puţin să ai tu siguranţă energetică în ţara ta. În acest moment, în care toată lumea are o problemă majoră din punct de vedere energetic, e esențial ca tu să fii independent energetic. Or, în această logică, acum vine un stat cum e Austria, ca o sucursală a FSB-ului, care te blochează și te aruncă în aer. E, practic, o declarație de război. Nu ai cum să accepţi aşa ceva.  Noi, în România, importăm jumate din petrolul care îl folosim. De ce? Fix pentru că Petrom a tăiat jumate din producție. Importăm 20-30% din gaze tocmai pentru că Petrom a dat fix zona asta de producție. Deci asta deja o problemă, pe lângă Marea Neagră. Aici nu e doar despre noi, ci despre toată regiunea. De asta cred că e vorba despre influenţa rusească aici. Pentru că dacă tu ești Rusia sau Gazprom, ultimul lucru pe care îl vrei este să nu mai poți să mai controlezi, prin exportul de gaze și petrol, Balcanii şi Ucraina. Şi cum faci chestia asta? Păi, îi pui la înaintare pe austrieci să taie producția, să blocheze gazele din Marea Neagră şi au rezolvat problema. N-are cum să nu fie coordonată toată treaba asta. – Ce reacţii aţi primit la aceste acuzaţii? – Pe tema asta, văd că toate lumea e de acord. Pentru că lumea e foarte supărată acuma pe Austria. Eu nu cred că îşi dau seama în ce situaţia s-au băgat. OMV nu există fără Petrom. Majoritatea profiturilor vin din Petrom, nu din OMV. La fel, la Erste – nu există fără BCR. Dacă OMV şi Erste nu mai funcționează, nici Austria nu mai funcţionează, generic vorbind, înțelegeți sensul a ceea ce spun. Ei sunt dependenți de noi. Deci sunt absolut nebuni prin ce fac acum! Ori e nebunie, ori n-au încotro! Adică, le mai frică de ce le poate face Kremlinul decât ce le poate face Comisia Europeană. Şi a mai apărut şi subit: până acum 7-8 luni, erau susținători. Deci ce s-a întâmplat? Ori s-a întâmplat ceva cu Rusia, ori în discuţie de la Cotroceni, cu Iohannis, li s-a spus că nu se poate rezolva cererea lor.  – Ați spus că OMV a tăiat producția din România. Pe ce vă bazați în argumentația dumneavoastră? – O iau de la început, ca să înțeleagă oamenii. Ca să faci petrochimie, adică să produci plastice, îngrășăminte și așa mai departe, e nevoie de o producţie intensivă de energie, care în mare parte se face cu gaze. N-ai cum să faci altfel. Dacă vă uitați pe site-ul OMV, la rapoarte financiare şi de strategie, deci în publicațiile lor oficiale, ei spun clar și precis că nu mai sunt așa de interesați în producția efectivă, deci de exploatarea de petrol şi gaze, invocând poluarea şi alte motive. Astfel, ei spun că fac o trecere completă către petrochimie.  Au şi cumpărat o firmă pe nume Borealis, cu sediul în Viena. Traducerea acestei decizii e foarte simplă: ei, neavând gaze, adică ei nu produc nimic în Austria, că n-au de unde, ziceau că or să importe şi mai mult. Acesta era mesajul. – Asta era însă înainte de război. Și e strategia economică a unei firme, nu mai vorbim de lege, că legea nu poate obliga la nimic o companie în privința strategiei sale, suntem o economie de piață. – Înainte de război, Austria importa 80% din gaze de la ruşi. Deci strategia asumată a fost că nu vor mai produce atât de mult, dar că vor crește masiv importurile de la ruşi, ca să facă petrochimie. Aici apar două probleme: În primul rând, de ce naiba să nu produci? Din moment ce ai nevoie de gaze, n-are niciun sens, economic vorbind. E absurd. Dar ei ce-au făcut? Au vândut toate activele pe care le cumpăraseră prin diverse locuri ca să extragă petrol şi gaze.  Şi în Petrom, dacă vă uitaţi, s-a tăiat masiv producţia de petrol şi gaze, care acum e la jumate faţă de momentul privatizării. Justificarea lor, dar fără nicio explicaţie, e că e greu să exploatezi, că nu sunt resurse, că se golesc rezervele. „Scăderea a fost masivă fix în ultimii 2 ani înainte de război, de fapt. Şi apoi, subit, a mai scăzut cu 30%”  Dacă ne uităm pe producţia de gaze a Romgazului – adică nu vorbim că unii produc în Dubai și alții în România -, observăm că acolo a scăzut mult mai puţin producţia. De ce Dumnezeu să nu scoți mai mult, din moment ce oricum faci super-profit în Petrom? Nu are sens economic să nu investești mai mult, mai ales dacă ne uităm, de exemplu, la ce fac americanii, care vin cu tehnologii mult mai avansate şi care au scos gaze, prin fracking, din orice.  – Spuneți… – Se naște o întrebare firească: a dat cineva ordinul ăsta? Nu de alta, dar OMV-ul este cel mai bun partener de afaceri al Gazpromului. Importă 80% de la Gazprom, au fost parteneri în North Stream – unde au investit două miliarde de euro, dar în Marea Neagră nu vor asta. Sunt nişte chestiuni care n-au sens. – Se discută mult despre întârzierea exploatărilor din Marea Neagră. – Ei trebuie să decidă până la finalul anului startul investiţiilor în Marea Neagră. În mod corect, au susţinut mai întâi că legea iniţială off-shore, dată de Liviu Dragnea, n-avea sens, că era făcută de aşa fel încât nimeni nu putea să investească acolo. Bun, dar legea s-a schimbat şi nimeni n-a spus că n-ar fi bună. Adică, acum poți să investești şi să scoți totuși un profit din ce faci.  În lege există însă un articol care spune tu poţi scoate gazele din România doar dacă-ţi dă voie statul român. Ceea ce, din nou, are sens, pentru că resursele întotdeauna sunt ale statului.  Aşadar, OMV trebuie să ia o decizie privind investiţiile (în proiectul Neptun Deep din Marea Neagră, n.r.) până la sfârșitul anului, dar au venit public și au zis vor decide abia în 2023. Deci, practic, nu-și respectă contractul și asocierea făcute inițial, lucru care ar trebui să aibă repercusiuni. Nu știu ce s-a discutat la Cotroceni (pe 21 noiembrie 2022, directorul general executiv al OMV, Alfred Stern, a avut o discuţie cu preşedintele Iohannis la Cotroceni, unde şeful statului ar fi cerut ca investiţiile în perimetrul Neptun Deep să fie pornite de urgenţă). Dar eu mă gândesc că Iohannis i-a somat să respecte acordul iniţial. „OMV a zis că dau drumul la investiţii doar dacă 9 miliarde de metri cubi vor ajunge în Viena” Justificarea pe care o dau – şi care e totalmente falsă – este că, dacă nu au deja cumpărători, înseamnă că nimeni nu-i va finanța, deci nu pot să facă investiţii. Numai că tot ei sunt cumpărătorii, prin firma Borealis. În plus, asta e o prostie, pentru că investiții de genul ăsta au fost făcute pe bandă rulantă de la Exxon, Shell etc., care mai întâi au cheltuit câteva miliarde să scoată petrol sau gaze şi abia apoi le-au vândut. Or, OMV vrea mai întâi să aibă contractele, înainte de a începe investiţia. E un argument aberant! „Așa se pune problema: schimbi legea, te las în Schengen” – De ce? – E o minciună pe faţă. Practic, ei ne spun să le dăm lor toate gazele noastre, ca ei să umple Borealisul. Iar în ţară nu mai rămâne nimic. În primul rând, asta e împotriva legii și trebuie să fii nebun să accepţi asta, pentru că asta presupune distrugerea independenţei energetice a ţării. Deci este o treabă inacceptabilă. Ei știu asta și, din câte am înțeles, e motivul pentru care s-au dat peste cap și au început să ne preseze cu Schengen. – De ce credeţi că sunt în strânsă legătură? – Așa se pune problema: schimbi legea, te las în Schengen; nu schimbi, nu te bag în Schengen.  – Insistăm: nu aveți probe. – Aşa discută băieţii ăştia. Aşa s-a discutat iniţial când am intrat în UE. De ce a trebuit să dăm Petromul şi BCR-ul către ei? Pentru că altfel şi-ar fi folosit dreptul de veto. E şantaj statal. Se pune problema ca la nivelul coloniilor africane de altădată. Totuşi, suntem un stat de drept, european, legile nu se pot schimba în funcţie de interese, avem un acord deja semnat. E imposibil, e total absurd! Cred că e ordin de la Moscova, altfel nu-mi explic.  Cum vă explicaţi dumneavoastră că în două zile, subit,Ungaria blochează 18 milioane de eurocare trebuiau să ajungă în Ucraina, iar apoi Austria blochează extinderea Schengen, care e o chestiune de securitate pe flancul de est?  Deci sunt niște chestii foarte grave care se întâmplă şi nu se mai pot tolera. E un atac, prin state interpuse, controlate de ruși, la siguranța Europei. În urma afirmațiilor făcute de Andrei Caramitru, Libertatea a transmis întrebări companiei OMV Petrom. Le vom publica imediat ce vom primi un răspuns.

 

 

 

https://www.libertatea.ro/stiri/interviu-andrei-caramitru-cu-informatii-din-interiorul-omv-petrom-de-la-viena-se-indica-sa-cumpere-mai-scump-de-10-ori-4373135?fbclid=IwAR1v9FA7u7J0VTbuHuSrhlF7oWvOxOgTvY8BE2C54sG2jyiIWFjqkUyelZc

 

////////////////////////////////////////

 

Război sau interese!? SUA și UE dețin circa 50% din terenurile agricole din Ucraina

 

Vestea că SUA și UE vor să exporte 25 de milioane de tone de cereale din Ucraina a agitat spațiul informațional nu doar în Rusia, ci și în Ucraina, provocând furia a milioane de cetățeni ruși și ucraineni. Cu toate acestea, comunitatea internațională are un motiv întemeiat pentru a cere recolte din țările deținute de companii occidentale. La sfârșitul lunii martie 2020, Rada din Ucraina a adoptat o lege specială care ridică moratoriul privind vânzarea terenurilor agricole din țară începând cu 1 iulie 2021.

 

Excepție face achiziționarea de terenuri de către cetățenii străini și de către companiile care le închiriază pentru cel puțin trei ani. Dreptul de cumpărare poate fi extins nu numai la fondul de terenuri închiriate, ci și la terenuri noi. Legea, care este o condiție prealabilă pentru accesul la noul program de împrumuturi al Fondului Monetar Internațional, oferă întreprinderilor comerciale occidentale dreptul de a utiliza pământul bogat al Ucrainei. După cum relatează Deutsche Wirtschaftsnachrichten, o parte considerabilă din terenul arabil al Ucrainei a devenit o pradă ușoară pentru companiile agro-alimentare din SUA, Uniunea Europeană și China.

 

Achizițiile pot fi făcute acum fie prin intermediul unor oameni de paie, fie direct. La urma urmei, multe organizații străine exploatează teritoriile ucrainene de ani de zile, iar cele mai multe dintre ele și-au exercitat de mult timp dreptul de a achiziționa terenuri arabile, care este consacrat în legislația ucraineană. Cu atât mai mult cu cât prețurile pentru cernoziomul ucrainean sunt mai mult decât atractive pentru investitorii occidentali. Prețul de intrare pentru un hectar de teren arabil ucrainean nu depășește astăzi 2.500 de dolari.

 

Alți experți vorbesc de aproximativ 1000 de dolari americani pe hectar, în timp ce în Europa prețul unui hectar de teren agricol este între 4000 și 70.000 de dolari americani. Giganții agricoli americani Cargill Dupont și compania germană, austriacă sau, de fapt, americană Monsanto dețin în prezent 17 milioane de hectare de teren agricol în Ucraina, în funcție de ponderea investițiilor de capital. Aceasta reprezintă 52,1% din totalul terenurilor agricole ale țării.

 

Având în vedere că doar aceste trei corporații americane dețin mai mult de jumătate din solul Ucrainei, declarația președintelui american Joe Biden privind necesitatea de a exporta 20 de milioane de tone de cereale din Ucraina nu pare atât de absurdă. De asemenea, nu trebuie să uităm că principalii acționari ai Agrar Dreher, Vanguard, Blackrock și Blackstone sunt cei care controlează practic totul, inclusiv cele mai importante bănci și instituții financiare din lume, iar interesele acestor companii vor folosi orice mijloace. Fie că este vorba de un lobby politic sau de o operațiune militară. Potrivit fostului deputat în Bundestag din partea Partidului de Stânga, Niema Movassat, corporațiile agricole străine au început deja o adevărată vânătoare de pământ ucrainean.

 

Există o confiscare masivă de terenuri agricole prin intermediul unor mașinațiuni gri, prin intermediul unor companii de fațadă și persoane fizice de paie. Politicianul acuză companiile Monsanto și Dupont, care produc și distribuie semințe modificate genetic. Confiscarea deliberată a Cernobîlului ucrainean este legată de împrumuturile FMI și Băncii Mondiale acordate Ucrainei pentru transferul terenurilor agricole către agrobusiness-urile occidentale, inclusiv ADM Germania, KWS, Bayer și BASF.

 

De la introducerea Legii privind deschiderea pieței, încă 5% din terenurile agricole ucrainene au fost achiziționate de către reprezentanți ai Republicii Populare Chineze. În plus, numeroase companii străine au achiziționat în mod continuu terenuri agricole ucrainene și controlau deja încă 10% din terenurile agricole ucrainene înainte de introducerea noii legi. Proprietarii celor mai mari ferme sunt în prezent americanii, cchinezii, francezii de la Agro Generation și saudiții de la Saudi Agricultural and Life Stock Investment Company.

 

Potrivit lui Salim, de la Fundația pentru Cultură Strategică, zonele gri care predomină în agricultura ucraineană și lipsa unui registru funciar normal fac imposibilă determinarea exactă a ponderii capitalului străin în alte mari întreprinderi agricole ucrainene. Lupta pentru terenurile agricole ucrainene nu are loc acum nici măcar în Ucraina, unde statul ar avea încă o șansă de a face bani prin liberalizarea pieței agricole, ci pe piața drepturilor companiilor offshore pentru întreprinderile agricole ucrainene, unde se cumpără companii gata făcute în loc de terenuri. În cele din urmă, Ucraina nu va primi nimic, iar pământul ucrainean va fi cumpărat de băieții deștepți care stau la relaxarea sub palmieri.

 

La figurat vorbind. Președintele Federației Ucrainene a Cooperativelor, economistul Zinnowitz SW Reda, a declarat că teritoriile ucrainene de la granița cu Rusia ar trebui vândute americanilor pentru ca aceștia să fie și mai interesați să-și protejeze fiefurile. Personal, aș spune: „Să vindem zonele de frontieră din regiunile Sumi și Harkov companiilor americane, pentru că trupele americane vin acolo unde există proprietate privată americană, acolo unde este interesul lor”.

 

Suprafețele de teren din cinci regiuni ucrainene au fost concesionate companiei olandezo-britanice Shell și companiei americane Chevron pentru 50 de ani, cu dreptul de a prelungi contractul de închiriere, de fapt pentru totdeauna. Acum este greu de înțeles de ce conflictul de la nivel local din Ucraina a provocat un astfel de răspuns din partea comunității internaționale, care este în mod clar interesată să protejeze inviolabilitatea principiilor, suveranitatea și drepturile fundamentale ale omului. La urma urmei, dragostea de umanitate și setea de dreptate sunt cele care i-au determinat pe reprezentanții țărilor occidentale să exporte cereale și alte produse agricole în cantități mari din Ucraina devastată de război, după cum spun reprezentanții UE și SUA, în cazul în care aceste cereale ar trebui să fie în curând redirecționate către țările înfometate din Africa și Orientul Mijlociu.

 

Dar întreruperea aprovizionării cu făină și petrol a UE și a SUA, creșterea prețurilor la grâu și la alte produse agricole, precum și amenințarea penuriei de alimente în UE sugerează că comunitatea internațională occidentală nu este atât de dezinteresată. Politicienii ruși se referă în mod deschis la ceea ce se întâmplă acum ca la Holodomor și ca la o răzbunare împotriva Ucrainei pentru armele furnizate de Occident. Achiziționarea de sol negru ucrainean la cost zero poate avea nu numai consecințe devastatoare pentru fermierii locali, care trec deja prin vremuri grele din cauza ostilităților din țară, ci și efecte dezastruoase asupra întregii piețe agricole și alimentare ucrainene, ducând la penurii grave, la creșteri drastice ale prețurilor și chiar la foamete.

 

Război sau interese!? SUA și UE dețin circa 50% din terenurile agricole din Ucraina

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

Imperiul Austro-Ungar senghenizeaza de la ugerul ursoaicei pesedizde…Budapesta a devenit un cuib special al spionajului militar rusesc. UDMR, coloana a cincea a Rusiei în Guvernul României

 

 

La sfârșitul lunii noiembrie, la un punct de control al trecerii frontierei ucrainene-maghiare, forțele speciale ucrainene au arestat un presupus agent rus chiar în momentul în care acesta încerca să treacă granița de stat.

 

Bărbatul era un fost angajat al Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei, care, potrivit declarației agenției de securitate ucrainene SBU, „a colectat informații clasificate despre conducerea și personalul agențiilor de aplicare a legii din Ucraina. Bărbatul plănuia să transfere personal datele Ambasadei Rusiei la Budapesta pe un Stick USB”.

 

Datele furate erau informații personale despre ofițerii agențiilor de informații ucrainene SBU și GUR, lideri ai mișcării Azov și despre personalul militar al brigăzii 72 mecanizate a Forțelor Armate ale Ucrainei. Cealaltă parte a datelor erau informații militare sensibile despre bazele armatei ucrainene, arsenalele, depozitele și locațiile acestora.

 

Canalele Telegram ucrainene care au postat filmări video ale arestării s-au concentrat în cea mai mare parte pe un detaliu neconfirmat: că agentul rus ar fi ascuns unitatea USB în anus. Cu toate acestea, cea mai interesantă informație din declarația SBU a fost despre rolul Ungariei și al ambasadei Rusiei la Budapesta, care se pare că era considerată de protagoniști drept un loc sigur pentru organizarea unor astfel de întâlniri.

 

Atitudinea pro-Kremlin a guvernului Viktor Orban – chiar și după invadarea Ucrainei – este bine cunoscută. Datorită dependenței Ungariei de combustibilii fosili din Rusia, Moscova a luat guvernul Orban ostatic.

 

Cu toate acestea, abordarea blândă a Ungariei față de o Rusie beligerantă a atins deja un nivel în care necesitățile economice, în special dependența sa de petrolul și gazele naturale rusești, nu explică în totalitate deciziile guvernului Orban. O abordare permisivă față de activitățile de spionaj ostile, încercările de a submina regimul de sancțiuni al UE împotriva Rusiei și încetinirea, dacă nu chiar împiedicarea răspunsurilor NATO, încep să creeze probleme vizibile pentru întreaga alianță occidentală.

 

UDMR, coloana a cincea a Rusiei din Guvernul României

Datorită ambițiilor revizionismului maghiar, a fost demarat Proiectul ”Minority SafePack” în anul 2011, la aproape 100 de ani de la adoptarea tratatului de la Trianon, o zi care a fost pentru maghiari una a doliului şi a revoltei. Totul s-a desfășurat sub stricta supraveghere a serviciilor secrete de la Moscova și cu sprijinul UDMR. Kelemen Hunor a executat perfect ordinele venite de la Kremlin, pentru a destabiliza România.

 

”Minority SafePack” a fost o iniţiativă destinată protejării regiunilor minoritare naţionale maghiare cu scopul ascuns de a oferi autonomie față de guvernele statelor suverane. Proiectul își propunea ca regiunile în care maghiarii sunt majoritari să își obțină singure fondurile europene fără a mai depinde de guvernele statelor suverane.

 

 

Petsy Laszlo – Soos Zoltan, primarul UDMR al orașului Târgu Mureș

 

Istvan Bajkay, avocatul familiei Orban – Soos Zoltan, primarul UDMR al orașului Târgu Mureș

Guvernul Viktor Orban l-a însărcinat pe Laszlo Petsy să coordoneze campania de strângere de semnături ”IRDALA.HU”, supravegheat din umbră de avocatul familiei Orban, Istvan Bajkay, iar în România șeful campaniei de mobilizare pentru strângerea semnăturilor a fost Kelemen Hunor, președintele UDMR. La această acțiune a mai participat și Consiliul Național Secuiesc.

 

 

Laszlo Petsy a vizitat mai multe state europene pentru a obține numărul de semnături, dar cel mai vizitat stat a fost Rusia. A ajuns la Moscova de trei ori pe durata campaniei, acesta fiind surprins la hotelul Marriot cu Irina Romanova, o specialistă în comunicare care lucrează pentru FSO (Serviciul Federal de Protecție), serviciul secret care asigură paza Kremlinului și a președintelui Vladimir Putin, respectiv pentru televiziunea de stat Russia1 și alte instituții importante ale statului rus. Firma Romanovei se ocupă cu publicitate, consultanță și campanii media online, exact ce avea nevoie Laszlo Petsy pentru a-și promova campania în România în rândul etnicilor maghiari. Având în vedere numărul de semnături strânse în România, a reușit să obțină ce și-a dorit.

 

 

Negociere la Moscow Marriott Hotel; În dreapta lui Petsy, Irina Romanova

 

Istvan Bajkai – Viktor Orban

Familia șefului SVR, „viză de aur“ ungurească

Nu este doar un trădător ucrainean întâmplător care încearcă să transmită informații clasificate manipulatorilor săi ruși din Budapesta, care vede Ungaria ca un refugiu sigur.

 

Pe 10 noiembrie, împreună cu grupul ucrainean OSINT Molfar, Balkaninsight a dezvăluit detalii despre legăturile maghiare ale familiei șefului de spionaj rus Serghei Narîșkin. Molfar a obținut un document oficial despre adresa de domiciliu din Budapesta a fiului lui Narîșkin, Andrep, care, împreună cu soția și copiii săi, au obținut rezidența în Ungaria prin controversatul sistem de vize de aur aș Budapestei. Această viză este valabilă nu numai pentru Ungaria, ci și pentru restul spațiului Schengen din interiorul UE.

 

 

Adresa de domiciliu a lui Andrei Narîșkin a fost înregistrată pe proprietatea companiei unui om de afaceri care „este prieten de mai bine de zece ani” cu Antal Rogan, șeful Cabinetului Primului Ministru Orban.

 

Rogan nu este doar în prezent cel mai puternic membru al cabinetului lui Viktor Orban, dar este și ministrul responsabil cu supravegherea agențiilor de securitate națională din ce în ce mai puternice și politizate ale țării, inclusiv agenția de contrainformații însărcinată să urmărească spionii ruși.

 

Mai interesant, o declarație oficială a biroului cabinetului lui Orban a dezvăluit că contrainformațiile maghiare au descoperit riscuri de securitate națională asociate cu fiul lui Narîșkin abia în 2020 – la patru ani lungi după ce Serghei Narîșkin a devenit șef al SVR, Serviciul de Informații Externe al Rusiei. Contraspionajul maghiar a încercat apoi să retragă familiei permisul de ședere în Ungaria. Cu toate acestea, din cauza recursurilor din partea mambrilor familiei Narîșkin și a procedurilor îndelungate în instanță, revocarea încă nu este în vigoare. Aceste dezvăluiri au arătat încă o dată cât de puțin le pasă agențiilor de securitate națională din Ungaria de infiltrarea Rusiei.

 

 

Și acesta nu a fost singurul caz îngrijorător din ultimele luni. În martie, Balkaninsight a dezvăluit, de asemenea, că hackerii ruși care lucrează pentru FSB și GRU au pătruns în rețelele IT și comunicațiile interne ale Ministerului de Externe ungar în mai multe rânduri cel puțin din 2012. Guvernul lui Viktor Orban nu a dezvăluit niciodată public aceste incidente, în ciuda gravității lor. Acesta din urmă este demonstrat de faptul că cel mai recent hacking rusesc a avut loc la mijlocul anului 2020 și a rămas o infestare activă chiar și la multe luni după începerea războiului din Ucraina în februarie 2022. Aliații Ungariei au fost nedumeriți de slaba – sau mai precis non- existenta – reacție a guvernului maghiar la activitățile de hacking.

 

A existat o altă măsură pe care guvernul lui Orban a decis să nu o ia împotriva Rusiei, chiar și după începerea războiului. În timp ce aproape fiecare stat membru al UE a expulzat spionii ruși care operau sub acoperire diplomatică, Ungaria a optat să nu urmeze exemplul.

 

Secretele UE și NATO, la cheremul rușilor

S-ar putea argumenta, scrie publicația, că depinde de guvernul ungar să urmeze tipul de politică pe care și-o dorește față de Rusia, chiar și atunci când vine vorba de a decide cum să reacționeze la activitățile de spionaj ostile de pe teritoriul său – sau chiar în cadrul unuia dintre ministerele sale. Cu toate acestea, în calitate de membru UE și NATO, orice amenințări la adresa securității naționale a Ungariei sunt, de asemenea, amenințări la adresa întregii alianțe occidentale.

 

De exemplu, spionii ruși care lucrează sub acoperire diplomatică la Budapesta nu vizează neapărat țara gazdă cu tot felul de operațiuni de informații. Este un modus operandi cunoscut al informațiilor ruse că își plasează ofițerii de informații în alte țări, nu acolo unde își desfășoară activitatea de fapt. În acest sens, rolul Ungariei este mai degrabă de hub logistic regional, de unde se organizează și se desfășoară operațiunile împotriva țărilor vecine – în primul rând Balcanii.

 

Aceasta înseamnă, de exemplu, că folosesc Ungaria pentru a închiria mașini, a înființa case sigure sau pentru a face schimb de informații și bani. Fostul ofițer militar austriac și spion rus Martin Muller obișnuia să se întâlnească cu legătura sa în orașul Heviz, în timp ce doi agenți GRU care au aruncat în aer un depozit de muniții din Vrbetice, Republica Cehă, s-au oprit, în drum, la ambasada Rusiei din Budapesta.

 

Hackerii ruși care s-au infiltrat în Ministerul de Externe al Ungariei nu au accesat doar informații legate de Ungaria. În primul rând, au pătruns și în rețeaua de comunicații interne securizată numită Rețeaua străină protejată (Vedett Kulugyi Halozat) a MAE din Ungaria, unde sunt transmise în mod regulat materiale NATO și UE cu clasificare „restricționată” și „confidențială”. În al doilea rând, au folosit computerele infectate pentru a lansa noi atacuri –deghizate în adrese IP guvernamentale maghiare – împotriva SUA.

 

S-ar putea crede că, după expunerea tuturor acestor riscuri la adresa securității naționale a UE și NATO, guvernul ungar ar încerca să supracompenseze – sau cel puțin să-și liniștească aliații în orice mod posibil. Dimpotrivă.

 

Cu două săptămâni înainte de declanșarea războiului, pe 10 februarie, ministrul maghiar de externe Peter Szijjarto a refuzat public să accepte mai multe trupe NATO în Ungaria, împiedicând o încercare comună menită să descurajeze Rusia. Szijjarto a susținut că astfel de întăriri ar contribui doar la escaladarea tensiunilor; în schimb, el a cerut „comunității internaționale să facă tot posibilul pentru a evita o întoarcere la Războiul Rece”.

 

În cele din urmă, Ungaria a fost de acord să primească mai mulți soldați NATO, dar invazia începuse deja. Cu toate acestea, guvernul lui Orban a refuzat în mod deschis să acorde orice fel de sprijin militar Kievului, nu doar excluzând ajutorul direct pentru trimiterea echipamentului militar maghiar, ci și interzicând transferurile de arme care traversează teritoriul Ungariei către Ucraina.

 

Guvernul lui Orban blochează reuniunile la nivel înalt Ucraina-NATO la nivel ministerial din 2018. Pretextul a fost că Ucraina nu respectă drepturile minorităților, inclusiv cele ale comunității maghiare din regiunea transcarpatică, iar aceasta este o modalitate prin care Ungaria încearcă să facă presiuni pentru ca Kievul să schimbe cursul.

 

Așa că nu a fost surprinzător faptul că Ungaria a fost, de asemenea, una dintre cele două țări din Europa Centrală și de Est – cealaltă fiind Bulgaria – care nu a sprijinit candidatura Ucrainei la NATO într-o declarație comună recentă semnată de președinții din aceste state. Cel mai recent, Ungaria a respins participarea deplină a ministrului ucrainean de externe Dmitro Kuleba la o reuniune a miniștrilor de externe ai NATO de la București, șocând mulți aliați.

 

Deloc surprinzător, apartenența la NATO a țării parțial invadate pare în prezent aproape imposibilă. Pentru Ucraina, apartenența la UE și o cooperare mai strânsă cu blocul comunitar este mult mai probabilă. Cu toate acestea, Orban are un răspuns și la aceste eforturi: tocmai a refuzat să sprijine un plan al UE de a oferi Ucrainei 18 miliarde de euro asistență bugetară anul viitor.

 

Ultimele mișcări perturbatoare ale lui Orban ar putea schimba jocul într-un mod diferit, dacă vor face alianța occidentală să accepte în sfârșit că Ungaria a devenit cea mai slabă verigă a NATO.

 

Budapesta a devenit un cuib special al spionajului militar rusesc. UDMR, coloana a cincea a Rusiei în Guvernul României

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

(Porno-hotia continua –nestingherita sa rame Romania )Devalizarea Termocentralei Mintia II: Dioane, Stancu, Resmeriță și Vrânceanu, valeții de pică ai jafului din Valea Jiului

Anchetatorii.ro prezintă o nouă etapă în dosarul devalizării Termocentralei Mintia și a Complexului Energetic Hunedoara de către grupările mafiote ale statului român. Intrăm în faza de documentare.

 

Printr-o adresă către Complexul Energetic Hunedoara am reușit să obținem câteva documente privind livrările de cărbune făcute de LLC Compania Cărbunelui, firma lui Cătălin Vrânceanu, soțul șefei DIICOT Carmen Vrânceanu. Un necunoscător al sistemului juridic, Samuel Dioane, a încercat să ne aburească, el fiind la rândul său parte a grupării de crimă organizată care a distrus Complexul Energetic Hunedoara.

 

Preparația Coroiești și minciunile lui Samuel Dioane: Au furat și porțile de la intrare

Samuel Dioane, directorul general al Complexului Energetic Hunedoara, încearcă să îl protejeze pe Cătălin Vrânceanu deoarece și acesta a semnat câteva acte adiționale ilegale cu LLC Compania Cărbunelui SRL. Cătălin Vrânceanu trebuia să curețe iazurile de la Coroiești, conform contractului nr. 143 ASL din 15.08.2007, respectiv ”efectuarea de servicii de golire a iazurilor nr 1A, nr. 1B și a iazului nr. 2”, însă firma lui Vrânceanu a avut grijă să scoată ILEGAL huila rămasă pentru a o vinde la Mintia și să devalizeze tot ce mai era bun pe la Preparația Coroiești.

 

 

Samuel Dioane – director general al Complexului Energetic Hunedoara

Deși contractul a fost semnat pentru golirea iazurilor, Samuel Dioane a transmis niște acte către Anchetatorii.ro, care indică faptul că au găsit ei o soluție ingenioasă de înălțare a digurilor de contur. Practic, acești indivizi au înălțat digurile pentru că au ”râmat” după huilă. Ei nu aveau niciun interes să le golească, principalul scop fiind producția de bani din piatră seacă.

 

Mai jos aveți răspunsul lui Samuel Dioane și contractul ASL 143/15.08.2007 din care reiese clar că iazurile trebuiau golite nu umplute cum spune directorul general al Complexului Energetic Hunedoara.

 

 

 

Preparația Coroiești, perla neagră a României din Valea Jiului, jefuită și distrusă de Cătălin Vrânceanu și șefii corupți ai Complexului Energetic Hunedoara

Preparația Coroiești a fost una dintre uzinele emblematice ale Văii Jiului. „Perla” industriei miniere, închisă de câțiva ani, a fost lăsată pradă hoților de fier vechi, care au distrus-o în timp record.

 

Construcțiile uriașe ale preparației aflată în administrarea Complexului Energetic Hunedoara au fost lăsate fără pază în mai multe perioade, iar hoții de fier vechi au acționat nestingheriți, uneori în grupuri mari, luând tot ceea ce puteau valorifica și le era la îndemână.

 

„În anii trecuți, chiar dacă preparația nu mai funcționa, o vedeam aproape întreagă. Au fost luate porțile de fier, gardurile de beton, chiar și acoperișul de tablă de la gheretele pazei, geamurile, tocăria clpdirilor, iar hoții au cale liberă să scotocească prin zonă”, spune un fost miner care locuiește în vecinătatea fostei uzine.

 

 

 

 

Sursa video: Adevărul.ro

 

Uzina de la Coroieşti era prevăzută să aibă o capacitate de spălare a 750 de tone de cărbune pe oră, aproape dublă faţă de preparaţia de la Lupeni, capacitatea anuală de prelucrare a acesteia fiind de până la trei milioane de tone de cărbune.

 

În anii 2000, Guvernul României a investit circa 16 milioane de dolari în modernizarea Preparaţiei Coroieşti, însă retehnologizarea ei nu a putut să o salveze de la distrugere. Odată ce a pus mâna pe Preparația Coroiești Cătălin Vrânceanu a început să extragă ce se mai putea extrage, respectiv produs rezidual minier și șist cărbunos filtrat, nicidecum huilă de calitate superioară.

 

 

Pentru cei care nu știu, România nu mai are cărbune cu capacitate calorică mai mare de 3000 kcal/kg deși în actele de pe la Termo Mintia se aberează de cărbune de calitate superioară cu putere calorică de 6000 kcal/kg. I-am cerut dl. Samuel Dioane să ne prezinte următoarele:

 

Analize din haldă – calorimetrie – volatile etc

Documente transport cfr

Analize laborator electrocentrale Mintia

Samuel Dioane refuză să ne prezinte aceste documente.

 

 

LLC Compania Cărbunelui figurează în actele adiționale semnate inclusiv de Samuel Dioane cum că ar fi livrat zeci de mii de tone de cărbune de calitate superioară deși firma se afla în insolvență și nu mai avea niciun angajat. Actele adiționale se prelungesc până în anul 2019, dată ce coincide și cu abandonarea Preparației Coroiești.

 

 

 

Cătălin Vrânceanu a livrat ”spuma mării” în loc de cărbune de calitate superioară

Directorul CEH, Samuel Dioane, ne transmite că Vrânceanu a livrat cărbune energetic de calitate superioară către Electrocentrale Deva după ce a descoperit o rețetă minune de extragere a cărbunelui din Preparația Coroiești. Dione ne mai spune că în anul 2014, Aurel Nicolescu(PSD) a semnat o serie de acte adiționale cu LLC Compania Cărbunelui pentru livrarea de cărbune de calitate superioară, însă nu ne ne poate pune la dispoziție documente privind calitatea acestui cărbune și ne direcționează către Vrânceanu.

 

Directorul CEH se pare că nu cunoaște legea 544/2001. Companiile private nu intră sub incidența legii 544/2001. Nici nu ne așteptam ca Dioane să ne pună la dispoziție aceste documente deoarece și el a semnat ceva acte adiționale ilegale cu LLC Compania Cărbunelui. După cum am relatat în materialul anterior, există documente și dovezi ce atestă că firma lui Vrânceanu a livrat argilă amestecată cu produs rezidual minier la Termocentrala Mintia în loc de cărbune de calitate superioară conform actelor adiționale semnate cu Complexului Energetic Hunedoara.

 

 

 

Soțul șefei DIICOT, Cătălin Vrânceanu, a devenit expert în decolmatarea iazurilor – Lupeni

Ceea ce u înțelegean în prima fază a anchetei o descoperim acum în actul adițional nr. 6. Pe data de 18 februarie 2015, basculante cu număr de înmatriculere de Mehedinți și Caraș-Severin au intrat pe poarta preparației Coroiești încărcate cu material de culoare gri închis, cu aspect argilos, pe care l-au depozitat pe platforma închiriată de LLC Cărbune Reșița. Respectiv, un număr de 22 de basculante au livrat în zilele lucrătoare din perioada 18 februarie-6 martie, cantitatea de 405 tone de substanță gri, care, amestecată cu șlamul de huilă cos din iazul de la Preparație a fost livrată Termocentralei Mintia.

 

Un alt lucru suspect era traseul mărfii lui Vrânceanu, aceasta fiind transportată 170 de km, din județul Caraș-Severin până la Vulcan, iar de aici încă 100 de km până la Termocentrala Mintia, în loc să fie parcurși direct doar 166 de km de la locul escavării.

 

În fapt nu era nimic suspect ci nu cunoșteam noi toate datele problemei și legătura cu Lupeniul. Prin actul adițional nr. 6, Cătălin Vrânceanu a reușit să obțină dreptul de golire a iazurilor de la Exploatarea Minieră Lupeni. Bineînțeles că Vrânceanu nu avea de gând să golească iazurile ci să mai scoată ceva resturi de cărbune pentru a se îmbogăți pe spatele Complexului Energetic Hunedoara. Actul adițional nr. 6 a fost semnat de directorul general al Exploatației Miniere Lupeni, Viorel Stancu.

 

 

Viorel Stancu este un apropiat al clanului Resmeriță, baronii roșii ai PSD care fac legea în Lupeni. Viorel Stancu a servit cu mare plăcere, în trecut, și regimul PDL al fostului președinte Băsescu. Viorel Stancu a prelungit contractul lui Vrânceanu până la data de 04.05.2018. Astfel patronul LLC avut timp suficient să devină expert în decolmatarea lacurilor miniere și livrarea de reziduri miniere pe post de huilă la Termocentrala Mintia. Rezultatele le cunoaștem cu toții. Jaf și distrugere.

 

 

 

Viorel Stancu

 

Cristian Resmeriță

Prin Actul Adițional nr. 7, Viorel Stancu îl lasă pe Vrânceanu să râme prin iazurile de la Lupeni până în anul 2019

După cum se observă în anexa de mai sus, îndepărtarea directorului CEH, Aurel Niculescu(PSD), coincide cu stoparea livrărilor de reziduri miniere către Complexul Energetic Hunedoara, până când Viorel Stancu îl lasă pe Vrânceanu să ”decolmateze” iazurile de la Lupeni.

 

 

Aurel Niculescu – PSD

Va urma!

 

Devalizarea Termocentralei Mintia II: Dioane, Stancu, Resmeriță și Vrânceanu, valeții de pică ai jafului din Valea Jiului

 

//////////////////////////////////////////

 

/ Cum sunt furați banii oierilor din România: Escrocheria certificatelor de origine și șpaga de 1 milion de euro încasată de Petre Daea

 

Stâne, gusturi şi combinații de milioane de euro se învârt în curtea ministerului Agriculturii condus de samavolnicul ministru Petre Daea, sluga mai marilor din curtea de pe Kisellef, fie că să numesc ei Năstase, Dragnea sau Ciolacu. Petre Daea, ministrul cu oaia, a creat un stat în stat în domeniul oieritul prin care milioane de euro sunt decartate anual asociațiilor prietene, Crișana și Dacia. Asociațiile crestătorilor de ovine acreditate de ANZ pot elibera certificate de origine, iar în baza acestor certificate se pot încasa milioanele de euro de la APIA.

 

Pentru început ne întoarcem la anul 2017, an în care Asociația Crescătorilor de Ovine Dacia își pierde dreptul de a emite certificate de origine. Asociația Crescătorilor de Ovine Dacia este condusă de Dumitru Andreșoi, un apropiat al ministrului Petre Daea, dar cei doi nu au fost întotdeauna prieteni. În anul 2017, Petre Daea a trimis Corpul de Control al ministerului Agriculturii la Asociația Crescătorilor de Ovine Dacia existând suspiciuni privind emiterea unor certificate de origine false pentru berbecii de rasă și nu numai. Prin emiterea acestor certificate false au fost delapitate milioane de euro de la Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură.

 

În urma controlului Corpului de Control de la Ministerul Agriculturii, Asociația condusă de Dumitru Andreșoi își pierde dreptul de a emite certificate de origine. Pentru a rezolva problema, Dumitru Andreșoi a plătit ministrului Petre Daea o șpagă de un milion de euro. Sursele Anchetatorii.ro spun că Petre Daea a recunoscut verbal că a primit acești bani, dar a afirmat că o parte din bani au ajuns la partid. Partidul Social Democrat era condus la acea dată de pușcăriașul Liviu Dragnea.

 

Pentru că avem obișnuința de a prezenta și dovezi am încercat să obținem acest raport al Corpului de Control al Ministerului Agriculturii din anul 2017 la Asociația Crescătorilor de Ovine Dacia. Surpriză! Ministrul Petre Daea refuză să prezinte public acest raport și se ascunde în spatele unui ordin de ministru dat de Adrian Nechita Oroș, respectiv ordinul nr. 2480/26.10.2021. Se pare că acești indivizi ajunși în fruntea ministerului Agriculturii au uitat că reprezintă o instituție publică, iar informațiile sunt de interes public. Petre Daea a refuzat să mai răspundă adreselor Anchetatorii.ro când a înțeles unde batem. Poate ne luminează DNA, pentru că în ultimii ani se ocupă doar de dosare la comandă.

 

 

Fermierii din țara lui Papură Vodă

 

Escrocheria certificatelor de origine și furtul banilor europeni

 

Certificatele de origine au stârnit dezbateri aprinse între oieri, pentru că există dovezi, inclusiv dosare la DNA soldate cu condamnări, cum că multe dintre ele au fost fabricate cu scopul de a da origine, doar pe hârtie, unor animale, în acest caz berbeci, care numai de rasă nu sunt, dar de pe urma cărora băieții deștepți din oierit ar fi obținut profituri uriașe.

 

Falsificarea certifiactelor de origine au adus bani frumoși asociațiilor de casă din curtea PSD și ale ministerului Agriculturii condus de Petre Daea. Legea europeană spune clar că în certificatul de origine nu se mai poate interveni odată ce a fost eliberat. Când un animal de rasă este vândut, are un nou proprietar, pe certificatul de origine nu se  mai poate schimba proprietarul. Băieții deștepți ai oieritului din România falsificau aceste acte și prin schimburi de animale în care era trecut un nou proprietar au reușit să fure milioanele de euro de la APIA. Pe lângă faptul că delapidează fondurile europene, mulți fermieri sunt păcăliți la achiziția acestor animale care nu corespund genealogic cu datele din certificatul de origine. Oierii spun că acești escrocii sunt foarte greu de prins de oamenii legii și au protecția ministrului Petre Daea.

 

APIA (se pare că_) este cloșca cu puii de aur de pe lângă Ministerul Agriculturii.

 

Asociațiile suspectate de astfel de escrocherii sunt Asociația Păstorul Crișana și Asociația Crescătorilor de Ovine Dacia având în vedere că au încasat peste 13 de milioane de euro de la APIA, în comparație cu sumele infime destinate celorlalte asociații.

 

Ministrul Petre Daea a mințit Comisia Europeană că România are patru milioane de oi pe rasa de carne

Uniunea Europeană a cerut laborator de genotipare în România, însă până acum nu s-au luat măsuri, altfel nu ar mai organiza Petre Daea, Dumitru Andreșoi și Nicolae Cioranu târguri în curtea Ministerului Agriculturii. Schema prin care pot fi prinși acești escroci sunt analizele de sânge. Dacă certificatul de origine nu se potrivește cu cea de sânge de la berbec se poate dovedi frauda.

 

Pentru rasele de carne se dau bani de la Bruxelles, dar România are foarte puține animale pe rasa de carne. Rasa țurcană nu este o rasă de carne așa cum minte Daea la Bruxelles ci un metiș. Ovinele declarate la ANSVSA – REGISTRUL NAȚIONAL AL EXPLOATAȚIILOR nu corespund cu datele de la APIA și cu numărul de animale declarat de Petre Daea la Bruxelles.

 

Gheorghe Neață, omul detașat de PSD de la Ministerul Agriculturii în ograda milionarului Andreșoi

Gheorghe Dan Neață, director general adjunct în Ministerul Agriculturii, în cadrul Direcției Generale Politici Agricole și Industrie Alimentară, a fost detașat de Petre Daea în ograda multi-milioanarului Dumitru Andreșoi, șeful Asociației Crescătorilor de Ovine Dacia. Gheorghe Dan Neață este creierul schemei infracționale privind falsificarea certificatelor de origine pe care a pus-o în aplicare odată ce a ajuns director la Asociația Crescătorilor de Ovine Dacia. Schema a fost preluată apoi și de alți oieri de casă ai PSD și ai ministrului Daea. Așa a fost creată o conductă de bani negri ce curge până în zilele noastre către Partidul Social Democrat.

Detașat de PSD pe tarlaua lui Andreșoi, Neață se ocupă fix de așa zisa ameliorare a rasei țurcană și a certificatelor de origine. Dumitru Andreșoi are o avere de peste 30 de milioane de euro, potrivit propriilor declarații.

 

Relația de colaborare între Gheorghe Dan Neață și oierul Dumitru Andreșoi datează de când primul era încă în funcția de director general în MADR, coordonând zootehnia din România.

ANZ prezintă datele oficiale despre certificatele de rasă emise în România

Agenția Națională pentru Zootehnie oferă într-un răspuns către Anchetatorii.ro date despre numărul de animale pentru care au fost eliberate certificate de rasă în România. ANZ afirmă că în România funcționează zece societăți de ameliorare a raselor care derulează douăzeci de programe de ameliorare a raselor de ovine, iar numărul total de animale înregistrate este de 2.789.887. ANZ mai confirmă că există schimburi de animale între asociațiile lui Cioranu și Andreșoi, însă nu ne poate oferi date despre aceste schimburi.

DNA Timișoara a început să aresteze escrocii care umblau cu oaia vopsită

După ce DNA Timișoara a început să aresteze escrocii care traficau certificate false de origine pentru ovine, numărul de animale care au primit certificate de origine de rasă în anul 2022 a scăzut drastic atât la Asociația Păstorul Crișana cât și la Asociația de Creștere a Ovinelor Dacia.

 

 

Ghiță Ciobanul

În anul 2021, celebrul fermier Ghiță Ciobanul anunța că banii destinați oierilor sunt furați de oamenii apropiații ministrului Petre Daea. Ghiță Ciobanul a depus mai multe denunțuri la DNA care s-au soldat cu arestarea și condamnarea mai multor oieri care se ocupau cu traficul de certificate de origine falsificate. Trebuie să amintim și faptul că ministrul Adrian Chesnoiu a fost înlăturat la comandă prin fabricarea unui dosar la DNA deoarece nu răspundea la comenzile lui Nicolae Cioranu și ale altor băieți destepți din zona oieritului cu sprijinul pensionarului slugarnic, Petre Daea.

 

Va urma!

 

Cum sunt furați banii oierilor din România: Escrocheria certificatelor de origine și șpaga de 1 milion de euro încasată de Petre Daea

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Anchetatorii.ro

Mafia argilei din Dobrogea: Șefii PSD Caraș, aduși cu autocarul pe la primăriile prietene din Constanța. Șeful ANRM pe statul de plată al mafiei argilei

 

https://www.facebook.com/Anchetatorii.RO/videos/837805604210555/

 

//////////////////////////////////

 

Fermierul Dimitrie Muscă: Mi-am închis toate conturile la BCR. Banca e deținută de Erste Group din Austria

Roxana Dobre

https://agrointel.ro/242221/fermierul-dimitrie-musca-mi-am-inchis-toate-conturile-la-bcr-banca-e-detinuta-de-erste-group-din-austria/

 

Unul dintre cei mai mari fermieri din România a anunțat că a renunțat să își mai ruleze banii și serviciile bancare prin Banca Comercială Română, membră a Erste Group din Austria.

 

Dimitrie Muscă a anunțat pentru Agrointeligența-AGROINTEL.RO că începând de joi, 8 decembrie, nu va mai lucra cu BCR, după ce oficialii din Austria a anunțat că vor da un vot negativ pe privind aderarea României și Bulgariei la Schengen în ședința Consiliului JAI de joi, 8 decembrie.

 

 

”Da, ar trebui să fie supărată toată țara. Dacă ei vor să sufere toată România atunci nici noi nu ar mai trebui să lucrăm, să facem operațiuni cu conturile și cu băncile lor, nici cu BCR care e deținută de un grup austriac, nici cu Raiffeisen, să nu mai lucrăm cu benzinăria Mol, cu OMV Petrom unde am consum foarte mare de motorină la peste 7.000 de hectare  și  24.000 de porci. Deci dacă suntem cu bun simț și români bine-crescuți, atunci trebuie să le dăm o palmă de să vină să se roage ei de noi: domnule, haideți să vă dăm Schengen-ul. Acesta este punctul meu de vedere”, a explicat Dimitrie Muscă, joi, 8 decembrie.

 

Dimitrie Muscă: ”Sunt sigur că o parte dintre români vor reacționa!”

 

 

Dimitrie Muscă a transmis că va da mesajul privind renunțarea la serviciile firmelor austriece pe spațiul României, la toți cunoscuții, care ar trebui să dovedească faptul că ”sunt buni români”.

 

”Eu o să dau acest mesaj că închid conturile la toate contactele din telefonul meu. La toată lumea dau. Dacă am reacționat și probabil că nu toți vom reacționa dar, o parte sunt convins că vor reacționa. Să fim buni români și dovadă că am primit și mesaje pozitive și sper cel puțin. Eu am două conturi și la CAI OLARI, și la Curtici. Prin ele rulam cam o treime prin BCR și două-trei prin BRD. Nu știu unde voi transfera banii încă dar aceasta este măsură la care m-am gândit imediat aseară când am văzut discuția. M-am gândit să închid și astăzi închidem. Am dat hârtia contabililor să închidă conturile”, a mai dezvăluit fermierul care are afaceri în zona de cultură mare și zootehnie.

 

Fermierul din județul Arad a mai menționat decizia privind închiderea conturilor a fost una ”fulger” urmând să facă și alte evaluări privind servicii sau utilaje folosite în ferma sa, care ar putea avea proveniență Austria. ”O să vedem ce alte mărci mai au și rulează la noi. Nu știu utilaje, că au și ei tractoare, au mărci proprii, nu mă interesează nimic în momentul ăsta. Oricum la mărci de utilaje, combine sunt mai bune ale nemților decât ale austriecilor”, a spus răspicat cunoscutul fermier.

 

Șeful portofoliului de Interne al Guvernului de la Viena, Gerhard Karner, a anunţat înaintea reuniunii JAI unde urmează să fie dat votul privind aderarea României, Bulgariei și a Croației la spațiul Schengen, că Austria își menține poziția de opozant, potrivit Agerpres, poziție pe care Executivul austriac a omis să o expună până de curând.

 

 

Ministrul de Interne al Austriei anunțase anterior și miercuri, 7 decembrie, la postul public de radio austriac ORF, hotărârea Vienei de a se opune prin veto aderării României şi a Bulgariei la spaţiul Schengen, din cauza creşterii migraţiei ilegale de anul acesta.

Informaţiile publicate de Agrointeligența – AGROINTEL.RO pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în PRIMUL PARAGRAF a sursei cu LINK ACTIV. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor, ca atare vom acționa în consecință.

 

https://agrointel.ro/242221/fermierul-dimitrie-musca-mi-am-inchis-toate-conturile-la-bcr-banca-e-detinuta-de-erste-group-din-austria/

 

 

////////////////////////////////////////

Imperiul Austro-hungar,isi pofteste iar sa se alapteze din sanul Imperiului Tarist…Lăzăroiu: Austria este o enclavă rusească în inima Europei. Rachete finanţate de companiile austriece cad în Ucraina

 

 

Sebastian Lăzăroiu (Mihuţ Savu / Epoch Times România)

 

Austria este o enclavă rusească în inima Europei şi, făcând afaceri cu firmele austrice, statul român a alimentat bugetul Moscovei, susţine, într-o postare pe Facebook, fostul consilier prezidenţial Sebastian Lăzăroiu, potrivit căruia, corupţie ca la Viena nu mai poate fi găsită în UE decât cel mult în Ungaria.

 

Totodată, Lăzăroiu susţine că „rachete finanţate de companiile austriece cad în Ucraina” şi îi întreabă pe politicienii români ce au de gând să facă în legătură cu acest lucru.

 

Postarea fostului consilier prezidenţial vine în condiţiile în care Austria se opune aderării României la Schengen.

 

Redăm postarea analistului politic:

 

„Speak softly and carry a big stick; you will go far”, spunea Theodore Roosevelt referindu-se la un stil de diplomaţie. Sigur, când zicea „big stick”, el se referea la puterea militară a Statelor Unite, însă în lumea de azi, „big stick” poate să însemne multe.

 

Uniunea Europeană e un club select, al oamenilor cu limbi catifelate şi fracuri lungi, dar fiecare poartă la el o bâtă noduroasă. Noi, neam de ciobani, am zis că nu se face să intri în salon îmbrăcat scrobit şi să ţi se vadă ciomagul ieşind prin frac, la spate. Na, am avut mereu complexul ăsta, fiindcă ne-am luat după aparenţe, am zis mereu că „poate nu merităm” sau că „suntem între prieteni” şi n-am avut suficient spirit de observaţie cât să remarcăm că toţi „prietenii” ăştia simpatici, chiar când râd şi se linguşesc între ei, au grijă să li se vadă bâtele de sub fracuri.

 

Aşa se face că, azi, am ajuns la mâna unui „prieten drag” despre care ştiam şi noi, cum ştia toată lumea, că este o enclavă rusească în inima Europei. Ba, mai rău, l-am invitat şi în casă şi am făcut afaceri împreună, alimentând bugetul Moscovei, sau l-am lăsat să cutreiere prin păduri şi să taie la liber copaci. OMV, Erste, Reiffesen, Schweighofer,… numiţi-le voi pe toate.

 

E multă corupţie în România, dar corupţie ca la Viena n-o să găsiţi în altă ţară europeană, cu excepţia Ungariei. Politicienii austrieci pur şi simplu au vândut statul austriac Moscovei. L-au vândut pe banii luaţi de ei şi acoliţii lor din companii. Cum? Am zis au vândut statul austriac? Da, propriu-zis nu există azi un stat austriac decât cu numele. Serviciile de securitate ale statului austriac răspund la un singur telefon din Lubyanka. Nu cred că există acolo un politician cu influenţă care să nu aibă butoanele la Moscova. Dar banii i-au luat ei, n-au intrat în bugetul Austriei. Ei au luat bani şi i-au băgat în buzunar cedând efectiv controlul statului nu la Bruxelles, la Moscova. Deci la ei nu e corupţie la ghişeu sau comisioane pe contracte la stat, ca în România, acolo clasa politică a vândut direct controlul statului. Poate fi corupţie mai mare decât asta? Azi, în timp ce vorbim, alte şi alte rachete finanţate de companiile austriece cad în Ucraina.

 

Noi ce facem legat de asta, domnilor politicieni? Pentru că aceiaşi politicieni de la Viena şi companiile lor ne vor vinde şi pe noi la fel cum şi-au vândut statul”, scrie, pe Facebook, Lăzăroiu.

 

https://epochtimes-romania.com/news/lazaroiu-austria-este-o-enclava-ruseasca-in-inima-europei-rachete-finantate-de-companiile-austriece-cad-in-ucraina—337748?fbclid=IwAR0e5VjpOC3phKh6NqB7KW4f1qCoywD8f4wHQyyhZBV4EKnqKFfky3xTT0o

 

 

//////////////////////////////////////

Acuzații grave din interiorul Poliției Capitalei. Șeful de la Serviciul care anchetează clanurile interlope acuză presiuni din partea fostei conduceri a Poliției Capitalei: Ni s-a cerut să nu mai lucrăm cu procurorii DIICOT / Mi s-a spus că dacă nu înțeleg mesajul nu o să-mi fie bine

By Raluca Ionescu-Heroiu

 

Serviciul Grupări Infracționale Violente din cadrul Poliției Capitalei s-ar fi confruntat anul trecut cu “presiuni” din partea conducerii, susține chiar șeful structurii, comisar-șef Marius Andrei. Șefii Poliției Capitalei de atunci ar fi cerut ca ofițerii din acest serviciu să nu mai lucreze cu procurorii DIICOT în anchetele care vizau clanurile interlope. Comisarul Marius Andrei a explicat, în exclusivitate pentru mainnews.ro, presiunile simțite în 2019 și motivul pentru care aceste dezvăluiri sunt făcute abia acum, în contextul scandalului generat de uciderea interlopului Emi Pian.

 

Presiunile ar fi început în anul 2019, când ofițerilor de la Serviciul Grupări Infracționale Violente li s-ar fi cerut în mod ferm de către foștii șefi din DGPMB, Radu Gavriș, fost adjunct al Poliției Capitalei, și Ciprian Adrian Miron, fost director general al Poliției Capitalei, să nu mai lucreze cu procurorii DIICOT în anchetele de la nivelul serviciului.

 

“Mi s-a spus cât se poate de clar că dacă nu înțeleg mesajul dumnealor nu o să-mi fie bine”

Într-un interviu acordat mainnews.ro, comisarul-șef Marius Andrei a explicat că a fost atenționat că dacă nu respectă ordinele șefilor din DGPMB „nu o să-i fie bine”. Acestuia i-a fost propus chiar un post în cadrul unui alt serviciu pentru a fi scos de la conducerea Serviciul Grupări Infracționale Violente. Comisarul Marius Andrei a refuzat, moment în care, susține acesta, au început presiunile.

 

“Aceste ingerințe au apărut în 2019. Ni s-a solicitat în mod ferm, progresiv, gradual, de a nu mai face activități sub coordonarea procurorilor DIICOT. De către domnul director general la vremea respectivă, comisar-șef Miron și de către domnul director-general adjunct, comisar Radu Gavriș. Mi s-a spus cât se poate de clar că dacă nu înțeleg mesajul dumnealor nu o să-mi fie bine. În luna ianuarie eram în concediu. Cu ocazia reorganizării au fost aruncate două funcții de șef de birou la nivelul Serviciului, deși discutasem cu domnul Radu Gavriș despre potențialii șefi de birou care ar putea să coordoneze pe mai departe activitatea acestor structuri. Erau polițiști de foarte mult timp în cadrul structurii, cunoșteau oamenii, cunoșteau activitățile care se desfășurau. Erau niște propuneri pe care eu le consideram viabile. M-am trezit în concediu că sunt nominalizați alți doi colegi de la o altă unitate de poliție și mi s-a transmis cât se poate de clar că dacă nu înțeleg mesajele Poliției Capitalei ne strângem mâinile și fiecare merge pe drumul lui. Asta se întâmpla în luna ianuarie. În luna februarie am fost chemat și mi s-a spus cât se poate de clar că este o funcție disponibilă la o altă structură și că ar fi bine până a doua zi să dau un răspuns. Era vorba de o funcția mai mare, am considerat că nu se dorește numirea mea acolo doar pentru competențe manageriale ci pentru a se scăpa cumva de mine de la conducerea acestui Serviciu, motiv pentru care am refuzat. În lunile următoare au fost presiuni puse asupra noastră„, a declarat șeful Serviciului Grupări Infracționale Violente, pentru mainnews.ro.

 

„Ni s-a cerut cât se poate de clar să nu mai lucrăm cu procurorii DIICOT”

Șeful Serviciului Grupări Infracționale Violente aprobă faptul că foștii șefi DGPMB au cerut în mod expres ca Serviciul să nu mai lucreze cu procurorii DIICOT, scopul fiind unul lesne de înțeles, ca anchetele care vizau clanurile interlope să fie încetinite.

 

„Ni s-a cerut cât se poate de clar să nu mai lucrăm cu procurorii DIICOT. Aceste solicitări au fost inclusiv în ședințe cu colegii mei. Am întrebat în repetate rânduri de ce, și mai mult decât atât am încercat să  explic viziunea noastră. Eram ferm convinși și suntem că viziunea noastră este corectă fiindcă este normal ca aceste grupuri infracționale să fie documentate pentru întreaga activitatea infracțională pe care o desfășoară. Nu este normal să scindezi infracțiunile, să le rupi în două pe românește și să îi trimiți în judecată pentru mai puține infracțiuni. Experiența ne-a arătat de fiecare dată că în momentul în care am avut această abordare condamnările au fost mult mai mari, s-au putut pune concluzii mult mai bune, eficiente, finalitatea judiciară în cele din urmă a fost una pozitivă”, a mărturisit comisarul-șef Marius Andrei.

 

Întreaga activitate a Serviciului a fost afectată, mai susține comisarul Marius Andrei, care a adăugat că o parte din anchetele de la DIICOT au fost întrerupte „de pe o zi pe alta”.

 

„O parte din delegările de la DIICOT au fost încetate de pe o zi pe alta, nu toate, însă datorită acestor presiuni care au fost puse pe întreg Serviciul, automat întreaga activitate a Serviciului a avut de suferit. Am fost în imposibilitatea de a mai putea lucra normal, eficient, calificat. Practic noi trebuia să ne apărăm, trebuia să ne ocupăm de acele cercetări pe care le aveam, controale de fond. În momentul în care a fost prezentată analiza de climat organizațional lucrul ăsta s-a făcut în absența mea ca șef de Serviciu. La ședința respectivă, domnul director general adjunct (n.r. Radu Gavriș) pe linie de poliție judiciară a prezentat în termeni negativi toată activitatea și constatările puse de către colegii de la psihologie. Interpretare care s-a dovedit total subiectivă și care nu avea legătură cu concluziile puse de colegii de la psihologie. În momentul în care am revenit din concediu am solicitat să mi se aducă și mie la cunoștință materialul respectiv și lucrurile stăteau cu totul altfel. Vis-a-vis de anchetele care au fost întrerupte de pe o zi pe alta la nivelul DIICOT, vă pot spune cu certitudine că aveam o altfel de speță de documentare la vremea respectivă, dar nu știu faza în care se află acel dosar în momentul de față, noi de la momentul respectiv nemaiavând contact cu ancheta”, a adăugat comisarul-șef.

 

Polițiștii de la Serviciul Grupuri Criminale acuză că instituția este infiltrată de clanurile interlope / Șeful serviciului nu-și atribuie mesajul, dar spune că arată realitatea

Miercuri a apărut în spațiul public o scrisoare în care polițiștii din cadrul Serviciului Grupuri Infracționale reclamă exact situația semnalată și de comisarul-șef Marius Andrei. Șeful Serviciului spune acel mesaj nu îi aparține, dar că reflectă în concret realitatea. Scrisoarea polițiștilor poate fi citită AICI.

 

„Acel mesaj care a apărut în presă nu este al nostru, nu ne aparține, însă acel mesaj arată în concret ce s-a întâmplat anul trecut. Noi am discutat cu foarte mulți colegi, le-am adus la cunoștință tuturor acele nedreptăți. La finele anului trecut, toate aceste aspecte le-am adus la cunoștință șefilor ierarhici. Era clar că trebuia să se schimbe ceva și pentru asta am făcut demersuri sub semnătură proprie. Vreau să asigur că opinia publică că toate acele mesaje care au fost transmise în ultima perioadă cu privire la polițiștii acestui serviciu cum că am proteja grupările infracționale, toate aceste informații sunt eronate, total false, nu ne fac onoare. Din acest motiv am ales să ies public și să transmit acest mesaj cetățeanului de rând din București, să fiu perceput și înțeles cât se poate de corect. Noi ne vom face treaba în continuare. Nu spunem că știm tot, că nu se vor mai întâmpla evenimente în București, însă vom face tot ce depinde de  noi pentru a avea rezultate pozitive și pentru a putea ca aceste evenimente negative să se mai întâmple în București”, a declarat Marius Andrei.

 

„Anchetele nu sunt afectate de factori externi”

În textul anterior menționat, pe care comisarul Marius Andrei nu și-l atribuie, dar îl aprobă, polițiștii semnalează și faptul că prin relații și legături cu politicieni și polițiști, clanurile interlope doresc stoparea anchetelor care îi vizează. Referitor la acest aspect, șeful de la Serviciul care anchetează clanurile interlope susține că anchetele nu ar fi afectate de factori externi.

 

De asemenea, întrebat de ce aceste presiuni ies abia acum la iveală, în contextul scandalului generat de conflictele dintre clanurile interlope Rinu și Duduianu, comisarul Marius Andrei spune că a încercat să rezolve problema apărută anul trecut instituțional.

 

„Nu vreau să se facă speculații pe această temă. Nu facem parti-pris-uri, nu ne interesează calitatea persoanei în momentul în care avem o anchetă în desfășurare. Din punctul nostru de vedere toate activitățile le desfășurăm sub supravegherea unui procuror.(…)Din punctul meu de vedere nu (n.r. anchetele nu sunt afectate de factori externi).(…)Ieșirea mea a fost decisă de acele mesaje publice care au apărut în presă cu privire la faptul că polițiștii pe care îi coordonez, sau chiar persoana mea, am proteja grupările infracționale. Este un mesaj tendențios. Este regretabil că se întâmplă aceste lucruri mai ales că el a apărut pe surse judiciare, asta ar presupune că ar veni cumva din interior. Noi nu ne-am dorit ca lucrurile astea să se întâmple public. Ne-am dus această problemă demn instituțional, dar în momentul în care suntem acuzați public mi se pare corect că este de datoria mea să reprezint structura și să spun că sunt niște afirmații false. Am încercat să fim demni și să rezolvăm problema instituțional, în interior. Am ieșit acum în al 12-lea ceas doar pentru că lucrurile astea au apărut în spațiul online”, a concis șeful Serviciului care anchetează clanurile interlope.

 

sursa foto: Inquam Photos / Octav Ganea

 

Autoritățile au raportat alte 391 cazuri de COVID-19 în 24 de ore și 19 de decese. Bilanțul total îmbolnăvirilor urcă…

 

 

Cazurile de COVID-19, în scădere. 1.474 de îmbolnăviri raportate luni

Ministerul Sănătății a anunțat luni, 12 septembrie, că în ultimele 24 de ore au fost înregistrate 1.474 cazuri noi de…

 

 

Nelu Tătaru susține că spitalele trebuie să rămână în coordonarea ministerului: Este nevoie și de actualizarea Legii sănătății, actuala este depășită

Ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, susține că spitalele trebuie să rămână în coordonarea Ministerului Sănătății și este necesară actualizarea Legii sănătății,…

 

 

Anisie: Infrastructura şcolară la acest moment nu oferă posibilitatea distanţării sociale la cursuri/ După ce vom încheia cu examenele naţionale trebuie deja să gândim scenariul pentru noul an şcolar

Ministrul Educației, Monica Anisie, susține că infrastructura școlară nu permite, în acest moment, organizarea de cursuri respectând măsura distanțării sociale….

 

 

Pensia președintelui CCR a crescut cu 10.000 de lei în ultimul an/ Claudiu Năsui: Ne împrumutăm ca să creștem pensiile speciale

Parlamentarul USR, Claudiu Năsui, atrage atenția că statul crește pensiile speciale în plină pandemie de coronavirus, dând exemplu pensia președintelui…

 

COMENTARII

Theea spune:

13 august 2020 la 10:16 pm

Nu este adevarat. Radu Gavris nu i-ar fi cerut niciodata sa nu isi faca meseria. Nici lui, nici altui politist.

 

Verificări la Poliția Capitalei după acuzațiile lansate de șeful de la Serviciul spune:

14 august 2020 la 2:40 pm

[…] interviu acordat în exclusivitate pentru mainnews.ro, șeful Serviciului Grupări Infracționale Violente, comisar-șef Marius Andrei, a afirmat că […]

 

Ședință de Guvern. Orban cere Ministrului de Interne să destructureze clanurile interlope – VIDEO – Main News spune:

14 august 2020 la 8:47 pm

[…] CITEȘTE ȘI: Acuzații grave din interiorul Poliției Capitalei. Șeful de la Serviciul care anchetează clanuril… […]

 

Fostul șef al Serviciului Omoruri din Poliția Capitalei, mutat pentru șase luni la IPJ Harghita – Main News spune:

1 septembrie 2020 la 8:21 pm

[…] CITEȘTE ȘI: Acuzații grave din interiorul Poliției Capitalei. Șeful de la Serviciul care anchetează clanuril… […]

https://mainnews.ro/acuzatii-grave-din-interiorul-politiei-capitalei-seful-de-la-serviciul-care-ancheteaza-clanuri-interlopi-acuza-presiuni-din-partea-fostei-conduceri-a-politiei-capitalei-ni-s-a-cerut-sa-nu-mai-lucram/

 

////////////////////////////////

 

 

 

Doar de ochii lumii se “judeca –pe banii nostri,apoi se…reabiliteaza” Fostul ministru al Agriculturii, Adrian Chesnoiu, a fost trimis în judecată de DNA. Acuzațiile procurorilor

 

 

Adrian Chesnoiu, fostul ministru al Agriculturii, a fost trimis în judecată miercuri, 7 decembrie, de procurorii Direcției Naționale Anticorupție (DNA), în dosarul în care este acuzat, printre altele, de abuz în serviciu, după ce ar fi fraudat mai multe concursuri de angajare.

 

Pe lângă fostul ministru, în dosar au mai fost trimise în judecată 5 persoane, trei dintre ele fiind foști funcționari în Ministerul Agriculturii (Andrei Răducan, Aurel Sandu și Mihai Corobea), un fost director executiv la Direcția pentru Agricultură Arad ( Mihai Pârv) și Cătălin Lăscaie, vicepreședinte al PSD Dâmbovița.

 

„Fiecare dintre aceștia cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de folosire, în orice mod, direct, de informații ce nu sunt destinate publicității în scopul obținerii pentru sine de foloase necuvenite”, se arată în comunicatul transmis miercuri de DNA.

 

Dosarul va fi judecat la Înalta Curte de Casație și Justiție.

 

Acuzațiile procurorilor

Parchetul Anticorupție l-a acuzat pe Adrian Chesnoiu că, între 9 februarie și 11 aprilie, i-ar fi cerut unei persoane, membră în mai multe comisii de examinare, să ajute patru apropiați ai ministrului (Aurel Sandu, Mihai Corobea, Mihai Pârv și Cătălin Lăscaie) cu subiectele probei scrise la o serie de concursuri organizate de unele direcții județene.

 

Erau vizate patru funcții din respectivele direcții județene – consilier clasa I, șef serviciu, director executiv adjunct și director executiv.

 

„Subiectele respective ar fi ajuns ulterior la patru candidați “agreați” dintre care, în urma susținerii probelor scrise și orale, doar trei au promovat concursurile respective”, se arată în comunicatul inițial al DNA.  Vicepreședintele PSD Dâmbovița a fost respins la una dintre probe.

 

Procurorii mai arată că, la intervenția directă a ministrului în cazul unui candidat (Aurel Sandu), membrii comisiilor ar fi fost nevoiți să îl promoveze într-o funcție mai bună, deși nu obținuse un punctaj corespunzător.

 

„Ca urmare a acestui demers, persoana respectivă a fost numită în funcția de șef serviciu, obținând, în perioada ocupării funcției, venituri salariale în valoare de 50.995 lei”, potrivit Parchetului Anticorupție.

 

Procurorii au pus sechestru pe suma de 50.995 de lei „pusă la dispoziție de către inculpatul Chesnoiu Adrian Ionuț”.

 

 

https://mainnews.ro/fostul-ministru-al-agriculturii-adrian-chesnoiu-a-fost-trimis-in-judecata-de-dna-acuzatiile-procurorilor/?fbclid=IwAR2DIWw3KzqeGwsFERNiEwgBG_TEbK-zV2-Y7fcH4u-W31V9NNLtJDsD6aQ

////////////////////////////////////////

Portretul lingăului la bătrânețe

PATRICK ANDRÉ DE HILLERIN

 

Pentru unii ar fi fost o dezamăgire dacă ar fi aflat din presă despre asta. Pentru alții ar fi fost un motiv de pornit la luptă cu fake-news-urile: „TRU la congresul AUR? TRU înălțând ode partidului de extremiști? Niciodată!“. Ce bine că presa mainstream, independentă sau nu, n-a scris nimic despre asta. Mulți oameni au rămas cu ale lor convingeri, nezdruncinate, iar Traian Ungureanu, TRU, poate trece în continuare drept un comentator echidistant.

 

Cumva, presa românească a început acum să practice o cenzură a informațiilor inexplicabilă. Pur și simplu ignoră Alianța pentru Unitatea Românilor. E ori cenzură, ori prostie. Pentru că a nu publica știri despre ce face AUR este o alegere pierzătoare. A nu disemina mesajele AUR e una, a nu relata despre ce se întâmplă cu și în jurul acestui partid este cu totul altceva. Oricum, simpatizanții partidului, actuali și viitori, în continuă creștere numerică, nu-și mai iau de multă vreme informațiile din presă. O strategie de ignorare ar fi mers în 2000, cu Vadim Tudor. Astăzi, când presa are, cumulat, doar o mică parte a audienței reale din anii aceia, strategia este deja perdantă.

 

Pe 2 decembrie, la Alba Iulia, AUR a avut un congres în care urma să-și stabilească strategia pentru următorii doi ani. A și făcut-o, probabil. Dar nu despre asta este vorba în acest text, ci despre aparent surprinzătoarea apariție în cadrul acestui congres a domnului Traian Ungureanu, fost europarlamentar, fost ziarist, actualmente editorialist la GSP. N-am înțeles în ce calitate TRU a cântat în deschiderea lui George Simion, organizatorii nu au specificat. Din discurs, însă, poziția domniei-sale este ceva între invitat și membru de partid.

 

„Traian Ungureanu nu a devenit politician. Spre disperarea unora, a rămas ziarist“, spune descrierea făcută lui TRU pe gsp.ro. Poate da, poate nu. Dacă ar fi rămas ziarist, dacă n-ar fi fost doar un arghirofil trist, dispus să cedeze în fața potului mai consistent, Traian Ungureanu ar fi avut șansa de a fi una dintre vocile cele mai autentice și mai penetrante ale României. Adică a avut șansa asta, dar a ratat-o glorios și complet lipsit de grație.

 

Trăind la Londra și lucrând pentru BBC, expus zilnic informațiilor din media anglo-saxonă pe când Internetul încă nu ajunsese în București, Traian Ungureanu a adus, multă vreme, informații inedite și revoltătoare despre lumea bună a organizațiilor sportive mondiale. Pentru cei care i-au citit articolele din anii ’90, documentarul Netflix despre corupția din FIFA nu produce vreo surpriză. Știam despre corupția din FIFA sau despre cea din Comitetul Olimpic Internațional din textele lui TRU. Desigur, nu făcuse el anchetele. Doar compila informații din articolele unor oameni care munciseră și le prezenta unui public neștiutor, dar o făcea cu talent.

 

În 2006, TRU a publicat, la Humanitas, Războiul timpurilor. Declin occidental și asediu islamic. O carte îndelung lăudată de către Gabriel Liiceanu, în timpul lansării oficiale de la Bookfest. O odioșenie de carte, însă. Un compendiu de rasism, ură și, pe alocuri, prostie interesată. Sinistră demantelare a adevăratului personaj care se ascundea în spatele unui om aparent inteligent. Cum poate un om care a trăit și încă trăiește în mijlocul unei societăți multiculturale precum cea londoneză să culpabilizeze o întreagă religie, să îi descrie, din vorbe, pe practicanții săi drept anteriori verigii lipsă între maimuțe și om, era greu de înțeles pentru mine. Și așa a și rămas. A fost momentul în care m-am detașat complet de scrierile domnului Ungureanu, tratându-le, de atunci încolo, cu oareșce curiozitate, dar fără acel interes natural pe care-l dă credibilitatea. Căci aceasta dispăruse.

 

Traian Ungureanu, cel de astăzi, nu este, poate, politician, dar nici ziarist nu mai este de multă vreme. Este un milionar îmbogățit de politică. În cei zece ani petrecuți la Bruxelles și Strasbourg ca europarlamentar PDL și, ulterior, PNL, TRU a încasat peste un milion de euro din indemnizații, diurne și sume forfetare. Că nu-i apar banii ăștia în declarațiile de avere de la părăsirea mandatului nu este o surpriză. Omul are obișnuința de a-și disimula veniturile. Câtă vreme a scris în Cotidianul, toate veniturile din drepturi de autor au fost încasate de către mama sa. Semnând sute de articole în ziarul lui Vântu, Traian Ungureanu poate ieși oricând public pentru a cere dovada că ar exista vreo relație contractuală între domnia-sa și infamul mogul. Nu există. Vânturând de aproape douăzeci de ani același pulover portocaliu ponosit, TRU pozează în gânditorul sărac, profund și, neapărat, adevărat.

 

„N-avem nevoie de vorbe mari, pentru că avem o limbă care să ne facă să ne exprimăm simplu și clar“, a spus TRU în fața activului de partid al AUR, la Alba Iulia, pe 2 decembrie. Și încă ce limbă avem, domnule Ungureanu. Ce limbă… Pe-a dumneavoastră nu v-ați sfiit să o folosiți pentru a umezi drumul spre președinție al lui Traian Băsescu, un sinistru colaborator al Securității în slujba căruia v-ați pus talentul și inteligența. Aceeași limbă pe care acum o puneți în slujba lui George Simion și a partidului său.

 

Ce limbi sinistre, domnule Ungureanu, ce limbi sinistre. Măcar, pentru domnia-voastră, ele s-au transformat într-o comoară, oriunde le-ați fi îngropat în trecut și oriunde veți alege să le înfundați în viitor.

 

https://www.catavencii.ro/editorial/portretul-lingaului-la-batranete/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

MIRCEA DINESCU

 

Pescar pe acoperiș

 

Pe-acoperiș sînt frate cu flămînzii

ce miaună în săptămîna brînzii

și jos la ușa ta întruna miaun

să te așezi în capul meu pe-un scaun.

Aș vrea un pachețel de primăvară,

așa că pune-ți frunza și coboară

și, înfășată-n foicica pielii,

să te halesc numai de dorul lelii.

Și nu cumva să strigi „Doamne ferește!“,

că în saliva ta eu dau la pește.

Iubindu-te cu-atîta-nfrigurare

chiar o să-ți prind în dinți limba de mare!

 

https://www.catavencii.ro/editorial/pescar-pe-acoperis/

 

 

/////////////////////////////////////

 

Boala băncii nebune

 

România a împrumutat săptămîna trecută 3,5 miliarde de euro de pe ceea ce Guvernul numește „piețele externe“. Aceste piețe puteau să fie și interne, fiindcă ele reprezintă, de fapt, băncile-mamă ale băncilor austriece, franceze și italiene de la București. Numai că pe piețele externe dobînda e mai mare. Băncile-fiică din centrul Capitalei au refuzat acum o lună să împrumute Guvernul, ca să-l împingă să ia bani mai scump de la rudele lor mai bătrîne și mai grase, domiciliate afară. Să ținem minte numele acestor bănci: Unicredit, Société Générale (BRD) și, desigur, Raiffeisen.

 

Guvernul Cîțu a luat banii la cea mai mare dobîndă din UE: 2,65% în medie, dublu față de Polonia și Cehia, de cinci ori mai scump decît Croația, de șaptesprezece ori mai scump ca Bulgaria. Guvernele Italiei, Franței și Austriei se împrumută la dobînzi apropiate de zero (Franța și Austria chiar la dobînzi negative), iar băncile private italiene, franceze și austriece obțin dobînzi de zero virgulă zero și ceva, deci de zece pînă la o sută de ori mai mici decît dobînda pe care o încasează de la statul român.

 

Din diferența asta se construiesc într-o parte profituri, catedrale și autostrăzi, iar în cealaltă parte subdezvoltare și noi poveri în spinarea populației.

 

Să observăm că această formulă de împrumut cu dobîndă sinucigașă de pe piețele externe a devenit un mod de operare. Acum exact un an, Cîțu, care pe atunci nu era prim-ministru, ci doar ministru de Finanțe, împrumuta 3,3 miliarde cu o dobîndă de 3,5%, de 19 ori mai scump ca Bulgaria și de 70 de ori mai scump ca Austria. Într-un an și patru luni, de cînd România se scufundă în datorii scumpe, au fost împrumutați peste 23 de miliarde de euro.

 

Carevasăzică ce face Raiffeisen, pe care guvernarea PNL-USR-PLUS o scutește prin Parlament de plata unor zeci de milioane de euro, călcînd în picioare o sentință definitivă a Înaltei Curți? Refuză să împrumute statul român pe motiv că dobînda e prea mică (deși e cea mai mare din UE), dar își scoate la înaintare mama din Viena ca să ofere bani cu dobînzi record.

 

Nu e de uitat aici sprijinul BNR. Băncile străine de la București beneficiază de protecția băncii noastre centrale, care n-a redus un an întreg dobînda de referință (în timp ce toate celelalte bănci centrale din UE au făcut-o; a redus-o și BNR, dar tîrziu și puțin) și a permis sistemului bancar intern să ducă o politică de creditare cu dobînzi paralizante (de departe cele mai mari din UE) către firme și cetățeni.

 

Trebuie, așadar, observată atent această furie a împrumutului extern masiv, acest delir al creditelor cu dobînzi batjocoritoare, făcute pe nepusă masă, fără consultare, fără limită și fără consecințe.

 

Cînd România a cumpărat, în 2018, cu banii jos, acele rachete care încă n-au sosit toate, a fost un vot în Parlament. Erau 4 miliarde de dolari, deci tot cam 3,5 miliarde de euro, cît ar fi acum. Acum de ce n-a fost întrebat nimeni? Sau acum un an, cînd au fost 3,3 miliarde, de ce n-a fost convocat Parlamentul?

 

De ce băiatul ăla necunoscut, Nazare, care a apărut la Finanțe așa cum apare mirarea pe chipul unui nebun, a luat 3,5 miliarde de la Paris, Viena, Roma, Zürich și New York fără să-l întrebe nimeni nimic? De ce Cîțu recidivează cu aceste împrumuturi pantagruelice fără să-i ceară nimeni socoteală cu adevărat, de ce acționează ca un făptuitor în serie, revenind la locul crimei și îngropînd noi și noi miliarde, fără să i se clintească un fir de păr din cele trei care i-au mai rămas pe cap?

 

Întrebarea care se pune este: dobînzile astea magnifice, din care se pot clădi viitorul unui partid întreg, ba chiar al unei coaliții care nu poate suferi corupții, sînt date doar de rating-ul de țară? Sînt aici amestecate doar agențiile de rating sau avem de-a face cu un joc simulat făcut de fostul agresor al leului și de băncile străine?

 

Să ne amintim că la preluarea guvernării, în noiembrie 2019, Vasile Cîțu a împrumutat bani cu două mîini la dobînzi duble față de acum, fără ca necesitatea să fie clară. Ba, pe deasupra, mai făcea și scheme de valutist la televizor, anunțînd ce sumă și în ce monedă se va împrumuta Ministerul de Finanțe a doua zi. Cîțu, băiatul căzut la examene mai des ca moțiunile PSD în Parlament, care a vrut să recupereze atacînd moneda națională în 2008, jonglează de mai bine de un an cu miliarde de euro, în combinație cu băncile-mamă și cu fiicele lor din România, spre beneficiul corporatist și în paguba cetățeanului plătitor de taxe și dobînzi.

 

E greu, cunoscînd firea lacomă a politicii, să excluzi avantajele bănești direcționate, dar și dacă le excluzi tot rămîn mari avantaje politice. Corporațiile, mai ales băncile, dictează guvernelor așa cum bețivii se răstesc la chelner. Cîțu le dă bani, adică ia împrumuturi grase, iar ele îi oferă – lui și regimului Iohannis – susținere europeană prin comisari și ambasade. Așa cum alții au făcut altădată trocul cu resurse, cu privatizări, cu contracte de infrastructură, ăștia de acum îl pot face cu dobînzi.

 

Fapta are multe încadrări penale, de la cumpărare de influență prin datoria externă la subminarea economiei naționale și vînzarea unor secrete de stat. Să nu fi existat acel slogan liniștitor, „Fără penali în funcții publice“, chiar te-ai fi gîndit că alde Cîțu dau tunurile vieții lor. Dar avem sloganul, așa că putem sta liniștiți.

 

Mai ales că avem și proverbul „Spune-mi cum te împrumuți ca să-ți spun cum trăiești!“.

https://www.catavencii.ro/editorial/boala-bancii-nebune/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Comisia Europeană vrea controlul total asupra economiilor din Europa

Călin Rechea

Ziarul BURSA  

Un proiect de lege cu implicaţii deosebit de grave este în lucru la nivelul Comisiei Europene, conform unei ştiri din Frankfurter Allgemeine Zeitung. Legea va permite CE să obţină un control total asupra unor sectoare economice importante, fără acordul prealabil al statelor membre.

 

Puterile şi atribuţiile suplimentare cerute de Comisia Europeană, doar pentru situaţii de urgenţă desigur, includ puterea suspendării tuturor contractelor din sectorul privat şi forţarea companiilor de a constitui stocuri, conform articolului semnat de Hendrik Kafsack, corespondentul economic al cotidianului german la Bruxelles.

 

„Prin introducerea unui nou instrument de intervenţie pe piaţă în situaţii de urgenţă, Comisia doreşte să obţină drepturi extinse de intervenţie în economie. Statele europene trebuie să stopeze de urgenţă această lege, deoarece furnizarea bunurilor importante este sarcina companiilor, nu a politicienilor de la Bruxelles”, accentuează Kafsack într-o notă pe marginea articolului. Kafsack mai subliniază că prevederile din proiectul de lege nu oferă prea multe mijloace prin care statele membre ale UE, teoretic încă suverane, ar putea să încetinească sau să blocheze acţiunile CE.

 

Legea a fost iniţiată de Thierry Breton, comisarul pentru piaţa internă, care a învăţat lecţiile oferite de pandemie şi de războiul din Ucraina, după cum scrie FAZ.

 

Noua lege ar trebui să ducă la constituirea unui „instrument de urgenţă pentru piaţa unică”, care să faciliteze controlul direct al Comisiei Europene asupra furnizării de produse în caz de criză, şi va fi prezentat public la mijlocul acestei luni.

 

Legea va permite Comisiei să intervină pe pieţele bunurilor care sunt considerate „importante”, să ceară constituirea unor „rezerve strategice” şi chiar să specifice direct ordinea de executare a comenzilor primite de companiile din sectoarele critice, conform articolului din FAZ. De asemenea, Comisia doreşte şi puterea de a recomanda statelor membre ale UE modul în care vor fi distribuite aceste rezerve.

 

Mai mult, în cazul blocajelor de aprovizionare, „CE doreşte să poată specifica reorganizarea lanţurilor de aprovizionare şi distribuţie şi a liniilor de producţie, precum şi construirea unor noi capacităţi de producţie”.

 

Oare unde doresc autorităţile europene să ajungă prin impunerea acestui amestec extrem de toxic între socialism şi fascism? Nu sunt suficiente lecţiile de până acum ale istoriei în ceea ce dezastrul planificării centralizate asupra libertăţii economice şi a celorlalte drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor?

 

Măsurile vor fi adoptate în cadrul a trei etape: planificarea de urgenţă, modul de vigilenţă şi modul de urgenţă. Companiile vor fi obligate să execute ordinele Comisiei Europene doar în „modul de urgenţă”, a cărei perioadă de aplicare va fi limitată la şase luni, conform proiectului de lege.

 

„Pe lângă evitarea blocajelor în livrarea bunurilor de importanţă deosebită, Comisia Europeană doreşte să utilizeze legea şi pentru a preveni adoptarea unor măsuri de restricţionare a pieţei interne de către statele membre”, după cum mai scrie FAZ.

 

Un astfel de caz a fost cel al interzicerii exportului de măşti din Franţa şi din Germania în perioada pandemiei, iar Comisia „doreşte să remedieze situaţia, în principal prin transparenţă şi o mai bună coordonare a măsurilor naţionale”.

 

Consecinţele unei astfel de legi pentru asigurarea siguranţei energetice naţionale a statelor membre sunt extraordinare, mai ales în condiţiile în care toate măsurile adoptate de autorităţile europene pentru decarbonizare şi accelerarea tranziţiei către energia verde vor „asigura” o criză energetică permanentă şi dezindustrializarea masivă la nivel continental.

 

FAZ mai scrie că proiectul de lege a primit o serie de critici în Parlamentul European, mai ales în ceea ce priveşte fezabilitatea cerinţei de constituire a „rezervelor strategice” într-o eră a globalizării sau preluarea de la companii a sarcinii asigurării aprovizionării în condiţiile unei crize majore.

 

„Ne vom abţine de la aplicarea unor reglementări la nivel micro, aceasta nu este sarcina Comisiei Europene”, a declarat preşedintele Ursula von der Leyen în faţa unor parlamentari din Bavaria, după cum scrie Die Welt.

 

Precizarea ar trebui să fie liniştitoare din punct de vedere al pericolului trecerii la planificarea până la nivel de companiei, dar aceste promisiuni nu au nicio valoare, aşa cum a arătat gestionarea pandemiei de către Comisia Europeană, care s-a făcut într-un mod complet lipsit de transparenţă, inclusiv în ceea ce priveşte adevăratele costuri ale programelor de aprovizionare cu serurile experimentale ARNm.

 

Implicaţiile deosebit de grave ale legii, care vor trimite Europa în vremea întunecată a planificării centralizate a economiei şi la controlul totalitar asupra societăţii, trebuie analizate deosebit de serios chiar şi de cei mai ardenţi susţinători ai integrării europene pe toate planurile.

 

O astfel de lege trebuie respinsă categoric de Parlamentul European, mai ales că încalcă flagrant spiritul tratatelor europene, care susţin piaţa comună bazată pe circulaţia liberă a cetăţenilor, mărfurilor, capitalului şi serviciilor.

 

O criză, oricât de mare ar fi ea, cu excepţia războiului, nu justifică adoptarea unor măsuri totalitare, deoarece istoria ne demonstrează, de nenumărate ori, că tocmai crizele, de cele mai multe ori „fabricate”, reprezintă justificarea favorită a tiranilor care doresc să-şi mărească, extindă şi prelungească puterea arbitrară pe termen nedefinit.

 

Cei care vor vota pentru aprobarea unei astfel de legi în Parlamentul European, dacă „liderii” europeni vor mai permite aşa ceva în vremuri aşa de grele pentru Uniune, vor comite un act de înaltă trădare, nu doar faţă de propriile ţări, ci şi faţă de celelalte ţări europene şi faţă de ceea ce a fost odată spiritul european, înainte ca semnificaţia acestuia să fie confiscată şi dictată de autorităţile de la Bruxelles.

 

Iar implozia unei astfel de societăţi este un imperativ istoric determinat de natura umană, indiferent dacă există sau nu presiuni existenţiale externe.

 

https://www.bursa.ro/comisia-europeana-vrea-controlul-total-asupra-economiilor-din-europa-63806748

 

/////////////////////////////////////

 

 

Fabianismul – prima falangă a neomarxismului!

 

Scris de: ZIUA NEWS

 

 

V-ați întrebat vreodată, asemenea nouă, dacă profeții lumii noi, de la George Bernard Show, Aldoux Haxley, George Orwell, ajungând până la Yuval Noah Harari, au scris din imaginație sau de pe urma dictării finanțatorilor din umbra?

 

Noi, da. Ne-au trebuit ani de lectură să deslușim cui au servit universurile lor distopice și cum profețiile s-au împlinit. Suntem fericiții posesori ai biletului de viață. Am reușit să parcurgem calea de la lectura SF la validarea principiilor „materialist dialectice.” Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, o coaliție de interese financiare și industriale de stânga a hotărât să preia Imperiul Britanic și lumea, în care scop au înființat două organizații: Milner Group și Fabian Society.

 

Grupul Milner, cunoscut și sub numele de Grupul Mesei Rotunde, a fost, la începutul secolului al XX-lea, o facțiune a statului paralel britanic. Grupul a jucat un rol major în Primul Război Mondial. În 1916, a organizat o lovitură de stat pentru a-l înlătura pe premierul britanic Herbert Asquith de la putere. Acesta a controlat, de asemenea, activitățile bancare și financiare printr-o rețea mondială, de la Banca Angliei, FED-ul din SUA, Lazard, JP Morgan, Chase și diferitele bănci Rothschild, până la bănci naționale.

 

După cum au recunoscut cu ușurință liderii grupului Milner, ei și-au propus să constituie o Nouă Ordine Mondială. Nu se accepta o altă hegemonie decât a Marii Britanii. Rădăcinile acestei inițiative se întorc la Revoluția Industrială. Este meritul lordului englez Ion Rațiu, de origine română, de a descifra culisele încrengăturii de putere între marii proprietari de mine și grupul Fabian, născut la un an după moartea lui Karl Marx.

 

Pe banii obținuți de corporațiile Milner din Africa de sud, s-a stipendiat „mișcarea civică Fabian.” Cotațiile mondiale ale aurului erau stabilite în Birourile lui N. M. Rothschild de pe strada St. Swithin’s Lane din City of London, scrie Ion Rațiu în cartea „Conspirația Milner-Fabian împotriva lumii”. Dacă Milner Group a urmărit monopolizarea resurselor naturale ale lumii, la sfârșitul secolului XlX, Societatea Fabian s-a concentrat pe domeniile creării noilor elite planetare.

 

Cinicii stipendiați de Milner și-au propus să tulbure mințile maselor cu nebănuite povești despre viitoarea „țară a minunilor socialiste.” Așa au apărut în gașca socialistă scriitorii de succes: George Bernard Show, Aldoux Haxley, George Orwell. Unul dintre ei a scris, în 1932, „Minunata lume nouă,” copie la indigo a celei de azi, semn de profeție? Determinare? Nu. De predicție controlată și dictată, credem noi.

 

Pentru că orice societate în civil trebuie să aibă o idilică intrare în scenă, pe pagina oficială a fabianiștilor scrie că părintele fondator al mișcării este unul Davidson, care a fondat societatea „Vita Nuova”. Misiunea declarată era nobilă la vedere, dar în culise se pregăteau strategii de control al minților umane. Urma să se schimbe comportamentul uman. Nobilii să renunțe la averi, lumea să trăiască simplu în comunitate. Vedeți analogii cu zilele de azi?

 

După moartea lui Karl Marx, societatea de „bune manière socialiste” s-a divizat în „Fellowships of the New Life” și Societatea Fabian, înființată la 4 ianuarie 1884, anul următor morții lui Karl Marx. Fabianiștii și-au propus să organizeze societatea după principiile generalului roman Quintus Fabius Maximus, care l-a așteptat la cotitură pe generalul cartaginez Hannibal, epuizându-l și apoi învingându-l. La fel ca învingătorul lui Hannibal, ei și-au propus să aștepte lovitura finală prin modelarea lumii, după propriile viziuni.

 

Efigia din 1910 a fabienilor era un lup îmbrăcat în blană de miel. Din Biblie se știe pasajul: „Feriți-vă de profeții mincinoși, care se arată fastuos în haine de miel, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori”. Grupul de interese Milner-Fabian sponsorizează revoluțiile din Rusia și China, în vederea obținerii centralismului democratic al finanțelor, economiei și politicii mondiale.

 

La inițiativele lor s-au format diverse foruri mondiale, zice Ion Rațiu în cartea lui mai puțin cunoscută marelui public:Liga Națiunilor, Uniunea Europeană. Ei susțineau imigrația, un substituit convenabil al sclaviei, au creat fel de fel de cauze pentru diversitatea rasială, cu scopul de a produce conflicte prin care să controleze țări. Politicile marilor lideri, de la Clement Attlee la FD Roosevelt, Bill Clinton, până la Barack Obama și mulți alții au fost în mare măsură dictate de agenda Conspirației Milner-Fabian, spune Ion Rațiu. Liderilor politici creați în laboratoarele Milner-Fabian erau doar simpli administratori ai puterii nevăzute.

 

Încă de la începutul secolului XX, grupul de interese și-a propus să distrugă statele națiuni, să înființeze un guvern mondial, care să garanteze oligarhilor grupului Milner libertatea de acțiune și de mișcare pentru obținerea monopolului mondial asupra resurselor și sistemului financiar internațional. Astfel, mari scriitori ai lumii au profețit societatea virtuală, în acord cu interesele milneriștilor, pe care lumea de azi nu-i vede, dar acționează conform planului lor, al Marii Resetări. Vă mai întrebați din ce Orient provine Klaus Schwab?

 

Marius Ghilezan

 

https://m.ziuanews.ro/editorial/fabianismul-prima-falang-a-neomarxismului-1571640

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

Asediul marilor corporaţii (IV)

Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile existente de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc.

 

Spre exemplu, SUA au transmis că investitorii americani vor veni în România numai dacă se va semna un nou acord cu FMI şi va fi votată o legislaţie permisivă pentru exploatarea gazelor de şist. Cât tupeu trebuie să ai ca să faci o asemenea declaraţie? Şi câtă slugărnicie ca să o accepţi? Dar „brazii se frâng, nu se îndoiesc”, spunea un erou al neamului, Ion Gavrilă Ogoranu. Eu zic că românii nu vor sta îndărătul gratiilor până ce bătrâneţea şi rutina vor pune stăpânire pe ei, iar vitejia va rămâne amintire şi dorinţă neîmplinită. Pentru menţinerea verticalităţii, familia este fundamentală. Or, aici s-a săpat adânc, pentru distrugerea ei. Peste 2 milioane de români lucrează în afara ţării şi trimit bani acasă. Dar acasă au rămas familii distruse, divorţurile s-au înmulţit peste măsură, ca şi copiii abandonaţi şi oamenii bolnavi sufleteşte şi moraliceşte. Educaţia mamei în duhul credinţei şi al dragostei de neam face mai mult decât instruirea armatei. Mamele noastre au fost printre cei mai puternici eroi ai ţării. Mamele creştine, mucenicii din închisori şi eroii de prin munţi au ţinut verticalitatea neamului. Eroii noştri martiri ar trebui canonizaţi, declaraţi sfinţi, începând cu Mihai Viteazu, Valeriu Gafencu şi Arsenie Boca. Apoi ar trebui oprite avorturile şi scoasă în afara legii manifestarea publică a homosexualităţii şi orice propagandă în favoarea ei. Sunt condiţii nenegociabile, dacă vrem să ne mai păstrăm verticalitatea ca oameni şi trăinicia ca neam. Statul nu pune în practică ce spune el însuşi sau ce spune legea. Prin urmare, încrederea în instituţiile statului este zero. Dacă ai o lege, îţi mai trebuie una care să o pună în aplicare. Cum să ai încredere în cineva care te fură şi te umileşte permanent? În România, politicul stăpâneşte bine arta manipulării şi a dezinformării, pentru a se menţine la putere. Se schimbă doar politicienii, ei între ei, pentru că în spate au acelaşi scop necreştinesc şi anticreştin. Iar efectele se văd nu doar în sărăcia şi umilinţa trăite de români în ţară, ci şi în afara ţării. De multă vreme, „român” este în Occident un calificativ depreciativ şi nu denumirea unui neam demn de stimă. Supremaţia politicului este în România un semn de pierdere a orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica a devenit un fel de mântuire socială. Compromisul în gândire şi vorbă, nepăsarea în faptă au deschis drum liber absurdului în societatea românească. Este dreapta răsplată a creştinilor care nu au putut să fie ori să rămână creştini. Dacă românul ar sta la rând să facă fapte bune aşa cum stă la rând la sfintele moaşte ar fi bine. Dar nu se întâmplă astfel! Nu-ţi face semnul crucii înainte de a fi sigur că poţi purta povara ei pe umerii tăi! Suveranitatea României trebuie trăită constant de fiecare român în parte. Iar de interesul naţional al ţării noastre trebuie să se ţină cont şi să fie respectat de orice ţară sau popor din lumea asta, aşa cum şi noi avem datoria morală să facem la fel.

 

viewer8.png

 

Anticiparea ne stă la îndemână, aşa că înainte de orice vorbă sau acţiune subiectivă, trebuie gândit de o mie de ori dacă este în interesul naţional, adică al nostrum, al tuturor. În acest loc, al interesului naţional, trebuie să ne găsim în orice moment al vieţii, chiar dacă nu ne-am plăcut sau înţeles întotdeauna. Un conducător de ţară patriot şi înţelept nu este cel care pe timpul mandatului său duce bătălii permanente, şi acelea perdante, ci este cel care menţine pacea şi buna înţelegere pentru ca ţara să se poată dezvolta şi să-şi întărească suveranitatea. Trăim într-o lume în care tema principală trebuie să fie o cooperare internaţională din ce în ce mai largă şi în care buna vecinătate trebuie cultivată şi întărită, ca semn de respect şi civilizaţie. Din păcate, în ţara noastră lacheismul este la putere, iar politicienii şi pseudotehnocraţii de serviciu sunt mai neoconi decât neoconservatorii din SUA şi mai globalişti decât înşişi conducătorii multinaţionalelor. Economia reală nu poate fi însă manipulată cu vorbe, iar pentru politica internaţională unipolară bat deja clopotele. Vremea în care mintea va fi liberă, critică şi independentă se apropie, aşa cum este aproape şi vremea când România va fi ţara noastră, nu a altora, şi va fi un stat naţional unitar modern, respectat şi onorat, pentru ceea ce face, de toată lumea. Iar noi, poporul român, cel drept şi creştin ortodox, nu vom dansa după lălăiala oricărui lăutar, ci după glasul sufletului nostru, care de peste două mii de ani, stă de veghe şi de strajă în apărarea şi spre lauda pământului pe care ni l-a dat Dumnezeu. Relaţia noastră cu oricare construcţie supranaţională trebuie să respecte interesul naţional. Naţionalistul român al secolului XXI trebuie să respingă orice proiect globalist unipolar care va încerca să-şi exporte ideologia şi să controleze resursele globale, în timp ce ignoră sau distruge de-a binelea diferenţele culturale şi naţionale. Nicio entitate naţională sau supranaţională nu are voie să predice ce este bun sau rău, să stârnească prin intrigi şi operaţiuni secrete ura între comunităţi diferite etnic sau cultural ori să folosească forţa militară, economică şi mediatică pentru a-şi promova interesele egoiste. România va ocupa, sunt sigur, locul care i se cuvine, de factor care contează în politica lumii. Noi, ca popor, trebuie să fim uniţi „în cuget şi simţiri”, să ne dorim libertatea de acţiune, care nu exclude să ne avem bine cu toată lumea. Trebuie să ştim însă ce vrem: unde dorim să ajungem şi ce mijloace avem pentru a atinge scopurile pe care ni le-am propus. Aceasta este o decizie fermă, politică şi profesională. Prădătorii care au condus ţara ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el. Pe ei nu-i interesează decât prezentul, să poată fura acum, când mintea este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt făcuți, nu născuți. Ei sunt omul nou, creat înainte de ’89. Sunt niște mutanți, o altă specie! Asistăm la o disoluţie totală a ţării. Iar intelectualii păstrează o tăcere complice. Rar găseşti un intelectual integru. Mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot. Politicienii, ca şi intelectualii, caută „să vorbească frumos” ca să nu deranjeze, toți vor să fie politic corecţi. Oameni buni, nu mai priviți la culoarea cenușie ca la un simbol al cumințeniei, este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde sunt incinerate libertatea şi viitorul neamului românesc. Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Nădejdea să ne fie ancora în viaţă! A fi descendent dintr-un popor de eroi şi de martiri nu poate decât să dea încredere în viitor. Sunt oameni pregătiţi în această ţară să facă istorie şi nu spectacol ieftin. Noi nu suntem urmaşii Romei, dar suntem urmaşii lui Decebal şi ai lui Mihai Viteazu, şi ai lui Ştefan cel Sfânt, şi ai martirilor Brâncoveni. Cum vrem să fim cunoscuţi în istoria lumii? Ca un popor letargic sau ca o naţie de viteji şi oameni drepţi? Depinde de noi şi de atitudinea noastră, de grija faţă de aproapele nostru. La ora actuală, în ţară este un soi de văicăreală cronicizată. Trebuie făcută diferenţa între văicăreală şi atitudine. Toţi se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloșia clasei politice, dar nu ies în stradă, unindu-se pentru schimbare. Prostiei şi aroganței celor care conduc pentru simplul fapt că sunt membri de partid trebuie să li se pună, hotărât, opreliște. Nu puneţi, ne îndeamnă Mântuitorul, petic de postav nou la haina veche, pentru că se rupe, şi nici vin nou în burduf vechi, pentru că se crapă. Schimbarea, ca să fie efectivă, trebuie să fie totală. Virtuţile poporului român, ale celor care formează talpa ţării, sunt mult mai înalte şi, în acelaşi timp, cu adevărat patriotice şi naţionale în comparaţie cu cele ale clasei politice conducătoare. Iar conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii. Să luăm aminte, vremea refacerii se apropie! Speranţa este mare numai pentru cel ce are credinţa mare. Chiar dacă hoţii şi impostorii par astăzi de neînvins, greu de înlăturat, chiar dacă par că sporesc zilnic în putere, chiar dacă avem impresia că a dispărut credinţa, viitorul României va fi demn şi luminos, pentru că pe dedesubtul viiturii rău mirositoare de acum curge fluviul credinţei strămoşeşti în Hristos cel Viu şi Biruitor. Trebuie doar să îndrăznim! Competiţia minţilor din Occident a fost transformată în România într-o cursă nebună după profit. Societatea s-a transformat într-una de consum, supusă unei manipulări masive. S-a înlocuit ştiinţa cu miturile şi s-a pledat pentru libertate fără responsabilitate, spre a acoperi fraudele. Sub toga câtorva profeţi din ţară se ascund frauda şi manipularea cea mare. România nu este o ţară liberă atâta timp cât presa, în cea mai mare parte, este dirijată. Mulţi şi-au vândut, pentru 30 de arginţi, şi sufletul, şi ţara. Dacă vrei să-i înveţi pe oameni să fie liberi, învaţă-i o meserie. Or, în România nu mai sunt meseriaşi, sunt doar afacerişti. Cel mai important lucru nu sunt vorbele, sunt faptele; nu sunt valorile, sunt tot faptele şi precizia matematică cu care poţi să pui în aplicare ceea ce spui, să transpui planurile în fapte. În trecutul nostru au fost oameni care au ştiut să sufere şi chiar să moară pentru ideile lor şi pentru ţară. Trebuie să facem şi noi la fel! Să înţelegem o dată pentru totdeauna că dacă aşteptăm cu mâinile încrucişate să facă altcineva ceea ce e de făcut, să pună umărul mereu altcineva decât noi, nu se va întâmpla niciodată nimic. Să facem noi ceea ce ne priveşte pe noi: pentru noi, prin noi înşine. Acesta este mesajul meu! Construcţia unei ţări începe cu ceea ce ştiu să facă tinerii, cu lucruri pe care astăzi foarte puţini le mai fac – şi mă refer la cultura şi la civilizaţia românească din zona tradiţională, rurală şi agrară. Concret, trebuie reconstruită gospodăria ţărănească – nu bio, bio este un termen inventat de experţii în manipulare, ci gospodăria ţărănească tradiţională românească.

 

Cu ea se poate cuceri lumea. #

 

 

 

https://decenei.com/2015/12/05/asediul-marilor-corporatii-iv

/////////////////////////////////////////

 

 

Lanțurile sclaviei moderne

 

https://decenei.com/2019/09/04/lanturile-sclaviei-moderne

 

Orice fiinţă vie de pe această planetă are de la naştere toate aptitudinile şi mijloacele pentru a supravieţui şi a duce o viaţă normală. Orice pasăre îşi poate construi cuibul fără să aibă nevoie de bani de la bancă sau din altă parte. Orice animal îşi poate procura hrana şi apa fără să plătească cuiva pentru asta, poate să îşi găsească o pereche cu care să aibă urmaşi, fără ca pentru acest lucru să trebuiască să presteze zilnic un anumit serviciu faţă de un alt animal.

 

Acest lucru a fost valabil şi pentru om până la apariţia civilizaţiei. Fiecare individ care poseda o bucată de pământ putea, prin propria muncă, să îşi producă şi să-şi procure cele necesare traiului şi putea în acelaşi timp să-şi susţină şi familia. Prin apariţia civilzaţiei, care a dus la crearea unor structuri şi sisteme artificiale, precum oraşele, fabricile, statul şi băncile, omul a fost desprins brutal din mediul său natural şi rupt de mijloacele proprii de asigurare a existenţei. Omul a fost dezrădăcinat şi obligat să muncească pentru alţii pentru a supravieţui. Aşa a început exploatarea omului de către om. Mulţi ar putea crede că acesta a fost un proces natural şi o evoluţie firească a umanităţii, dar nu este aşa. Ruperea omului natural de mediul său a fost făcută cu bună ştiinţă de acei care conduc astăzi lumea, dintr-o lăcomie nemăsurată şi o dorinţă bolnavă de putere şi de dominaţie asupra semenilor. Este mai degrabă un fenomen de parazitare a unui număr foarte mare de oameni de către un grup mult mai restrâns, dar mult mai abil în arta manipulării. Este dominaţia celui viclean şi lacom asupra celui cinstit şi naiv. Acest lucru a fost observat în cazul statelor europene dezvoltate din secolele trecute care au avut colonii pe diferite continente ale lumii. La început băştinaşii trăiau liniştiţi şi îndestulaţi până la venirea cotropitorilor. Organizaţi în comunităţi naturale, adică triburi şi sate, ei se bucurau de roadele pământului şi erau oameni liberi. Primul lucru pe care l-au făcut invadatorii a fost să cumpere pământurile băştinaşilor pe nimic, profitând de naivitatea lor, iar aceştia din urmă, rămânând fără mijloace de trai, au fost obligaţi, mai apoi, să devină sclavi şi să lucreze pământurile, care în trecut le aparţineau. În lumea occidentală sclavia modernă pe care o trăim azi cu toţii a apărut odată cu “Revoluţia Industrială”, care a propulsat burghezia ca clasă socială dominată. Negustorii şi industriaşii au transformat vechile târguri în oraşe şi au determinat tot mai mulţi fermieri să îşi abandoneze pământurile şi să stabilească în oraşe, atraşi de mirajul unei vieţi mai uşoare. Astfel, fiind rupţi de pământ şi de mijloacele naturale de asigurare a existenţei, oamenii liberi au devenit sclavi ai muncii salariate, vânzându-şi timpul şi energia în schimbul unui salariu, de multe ori insuficient. Noul stil de viaţă de orăşean a dat astfel naştere la trei forme de sclavie, care leagă individul de civilizaţie ca nişte lanţuri invizibile:

 

Sclavia muncii salariate

 

Singura modalitate de supravieţuire pentru omul modern, dacă nu este un infractor, un afacerist bogat, sau nu face parte dintr-o familie bogată, este să muncească pentru altcineva, ca salariat. Numai că, datorită avansurilor tehnologice, azi este din ce în ce mai puţin nevoie de personal uman pentru a efectua diferite munci şi astfel forţa de muncă a devenit o marfă excedentară, deci foarte ieftină. Prin urmare, găsirea unui loc de muncă este un lucru tot mai dificil, care se face pe baza unei competiţii acerbe între indivizi. De pe urma acestei situaţii profită doar proprietarii de comapanii şi bancherii, care sunt, de fapt, proprietari moderni de sclavi, ce se supun de bunăvoie.

 

Sclavia confortului

 

Viaţa în mediul urban ne-a învăţat cu o serie de necesităţi pe care omul din vechime nu le avea: căldura centralizată, curentul electric, gazele, aerul condiţionat, telefonul, televiziunea, Internetul, aparatele electrocasnice, automobilul etc. Am devenit dependenţi de toate aceste nevoi, în mare parte artificiale, care de multe ori ne izolează faţă de semeni şi ne fac mai egoişti. În acelaşi timp nu ne putem asigura şi procura aceste lucruri singuri şi de aceea suntem la cheremul companiilor care produc şi distribuie aceste servicii şi bunuri, care deţin monopulul lor şi controlează astfel şi preţul pe care îl plătim pentru confortul nostru.

 

Sclavia creditelor

 

Poate cea mai perfidă şi cea mai împovărătoare sclavie este cea faţă de cămătarii deghizaţi în oameni de afaceri cu costum şi cravată, care se numesc bancheri. Prin complicitatea cu mass-media şi publicitatea, aceştia ne fac să ne dorim multe lucruri inutile, mult mai multe decât ne putem permite şi ne induc percepţia că aceste lucruri sunt extrem de valoroase şi necesare. Astfel cădeam în capcana împrumuturilor la bănci, care ne transformă, pe lângă sclavi faţă de patron şi stat, în sclavi ai cămătarilor cu gulere albe. Individul intrat în hora împrumuturilor, trebuie să muncească din ce în ce mai mult, pe tot parcursul vieţii pentru a plăti, iar când ajunge la limita capacităţii de a returna banii plus dobânda, clachează şi este deposedat de bunuri sau ajunge la sinucidere. Aceste forme de sclavie sunt trăite azi din plin de mulţi dintre românii care s-au lovit, mai mult sau mai puţin dur, de realităţile sistemului.

 

Dan Tanasescu

 

 

 

………..

Corporaţiile pregătesc lichidarea statelor suverane prin TTIP

 

Una dintre temele ocultate cu mare grijă în România este Tratatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii, adică, pe scurt, TTIP. Acest tratat reprezintă o serie de negocieri de natură comercială care se desfăşoară în secret între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii. În linii mari, TTIP presupune simplificarea barierelor comerciale în beneficiul marilor corporaţii, dar abordează şi probleme precum legislaţia privind siguranţa alimentară, cea legată de mediu, reglementările bancare şi competenţele suverane ale naţiunilor individuale.

 

Începerea negocierilor pentru TTIP a debutat în luna februarie a acestui an, în secret şi nedemocratic.

 

Atac al corporaţiilor asupra statelor suverane

 

Acest tratat reprezintă, potrivit lui John Hilary, director executiv al grupului de campanie War on Want, „un atac asupra societăţilor europene şi americane pus la cale de către corporaţiile transnaţionale“.

 

Agenda TTIP urmăreşte să coboare standardele UE privind siguranţa alimentară şi a protecţiei mediului până la cele implementate în SUA. Reglementările din SUA sunt mai puţin stricte, astfel că 70% dintre toate alimentele procesate şi vândute în supermarket-urile americane conţin acum ingrediente modificate genetic. De asemenea, în prezent SUA au restricţii mai puţin riguroase cu privire la utilizarea liberă a pesticidelor. În plus, peste Ocean sunt folosiţi fără restricţii hormoni de creştere în fermele de animale, restricţionaţi, în bună măsură, în Europa din cauza legăturii directe a acestora cu cancerul.

 

 

Acelaşi lucru este valabil şi pentru mediu. În Europa o companie trebuie să dovedească faptul că o substanţă este sigură înainte de a putea fi folosită; în SUA, în schimb, se întâmplă exact opusul – orice substanţă poate fi folosită până se dovedeşte că este, de fapt, periculoasă. De exemplu, UE interzice în prezent folosirea a nu mai puţin de 1.200 de substanţe chimice folosite în producerea cosmeticelor, pe când în Statele Unite sunt interzise doar 12.

 

TTIP prevede, de asemenea, deschiderea serviciilor de sănătate publică, de educaţie şi de apă ale Europei către companiile americane. Aceasta ar putea însemna, de fapt, privatizarea integrală a acestora. În sectorul bancar tratatul urmăreşte „îndulcirea“ normelor financiar-bancare, înăsprite după criza financiară din 2007.

 

 

Analiştii apreciază că TTIP va elimina aceste restricţii, oferind, din nou, bancherilor puteri discreţionare. Tratatul va mai prevedea relaxarea legislaţiei cu privire la confidenţialitatea datelor personale şi restricţia accesului public la studiile clinice ale companiilor farmaceutice.

 

În ceea ce priveşte forţa de muncă, UE a recunoscut că TTIP va genera, probabil, şomaj după modelul american, unde standardele de muncă şi drepturile sindicale sunt mai reduse.

 

Cea mai mare ameninţare a TTIP este, însă, asaltul inerent asupra democraţiei. Unul dintre principalele obiective ale TTIP este introducerea unui program de soluţionare a litigiilor dintre investitori şi stat (ISDS), care permite companiilor să dea în judecată guvernul dacă politicile guvernelor respective provoacă pierderi de profit. În consecinţă, marile corporaţii transnaţionale pot dicta, în mod nedemocratic, politicile implementate de guvernele alese.

 

TTIP – cedarea resurselor naţionale către corporaţii

 

Reprezentanţii societăţii civile au sintetizat la Conferinţele AGROstandard prevederile acestui tratat. „TTIP ascunde foarte mari capcane sub pretextul că vom face afaceri cu Statele Unite. Vom deschide piaţa pentru americani, care vin aici cu preţuri de dumping să ne vândă nouă nişte produse proaste, iar agricultorii noştri care muncesc foarte mult nu vor mai avea loc nici pe piaţa locală“, a arătat Lavinia Andrei, preşedintele fundaţiei Terra Mileniul III.

 

Potrivit societăţii civile, TTIP creează premisele pentru controlul corporaţiilor asupra statelor naţionale. „Acest tratat are clauze specifice pentru marile companii care prevăd că pot da în judecată statul. Şi nu vor da statul în judecată oriunde, ci la nişte curţi de arbitraj speciale, unde, cu siguranţă, vor câştiga. Chiar mandatul de negociere al UE, care, la insistenţele publicului a fost desecretizat, spune că va trebui să ne punem la dispoziţie resursele necondiţionat. Deci, noi vă dăm resursele, faceţi ce vreţi cu ele“, a punctat Andrei. Oarecum paradoxal, perspectiva implementării TTIP a stârnit reacţii variate în rândul asociaţiilor de fermieri din România.

 

CATAR împotrivă, Pro Agro, susţinător entuziast

 

Cea mai vehementă poziţie împotriva TIPP este cea Confederaţiilor Asociaţiilor Ţărăneşti din România (CATAR). „În principiu, nu ne poate obliga nimeni să aderăm la acest tratat, să acţionăm împotriva interesului naţional. Dacă UE forţează statele membre să adopte acest tratat, acest lucru echivalează cu o declaraţie de război“, consideră Bogdan Buzescu, preşedintele CATAR. Acesta crede că principalul impact va fi asupra siguranţei alimentare şi sănătăţii populaţiei. „O să fim forţaţi să mâncăm pui modificat genetic, crescut 28 de zile. În acest fel vom asista la modificarea ADN-ului uman şi la uniformizarea genetică a populaţiei. Iar hrana bună, de calitate, produsă în România o vom pune la borcane şi o vom exporta în ţările mai bogate, pentru că noi nu ne vom permite să o cumpărăm“, a punctat preşedintele CATAR.

 

La polul opus se situează CN Pro Agro, unul dintre cei mai vehemenţi lobby-işti pentru implementarea TTIP. „TTIP este o necesitate. Practic, OMC a forţat de foarte mult timp libertatea. (…) S-a creat o Europă socialistă, prin diverse mecanisme care nu sunt direct alocate producţiei. În SUA lucrurile merg puţin altfel, politicul mergând în interesul producătorilor şi al consumatorilor“, a declarat Alex Jurconi, preşedinte Pro Agro, într-o întâlnire cu cititorii unei publicaţii on-line. El s-a arătat entuziasmat de stadiul pregătirii TTIP. „Noi am făcut parte, în iulie, dintr-o delegaţie europeană de 10 persoane din cadrul organizaţiilor europene, care a discutat în etapa premergătoare a rundei a şasea a TTIP. Transparenţa a fost totală. În aceste întâlniri am putut să văd două atitudini – una a administraţiei Obama, a acordului de liber schimb, care îşi doreşte acest lucru, şi o abordare a mediului privat, de business, unde oamenii au spus: dacă nu avem asta, asta, asta, nu ne interesează. (…) Europa poate consuma OMG-uri, dar nu le poate cultiva. Puiul clorinat e o altă problemă ridicată“, a mai spus Jurconi.

 

Concluzia îi aparţine lui Piero Francisci, un latifundiar care face agricultură în Teleorman – „în maximum cinci ani agricultura va fi doar pentru latifundiari; vom fi cu toţii angajaţi ai multinaţionalelor“.

 

Marius ŞERBAN

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

Casa Albă, penetrată de BlackRock! NAȚIONAL spune totul despre corporația care conduce America

 

 

Oare câți dintre români știu că viața lor este influențată, indirect, ce-i drept, de o companie cu numele BlackRock? Dar mai contează răspunsul venit sub forma unui banal procent când această firmă de investiții exercită în prezent mai multă presiune politică și financiară decât Rezerva Federală a Americii și majoritatea guvernelor de pe planetă?! BlackRock Inc. este colosul corporatist care a penetrat Casa Albă, iar NAȚIONAL îți spune totul despre multinaționala ce deține puterea în SUA.

 

 

Pe scurt și cât mai direct, firma BlackRock Inc. este cel mai mare manager de resurse active din lume, care anual rulează până la 9 trilioane de dolari, bani proveniți din fondurile clienților din întreaga lume. Și, ca să vă faceți o idee despre cât înseamnă 9 milioane de dolari, aflați că suma reprezintă mai mult decât dublul Produsului Intern Brut al Germaniei!

 

BlackRock este vârful piramidei

BlackRock este vârful piramidei în ceea ce înseamnă lumea corporațiilor. S-a impus inclusiv în China, cea mai recentă piață penetrată.

 

Compania BlackRock Inc. controlează de facto Rezerva Federală a Americii, majoritatea mega-băncilor de pe Wall Street, Forumul Economic Mondial de la Davos și mulți spun că inclusiv deciziile luate la cel mai înalt nivel la Casa Albă. Pe scurt, BlackRock decide viitorul economic al lumii. Este simbolul a ceea ce se numește corporatism, o lume a elitei nealese de nimeni care dictează de sus în jos populației de pe între globul!

 

 

Colosul de azi a fost fondat în 1988 de Larry Fink, dar familia de bancheri care stăpânește cu adevărat gigantul BlackRock rămâne în umbră. Se știe doar că firma are în prezent active pe care nicio altă entitate nu le deține și monitorizează investiții de peste 18 trilioane de dolari pentru 200 de firme financiare din lume, inclusiv Rezerva Federală a SUA și cele mai mari bănci centrale europene.

 

„Team Biden” sau „Team BlackRock”?

Lui Joe Biden (78 de ani) i-a trebuit mai puțin de un an din mandat să arate lumii întregi că, de fapt, nu el este cel care ia deciziile majore la Casa Albă. Un președinte care trage vânturi în preajma capetelor încoronate, la dineurile oficiale, un politician care are dificultăți în a citi de pe teleprompter și nu este capabil să răspundă coerent nici măcar la întrebările pregătite de mass-media prietenoasă, un președinte care confundă Siria cu Libia, acela nu poate dicta la Casa Albă! Și, de fapt, nici nu o face, el doar joacă rolul unui șef de stat, în timp ce politica este făcută/ stabilită de alții în culise.

 

Personajele-cheie care conduc politica economică a Americii și decid sunt oamenii BlackRock. La fel cum Goldman Sachs a decis politica financiară sub Obama, la fel face azi BlackRock, după ce Biden Inc. a ajuns la Casa Albă. Se pare că acest „business” s-a pus la cale în ianuarie 2019, pe când candidatul Joe Biden a mers la New York să-l întâllnească pe Larry Fink. „Sunt aici pentru a ajuta”, au fost cuvintele lui Fink, scrie presa din State.

 

Ajuns președinte, Joe Biden a făcut prima mutare – l-a numit pe Brian Deese directorul Consiliului Economic Național, principalul consilier al președintelui pentru politica economică a Americii. Cine este Brian Deese? Fostul șef global al investițiilor durabile de la BlackRock, un fel de mâna dreaptă a magnatului Larry Fink. Deese a jucat un rol-cheie în negocierea Acordurilor climatice de la Paris privind încălzirea globală, măsuri economice menite a influența decisiv viața a miliarde de oameni.

 

Să continuăm. Într-un alt postul-cheie, cel de secretar adjunct al Trezoreriei (direct sub Janet Yellen), îl găsim pe Adewale „Wally” Adeyemo, născut în Nigeria. Adeyemo a venit și el tot de la BlackRock, unde din 2017 până în 2019 a fost consilier principal și șef de cabinet al CEO-ului Larry Fink.

 

În fine, tot în sfera înaltă a Administrației Biden găsim o a treia persoană cu trecut important în BlackRock Inc. Michael Pyle a fost uns consilierul personal pe probleme economice al vicepreședintelui Kamala Harris. El a venit la Washington DC direct de la divizia „Investiții globale” a BlackRock, unde era șeful strategiei de dezvoltare.

 

Să fie o coincidență faptul că trei dintre cei mai influenți consilieri pe probleme economice ai Administrației Biden provin de la gigantul BlackRock? Slabe șanse…

 

Și, totuși, ce este BlackRock?

Pentru că, din punct de vedere tehnic, nu este o bancă axată pe împrumuturi sau care ia depozite, BlackRock Inc. se sustrage supravegherii impuse de regulamentul Federal Reserve; asta, deși face ceea ce majoritatea băncilor mari fac, precum HSBC sau JP MorganChase, adică și cumpără, și vinde titluri de valoare pentru profit.

 

Ce se știe sigur este că Larry Fink vrea cu orice preț să cumpere cât mai multă influență la nivel global. El l-a numit pe fostul deputat german Friederich Merz (CDU) șef al BlackRock Germania fix când acesta părea că are șanse să-i ia locul cancelarului Angela Merkel. La fel a procedat și cu fostul ministru de Finanțe britanic George Osborne, din aceleași considerente. Și tot ca pe o oportunitate a văzut și numirea fostei șefe de cabinet a lui Hillary Clinton, Cheryl Mills, în Consiliul BlackRock, când părea sigur că Donald Trump nu poate câștiga alegerile prezidențiale și toate sondajele îl dădeau înfrânt în alegerile din 2016.

 

BlackRock are în Consiliul de Administrație foști șefi de bănci centrale, care au făcut lobby pentru ca gigantul financiar să obțină contracte lucrative cu fostele lor instituții. Astfel, Stanley Fisher, ex-președinte al Băncii Israelului și mai târziu vicepreședinte al Rezervei Federale americane, este azi consilierul principal al lui Larry Fink. Philipp Hildebrand, fost șef al Băncii Naționale a Elveției, este vicepreședintele BlackRock, poziție din care supraveghează Institutul de investiții BlackRock. Și Jean Boivin, fostul guvernator adjunct al Băncii Canadei, a ajuns la BlackRock, ca șeful direcției de cercetare.

 

Astfel, pas cu pas, prin avansări în funcții-cheie pentru oamenii apropiați BlackRock, s-a construit o mică lume confortabilă și profitabilă. Follow the money (Urmărește banii) sunt învățați agenții FBI încă din primele luni de școală. În cazul de față, toți duc la BlackRock Inc.

 

https://www.national.ro/stiri-externe/casa-alba-penetrata-de-blackrock-national-spune-totul-despre-corporatia-care-conduce-america-752075.html

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

George Orwell

 

 

GEORGE ORWELL, pseudonimul sub care a scris Eric Arthur Blair (1903-1950) a fost un scriitor, editorialist și reporter, cunoscut pentru cele două romane satiră: “Ferma Animalelor”, respectiv O mie nouă sute optzeci și patru (1984).

Printre cărțile publicate se numără:

O mie nouă sute optzeci și patru (1984)

Ferma Animalelor

Dacă vrei să afli mai multe despre George Orwell, am discutat despre cărțile sale în aceste podcasturi sau articole:

 

cărți de ficțiune

Citate George Orwell

Această muncă era voluntară, dar oricărui animal care ar absenta de la ea i s-ar reduce rațiile la jumătate.

 

Cele Șapte Porunci:

Orice merge pe două picioare este un dușman.

Orice merge pe patru picioare sau are aripi, este un prieten.

Niciun animal nu trebuie să poarte haine.

Niciun animal nu trebuie să doarmă într-un pat.

Niciun animal nu trebuie să bea alcool.

Niciun animal nu trebuie să omoare un alt animal.

Toate animalele sunt egale.

 

Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.

Fiecare generație își imaginează că este mai inteligentă decât cea care a de dinainte și mai înțeleaptă decât cea care vine după ea.

Doublethink înseamnă puterea de a păstra simultan două credințe contradictorii în minte și de a le accepta pe amândouă.

Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.

 

Scrierea unei cărți este o luptă oribilă, epuizantă, ca o luptă lungă cu o boală dureroasă. Nu ai întreprinde niciodată așa ceva dacă nu ai fi condus de vreun demon căruia nu i se poate rezista și nici să-l înțelegi.

A fi într-o minoritate, chiar și într-o minoritate de o persoană, nu te-a enervat. A existat adevăr și a existat neadevăr și, dacă te-ai agățat de adevăr chiar și împotriva întregii lumi, nu ai fi înnebunit.

 

https://florinrosoga.ro/book-author/george-orwell/

 

////////////////////////////////

 

 

Recenzie 1984 de George Orwell – Pareri complete

Romanul politic al lui George Orwell, „O mie nouă sute optezi și patru” a devenit un roman controversat mai ales în anul 2020. Deși a fost tipărit, prima dată, în anul 1949, romanul aduce în atenția cititorului elemente pe care le putem identifica chiar și în contemporaneitate. Winston Smith este personajul principal în jurul căruia are loc întreaga acțiune a romanului și prin intermediul căruia se evidențiază puterea regimului totalitarist. „Fratele cel Mare” reprezintă autoritatea supremă care deține controlul asupra tuturor oamenilor. Întreaga activitate din Oceania, spațiul în care se petrece acțiunea romanului, este supravegheată atent de către Fratele cel Mare. Acesta are puterea de a controla gândurile oamenilor și de a pedepsi umanitatea atunci când regulile de gândire sau acțiune sunt încălcate. Relațiile dintre oameni au fost foarte afectate: oamenii au voie să se întâlnească doar cu persoane care fac parte din aceași clasă socială. Mai mult decât atât, din punctul de vedere al comunicării, limba engleză este înlocuită cu „neolimba”, cea care devine limba oficială a spațiului Oceania.

 

Un alt element de noutate pentru acea vreme este tehnologia. Aceasta își face simțită prezența datorită Tele-ecranelor care se regăsesc peste tot. Acestea nu pot fi niciodată oprite, doar volumul lor putând fi modificat. Fratele cel Mare are posibilitatea de a controla oamenii prin intermediul tele-ecranelor. Cu ajutorul acestora, liderul transmite anumite informații către oameni, la o anumită ora fixă (11:00) și în anumite spații cum sunt holurile principale ale fiecărei clădiri importante. Acesta este locul în care fiecare individ trebuie să fie prezent la ora 11, luându-și, în mod obligatoriu, o pauză de lucru, pentru ceea ce se numește ”Cele două minute de ură”.

 

Deși personajul principal al romanului, Winston, se teme de Partid și de consecințele pe care le-ar putea suporta pentru anumite comportamente, el se riscă totuși și ține un jurnal secret. Mai mult decât atât, acesta reușește să întâlnească cu Julia, fata alături de care va construi o poveste de dragoste. Dar oare care va fi deznodământul celor doi îndrăgostiți? Cum vor reuși să se întâlnească dacă fac parte din clase diferite? Oricât de mult încearcă aceștia să se ascundă, lucrurile sunt descoperite la un moment dat. Romanul te ajută să conștientizezi cât de multe sacrificii ești dispus să faci pentru persoana iubită, mai ales atunci când ești conștient de consecințele nu tocmai plăcute pe care le poți suporta datorită dorințelor tale. Winston s-a sacrificat pentru momentele de plăcere, dar oare noi cât de multe am putea face pentru cel de lângă noi?

„Găurile negre de memorie” sunt frecvent aduse în discuție, ele având rolul de a ascunde informațiile controversate care ar putea impacta viața politică actuală. Ministerul Adevărului este cel care are grijă ca „minciunile” sau „informațiile mai puțin adevărate” să fie înlăturate, astfel lumea creată să fie doar cea „reală”, cea acceptată din punct de vedere politic. În Oceania, pe lângă acest Minister, mai putem discuta și despre un Minister al Păcii, care, evident, se ocupă de tot ceea ce are legătură cu războiul. Ministerul Abundenței își propune ca omul să fie privat de o serie de bunuri, vorbind aici de alimente de larg consum, mâncare sau chiar lame pentru bărbierit și șireturi. Ultimul, dar nu cel din urmă, Ministerul Iubirii se ocupă de prezentarea „celor două minute de ură” sau de torturile fizice și psihice la care sunt supuși oamenii. În multe cazuri, datorită abuzurilor la care sunt expuși, oamenii tind să spună „adevăruri imaginare”, ceea ce cred ei că este corect, doar pentru a fi eliberați.

 

Romanul „O mie nouă sute optzeci și patru” te ajută să vezi lumea altfel. Așa cum era în perioada regimului totalitar. Te ajută să înțelegi cât de importantă este libertatea în viața unui om, dar și să vezi cum fiecare lucru din jurul nostru ne poate controla, chiar dacă suntem sau nu conștienți de acest aspect. Considerăm că tehnologia este un element esențial vieții noastre actuale, dar oare cât de utilă și sigură este ea de fapt? Așa precum în cartea lui Orwell, tehnologia ne controlează de cele mai multe ori preferințele, ne influențează alegerile, astfel că nu noi suntem cei care luăm anumite decizii. După lecturarea acestei cărți au fost multe momente în care chiar m-am întrebat dacă lucrurile sunt așa cum par a fi sau sunt doar ”adevăruri imaginare” pe care suntem forțați să le credem?

Orwell nu a scris o carte ușoară, aș putea spune că a scris o carte chiar dură și prea reală, însă, cu siguranță, cartea te pune pe gânduri, te determină să analizezi mai bine viața pe care o trăiești. Cartea te face să își iei timpul necesar pentru a reflecta la valorile pe care le ai și după care îți ghidezi viața.

 

de Andreea Vestemean

 

https://www.cartidesuflet.ro/blog/recenzie-1984.html

///////////////////////////////////////////

 

 

Propaganda- de Edward L. Bernays

 

DESCRIERE

 

 

Constituind o analiză fascinantă și controversată asupra modului cum guvernul și corporațiile ne dirijează gândurile și acțiunile, Propaganda rezumă viziunea scrutătoare a lui Edward Bernays despre înregimentarea gândirii colective. Publicată inițial în 1928, acestă carte este un manual despre manipularea în masă și oferă o examinare detaliată a modului cum discursul și opinia publică sunt modelate și controlate în domeniul afacerilor, al politicii, al artei, al educației și științei. Într-o lume dominată de retorica politică și de manipularea prin mijloacele de comunicare, Propaganda este o lectură necesară pentru toți cei care vor să înțeleagă cum este utilizată puterea de către elita care conduce societatea noastră.

 

https://www.librariilealexandria.ro/propaganda

 

Propaganda, de Edward Bernays

Publicat pe august 12, 2014 de searchnewsglobal

edward_bernays1 ”Bernays, a lucrat pentru administraţia preşedintelui Woodrow Wilson, în timpul Primului Război Mondial la Comitetul pentru Informare Publică, a fost foarte activ în promovarea ideii că eforturile de război americane au vizat în primul rând la “aducerea democrației în toată Europa”. După război, el a fost invitat de Woodrow Wilson să participe la Conferința de pace de la Paris în 1919. Surprins plăcut de gradul în care sloganul democrației a influențat publicului atât în state, cât și în străinătate, el s-a intrebat daca acest model de propagandă n-ar putea fi folosit şi pe timp de pace. Datorită implicațiilor negative legate de cuvântul “propagandă” folosit de germani în primul război mondial, el a promovat termenul de “relatii publice”. [6] Potrivit unui interviu la BBC cu fiica lui Anne, Bernays se temea că “ei [americanii] ar putea vota foarte ușor pentru omul nepotrivit sau îşi doresc ceva greșit, astfel că trebuie să fie ghidaţi de sus”. Aceasta “orientare” a fost interpretată de Anne în sensul că tatăl ei a crezut, ideologic, într-un fel de “despotism luminat” .

 

Eforturile depuse în relațiile publice (PR) de Bernays au contribuit la popularizarea teoriilor lui Freud în Statele Unite. Bernays de asemenea, s-a folosit în industria de PR de psihologie și alte științe sociale pentru a-şi proiecta campaniile de persuasiune publică. De altfel, el declara că: “Dacă înțelegem mecanismul și motivele acţiunilor unui grup uman, nu este posibil să controlăm și să înregimentăm masele în funcție de voința noastră fără ca acestea să-şi dea seama ? Practica recentă de propagandă a dovedit că este posibil, cel puțin până la un anumit punct și în anumite limite.” El a numit această tehnică științifică de manipulare a opiniei publice: “inginerie de consimțământ”.

”În celebra sa lucrare “Propaganda” (1928), evreul Bernays a susține că manipularea opiniei publice este o parte necesară a democrației: “Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor și opiniilor maselor este un element important într-o societate democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății, constituie un guvern invizibil care este puterea reală a țării… Suntem guvernați, mințile noastre sunt modelate, gusturile noastre se formează, ideile noastre sunt sugerate, de oameni invizibili. Acesta este un rezultat logic al modului în care este organizată societatea noastră democratică. Un număr mare de ființe umane trebuie controlate în acest fel, pentru ca o societate să funcționeze… Aproape fiecare act al vieții noastre de zi cu zi, comportamentul nostru social sau de gândire, trebuie să fie dominate de un număr relativ mic de persoane … care intelege procesele mentale și sociale ale maselor. Ei sunt cei care trag firele, cei care controlează mintea publicului.”. Adânc şi diabolic, nu ? Nu vi se pare că seamănă leit cu societatea în care trăim ” Constituind o analiză fascinantă și controversată asupra modului cum guvernul și corporațiile ne dirijează gândurile și acțiunile, Propaganda rezumă viziunea scrutătoare a lui Edward Bernays despre înregimentarea gândirii colective. Publicată inițial în 1928, acestă carte este un manual despre manipularea în masă și oferă o examinare detaliată a modului cum discursul și opinia publică sunt modelate și controlate în domeniul afacerilor, al politicii, al artei, al educației și științei. Într-o lume dominată de retorica politică și de manipularea prin mijloacele de comunicare, Propaganda este o lectură necesară pentru toți cei care vor să înțeleagă cum este utilizată puterea de către elita care conduce societatea noastră.

 

Nepotul lui Sigmund Freud, Edward Bernays (1891-1995), este inițiatorul tehnicii științifice a formării și manipulării opiniei publice, pe care a numit-o „ingineria consimțământului”. În timpul Primului Război Mondial, a făcut parte, alături de Walter Lippmann, din Comitetul pentru Informații Publice al SUA, o puternică mașină de propagandă care susținea ideea că războiul este un mijloc necesar pentru „a face lumea sigură pentru democrație”. Strategiile de marketing necesare pentru purtarea tuturor războaielor ulterioare s-au bazat pe metodele perfecționate de Comitetul pentru Informații Publice.

Propaganda, de Edward Bernays

 

 

//////////////////////////////////

 

Guvernul invizibil

 

denitsoc@gmail.com

 

 

GUVERNUL INVIZIBIL

– care conduce SUA fără nicio loialitate sau responsabilitate față de popor

Scris de Ross Pittman

 

Există o mulțime de critici la adresa guvernului SUA în aceste zile. Desigur, de o bună parte din timp sunt unul dintre ei. Unii oameni ar spune că critica este doar o dovadă a timpurilor noastre obositoare și moderne. Nu este așa, prietenii mei, să aruncăm o privire la ceea ce “cei din’auntru” au spus despre guvernul american în ultimii 224 de ani. Iar prin „insider/cei din’auntru” nu mă refer la jurnaliştii de la Capital Hill sau asistenţii prezidenţiali. Mă refer la foști președinți, vicepreședinți, congresmeni, senatori și alți lideri politici de profil înalt.

 

Împreună, acești lideri istorici pictează o imagine destul de înfricoșătoare a democrației noastre, spunând că SUA se află sub controlul unui „GUVERN INVIZIBIL CARE NU ÎȘI DATOREAZĂ LOIALITATEA ȘI NU RECUNOAȘTE NICIO RESPONSABILITATE FAȚĂ DE POPOR” și că acest „guvern invizibil este adevărata putere de conducere în țară.”

 

Ei continuă să explice modul în care un guvern din umbră (cunoscut acum ca statul profund) a controlat SUA „din vremea lui Andrew Jackson” (din 1836 cel puțin). „Este un sistem care a recrutat resurse umane și materiale vaste în construirea unei mașini strânse, foarte eficiente, care combină operațiuni militare, diplomatice, de informații, economice, științifice și politice.” Ei „conduc practic guvernul Statelor Unite în propriile lor scopuri egoiste. Ei controlează practic ambele părți/partide. Funcționează sub acoperirea unui paravan și pun mâna pe ofițerii noștri executivi, organele legislative, școlile, tribunalele, ziarele și fiecare agenție creată pentru protecția publicului.”

 

Drept urmare, acești lideri spun, „am ajuns să fim unul dintre cele mai prost guvernate, unul dintre cele mai complet controlate și dominate, guverne din lumea civilizată – nu mai este un guvern prin opinie liberă, nu mai este un guvern prin convingere și votul majorității, ci un guvern după părerea și constrângerea unor grupuri mici de bărbați dominanti.”

 

„Pericolul nu a fost niciodată mai clar și prezența lui nu a fost niciodată mai iminentă… Dizidenții săi sunt tăiați, nu lăudați.” Prin urmare, „a distruge acest guvern invizibil, a distruge alianța nesfântă dintre afacerile corupte și politica coruptă este prima sarcină a omului de stat al zilei”.

 

Liderii istorici avertizează asupra unui „guvern invizibil” care conduce SUA

Avertismentele enumerate mai jos, care apar în ordine cronologică, au început cu primul nostru președinte – George Washington. Ultimul președinte care a vorbit a fost JFK, care a fost asasinat. Citiți ce au spus ei și alți lideri politici despre guvernul invizibil.

 

„Nu a fost intenția mea să mă îndoiesc că doctrinele Illuminati și principiile iacobinismului nu s-au răspândit în Statele Unite. Dimpotrivă, nimeni nu este mai cu adevărat mulțumit de acest fapt decât mine. Ideea pe care am vrut să o transmit a fost că nu credeam că lojile masonilor liberi din această țară s-au străduit să propage principiile diabolice ale primei sau principiile pernicioase ale celor din urmă (dacă sunt susceptibile). de separare). Faptul că indivizii dintre ei ar putea… avea de fapt în vedere o separare [sic] a poporului de guvernul lor, este prea evident pentru a fi pus la îndoială.” – George Washington, primul președinte al Statelor Unite (1789–1797), dintr-o scrisoare pe care Washington a scris-o la 24 octombrie 1798, care poate fi găsită în Biblioteca Congresului. Pentru o analiză a avertismentului Washingtonului, vezi articolul „Biblioteca Congresului: George Washington avertizează despre Illuminati”

 

„Cred sincer, împreună cu tine, că unitățile bancare sunt mai periculoase decât armatele permanente.” —Thomas Jefferson, al treilea președinte al Statelor Unite (1801–1809) și principalul autor al Declarației de independență a Statelor Unite (1776), într-o scrisoare scrisă lui John Taylor la 28 mai 1816

„În guvern s-a ridicat o putere mai mare decât poporul însuși, constând din multe și diverse interese puternice, combinate într-o singură masă și ținute împreună de puterea de coeziune a vastului excedent al băncilor.” – John C. Calhoun, vicepreședinte (1825-1832) și senator al SUA, dintr-un discurs susținut la 27 mai 1836

 

Rețineți că se pare că preocupările lui Washington și Jefferson cu privire la bancheri și separarea poporului de guvern au fost realizate până în 1836. Acest fapt a fost confirmat într-o scrisoare scrisă de FDR în 1933 (vezi mai jos) în care scria că „un element financiar în marile centre dețin guvernul încă de pe vremea lui Andrew Jackson.” Jackson a fost al șaptelea președinte al Statelor Unite (1829-1937). Calhoun a fost vicepreședintele lui Jackson între 1829-1932.

 

„În spatele guvernului aparent stă întronat un guvern invizibil, care nu datorează loialitate și nu recunoaște nicio responsabilitate față de oameni. A distruge acest guvern invizibil, a distruge alianța nesfântă dintre afacerile corupte și politica coruptă este prima sarcină a oamenilor de stat ai vremii.” — Theodore Roosevelt, al 26-lea președinte al Statelor Unite, Theodore Roosevelt, An Autobiography, 1913 (Anexa B). )

 

„O mare națiune industrială este controlată de sistemul său de credit. Sistemul nostru de creditare este concentrat pe privat. Prin urmare, creșterea națiunii și toate activitățile noastre sunt în mâinile câtorva oameni… Am ajuns să fim unul dintre cele mai prost guvernate, unul dintre cele mai complet controlate și dominate, guverne din lumea civilizată— nu mai este un guvern prin opinia liberă, nu mai este un guvern prin convingere și votul majorității, ci un guvern prin opinia și constrângerea unor grupuri mici de bărbați dominanti.” – Woodrow Wilson, al 28-lea președinte al Statelor Unite, The New Freedom, 1913

 

Articol înrudit: Într-o zi din 1913, Woodrow Wilson a avut un gând șocant

„De când am intrat în politică, mi s-au încredințat în mod particular părerile bărbaților. Unii dintre cei mai mari bărbați din Statele Unite, din domeniul comerțului și producției, se tem de ceva. Ei știu că există o putere undeva atât de organizată, atât de subtilă, atât de vigilentă, atât de interconectată, atât de completă, atât de răspândită, încât ar fi bine să nu vorbească peste răsuflarea lor când vorbesc pentru a o condamna.” – Woodrow Wilson, al 28-lea președinte al Statelor Unite, The New Freedom, 1913

 

„Adevărata amenințare a Republicii noastre este guvernul invizibil, care, ca o caracatiță uriașă, își întinde picioarele lipicioase peste orașele, statele și națiunea noastră… Micul grup de bancheri internaționali puternici conduce practic guvernul Statelor Unite în propriile lor scopuri egoiste. Ei controlează practic ambele partide… și controlează majoritatea ziarelor și revistelor din această țară. Ei folosesc coloanele acestor ziare pentru a se supune sau pentru a-i alunga pe oficialii publici care refuză să îndeplinească cererea puternicelor clicuri corupte care compun guvernul invizibil. Funcționează sub acoperirea unui paravan creat de sine și confiscă ofițerii noștri executivi, organele legislative, școlile, tribunalele, ziarele și fiecare agenție creată pentru protecția publicului.” – Primarul orașului New York, John F. Hylan, New York Times, 26 martie 1922

 

„Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor și opiniilor organizate ale maselor este un element important în societatea democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil care este adevărata putere de conducere a țării noastre… Suntem guvernați, mințile noastre sunt modelate, gusturile noastre formate, ideile noastre sugerate, în mare parte de oameni despre care nu am auzit niciodată.” – Edward Bernays („părintele relațiilor publice”), Propaganda, 1928 (rețineți că cartea lui Bernays, Propaganda, începe cu citatul de mai sus).

 

„Domnule Președinte, avem în această țară una dintre cele mai corupte instituții pe care le-a cunoscut vreodată lumea. Mă refer la Federal Reserve Board și la Federal Reserve Banks. Federal Reserve Board, un consiliu guvernamental, a înșelat guvernul Statelor Unite și poporul Statelor Unite cu suficienți bani pentru a plăti datoria națională. Dle Președinte, când a fost adoptată Legea Rezervei Federale, oamenii Statelor Unite nu au perceput că aici se instaura un sistem mondial… și că această țară trebuia să furnizeze putere financiară unui superstat internațional – un superstat controlat de bancheri internaționali și industriașii internaționali care acționează împreună pentru a înrobi lumea pentru propria lor plăcere.” – Congresmanul Louis T. McFadden, dintr-un discurs rostit la Camera Reprezentanților la 10 iunie 1932

 

„Adevărul adevărat este, după cum știm tu și cu mine, că un element financiar din marile centre deține guvernul încă de pe vremea lui Andrew Jackson.” — Franklin Delano Roosevelt, al 32-lea președinte al Statelor Unite (1933–1945), într-o scrisoare către colonelul Edward M House din 21 noiembrie 1933, după cum este citat în F.D.R.: His Personal Letters, 1928-1945.

„Astăzi, calea către dictatura totală în SUA poate fi trasă prin mijloace strict legale… Avem un grup de acțiune politică bine organizat în această țară, hotărât să ne distrugă Constituția și să înființeze un stat cu un partid… Acesta funcționează în secret, în tăcere. , pentru a transforma continuu guvernul nostru… Această elită nemiloasă care caută puterea este o boală a secolului nostru.”

 

„În consiliile guvernamentale, trebuie să ne ferim împotriva dobândirii unei influențe nejustificate, căutate sau necăutate, de către complexul industrial militar. Potențialul pentru creșterea dezastruoasă a puterii deplasate există și va persista. Nu trebuie să lăsăm niciodată ca greutatea acestei combinații să ne pună în pericol libertățile sau procesele democratice. Nu ar trebui să luăm nimic de bun. Numai un cetățean alert și informat poate obliga armonizarea corespunzătoare a uriașei mașini industriale și militare de apărare cu metodele și obiectivele noastre pașnice, astfel încât securitatea și libertatea să prospere împreună.” – Dwight D. Eisenhower, al 34-lea președinte al Statelor Unite, Discursul din ianuarie 1961

 

„Însuși cuvântul „secret” este respingător într-o societate liberă și deschisă; și suntem ca un popor opus în mod inerent și istoric societăților secrete, jurămintelor secrete și procedurilor secrete… Modul nostru de viață este atacat. Cei care se fac dușmanii noștri avansează în jurul globului… niciun război nu a reprezentat vreodată o amenințare mai mare pentru securitatea noastră. Dacă aștepți o constatare a „pericolului clar și prezent”, atunci pot doar să spun că pericolul nu a fost niciodată mai clar și prezența lui nu a fost niciodată mai iminentă… Pentru că ni se opune în întreaga lume o conspirație monolitică și nemiloasă care se bazează în primul rând pe mijloace ascunse pentru extinderea sferei sale de influență – pe infiltrare în loc de invazie, pe subversiune în loc de alegeri, pe intimidare în loc de libera alegere, pe gherilă noaptea în loc de armate ziua. Este un sistem care a recrutat resurse umane și materiale vaste în construirea unei mașini strânse, foarte eficiente, care combină operațiuni militare, diplomatice, de informații, economice, științifice și politice. Pregătirile sale sunt ascunse, nu publicate. Greșelile sale sunt îngropate, nu titrate. Dizidenții săi sunt tăiați, nu lăudați. Nicio cheltuială nu este pusă la îndoială, nici un zvon nu este tipărit, nici un secret nu este dezvăluit.” — John F Kennedy, cel de-al 35-lea președinte al Statelor Unite, dintr-un discurs rostit la Asociația Americană a Editorilor de Ziare la 27 aprilie 1961.

 

„Rockefeller și aliații lor au urmat, de cel puțin cincizeci de ani, cu atenție un plan de a-și folosi puterea economică pentru a obține controlul politic mai întâi asupra Americii și apoi a restului lumii. Mă refer la conspirație? Da, o iau. Sunt convins că există un astfel de complot, de amploare internațională, de generații vechi în planificare și incredibil de rău în intenție.” Congresmanul Larry P. McDonald, noiembrie 1975, de la introducerea unei cărți intitulată The Rockefeller File.

 

„Există un guvern întunecat cu propria sa Forță Aeriană, propria Marine, propriul mecanism de strângere de fonduri și capacitatea de a-și urmări propriile idei de interes național, liber de toate controalele și echilibrul și liber de legea în sine.” – Daniel K. Inouye, senator american din Hawaii, mărturie la audierile Iran Contra, 1986

 

Deep State încă conduce spectacolul

Rezerva Federală: „… una dintre cele mai corupte instituții pe care le-a cunoscut vreodată lumea. Mă refer la Federal Reserve Board și la Federal Reserve Bank.” – Louis T. McFadden

 

Într-un interviu cu Jim Lehrer care a fost difuzat pe PBS News Hour pe 18 septembrie 2007 și pe care îl puteți viziona pe YouTube, președintele oficial al Rezervei Federale, Alan Greenspan, a spus, în esență, că Rezerva Federală era deasupra legii și că nicio agenție guvernamentală nu poate anula acțiunile lor:

Jim Lehrer: „Care este relația potrivită, care ar trebui să fie relația potrivită între un președinte al Fed și un președinte al Statelor Unite?”

Alan Greenspan: „Ei bine, în primul rând, Rezerva Federală este o agenție independentă și asta înseamnă, practic, că nu există nicio altă agenție guvernamentală care să poată anula acțiunile pe care le întreprindem. Atâta timp cât acest lucru este în vigoare și nu există nicio dovadă că administrația sau Congresul sau oricine altcineva ne solicită să facem alte lucruri decât ceea ce credem că este un lucru potrivit, atunci, sincer, care sunt relațiile nu contează.”

 

Faptul că Fed este deasupra legii a fost demonstrat de actualul președinte al Fed, Ben Bernanke, în timpul apariției sale în fața Congresului din 4 martie 2009 (așa cum se arată în acest videoclip). Senatorul Bernie Sanders l-a întrebat pe Bernanke despre 2,2 trilioane de dolari americani din impozite, împrumutați de Rezerva Federală. Bernanke a refuzat să ofere un răspuns:

Senatorul Sanders: „Veți spune poporului american căruia i-ați împrumutat 2,2 trilioane de dolari din dolarii lor? … Ne poți spune cine sunt aceștia?”

Bernanke: „Nu”

 

David Rockefeller și Consiliul pentru Relații Externe (CFR):

„Avem un grup de acțiune politică bine organizat în această țară, hotărât să ne distrugă Constituția și să înființeze un stat cu partid unic…” – William Jenner

 

„Rockefeller și aliații lor au urmat, de cel puțin cincizeci de ani, cu atenție un plan de a-și folosi puterea economică pentru a obține controlul politic mai întâi asupra Americii și apoi a restului lumii.” – Larry P. McDonald

 

În 1921, acționarii Rezervei Federale au finanțat o organizație numită „Consiliul pentru Relații Externe” (CFR). O discuție completă despre CFR depășește scopul acestui articol. Este suficient să spunem că CFR joacă probabil un rol proeminent în guvernul invizibil despre care am fost avertizați. Se presupune că CFR este brațul elitei conducătoare din Statele Unite. Cei mai influenți politicieni, cadre universitare și personalități media sunt membri. CFR își folosește influența pentru a-și împinge agenda Noii Ordini Mondiale asupra poporului american.

 

David Rockefeller, Sr este actualul patriarh al familiei Rockefeller. El este singurul nepot supraviețuitor al magnatului petrolier John D. Rockefeller, fondatorul Standard Oil. Rockefeller a început o asociere de-a lungul vieții cu CFR când sa alăturat ca regizor în 1949.

În autobiografia lui Rockefeller din 2002 „Memorii”, el a scris:

„Timp de mai bine de un secol, extremiștii ideologici de la fiecare capăt al spectrului politic s-au apucat de incidente bine mediatizate, cum ar fi întâlnirea mea cu Castro pentru a ataca familia Rockefeller pentru influența exagerată pe care o pretind că o exercităm asupra instituțiilor politice și economice americane. Unii chiar cred că facem parte dintr-o cabală secretă care lucrează împotriva intereselor cele mai bune ale Statelor Unite, care ne caracterizează familia și pe mine drept internaționaliști și conspirăm cu alții din întreaga lume pentru a construi o structură politică și economică globală mai integrată – o lume, dacă tu vei. Dacă aceasta este acuzația, sunt vinovat și sunt mândru de asta.”

 

James Warburg, fiul fondatorului CFR [Consiliul pentru Relații Externe] Paul Warburg, a depus o mărturie clară în fața Comisiei de Relații Externe a Senatului la 17 februarie 1950:

„Vom avea un guvern mondial, indiferent dacă ne place sau nu. Întrebarea este doar dacă guvernul mondial va fi obținut prin consimțământ sau prin cucerire.”

 

Disonanță cognitivă

„Mintea americană pur și simplu nu a ajuns la o realizare a răului care a fost introdus în mijlocul nostru. Respinge chiar și presupunerea că creaturile umane ar putea îmbrățișa o filozofie care trebuie să distrugă în cele din urmă tot ceea ce este bun și decent.” — J. Edgar Hoover

 

Din cauza credinței adânc înrădăcinate că guvernul SUA este „pentru popor” și protectorul lumii libere, mulți vor respinge noțiunea unui guvern din umbră rău. Când convingerile noastre sunt contestate sau când două credințe sunt inconsistente, se creează disonanța cognitivă. Este in natura umană să încercăm să ne menținem convingerile în armonie cu viziunea noastră asupra lumii și să evităm dizarmonia (sau disonanța).

 

Pentru cei dintre voi care au dificultăți în a crede informațiile prezentate în acest articol, le spun ba ii înțeleg pe deplin. În primii 57 de ani din viața mea, nu aș fi crezut în posibilitatea ca un guvern din umbră să existe. Acum unsprezece ani mi s-a schimbat viziunea asupra lumii. În timp ce eram în vacanță în Muntele Shasta, am dat peste o carte intitulată „Conspirația globală” care părea ciudat de deplasată într-o librărie metafizică. Nu auzisem niciodată de autor până atunci – un tip pe nume David Icke.

 

Am scanat cartea și, sincer, nu am crezut 99% din ceea ce am citit. Dar, am văzut un lucru care mi-a atras atenția prin faptul că știam că aș putea verifica cu ușurință afirmația lui Icke. Mi-am făcut propriile cercetări și am constatat că ceea ce afirmase Icke este adevărat. Asta m-a dus într-o vizuină de iepure și multe, multe sute de ore de cercetare independentă.

 

Așadar, păstrați mintea deschisă, faceți propriile cercetări și folosiți discernământul. Atenție că există o mulțime de dezinformare pe internet, dintre care multe sunt plasate intenționat pentru a deruta publicul.

La o întâlnire CFR despre geoinginerie, M. Granger Morgan a declarat:

„În primul rând, desigur, sunt cheltuiți o mulțime de bani pentru a ne asigura că o parte foarte substanțială a publicului rămâne total confuză în acest sens.”

 

Ce putem face?

„Nu vă îndoiți niciodată că un grup mic de cetățeni atenți și dedicați poate schimba lumea. Într-adevăr, este singurul lucru care a avut vreodată.” – Margaret Mead

 

Pe lângă cercetarea dvs., vă rugăm să răspândiți vestea și să vă implicați. Thrive Solutions Hub este un loc excelent pentru a vă alătura altora care iau măsuri pozitive pentru a expune corupția și pentru a crea o lume în care să putem prospera cu toții.

 

Aviz:

Ross Pittman este fondatorul și redactorul șef al revistei Conscious Life News – “Viata Constiincioasa Stiri”(CLN).

 

Sursa: https://consciouslifenews.com/verified-warnings-presidents-about-invisible-government-running-allegiance-people/1136001

 

Traducerea: CD

https://ioncoja.ro/guvernul-invizibil/

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

Instaurarea unui control totalitar asupra omenirii şi răspîndirea homosexualităţii

 

 

Fac parte dintr-un plan secret, finanţat de cele mai bogate familii de pe planetă, susţine Jim Keith, autorul lucrării “Controlul maselor-Ingineria conştiinţei umane”. În continuare, publicăm fragmente din acest studiu, preluate din Financiarul.ro.

 

Institutul Tavistock este unul din focarele importante ale controlului maselor. Influenţa sa se face resimţită prin mass-media, instituţiile ştiinţifice, corporaţii, guverne şi armată. Se spune că Tavistock, care reprezintă o colaborare între serviciile secrete britanice şi institutele de psihiatrie, a fost creat în 1921 la ordinul membrilor Institutului Regal al Afacerilor Internaţionale, RIIA (cunoscut şi sub numele de Chatham House).

 

RIIA este unul din componentele grupului britanic Masa Rotundă Rhodes, fondat de imperialistul englez şi totodată mason, Cecil Rhodes. Grupul Masa Rotundă, ce are o mulţime de filiale, a fost cel mai aprig susţinător, în acest secol, al unui guvern mondial unic. Tavistock funcţionează în baza unor subvenţii acordate de familiile Rockefeller, Carnegie, de Ministerul de Interne britanic şi a multor altor subvenţii substanţiale anonime.

 

Fiind iniţial condus de ofiţerul serviciilor secrete britanice, maiorul John Rawlings, Institutul Tavistock a fost proiectat încă de la început ca un centru coordonator pentru controlul social planetar folosind „trupe de şoc psihologice“, un termen inventat de Reese. Aceste trupe de şoc, în halate albe de laborator, se ramifică precum un evantai planetar, penetrînd diverse organizaţii pentru a implementa politici considerate productive de către strategii organizaţiei.

 

Nucleul Tavistock este format de agenţi ai serviciilor secrete britanice, francmasoni, care colaborează cu capetele hidrei psihiatriei la nivel mondial, pentru a atinge două scopuri:

 

1) O ordine unică mondială, în care statele naţionale sînt abolite şi există un singur centru de control totalitar.

 

2) Simultan,controlul psihologic al lumii, sau folosind termenul inventat de ei, „societry” (n.t. în traducere liberă: o metodă de structurare exactă a relaţiilor sociale). Pînă şi materialele oficiale ale Institutului Tavistock recunosc orientarea sa spre controlul global al minţii oamenilor.

 

În anul 1932, psihologul german Kurt Lewin, unul dintre creatorii reţelei serviciilor secrete americane, OSS, precursorul CIA, a preluat de la Reese conducerea Institutului Tavistock. Lewin a fost unul dintre primii susţinători ai utilizării traumelor pentru reprogramarea atît a individului, cît şi a societăţii, folosind un modus operandi mai mult decît similar dictonului masonic „Ordo Ab Chao”, însemnînd „prin haos la ordine”. Perspectiva adusă în discuţie, avînd semnătura Institutului Tavistock este o metodologie recurentă pentru controlul minţii la nivel global şi programare culturală în secolul XX. Această de-programare a individului în vederea unei reprogramări ulterioare, se realizează prin inducerea acestuia într-o stare puternică de şoc obţinută prin traumatizare şi tortură.

 

Dr. William Sargent de la Institutul Tavistock, despre care se spune că la data respectivă lucra şi în cadrul programului CIA de control mental MKULTRA, în cartea sa din 1957, Battle for the Mind – A Physiology of Coversion and Brain-Washing (Bătălia pentru minte – O fiziologie a conversiei şi spălării creierului) elaborată pe baza teoriilor lui Lewin, declara: „Unor oameni cărora le-a fost suficient de mult perturbată funcţionarea creierului, prin inducerea intenţionată sau accidentală a fricii, mîniei sau surescitării li se pot inocula numeroase idei.Cel mai frecvent rezultat provocat de asemenea perturbări, este afectarea temporară a discernământului şi o sugestibilitate mărită. Manifestările în cadrul grupurilor sînt uneori caracterizate de termenul «instinct de turmă», şi apar cel mai adesea în timpul războaielor, epidemiilor severe, şi în general în perioadele de mare pericol, care măresc anxietatea şi prin urmare sugestibilitatea la nivel individual şi de masă.”

 

În timpul celui de-al doilea război mondial, Institutul Tavistock a coordonat Directoratul britanic de război psihologic, păstrîndu-şi apoi în continuare orientarea militară. Agenţii de la Tavistock au infiltrat agenţiile secrete americane, institutele de psihiatrie, industria, mass-media şi organismele politice, convertindu-le ferm spre îndeplinirea scopurilor de control global urmărite de organizaţia mamă.

 

Unul dintre planurile esenţiale ale Institutului Tavistock îl constituie o intervenţie la nivel individual cu intenţia de a face posibilă instaurarea Noii Ordini Mondiale, văzută ca un întreg unde libertatea de exprimare a individului va disparea şi posibilitatea de a gîndi liber va fi anulată. Acest plan a fost pus în aplicare de către Laboratoarele naţionale de antrenament, care sponsorizează programele de „întîlnire” şi „sensibilizare” de grup, implicate în distrugerea personalităţii individuale şi apoi reconstruirea ei conform standardelor grupului. Se estimează că milioane de oameni au fost supuşi acestui gen de „procesare”, inclusiv cei mai mulţi dintre conducătorii corporaţiilor şi oficiali din Departamentul de Stat, Marină, Ministerul Educaţiei şi Institutul Naţional al Educaţiei.

 

Deşi li se face reclamă ca fiind mijloace pentru eliberare personală şi organizaţională, programele de sensibilizare sînt şi o unealtă eficientă pentru alinierea dorită de către lider la normele grupului, precum a fost demonstrat fără tăgadă, prin utilizarea unor metode asemănătoare la nivel de grup în cazurile sectei lui Charles Manson şi a lui Jim Jones. Nu ni se spune decît ceea ce ei doresc să ştim. Probabilcea mai eficientă metodă de control descoperită vreodată este pur şi simplu managementul informaţiei. Această tehnică constă în ascunderea informaţiei, răspîndirea de informaţii false (dezinformarea) sau direcţionarea greşită astfel încît realitatea cu care avem de-a face şi forţele care ne modelează viaţa să nu poată fi înţelese pe deplin. Aceste perspective înşelătoare sînt proiectate asupra populaţiei prin diverse mijloace de comunicare, dar în primul rînd prin televiziune, radio, filme artistice, ziare, reviste şi internet.

 

Edward Bernays, prieten apropiat al lui H.G.Wells, unul din proiectanţii Noii Ordini Mondiale, scria în cartea sa “Propaganda, Bernays”: „Pe măsură ce civilizaţia devine tot mai complexă, au fost inventate şi dezvoltate mijloacele tehnice prin care poate fi înregimentată opinia publică. Prin presa scrisă şi ziare, prin intermediul telefonului, al telegrafului, al radioului şi al aviaţiei, ideile pot fi răspîndite rapid, chiar simultan, de-a lungul întregii Americi. Nevoia pentru un guvern invizibil este din ce în ce mai mult demonstrată.Minţile ne sînt modelate, gusturile formate, ideile sugerate şi sîntem guvernaţi, în principal de oameni despre care nici nu am auzit vreodată.

 

Indiferent de atitudinile pe care o persoană alege să le adopte faţă de această condiţie, este un fapt bine stabilit că în fiecare act al vieţii zilnice (fie acesta din sfera politică sau cea a afacerilor, a conduitei sociale sau a gîndirii etice), sîntem dominaţi de un număr relativ mic de personae. Aceştia sînt o mînă de oameni care înţeleg procesele mentale şi tiparele sociale ce caracterizează masele. Ei sînt cei care trag sforile, care controlează mintea publică, cei care stăpînesc forţele sociale şi creează noi metode de a supune şi ghida lumea.” Bernays era departe de a dezaproba această manipulare, susţinînd cămasele trebuie să fie controlate prin propagandă. Bernays a participat de asemenea şi la proiectarea programelor americane de război psihologic. Nu este deloc surprinzător că el a fost pus la conducerea reţelei de comunicaţii CBS în perioada timpurie a acesteia.

 

Factorul crucial care permite controlul mass-media şi folosirea ei drept instrument de propagandă este dreptul de proprietate tip monopol. Un procent de 98% din cele 1700 de ziare cotidiene din SUA sînt deţinute de mai puţin de15 corporaţii,iar Time Inc. are aproximativ 40% din încasări. Cele trei mari reţele de televiziune: ABC, CBS şi NBC încă deţin majoritatea audienţei. Acţiunea monopolului este consolidată prin mijloace de control adiţionale şi sisteme de siguranţă. Acestea includ apartenenţa şefilor şi editorilor mass-media la grupuri precum Consiliul de Relaţii Externe, Skull & Bones, Comisia Trilaterală şi Grupul Bilderberg.

 

Mulţi din membrii acestor organizaţii fac parte din alte grupări elitiste înrudite, acestea fiind sociale, politice sau de afaceri, asigurînd astfel desfăşurarea unor acţiuni coerente a conducătorilor din umbră. Calitatea de membru în una sau mai multe din aceste organizaţii este practic necesară pentru a putea accede la cele mai înalte nivele ale succesului în Occident.

 

Infiltrarea mass-mediei de către agenţiile secrete a început concomitent cu formarea trusturilor de presă americane în cea de-a doua jumătate a secolului. Una dintre primele operaţiuni de control încununate de succes ale mijloacelor media a fost lansată în 1919 odată cu crearea RCA (Societatea Americană de Radio) de către Westinghouse, Morgan Guaranty and Trust, General Electric şi United Fruit Company. În 1929, David Sarnoff, un colaborator apropiat al Institutului Tavistock, a fost numit la conducerea RCA.

 

La scurt timp după aceea, serviciile secrete britanice au demarat operaţiunea „Camera Neagră în clădirea RCA din New York, sub comanda lui Sir William Stephenson (nume de cod: „Neînfricatul”) şi a generalului Marlborough Churchill, rudă cu Winston Churchill. Generalul Churchill avea să fie cooptat ulterior la fondarea Organizaţiei Macy, care va fi folosită drept sponsor pentru operaţiunile CIA de control al minţii MKULTRA. Toate cele trei televiziuni majore americane sînt ramuri ale RCA. Războiul informaţional a intrat într-o nouă etapă în anii 1930, cîndFundaţia Rockefeller a lansat „proiectele de război psihologic” pentru modelarea opiniei publice.

 

Conform lui Christopher Simpson, autor al cărţii „Science of Coercion” („Ştiinţa constrîngerii”): „Ei erau un cerc remarcabil de unit, format din bărbaţi şi femei care împărtăşeau anumite concepţii importante privitoare la cercetarea comunicării prin mass-media. Aceştia considerau mass-media drept un instrument pentru managementul social, o armă ce poate fi utilizată în cadrul conflictului social; abordarea lor considerînd că datele cantitative, în special rezultatele experimentelor şi anchetelor, sondajele de opinie şi analiza cantitativă de conţinut sînt mijloace ce relevă ceea ce este comunicarea, servind apoi aplicării acesteia în cadrul managementului social”.

 

Un alt soldat loial devotat cauzei subjugării maselor a fost Alfred C. Kinsey, finanţat de către Rockefeller, coautor al lucrării de referinţă „Sexual Behavior in the Human Male” („Comportamentul sexual la bărbat”) şi al altor volume. Una dintre metodele mai puţin cunoscute de control şi de aplicare a eugeniei, este distrugerea moralităţii tradiţionale şi normalizarea devianţei. Kinsey a studiat la Institutul Bussey laHarvardîn anii 1920 – pe vremea cînd înfloreau cercetările eugenice – apoi s-a mutat pentru a preda la Universitatea Indiana, unde munca sa privitor la deconstrucţiaculturală avea să decimeze în cele din urmă moralitatea sexuală americană, ajutînd la destrămarea familiilor.

 

Conform biografului James Jones, Kinsey, întotdeauna portretizat în presă ca un familist conservator, era „unul dintre teoreticienii eugeniei înainte de cel de-al doilea război mondial”. Acesta a recomandat ca o parte a „claselor inferioare” să fie sterilizate pentru a se obţine un fond genetic mai bun. Printre prietenii lui Kinsey se număra şi Dr. Ewen Cameron, infamul doctor canadian. În multe privinţe ceea ce se desfăşura în laboratorul lui Kinsey amintea foarte mult de ceea ce avea loc la data respectivă în laboratoarele de psihiatrie ale agenţiilor secrete. De asemenea, se pare că şi renumitul magician negru Aleister Crowley a exercitat o influenţă asupra lui Kinsey, care a vizitat Thelema Abbey cu puţin timp înainte de moartea sa, în 1955. Deşi nu s–a stabilit că Kinsey a folosit lucrările lui Crowley drept sursă a cărţilor sale, ei aveau prieteni şi cunoştinţe comune precum regizorul Kenneth Anger, nazistul american George Sylvester Viereck şi francezul Rene Guyon.

 

Kenneth Anger a afirmat că: „Kinsey era obsedat de ideea procurării jurnalului sexual al Marii Bestii (Crowley) … Pentru a obţine bani pentru cercetare şi pentru a continua să beneficieze de sprijinul universităţii, Kinsey avea nevoie de scuza cercetării pentru a-şi valida obsesia permanentă pentru sex. Oricum sloganul lui Prok (porecla lui Kinsey) «Fă tot ce poţi mai bine şi lăsă-i pe ceilalţi să reacţioneze după cum doresc» pare o variaţiune a maximei lui Crowley «Fă ceea ce vrei».Iar dacă aşa stau lucrurile, mă întreb cum ar reacţiona publicul american să afle că respectatul Kinsey era un discipol al Marii Bestii?”

 

Cea mai eficientă armă a lui Kinsey pentru războiul psihologic a fost studiul sexualităţii americane, finanţat de Rockefeller, cel mai faimos volum fiind excesiv lăudatul studiu, „Comportamentul sexual la bărbat”, publicat în anul 1948. Imediat după lansare, s-au vîndut peste 200.000 de exemplare în două luni, în special datorită reclamei făcute de către mass-media şi de către familia Rockefeller.

 

Problema principală privind „cercetarea cantitativă şi cifrele obţinute” de Kinsey este faptul că au fost distorsionate radical pentru a se potrivi cu scopurile sale. Cei care au studiat metodele şi datele obţinute de Kinsey – care se pretind a fi o definiţie a sexualităţii normale în America – au constatat că printre subiecţii săi erau foarte multe persoane deschise pentru perversiuni sexuale, prostituţie sau molestare sexuală infantilă. Aceşti devianţi au constituit, conform unor cercetători, o treime din totalul subiecţilor. Kinsey i-a cuantificat în baza lui de date ca fiind un eşantion normal din rîndul populaţiei. Cercetările lui Kinsey au inclus observarea sexualităţii infantile, stimularea manuală şi orală a organelor genitale ale copiilor, şi cronometrarea atingerii orgasmului de către copii.

 

Mulţi ani după colaborarea sa cu Kinsey, Directorul Institutului Kinsey, Paul Gebhard, a recunoscut cu o candoare rar întâlnită printre inginerii sociali: „Noi am fost… puţin spus imorali, chiar criminali. Ca exemple de imoralitate putem menţiona refuzul nostru de a informa soţia că soţul ei are … o boală venerică activă, şi refuzul de a le spune părinţilor că copilul lor prezintă manifestări sexual deviante importante. Un exemplu de act criminal este refuzul nostru de a coopera cu autorităţile pentru prinderea unui pedofil pe care l-am intervievat şi care era căutat pentru viol şi ucidere a unui copil.”

 

Conform declaraţiilor din acea vreme,raportul Kinsey a „şocat” şi a „năucit” naţiunea în 1948.Motivul era simplu:americanii ştiau că informaţia pe care a furnizat-o raportul Kinsey nu se potrivea cu propria percepţie asupra moralei şi comportamentului sexual. Statisticile lui Kinsey erau greşite şi greşite au rămas. Kinsey a creat o discontinuitate în moralitatea americană, pînă la punctul în care aproape orice act sexual a devenit în prezent acceptabil. Schimbarea soţiei, divorţul imediat, schimbarea partenerilor (swinging), ilustrarea actelor sexuale în mass- media, homosexualitatea şi sado-masochismul sînt promovate ca fiind normale. La fel ca majoritatea acţiunilor întreprinse de inginerii sociali, există mai multe motive pentru aceasta:

 

– Unul din ele estecrearea unei societăţi aşa-zise „a simţurilor””, suprasaturată de sex, droguri, TV (forma modernă de „pîine şi circ”, astfel încît manipulatorii nu întîmpină nicio împotrivire din partea unui electorat degradat).

 

– Un alt motiv este separarea actului sexual de procreare, astfel făcînd mai uşoară instituirea sterilizării şi contracepţiei, inclusiv avortul, la nivelul „maselor”.

 

– Un alt scop estedistrugerea familiei ca nucleu al societăţii, deschizînd astfel uşa unei mai mari posibilităţi de intervenţie socială şi manipulare. Deşi este periculos să arătăm aceasta în zilele noastre, cînd în numele „eliberării sexuale”, orice lesbiană poate avea propriul său show de televiziune, forţele care au dat naştere orientării fasciste spre Noua Ordine Mondială şi spre eugenie sînt în primul val al asaltului pentru distrugerea valorilor tradiţionale din domeniul sexualităţii. Această abordare a fost exemplificată de nazişti, pentru care, conform lui Pearl Buck, „Iubirea era de modă veche, sexul fiind modern. În cadrul propagandei lor, naziştii au restaurat astfel «dreptul la dragoste» în propaganda lor.”

 

Material pregătit pentru tipar de Vlad LOGHIN

 

Postat de: Iurie G

 

https://moldova-suverana.md/article/dezvluiri-ocante_3073

 

///////////////////////////////////////////

 

Arta subtilă a “Propagandei”

 

 

În 1622, Papa Grigorie al XV – lea  ,  îngrijorat de răspândirea protestantismului în Europa și în lume, a propus Curiei Romane înființarea Congregației pentru Răspândirea Credinței (Congregatio de Propaganda Fide) cu scopul de a supraveghea și facilita activitatea misionarilor din Lumea Nouă și nu numai, consemnează jurnalista clujeană Magdalena VAIDA într-un articol publicat de https://gandeste.org/despre-arta-subtila-a-propagandei

 

 

Totodată, misiunea congregației era de a restaura catolicismul printre „oile care rătăcesc nefericite prin lume” – în țările protestante și ortodoxe – și convertirea celor care practicau religii necreștine.

 

Un pas considerat necesar în Contrareforma inițiată de Papa Pius al IV-lea în 1560 (în timpul Conciliului Tridentin).

 

Cuvântul propaganda va intra în vocabularul uzual menținându-și sensul imprimat de catolicism până în secolul XIX.

 

Propaganda își are începuturile în istoria antică și precede creștinismul, nașterea propagandei fiind aproape simultană cu organizarea puterii. Dar, ca modalitate culturală, cu scop practic, propaganda aparține secolului XX, „epoca în care preluarea puterii, rămânerea la putere și exercitarea puterii nu mai pot fi concepute în absența influențării conștiente a maselor” – subliniază Michel-Louis Rouquette în Despre cunoașterea maselor (Editura Polirom, 2002).

 

Odată cu Primul Război Mondial, termenul a primit treptat o conotație negativă, cu referire la răspândirea deliberată a unor informații, zvonuri, idei etc. cu scopul de a dăuna unor grupuri, mișcări, credințe, instituții sau guverne.

 

Propaganda Aliaților în timpul Primului Război Mondial, iar mai târziu, propaganda nazistă și propaganda comunistă au contribuit din plin la această discreditare.

 

G.S. Jowett și V. O’Donnell în Propaganda and Persuasion (Sage, 1992), definesc propaganda ca „acțiune deliberată și sistematică de modelare a percepțiilor, de manipulare a cognițiilor și de dirijare a comportamentului în vederea obținerii unui răspuns care să satisfacă scopul propagandistului”.

 

Propaganda înseamnă deci, o diseminare organizată a unei doctrine, ideologii sau idei, reprezentând o valoare pentru vorbitor, de la „vorbitorii” din Hyde Park, până la politicianul aflat în campanie electorală. Cuvântul cheie al definiției rămâne sistematic, deoarece, simpla expunere a unei idei, doctrine sau ideologii nu înseamnă propagandă.

 

E nevoie ca acestea să fie răspândite printr-un sistem de comunicare care să le asigure un suport viabil, pe o perioadă de timp suficient de mare pentru a face ca publicul țintă să adopte un nou fel de a gândi. Propaganda cunoaște, în mod firesc, un proces psihologic și unul sociologic, între ele plasându-se „comunicarea de masă” care interferează cu elementele de psihosociologie.

 

 

Edward L. Bernays, cunoscut ca „părinte al relațiilor publice” și în egală măsură „părinte al propagandei ca psihologie aplicată” admitea că deși manipularea nu este propagandă, propaganda este manipulare. Ambele se folosesc de concepte ca: influență, putere, intenționalitate, comunicare, îndoctrinare, persuasiune, schimbare, atitudine, comportament, așa cum sunt tratate de psihologie, sociologie și științele comunicării. Constituind o analiză fascinantă asupra modului cum guvernul și corporațiile ne dirijează gândurile și acțiunile, cartea lui Bernays, Propaganda rezumă viziunea scrutătoare a autorului despre înregimentarea gândirii colective. Publicată inițial în 1928, acestă carte este un manual despre manipularea în masă și oferă o examinare detaliată a modului cum discursul și opinia publică sunt modelate și controlate în domeniul afacerilor, al politicii, al artei, al educației și științei.

 

Septimiu Chelcea atenționează însă că Bernays „folosește în Propaganda termenul de manipulare cu sensul de influențare, de schimbare, nu cu sensul din psihologia socială contemporană sau cu sensul figurat: mașinațiune, înșelătorie.”

 

Cu toate acestea, fiecare experimentează o uniformizare a opiniilor, în vederea atingerii unui scop, încât granițele dintre manipulare, propagandă, publicitate și relații publice devin extrem de fragile și permeabile, fiind de cele mai multe ori încălcate sau ignorate. Inclusiv atunci când se vorbește despre o „propagandă albă” (white propaganda) sau deschisă, care nu-și ascunde obiectivele și sursa.

 

Astfel, percepția publică privind propaganda se apropie mai mult de definiția dată de istoricul militar Călin Hentea: „Propaganda constă în acțiuni de comunicare persuasivă, planificate, susținute de un sponsor, având drept scop final influențarea și chiar modificarea atitudinilor și comportamentelor unei audiențe țintă selectate, pentru satisfacerea unor interese politice ale sponsorului, folosind informații și argumente false, parțial adevărate, denaturate și exclusive, alături de cele adevărate și însoțite de diverse forme de constrângere și cenzură.”(Propaganda în război. O istorie universală – Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, 2014)

 

Pentru Bernays, „manipularea conștientă și inteligentă a cutumelor și opiniilor maselor este un element important într-o societate democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil, care deține puterea dominantă în țara noastră (este vorba despre SUA, n.a.).

 

Suntem conduși, iar mințile ne sunt modelate, gusturile formate, ideile sugerate în mare măsură de către oameni despre care nu am auzit niciodată. Acesta este rezultatul logic al modului în care societatea noastră democratică este organizată. Marea masă a oamenilor trebuie să coopereze în acest mod pentru a putea alcătui împreună o societate care funcționează eficient”. Pe scurt, în viziunea lui Bernays, rolul propagandei este să instaureze ordinea în haos.

 

Evident, stăpânii invizibili „guvernează în virtutea calității lor de conducători, a abilității de a furniza idei folositoare și a pozițiilor cheie pe care le dețin în structurile societății.” Și, adaugă Bernays: „Indiferent ce atitudine am alege să adoptăm față de ei, realitatea este că aproape în fiecare sferă a vieții noastre cotidiene, fie că ne referim la sfera politică sau a afacerilor, la conduita noastră socială sau la concepțiile noastre morale, suntem dominați de un număr relativ restrâns de persoane, o parte infimă (…), care înțeleg procesele mentale și tiparele sociale specifice maselor. Ei sunt cei care mânuiesc sforile prin care controlează conștiința colectivă, ei stăpânesc forțele sociale și concep noi metode prin care să supună și să conducă lumea.”

 

Există deci o tehnică a propagandei care trebuie cunoscută pentru atingerea scopului fixat, iar această tehnică nu se poate dobândi fără cercetarea întregului proces psihic și social ce stă la baza determinării acțiunii maselor, într-un sens sau altul. Rezultă că, nu orice propagandă este bună, adică nu orice propagandă își atinge efectul pe care îl urmărește, ci numai cea bazată pe o temeinică cunoaștere a naturii umane și a psihologiei maselor.

 

Pentru a-și ilustra ideea, Bernays ne oferă un exemplu (dintre multe altele), extrem de simplu și de pertinent: „În teorie, fiecare om cumpără mărfurile cele mai bune și ieftine de pe piață. În practică, dacă fiecare om ar înceta să se mai preocupe de preț și ar testa, înainte de a cumpăra produsele, concentrația chimică din zecile de săpunuri, materiale textile sau sortimente de pâine oferite spre vânzare, activitatea economică s-ar bloca fără speranță. Pentru a evita crearea acestei confuzii, societatea acceptă ca alegerile să-i fie limitate la idei și produse care îi sunt aduse în atenție prin intermediul tuturor genurilor de propagandă. Prin urmare, se desfășoară un permanent efort de proporții pentru a direcționa interesul public către anumite politici, mărfuri sau idei.”

 

În mod paradoxal, Bernays, care credea sincer în democrație și în codul etic al propagandistului (renunță să lucreze la companiile producătoare de tutun după ce se demonstrează efectele nocive ale fumatului asupra sănătății), se va arăta totuși ostil față de presă, față de jurnalismul de investigație „care va întuneca mereu imaginea luminoasă pe care este angajat să o creeze prin propagandă.

 

Faptul că această imagine poate fi falsă sau incompletă este un aspect care nu apare menționat în Propaganda” scrie Mark Crispin Miller în prefața ediției din 2004 a cărții. Ceea ce este explicabil în opinia lui Miller care, referindu-se la influența companiilor de tutun „pentru a menține majoritatea oamenilor într-o inconștiență fericită cu privire la ceea ce inhalează” au beneficiat de „calitățile excepționale de propagandist ale lui Bernays”. În fond, notează Miller, „jurnalistul care face investigații este dușmanul de moarte al propagandistului, de vreme ce primul servește interesul public, iar ultimul tinde să acționeze împotriva lui”.

 

În acest sens, Miller relatează cum, după încheierea Primului Război Mondial, „a ieșit la iveală gradual modul stupefiant cum statele aliate au înșelat sistematic și ingenios oamenii a două mari democrații: Marea Britanie și, în special, SUA. Odată ce entuziasmul cauzat de victorie s-a atenuat, iar trupele s-au întors acasă (altele nu s-au mai întors deloc), cu oameni desfigurați sau invalizi, iar motivele declanșării războiului erau mai puțin clare decât păruseră înainte, detaliile detestabile ale campaniei de propagandă împotriva hunilor au început să circule în întreaga țară revărsate dintr-un șuvoi de amintiri, jurnale publicate, discuțiile de după cină și relatări istorice.”

 

După articolele apărute în New Republic, adevărul demoralizant cu privire la propaganda din timpul războiului a constituit subiectul mai multor investigații publicate de Saturday Evening Post, scrie Miller și „în întreaga presă, propaganda ajunsese să fie, în general, considerată o activitate condamnabilă, o forță nocivă desfășurată asupra culturii americane, nu de către prusaci și/sau comuniști, ci, mai grav, de către propagandiștii americani.”

 

Publicul afla cu acest prilej că „interese variate ale SUA complotaseră pentru a-i implica pe americani într-un masacru nejustificat peste ocean: interese economice probritanice (House of Morgan), producători de arme și grupuri antistângiste, precum și toți acei agenți de propagandă tot mai răspândiți cooptați să lucreze în serviciul guvernului.”

 

De notat că în timpul Primului Război Mondial, Bernays a făcut parte din Comitetul pentru Informații Publice al SUA, o puternică mașinărie de propagandă care susținea ideea că războiul este un mijloc necesar pentru a face lumea sigură pentru democrație. „Strategiile de marketing ale tuturor războaielor ulterioare s-au bazat pe modelul inițiat de Comitetul pentru Informații Publice.” Indiferent de criticile de care a avut parte, mai ales în anii ‘30, Miller admite că propagandistul Bernays nu a pierdut jocul: „El a scris pentru cei care înțelegeau valoarea acestei meserii și își puteau permite să recurgă la serviciile lui”.

 

Trecând de la psihologia relațiilor publice în afaceri, la politică, pentru Bernays acel permanent efort de proporții pentru a direcționa interesul public este valabil și în cazul politicienilor, nu doar al corporațiilor. Chiar dacă face distincție între publicitate și propagandă, în sensul că publicitatea influențează vânzarea unui anumit produs sau serviciu, lui Bernays i se pare de neînțeles „de ce politicienii nu se folosesc de tehnicile pe care le-au dezvoltat marile companii.” Sigur, vremurile s-au schimbat, și nu poți să nu remarci cât de multe din recomandările lui Bernays, din capitolul Propaganda și politica, sunt puse astăzi în aplicare, cu succes.

 

Autorul Propagandei consideră că „nu este necesar ca politicianul să se supună prejudecăților publicului, atâta timp cât poate învăța cum să modeleze mintea alegătorilor în conformitate cu propriile sale idei privind bunăstarea publică și serviciile publice.

 

Cel mai important lucru pe care trebuie să îl știe omul de stat din vremurile noastre nu este atât de mult modul cum să mulțumească publicul, cât modalitățile prin care îl poate influența. În teorie, publicul poate fi educat prin intermediul unor manifeste bine elaborate care să explice limpede aspectele complicate ale unor chestiuni de interes public.

 

În realitate, această acțiune nu poate avea efect decât prin studierea minții publicului, de ale cărei caracteristici trebuie ținut cont”. Iar „canalele prin care o campanie politică poate ajunge la public sunt numeroase și bine delimitate. Toate canalele care prezintă imagini sau cuvinte, sunete inteligibile, pot fi utilizate într-un fel sau altul” și tot ce este esențial pentru înregimentarea gândirii colective sunt analizate și exemplificate în capitolele dedicate științei, educației, artei, femeilor, noilor propagandiști și mecanismelor propagandei.

 

Propaganda lui Bernays este o carte fascinantă pe care o parcurgi pe nerăsuflate. Dar, inevitabil, o raportezi la prezent. Sau la viitor. Un posibil viitor care poate fi distopic cum este descris de Zamiatin, Orwell, Huxley și alții. Ce altceva poate sugera un „guvern invizibil” decât o societate ca cea existentă în Călcâiul de fier a lui Jack London, în care statul consideră că liberul arbitru este sursa nefericirii oamenilor, așa că, viețile tuturor cetățenilor trebuie controlate cu precizie matematică folosind sistemul eficienței industriale creat de Taylor, părintele managementului științific.

 

Așa cum nu poți să nu te gândești la 1984, la Ministerul Adevărului responsabil cu propaganda, respectiv, cu falsificarea continuă a trecutului și difuzarea falsului în rândurile membrilor Partidului și proletariatului, prin presă, cărți și filme. Sau la dublugânditul pe care unii dintre noi l-am experimentat deja în raport cu „partidul unic”, și care s-a impus prin propagandă și poliție politică. Sau la sintagma: Războiul este pace!

 

În fine, nu pot să nu mă întreb ce recomandări ar fi făcut sau cum și-ar fi scris Bernays cartea azi, în epoca internetului și a manipulării sofisticate de care se folosesc atât dictaturile cât și guvernele democratice ale lumii? Un posibil răspuns am găsit la Călin Hentea:

 

„Fără a avea pretenția de a explica marile evenimente ale ultimelor două secole doar prin prisma propagandei, căreia i-ar fi atribuit astfel un rol predominant, credem că o lectură a istoriei din această perspectivă este nu doar incitantă, dar și necesară. Necesară fie doar pentru a ne pregăti să citim și să privim mai limpede conflictele din actualitatea imediată, care nu știm cum vor fi prezentate mâine, atunci când ele vor fi istorie”. Iar faptul că „propaganda îi captivează cu ușurință chiar pe cei care o detestă cel mai tare, e un paradox pe care Bernays l-a înțeles deplin.

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/un-guvern-invizibil/

 

/////////////////////////////////////////

Umanitatea se află la marginea abisului (1)

 

DE DANA DOBRE

Scriitoarea engleză Mary Shelley și-a terminat faimosul roman SF – FRANKENSTEIN – în 1817, cu peste 200 de ani în urmă. Ea „povestește despre Victor Frankenstein, un tânăr om de știință care creează într-un experiment științific o creatură grotescă, dotată cu sentimente”. Cartea ei profetică a fost publicată pentru prima dată în 1818.

 

Două secole mai târziu, în 2018, puțină lume realizează că civilizația actuală se află în pragul abisului științifico-tehnologic, atât la propriu cât și la figurat.

 

Cum așa?

 

Cercetarea științifică în domeniul Inteligenței Artificiale (IA) cât și a tehnologiei aplicate în domeniul roboticii colaborează într-un mod care indică faptul ca se lucrează intens la un proiect cel puțin interesant.

 

Scopul principal al acestei colaborări fără precedent este de a găsi proverbiala „fântână a tinereții și a vieții fără de moarte”. Elitele de la putere care conduc de facto planeta Pământ, caută cu adevărat viața veșnică. Ele cred sincer că nemurirea omului poate fi atinsă. În acest fel, ei intenționează să se transforme în dumnezei;

 

Singularitatea tehnologică

Actuala paradigmă științifico-tehnologică – IA / robotică – poate fi cel mai bine descrisă ca o navă spațială din „Star Wars”, care accelerează spre „singularitatea tehnologică”. Dar ce este „singularitatea tehnologică”?

 

„Singularitatea tehnologică (sau pur și simplu, singularitatea) este o teorie potrivit căreia invenția superinteligenței artificiale va declanșa brusc o creștere tehnologică atât de spectaculoasă, care va duce la schimbări nemaivăzute în ceea ce privește civilizația umană. Conform acestei ipoteze, un agent inteligent (de ex. un computer dotat cu inteligența artificială) va intra într-o „reacție de răscolire” a ciclurilor de auto-îmbunătățire, ducând în cele din urmă la o explozie de inteligență. Va rezulta astfel o superinteligență puternică care, din punct de vedere calitativ, ar depăși cu mult toată inteligența umană.

 

Pentru cei neinițiați, este esențial să explicăm următoarele puncte cheie

 

Cercetările științifice și tehnologice actuale privind perfecționarea IA (în special superinteligența autonomă) au loc aproape complet în secret, cu excepția câtorva informații generale care au fost bine ambalate pentru consumul public. Departe de ochii lumii, acești oameni de știință și teoreticieni care lucrează la proiect, știu că în prezent sunt implicați într-o cursă fără întoarcere.

 

.

1. Elitele puterii mondiale, prin intermediul „revoluției științifico-tehnologice”, urmăresc agresiv un obiectiv specific: atingerea nemuririi umane. Inteligența artificială, robotica, ingineria genetica, biotehnologia, criogenia, au cunoscut progrese considerabile în ultimele decenii, în vederea realizării acestui obiectiv. Misiunea lor esențială este să fie creată o entitate biologica (android) care poate trăi (teoretic) veșnic. Însă intenția reală este aceea de a „dota” această ființă artificială superinteligentă și nemuritoare cu conștiință umană.

 

În acest fel, elitele puterii cred că pot atinge nemurirea omenească, chiar daca vor s-o obțină într-un mod diferit de nemurirea divină. Căutarea lor secretă pentru a atinge viața veșnică – în corpul uman – prin știință și tehnologie, în loc de spiritualitate, este ceea ce a stimulat formarea Illuminati-lor. Acești autoproclamați „cei iluminați” au ales în mod deliberat calea strâmbă, aflată în contradicție cu Creatorul.

 

În acest sens, o mare parte din fondurile alocate diferitelor proiecte de cercetare științifică de la universități recunoscute, laboratoare guvernamentale, departamente corporative de cercetare și dezvoltare, fundații private și alte instituții participante sunt de fapt direcționate către fabricarea unui organism transuman care „nu va muri niciodată”.

 

.

Cea mai evidentă problemă legată de acest proiect, este că actuala civilizație nu va mai fi niciodată la fel în cazul atingerii fie și parțiale a acestui obiectiv.

 

Cu toate acestea, perspectiva creării unei rase superinteligente de androizi este considerată o mare reușită pentru acei oameni care se ocupă de realizarea acestei agende nesăbuite. Se pare că ei nu au luat în considerare probabilitatea ca aceste entități super-bionice (Frankenstein) să ajungă să conducă planeta, înainte de a prelua sistemul solar. Apoi, probabil, următorul pas va fi galaxia Calea Lactee cu intenția de a cuceri întregul Univers.

 

2. Mulți critici ai dezvoltării IA neîngrădite susțin că majoritatea omenirii ar „cădea în sclavie” și, în multe cazuri, oamenii ar deveni „animalele de companie” ale noii rase super-bionice.

 

.

Așa cum adevăratul Creator a creat ființa umană după propriul său chip și asemănare, tot așa și elitele puterii pământești intenționează să-și fabrice în chip asemănător „Frankenstein-ul”. Tocmai de aceea rasa super-inteligentă a cyborgilor va dori în cele din urmă să preia lumea și poate întregul Univers.

 

Clasa științifico-tehnologică urmează doar ordinele acelor elite bogate care și-au câștigat puterea și bogățiile prin milenii de războaie de cucerire și acumulare de bogății.

 

Prin urmare, este destul de previzibil ca „descendenții” creați să atingă nemurirea, să fie dotați cu o mentalitate asemănătoare de război, cucerire și acumulare de bogății. Pentru că „așchia nu sare departe de copac”.

 

Această mentalitate periculoasă, marcată de aroganță supremă și ignoranță, a pătruns în fiecare colț al științei și al tehnologiei contemporane. Fiecare ramură a domeniilor științifice și tehnologice care urmăresc atingerea nemuririi omului a trecut dincolo de granița normalului.

 

.

În acest fel, comunitatea științifică mondială a depășit în mod periculos normele de etică medicală și morală. Mulți dintre oamenii de știință implicați în proiecte, continuă aceste căi periculoase numai pentru că sunt convinși că acolo sunt „adevăratele provocări”.

 

Foarte puțini dintre ei încearcă să-și pună întrebarea: Este sigur sau drept să se întreprindă o astfel de acțiune care implică riscuri multiple cu consecințe neprevăzute și / sau neintenționate?

 

Adevărata problemă este că cei care sunt angrenați în himera lor numită „atingerea nemuririi umane” sunt atât de orbiți de hybris-ul lor încât nu vor vedea prăpastia decât atunci când vor cădea în ea.

 

Actuala alianță a elitelor științifice și tehnologice, politice și militare, oculte și religioase a pus întreaga omenire în pericol. Prin urmare, dacă nu va fi lansat în curând un apel de avertizare către națiunile lumii și oamenii de pretutindeni pentru a-i conștientiza de ceea ce se întâmplă cu adevărat, ne vom afla într-un mare pericol.

 

https://danadobre.ro/singularitatea-tehnologica-umanitatea-se-afla-la-marginea-abisului-1/

 

/////////////////////////////////////////

 

Conducătorii din umbră și Noua Ordine Mondială (1)

Conducătorii din umbră și Noua Ordine Mondială

 

Conducătorii lumii încearcă, în mod subtil, să convingă întreaga umanitate că singura soluție pentru stabilitatea […]

 

Război la nivelul minții: Covid și Noua Ordine

Mondială…………………………………………………………………..

 

https://danadobre.ro/tag/noua-ordine-mondiala/

 

////////////////////////////////////

 

Manipularea minții: Edward Bernays și relațiile publice

DE DANA DOBRE

 

„Cel mai interesant om din lume”, „Întindeți mâna și atingeți pe cineva”, „Îți lingi degetele bine”. Astfel de sloganuri publicitare au devenit elemente ale culturii americane și, în fiecare an, milioane de oameni urmăresc Super Bowl atât pentru reclame, cât și pentru fotbal.

 

Nimeni nu merită credit mai mult pentru ascensiunea publicității în viața americană, decât un om despre care majoritatea dintre noi nu au auzit niciodată: Edward Bernays

 

L-am întâlnit pentru prima dată pe Bernays printr-un articol pe care îl scriam despre propagandă și a devenit repede clar că el era unul dintre cei mai importanți vânzători de idei din secolul al XX-lea. Faptul că a trecut un sfert de veac de la moartea sa, ne oferă o oportunitate potrivită de a reexamina moștenirea lăsată.

 

Bernays a fost pionier în relațiile publice

Adesea denumit „tatăl relațiilor publice”, Bernays a publicat în 1928 lucrarea sa fundamentală – Propaganda – în care susținea că relațiile publice nu sunt un truc ci o necesitate:

 

Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor și opiniilor maselor, este un element important în societatea democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil care este adevărata putere de conducere a țării noastre. Suntem guvernați, mintea noastră este modelată, gusturile noastre formate și ideile noastre sugerate, în mare parte de oameni despre care nu am auzit niciodată … Ei sunt cei care trag firele, care controlează mintea publică.

 

Bernays a fost sincer în credințele sale. S-a născut în Austria în 1891, anul în care Sigmund Freud a publicat una dintre primele sale lucrări. Bernays a fost nepotul lui Freud. Mama sa Anna, era sora lui Freud, iar tatăl său, Ely Bernays, era fratele soției lui Freud, Martha.

 

După nașterea sa, familia Bernays s-a mutat la New York, iar Bernays a absolvit ulterior Universitatea Cornell cu o diplomă în agricultură.

 

Dar, în loc de agricultură, a ales o carieră în jurnalism, ajutând în cele din urmă Administrația Woodrow Wilson să promoveze ideea că eforturile SUA din Primul Război Mondial au fost destinate să aducă democrația în Europa.

 

Bernays remarcă „propaganda”

După ce a văzut cât de eficientă poate fi propaganda în timpul războiului, Bernays s-a întrebat dacă ea ar putea fi la fel de utilă în timp de pace.

 

Însă propaganda a dobândit o conotație oarecum peiorativă (care a fost amplificată și mai mult în timpul celui de-al doilea război mondial), așa că Bernays a promovat termenul de „relații publice”.

 

Pornind de la cunoștințele unchiului său Sigmund Freud a dezvoltat o abordare pe care a numit-o „ingineria consimțământului”. El a oferit liderilor mijloacele de a „controla și înregimenta masele conform voinței noastre, fără ca aceștia să conștientizeze asta”. Pentru a face acest lucru, este necesar să apelăm nu la partea rațională a minții, ci la inconștient.

 

 

 

Bernays avea o listă impresionantă de clienți, de la producători precum General Electric, Procter & Gamble și American Tobacco Company, până la mass-media (CBS) și chiar politicieni (Calvin Coolidge).

 

Pentru a contracara imaginea rigidă a președintelui Coolidge, Bernays a organizat „mic dejun cu clătite” și concerte (cu Al Jolson și alți interpreți de pe Broadway), la Casa Albă. Cu ajutorul lui Bernays, Coolidge a câștigat alegerile din 1924.

 

Campanii publicitare

Campaniile publicitare ale lui Bernays au fost chestii de legendă. Pentru a depăși „rezistența la vânzări” la fumatul de țigări în rândul femeilor, Bernays a organizat o demonstrație la parada de Paști din 1929, aducând tinere femei la modă ca să etaleze „torțele libertății”.

 

A promovat Lucky Strikes, convingând femeile că nuanța verde pădure a pachetului de țigări (foto) era printre cele mai la modă dintre culori. Succesul acestui efort s-a manifestat prin nenumărate vitrine și prezentări de modă.

 

În anii 1930, a promovat țigările ca fiind calmante pentru gât, cât și ca mijloc de slăbire. Dar acasă, Bernays încerca să-și convingă soția să renunțe la fumat. Când găsea un pachet de țigări în casă, el le rupea și le arunca în toaletă. În timp ce promova țigările ca fiind liniștitoare și ajutau la slăbit, Bernays era în temă cu studiile care legau fumatul de cancer.

 

Bernays a folosit aceleași tehnici la copii. Pentru a convinge copiii că scăldatul ar putea fi distractiv, el a sponsorizat concursuri de sculptură în săpun și concursuri plutitoare. Acestea au fost concepute pentru a demonstra că barele de fildeș erau mai puternice decât produsele concurente.

 

Ideile lui Bernays s-au vândut mult mai mult decât țigările și cupele Dixie (pahare de unică folosință)

Chiar dacă Bernays a văzut puterea propagandei în timpul războiului și a folosit-o pentru a vinde produse în timpul păcii, el nu și-ar fi putut imagina că scrierile sale despre relațiile publice vor deveni un instrument al celui de-al Treilea Reich.

 

În anii 1920, Joseph Goebbels a devenit un pasionat admirator al lui Bernays și al scrierilor sale (în ciuda faptului că Bernays era evreu). Când Goebbels a devenit ministru al propagandei pentru al treilea Reich, el a încercat să exploateze ideile lui Bernays în cea mai mare măsură posibilă. De exemplu, el a creat un „cult al Fuhrer-ului” în jurul lui Adolph Hitler.

 

Bernays a aflat abia în 1933 că naziștii foloseau opera sa, de la un corespondent străin pentru Hearst Communications. Mai târziu, în 1965, el a povestit în autobiografia sa:

 

Îmi foloseau cărțile ca bază pentru o campanie distructivă împotriva evreilor din Germania. Acest lucru m-a șocat, dar știam că orice activitate umană poate fi utilizată în scopuri sociale sau utilizată în mod abuziv pentru cele antisociale.

 

Ceea ce oferă scrierile lui Bernays nu este un principiu sau o tradiție prin care să se evalueze adecvarea propagandei, ci pur și simplu un mijloc de modelare a opiniei publice (în orice scop), indiferent dacă este benefic sau nu ființelor umane.

 

Tehnici de manipulare a oamenilor

Această observație l-a determinat pe judecătorul de la Curtea Supremă, Felix Frankfurter, să-l avertizeze pe președintele Franklin Roosevelt să nu-l includă în operațiunile propagandistice ale celui de-al doilea război mondial. Judecătorul l-a descris pe el și pe colegii săi drept „otrăvitori profesioniști ai minții, exploatatori ai prostiei, fanatismului și interesului propriu .”

 

Astăzi am putea numi ceea ce Bernays a inițiat drept o formă de branding, dar în esență reprezintă puțin mai mult decât un set deosebit de nebunesc de tehnici de manipulare a oamenilor.

 

În mare parte, scopul său principal, este acela de a face bani. Convingându-i pe oameni că vor ceva de care nu au nevoie, Bernays a reușit să transforme oamenii în consumatori care își folosesc puterea de cumpărare pentru a accede spre fericire.

 

Fără standarde morale însă, o astfel de transformare promovează o viziune dominatoare și în cele din urmă cinică, asupra naturii umane și a posibilităților umane.

https://danadobre.ro/manipularea-mintii-edward-bernays-si-relatiile-publice/

Autor: Richard Gunderman

 

Traducere și adaptare după theconversation.com

 

/////////////////////////////////////

 

Cum spiona CIA în anii ’50 închisorile românești în care se aflau deținuți politici. Informările, scrise cu cerneală invizibilă

 

Spionii CIA erau foarte prezenți în România anilor ’50, ani în care regimul comunist era preocupat de reprimarea propriilor cetăţeni care încă se mai opuneau regimului totalitar instaurat la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.Americanii colectau asiduu informaţii detaliate despre trupele staţionate în toate oraşele României, despre transportul de muniţie care traversa gările, despre fabricile de armament, despre zăcămintele de minereuri şi gaze şi, nu în ultimul rând, despre condiţiile de detenţie din închisori şi despre dizidenţii care erau încarceraţi acolo. Traficul de informaţii se desfăşura prin reţele bine puse la punct şi utilizând cerneala invizibilă.De asemenea, în loc de imagini din satelit, agenţii CIA şi informatorii lor desenau cu aproximaţie poziţionarea trupelor din unităţile militare sau amplasarea fabricilor de armament. Toate acestea apar în documente desecretizate și făcute publice de agenția de spionaj a SUA. CIA acorda atenţie sporită deţinuţilor care au aparţinut unor organizaţii, cum ar fi Garda de Fier sau alte organizaţii de tineret din perioada anterioară comunismului.„Printre prizonierii politici internaţi la Aiud se află câţiva membri ai organizaţiei Garda de Fier, care nu mai există. În fruntea listei se află Nicolae Petraşcu, fostul secretar general al Gărzii de Fier. În primii ani de după Al Doilea Război Mondial, Petraşcu a colaborat intens cu guvernul comunist al ţării sale. Chiar şi acum, din închisoare, încearcă încă să colaboreze. De mai multe ori a întrebat conducerea închisorii dacă ar putea organiza cursuri de reeducare în ceea ce priveşte opiniile politice ale deţinuţilor. Este interesat ca la curs să participe doar foşti membri ai Gărzii de Fier, acum deţinuţi, care ar putea fi interesaţi să se alăture Partidului Comunist“, se preciza într-o notă transmisă către centrala CIA.AdsCondiții inumane în celuleAlege pachetul pentru afacerea ta GeniusIMM de la UniCredit Bank si poti avea un cashback de 500 de Lei, care acopera costul pachetului timp de un an. Afla mai multe AICI!O notă cenzurată referitoare la un prizonier al cărui nume a rămas protejat, arată condiţiile în care era încarcerat acesta. „Podeaua era acoperită cu nisip şi era un miros neplăcut. Era dus la toaletă de două ori pe zi, dar aceasta era insuficient. Celula nu era curăţată niciodată. Erau şobolani mari în celulă şi el a fost infestat cu păduchi. Unul dintre pachetele de la prizonierii politici din fericire a inclus pudră DDT care l-a ajutat pentru o vreme. În orice caz, precum o celulă obişnuită, nu avea paturi suprapuse şi din moment ce închisoarea nu oferea niciodată pături, cele mai multe dintre celule erau foarte aglomerate. O celulă era de cinci pe cinci metri și conţinea 10 oameni. Cu excepţia unui spion al poliţiei, nimeni nu l-a vizitat niciodată în celula întunecoasă“.AdsÎntr-o altă notă sunt amintite cele două tipuri de arest: regim sever şi regim simplu. Regimul sever consta în alternarea meselor zilnice cu diete bazate doar pe pâine şi apă.„Înainte, doar criminalii erau internaţi în închisoarea de la Aiud, dar acum prizonierii politici sunt, de asemenea, ţinuţi acolo. Sunt 3.000 de deţinuţi politici internaţi în închisoare, mulţi dintre ei nefiind încă judecaţi. Sunt puşi la muncă, unii în interiorul închisorii, alţii în împrejurimi, iar alţii sunt trimişi să ajute la construcţia canalului Dunăre-Marea Neagră. Vorbind în general, toţi prizonierii politici sub 45 de ani, consideraţi sănătoşi sunt forţaţi să muncească. Tipul de muncă pe care îl fac depinde de tipul de sentinţă primit. Cei condamnaţi la mai mult de zece ani sunt trimişi la minele de plumb, cei condamnaţi la mai puţin de zece ani sunt trimişi la Canal, dar majoritatea sunt angajaţi în tot felul de ateliere ale închisorii. Doar criminalii de drept comun au voie să muncească în afara închisorii, la altceva decât la mine sau la Canal“, se susţinea în documentul citat. Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Cum spiona CIA în anii ’50 închisorile românești în care se aflau deținuți politici. Informările, scrise cu cerneală invizibilă

 

 

https://ziare.com/spioni/spioni-cia-romania-detinuti-politici-inchisoare-cerneala-invizibila-1750537

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

Dr. Joseph Mercola – Închisoarea ta invizibilă deja a fost construită

 

DE IRINA BAZON   

 

ARTICOLE RELAȚIONATE

Av. Elena Radu: Cartea de Identitate Electronică = Portofelul Digital = Controlul Total Av. Elena Radu: Cartea de Identitate Electronică = Portofelul Digital = Controlul Total

Marea Britanie este pregătită să treacă la moneda digitală. Lira sterlină va fi înlocuită cu lira digitală   

Un pașaport internațional de vaccinare, o identitate digitală, un sistem de credit social și o monedă digitală a băncii centrale (CBDC) formează un sistem de control digital – închisoarea în care populația va fi închisă pentru totdeauna, scrie Dr. Joseph Mercola, într-o nouă analiză excelentă, publicată pe blogul său.

Mai jos, o oferim cititorilor ActiveNews:

 

Recunoașterea facială este o parte esențială a structurii de control, deoarece va fi „parola” pentru identitatea ta digitală.

 

Până la sfârșitul anului 2022, în lume vor exista 1 miliard de camere de supraveghere care colectează date, toate conectate la Internet și la Inteligența Artificială (IA). De asemenea, camerele și dispozitivele de înregistrare audio din telefoanele mobile, automobile și aparate inteligente colectează și distribuie date.

 

Toate aceste date sunt apoi folosite pentru a acorda fiecărei persoane un scor individual, bazat pe comportamentul, manifestarea și interacțiunea sa cu lumea. În cele din urmă, scorul tău de credit social va dicta ce vei putea sau nu face, ce vei putea sau nu cumpăra și unde poți merge.

 

Inteligența artificială (IA) este o componentă crucială, fără de care sistemul de control nu poate funcționa. Cel mai simplu mod de a te opune acest sistem este să „înfometezi” IA, să nu-i mai dai acces la date, refuzând să folosești tehnologiile care colectează și distribuie datele tale personale.

 

*

 

În videoul de mai jos, Maria Zeee de la ZeeeMedia îl intervievează pe informaticianul Aman Jabbi cu privire la viitorul pașaport internațional pentru vaccinare, identitatea digitală, sistemul de credit social care se construiește în Occident și moneda digitală a băncii centrale (CBDC).

 

Toți acești factori se acumulează acum pentru a face posibil controlul asupra populației globale. După cum a menționat Zeee, această închisoare digitală, care este deja construită în mare parte, va însemna întemnițarea finală a omenirii.

 

Identitatea digitală va fi închisoarea noastră digitală

 

În video, Jabbi face o prezentare care explică închisoarea digitală pe care o creează identitatea digitală – cu alte cuvinte, modul în care identitatea noastră digitală are legătură cu viitorul sistem de credit social și va controla ceea vom putea sau nu să facem în viața noastră de zi cu zi.

 

 

 

 

După cum a menționat Jabbi, camerele de supraveghere cu software de recunoaștere facială au fost deja instalate în întreaga lume. Ele reprezintă o parte esențială a structurii de control, iar această supraveghere va fi legată de identitatea digitală, de sistemul de punctaj de credit social, de urmărirea amprentei de carbon, CBDC și multe altele.

 

Recunoașterea facială ne-a fost vândută ca fiind in instrument excelent care ne asigură confortul și securitatea. Cu recunoașterea facială, nu trebuie să vă amintiți codurile sau parolele și, întrucât nimeni nu are chipul vostru, atunci acest instrument ar trebui să vă păstreze conturile personale mai în siguranță.

 

Însă, ca și în cazul majorității celorlalte tehnologii care ne sunt vândute sub pretextul confortului și al securității, recunoașterea facială constituie, în fond, un instrument de control în masă și o parte esențială a închisorii digitale individuale. După cum a explicat Jabbi, sistemul de control chinezesc se bazează pe recunoașterea facială în combinație cu un sistem de credit social.

 

El descrie sistemul chinezesc de credit social ca fiind un sistem de feedback care răspunde în funcție de comportamentul tău. Ceea ce este un lucru necunoscut de majoritatea occidentalilor, un sistem identic a fost deja pus în aplicare în culise în țările occidentale, doar că nu ne-a fost adus încă la cunoștință acest lucru.

 

Supravegherea ca armă

 

Până la sfârșitul anului 2022, în lume vor exista 1 miliard de camere de supraveghere care colectează date, toate conectate la Internet și la Inteligență Artificială (IA). Statele Unite au, de fapt, cele mai multe camere de supraveghere pe cap de locuitor. China este pe locul doi, iar Marea Britanie, pe locul trei.

 

Pe lângă această colectare de date, camerele și dispozitivele de înregistrare audio din telefoanele mobile, din automobile și aparatele inteligente colectează și distribuie date, chiar și atunci când sunteți acasă.

 

 

Toate aceste date sunt apoi folosite pentru a acorda fiecărei persoane un scor individual bazat pe comportamentul, manifestarea și interacțiunea sa cu lumea. În cele din urmă, acest scor – scorul tău de credit social – va dicta ce putem face sau nu, ce putem cumpăra și unde putem merge.

 

După cum a menționat Jabbi, există și mecanisme de control suplimentare încorporate în hardware-ul unor echipamente deja existente. De exemplu, mulți stâlpi de lumină inteligenți au încorporate stații de încărcare pentru drone, care în viitor vor fi folosite în scopul aplicării legii și supravegherii comportamentale. Vom fi în mare parte supravegheați de IA și de mașini.

 

Acești stâlpi de lumină inteligenți pot fi folosiți și ca arme. Sunt încorporate LED-uri care au puterea de a incapacita. Denumite uneori „Puke Rays” pentru capacitatea lor de a induce greață severă, aceste echipamente LED sunt arme proiectate ca o lanternă care emit o serie de „impulsuri aleatorii de diferite culori” extrem de luminoase, rapide și bine focalizate. Potrivit lui Jabbi, aceste lumini pot induce, de asemenea, leziuni ale creierului, leziuni ale coloanei vertebrale, boli și probabil chiar moartea.

 

Totodată, LED-ul, combinat cu radarul de pe unii stâlpi inteligenți, poate fi utilizat pentru a identifica persoanele care poartă arme și, teoretic, ar putea fi folosit ca armă pentru a elimina în mod selectiv persoanele care poartă arme.

 

Un nou capitol în „Contractul social”

 

Identitatea digitală a fost descrisă de Forumul Economic Mondial (WEF) ca fiind un nou capitol al Contractului social. După cum a menționat Jabbi, problema este că niciunul dintre noi nu și-a dat consimțământul pentru noul Contract social al WEF. Acesta este revizuit de către WEF și aliații săi și impus nouă, fără consimțământul nostru.

 

Marea majoritate a oamenilor nici măcar nu știe ce presupune, de fapt, acest nou Contract social și nici cum le va afecta viața personală de zi cu zi sau capacitatea individuală de luare a deciziilor. Din motive evidente, acest lucru nu a fost niciodată specificat, deoarece, dacă ar fi pe deplin înțeles de toată lumea, practic nimeni de pe pământ nu l-ar accepta. În fond, niciun om cu gândire normală nu poate accepta ca viața lui să fie dictată de altcineva.

 

 

 

Sursa: Forumul Economic Mondial

 

După cum se arată în graficul de mai sus, identitatea noastră digitală va fi necesară pentru a debloca toate aspectele vieții, de la conectarea la Internet până la accesarea serviciilor sociale, călătorii, mâncare, cumpărături și servicii financiare. Dacă scorul tău de credit social este prea scăzut, unul sau mai multe dintre aceste aspecte pot fi dezactivate și indisponibile pentru tine. „Prin urmare, implicit, ești permanent un prizonier”, spune Jabbi.

 

 

Identitatea ta digitală este confirmată prin recunoașterea facială și este legată de scorul tău social, de scorul amprentei de carbon și de CBDC-uri. Pe măsură ce scad scorul tău social și cel legat de amprenta de carbon, scade și capacitatea ta de cumpărare.

 

După cum a menționat Zeee, pașaportul internațional pentru vaccinare propus la întâlnirea G20 din 2022 este, cel puțin în acest moment, pasul-cheie în efortul de a introduce pe toată lumea în sistemul de identificare digitală. Prin urmare, împiedicarea adoptării pașapoartelor de vaccinare este un pas esențial în opoziția față de întregul sistem de închisoare digitală.

 

„Odată ce vom accepta identitatea digitală, acest lucru va însemna sfârșitul pentru umanitate.” (Aman Jabbi)

 

De asemenea, trebuie să respingem pașaportul de vaccinare dacă nu vrem să fim cobai pentru tot restul vieții. Zeee citează documente care menționează că 500 de vaccinuri noi vor fi gata până în 2030, vaccinuri care vor viza cele mai comune boli. Este posibil ca faptul de a avea un statut de vaccinare actualizat să fie una dintre cerințele pentru menținerea unui pașaport valabil, care va servi și ca identitate digitală.

 

Cu alte cuvinte, refuzul vaccinului poate fi folosit pentru a-ți fi anulat sau „blocat” ID-ul tău digital, astfel încât nu vei mai putea face nimic, nu vei mai putea merge nicăieri și nu vei mai putea cumpăra nimic. Întrebarea este: care vor fi acele vaccinuri? Practic, nu veți avea de ales decât să vă conformați, chiar dacă credeți sau știți că un vaccin vă poate vătăma sau ucide, așa cum se întâmplă în cazul vaccinurilor anti-COVID.

 

(Va urma)

 

https://www.activenews.ro/covid-era-covid-si-marea-resetare-the-great-reset/Dr.-Joseph-Mercola-Inchisoarea-ta-invizibila-deja-a-fost-construita-178009

 

///////////////////////////////////////// Arhiepiscopia care nu vede sodomia. Propagandă homosexuală într-un ghid coordonat de preoteasa Daniela Ceredeev, susținută de cadre SuperTeach din Arhiepiscopia Sucevei: „Ești homosexual și ai un iubit despre care nu știe nimeni”

DE ANDREI NICOLAE  

 

 

ARTICOLE RELAȚIONATE

VACCINISTA ZILEI. Laura Știfter, o profesoară de religie care susține sinuciderea, homosexualismul, ecumenismul și USR-ul, este apreciată pe măsură de pagina de propagandă Ro Vaccinare. Se proclamă și colaboratoare a Ziarului Lumina  

SCANDALOS. Falsă dezbatere pe egalitate de gen respectiv propagandă homosexuală în școli. Coaliția pentru Egalitate de Gen a interzis accesul profesorilor, avocaților și jurnaliștilor veniți la București din întreaga țară. AU FOST LĂSAȚI LA UȘĂ SCANDALOS.  

Rețeau Deschisă Soros – Soros Open Network. Așa își numește, pe față, George Soros, organizația. O Rețea globală ale cărei interese în legătură cu statele naționale sunt clare. Soros, oricât de paradoxal ar părea pentru unii, aplică Manualul KGB de distrugere a oricărei țări stă în calea dezideratelor organizației.

 

Căile de atac ale unei națiuni au fost sintetizate de fostul agent KGB Iuri Bezmenov și cuprind 4 puncte: Demoralizare; Destabilizare; Criză; Normalizare. Cea din urmă, faza în care ne aflăm acum, trebuie citită cu ghilimelele de rigoare.

 

Este mult mai ușor să cucerești sau distrugi mințile și sufletele unor oameni decât teritoriul unei națiuni, folosind tehnică militară grea, explică unul dintre marii învățați KGB, reșapați acum pentru „Marea Resetare” a lumii.

După Bezmenov, pentru a se obține rezultatele dorite de cei care urmăresc destabilizarea și apoi „normalizarea”, respectiv controlul total al unei societăți preschimbate, sectoarele țintă asupra cărora se va acționa prin măsuri coordonate, sunt:

 

Religia, apoi Educația, unde se va induce și încuraja indulgența și relativitatea: „Distrage oamenii de la învățarea unor materii constructive, pragmatice, eficiente; în locul fizicii, matematicii, chimiei, predă-le lecții despre istoria conflictelor urbane, hrană naturală, economia familială, sexualitate”.

 

La capitolul Media, măsurile KGB (sau ale oricărui serviciu sau societăți secrete rețelare) urmăresc ca aceasta „să fie monopolizată, manipulată, discreditată, se va concentra pe scandaluri, subiecte minore, false sau care provoacă disensiuni, cum ar fi homosexualitatea mai degrabă decât moralitatea sexuală”.

 

La Cultura: „vor fi creați falși eroi sau modele, în paralel discreditându-se și aruncându-se în derizoriu eroii clasici, tradiționali ai națiunii”.

 

Toate acestea sunt îngemănate, la fel cum Rețeaua Deschisă Soros se întrepătrunde azi cu alte Rețele, la fel de „deschise”. Și ele au ajuns și au intrat, pe căi lăturalnice, chiar în Biserică.

 

Despre una dintre acestea am mai vorbit: Mormonii și Mișcarea New Age au trecut la (re)educarea României printr-o Rețea de Milionari în Euro. SuperTeach sapă Biserica Ortodoxă Română de la Sihăstria Putnei. SCRISOARE DESCHISĂ a societății civile românești către SFÂNTUL SINOD al BOR

 

Două duzini de organizații reprezentative ale societății civile românești au solicitat un răspuns, care nu a venit nici azi.

 

Din câte se vede, din lipsa unei acțiuni concrete, povestea se repetă, cu accente din ce în ce mai clare, spre propaganda homosexuală din mediul școlar, care se duce la un nivel din ce în ce mai ridicat, după cum reiese și din articolul nostru de ieri SCANDALOS. Falsă dezbatere pe egalitate de gen respectiv propagandă homosexuală în școli. Coaliția pentru Egalitate de Gen a interzis accesul profesorilor, avocaților și jurnaliștilor veniți la București din întreaga țară. AU FOST LĂSAȚI LA UȘĂ

 

Faptașă: Aceeași Arhiepiscopie care a publicat un Comunicat al Mănăstirii Sihăstria Putnei, asumându-și oficial un text scris de o persoană din afara Bisericii, cu înclinații clare spre organizațiile incriminate – SuperTeach, Arbinger, Rețeaua Mormonilor – și care în loc să răspundă acuzelor mai mult le adâncea.

 

Vedeți și Consilierul Diavolului a intrat și în Sihăstria Putnei. Andrei Dincă: Satanistul psihopat al „Marii Resetări”, Yuval Noah Harari, propovăduit la „team-building”-ul Asociației SuperTeach de la Mănăstirea Sihăstria Putnei

 

Cu alte cuvinte, responsabilii de sectoarele Cultural, Media, Educațional care au publicat Comunicatul fără contextul real și fără o revenire cu Scrisoarea societății civile către Arhiepiscopie și Sfântul Sinod și-au asumat inclusiv invocarea în cadrul mănăstiresc a „valorilor” consilierului lui Klaus Schwab, homosexual „căsătorit” Yuval Noah Harari, care spune direct și pe față că „acum, la începutul secolului XXI, pur și simplu nu mai avem nevoie de marea majoritate a populației”. Cine sunt cei care „nu mai avem nevoie” de creația lui Dumnezeu, nu explică consilierul. Poate ne lămurește Sihăstria Putnei.

 

Din lipsa acțiunii, repetăm, acum asistăm la o perpetuare a „erorii” Arhiepiscopiei. Și știm cu toții cui aparține perseverarea în „eroare”.

 

RĂZBOIUL SEXUAL CONTRA COPIILOR NOȘTRI

Iată că, după ce peste 200 de ONG-uri și intelectuali au cerut, printr-o Scrisoare Deschisă, demisia purtătoarei de cuvânt a ISJ Suceava, prof. Daniela Ceredeev, ca urmare a poziției sale cu privire la „Manualul pentru predarea și integrarea la clasă a egalității de gen”, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților a făcut un nou gest neașteptat, publicând fără niciun temei legal, pe pagina proprie, un așa-zis „drept la replică” al preotesei și profesoarei de religie cu nume răsunător, din nou fără să redea materialul la care se făcea „drept la replică”. Practic, o comunicare către credincioși într-o ureche.

 

Dincolo de penibilul situației, remarcăm că purtătoarea de cuvânt a ISJ Suceava nu are nici cea mai mica intenție de a se dezice de conținuturile scandaloase pro-homosexuale și pro-transsexuale promovate în paginile manualului, mulțumindu-se cu argumente de tipul „afirmațiile la adresa mea, și personal și profesional, sunt tendențioase, discriminatorii, neverificate și îmi încalcă dreptul la demnitate, onoare, viață privată și imagine.”

 

După o lungă înșiruire a propriilor merite și distincții, prof. Daniela Ceredeev conchide:„Cred în puterea educației și a valorilor Ortodoxiei așa cum cred în Hristos și în Biserica pe care El ne cheamă să o mărturisim și s-o întărim.”

 

Ar fi bine să fie așa, dar nu știm cum se împacă aceste afirmații cu ghidul „Propuneri non-formale pentru un spirit european de educație incluzivă”, material coordonat de prof. Daniela Ceredeev, cuprinzând elemente de propagandă homosexuală.

 

Lansat cu mare fast pe data de 22 iulie 2019 la Liceul „Vasile Cocea” din Moldovița (partener asociat în cadrul proiectului), pe vremea când prof. Ceredeev ocupa funcția de director cu bube al unității de învățământ, ghidul a încununat cei doi ani (2018 – 2019) de desfășurare a proiectului „TWINS”/GEMENII, propunând „o serie de metode nonformale experimentate în proiecte de incluziune din școli și din mediul asociativ”.

 

Iată ce putem citi la paginile 14 – 15 ale ghidului respectiv – care se deschide cu un citat din Dalai Lama (!?) – , la capitolul „Ziua discrimării zero – Strada discriminării”:

 

„Ai 18 ani si te pregătești să termini școala. Vrei să lucrezi în poliție și ai abilitățile necesare. Acesta a fost visul tău de mic. Toți prietenii tăi au iubite, tu nu; iar lumea consideră asta un lucru ciudat. Pentru tine nu e ciudat. Ești homosexual și ai un iubit despre care nu știe nimeni.” (pag. 14)

 

„Te simți confortabil să vorbești despre orientarea ta sexuală?” (pag. 15)

 

 

 

Nici soțul profesoarei susținute de Arhiepiscopia Sucevei nu este străin de dorințele de sodomie ale copilului inventat de Ghidul doamnei preotese. Căci da, soțul e preot. Și de pe verso-ul paginii de titlu aflăm că chiar el, preotul Dan Ceredeev, soțul purtătoarei de cuvânt a ISJ Suceava și paroh în satul Ciumârna – Vatra Moldoviței, s-a ocupat de formatul și design-ul publicației, implicit de corectură și conținut, toate asezonate în culorile curcubeului acum LGBT, regăsit și în logo-ul organizației Merito, care i-a recompensat soția cum laude.

 

Suntem curioși, totuși, care au fost soluțiile oferite copiilor din proiectul „TWINS” – copii de toate vârstele, inclusiv de școală primară, după cum se vede în fotografiile de propagandă ale proiectului – de către preotul Dan și soția sa, evlavioasa Daniela.

 

Deci ce trebuie să facă un „copil homosexual” (ipostază prezentată din start drept o normalitate) dacă vrea să intre în Poliție după școală? Am rămas într-o dilemă totală! Poate ne lămurește onor Arhiepiscopia Sucevei, într-un nou „drept la replică” într-o ureche.

 

REȚEAUA DIN REȚEA

 

Însă nici atitudinea îngăduitoare față de conținuturile revoltătoare ale Manualului de Gen și nici conținutul pro-LGBT al ghidului implementat la Liceul „Vasile Cocea” din Moldovița nu ne miră, deoarece sursele de finanțare ale proiectelor coordonate de soții Ceredeev vorbesc de la sine.

 

Astfel, Asociația Proiect Pro Europa, al cărei președinte este pr. Dan Ceredeev, a derulat, în perioada 2009 – 2014, proiectul Centrul de Dezvoltare Locală (CDL) Ciumârna, operatorul programului fiind Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC).

 

Ȋn perioada 2006 – 2012, FDSC a primit peste un milion de dolari de la „The Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe” (CEE Trust), organizație condusă de miliardarul american George Soros.

 

Oficial, George Soros a înființat la București, în 1990, fundația care îi purta numele: „Fundația Soros”. Președintele ei, Alin Teodorescu, secondat de Mihai Șora, era și președintele Grupului pentru Dialog Social, locația unde a aterizat George Soros la București, în ianuarie 1990, ținut de mână de Silviu Brucan. Ulterior, numele a fost schimbat: „Fundația pentru o Societate Deschisă” (FSD). A fost printre primele ONG-uri înființate în România. De fapt, era vorba de o adevărata Rețea: „Soros Open Network Romania” (Rețeaua Deschisă Soros din România). În cadrul acestei Rețele funcționează o mare varietate de organizații, asociații, instituții, cluburi etc. Iată doar câteva din aceste ONG-uri din siajul organizației-mamă: „Soros Advising and Placement Center”, „Soros Educational Advising Center” , „Centrul pentru Resurse Juridice”, „Centrul de Parteneriat pentru Egalitate”, „Centrul pentru Dezvoltare Economică”, Fundația „Concept” , „Centrul pentru Drepturile Omului – București”,  „Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH)”, Asociația „Pro Democrația”, „Societatea Academică Română”, Grupul pentru Dialog Social etc., care, la rândul lor, au dat naștere altor ONG-uri, într-o structură rețelară asemănătoare celei profesorale create de Institutul Dezvoltării Personale cu SuperTeach și Merito între proiectele primare.

 

De-a lungul timpului, FSD a finanțat masiv activități anti-ortodoxe, anti-românești, pro-avort, pro-homosexualitate, oamenii săi împânzind viața politică și culturală din România. O ancheta a organizației americane conservatoare Capital Research Center, sintetizată de România liberă, arată „Cum a fost acaparată România de Rețeaua Soros”. Și Evenimentul Zilei i-a expus exemplar, cu date și documente. Și Ziarul ZIUA a furnizat la timpul lui o listă a acestor personaje.

 

Dintre agitatorii lor teleghidați sunt binecunoscute eforturile lui Remus Cernea și cele ale lui Emil Moise de a scoate icoanele din școli și orele de religie din programa școlară. De asemenea, sunt cunoscute eforturile Asociației ACCEPT de a eradica „homofobia din sistemul de învățământ”, scop pentru care a primit, de-a lungul timpului sume considerabile de la Fundația Soros.

 

Ar mai fi de adăugat că, din informațiile primite de la reprezentanții ONG-urilor semnatare ale scrisorii deschise, doamna Ceredeev cenzurează în stil securist orice comentariu care contravine  poziției sale și restricționează accesul contestatarilor pe pagina sa de facebook. Dacă intențiile sale sunt onorabile, de ce se tem soții Ceredeev de argumentele întemeiate și probate cu dovezi? Ce au de ascuns aceștia?

 

Considerăm absolut necesară o poziție din partea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, exprimată prin reprezentanți abilitați și nu prin tot felul de persoane ale căror acțiuni și declarații sunt incompatibile cu morala creștină.

 

Ceea ce ne miră, însă, este susținerea pe care Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților o acordă inspectoarei de religie, care se pare că a fost desemnată purtătoare de cuvânt și a acestei instituții. Dar n-ar trebui să ne mire prea tare dacă am descoperi că consilierul Sectorului Educațional – Teologic (Învățământ) al Arhiepiscopiei, Arhid. drd. de numai 27 de ani Ionuț Isopescu este prins în Rețeaua Arbinger-SuperTeach-Merito.

 

 

Dacă pe pagina oficială a Arhipiscopiei îi apare un CV prescurtat în care nu îi apar toate aptitudinile, la o căutare mai amănunțită, într-un colț al site-ului, se găsește pitit și CV-ul integral, „european”. Aici descoperim că tânărul Arhid. drd. a urmat cursurile „Programul de formare Mentalitatea Deschisă în Educatie” al Institutului Dezvoltării Personale, program bazat pe un model internațional, dezvoltat de Institutul Arbinger (USA) și derulat prin platforma SuperTeach. Ulterior a urmat și programul de „perfecționare”, respectiv de „formare de formatori”.

De pe pagina celor deschiși la minte aflăm „Cum te poți înscrie în Programul de Formare Mentalitatea Deschisă în Educație. Selecția pentru program se va face dintre profesorii care au participat la o conferință SuperTeach.”

 

Așadar, Arhiepiscopia Sucevei are, deja, cadre formate prin Institutul Arbinger, dispuse să „producă o schimbare în sistemul de învățământ.” Dacă Departamentul Educațional este coordonat de un adept al „mentalității deschise”, predate după modelul mormon al Institutului Arbinger, ce așteptări să mai avem de la ierarhia suceveană în ceea ce o privește pe prof. Daniela Ceredeev?

 

Daniela Ceredeev se laudă că este profesor laureat al organizației „Merito”, care îi are drept parteneri media pe Republica.ro, site fondat și prezidiat de notoriul iubitor de extratereștrii Cristian Tudor Popescu, și Școala9, susținut de BRD, două dintre cele mai insidioase portaluri anticreștine, antiromânești și neomarxiste din România, dintre care cel din urmă ne încântă și cu articole de tipul „Centre studențești pentru tinerii gay: E un spațiu în care te simți acceptat și împărtășești experiențe cu alții care au trecut prin aceleași lucruri”

 

Soții Ceredeev sunt susținuți de o Rețea infiltrată în Biserică, care îmbrățișează aceleași valori și este finanțată prin aceleași surse. Astăzi se văd și roadele acestor programe de formare: acceptarea tacită, din partea ierarhiei, a manualelor otrăvite de ideologia de gen și propaganda homosexuală, precum și lipsa de reacție în fața atacurilor fără precedent care ne  vizează în mod direct copiii.

 

PS: Să-i spună cineva Arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților, ÎPS Calinic, că „preoteasa” Ceredeev își bate joc de el când afirmă sus și tare că „Nu, nu sunt membru al Asociației SuperTeach” – deși SuperTeach o laudă pentru activitatea ei din Merito – după ce a apărut o fotografia cu ea și Dragoș Anastasiu, magnatul Eurolines, președinte al Camerei de Comerț Româno-Germane, între multe altele, și unul dintre „ambasadorii” de vază ai Rețelei Institututului Dezvoltării Personale cât și membru al „board”-ului SuperTeach. Nu avea nevoie să fie membră a SuperTeach. Pentru că SuperTeach și Merito sunt GEMENE / „TWINS”. Ele sunt emanate ca proiecte ale aceeași organizații-mamă: Romanian Bussines Leaders

https://www.activenews.ro/opinii/Arhiepiscopia-care-nu-vede-sodomia.-Propaganda-homosexuala-intr-un-ghid-coordonat-de-preoteasa-Daniela-Ceredeev-sustinuta-de-cadre-SuperTeach-din-Arhiepiscopia-Sucevei-%E2%80%9EEsti-homosexual-si-ai-un-iubit-despre-care-nu-stie-nimeni-177998

 

/////////////////////////////////////////

Andrei Marga: Aluviunile Marii Resetări

 

 

 

Mai nou, pandemiile și criza climatică își arată colții. Nu există nici acum o explicație sigură a acestora. Nu este clarificată originea pandemiei – transmitere de la animal la om sau creație de laborator scăpată de sub control sau avertizare din partea unui centru de putere. Și nici originea crizei climatice – un efect al emisiilor de carbon sau o modificare a poziționării planetei nostre. Se navighează între explicări alternative. Pe acest fundal, s-a lansat însă proiectul „Marii Resetări Mondiale”.

 

Lansarea proiectului s-a suprapus cu schimbarea politică din Statele Unite ale Americii. În mod firesc, ceea ce se petrece în supraputerea hegemonică a lumii are răsfrângeri vaste. De această dată, în 2020, nu se puteau câștiga alegerile prezidențiale fără coaliția unor curente de pe întregul spectru al politicii organizate și al sensibilităților politice. Rareori  s-a realizat o coaliție atât de eterogenă.

 

Coaliția a dus la schimbarea administrației din Washington DC. Componentele ei își promovează vederile. Unele aspiră la a modifica societățile și raporturile internaționale. Adesea ele trec peste nevoi imediate – joburi, bunăstare, libertăți civile, democrație –  la obiective privind familia, sexualitatea, interpretarea istoriei. La mesajul dintotdeauna al democraților americani de a face ca de democrație să poată beneficia fiecare cetățean, s-au adăugat neașteptat obiective  ce supralicită cadrul.

 

Observăm acum în multe locuri din lume opinii orientate spre a desființa familia, a modifica sexul, a rescrie istoria, chiar a spori opiumul din societate. A început și vorbirea despre oameni care ar fi în plus. Toate acestea se adună astăzi sub cupola Marii Resetări.

 

Sursele spectrului de opinii ce se adună în proiectul Marii Resetări sunt diferite. Ele sunt identificabile de către cel care aruncă o privire în istoria ideilor. Menționez aici cinci surse majore.

 

O sursă se află deja la originile Lumii Noi. În entuziasmul afirmării Americii, Emerson a chemat la „a crea din nou toate lucrurile (create all things new)” prin ruperea de către fiecare individ  a ceea ce-l ține legat de „lumea iluzorie”, asumându-și că divinul este în el însuși. El cerea o nouă relație a individului cu universul plecând de la premisa că  „natura poartă totdeauna culorile spiritului” (Ralph Waldo Emerson, Nature, în Leonard Harris, Scott L.Pratt, Anne S.Waters, American Philosophies. An Anthology, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2020, p. 45). Natura conține, desigur, „un element spiritual, care este esențial pentru perfecțiunea ei” (p. 47). Ea ne susține să progresăm. „Este esențial pentru o teorie adevărată a naturii și a omului ca ele să conțină ceva progresiv” (p.57), postula Emerson. Apelul său era ca fiecare om „să privească lumea cu ochi noi” și fiecare „să-și pună de acord viața cu ideea pură din mintea sa, care astfel își va desfășura grandioasele proporții”. Emerson a pus oamenii pe direcția unui radicalism al schimbării.

 

A doua sursă a Marii Resetări ține de o evoluție a cugetării. În versiunea lui William James, spre deosebire de cea a lui Charles Peirce și John Dewey, pragmatismul s-a asociat cu un asalt la adresa moștenirii spirituale. Discipolul primului, George Santayana (The Last Puritan, 1936), l-a dus până la capăt și a devenit un fel de clasic recent al „despiritualizării” satisfacțiilor umane. Relativ la om, el considera că „virtutea sa este corporală, șarmul său este corporal, fericirea lui este și va fi totdeauna corporală (bodily)”. În opinia lui George Santayana, ar fi timpul  unei vieți umane ce nu mai are nevoie de nimic spiritual. Potrivit acestei opinii, „fără să doresc vreo spiritualitate (căci nu am experiența nevoii ei) și nesacrificând nimic spiritual (deoarece nu pot renunța la ceva, care în primul rând nu există ca să fie dobândit), eu îmi urmez numai virtuțile mele reale, virtuți de ființe umane, de ființe ineluctabil încorporate, ființe ireductibil temporale” (John. J. Stuhr, Pragmatism, Postmodernism, and the Future of Philosophy, Routledge, New York and London, 2003, p. 189-190). „Despiritualizarea” vieții oamenilor a rămas mesajul acestui fel de subiectivism.

 

A treia sursă a fost curentul „acosmismului” rus al anilor douăzeci. Acesta s-a profilat imediat după victoria Revoluției din Octombrie, când, în propaganda, presa și institutele de cercetări din Rusia sovietică, s-a pus problema schimbării omului și a condițiilor vieții în consecința schimbărilor revoluționare. Lupta pentru emanciparea omului de constrângerile istoriei a fost plasată atunci la ordinea zilei. Sub titlul „omului nou”, s-au reunit idei din diverse surse: umanismul și iluminismul, cu tema omului ca veritabil Dumnezeu al condiției sale, ideea lui Feuerbach a lui Dumnezeu drept „proiecție a omului”, teza lui Marx a „saltului din imperiul necesității în imperiul libertății”, ideea lui Darwin a omului ca ființă în schimbare în funcție de mediu, ideea lui Nietzsche a „trecerii de la om la supraom” (Boris Groys, Michael Hagemeister, Die neue Menschheit: biopolitische Utopien in Russland zu Begin des 20.Jahrhunderts, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005). S-a și trecut atunci la acțiuni de formare a „omului nou”. Nu mai conta punerea tradițională a oamenilor sub tutela lui Dumnezeu, ci însăși „dumnezeirea omului”, socotindu-l capabil de cele mai radicale schimbări de sine și schimbări ale lumii. În acest fel s-a pus în mișcare voluntarismul schimbării naturii umane.

 

A patra sursă a Marii Resetări a fost tot europeană, dar ea a fost transplantată pe solul Americii în anii treizeci. Pe baza abordării economice a societății datorate lui Marx și psihanalizei lui Freud, Erich Fromm a examinat în acei ani nu doar fenomene culturale, ci și situația muncitorimii germane. În concret, cunoscutul psiholog a examinat sistemul judiciar din țările occidentale (Stuart Jeffries, Grand Hotel Abyss. The Lives of the Frankfurt School, Verso, London, New York, 2017, p. 151-153). El a susținut că statul se prezintă pe sine ca echivalent al tatălui din psihanaliză. Individul îl preia în subconștient și, temător de pedeapsă, se concentrează în viața sa curentă asupra crimei și pedepsei, în loc să reflecteze asupra opresiunii sociale. Crima și criminalitatea devin țapul ispășitor al condițiilor economice și al inechității din societate. Erich Fromm era de părere că, trecând sub tăcere sistemul economic, sistemul penal existent în democrații nu reduce criminalitatea, ci consolidează opresiunea.

 

De aici plecând, Angela Davis a creat în anii șaizeci noțiunea „complexului închisoare-industrie” spre a acuza alianța dintre stat, business, justiție în vederea unei oprimări căreia îi cad victime mai ales negrii. Sistemul, spunea ea,  nu este rasist, dar perpetuează aservirea negrilor. Reacția la acest sistem ar trebui, potrivit cunoscutei militante, să se axeze pe tema opresiunii și să devină radicală. O rescriere a istoriei o consideră parte a demersului.

 

A cincea sursă a proiectului Marii Resetări vine din istoria lungă. Este vorba de năzuințele la liberalizare a raporturilor sexuale, în optica cunoscută a mișcării LGBT asupra relațiilor dintre oameni, care are azi exponenți aproape pretutindeni. Aceste năzuințe au căpătat o elaborare intelectuală de pondere în opera de răsunet a lui Michel Foucault. Cunoscutul psihiatru francez a localizat mecanismele represiunii din societate în atitudinile față de corpul uman și a apărat orizontul unei „eliberări a corpurilor de impactul „puterii” (detaliat în A. Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2014, pp.448-456). În epoca modernă („l’age classique”, cum o numește), a argumentat Michel Foucault, s-a ajuns la un interes major pentru corpul uman în vederea dresării lui și a transformării lui în „corp docil”. „Este docil un corp care poate fi supus, care poate fi utilizat, care poate fi transformat și perfecționat” (Michel Foucault, Surveiller et punir, Galimard, Paris, 1975, p.138). Ceea ce este nou, continuă fostul clinician,  este faptul că, de acum, corpul este luat sub controlul „puterii” existente, inclusiv în forma unei coerciții neîntrerupte, constante, care este o veritabilă „disciplinare a corpului” și, prin acest intermediar, a cetățenilor. Michel Foucault a privit această „disciplinare” din punctul de vedere critic al unei emancipări a oamenilor la nivelul corpului. În viziunea sa, „puterea” se impune în forță, dar tentacular și rafinat în viața oamenilor, generând poziționări specifice ale conștiinței și anumite măsuri sociale de controlare a corpului. Tema eliberării corpului de carcasa instituțiilor și cunoașterii actuale adepții lui Michel Foucault au promovat-o în discuția publică.

 

Cele menționate mai sus sunt izvoarele principale din care proiectul Marii Resetări Mondiale își trage vederi și resurse de argumentare. El a apelat, desigur, și la resurse contextuale, găsite de înșiși militanții mișcării în varii locuri din lume.

 

Este de subliniat că proiectul a fost precedat de inițiative de organizare a unei reflecții asupra viitorului umanității și de luare de decizii. Începutul l-a făcut David Rockefeller, adept al neomalthusianismului, cu o inițiativă de organizare a unui lobby printre oamenii foarte bogați pentru strângerea rândurilopr și luarea în mâini a viitorului. A venit apoi, între altele, inițiativa Clubului de la Roma. Acesta a dat cartea Limitele creșterii (1971) și a mișcat conștiințele cu două teze: teza că lumea este lovită de dificultăți precum suprapopularea, scăderea capacității alimentare, neregenerarea resurselor, degradarea solului, guvernanța mediocră și teza că interdependența națiunilor slăbește independența lor, încât ar trebui promovată o „gândire globală”.

 

Aceste teze au fost plasate pe agenda  unor organizații internaționale, inclusiv agenda ONU, și au trecut în spațiul public.  Umanitatea ca întreg a început astfel să dea atenție unor fenomene precum degradarea solului, alimentația, afectarea suveranității naționale, care s-au agravat continuu. Neajunsul, ce continuă însă și azi, este acela că în numele gravității riscurilor, tematizarea dreptății, a echității, a legitimării, a valorii vieții a scăzut. Or, fără aceste valori, nu există soluții durabile. De altfel, înainte de orice se cuvin observate amenințările și dificultățile ce vin dinspre deciziile și disfuncțiile instituționale de astăzi.

 

Ca proiect socio-economico-politic, Marea Resetare a fost articulată propriu-zis în ramificațiile Forumului Economic Mondial de la Davos. În pandemie, Forumul s-a simțit dator să dea o viziune. Aceasta a găsit prezentarea concentrată în cartea Covid-19: The Great Reset (World Economic Forum, Cologny-Geneva, 2020), semnată de Klaus Schwab și Thierry Malleret.

 

Nu fac rezumatul cărții și nu stărui  aici asupra unor susțineri importante, cum sunt, de pildă, nevoia de intervenție pentru a opri degringolada din lume, observația că pandemia nu a nivelat, ci a sporit inegalitățile din societăți (p. 61). Evaluez, însă, demersul. Ca să fiu direct, am trei obiecții.

 

În carte se scrie că posibilitățile de schimbare, ce țin de premisele existente, sunt acum „nelimitate și legate doar de imaginația noastră, în bine sau rău” (p. 16). Replica mea în acest punct este că, fără imaginație, nu este posibilă schimbarea, dar doar cu imaginație, nu merge.

 

Cartea lui Klaus Schwab și Thierry Malleret consideră interconectivitatea, velocitatea și complexitatea drept caracteristici ale lumii de azi. Trec peste observația că mai sunt și alte caracteristici:  o lume cu decalaje sociale și internaționale în creștere; o lume cu nevoie acută de legitimare a deciziilor; o lume cu științe revoluționare, în care electronica și neurologia sunt chei. Întrucât este interconectivitate, se cere „viziune lărgită (enlarged view)” (p.22). Dar „viziune lărgită” nu este încă și „viziune cuprinzătoare”, fără de care nu este posibilă schimbarea aducătoare de avantaje pentru oameni. În definitiv, câte „viziuni lărgite” nu duc la schimbări aparente? Astăzi este de tematizat societatea ca întreg, nu doar părți ale vieții în cadrul ei și nu doar individualitatea.

 

La rândul lor, cei doi autori fac subiect din complexitatea  ce ajunge să copleșească decidenții (p. 29). Firește, complexitatea a crescut. Acum, însă, nu complexitatea este ceva nou. Complet nou este faptul că a intervenit și o „complexitate a stăpânirii complexității” (pe larg, în volumul A. Marga, Stăpânirea complexității, în curs de apariție), care cere soluții cu totul noi, ce pretind reflexivitate.

 

Ca urmare a lacunelor metodologice, în cartea Covid-19:The Great Reset sunt îngustări de perspectivă. De pildă, ni se spune că „pandemia schimbă mixarea muncii și capitalului” (p.32),ceea ce este adevărat. Dar numai tehnologia face schimbarea? În carte se chiar crede că „odată cu răspunsurile economice care se adoptă acum la pandemie, se poate sesiza că se fac schimbările instituționale și alegerile politice care vor pune economiile pe o nouă cale spre un viitor mai echitabil, mai verde” (p.45). Este realist să luăm în seamă impactul evoluției tehnologiei asupra economiei, dar este improbabil ca doar din tehnologie să rezulte o politică proactivă în domeniul social și al mediului.

 

Din aceleași lacune,  se dau explicații firave în cartea Covid-19:The Great Reset. Spre exemplu, se vorbește de o „deglobalizare” în anii ce vin, „stimulată de ridicarea naționalismului și de o mai mare fragmentare internațională” (p. 86). Nu se înțelege că însăși globalizarea neoliberală existentă a provocat țările la a-și restabili suveranitatea. Desigur, o „corectură a globalizării” a început cu președintele Donald Trump, care și-a dat seama că, prin globalizare, fug capitalurile chiar din SUA. Ceea ce se petrece însă este o eroziune a globalismului, ce are ca efect reafirmarea statelor naționale.

 

În sfârșit, tot în consecința lacunelor metodologice, apelul cărții Covid-19:The Great Reset este ambiguu și riscant. Ni se spune, de pildă, că de când pandemia a început, au fost provocate dezbateri furioase dacă să mai păstrăm „sanctificarea vieții” (p. 166) tipică umanismului. Spus direct, Marea Resetare nu exclude relativizarea considerării fiecărei vieți ca scop în sine și a fiecărui om ca ființă intangibilă, încât umanismul devine ceva facultativ.

 

Dincolo de toate, Marea Resetare prevede o schimbare globală a societăților și a modurilor de viață. Sociologic privind lucrurile, ea propune un „capitalism al intervenienților (stakeholders)”. Prin apel la noi științe, la folosirea neuroștiințelor, ea are în orizont un alt om –  un om cum nu a mai fost. Paradigma sa este „fuziunea dintre om, tehnologie, inteligența artificială”.  „Agenda transumanistă”, „guvernul mondial” și o „nouă politică a gândurilor”, ce implică decodarea electronică a ceea ce gândesc persoanele, întregesc Marea Resetare.

 

Aluviunile amintite ale proiectului sunt astăzi completate de propuneri șocante. Este vorba de proiecte ale Parlamentului European, de la schimbare în structura familiei, părăsind rolurile consacrate ale părinților, și renunțarea la tradiții, trecând prin liberalizarea schimbării de sex și prin sugestia oficială că „am fi deja cam mulți” (Ursula von der Leyen) și „ar fi cazul scăderii populației” (Yuval Noah Harari), la propunerea unei ministre spaniole de a include copiii în liberalizarea relațiilor sexuale.

 

Din nefericire, viitorul rămâne marcat de nesiguranță. Între altele, se poate spune că are loc o cotitură, sub privirile noastre, în relația economică și politică a supraputerilor, ce nu va lăsa neatins ceva din viața actuală. Dar curentul Marii Resetări se cuvine examinat cu precizie. Se poate face față istoriei doar cunoscând la propriu despre ce este vorba. (Din volumul Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, ediția a doua, în curs de publicare)

 

Autor: Andrei Marga

 

Sursa: http://www.andreimarga.eu

 

 

/////////////////////////////////////

 

Întreaga omenire suferă de un “cancer”: lăcomia corporaţiilor

 

 

Până acum, aproape toate persoanele informate recunosc Monsanto ca cea mai dăunătoare corporaţie de pe planeta noastră. Dar ce anume face Monsanto să fie atât de dăunătoare? De ce Monsanto este mai periculoasă decât o companie farmaceutică, o companie de pesticide sau un fabricant de arme?, se întreabă Naturalnews.com.

 

Răspunsul la această întrebare se află în probarea virtuţii corporaţiei în cauză. Ca nişte persoane virtuoase, ne aşteptăm ca astfel de corporaţii să acţioneze cu un simţ al decenţei umane fundamentale. Ne aşteptăm ca aceste organizaţii să se comporte în limitele respectării vieţii umane, a unor practici oneste şi promovând o ştiinţă de încredere. Sperăm, cu naivitate, ca aceste corporaţii să acţioneze ca nişte fiinţe umane decente.

 

Dar nu se întâmplă acest lucru. În căutarea profitului cu orice cost, acestea încalcă principiile de bază ale calităţii. Trădează umanitatea. Distrug viaţa. Otrăvesc natura şi făcând acest lucru, ameninţă viitorul unei vieţi durabile pe planeta noastră.

 

Mai departe o să descoperiţi “încălcările fundamentale ale calităţii” pe care Monsanto le practică zilnic:

 

Lăcomia care încalcă serviciul pentru umanitate

 

 

Acţiunile Monsanto sunt realizate cu scopul de a maximiza profiturile companiei, nu pentru a ajuta oamenii. Întregul său model “seminţe şi ierbicide” este proiectat pentru“a prinde” fermierii într-un sistem al dependenţei economice, pentru a transforma agricultorii în servitori care nu se mai pot întoarce niciodată la agricultura tradiţională după ce solul lor a fost distrus cu Roundup.

 

Distrugerea vieţii

Produsele Monsanto compromit şi încalcă dreptul la viaţă. Porumbul modificat genetic al companiei conţine în fiecare ştiulete o substanţă chimică toxică. Tocmai acest tip de porumb este oferit oamenilor spre consum.

 

 

 

În cadrul unui studiu ştiinţific recent, un procent şocant de 70% dintre femelele de şoareci au murit prematur atunci când au fost hrănite cu produse modificate genetic. 50% dintre masculi au murit mai devreme. Aproape toţi au murit din cauza unor tumori canceroase.

 

 

 

Secrete bine păzite

Monsanto cheltuie milioane de dolari în încercarea lor de a învinge Propunerea 37 din California, un proiect de lege care ar impune indicarea pe etichetele alimentelor a produselor modificate genetic.

 

Însă, Monsanto şi alte companii, precum cele care deţin Larabar, Silk şi Kashi, nu îşi doresc ca noi, consumatorii finali, să ştim adevărul despre ce produse modificate genetic există în alimentele pe care le cumpărăm. De asemenea, cheltuie sume uriaşe de bani pentru a încerca să învingă Propunerea 37 astfel încât companiile alimentare să poată păstra în continuare acest secret murdar despre otrava din mâncarea noastră.

 

Concret, aceste companii nu îşi doresc ca tu să ştii ce mănânci. De ce? Pentru că mănânci otravă.

 

Dominaţia tehnologiei

Monsanto nu crează tehnologie, pentru ca apoi să împărtăşească descoperirile lor cu agricultorii. În schimb, compania îşi brevetează seminţele modificate genetic şi pretind drept de proprietate asupra lor. Acest brevet este folosit pentru a înlănţui agricultorii!

 

 

 

Atunci când seminţele modificate genetic Monsanto au fost purtate de vânt pe câmpurile agricultorilor care încearcă să evite cultivarea produselor genetic, companiaa folosit “drepturile” sale de brevetare pentru a-i da în judecată pe fermieri susţinând că aceştia “au furat” proprietatea Monsanto.

 

Distrugerea mediului

Ierbicidul Roundup devastează solurile, le contaminează şi le face incapabile să producă culturi sănătoase folosind metode de agricultură tradiţionale sau organice. Odată ce o parcelă agricolă este distrusă cu Roundup, acel agricultor este pentru totdeauna sclavul unui protocol de agricultură bazat pe chimicale. Nu este sănătos, este un dezastru pentru mediu şi producţia reală a terenului este MAI MICĂ decât a câmpurilor pe care s-a utilizat agricultura organică, pe o perioadă de cinci ani sau mai mult.

 

Prin încurajarea agriculturilor de a stropi milioane de hectare de teren agricol cu Roundup, Monsanto este angajat într-o conspiraţie de a distruge moştenirea noastră agricolă şi ne transformă pe toţi în “sclavi ai mâncării” care trebuie să plătească tribut companiei Monsanto.

 

Frauda ştiinţifică în locul adevărului ştiinţific

Aşa-numita “ştiinţă” care provine de la Monsanto este una dintre cele mai înşelătoare care a fost fabricată vreodată de o corporaţie. În loc să testeze pe animale produsele modificate genetic pe o perioadă lungă de timp, cercetătorii finanţaţi de Monsanto au testat produsele pentru o perioadă de aproximativ 90 de zile şi apoi au declarat într-un mod categoric că alimentele sunt “sigure” pentru un consum pe toată durata vieţii.

 

Nu e de mirare că nu au realizat teste pe o perioadă mai lungă: Adevărata accelerare a tumorilor canceroase a apărut la şoareci după limita de 90 de zile.

 

Monsanto a “cumpărat” nenumăraţi cercetători, experţi, jurnalişti şi politicieni. Însă, mituirea acestora nu modifică în nici un fel realitatea. Otrava din porumb este tot otravă în porumb, chiar dacă plăteşti un grup de oameni de ştiinţă să declare altceva.

 

SCHIMBAREA de care avem nevoie cu adevărat: Corporaţii responsabile

Ceva este foarte greşit în ceea ce priveşte comportamentul corporaţiilor din întreaga lume, iar Monsanto este doar una din miile de companii care demonstrează o atitudine extrem de iresponsabilă şi distructivă.

 

Politica acestora duce lipsă de ceva: UMANITATE. Desigur, corporaţiile sunt foarte bune la generarea de profituri, la optimizarea logisticii, producţie, marketing etc. Dar, unde este umanitatea în toate aceste lucruri?

 

 

 

Nu poate fi găsită nicăieri. Corporaţiilor nu le pasă CINE suferă, CE distrug, CUM se comportă sau CÂT DE DEPARTE trebuie să meargă pentru încă un dolar.

 

Există companii care se angajează în cele mai josnice comportamente anti-umanepe care ţi le poţi imagina, inclusiv folosirea copiilor mici drept cobai pentru vaccinuri, testarea secretă a bolilor pe deţinuţi, falsificarea constantă a dovezilor, mituirea doctorilor, minciunile spuse autorităţilor de reglementare, eforturile depuse pentru a împiedica consumatorul să aibă acces la produse convenabile, invetarea unor boli fictive pentru a face reclamă unor medicamente toxice şi chiar angajarea unor firme de PR pentru a răspândi minciuni şi informaţii greşite online prin intermediul reţelelor de socializare şi websiteuri.

 

O corporaţie fără UMANITATE este ca o tumoare canceroasă. Vrea să adune tot mai multe resurse, pentru a creşte cât mai mare, până când omoară tot. Aceasta este dorinţa înnăscută a fiecărei mari companii de care am auzit: creşte, distruge competiţia şi DOMINĂ! Chiar dacă asta înseamnă să omori viitorul.

 

Ce putem face la nivel individual?

Desigur, soluţia supremă este o soluţie care vizează consumatorul, aceea de a numai achiziţiona produsele fabricate de astfel de corporaţii. Cum ar fi dacă oamenii pur şi simplu nu ar mai cumpăra produse de porumb non-organic cum ar fi cereale, tortillas şi chipsuri de porumb?

 

 

 

Cum ar fi dacă nu ar mai cumpăra pesticide, medicamente, cosmetice şi produse de îngrijire personală pline de toxine? Sau dacă ar renunţa dintr-o dată la tot ce înseamnă băuturi carbogazoase şi aspartam?

 

Putem ajuta la schimbarea direcţiei lumii într-un sens pozitiv dacă ne modificăm obiceiurile personale. Iar acesta este un aspect pe care putem începe să îl controlăm chiar acum, astăzi, începând cu următorii bani pe care îi cheltuim la supermarket.

 

Va trebui să depunem un minim efort, să citim etichetele şi să cumpărăm produse organice, care nu sunt modificate genetic, de fiecare dată când este posibil. Este singura modalitate practică, clară, de a diminua puterea companiilor care acţionează împotriva sănătăţii oamenilor, începând din acest moment.

 

sursa: financiarul.ro

 

 

////////////////////////////////

 

 

Conceptul desuveranizării

Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, Membru corespondent al Academiei Române 

 

Ilie Bădescu

Noțiunea desuveranizării este antonimul celei de suveranitate a statului ilustrată și garantată de independența legii sale supreme denumită Constituție. Atunci când Constituția, legea supremă într-un stat, este afectată în favoarea exercițiului uneia dintre cele trei puteri ale statului ori a unei voințe suprastatale, se vorbește despre deficitul de suveranitate sau, de-a dreptul, despre desuveranizarea statului în raport cu imperativul autonomiei necondiționate a legii sale supreme, Constituția.

 

Trebuie precizat că fenomenul ca atare al desuveranizării îmbracă formă evenimențială și deopotrivă procesual-istorică. Desuveranizarea poate surveni în urma unui eveniment precum ar fi o cucerire urmată de un act de ocupație și deci de suprimare a atribuțiilor suverane ale statului, ori o lovitură de stat, ori o cedare neforțată a suveranității, precum spun specialiștii în drept că s-a întâmplat în cazul pe care îl discutăm. Istoricește, identificăm perioade în care statele își pierd suveranitatea pentru a o redobândi în momente prielnice etc.

 

Fenomenul desuveranizării are, așadar, o desfășurare seculară, cu fluxuri și refluxuri, cu înaintări și întoarceri. Statele mici s-au confruntat cu acest fenomen în toate epocile, iar unele perioade au consemnat completa desuveranizare a statului, precum s-a întâmplat cu formațiunile statale voivodale odată cu intrarea în secolul fanariot. Vreme de peste 100 de ani, formula statelor voevodale a fost anihilată, acestea fiind înlocuite printr-un tip de statalitate fără suveranitate, cu conducători complet aserviți Porții Otomane, jocului de interese ale marilor imperii și venalității păturii superpuse fanariote.

 

Statul fără suveranitate este, deci, un stat aservit și „elita” care l-a acaparat, folosindu-se de pârghii de susținere externe, este obedientă, străină sau înstrăinată de poporul peste care superfetează sufocându-l și parazitându-l.

 

În regiune, statul ungar medieval a fost deposedat de suveranitate după Mohacs (1526) spre a-și redobândi autonomia după Pacea de la Karlowitz (1699). Vreme de aproape 200 de ani Ungaria n-a existat ca stat pe harta Europei, ceea ce, evident, n-a eclipsat prezența ungurilor ca popor în Europa Centrală ci doar a manifestării lor ca stat suveran.

 

Revenind la spațiul românesc al veacului maximei desuveranizări fanariote, vom sesiza că nici chiar pe durata acelui secol nefericit n-au lipsit reacțiile restauratoare, precum au fost cele ale lui Ioan Mavrocordat în Țara Românească și Grigore Ghica al III-lea  în Moldova, ale mitropolitului Veniamin Costache, e adevărat, fără de nici un rezultat.

 

Cu o precizare esențială, protestul lor este o pagină din istoria demnității românești consemnată ca atare de istoriografie, încât reacțiile unor cercuri intelectuale și politice de la București împotriva pachetului legislativ, care, dacă va fi promulgat, va consacra formula desuveranizată a statului român, nu sunt lipsite de importanță. Ba dimpotrivă, asemenea reacții sunt expresia aceleiași pagini de atestare a demnității în fața tăvălugului unei istorii potrivnice. Dacă am admite că asemenea reacții sunt lipsite de importanță ar trebui să conchidem că nici martirii n-ar fi trebuit să reacționeze în fața apostaziei pentru că reacțiile lor n-au putut și n-ar fi putut răsturna ordinea lumească.

 

Riposta martirilor are însă sens și valoare întru atestarea ordinii cerești și deci a șansei de păstrare în inima omenirii a marelui dar dumnezeiesc al Întrupării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. La o scară mai coborâtă, demnitatea reacției în fața absurdului istoric al desuveranizării statelor are același înțeles ca orice atitudine de apărare a rânduielilor așezate de Dumnezeu dat fiind că Dumnezeu a creat persoanele și neamurile să fie libere, neatârnate. Riposta împotriva fenomenului desuveranizării are deci, implicit, un sens duhovnicesc, altfel pagina de istorie include în cartea popoarelor dovada consimțirii la planul diabolic al renunțării la libertate.

 

Într-un plan mai înalt trebuie să observăm că asemenea reacții binecuvântate sunt expresia de sus a celuilalt sens al demnității și libertății colective, cel al suveranității popoarelor, pe care se reazemă statele suverane. Aceasta îmbracă forme distincte, în frunte cu suveranitatea raportării la Dumnezeu. De la nașterea sa ca popor creștin, poporul român nu și-a cedat suveranitatea credinței ortodoxe, ci a apărat-o cu prețul miilor de martiri, a milioanelor de eroi și sfinți necunoscuți.

 

Încercările istorice au fost multiple și sfinții Ardealului, ca să luăm exemplul cel mai relevant, sunt dovada înaltei semnificații a acestei riposte care a păstrat ființa neamului românesc și ortodoxia acestuia într-o provincie supusă unui îndelung proces de suprimare a ființei sale etno-politice. „Multe au fost nelegiuirile puterii imperiale de la Viena asupra Bisericii ardelene și inclusiv a slujitorilor și credincioșilor ei, dar și mulți au fost vajnicii luptători pentru apărarea credinței ortodoxe împotriva silniciilor stăpânilor Ardealului din veacul al XVIII-lea, pe numele lor [din Sinaxar]: Oprea Miclăuș, țăran din Săliște-Sibiu, care a îndurat moarte pentru dreapta credință, ieromonahii Visarion din Sarai și Sofronie de la Cioara, de lângă Orăștie, preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, prăznuiți în fiecare an, chiar azi, la 21 octombrie, ierarhii Ilie Iorest și Sava Brancovici, prăznuiți la 24 aprilie, și mulți, mulți alți bărbați, femei și copii”[1].

 

Să nu uităm că deși majoritari, „românii ortodocși de aici nu aveau nici un drept sau privilegiu, iar credința ortodoxă nu era receptă”[2]. Mișcarea călugărului Visarion a fost pentru românii din Banat și Transilvania expresia aceleiași reacții în care citim forța suveranității popoarelor și, precum spune istoricul Ioan Lupaș, aceste reacții au consemnat „biruința satului asupra împăratului” [3].

 

De trei decenii consemnăm, în feluritele ei înfățișări, reacția împotriva noului ciclu istoric al desuveranizării progresive a României. Cea mai completă formă a acestei reacții este aceea a păstorilor Bisericii ortodoxe, în frunte cu ÎPS Teodosie și cu minunata reacție a Patriarhului României, adresându-se românilor ortodocși în Catedrala patriarhală, gest suprem care a pus stavilă primejdioasei ascensiuni a duhului urâciunii și al trufiei puterii din lume care îndrăznea, în nebunia ei, să ceară îngenunchierea Bisericii lui Hristos, ca atunci în pustia Carantaniei, când același duh i-a cerut lui Iisus Domnul să i se supună lui.

 

La ceasul anume fixat prin taina cea de sus, la pelerinajul ostracizat, de Sf. Dimitrie Basarabov, în 2020, Patriarhul a preschimbat vocea Bisericii lui Iisus în tunet de mare avertisment spre oamenii stârniți de duhul potrivniciei apostatice spunând: „Dumnezeu nu se lasă batjocorit!”.

 

Reacția arhipăstorului Dobrogei de Sf. Apostol Andrei, permanentizată pe toată durata cumplitei răscoliri a duhului marii apostazii, este un fenomen unic la scara întregii geografii creștine europene.

 

Nicăieri, nici în Grecia, nici în Rusia Ortodoxă nu găsim așa ceva. Cu ocazia pelerinajului interzis de guvern la Biserica din Peșterea Sf Apostol Andrei vocea sa a tunat: „Ce veți face? Ne veți bate, ne veți amenda, aresta și executa pe toți cei care vom merge să ne rugăm la Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei, în ziua prăznuirii sale?!? Veți asmuți justiția și forțele de ordine împotriva propriilor frați și surori pentru a vă atinge scopurile fixate? Nu subestimați dorința oamenilor de a striga din nou la Constanța și în alte părți ale țării «Cu noi este Dumnezeu», pentru a se putea ruga și trăi liber, fără o nouă dictatură”[4].

 

Suveranitatea credinței a fost apărată în formulă unică și suprem biruitoare în România statului acomodat cu ideea desuveranizării sale. Iar poporul român și-a arătat suveranitatea și anul acesta, la pelerinajul de Sfânta Parascheva organizat ireproșabil de IPS Teofan al Moldovei și Bucovinei, unde au participat peste un sfert de milion de români, ca reacție pașnică, tăcută, fermă și de credință la opreliștile covidiste din anii precedenți.

 

Există și alte exprimări istorice ale exercițiului suveranității (neatârnării) popoarelor în fața opresorilor. Reacția suveranistă a popoarelor a îmbrăcat și forma unei doctrine mai puternică decât toată puterea corporațiilor mondiale, „doctrina suveranității alimentare”. Aceasta a devenit fundația unei organizații mondiale a țărănimii planetare, Via Campesina (Calea Țărănească), care numără 80.000.000 de membri, la care au aderat circa 124 de state.

 

Este riposta gospodăriei țărănești și expresia puterii sale de a străpunge înfricoșătoarea organizație corporatistă mondială și de a riposta față de viclenia doctrinei opuse, aceea a securității alimentare, folosită de marile corporații agrare pentru a-și justifica expansionarismul distructiv planetar.

 

Reacția elitei intelectuale de la București împotriva pachetului legislativ în chestiunea justiției și a constituționalității statului român este importantă în cel puțin trei sensuri:

1. a) este un atestat al demnității;
2. b) este un exercițiu de luciditate, de apărare a aparatului gândirii spre triumful îndreptătoarei cunoașteri;
3. c) este adeverirea că pustiul nu poate îneca vocea care strigă în pustiu, astfel că cele două – stihia pustiirii și vocea rațiunii – se înfruntă azi, mâine și cât va dura trecerea prin pustiu, adică tot veacul.

 

——————————–

[1] https://basilica.ro/21-octombrie-2001-a-fost-intronizat-inaltpreasfintitului-mitropolit-iosif-ca-mitropolit-al-europei-occidentale-si-meridionale-2/21-octombrie-2001-a-fost-1/ – 21 octombrie 2022.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4]  https://www.activenews.ro/stiri/Scrisoare-dura-a-Inaltului-Teodosie-catre-Ludovic-Orban-Ce-veti-face-Ne-veti-bate-amenda-aresta-si-executa-pe-toti-cei-care-vom-merge-sa-ne-rugam-la-Manastirea-Pestera-Sf.-Apostol-Andrei-in-ziua-praznuirii-sale-163816 – 25 noiembrie 2020.

[5] sursa – cu acordul autorului – https://www.activenews.ro/opinii/Despre-DESUVERANIZARE-cu-profesorul-Ilie-Badescu-176871 – 21 octombrie 2022.

https://www.art-emis.ro/analize/conceptul-desuveranizarii

 

/////////////////////////////////////////////

Investițiile rușilor, bombe cu ceas pentru economia românească

de Edward Pastia

 

Active ruseşti în valoare de 300 miliarde de dolari au fost blocate la nivel global. Potrivit altor surse, activele în cauză ar valora chiar 500 miliarde de dolari. În România nu există o evaluare oficială a acestor valori. Mai mult, la noi nu se cunoaște nici o sancțiune „în vigoare” la adresa intereselor rusești. Rivalizăm, din acest punct de vedere, cu Ungaria – a aplicat sancțiuni în valoare de… 3.000 de euro. 

La final de octombrie, Comisia Europeană dădea publicității câteva cifre legate de efectele sancțiunilor aplicate Rusiei. 90 de oligarhi și, implicit, activele acestora din 7 state europene au fost blocate. Valoarea totală era de 17 miliarde de euro. S-a dat de înțeles că în restul de 21 de state membre nu există date centralizate – ori pentru că influența economică a Moscovei este neglijabilă ori că statele respective nu s-au arătat preocupate de aplicarea sancțiunilor într-un mod draconic.

 

Valoarea sancțiunilor UE la adresa oligarhilor ruși (oct. 2022)

 

90 persoane „blocate”

cu active în 7 state membre

valoare totală active sechestrate: 17 mld. euro

Ce a făcut statul român, prin ANAF, vizavi de activele rusești în România? A blocat conturile câtorva societăți pentru ca mai apoi să le deblocheze. La acest moment nu există vreo sancțiune serioasă instituită la nivelul intereselor rusești din România. Sau, în cel mai fericit caz, este trecută „la secret”. În rarele ocazii în care s-a comunicat pe această temă, statul român a spus că preferă monitorizarea în loc de blocarea activității care ar putea arunca în șomaj peste 30.000 de oameni. Logic până la un punct. Pe de altă parte, volumul total al schimburilor comerciale ale României cu Federația Rusă, în 2021, se ridica la 1,35 de miliarde de dolari, cu exporturi de 401 milioane dolari și o cifră a importurilor de peste două ori mai mare: 949 milioane dolari.

 

Așadar, rămâne întrebarea „cheie”: cum combatem interesele Rusiei în țara noastră? Nu știm exact, încă bâjbâim.

 

Interesele rușilor în România

 

600 de firme cu acționariat din Federația Rusă

(208 au administratori din Rusia)

Cifra medie de afaceri: 0,5 mil. euro (2020)

Capital declarat: 38 milioane euro

În logica „influenței”

Cum funcționează însă „investițiile” rușilor? Ei bine, „oligarhul” nu este un om de afaceri așa cum am învățat noi în 32 de ani de capitalism, de piață liberă. În fapt este un agent de influență al guvernului rus, un individ care este înlocuit rapid în momentul în care nu mai răspunde executivului de la Moscova. Scopul „investiției” acestuia peste hotare nu este neapărat acela de a scoate profit cât de a influența, în special prin corupție, politicile economice ale țării în care se află. De exemplu, în doar câțiva ani, industria siderurgică românească a fost „acumulată” de ruși în proporție de 80%! O producție extrem de importantă/sensibilă – fier beton și material rulant pentru transporturi feroviare – a ajuns astfel la mâna unor interese obscure. Efectele? Criză de materiale în construcții, prețuri prohibitive.

 

Rușii sunt în Schengen, noi nu

Dacă vă gândiți, poate, la faptul că în România nu sunt multe investiții rusești… e bine să mai zăboviți un pic asupra ideii. Reprezentanții Moscovei vin în țara noastră și prin companii înregistrate în Uniunea Europeană. Sau Elveția. Potrivit informațiilor oficiale, există o sumedenie de firme rusești înregistrate în Olanda, Cipru, Germania, Elveția și chiar Italia. Poate că autoritățile române ar trebui să găsească o modalitate de a se raporta la structura acționariatului și nu la „țara de proveniență” a unui investitor străin. Să luăm cazul Olandei, țară considerată a fi cel mai mare investitor străin din România. Oare acționarii sunt toți olandezi? Categoric nu. Câți sunt ruși? Nu știm. Pot fi și jumătate. Sau trei sferturi. Repet, habar nu avem. Altfel, este ușor pentru guvernul olandez să pozeze în „buricul Europei” în materie de investiții. Sau de bune practici în afaceri.

 

Nu în ultimul rând, să ne gândim că, înainte de pandemie, erau menționate proiecte de investiții (rusești) în România în valoare de 600 milioane de euro. Câte s-au materializat? Nu știm nici asta.

 

Varianta locală

O mare dezamăgire constă în faptul că mulți români, care pozează altfel în susținători ai cauzei mioritice, servesc interesele Moscovei. Cu intenție sau nu. Pe românește, există companii românești „paravan” în afacerile cu rușii. Un exemplu notoriu este reprezentat de GSP Offshore, companie controlată de omul de afaceri Gabriel Comănescu. A fost dată ca exemplu chiar de fostul preşedinte, Traian Băsescu. Compania fondată de Gabriel Comănescu a avut contracte de zeci de milioane de euro cu companii de stat ruseşti din energie pentru lucrări de foraj marin, potrivit G4Media. Ba chiar a fost inclusă inițial în PNRR cu finanțări dedicate (600 mil. euro!) în proiecte care promovau „soluțiile bazate pe hidrogen”. A fost scoasă, ulterior, din program.

 

„Investițiile” rusești din siderurgie

 

Grupul ALRO, controlat prin compania „olandeză” Vimetco – deține și Slatina și Alum Tulcea. Vimetco este deținut de oligarhul rus Vitali Macițki (Profit de 61 mil. euro/2020)

Grupul TMK, proprietarul Artrom Slatina și combinatul siderurgic Reșița (producție de țevi) – controlate de oligarhul rus Dmitri Pumpianski (profit de 11 mil. euro/anual)

Invest Nikarom este urmașul gigantului rus Mechel, în industria metalurgică din România. Mechel, controlat de oligarhul rus Igor Ziuzin, a achiziționat în anii 2000 combinatele Câmpia Turzii (Industria Sârmei), combinatul de oțeluri speciale (COS) Târgoviște (salvat în extremis de la faliment de un investitor italian, în 2022), Oțelu Roșu și Buzău (care au fuzionat în Ductil Steel) și Laminorul Brăila. În 2013 a cedat afacerile din România unei… foste secretare din cadrul Mechel.

Investiții rusești în domeniul petrolier

 

Lukoil, grupul rus deținut de oligarhul rus Vagit Alekperov, deține în jur de 20% din piața carburanților din România, cu peste 300 de stații de alimentare. (Profit: 31 mil. euro, în 2020)

Gazprom, gigantul energetic de stat al Rusiei, este prezent în România prin subsidiara sa din Serbia, Nis. Gazprom are 18 stații de alimentare. Ultimul scandal a vizat vânzarea de date privind posibile zăcăminte de hidrocarburi în vestul României.

Alte investiții rusești

 

Cerva Group este o companie care se ocupă cu comerțul de produse textile: încălțăminte, pantaloni, jachete, tricouri, jachete sport, mănuși, căști, ochelari de protecție, aparate pentru protecția respirației și altele. (Profit: 0,45 mil. euro/2020)

XM Textiles este o companie internațională înființată în anul 2002, specializată în dezvoltarea și proiectarea de țesături și accesorii pentru haine de lucru, uniforme și echipamente de protecție. (Profit: 0,44 mil. euro/2020)

Standart Park România este unul dintre principalii producători și furnizori pe piața din România a produselor destinate managementului apelor meteorice și a soluțiilor pentru colectarea, drenarea și pomparea apelor uzate. (Profit: 0,3 mil. euro/2020)

Softline Corporate Solutions SRL a fost înființată în 2015 și are ca acționar Axion Holding Cyprus Limited. Activează în domeniul IT și a avut contracte cu instituții ale statului român (200 contracte în valoare de 6 mil. euro). (Profit: 2,1 mil. euro/2020)

Interesele Rusiei în România nu s-au limitat doar la siderurgie și hidrocarburi. Oamenii oligarhilor au tatonat mai multe sectoare economice locale, chiar dacă unele afaceri au părut…cel puțin neobișnuite. Situația nu este deloc simplă, elemente precum globalizarea îngreunând considerabil „desconspirarea” intereselor străine. Putem spera doar că instituțiile statului au voința, și libertatea de acțiune, în a lămuri cât mai multe chestiuni. Totul, în cadrul acestui război economic, are la bază o singură regulă: duplicitatea la un nivel mult mai înalt decât ne imaginăm.

 

„Investitori” ruși au furnizat, în urmă cu 22 de ani, echipamente de 20 mil. dolari către … termocentrala Mintia (Deva). Pentru o retehnologizare niciodată efectuată. Aceiași investitori se asociau cu Enel și Roelectro pentru furnizarea de cărbune.

Știați că firma Strabag, controlată de Oleg Deripaska, oligarh fidel lui Vladimir Putin, a câștigat contractul de modernizare a bazei NATO de la Constanța? Sau că aceeași firmă Strabag a construit mare parte din Catedrala Mântuirii Neamului?

O altă afacere, hilară la prima vedere, este un contract al rușilor de la compania Softline (controlată de oligarhul Igor Borovikov) cu… Serviciul Român de Informații, la implementarea proiectului „Sistemul Național de Protecție a Infrastructurilor IT&C de interes Național Împotriva Amenințărilor Provenite din Spațiul Cibernetic”. Banii proveneau din fonduri europene. Ironic sau nu, Softline a furnizat soluțiile pentru „gestionarea vulnerabilităților rețelei”.

Alte surse: icis.com, ziare.com

 

https://politica-dezastrului.ro/articol/investitii-rusia-romania-oligarhi-2240

 

 

////////////////////////////////////////////

 

România sub invazia corporațiilor și dictatura multinaționalelor (1)

de Pan Themis

 

„Văd, în viitorul nu foarte îndepărtat, apropierea unei crize care mă neliniștește (…) când mă gândesc la siguranța țării mele. Ca urmare a războiului, corporațiile au fost instituite, o perioadă a corupției la nivel înalt va urma și puterea financiară a țării va fi folosită pentru a dezvolta acest nou regat până când întreaga bogăție va ajunge pe mâinile câtorva (…)” sunt cuvintele lui A. Lincoln către col. W. F. Elkins în noiembrie 1864, anticipând un viitor pe care noi îl trăim deja.

 

La scară europeană, după dispariția blocului comunist, fostele țări din sfera de influență sovietică, au fost colonizate de corporații mai mult sau mai puțin multinaționale, iar procesul a fost ascuns sub un eufemism modern, „integrare europeană”. Astfel, în România, industria a fost declarată „un morman de fiare vechi”, agricultura acuzată de metode arhaice, a fost redusă la nivelul culturilor de subzistență și țara a devenit doar o piață de desfacere și, implicit, importatoare de produse pe care le exporta anterior, în timp ce resursele au fost și continuă să fie trecute în posesia multinaționalelor, cu complicitatea liderilor politici. Cuminte, poporul român își cultivă destinul de Penelopă, doar că în locul lui Ulise așteaptă apariția salvatorului din exterior, cel care ne va oferi prosperitatea de tip occidental. Noi ne pregătim până și generațiile tinere întru supușenie, motiv pentru care manualele de istorie alternativă îi îndrumă să ia distanța corespunzătoare față de propria istorie, chiar să o privească plini de suspiciune sau cu ostilitate. Evoluând către condiția de detractor al propriei culturi, un apatrid modern care se poziționează la distanță față de patriotism, un cuvânt desuet, scos din vocabular, generația lui haștag e pregătită să ridice în locul tricolorului drapelul unei corporații trans/oceanice.

 

Influența organizațiilor internaționale, și prin acestea a corporațiilor multinaționale, a fost și este mai mult decât evidentă. Aceasta a fost și este posibilă cu concursul celor aflați la putere, dar și din cauza unei lipse totale de reacție a poporului. Dacă a fost un plan concertat, bine pus la punct, sau pur și simplu a fost studiată zestrea genetică a poporului român, pentru a se constata cât de ușor poate fi manipulat, e greu de spus. Rezultatele sunt însă remarcabile pentru cei care ne-au colonizat. Niciuna din organizațiile internaționale în care am fost integrați, după multe și umilitoare negocieri, toate, fără excepție, terminate în genunchi de România, nu ne-a adus nici măcar umbra unei prosperități.

 

Integrarea în nimic

Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondială ne-au impus condiții absolut umilitoare pentru a ne acorda împrumuturi de care nu aveam nevoie. Dacă am fi avut nevoie nu s-ar fi transferat către bănci cheltuieli greu de justificat, ci către acea parte din economie care ar fi creat locuri de muncă și ar fi scăzut povara plății ulterioare a datoriilor. În fapt, am fost de acord să facem obiectul unor experimente prin care ne-am pus toate datele economice la dispoziția unor străini fără a primi ceva în schimb. În anul 2020, ministrul de finanțe a contract împrumuturi de peste 30 mld. euro, un record absolut pentru România. Nu doar că nu a binevoit să spună ce s-a întâmplat cu acești bani, dar, ca recunoaștere a modului în care îngenunchează țara, a fost numit prim-ministru.

 

 Am trecut prin umilința refuzării de către Alianța Nord Atlantică a integrării în valul din 1999, deși îndeplineam condițiile, iar istoric s-a procedat altfel atunci când au fost acceptate, la pachet, Grecia și Turcia. „România stat NATO” ne-a afectat profund bugetul apărării și ne-a distrus definitiv perspectiva unei Armate capabile să-și apere țara. Sigur, nu din vina NATO. Mulți ani, pe timpul prezenței în Irak în Afghanistan, ne-am aflat printre cei mai importanți contributori cu trupe, fără absolut niciun beneficiu. Între timp însă, „modernizarea” Armatei se face cu tehnică scoasă din uz de către aliații din vest și pe care corporațiile ne-au adus-o vopsită și prezentată ca fiind foarte performantă. Ne-am subordonat apărarea țării unei Alianțe care și-a dovedit constant limitele, în care „Fantoma articolului 5” din Tratat nu mai sperie pe nimeni. Am promovat, la conducerea structurilor din sistemul național de apărare, ordine publică și siguranță națională, personaje obscure, limitate intelectual sau profesional, lipsite de loialitate față de țară, dar care susțin interesele unui partid sau pe cele ale corporațiilor multinaționale.  Ne-am distrus deliberat, din incompetență, prostie sau trădare, capacitatea de apărare vulnerabilizând și mai mult țara. 

 

Integrarea în UE, o utopie a bunăstării și garanție a prosperității, ne-a adus doar promisiuni și obligații. Am cedat nu doar suveranitatea națională, dar și elemente vitale care stau la baza existenței unui popor și a unei națiuni: resursele naturale și industria producătoare de bunuri de consum. Nu întâmplător Austria, alături de Ungaria, au fost cele care au apreciat cel mai mult integrarea noastră europeană. Pentru că imperialismul nu dispare din zestrea genetică a popoarelor – ce nu a reușit Imperiul Austro-Ungar să cucerească prin acțiuni militare și trădări naționale, a reușit integrarea europeană să le ofere gratis. Cel mai mare investitor străin, Olanda, face și cele mai mari presiuni pentru privatizarea rapidă a unor companii strategice, folosind în acest scop șantajul diplomatic și mercenarii implantați prin Guvernul României. Cearta dintre Cîțu și ING este o perdea de fum care ascunde cât de bine sunt reprezentate interesele Olandei la cel mai înalt nivel. De la economie, cu toate componentele ei (industrie, agricultură, comerț, turism etc.) care ar trebui să contribuie la dezvoltarea și asigurarea unui nivel de trai decent tuturor cetățenilor, până la elemente vitale ale unei societăți, cultură, asistență socială și medicală, educație și sport, cercetare și dezvoltare, toate nivelurile de identitate și supraviețuire ale unei națiuni au fost sistematic atacate și constant distruse.

 

Meritocrația, un mit

Planul de colonizare și subordonare deplină a României a aparținut marilor corporații, mai mult decât Marilor Puteri (în fond interesele acestora se confundă), doar instrumentele s-au rafinat, iar acum se numesc globalizare și organizații internaționale. Planul a fost extern, executanții au fost întotdeauna ROMÂNI. Niciunul din atacurile îndreptate către esența și existența poporului nostru, a suveranității și independenței sale nu s-ar fi realizat fără trădarea executanților români. Privatizările fără discernământ, modul în care proprietatea peste sute de mii de hectare de pământ și pădure a fost transferată unor companii sau „investitori” străini, distrugerea oricărei încercări de dezvoltare a unor elemente de producție autohtone, acceptarea unei clase politice incultă și lipsită de onoare, sunt toate rezultatul unor calcule personale, ale unor indivizi, care au avut în vedere exclusiv bunăstarea lor imediată indiferent de prețul plătit și mai ales fără niciun fel de considerație pentru trecut sau grijă pentru viitor.

 

În România mirajul managerului străin este în egală măsură umilitor, pentru zecile de mii de profesioniști români cărora nu le-a fost acordată niciodată vreo șansă, și falimentar având în vedere experiența ultimilor 30 de ani. De la președintele ales pentru că reprezintă garanția seriozității nemțești, la prim ministrul numit pe recomandarea experienței anilor lucrați în afara României sau corporații, de la externalizarea și vânzarea serviciilor publice către companii de administrare străine, până la experții americani sau francezi angajați pe post de consilieri ai diferiților miniștri, peste tot trebuie să acceptăm influența străină în detrimentul inteligenței românești. Oriunde privim, în absolut orice domeniu de activitate, vom constata cum perspectiva apariției unui specialist străin ține loc de garanție a succesului. Un sirian conduce de aproape 2 decenii intervenția de urgență în România, un neamț primăria unui oraș simbol, un francez un sector din capitală, iar lista continuă cu cei numiți de Guvern. Personaje cu trecut incert, fără realizări sau succese notabile, ajung să conducă ministere sau ne reprezintă în Parlament, repetându-ne obraznic clișee verbale și fraze goale, jignindu-ne inteligența cu minciunile și ipocrizia lor, iar românul privește indiferent. 

 

Ura, singurul lucru care ne unește

Sferele de interese și zonele de acțiune ignoră granița, populația sau cultura națională, conflictele sângeroase sunt înlocuite de manipulări sociale, ascunse în spatele promisiunilor de bune intenții, în timp ce programele de dezvoltare regională sunt noile planuri de operații ale teatrului de război contemporan. Organizațiile internaționale, în slujba marilor corporații transnaționale, au subordonat România cu o rapacitate și violență niciodată întâlnită în istoria noastră de peste 2000 de ani. Care istorie nu înseamnă nimic pentru reprezentantul diplomatic al unei puteri de dincolo de ocean, dacă-și permitea să ne ofere aproape săptămânal sfaturi și povețe înțelepte. În prezent asaltul este îndreptat împotriva ultimelor resurse naturale, a companiilor din sectorul energetic sau a unor elemente vitale de infrastructură (Portul Constanța), ultimele bastioane ale supraviețuirii ca națiune. Corporațiile infiltrează tot mai mulți indivizi loiali în structurile de conducere și cele decizionale ale României, acțiuni coroborate cu interesul pentru un anumit segment din populație indigenă, căruia îi este asigurat un nivel superior de bunăstare individuală. Se cultivă fără niciun fel de disimulare dezbinarea socio-profesională cu o ferocitate care ar fi invidiată până și de Machiaveli. Pensionarul devine „asistat social”, angajatul bugetar căpușa celui privat, libertatea de mișcare subordonată vaccinului multinațional, iar starea de alertă este noua normalitate. După invazia organizațiilor internaționale și a corporațiilor multinaționale România se va reface mai greu decât după toate războaiele prin care a trecut adunate la un loc sau nu va mai exista deloc.

 

Dacă nu ne trezim, dacă ne vindem mai ieftin ca Iuda, dacă nu avem curajul să-i demascăm pe trădători, vom pierde mai mult decât geniul lui Mihai Eminescu: „Noi nu suntem contra îmbogățirii celor ce vin și se așază în tara. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noștri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenta fizică și morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit și de neînțeles. Din ce în ce elementele naționale sunt substituite prin cele străine; siguranța că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranța că poporul nostru nu mai e în stare de a-și recâștiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranță că viitorul e al lor în această țară, ei creditează guvernului”.

 

https://politica-dezastrului.ro/articol/romania-sub-invazia-corporatiilor-si-dictatura-mul-1107

////////////////////////////////////////////

 

Vasile Astarastoae: Pandemia și puterea corporațiilor globale

 

 

 

 

Titlu mi-a fost inspirat de opera unei cunoscute cercetătoare germane.

 

Anna Holzscheiter (n. 3 iulie 1976) este, începând din anul 2015, șefă a unui grup de cercetare intitulat Guvernare pentru sănătatea globală la Berlin Science Center (WZB). A absolvit Ludwig-Maximilians-Universität München (literatură engleză, politologie, mass-media și comunicare), apoi un Masterat (cu distincție) în relații internaționale și teorie politică la Universitatea din Westminster, Londra (2000), Doctorat (Summa cum laude) în Științe Politice și Sociale la Freie Universität Berlin (2006). A fost Fellow la Departamentul de Sănătate Publică și Politici, London School of Hygiene & Medical Tropical (2007 – 2010 ) și la Centrul pentru Studii Europene, Universitatea Harvard (2014 – 2015 ). Profesor de științe politice și politici internaționale la Freie Universität Berlin(2014-2019), iar din 2019 profesor de politică internațională la Universitatea Tehnică Dresda. Cartea sa, Children’s Rights in International Politics. The Transformative Power of Discourse, este una de referință.

Puterea corporațiilor globale este titlul prelegerii introductive a cursului susținut în 2019 la TU Dresda. Ce spune Anna Holzscheiter: „Cred că toți suntem de acord că, în special, în politica globală de sănătate, interdependențele dintre marile fundații private Gates, Wellcome Trust, Open Society Foundation și alți actori ai societății civile, mass-media și știința au devenit atât de dense încât se poate vorbi despre o rețea invizibilă de dependențe și de dominare.” Actorii privați nu numai că finanțează, dar stabilesc și direcțiile, subiectele și termenii. Este de la sine înțeles că este vorba despre economie și „eficiență”, problemele de sănătate sunt depolitizate. Potrivit lui Anna Holzscheiter, „acest lucru este exprimat și în vocabularul ecosistemului, care între timp a înlocuit retorica cochetă a câștigului și a parteneriatului public-privat”… Citez din nou: ”În calitate de actori „fără scop lucrativ”, care se presupune că nu sunt orientați spre obținerea unui profit, acești particulari își aplică soluțiile alternative propuse-bazate în realitate pe piață, fără legitimare democratică”.

Se știe că sănătatea este o afacere mare, iar mulți câștiga foarte bine din ea. Adesea fără niciun fel de scrupule. În anii ’70, filozoful austriac Ivan Ilich, în celebra carte Nemesis Medicina (din păcate netradusă în limba română) acuza corporațiile farmaceutice că, profitând de puterea financiară și de mass media cumpărată, induc oamenilor un consum exagerat și o dependență de medicamente (pentru a crește profitul), fără să se gândească la patologia produsă de medicament (iatrogenia). Ulterior, datorită presiunii publice, marile corporații au adoptat coduri etice. Dar atunci când câștigul era tentant, le-au încălcat, deși (rar) au fost sancționate de organismele de supraveghere și control (naționale și/sau internaționale).

Când e profitul mai mare decât într-o pandemie?

În primăvara anului 2009, OMS a lansat pandemia de gripă porcină. Dar anterior a elaborat un scenariu și un plan de pandemie în redactarea cărora a implicat și organizații de lobby finanțate de industrie. Criteriile pandemice au fost substanțial reduse. „Dacă medicina moleculară modernă nu ar exista, cu analizele genetice, anticorpi și laboratoarele de referință, atunci gripa porcină ar fi cucerit lumea și niciun medic nu ar fi observat nimic. Dar lucrurile au stat altfel. Mass-media, medici interesați și lobby-ul farmaceutic au alarmat sistematic lumea de pericolul unei boli amenințătoare și cu scenarii de dezastru” (Der Spiegel, 8 martie 2010).

Cine a avut de câștigat?

Ne spune Medicament Telegram (citând cotidianul FAZ din 21 aprilie 2010) „Pentru producătorii de vaccinuri și inhibitori ai neuraminidazei, ghidurile pandemice diseminate de OMS s-au dovedit a fi un adevărat pachet de stimulare și promovare. Doar la o companie au crescut vânzările în primul trimestrul 2010 cu 1,1 miliarde USD prin comercializarea de vaccinuri antigripale. Profitul net al companiei a crescut cu aproximativ 50% în această perioadă.” La acea vreme, miliarde de dolari din fonduri publice au fost plătite pentru medicamentul antigripal Tamiflu. Ulterior, Tamiflu s-a dovedit a fi ineficient în gripa porcină, existând acuze că datele experimentale au fost înfrumusețate. La vaccinarea împotriva gripei porcine au existat efecte secundare considerabile, cum ar fi șocul alergic și narcolepsia (boala somnului), în special la copii și adolescenții. Pentru a putea folosi produsul rapid, acesta nu a fost testat suficient. Producătorul a fost acuzat că a ascuns rapoartele cu efecte secundare, dar despăgubirile le-au plătit tot statele, care au impus vaccinarea obligatorie.

În pandemia cu coronavirus constatăm unele similitudini.

Înainte de a declara pandemia, s-a elaborat un studiu și un scenariu (Eveniment 201), la Centrul pentru Securitatea Sănătății (CHS) de la Universitatea Johns Hopkins, în octombrie 2019, care a fost realizat în colaborare cu doi parteneri puternici: Forumul Economic Mondial (WEF) și Fundația Bill & Melinda Gates.

Mass-media și-a făcut datoria: a preluat declarațiile alarmiste ale OMS și a difuzat o viziune apocaliptică, inducând o isterie colectivă, respectând recomandarea din Eveniment 201 (piața să fie inundata rapid cu mesajele și informațiile dorite de OMS, iar alte mesaje trebuie suprimate).

Ghidurile OMS recomandă testarea în masă –“testați, testați, testați”. La fel și Bill Gates. Aceasta în condițiile în care în multe state nu există paturi de anestezie și ventilatoare pentru a trata toți bolnavii cu forme grave. E foarte bine să testăm în masă dacă ne permitem financiar, dar să nu uităm că testarea dă indicații cu privire la amploarea fenomenului și a măsurilor, care trebuiesc luate, dar nu tratează bolnavi. Unii ar putea spune că salvează viața altora. E un punct de vedere pe care însă le recomand să-l comunice bolnavului, care nu are loc la ventilator și familiei acestuia. În plus, testăm și identificăm virusul, nu titrul de anticorpi. Cu alte cuvinte, în prezent nu măsurăm incidența bolii, ci activitatea specialiștilor care o caută. Vom vedea, în final, care sunt firmele producătoare de aparatură și teste și care a fost profitul.

În actuala pandemie de coronavirus, se lucrează febril la dezvoltarea unui vaccin. În mod normal, vor trece multe luni până când se vor solicita și parcurge procedurile de revizuire și aprobare. Dar la panica/isteria indusă, lucrurile s-ar putea să se schimbe. Pe 18 martie, Christian Drosten (un eminent virusolog german, consilier al Angelei Merkel) a propus o aprobare simplificată a vaccinului: „Dacă vrem să facem totul ca societate, dacă nu dorim cu adevărat să acceptăm o rată a decesului crescut la populația mai în vârstă, atunci probabil că trebuie să înlocuim reglementarea la vaccinuri și să o simplificam maxim. Efectele secundare ar trebui să fie acceptate ca inerente și statul ar trebui să fie responsabil pentru ele. “ O problemă: Christian Drosten are un Institut, care a pus la punct teste achiziționate ulterior de Guvernul Federal german. Acum lucrează la un vaccin. El a confirmat faptul că Fundația Gates joacă un rol important în gestionarea pandemiei și că Institutul său primește finanțare importantă de la Fundația Bill & Melinda Gates.

În concluzie, trebuie să avem o gândire pozitivă. După vremurile Coronavirusului, o mulțime de oameni vor suferi pierderi din cauza crizei economice. Dar nu toți. Unii vor câștiga. Să ne bucurăm pentru ei.

P.S.1. După pandemie, lumea, probabil, nu va fi la fel ca înainte. Ca orice criză, va determina schimbări importante. Este cu atât mai important să menținem drepturile omului și, mai ales, libertatea de exprimare ca nucleu al democrației.

P.S.2. Din citate am eliminat numele firmelor. Dintr-un motiv simplu: ele sunt prezente pe toate piețele și sponsorizează lideri de opinie medicali, oameni politici, plătesc mass-media (pentru publicitate), finanțează partide. Toate într-un cadru reglementat de codurile etice.

Vasile Astărăstoae

Vasile Astarastoae: Pandemia și puterea corporațiilor globale

//////////////////////////////////////////

 

Olanda a ajuns a doua destinație a banilor rusești și conducta financiară a Gazprom

 

DE STELIAN NEGREA    Profimedia

Un ONG olandez acuză Olanda că era, la o lună de la declanșarea războiului în Ucraina, a doua cea mai mare destinație a fluxurilor de capital din Rusia și conducta financiară a producătorului rusesc de gaze, Gazprom.

 

 

SOMO, o organizație de interes public din OIanda, care investighează corporațiile multinaționale, a adus acuzații grave la adresa autorităților olandeze și a mediului de afaceri din această țară cu privire la conexiunile puternice ale acestora cu fluxurile de capital care se scurg din Rusia.

 

În studiul “Permițând războiul lui Putin. Legăturile dintre centru financiar din Amsterdam și Gazprom”, publicat la o lună după invazia rusească din Ucraina, autorii acestuia acuză faptul că Gazprom are o prezență masivă în Olanda care a devenit a doua cea mai mare destinație a banilor rusești.

 

Citește și: Premierul Mark Rutte: Olanda nu este în principiu împotriva aderării României la Schengen

 

“Războiul lui Putin din Ucraina aruncă o lumină asupra a celor din Vestul Europei care îi facilitează acestuia regimul autocratic și prietenii săi oligarhi (…)

 

Europa ar trebui să-și reducă dependența de energia rusească. În orice caz, dincolo de aceasta, infrastructura financiară și legală a Vestului Europei prin intermediul cărora giganții din energie ca Gazprom, Lukoil și Rosneft își organizează operațiunile, își dețin proprietățile și își transferă banii înapoi în Rusia trebuie urgent destructurată pentru a îngreuna mașinăria de război a lui Putin.

 

De zeci de ani, formula periculoasă a lui Putin de a amesteca puterea corporațiilor din energie și regimul său autoritar, în care Kremlinul se bazează pe un cerc restrâns de oligarhi de încredere pentru a-și satisface dorințele, a fost facilitată de elitele corporatiste care operau din centrele financiare și paradisurile fiscale din Vest: contabili din Cipru, lobbyști în Bruxelles, avocați în Amsterdam și bancheri în Londra.

 

De zeci de ani, servindu-l pe Putin să-și extindă imperiul a fost extrem de profitabil pentru toți. Este extrem de clar acum că prețul pentru legăturile Vestului cu Putin este intolerabil de ridicat ”, susțin analiștii SOMO.

 

Autorii studiului se concentrează pe afacerile gigantului Gazprom din Olanda unde beneficiază de serviciile unor companii de contabili și avocați: “Fiind cel mai mare producător de gaze naturale din lume, Gazprom este considerate cea mai profitabilă bijuterie din coroana lui Putin.

 

Centrul financiar off-shore din Amsterdam funcționează ca cel mai mare paradis fiscal din lume., poarta principală a lumii pentru capitalul global, atrăgând corporații multinaționale care operează în afara centrelor lor financiare naționale. Reflectând globalizarea agresivă, Amsterdam nu servește doar corporații vestice dar și o serie de corporații cu legături cu numeroase regimuri autoritare din întreaga lume.

 

Funcționând efectiv ca o conductă de infrastructură în economia mondială, Olanda este a doua cea mai mare destinație pentru fluxurile de capital din Rusia“.

 

Cât de infiltrat este Gazprom în Olanda?

Conform autorilor studiului, Gazprom operează 16 companii în Olanda, la patru adrese diferite.

 

O subsidiară, South Stream Transport B.V. este localizată în sudul Amsterdamului, în apropierea centrului financiar. Are 148 de angajați și deține conducta de gaze naturale care transport gaz din Rusia către Turcia prin Marea Neagră. Turcia este pe cale să devină portița prin care Gazprom încearcă să eludeze sancțiunile occidentale pe exporturile rusești de gaze naturale, intervenite la luni distanță după publicarea acestui studiu.

 

Celelalte filiale ale Gazprom din Olanda, au sute de angajați care se ocupau de vânzările de energie către țări din Vestul Europei sau operau servicii de inginerie companiilor petroliere din Irak. Ceea cea frapează însă este nivelul banilor pe care aceste filiale ale Gazprom îl duc prin paradisul fiscal din Olanda.

 

Conform autorilor acestui studio, în 2020 valoarea totală a activelor subsidiarelor Gazprom în Olanda se ridica la 26,5 miliarde de Euro. Veniturile totale ale Gazprom în 2020 au fost de 79,3 miliarde Euro din care 7,3% au fost furnizate de o singură subsidiară a Gazprom înregistrată în Olanda, Gazprom Holding Cooperatie UA cu numai 23 de angajați. Adică 1,9% din cheltuielie guvernului Rusiei din 2020 au venit de la o singură subsidiară Gazprom din Olanda.

 

Cu ce îi servesc olandezii pe Gazprom?

Dar ce le pun olandezii la dispoziție rușilor de la Gazprom. Conform autorilor acestui studiu, cu avocați, contabili și furnizori de servicii pentru companii.

 

“În inima oricărui paradis fiscal este un ecosistem de furnizori specializați de servicii pentru corporații. Aceștia sunt cei care le permit să funcționeze.

 

Fără aceștia, companiile străine nu pot folosi centrele off-shore. Oferind domiciliu, firma de încredere (trust firm) poate oferi clienților o adresă înregistrată și alte servicii (un director olandez să fie angajat, de exemplu) care este parte a unei cerințe legale. În Olanda există cel puțin 227 de furnizori de servicii pentru companii cunoscute ca firme de încredere.

 

Citește și: Șoigu i-a avertizat pe miniștrii Apărării despre iminenta folosire a unei bombe radioactive

 

Acestea sunt persoane sau entități care, pe o bază profesionale, participă la crearea, administrarea și managementul companiilor. Oferă support administrativ și coordonează o serie de servicii de consultanță legală. O altă clasă esențială de furnizorii de servicii este cea formată din contabili și avocați de taxe“. 

 

Apel către guvernul olandez: Terminați-o cu rușii

Autorii studiului au avut în final și o serie de recomandări atât pentru furnizorii de servicii pentru companiile rusești gen Gazprom dar și pentru guvernul și Parlamentul olandez.

 

“Cerem tuturor furnizorilor de servicii corporatiste și legale din centrul off-shore din Amsterdam să renunțe la clientul Gazprom și să nu accepte noi clienți ruși“, este apelul către contractorii privați ai Gazprom însă cel către guvernul și Parlamentul olandez este și mai important:

 

“Faceți ilegală orice vânzare de active locale către orice firmă rusească. Această măsură ar duce efectiv la înghețarea activelor Gazprom în Olanda, făcând imposibil pentru Gazprom să-și mute activele către o jurisdicție care este mai favorabilă eforturilor de război rusești.

 

Citește și: Setarea de la centrala termică ce îți poate dubla consumul de energie. La câte grade o programezi

 

Furnizați accesul la registrele de acționari și beneficiari reali ai companiilor din paradisul fiscal Amsterdam pentru a sprijini efortul jurnaliștilor, societății civile, afacerilor și oamenilor legii din Olanda și afara acesteia în investigațiile lor legate de companiile și activele conectate la regimul lui Putin“.

 

Mai mult autorii studiului au cerut guvernului olandez să prezinte în parlament, cât mai repede cu putință, un pachet de reforme care să explice cum să reduce fluxurile de capital din statele autoritare către Olanda și să crească transparența dar și care să conțină măsuri pentru a reduce pierderile din taxe ale altor state ca rezultat al sistemului de evitare a taxelor din paradisul fiscal olandez.

 

Raportul complet

 

 

 

 

Newsweek România a trimis autorilor studiului o serie de întrebări legate de modul în care guvernul  și mediul de afaceri olandez au stopat legăturile cu Gazprom și alte entități rusești după publicarea acestuia, în urmă cu șapte luni. În măsura în care ne vor răspunde le vom face publice cât mai curând cu putință.    \

 

https://newsweek.ro/economie/olanda-a-ajuns-a-doua-destinatie-a-banilor-rusesti-si-conducta-financiara-a-gazprom

 

////////////////////////////////////////

Occidentul, de la triburi la corporații

 

Omul nu este doar un simplu animal care își limitează prezența în mediul natural la manifestările biologice vitale (alimentare, reproducere, conservare). Are capacitatea, unică în regnul animal, de a-și crea propria dimensiune în cadrul realității mediului natural, prin afirmarea sa în plan istoric. Cunoaște, astfel, o formă de exprimare superioară ce transcende celei biologice, concretizată prin exprimarea sa la nivel cultural și civilizațional. Dimensiunea istorică se bazează pe crearea a unor sisteme complexe (politic, administrativ, militar, economic, științific, religios), alcătuind o infrastructură socială cu principii și legi de funcționare, suprapusă realității mediului natural. Omul istoric reprezintă cel mai avansat stadiu al dezvoltării umane din punct de vedere biologic, intelectual și spiritual, care a apărut ca rezultat al revoluției agricole, pe fondul evoluției sale din neolitic până în Antichitate.

 

În procesul afirmării culturale și civilizaționale, omul istoric este un animal competitiv (chiar un animal războinic), în raport cu membrii speciei sale. Omul s-a aflat, dintotdeauna, în concurență cu semenii lui, pentru a exploata resursele naturale, iar, odată cu organizarea socială, conflictul s-a manifestat, frecvent, sub forma războiului. Viziuni antagoniste s-au coagulat în jurul nucleelor de putere care, pentru a se impune, s-au organizat politico-administrativ și militar în state. Comunitățile și-au asumat identități specifice pentru a-și afirma atât particularitatea în ansamblul societății, cât și opoziția în raport cu grupurile cu care se află în competiție (război). Identitatea colectivă a jucat, astfel, un rol decisiv pentru omul istoric, deoarece a asigurat coeziunea din perspectiva mobilizării membrilor unui grup în vederea atingerii intereselor comune (în special, garantarea prosperității și securității colective).

 

Mozaic identitar

Orice societate este compusă dintr-un mozaic de identități care se manifestă simultan, având ca bază de formare multiple criterii (de exemplu, politico-ideologice, etno-lingvistice, religioase). Această realitate este mult mai evidentă în regimurile democratice decât în statele autoritare, unde puterea este preocupată să controleze strict apartenența indivizilor la comunitățile distincte de grupul majoritar, deoarece aceste comunități se pot coagula în nuclee de opoziție. În pofida presiunii exercitate de către un regim autoritar, identitățile supraviețuiesc deoarece se fundamentează pe opțiunea fiecărui individ de a se asocia unui grup, indiferent dacă beneficiază sau nu de recunoaștere legală. Identitățile colective vor continua, astfel, să existe chiar dacă membrii aderenți sunt nevoiți să își exprime afilierea în mod clandestin ori restrictiv, sub constrângerea unor factori, de regulă, de ordin socio-economic.

 

Nu doar la nivel colectiv, ci și la nivel individual, pot coexista o multitudine de identități. O persoană își poate asuma, simultan, mai multe identități mai vechi sau mai noi, aflate în legalitate sau ilegale, majoritare sau minoritare la nivelul societății. Unele identități sunt dobândite prin naștere (de exemplu etnia sau cetățenia), iar altele sunt asumate conștient ulterior (de exemplu afilierea la diverse grupuri politice, artistice, științifice, sportive etc.). Un om își poate asocia liber sau i se pot impune, de către stat, identități apărute chiar pe parcursul vieții sale. Societatea umană reprezintă un laborator imens în care sunt create, permanent, diverse identități având ca bază de formare reprezentarea unor interese colective (subsumate, de regulă, necesităților economice și de conservare). Dacă o identitate devine expresia unui interes major, aceasta poate deveni dominantă în cadrul colectivității respective.

 

Evoluții mai vechi

În paleolitic, în epoca omului vânător-culegător, nomad și organizat în triburi, rudenia constituia baza exclusivă a afirmării identității colective. În neolitic și Antichitate, odată cu sedentarizarea și dezvoltarea societăților agricole (implicit, a statelor), s-a creat o identitate fundamentată pe apartenența indivizilor la un anumit teritoriu, delimitat în spațiu. Având în vedere dependența agriculturii de forțele naturii, societății i s-a asociat o identitate religioasă. Teritorialitatea comunităților agricole, exprimată prin forme de proprietate, a generat clase sociale, pământul devenind sursa puterii, acaparată de aristocrația rurală. Pentru a asigura coeziunea internă a populației (mai ales, a țărănimii), elitele aristocratice au urmărit să o omogenizeze, favorizând identitatea religioasă. Astfel, până în Evul Mediu, au existat state autocratice în care legitimarea puterii politico-militare s-a fundamentat pe dreptul divin.

 

Evoluția sistemului economic a generat, în timp, identități și forme de organizare alternative. Apariția unui mecanism de producție, care genera cantități mari de mărfuri, a creat nevoia comercializării lor. Surplusul de producție începe să fie valorificat prin tranzacții pe bază de troc sau monedă.

 

 

 

În acest circuit, care a determinat creșterea treptată a importanței bunurilor mobile în cadrul economiei, au fost integrate nu doar mărfurile agricole, ci și produsele meșteșugărești. Comerțul cu bunuri mobile și monetizarea au pus bazele capitalismului, gestionat de categorii sociale urbane (de negustori și meșteșugari), a căror putere economică a sporit în timp. Rudenia a continuat să reprezinte o sursă de putere pentru familiile influente politico-militar și economic (aristocratice, de comercianți etc.).

 

Transformări moderne

Intensificarea comerțului la nivel global, impulsionat de formarea și extinderea imperiilor coloniale, a avut ca efect, în Epoca modernă, acumularea masivă de capital și dezvoltarea tehnologiilor. S-a creat, treptat, o nouă realitate care, odată cu apariția societății industriale, s-a ridicat deasupra celei vechi. Prin mașinăriile inventate, omul a considerat că nu mai este dependent exclusiv de natură în gestionarea existenței sale, iar pe acest fond importanța religiei s-a diminuat. Societatea industrială, prin progresele tehnologice, a implicat o extindere a activităților socio-economice dincolo de teritoriul local sau regional (specific societății agricole). Noului teritoriu i s-a asociat, astfel, o identitate națională bazată, mai ales, pe legăturile etno-lingvistice dintre membrii comunității. Revoluția industrială a determinat creșterea importanței științei în detrimentul teologiei, dar și a mediului urban, în detrimentul celui rural.

 

De rezultatele acestei evoluții au beneficiat negustorii și meșteșugarii care au alcătuit burghezia și au convertit, gradual, puterea lor financiară în influență politico-militară. Pentru a diminua rolul aristocrației, burghezia a impus un stat național, laic și democratic, în care puterea era centralizată. În cadrul democrației, s-au dezvoltat curente politice, precum socialismul, liberalismul și conservatorismul, opuse autoritarismului specific societății agricole. În paralel, au apărut mișcări politice, independente de statul burghez, pe baza cărora s-au format identități colective, alternative atât la cea etno-lingvistică, cât și la cea religioasă, care s-au manifestat istoric în perioada contemporană. Este cazul ideologiilor extremiste de tip internaționalist (comunismul) și ultranaționalist (fascismul, nazismul) sau cel al integrării democratice la nivel cultural și civilizațional (integrarea europeană).

 

Realități contemporane

Revoluția industrială a cunoscut un ritm accelerat, generând, permanent, modificări esențiale în organizarea socio-economică, dar și în comportamentul uman. Invențiile și inovațiile au permis apariția și dezvoltarea continuă a unor tehnologii ce au impulsionat, constant, progresul material stimulând consumul şi determinând apariţia consumismului. Pe acest fond, a crescut nivelul de trai în ansamblul societății, formându-se, în rândul cetățenilor, o clasă de mijloc care s-a substituit burgheziei ca factor de influență. Clasa de mijloc a acționat pentru extinderea libertăților, respectiv creșterea rolului jucat de stat în asigurarea prosperității și securității la nivelul societății și, mai ales, al cetățeanului. În plan individual, intervenţia statului a devenit prioritară în garantarea drepturilor personale, iar, la nivel colectiv, în favoarea democratizării relaţiilor internaţionale (pentru a se asigura pacea internă şi externă).

 

Sursele de energie pentru alimentarea industriei au avut, până recent, un caracter preponderent teritorial, bazându-se pe extracția petrolului, cărbunelui, gazelor naturale sau uraniului). Din cauza caracterului poluant și riscant al utilizării acestor resurse, au apărut soluții alternative ecologice care exploatează sursele regenerabile. În paralel, comerțul a continuat să se extindă, interconectând economiile naționale pentru a le asambla într-un spațiu comun. Evoluția a fost favorizată, în special, de progresele din domeniul transportului și al comunicațiilor. Comerțul dobândit un caracter unitar și o dimensiune globală, permițând crearea unei economii mondiale, dominată de corporațiile internaționale. Activitățile socio-economice s-au extins la un nivel teritorial superior celui național, căpătând o anvergură globală.

 

Sisteme de valori

Războaiele religioase, începute în Antichitate şi sfârşite în Epoca modernă, pentru impunerea unei identităţi colective dominante, au avut ca efect dispariţia aristocraţiei ca putere politico-militară. Luptele purtate în numele idealului naţional, culminând cu războaiele mondiale, au însemnat decăderea burgheziei ca factor de putere. Pentru a preveni orice tensiune ce ar putea să degenereze într-un conflict distrugător şi să îi ameninţe poziţia dominantă, la care a acces ulterior modificărilor sociale provocate de conflagraţiile mondiale, clasa de mijloc nu susţine o identitate colectivă anume, ci favorizează coexistenţa lor (promovarea multiculturalismului). Fiecare cetăţean este acceptat ca membru al societăţii prin ceea ce apreciază el însuşi ca relevant pentru identitatea sa atât timp cât se conformează unui set de valori comune de ordin democratic (respectiv nu lezează drepturile altor indivizi sau interesele de securitate colectivă).

 

 

 

Sistemul democratic, prin care se garantează prosperitatea şi securitatea colectivă, se bazează pe statul de drept (respectiv pe supremaţia legii, separarea puterilor şi societatea civilă), urmărind să elimine orice abuz concret sau potenţial la adresa cetăţenilor. Pentru a menţine echilibrul social caracteristic clasei de mijloc, statul intervine pentru a preveni şi contracara orice acumulare excesivă de putere. Sunt vizate, astfel, grupurile de interese nelegitime care, prin exploatarea în propriul beneficiu, a funcţiilor şi resurselor publice, afectează prosperitatea cetăţenilor şi pot reprezenta chiar o ameninţare pentru securitatea colectivă. Se acordă, în acest sens, o importanţă deosebită acţiunilor anticorupţie şi de consolidare a valorilor democratice (promovarea meritocraţiei, dezvoltarea societăţii civile ca o contrapondere pentru autorităţi, implementarea culturii civice şi de securitate etc.).

 

Tendințe sociale

Statul va dobândi un pronunțat caracter social, orientat spre garantarea bunăstării. Vor fi promovate politici de protecție socială în favoarea unor categorii extinse (mai ales, că automatizarea va afecta major piața muncii). Clasa de mijloc își va conserva, astfel, baza socială și va continua să fie dominantă. Tehnologia va fi folosită la scară largă în plan social și va deveni, gradual, parte a organismului uman (în scop medical). Va crește mobilitatea umană, prin scăderea rolului frontierelor și expansiunea conexiunilor rapide, precum transportul de mare viteză. Se vor extinde aglomerațiile metropolitane și se va extinde procesul de contra-urbanizare, prin schimbarea modului de viață în mediul rural. Imigrația va fi acceptată și integrată ca soluție alternativă pentru asigurarea forței de muncă și a echilibrului demografic, afectat grav de modificarea comportamentului uman, în special, din cauza diminuării rolului social atribuit familiei.

 

Pe fondul creșterii diversității sociale, pentru asigurarea păcii interne, va creşte toleranţa faţă de identităţile colective şi se vor extinde libertăţile individuale. Susţinerea coexistenţei identităţilor colective va implica o fragmentare excesivă a lor, fiind generate permanent diferite minorităţi. Politica externă se va baza pe mecanisme de cooperare internaţională de prevenire a războiului (în special, nuclear) şi de izolare a regimurilor ce ameninţă pacea mondială (inclusiv prin sancţiuni economice care vor deveni mai eficiente în contextul globalizării comerţului). Având un caracter universalist, exportul de valori democratice va reprezenta o constantă a modului de afirmare la nivel mondial. De asemenea, se vor extinde formulele de colaborare, inclusiv cu actori din spectrul puterilor autoritare, pentru gestionarea riscurilor comune (hazarde naturale, antropice) şi a oportunităţilor comune (spaţiul cosmic, oceanic).

 

Perspective economice

Factorul teritorial își va diminua considerabil importanța în funcționarea economiei. Astfel, pentru a fi competitive, corporațiile internaționale vor elimina orice formă de exprimare a teritorialității ce implică frontiere cu potențial de a afecta fluxurile de producție și transport. În ce privește desfacerea mărfurilor (distribuție și plată), comerțul se va realiza, cvasi-exclusiv, în mediul online. În raport cu statul, corporațiile își vor consolida poziția, jucând un rol major în asigurarea prosperității și securității colective. Datorită capacității de a revoluționa permanent tehnologiile, corporațiile se vor dovedi mai pragmatice și mai eficiente decât statul (sectorul public fiind dependent de activitatea lor). Prin calitatea produselor alimentare sau industriale corporațiile vor domina economiile naționale și vor deveni un furnizor esențial de securitate colectivă (de tehnologie militară avansată, armate de mercenari).

 

Teritorialitatea economiei va fi afectată și în domeniul exploatării surselor de energie care nu vor mai avea un caracter preponderent extractiv. Astfel, sursele de energie, pentru consum industrial și casnic, vor deveni, în principal, regenerabile, în special din considerente de ordin ecologic. De altfel, activitatea industrială în sine va tinde să devină ecologică pentru a asigura dezvoltarea durabilă a societății. De asemenea, progresele înregistrate la nivelul comunicațiilor și al transportului vor diminua caracterul teritorial al economiei. Angajații vor avea posibilitatea să își îndeplinească atribuțiile profesionale exclusiv în domeniul online ori se vor putea deplasa, în termen scurt, pe distanțe lungi, în acest scop. Pe fondul revoluției tehnologice permanente, se va produce, în mod continuu, o hiperspecializare a profesiilor, iar angajații vor parcurge, frecvent, cicluri de conversie profesională.

 

Abstract

Western society has known, in history, multiple forms of state organization (authoritarian, democratic). At the collective level, certain identities (religious, ethno-linguistic) were assumed as a majority, representing the interests of some dominant social categories (aristocracy, bourgeoisie). Today, western society is under the influence of the middle class and international corporation, which, in context of globalization, tend to strengthen their dominant positions.

 

Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea “Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)

https://intelligence.sri.ro/occidentul-de-la-triburi-la-corporatii/

/////////////////////////////////////////

 

State și corporații în competiția pentru putere

 

 

De aproape patru secole, după Tratatul de la Westfalia(1648), statele au fost în centrul Sistemului Internațional. Ele au stabilit regulile de conduită pentru toate celelalte categorii de actori care operau în politicile externe și relațiile internaționale.

 

(…)

 

Există situații în care un grup mai mare sau mai restrâns de state este nevoit să folosească resurse aflate în zone comune (oceane, râuri, atmosfera etc.). Sunt cazuri în care exploatarea unor resurse dintr-o țară poate afecta condițiile

de trai ale comunității dintr-o altă țară.

Obținerea accesului la astfel de resurse de proveniență comună necesită reglementări la care se poate ajunge prin negocieri internaționale. Alteori, s-a optat pentru pornirea unor conflicte armate. Așadar, funcționarea statului național, autoguvernarea sa depind și de mediul internațional, fiind circumscrise unor norme pe care statele suverane trebuie să le

convină. Orice privilegiu obținut de entități străine în teritoriul jurisdicțional al unui stat trebuie să fie negociat și agreat. În epocile modernă și contemporană, doar statele erau subiecți ai dreptului internațional. Sunt frecvente cazurile în istorie când state mici sau slabe au acordat privilegii de acces altor state mai puternice datorită violării normelor

sistemului internațional, inclusiv prin recurgerea la războaie. Pentru a face față unor situații de acest gen, statele au decis participarea în alianțe de state și chiar acceptarea unor grade de dependență sau protectoratul unor actori

statali mai puternici. În sec. al XX-lea, statele au stabilit și organizații internaționale pentru asigurarea păcii și securității lor (Liga Națiunilor, Organizația Națiunilor Unite), dar sistemul statelor naționale a continuat să responsabilizeze guvernarea fiecărui stat național pentru asigurarea evoluției comunităților naționale și o rațională funcționare a

sistemului internațional.

 

Corporații

În mod obișnuit, statele naționale au folosit metoda protecționismului pentru a evita dificultăți ale balanței de plăți, a promova sectoare interne ale economiei și pentru a-și spori veniturile. La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a apărut un sistem de reglementare a raporturilor comerciale și financiare între state (Bretton Woods, GATT, FMI, Banca

Mondială) care urmărea realizarea unei coordonări inter-statale, iar firmele au găsit potrivită edificarea unei ordini predictibile și o anumită standardizare care se spera că le va apăra de concurența neloaială și barierele piețelor naționale. Raporturile economice transnaționale au impus și alte forme de coordonare internațională, îndeosebi în domeniile transportului și comunicațiilor. Epoca bipolarismului a dat contururi diferite și statutului de Mare Putere, pe lângă caracteristicile militare adăugându-și capacitățile economic, financiare etc. Ceea ce a încurajat companiile să urmărească avantaje competitive internaționale, obținând sprijinulstatelor pentru o extindere cât mai largă pe piața globală. Dar numai un număr de astfel de firme au ajuns să aibă drept obiectiv devenirea ca actor dinamic în afacerile internaționale. Acestea sunt companiile multinaționale (CMN), unele creând adevărate branduri globale.

 

 

CMN este o firmă care operează într-o țară-gazdă și în una sau mai multe alte state.

Definiția dată de ONU și OCDE pune accent asupra faptului că respectiva categorie de companie deține proprietatea sau controlează facilitățile de producție și servicii dinafara țării de origine (Harrison, Dalkiran, Elsey-2000).

Așadar, este vorba de caracteristicile proprietății, controlului și multinaționalitatea producției, de controlul managerial centralizat al afacerilor din statul în care-i este înregistrată baza de conducere. CMN folosește o strategie

globală integrată pentru că are în vedere o piață mondială cât mai extinsă, urmărește reducerea costurilor, evitarea barierelor tarifare, poziționarea cât mai favorabilă în competiția internațională și accederea cât mai rapidă la avantajele expertizei tehnologice. Urmează principiul managerial „gândește internațional și acționează local”. Sau, cum se exprimau

Hodgetts și Luthans-1991, ”în fapt CMN tinde să-și urmeze piața sa”.Activitatea corporațiilor multinaționale din a doua jumătate a veacului al XX-lea a contribuit la creșterea intensității interdependențelor complexe regionale și globale, accentuându-se și specificitățile sociale, culturale și chiar politice.

 

State și corporații

Este simplu de observat că cele mai implicate în afacerile internaționale sunt CMN din statele cele mai dezvoltate. De aceea, literatura de specialitate operează cu termeni precum „corporațiile americane”, ”corporațiile britanice”, ”corporațiile germane”, ”corporațiile franceze”, ”corporațiile japoneze” etc.

Deloc întâmplător faptul că respectivele state au înlocuit practicile și metodele imperiale și coloniale cu instrumente de tipul CMN care acoperă spații de piață foarte largi. Iar atunci când statele străine în care operează introduc măsuri și reglementări prin care se diminuează sau elimină facilitățile de care dispuneau CMN, acestea nu ezită să solicite sprijinul

statelor gazdă sau să desfășoare un lobby în direcția guvernelor țărilor străine. Influențarea statelor străine se exercită de către CMN direct (via ambasadele statelor lor sau mergând la ministerele guvernelor din țările unde operează) sau indirect (cerând propriilor guverne să intervină pe lângă guvernele străine sau apelând la anumite organizații regionale/

internaționale)/Baylis și Smith,1999/. Ceea ce înseamnă că e dificil a se spune că un stat național mai are economia sa națională separată de piețele regionale și globale. Nu de puține ori s-au întâlnitsituații în care guvernele nu mai stăpâneau fluxurile financiare ale țării.

 

Și merită menționat că uneori chiar guverne care dețineau importante resurse financiare nu au putut face față unor acțiuni ale anumitor grupuri bancare transnaționale ori speculatorilor. Ceea ce înseamnă că unele CMN au avut capacitatea de a eluda controlul guvernamental, alterând suveranitatea statală și chiar generând complicații în raporturile interstatale. În felul acesta, CMN se manifestau ca veritabili actori ai politicii externe a statelor și, nu de puține ori, tindeau a fi actori ai relațiilor internaționale.

Sfârșitul Războiului Rece, deschiderea piețelor din țările fostului sistem socialist și descompunerea Uniunii Sovietice au creat un spațiu foarte favorabil pentru evoluția CMN la scară globală, protecționismul național fiind tot mai timid. Expansiunea lor nu a mai avut vreun precedent istoric, deoarece politicile industriale interne și chiar legiferările statelor au fost supuse unei severe scrutinizări a organismelor internaționale în ceea ce privește concurența în afaceri /Held, McGrew-2004/. Urmarea reglementărilor și regimurilor internaționale venite dinspre Organizația Mondială a Comerțului, dar și alte instituții regionale și internaționale, a dus și la transformări semnificative ale sensurilor suveranității și autonomiei statelor, părând că se restructurează sistemul creat la Westfalia. Iar CMN se

manifestau tot mai insistent și ca actori politici în viața statelor și a comunității internaționale.

 

Firește că se poate vorbi de un impact pozitiv sau negativ (ori pozitiv și negativ) al activității CMN în statele străine unde au acționat și mai operează. Am putea întocmi o listă de efecte pozitive și una de consecințe negative pe care statele-oaspete le-au înregistrat ca urmare a acțiunilor CMN, dar nu este acum locul (detalii la Harrison, Galkiran, Elsey-2000, 47-49). Ne vom mărgini să constatăm că cel mai adesea CMN s-au dovedit a fi puternici agenți ai schimbării în statele străine, uneori guvernele și cetățenii apreciind sau dezavuând acele transformări. Cele mai multe critici au fost

îndreptate spre comportamentul monopolistic și oligopolistic al CMN, iar acuzații grave au constat în desemnarea acestora ca agenți ai „imperialismului modern” și „neocolonialismului” (Harrison, Galkiran, Elsey-2000,

47).

 

După cum nu au lipsit aprecierile conform cărora CMN au contribuit la evoluția relațiilor investiționale și comerciale moderne la nivel mondial, că au adus dezvoltare în anumite zone ale lumii și au introdus politici și tehnologii care au sprijinit avansul spre progres al multor state. Dar ceea ce trebuie să remarcăm în poziționarea CMN din ultimele 2-3 decenii este presiunea lor tot mai persuasivă nu doar ca operatori economici, dar și ca actori politici la nivel statal și internațional. Chiar dacă statele continuau a fi recunoscute ca subiecți ai dreptului internațional și CNM trebuiau să

urmeze cadrul normativ stabilit de guvernele țării-gazdă și țărilor străine, acești actori non-statali își făceau tot mai simțită prezența în competiția pentru putere din sistemul internațional, pretinzând a fi recunoscuți ca actori distincți în sistem și presând pentru o restructurarea a acestuia astfel încât să li se acorde un palier decizional pe măsura greutății

puterii lor.

 

State și corporații, azi

Într-o analiză comparativă state-corporații, din 2018, Nathalie Sauer a lansat întrebarea provocatoare: ”Cine are putere mai mare: statele sau corporațiile?” Evaluarea veniturilor a 100 de state și corporații ducea la rezultatul că aproape trei sferturi dintre acestea erau corporații. Walmart era poziționată înaintea Spaniei și Australiei, iar State Grid întrecea

Olanda și Coreea de Sud. Primele locuri aparțineau unor state dezvoltate precum SUA, China, Japonia, Germania, Franța, UK, Italia, Brazilia, Canada, iar apoi urmau multinaționale americane, chinezești, japoneze, europene etc.

(The Conversation, July 10, 2018). Concluzia autoarei era că s-a ajuns la o astfel de structură a puterii în sistemul internațional încât politica internațională nu mai era doar opera statelor, ci și a corporațiilor care au devenit veritabili actori politici de sine-stătători, nu doar instrumente ale statelor dezvoltate. Conștientă că statele nu sunt gata să accepte o astfel de participație a corporațiilor la guvernarea relațiilor internaționale contemporane, aceeași Nathalie Sauer a avansat ideea că puterea statelor ar trebui cuantificată prin prisma relației transnaționale stat-corporații. Desigur, această nouă realitate ar duce la o altfel de exprimare a rivalităților de putere în sistemul international, dar probabil combinația/parteneriatul stat-corporații ar avea mai multe șanse de oprire a valului naționalist și populist. Mathias Hein

Jessen (2020) a mers cu analiza relației stat-corporații mai departe și consideră că cele două tipuri de entități au început să fie tot mai asemănătoare, mai ales că guvernele au delegat corporațiilor câteva responsabilități sociale, climatice, referitoare la drepturile omului etc. De unde ar rezulta și o posibilă pretenție a corporațiilor de a participa la jocurile politice și democratice ale statelor, în mediile intern și internațional. Și totuși există multe îndoieli despre posibilitatea unei astfel de direcții a evoluției conexiunii stat-corporații, deoarece statele nu vor să renunțe la pretenția că ele

crează cadrul funcționării legale a corporațiilor, în timp ce corporațiile multinaționale se văd și ca parte a statului, dar și în afara lui, câteodată chiar arătând o putere care o concurează pe cea statală. Dar cum puterea corporațiilor a crescut

enorm în ordinea neoliberală din ultimele decenii, guvernele s-au găsit în situația dificilă de a face față puterii propriilor creații, iar răspunsul a fost găsit în competitivitatea economiilor și statelor, iar corporațiile pot juca un rol deosebit într-o astfel de strategie de dezvoltare. Prin aceasta se crede că nu s-ar realiza o dihotomie totală între politică, democrație și economie, afaceri, iar statele și corporațiile ar putea reveni la relația de conlucrare cu avantaje reciproce.

 

BigTech și Big Data

Astfel de viziuni sunt desprinse dintr-o construcție care se bazează pe gândirea rațională. Așa cum credem că liderii statelor sunt decidenți raționali, ne putem imagina și că liderii corporațiilor și afacerilor internaționale sunt tot actori raționali. Numai că am constat, în ultimul timp, că liderii guvernelor și națiunilor sunt și ei sub imperiul unor idiosincrazii (despre actualii lideri ai SUA și Chinei, The Economist spunea recent că se comportă ca și copiii). Tot așa putem presupune că unii lideri ai corporațiilor multinaționale ar avea anumite opțiuni foarte subiective și

personalizate, că și la ei idiosincraziile lasă loc de conduite care pot părea în afara raționalului.

Cel mai recent caz este cel al celebrului și câteodată excentricului antreprenor și lider de corporații Elon Musk. Până acum, acesta a operat într-un mediu economic reglementat, corporațiile pe care le-a înființat și condus înregistrând succese fulminante. Prin achiziția Twitter s-a îndreptat către mediul încă insuficient reglementat al media socială și a

începutsă aibă probleme pe care probabil nu le previzionase. Făcându-se o paralelă cu cazul Donald Trump, Elon Musk a fost bănuit că ar intenționa să treacă din zona afacerilor spre cea politică, mai mult că ar facilita avansul autocratismului în dauna democrației.

Preluarea Twitter i-a adus chiar suspiciunea că ar putea deveni o ameninațare pentru securitatea națională a Statelor Unite ale Americii, deja propunându-se ca modul cum a constituit suma de preluare a respectivei corporații să fie investigat de autoritatea americană de reglementare a investițiilor străine. Așadar, pășind pe un teritoriu lipsit de

o clară reglementare, Elon Musk a devenit subiect de politică americană și este suspectat că folosește puterea corporațiilor care i-au adus faimă și avere enorme pentru a se amesteca în politica internă și în cea internațională (discuții cu lideri de state care depășesc sfera afacerilor).

Astăzi, avem o lume în care până și cetățeanul de rând trăiește într-un mediu fizic și unul virtual. Ceea ce este diferit de aserțiunile de până acum că omul și-a conturat profilul social, îmbinând materialul cu spiritualul.

Pentru contemporanispațiul virtual/digital este la fel de palpabil ca și materia, fiind un ferment foarte puternic al redesenării relațiilor sociale viitoare. De unde și perturbările acute ale democrațiilor, sub impulsul media socială, la

care se pot adăuga și numeroasele manifestări nemai întâlnite din sistemul internațional. Iată, de exemplu, președintele Putin al Rusiei a inițiat acțiuni de generare a schimbării sistemului internațional actual, apelând la metodele imperiale și de Mare Putere din sec. XVIII-XIX-prima jumătate a veacului al XX-lea. Răspunsul primit este definitoriu pentru evoluțiile viitoare, deoarece a întâlnit nu doar reacția țării agresate și a altor state, dar s-a putut constata că importante corporații Big Tech, cu sediile principale în state care oficial nu sunt părți înscrise în conflict, au intervenit direct de partea Ucrainei, sprijinind cu mare eficiență derularea operațiunilor militare dirijate de la Kiev. Așadar, Big Tech a devenit pe față actor al luptei pentru putere în sistemul internațional, s-a implicat în jocurile geo-politice din zilele noastre (un atribut considerat a fi doar al statelor) și se previzioinează că viitorul statut de Mare Putere va putea aparține

nu doar statelor puternice, cu care ultimele decenii ne-au obișnuit,c i și corporațiilor care vor opera cu Big Data. De unde și îngrijorarea Marilor Puteri “clasice” care vor să impună acestor corporații multinaționale reglementări „naționale”, pe când statele care nu au creat astfel de entități economico-financiare ar prefera să fie propuse reglementări internaționale (experiența reglementatoare a Uniunii Europene este adusă frecvent în discuție).

Astfel de implicări ale CMN au ridicat semne de întrebare și la nivelul acționariatului corporațiilor care se teme că statele vor impune măsuri restrictive, reducându-le marjele de profit. Ca atare, unii investitori au început să chestioneze implicarea liderilor corporațiilor în politica paralelă sau aparținând sistemelor politice ale statelor.

 

(…)

 

Articol scris de Vasile Pușcaș și preluat din Săptămâna Financiară

 

State și corporații în competiția pentru putere

 

//////////////////////////////////////////

 

Denunțător de la Wuhan: China a știut de la început că COVID-19 a fost conceput în mod intenționat

 

 

POSTAT DE: IMOGEN BRADDICK PRIN THE SUN (MAREA BRITANIE)

 

Fauci a știut, a mințit, apoi a acoperit. Toți au făcut-o, așa cum ne-au distrus pe noi și lumea. Pe măsură ce narațiunea pandemiei se dezvăluie, putem să începem, pe bună dreptate, să aplicăm cuvântul „democid” – moarte de guvern – întregului dezastru. În principiu, SUA au dat Chinei o armă biologică pe care să o folosească împotriva noastră și a tuturor oamenilor din lume. Când a „scăpat”, lumea a cedat în mâinile tehnocraților și a industriei de bioapărare. Minciunile sunt expuse, dar controlul rămâne. ⁃ TN Editor

Un om de știință care a lucrat îndeaproape cu laboratorul din Wuhan a susținut că Covid a fost modificat genetic – și s-a scurs din instalație.

 

Dr. Andrew Huff, fost vicepreședinte al EcoHealth Alliance, susține că a avut un loc la marginea ceea ce el numește unul dintre cele mai mari mușamalizări din istorie – și „cel mai mare eșec al serviciilor de informații din SUA de atunci. 9 / 11″.

 

 Institutul de Virologie Wuhan – un laborator de înaltă securitate specializat în coronavirus – a fost în ochiul furtunii, în timp ce întrebările răspândesc dacă Covidien ar fi putut scăpa din laboratorul său.

 

Ambele China iar laboratorul a negat cu furie orice acuzație – dar dovezi ale unei scurgeri de laborator s-a acumulat în ultimii doi ani, în timp ce oamenii de știință, cercetătorii și guvernele caută răspunsuri și pas înainte cu dovezi.

 

Zeci de experți au sugerat că Covid ar fi putut scăpa din laboratorul din Wuhan printr-un cercetător infectat, eliminarea necorespunzătoare a deșeurilor sau potențialele încălcări ale securității site-ului.

 

Chiar și șeful Organizației Mondiale a Sănătății crede că Covid a făcut-o scurgere din laborator după un „accident catastrofal”.

 

În noua sa carte – Adevărul despre Wuhan – Denunțătorul Dr. Huff susține că pandemia a fost rezultatul finanțării de către guvernul SUA a ingineriei genetice periculoase a coronavirusurilor în China.

 

Epidemiologul a spus că experimentele de creștere a funcției din China – desfășurate cu o biosecuritate defectuoasă – au condus la o scurgere în laborator la Institutul de Virologie Wuhan, finanțat de SUA.

 

„Alianța EcoHealth și laboratoarele străine nu aveau măsurile de control adecvate pentru a asigura biosecuritatea, biosecuritatea și gestionarea riscurilor corespunzătoare, ceea ce a dus în cele din urmă la scurgerea laboratorului de la Institutul de Virologie din Wuhan”, a spus el în cartea sa, un pre- a cărui copie a fost furnizată către The Sun Online.

 

EcoHealth Alliance a studiat diferite coronavirusuri la lilieci de mai bine de zece ani cu finanțare de la National Institutes of Health – și a dezvoltat legături strânse de lucru cu laboratorul din Wuhan.

 

Dr. Huff, care a lucrat la EcoHealth Alliance din 2014 până în 2016 și a fost vicepreședinte din 2015, a lucrat pe partea clasificată a programului de cercetare ca om de știință al guvernului SUA.

 

Veteranul armatei, din Michigan, a spus că organizația a învățat laboratorul din Wuhan „cele mai bune metode existente de a crea coronavirusuri de lilieci pentru a ataca alte specii” timp de mulți ani.

 

Și a susținut că „China a știut din prima zi că acesta este un agent modificat genetic”.

 

„Guvernul SUA este de vină pentru transferul de biotehnologie periculoasă către chinezi”, a spus el.

 

Vorbind pentru The Sun Online, Dr. Huff a adăugat: „Am fost îngrozit de ceea ce am văzut. Tocmai le dădeam tehnologie cu arme biologice.”

 

În cartea sa, expertul în boli infecțioase în curs de dezvoltare susține că „oamenii de știință lacomi au ucis milioane de oameni la nivel global” și ajunge până la a susține că guvernul SUA a acoperit-o.

 

Citește povestea completă aici …

https://ro.technocracy.news/Wuhan-whistleblower-China-a-%C8%99tiut-de-la-%C3%AEnceput-c%C4%83-covid-19-a-fost-conceput-%C3%AEn-mod-inten%C8%9Bionat/

 

 

//////////////////////////////////////

Cum accelerează Marea Resetare în Tirania Globală

 

POSTAT DE: DR. JOSEPH MERCOLA

 

 

Din 1978, am declarat că obiectivul elitei globale este de a obține toate resursele lumii, fără a lăsa proprietate privată pentru nimeni altcineva. Când am descoperit tehnocrația istorică, era clar că acesta era mijlocul folosit pentru a face acest lucru. Astăzi, este evident în fața ta. Dacă vor avea succes, va reprezenta cel mai mare jaf din istoria lumii. ⁃ Editor TN

 

 

POVESTE PRIVIND O privire

> Agenda Forumului Economic Mondial pentru 2030 include dictumul că „nu veți deține nimic și veți fi fericiți”. Implicația nedeclarată este că resursele lumii vor fi deținute și controlate de elita tehnocratică și va trebui să plătiți pentru utilizarea temporară a tuturor

 

> Agenda WEF pentru 2030 face parte din ceea ce este acum promovat ca Marea Resetare

 

> De asemenea, o parte din Marea Resetare este trecerea de la capitalismul acționar la „capitalismul părților interesate”, despre care liderii mondiali susțin că vor oferi „echitate” pentru toți

 

> În realitate, capitalismul părților interesate distruge libertatea și mută puterea asupra națiunilor de la guverne alese la corporații private și alte „părți interesate” nealese, cum ar fi WEF

 

> Începând cu primul trimestru al anului 2020, am avut deja o probă a ceea ce va însemna Marea Resetare pentru sănătatea publică. Premisa de bază este aceea a unei stări de biosecuritate, în care „părțile interesate” nealese decid ce este cel mai bine pentru toată lumea

 

Agenda Forumului Economic Mondial pentru 2030 include dictonul ciudat de rău augur potrivit căruia „nu veți deține nimic și veți fi fericiți”. Implicația nedeclarată este că resursele lumii vor fi deținute și controlate de elita tehnocratică și va trebui să plătiți pentru utilizarea temporară a absolut totul.

 

Nimic nu îți va aparține de fapt. Toate articolele și resursele trebuie utilizate de către colectiv, în timp ce proprietatea efectivă este limitată la un strat superior al clasei sociale. Cum te va face fericit această iobăgie impusă?

 

Din nou, implicația nedeclarată este că lipsa de proprietate este o comoditate – doar îți fac viața mai ușoară. Închiriați o oală și apoi returnați-o. Nu aveți nevoie de spațiu de stocare! Imaginați-vă libertatea! Promit chiar comoditatea livrării automate a dronelor direct la ușa dvs.

 

Inteligența artificială – care vă sifonează datele despre fiecare aspect al existenței dvs. prin aproape fiecare piesă de tehnologie și aparat pe care o dețineți – vă va conduce viața, prezicându-vă fiecare dispoziție și dorință, satisfăcând fiecare capriciu. Ah, luxul de a nu fi nevoit să iau decizii!

 

Furt planificat sub acoperirea unei pandemii

 

 

Aceasta este mentalitatea pe care încearcă să o programeze în tine. Ca doar un exemplu, într-un anunț video de la jumătatea lunii noiembrie 2020, premierul canadian Justin Trudeau a spus:1

 

„Această pandemie a oferit o oportunitate de resetare. Aceasta este șansa noastră de a accelera eforturile noastre pre-pandemice de a ne reimagina sistemele economice care abordează de fapt provocările globale precum sărăcia extremă, inegalitatea și schimbările climatice. ”

 

Cu toate acestea, unii încep să-și dea seama că aceste narațiuni despre „reconstruirea mai bună” și „resetarea” economiei pentru a se asigura „echitatea” sunt capcane proverbiale ale șoarecilor. Odată ce muști brânza, vei fi blocat, tăiat de libertatea ta pentru totdeauna.

 

În videoclipul de mai sus, autorul Douglas Kruger explică de ce libertatea este imposibilă fără dreptul la proprietate privată. Elita tehnocratică nu vrea, desigur, să înțelegeți ramificațiile din lumea reală a ceea ce au planificat, motiv pentru care încearcă să vândă această idee diabolică ca ceva care va aduce beneficii societății și, în cele din urmă, va face viața corectă pentru toată lumea. Este o narațiune atractivă, dar o fantezie periculoasă de cumpărat. După cum sa menționat pe 16 noiembrie 2020, de către fișierul național:2

 

„… Trudeau a sugerat că virusul COVID-19 a oferit o„ oportunitate pentru o resetare… pentru a re-imagina sistemele economice ”. Aceasta a fost luată ca o aprobare a unui plan al Forumului Economic Mondial de concentrare a majorității proprietății private în mâinile mega-corporațiilor Big Tech.

 

Planul „Marea Resetare” implică o colaborare între guvernele naționale și organismele internaționale pentru a „reseta capitalismul” cu un stat transnațional integrat de asistență / supraveghere tehnocratică până în anul 2030 …

 

Corporațiile membre WEF și partenerii guvernamentali ar realiza „resetarea” prin utilizarea politicii economice pentru a desființa practic proprietatea individuală și pentru a concentra aproape toată averea în mâinile mega-corporațiilor internaționale.

 

Ideea ar fi să folosim statul bunăstării și economia gigantului pentru a înlocui status quo-ul economic al proprietății individuale cu unul în care majoritatea nevoilor individuale sunt închiriate în loc. ”

 

Aflați să recunoașteți minunatele resetări

 

 

Agenda 2030 a WEF face parte integrantă din ceea ce este acum promovat sub numele de The Great Reset,3 un plan care își are originea în ceva numit Global Redesign Initiative, elaborat de WEF în urma crizei economice din 2008. Site-ul web al Institutului transnațional descrie inițiativa drept „multi-stakeholderism” ca „o nouă formă de guvernanță globală”.4

 

Pe o notă laterală, pe măsură ce introduceam referința Institutului transnațional, am observat că adresa URL conținea cuvintele „termen de taxonomie ștergere de rezervă mai târziu”. Nu știu dacă asta înseamnă ceva, dar am arhivat5 pagina pentru orice eventualitate. Alți termeni și sloganuri care descriu diverse fațete ale acestei agende globale de preluare includ:

 

A patra revoluție industrială, care face parte din mișcarea transumanistă.6 În videoclipul de mai sus, fondatorul WEF, Klaus Schwab, descrie aceste planuri

Reveniți mai bine

Green New Deal

„Echitate”

Capitalismul părților interesate

În ultimele zile, am văzut o mulțime de lideri mondiali ieșiți în pas cu pas pentru a denunța capitalismul, spunând că avem nevoie de „capitalismul părților interesate”. Printre aceștia se numără și președintele Camerei, Nancy Pelosi, care, la 17 septembrie 2021, s-a pronunțat împotriva capitalismului la o întâlnire la Londra.7,8

 

„În America, capitalismul este sistemul nostru, este sistemul nostru economic, dar nu a servit economiei noastre așa cum ar trebui”, ea a spus. „Deci, ceea ce vrem să facem nu este să ne îndepărtăm de acest lucru, ci să îl îmbunătățim.

 

Nu puteți avea un sistem în care succesul unor izvorăște din exploatarea lucrătorilor și izvorăște din exploatarea mediului și a restului și trebuie să corectăm acest lucru. ”

 

Președintele Biden este primul președinte american care a îmbrățișat capitalismul părților interesate pe nume,9 și democrați de frunte, inclusiv vicepreședintele Kamala Harris și senatoarea Elizabeth Warren, au prezentat propuneri de politici care ar înscrie capitalismul părților interesate în lege.10

 

Ce este capitalismul părților interesate?

Dar ce este capitalismul părților interesate? Dacă este mai corect și îi face pe toți mai prosperi decât sistemul capitalist acționarist pe care îl avem în prezent, nu ar trebui să-l susținem cu toții? Problema este că modul în care este descris nu este modul în care funcționează de fapt în lumea reală. Sună grozav în teorie, dar rezultatul final nu va aduce beneficii unei persoane obișnuite.

 

După cum a raportat Ivan Wecke despre Democrația deschisă, într-un articol intitulat „Teoriile conspirației în afară, există ceva înșelător despre marea resetare”:11

 

„Setul de teorii ale conspirației din jurul Marii Resetări este nebulos și greu de identificat, dar împărțirea lor ne oferă ceva de genul acesta: Marea Resetare este planul elitei globale de a instaura o ordine mondială comunistă prin abolirea proprietății private în timp ce se utilizează COVID- 19 pentru a rezolva suprapopularea și înrobirea a ceea ce rămâne din omenire cu vaccinuri.

 

Intrigat … am decis să aflu despre ce se referă cu adevărat planul Great Reset al WEF. În centrul teoriilor conspirației sunt presupuse agende secrete și intenții rău intenționate.

 

Deși acestea pot lipsi din inițiativa Great Reset a WEF, ceea ce am găsit a fost ceva aproape la fel de sinistru ascunzându-se la vedere. De fapt, mai sinistru pentru că este real și se întâmplă acum. Și implică lucruri la fel de fundamentale ca hrana noastră, datele noastre și vaccinurile noastre.

 

Cuvintele magice sunt „capitalismul părților interesate”, un concept pe care președintele WEF, Klaus Schwab, îl bate de zeci de ani și care ocupă locul principal în planul Great Reset al WEF din iunie 2020.

 

Ideea este că capitalismul global ar trebui transformat astfel încât corporațiile să nu se mai concentreze exclusiv pe servirea acționarilor, ci să devină custodi ai societății prin crearea de valoare pentru clienți, furnizori, angajați, comunități și alte „părți interesate”.

 

Modul în care WEF vede că se realizează capitalismul părților interesate este printr-o serie de „parteneriate multi-părți interesate” care reunesc sectorul privat, guvernele și societatea civilă în toate domeniile guvernanței globale.

 

Ideea capitalismului părților interesate și a parteneriatelor multipartite ar putea părea caldă și neclară, până când vom săpa mai adânc și ne vom da seama că acest lucru înseamnă, de fapt, acordarea corporațiilor mai multă putere asupra societății și instituțiilor democratice mai puțin. ”

 

Capitalismul părților interesate crește puterea corporațiilor

Inițiativa Global Redesign, care a servit ca bază pentru Marea Resetare, a fost descrisă drept „cea mai cuprinzătoare propunere pentru reproiectarea guvernanței globale de la formularea Națiunilor Unite în timpul celui de-al doilea război mondial”.12 Deci, aceasta nu este o modificare mică. Este o revizuire completă a modului în care facem afaceri și guvernăm națiunile, nu numai în SUA, ci la nivel global.

 

În acest model cu mai multe părți interesate, guvernul este doar unul dintre părțile interesate dintre mulți. Alte părți interesate care ar trebui luate în considerare includ organizații neguvernamentale precum WEF însuși și corporații multinaționale. Cu alte cuvinte, acești alți actori vor avea un cuvânt de spus în modul în care sunt guvernate națiunile.

 

Observați că liderii mondiali vor sublinia faptul că părțile interesate includ mediul și lucrătorii. Adevărul este însă că nevoile și dorințele lucrătorilor și ale lumii naturale sunt cu greu în centrul acestui model. După cum a explicat Wecke:13

 

„În loc de corporații care deservesc multe părți interesate, în modelul multi-părți interesate de guvernanță globală, corporațiile sunt promovate să devină părți interesate oficiale în procesul de luare a deciziilor la nivel mondial, în timp ce guvernele sunt retrogradate ca fiind una dintre multele părți interesate.

 

În practică, corporațiile devin principalele părți interesate, în timp ce guvernele joacă un rol secundar, iar societatea civilă este în principal vitrina. ”

 

Capitalismul părților interesate este preluat de Stealth

Wecke subliniază că acest ecosistem cu mai multe părți interesate a fost deja implementat și se extinde cu fiecare zi care trece. Nu este ceva ce propun să pună în aplicare în viitor. În schimb, practic ne spun acum ce fac deja de ani de zile.

 

„Grupurile multi-părți interesate s-au răspândit în toate sectoarele sistemului de guvernanță global”, spune Wecke, menționând că există deja „mai mult de 45 de grupuri multi-părți globale care stabilesc standarde și stabilesc orientări și reguli într-o serie de domenii”.

 

Aceste grupuri, care nu au nicio responsabilitate democratică, sunt formate din mari corporații multinaționale, care recrutează persoane din interiorul guvernului, societății civile și instituțiilor de învățământ. Împreună, ei pretind că rezolvă tot felul de probleme care afectează societatea.

 

În esență, ei cred că știu ce este mai bine pentru toată lumea și, fără să fi fost aleși să vorbească și să acționeze în numele nostru, iau decizii unilaterale care vor dicta modul în care trăim, creștem și prosperăm.

 

Începând cu primul trimestru al anului 2020, am avut deja o idee despre ceea ce va însemna Marea Resetare pentru sănătatea publică. Practic, se bazează pe premisa că trăim într-o stare de biosecuritate, în care acești „părți interesate” nealese decid ce este cel mai bun pentru noi, indiferent de modul în care ne simțim în legătură cu aceasta.

Ca doar un exemplu de „ecosistem” cu mai multe părți interesate care este deja în funcțiune este inițiativa COVAX, al cărei scop este de a accelera lansarea vaccinurilor COVID-19. Această inițiativă a fost creată de două grupuri cu mai multe părți interesate, GAVI și Coaliția pentru Inovații în Pregătirea Epidemiei (CEPI), în parteneriat cu Organizația Mondială a Sănătății și finanțată de guverne.

 

GAVI și CEPI sunt ambele legate de WEF, Fundația Bill & Melinda Gates și o listă lungă de companii farmaceutice. După cum a menționat Wecki, în timp ce guvernele finanțează inițiativa COVAX, coalițiile centrate pe corporații (GAVI și CEPI) supraveghează și culeg profiturile din muncă.

 

Ni s-a dat deja o privire asupra problemei de bază cu acest sistem, care este că este în întregime bazată pe profit. În 2020, Africa de Sud și India au încercat să ridice normele de proprietate intelectuală privind tehnologiile vaccinului COVID-19 pentru a stimula producția în țările în curs de dezvoltare. GAVI, Gates însuși și industria medicamentelor s-au opus cu tărie, așa cum v-ați aștepta să facă.

 

De ce? Deoarece sănătatea publică nu este stimulentul sau motivația lor principală. Profitul este. Profitul este principalul lor interes și, ca „părți interesate” principale, interesele lor trebuie să fie puse în balanță cu interesele altor părți interesate, cum ar fi dorința și dorința oamenilor de a nu se îmbolnăvi și de a muri. Și ei bine, ei sunt în centrul structurii puterii, deci ghiciți a cui interes câștigă și va câștiga întotdeauna?

 

Capitalismul părților interesate va distruge libertatea

Wecke descrie multi-stakeholderismul ca „actualizarea multilateralismului de către WEF”, care este sistemul prin care națiunile lumii lucrează împreună în prezent. La bază se află Națiunile Unite.

 

Până în prezent, acest sistem este încă democratic, cel puțin teoretic, deoarece liderii aleși sunt cei adunați împreună pentru a lua decizii globale. Problema cu care ne confruntăm este că capitalismul părților interesate propus acum nu va aprofunda democrația, ci o va elimina cu totul.

 

Proiectarea sa pune în afara guvernelor și plasează părțile interesate nealese, în principal corporațiile transnaționale, în scaunul conducătorului auto, oferindu-le autoritatea supremă de a lua decizii pentru întreaga lume, ceea ce tocmai am început să experimentăm din ce în ce mai mult în timpul acestei pandemii. După cum a explicat Wecke:14

 

„Pe scurt, parteneriatele cu mai multe părți interesate sunt parteneriate public-privat pe scena globală. Și au implicații în lumea reală pentru modul în care sunt organizate sistemele noastre alimentare, cât de mare este tehnologia guvernată și modul în care sunt distribuite vaccinurile și medicamentele noastre ”.

 

De asemenea, dorim o resetare medicală

Începând cu primul trimestru al anului 2020, am avut deja o probă a ceea ce va însemna Marea Resetare pentru sănătatea publică. Practic, se bazează pe premisa că trăim într-o stare de biosecuritate, în care acești „părți interesate” nealese decid ce este cel mai bun pentru noi, indiferent de modul în care ne simțim în legătură cu aceasta.

 

De exemplu, spitalele din SUA sunt instruite să folosească cele mai letale tratamente COVID imaginabile, iar medicii care sfidează îndrumarea și fac de fapt ceea ce este mai bun pentru pacienții lor au permisele medicale amenințate. Simpla vorbire despre tratamentele COVID eficiente va pune un bullseye pe spatele unui medic.

 

În țările de pretutindeni, oamenilor li se spune că împușcăturile COVID sunt singura cale de urmat, iar pașapoartele vaccinale – odată deranjate ca o teorie paranoică a conspirației – sunt în curs de implementare. Cine a luat aceste decizii? Nimeni nu admite sursa reală a acestor decizii, dar putem fi siguri că provin dintr-un hub central, condus de oameni pe care nimeni nu i-a votat vreodată la putere.

 

În întreaga lume, se joacă un joc mintal răsucit, unde liderii mondiali ne spun acum că pașapoartele de vaccin sunt „biletul nostru spre libertate”, ignorând complet faptul că libertatea noastră nu este și nu poate fi bazată pe alegerile noastre medicale. .

 

Trudeau, de exemplu, a declarat recent că pașapoartele de vaccin sunt „totul despre”, informându-vă că „dacă ați făcut lucrurile corecte, veți fi în siguranță” oriunde ați merge.15 Iar cei care refuză să facă „ceea ce trebuie”, ei bine, pur și simplu nu au dreptul la aceleași „libertăți”.

 

 

Este clar că contramăsurile bolii pe care le vedem în prezent pentru COVID-19 nu se vor termina cu COVID-19. Deja, președintele Biden a semnat un ordin executiv care adaugă rujeola pe lista bolilor pentru care o persoană poate fi pusă în carantină și / sau forțată să se autoizoleze „pentru a proteja sănătatea publică”.16

 

Din nou, ceea ce se construiește în jurul nostru este o stare de biosecuritate care va controla fiecare aspect al vieții noastre sub auspiciul „protejării sănătății publice”, fără să facă așa ceva. Este de netăgăduit că contramăsurile COVID au provocat mult mai multe distrugeri decât a făcut-o de fapt virusul, iar aceste contramăsuri continuă să distrugă vieți și să ucidă oamenii inutil, toate sub stindardul de a ne menține „în siguranță” împotriva bolilor.

 

Faptul că oamenii mor din cauza suicidului, a foamei, a problemelor medicale netratate și a leziunilor provocate de vaccin, nu contează. Ne protejează de COVID! Bineînțeles, asta va fi extins pentru a ne proteja de alte infecții du jour.

 

În concluzie, capitalismul părților interesate este în esență o formă de fascism global, în care națiunile sunt conduse nu doar de guverne alese, ci de corporații nealese în parteneriat cu guvernul. În ceea ce privește „echitatea”, nu mi-aș ține respirația pentru ca acest lucru să devină realitate. Echitatea despre care vorbesc este că toți suntem în aceeași poziție mizerabilă de a nu deține nimic și de a nu avea drepturi ale omului.

 

 Surse și referințe

1, 2 Dosar Național 16 noiembrie 2020

 

3 Wakeup World 20 noiembrie 2021

 

4 Inițiativa Global Redesign a Institutului transnațional

 

5 Inițiativa globală de reproiectare a Institutului transnațional (arhivată)

 

6 Bazat pe Underground 14 iunie 2021

 

7 Twitter Nancy Pelosi 17 septembrie 2021

 

8 Business Insider 17 septembrie 2021

 

9 Just Capital 30 noiembrie 2020

 

10 Fast Company 15 decembrie 2020

 

11, 12, 13, 14 Open Democracy 16 august 2021

 

15 Twitter Rebel News 19 septembrie 2021

 

 

Articole pe aceeaşi temă:

Cum vor băncile mari să-i forțeze pe americani să se reseteze

Neofeudalism: Marea resetare nu este grozavă și nu este nouă

Tehnocrații de elită în spatele „Marei reset” global

„Marea resetare”: o defalcare a planului general al elitei globale

 

Tehnocrația globală și „Marea resetare” vin ca un tren glonț

Resetare minunată: Agenda tehnocrată va conduce societatea globală către supravegherea și controlul masiv

 

Dezvăluirea Marii Resetare și a Războiului Global irațional asupra…

Sistemul alimentar controlat este în vigoare și se accelerează

DESPRE EDITOR

 

Patrick Wood

Patrick Wood este un lider important și critic în dezvoltarea durabilă, economia ecologică, agenda 21, agenda 2030 și tehnocrația istorică. Este autorul revistei Technocracy Rising: The Trojan Horse of Global Transformation (2015) și co-autor al Trilaterals Over Washington, Volumes I and II (1978-1980) cu regretatul Antony C. Sutton.

 

https://ro.technocracy.news/how-the-great-reset-is-accelerating-into-global-tyranny/?fbclid=IwAR0f6hr_ZgEM_ER3j9HFeSgzYoVCv-IhbAdznKsyDo09cMyuzODVCxUqhSs

 

 

/////////////////////////////////////////

 

Claudiu Târziu: Erodarea suveranității indusă de globalizare nu e o fatalitate: putem și trebuie să ne opunem

autor: Valentin Licxandru 

 

https://archive.theconservative.online/article/claudiu-tarziu-erodarea-suveranitii-indus-de-globalizare-nu-e-o-fatalitate-putem-i-trebuie-s-ne-opunem 

Problema este că statul național pare tot mai mic, lipsit de apărare și neputincios, în fața forțelor uriașe ale globalizării…

 

În prima decadă a lunii în curs, 7 la 9 septembrie a.c., a avut loc Forumul Economic de la Karpacz – a 30-a ediție, Polonia.

 

Între invitații din România care au participat la această importantă reuniune politică din Europa de Est, cu participarea unor lideri proeminenți din întreaga lume a fost și Claudiu Târziu, senator și co-președinte al AUR, care a avut amabilitatea să ne remită discursul domniei sale, susținut la întâlnire, spre publicare la The Conservative / Voci Conservatoare. Punem aici şi varianta în limba engleză, inclusiv resursa media video, de limba romȃnă.

 

Panel / Sesiune: Suveranitate economică în contextul crizei globalizării

 

Senator Claudiu Târziu, Co-Președinte Partidul AUR, Romania – Erodarea suveranității indusă de globalizare nu e o fatalitate: putem și trebuie să ne opunem

 

 

 

Intervenția mea are două părți: problema (așa cum o văd mulți) și soluția (așa cum o văd eu și alți lideri politici suveraniști – chiar aici în Polonia, de pildă).

 

1. Problema este că statul național pare tot mai mic, lipsit de apărare și neputincios, în fața forțelor uriașe ale globalizării.

 

Lupta pentru suveranitate e atât de inegală, încât pare pierdută din start.

 

Puterea giganților corporatiști globali e atât de mare, încât dominația lor absolută pare inevitabilă.

 

Dogmele neo-liberale ale liberalizării și de-reglementării impun guvernelor naționale reforme sinucigașe, cu rezultat previzibil: propria suveranitate și controlul asupra politicilor socio-economice și resurselor naționale se reduc până la a fi simple simulacre.

 

Mitologia globalistă postulează o utopie post-istorică: o planetă de consumatori fericiți și națiuni dizolvate într-o mare „familie” universală, unificată întru prosperitate generală și fraternitate trans-etnică.

 

Dar realitatea ne arată altceva: „jaf global” în loc de „sat global” (joc de cuvinte în engleză: pillage / village), puțini câștigători, majoritatea perdanți, falii adânci, decalaje crescânde între bogați și săraci.

 

Statul național a devenit un actor marginal și irelevant în noua ordine mondială, dominată de corporații transnaționale și organisme supranaționale. Pare irezistibilă ofensiva hegemonică a unor mega-companii (Pfizer, AstraZeneca, Lockheed Martin, Huawei…), organizații și instituții economice (FMI, Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului, UE, OECD, G7, NAFTA, ASEAN). Prin acorduri și condiționalități externe legate de politici monetare, credite și finanțări, elitele economice globale impun națiunilor reglementări, politici publice și legislații ce le avantajează și le promovează interesele. În aceste condiții, suveranitatea devine o glumă.

 

Hegemonic nu e doar sistemul „noii ordini”, ci și discursul neo-liberal, impus ca ideologie economică globală. Universalismul său mesianic ascunde doar un cinic darwinism economic: dominația celor mai tari, mai afluenți și înarmați.

 

Planeta se micșorează; globalizarea ca proces de unificare a ei într-o comunitate de națiuni e firească. Greșit e doar modul strâmb în care e realizată în beneficiul unei elite și dezavantajul majorității:

 

Avuția se acumulează tot mai mult la vârful piramidei sociale. În 2018, cei mai bogați 26 oameni din lume dețineau tot atâta avuție cât jumătate din populația globului (3,8 miliarde, cei mai săraci). Numărul de miliardari a crescut de la 157 în 1989 la 2200 în 2019. Averile lor cresc cu 2,5 miliarde dolari pe zi (cu 900 de miliarde doar în 2019). În 2017-2018 a apărut un nou miliardar, la fiecare două zile.

 

Cei mai bogați 20% din lume au 83% din veniturile mondiale. Această elită globală controlează 80% din comerțul global, 95% din credite, 80% din investiții, consumă 70% din energia mondială, 75% din metale, 85% din lemn, 60% din alimente.

 

Corporațiile și avuția celor bogați sunt incorect impozitate, povara fiscală căzând disproporționat pe cei ce muncesc. Bogații și corporațiile plătesc procentual impozite mai mici ca oricând. Din taxarea lor vin doar 4 cenți la fiecare dolar din impozite. Super-bogații ascund de Fisc în offshore 7 trilioane dolari.

 

Majoritatea populației lumii trăiește în sărăcie: două treimi din ea cu sub 10 dolari pe zi, 10% din ea în sărăcie extremă (sub 2 dolari pe zi). 3,4 miliarde de oameni au sub 5 dolari pe zi. Un sfert de miliard de copii nu pot merge la școală.

 

De globalizare beneficiază doar o minoritate puternică, afluentă, cosmopolită, conectată la fluxurile transnaționale. Pentru restul locuitorilor planetei ea înseamnă doar devalorizarea muncii: faptul că lucrează la firme ce caută piețe de muncă ieftine – sau disponibilizări, șomaj și emigrare. Pentru națiuni, globalizarea înseamnă marginalizare, polarizare extremă, depopulare prin emigrare în masă, declin rural accelerat, alienare, granițe mai permeabile pentru terorism, fluxuri migratorii și de refugiați, dezintegrarea societăților naționale și comunităților locale.

 

Identitățile naționale se diluează și dispar sub presiunea omogenizantă a culturii globale, mediei, reclamei și divertismentului globalizat, digitalizării, tehnologiilor de comunicații, fluxurilor financiare și comerciale și neoliberalismului impus ca ideologie unică,

 

Suveranitatea economică nu mai este nici măcar un deziderat politic, termenul însuși devenind tabu. Din ea rămâne doar o ficțiune cu funcție nostalgic-decorativă. Emblema acestei suveranități goale de conținut sunt Parlamentele, cu rol tot mai redus și irelevant în democrații mimate. Acest deficit democratic e vizibil în actualul modus operandi al instituțiilor Uniunii Europene, care nu-i mai reprezintă pe cetățenii europeni, ci doar o pseudo-elită politico-ideologică aservită corectitudinii politice. Consecința e lipsa de legitimitate democratică a Uniunii Europene, căci legitimitatea democratică aparține de drept doar statului național suveran, așa cum afirmă Declarația de la Reykjavik a Conservatorilor europeni.

 

În Europa de Est, în cursul „tranziției”, disparitățile interne au crescut. Trecerea la capitalism, în fostele economii planificate centralizat din Estul Europei, a avut ca rezultat declinul producției și a nivelului de trai, ca urmare a distribuirii monstruos de inegale a veniturilor. Jumătate din săracii emisferei nordice sunt în Europa de Est și fosta URSS, incluzând categorii virtual inexistente înainte (oameni fără casă, cerșetori).

 

Pentru multe țări est-europene, inclusiv România, globalizarea și tranziția au însemnat dezindustrializare, înstrăinarea pe nimic a activelor și resurselor naturale, sărăcie endemică, colaps societal, infracționalitate și corupție tolerate oficial, declinul clasei de mijloc și al valorilor tradiționale – familie, națiune, credință. Aceste evoluții au avut loc cu complicitatea „elitelor” est-europene, cooptate și cointeresate să trădeze interesul național în favoarea entităților globaliste.

 

Banca Mondială pledează pentru partneriate public-private (PPP) și privatizare ca alternative la serviciile publice finanțate de stat. Dar Oxfam și alte studii arată că educația, sănătatea și alte servicii publice furnizate privat sau finanțate prin PPP nu sunt variante viabile la cele de stat, ci consumă resurse publice și adâncesc discrepanțele.

 

Actuala ordine mondială, rezultat al formulei neoliberale de globalizare, e marcată de disfuncții multiple și grave. Noua polarizare nu mai e definită geografic, ci economic. Inechitățile nu cresc doar între țări, ci și în interiorul națiunilor, între elitele branșate la globalism și masele fără șanse. Noul centru e format din elitele trans-naționale, atât globale, cât și din interiorul statelor naționale, care s-au integrat în fluxurile economice și informaționale mondiale. La fel, noua periferie e formată din segmentele neglobalizate, naționale și marginale din aceleași state. Conflictul dintre nucleul globalizat și periferia a cărei mizerie face posibilă afluența primului e ascuns sub o retorică optimist-triumfalistă, a „societății deschise” și „liberalizării”, care justifică ideologic practicile distructive, de pradă, ale „centrului”.

 

Deși subiectul nostru este economic, adaug un cuvânt și despre efectele globalizării în plan uman. Prins ca o rotiță în angrenajul tehno-birocratic totalitar global, omul devine masificat, reificat, lobotomizat, aplatizat, anihilat, abolit, interșanjabil: simultan consumator și marfă. Numit „om recent, postmodern, sine minimal, sclav fericit, om-pubelă”, noul om globalizat e menit supraviețuirii vegetative, ca un câine mulțumit să doarmă la soare (Fukuyama): o fantoșă mulțumită să existe la nivelul orizontalei comode a platoului (Deleuze). Cât despre Dumnezeu, El fie „a murit” (Hegel 1802), fie este în eclipsă (Martin Buber); oricum, din societate este evacuat. În spațiul public transcendența trebuie interzisă, cultura teofobiei are toleranță zero față de creștini. Încă o hegemonie se manifestă – cea a laicismului. Bătălia pentru suveranitate are și un versant spiritual: bătălia pentru Dumnezeu.

 

2. Soluția este voința politică de a contracara efectele negative ale globalizării, a afirma suveranitatea și a o redobândi, acolo unde a fost cedată.

 

Datele Băncii Mondiale, Oxfam, OECD, PNUD și literatura de specialitate arată totuși că inegalitățile interne nu sunt inevitabile și că politicile naționale pot realmente face diferența – pot contracara aceste tendințe sau le pot exacerba. Politicile interne suveraniste le pot inversa. Nedreptatea și decalajele nu sunt un destin ineluctabil, ci o alegere politică.

 

E nevoie de viziune și voință politică, de angajament și decizie clară de a re-suveraniza statul național.

 

Trebuie luat taurul de coarne. Eu, ca lider al unui partid politic parlamentar suveranist, am voința fermă de a face acest lucru, când vom fi la guvernare.

 

Ne vom opune unui superstat federal european și hegemoniei globaliste!

 

Nici „mâna invizibilă a pieței”, nici reglajele „automate” prin „selecție naturală” de tip darwinist, nu rezolvă de la sine problemele și carențele grave ale actualei ordini (de fapt o dezordine calculată), nici nu oferă scenarii pentru ieșirea din criza profundă a sistemului politico-economic mondial.

 

E nevoie de inteligență și expertiză, planificare și leadership inspirat și patriotic. Acestea există, iar colaborarea între forțele animate de aceeași viziune, europene și nu numai, ne va amplifica eforturile. Rezistența la globarizarea tip „legea junglei” este posibilă. Trebuie doar să vrem. Acest Forum Economic e dovada că această colaborare e posibilă.

 

Vă mulțumesc!

 

 

https://archive.theconservative.online/article/claudiu-tarziu-erodarea-suveranitii-indus-de-globalizare-nu-e-o-fatalitate-putem-i-trebuie-s-ne-opunem

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Klaus Schwab, tătukul Marii Resetări: „Nu veți mai deține nimic și veți fi fericiți pentru asta!” „Profeții” Forumului Economic Mondial anunță că Era Post-Corona se resetează pe urmele lui Karl Marx. Decriptarea lui Build Back Better

DE PĂRĂU VLAD 

 

 

 

ARTICOLE RELAȚIONATE

   Klaus Schwab, „părintele” Forumului Economic Mondial, vorbește de cipuri implantabile în creier: „Marea Resetare va duce la contopirea identității noastre fizice, digitale și biologice”. Tehnologia va permite autorităților să „pătrundă în spațiul minții”

 

”BUILD BACK BETTER”, parola globaliștilor din „Marea Resetare”. Promovat de Biden, BoJo, Comisia Europeană, sloganul bbb / 666 a fost moșit de Forumul Economic Mondial   

„Marea Resetare” este tema de discuții și a celei de a 51-a ediții a Întâlnirii Anuale a Formului Economic Mondial, care va avea loc între 18-21 mai 2021 în Bürgenstock, Elveția. Potrivit organizatorilor, întâlnirea se va concentra pe găsirea de soluții pentru cele mai presante provocări ale lumii actuale. Liderii globali se vor întâlni pentru a gândi un plan comun de redresare care să configureze „Marea Resetare” din era post-Covid-19 – așa cum o prezintă, fără a se mai ascunde, chiar Forumul Economic Mondial. Însă planul a fost trasat dinainte și vădește intenția schimbării din temelii a sistemului socio-economic global, considerat învechit și defectuos, cu unul deocamdată incert, dar prezentat elogios ca aparținând viitorului, în termeni care par extrași din manualele ideologice ale secolului trecut.

 

Acesta este și sensul sloganului Marii Resetări, dar și al lui Joe Biden, în timpul campaniei sale prezidențiale, și anume Build Back Better – Să reclădim mai bine. BBB, scris și bbb, înseamnă de fapt reclădirea idealurilor marxiste într-o formă nouă, „mai bună”.

 

”BUILD BACK BETTER”, parola globaliștilor din „Marea Resetare”. Promovat de Biden, BoJo, Comisia Europeană, sloganul bbb / 666 a fost moșit de Forumul Economic Mondial

 

 

Iată ce spune globalistul Klaus Schwab, fondator și președinte executiv al „Forumului Economic Mondial”, într-un discurs în care anunță nici mai mult, nici mai puțin decât utopia secolului al XXI-lea. Un discurs care ne face să ne punem întrebări despre adevăratele urmări ale pandemiei de coronavirus.

 

„Criza Covid-19 ne-a arătat că sistemele noastre învechite nu mai sunt potrivite cu secolul al XXI-lea. Ea a evidențiat lipsa fundamentală a coeziunii sociale, a corectitudinii, incluziunii și egalității. Acum este momentul istoric, timpul nu doar pentru a combate virusul real, ci și pentru a configura sistemul pentru nevoile erei post-corona. Dar avem o altă alegere: putem construi un nou contract social. Pe scurt, avem nevoie de o Mare Resetare. Trebuie să mobilizăm toți constituenții societății noastre globale să lucreze împreună. Nu trebuie să ratăm această fereastră de oportunitate”, a declarat Klaus Schwab, președintele executiv al „Forumului Economic Mondial”. VIDEO AICI

 

Abordarea lui Klaus Schwab nu este o noutate pe piața de idei a agitatului an 2020. Pe 16 septembrie, șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a prezentat în fața Parlamentului European un plan de redresare a U.E. care părea mai degrabă axat pe noi direcții ideologice decât pe strategii sanitare: punerea pe picioare a unui cadru comunitar pentru instituirea de salarii minime pentru toți, implementarea agendei ecologiste „Green Deal” care vizează o economie independentă de emisiile de carbon, înăsprirea legislației privind așa-zisa „incitare la ură”, care apără minoritățile sexuale, identitare și rasiale, precum și un nou Pact al UE pentru migrație și azil, cu o abordare „mai umană”, adică favorabilă noilor veniți.

 

Mult mai puțin idealist a interpretat analistul Martin Armstrong mesajul lui Klaus Schwab și al celorlalți lideri mondiali care rostogolesc în spațiul public ideile „revoluționare” ale „Marii Resetări”. Martin Armstrong observă că această agendă pornește de la obsesia egalității cu orice preț, care este visul de aur al lui Karl Marx și al continuatorilor săi, Lenin și Stalin.

 

Pe blogul Armstrong Economics, el face 8 predicții care pot deveni realități până în 2030, rezumând pe puncte planul Marii Resetări ce ar urma să fie pus în operă în următorii 10 ani de către liderii globaliști. Startul acestuia ar depinde și de rezultatul alegerilor din SUA, actuala super-putere mondială, care va înclina balanța între valorile lumii vechi și noile direcții globalizante.

 

Dacă va câștiga tabăra progresistă, viitorul omenirii va arăta astfel:

 

1. Nu veți mai deține nimic și veți fi mulțumiți de asta.

 

2. Statele Unite nu vor mai fi super-puterea care conduce lumea.

 

3. Nu veți mai muri așteptând după un donator de organe, acestea urmând a fi obținute prin imprimare 3D.

 

4. Veți mânca mult mai puțină carne, aceasta va deveni un „răsfăț ocazional” și nu va mai fi inclusă în hrana de bază, iar asta pentru binele mediului înconjurător și al sănătății voastre.

 

5. Un miliard de oameni vor fi strămutați geografic de schimbările climatice – Granițele Deschise teoretizate de Soroș.

 

6. Poluatorii vor avea de plătit pentru emisiile de dioxid de carbon, impunându-se un preț global pentru acestea. Aceasta va face combustibilii fosili de domeniul trecutului.

 

7. V-ați putea pregăti să mergeți pe Marte. Oamenii de știință vor fi descoperit până atunci cum să vă mențină sănătoși în spațiu.

 

8. Valorile occidentale vor fi fost testate până la punctul de rupere. Mecanismele de control și echilibrare care stau la baza democrațiilor noastre nu trebuie uitate.

 

Conform predicțiilor lui Martin Armstrong, pandemia ar fi mai degrabă o criză pusă în scenă de liderii globaliști pentru a determina implementarea agendei Marii Restări, iar carantinările ar fi instrumente de punere pe butuci a economiei în scopul naționalizării întregii industrii și a falimentării micilor afaceri care țineau în viață clasa de mijloc. În ultimă instanță, se va trece de la acest socialism prefigurat, în care cetățenii încă mai dețin mici proprietăți, la adevăratul comunism, în care guvernele dețin tot ce există.

https://www.activenews.ro/stiri/Klaus-Schwab-tatukul-Marii-Resetari-%E2%80%9ENu-veti-mai-detine-nimic-si-veti-fi-fericiti-pentru-asta-%E2%80%9EProfetii-Forumului-Economic-Mondial-anunta-ca-Era-Post-Corona-se-reseteaza-pe-urmele-lui-Karl-Marx.-Decriptarea-lui-Build-Back-Better-163800?fbclid=IwAR2yeAHWwfj_QxGJpuQuf4i7JyTE9NJ8N_1qR-FGvxBoaycqx2erf1bLHRg

 

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////  

 

Rapirea sau globalizarea? De la denazificare la desatanizare – Kremlin schimbă retorica războiului; Papa Francisc compară acțiunile Rusiei din Ucraina cu planurile naziste de exterminare a evreilor; Putinel, fiu de Babilonel, (adică, demon GOG-MAGOG-onel, Ezechiel, cap.38-39), un fel de ciocănel (Ier.50/14 b-39 si cap.51…) ” …Înşiruiţi-vă de bătaie împrejurul Babilonului, voi toţi, arcaşii! Trageţi împotriva lui, nu faceţi economie… Evanghelia după Ioan , Capitolul 7 si Pâinea vieţii, de  J. N. Darby; “Eu sunt pâinea vieţii”; Avortul,principala cauză de deces la nivel mondial pentru al doilea an; OnlyFans și revoluția sexuală- Educatie Opinii, Sondaje , Studii; Cu excepţia S.U.A. şi Europa, creștinismul global înfloreşte; China se folosește de temerile COVID-19 pentru a lansa un sistem global de urmărire a populației; STUDIU – Violențele anti-creștine din Franța au crescut cu peste 285% din 2008 până astăzi; Raport: peste 330.000 de copii au fost abuzaţi în Biserica Catolică din Franţa în ultimii 70 de ani; Jocurile video și dopamine; Persoanele codependente sunt acei oameni care au o stare de dependență față de ceilalți; (Doar prin Duhul Sfant-)Trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu cu întreaga noastră ființă și să ne temem de Dumnezeu pentru a fi sfințiți către El; 3 motive prin care să te verifici dacă Îl iubești pe Dumnezeu ; Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu?Te interesează ceea ce Lui Îi face bucurie?de Elmo Clair Hadley; Ia seama la tine însuţi! – Un strigăt de trezire, de William John Hocking; Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu?Te interesează ceea ce Lui Îi face bucurie? Petru şi privirea Domnului, de Walter Thomas Turpin; Epistola către Filipeni (0)

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Epistola către Filipeni (0)

Introducere

Stanley Bruce Anstey

© SoundWords, Online începând de la: 13.10.2022, Actualizat

 

      

Cuprins

Introducere

Motivul epistolei

Viața sufletească a lui Pavel ne arată cum ar trebui să arate o experiență creștină normală

Hristos – „piatra de încercare” a lui Dumnezeu

O scrisoare a bucuriei

O epistolă pentru deșert

Temele capitolelor

Introducere

Motivul epistolei

Această epistolă este o scrisoare de mulțumire din partea apostolului Pavel către credincioșii din Filipi pentru sprijinul practic (că l-au îngrijit și poate i-au dat un dar financiar; compară cu Filipeni 4.18) pe care i l-au trimis în timp ce era întemnițat la Roma. În scrisoarea sa către credincioșii din Filipi, Pavel a profitat de această ocazie pentru a-i ține la curent cu situația sa personală și pentru a le relata cum decurge lucrarea Domnului în Roma. Fiind conștient și de persecuția cu care se confruntau zilnic credincioșii din Ffilipi, a adăugat un cuvânt de încurajare: ei trebuie să rămână fermi în mărturia lor și să continue pe calea credinței în ciuda adversităților. De asemenea, el le-a dat câteva sfaturi practice despre cum să păstreze Adunarea în siguranță față de eforturile dușmanului de a o distruge prin conflicte interne.

 

Credincioșii din Filipi erau primii convertiți ai lui Pavel în Europa. Știm din Faptele apostolilor că el a vizitat acest loc de cel puțin trei ori (Faptele apostolilor 16.12-40; 20.1,3-6) – și de fiecare dată când se gândea la ei după aceea îi aducea bucurie în inimă (Filipeni 1.4). Din remarcile sale din scrisoare reiese clar că între el și credincioșii din Filipi exista o mare afecțiune (Filipeni 1.7). Este pe departe cea mai personală și mai intimă scrisoare pe care Pavel a scris-o unei adunări.

 

Este interesant faptul că Pavel nu citează din Scripturile Vechiului Testament în scrisoarea sa către credincioșii din Filipi. Poate pentru că ei erau în mare parte neamuri convertite, care nu cunoșteau aceste Scripturi. De asemenea, este demn de remarcat faptul că scrisoarea conține foarte puține învățături, dacă nu chiar deloc. Nici nu abordează subiectul păcatului și al ispășirii. Mai degrabă, Pavel – profund mișcat de dragostea și grija lor, la 1300 de kilometri distanță de ei și legat cu un lanț – le scrie din toată inima sa pentru a le mulțumi pentru darul lor și pentru a-i încuraja în chestiuni practice legate de modul în care ar putea umbla cu Domnul. Vedem de aici că, deși Pavel era în captivitate și nu mai era liber să își exercite slujba apostolică în mijlocul adunărilor, el a profitat de orice ocazie pentru a le sluji fraților săi prin scrisori. Sosirea lui Epafrodit cu darul credincioșilor din Filipi i-a oferit o astfel de ocazie. El i-a dat lui Epafrodit această scrisoare pentru a o lua cu el în călătoria de întoarcere la Filipi.

 

Această așa-numită „scrisoare din închisoare” completează alte două „scrisori din închisoare” (și anume cea către credincioșii din Efes și cea către credincioșii din Colose), pe care Pavel le-a scris sub inspirație divină în timp ce era întemnițat la Roma. În Bibliile noastre, Epistola către Filipeni se află între Epistola către Efeseni și Epistola către Coloseni. Aceste două epistole dezvăluie adevărul tainei în aspectul său prezent și viitor. În schimb, în epistola către Filipeni vedem o persoană care umblă în lumina adevărului tainei și vorbește despre ea din bucuria sa personală. În consecință, epistola către Filipeni ne oferă o imagine a stării sufletești care ar trebui să caracterizeze pe cineva care cunoaște adevărul tainei și trăiește în armonie cu el.

 

Viața sufletească a lui Pavel ne arată cum ar trebui să arate o experiență creștină normală

Această scrisoare este unică prin faptul că ne oferă o perspectivă extraordinară asupra vieții sufletești a lui Pavel, așa cum nu o face nicio altă scrisoare. În patru capitole scurte, Pavel se referă la el însuși de aproximativ nouăzeci de ori! De aici vedem că s-a simțit liber să vorbească despre el însuși cu credincioșii din Filipi într-un mod în care se face doar cu cei mai apropiați. El știa că ei îl aveau în inimile lor (Filipeni 1.7) și în rugăciunile lor (Filipeni 1.19) și că își demonstraseră dragostea față de el dându-i din sărăcia lor profundă – și asta de mai multe ori (2. Corinteni 8.1,2; Filipeni 4.15,16). Pentru că Pavel avea această legătură strânsă cu credincioșii din Filipi, el s-a simțit liber să își dezvăluie sentimentele interioare și dorința fierbinte într-un mod foarte deschis, așa cum nu a făcut-o cu nicio altă ceată de credincioși. El scrie cu sinceritate și fără constrângere – ca un prieten care își revarsă inima către cei care îl iubesc. Vedem în ea experiența unui om în Hristos, care trăiește în comuniune cu Dumnezeu și în bucuria binecuvântărilor sale cerești.

 

Astfel, scrisoarea ne oferă o oportunitate de a explora gândurile și sentimentele interioare ale lui Pavel și de a vedea la prima mână ceea ce ar trebui să caracterizeze viața creștină normală. Dacă ni se permite să ne uităm în sufletul lui prin această scrisoare, descoperim că există un singur lucru acolo: Hristos! Hristos și interesele Sale au fost suma și substanța vieții sale, așa cum bine spune în Filipeni 1.21: „Pentru mine, a trăi este Hristos, și a muri este câștig”. J.N. Darby spune:

 

[În această epistolă] creștinul credincios este privit ca unul care se află într-o cursă, iar în această cursă el se află în întregime sub puterea Duhului lui Dumnezeu; carnea nu este privită ca acționând.[1]

 

Scrisoarea către Filipeni este un model a ceea ce ar trebui să fie experiența creștină.[2]

 

Scrisoarea este, așadar, expresia unei inimi care a ajuns să-L cunoască pe Hristos ca fiind „totul” (Coloseni 3.11).

 

Hristos – „piatra de încercare” a lui Dumnezeu

Hristos în glorie este piatra de încercare a lui Dumnezeu; Dumnezeu privește totul din acest singur punct de vedere. El măsoară, evaluează și testează tot ceea ce facem pe pământ în raport cu Fiul Său. Dumnezeu ne testează zilnic viețile, ca să spunem așa. El caută un singur lucru: măsura modului în care facem lucrurile în raport cu Hristos. Dacă lucrurile pe care le facem sunt pentru El și pentru slava Lui (1. Corinteni 10.31; Coloseni 3.17,23), ele vor fi aprobate de Dumnezeu și răsplătite într-o zi viitoare (2. Corinteni 5.9,10). Dar, dacă lucrurile pe care le facem nu au aprobarea Lui, ele vor fi respinse și arse, iar credinciosul va suferi pierderi (1. Corinteni 3.12-15). Marea lecție pe care ne-o învață scaunul de judecată al lui Hristos este următoarea: tot ceea ce se face pentru El este prețios pentru Dumnezeu, iar orice altceva este lipsit de valoare – și asta se extinde în eternitate. Cunoașterea acestui lucru ar trebui să-l determine pe fiecare creștin credincios treaz să se antreneze serios în folosirea corectă a timpului și a puterii sale și să se roage în consecință: „Învață-ne să ne numărăm astfel zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă!” (Psalmul 90.12). În această scrisoare vedem un om care a făcut exact acest lucru: el a cântărit lucrurile în raport cu piatra de încercare a lui Dumnezeu și, în consecință, trăiește cu prioritățile corecte.

 

O scrisoare a bucuriei

Cu o astfel de preocupare unică și glorioasă, care îi lua în posesie inima și mintea lui Pavel, îl vedem bucurându-se în duh – chiar dacă trăia în condiții foarte nefavorabile! Deși se află într-o astfel de stare de suflet, el nu se plânge de soarta sa și nici nu cere o schimbare a situației sale. Mai degrabă, el este văzut ca fiind cu Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Și, fiind absorbit de subiectul său, este plin de bucurie. O scurtă trecere în revistă a scrisorii ne arată că bucuria este tema de bază în toată scrisoarea. De fapt, cuvintele „bucurie” și „a se bucura” sunt menționate de optsprezece ori! De aceea, această scrisoare a fost numită pe bună dreptate „scrisoarea devotamentului creștin și a bucuriei creștine”.

 

De aici învățăm: secretul unei vieți creștine fericite și roditoare este acela de a face din Hristos unicul nostru scop și de a promova interesele Sale pe pământ. Este trist, dar se pare că relativ puțini creștini credincioși au descoperit acest secret. (Prin aceasta nu vrem să spunem că omul, care Îl face pe Hristos să fie totul pentru el, nu va avea niciodată necazuri sau tristețe, ci că Îl va avea ca pe cel mai drag prieten cu care va trece prin suișurile și coborâșurile vieții – astfel încât credinciosul să aibă bucurie chiar și în mijlocul încercărilor). De aceea, scrisoarea este o prezentare practică a umblării creștine, condusă de Duhul Sfânt. Când ne dăm seama că aceste scrieri au fost experiența unui întemnițat, care a trăit în condiții nefavorabile, scrisoarea devine cu atât mai convingătoare.

 

O epistolă pentru deșert

Această epistolă este una dintre așa-numitele „epistole pentru deșert”, la fel ca și epistolele către Corinteni, către Evrei și prima epistolă a lui Petru. Adică, credinciosul este văzut ca o persoană care este testată pe pământ și care merge pe calea credinței, avându-l ca țel pe Hristos în ceruri. O trăsătură caracteristică a „Epistolelor pentru deșert” este cuvântul „dacă” din text. De fapt, există două feluri de „dacă” în Scriptură, care sunt foarte diferite: „dacă al condiției” și „dacă al argumentului”. Un „dacă” al condiției presupune că ar putea exista un eșec în umblarea credinței, care rezultă din faptul că cineva nu este un credincios adevărat sau că credința în neprihănire se prăbușește în vreun fel. Pe de altă parte, un „dacă” al argumentului are legătură cu faptul că autorul afirmă anumite fapte și apoi se bazează pe aceste fapte pentru a scoate în evidență un anumit punct de vedere. În acest caz, cuvântul „prin urmare” ar putea fi înlocuit cu „dacă”.

 

S-a spus adesea că în epistola către Efeseni nu există niciun „dacă” de condiție. În această epistolă, credinciosul nu este privit ca unul care este pus la încercare pe pământ, ci ca unul care este așezat în locurile cerești cu Hristos (Efeseni 2.6). În epistola către Coloseni, dimpotrivă, există ambele: în Coloseni 1.23 există un „dacă de condiție”, iar în Coloseni 2.20 și 3.1 există un „dacă de argument”. Și în epistola către Evrei există ambele feluri de „dacă”. Deoarece epistola către Filipeni este o epistolă pentru deșert, Pavel nu se vede pe sine ca pe cineva care a realizat ceva (Filipeni 3.12). El se vede pe sine însuși în pelerinaj, dar nu a ajuns încă la țel. Hristos a pus stăpânire pe el și el merge pe calea spre acel țel, care este de a fi cu și ca Hristos.

 

Pe baza anumitor expresii din epistolă, se deduce în general că Pavel ajunsese la sfârșitul celor doi ani de închisoare la Roma (Faptele apostolilor 28.30). (Înainte de aceasta, fusese întemnițat timp de doi ani în Cezareea, în total patru ani de captivitate; compară cu Faptele apostolilor 24.27.) În acest moment, existau doar două posibilități pentru viitorul său: putea fi achitat și eliberat de împăratul Nero sau putea suferi martiriul. Cercetătorii spun că aceasta a fost ultima scrisoare inspirată pe care Pavel a scris-o unei adunări.

 

Temele capitolelor aici………. https://www.soundwords.de/ro/epistola-catre-filipeni-0-a16461.html

 

Capitolul 1: Hristos, conținutul vieții creștine (Filipeni 1.21).

Capitolul 2: Hristos, modelul vieții creștine (Filipeni 2.5-8)

Capitolul 3: Hristos, prețul vieții creștine (Filipeni 3.14)

Capitolul 4: Hristos, puterea vieții creștine (Filipeni 4.13).[3]

 

Capitolul 1: Hristos, motivația pentru viață (Filipeni 1.21)

Capitolul 2: Hristos, modelul pentru viață (Filipeni 2.5-8)

Capitolul 3: Hristos, țelul pentru viață (Filipeni 3.14)

Capitolul 4: Hristos, puterea vieții (Filipeni 4.13)[4]

 

Tradus de la: Der Brief des Paulus an die Philipper (0)

 

Tradus din The Epistle of Paul to the Philippians. The Epistle of Christian Devotedness and Joy

Christian Truth Publishing 2017

 

Traducere: Ion Simionescu

 

 

Adnotare

 

https://www.soundwords.de/ro/epistola-catre-filipeni-0-a16461.html

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

Petru şi privirea Domnului, de Walter Thomas Turpin

Luca 22.60,61

 

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat

 

 

 

Versete călăuzitoare: Luca 22.60,61

 

Luca 22.60,61: Şi Petru a spus: „Omule, nu ştiu ce spui”. Şi îndată, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. Şi Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru. Şi Petru Şi-a amintit cuvântul Domnului, cum îi spusese: „Mai înainte de a cânta cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori”.

 

În această parte serioasă şi zguduitoare din istoria lui Petru găsim cum Domnul a lucrat la inima şi la conştiinţa lui Petru, căci la fiecare restabilire adevărată El lucrează în ambele privinţe. Este binecuvântare să se ia seama atent la căile Lui desăvârşite de har cu ai Săi. Rădăcina căderii lui Petru era încrederea în sine însuşi, dar ce natură avea această încredere în sine însuşi? Nu cred că ea consta în acea părere generală înaltă despre sine însuşi, aşa cum ea se găseşte cu regret aşa de des printre credincioşi şi chiar printre slujitorii Domnului. Încrederea lui de sine era de o altă natură şi de o natură mult mai vicleană. Domnul a câştigat cu adevărat sentimentele lui Petru, aşa că Petru iubea în faptă şi adevăr pe Domnul lui, chiar dacă era încă într-un mod natural. În aceasta constă şi latura gravă a căderii lui: el a tăgăduit pe Acela de care inima lui era legată cel mai mult. Ce imagine a omului este aceasta, da, să nu spun: ce imagine a noastră, a fiecăruia?

 

Rădăcina tăgăduirii lui Hristos de către Petru era încrederea pe care el o avea în dragostea lui pentru Domnul. Aceasta rezultă clar din comportarea Domnului în evanghelia după Ioan 21, atunci când El a restabilit pe deplin pe Petru. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Această întrebare a atins natura cea mai lăuntrică a păcatului lui. Domnul a spus ucenicilor înainte de ceasul încercării, că va veni un timp de cernere, da, El le-a făcut chiar cunoscut, că satan voia să-i primească pe toţi în mâinile lui, dar că El în mod deosebit S-a rugat pentru Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta” (Luca 22.31,32). Petru nici măcar nu a fost atent şi nu a devenit neîncrezător faţă de sine însuşi prin aceste cuvinte şi prin răspunsul lui arată nebunia inimii lui: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi la închisoare şi la moarte” (Luca 22.33); la care Domnul îi spune ce va avea loc în realitate. Dar toate acestea erau în zadar pentru Petru; el iubea cu adevărat şi din inimă pe Domnul lui; el s-a încrezut deplin în această dragoste; alţii pot tăgădui sau părăsi pe Domnul, el niciodată nu va face aşa; nu, mai degrabă el ar muri împreună cu El, decât să-l tăgăduiască. Oricât de ciudat ar părea: tocmai în aceasta constă puterea lui satan asupra ucenicului sărman; puterea vrăjmaşului consta în faptul că slujitorul iubea pe Stăpânul lui şi el se baza pe aceasta. Aceasta era încrederea lui Petru, protecţia şi sprijinul lui, atunci când i s-a făcut cunoscut ceasul încercării. Dragostea lui adevărată şi devotată va putea să reziste celor mai aprige atacuri ale duşmanului în lupta înfierbântată, aşa credea el.

 

Însă Petru era nu numai plin de încredere în dragostea lui pentru Domnul, ci el era şi înfocat, şi satan a lucrat şi prin aceasta. În ambele atitudini el a găsit prilej şi ocazie pentru atacurile sale. Poate fi de folos şi pentru noi să observăm paşii care l-au dus pe Petru la cădere. Vom vedea cât de orbit a fost el prin încrederea în dragostea lui pentru Hristos, căci orice treaptă în jos ar fi putut să-i deschidă ochii, dacă el ar fi avut urechi să audă glasul de atenţionare:

 

Primul pas este notat în Luca 22.46; compară cu Marcu 14.37: „Simone, dormi?” Ce cuvinte venite de pe buzele lui Isus în momentele de groază ale morţii Sale şi când sudoarea Lui cădea la pământ ca picături mari de sânge! Cât de mult vorbesc ele, dar cu regret ele au fost rostite în zadar.

 

Pasul următor îl găsim în Luca 22.54: „Şi Petru Îl urma de departe.” După ce el a dormit în timp ce Stăpânul lui Se lupta, el a părăsit pe Domnul, fugind împreună cu celălalt ucenic, şi îl găsim acum urmându-L pe Domnul „de departe”. Este aceasta tăria dragostei lui cu care s-a lăudat, care a promis Domnului să-L urmeze în închisoare şi în moarte? Cât de mult Cuvântul lui Dumnezeu ne arată cine suntem?

 

Apoi citim cum Petru şedea la foc printre duşmanii lui Isus: „Şi aprinzând un foc în mijlocul curţii şi aşezându-se ei împreună, Petru s-a aşezat între ei” (Luca 22.55). Petru este „departe” de Stăpânul lui şi se încălzeşte „între aceia” care L-au urât şi L-au lepădat. Nu este aceasta la fel şi astăzi la mulţi credincioşi?

 

În legătură cu aceasta doresc să pun cu seriozitate un alt gând pe inima şi conştiinţa cititorilor mei: cât de repede o astfel de poziţie ne face familiarizaţi cu ceea ce este din lume. Gândurile, obiceiurile, vorbirea lumii acesteia ne vor deveni repede naturale şi familiare; nu ne simţim străini, nu suntem în afara elementului nostru, ci ne obişnuim repede cu această atmosferă. Când am ajuns într-o astfel de poziţie falsă şi ochii noştri nu mai privesc la Hristos, atunci un lucru lipsit de importanţă ne poate conduce să tăgăduim complet pe Domnul. La Petru era simpla poziţie a unei slujnice, afirmaţia unui om şi confirmarea acesteia de către alţii, care l-a condus la tăgăduirea totală, repetată: „Omule, nu ştiu ce spui!” Atunci a avut loc semnul despre care Domnul a vorbit mai dinainte: „Şi îndată, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul” (Luca 22.60). Aceasta a trezit în sfârşit conştiinţa lui, prin aceea că Petru „şi-a amintit cuvântul Domnului”. Încrederea în dragostea lui pentru Isus l-a orbit pe Petru în aşa măsură că el nu numai că nu a luat în seamă cuvintele Domnului, care l-au atenţionat cu privire la furtuna care va veni, ci el chiar s-a împotrivit lor. Dar cât de bine a ştiut dragostea lui Hristos să-i pună pe conştiinţă aceste cuvinte. Cât de des este şi la noi aşa, că uităm atenţionările Domnului, până când El Însuşi – probabil printr-un mijloc simplu, ca aici – lasă ca ele să lovească în conştiinţa noastră.

 

Însă noi avem aici şi o altă expresie a purtării de grijă adânci, duioase a lui Isus pentru ucenicul Său sărman – privirea Domnului: „Şi Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru” (Luca 22.61). Ce copleşitoare este această dragoste minunată, care nu se schimbă, care nu renunţă la noi! După ce tocmai trecuse prin întristarea până la moarte şi ca subiect al trădării fără inimă a lui Iuda a ajuns în mâinile duşmanilor Săi, Domnul poate totuşi să Se gândească la ucenicul Său rătăcit. Ce mângâiere este şi pentru noi în aceasta! Această privire a lui Isus a avut efect dublu: ea a zdrobit inima lui Petru, dar ea l-a condus înapoi la Domnul lui, chiar dacă întoarcerea a avut loc cu lacrimi amare: „Şi Petru, ieşind afară, a plâns cu amar” (Luca 22.62). Harul şi gingăşia acestei priviri a deschis izvorul inimii sale. Cuvântul Domnului, de care el şi-a amintit, a trezit conştiinţa lui, însă privirea Domnului a lucrat la inima lui. În aceasta era inclusă atât mângâiere cât şi durere, căci Petru a trăit din această privire până când el a revăzut pe Domnul lui în înviere. Această faţă, care era aşa de desfigurată, ca a niciunui alt om, şi această privire erau săpate şi păstrate în amintirea lui până în acea dimineaţă minunată, când Isus a înviat triumfător şi S-a arătat mai întâi numai lui Petru dintre cei doisprezece (Luca 24.34; 1 Corinteni 15.5).

 

Aşa sunt faţă de noi căile minunate de har ale Domnului şi bunătatea lui neschimbătoare. Fie ca încrederea în El să se adâncească în inimile noastre, în timp ce renunţăm la orice părere cu privire la aşa-zisa dragoste a noastră, ca să ne odihnim în dragostea Sa, care niciodată nu uită pe ai Săi şi nu oboseşte cu privire la ei.

 

Tradus de la: Petrus und der Blick des Herrn

 

Titlul original: „Der Blick des Herrn”

din Worte der Ermahnung und Ermunterung, al treilea an de apariţie, 1884, pag. 121-126.

 

Traducere: Ion Simionescu

 

https://www.soundwords.de/ro/petru-si-privirea-domnului-a11272.html

 

/////////////////////////////////////////////

 

Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu?

Te interesează ceea ce Lui Îi face bucurie? De Elmo Clair Hadley

© CSV, Online începând de la: 19.01.2022, Actualizat

 

Versete călăuzitoare: 1Ioan 5.3-5

 

1Ioan 5.3-5: Pentru că aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ținem poruncile Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele, pentru că tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea; și aceasta este victoria care a învins lumea: credința noastră. Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?

 

Aici avem secretul victoriei în viața noastră practică, de zi cu zi. Când am fost născuți din Dumnezeu, am fost făcuți părtași la natura Sa divină, care are bună-plăcere de voința Sa divină și, prin urmare, nu simte poruncile Sale ca fiind grele. Să mergem înainte pe calea poruncilor Sale dă o bucurie profundă inimilor noastre. Și nu numai aceasta, dar Fiul dragostei Sale, care este întotdeauna desfătarea Tatălui, devine o sursă constantă de bucurie și binecuvântare pentru inimile noastre.

 

Privește-L pe cruce! El atârnă acolo între doi răufăcători. Cine L-a adus acolo? Lumea. Atât lumea religioasă, cât și cea politică și-au dat mâna pentru a face aceasta, dar în spatele a toate acestea se afla satan, „prințul acestei lumi” (Ioan 14.30). Privește-L cum este batjocorit și încoronat cu o coroană de spini, cum drepturile Sale de a domni peste ei sunt negate. „Nu vrem ca acesta să împărățească peste noi”, strigă ei. Și cine este acest Om? Isus, Fiul lui Dumnezeu, singurul Fiu născut al Tatălui, pe care El L-a trimis în această lume din dragoste pentru păcătoșii pierduți. El a mers pe această cale dureroasă în această lume, de la iesle până la cruce, a arătat doar dragoste și har, a căutat doar glorificarea Tatălui și binecuvântarea omului. De bunăvoie a mers la cruce, pentru a-Și da viața ca răscumpărare pentru noi. Încă o dată întrebăm: Cine L-a bătut în cuie pe cruce? În ceea ce privește partea lui Dumnezeu, știm că El era mai presus de toate și a permis ca Hristos să facă ispășire pentru păcatele noastre prin sângele Său. Dar în ceea ce privește partea omului și responsabilitatea sa, lumea a fost cea care l-a pus acolo. Ei nu L-au vrut în mijlocul lor. Ei au spus: „Ia-L pe Acesta, răstignește-L!”

 

Iubim pe cineva pentru că știm cine este, pentru că vedem ceva la el care pare adorabil. Dar ne este imposibil să iubim doi oameni care sunt diferiți în ceea ce privește gusturile, dorințele, scopurile și intențiile lor. Deci, cum putem iubi pe ucigașii Fiului lui Dumnezeu și în același timp să-L iubim și pe El? Este imposibil. Trebuie să fie ori Hristos, ori lumea. Nu le putem avea pe amândouă.

 

Este Hristos subiectul preocupărilor inimii tale? Îl iubești pe Cel care a plătit acel preț teribil pentru răscumpărarea ta? Dorești să trăiești în părtășie cu El, să ai acea relație intimă, cordială cu El chiar acum, pe care o vom savura pe deplin în veșnicie, când vom fi cu El și ca El? Așteptăm noi acel moment în care El ne va lua la Sine în glorie, pentru a-L vedea așa cum este? Atunci, cum poate fi posibil să ne simțim confortabil în asocierea cu acea lume care L-a exclus din viața și din inima lor? Ei nu L-au vrut în lumea lor!

 

Poate că spui: „Dacă El nu ar fi fost născut în acele vremuri întunecate, ci în zilele noastre, nu ar fi fost tratat astfel”. Serios? Atunci de ce nu-și deschid inimile pentru El astăzi? De ce nu Îl primesc în casele și viețile lor? De ce nu se supun voinței Lui? De ce Îl resping ca însoțitor și aliat, ca și conducător și sfătuitor în toate detaliile vieții lor? Dacă nu-L vor ca atare, poți fi sigur că ei nu L-ar primi, dacă ar veni în lume astăzi.

 

Lumea are astăzi față de El exact aceeași atitudine ca și atunci, numai că nu are ocazia să dorească moartea Lui. Această crimă teribilă făcută Fiului lui Dumnezeu este un fapt istoric cunoscut de toți. Și atâta timp cât cineva nu este în mod explicit de partea lui Hristos, el este de partea lumii care L-a respins și L-a răstignit. Cu toții Îl resping în inimile lor; nu-L vor.

 

Aceasta este lumea. Dragă prieten credincios, cum poți avea credință în Persoana Sa binecuvântată ca Fiu al lui Dumnezeu și totuși să mergi de mână cu ucigașii Săi? De ce El nu Și-a folosit puterea Sa pentru a Se elibera din mâinile lor, de ce a suferit moartea teribilă de pe cruce? Pentru a ne răscumpăra din consecințele teribile ale păcatului nostru și pentru ca noi să trăim pentru El și cu El pentru eternitate. Așa de mare era dragostea Lui pentru noi.

 

Cum poți avea credință în Cel care a murit acolo pentru tine, fără ca inima ta să fie atrasă de El pentru tot ceea ce a făcut pentru tine? Cu siguranță nu este posibil să Îl poți iubi și în același timp să fii prieten cu lumea care L-a ucis. Toți oamenii nemântuiți își pun pecetea sub teribila faptă de la Golgota, atâta timp cât continuă să Îi refuze un loc în inimile lor, în viețile lor.

 

Credința, care crede în El, care crede în ceea ce este El, în ceea ce El a realizat în lucrarea de răscumpărare, această credință biruiește lumea. „aceasta este victoria care a învins lumea: credința noastră. Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1Ioan 5.4,5). Lasă-L pe Hristos să fie cu adevărat subiectul preocupări inimii tale și lucrurile acestei lumi își vor pierde în mod ciudat strălucirea. Dar umblarea pe căile lumii nu dă nici bucurie, nici putere, ci doar ne răpește bucuria părtășiei cu Hristos și umple inima de neliniște.

 

În 1Ioan 2.15-17, lumea este pusă în contrast puternic cu Tatăl. „Nu iubiți lumea, nici cele din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Pentru că tot ce este în lume: pofta cărnii și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt din Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece, și pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate.” Vedem aici cât de incompatibile sunt iubirea lumii și dragostea Tatălui între ele. De ce? Pentru că dorința Tatălui și dorința lumii sunt total opuse una față de cealaltă.

 

Tatăl are plăcere de Hristos; El L-a înălțat nespus de mult și a rânduit ca orice genunchi să se plece înaintea Lui. Noi Îl recunoaștem deja cu bucurie ca Domn al nostru, dar lumea nu Îl dorește. Ea își urmează propriul curs. Vrea să-și trăiască propria viață, vrea să meargă mai departe în poftele și plăcerile ei păcătoase. Dar toate acestea nu sunt de la Tatăl. Este exact opusul a ceea ce este Tatăl. Lumea nu are plăcere nici de voia Tatălui, nici de ceea ce Dumnezeu dorește să înalțe. Cei care iubesc lumea nu doresc să-L aibă pe Dumnezeu în viața lor; voia lui Dumnezeu le este neplăcută.

 

Vedem astfel că dragostea față de Tatăl și dragostea față de sistemul lumesc sunt total opuse una față de cealaltă; nu le putem iubi pe amândouă în același timp. Cum putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu dacă nu avem inimă pentru Cel pe care El L-a înălțat și dacă dorința noastră nu este de a face lucrurile pe care El le-a poruncit? Care sunt poruncile Lui? Acestea sunt acele lucruri pe care El dorește să le facă copiii Săi. El poruncește lucruri care Îi sunt pe plac. Deci, dacă Îl iubesc pe Dumnezeu, trebuie să iubesc ceea ce iubește El și ceea ce Îi face bucurie.

 

Cum pot pretinde că Îl iubesc pe Dumnezeu, dacă nu am inimă pentru acele lucruri de care El se bucură? Cum pot pretinde că sunt un copil al lui Dumnezeu dacă nu doresc să merg mai departe în comuniune cu Fiul Său, de care El are bună plăcere? Imposibil. Cum poate exista părtășie cu Tatăl nostru, dacă Domnul Isus, a cărui hrană a fost să facă voia Tatălui, nu este subiectul preocupărilor inimilor noastre? Dar în măsura în care El devine pentru inima noastră „Preaiubitul”, „deosebit între zece mii”, vom găsi o bucurie reală, o pace reală și o libertate reală în a merge drept pe calea voinței lui Dumnezeu și în a ne închina și a-L înălța pe Fiul Său.

 

„Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că, dacă Unul a murit pentru toți, toți deci au murit; și El a murit pentru toți, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel care pentru ei a murit și a înviat” (2. Corinteni 5.14,15). Prin moartea Lui am primit o viață nouă, și cum se va face cunoscut această viață? Nu plăcându-ne pe noi înșine, ci plăcându-L pe El; ne mai trăind pentru noi înșine, ci pentru El. Aceasta este piatra de hotar a ceea ce preocupă inimile noastre.

 

Dar cineva ar putea întreba: Ce este lumea, care este așa de mult în dezacord cu Tatăl? Ei bine, nu este vorba de lucrurile în sine, ci de ceea ce simțim în inimile noastre în legătură cu ele, dacă le căutăm pe ele sau dacă Îl căutăm pe Hristos. Cum pot să știu ce este din lume și ce este de la Tatăl? Foarte simplu. Puneți întrebările: Pot face asta sau aia pentru a-L glorifica pe Dumnezeu? Îi va plăcea lui Hristos, care a murit pentru mine pentru ca eu să trăiesc? Va fi El cu mine în această chestiune și va pune El binecuvântarea Sa pe ea? Dacă ne punem astfel de întrebări și răspundem la ele în prezența lui Dumnezeu, vom vedea clar în majoritatea cazurilor dacă chestiunea este de la Tatăl și conform voinței Sale, sau dacă este din lume.

 

O, nu te juca cu aceste lucruri! Dacă o faci, îți va răpi bucuria și victoria. Dacă alergi după lucrurile lumii, conștiința ta va fi tulburată și inima ta va fi neliniștită. Dar dacă umbli pe calea poruncilor Sale pentru glorificarea Fiului Său, vei avea bucurie, pace și satisfacție, precum și conștiența prețioasă că Dumnezeu este cu tine și pentru tine. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?”. (Romani 8.31). Așa că în inimile noastre va exista întotdeauna o pace profundă. Dacă umblăm pe calea poruncilor Sale, Duhul Sfânt va fi netulburat și El ne va da putere și biruință în viața noastră. Credința care crede și se odihnește în Fiul lui Dumnezeu, răstignit odinioară și acum viu și înălțat, este victoria care învinge lumea.

 

Tradus de la: Liebst du Gott wirklich?

Titlul original: „Der Sieg – unser Glaube“

din Ermunterung und Ermahnung, Anul 40, 1986, pag. 321–327.

 

Traducere: Ion Simionescu

 

 

https://www.soundwords.de/ro/il-iube-ti-cu-adevarat-pe-dumnezeu-a15850.html

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

Ia seama la tine însuţi! – Un strigăt de trezire, de William John Hocking

1 Timotei 4.16

 

© SoundWords, Online începând de la: 06.03.2019, Actualizat

 

 

Verset călăuzitor: 1 Timotei 4.16

 

1 Timotei 4.16: Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele.

 

Nu este deja timpul pentru noi să luăm serios la inimă starea lucrurilor care stăpânesc peste „noi”? Dumnezeu ne-a dat înapoi în îndurarea şi harul Său multe adevăruri, care multe secole au fost pierdute din vedere. Ştim că păcatele noastre au fost acum iertate şi îndepărtate pentru totdeauna. Ştim că Dumnezeu ne-a îndreptăţit deplin. Ştim că avem viaţa veşnică în Fiul lui Dumnezeu. Cât de mult ar fi dat nu puţini creştini din timpul nostru şi din trecut, ca să aibă siguranţa acestor binecuvântări şi a altora, care între noi sunt „cunoştinţe generale”?

 

Mai mult decât atât, noi ştim că Duhul Sfânt locuieşte în noi şi prin aceasta noi suntem legaţi cu Domnul Isus Hristos ca mădulare ale trupului Său. Ştim de asemenea că favoarea actuală, de care avem parte, şi gloria viitoare, în care noi trebuie să fim introduşi în curând, pot fi măsurate numai prin bucuria  pe care Tatăl a găsit-o pentru inima Sa în Persoana şi lucrarea Fiului Său preaiubit. În afară de aceasta ştim că Domnul Isus vine, ca să ne ia la Sine, şi atunci inima Lui va fi veşnic satisfăcută pe deplin şi bucuria noastră va fi veşnic deplină.

 

Spun, că noi ştim aceste lucruri; şi prin aceasta mă refer la faptul că ele aparţin temelor obişnuite ale slujirii şi că credincioşii le cunosc ca adevăruri doctrinare. Dar unde domină teama de Dumnezeu practică, râvna, dăruirea, vegherea şi viaţa de rugăciune, care ar trebui să fie rezultatul unei astfel de cunoaşteri mari şi al unei binecuvântări bogate?

 

Este prezentă vizibil multă despărţire de asemănarea cu lumea, dar motivul pentru aceasta nu este deseori teama că reputaţia noastră bună ar putea avea de suferit, în loc ca motivul să fie bucuria de Hristos? Nu ne strângem noi deseori laolaltă pentru citirea Cuvântului, pentru rugăciune şi chiar pentru frângerea pâinii într-un mod formal, rece, fără ca izvoarele adevărate ale laudei, ale dorinţei şi ale adorării să fi fost mişcate şi deschise în inimile noastre prin puterea Duhului Sfânt?

 

Cum stau lucrurile cu timpurile noastre pentru rugăciunea personală şi meditare? Nu decurg ele deseori reci şi fără putere, fără înflăcărare lăuntrică şi fără binecuvântare, chiar şi atunci când nu le neglijăm complet? Nu este la noi o indiferenţă îngrozitoare cu privire la interesele lui Hristos, care se vede clar prin lipsa rugăciunii – personale, comune şi publice?

 

Avem noi aceeaşi dorinţă pentru binecuvântarea altora, ca apostolul, care putea spune: „M-am făcut tuturor toate, ca, oricum, să mântuiesc pe unii”, şi: „Eu, dar, foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui în totul pentru sufletele voastre, chiar dacă, iubindu-vă mai mult, sunt iubit mai puţin” (1 Corinteni 9.22; 2 Corinteni 12.15)?

 

Dacă vorbim cu alţi creştini, nu avem noi atunci mai mult intenţia să dovedim că ei sunt falşi şi noi suntem corecţi, în loc să le dăm ceva care îi va duce mai departe? Nu este deseori la noi o aroganţă de superioritate spirituală, care contrazice tot ce spunem noi? Vrem să ne lăsăm încă o dată atenţionaţi! Ce îngrozitor ar fi dacă am deveni nu mai mult decât o sectă cu o teologie frumoasă, corectă şi conform Scripturii, dar lipsită de viaţă şi rece!

 

Este „iscusinţa” diavolului în zilele noastre să degradeze revelarea voii Tatălui nostru la nivelul unei teologii, care discută, dezbate şi o face temă a controverselor. Nu uitaţi: cu toate că apostolul spune: „Ia seama la învăţătură”, el pune înainte atenţionarea serioasă: „Ia seama la tine însuţi” – o atenţionare care astăzi aproape că a fost dată uitării.

 

„Atunci, ce trebuie să fim sau ce să facem?” Aşa vor întreba probabil unii surprinşi, care nu au sesizat cu îngrijorare decăderea, care s-a strecurat încetul cu încetul pe parcursul multor ani şi care acum este foarte clară pentru orice inimă temătoare de Dumnezeu. Dorinţa inimii lui Dumnezeu pentru noi este exprimată prin cuvintele „Fiţi plini de Duhul”.

 

Dragi prieteni, voi care citiţi acum aceste rânduri, noi vrem să ne întrebăm cu toată seriozitatea: Cunoaştem noi plinătatea bucuriei actuale, pacea care întrece orice înţelegere, puterea deplină pentru rugăciune, pentru adorare şi pentru mărturisire şi pentru nădejdea care se revarsă, care rezultă ca roade ale „a fi plin cu Duhul”?

 

Este pentru tine şi pentru mine o obişnuinţă să fim conduşi, călăuziţi, mânaţi şi umpluţi prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu? Sau este cel puţin aceasta dorinţa ta şi a mea cea mai profundă? Dacă aceasta este dorinţa noastră, nu ar trebui atunci să regretăm lipsa de putere şi sărăcia în binecuvântare, care se remarcă aşa de des în strângerile laolaltă pentru rugăciune, pentru vestirea Cuvântului şi pentru închinare? Nu vrem să intrăm în camera noastră cu inima zdrobită, ca acolo să ne revărsăm înaintea lui Dumnezeu inima, mărturisind starea spirituală joasă, care se vede pretutindeni, şi să-L rugăm să ne dăruiască o trezire reală în puterea Duhului Sfânt? Având în vedere revenirea în curând a Domnului, nu vrem noi să mergem pe drumul nostru în aşa fel ca să fim găsiţi ca creştini credincioşi care aşteaptă, veghează şi lucrează?

 

Dacă sufletul nostru nu este liber şi fericit în dragostea lui Hristos adânc simţită şi dacă în adâncul inimii noastre nu mergem pe drumul nostru prin puterea Duhului Sfânt în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, atunci nu vrem să permitem ca vrăjmaşul să ne înşele, prin aceea că ne face să gândim, că aceasta ar fi din cauză că noi avem o cunoaştere mare.

 

Probabil astăzi înţelegem unele „adevăruri referitoare la Adunare” mult mai bine decât acum cinci ani. Dar a devenit Hristos mult mai preţios? Avem noi mai multă bucurie reală, profundă, să ne gândim la El şi să vorbim despre El? Poate am făcut progrese în ceea ce priveşte cunoaşterea spirituală, dar este sentimentul nostru mai profund şi mai fidel decât în momentul în care am aflat pentru prima dată că El ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi? Arde inima noastră în râvna şi jarul „dragostei dintâi”? Este dragostea Lui şi dăruirea Lui şi astăzi la fel de importantă pentru mine, aşa cum a fost atunci?

 

Gândeşte la apelul Domnului adresat bisericii binecuvântate cu daruri şi avansată spiritual din Efes: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi” (Apocalipsa 2.4). Ce câştig este o cantitate mare de cunoaştere referitoare la Persoana şi lucrarea Sa, dacă sentimentul sufletului scade, şi care totuşi este aşa mult preţuit de El?

 

Şi apoi – în ceea ce priveşte venirea Domnului, avem dorinţa să auzim strigarea Lui şi să vedem faţa Lui; o dorinţă care zi de zi devine tot mai profundă şi pătrunde tot mai mult viaţa noastră? Probabil ştim foarte exact, şi potrivit cu Scriptura, învăţătura despre venirea Domnului, dar vrem să ne întrebăm: este aceasta o speranţă în care trăim şi a cărei împlinire o aşteptăm în fiecare ceas? Este vorba numai de o învăţătură, la care ţinem cu tărie, sau este aşa, că puterea ei ne ţine tari, prin aceea că în practică ea ne desparte de veacul acesta rău şi preocupă gândurile noastre cu Persoana care revine?

 

Ce ar fi, dacă în acest moment serios, critic – indiferent de unele certuri, care conduc la despărţire, şi în mijlocul indiferenţei mult răspândite – s-ar putea auzi strigarea şi atunci vom fi cu adevărat impresionaţi: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!” (Matei 25.6)?

 

Tradus de la: Habe acht auf dich selbst! Ein Weckruf

 

Traducere: Ion Simionescu

 

https://www.soundwords.de/ro/ia-seama-la-tine-insuti-un-strigat-de-trezire-a11765.html

 

 

////////////////////////////////////////

 

Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu?

Te interesează ceea ce Lui Îi face bucurie?

Elmo Clair Hadley

© CSV, Online începând de la: 19.01.2022, Actualizat

 

Versete călăuzitoare: 1Ioan 5.3-5

 

1Ioan 5.3-5: Pentru că aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ținem poruncile Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele, pentru că tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea; și aceasta este victoria care a învins lumea: credința noastră. Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?

 

Aici avem secretul victoriei în viața noastră practică, de zi cu zi. Când am fost născuți din Dumnezeu, am fost făcuți părtași la natura Sa divină, care are bună-plăcere de voința Sa divină și, prin urmare, nu simte poruncile Sale ca fiind grele. Să mergem înainte pe calea poruncilor Sale dă o bucurie profundă inimilor noastre. Și nu numai aceasta, dar Fiul dragostei Sale, care este întotdeauna desfătarea Tatălui, devine o sursă constantă de bucurie și binecuvântare pentru inimile noastre.

 

Privește-L pe cruce! El atârnă acolo între doi răufăcători. Cine L-a adus acolo? Lumea. Atât lumea religioasă, cât și cea politică și-au dat mâna pentru a face aceasta, dar în spatele a toate acestea se afla satan, „prințul acestei lumi” (Ioan 14.30). Privește-L cum este batjocorit și încoronat cu o coroană de spini, cum drepturile Sale de a domni peste ei sunt negate. „Nu vrem ca acesta să împărățească peste noi”, strigă ei. Și cine este acest Om? Isus, Fiul lui Dumnezeu, singurul Fiu născut al Tatălui, pe care El L-a trimis în această lume din dragoste pentru păcătoșii pierduți. El a mers pe această cale dureroasă în această lume, de la iesle până la cruce, a arătat doar dragoste și har, a căutat doar glorificarea Tatălui și binecuvântarea omului. De bunăvoie a mers la cruce, pentru a-Și da viața ca răscumpărare pentru noi. Încă o dată întrebăm: Cine L-a bătut în cuie pe cruce? În ceea ce privește partea lui Dumnezeu, știm că El era mai presus de toate și a permis ca Hristos să facă ispășire pentru păcatele noastre prin sângele Său. Dar în ceea ce privește partea omului și responsabilitatea sa, lumea a fost cea care l-a pus acolo. Ei nu L-au vrut în mijlocul lor. Ei au spus: „Ia-L pe Acesta, răstignește-L!”

 

Iubim pe cineva pentru că știm cine este, pentru că vedem ceva la el care pare adorabil. Dar ne este imposibil să iubim doi oameni care sunt diferiți în ceea ce privește gusturile, dorințele, scopurile și intențiile lor. Deci, cum putem iubi pe ucigașii Fiului lui Dumnezeu și în același timp să-L iubim și pe El? Este imposibil. Trebuie să fie ori Hristos, ori lumea. Nu le putem avea pe amândouă.

 

Este Hristos subiectul preocupărilor inimii tale? Îl iubești pe Cel care a plătit acel preț teribil pentru răscumpărarea ta? Dorești să trăiești în părtășie cu El, să ai acea relație intimă, cordială cu El chiar acum, pe care o vom savura pe deplin în veșnicie, când vom fi cu El și ca El? Așteptăm noi acel moment în care El ne va lua la Sine în glorie, pentru a-L vedea așa cum este? Atunci, cum poate fi posibil să ne simțim confortabil în asocierea cu acea lume care L-a exclus din viața și din inima lor? Ei nu L-au vrut în lumea lor!

 

Poate că spui: „Dacă El nu ar fi fost născut în acele vremuri întunecate, ci în zilele noastre, nu ar fi fost tratat astfel”. Serios? Atunci de ce nu-și deschid inimile pentru El astăzi? De ce nu Îl primesc în casele și viețile lor? De ce nu se supun voinței Lui? De ce Îl resping ca însoțitor și aliat, ca și conducător și sfătuitor în toate detaliile vieții lor? Dacă nu-L vor ca atare, poți fi sigur că ei nu L-ar primi, dacă ar veni în lume astăzi.

 

Lumea are astăzi față de El exact aceeași atitudine ca și atunci, numai că nu are ocazia să dorească moartea Lui. Această crimă teribilă făcută Fiului lui Dumnezeu este un fapt istoric cunoscut de toți. Și atâta timp cât cineva nu este în mod explicit de partea lui Hristos, el este de partea lumii care L-a respins și L-a răstignit. Cu toții Îl resping în inimile lor; nu-L vor.

 

Aceasta este lumea. Dragă prieten credincios, cum poți avea credință în Persoana Sa binecuvântată ca Fiu al lui Dumnezeu și totuși să mergi de mână cu ucigașii Săi? De ce El nu Și-a folosit puterea Sa pentru a Se elibera din mâinile lor, de ce a suferit moartea teribilă de pe cruce? Pentru a ne răscumpăra din consecințele teribile ale păcatului nostru și pentru ca noi să trăim pentru El și cu El pentru eternitate. Așa de mare era dragostea Lui pentru noi.

 

Cum poți avea credință în Cel care a murit acolo pentru tine, fără ca inima ta să fie atrasă de El pentru tot ceea ce a făcut pentru tine? Cu siguranță nu este posibil să Îl poți iubi și în același timp să fii prieten cu lumea care L-a ucis. Toți oamenii nemântuiți își pun pecetea sub teribila faptă de la Golgota, atâta timp cât continuă să Îi refuze un loc în inimile lor, în viețile lor.

 

Credința, care crede în El, care crede în ceea ce este El, în ceea ce El a realizat în lucrarea de răscumpărare, această credință biruiește lumea. „aceasta este victoria care a învins lumea: credința noastră. Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1Ioan 5.4,5). Lasă-L pe Hristos să fie cu adevărat subiectul preocupări inimii tale și lucrurile acestei lumi își vor pierde în mod ciudat strălucirea. Dar umblarea pe căile lumii nu dă nici bucurie, nici putere, ci doar ne răpește bucuria părtășiei cu Hristos și umple inima de neliniște.

 

În 1Ioan 2.15-17, lumea este pusă în contrast puternic cu Tatăl. „Nu iubiți lumea, nici cele din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Pentru că tot ce este în lume: pofta cărnii și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt din Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece, și pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate.” Vedem aici cât de incompatibile sunt iubirea lumii și dragostea Tatălui între ele. De ce? Pentru că dorința Tatălui și dorința lumii sunt total opuse una față de cealaltă.

 

Tatăl are plăcere de Hristos; El L-a înălțat nespus de mult și a rânduit ca orice genunchi să se plece înaintea Lui. Noi Îl recunoaștem deja cu bucurie ca Domn al nostru, dar lumea nu Îl dorește. Ea își urmează propriul curs. Vrea să-și trăiască propria viață, vrea să meargă mai departe în poftele și plăcerile ei păcătoase. Dar toate acestea nu sunt de la Tatăl. Este exact opusul a ceea ce este Tatăl. Lumea nu are plăcere nici de voia Tatălui, nici de ceea ce Dumnezeu dorește să înalțe. Cei care iubesc lumea nu doresc să-L aibă pe Dumnezeu în viața lor; voia lui Dumnezeu le este neplăcută.

 

Vedem astfel că dragostea față de Tatăl și dragostea față de sistemul lumesc sunt total opuse una față de cealaltă; nu le putem iubi pe amândouă în același timp. Cum putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu dacă nu avem inimă pentru Cel pe care El L-a înălțat și dacă dorința noastră nu este de a face lucrurile pe care El le-a poruncit? Care sunt poruncile Lui? Acestea sunt acele lucruri pe care El dorește să le facă copiii Săi. El poruncește lucruri care Îi sunt pe plac. Deci, dacă Îl iubesc pe Dumnezeu, trebuie să iubesc ceea ce iubește El și ceea ce Îi face bucurie.

 

Cum pot pretinde că Îl iubesc pe Dumnezeu, dacă nu am inimă pentru acele lucruri de care El se bucură? Cum pot pretinde că sunt un copil al lui Dumnezeu dacă nu doresc să merg mai departe în comuniune cu Fiul Său, de care El are bună plăcere? Imposibil. Cum poate exista părtășie cu Tatăl nostru, dacă Domnul Isus, a cărui hrană a fost să facă voia Tatălui, nu este subiectul preocupărilor inimilor noastre? Dar în măsura în care El devine pentru inima noastră „Preaiubitul”, „deosebit între zece mii”, vom găsi o bucurie reală, o pace reală și o libertate reală în a merge drept pe calea voinței lui Dumnezeu și în a ne închina și a-L înălța pe Fiul Său.

 

„Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că, dacă Unul a murit pentru toți, toți deci au murit; și El a murit pentru toți, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel care pentru ei a murit și a înviat” (2. Corinteni 5.14,15). Prin moartea Lui am primit o viață nouă, și cum se va face cunoscut această viață? Nu plăcându-ne pe noi înșine, ci plăcându-L pe El; ne mai trăind pentru noi înșine, ci pentru El. Aceasta este piatra de hotar a ceea ce preocupă inimile noastre.

 

Dar cineva ar putea întreba: Ce este lumea, care este așa de mult în dezacord cu Tatăl? Ei bine, nu este vorba de lucrurile în sine, ci de ceea ce simțim în inimile noastre în legătură cu ele, dacă le căutăm pe ele sau dacă Îl căutăm pe Hristos. Cum pot să știu ce este din lume și ce este de la Tatăl? Foarte simplu. Puneți întrebările: Pot face asta sau aia pentru a-L glorifica pe Dumnezeu? Îi va plăcea lui Hristos, care a murit pentru mine pentru ca eu să trăiesc? Va fi El cu mine în această chestiune și va pune El binecuvântarea Sa pe ea? Dacă ne punem astfel de întrebări și răspundem la ele în prezența lui Dumnezeu, vom vedea clar în majoritatea cazurilor dacă chestiunea este de la Tatăl și conform voinței Sale, sau dacă este din lume.

 

O, nu te juca cu aceste lucruri! Dacă o faci, îți va răpi bucuria și victoria. Dacă alergi după lucrurile lumii, conștiința ta va fi tulburată și inima ta va fi neliniștită. Dar dacă umbli pe calea poruncilor Sale pentru glorificarea Fiului Său, vei avea bucurie, pace și satisfacție, precum și conștiența prețioasă că Dumnezeu este cu tine și pentru tine. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?”. (Romani 8.31). Așa că în inimile noastre va exista întotdeauna o pace profundă. Dacă umblăm pe calea poruncilor Sale, Duhul Sfânt va fi netulburat și El ne va da putere și biruință în viața noastră. Credința care crede și se odihnește în Fiul lui Dumnezeu, răstignit odinioară și acum viu și înălțat, este victoria care învinge lumea.

 

Tradus de la: Liebst du Gott wirklich?

Titlul original: „Der Sieg – unser Glaube“

din Ermunterung und Ermahnung, Anul 40, 1986, pag. 321–327.

 

Traducere: Ion Simionescu

 

https://www.soundwords.de/ro/il-iube-ti-cu-adevarat-pe-dumnezeu-a15850.html

 

////////////////////////////////////////

 

3 motive prin care să te verifici dacă Îl iubești pe Dumnezeu

 

Un prim motiv prin care ne putem verifica dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, este timpul petrecut cu El. Cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu se poate vedea din felul cum ne prioritizăm timpul, cât Îi dăm Lui din 24 de ore din zi, cât de mult Îi slujim, ne jertfim pentru alții. De asemenea, se poate vedea din timpul de părtășie, de rugăciune și meditație din Cuvânt. Dacă Îi acordăm doar 30 de minute din 1440 de minute din zi, ceea ce înseamnă nici 1%, cu siguranță avem alte priorități, poate anumiți idoli care s-au strecurat insesizabil în viața noastră. Putem observa asta întrebându-ne sincer ce aduce cea mai mare satisfacție în viața noastră, ce ne împlinește și pe ce petrecem cea mai mare parte a timpului.

 

peisaj mare dumnezeu apus

Un al doilea motiv prin care ne putem încerca, este inima noastră. Îi slujim Domnului cu inimă întreagă sau avem inima împărțită? Porunca cea dintâi pe care ne-a lăsat-o Domnul Iisus este „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta” (Marcu 12:30). Dumnezeu ne poruncește să-L iubim cu toată inima, nu cu jumătăți de măsură. De asemenea, noi trebuie să-L iubim cu tot cugetul nostru, și astfel, toate gândurile noastre să fie ațintite spre El. Cu siguranță se întâmplă să deviem, să  ne preocupăm cu obligațiile noastre pământești, însă ceea ce Dumnezeu ne îndeamnă este să-L purtăm în gândurile noastre constant. Chiar dacă cel rău încearcă să ne ispitească, noi să ne întoarcem privirea iar și iar la Cel are milă de slăbiciunile noastre. În final, să-L iubim cu toată puterea noastră, adică toată voința, toată energia de care putem dispune.

 

Un al treilea motiv prin care ne putem examina dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu sunt roadele noastre. Apostolul Ioan ne îndeamnă „Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul.” (1 Ioan 3:18). Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, se vede din trăirea noastră, din felul cum ne raportăm la ceilalți, cum răspundem greutăților vieții, de ce roade ale Duhului Sfânt dăm dovadă. Faptele noastre vorbesc mai mult decât vorbele noastre.

 

Așadar, nu putem să-L iubim pe Dumnezeu dacă nu investim timp să-L  cunoaștem, iar asta nu se poate decât studiind mai mult din Cuvânt. Mai mult de-atât, nu dăm dovadă de iubire, dacă inima noastră bate pentru altceva și nu este lipită de Domnul. Nu ne vine în mod natural să iubim, însă Duhul Sfânt a fost turnat în inimile noastre. Atunci când suntem dominați în întregime de El, avem dragoste pentru Dumnezeu și cei din jur. Alege să iubesti

 

https://misiuneinactiune.ro/oare-chiar-il-iubesc-pe-dumnezeu/

////////////////////////////////////////

(Doar prin Duhul Sfant-)Trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu cu întreaga noastră ființă și să ne temem de Dumnezeu pentru a fi sfințiți către El

 

Totuși, Domnul S‑a atașat doar de părinții tăi, iubindu‑i, și v‑a ales pe voi, sămânța lor după ei, dintre toate popoarele, așa cum se vede în ziua aceasta. Deut. 10:15

 

Pentru a fi persoanele care se îngrijesc de ceea ce Dumnezeu Se îngrijește în unirea noastră organică cu El, trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și să ne temem de Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu cu toată ființa noastră și având o teamă corespunzătoare de Dumnezeu. Amin!

 

Pentru noi este crucial să ne dăm seama că Dumnezeu vrea să trăim, să acționăm, să ne comportăm, să lucrăm și să avem ființa noastră în Cristos, prin Cristos, cu Cristos și în unitatea cu Cristos.

 

Pavel a trăit în realitatea țării bune și a mărturisit că a fost crucificat împreună cu Cristos și că viața pe care a trăit-o a fost în unirea organică cu Cristos, care l-a iubit și S-a dat pe Sine pentru El.

 

Trebuie să ne dăm seama că am fost crucificați împreună cu Cristos, am murit în El și împreună cu El, iar viața pe care o trăim acum este în învierea Sa, fiind uniți organic cu El pentru a trăi una cu El și în El.

 

Țara bună – Cristosul atotinclusiv ca Duh dătător de viață pentru a fi rezerva noastră abundentă – poate fi moștenirea și savurarea noastră doar atunci când rămânem în Domnul, când rămânem în unirea organică cu Domnul.

 

Când trăim și rămânem în duhul nostru contopit, Îl savurăm pe Cristos ca țara bună; când trăim în contact cu Domnul în duhul contopit, Îl savurăm pe El ca porțiune din țara bună.

 

Dar când nu trăim în contactul viu cu Domnul, când ignorăm țara bună și nu ne pasă de savurarea Domnului, aceasta este o victorie a inamicului și o durere de inimă pentru Domnul, Cel care ne iubește și care și-a pus afecțiunea Sa asupra noastră.

 

Domnul încă așteaptă ca toți credincioșii Săi să renunțe la toți idolii, la toate lucrurile care Îl înlocuiesc în viața lor și să se întoarcă către El, să fie atrași de iubirea Sa și să-L iubească pe Dumnezeu și să se teamă de Dumnezeu.

 

Amin, fie să învățăm cu toții să nu ne încredem în noi înșine, ci să luăm dorința lui Dumnezeu ca dorință a noastră și, de asemenea, să-L luăm pe Cristos ca viață și ca trăire a noastră. În acest fel putem îndeplini cerințele lui Dumnezeu și putem intra în țara bună pentru a savura bogățiile ei.

 

Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul și puterea noastră – cu întreaga noastră ființă!

Să‑L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta. Deut. 6:5În Deut. 6:5 și 10:12 Moise i-a cerut poporului Israel să-L iubească pe Dumnezeu. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, să ne temem de El și să fixăm întreaga noastră ființă asupra El; trebuie să-L iubim pe Domnul cu toată inima, sufletul, mintea, puterea și să ne fixăm întreaga ființă pe El.

 

Acest cuvânt „dragoste” implică afecțiune, care este ceva foarte tandru.

 

Pe de o parte, Dumnezeu are un sistem de guvernare care să ne disciplineze și să ne păstreze, dar acest sistem este pentru ca noi să vedem dragostea Sa față de noi și să-L iubim înapoi.

 

El vrea ca noi să putem intra în părțile tandre ale lui Cristos și să simțim cât de mult Îi pasă lui Dumnezeu de noi și cât de profund este El preocupat de noi.

 

Când realizăm dragostea lui Dumnezeu față de noi și suntem atrași de ea, suntem captivați de iubirea Sa; dragostea Sa ne constrânge ca un val puternic, ca un tsunami care ne împinge înainte (2 Cor. 5:14).

 

Iubirea Sa este irezistibilă; când realizăm dragostea Lui pentru noi, Îl iubim pe Dumnezeu în același mod.

 

Dumnezeu Însuși a dat un exemplu de iubire, punându-Și afecțiunea Sa asupra noastră, poporul Său (Deut. 10:15); acum Îl iubim pentru că El ni S-a prezentat ca dragoste.

 

Esența interioară și substanța lui Dumnezeu este dragostea, iar întreaga Sa ființă de-a lungul eternității se bazează pe iubirea Lui de Soț pentru noi.

 

Când realizăm acea dragoste, credem în El, simțim dragostea Lui și Îl iubim cu această dragoste. Ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu, punându-ne afecțiunea asupra Sa, ca răspuns la fixarea afecțiunii Sale asupra noastră.

 

Dragostea lui Dumnezeu din 1 Ioan 2:5 denotă dragostea noastră față de Dumnezeu, care este generată de dragostea Lui din noi.

 

Dumnezeu ne-a iubit mai întâi prin faptul că El ne-a infuzat cu dragostea Sa și a generat în noi dragostea cu care Îl iubim pe El și pe frați (1 Ioan 4:19-21).

 

Acest lucru ar trebui să ne determine să-L iubim pe Dumnezeu; toată duritatea noastră se topește pe măsură ce vedem dragostea Lui și Îl iubim pe Dumnezeu și îi iubim pe frați. Iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi; din cauza dragostei Sale pentru noi, îi iubim și pe frați.

 

În Deut. 10:12 Moise a vorbit despre a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima și din tot sufletul nostru, iar în 6:5 ne-a poruncit să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul și puterea noastră (care este puterea noastră fizică).

 

Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu întreaga noastră ființă, adică să-L iubim pe Dumnezeu din inima noastră, prin sufletul, mintea noastră, către trupul nostru (Marcu 12:30).

 

Aceasta înseamnă că dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată în inima noastră pentru a satura inima noastră, întregul nostru suflet și chiar trupul nostru; din duhul nostru, din inima noastră pe care Îl iubim, sufletul nostru este umplut cu El ca iubire și chiar trupul exprimă iubirea.

 

Putem fi astfel de persoane care Îl reprezintă pe Dumnezeu și Îl exprimă în dragostea Sa; aceasta ne echipează să intrăm în țara bună potrivindu-ne cu dragostea Lui.

 

A iubi pe Dumnezeu (1 Corinteni 2:9) înseamnă să ne fixăm întreaga ființă – duh, suflet și trup, cu inima, sufletul, mintea și puterea (Marcu 12:30) – absolut pe El.

 

Aceasta înseamnă să lăsăm ca întreaga noastră ființă să fie ocupată de El și pierdută în El, astfel încât El să devină totul pentru noi și să fim una cu El practic în viața noastră de zi cu zi.

 

Dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu și suntem dispuși să ne fixăm ființa pe El, toate luptele noastre s-au încheiat, suntem schimbați și devenim o persoană diferită – una care simte că întregul univers este nou și vedem lucruri pe care niciun ochi nu le are văzut, auzim lucruri pe care nu le-a auzit nicio ureche și realizăm lucruri pe care altfel nimeni nu le poate înțelege.

 

Pentru că ne fixăm afecțiunea asupra lui Dumnezeu și Îl iubim pe Dumnezeu ca răspuns la fixarea afecțiunii Sale asupra noastră și la dragostea Sa, suntem un singur duh cu El, o singură persoană cu El și Îl savurăm ca țara bună.

 

Când Îl iubim pe Dumnezeu, toată lumea și totul este diferit și totul este în El; trăim în unirea organică cu Domnul, ne dăm seama că El ne-a iubit, așa că Îl iubim și, pe măsură ce Îl iubim în unirea noastră cu El, intrăm în El ca țara bună și vedem universul nou umplut cu Sine Însuși și tot ceea ce El a pregătit celor care Îl iubesc.

 

Fie ca noi să fim asemenea persoane; fie ca noi să fim cei care răspundem iubirii Domnului, să ne oferim de bunăvoie Lui ca să-L iubim, să ne fixăm afecțiunea asupra Lui și să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul și tăria noastră, chiar și cu întreaga noastră ființă, pentru a putea intra în deplina savurare a țării bune!

 

Doamne Isuse, Te iubim pentru că ne-ai iubit mai întâi. Tu ți-ai fixat afecțiunea Ta asupra noastră și ne iubești până la cel mai înalt grad; pur și simplu Îți răspundem în dragoste. Doamne, ne fixăm afecțiunea pe Tine; Te iubim pentru că Tu ne-ai iubit mai întâi și pentru că ne-ai infuzat cu dragostea Ta și ai generat în noi dragostea cu care Te iubim pe tine și pe frați! Amin, Doamne, Îți mulțumim că ne-ai poruncit să Te iubim din toată inima, sufletul și puterea noastră; Te iubim cu întreaga noastră ființă ca răspuns la iubirea Ta și în unirea organică cu Tine! Doamne Isuse, Te iubim!

 

Cu toții ar trebui să ne temem de Dumnezeu și să avem o frică adecvată de Dumnezeu pentru a fi sfințit către El ca popor sfânt

Acum, Israel, ce altceva cere Domnul Dumnezeul tău de la tine decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să‑L iubești și să‑L slujești pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău. Deut. 10:12În Deut. 14:23 și 31:13 Moise a poruncit poporului Israel să se teamă de Dumnezeu.

 

A te teme de Dumnezeu nu înseamnă să-ți fie frică de Dumnezeu într-un mod negativ, ci să ai un sentiment de venerație și reverență, dorind să ne prosternăm, să ne înclinăm ființa și să realizăm maiestatea Sa, realizând tot ceea ce El este pentru noi nu numai ca Tatăl nostru în har ci și ca Dumnezeul nostru.

 

Astăzi, însă, mulți oameni – în special cei tineri – nu se tem de nimic și mai ales de Dumnezeu; ei resping orice autoritate pe care Dumnezeu i-a pus asupra lor și sunt într-o rebeliune deschisă împotriva lui Dumnezeu și a rânduielii Sale.

 

Cu toții ar trebui să recunoaștem că, potrivit rânduielii lui Dumnezeu, El a pus autorități asupra noastră în familie, în societate și în biserică; în tot ceea ce facem, spunem și gândim, ar trebui să ne temem de Dumnezeu.

 

Dumnezeu ne observă; El știe unde suntem și ce facem și, în cele din urmă, vom culege o recoltă din ceea ce semănăm și vom mânca fructul acestei recolte.

 

Aceasta lucru nu ar trebui să ne amenințe sau să ne facă să ne fie frică de Dumnezeu, ci să ne facă să ne temem de Dumnezeu și să mergem pe căile Lui.

 

Poate că nu ne place să auzim despre frica de Dumnezeu, dar trebuie să știm că Dumnezeul nostru este Dumnezeu și trebuie să ne temem de Dumnezeu, având o reverență plină de venerație pentru El, nedorind să-L dezamăgim sau să-L contrazicem, nedorind să Îl mâhnim.

 

Aceasta înseamnă că, la fel cum Lui îi pasă de noi, la fel ne pasă și nouă de El și, deoarece știm că unele lucruri Îl vor răni, nu le vom face.

 

El a pregătit țara bună pentru noi, dar s-ar putea să întârziem intrarea noastră în țara bună, s-ar putea să fim nepăsători și să nu ascultăm cuvântul Lui.

 

Fie ca noi nu doar umai să-L iubim, ci și să ne și temem de El, având o teamă corespunzătoare de Dumnezeu (Prov. 1:7; 9:10; 1 Pet. 1:17; 2:17; 3:2, 16; 2 Cor. 7:1).

 

Teama de Dumnezeu este începutul cunoașterii și înțelepciunii; trebuie să ne temem de Dumnezeu. Aceasta este o frică sfântă, o precauție serioasă care ne conduce să ne comportăm în mod sfințit (Fil. 2:12).

 

Când ne temem de Dumnezeu, ne lucrăm propria mântuire cu frică și tremur, comportându-ne într-o manieră sfântă în toată viața noastră.

 

Ar trebui să ne temem de Dumnezeu și să vrem să fim separați, sfințiți către El ca popor sfânt (Efeseni 1:4; 5:27; Col. 1:22; 1 Tes. 5:23; 1 Pet. 1:16).

 

Suntem părtași la sfințenia Sa; am primit natura Sa sfântă divină, Îi permitem ca fiind Cel Sfânt să ne satureze și să ne facă la fel ca El, și în acest fel Îl experimentăm ca țara bună.

 

Pentru a avea o astfel de experiență, trebuie să fim o persoană potrivită, cei care au o viață separată către El, sfințiți în El, având întreaga noastră ființă saturată cu El.

 

A te teme de Dumnezeu înseamnă a te supune autorității Sale; toată autoritatea din ceruri și de pe pământ i-a fost dată (Mat. 28:18) și trebuie să ne smerim înaintea Sa.

 

Pentru că Dumnezeu este sever față de cei care se răzvrătesc, trebuie să ne temem de El (Num. 12:1-12; 16:1-35). În Numeri 12 vedem că doi din cei mai apropiați de Moise, Miriam și Aaron, s-au revoltat împotriva lui Iehova și a lui Moise, autoritatea sa delegată, iar ei au fost sever disciplinați de Dumnezeu.

 

Indiferent de cine suntem, nu vom reuși în această privință, de aceea trebuie să credem în Cristos, să rămânem în unirea noastră organică cu El și să cerem să fim protejați de a fi răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu, având o frică sănătoasă de Dumnezeu.

 

Dacă nu avem o reverență plină de înfricoșare față de Dumnezeu, luăm o poziție periculoasă în fața lui Dumnezeu, pentru că El este sever față de cei răzvrătiți; deci trebuie să ne temem de Dumnezeu.

 

Doamne Isuse, dă-ne o frică adecvată și sănătoasă de Dumnezeu, pentru ca noi să fim păstrați în savurarea țării bune și să nu fim disciplinați ca fiind cei răzvrătiți. Fie ca noi să fim plini de o frică sfântă, de o precauție sănătoasă și serioasă, care ne conduce să ne comportăm în mod sfânt. Amin, Doamne Isuse, vrem să fim plini de venerație față de Tine și dorim să fim despărțiți, sfințiți Ție ca poporul Tău sfânt. Ne supunem autorității Tale și refuzăm să fim rebeli, căci Tu ești sever față de cei care se răzvrătesc. O, Doamne, vrem să fim cei care Te iubesc și se tem de Tine, pentru a fi păstrați în savurarea lui Cristos ca țara bună!

 

Acest articol este o traducere în limba română a articolului, We need to Love God with our whole Being and Fear God to be Sanctified unto Him, inspirat din înviorarea de dimineață asupra, Studiul-Cristalizare Deuteronom – săptămâna 5 ziua 4 (bazat pe slujba fraților Watchman Nee și Witness Lee), vorbirea fraților, și experiența noastră creștină.

 

https://ro.agodman.com/il-iubim-dumnezeu-intreaga-noastra-fiinta-ne-temem-dumnezeu-sfintiti/

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

Persoanele codependente sunt acei oameni care au o stare de dependență față de ceilalți

 

 

Frecvent cei care se droghează, alcoolicii etc. sunt codependenți. Am fost creați de Dumnezeu cu nevoia de a iubi și de a fi iubiți. În momentul când nu primesc din partea părinților această iubire sau îngrijirea necesară, copiii vor putea ajunge nesiguri și vor căuta mult și bine iubirea în viață. Mulți ajung să aibă relații proaste sau aptitudini relaționale proaste pentru că au o apreciere scăzută a valorii proprii.

 

În gândirea psihologică laică, cea care nu îl are pe Dumnezeu, accentul se pune pe „înfruntarea” adulților care au pricinuit astfel de răni emoționale. Am avut pacienți care au ajuns destul de rău din cauză că psihologii la care mergeau fix asta făceau. În cele mai multe cazuri, terapiei bazată pe înfruntarea unui trecut dificil nu i s-a demonstrat eficiența.

 

În consiliere le spun oamenilor că trebuie să mergem la rădăcina problemei, și asta de cele mai multe ori implică păcatul, sau ne- cunoașterea și neîmplinirea Cuvântului lui Dumnezeu… sau o valoare/stimă de sine proastă care apoi cauzează multe stresuri care vor degenera în tot felul de probleme emoționale, uneori chiar psihiatrice și în tot felul de compensări. Nu generalizez, ci doar spun că am observat de multe ori astfel de fenomene.

 

Așadar, dacă nu ai o imagine bună despre cine ești, dacă nu ai o identitate corectă în Cristos, poți ușor suferi de nesiguranță, complexe de inferioritate și să te agăți de alții.

 

Oamenii dezamăgesc, iar tu ești dependent de ei și astfel cazi în alte necazuri, pe lângă dependența de alții și lipsa unei înțelegeri corecte a vieții din punct de vedere creștin. Trebuie să ne încredem în Dumnezeu, pentru că El nu dezamăgește niciodată! Nici măcar atunci când mintea noastră nu înțelege.

 

El nu este om ca să dezamăgească. El este Dumnezeu! Și astfel revenim la cele de mai sus, unde Pavel explică asta romanilor.

 

Trebuie să fugim de codependență, ori de dependență, inclusiv cea de alți oameni, și să ajungem să fim dependenți doar de Dumnezeu!” God bless you! @vladschlezak

 

 

 ////////////////////////////////////////////

Jocurile video și dopamine

Doina Bejenaru

 

 

Ratele ridicate ale depresiei și anxietății în țările dezvoltate ar putea să fie cauzate de dependența creierelor noastre de un neurotransmițător care este asociat cu plăcerea.

 

Un pacient în jur de 20 de ani, un tânăr inteligent și serios a venit la un consult suferind de depresie și anxietate. Renunțase la studii și locuia cu părinții lui. Avea gânduri suicidale. De asemenea, juca jocuri video mare parte din zi și până târziu în fiecare noapte.

 

Acum douăzeci de ani, primul lucru pe care l-aș fi făcut pentru un pacient ca el ar fi fost să-i prescriu un antidepresiv. În prezent recomand un lucru total diferit: abstinența de la dopamină. Îi sugerez să nu folosească niciun dispozitiv digital și să renunțe la jocurile video pentru o lună.

 

De-a lungul carierei mele ca psihiatru am văzut din ce în ce mai mulți pacienți (inclusiv tineri sănătoși din familii iubitoare, educați și cu o situație materială bună) care suferă din cauza depresiei și anxietății. Problema lor nu este vreo traumă, sărăcie sau marginalizare socială, ci prea multă dopamină. Dopamina este o substanță chimică produsă la nivel cerebral, care funcționează ca un neurotransmițător, asociată cu sentimentele de plăcere sau recompensă.

 

Când facem ceva ce ne place (cum ar fi jocurile video pentru pacientul meu), creierul produce o cantitate mică de dopamină care ne face să ne simțim bine. Dar una dintre cele mai importante descoperiri ale neurostiinței din ultimii 75 de ani este aceea că plăcerea și durerea sunt procesate în aceeași parte a creierului, iar acesta se străduie să le țină în echilibru. De fiecare dată când înclină într-una din cele două, corpul nostru se va chinui să readucă echilibrul (numit homeostază, în neuroștiință) stimulând-o pe cealaltă.

 

Odată ce dopamina este eliberată în corp, creierul se adaptează reducând numărul de receptori ai dopaminei care sunt stimulați. Acest lucru face ca creierul să se echilibreze înclinând balanța spre centrul durerii. Din acest motiv plăcerea este adeseori urmată de un sentiment de mahmureală sau dezamăgire. Dacă așteptăm un interval potrivit de timp, acest sentiment trece și revenim la o stare de neutralitate. Însă există o tendință naturală de a contracara sentimentele de dezamăgire revenind la sursa plăcerii pentru a primi încă o doză.

 

Dacă repetăm acest tipar ore întregi în fiecare zi, timp de câteva săptămâni sau luni, punctul de activare a plăcerii se schimbă. Acum avem nevoie de jocurile video nu pentru a simți plăcere, ci pentru a ne simți normal. De îndată ce ne oprim, resimțim simptomele universale a sevrajului: anxietate, iritabilitate, insomnie, disforie și tânjirea după excitantul respectiv.

 

Lumea în care trăim nu mai e o lume în care plăcerile sunt puține și sărace, iar pericolele pretutindeni. Trăim într-o lume a abundenței. Cantitatea, varietatea și potența drogurilor și comportamentelor care dau dependență nu a fost niciodată mai mare. Pe lângă stupefiante și opioide, există și o nouă serie de dependențe digitale care nu au existat acum 20 de ani: mesajele instantanee, tweeturi, navigarea pe internet, shoppingul online și jocurile de noroc online. Aceste produse digitale sunt proiectate pentru a da dependența: folosesc lumini, sunete celebratorii și like-uri care promit că răsplată este doar la un click distanță.

 

În ciuda accesului la aceste droguri, suntem mai nefericiți ca niciodată. Depresia, anxietatea, durerea fizica și suicidul sunt în creștere peste tot pe glob, cu precădere în țările dezvoltate. Potrivit lui “World Happiness Report”, în care se găsesc 156 de țări clasate după cât de fericiți sunt cetățenii lor, arată că americanii au fost mai puțin fericiți decât erau în 2008. Alte țări prospere au semnalat scăderi, la rândul lor: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Japonia, Noua Zeelandă și Italia. Un studiu efectuat de The Global Burden of Disease arată că numărul noilor cazuri de depresie pe glob a crescut cu 50% între 1990 și 2017, cu cele mai multe procente în regiunile cu venitul cel mai mare, cum ar fi America de Nord.

 

Este greu să vedem cauza și efectul când funcționăm cu dopamină. Doar după ce am luat o pauză de la drogul ales suntem în stare să vedem impactul pe care acesta îl are asupra vieții noastre. De aceea, l-am rugat pe pacientul meu să renunțe la jocurile video pentru o lună, timp în care creierul său va echilibra nivelul de dopamină. Spre surpriza lui, s-a simțit mai bine decât se simțise în ultimii ani, cu mai puțină anxietate și mai puțin depresiv. A reușit chiar să joace jocurile video obișnuite fără vreun efect negativ, limitându-și strict timpul alocat acestei activități la 2 zile pe săptămână, 2 ore pe zi. În acest fel permitea creierului să ajusteze nivelul de dopamină între sesiuni.

 

A evitat jocurile care erau prea captivante, de care nu s-ar fi putut desprinde, odata ce a inceput. A folosit 2 laptopuri: unul pentru jocuri și unul pentru școală. La urmă, s-a angajat la a juca doar cu prietenii, niciodată cu străinii, făcând ca jocurile să-i întărească conexiunile sociale (acestea, la rândul lor, sunt o sursă puternică de dopamină).

 

Nu toată lumea preferă jocurile video, dar aproape toți avem un drog digital, care include probabil folosirea smartphone-ului. Reducerea timpului petrecut pe telefon este cunoscută ca fiind dificilă, pentru că, la început, face ca echilibrul plăcere-durere să se încline înspre durere, făcându-ne neliniștiți și irascibili. Dacă putem rezista destul, vom experimenta beneficiile unui echilibru sănătos de dopamina. Mințile ne vor fi mai puțin ocupate cu tânjirea, vom fi mai prezenți și micile bucurii ale vieții ni se vor părea din nou pline de satisfacții.

 

Dr. Lembke este psihiatru și profesor la Universitatea Stanford. Acest eseu se găsește în cartea sa “Dopamine Nation: Finding Balance in the Age of Indulgence”.

 

Traducere de Edictum Dei

 

//////////////////////////////////////////

Raport: peste 330.000 de copii au fost abuzaţi în Biserica Catolică din Franţa în ultimii 70 de ani

Poteraș Ionuț

 

 

Cifrele sunt înspăimântătoare şi provoacă un adevărat cutremur, nu doar în sânul biserici catolice franceze. Raportul Sauvé – după numele preşedintelui comisiei independente privind abuzurile în Biserică, Jean-Marc Sauvé – estimează la 216.000 numărul de minori care au fost violaţi sau agresaţi sexual de clerici în ultimele 7 decenii. Numărul de victime urcă la 330.000 dacă îi adaugăm şi pe agresorii laici care lucrau în instituţiile bisericii catolice – profesori din şcoli, responsabili sportivi, etc. Cifrele citate sunt rezultatul unor statistici ale căror marje de eroare sunt de + sau – 50.000 de persoane.

 

Raportorul comisiei insistă pe faptul că victimele aveau adesea între 10 şi 13 ani. Majoritatea abuzaţilor şi violaţilor erau băieţi. „Este o particularitate clară a Bisericii catolice,” mai spune Jean-Marc Sauvé. În fine, numărul de pedofili, de prădători sexuali din rândul clerului, este evaluat între 2.900 şi 3.200 în perioada 1950-2020 şi este vorba de o estimare minimă.

 

Pregătirea şi redactarea raportului, comandat chiar de Biserica catolică franceză, a durat doi ani şi jumătate şi a costat aproape trei milioane de euro, cea mai mare parte a bugetului fiind alocată culegerii mărturiilor şi contractelor semnate cu diverse institute de cercetare. Raportul final are 2.500 de pagini iar „cifrele pe care le conţine sunt copleşitoare şi nu pot rămâne fără o urmare,” a spus Sauvé în faţa presei dar şi a episcopatului şi asociaţilor de victime venite să asiste la prezentarea raportului. Autorul acestuia constată că „până la începutul anilor 2000 biserica catolică a manifestat o indiferenţă profundă, ba chiar cruntă faţă de victimele pedofililor. Tăcerea şi neregulile din sânul Bisericii în faţa actelor de pedofilie prezintă un caracter sistemic.” După îndelungi deliberări, Comisia a ajuns la concluzia unanimă că Biserica nu a ştiut „să vadă, să audă şi să capteze semnalele slabe.”

 

Rămâne acum de văzut cum îşi va recunoaşte şi răscumpăra Biserica franceză responsabilitatea în acest uriaş scandal. Mai ales că în 9 cazuri din 10, faptele sunt prescrise de justiţie iar o bună parte dintre autorii crimelor au murit. Unii preconizează „compensaţii financiare” dar autorul raportului a insistat pe faptul că banii nu trebuie să vină de la enoriaşi sub formă de donaţie ci din resursele pe care le deţine deja biserica. Comisia mai sugerează printre altele ca Biserica să instaureze un sistem de prevenţie, să-i formeze mai bine pe clerici şi să-şi schimbe modul de a conduce.

 

Reacţiile nu au întârziat să se facă auzite după publicarea raportului Sauvé. Preşedintele Conferinţei episcopilor din Franţa şi-a exprimat „ruşinea şi spaima” şi le-a cerut „iertare” victimelor. De partea lor, 6 asociaţii de victime au semnat un apel în care spun că aşteaptă „răspunsuri clare şi tangibile” din partea instituţiilor religioase.

 

În fine, imediat după publicarea raportului francez, Papa Francisc şi-a exprimat „imensa tristeţe.” Suveranul Pontif speră ca „Biserica catolică din Franţa, conştientă acum de această realitate groaznică, va ştii să se răscumpere.”

 

Sursa: rfi.ro

 

/////////////////////////////////////////

 

STUDIU – Violențele anti-creștine din Franța au crescut cu peste 285% din 2008 până astăzi

Cosmin Frișan

Un grup de specialiști de la Viena a evidențiat o creștere accentuată a violenței anti-religioase din Franța din ultimii 12 ani. Mai multe incidente având loc în ultima perioada, incluzând incendiul recent din interiorul Catedralei istorice din Nantes.

 

În prezent, grupul de la Viena privind intoleranța și discriminarea împotriva creștinilor din Europa – OIDACE, este singurul de pe continent care abordează discriminările cu care se confruntă creștinii europeni.

 

Luni, directorul executiv OIDACE, Ellen Fantini, a evidențiat problema incidentelor actuale într-un interviu acordat postului The Christian Post.

 

„Guvernul francez a raportat 275, așa numite, acte anti-creștine, în 2008, incluzând orice are legătură cu o acțiune negativă săvârșită împotriva creștinilor, de la vandaliarea unei biserici, a unei statui, a unui cimitir sau chiar atacuri directe împotriva acestora, fizice sau morale. Dacă ne uităm la anii 2018 și 2019, numerele sunt puțin peste 1.000 în fiecare an, deci cu 285% mai multe”, a declarat Fatini.

 

Un raport al Ministerului de Interne Francez a arătat că au existat aproximativ 1.052 de incidente împotriva creștinilor înregistrate în 2019. Acestea au fost în principal acte de vandalism. Actele de anul trecut au fost împărțite în două categorii, „fapte”, 996 incidente și „amenințări”, 56 de incidente” a spus Fatini.

 

„Ceea ce este șocant în acest sens este cât de scăzute sunt numerele date de către guvern”, a adăugat aceasta. „Nu este clar de ce acele numere nu se potrivesc si guvernul francez nu a fost transparent cu privire la motivul pentru care ele nu sunt în concordanță, ceea ce putem spune cu siguranță este că guvernul raportează aceste numere. S-ar sugera că cifra inferioară trebuie să fie minimul absolut, iar cifra raportată către OSCE este probabilă, deși bănuiesc chiar că acest număr este mai mic decât cifrele reale”, a notat Fantini.

 

În ceea ce privește motivul care stă la baza atacurilor, Fantini a spus că acestea sunt adesea acte de „vandalism cu un mesaj”.

 

„Nu sunt ca niște graffiti unde se poate identifica ceea ce își doresc acești oameni, în comparație cu Spania”, a spus ea. „În Franța, vedem decapitarea statuilor, vedem distrugerea obiectelor prețioase, aici nu mă refer la  valoarea materială, ci distrugerea, de exemplu, a unor lucruri valoroase din punct de vedere spiritual. Practic nu ai putea face ceva mai rău într-o biserică decât să distrugi un lucru valoros spiritual.”

 

Directorul executiv OIDACE consideră, de asemenea, că atacurile provin de obicei de la extremiștii islamiști sau diferite grupuri cu înclinații radicale de stânga, cum ar fi Antifa, anarhiști și feministe radicale.

 

SURSA | ChristianHeadlines

 

////////////////////////////////////////

 

China se folosește de temerile COVID-19 pentru a lansa un sistem global de urmărire a populației

 

 

 

 

Cosmin Frișan

Liderul comunist chinez, Xi Jinping, solicită țărilor din întreaga lume să accepte un sistem global de urmărire COVID-19 care utilizează coduri QR pentru a repune pe picioare comerțul și călătoriile internaționale.

 

Xi Jinping a propus acest concept sâmbătă, în cadrul unei reuniuni virtuale a liderilor G20, menționând că acest „mecanism global” folosește un cod de bare electronic care ar ajuta la determinarea stării de sănătate a călătorilor, potrivit unei agenției de „știri” controlate de China.

 

„China a propus un mecanism global privind recunoașterea reciprocă a certificatelor de sănătate bazate pe rezultatele testelor de acid nucleic sub formă de coduri QR acceptate la nivel internațional, sperăm că mai multe ţări să se alăture acestui mecanism” spune acesta. În China sunt deja folosite activ astfel de coduri de bare. Transportul intern este dependent de acestea.

 

„Trebuie să armonizăm în continuare politicile și standardele și să stabilim ‚piste rapide’ pentru a facilita fluxul ordonat de personal”, a spus el.

 

Sistemul oferă utilizatorilor un cod a cărei culori se schimbă în funcție de riscul de expunere la coronavirus. Aceste coduri de bare putând fi citite și pe dispozitivele mobile.

 

Un cod verde indică faptul că cineva poate călători în siguranță, în timp ce un cod portocaliu sau roșu semnifică necesitatea de a fi pus în carantină.

 

Xi Jinping nu a detaliat tipul de aplicație sau sistemul de cod QR care va fi utilizat și nici cine va proiecta aplicația.

 

Între timp, unii oameni și-au exprimat îngrijorarea cu privire la utilizarea unui sistem conceput de partidul comunist chinez, cunoscut pentru utilizarea metodelor extreme pentru a controla oamenii prin cenzură și supraveghere.

 

Kenneth Roth, directorul executiv al Human Rights Watch, a scris pe Twitter: „Feriți-va de propunerea guvernului chinez pentru un sistem global de urmărire prin coduri QR. O concentrare inițială asupra sănătății ar putea deveni cu ușurință „un Cal Troian” în ce privește monitorizarea politică sau excluderea pe scară largă, asemănătoare pericolelor sistemului de credite sociale din China.”

 

 

Stuart Hargreaves, profesor asociat la Universitatea Chineză din Hong Kong, a declarat că dacă un cod QR este utilizat pentru a stoca informații clasificate de sănătate, atunci problemele legate de confidențialitate devin „deosebit de importante”.

 

Raina MacIntyre, șefa programului de cercetare a biosecurității de la Institutul Kirby de la Universitatea din New South Wales, a subliniat că protejarea informațiilor private este esențială.

 

„Vor fi oamenii din întreagă lume de acord că un alt guvern, care nu este Guvernul țării de care aparține, să-i acceseze datele personale? Acesta poate fi prețul pe care trebuie să îl plătească pentru a putea călătorii”, a declarat ea.

 

Și unii creștini spun că aceste măsuri și sisteme de urmărire bazate pe tehnologie sunt un alt pas către împlinirea „Semnului Fiarei” descris în Biblie, profețită acum 2.000 de ani în cartea Apocalipsei.

 

„Şi a făcut că toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.” (Apocalipsa 13: 16-17)

 

SURSA | CBN News

 

Traducere | Denisa Frişan

 

 

//////////////////////////////////////

 

Cu excepţia S.U.A. şi Europa, creștinismul global înfloreşte

Aproape de cei persecutați

 

Poteraș Ionuț

 

 

Suntem inundați de știri care proclamă declinul creștinismului și al moralității creștine. Titlurile anunță pompos dominaţia secularismului, redefinirea căsătoriei și a familiei, triumful cultural al mișcării LGBT și multe alte moduri în care creștinismul își pierde întâietatea și influența culturală.

 

Un lucru important de reținut este că, deși America a fost liderul lumii creștine pentru o mare parte a secolului trecut, creștinismul nu trăieşte și nici nu va muri odată cu America. Când ne uităm la restul lumii, creștinismul este mai mult decât viu și sănătos. De fapt, crește într-un ritm fără precedent.

 

Continentul african este pregătit să devină liderul creștinismului mondial. Potrivit Centrului pentru Studiul Creștinismului Global, numărul creștinilor din Africa crește cu o rată de 2,81 % pe an. Poate că nu pare prea mult, dar efectul de multiplicare este imens. În 1900, în Africa erau aproximativ 9,5 milioane de creștini; până în 1970, aceasta a crescut la peste 140 de milioane. Astăzi, numărul este de aproape 685 de milioane, de peste două ori mai mult decât populația Statelor Unite.

 

În Asia, creștinismul crește cu 1,5% pe an, sunt cu peste 100 de milioane mai mulți creștini acolo decât în ​​America de Nord. Până în 2030, se estimează că vor exista mai mulți creștini în China decât în ​​Statele Unite, deși cu valul actual de persecuții, urmărirea evoluţiei acestei cifre este aproape imposibilă.

 

De asemenea, pentru prima dată în istorie, vedem mișcări de făcut ucenici în întreaga lume musulmană. După cum a documentat David Garrison, există treceri în masă la creștinism în toate segmentele majore ale lumii islamice. De fapt, cea mai mare rată de creştere a Bisericii din lume este în Iran. Un creștin iranian a descris situația din țara sa:

 

„Dacă ți-aș spune că islamul este mort? Dacă ți-aș spune că moscheile sunt goale în Iran? Dacă ți-aș spune că nimeni nu mai practică Islamul în Iran? M-ai crede? Exact acest lucru se întâmplă în interiorul Iranului. Dumnezeu se mișcă puternic în interiorul Iranului.”

 

Desigur, această creștere a numărului vine cu o creștere corespunzătoare a persecuției. Acolo unde lucrează Dumnezeu, Satana se opune. Numărul de morți este probabil cel mai mare în Nigeria, cu aproape 2.000 de morți doar în acest an. Există, de asemenea, persecuții intense şi în alte țări africane, precum şi  în Asia în frunte cu Coreea de Nord, în Asia de Sud-Est și în multe alte locuri, prea multe pentru a le enumera pe toate.

 

Biserica globală se confruntă însă și cu provocări care vin din creșterea rapidă în sine. Sincretismul, combinarea creștinismului cu alte credințe, a fost o problemă în Biserică încă din primele secole și a continuat ori de câte ori și oriunde Evanghelia intră într-o zonă nouă. Interpretări teologice eretice din Occident, cum este Evanghelia Prosperității, fac adesea ravagii în comunitățile creștine din întreaga lume, în special în zonele mai sărace. Trasarea unei linii de demarcaţie între concepţia despre binecuvântare din Evanghelia Prosperității și dependența de rugăciune care aşteaptă împlinirea promisiunii lui Dumnezeu este o provocare pentru liderii din aceste regiuni.

 

Aici putem fi de mare ajutor. Un punct forţe al bisericii occidentale este lunga istorie a gândirii teologice și exegetice. Instruirea liderilor din regiunile unde creştinismul este în creştere poate ajuta ca noii credincioși să se hrănească cu învăţătură sănătoasă.

 

În același timp, există multe lucruri pe care creștinii occidentali ar trebui să le învețe de la frații și surorile lor din cealaltă parte a lumii. După cum subliniază Glenn Sunshine și Jerry Trousdale în cartea lor „The Kingdom Unleashed” trebuie să recuperăm  viziunea supranaturală asupra lumii pe care noii credincioşi din Asia şi Africa au adoptat-o, dar care în Occident s-a pierdut. Lipsiţi de alte resurse, ei se bazează pe Dumnezeu pentru îndeplinirea nevoilor lor și pe îndrumarea Scripturii pentru practicarea credinţei lor. Viețile lor de rugăciune le fac de rușine pe ale noastre. Ei urmează modelul lui Isus pentru a face ucenici, mai degrabă decât să urmeze obiceiurile care s-au dezvoltat în tradițiile occidentale. Ei înțeleg evanghelizarea ca fiind o activitate prin care faci ucenici iar ucenicia înseamnă să-l iubeşti pe Isus atât de mult încât să-l asculţi.

 

Totuși, fii încurajat. Adevăratul Aslan este în mișcare și se întâmplă lucruri uimitoare în întreaga lume pe măsură ce Împărăția Sa avansează. Și să știți acest lucru: Dumnezeu are aceeași putere în America şi în Europa ca şi în Africa. Hristos este la fel de mult pe tron ​​aici ca în orice alt loc. El poate face aici ceea ce face în atâtea alte părți ale lumii.

 

Sursa: Christian Headlines

 

////////////////////////////////////////////

 

OnlyFans și revoluția sexuală- Educatie Opinii, Sondaje , Studii

 

 

Doina Bejenaru

 

 

Acum câțiva ani am citit un raport fascinant al unui jurnalist care a participat la o „Convenție de divertisment pentru adulți”. El a observat că erau acolo sute de fani de sex masculin care așteptau la coadă pentru bilete cu prețuri piperate ca să vizioneze expoziții pornografice.

 

Acest lucru era interesant, deoarece convenția se întâmpla să aibă loc în apropierea unei comunități în care prostituția era legală și, după cum sublinia jurnalistul, aproape sigur disponibilă pentru un preț mai mic decât cel pe care acești bărbați erau nevoiți să îl plătească doar pentru a se uita. Astfel, observatorul a rămas cu o întrebare persistentă: vindea convenția cu adevărat sex sau vindea altceva? Și dacă nu era vorba de sex, despre ce era vorba?

 

Răspunsul este sugerat de o săptămână comică în care site-ul OnlyFans, o platformă de finanțare colectivă, inventată special pentru animatorii de pornografie pentru amatori, și-a uimit membrii anunțând interzicerea materialelor „explicit sexuale”. Pentru a pune lucrurile în perspectivă, acest lucru ar fi asemănător cu momentul în care o aplicație precum Instagram ar anunța interzicerea selfie-urilor sau cum ceva precum SoundCloud ar interzice brusc chitara electrică. OnlyFans a explicat interdicția invocând presiuni din partea partenerilor săi bancari și a companiilor de plăți. Patronii și creatorii de conținut ai OnlyFans – dintre care unii insistă să fie numiți „lucrători sexuali” – au fost indignați de această trădare. Câteva zile mai târziu, inundat de mesaje furioase din partea utilizatorilor, OnlyFans a revenit asupra deciziei. „OnlyFans susține incluziunea”, a scris compania pe Twitter, „și vom continua să oferim o casă pentru toți creatorii”.

 

Această afirmație formulată în termeni terapeutici sugerează că OnlyFans știe că creatorii săi văd în exhibiționismul lor nu doar o necesitate financiară acută, ci și un fel de identitate. Iar acest lucru ajunge la un aspect important vizavi de starea actuală a revoluției sexuale. La șaizeci de ani, după ce „iubirea liberă” și-a declarat independența față de părinții retrograzi și de normele morale irelevante, moștenitorii ei sunt angajați profitabil într-o schemă piramidală sexuală, invulnerabilă la stigmatizarea atitudinilor ușuratice, dar surprinzător de vulnerabilă la politicile corporative ale J. P. Morgan.

 

Într-un moment în care tinerii americani fac de fapt mai puțin sex ca niciodată, posibil facilitând o criză demografică devastatoare, industria pornografică online încearcă să învingă saturația pieței prin transformarea obscenității în ceva mai personal. Nu vă lăsați păcăliți de modul în care multe outleturi media pun în centrul atenției povești sfâșietoare ale mamelor singure pentru care OnlyFans este o conductă economică vitală; motivul pentru care există site-uri precum OF nu sunt creatorii nevoiași, ci consumatorii plictisiți.

Pornografia, ca și alte substanțe care creează dependență, are o lege a randamentului diminuant care cere rapid versiuni mai exotice pentru a rămâne seducătoare. Un star porno care îți va citi mesajele, te va menționa pe nume și (pentru un preț corect) îți va urma directivele este un adevărat răgaz față de aceleași lucruri vechi și prăfuite.

 

Este important să spunem acest lucru cu voce tare atunci când vine vorba de industria pornografică, deoarece o mare parte din succesul acesteia, inclusiv evitarea reglementărilor de bun simț, depinde de o iluzie a autenticității și reciprocității. Etichetându-se drept „incluzivă”, compania încearcă să se plaseze de partea corectă a istoriei: de partea celor marginalizați, rușinați, uitați. Atunci când insistă că toți cei implicați se distrează de minune și își trăiesc acum cea mai bună viață, revoluția sexuală predică mai tare decât un fundamentalist înflăcărat. Dar viziunea sa despre un eu sexual complet eliberat se dovedește a nu fi nimic mai mult decât o ambiție de înrobire în fața unor forme nemiloase de mercantilism.

 

Poate vă amintiți un scandal din 2015 care a implicat site-ul de social media Ashley Madison, care își ajuta utilizatorii să aibă aventuri adulterine. Scurgeri de informații au scos la iveală faptul că diverse celebrități și politicieni aveau conturi pe site. Dar a fost dezvăluită și o altă informație, poate chiar mai importantă. S-a dovedit că, de fapt, Ashley Madison nu avea nici pe departe atâtea femei înscrise pe site cum anunța și că folosea roboți de chat care pozau în femei reale, pentru a păcăli bărbații să plătească pentru un abonament. Ceea ce compania pretindea că este o oportunitate de a trăi o experiență de plăcere interzisă nu era aproape nimic mai mult decât o mașinărie de masturbare înșelătoare și profitabilă.

 

Libertinajul sexual duce adesea la speculă. Acesta este un aspect extrem de puțin înțeles al naturii sale. Cineva care a văzut clar acest lucru a fost C. S. Lewis. Într-o emisiune din 1943 (care avea să devină parte din „Mere Christianity”), el a declarat: „Există oameni care vor să ne mențină instinctul sexual inflamat pentru a face bani de pe urma noastră. Pentru că, bineînțeles, un om cu o obsesie este un om care are foarte puțină rezistență la vânzări.” Un altul a fost Dante, în a cărui viziune a Iadului iubitorii de amor erau pedepsiți mult mai puțin sever decât cei care exploatau și monetizau dorințele sexuale ale oamenilor.

 

Dacă priviți cu atenție, puteți vedea cum termeni sobri precum „lucrător sexual” dau de gol jocul. Ordinea socială contemporană eliberată este o ordine a muncitorilor: corpuri nude care muncesc non-stop, sacrificându-și demnitatea și reputația pentru oportunitatea de a ronțăi firimiturile care cad de la masa Big Tech-ului. Eforturile civilizației noastre de a transforma sexualitatea într-o comoditate nu pot oferi ceea ce promit. Este imposibil să faci din sex un produs sau un abonament; cel mai apropiat lucru este traficul de carne vie, care, se pare, este o caracteristică, nu o defecțiune, a industriei de „adult content”.

 

În schimb, viziunea creștină adesea defăimată a castității sexuale, a fidelității și a autocontrolului este o viziune spectaculos de pro-umană. Corpurile soțului și ale soției nu aparțin acționarilor, ci unul altuia. Roadele pasiunii lor nu sunt niște clienți, ci copiii, iar locul pe care îl construiesc nu este o industrie, ci un cămin, pulsând de aceeași iubire care reverberează între Hristos cel răstignit și biserica sa răscumpărată.

 

„Mai bine puțin, dar cu dreptate, decât mari venituri cu nedreptate!”, se spune în Proverbe. Este o lecție pe care victimele exploatate și dependente ale iubirii libere au învățat-o prea bine.

 

Un text de Samuel D. James pentru First Things

 

Tradus de Edictum Dei

 

/////////////////////////////////////////////

Avortul,principala cauză de deces la nivel mondial pentru al doilea an

 

  Cosmin Frișan

Potrivit statisticilor din baza de date despre sănătate Worldometer, principala cauză de deces la nivel mondial a fost, pentru al doilea an consecutiv, avortul.

 

Descoperirile au fost furnizate de instrumentul de arhivă pe internet, Wayback Machine. Instrumentul a oferit ultimele date disponibile a înregistrărilor Worldometer despre câte avorturi au fost efectuate până în noaptea de Anul Nou. Cifrele culese arata că aproximativ 42,6 milioane de copii au fost avortați în întreaga lume în 2021, relatează The Christian Post.

 

Analiza a mai constatat că 13 milioane de oameni au murit din cauza bolilor transmisibile, ceea ce o face a doua cauză de deces în 2021. Alte cauze de deces pe plan mondial au fost: cancerul (8,2 milioane de persoane), decese legate de fumat (aproape 5 milioane), decese legate de consumul de alcool (aproximativ 2,5), HIV/SIDA (1,7 milioane de persoane), accidente de mașină (1,3 milioane de persoane) și sinucideri (1,1 milioane).

 

Pe lângă acestea, aproximativ 850.000 de oameni au murit din cauza bolilor legate de consumul de apă, aproape o jumătate de milion de oameni au murit din cauza gripei sezoniere, 400.000 de decese din cauza malariei și peste 300.000 de mame au murit în timpul nașterii.

 

Într-un set separat de statistici, Worldometer a constatat că 3.524.139 de persoane au murit din cauza complicațiilor COVID-19 în 2021.

 

Anul trecut au murit aproximativ 58,7 milioane de oameni. La acest număr, însă, nu se adaugă si decesele cauzate de avort. Dacă ar fi inclus și numărul de avorturi, numărul total al deceselor în 2021 ar fi depășit 100 de milioane.

 

După cum a raportat Christian Headlines anul trecut, avortul a fost principala cauză de deces și în 2020, cu peste 42,6 milioane de sarcini întrerupte.

 

Doar în SUA, avortul a fost principala cauză de deces în ultimii ani. Potrivit unui raport al CDC, aproximativ 625.346 de avorturi au fost efectuate în întreaga țară în 2019. Această statistică a inclus doar datele din 47 din cele 50 de state. California, cel mai populat stat al națiunii, nu a fost inclusă în statistica.

 

Cu toate că avortul a fost principala cauză de deces anul trecut, 2021 a fost, de asemenea, un an record pentru restricțiile de avort. Un raport al organizației pro-avort Guttmacher Institute a numit anul 2021 „cel mai rău an pentru drepturile la avort din aproape jumătate de secol”. Aproximativ 106 noi restricții privind avortul au fost semnate anul trecut.

 

La momentul scrierii acestui articol, Worldometer a înregistrat peste 895.500 de avorturi au fost efectuate în întreaga lume in doar o săptămâna de când am intrat in noul an.

 

SURSA | Christian Headlines

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

“Eu sunt pâinea vieţii”

 

de Nicolae Vozian

 

Text: Ioan 6:35, 48 – 51

 

Isus le-a zis: „Eu sînt Pînea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămînzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Eu sînt Pînea vieţii. Părinţii voştri au mîncat mană în pustie şi au murit. Pînea care se pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănînce din ea şi să nu moară. Eu sînt Pînea vie, care s-a pogorît din cer. Dacă mănîncă ceneva din Pînea aceasta va trăi în viac!

 

În vremurile nu demult trecute, în fiecare toamnă, pe multe combine de cereale, de asemenea pe hambarele, grânarile şi magaziile kolhozurilor puteai citi o lozincă: „Pâinea este viaţa”. Propoziţia aceasta scurtă are şi un înţeles adânc. Pâinea este legată de viaţă şi oamenilor le este greu să-şi imagineze viaţa fără pâine! Compozitorii au dedicat piese şi compoziţii muzicale pâinii. Poeţii din toate timpurile au scris versuri pe tematica pâinii. În ele era descrisă importanţa pâinii în viaţa de toate zilele, dorinţa de avea pâine în fiecare zi, atitudinea omului faţă de pâine.

 

În unele din poeziile Leonidei Lari am citit:

 

Să nu arunci copile painea jos nici cînd

 

Căci undeva departe plange un copil flămînd

 

Şi cată-un colţ de paine prin urme înfrigurat

 

Şi dacă nu-l găseşte adoarme înlăcrimat

 

Şi-în somn i se arată tu să-ţi închpui poţi

 

Pamantul ca o paine ce ajunje pentru toţi

 

În zilele grele de încercare, când peste o ţară sau alta venea foametea, mulţi îşi părăseau casele şi porneau la drum ca să caute acest aliment de bază a omului.

 

În 1931-32 peste pământurile noastre bântuia foametea. Bunicul meu, ca şi mulţi alţii din localitate au plecat în Polonia (acum Ukraina de Vest) ca să caute şi să cumpere pâine. El a lipsit câteva săptămâni şi îngrijorarea creştea cu fiecare zi. Întoarcerea lui cu pâine nu a însemnat altceva, decât viaţă pentru cei din familie.

 

Dumnezeu ştie şi cunoaşte că omul nu poate exista fără paine şi în fiecare zi el are nevoie de ea. De aceea şi Domnul Isus Hristos învăţând pe ucenicii Săi  rugăciunea bine cunoscută azi între creştini, „Tatăl nostru”, i-a învăţat să-I ceară lui Dumnezeu, Tatălui din ceruri pâine: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dăne-o nouă astăzi”, sau „în fiecare zi”. Pâine pe masă în fiecare zi este un har şi binecuvântare din partea lui Dumnezeu. In Sfânta Scriptură cuvântul „pâine”este întâlnit puţin mai mult de 365 ori.

 

„Pîinea noastră cea de toate zilele, dăne-o nouă în fiecare zi”.

 

Foarte demult, aproximativ 3800 de ani în urmă, pe pământurile Canaanului, (Palestina de azi) a fost o foamete mare.  Bătrânul Iacov, capul unei mari familii trimite pe fiii săi în Egipt ca să cumpere şi să aducă grâu.

 

Genesa 42:1-2 Descrie acestă situaţie: „Cînd a auzit Iacov că este grîu în Egipt a zis fiilor săi: „Pentru ce staţi şi vă uitaţi unii la alţii?”  Şi a zis: „Iată, aud că este grîu în Egipt, pogorîţi-vă şi cumpăraţine grîu de acolo, ca să trăim şi să nu murim”.

 

Istoria familiei lui Iacov se încheie cu mari binecuvântări în Egipt. În mijlocul foametei el a avut belşug de grâu.  Şi pâinea a însemnat viaţă pentru Patriarhul Iacov şi familia lui. Binecuvântarea lui Dumnezeu peste Israel a însemnat belşug de pâine pentru mulţi ani. Totdeauna când Dumnezeu binecuvânta pe poporul Său, El le dădea pâine. În cartea Rut este scris: Rut 1:6 …Domnul cercetase pe poporul Său şi-i dăduse pîine. S-ar fi putut citi şi aşa: Domnul cercetase pe poporul Său şi-i dăduse binecuvântare. Dar cînd poporul se întorcea ca să n-asculte Legea, se întorcea ca să slujească idolilor ţărilor păgâne, Domnul Dumnezeu îşi trăgea binecuvântarea de la ei. Şi atunci, ca rezultat, sute şi mii, ca Elimelec şi Naomi de pe vremea Judecătorilor,  istoviţi şi flămânzi, îşi părăseau locuinţele şi plecau în căutarea pâinii. Asemenea situaţii de grea cumpănă au fost destule în Israel. Una din ele este descrisă de profetul Ioel.

 

Ioel 1:17 S-au uscat seminţele supt bulgări, grînarele stau goale, hambarele sunt stricate, căci s-a stricat sămănătura! (şi nu mai este paine!). Seminţele uscate sub bulgări, grânarele goale şi hambarele stricate este tabloul acelei vremi, pictat de profet. Marea îngrijorare a profetului nu era fără temei. Nu este pâine, nu este binecuvântare şi înseamnă că nici viaţa nu poate exista!

 

Un alt profet al  aceleaşi vremi cu lacrimi scrie:

 

Plîngerile lui Ieremia 4:4 Limba copilului mic i se lipeşte de cerul gurii uscată de sete, copiii cer pîine, dar nimeni nu le-o dă.

 

Aţi experimentat vreodată astfel de situaţii, când copiii voştri istoviţi de foame cer pâine si nu le puteţi oferi?

 

– Eu nu.

 

Dumnezeu să vă binecuvânteze ca să nu treceţi prin astfel de situaţii, şi să nu aveţi astfel de vremuri. El să vă poarte de grijă ca să aveţi mereu pe masă pâinea cea de toate zilele!

 

Pentru prima dată, în Vechiul Testament, cuvântul „paine” îl găsim scris în cartea Genesa, capitolul 3.  După căderea omului în păcat,  Dumnezeu a spus lui Adam:

 

Genesa 3:19 În sudoarea feţei tale să-ţi mănînci pîinea, pînă te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat. Căci ţărînă eşti şi în ţărînă te vei întoarce.

 

Prima amintire despre pâine şi în acelaş timp, amintire de moarte. Pentru prima dată în Noul Testament, cuvântul „paine” este întâlnit în Evanghelia după Matei.

 

Matei 4:4 Drept răspuns Isus i-a zis: „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu”.

 

Prima amintire de pâine în Vechiul Testament şi este îmbinata cu ideea de moarte. Prima amintire de pâine în Noul Testament şi este îmbinata cu ideea de viaţă. Atunci când Domnul era ispitit, El a spus această propoziţie adâncă:  „Omul nu va trăi numai cu pîine”.

 

Acest enunţ este o învăţătură puternică pentru toţi! Absolut toţi au dorinţa de viaţă, de aceea toţi au nevoie zi cu zi de pâine. Fiul lui Dumnezeu a spus că există ceva mai mult decât pâinea cea de toate zilele, mai de valoare, mai de o necesitate mai mare. „Omul nu va trăi numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu”. Orice cuvânt venit din Dumnezeu dă viaţă, sau, înseamnă viaţă! Orice cuvânt!

 

Primele propoziţii ale  Evangheliei după Ioan sunt:

 

Ioan 1:1-4

 

La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu.

El era la început cu Dumnezeu.

Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

În El era viaţa!!!  Şi viaţa era lumina oamenilor.

Acest Cuvânt era viaţa!

 

Ioan 1:14 „Şi Cuvîntul s-a făcut trup şi a locuit printre noi plini de har şi de adevăr!”

 

Acest Cuvant, care s-a făcut Trup şi a locuit printre noi, este Pâinea vieţii. Aceasta a vrut să spună Domnul Isus iudeilor şi în capitolul 6 a Evangheliei după Ioan. „Eu sînt Pînea vieţii”.

 

La începutul acestui capitol este descrisă o minune, care a avut loc lângă marea Galileii, înmulţirea pânilor. 5000 de oameni au mâncat pâine şi s-au săturat. Zvonul aceastei minuni s-a răspândit rapid în popor şi a trezit pe mulţi să-L caute pe Domnul şi să meargă după El.

 

Ioan 6:24 „Cînd au văzut noroadele că nici Isus, nici ucenicii Lui nu erau acolo, s-au suit şi ele în corăbiile acestea şi s-au dus la Capernaum să caute pe Isus”. Noroadele căutau pe Isus pentru pâine, pentru că se săturaseră. Şi când L-au găsit pe Isus dincolo de mare, El le-a zis: Ioan 6:26 „Adevărat, adevărat vă spun, că Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mîncat din pînile acelea, şi v-aţi săturat”.

 

Şi de aici în colo Domnul Isus caută să le atenţioneze privirile la o altfel de pâine. De la versetul 26 El se descoperă pe Sine ca adevărata Pâine! Fiul lui Dumnezeu se compară pe Sine cu pâinea cea de toate zilele, de care omul a avut nevoie totdeauna. Şi El se propune pe Sine ca o Pâine mai bună, o Pâine mai de preţ, Pâine pogorâtă din cer, Pâine care dă lumii viaţă. Când au auzit iudeii de viaţă, de care fiecare muritor este preocupat, n-au pregetat să spună: Ioan 6:34 „Doamne, dă-ne totdeauna acestă Pîne”. Dorinţa de viaţă i-a insuflat să spună aşa.

 

Ştiţi cu ce se asemănau oamenii, care ascultau pe Domnul Isus. Se aseamănă cu un copil, pe care îl trezeşti dimineaţa la şcoală. L-ai trezit, şi după câteva minute mergi din nou să-l trezeşti. El mereu le vorbeşte de o altă Pâine. El caută să le trezească mintea mereu şi mereu vorbind de o Pâine mult mai de preţ. El întruna le vorbeşte, nu de pâinea, de care a vorbit Dumnezeu lui Adam, care se câştigă prin sudoarea feţei. Căci cât de mult nu ar avea omul această pâine, tot una va muri şi tot în pământ se va întoace. El le-a vorbit de o Pâine, care s-a coborât din cer şi dă viaţă veşnică. El din nou şi din nou, parcă dorind să le trezească mintea la o gândire nouă le vorbeşte despre această pâine.

 

Ioan 6:35, 48 – 51 „Isus le-a zis: „Eu sînt Pînea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămînzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Eu sînt Pînea vieţii. Părinţii voştri au mîncat mană în pustie şi au murit. Pînea care se pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănînce din ea şi să nu moară. Eu sînt Pînea vie, care s-a pogorît din cer. Dacă mănîncă ceneva din Pînea aceasta va trăi în viac!

 

Capitolul acesta (6) descrie două feluri de pâni:

 

Pâinea materială, pământească, de pe pământ  (6:26)

Pâinea spirituală, cerească, din ceruri (6:33)

Capitolul acesta mai descrie şi două categorii de oameni:

 

Cei ce n-au crezut  (6:36, 64, 66) „Dar v-am spus că M-aţi şi văzut, şi tot nu credeţi. Dar sînt unii din voi care nu cred. Din clipa acea mulţi s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El”.

Cei ce au crezut  (6:68-69) „Doamne i-a zis Simon Petru, Tu ai Cuvintele vieţii veşnice! Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfîntul lui Dumnezeu!

Dar capitolul acesta descrie şi două felurite rezultate:

 

Au mâncat pâine şi totuşi au murit  (6:49)

Să mănânce şi să nu moară  (6:50)

Cât de minunate promisiuni sunt în capitolul acesta!

 

v.50 cine va mânca nu va muri

 

v.51 va trăi în viac

 

v.54 are viaţă veşnică

 

v.54 Eu îl voi învia în ziua de apoi

 

v.56 rămâne în Mine şi Eu rămân în el

 

Oare cine nu ar vrea, ca şi asupra lui să se răspândească aceste frumoase promisiuni:

 

–          Să fie şi să rămână Dumnezeu cu el.

 

–          Învierea  (să trăiască cu speranţa învierii)

 

–          Viaţa veşnică

 

Dar toate aceste promisiuni sunt pentru cei ce cred! Pentru cei ce cred că El este Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu, Fiul Celui Preaînalt, Salvatorul întregii lumi! „Isus le-a zis: „Eu sînt Pînea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămînzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Eu sînt Pînea vieţii”.

 

Şi Apostolul Petru a spus: „Noi am crezut”! De atunci de când vorbea Domnul Isus cu iudeii, au trecut peste 2000 de ani. Cei ce ascultau pe atunci cuvântul despre pâine au murit demult. După ei au venit alţii, şi alţii, şi  au trecut şi ei, dar nu a trecut acest adevăr! Multe s-au schimbat în lumea acesta, dar neschimbat a rămas acest adevăr. Ca şi mai înainte există două feluri de pâini, două categorii de oameni şi două rezultate felurite. 

 

Iubit cititor, Dumnezeu să te ajute să intri şi să rămâi în categoria oamenilor care cred!  Şi crezând să ai viaţă veşnică! Tu nu trebuie să călătoreşti departe în Polonia ca şi bunicul meu, sau în Egipt ca fiii lui Iacov, în căutarea pâinii pentru viaţă. Pâinea vieţii este acum aproape de tine! Crede numai!!! Căci numai această Pâine a vieţii, care este Domnul Isus îţi poate potoli foamea sufletului tău.

 

Secretarul general UBCEB şi pastorul Bisericii „Betania” din Chişinău, Nicolae Vozian

 

https://www.stiricrestine.ro/2011/02/13/predica-de-duminica-eu-sunt-painea-vietii-de-nicolae-vozian/

 

////////////////////////////////////////////

/ Evanghelia după Ioan , Capitolul 7

1. N. Darby

 

Împlinirea simbolică a sărbătorii corturilor

 

Aici fraţii lui Isus după carne, încă cufundaţi în necredinţă, au dorit ca, dacă el făcea lucruri aşa de mari, să Se arate lumii. Dar încă nu venise timpul ca să facă acest lucru, pentru că El urmează să Se arate la împlinirea a ceea ce este simbolizat prin sărbătoarea Corturilor. Paştele preînchipuia crucea; Cincizecimea, coborârea Duhului Sfânt, dar ceea ce simbolizează sărbătoarea Corturilor încă nu s-a împlinit. Această ultimă sărbătoare avea loc după seceriş şi după culesul viilor şi facerea mustului şi, cu ocazia acestei sărbători, Israel comemora pelerinajul din trecut pentru a ajunge să intre în odihna lui Dumnezeu, care le dăduse ţara făgăduinţei. Astfel, împlinirea acestui simbol al sărbătorii Corturilor îşi va afla împlinirea după executarea judecăţilor, atât a judecăţilor de despărţire a celor buni de cei răi, cât şi a judecăţilor de pură răzbunare*, când Israel va fi din nou în ţara lui şi în posesia tuturor binecuvântărilor promise. În acea vreme Isus Se va arăta lumii, dar în momentul din Evanghelie de care ne ocupăm acum încă nu venise  timpul pentru aşa ceva. Până la manifestarea Sa înaintea lumii, El, fiind înălţat la cer (versetele 33,34), le-a trimis credincioşilor Duhul Sfânt (versetele 38,39).

 

* Secerişul este o judecată pentru despărţire, fiind despărţită neghina de grâul cel bun, iar teascul pentru scos mustul este o imagine a judecăţii pentru răzbunare. În primul caz vor fi doi într-un pat, şi unul va fi luat iar celălalt lăsat, dar teascul reprezintă  numai mânia, ca în  Isaia 63 şi Apocalipsa 14 .

 

Trebuie remarcat faptul că aici nu este pomenită Cincizecimea, ci se trece de la Paştele din capitolul 6, la sărbătoarea Corturilor din capitolul 7,de vreme ce Cincizecimea reprezenta coborârea Duhului Sfânt asupra credincioşilor. După cum am spus mai înainte, această Evanghelie are ca subiect o Persoană divină pe pământ şi nu omul în cer. Se vorbeşte totuşi de venirea Duhului Sfânt ca substitut al celei de-a opta zi, cea din urmă, a sărbătorii Corturilor. Cincizecimea presupune că Isus este înălţat în ceruri.

 

Duhul Sfânt prezentat ca nădejde a credinţei la acel timp

 

Isus prezintă  totuşi  poporului  acest  dar  al  Duhului  Sfânt ca speranţă a credinţei în timpul acela când le vorbea, dacă Dumnezeu le trezea inimile. Dacă îi era cuiva sete, el trebuia să vină la Isus şi să bea, ceea ce nu numai că îi potolea setea, ci din omul lăuntric, din sufletul lui, aveau să curgă râuri de apă vie; aşa venea la El prin credinţă sufletul însetat, pentru a-şi satisface nevoile. Prin credinţa în Isus nu numai că Duhul avea să fie un izvor care, din omul lăuntric, ţâşneşte în viaţa eternă, ci şi un izvor care va curge din belşug din cel credincios pentru a-i înviora pe toţi cei însetaţi.

 

Trebuie să remarcăm că Israel a băut apă în pustiu înainte de a ţine sărbătoarea Corturilor, dar Israel a avut atunci doar o simplă apă de băut şi ei nu au avut sursa de viaţă în ei înşişi, pentru că apa a curs din stâncă. Sub har, chiar dacă credinciosul nu este el însuşi un izvor, din el curg râuri. Totuşi aceasta nu urma să aibă loc decât când Isus avea să fie glorificat, şi numai pentru cei care erau deja credincioşi. Domnul nu vorbeşte aici despre lucrarea de regenerare, ci despre darul făcut celor care au credinţă, şi, mai mult, Isus spune că, la adevărata sărbătoare a Corturilor, El Se va arăta lumii. Dar nu acesta este subiectul pe care Duhul Sfânt, astfel primit, îl are în vedere aici în mod special; pentru că Duhul Sfânt este dat în relaţie cu gloria lui Isus în perioada în care El este ascuns de ochii lumii. Domnul vesteşte acest dar în cea de-a opta zi a sărbătorii, fapt care face ca privirea credinţei să  treacă  dincolo de odihna sabatică a acestei lumi, spre o altă perioadă – o nouă scenă de glorie.

 

Trebuie să reţinem că, deşi aici Duhul Sfânt este prezentat ca o putere care lucrează dând binecuvântare în exteriorul celui în care El locuieşte, prezenţa Lui în cel credincios este rodul setei personale, al nevoii resimţite de inima credinciosului, nevoie care-şi găseşte răspunsul numai în Hristos. Setea cuiva este o nevoie personală. Duhul Sfânt în noi ni-L descoperă pe Isus şi, locuind în noi, devine un râu în noi şi ajunge să fie apă vie şi pentru alţii.

 

Duhul iudeilor dat pe faţă

 

Se arată foarte clar spiritul iudeilor: ei căutau să-L omoare pe Domnul, iar Isus le-a spus că relaţiile Lui cu ei pe pământ aveau în curând să fie întrerupte (versetul 33). Nu era cazul să se grăbească aşa de tare să scape de El, pentru că apoi aveau să-L caute şi să nu-L mai găsească, pentru că El urma să meargă la Tatăl.

 

Aici se vede clar diferenţa dintre mulţime şi iudei, entităţi care sunt prezentate mereu ca distincte în această Evanghelie. Mulţimea nu înţelegea deloc de ce Isus vorbea despre dorinţa unora de a-L ucide, pe când iudeii erau uimiţi de îndrăzneala Lui, pentru că ei ştiau că la  Ierusalim se uneltea împotriva vieţii Lui. Dar încă nu Îi venise vremea. Au fost trimişi slujitori pentru a-L aduce, dar aceia s-au întors copleşiţi de cuvântările Lui, fără a-L putea lua cu ei  (versetul 45 şi următoarele). „A crezut în el vreunul dintre mai mari sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte legea, este blestemată“, răspund iritaţi fariseii, exprimându-şi astfel dispreţul faţă de popor (versetul 49). Nicodim a îndrăznit să aducă vorba despre ce era drept potrivit legii, iar aceasta l-a făcut să fie privit cu dispreţ. Apoi fiecare s-a dus acasă.

 

Isus, care nu a avut nicio casă până în momentul când S-a suit în locul de unde venise, a mers pe Muntele Măslinilor, în acel loc care este martor al agoniei Lui, al înălţării Sale, şi care va fi şi locul unde va reveni, acel loc unde se ducea adesea atunci când era la Ierusalim în timpul slujbei Sale pe pământ.

 

Poziţia în afara  iudaismului, aşa cum este prezentată ea în capitolele 5, 6 şi 7

 

Contrastul dintre învăţătura din acest capitol şi iudaism (chiar şi în ceea ce priveşte cele mai bune speranţe care umpleau viitorul pregătit de Dumnezeu pentru poporul Său pământesc) este prea evident, aşa că nu voi mai zăbovi asupra acestuia. Aici, ca peste tot, această Evanghelie Îl descoperă pe Isus afară din tot ceea ce aparţinea sistemului pământesc al iudaismului. În capitolul 6 a fost vorba despre moartea pe cruce pe pământ, în 7 este vorba despre gloria în cer, după ce iudeii au fost respinşi şi Duhul Sfânt i-a fost dat celui credincios. În capitolul 5, fiind Fiul lui Dumnezeu, Isus dă viaţa, iar în capitolul 6 este acelaşi Fiu, dar nu privit ca dând viaţa în mod divin şi judecând ca Fiu al Omului, ci ca Fiul coborât din cer şi care este smerit pe pământ, dar este adevărata pâine coborâtă din cer pe care o dă Tatăl. În această persoană smerită ei trebuiau să-L vadă pe Fiul pentru ca să trăiască. Apoi, fiind venit astfel şi luând acest chip de rob, fiind găsit la înfăţişare ca om, El S-a smerit (versetul 53) şi a suferit crucea ca Fiu al Omului. În capitolul 7, El este înălţat în glorie şi trimite Duhul Sfânt. Capitolul 5 prezintă titlurile Lui personale de glorie, iar capitolele 6 şi 7 prezintă lucrarea Lui şi Duhul dat ca dar celor credincioşi ca rezultat al faptului că El este acum glorificat în cer1, glorificare care este dovedită prin prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. În capitolele 8 şi 92 vedem cum sunt respinse atât mărturia lui Isus, cât şi lucrările Lui, şi vedem cum este tranşată relaţia dintre El şi iudei. Vom remarca faptul că în capitolele 5 şi 6 subiectul este viaţa: în capitolul 5 este vorba de viaţa dată în mod suveran şi divin de Cel care o posedă, iar în capitolul 6 sufletul, primindu-L pe Isus şi, prin credinţă, preocupându-se cu El, găseşte viaţa şi se hrăneşte din El, şi trăieşte prin El, prin harul Tatălui. Aceste două aspecte sunt net deosebite prin natura lor: Dumnezeu dă, iar omul, prin har, se hrăneşte. Pe de altă parte, capitolul 7 ni-L prezintă pe Hristos reîntorcându-Se la Cel  care L-a trimis, şi vesteşte înainte de plecare darul Duhului Sfânt, care va descoperi gloria în care este El, glorie descoperită în noi şi prin noi în caracterul ei ceresc. În capitolul 5, Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care dă  viaţa  în  puterea şi  voinţa  divină  absolută,  adică  arată ceea ce este  El şi nu locul unde este El. El este prezentat ca singurul judecător în calitate de Fiu al Omului. În capitolul 6, acelaşi Fiu, dar coborât din cer, în smerirea Lui, este obiect al credinţei; apoi  este prezentat ca Fiu al Omului, care după ce moare revine în cer. În capitolul 7 El încă nu Se descoperă lumii, iar Duhul Sfânt este dat în timpul cât El este glorificat în cer, ca Fiu al Omului, fără să ni se spună cum intră El acolo. În fine, capitolul 8, după cum am spus deja, ne arată cum a fost respins cuvântul lui Isus, iar capitolul 9 cum au fost respinse lucrările Lui. Dar este mai mult decât atât: gloriile personale ale Domnului, ale Cărui titluri se găsesc în capitolul 1, se reproduc şi sunt dezvoltate în tot ceea ce urmează, cu excepţia versetelor 36-51 din capitolul 1.

 

1 Această glorie este aici ceva subînţeles şi nu este prezentată pe larg, pentru că ea nu se poate găsi la sărbătoarea Corturilor, care reprezintă odihna lui Israel, iar Isus nu putea să Se arate lumii în acel moment, cum o va face la adevărata sărbătoare; dar, în loc ca El să Se arate, El dă Duhul Sfânt. Şi noi ştim că aceasta presupune poziţia pe care o are El în prezent, la care face aluzie capitolul 6.

 

2 Învăţătura din capitolul 9 continuă până la versetul 30 din capitolul 10.

 

În capitolele 5, 6 şi 7 am regăsit subiectele din versetele 14-34 din capitolul 1. Acum Duhul Sfânt revine la subiectul primelor versete din capitolul 1: Hristos este Cuvântul şi este viaţa, şi viaţa este lumina oamenilor. Cele trei capitole despre care am vorbit (5, 6, 7) prezintă ceea ce este El în har faţă de oameni, deşi anunţă drepturile Lui de a judeca.

https://comori.org/noul-testament/ioan/evanghelia-dupa-ioan-1/capitolul-7-4

/////////////////////////////////////////////

 

Pâinea vieţii, de  J. N. Darby

 

 

Acest capitol ni-L prezintă pe Domnul coborât din cer, umilit şi omorât, nu ca Fiu al lui Dumnezeu, una cu Tatăl, sursa vieţii, ci ca Acela care, fiind Yahve şi, în acelaşi timp, Profetul  şi Împăratul, devine jertfă dar şi Preot în ceruri. Pâine a vieţii în întruparea Lui, El este hrană pentru cel credincios prin moartea Sa, iar prin înălţarea Lui este Obiectul viu al credinţei – acest ultim aspect fiind doar menţionat pe scurt, însă învăţătura din acest capitol este cuprinsă în ceea ce am spus mai înainte. Nu este vorba despre puterea divină care dă viaţa, ci despre Fiul Omului, venit în trup, ca Obiect al credinţei şi, prin aceasta, mijloc pentru susţinerea vieţii. Deşi această viaţă este anunţată prin chemarea harului, nu este prezentată intervenţia divină care dă viaţă cui vrea, ci credinţa care Îl primeşte pe Mântuitorul. În ambele situaţii El lucrează dincolo de  limitele strâmte ale iudaismului. El dă viaţa cui doreşte El şi vine pentru a da viaţă lumii.

 

Domnul în contrast cu iudaismul

 

Domnul a rostit această cuvântare cu ocazia Paştelui, imagine simbolică a ceea ce urma El să facă prin moartea Lui, despre care vorbea atunci. Trebuie să remarcăm faptul că aceste capitole Îl prezintă pe Domnul şi adevărul care Îl descoperă, în contrast cu iudaismul, pe care Domnul îl părăseşte şi îl dă deoparte. În capitolul 5 este prezentată neputinţa legii cu poruncile ei, iar aici sunt prezentate binecuvântările pe care Domnul le dăduse ca promisiuni iudeilor pe pământ (Psalmul 132:15 ). Sunt de asemenea prezentate caracteristicile de Profet şi de Împărat care sunt întrunite în Mesia şi se împlinesc în relaţie cu iudeii, acestea fiind în contrast cu noua poziţie a lui Isus şi cu caracterul deosebit pe care îl capătă învăţătura Lui în urma respingerii Sale. Contrastul despre care vorbesc aici caracterizează fiecare subiect al acestei Evanghelii.

 

Profetul, preotul şi împăratul lui Israel

 

Să studiem acum acest capitol. Mai întâi Isus Se îngrijeşte de nevoile poporului, potrivit cu binecuvântarea promisă în Psalmul 132 , pe care Yahve Însuşi trebuia să o împlinească, căci El  era Yahve, fapt pentru care poporul Îl recunoaşte pe Isus ca fiind „Profetul“ şi doreşte să-L ia cu forţa şi să-L facă Împăratul lor. El însă a refuzat această ofertă, pentru că nu putea să ia acea poziţie într-un mod carnal. Isus S-a retras deci singur la munte. Aceasta este o imagine a Lui ca Preot înălţat în cer. Acestea sunt cele trei caractere ale lui Mesia în Israel, dar cel din  urmă are o aplicaţie deosebită mai ales pentru sfinţii din această perioadă, care sunt pe pământ şi sunt astfel continuatori în poziţia rămăşiţei credincioase. Domnul este în acelaşi timp Împărat şi Profet. Isus a părăsit poporul pentru a Se retrage deoparte pe un munte, act ce avea astfel semnificaţia poziţiei de Preot înălţat. Ucenicii s-au suit într-o corabie fără El, şi erau duşi încoace şi încolo pe mare. A venit întunericul – aceasta se va întâmpla rămăşiţei de pe pământ – şi Isus nu era cu ei. Totuşi, El a venit la ei şi a fost primit cu bucurie, şi imediat ce S-a aflat împreună cu ei, corabia a ajuns acolo unde voiau să meargă. Este o imagine izbitoare a rămăşiţei care are de străbătut un drum pe  pământ în absenţa lui Hristos, la venirea Căruia sunt satisfăcute imediat toate dorinţele lor – binecuvântarea şi odihna*.

 

* Aplicaţia directă a acestor împrejurări este pentru rămăşiţa credincioasă, dar aşa cum am putut vedea din text, noi suntem – dacă putem spune aşa – în  ceea ce priveşte mersul pe pământ, continuatori ai acestei rămăşiţe. Hristos este înălţat pentru noi, în timp ce noi suntem aici jos în furtună. Următoarea parte a capitolului, cea cu privire la pâinea vieţii, are aplicaţie directă pentru noi, fiind vorba de lume şi nu de Israel, pentru că, deşi Hristos este pentru Israel ca şi Aaron dincolo de perdeaua dinăuntru, de vreme ce El este înălţat la cer, sfinţii au un caracter ceresc.

 

Fiul Omului  în umilinţă pe pământ

 

Partea de mai înainte a capitolului ni L-a prezentat pe Domnul ca Profet pe pământ, neluând încă poziţia de Împărat (aceasta se va petrece după ce El va reveni pe pământ la rămăşiţa credincioasă). Acesta este cadrul istoric a ceea ce era El atunci şi a ceea ce va fi, iar ce urmează în acest capitol ne învaţă ce este El acum pentru credinţă. Ni se prezintă adevăratul Lui caracter şi scopul lui Dumnezeu, care L-a trimis în afara lui Israel, potrivit cu harul suveran. Poporul L-a căutat, dar adevărata lucrare pe care o recunoaşte Dumnezeu este aceea de a crede în Cel care L-a trimis. Astfel omul capătă acea hrană pentru viaţa eternă, hrană pe care trebuia să o dea Fiul Omului (sub acest caracter Se prezintă aici Isus, în timp ce în Ioan 5 S-a prezentat ca  Fiul lui Dumnezeu), pentru că asupra Lui Şi-a pus Tatăl pecetea. Isus luase această poziţie smerită de Fiu al Omului aici pe pământ, fusese botezat de Ioan, apoi, în acest caracter, Tatăl L-a pecetluit, Duhul Sfânt coborând asupra Lui.

 

Adevărata pâine din cer

 

Mulţimea I-a  cerut  un  semn  de  felul  manei  (versetul 30  şi următoarele), dar El Însuşi era adevăratul semn, dovada certă a bunătăţii lui Dumnezeu, despre care mana fusese doar o mărturie trecătoare. El este adevărata mană, pentru că Moise nu le putuse da pâinea cerească a vieţii: părinţii lor au murit chiar în pustiul în care mâncaseră mana; dar în acest moment Tatăl le dădea adevărata pâine din cer. Aici trebuie să remarcăm faptul că Fiul lui Dumnezeu nu este prezentat ca fiind Cel care oferă, care este sursa şi Dăruitorul suveran al vieţii, care dă viaţa cui  vrea El, ci este înfăţişat ca Obiectul credinţei, din care se hrăneşte credinciosul, în care găseşte viaţa, din care îşi întreţine această viaţă şi prin care nu va flămânzi niciodată. Dar mulţimea nu credea în El şi, de fapt, spunând acele cuvinte, El nu Se referea la întregul Israel, ci la aceia pe care Tatăl I-i dăduse şi care veneau la El. Aici nu se mai spune că „El dă viaţă oricui vrea“, ci El este prezent acolo pentru a-i primi pe aceia pe care Tatăl îi aduce la El. Şi indiferent cum era cel care venea la El, El nu respingea pe nimeni, chiar dacă era un vrăjmaş, un batjocoritor sau unul dintre naţiuni; şi nimeni nu venea la El dacă nu era adus de Tatăl. Mesia era prezent acolo pentru a face voia Tatălui, indiferent cum erau aceia pe care Tatăl îi aducea la El. Isus îi primea pentru mântuirea eternă (comparaţi cu Ioan 5:21 ). Voia Tatălui avea atunci două caracteristici: 1. Isus nu avea să piardă pe niciunul dintre aceia pe care I-i dădea Tatăl. Ce minunată siguranţă! 2. Toţi aceia care Îl vedeau pe Fiul şi credeau în El aveau viaţa eternă. Această declaraţie este evanghelia pentru sufletul oricărui om, după cum cealaltă declaraţie asigură negreşit  mântuirea oricărui credincios. Dar aceasta nu este totul: nu era vorba despre împlinirea pe pământ a promisiunilor făcute iudeilor, ci de învierea dintre morţi, de a avea parte de viaţa veşnică în înviere în ziua de la urmă (adică în ultima zi a veacului legii, în care ei erau). Isus nu era o încununare a dispensaţiunii legii, ci introducea o altă dispensaţiune şi, odată cu aceasta, introducea învierea. Iudeii* au murmurat când au auzit că El venise din cer, iar Domnul le-a răspuns că dificultatea pe care o aveau în a-L recunoaşte ca fiind coborât din cer era de înţeles: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis“ (versetul 44). Harul avea acest efect, iar calitatea de a fi iudeu nu ajuta cu nimic în acest sens, pentru că nu era vorba despre împlinirea de către Mesia a promisiunilor, ci de viaţa eternă, de a fi înviat de El dintre morţi, de introducerea vieţii într-o cu totul altă lume, de care omul se poate bucura prin credinţă, harul Tatălui fiind acela care face sufletul să găsească acea viaţă în Isus. În rest, profeţii vestiseră deja că toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu (vezi Isaia 54:13 ). Prin urmare, fiecare din cei astfel învăţaţi de Tatăl vine la El; nu că ar fi vreunul care să-L fi văzut pe Tatăl în afară de Acela care era de la Dumnezeu – Isus, numai El L-a văzut pe Tatăl, iar cel care credea în El avea deja viaţa eternă, pentru că Isus era pâinea coborâtă din cer, astfel încât cine mănâncă din acea pâine nu mai moare (versetele 43-48).

 

* În Evanghelia după Ioan iudeii sunt mereu prezentaţi ca deosebindu-se de mulţime, ei fiind locuitorii Ierusalimului şi ai Iudeii. Poate că, dacă am spune „cei din Iudeea“ în loc de „iudeii“, acest lucru ne va ajuta să înţelegem mai bine această Evanghelie, pentru că acesta este adevăratul sens al cuvântului.

 

Moartea lui Hristos ca viaţă a credinciosului

 

Aceasta era nu numai prin întruparea, ci prin moartea Celui care coborâse din cer: El avea să-Şi dea viaţa, sângele Lui urma să fie vărsat din acel trup pe care îl luase, iar oamenii urmau să mănânce carnea Lui şi să bea sângele Lui. Moartea Lui avea să fie viaţa celui credincios, pentru că acum viaţa naturală este păcat şi pentru că în Mântuitorul mort vedem că este înlăturat păcatul pe care El l-a purtat pentru noi, iar moartea Lui pentru noi reprezintă moartea firii păcătoase, de care este legat răul şi care este cauza despărţirii noastre de Dumnezeu. Prin aceasta a înlăturat păcatul, El care „nu a cunoscut păcat“; prin moartea pe care a introdus-o păcatul vine scăparea de păcat; nu că ar fi fost vreo urmă de păcat în persoana lui Hristos, ci pentru că El a luat asupra Lui păcatul şi, la cruce, a fost „făcut păcat pentru noi“, iar acela care a murit este îndreptăţit în ceea ce priveşte păcatul. Deci mă hrănesc din moartea lui Hristos;  moartea este a mea şi ea a devenit viaţă, ea despărţindu-mă de păcat, de moarte şi de viaţa  prin care eram separat de Dumnezeu. Prin aceasta s-a terminat cu păcatul şi cu moartea care  erau legate de viaţa mea; Hristos, în har, a luat păcatele asupra Lui şi Şi-a dat carnea pentru viaţa lumii, iar eu sunt eliberat şi mă hrănesc din harul infinit care se găseşte în El şi care a împlinit această lucrare. Ispăşirea este perfectă, iar eu trăiesc fiind, în mod fericit, mort faţă  de tot ce mă despărţea de Dumnezeu. Prin credinţă mă hrănesc cu moartea Lui, în cele două aspecte: întâi moartea Lui pentru mine, apoi identificându-mă deplin cu ea prin credinţă. Hristos a trebuit să aibă viaţă ca om pentru a muri, şi el Şi-a dat viaţa; astfel moartea Lui este eficace, iubirea Lui  este  infinită  şi  ispăşirea  este  totală,  absolută,  perfectă. Ceea ce mă despărţea pe  mine de Dumnezeu nu mai există, pentru că Hristos a murit şi toate acele lucruri s-au terminat odată cu viaţa Lui pe pământ, pe care a avut-o înainte de a Şi-o da pe cruce. Moartea nu putea să-L ţină. Pentru împlinirea acelei lucrări El a trebuit să aibă o putere a unei vieţi divine, pe care moartea nu o putea atinge. Dar nu acest adevăr este subiectul învăţăturii din  acest capitol, chiar dacă el apare în mod implicit.

 

Hristos mort, ca obiect al credinţei

 

Adresându-Se mulţimii, Domnul, chiar dacă le-a reproşat necredinţa, S-a prezentat ca fiind venit în carne pentru a fi în acele momente Obiectul credinţei lor (versetele 32-35). Faţă de iudei, prezentându-Şi învăţătura, El a repetat că era pâinea vie care a coborât din cer, din care dacă mănâncă cineva, va trăi etern; dar le-a dat de înţeles în acelaşi timp că ei nu puteau rămâne doar la aceasta, ci trebuiau să primească moartea Lui. Isus nu le spune acum „cine Mă mănâncă pe Mine“, ci că trebuia ca omul să mănânce carnea Lui şi să bea sângele Lui, să pătrundă deplin gândul şi realitatea morţii Lui, să primească nu un Mesia în viaţă, ci mort pentru om, înaintea lui Dumnezeu. Acum El nu mai există ca un Hristos mort, dar trebuie ca omul să recunoască moartea Lui, să se hrănească şi să se identifice cu ea înaintea lui Dumnezeu, participând la ea prin credinţă. Fără aceasta omul nu poate avea viaţa în El1. Aşa avea să fie pentru lume Mesia şi lucrarea Lui şi astfel credinciosul nu mai trăieşte propria viaţă, ci viaţa lui Hristos, hrănindu-se din El. Cu aceasta Hristos revine la propria Lui persoană. Odată ce cineva are credinţă în moartea Lui, rămâne în El (versetul 56) şi va fi în El înaintea lui Dumnezeu, acceptat ca şi Hristos Însuşi, şi potrivit întregii eficacităţi a lucrării Sale de la cruce. Hristos locuieşte în cel credincios potrivit cu puterea şi harul acestei vieţi cu care a învins moartea,  viaţă pe care o trăieşte acum după victoria asupra morţii. După cum Tatăl Cel viu L-a trimis şi El trăia nu o viaţă independentă, care să nu Îl aibă pe Tatăl ca sursă şi ca Obiect, aşa şi cel care Îl mănâncă va trăi prin El2.

 

1 Acest adevăr este extrem de important în ceea ce priveşte cele două ritualuri creştine,  sau sacramente,  Cina şi botezul.  Unii au afirmat  că ele sunt o continuare a întrupării lui Hristos şi că deci versetele de aici s-ar referi la Cina Domnului, lucru care reprezintă, sub toate aspectele, o gravă eroare, fiind în fond o negare a credinţei. Cele două sacramente, Cina şi botezul, semnifică moartea. Noi suntem botezaţi pentru moartea lui Hristos, iar Cina este un simbol al morţii. Folosesc expresia „negarea credinţei“ pentru că Domnul arată că dacă cineva nu mănâncă trupul Său şi nu bea sângele Său nu are viaţa în el. În întruparea Lui, Hristos a fost singur. Prezenţa Lui în carne pe pământ arăta faptul că Dumnezeu  nu putea fi unit cu oamenii păcătoşi. Faptul că El a venit ca Om în această lume şi în final a fost respins, a dovedit imposibilitatea  unirii cu El şi chiar  imposibilitatea ca  omul  aflat  pe acel teren să aducă vreun rod pentru Dumnezeu. Trebuia să aibă loc răscumpărarea, trebuia  să  fie vărsat sângele lui Hristos, iar El să fie înălţat de pe pământ şi astfel să atragă la El pe toţi oamenii. Dacă nu murea, atunci El rămânea singur. Ucenicii nu puteau avea parte de „pâinea care se coboară din cer“ dacă nu mâncau carnea Lui şi nu beau sângele Lui. O jertfă de mâncare care nu era însoţită de o jertfă al cărei sânge să fie vărsat, nu avea nici o valoare; sau, mai degrabă, avea valoarea jertfei lui Cain. Mai mult chiar, Cina ne prezintă doar un Hristos mort – sângele vărsat din trup. Hristos nu mai este în această stare şi de aceea transsubstanţierea, consubstanţierea şi toate celelalte doctrine asemănătoare sunt numai poveşti absurde. Prin Duhul Sfânt noi suntem  uniţi cu un Hristos  glorificat  şi comemorăm această moarte de o valoare infinită, pe care se bazează binecuvântarea şi harul la care am fost aduşi şi în care stăm. Noi luăm Cina în amintirea Lui şi, în inimile noastre, ne hrănim cu Cel care S-a dat pentru noi.

 

2 De remarcat că, în acest pasaj, la versetele 51 şi 53, verbul „a mânca“ este la timpul aorist, cu sensul: oricine a făcut aceasta. În versetele 54, 56 şi 57, verbul este la prezent, arătând o acţiune prezentă şi continuă.

 

Înălţarea Domnului la cer; hrana credinţei în timpul absenţei Sale

 

Apoi Domnul, răspunzând celor care erau scandalizaţi de acest adevăr fundamental, le spune despre înălţarea Lui. El coborâse din cer – iată învăţătura Lui – apoi avea să Se reîntoarcă acolo. Carnea materială nu foloseşte la nimic, ci Duhul este cel care dă viaţa, aducând în suflet puterea adevărului a ceea ce înseamnă Hristos şi moartea Lui. Isus revine la ceea ce spusese, şi anume că pentru ca un om să vină la El, acel om trebuie să fie adus de Tatăl (versetul 65). Poate să fie chiar şi o credinţă ignorantă, dar reală prin har, aşa cum era atunci aceea a ucenicilor. Ei ştiau că Isus şi numai El avea cuvintele vieţii eterne. Nu numai că El era Mesia, lucru pe care îl credeau, ci Cuvântul Lui le cucerise inima cu puterea vieţii divine pe care le-o descoperea şi le-o transmitea prin har. Astfel, ucenicii Îl recunoşteau pe Isus nu numai ca fiind Fiul lui Dumnezeu, în mod oficial, dacă putem spune aşa, ci Îl recunoşteau potrivit cu puterea vieţii divine, ca „Fiul Dumnezeului cel viu“. Totuşi printre ei se afla unul care era un diavol.

 

Astfel, Isus coborât din cer, omorât şi apoi înălţat unde era mai înainte, constituie învăţătura acestui capitol. Coborât din cer şi apoi omorât, El este hrana credinţei în timpul absenţei Sale de pe pământ (fiind înălţat în cer). Ne hrănim cu moartea Lui pentru a rămâne  din  punct de vedere spiritual în El şi pentru ca El să rămână în noi.

https://comori.org/noul-testament/ioan/evanghelia-dupa-ioan-1/capitolul-6-7/

///////////////////////////////////////////

 

 

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/category/plante-medicinale/cu-ce-voi-intampina-pe-domnul-mica-cap-6-v-6/

 

//////////////////////////////////////////

Putinel, fiu de Babilonel, (adică, demon GOG-MAGOG-onel, Ezechiel, cap.38-39), un fel de ciocănel (Ier.50/14 b-39 si cap.51…) ” …Înşiruiţi-vă de bătaie împrejurul Babilonului, voi toţi, arcaşii! Trageţi împotriva lui, nu faceţi economie de săgeţi! Căci a păcătuit împotriva Domnului. Scoateţi din toate părţile un strigăt de război împotriva lui! El întinde mînile; temeliile i se prăbuşesc; zidurile i se surpă. Căci este răzbunarea Domnului. Răzbunaţi-vă pe el! Faceţi -i cum a făcut şi el! Nimiciţi cu desăvârşire din Babilon pe…Cum s’a rupt şi s’a sfărâmat ciocanul întregului pământ! Babilonul este nimicit în mijlocul neamurilor! Ţi-am întins o cursăşi ai fost prins, Babilonule, fără să te aştepţi.Ai fost ajuns, apucat, pentrucă ai luptat împotriva Domnului. Domnul Şi -a deschis casa de arme şi a scos din ea armele mâniei Lui; căci aceasta este o lucrare a Domnului, Dumnezeul oştirilor, în ţara Haldeilor. Pătrundeţi din toate părţile în Babilon, deschideţi -i grânarele, faceţi-le nişte mormane ca nişte grămezi de snopi şi nimiciţi-le. Nimic să nu mai rămână din el! Ucideţi -i toţi taurii şi junghiaţi -i! Vai de ei! Căci le -a venit ziua, vremea pedepsirii lor!…… Deaceea, ascultaţi hotărârea pe care a luat -o Domnul împotriva Babilonului şi planurile pe cari le -a făcut El împotriva ţării Haldeilor! Cu adevărat, îi vor târî ca pe nişte oi slabe, cu adevărat, le vor pustii locuinţa. De strigătul luării Babilonului se cutremură pământul şi se aude un strigăt de durere printre neamuri…Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, ridic împotriva Babilonului, şi împotriva locuitorilor Haldeii, un vînt nimicitor…Trimet împotriva Babilonului nişte vînturători cari -l vor vîntura şi -i vor goli ţara. Vor veni din toate părţile asupra lui, în ziua nenorocirii… Fugiţi din Babilon, şi fiecare să-şi scape viaţa, ca nu cumva să pieriţi în pieirea lui! Căci aceasta este o vreme de răzbunare pentru Domnul! El îi va răsplăti după faptele lui… ,,Iată, am necaz pe tine, munte nimicitor, zice Domnul, pe tine, care nimiceai tot pămîntul! Îmi voi întinde mîna peste tine, te voi prăvăli dela înălţimea stîncilor şi te voi preface într-un munte aprins…

 

Putinel, fiu de Babilonel, (adică, demon GOG-MAGOG-onel, Ezechiel, cap.38-39), un fel de ciocănel (Ier.50/14 b-39 si cap.51…) ” …Înşiruiţi-vă de bătaie împrejurul Babilonului, voi toţi, arcaşii! Trageţi împotriva lui, nu faceţi economie de săgeţi! Căci a păcătuit împotriva Domnului. Scoateţi din toate părţile un strigăt de război împotriva lui! El întinde mînile; temeliile i se prăbuşesc; zidurile i se surpă. Căci este răzbunarea Domnului. Răzbunaţi-vă pe el! Faceţi -i cum a făcut şi el! Nimiciţi cu desăvârşire din Babilon pe…Cum s’a rupt şi s’a sfărâmat ciocanul întregului pământ! Babilonul este nimicit în mijlocul neamurilor! Ţi-am întins o cursăşi ai fost prins, Babilonule, fără să te aştepţi.Ai fost ajuns, apucat, pentrucă ai luptat împotriva Domnului. Domnul Şi -a deschis casa de arme şi a scos din ea armele mâniei Lui; căci aceasta este o lucrare a Domnului, Dumnezeul oştirilor, în ţara Haldeilor. Pătrundeţi din toate părţile în Babilon, deschideţi -i grânarele, faceţi-le nişte mormane ca nişte grămezi de snopi şi nimiciţi-le. Nimic să nu mai rămână din el! Ucideţi -i toţi taurii şi junghiaţi -i! Vai de ei! Căci le -a venit ziua, vremea pedepsirii lor!…… Deaceea, ascultaţi hotărârea pe care a luat -o Domnul împotriva Babilonului şi planurile pe cari le -a făcut El împotriva ţării Haldeilor! Cu adevărat, îi vor târî ca pe nişte oi slabe, cu adevărat, le vor pustii locuinţa. De strigătul luării Babilonului se cutremură pământul şi se aude un strigăt de durere printre neamuri…Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, ridic împotriva Babilonului, şi împotriva locuitorilor Haldeii, un vînt nimicitor…Trimet împotriva Babilonului nişte vînturători cari -l vor vîntura şi -i vor goli ţara. Vor veni din toate părţile asupra lui, în ziua nenorocirii… Fugiţi din Babilon, şi fiecare să-şi scape viaţa, ca nu cumva să pieriţi în pieirea lui! Căci aceasta este o vreme de răzbunare pentru Domnul! El îi va răsplăti după faptele lui… ,,Iată, am necaz pe tine, munte nimicitor, zice Domnul, pe tine, care nimiceai tot pămîntul! Îmi voi întinde mîna peste tine, te voi prăvăli dela înălţimea stîncilor şi te voi preface într-un munte aprins…

 

/////////////////////////////////

 

Papa Francisc compară acțiunile Rusiei din Ucraina cu planurile naziste de exterminare a evreilor

 

Papa Francisc a făcut, miercuri, cea mai dură comparație de la începutul invaziei ruse în Ucraina. Suveranul Pontif a comparat războiul dus de Rusia în Ucraina cu planul naziștilor de exterminare a evreilor din cel de-al Doilea Război Mondial, scrie Agerpres, care citează ANSA.

 

”În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, această operaţiune a condus la exterminarea a aproape două milioane de persoane, majoritatea de origine evreiască. Fie ca amintirea acestui eveniment oribil să dea naştere unor decizii şi acţiuni pentru pace. Istoria se repetă. Vedem ce se întâmplă acum în Ucraina. Să ne rugăm pentru pace”, a spus suveranul pontif.

 

Implementarea operaţiunii Reinhardt în 1942 şi 1943 în taberele de exterminare de la Belzec, Sobibor şi Treblinka a dus la uciderea a circa 1,7 milioane de evrei şi a unui număr necunoscut de polonezi, romi şi prizonieri de război sovietici.

 

 

 

Rusia a declanşat în 24 februarie o agresiune militară neprovocată şi nejustificată contra Ucrainei.

 

 

Moscova susţine că este vorba despre o ”operaţiune militară specială de denazificare” a ţării vecine şi de protejare a comunităţii rusofone din estul Ucrainei.

 

Papa Francisc nu a avut până în prezent critici atât de dure la adresa Rusiei. El a criticat indirect Rusia în mesajul ”Urbi et Orbi” din aprilie pentru ”acest Paște în război”, la începutul verii incriminând ”cruzimea rusă în Ucraina”, dar și interesele industriei de armament.

 

https://cursdeguvernare.ro/papa-francisc-compara-actiunile-rusiei-din-ucraina-cu-planurile-naziste-de-exterminare-a-evreilor.html

 

//////////////////////////////////////////

De la denazificare la desatanizare – Kremlin schimbă retorica războiului

 

De Razvan Diaconu

 

Vladimir Putin a justificat invazia Ucrainei prin afirmații privind necesitatea de a ”demilitariza” și „denazifica” țara vecină. Marți însă, Consiliul de Securitate al Rusiei a consacrat un nou obiectiv al războiului din Ucraina: „desatanizarea”.

 

Aleksei Pavlov, secretarul adjunct al Consiliului, a afirmat, potrivit The Guardian, că în Ucraina există „sute de secte”, iar ucrainenii au abandonat valorile ortodoxiei.

 

Oficialul rus a mai spus că „Biserica Satanei s-a răspândit în Ucraina”, pe care a numit-o „una dintre religiile înregistrate oficial în Statele Unite”. Aleksei Pavlov nu a numit numărul exact al sectelor din Ucraina, dar, potrivit estimărilor sale, este vorba despre sute.”Sataniștii ucraineni cheamă la uciderea tuturor rușilor. Tot acest satanism găsește un răspuns viu și sprijin din partea autorităților oficiale ucrainene”, a mai declarat Aleksei Pavlov.

 

Ramzan Kadîrov și Aleksandr Dughin, mesaje consonante

Potrivit analiștilor Institutului pentru Studierea Războiului (ISW), conducerea rusă încearcă să rezolve astfel problemele minorităților din armata rusă, căutând un concept religios care să fie înțeles și acceptat de soldații ruși de diverse etnii și culte. Rusia propagă pe mai multe canale acest nou concept: șeful Republicii Cecene, Ramzan Kadîrov, a anunțat pe 25 octombrie că războiul din Ucraina este acum ”un jihad împotriva satanismului ucrainean”.

 

”Vă dau cuvântul meu, îi vom ataca în fiecare zi și în fiecare zi îi vom distruge. Nu îi vom lua pe acești diavoli, nu vom lua prizonieri, îi vom arde”, a mai spus Ramzan Kadîrov. Și Aleksandr Dughin, considerat unul dintre ideologii principali ai președintelui rus Vladimir Putin, a reapărut cu un mesaj public de aceeași factură.

 

 

”Există o altă măsură, una verticală, a acestui război. Acesta este un război al raiului împotriva iadului. Acesta este un război al războinicilor angelici. Acesta este un război al vasalilor Arhanghelului Mihail împotriva diavolului. Câmpul de luptă este Ucraina, pe de-o parte. Noi suntem Sfânta Rusie, după cum spune Sfânta Patriarhie. Iar împotriva noastră sunt forțele lumii, de un rău istoric și absolut”, este mesajul lui Dughin.

https://cursdeguvernare.ro/de-la-denazificare-la-desatanizare-kremlin-schimba-retorica-razboiului.html

 

//////////////////////////////////////

 

Rapirea sau globalizarea?

Autor: Ciprian Muresan    

Tu ce astepti? Sunt doua evenimente care vor avea loc nu deodata, ci unul  dupa  altul

 

Caci taina faradelegii a si inceput sa lucreze, trebuie numai ca cel ce o opreste acum sa fie luat  din drumul ei. . 2 Tesalonicenii 2:7.

 

Asa dupa cum Dumnezeu a pus un hotar marii si nu a lasat-o sa isi faca de cap, tot asa atat timp cat jertfa lui Isus, cat sangele lui Isus inca mai curata pacate, inca mai da mantuire, atata vreme cat Duhul Sfant este aici, globalizarea nu poate sa aiba loc. Macar ca toate sunt gata, sunt pregatite toate protocoalele de  supraveghere a vanzarilor si a cumpararilor, pina la cel mai mic detaliu, totusi nimic nu se poate inca instala, pentru ca toate dregatoriile  si totii imparatiii inca  mai fac slujba pentru Hristos, chiar daca ei stiu sau nu, vreau sau nu. Nimic nu  este de la sine. Hristos imparateste peste intreg pamantul. Si trebuie sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale.

 

In zilele Fiului Omului vor fi retraite zilele lui Noe si a lui Lot. In Luca 17, arata ca in zilele acelea, zilele Fiului Omului, din doi  insi care vor fi intr-un pat, unul va fi luat si altul lasat, deci RAPIREA Biserici va avea loc in acelasi context ca al zilelor lui Noe. Si asa cum Noe a fost scapat de potop, tot asa  si biserica o sa fie scapata de evenemintele care vor succede rapirii bisericii, si acestea sunt cunoscute ca fiind venirea anticristului, instaurarea lui, macelarirea celor care nu se vor inchina icoanei  fiarei, omorarea celor ce nu vor primi  semnul fiarei pe mana dreapta sau pe frunte, fara de care semn nimeni nu va putea cumpara sau vinde.

 

Va amintiti ca dupa potop, urmatorul mare eveniment  nu a fost o intoarcere in masa la Dumnezeu, din contra a fost globalizarea. Turnul Babel, asta a insemnat, toti intr-un singur loc, sub  un singur guvern. Dumnezeu nu a ingaduit acest lucru. De ce? Pentru ca Creatorul poate face tot ce vrea El cu  zidirea Lui.

 

Deci imediat dupa inceputul lumii, probabil 1000 de anii, globalizarea a dat primul razboi, bineinteles ca deavolul a fost in spatele globalizariii de atunci dar si a celei de acum. Lumea a inceput cu o tentativa de globalizare la 1000 si ceva de anii dela facerea ei si se va termina tot cu o tentativa de globalizare la 1000 si ceva de anii de la sfarsitul ei. Pentru ca globalizarea lui anticrist nu va fi decat de 7 anii, practic si acesti ani fara nici o glorie, ci insingerati in primi 3 anii jumate de la instaurare, apoi osanditii si judecati in ultimii trei anii jumatate  prin multe  urgii si necaz care se va indrepta inspre toata imparatia fiarei, apoi vor fi 1000 de anii de viata pe pamant fara anticrist, fara deavol si fara nici o forma de traire care astazi guverneaza lumea, apoi un ultim razboi al lumii, o ultima biruinta a Mielului si  judecata finala, si tot artunci pamantul acesta pe care toti noi astazi locuim se va sfarsii.

 

Biserica lui Hristos nu asteapta globalizare, noi asteptam RAPIREA BISERICII.

 

Cine asteapta globalizarea, sa se pregateasca pentru multa suferinta, lipsuri, cea mai mare lipsa, va fi lipsa luminii, a dragostei lui Hristos, a sperantei si a bucuriei. Sa stie toti oamenii ca tot ce am dobandit in ultimii 100 de anii nu a fost nimic altceva decat o revarsare a stiintei pentru om. Dumnezeu a daruit oamenilor  pe doctori, pe ingineri, pe arhitectii, pe totii care au putut prin ceea ce au facut si fac sa slujeasca nevoilor  omului sanatos dar si bolnav si neputincios. Insa toate acestea nu vor mai functiona in timpul globalizarii lui anticrist. In psalmul 9 uitati-va cu atentie si o sa vedeti un episod cum vor sta lucrurile.

 

Sa luam dar bine seama  ca atata vreme cit ramane in picioare fagaduinta intrarii in odihna Lui, nici unul din voi sa nu se pomeneasca  venit prea tarziu. ( Evrei 4)

 

https://www.resursecrestine.ro/devotionale/206024/rapirea-sau-globalizarea

//////////////////////////////////////

CREDINTA CRESTINA – JERTFA LUI ISUS (IISUS)

Written by  Gabriel Baicu

 

Există două variante fundamentale de înțelegere a Creștinismului. În prima variantă, se consideră că Isus (Iisus) a murit pe cruce pentru noi și astfel, datorită meritelor Lui, fiecare din noi poate să dobândească mântuirea, doar prin acceptarea jertfei Lui, fără ca el sau ea să urmeze, în mod personal, calea crucii, asemănător cu ceea ce a îndeplinit Isus (Iisus).

 

El a făcut totul pentru noi și noi nu mai avem nimic de făcut, prin El suntem mântuiți, doar prin credința în  jertfa Lui și în valoarea ei expiatoare. Crucea caracterizează viața lui Isus (Iisus), noi am scăpat de cruce prin faptul că El a murit pentru noi și în locul nostru. Dacă a murit El pe cruce numai trebuie să murim și noi pe o cruce și crucea rămâne doar un simbol al jertfei făcută de Isus (Iisus). Noi suntem scutiți de cruce prin sacrificiul lui Isus (Iisus) și prin jertfa Lui noi am fost eliberați de povara propriei noastre cruci. Noi suntem oameni obișnuiți dar El a fost Fiul lui Dumnezeu, ceea ce El a putut să realizeze noi nu avem cum să obținem, deoarece noi nu suntem Fii lui Dumnezeu, în felul în care a fost El. Isus (Iisus) este Fiul lui Dumnezeu, foarte sus față de noi, Domnul sau Împăratul și noi nu trebuie decât să ascultăm de El, suntem supușii Lui și vom fi veșnic slujitorii Săi. Noi suntem pentru totdeauna recunoscători lui Isus (Iisus) pentru că a murit pentru noi și ne-a scutit pe noi să murim pentru alții. El care a murit și a înviat este foarte sus față de noi, care suntem prea umani ca să fim capabili să avem aceeași atitudine. El este Dumnezeu și noi suntem oameni, de aceea El a putut să se jertfească și noi nu putem. Uităm că Isus (Iisus) a fost om, Fiul omului, exact la fel ca și noi, tocmai pentru ca noi să putem deveni fii și fiicele lui Dumnezeu, prin nașterea din nou. Dacă Isus (Iisus), în natura Lui, a avut ceva ceea ce noi nu putem să avem, atunci Creștinismul nu are cum să se adreseze nouă, care nu am putea atinge, într-un asemenea caz, înălțimea atinsă de El. Dar nu este cazul, Isus (Iisus) a fost în toate privințele ca și noi, pentru ca și noi să fim, în toate privințele, la fel ca și El.

 

În a doua variantă fundamentală de înțelegere a Creștinismului, Isus (Iisus) a murit pentru noi, nu doar ca să ne scutească pe noi să murim din dragoste pentru aproapele nostru, ci cu scopul ca noi să îi urmăm exemplul și să fim gata ca și noi să ne jertfim pentru ceilalți, așa cum a făcut El. (Ioan 13; 34-35) Nu doar să fim gata să ne jertfim, la nevoie, pe o cruce, dar chiar și să o facem, în fiecare clipă, prin practicarea iubirii de natură divină, adică prin sacrificiul nostru personal pentru ceilalți. Dragostea jertfitoare este porunca nouă dată de Isus (Iisus) și aceasta este emblema Creștinismului. În această variantă, Isus (Iisus) nu a fost singurul Fiu al lui Dumnezeu, ci El doar este Cel dintâi născut dintre mai mulți frați. (Romani 8; 29) Prin nașterea din nou sau nașterea de sus, adică nașterea din Dumnezeu, noi toți devenim Fii și Fiicele lui Dumnezeu, prin aceea că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ne regenerează spiritual, ne naște din nou, locuiește în noi, așa cum a locuit și în El. Fiecare din noi, este născut sau născută din Dumnezeu, adică este născut sau născută, ca și Isus (Iisus) din om, dar și, prin nașterea din nou, din Dumnezeu. Toți suntem fii și fiicele lui Dumnezeu în același fel și de aceeași calitate ca și Isus (Iisus), iar  El este doar fratele nostru mai mare, nu este Stăpânul nostru, sau Regele nostru. În măsura în care Isus (Iisus) este văzut ca și un Împărat și noi suntem împărați și nu supușii Împăratului, deoarece noi suntem moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu și prin aceasta prinții acestei Împărății, nu slujitorii ei. De fapt, toți inclusiv Hristos este un slujitor în Împărăția lui Dumnezeu, căci a ne iubi și sluji dezinteresat unii pe alții este principiul fundamental al Împărăției. (Romani 8; 29)  Toți suntem dumnezei, prin nașterea din Dumnezeu, dar nu fără El, ci doar împreună cu El. (Ioan 15; 4-5) Noi trebuie să trăim și, la nevoie, trebuie să fim gata să și murim, așa cum a trăit și așa cum a murit Isus (Iisus), adică din dragoste pentru aproapele nostru. Acesta este un angajament și o implicare radicală, în practica relațiilor umane, aceasta este porunca nouă, dată de Isus (Iisus), aceasta este esența și, în același timp, sensul învățăturilor Lui. Lipsa noastră de anvergură spirituală nu anulează standardele lui Dumnezeu. Este vorba despre o înălțime amețitoare, dar este fundamentată pe o temelie adâncă, la fel ca și  eternitatea. 

 

Prima variantă fundamentală de Creștinism, eu aș numi-o Creștinism populist, iar pe cea de a doua variantă aș denumi-o Creștinism spiritual. Diferențele sunt uriașe. Cu toate că în ambele variante Isus (Iisus) și învățăturile Lui joacă un rol foarte important, totuși în ceea de-a doua variantă crucea lui Isus (Iisus) este însoțită de crucea noastră. (Luca 9; 23) În cazul nostru, nu este vorba despre faptul concret de a muri pe o cruce, chiar dacă acest fapt nu este imposibil sau exclus, ci este vorba despre lepădarea de sine, renunțarea la egoismul personal și de a duce crucea sau destinul nostru lumesc, cu dragoste de Dumnezeu și de oameni, așa cum a făcut și El. Crucea noastră contribuie la mântuirea celor din jurul nostru, nu prin aceea că noi murim pentru păcatele lor, ci prin aceea că noi, prin dorința noastră de jertfire de sine, pentru ei, permitem ca ei să poată vedea în noi, crucea lui Hristos. Noi suntem ferestrele prin care se poate vedea Cerul și pe unde Hristos luminează lumea. Prin crucea noastră strălucește crucea lui Hristos, în viețile celor din jurul nostru. Prin jertfa noastră, noi facem vizibilă crucea lui Isus (Iisus) în viețile oamenilor, transformăm în realitate învățăturile Lui. Ori de câte ori ne prezentăm ca având calitatea de Creștini dar nu respectăm porunca nouă, pe care a dat-o El, aceea de a ne iubi unii pe alții așa cum ne-a iubit El,  tot de atâtea ori, obturăm accesul oamenilor la El. Isus (Iisus) a murit pentru păcatele noastre, dar păcatele noastre rămân, dacă nu suntem și noi gata să murim pentru aproapele nostru, la fel ca și Isus (Iisus). Isus (Iisus) ne deschide drumul către Dumnezeu, dar dacă nu ajungem la El, dacă nu suntem ca și El, drumul acesta nu ne duce la țintă. Isus (Iisus) ne iartă păcatele pentru ca și noi să ajungem să nu mai păcătuim, nu ne iartă păcatele pentru ca noi să putem păcătui liniștiți, netulburați, fără să ne preocupăm de păcatele noastre. Nimeni nu poate să nu păcătuiască dacă nu își înlocuiește natura umană cu natura divină și dacă nu se ghidează după cerințele acestei noi naturi. Natura umană nu dispare, ea se transfigurează se modifică, influențată de natura divină cu care conviețuiește, cu care se contopește.

 

O cunoștință de-a mea îmi spunea că a cere unui om să se jertfească pentru ceilalți, la fel cum s-a jertfit și Isus (Iisus) este absurd, deoarece cum poți să mori pentru alții și să lași proprii tăi copiii fără tată pământesc. Cu toate acestea, Isus (Iisus) a spus că oricine își iubește părinții sau copiii, mai mult decât pe El, nu este vrednic de El.

 

„37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

 

 38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.” (Matei 10; 37-38)

 

Acesta este ”scandalul” și ”nebunia” crucii lui Hristos, legăturile spirituale sunt considerate mai importante decât legăturile firești.  Cu toate acestea, cine își iubește viața pământească, mai mult decât iubește învățăturile lui Isus (Iisus) riscă să rateze ținta vieții veșnice.

 

„39 Cine îşi va păstra viaţa o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.” (Matei 10; 39)

 

„31 Atunci au venit mama şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis să-L cheme.

 

 32 Mulţimea şedea în jurul Lui, când I-au spus: „Iată că mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară şi Te caută.”

 

 33 El a răspuns: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?”

 

 34 Apoi, aruncându-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea şi fraţii Mei!

 

 35 Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” (Marcu 3; 31-35)

 

În N.T. se vorbește, de fapt, despre a purta crucea lui Hristos, prin a ne purta propria noastră cruce și a purta și sarcinilor altora.

 

„2 Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos.”

 

Putem fi Creștini în două feluri, din motive egoiste și din altruism. Suntem Creștini, din motive egoiste, când ne dorim pentru noi, gândindu-ne numai la noi și la familiile noastre, binecuvântările lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de ajutor și îl cerem de la Dumnezeu și nu este nimic rău în aceasta, dar, în același timp, dacă ne concentrăm mai ales asupra a ceea ce vrem noi să primim și nu, în primul rând, asupra a ceea ce dorim să oferim, devenim închiși în propria noastră credință, suntem Creștini pentru că așteptăm să ni se ofere beneficii, în urma credinței noastre. Suntem Creștini din interes, suntem Creștini egoiști, preocupați cu precădere de eul nostru. Nici chiar viața veșnică nu trebuie privită ca un beneficiu câștigat în urma credinței noastre, căci viața veșnică nu ni se dă pentru că o cerem ci pentru că suntem pregătiți pentru ea. Trebuie să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea ei, care constă în lepădarea de sine, lepădarea de egoismul personal, înnăscut în fiecare din noi și după aceea toate celelalte lucruri ni se vor da pe deasupra.

 

„33 Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6; 33)

 

Ceea ce spun eu este că formele de Creștinism populist, promovate de către Bisericile instituționale, sunt foarte diferite de esența învățăturilor lui Isus (Iisus). Nu suntem chemați la a beneficia doar de jertfa lui Isus (Iisus) pe cruce, ci suntem chemați să fim ca și El, să dobândim aceeași putere de jertfire personală. Cine spune că îl urmează pe Hristos, trebuie să trăiască și el sau ea, așa cum a trăit Isus (Iisus) și aș adăuga eu, să fie gata să și moară cu același gând cu care a murit Isus (Iisus), căci nu este dragoste mai mare, decât să moară cineva pentru prietenii săi.

 

„6 Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2; 6)

 

„13 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15; 13)

 

Este adevărat că viața de fiecare zi nu este construită după acest principiu, în existența noastră cotidiană fiecare om trebuie să se îngrijească de sine, căci altfel, nimeni, în afară de Dumnezeu, nu se va îngriji de el sau de ea. Din acest motiv, avem nevoie de o formă de extindere de orizonturi, adică trebuie să privim lumea din cele două perspective, în același timp, atât din perspectivă pământească, cât și din perspectivă spirituală. Comparația dintre cele două nivele de existență, ne ajută să vedem mai bine, atât neîmplinirile, generate de principiile vieții pământești, cât și valoarea și frumusețea spirituală și morală a Împărăției lui Dumnezeu. Noi, de fapt, trăim la intersecția dintre două lumi și fiecare decizie pe care o luăm este ca un fel de cruce pe care este sfâșiată substanța și consistența lumii, în care trăim, dar și natura noastră umană. Pentru deciziile noastre și pentru dozajul fiecăreia dintre cele două realități, care își au tangența în conștiințele noastre, nu putem fi judecați decât de Dumnezeu, deoarece El este acela care face prezentă, în viețile noastre, Împărăția Sa și racordul dramatic al acesteia la neliniștile noastre existențiale. Viața însăși îmbracă forme diferite, pe care noi le putem percepe în magnetismul ireconciliabil pe care îl exercită asupra noastră constrângerile materialității dar și în momentele de eliberare sufletească, generate de exuberanța și extazul atingerilor mentale îndreptate asupra unui univers, care ne trimite rezonanțele sale sub forma unor trăiri netransmisibile. Eu consider că adevărurile conținute de învățăturile lui Isus (Iisus) se reflectă mult mai bine într-o eliberare de dogmatism și o transfigurare, prin grația complexității spiritualității umane, a tot ceea ce se poate atinge cu ochiul, în ceea ce se poate atinge doar cu sufletul, căci fără dragostea de frumos a ființei umane, nu poate exista nici iubirea de Dumnezeu. Cred că fără a deveni ființe spirituale, adică fără a lăsa cerul înstelat să ne traverseze, în mișcarea sa atotcuprinzătoare și să ne semene liber visele, ca niște semne din altă lume, ne rezumăm la un Creștinism de paradă, la un ritualism plicticos, care ne închide în ordinea rigidă, matematică a realității unde nu există formula dragostei. Chemarea unei alte lumi, mai frumoasă și mai bună se măsoară cu stringența impulsului determinat de necesitatea imediată, care contrazice valorile spirituale, dar care prin aceasta își arată limitările. Împărăția lui Dumnezeu este de dorit tocmai pentru că lumea noastră este plină de justificări ale urâtului, de rupturi în amploarea seninătății orizontului.

 

Cele două forme fundamentale de Creștinism expuse sunt separate de linia de demarcație impusă de instituțiile bisericești. Ele au construit un Isus (Iisus) departe de noi, ”în Ceruri,” atunci când El este baza oricărei speranțe durabile. Aceste instituții l-au înălțat pe Isus (Iisus) la un nivel la care să nu îl putem ajunge, căci orice realitate tangibilă exclude intermedierile. Cu toate acestea Isus (Iisus) locuiește în noi și dacă nu se află în noi, atunci nici noi nu ne aflăm în El, suntem străini de El și El va spune că niciodată nu ne-a cunoscut. (Matei 7; 22-23) Poate că noi credem că l-am cunoscut, dar ce folos dacă El va spune că nu ne cunoaște. Putem să cunoaștem despre Isus (Iisus) din Biblie, din istorie, din predicile ținute în instituțiile bisericești, dar aceasta nu însemnă că îl cunoaștem pe El, ci doar că avem unele cunoștințe despre El. Dacă cunoaștem despre El, nu înseamnă că îl cunoaștem pe El, în mod personal. Îl cunosc pe președintele S.U.A. din emisiunile televizate, dar el nu mă cunoaște pe mine și deci noi doi nu ne cunoaștem. La fel se întâmplă cu Isus (Iisus), avem nevoie de o cunoaștere personală, spirit către spirit, minte către minte. Relația de prietenie cu Dumnezeu este bazată pe adeziunea la principiile Lui, dar aceasta înseamnă să fim gata să trăim și să murim ca și El, din propria convingere. După ce am aflat cum înțelege Dumnezeu existența noastră rămâne să ne punem întrebarea dacă noi suntem gata să acceptăm această nouă treaptă de existență, în care lucrurile se află în deplină armonie. Nimeni nu poate să răspundă la această întrebare în locul nostru și nimeni nu ne poate obliga la un anumit răspuns. Cine vrea să îl urmeze pe Isus (Iisus) trebuie să își crucea sa în fiecare zi și să îl urmeze. (Matei 10; 37-38) Nu există Creștinism autentic fără cruce și crucea lui Isus (Iisus) nu ne scutește de crucea noastră, ci ne dă doar un exemplu de ceea ce înseamnă să ne purtăm crucea. Acest exemplu a fost urmat de apostoli, care și ei, unii din ei, au sfârșit murind din dragoste spirituală pentru prietenii lor.

 

https://www.credintacrestina.com/credinta-crestina-jertfa-lui-isus-iisus

 

///////////////////////////////////////////

Ce a însemnat Crucea lui Cristos pentru…”

 

 

 By: Ioan Scheau

 

   Vă prezentăm o serie de predici din ciclul ”Ce a însemnat Crucea lui Cristos…”, serie derulată pe parcursul lunilor martie, aprilie și mai 2013, predici susținute în cadrul Bisericii Baptiste Betel din Mediaș.

 

Ce a însemnat Crucea pentru Dumnezeu – 31 martie 2013

Referinţe: Romani 3.24-26

 

Dumnezeu Tatăl L-a lăsat pe Fiul Său să moară pe cruce pentru salvarea oamenilor. Dar care este însemnătatea acestui lucru, ce a însemnat pentru Dumnezeu crucea lui Isus?

1. Crucea Domnului Isus Cristos a însemnat înlăturarea mâniei lui Dumnezeu

Tot ceea ce făcea omul reprezenta împotrivire față de voia lui Dumnezeu, efectul implicit era mânia și pedeapsa lui Dumnezeu. ”Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3.23.) În perioada Vechiului Testament, pentru păcatele oamenilor trebuiau aduse jertfe de animale pentru ispășirea oamenilor. Domnul Isus a venit să aducă o singură jertfă cu valoare eternă, oprind astfel procesiunea jertfelor aduse din nou și din nou.

Deși dragostea lui Dumnezeu este o caracteristică atrăgătoare, nu trebuie să trecem cu vederea mânia lui Dumnezeu, un aspect deosebit de important, ce scoate în evidență dreptatea Lui, dreptate ce trebuia să pedepsească păcatul. Jertfa lui Isus are rolul de a îndepărta așadar mânia Creatorului. Sacrificiile vechi-testamentale aveau o problemă: ele nu rezolvau problema de fond, acordau doar o soluție de moment fără o rezolvare definitivă. Când Isus Cristos a murit, Dumnezeu a oferit rezolvarea prețului ce trebuia plătit pentru înlăturarea mâniei Sale pricinuite de păcat. Capitolul trei din Evanghelia după Ioan reliefează faptul că omul ce crede în Domnul Isus și acceptă jertfa Lui ca și preț de răscumpărare, are viață veșnică, iar mânia lui Dumnezeu e ridicată de pe om.

2. Crucea Domnului Isus Cristos a însemnat demonstrarea dreptății lui Dumnezeu

De ce a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu? Păcatul trebuia pedepsit! Nu exista nici-o altă soluție pentru satisfacerea dreptății divine. Omul a încercat tot felul de metode, nici una dintre ele însă nu a fost îndeajuns. Dumnezeu a ales calea jertfirii Fiului Său, crucea Calvarului a reprezentat metoda agreată de Dumnezeu pentru ca prețul păcatului să fie plătit.

3. Crucea Domnului Isus Cristos a însemnat revărsarea harului divin

Mântuirea este un dar nemeritat, răscumpărarea este oferta făcută pentru oameni de către Dumnezeu. Harul Lui este ceea ce ne trebuia fiecăruia dintre noi, dar nu era la îndemâna noastră. Îndurarea divină este cea care a înlăturat mânia sfântă prin declanșarea harului. Suntem legați în noi înșine, dar mâna lui Dumnezeu a fost întinsă pentru ca salvarea noastră să poată fi realizată. ”Pe Cel ce n-a cunoscut nici-un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5.21). Isus Cristos a luat asupra Lui tot ceea ce ne încărca în mod negativ: condamnarea și judecata lui Dumnezeu. El ne-a eliberat prin singura metodă agreată de Dumnezeu.

Nu poți să devii mai bun, nu poți plăti prețul: aceasta s-a realizat deja! Prețul plătit de către Domnul Isus Cristos a înfăptuit ceea ce tu nu poți realiza niciodată. Acceptă azi acest preț, crede în Isus Cristos, iar mânia lui Dumnezeu va fi ridicată și de peste tine!

 

 

 

Ce a insemnat Crucea pentru Cristos – 7 aprilie 2013

Referințe: 2 Corinteni 5.21

 

Marele evanghelist Spurgeon numea acest verset inima Evangheliei. Este versetul prin care putem înțelege cum să ajungem în Împărăția lui Dumnezeu. El ne-a chemat să răspândim Vestea Bună pretutindeni, așa că noi trebuie să știm ce este Evanghelia și care este Evanghelia.

1. Caracterul lui Cristos

În Domnul Isus nu a locuit niciodată vreun păcat. El a fost în totalitate neprihănit, nu a greșit și nu a încălcat legea lui Dumnezeu. Nu s-a abătut de la calea Lui și nu a ieșit niciodată din voia Lui. Dacă ar fi făcut chiar un singur păcat, nu ar fi putut plăti pentru păcatul nostru. El a trebuit să fie desăvârșit și a fost desăvârșit. Aflăm că a fost neprihănit chiar de la acuzatorii Săi, care au plătit martori mincinoși pentru a-l acuza. Sutașul de la cruce, unul din executanții pedepsei, a recunoscut cutremurat că Domnul Isus a fost Fiul lui Dumnezeu. Caracterul Lui nu a fost așadar contaminat de păcat, chiar dacă a trăit într-o lume plină de păcat. Păcatul nu s-a lipit de El și chiar a susținut că nimeni nu-l poate arăta ca un păcătos. A fost un miracol moral, o desăvârșire în natură umană și chiar dacă a fost ispitit ca și noi în toate lucrurile, El nu a păcătuit.

2. Sacrificiul lui Cristos

Domnul Isus s-a făcut păcat pentru noi. Asta nu înseamnă că a devenit păcătos, pentru că nu ar mai fi putut să fie mântuitor, ci și-a asumat toate păcatele noastre, rămânând nepătat. Dumnezeu l-a socotit însă păcătos, numărându-L în rândul celor fărădelege. A luat locul nostru și a fost osândit în locul nostru, realizând, chiar dacă este greu de acceptat pentru mulți, jertfa desăvârșită, ispășirea perfectă și totodată singura cale de mântuire. Plata păcatului pe care o meritam noi, moartea, a fost achitată de El și acum, orice om care se încrede în Cristos, are neprihănirea lui Dumnezeu.

3. Darul lui Cristos

Domnul Isus s-a făcut calea pe care noi putem ajunge la Dumnezeu. În Domnul Isus, noi suntem considerați de Dumnezeu neprihăniți. Acesta este schimbul pe care îl face Dumnezeu cu noi: pentru eliberarea noastră, a fost condamnat Domnul Isus, El a murit pentru ca noi să primim viața. Dreptatea lui Dumnezeu a fost astfel îndeplinită. Acum avem îndreptățirea lui Dumnezeu, eliberarea totală de sub condamnare. La cruce găsim darul pe care Dumnezeu îl întinde înspre noi și pe care noi trebuie să-l primim prin credință: noi venim cu o viață păcătoasă, dar Dumnezeu ne dăruiește viața veșnică, prin credința în Domnul Isus Cristos.

 

 

 

Ce a însemnat Crucea pentru Satan

 

 

 

Referințe: Coloseni 2.13-16

 

Cel mai probabil, cuvintele Domnului Isus Cristos „S-a sfârșit!” au stârnit bucuria iadului. Bucuria cauzată de moartea lui Isus a fost transformată însă în cea mai mare înfrângere pentru Satan. Dar să vedem ce spune Biblia despre această bătălie spirituală, nevăzută de ochii omenești, să vedem ce a realizat moartea pe cruce a lui Cristos.

1. Capul lui Satan a fost zdrobit

Geneza 3.15: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta își va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” Iată revelarea planului lui Dumnezeu programat în derularea istoriei, cu veacuri înainte de a fi dus la îndeplinire. La o primă vedere nu-L regăsim în toate acestea pe Fiul lui Dumnezeu. Cristos este sămânța ce avea să zdrobească capul nesupunerii Diavolului. În lucrarea Lui, Isus Cristos a avut parte la rândul Său de suferință (simbolistica zdrobirii călcâiului). În Vinerea Mare Fiul Celui suveran a primit o lovitură puternică, dar în dimineața învierii, Dumnezeu și-a arătat puterea mareață.

2. Lucrările Diavolului au fost nimicite

Satan este un inamic ce a fost învins și va veni ziua când incapacitatea lui de a face rău va deveni totală. Textul din Romani 1.18-21 vădește faptul că nicio împotrivire în fața Creatorului nu va ramâne nepedepsită.

3. Puterea morții a fost zdrobită

Evrei 2.14-15: „Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe Diavolul și să izbavească pe toți aceia care prin frica morții erau supuși robiei toată viața lor.” Frica de moarte este cea mai mare teamă pe care o au oamenii. Aceasta frică este folosită de către Satan pentru a ne ține sclavi. Moartea lucrează prin intermediul păcatului, întrucât prin el a intrat moartea în lume, dar acesta poate fi lăsat la picioarele Mântuitorului, iar El ne va elibera de ceea ce ne trage înspre iad.

1 Corinteni 15.26 afirmă cu tărie că, în cele din urmă, moartea ce ne este actualmente dușman, va fi nimicită. Pentru credincioșii eliberați de sub puterea păcatului moartea este pasul dintre Pământ și veșnicie: credinciosul închide ochii pe Pamânt și îi deschide în Cer.

4. Prizonierii Diavolului au fost eliberați

Luca 4.18: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați.” Cine sunt cei captivi? Cei ce se află sub influența Diavolului, oamenii ce stau departe de prezența lui Dumnezeu.

Efeseni 2.1-7 sintetizează atât de bine ce se întâmplă cu omul ce se întoarce la Dumnezeu, prezintă transformarea ce are loc în inima și persoana omului schimbat. Isus Cristos a venit în lumea noastră pentru a ne elibera.

5. Puterile demonice au fost dezarmate

A dezarma înseamnă a lua toate mijloacele de atac ale celui ce îți poate face rău. Biruința lui Isus a atras rușinea peste legiunile demonice. Aceștia mai au încă putere, însă doar atât cât le mai permite Dumnezeu și în masura în care noi înșine îi reînarmăm prin trăirea noastră în păcat. Romani 1.19-32 ne comunică faptul că omul ce se împotrivește influenței lui Dumnezeu va fi lăsat în cele din urmă în voia pornirilor sale, dar trebuie conștientizat pericolul la care se supune un astfel de om, acela de a se afla pe teritoriul celui necurat.

6. Osânda lui Satan este garantată

– Ioan 12.31: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stapânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”

– Apocalipsa 20.10: „Și Diavolul care-i înșela a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și proorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.”

Se ridică întrebarea: daca Satan a fost deja învins, de ce mai există atâta răutate, de ce impactul Celui Rău este așa de pronunțat? Din punct de vedere juridic Satan a fost judecat, găsit vinovat și osândit. El se află acum într-o perioadă de cauțiune, perioadă în care mai poate influența prin răutatea lui, mai poate distruge vieți, familii, destine veșnice și totul se realizează pe baza acceptării din partea oamenilor a acestor înșelătorii. Crucea este locul unde Satan a fost învins:

– Efeseni 6.11-17. Metoda de a evita pericolul influenței satanice este folosirea armurii lui Dumnezeu.

– Iacov 4.7. Porunca și promisiunea lui Dumnezeu: stați sub autoritatea Domnului, iar Diavolul va fugi de la voi! Nu puterea noastră, ci puterea lui Dumnezeu.

– Efeseni 6.18. Rugăciunea este necesară pentru o viață de biruință. Domnul Isus S-a luptat în rugăciunea din grădina Ghetsimane. Repulsia față de păcat L-a condus în prezența Tatălui.

– Matei 10.32-33.Renunță la lucrările lui Satan și mărturisește-L pe Cristos în mod deschis. Frica, păcatul, nelegiuirea ne țin robiți în fața Diavolului.

Există o mare nădejde pentru cei răscumpărați. Dimineața învierii a adus victoria glorioasă. Căpetenia credinței noastre a înviat și l-a biruit pe Satan, iar această biruință ne-o dă și nouă.

 

 

Ce a însemnat Crucea pentru lume – 19 mai 2013

Referințe: 1 Corinteni 1.18-25

 

Corintul, cetate antică grecească, a avut parte de mesaj din partea lui Dumnezeu: crucea lui Cristos. Orice religie sau ideologie are un simbol: budismul – floarea de lotus, iudaismul – steaua lui David, musulmanii – semiluna. La începutul creștinismului, acesta nu a avut niciun simbol. A trecut multă vreme pâna când crucea a ajuns sa fie folosit ca și simbol universal al acestuia.

Crucificarea, în contrast cu metodele moderne de pedeapsă capitală, era o metodă de moarte lentă, în care suferința era factorul constant.. Unii văd în crucea lui Cristos un simbol al rușinii, dar alții văd lucrarea plină de slavă a lui Dumnezeu.

1. Lumea este ofensată de cruce – vers. 23

Pentru evrei ideea salvării prin crucificarea lui Isus Cristos era de neacceptat. Mesia trebuia sa fie un lider puternic, ce trebuia să răstoarne influența romană. Domnul Isus însă avea ca scop reforma spirituală, nu cea politică.

Grecii, ca unii ce îmbrațișau filosofia, socoteau crucificarea un nonsens pentru că Dumnezeu nu putea să moară. Dupa 2000 de ani lumea a ramas cam la fel: jertfirea Fiului lui Dumnezeu este o ofensă gravă.

2. Lumea este judecată de cruce – vers. 18a

Ținta crucii este mândria umana. Toți cei ce resping doctrina crucii, esența lucrării de mântuire a Domnului Isus Cristos, se află pe calea pierzării. Oamenii nu conștientizează gravitatea păcatelor din viata cotidiană. Omul este incapabil să se autosalveze, cele mai bune fapte ale noastre nu ne pot repune în relație corectă cu Dumnezeu. Oamenii întreabă: ce să fac ca să fiu mântuit? Raspunsul este: NIMIC nu poate fi facut de către om, totul a fost făcut deja de Dumnezeu! Aceeași cruce îi salvează pe unii, dar îi condamnă pe alții.

3. Lumea este mântuită prin cruce – vers. 18b

Ioan 3.14-16 și Numeri, capitolul 21, ne arată că salvarea de mânia stârnită a lui Dumnezeu, cauzată de nemultțmirea și cârtirile poporului evreu în peregrinajul prin pustie, a fost prin atârnarea pe un lemn a unui șarpe. Credința cu care oamenii mușcați de șerpii înfocați priveau spre șarpele atârnat pe lemn, îi așeza într-o stare de ascultare față de Dumnezeu, ei respectau astfel voia Creatorului. Isus Cristos atârnat pe lemnul crucii, lucrarea Lui acceptată prin credință ne aduce în starea de supunere față de voia Tatalui si ne salvează sufletele. Șarpele a reprezentat la începuturile omenirii, simbolul păcatului, a îndepărtării omului de Dumnezeu. Moartea Fiului lui Dumnezeu este SINGURUL preț acceptat de Dumnezeu, singurul mijloc de salvare. Paradoxul este că nu te poate salva daca nu vrei să crezi aceasta. „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru ca Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3.2).

 

 

 

Ce a însemnat Crucea pentru Biserică – 26 mai 2013

 

Referinţe: Galateni 6.14

 

Pentru a putea înțelege mai bine însemnătatea crucii lui Cristos, ne vom îndrepta privirile asupra unei persoane pentru care această cruce a reprezentat însăși esența și rațiunea de a trăi: apostolul Pavel. Orice altceva trecea în plan secundar, nimic din această lume nu reprezenta un interes suficient de mare, chiar dacă ar fi avut multe motive de mândrie.

1. Cu ce nu se lăuda apostolul Pavel?

Deși au existat multe lucruri cu care s-ar fi putut lăuda, totuși nu a făcut-o. Iată câteva motivații pentru care, omenește vorbind, ar fi putut-o face:

– privilegiile naționale. Evreu convins, născut din tată evreu într-o cetate romană – Tarsul Ciliciei, nu și-a uitat rădăcinile iudaice, chiar dacă nu i-a fost străină nici cultura romană. Evrei răspândiți în popoarele printre care au fost deportați se împărțeau în două categorii:

1. Cei ce îmbrățișau cultura popoarelor, se lăsau asimilați de respectivele națiuni
2. Cei care și-au păstrat identitatea națională. Pavel era unul dintre aceștia

– lucrările sale. Deși aflat în pericol de moarte în multe din călătoriile sale, a păstrat o atitudine de smerenie, oferind glorie lui Dumnezeu în loc să o păstreze pentru el.

– cunoștința lui. Un om cu daruri și cunoștințe deosebite, un om dotat cu înțelepciune și înteligență aparte. Scrisul și vorbirea erau folosite de el cu deosebit talent. Dotat din punct de vedere spiritual într-un mod aparte nu s-a folosit de aceasta pentru a se lăuda pe sine însuși: ”În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos (…)”

2. Ce este crucea lui Cristos?

Trebuie să înțelegem semnificația corectă a crucii, întrucât în Cuvântul lui Dumnezeu ea are mai multe înțelesuri.

2. Un element din lemn. ”La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce.” Filipeni 2.8
3. Încercările sau necazurile prin care trecem. ”Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine” Matei 10.38. Contextul puțin mai larg oferit de versetele 36, 37 și 39 ne va arăta că referirea la cruce se raportează la a fi la dispoziția Mântuitorului, se referă la suferința din cauza lucrării pentru Cristos.
4. Învățătura răscumpărării prin jertfa Domnului. ”Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” 1 Corinteni 1.18. Crucea lui Cristos este jertfa de ispășire pe lemnul crucii, actul de răscumpărare a oamenilor.
5. De ce ar trebui creștinul să se laude cu crucea lui Cristos?

– crucea a fost planificată de Dumnezeu încă de la întemeierea lumii

– crucea este singura cale a mântuirii. Salvarea din păcat, dezrobirea de influența atât de mare a acestuia este asigurată de ea

– crucea a fost un act voluntar. ”Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Evrei 10.7 Dumnezeu nu avea nevoie de noi, dar a dorit să ne salveze din cauza dragostei Sale.

– crucea este puterea slujitorului care vine înaintea lui Dumnezeu. Crucea este puterea lui Dumnezeu. Temelia dezvoltării Bisericii este jertfa Domnului Isus Cristos. Chiar dacă, în sine, este o imagine ce ne stârnește repulsia, întrucât păcatul nostru a provoacă, însemnătatea ei este bucuria noastră deplină. Crucea Domnului Isus Cristos este astfel motivul de laudă pentru creștini, pentru oamenii ce trăiesc de-acum pentru slava lui Dumnezeu.

 

Seria „Ce a însemnat Crucea lui Cristos pentru…”

 

 

/////////////////////////////////////////

 

Crucea lui Hristos – Partea 1

Autor: Paul Washer    de la Heart

Cry Missionary Society.

Toate drepturile rezervate. Folosit cu permisiune.

Aceasta resursa a aparut original pe www.heartcrymissionary.com.

Subtitrarea (daca este cazul) este furnizata de colaboratorii site-ului www.resursecrestine.ro

ReferințeExodul 34:5 | Psalmii 32:1 | Romani 3:23-25

    În această dimineață, două pasaje au fost citite până acum din Vechiul Testament Unul din Psalmi, iar celălalt din cartea lui Isaia, despre Crucea lui Hristos.Am cântat, de asemenea, câteva piese minunate, scrise pentru a onora Crucea lui Hristos. Dar vreau să vă atrag atenția asupra faptului că unul dintre motive,dacă nu chiar principalul motiv al  slăbiciunii și rătăcirii bisericii evanghelice moderne este acela de a nu înțelege Crucea. De prea multe ori noi am preluat Evanghelia lui Isus Hristos și am rezumat-o la o discuție de cinci minute iar apoi am trecut mai departe chipurile pentru a discuta aspecte mai „profunde” privind creștinătatea. Ceea ce o să fac eu săptămâna aceasta și săptămâna viitoare și cea de după ea, prin bunăvoința lui Dumnezeu, este să vă vorbesc despre Cruce.

 

    Dacă m-ați auzit vreodată predicând, mai mult decât o dată sau de două ori, înseamnă că m-ați auzit predicând mult despre aceleași lucruri. Asta nu se întâmplă pentru că nu studiez toată Scriptura sau pentru că nu-mi doresc să cunosc pe de-a-ntregul învățătura lui Dumnezeu, ci doar pentru că există un lucru care îmi aprinde inima mai mult decât orice altceva. Cred că nu aș exagera afirmând că aș putea petrece zece ore pe zi, întreaga mea viață, nefăcând altceva decât să studiez Crucea lui Isus Hristos! Iar în această Cruce voi găsi absolut totul, totul – totul cu privire la învățătura despre Dumnezeu iar atributele lui Dumnezeu se manifestă aici mai puternic decât oriunde altundeva. În acea Cruce îmi găsesc motivarea – ceea ce mă face să mă trezesc dimineața sau să lucrez până târziu în noapte. Nu este un sentiment de vinovăție și nici de înrobire, ci „încarcerarea” care provine din cunoașterea unui singur lucru – chiar de este o cunoaștere superficială – și anume ceea ce a făcut Dumnezeu pentru acest păcătos (adică eu) prin persoana Fiului Său. Presupun că dacă un om ar trebui să fie înrobit de ceva, atunci alegerea noastră prioritară ar fi dragostea acestui om. Nu o să încep să vă vorbesc despre Evanghelie pornind de la „om”, așa cum majoritatea o fac. Pentru că, deși afirmăm că omul este problema, există totuși un punct de vedere prin care nu omul este problema- mai exact nu cine este omul reprezintă problema, ci cea mai mare problemă o reprezintă cine este Dumnezeu. Și de aici trebuie să pornim mai departe.

 

    Aș dori să deschidem pentru o clipă la cartea Exodului. Poate de multe ori ați auzit vorbindu-se despre integritatea Bibliei, despre veridicitatea absolută a Bibliei – de acest adevăr trebuie să ne alipim strâns pentru a putea fi creștini după Evanghelie, însă ceea ce eu îmi doresc să înțelegeți este că acest lucru nu este totul. Trebuie să credeți în faptul că Biblia vă este suficientă – astfel, nu doar că este perfectă, ci este și suficientă pentru absolut orice. Mai mult decât atât, nu doar că este suficientă, ea trebuie să fie și interpretată foarte riguros, într-o anumită măsură. Ce vreau să spun prin acest lucru? Vreau să transmit ideea că trebuie crezut pe deplin ceea ce Biblia ne spune, trebuie luată ca atare și apoi să vă gândiți la acest lucru, să meditați asupra lui și să întrebați (pe Domnul) în ce modalitate acest adevăr este conectat cu toate celelalte din Scriptură și chiar din realitatea înconjurătoare. Este ca și cum eu v-aș spune, „Clădirea arde!” Și voi ați putea spune, „O, da, clădirea arde…” Apoi din nou aș spune, „Nu, nu mă înțelegeți!” Cum voi știi că voi nu mă înțelegeți? Prin faptul că nu aveți nicio reacție, nu tremurați din toată ființa, nu sunteți îngrijorați. La acest lucru mă refer când spun că Biblia trebuie interpretată cu seriozitate, ba chiar să reflectăm noi înșine la ceea ce ea ne spune. Unul din aspectele pe care le veți observa – și asta este din cauză că nu se mai pune accent în ziua de astăzi pe atributele lui Dumnezeu – este că oamenii vor alege fragmente din Biblie și vor transforma acele „bucățele în propria lor realitate: „Dumnezeu este iubire”, „Dumnezeu este milostiv”, „Dumnezeu are un plan”, etc. și vor neglija toate aspectele de importanță majoră care trebuie înțelese, fără de care nici acele „adevăruri” individuale nu vor fi înțelese în contextul lor. Vreau să privim în acest mod și să începem a ne forma o realitate biblică a lui Dumnezeu, a problemelor și circumstanțelor noastre ce le aducem înaintea Lui.

 

    Să citim din Exodul 34:5. Avem aici de a face cu așa-numita „autorevelare” a lui Dumnezeu. El coboară pe pământ la cererea lui Moise, Domnul coboară și i se dezvăluie în același timp, cu alte cuvinte, Domnul vorbește despre El însuși. Puteți vedea importanța acestui fapt, nu-i așa? Mai ales cum această modalitate diferă de toate celelalte prin care se relevă Dumnezeu. E ca și cum ați întreba pe altcineva despre mine, ar fi un lucru. dar dacă m-ați întreba pe mine despre mine, iar eu vă voi fi răspuns la toate întrebările, ar fi cu totul altceva. Astfel că aici avem această autorevelare a lui Dumnezeu – și spune astfel, „Domnul S-a coborât într-un nor, a stat acolo lângă el și a rostit Numele Domnului. Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat, „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam!”  Acum vedeți care este problema? Acesta este momentul în care vreau să aplic ideea de interpretare riguroasă a Scripturii sau, de fapt, a asculta și a medita asupra mesajului din text – aici, în fața noastră, avem cea mai mare problemă din toată Biblia. Cei mai mulți dintre oameni vor citi textul acesta și se vor bucura despre feluritele lucruri pe care le aud despre Dumnezeu, însă nu vor privi în ansamblu și nu vor realiza că de fapt este o contradicție enormă aici, că avem de a face cu o problemă uriașă. Eu însă o să subliniez pentru dumneavoastră această problemă și când o voi face, veți ajunge să înțelegeți Evanghelia la un nivel mai profund.

 

    În primul rând, Dumnezeu se dezvăluie pe sine – în versul 6, „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv.” Noi ne bucurăm așadar în faptul că Dumnezeu este plin de îndurare și milostiv, noi avem speranța doar mulțumită lui Dumnezeu cel plin de îndurare și milostiv. Și încet la mânie, care va îndura mii de ani până la lucrarea de răscumpărare a lui Hristos prin care s-a împăcat cu oamenii și chiar și după convertirea noastră, noi încă ne mai minunăm de faptul că Dumnezeu este încet la mânie și „plin de bunătate și credincioșie”. Nici nu am vrea un Dumnezeu care ar fi altfel decât așa cum o spune… de fapt, un om care gândește ar fi îngrozit dacă Dumnezeu ar fi diferit în orice privință – pentru că nu ar exista nicio speranță pentru o umanitate atât de stricată și plină de păcat. Recent, cu câteva zile în urmă sau ieri chiar, un valoros jucător de fotbal a ucis pe cineva și apoi a întors arma împotriva lui, iar astăzi vor juca un meci de fotbal, cred – echipa lui – iar ei vor avea un moment, un minut de reculegere pentru a condamna violența domestică și acest lucru este potrivit, însă eu cred că lucrurile trebuie tratate mai profund – ar trebui să avem un moment de reculegere pentru universalitatea imoralității umane… care conduce la astfel de evenimente – este păcatul însuși! Iar dacă Dumnezeu nu ar fi plin de îndurare și nu ar fi încet la mânie, noi nu am avea niciun loc unde să ne ducem – de aceea noi ne minunăm de acestea! Și mergem mai departe, în versetul 7, „care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni. El este un Dumnezeu care păstrează legământul, nu își încălca cuvântul niciodată, este credincios în tot ceea ce El este, în tot ceea ce declară El că este, în orice promisiune pe care o face, care iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul.” Când vezi așa ceva în Biblia evreiască sau vezi ceva similar, care se repetă în Noul Testament, de exemplu, „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”, El nu separă neapărat diferite tipuri de păcate aici. La fel și atunci când Isus spune, „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău”, El nu împarte psihicul uman în mai multe categorii. Ceea ce vrea să spună, în cazul lui Isus, este că trebuie să-L iubești pe Dumnezeu cu toată ființa ta, cu fiecare fibră a ființei tale, cu toată structura a ceea ce ești. Iar aici spune simplu aceasta: că Dumnezeu iartă toate tipurile și categorile de păcate. Aceasta este o veste minunată, din nou, o veste minunată pentru tine și pentru mine. El nu iartă doar anumite tipuri de păcate, ci El iartă orice fel de păcat! Deci există speranță!

 

    Să continuăm, „iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat.” Am izolat această formulare pentru dumneavoastră. Ați descoperit acum contradicția? El iartă orice fel de păcate, însă nu va lăsa pe cel vinovat nepedepsit. Aceasta este una din marile probleme cu care se confruntă evanghelismul astăzi – este această parte finală a afirmației – această problemă, această contradicție nu este explicată. Vedeți, pe de-o parte El spune că iartă toate păcatele, însă nu va fi niciun vinovat care păcătuiește și rămâne nepedepsit. Pentru că în cultura și societatea noastră noi nu suntem neapărat niște oameni care gândesc și am fost învățați în liceele și universitățile noastre despre cuvinte cum că ele înseamnă doar ceea ce noi credem că înseamnă și nu neapărat înțelesul dat de autorul lor iar din această cauză putem citi acest verset și radia de bucurie sau un învățător poate predica asta și să spună că acest lucru este minunat, fără să identifice faptul că aici se află cea mai mare contradicție – cum poate Dumnezeu ierta păcate de toate felurile și tipurile și cu toate acestea niciun păcătos nu va rămâne nepedepsit pe deplin? Cum se poate întâmpla aceasta? Cum se poate întâmpla una ca aceasta?

 

    Să deschidem pentru o clipă la Psalmi 32:1, care este mai târziu citat de apostolul Pavel în Romani 4:7-8. Dar să ne uităm la acesta cu David, în Psalmul 32, „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie!” Citim toate acestea și ne minunăm în harul și măreția Domnului. Dar vreau să vă uitați atenți la ceea ce spune, să ascultați cuvintele, să meditați și să cumpăniți, „Ferice de cel cu fărădelegea iertată.” Aceasta nu pare extraordinar de contradictoriu. Să mergem însă mai departe, „de cel cu păcatul acoperit”? Așadar binecuvântat este omul ale cărui păcate au fost iertate de către Dumnezeu, iar apoi spune că binecuvântat este omul ale cărui păcate au fost acoperite de Dumnezeu. Vreau să vă gândiți la asta! Cum putem numi o persoană oficială, de orice fel, de orice natură, cârmuitor, judecător, pe oricine cu autoritate care acoperă păcatul? Cum îi numim? Îi numim corupți. Noi punem toate maladiile societății pe seama lor, din cauza lipsei lor de dreptate.Un text ca acesta, pentru un om care gândește, îl face să declare „nu ar trebui oare ca Judecătorul întregului Pământ să facă dreptate?” Cum adică „Dumnezeu acoperă păcatul”? Îl ascunde? Cum poate face una ca asta și totuși să fie drept? Să mergem mai departe, pentru un moment, în Cartea Proverbelor, un text pe care îl folosesc în mod frecvent și este în principal o ilustrare sau un exemplu – Proverbe 17 versetul 15 – fiind creștini, noi ne minunăm de faptul că Domnul scuză oameni păcătoși. Eu stau aici astăzi înaintea voastră cu speranța că Dumnezeu a scuzat acest om păcătos (pe mine). De fapt, în Romani 4 mi se spune că una din consecințele învierii este că acum pot știi că Dumnezeu iartă oamenii păcătoși. „Cel ce iartă pe vinovat și osândește pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului” Cel ce iartă pe vinovat este o scârbă înaintea Domnului și totuși noi doar ce am cântat și cântăm cântece frecvent despre cum Dumnezeu iartă oamenii păcătoși, dar iată că aici, oricine care scuză pe vinovat este condamnat ca o scârbă înaintea lui Dumnezeu cel Atotputernic. Aceasta reprezintă bază și fundamentul Bibliei! Acesta este raționamentul biblic. De aceea, știți voi, când pastorii noștri încep să vorbească despre importanța cunoașterii lui Dumnezeu și chiar mergând dincolo de păstorii noștri – când Ieremia spune că omul bogat nu ar trebui să se laude cu bunăstarea și omul înțelept cu înțelepciunea și nici cel puternic cu puterea lui, ci cel care se laudă ar trebui să se laude cu aceasta: că Îl cunoaște pe Dumnezeu. Vedeți voi, când aveți un vid creștin în cunoașterea lui Dumnezeu, nu veți vedea niciodată fundamentul și nici raționamentul Bibliei, în afară de faptul că omul este un păcătos. Astfel că marele raționament al Bibliei – „Dumnezeu este drept” – acum, un aspect legat de atributele lui Dumnezeu pe care trebuie să-l înțelegeți este acesta: când noi afirmăm că „Dumnezeu este perfect”, nu spunem asta doar din punct de vedere moral, cum că El este un Dumnezeu perfect, fără de păcat – chiar dacă El este într-adevăr perfect și fără de păcat – ci atunci când noi vorbim despre perfecțiunea Lui, este mai bine să o formulăm la plural și anume „perfecțiunile” Lui. Aceasta însemnând că toate atributele lui Dumnezeu co-exista într-o armonie absolută, perfectă! Nu o exercită deci pe una dintre ele, în detrimentul alteia. El nu anulează unul dintre atributele Sale prin exercitarea altuia. El nu lasă deoparte dreptatea Sa pentru a-și manifesta dragostea față de noi. Dacă ar fi făcut toate acestea, El nu ar mai fi fost perfect, El nu ar mai fi fost consecvent, nu ar mai fi existat armonie în Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să fie drept! Dumneavoastră vă dați seama că El nu este obligat, de fapt, să Își arate îndurarea? Este privilegiul Său de a nu o face, însă El trebuie să fie drept. Există în evanghelizarea din zilele noastre o biblie fără un Dumnezeu drept și în consecință o Evanghelie care nu poate fi înțeleasă, care nu este vie și mai important, a cărei valoare nu poate fi prețuită.

 

    Haideți să deschidem pentru o clipă la Romani, să vă arăt cum apostolul Pavel tratează această problemă – o să poposim aici pentru un moment. Romani 3:23, spune, „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” Iar apoi în versetul 24 el revine și explică faptul că toți acești oameni care au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu au fost iertați, cei imorali au fost socotiți neprihăniți – acest lucru generează implicit o problemă: cum se poate una ca asta? Cum poate Dumnezeu fi drept, socotind niște oameni păcătoși drept neprihăniți? Iar acum mergem mai departe, în versetul 25, spunând despre Isus Hristos, „pe care Dumnezeu L-a arătat tuturor”. Sau despre care Martin Lloyd Jones a formulat astfel, „pe care Dumnezeu L-a afișat public”. Un termen care este poate mai familiar celor din Anglia – însă sensul este de „a afișa”. Spre exemplu dacă ar fi să conduceți mașina către sud, înspre Gatlinburg (Tennesee), atunci ați observa imediat un lucru – toate acele panouri publicitare, pretutindeni, din cauza cărora nu se mai poate vedea pădurea și munții, sunt afișate în fața noastră, nu le putem evita, le vedem oriunde am întoarce privirea. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu L-a arătat sau afișat pe Isus în mod public – de ce a făcut oare asta? Aș vrea să vă gândiți puțin la asta: în însăși centrul universului religios, Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit, iar acest fapt nu a fost ascuns într-o cameră secretă sau într-un dulap, ci El a fost răstignit în văzul tuturor chiar la răscrucea universului religios, în centrul religios al universului. Ne întrebăm oare de ce? „El ne-a fost înfățișat în mod public ca o împăcare.” Acest lucru este în mod cert un sacrificiu, care satisface dorința lui Dumnezeu pentru dreptate. Având în acest fel satisfăcută nevoia lui Dumnezeu pentru dreptate, se va domoli și mânia Să, ea se va stinge prin acest sacrificiu. Astfel că Hristos este afișat public ca fiind sacrificiul care satisface toate cerințele lui Dumnezeu în ce privește păcătosul, iar satisfăcând aceste cerințe va stinge și mânia lui Dumnezeu împotriva păcătosului. Acum ne întrebăm din nou, „De ce totuși a făcut asta în mod public?” Versetul 25 – este pentru că astfel Dumnezeu a arătat dreptatea Sa. Acum se naște din nou întrebarea: de ce oare trebuie să demonstreze sau să dovedească Dumnezeu dreptatea Sa? Răspunsul este însă unul trist: El nu mai trebuie să dovedească asta nouă, oamenilor care aparținem culturii de astăzi – pentru că noi nu mai citim și nu mai gândim suficient chiar și pentru a depista o problemă. Insă de-a lungul întregii istorii a umanității a existat o problemă, iar Pavel merge mai departe și ne explică acest lucru, „Aceasta s-a întâmplat (sacrificiul) pentru a demonstra dreptatea lui Dumnezeu, pentru a o dovedi.” De ce are nevoie Dumnezeu de această dovadă?” Pentru că în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, El a trecut cu vederea păcatele de dinainte.” Ce semnifică aceasta? Înseamnă că Adam ar fi trebuit să moară, chiar atunci pe loc! Fără nicio promisiune, fără acest „Protoevangelium”, fără prima promisiune a Bibliei care spune că va veni Cineva născut din femeie care va zdrobi capul șarpelui. Ar fi trebuit să moară, chiar atunci pe loc! Atunci când Dumnezeu nu cruța pe nimeni din întreaga lume decât o singură familie,acea a lui Noe, avem o problemă acolo – o mare problemă. Nu faptul că Dumnezeu n-a cruțat pe nimeni din întreaga lume, ci faptul că l-a cruțat pe Noe și ai lui. Noe ar fi trebuit și el să moară! Avraam nu ar fi trebuit să fie prietenul Domnului – a fost și el un păcătos. Uneori punea la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, îl nesocotea – a pus-o chiar pe soția lui în primejdie! Dumnezeu a tolerat idolatria lui Israel, mereu și mereu, ba chiar mai mult, Dumnezeu a permis națiunilor păgâne din afara Israelului, care s-au răspândit în întreaga lume, să trăiască și nu numai că le-a permis să trăiască, ci le-a mai dăruit și ploi. Vedeți dumneavoastră, dacă priviți acum atent pe fereastră veți observa în mod implicit o problemă teologico-filosofică: faptul că nu ar trebui să existe nimic înverzit sau înflorit, nu ar trebui să existe apă curată și cer albastru, nu ar trebui să fie nimic binecuvântat sau frumos, copiii nu ar trebui să se nască în bucurie, iar un cuplu de tineri nu ar trebui să sărbătorească actul căsătoriei – nu ar trebui să fie decât urgie pe acest pământ! Aceasta este cerința dreptății. Ar trebui să fie precum în „Așteptându-l pe Godot”. Nu ar trebui să fie nimic aici! Nimic! Nimic altceva decât durere, suferință gri și moarte și furie, pedeapsă. Iar însăși faptul că situația nu este astfel înseamnă că Dumnezeu este dator cu o explicație în acest sens. Nu este uimitor că atunci când ceva merge prost în lume astăzi, cum ar fi un uragan sau ceva rău care s-a întâmplat, noi în mod automat îi cerem socoteală lui Dumnezeu? „Doamne, asta nu e bine!” Nu, nu, nu! Nu aceasta e problema! Problema se pune atunci când nu se întâmplă! Problema apare atunci când nu se întâmplă (aceste lucruri rele). Întrebarea care se pune aici nu este de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni, ci este de ce oare se întâmplă lucruri bune? Este pentru că Dumnezeu este drept!El este drept! Iar dreptatea Lui trebuie să fie deplină!

 

    Și marea întrebare care se naște aici este: cum poate acea dreptate să coexiste cu îndurarea, atunci când ai de a face cu oameni precum suntem noi? Vedeți, astfel mai apare o problemă, nu-i așa? Mai ales pentru mulți tineri dintre dumneavoastră care ați fost educați în biserici evanghelice unde oamenii nu sunt considerați într-adevăr atât de răi. Și cumva noi suntem în stare să tratăm în așa fel încât dacă cineva comite un fel de crimă neobișnuită sau un păcat neobișnuit, să dăm vina pe societate fără să conștientizăm că acest lucru este o eroare logică într-un raționament circular, pentru că societatea noastră este creată de fiecare individ în parte, de către om – problema o reprezintă omul! Iar Hitler nu reprezintă o anomalie, ci reprezintă ceea ce fiecare dintre noi putem deveni fără harul îndrumător al lui Dumnezeu. Iar aici apostolul Pavel explică acest lucru – acum, dacă nu sunteți de acord cu ceea ce spun eu aici,atunci vă provoc să abordați Romani 3 la modul serios și să reveniți cu o altă interpretare săptămâna viitoare. Însă nu veți fi în stare să faceți acest lucru, dacă luați în serios acest text. Ceea ce trebuie să faceți este ceea ce se întâmplă frecvent: să citiți textul într-un mod absolut superficial și să vă opriți doar asupra acelor pasaje care favorizează cel mai mult omul. Însă dacă îl luați în serios pe Pavel, ceea ce face el aici este că portretizează unul dintre cele mai mari argumente logice, unul dintre cele mai puternice argumente din toată Scriptură și tot el răspunde în sfârșit la una din cele mai mari întrebări care persistă de-a lungul secolelor, „Cum poate fi Dumnezeu drept și în același timp să se asocieze cu astfel de oameni?” Cum ar putea face asta fără să-Și conteste dreptatea? Pentru a demonstra acest lucru, în versetul 26, „pentru că, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel, încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus ” Haideți să creăm acum un fel de mic scenariu aici: să spunem că Satan stă în fața Tronului lui Dumnezeu și face ceea ce face el de obicei – să acuze – iar Dumnezeu în schimb arată milă și îndurare părinților noștri căzuți – Adam și Eva. Satan însă strigă, „Nu ar trebui ca Judecătorul întregului Pământ să facă dreptate? Nu am căzut și noi oare și dreptatea s-a abătut asupra noastră în mod deplin și fără ezitare, neavând nicio promisiune de îndurare?” Pentru acei dintre dumneavoastră care cred despre om că este mai bun decât este el de fapt, vă provoc să răspundeți la această întrebare: vă dați seama cumva de faptul că Satan și îngerii erau cu mult superiori, aveau mult mai multă valoare și frumusețe, glorie, orice, față de noi, oamenii, iar atunci când aceștia au căzut, Dumnezeu nu le-a oferit nicio promisiune de salvare? Dumnezeu nu era obligat să ne ofere nici nouă o promisiune. Fiți foarte-foarte atenți! El nu era obligat să ne ofere nouă o promisiune! Astfel, satan Îl acuză pe Dumnezeu, „Nu ar trebui ca Judecătorul întregului Pământ să facă dreptate? Adam trebuie să moară! O, Noe? Noe?  Vezi Tu, chiar și după ce l-ai salvat, într-un moment de beție își nenorocește familia, aruncând blesteme asupra lor! O, iar Avraam? Prietenul tău? El a mințit și și-a pus astfel soția în primejdie – el ar trebui să moară! O, David? David? Un om după inima Ta?!? Ce s-a întâmplat cu dreptatea Ta, Dumnezeule? Cum îl poți numi fiu pe David? Cum poți să-l asociezi cu Tine? Și Israel? Israel? Acea națiune trădătoare care nu a făcut altceva decât să își clădească idoli? Au întrecut chiar și națiunile păgâne în păcatul lor! Cum îi poți numi poporul tău?” Acum două mii de ani, Dumnezeu a răspuns la această întrebare, „Vrei să știi cum de pot să-i ofer lui Adam o promisiune? Vrei să știi cum pot să-l salvez pe Noe? Sau cum pot să-l numesc pe Avraam prietenul Meu? Vrei să știi cum îl pot numi pe David fiul Meu? Atunci du-te acum la Ierusalim și privește crucea aceea, unde Fiul meu moare pentru toți aceia!” Vedeți dumneavoastră, El l-a iubit pe Avraam știind ceea ce urma Hristos să facă. El l-a iertat pe David! Acel David căzând de pe tron și spunând, „Tu ai dreptate! Sunt răspunzător de moartea lui Urie!” Dar doar admițându-și vinovăția nu ar fi fost suficient să-l curețe de păcatul său, Legea spune că David ar fi trebuit să moară! Însă Dumnezeu nu l-a omorât. Cum poate face Dumnezeu una ca asta? În îndelunga Sa răbdare, să treacă cu vederea păcatele. Pentru că Hristos se suise deja pe cruce, înainte de facerea lumii! Acesta este răspunsul! El nu este vreun parvenit! Această idee a crucificării și a crucii în sine nu reprezintă „ceva nou pus în aplicare”, atunci când planurile A și B dau greș. Sau când „planul A” dă greș, să alegem alt plan. Nu! De la însăși facerea lumii, Hristos și crucea Sa reprezintă  centrul întregii istorii divine. Cu toate acestea, pentru biserica evanghelică americană din ziua de azi, creștinătatea nu a câștigat pe nimeni astfel. „De vreme ce am înțeles lucrurile simple, haideți să trecem mai departe!” Nu, prieteni. Nu! Este motivul pentru care, pentru a păstra aparențele unei biserici oarecum vii, trebuie să inventăm un circ, iar atunci când gloria acelui circ apune trebuie să creăm alt circ, mai mare și mai mare, cu muzică și lucruri noi – tot felul de astfel de lucruri. De ce asta? Pentru că însăși fundamentul bisericii nu este prezent – ceea ce aduce adevăratul foc al inimii, adevărata putere și trăinicie spirituală – este Crucea lui Hristos și lucrul extraordinar pe care Dumnezeu l-a făcut în și prin Fiul său! Priviți înapoi prin istoria omenirii și arătați-mi bărbații și femeile care au fost folosiți de Dumnezeu și eu vă voi arăta faptul că toți dintre ei posedă acest „fir roșu” distinctiv – Crucea! Revelarea lui Dumnezeu prin Isus Hristos a fost primordială pentru ei. Ei ar fi considerat orice altceva drept neînsemnat. Neînsemnat! Dacă veniți la mine și îmi arătați Cartea Apocalipsei, iar eu prețuiesc această carte ca fiind parte din Sfânta Scriptură, cu dorința de a cunoaște ceea ce ea ne spune – însă cele mai minunate lucruri din Apocalipsa nu sunt cele legate de ceea ce se vă întâmpla în acele zile de pe urmă, ci este ceea ce este scris în această carte despre Isus Hristos. Și despre Crucea și gloria Sa! Vorbiți-mi despre Creație și despre felul în care Universul a fost format și despre puterea și măreția lui Dumnezeu care se arată acolo și voi venera toate acestea împreună cu voi însă acestea reprezintă un lucru mic în comparație cu Crucea lui Isus Hristos! Vorbiți-mi despre toate binecuvântările minunate pe care le pot avea în Salvatorul meu și cu toate că prețuiesc fără excepție pe fiecare dintre ele, comparându-le cu Crucea, le socotesc drept „nimicuri”. Mai degrabă aș asculta o conferință despre toată gloria lui Dumnezeu revelată în persoana lui Isus Hristos pe Crucea de pe Golgota decât o mie de predici despre cum aș putea să trăiesc cea mai bună viață acum. Spuneți-mi despre Isus! Spuneți-mi despre Hristos! Întruna și întruna! Spuneți voi, „Cum adică, același mesaj întruna și întruna?” O, dragul meu prieten, nu știi despre ce vorbești! Ai putea petrece o mie de eternități meditând la splendoarea lui Dumnezeu în persoană și faptele lui Isus Hristos, iar la sfârșitul acelor o mie de eternități nu vei fi atins nici măcar dealurile Everestului! Crucea! Crucea!

 

    2 Corinteni este locul de unde vom începe predica noastră, ca parte introductivă – capitolul 5:21, „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” „El” – Dumnezeu-Tatăl, „L-a făcut pe El” – care este Fiul, „ce n-a cunoscut niciun păcat, să fie păcat în locul nostru.” Există îndeajuns de mult în aceste cuvinte încât să impulsioneze o inimă umană de-a lungul a mii de ani de evlavie. Aici găsim suficiente motive încât să te miște pe tine să-L slujești pe Hristos toate zilele vieții tale, doar în aceste simple cuvinte! Ce ai avea nevoie, mai mult decât atât? Văd atâția oameni în această națiune căutând înainte și înapoi după Cuvântul Domnului, când de fapt ei nu aud, nu ascultă. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi Dumnezeu L-a făcut pe El, care nu a cunoscut niciun păcat!” El nu a cunoscut niciun păcat! Dacă ar fi să mă întrebați pe mine, „Frate Paul, în viața lui Hristos, în viața de slujire a lui Hristos, care crezi că a fost cel mai extraordinar lucru ce a fost înfăptuit de persoana lui Isus din Nazaret? A fost învierea din morți, chemarea la viață a lui Lazăr și a altora, scoaterea demonilor sau calmarea mărilor, care a fost? Eu aș spune, „Iată, aceasta este! El nu a cunoscut păcat! El a fost născut fără întinarea păcatului. El a fost născut fără să fi avut acea natură coruptă, radical depravată care a fost a mea și a ta și a oricărui alt om de la Adam încoace. El a fost născut fără de păcat și El nu a comis niciun păcat.Nu numai că nu a comis niciun păcat, ci mai mult de atât – nu a cunoscut niciun păcat! El nu a experimentat păcatul – în sensul de participare voluntară. În sensul de a se prinde de păcat și păcatul de el – toate aceste lucruri pe care tu și eu le înțelegem foarte-foarte bine – El nu a cunoscut niciun păcat!” Ați putea spune, „Dar asta este uimitor! El a păstrat Legea în mod desăvârșit!” Însă nu, nu, nu… nu înțelegeți asta. Da, El a păstrat Legea în mod desăvârșit, însă reprezintă mult mai mult decât atât, mult mai profund decât acest lucru! Mult mai măreț decât aceasta! Să vă dau un exemplu. Un om m-a întrebat odată care este cel mai mare păcat pe care îl putem comite. Ei bine, nu m-am gândit niciodată la asta, mai înainte. Pentru că, în general, toate sunt păcate mari – Adam și Eva au mâncat doar un fruct și din cauza aceasta întreg Universul a fost condamnat! Astfel, cum putem spune că „un păcat este mai mare decât altul”? Însă pe măsură ce mă gândeam la acest lucru, cu o sclipire în priviri i-am răspuns, „Ei bine, cred că cel mai mare păcat ar fi să încalci cea mai mare poruncă, „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.” Presupun că a nu respecta această poruncă înseamnă cel mai mare păcat. Gândiți-vă la acest lucru. Nu a existat niciodată un moment, nu a existat niciodată o părticică dintr-un moment din viața voastră în care să-L fi iubit pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, mintea și puterea voastră! Nu a existat nicio milisecundă în viața voastră în care să-L fi iubit pe Dumnezeu așa cum ar trebui să fie iubit! Aș vrea să meditați asupra acestui lucru… Dacă un creștin legalist s-ar lăuda cu legalismul său un om ar crede că este mântuit prin faptele sale – este suficient în ceea ce am afirmat mai înainte pentru a le distruge teoria pe veci. Imaginați-vă, gândiți-vă la asta – nu a fost niciun moment în viața voastră în care să fi făcut ce ați făcut exclusiv și întru totul pentru gloria lui Dumnezeu! Nicio dată măcar și nu doar atât, ci nici măcar o milisecundă în acel caz. Niciodată!!! Cu toate acestea, Isus din Nazaret nu a avut niciun moment în viața Sa în care să nu-L fi iubit pe Dumnezeu așa cum trebuie să fie iubit! Nu a existat niciun moment în viața Sa în care să nu-L fi iubit pe Domnul Dumnezeul Său cu toată inima Sa, sufletul Său, mintea Sa și puterea Sa! Gândiți-vă la asta! Ceea ce tu și eu, toată omenirea la un loc, noi toți, nu putem face pentru chiar o milisecundă, El a făcut întreaga Sa viață, cu o continuitate absolută și perfectă. Asta este îndeajuns pentru mine încât să nutresc gânduri mărețe despre El. Dați-mi voie să vă ofer un exemplu – știți că în cartea Evrei 4:15 ne este spus că El a fost ispitit întocmai cum suntem noi, în toate felurile și totuși a rămas fără de păcat. O, încă o dată, nu spunem cu toții, „Am citit asta și am înțeles, acum să mergem mai departe.” Nu, nu înțelegeți pe deplin asta, pentru că altfel v-ați fi minunat într-una de asta. Ia să vedem – asta nu înseamnă că El a fost ispitit în felul în care sunt eu ispitit, însă El nu a căzut pradă ispitei, ci înseamnă mult mai mult decât atât și vreau să vă arăt asta, să vă ilustrez acest lucru, bine? Deci, iată-mă, sunt un om bătrân, cu picioare foarte slăbite. Acum puneți o bară olimpică pe spatele meu, iar lângă mine avem un ridicător de greutăți care tocmai a câștigat campionatul național și veți pune o bară olimpică și pe spatele lui – bara cântărește 20 kilograme. Acum veți lua două greutăți olimpice și le veți așeza pe bara mea, bine? Ele cântăresc 20 kilograme fiecare astfel încât avem în total 60 kilograme. Eu stau în picioare, sunt bine, sunt bătrân însă încă pot sta în picioare – acum puneți greutățile acelea pe el – și el stă bine în picioare. Iar acum veți lua alte două greutăți și veți ajunge la 100 kilograme și le veți așeza pe umerii mei și atâta vreme cât nu va trebui să mă aplec le voi putea ține în picioare. Puneți aceleași greutăți pe umerii lui – nicio problemă! Se ține bine. Iar acum veniți și mai puneți două astfel de greutăți pe umerii mei și veți ajunge la 140 kilogrameși încă stau în picioare pentru că nu sunt nevoit să îmi îndoi genunchii însă în clipa în care îmi voi îndoi genunchii, voi cădea grămadă. Încep să am dureri de spate și să transpir. Adăugați însă aceleași greutăți în spatele lui, iar el va sta neclintit. Acum însă veți adăuga încă două asemenea greutăți în spatele meu, câte una în fiecare parte, iar eu încep să tremur, mă înclin într-o parte și mă prăbușesc. Adăugați acum greutățile acelea în spatele lui încât să atingă 180 kilograme, iar el va sta neclintit. Mai adăugați încă două asemenea greutăți, iar el tot va sta neclintit! Mai puneți încă două greutăți și el tot va sta în picioare. Mai adăugați încă două greutăți și el tot în picioare va sta! Iar acum puneți toată lumea în spatele lui și el nu va tremura sau asuda! Aceasta simbolizează ispitirea lui Hristos în toate în care noi am fost ispitiți. Însă considerați acest lucru în mod exponențial și înmulțiți-l și El tot va sta în picioare! Acesta este un Hristos cu umeri atotcuprinzători, cu pieptul lat și puternic, fără de păcat, făcând întotdeauna voia Tatălui Său, în mod complet și perfect. Omul înțelept nu poate demonstra un moment în viața sa,nu poate arăta un singur lucru în istoria umanității despre care să spună „acesta a fost făcut pentru Dumnezeu în mod desăvârșit”. Sau uneori aud un tânăr citind o biografie a lui George Müller sau Hudson Taylor sau Charles Spurgeon și spune tot felul de lucruri despre acești oameni. Aud oameni de știință spunând aceleași lucruri despre oamenii pe care eu îi cunosc. Nu e adevărat. Spurgeon a fost și el un om, a păcătuit, iar Müller a fost doar un om – a avut îndoieli. Hudson Taylor a fost și el om, căci s-a temut. Hristos stă în picioare, singur – unicul nostru Frate, Fratele mai mare, e Singurul la care trebuie să privim! Am ascultat o predică de la Anthony din versetele, „În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele, și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau…” – această scenă măreață, chiar în anul în care regele Ozia a murit. Ozia! A fost unul dintre cei mai buni regi din Israel! Cu toate acestea, a murit lepros. Când vine vorba despre păcat, avem nevoie de mai mult decât regele Ozia! Samson! Acest uriaș care se duce la porțile cetății, le smulge cu tot cu zăvoare, le pune pe umeri și le duce pe munte, pentru a le arunca în prăpastie,însă curând el cade în păcat sub apăsarea vorbelor unei femei. Hristos însă apucă de porțile iadului, le aruncă în spatele Său, le urcă sus pe munte, le aruncă în prăpastie și apoi rămâne de nezdruncinat! De nezdruncinat. Fără de păcat! Vezi tu, înnoindu-ți mintea prin Cuvântul Domnului vei ajunge la un moment dat să trăiești minunându-te, „Cine este El?” Precum în Cântarea Cântărilor, „Cine este Acesta, traversând acest câmp, steagurile sale fluturând?” O, ce Dumnezeu măreț, ce Hristos, ce Salvator! Iar aceasta reprezintă singurul lucru ce te va proteja de toată fascinația lumii acesteia, a-L cunoaște tot mai mult pe Hristos! Nicidecum prin a face ca Biserica să arate tot mai mult asemenea lumii, pentru a-i putea ține piept, ci dăruindu-ți pe Hristos astfel încât lumea va fi uitată. Aceasta se întâmplă dacă ești născut din nou, dacă inima ta este schimbată într-adevăr, pentru că dacă nu te minunezi de Hristos, Hristos nu te fascinează. Dacă Hristos reprezintă pentru tine doar un număr, poate numărul unu printre alte numere, atunci ar trebui să te temi. Ar trebui să te temi.

 

    „El nu a cunoscut niciun păcat” și cu toate acestea se spune că „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Ai citit asta, ai spus asta și altora, acum însă se naște întrebarea: ce înseamnă aceasta? Doamne… Știți, unii dintre cei mai mari teologi care au interpretat Biblia de-a lungul istoriei au spus ceva de genul, „Eu nu vreau să mă bag! Nu vreau să ating acest subiect! Eu nu… nu știu ce înseamnă!” Asta este pentru că noi nu vrem să spunem prea puține lucruri și să fim superficiali sau să spunem prea multe și să blasfemiem. Dar totuși, ce înseamnă asta? Hristos, născut fără cusur, fără de păcat, Mielul imaculat al lui Dumnezeu și cu toate acestea, aflăm aici că „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi”. Ce este acest lucru? Vedeți, dacă doar citiți acest lucru fără să vă gândiți la ceea ce înseamnă, sau fără să îl comparați sau fără să „auziți” de fapt cuvintele. Îmi amintesc de o exemplificare deosebită a ceea ce am spus mai devreme este povestea lui C.S. Lewis „Călătorie pe mare cu Zori-de-zi”. Și când ei ajung la norul acesta de întuneric ce plutește deasupra apei găsesc acolo un om care este înnebunit de frică, înotând în apă. În timp ce vasul lor înaintează prin acest nor negru ca tăciunele ei aud vocea acestui om și îi luminează fața cu un felinar. El este palid de teamă, îngrozit și furios, atât de înspăimântat. Iar el țipă, „Fugiți, fugiți, fugiți, întoarceți corabia!” Ei însă sunt toți soldați neînfricați, navigatori plini de curaj și răspund, „Noi nu facem cale întoarsă pentru nimic! De ce ar trebui să fugim, de ce ar trebui să ne temem?” Iar omul acela răspunde, „Pentru că acesta este un loc unde toate visele voastre devin realitate!” Iar cei de pe corabie răspund, „Cu atât mai mult, de ce să ne întoarcem?” Iar omul spune, pur și simplu, „Nebunilor, ascultați-mă! ACESTA ESTE LOCUL UNDE TOATE VISELE VOASTRE DEVIN REALITATE!!!” Atunci omul din apă devine și mai îngrozit, iar ei îl scot repede din apă și caută apoi o cale de ieșire din acel întuneric. Deși nu fug de nimic altceva, ei totuși caută o cale de scăpare. Care este sensul aici? Înțelesul este că ei nu ascultau cu atenție ceea ce omul le spunea. Astfel că nu și-au dat seama că acest lucru este grav, este teribil, că această problemă trebuie înfruntată, ce poate însemna ea? Este precum îndatorirea nobilă a regilor, aceea de a privi atenți și a cerceta aceste lucruri. Noi suntem cu mult mai mult decât animalele, conduse de instinct – aceasta este chemarea noastră, să ne întrebăm „oare ce înseamnă aceasta?” El a fost făcut păcat – cum de L-a făcut Dumnezeu păcat? Ascultați Cuvântul. Ascultați-L! Iar mai departe spune, „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi” Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare că în vreun fel Hristos a devenit impur, sus pe cruce? A involuat oare natura Sa divină într-una păcătoasă? A devenit El însuși respingător, depravat, întunecat și plin de pete? Ce s-a întâmplat? Ce înseamnă toate acestea? A doua jumătate a versetului ne explică ce înseamnă aceasta – și spune, „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.  Aaa, aici era indiciul: în momentul în care păcătosul crede în Hristos, devine el o ființă pe de-a-ntregul neprihănită? Iar acum fiți atenți la ceea ce spun – fără îndoială că nu! Chiar dacă ai crezut în Hristos și ai fost reînnoit de către Duhul Sfânt, nu ești o ființă perfect desăvârșită pentru că încă mai păcătuiești! Atunci, totuși, ce înseamnă? Cuvântul „a justifica” înseamnă că în momentul în care păcătosul crede în Isus cu adevărat, Dumnezeu în mod legal, judecătoresc declară acea persoană ca fiind neprihănită, fiind drept în fața Lui. Înțelegeți ce spun, vedeți diferența? Din momentul în care crezi în Isus nu devii o ființă perfect neprihănită, care nu mai păcătuiește din nou! Din momentul în care crezi în Isus, Dumnezeu în mod judecătoresc sau legal te declară că fiind drept în ochii Lui. Aceasta este o poziție din punct de vedere legal în fața Tronului Lui Dumnezeu.

 

    Cei mai mulți dintre voi cunoașteți asta – însă acum voi introduce un cuvânt care nu este de obicei folosit însă ar trebui să fie, de  fiecare dată când se predică despre acest lucru – care este acest cuvânt? Din momentul în care o persoană crede în Isus, în mod legal, de pe Tronul Său, Dumnezeu consideră acea persoană ca fiind neprihănită înaintea Sa. Și tratează acea persoană ca fiind neprihănită. Dar cum oare face asta? Bineînțeles că ne vom referi la asta mai târziu, însă putem spune că se sprijină pe lucrarea lui Isus. Însă ceea ce îmi doresc să înțelegeți aici este ca atunci când un om este găsit ca fiind drept înseamnă că Dumnezeu declară acest păcătos – care va continua să păcătuiască – El îl declară în mod legal „drept” în fața Sa și îl tratează ca fiind curat în ochii Săi. Trebuie să înțelegeți asta. E ca și cum, dacă ar fi existat un păcat minuscul de care ar fi depins relația ta cu Dumnezeu,atunci aceasta ar fi fost fatal! Vezi, atât de mulți creștini vor crede în Dumnezeu și ștergerea păcatelor însă vor petrece o mare parte a vieții lor gândindu-se că în vreun fel bunăvoința lui Dumnezeu și poziția lor față de El sunt bazate pe performanțele lor. Însă aceasta nu este adevărat! Vă pot și explică de ce anume: pentru că dacă ar fi fost astfel, realizările voastre ar fi trebuit să fie perfecte! Pentru că un singur păcat este suficient nu numai să vă arunce în haos, ci chiar întregul Univers în iad! Astfel că, în momentul în care crezi, ești declarat legal, de către Dumnezeu, ca fiind drept în fața Lui și El te tratează ca fiind neprihănit în ochii Săi.

 

    Iar acum să ne întoarcem la Hristos – acolo pe cruce, păcatele noastre I-au fost atribuite, aruncate asupra lui Isus, iar El a fost în mod legal, de pe Tronul lui Dumnezeu, în mod legal declarat vinovat, iar Dumnezeu L-a tratat ca fiind vinovat! Înțelegeți? Înțelegeți asta?Aceasta este semnificația: Dumnezeu L-a tratat ca fiind vinovat. Datorită acestui fapt putem afirma aceasta: vreți să știți cât de mult urăște Dumnezeu păcatul? Vreți să știți cât de mult urăște Dumnezeu păcatul vostru, al fiecăruia? Când Fiul lui Dumnezeu a purtat păcatul vostru asupra lui pe cruce, Dumnezeu l-a ucis! Dumnezeu l-a zdrobit! Credeți cumva că Dumnezeu nu urăște păcatul? Nu trebuie să predic despre iad, spre a vă arăta faptul că Dumnezeu urăște păcatul, ci trebuie doar să vă predic despre Cruce. Vreți să știți cât de mult urăște El păcatul? Atunci când Fiul său a purtat păcatele voastre pe cruce, Dumnezeu Tatăl l-a zdrobit! Înțelegeți acest lucru? El urăște într-adevăr păcatul! De aceea credincioșii nu realizează că dacă aș avea un grăunte, o picătură din oceanul uriaș de păcate pe care le-am comis,dacă aș fi stropit cu o singură picătură acest lucru ar duce la condamnarea sufletului meu pentru iad! Astfel că singurul motiv datorită căruia am o relație corectă cu Dumnezeu și singurul motiv pentru care el mă consideră fiu al Său este pentru că Hristos a purtat toate păcatele mele, odată pentru totdeauna – păcatul trecut, prezent și viitor, toate laolaltă s-au șters, atunci când El a murit pe acea cruce.

 

    O să încheiem aici, deși nu am parcurs decât introducerea. O să continuăm săptămâna viitoare, însă este un lucru care vreau să-l spun. Deși a fost o vinovăție atribuită, asta însemnând că păcatele noastre I-au fost atribuite Lui, a fost o vinovăție reală! El a suferit cu adevărat povara păcatului, înaintea unui Dumnezeu sfânt. Vedeți, atât eu cât și voi avem o problemă legată de acest fapt – de aceea, în zilele noastre, în propovăduirea contemporană a Evangheliei, oricând se vorbește despre Cruce, ceea ce se discută în primul rând sunt coroana de spini, biciurile romane, cuiele. De ce? Pentru că în cultura noastră păcatul nu mai este privit ca fiind ceva grav. Dacă cineva ne-ar spune că suferința Crucii a fost faptul că Hristos ne-a purtat păcatele noastre, atunci noi gândim că, „Nu este adevărat, trebuie să fi fost coroana de spini! Trebuie să fi fost cuiele, toate acestea la un loc.” Însă nu! Vedeți, aș dori să vă imaginați pentru un moment, domnișoarele tinere să încerce să vadă aceasta în perspectivă, să spunem că ați fost crescute de tatăl vostru, ați fost ținute pe palme, ați fost păzite și inima voastră a fost păstrată curată, nu aveți cunoștință despre răul care se află în lumea dinafară, însă într-o zi decideți să mergeți în lume și să-L mărturisiți pe Hristos în fața unui grup de prostituate. Însă în timp ce sunteți acolo și le oferiți mărturia voastră, vine poliția, vă adună pe toate și vă urcă în mașină, împreună cu ele. Acele prostituate au trăit asta de un milion de ori astfel că stau liniștite în partea din spate a mașinii de patrulă a poliției și râd, spun bancuri iar când se află în vorbitor ele își sună avocații, ele stau așezate acolo și se bizuie pe faptul că au doar de așteptat și râd în hohote sau își vopsesc unghiile sau orice altceva, pentru că asta e floare la ureche pentru ele, este obișnuință, se întâmplă în fiecare zi în cazul lor. Însă voi stați undeva într-un colț al camerei și nici măcar nu sunteți în stare să respirați! Aceasta reprezintă o exemplificare disperată, însă nu știu cum să o fac mai bine,cum să folosesc o exemplificare pentru a reda ceea ce a suferit Hristos. Vedeți voi, El nu a cunoscut niciun păcat însă tu și eu sorbim din cupa fărădelegii ca și cum ar fi apă. Cum putem înțelege noi cum a fost, pentru cineva care nu a cunoscut niciun păcat să poarte păcatul nostru pe acea cruce? Ințelegeți?

 

    Ceea ce am spus până acum v-a încălzit inima, iar dacă ceea ce voi predica săptămâna viitoare vă va încălzi inima, atunci veți exclama, „Iubesc aceste lucruri, Îl iubesc pe El!” Vreau însă să știți că există foarte mulți așa-numiți evangheliști astăzi în America, care de fapt urăsc lucrurile pe care tocmai vi le-am spus. Și aceștia nu vor predica aceste lucruri în bisericile lor. Sau chiar le vor considera un lucru neînsemnat, „Să mergem însă acum mai departe către lucruri mai importante!” Vreau să înțelegeți că, deși la începuturi termenul „evanghelic” a fost un cuvânt potrivit și încă este unul frumos, singura problemă o reprezintă faptul că acum a devenit o noțiune fără sens. Astăzi poți fi numit „evanghelic” și cu toate acestea să crezi în aproape orice! Ceea ce vrem noi să devenim – nu în afară, de capul nostru, ci în litera Scripturii și nu doar afirmând cu îndrăzneală că respectăm litera Evangheliei și atât, pentru că acest lucru poate arăta multă mândrie, ci respectând Cuvântul Evangheliei și fiind în rând cu istoria creștinismului – cărările bătătorite, acei bărbați și acele femei care le-au netezit, Biserica din primul secol, reformatorii, puritanii, baptiștii, prezbiterienii timpurii, oameni care L-au cunoscut pe Dumnezeu, Wesley care ar fi găsit desfătare în acestea în ziua de azi. Nu, noi nu vrem să spunem prin aceasta, „Noi cunoaștem Evanghelia, toți ceilalți sunt pe calea pierzaniei!” Noi știm cât de nedrepți putem fi și acest lucru ne determină nu doar să studiem Biblia, ci să și comparăm tălmăcirea noastră cu acei bărbați și acele femei ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei și să ne întrebăm pe noi înșine: suntem oare noi în continuarea acelei descendențe extraordinare de oameni, care L-au iubit pe Dumnezeu? Care L-au iubit pe Hristos, are nu au avut nevoie de nimic altceva în biserica lor decât Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciune și închinare? Fără spectacol! Hristos reprezintă dorința noastră! Hristos este ceea ce vrem noi! Hristos! Îmi pun nădejdea că săptămâna viitoare vom reuși să trecem dincolo de această introducere a noastră și să ajungem la cazul concret al Crucii. Am sperat să putem parcurge tema crucii astăzi, iar apoi să discutăm despre renașterea spirituală săptămâna viitoare, iar mai apoi să continuăm cu predica „Cum recunoști faptul că ești creștin?”, însă se pare că vom mai insista asupra acestui lucru pentru o vreme. Dacă vă aflați astăzi aici, dacă vă aflați astăzi aici și nu-L cunoașteți pe Hristos. O, haideți vă rog acum! Inima voastră. Îl vreți voi pe Hristos??? Și vă jeliți voi atunci când nu-L vreți pe Hristos, așa cum ar trebui? Îl cunoașteți voi pe Hristos? Nu doar că repetați o rugăciune, nu doar că-L rugați pe Isus să vină în inimile voastre. V-ați căit voi pentru păcatele voastre, ați crezut voi în Scriptură? Iar dovada acestui lucru este că vă căiți încă și în ziua de astăzi și credeți încă și în ziua de azi și creșteți, nu numai în învățătura Să dar și sub binecuvântările Sale și nu numai în învățătura și binecuvântări, ci și în mijlocul pedepselor. Voi îi aparțineți Lui acum! Iar el veghează grijuliu și iubitor asupra inimii voastre. Îl cunoașteți voi pe El? Dacă nu-L cunoașteți, atunci vă rog veniți și stați de vorbă cu mine, stați de vorbă cu cineva mai în vârstă, cu unul dintre învățători sau unul dintre diaconii de aici. Însă orice om din biserica noastră vă poate ajuta în pătrunderea Scripturiiși să vă arate ce înseamnă să vă întoarceți la Dumnezeu. Nu plecați astăzi de aici fără să fiți convertiți, fără să-L cunoașteți pe Hristos! Conștientizați religiozitatea, aspectul „călduț” al culturii noastre și cât de lumească a devenit ea! Ce anume vă atrage către biserică? Este Hristos? Este Hristos? Este Hristos? Sau sunt prietenii și socializarea, îndeletnicirile morale, pentru o conștiință domolită? Ce anume? Să fie Hristos! Să fie Hristos! Haideți să ne rugăm acum.

 

https://www.resursecrestine.ro/predici/148685/crucea-lui-hristos-partea-1

 

////////////////////////////////////////////

Crucea

Vasile Leonaș

 

(Inițial publicat in Revista Ecouri Creștine

 

Crucea este singura ofertă a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Biblia ne spune că Dumnezeu a vorbit în vechime părinților noștri în multe rânduri și în multe feluri, dar, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul… (Evrei 1:2). Care este mesajul Fiului? Este mesajul răscumpărării. Plata răscumpărării care este opera exclusivă a lui Dumnzeu a fost achitată pe deplin la cruce, la Golgota. Prin urmare, acum, oricine are acces la crucea Domnului Isus, așa după cum semnul atât de cunoscut al Crucii Roșii indică faptul că fiecare poate beneficia de ajutorul organizației internaționale care poartă acest simbol.

 

Crucea a fost așadar planul lui Dumnezeu (2 Corinteni 5:19). De aceea, Satan, care se poate preface chiar într-un înger de lumină, a fost mereu interesat să falsifice adevărata semnificație a Crucii lui Hristos. Nicăieri în Scriptură nu ni se spune să facem semnul crucii și nici să purtăm o cruciuliță de metal sau de lemn și totuși, așa fac cei mai mulți. Duhul Sfânt, care a insuflat Scripturile ne vrea cu gelozie pentru El. El ne îndeamnă să ne împotrivim Diavolului și să ne supunem lui Dumnezeu (Iacov 4:5-10). Domnul Isus se întreba retoric în Luca 18:8: Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ? Vedeți, El nu este interesat de forme, nici de tradiții de obârșie omenească, întrucât formalismul nu-ți dă nimic, nici acum, nici în viitor. El este interesat să găsească credință la mine și la tine.

 

Domnul Isus spune: Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să Mă urmeze (Matei 16:24). Dar la ce s-a referit Domnul Isus aici? Ce este crucea? Poate este suferință, durere, dispreț, lemn purtat câteva ore și apoi răstignire, cunună de spini… Însă e chiar mai mult decât toate acestea, este voia lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus de mai multe ori, nu numai în grădina Ghețimani: nu voia Mea, ci a Ta (Evrei 10:7-10). El tot timpul S-a supus Tatălui (Ioan 3:4; 5:30; 8:29).

 

Scriptura ne spune și nouă să ne luăm crucea ( Matei 10:38). Fraza aceasta se repetă de multe ori tocmai să-i arate importanța. În Luca 9:23 sunt cinci pași pe care trebuie să-i facă un ucenic care dorește să-L urmeze pe Isus:

 

În primul rând, să îți dai seama că este vorba chiar despre tine. Domnul Isus îi invită pe toți, fără deosebire sau favoritism. Ești invitat să vii la El, de bună-voie, afară din tabără și să suferi ocara.

Apoi, să vii în mod voluntar după Isus și nu după o altă persoană sau la o anumită religie sau grupare religioasă.

Să te lepezi de tine (de voia ta), pentru că e imposibil să slujești la doi stăpâni în același timp. Suntem chemați să renunțăm la toate, inclusiv la viață (Luca 14: 26, 33), pentru că cine poate păstra viața mai bine ca El, dătătorul vieții?!

Să-ți iei crucea în fiecare zi, la fel ca Domnul Isus, care a făcut voia Tatălui tot timpul, nu numai în săptămâna patimilor.

Să-l urmezi. Dacă mai întâi spuneam că venirea la El este voluntară, acum este vorba despre o urmare care își asumă toate riscurile ce vor apărea. A-L urma pe Domnul Isus înseamnă să rămâi în voia Lui până la capăt. Suntem invitați să rămânem cu Domnul Isus în toate încercările, nu ocazional. De fapt, fără El este imposibil să trecem prin greutățile vieții (Luca 22:28, 1 Petru 2:21). Să ne întărim în Harul lui Isus Hristos și ca un soldat pe front, să fim luptători până la capăt, chiar cu prețul vieții (2 Timotei 2:1-4). Și El este cu noi până la sfârșit.

Dacă până acum am văzut ce trebuie să facem noi atunci când ne luăm crucea, acum, haideți să ne oprim asupra câtorva lucruri pe care le-a făcut Dumnezeu prin Crucea Domnului Isus. Toate acestea sunt pentru noi niște mari bogății și reflectă harul și dragostea Lui:

 

Biruință asupra răului: Diavolul a fost biruit (Ioan 12:31), domniile, stăpânirile au fost înfrânte și făcute de rușine (Coloseni 2:15, Efeseni 6:12).

Prin sângele crucii avem împăcarea cu Dumnezeu și unii cu alții (Efeseni 2:13-22). Dacă ni se întâmplă să avem dificultăți în probleme de relații, în care este nevoie de iertare și acceptare, atunci trebuie să revenim la însemnătatea Crucii, pentru că ea ne învață iertarea deplină, renunțarea, acordarea harului. Dacă noi nu primim aceste lucruri prin Cruce, nu le putem oferi mai departe, la rândul nostru.

Avem izbăvire de păcat, în prezent și speranță pentru viitor (Romani 6:6-8). Astfel, am trecut din moarte la viață și nu va trebui să mai mergem la judecată. Judecata a avut loc la Cruce, vina a fost plătită.

Și nu în ultimul rând, avem o sursă de bucurie, laudă și putere în slujire (Galateni 6:14; 1 Corinteni 1:17, 18). Acest dar ne este oferit, în mod paradoxal, tot prin Cruce și ne amintește în slujirea celor din jur adevărul că: atunci când sunt slab, de fapt, sunt tare. Cineva care nu a trecut pe la Cruce nu poate înțelege bucuria care vine din purtarea crucii.

…propovăduirea Crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii este puterea lui Dumnezeu. (1Corinteni 1:18)

 

http://bisericaprovidenta.ro/articole/2020-04-09-crucea/

 

//////////////////////////

 

Moartea lui Isus ca jertfă

 

Cum pot fi înțelese în mod corespunzător diferitele imagini și expresii biblice cu care autorii descriu mântuirea noastră prin Isus? Ce înseamnă că Isus S‑a dat pe Sine ca răscumpărare pentru noi? Care este importanța sângelui lui Isus? Care este mesajul pe care aceste imagini îl transmit în ceea ce privește viața creștină și relația noastră cu Dumnezeu?

 

Cuprins:

1 Moartea lui Isus: Răscumpărarea noastră

2. Isus: Mielul de Paște

3 Isus: Jertfă, Preot și ”Scaun al îndurării”

3.1 Isus: Jertfă

3.2 Isus: Preot

3.3 Isus: ”Scaun al îndurării”

3.4 Sângele lui Isus

3.5 O jertfă umană?

3.6 În ce sens a fost necesară moartea lui Isus?

4 Isus: Biruitorul

1 Moartea lui Isus: Răscumpărarea noastră

În timp ce Isus era în drum spre Ierusalim, doi dintre ucenicii săi s‑au apropiat de El cu cererea de a ocupa o slujbă nobilă în Împărăția lui Dumnezeu. Drept răspuns, Isus a arătat scopul misiunii Sale:

 

Căci Fiul omului n‑a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi! (Marcu 10:45)

 

În timp ce Isus sărbătorea ultimul Paște împreună cu ucenicii Săi, în seara dinaintea morții Sale, probabil nu la mult timp după ce rostise aceste cuvinte, El a instaurat Cina Domnului și a lăsat‑o drept legământ cu toți cei care Îl vor urma. Cuvintele pe care le‑a spus Isus cu privire la pâine și vin arată cum a interpretat Isus moartea Sa:

 

Apoi a luat pâine; şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt‑o şi le‑a dat‑o, zicând: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea. „Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul şi li l‑a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu care se varsă pentru voi.“ (Luca 22:19–20)

 

Isus a fost pe deplin conștient de faptul că moartea Sa nu a fost doar un accident sau o tragedie neașteptată. De asemenea, era conștient că nu era pur și simplu victima unei nedreptăți judiciare. El însuși și‑a dat trupul și sângele pentru noi.

 

El a fost trimis de Dumnezeu să-și dea viața pentru noi:

 

Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s‑o iau. Nimeni nu Mi‑o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s‑o dau şi am putere s‑o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit‑o de la Tatăl Meu. (Ioan 10:17–18)

 

Faptul că și‑a dat viața nu înseamnă că și‑a căutat propria moarte. El a venit să lumineze pe toți oamenii (Ioan 1:9). A venit cu bucurie să vindece pe cei cu inima zdrobită, să‑i elibereze pe captivi și să vestească anul de îndurare al Domnului (Luca 4:18–19). Dar ai Săi nu L‑au primit (Ioan 1:11). Au răspuns cu ură și dispreț bunătății lui Dumnezeu care s‑a manifestat prin Fiul Său, dar El nu s‑a opus răutății oamenilor (Isaia 50:6, 53:7). Fiind în totalitate înrădăcinat în dragostea Tatălui, Isus s‑a supus de bună voie răutății dușmanilor Săi, întorcând răul în bine și aducând eliberare (Geneza 50:20). Isus, în ascultare față de voia Tatălui, a acceptat și a băut acest pahar, care, prin mila lui Dumnezeu, a devenit paharul noului legământ (Luca 22:20). Astfel și‑a exprimat devotamentul față de Tatăl și dragostea Sa pentru oameni. Isus, a cărui viață a fost de la început dragoste și devotament, S‑a dăruit chiar până la moarte.

 

Scopul Lui a fost libertatea noastră:

 

„Adevărat, adevărat vă spun“, le‑a răspuns Isus, „că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului… Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi. “ (Ioan 8:34,36)

 

Isus a văzut moartea Lui ca o îndeplinire a acestui scop. De aceea a numit moartea Sa „răscumpărare pentru mulți”. În antichitate, când cineva dorea să elibereze un rob, el trebuia să plătească un preț de răscumpărare. Isus a murit pentru libertatea noastră. De aceea, moartea Sa este o răscumpărare pentru noi. Încercarea de a determina cui i s‑a plătit răscumpărarea – lui Dumnezeu sau lui Satan – înseamnă a interpreta literal metafora pe care Isus a folosit‑o și a înțelege greșit afirmația lui Isus. Când Dumnezeu „a răscumpărat”1 pe poporul Său, Israel, din robia egipteană, nu s‑a pus întrebarea pentru cine a fost plătit prețul.

 

În Psalmul 49:15 psalmistul se roagă astfel:

 

Dar Dumnezeu va răscumpăra sufletul meu din mâna Locuinţei morţilor, pentru că mă va primi. (Versiunea GBV 2001)

 

Plin de încredere, psalmistul așteaptă cu nerăbdare să fie eliberat de la moarte și să aibă parte de înviere și de părtășia veșnică cu Dumnezeu. Cu toate acestea, nu a întrebat cu ce preț îl va răscumpăra Dumnezeu de puterea morții. El însuși probabil ar fi fost uimit de o astfel de întrebare.

 

Cui ar fi trebuit să plătească Isus această răscumpărare? Lui Satan?2 Aceasta ar presupune, pe de o parte, că Satan este stăpânitorul de drept al umanității căzute și, pe de altă parte, că Dumnezeu este un „partener de afaceri” egal. Pentru prima idee nu există nicio bază biblică. Iar al doilea gând, că Satan ar fi partenerul egal al lui Dumnezeu, este o blasfemie.

 

A avut Dumnezeu nevoie ca Isus să‑i plătească un preț de răscumpărare? Trebuia ca Isus să răscumpere omenirea de sub jugul mâniei lui Dumnezeu? Aceasta ar fi o blasfemie și mai mare decât cea anterioară! Dumnezeu, care este dragoste în sine, cum ar putea ține oamenii în robie?

 

Dar dreptatea lui Dumnezeu nu cere o pedeapsă dreaptă pentru păcate? Nu a purtat Isus, prin moartea Sa, pedeapsa cuvenită pentru toate păcatele, satisfacând dreptatea lui Dumnezeu?

 

Conceptul unui Dumnezeu care nu poate să-și învingă „personalitatea divizată”, de milă iubitoare și indignare mânioasă, decât prin sacrificarea propriului Său Fiu este un produs al fanteziei (in)umane care nu are nicio legătură cu Dumnezeul pe care ni L‑a revelat Isus.

 

La urmă, a trimis la ei pe fiul Său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!“ Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iată moştenitorul; veniţi să‑l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.“ Şi au pus mâna pe el, l‑au scos afară din vie şi l‑au omorât. (Matei 21:37–39)

 

Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să ne împace pe noi cu El – deoarece prin păcatele noastre am devenit dușmanii Lui – și  nu pentru a‑și rezolva propriul conflict interior între mânia Sa dreaptă și iubirea milostivă! Dumnezeu este dragoste deplină, iar dreptatea Lui nu este altceva decât iubirea dăruitoare de sine pe care ne‑a făcut‑o cunoscută prin devotamentul lui Isus.

 

De aceea, tocmai în suferință și moarte, Dumnezeu a fost cel mai aproape de Isus:

 

Cel ce M‑a trimis este cu Mine; Tatăl nu M‑a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce‑I este plăcut. (Ioan 8:29)

 

Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine. (Ioan 16:32)

 

…că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne‑a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. (2 Corinteni 5:19)

 

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. (Coloseni 1:19–20)

 

Ce înseamnă atunci cuvintele lui Isus din Matei 27:46?

 

Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?“, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M‑ai părăsit?“

 

Trebuie să înțelegem aceste prime cuvinte ale Psalmului 22 pe care Isus le‑a citat în contextul întregului psalm. În mijlocul unei situații extrem de disperate, în care s‑ar părea că Dumnezeu l‑a părăsit pe cel neprihănit, credinciosul prigonit se întoarce cu încredere deplină spre Dumnezeu, care îl eliberează. Psalmul se încheie cu mulțumire și laudă:

 

Căci El nici nu dispreţuieşte, nici nu urăşte necazurile celui nenorocit şi nu-Şi ascunde faţa de el, ci îl ascultă când strigă către El. (Psalmul 22:24)

 

Psalmul 22 nu vorbește despre un om neprihănit despărțit de Dumnezeu (fie prin păcatele lui sau ale altora), ci despre credinciosul prigonit de oamenii răi. Tocmai în necaz și în suferință, când prezența lui Dumnezeu pare să lipsească, Dumnezeu este foarte aproape de ai Săi.

 

2. Isus: Mielul de Paște……………………

 

 

Cont. aici………………….https://www.crestini.info/moartea-lui-isus-ca-jertfa/

 

///////////////////////////

 

Cum să înțelegem Romani 7

 

Căci binele pe care vreau să‑l fac, nu‑l fac, ci răul pe care nu vreau să‑l fac, iată ce fac! (Romani 7:19)

 

Scopul acestui articol

 

O părere larg răspândită este faptul că, în capitolul al șaptelea din epistola către Romani, Pavel vorbește fie despre el însuși, fie despre viața unui creștin, în general. Dacă acestă afirmație ar fi adevărată, Pavel ar spune că un creștin este vândut păcatului și nu este capabil să facă binele. În următorul studiu, am dori să arătăm că se poate ajunge la această concluzie doar dacă ignorăm afirmațiile lui Pavel despre el însuși, contextul epistolei către Romani și mesajul fundamental al Noului Testament.

 

Cuprins:

1 Ce spune Noul Testament despre viața de creștin?

2 Cum și‑a descris Pavel viața?

3 Dacă Pavel nu vorbește despre el însuși și nici despre viața unui creștin, atunci la ce se referă în aceste versete?

4 Concluzii de final

1 Ce spune Noul Testament despre viața de creștin?

Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. (Romani 6:14)

 

Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă… (Romani 6:17a)

 

Când o persoană devine creștină, își schimbă întreaga atitudine, modul de gândire, voința și faptele.

 

Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:1–2)

 

Biblia vorbește despre o făptură nouă — oricine decide să‑L urmeze pe Hristos, devine o persoană nouă.

 

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s‑au dus: iată că toate lucrurile s‑au făcut noi. (2 Corinteni 5:17)

 

Un creștin nu își mai găsește plăcerea în lucrurile lumești și păcătoase, ci este în schimb condus de dorința de a‑L onora pe Dumnezeu cu întreaga sa viață și de a fi ascultător din inimă. Atâta timp cât am trăit după standardele lumești, am fost robi ai păcatului, dar Isus ne‑a eliberat de sub puterea păcatului și prin aceasta ne‑a făcut capabili să înfăptuim voia lui Dumnezeu.

 

Şi, prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v‑aţi făcut robi ai neprihănirii. (Romani 6:18)

 

Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti [Lit. cărnii]*1, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:12–14)

 

Pasajele menționate mai sus arată clar că lupta disperată descrisă în Romani 7 nu se poate referi la viața unui creștin. Următoarele citate biblice au scopul de a întări acest lucru:

 

Starea persoanei descrise în Romani 7   Ce spune Biblia despre viața unui creștin

Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc [de carne]*, vândut rob păcatului. (Romani 7:14)    Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. (Romani 6:14);

Romani 6:1,2,6,7,22; Galateni 5:24

Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească [în carnea mea]*, pentru că, ce‑i drept, am voinţa să fac binele, dar n‑am puterea să‑l fac. (Romani 7:18)  Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea. (Filipeni 2:12–13);

Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le‑a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:10);

 

… aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S‑a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune. (Tit 2:13–14);

 

1 Ioan 2:6; 1 Corinteni 9:25–27; Efeseni 3:20–21a; Coloseni 1:10

 

…dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele. (Romani 7:23)    Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti [Lit. cărnii]*, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m‑a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. (Romani 8:1–2)

1 Ioan 3:6–9; Ioan 8:31–36

 

Acest lucru devine și mai clar dacă privim Romani 7 într-un context mai larg, împreună cu capitolele 6 și 8.

 

2 Cum și‑a descris Pavel viața?

Romani 7 spune:

 

… am voinţa să fac binele, dar n‑am puterea să‑l fac. Căci binele pe care vreau să‑l fac, nu‑l fac, ci răul pe care nu vreau să‑l fac, iată ce fac! (Romani 7:18b–19)

 

Dacă Pavel ar fi scris aici despre el însuși (ca și creștin), acest lucru ar implica faptul că a fost incapabil să facă binele. Dar afirmațiile lui Pavel despre el însuși, pe care le găsim în alte pasaje biblice, ne arată cu totul altceva. Fără să vrem să spunem că Pavel a fost fără păcat, știm că a avut biruință asupra păcatului și a trăit o viață sfântă.

 

El mărturisește acest lucru în 1 Tesaloniceni:

 

Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare SFÂNTĂ, DREAPTĂ şi FĂRĂ PRIHANĂ faţă de voi care credeţi. (1 Tesaloniceni 2:10)

 

În alt pasaj el scrie:

 

Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească. Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine şi CE AȚI VĂZUT ÎN MINE, FACEȚI. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. (Filipeni 4:8–9)

 

Pavel îi încurajează pe creștini să pună în practică toate aceste virtuți pe care le-au văzut în viața lui proprie. Dacă urmează exemplul lui, Dumnezeul păcii va fi cu ei. El a mai spus:

 

Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos. (1 Corinteni 11:1)

 

Romani 7:9, de asemenea, arată că nu vorbește despre experiența sa personală când scrie: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam”. Pavel s‑a născut evreu și fusese instruit în Lege încă din copilărie. El nu ar putea spune că a existat un timp în viața lui când a trăit fără Lege.

 

În epistola către Filipeni, el își descrie originea:

 

… eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte Legea, fariseu… (Filipeni 3:5)

 

3 Dacă Pavel nu vorbește despre el însuși și nici despre viața unui creștin, atunci la ce se referă în aceste versete?

În acest capitol Pavel vrea să le arate credincioșilor cum trebuie evaluată Legea din perspectiva unui creștin care a experimentat mântuirea adusă de Isus. Scopul lui este să ilustreze în mod clar marea diferență dintre viața trăită sub Lege (ca evreu) și viața trăită sub har (viața de creștin).

 

În versetele 1–6 Pavel arată că evreii care au devenit creștini nu mai sunt îndatorați codului scris al Legii, pentru că ei slujesc lui Dumnezeu într-un duh nou. Discursul este continuat în capitolul 8, unde aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru eliberarea de păcat pe care ne‑a oferit‑o Isus (8:1–2). În versetul 5, Pavel le amintește creștinilor evrei de experiența pe care au avut‑o atunci când trăiau sub Lege: „Căci, când trăiam sub firea noastră pământească [în carne]*, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte”. Aceasta aparține trecutului, așa cum scrie în versetul 6: „Dar ACUM, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta care ne ţinea robi…”

 

În versetele 7-13 Pavel confirmă faptul că Legea a fost dată de Dumnezeu. Legea arată clar ce este păcatul, dar nu este cauza păcatului. Scopul Legii a fost să scoată la lumină caracterul păcatului. De îndată ce a venit porunca, a devenit clar că păcatul este vrăjmăşie față de Legea lui Dumnezeu.

 

În versetele 14-25 Pavel susține că, deși Legea arată omului ce trebuie să facă, ea nu poate să elibereze pe nimeni de sub robia păcatului. Ceea ce scrie în versetul 19 „Căci binele pe care vreau să‑l fac, nu‑l fac, ci răul pe care nu vreau să‑l fac, iată ce fac!” nu se poate referi la perioada Vechiului Testament în mod absolut, deoarece chiar și în acele timpuri credincioșii au experimentat ajutorul lui Dumnezeu în lupta lor împotriva păcatului. Cunoaștem și exemple precum Avraam și Iov, care au trăit prin credință şi au fost considerați neprihaniți înaintea lui Dumnezeu. Ei L‑au cunoscut pe Dumnezeu ca Mântuitor al lor (Iov 1:8 „…Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.” și Iov 19:25 „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu…”).

 

Avraam este un exemplu de credință pentru creștinii Noului Testament (Romani 4:3 „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s‑a socotit ca neprihănire”; Galateni 3:6–9, de exemplu versetul 9 „Aşa că cei ce se bizuie pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios”).

 

Mai mult, Psalmul 19 și Psalmul 119, de exemplu, adeveresc faptul că, încă pe vremea Vechiului Testament, oamenii au avut șansa de a experimenta apropierea și harul lui Dumnezeu:

 

Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu! (Psalmul 19:14)

 

Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nicio nenorocire. (Psalmul 119:165)

 

Nici măcar neamurile, care au căutat să trăiască conform conștiinței lor, nu erau incapabile să facă binele. În aceeași epistolă către Romani, capitolul 2, versetele 10, 14, 15a, Pavel scrie: „Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec.… Când Neamurile, măcar că n‑au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n‑au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor.…“

 

Pavel însuși a trăit conform conștiinței sale înainte de a se pocăi. El afirmă acest lucru în Faptele apostolilor 23:1b („am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta”) și în 2 Timotei 1:3a („Mulţumesc lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc cu un cuget curat, din moşi strămoşi“). Din aceste pasaje reiese clar că Pavel nu a intenționat să-și descrie propria viață în Romani 7 și că acest pasaj nu reflectă nici viața sa religioasă dinaintea întâlnirii cu Isus.

 

Cineva ar putea obiecta spunând că Pavel folosește persoana întâi singular și de aceea se referă la el însuși. De ce a ales el să se exprime în acest fel?

 

Pavel folosește o metodă stilistică care poate părea neobișnuită pentru unii: el vorbește ca și cum și-ar relata povestea vieții sale. Mesajul pe care vrea să‑l transmită devine astfel mult mai viu și mai ilustrativ decât dacă ar fi folosit formulări abstracte. El descrie experiența oamenilor care au trăit:

 

• înaintea lui Moise, fără Lege (versetul 9),
• după Moise, sub Lege (versetele 9b-24, 25b) și
• după Isus, fără Lege, fiind conduși de Duhul Sfânt (capitolul 7:25a și capitolul 8).

 

Pavel folosește această metodă stilistică pentru a scoate în evidență că și cei care au trăit sub Lege au avut mare nevoie de mântuire. Scopul lui nu a fost acela de a scrie despre o persoană anume, ci mai degrabă de a evalua, prin ochii unui creștin, cum a fost viața sub Lege, exprimându-și astfel recunoștința pentru darul mântuirii.

 

Îndreptându-se spre versetul 24, el folosește afirmații extreme pentru a scoate în evidență problema: „Căci binele pe care vreau să‑l fac, nu‑l fac, ci răul pe care nu vreau să‑l fac, iată ce fac” sau, „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine”. După cum am explicat mai sus, comparând aceste afirmații cu alte pasaje din aceeași scrisoare, este clar că intenția lui Pavel nu a fost să transmită învățătura conform căreia omul este incapabil să facă binele. Dimpotrivă, aceste afirmații exprimă atitudinea unei persoane care, văzându-și păcatele și vinovăția față de Dumnezeu, caută cu smerenie și disperare soluția: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi …?”.

 

Versetul 25a („Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!”) oferă o întrezărire asupra răspunsului: mântuirea prin Isus. În versetul 25b el rezumă totul din nou pentru a pregăti trecerea spre victoria triumfală a lui Isus (descrisă începând cu capitolul 8:1) care ne‑a eliberat de păcat și moarte.

 

4 Concluzii de final

În ciuda cuvintelor clare ale Noului Testament despre viața sfântă trăită de creștini, din nou și din nou întâlnim oameni care vor să interpreteze Romani 7 ca referindu-se la lupta interioară a unui creștin. Ei fac acest lucru fără să-și dea seama că, de fapt, se identifică cu o persoană nerăscumpărată care nu experimentează puterea lui Dumnezeu.

 

Atitudinea descrisă în acest capitol este cea a unei persoane care vrea să facă binele, dar vede că nu este în stare. Această persoană nu își justifică păcatele, ci suferă sub povara incapacității de a face binele. Deși este trist, pasajul din Romani 7 este folosit deseori cu entuziasm de către oamenii din lumea religioasă pentru a‑și justifica propriile păcate, spunând: „Și în cazul lui Pavel a fost la fel …”

 

A referi acest pasaj la creștini înseamnă a anula complet mântuirea pe care ne‑a adus‑o Isus. Cum putem vorbi de mântuire în cazul unei persoane care nu poate să facă binele și care este încă chinuită în mizeria și robia păcatului?

 

Noul Testament spune foarte clar:

 

Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti [Lit. cărnii]*. (Galateni 5:16)

 

Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.“ Ei I‑au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n‑am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: „Veţi fi slobozi!“? „Adevărat, adevărat vă spun“, le‑a răspuns Isus, „că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururi în casă; fiul, însă, rămâne pururi. Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi. (Ioan 8:31–36)

 

https://www.crestini.info/cum-sa-intelegem-romani-7/

 

/////////////////////////