Formalismul – ruda săracă și stearpă a creștinismului

BY BARZILAIENDAN  

Cu dorința de a o prelua în arhivele voastre și de a o citi când veți avea timp, vă retransmit acest material care mi-a fost dăruit acum câțiva ani de zile.

Formalismul

De J. C. Ryle

“Având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”(2 Timotei 3:5)

“Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. “(Romani 2:28 ,29)

Textul din titlul acestei predici merita o serioasa atentie in orice timp, dar mai ales in aceasta epoca a Bisericii si a lumii. De cind Domnul Isus Hristos a lasat pamintul inaltindu-se la cer niciodata nu a mai existat atit de mult formalism si o asa falsa profesare a credintei cum exista in zilele de astazi. Acum, mai mult ca niciodata, trebuie sa ne auto-examinam, sa ne cercetam propria religie, ca sa stim de ce natura este aceasta. Sa incercam sa descoperim daca crestinismul nostru este un lucru de forma sau un lucru drag inimii.

Pentru a aborda subiectul, nu cunosc o cale mai buna decit aceea de a ne indrepta atentia asupra unor pasaje clare din Cuvintul lui Dumnezeu. Sa ascultam ce spune sfantul apostol Pavel despre acest subiect.

In epistola sa catre Romani el stabileste urmatoarele mari principii : “Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. “(Romani 2:28 ,29). Din acest pasaje, trei lucruri mi se par importante. Sa vedem care sunt acestea.

1. Mai intai, invatam ca religia formalista nu este adevarata religie si ca un crestin formal nu este un adevarat crestin in ochii lui Dumnezeu

2. In al doielea rind, invatam ca inima este locul adevaratei religii si ca, adevaratul crestin este cel ce este crestin in inima

3. Apoi, invatam ca adevarat religie nu trebuie sa se astepte niciodata sa fie populara. Ea nu va avea “ lauda de la oameni, ci de la Dumnezeu”

Sa examinam pe indelete aceste mari principii. Au trecut citeva sute de ani de cind un puternic predicator puritan a zis: “ Formalismul, formalismul, formalismul este marele pacat al acestui timp sub care intreaga tara geme. Exista mai multa lumina ca nicicind, dar mai putina viata; mai multa afisare a credintei, dar mai putina sfintenie” (Thomas Hall, despre 2 Timotei 3:5 in anul 1658). Ce ar fi spus acest om deosebit daca ar fi trait astazi?

1. Mai intai, invatam ca “ religia formala nu este o adevarata religie, iar crestinul formal nu este

crestin in ochii lui Dumnezeu”
Ce se intelege prin religie formala? Acesta este un lucru care trebuie clarificat. Sunt o multime de oameni care nu stiu nimic despre acest fel de religie. Fara o clara intelegere a acestui lucru intrega aceasta predica va fi fara nici un folos. Deci primul meu pas va fi acela de a “ picta”, de a descrie si de a defini.
Cind un om este crestin numai cu numele, si nu in realitate – numai in lucrurile exterioare dar nu si in simtamintele lui interioare – cu gura numai, dar nu si in practica- pe scurt, cind crestinismul sau este numai o problema de forma, de moda sau de datina fara nici o influenta asupra inimii sau a vietii sale – intr-un asemenea caz intilnim un om care are ceea ce eu numesc “ religie formala”. El are intr-adevar “forma” sau infatisarea unei religii, dar el nu poseda substanta sau puterea ei.

Priveste la multimile de oamenii a caror intreaga religie pare sa constea in pazirea ritualurilor si ceremoniilor religioase. Ei frecventeaza in mod regulat slujbele bisericii. Merg regulat la Impartasanie. Dar nimic mai mult. Ei nu stiu nimic desprea adevaratul crestinism al inimii. Nu sunt familiarizati cu Scripturile si nu-si gasesc nici o placere in citirea lor. Viata lor nu este deosebita de caile lumii. In relatiile de prietenie sau familiale , ei nu fac deosebire intre ce este si ce nu este evlavios. Le pasa prea putin sau chiar deloc de invataturile Evangheliei. Sunt complet indiferenti la ceea ce ei aud predicindu-se. Poti sa fii cu ei saptamini intregi si din ceea ce ii auzi vorbind poti sa presupui ca sunt atei. Ce se poate spune despre acesti oameni? In mod sigur ei zic ca sunt crestini; insa crestinismul lor n-are nici inima si nici viata. Un singur lucru se poate spune despre ei – sunt crestini formali. Religia lor este numai o FORMA.

Priveste de asemenea , la sutele de oameni a caror religie pare sa constea dintr-o multime de vorbe si declaratii. Cu mintea ei cunosc teoria Evangheliei si declara ca gasesc o placere in doctrina ei. Pot spune o multime de lucruri despre soliditatea si corectitudinea parerilor lor, dar si despre “ignoranta” celor care nu sunt de acord cu ei. Dar atit si nimic mai mult. Cind le examinezi viata lor launtrica vei observa ca ei nu stiu nimic despre evlavia practica. Ei nu traiesc in adevar , nici in dragoste sau umilinta sau onestitate, nici in bunatate sau darnicie. Ce putem spune despre astfel de oameni? Ei pretind ca sunt crestini, dar nu exista nici substanta nici roade in crestinismul lor. Un singur lucru se poate spune – Ei sunt crestini formali. Religia lor este doar o FORMA goala.

Asa este religia impotriva careia vreau sa ridic un avertisment in aceasta predica. . Aici este stinca din cauza careia naufragiaza sufletul a multimi de oameni din fiecare parte a lumii. Unul dintre cele mai rele lucruri care s-au zis a fost acesta: “ Nu-ti face probleme despre religia ta, ci numai de infatisarea ei”

Astfel de notiuni sunt pamintesti. Sau mai degraba sunt de sub pamint: miros a groapa. Fii atent cu ele si pazeste-te. Daca Scriptura vorbeste clar despre ceva, atunci acesta este tocmai pacatul si inutilitatea FORMALISMULUI.

Asculta la ceea ce apostolul Pavel spune romanilor : “Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne” Romani 2:28. Acestea sunt intr-adevar cuvinte dure! Un om putea fi un fiu al lui Avraam din punct de vedere fizic – un membru al unuia dintre cele 12 triburi- circumcis in a 8 zi- pazitor al tuturor sarbatorilor – un inchinator regulat la templu – dar totusi sa nu fie un evreu in ochii lui Dumnezeu. In acelasi fel, un om poate fi crestin printr-o manifestare exterioara- un membru al unei Biserici Crestine- botezat cu botezul crestin- primitor al Impartasaniei, si totusi, in ochii lui Dumnezeu, sa nu fie considerat deloc crestin.

Asculta ce spune profetul Isaia:

Isaia 1:11 „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile-de-tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor.
12 Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?
13 Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!
14 Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. 15 Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi ori cât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă Sunt pline de sânge!”

Aceste cuvinte, examinate, sunt extraordinare. Sacrificiile despre care se vorbeste au fost desemnate de Insusi Dumnezeu! Sarbatorile si ritualurile despre care Dumnezeu spune ca le “ uraste” au fost prescrise de El! Insusi Dumnezeu declara ceea ce a instituit ca fiind fara folos atunci cind acestea sunt folosite formal si fara inima din partea inchinatorului! De fapt, sunt chiar mai rau decit nefolositoare; ele sunt ofensatoare si jignitoare. Cuvintele acestea din Isaia arata ca religia formala este fara valoare in ochii lui Dumnezeu. Nu este vrednica sa fie numita religie.

Asculta ce spune Domnul nostru Isus Hristos evreilor din zilele Lui:

“Matei 15:8 „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.

9 De geaba Mă cinstesc ei, învăţînd ca învăţături nişte porunci omeneşti.”
Il vedem pe Domnul Isus cum, in mod repetat, a denuntat ipocrizia si formalismul carturarilor si fariseilor si si-a atentionat ucenicii in privinta aceasta. De 8 ori intr-un capitol (Matei 23) El le spune “ Vai de voi carturari si farisei fatarnici!” Dar celui mai rau dintre pacatosi El I-a adresat intotdeauna o vorba buna si a tinut usa deschisa pentru ei. Dar formalismul, ar fi vrut El sa stim, este o bola periculoasa, si trebuie sa fie expusa in cel mai sever limbaj. Pentru ochiul unui om ignorant un formalist poate parea a avea o “ cantitate decenta” de religie, chiar daca nu de cea mai buna calitate. In ochii lui Hristos insa, situatia este foarte diferita. Pentru El, formalismul nu inseamna religie adevarata.

Ce putem sa mai spunem despre aceste marturii ale Scripturii? Ar fi usor sa ma adugam altele asemanatoare pentru ca ele nu sunt singurele. Daca cuvintele inseamna ceva , atunci ele sunt un avertisment clar pentru toti care declara si se numesc crestini. Ele ne invata limpede ca asa cum ne temem de pacat si il evita, tot asa ar trebui sa ne fie teama de formalism si sa-l evitam . Formalismul poate sa-ti ia mina cu un zimbet si sa para ca un frate, in vreme ce pacatul vine cu sabia scoasa si loveste ca un dusman. Dar amindoua au in vedere aceeasi finalitate. Amindoua vor sa ruineze sufletul; si dintre cele doua, formalismul o va face cel mai probabil. Daca iubim viata, sa fim atenti si constienti de formalismul in religie. Nimic nu este asa de intilnit. Este una dintre cele mai intilnite maladii ale rasei omenesti. Se naste cu noi, creste cu noi si nu este eliminat complet pine la moarte. Il intilnim in biserica, il intilnim deopotriva printre bogati si saraci. Il intilnim printre oamenii educati, dar si printre cei fara educatie. Il intilnim printre Romano-Catolici ( ortodocsi) dar si printre Protestanti. Se intilneste si printre liderii biserici, dar si printre cei mai noi membrii. Il intilnim printre Evanghelici, dar si printre cei care respecta o multime de ritualuri. Mergi oriunde doresti, alatura-te oricarei Biserici, dar tot nu vei elimina riscul infectiei lui. Il vom gasi printre Quakeri si Crestini dupa Evanghelie, dar si printre Romano-catolici ( si ortodocsi). Omul care crede ca nu exista formalism in biserica lui este foarte orb si ignorant. Daca iubesti viata, fii constient de formalism.

Nimic nu este mai “ periculos” pentru sufletul omului. Familiarizarea cu forma religiei, neglijindu-I realitatea are un efect ucigator asupra constintei. Aduce cruste groase de insensibilitate asupra omului launtric. Se pare ca nimeni nu devine mai impietrit ca aceia care repeta incontinuu cuvinte sfinte si minuiesc lucruri sfinte, in timp ce inima lor alearga dupa pacatsi dupa lume. Liderii societatii naostre, care merg la biserica doar sa fie vazuti si sa se creada ca sunt religiosi – parinti care se roaga in familie formal, ca sa pastreze o buna aparenta in casele lor- slujitori neconvertiti

Care citesc in fiecare saptamina rugaciuni si lectii din Scriptura, fata de care nu au nici un interes – memebrii bisericesti neconvertiti care in mod constant spun “Amin” fara sa stie cu adevarat ce spun – cintareti neconvertiti, care cinta cele mai spirituale imnuri in fiecare duminica, doar pentru ca au voci bune, – toti, toti, toti sunt intr-un pericol groaznic. Ei isi impietresc in mod gradual inimile si isi insensibilizeaza constinta. Dac iti iubesti sufletul, fii constient de formalism.

In cele din urma, nimic nu este mai nebunesc si mai fara sens si irational ca formalismul. Oare poate crede intr-adevar un crestin formal ca doar crestinismul exterior pe care el il manifesta il va mingiia in ziua bolii sau in ceasul mortii? Este imposibil Pictura unui foc nu poate incalzi, pictura unei mese incarcate de bunatati nu poate satisface foamea, iar o religie formala nu poate aduce pace sufletului. Oare crede el ca Dumnezeu nu vede lipsa trairii autentice si mortaciunea crestinismului sau? Desi poate isi inseala vecinii, cunostintele, ceilalti inchinatori sau pe slujitori cu o forma de evlavie, chiar crede el ca il poate insela pa Dumnezeu? Simpla idee numai si este absurda. “ Cel care a facut ochiul, poate sa nu vada ?” El cunoaste chiar si secretele inimii. El va judeca “ secretel omului” in ziua de pe urma. Cel care a zis fiecareia dintre cele sapte Biserici “ Stiu faptele tale “ nu s-a schimbat. El care a spus omului fara haina de nunta “ Prietene, ce cauti aici?” nu va fi inselat de o mica mantie a religiei exterioare. Daca nu vrei sa fii dat de rusine in ziua de pe urma, iti mai spun inca o data, fii constient de formalism. (Romani 2:16, Apocalipsa 2:2, Matei 22:11)

2. Ma voi indrepta acum spre cel de-al 2 lea lucru: “ Inima este locul adevaratei religii, iar adevaratul crestin este cel care este crestin in inima lui”

Inima este adevaratul test al caracterului unui om. Nu ceea ce el spune sau face este calea prin care intotdeauna un om poate fi cunoscut. El poate spune sau poate sa faca lucruri care sunt corecte, dar cu motivatii gresite si nevrednice, inima sa nefiind in regula. Inima este omul. “Cum gindeste in inima lui, asa este si el” Proverbe 23: 7, traducere versiune engleza).

Inima este adevaratul test al religiei unui om. Nu este suficient ca un om sustine doctrina corecta si ca mentine o forma exterioara de evlavie. Ce este in inima lui? Aceasta este marea intrebare. La aceasta se uita Dumnezeu. 1 Samuel 16:7 “ omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.” Aceasta este stabilita de apostolul Pavel ca masura standard a sufletului: Romani 2:29” Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii” . Cine se poate indoi ca aceasta puternica fraza nu a fost scrisa pentru crestini ca si pentru evrei ? Este un crestin, ar fi vrut apostolul sa stim, acela care are transformat launtrul sau, iar botez este acela al inimii.

Inima este locul unde religia mintuitoare trebuie sa inceapa. Ea este nereligioasa in mod natural de aceea trebuie sa fie reinnoita de Duhul Sfint. “ Va voi da o inima noua”, inima veche este impietrita si trebuie sa fie frinta . “ Voi scoate din tine inima de piatra si iti voi da o inima de carne”. “ Sacrificiile placute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit si o inima frinta” Inima omului este in mod natural o inima inchisa lui Dumnezeu si trebuie sa fie deschisa. Domnul “ a deschis inima” Lidiei. ( Ezechiel 36:26, Ps. 51:17, Fapte 16:14)
Inima este locul adevaratei credinte mintuitoare. Romani 10:10 “Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea. “ Un om poate sa creada ca Isus este Hristosul, asa cum cred si dracii, si totusi sa ramina in pacatele sale. El poate sa creada ca este un pacatos si ca Hristos este singurul salvator si sa-si doreasca ocazional sa fie un om mai bun. Dar nimeni nu va primi iertare si pace, pina cind nu crede cu inima lui. Credinta inimii este aceea care indreptateste si aduce neprihanire.

Inima este originea adevaratei sfintenii si sursa pentru o continua ascultare. Adevaratii crestini sunt sfinti deoarece inimile lor au fost dedicate lui Hristos. Ei asculta din inima. Ei fac voia lui Dumnezeu din inima. Slabe si fara putere, imperfecte cum le sunt faptele, ei totusi plac lui Dumnezeu, pentru ca le fac dintr-o inima iubitoare. Cel care a laudat darnicia vaduvei cu cei doi banuti mai mult decit toate darurile aduse de evreii bogati, pretuieste calitatea mult mai mult decit cantitatea. Ceea ce ii place sa vada este un lucru facut “ dintr-o inima buna si onesta” (Luca 8:15). Nu exista o adevarata sfintenie fara o inima dreapta inaintea lui Hristos.

Lucrurile pe care le spun pot suna straniu si in contradictie cu notiunile cititorului acestei predici. Poate ai gindit ca daca religia unui om este buna in exterior el trebuie sa fie placut lui Dumnezeu. Dar gresesti total. Respingi intreaga invatatura a Bibliei. Conformarea exterioara, far o inima predata, nu este nici mai mult nici mai putin decit trairea unui fariseu. Lucruril exterioare ale crestinismului – Botezul, Impartasania, membralitatea in Biserica, darnicia, citirea Bibliei, si altele asemanatoare – nu vor duce niciodata sufletul omului in cer, daca inima nu este predata Domnului. Trebuie sa existe si lucruri interioare, dar si exterioare – dar pe cele launtrice are Dumnezeu ochii atintiti.
Asculta ce ne invata apostolul Pavel in privinta aceasta, in trei dintre cele mai izbitoare texte. 1 Corinteni 7:19 Tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

“1 Corinteni 7:19 Tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu.”
“Galateni 6:15 Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu Sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.”
“Galateni 5:6 Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.”

A vrut apostolul sa spuna ca nu mai conteaza anumite ritualuri de vreme ce avem Evanghelia? Oare asa? Cu siguranta nu! Cred ca el a vrut sa spuna mult mai mult. El a vrut sa spuna ca in Isus Hristos totul depinde de a fi nascut din nou- de a avea o credinta adevarata mintuitoare- de a fi sfint in vietuire si comportare. El a vrut sa sublinieze aceste lucruri si nu cele exterioare, formale. “ Sunt o nou creatie? Cred intr-adevar in Hristos? Sunt o persoana sfinta? “ Acestea sunt marile intrebari la care trebuie sa cautam raspuns.

Cind inima este in neregula, totul este in neregula inaintea lui Dumnezeu. Multe lucruri bune pot fi facute. Formele si ritualurile pe care Dumnezeu le-a poruncit par a fi onorate. Dar atita vreme cit inima are o problema, Dumnezeu nu va fi incintat. El vrea inima omului sau nimic. Hivotul a fos t unul dintre cele mai sfinte lucruri in cortul Intilnirii. Deasupra lui era capacul ispasirii. In el se afla tablele legii, scrise de degetul lui Dumnezeu Insusi. Numai Marele Preot avea voie sa intre in locul unde era tinut acest chivot si asta numai o data pe an. Prezenta chivotului in tabara era privita ca aducatoare de binecuvintare. Dar chiar acest chivot nu a putut ajuta israelitii mai mult decit oricare alta cutie atunci cind ei s-au increzut in el ca intr-un idol, cu inimile pline de rautati. Intr-o anume situatie ei l-au adus in tabara, zicind: “1 Samuel 4:3 Haide să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru, şi să ne izbăvească din mâna vrăjmaşilor noştri.”

Cand aceasta a fost adus, I s-a aratat reverenta si cinste: “1 Samuel 4:5 Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos strigăte de bucurie, de s-a cutremurat pământul.” Dar totul a fost in zadar. Au fost macelariti de filisteni, iar chivotul a fost capturat. De ce s-a intimplat asa? S-a intimplat asa pentru ca religia lor era doar o forma. Ei au cinstit chivotul, dar nu au dat inimil lor Dumnezeului chivotului.

Avem de asemenea exemplul unor regi ai lui Iuda si Israel care au facut multe lucruri care pareau corecte , dar nici unul nu a fost mentionat in lista regilor evlaviosi. Roboam, ni se spune, a inceput bine si a continuat timp de trei ani (2 Cronici 11:17), dar dupa aceea el a facut rau, pentru ca “ nu si-a pus inima sa-l caute pe Domnul” ( 2 Cronici 12:14). Abia, spune cartea Cronicilor, a zis multe lucruri bune si a luptat impotriva lui Ieroboam. Cu toate acestea, verdictul general este impotriva lui. Citim, in Imparati, ca “ inima “ lui nu a fost in intregime dedicata Domnului Dumnezeului sau ( 1 Regi 15:3).

Despre Amatia ni se spune in mod expres, ca “ a facut ce este bine in ochii Domnului, dar cu o inima ce nu era intreaga data Lui” ( 2 Cronici 25:2). Iehu, regele Israelului, a fost inaltatt chiar de Dumnezeu, ca sa stirpeasca idolatria. A fost un om deosebit prin zelul sau in lucrarea lui Dumnezeu. Dar, din nefericire, este scris despre el:” 2 Imparati 10:31

Totuşi Iehu n-a luat seama să umble din toată inima lui în legea Domnului, Dumnezeul lui Israel; şi nu s-a abătut de la păcatele în care tîrâse Ieroboam pe Israel.” Pe scurt, o remarca generala se poate aplica tuturor acestor regi. Ei au fost in neregula in launtrul lor, au fost putrezi in inimile lor.

In tara noastra sunt locuri de inchinare unde toate lucrurile exterioare ale religiei sunt executate la perfectie. Cladirea este frumoasa. Slujba este frumoasa. Cintarea este frumoasa. Formele devotionale sunt frumoase. Gasesti totul care sa incinte simturile. Ochiul si urechea si sentimentele naturale sunt incintate. Dar in tot acest timp, Dumnezeu nu este incintat. Un lucru lipseste si lipsa lui face ca totul sa fie o spoiala. Care este acel singur lucru? Este inima! Dumnezeu vede dincolo de toata aceasta parada, forma religiei pusa in locul substantei, si cind vede aceasta El este nemultumit. El nu vede nimic valoros in sine in cladirea, slujba, slujitorul sau oamenii de acolo. Daca nu vede inimii pocaite, frinte, innoite, convertite, atunci el nu este multumit. Capete plecate, matanii pe genunchi, aminuri puternice, ochi ridicati catre cer, toata acestea, toate sunt nimic in ochii lui Dumnezeu fara inimi intr-o stare potrivita.

“ Cind inima este bine, Dumnezeu trece cu vederea multe lucruri gresite” . Pot fi greseli in judecata si slabiciune in practicare. Pot exista multe abateri de la cel mai bun curs in lucrurile exterioare ale religiei. Dar daca inima este bine, Dumnezeu este blind in aratarea lucrului care lipseste. El este milos si plin de indurare si va ierta multe lucruri imperfecte atunci cind vede o inima predata si un ocho atintit la gloria Sa.

Iosafat si Asa au fost doi regi ai lui Iuda care au avut lipsuri in multe privinte. Iosafat a fost un om timid si nehotarit care nu a stiut sa spuna “ Nu” si s-a aliat cu Ahab, cel mai rau rege care a domnit vreodata peste Israel. Asa a fost un om instabil, care s-a increzut mai mult in regele Siriei decit in Dumnezeu intr-o imprejurare, iar in alta a fost suparat pe un prooroc al Domnului si la alungat (2 Cronici16:10). Cu toate acestea, amindoi au o mareata si rascumparatoare trasatura in caracterul lor. In ciuda greselilor, ei au avut inimile dedicate.

Pastele tinut de Ezechia a avut multe lucruri in neregula. Forma exacta nu a fost respectata de multi. Ei au mincat Pastele “ contrar la ceea ce era scris”. Dar au facut cu inimi sincere. Citim despre Ezechia ca s-a rugat zicind:” : „Domnul, care este bun, să ierte pe toţi cei ce şi-au pus inima să caute pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, cu toate că n-au făcut Sfânta curăţire!”(2 Cronici 30:18-19). Pastele tinut de Iosia trebuie sa fi fost de departe mai putin amplu ca acelea tinute de David si Solomon sau chiar decit acelea ale lui Iosafat si Ezechia. Dar cum de este asa de apreciat in Scriptura?” 2 Cronici 35:18

Nicio sărbătoare a Paştelor nu mai fusese prăznuită ca aceasta în Israel din zilele proorocului Samuel. Şi nici unul din împăraţii lui Israel nu mai prăznuise Paşte ca cele pe care le-au prăznuit Iosia, preoţii şi Leviţii, tot Iuda şi Israelul care se aflau acolo, şi locuitorii Ierusalimului.” Nu exista decit o singura explicatie. Nu mai fusese niciodata un Paste la care “ inimile” inchinatorilor sa fi fost asa cu adevarat in inchinare si sarbatoare. Domnul nu se uita la “ cantitatea “ inchinatorilor, ci la calitate. Gloria Pastelui lui Iosia a fost stare inimilor oamenilor. Exista pe acest pamint multe adunari ale inchinatorilor crestini , chiar in aceasta zi, care nu au nimic care sa atraga omul firesc. Ele se aduna in capele mai putin aspectuoase, in camere sau diferite incaperi. Ele nu cinta asa de bine. Au rugaciuni si predici slabe. Insa Duhul Sfint este in mijlocil lor! Pacatosii sunt convertiti, iar imparatia lui Dumnezeu prospera mai mult decit in orice catedrala catolica sau oricare alta strasnica biserica protestanta. Cum se face asta? Cum poate fi explicat? Cauza este simpla si este aceea ca in aceste umile adunari, religia inimii este tinuta si invatata. Lucrarea inimii este tinta. Lucrarea inimii este pretuita. Urmarea este ca Dumnezeu este multumit si da binecuvintarea Sa.

Voi lasa acum aceasta parte a predici aici. Cer cititorilor mei sa analizeze serios lucrurile pe care le-am spus. Cred ca ele sunt adevarate si vor rezista analizei . Decide chiar astazi, indiferent carei biserici apartii, sa fii un crestin in “ inima” Nu fi multumit doar cu o forma de evlavie, dar fara putere. Stabileste-ti clar in minte ca religia formala nu este o religie mintuitoare si ca religia inimii este singura religie care duce in cer.

Inca un cuvint de avertizare. Sa nu presupui, deoarece religia formala nu mintuieste, formele si ritulaurile ei sunt de nici un folos. Fii constient de aceasta extrema nepotrivita. Folosirea gresita a unui lucru nu constituie un argument impotriva corectei lui folosiri. Idolatria oarba a formelor care prevaleaza in diferite colturi nu este un motiv sa renunti la toate formele. Chivotul, cind a fost facut idol si pus in locul lui Dumnezeu, a fost incapabil sa-I salveze de filisteni, iar cind a fost minuit impropriu si fara reverenta de Uza, I-a adus moartea. Acelasi chivot, cind a fost onorat si apreciat , a adus binecuvintarea peste casa lui Obed-Edom. Uvintele unuia din pastorii nostri sunt dure, dar adevarate:” Cel care are doar o forma de religie este un ipocrit; dar cel care nu are nici o forma de religie este un ateu” Formele nu ne pot mintui, dar nu trebui dispretuite. O lumina nu este casa omului, dar poate ajuta un om sa-si gaseasca casa cind vine acasa pe intuneric. Foloseste formele , ritualurile crestinismului cu sirguinta si-ti vor fi o binecuvintare. Folosindu-le, aminteste-ti marele principiu, ca , in religie, cel mai important lucru este starea inimii.

3. Am ajuns la ultimul lucru pe care vreau sa-l dezbat “ Adevarata religie nu trebuie sa se astepte vreodata sa fie populara. Ea nu va avea laude de la oameni, ci de la Dumnezeu”

Nu indraznesc sa abandonez inca aceasta parte a subiectului , oricit de dureroasa ar fi. Desi dornic sa recomand religia inimii oricui citeste aceasta predica, totusi nu voi incerca sa ascund ceea ce ea presupune si implica din partea celui care o adopta. Sub nici o forma nu voi cistiga un recrut pentru armata stapinului meu folosind pretentii false. Nu voi promite nimic din ceea ce Scriptura nu garanteaza. Cuvintele apostolului Pavel sunt clare si fara gres. Religia inimii este o religie a carei “ lauda este nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2:29).

Crestinismul Scripturii si adevarul lui Dumnezeu nu sunt prea populare. Niciodata n-au fost cu adevarat. Si cit timp va fi lumea, niciodata nu vor fi. Avind in vedere natura umana, asa cum este descrisa in Biblie, nici nu ne putem astepta la altceva. Atita vreme cit omul este ceea ce este, majoritatii omenirii ii va place intotdeauna o religie a formelor in locul uneia a inimii.

Religia formala se potriveste perfect unei constiinte neluminate. Omul trebuie sa aiba o religie. Ateismul si necredinta fatisa, ca o regula generala, nu au fost niciodata foarte populare. Omul trebuie sa aiba o religie, dar una care nu cere prea mult- care sa nu implice inima prea mult- si sa nu interfereze prea mult cu pacatele . Crestinismul formal il satisface in cazul acesta. Pare sa fie lucrul pe care-l doreste.

Religia formala satisface de fapt neprihanirea de sine a omului. Fiecare dintre noi, mai mult sau mai putin, suntem farisei. In mod natural ne agatam de ideea ca pentru a fi mintuit trebui sa faci multe lucruri si sa treci prin multe ritualuri religioase, iar ca rezultat vom ajunge in cer. Formalismul ne satisface aici. Pare ca el ne arata o cale de a face propria noastra pace cu Dumnezeu.

Religia formala place delasarii naturale a omului. Ea ataseaza o importanta excesiva clei mai simple parti a crestinismuluui – suprafata si forma. Si omului ii place lucrul acesta. El uraste implicare profunda in religie. El doreste ceva care sa nu interfereze cu constiinta sau cu viata lui launtrica. Lasata singura , tot ce va dori constiinta sunt faptele si actiunile. Formalismul pare sa deschida o poarta mai larga si o cale mult mai usoara catre cer.
Faptele vorbesc mai tare decit declaratiile. Faptele sunt lucruri de neclintit. Priveste istoria religiilor in fiecare epoca a lumii si observa ce a fost mereu popular. Priveste la istoria Israelului, de la inceputul exodului pina la sfirsitul Faptelor Apostolilor si vezi ce a fost favorizat intotdeauna. Formalismul a fost principalul pacat impotriva caruia au protestat profetii Vechiului Testament. Formalismul era cea mai mare plaga care subjuga evrei atunci cind Domnul IsusHristos a venit in lume. Priveste la istoria Bisericii lui Hristos de dupa zilele apostolilor. Cit de curind formalismul a a inghitit viata si vitalitatea biserici primare! Priveste la Evul mediu, cum este numit. Formalismul a acoperit complet fata crestinismului asa incit Evanghelia era ca si moarta. Priveste si la istoria bisericilor Protestante in ultimele 3 secole. Cit de putine sunt locurile unde religia este un lucru viu! Cite de multe sunt tarile unde Protestantismul nu est enimic mai mult decit o forma! Aceste nu pot fi lasate in trecut. Ele vorbesc cu vocea unui tunet. Toate arata ca religia formala este un lucru popular si ca are parte de lauda oamenilor.

Dar de ce trebuie sa ne uitam la fapte din istorie? De ce sa nu ne uitam la faptele care se petrec sub ochii nostri , linga usile noastre? Poate cinva sa respinga ideea ca religia exterioara si formalismul fatis sunt religia populara a zilellor noastre? Degeaba spune apostolul Ioan despre anumiti invatatori falsi: “1 Ioan 4:5 Ei Sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă.” ? Fa-ti rugaciunile, mergi la biserica regulat si ia parte ocazional la Impartasanie, citeste Biblia din cind in cind si marea majoritate a natiunii te va numi un foarte bun crestin. “Ce-ai putea face mai mult?” spun ei, “ Daca acesta nu este crestinism, atunci ce este?”. Sa ceri mai mult unuia dintre acestia pare necinstit si fanatic, ba chiar prea zelos! Sa insinuezi ca un astfel de om nu s-ar duce in cer este numit a lipsa de dragoste! Este in zadar sa respingi faptul ca religia formala este populara. Ea este populara. Ea a fost mereu asa. Si va fi asa pina la venirea lui Hristos. Ea a avut si va avea intotdeauna “ lauda oamenilor”

Intorcindu-ne atentia supra religiei inimii vom observa o cu totul alta stare. Ca regula generala, ea nu a placut nicodata omenirii. Ea a adus asupra celor care au sustinut-o batjocuri, ridiculizari , risete, dispret, discriminare, inchisoare si chiar moartea. Cei care au iubit religia inimii au fost credinciosi si zelosi, dar au fost mereu un numar mic. Ea nu a avut niciodata” lauda oamenilor”

Religia inimii este prea umila ca sa fie populara. Nu-I lasa omului firesc nici un loc pentru lauda. Ii spune acestuia ca este vinovat, pierdut, pacatos, ca merita iadul si ca trebui sa alerge la Hristos pentru salvare. Ii spune ca este mort si ca trebuie sa se trezeasca la viata si sa fie nascut din nou de Duhul. Mindria omului se rascoala impotriva unor astfel de afirmatii. Uraste sa I se spuna ca el este asa de rau.

Religia inimii este prea sfinta ca sa fie populara. Ea nu va lasa omul firesc singur. Va interfera cu lumescul din el si cu pacatele lui. II cere acestuia lucruri pe care le uraste si le dispretuieste. – convertire, credinta, pocainta, o gindire spirituala, citirea Bibliei, si rugaciune. Ii porunceste sa renunte la ceea ce iubeste si se agata de ele, si sa refuze sa
le stea alaturi. Ar fi cu adevarat ciudat, daca lui I-ar place aceasta religie. Ea se intersecteaza cu calea lui ca unul care aduce necazuri si strica bucuria si este absurd sa te astepti ca el sa o placa.

A fost religia inimii populara in Vechiul Testament? Il gasim pe David plingindu-se: “Psalmi 69:12 Cei ce stau la poartă vorbesc de mine, şi cei ce beau băuturi tari mă pun în cântece.” Ii gasim pe profeti rau tratati si persecutati deoarece ei au predicat impotriva pacatului si au cerut oamenilor sa-si dea inima lui Dumnezeu. Ilie, Mica, Ieremia, Amos, sunt toti exemple in acest sens. Formalismului si ceremonialismului se pare ca evreii n-au obiectat niciodata. Ce nu le-a placut a fost sa-I slujeasca lui Dumnezeu cu inimile lor.

A fost religia inimii populara in timpul Noului Testament ? Intreaga slujire a Domnului nostru Isus Hristos si vietile apostolilor sunt suficiente rapunsuri. Carturarii si fariseii ar fi primit grabnic un Mesia care ar fi incurajat formalismul si o Evanghelie care ar fi preamarit ceremonialismul. Dar n-au putut suporta o religie ale carei prime principii erau umilinta si sfintirea inimii.

A fost vreodata religia inimii populara in Biserica atitor secole de la Hristoa incoace? Poate numai in biserica primara. Oamenii care au protestat impotriva formalismului si sacramentalismului au fost crunt denuntati ca aducatori de necazuri in Israel. Cu mult timp inaintea Reformei s-a ajuns asa incit oricine predica sfintenia inimi si a condamnat formalismul era tratat ca un dusman. Acela fie era adus la tacere, excomunicat, fie inchis sau omorit, cum a fost Ian Hus. In timpul Reformei, lucrarea lui Luther si a asociatilor lui s-a realizat sub o furtuna de batjocuri si defaimare. Si care a fost cauza? Ei protestau impotriva formalismului, ceremonialismului, falsei preotii romano-catolice, calugarilor si predicau necesitatea religiei inimii.

A fost religia inimii vreodata populara in tara noastra in trecut? Niciodata, cu exceptia unui mic interval. Nu a fost populara in zilele Regunei Mary, cind Latimer si ceilalti martiri au fost arsi pe rug. Nu a fost populara nici in zilele cind a fi puritan era mai rau decit a fi blasfemiator sau betiv. Nu a fost populara nici atunci cind Wesley si Whitfield au fost dati afara din Biserica oficiala. Toti acestia au fost uriti pentru ca ei au predica inutilitatea formalismului si imposibilitatea mintuiri fara pocainta si credinta, fara regenerare si sfintenie a inimii.

Este religia inimii populara astazi in tara noastra? Cu parere de rau trebui sa spun ca nu. Priveste la congregatiile celor ce o urmeaza. Ele sunt mici la numar si se confrunta cu multe lucruri dificile, cu cuvinte grele, cu cenzura, batjocura si chiar persecutie. Aceasta nu este popularitate! Priveste la predicatorii religiei inimii. Ei sunt placuti si iubiti, fara indoiala, dar ascultatorii care sunt de acord cu ei sunt foarte putini.i sunt citeodata chiar admirati pentru talentul si elocventa lor de cei cu care sunt in dezacord. Sunt numiti chiar “ predicatori populari”, datorita multimilor care asculta predicarea lor. Dar nimeni nu stie mai bine decit ei ca putini sunt cei care ii plac. Prea pitini ii ajuta. Prea putin ii simpatizeaza. Putini ii sprijina in vreme de nevoie. Ei descopera, ca divinul lor Stapin, ca trebuie sa lucreze singuri. Scriu aceste lucruri cu durere, dar sunt adevarate. Adeptii religiei inimii de astazi, la fel ca si cei din trecut, nu au parte de “ lauda oamenilor”

Dar, in cele din urma, nu este important ce gindeste omul sau ceea ce lauda acesta. Cel care judeca este Domnul. Nu omul ne va judeca in ziua de pe urma a judecatii. Nu omul va sta pe marele tron de judecata, examinind religia noastra sau pronuntand sentinta eterna. Numai cei care sunt laudati de Dumnezeu vor fi laudati la scaunul de judecata al lui Dumnezeu. In aceasta consta valoarea si gloria religiei inimii. Poate ca nu are lauda oamenilor, dar sigur va avea “ lauda lui Dumnezeu”

Dumnezeu aproba si onoreaza religia inimii in aceasta viata. El priveste din ceruri si “ citeste” inimile fiilor oamenilor. Oriunde El vede pocainta inimii pentru pacat credinta inimii in Hristos, sfintenia inimii in viata, dragostea inimii pentru Fiul Sau, pentru lege Lui si pentru Cuvintul Lui – oriunde Dumnezeu vede aceste lucruri El este incintat. El scrie o carte de amintire pentru acel om, oricit de sarac sau de needucat ar fi el. Il incredinteaza grijii speciale a ingerilor. Mentine in el lucrarea harului si-I da zilnic putere, speranta si pace. Il priveste ca pe un madular al dragului Sau Fiu, ca pe unul care marturiseste adevarul, asa cum a facut-o si Fiul Sau. Oricit de slab si-ar parea lui insusi, sacrificiul viu este cel care place lui Dumnezeu.O astfel de lauda este vrednica mai mult decit de lauda omului!

Dumnezeu va proclama aprobarea sa asupra religiei inimii inaintea lumii adunate in ziua judecatii. El va porunci ingerilor sai sa adune sfintii sai , din fiecare parte a globului, intr-o companie glorioasa. El va invia mortii si va transforma pe cei inca vii si-I va pune la dreapta tronului Fiului Sau preaiubit. Atunci, toti cei care l-ai slujit din inima pe Hristos il vor auzi spunind “„Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii….”( Matei 25: 21-34, Luca 22:8, Apocalipsa 3:5). Aceste cuvinte nu vor fi adresate nimanui altciuva decit celor care si-au daruit inima lui Hristos. Nu vor fi adresate formalistului, ipocritului, sau raului. Acestia vor vedea fructele religiei inimii, dar nu vor minca din ele. Nu vom stii niciodata deplina valoarea a religiei inimii pina in ziua judecatii,. Si atunci, numai atunci, vom intelege pe deplin cit de mult este mai bine sa ai parte de lauda lui Dumnezeu decit sa ai lauda oamenilor.

Daca adopti religia inimii, nu-ti pot fagdui lauda omului. Dar iertare, pace, speranta, calauzire, mingiiere, har dup a nevoie si putere pentru fiecare zi si bucurie pe care lumea nu o poate da si nici nu o poate lua – toate acestea pot sa le promit cu siguranta omului care vine la Hristos si-l slujeste cu toata inima. Dar nu-I pot promite ca religia lui va fi populara oamenilor. Mai degraba il atentionez sa se astepte la batjocura, ridicularizare , opozitie si persecutie. Exista o cruce care apartine religiei inimii iar noi trebuie sa fim gata sa o purtam:” Fapte 14:22 în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” “2 Timotei 3:12 De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” Dar daca lumea te uraste, Dumnezeu te iubeste. Daca lumea te uita, Hristos a promis ca niciodat nu te va uita. Orice ai pierde din cauza religiei inimii, fii sigur ca lauda lui Dumnezeu va compensa mai mult.

Acum inchei aceasta predica cu trei indemnuri, ca aplicatie. Doresc sa atinga constiinta oricui o citeste. Fie ca Dumnezeu sa o faca o binecuvintare pentru multe suflete, acum si in vesnicie!

(1) In primul rind, este religia ta o problema a formalismului si nu a inimii? Raspunde acestei intrebari in mod sincer, ca inaintea lui Dumnezeu. Daca asa este “ ia in serios imensul pericol in care te afli”. Nu ai nimic care sa te mingiie in ziua incercarii, nimic care sa-ti dea speranta pe patul de moarte, nimic caresa te mintuiasca in ziua judecatii. Religia formala nu a dus niciodata un om in cer. Ca orice metal moale nu va rezista focului. Persistind in prezenta stare esti intr-un pericol iminent de a fi pierdut pentru vesnicie.

Te implor calduros, chiar astazi, fii constient de pericol, deschide ochii si pocaieste-te. Fie ca mergi la o mare biserica din oras, fie la una mica de la tara, daca esti crestin numai cu numele si ai numai o forma de evlavie, fara putere, trezeste-te si pocaieste-te. Mai presus de toate, daca esti un evanghelic formalist, trezeste-te. Diavolul este mai periculos cind apare sub forma unui inger de lumina (“There is no devil like a white devil”). Nu exista formalism mai periculos ca formalismul evanghelic.

Nu pot decit sa te atentionez. O fac cu dragoste. Numai Dumnezeu poate aplica aceste avertismente sufletului tau. O, de-ai vedea nebunia si pericolul unui crestinism fara inima! A fost renumit sfatul pe care un muribund la dat odata fiului sau: “ Fiule, orice religie ai avea, nu fi multumit niciodata doar cu o spoiala”

(2) In al doiele rind, daca inima te comdamna, si vrei sa sa stii ce sa faci “ ia in serios singura cale sigura.”

Striga la Domnul Isus Hristos fara intirziere si spune-I starea sufletului tau. Marturiseste-I formalismul tau si roaga-l sa te ierte. Cauta la el harul promis al Duhului Sfint si implora-l sa reinoiasca omul tau launtric. Domnul Isus este desemnat si trimis sa fie Doctorul sufletului omului. Nu este nimic prea greu pentru El. Nu este stare a sufletului pe care sa nu o poate vindeca. Nu exista rau pe care nu-l poate inlatura. Cit de impietrita o fi inima formalistului, exista medicament care-l poate vindeca si este um Medic puternic sa-l salveze. Mergi si striga la Domnul Isus Hristos chiar astazi. “Luca 11:9 Cereţi, şi vi se va da: căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.”

(3) In ultimul rind , daca inima nu te condamna si esti increzator in relatia ta cu Dumnezeu, “ ia in serios responsabilitatea pozitiei tale”

Lauda-L zilnic pe cel ce te-a chemat de la intuneric la lumina si te-a facut diferit. Lauda-l zilnic si roaga-l sa nu uite vreodata lucrarea miinilor Sale.

Vegheaza cu mare atentie fiecare aspect al omului tau launtric. Formalismul este mereu gata sa ne domine, ca si plaga egipteana a broastelor care au intrat chiar si in dormitorul regelui. Vegheaza si nu lasa garda jos. Vegheaza asupra citiri Bibliei, asupra rugaciunii, asupra temperamentului si a limbii tale , asupra vietii familiei tale si asupra religiei duminicale. Nu exista nimic bun si spiritual care sa fie ferit total de formalism. Nu e nimeni prea spiritual ca sa nu riste sa cada in formalism. De aceea, vegheaza si fii atent. Asteapta venirea Domnului. Ce-I mai bun pentru tine este inca in viitor. A doua venire a lui Hristos va fi curind . Timpul ispitei si incercarii va trece. Lucreaza, vegheaza si asteapta. Acea zi va face clar cu orice pret un singur lucru. Ea va arata ca nu a fost nici o ora in viata noastra in care sa fi avut inimile prea mult centrate pe Hristos

“CERCETAȚI SCRIPTURILE PENTRU CĂ ELE VORBESC DESPRE MINE“-Explicații la Biblie

 

2 CORINTENI

 

„V-am scris cu multă mâhnire, şi cu strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare pe care o am faţă de voi” (2 Cor. 2:1).

,,Vin la voi pentru a treia oară. …  Cum am spus, când am fost de faţă a doua oară, tot aşa şi azi, când nu sunt de faţă, spun iarăşi mai dinainte celor ce au păcătuit mai înainte şi tuturor celorlalţi că, dacă mă voi întoarce la voi, n-am să cruţ deloc,  … Tocmai de aceea vă scriu aceste lucruri când nu sunt de faţă, pentru ca, atunci când voi fi de faţă, să nu mă port cu asprime, potrivit cu puterea pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidire, iar nu pentru dărâmare“ (2 Cor. 13:1-10).

Titlul: în originalul grec, cartea se numeşte: „Pros Korinthious B”- „Către Corinteni B ” (sau a doua”).

Autorul: S-ar putea ca alte epistole să fie mai profunde decât aceasta, dar niciuna dintre ele nu este mai caldă şi mai personală ca ea. În niciuna din celelalte nu se revarsă inima lui Pavel mai plenar ca în aceasta şi din nici o alta nu aflăm mai multe despre viaţa şi frământările apostolului.

Data: Asa cum am văzut deja, cea dintâi epistolă a lui Pavel către Corinteni a fost scrisă pe când apostolul se află în Efes (1 Cor.l6:8). La scurt timp după scrierea ei, el a fost obligat să fugă din cetate din pricina răscoalei puse la cale de argintarul Dimitrie şi de ceata lui idolatră. Zelul pentru zeiţa lor Artemis (Diana) şi mai cu seamă preocuparea pentru câştigul lor de făcători de machete ale Templului păgân, i-a ridicat pe aceştia împotriva lui Pavel şi a Evangheliei (Fapte 19:21-41).

De la Efes, apostolul a plecat înspre Troa, apoi a trecut prin provinciile nord-estice ale Mării Egee pentru a ajunge în ţinuturile Macedoniei. După ce a vizitat bisericile de acolo, Pavel s-a îndreptat spre sud, ajungînd iarăşi în Grecia, vizitînd din nou Ahaia şi Corintul şi zăbovind acolo încă trei luni de zile (Fapte 20:1-3). Era a treia vizită pe care avea să le-o facă celor din Corint (2 Cor. 12:14; 13:1).

În intervalul de timp scurs între plecarea şi reîntoarcerea în Corint, Pavel a scris această a doua epistolă. Locul scrierii a fost probabil Filipi, iar circumstanţele prin care trecea apostolul au fost dintre cele mai chinuitoare.

Contextul scrierii: Pavel scrie aceste rînduri dintr-una din cele mai grele şi mai întunecate situaţii în care s-a aflat vreodată. Apostolului i-a fost dat să experimenteze necazul şi deznădejdea pentru ca să ne poată scrie nouă şi să ne ajute să trecem la rîndul nostru prin clipele noastre de încercare (2 Cor. 1:3-4).

Problemele din biserica Corintului s-au agravat și Pavel a trebuit săm le facă o vizită ca să-i pună la punct pe cei ce produceau tulburare (2 Cor. 2). El le-a scris apoi o scrisoare severă pe care le-a trimis-o prin Tit (2 Cor. 2:4-9; 7:8-12).

Lui Pavel nu-i era indiferent ceea ce se putea petrece în Corint. Credinciosul său tovarăş de lucru, Tit, ar fi trebuit să-l aştepte deja la Filipi, cu un raport despre cele petrecute în cetate după plecarea sa. Faptul că el întîrzia să apară nu făcea decît să sporească şi mai mult neliniştea şi temerile apostolului (2 Cor. 2:12, 13). De fapt, asupra lui Pavel se aruncaseră parcă dintr-o dată toate îndoielile, toate dezamăgirile şi toate atacurile diavolului, cufundîndu-l pe încercatul apostol într-unul din cele mai negre şi mai sfîşietoare momente din întreaga lui carieră de luptător pentru propăşirea şi apărarea Evangheliei:

„Căci şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri” (7:5)

Se părea că cei din Corint erau cu totul porniţi împotriva lui. Pe de altă parte Galatia căzuse pradă ereziilor iudaizatoare şi acceptaseră „o altă Evanghelie” (Galat. 1:6-9). În Efes, scăpase ca prin urechile acului din mîinile lui Dimitrie şi a celor ce au aţîţat cetatea împotriva lui. Se luptase cu oameni, dar lupta fusese atît de cruntă încît apostolul o aseamănă cu o luptă de gladiatori împotriva, „fiarelor” (1 Cor. 15:32). Gîndul că îşi lăsase mica turmă de urmaşi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor nu-i da odihnă. Sub acest potop de grijuri, sănătatea lui a cedat din nou făcînd loc unui atac de boală, care ameninţa să-i curme viaţa:

„În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Ba încă ne spunea gîndul că trebuie să murim…” (2 Cor. l:8-9).

Dumnezeu avea însă alte planuri cu Pavel. Tit soseşte din Corint cu veşti îmbucurătoare. Ca un răspuns dat primei epistole a lui Pavel, prin biserica din Corint trecuse focul curăţitor al pocăinţei. Asprimea condamnărilor apostolului, disciplina anunţată de el, mustrarea şi atenţionarea căzuseră pe un pămînt bun, pregătit de Dumnezeu şi care nu zăbovise să dea la iveală roade de pocăinţă (2 Cor. 7:6:16).

Într-atît de bucuros a fost Pavel de raportul dat de Tit, încît s-a aşternut imediat la scris şi le-a trimis această a doua scrisoare. Tit a călătorit cu ea înapoi la Corint ca să se desăvârşească lucrarea bună începută acolo (8:16, 17, 23).

Cuprinsul cărţii:

Prima parte a scrisorii este o ,,împăcare“. Ori de câte ori există o mustrare ea trebuie urmată de o astfel de atitudine binevoitoare. Pavel caută să-i ridice pe corinteni la nivelul lui și, ca să reușească, se coboară el însuși la nivelul lor.  În capitolele 1-7, apostolul se prezintă pe sine și apoi se așează lângă corinteni vorbindu-le despre propriile lui slăbiciuni. Aflăm astfel despre ,,vasul de lut“ în care trăim toți deopotrivă, despre ,,pricinile de încredere“ și despre ,,râvna creștină“ pe care trebuie să o manifestăm toți. Este evident că Pavel trece treptatv de la ,,eu“ la ,,noi“, aducându-i pe cei din Corint lângă inima lui și lângă lucrarea lui:

,,Am dat drumul gurii faţă de voi, Corintenilor! Ni s’a lărgit inima. Voi nu sînteţi la strîmtoare în noi; dar inima voastră s’a strîns pentru noi. Faceţi-ne şi voi la fel: vă vorbesc ca unor copii ai mei-lărgiţi-vă şi voi!“ (2 Cor. 6:11-13)

,,Nu spun aceste lucruri ca să vă osîndesc, căci am spus mai înainte că sînteţi în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte. Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sînt plin de mîngîiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre“ (2 Cor. 7:3-4).

A doua parte a scrisorii este o chemare la cooperare. În capitolele 8-9, apostolul îi îndeamnă să se alăture celor care contribuie la înaintarea Evangheliei prin suport financiar dat celor săraci.

,,Căci ajutorul dat de darurile acestea, nu numai că acopere nevoile sfinţilor, dar este şi o pricină de multe mulţămiri către Dumnezeu. Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta, îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos, şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi; şi-i face să se roage pentru voi, şi să vă iubească din inimă, pentru harul nespus de mare al lui Dumnezeu faţă de voi“ (2 Cor. 9:12-14).

A treia parte a epistolei este îndreptată spre aceia care îi contestau autoritatea apostolică. În capitolele 10-13, apostolul pledează pentru apreciere și pentru supunere față de Cuvântul lui Dumnezeu. Oricît de îmbucurător a fost raportul dat de Tit lui Pavel, el a cuprins şi aspecte problematice care nu puteau fi trecute cu vederea. Chiar dacă cei din Corint dăduseră dovadă că au o mare rîvnă în ce priveşte sfinţenia, nu se poate spune că toţi au primit sfaturile lui Pavel. Pavel îşi exprimă poziţia faţă de aceştia în mod clar:

„De multă vreme voi vă închipuiţi că vrem să ne apărăm înaintea voastră! Noi vorbim înaintea lui Dumnezeu în Cristos; şi toate aceste lucruri le spunem, prea iubiţilor, pentru zidirea voastră. Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă găsesc şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea. Mă tem să nu găsesc gîlceavă, pizma, mînii, dezbinări, vorbiri de rău, bîrfeli, îngîmfări, tulburări. Mă tem ca la venirea mea la voi, să nu mă smerească din nou Dumnezeul meu cu privire la voi, şi să trebuiască să plîng pe mulţi din cei ce au păcătuit mai înainte, şi nu s-au pocăit de necurăţiei, curvia şi spurcăciunile, pe care le-au făcut” (2 Cor. 12:19-21).

Unii dintre Corinteni începuseră să critice unele aşa zise „neajunsuri şi slăbiciuni” ale apostolului. „Persoana” lui Pavel era atacată în mod special. Iată cîteva din lucrurile de care îl învinuiau adversarii lui din Corint:

a. Laşitate şi fugă de suferinţe în faţa prigoanei. (Pavel răspunde în 11:23-33)
b. Şovăială şi nestatornicie în felul în care-şi schimba mereu planurile. (Pavel răspunde în 1:15-23)
c. Lipsa de scrisori de „acreditare” din partea Bisericii din Ierusalim. (Pavel răspunde în 3-1-5-12:11-13)
d. Simplitatea şi lipsa de elocvenţă a felului lui de vorbire. (Pavel răspunde în l: 12; 10:10 şi 11:6)
e. Aparenta lui lipsă de personalitate. (Pavel răspunde în 10:10-13)
f. Plăcerea lui de a se muta din loc în loc. (Pavel răspunde în 10:13-18)
g. Poziţia lui dubioasă în ceea ce priveşte Legea lui Moise. (Pavel răspunde în cap.3 şi 4)
h. Rîvna lui suspectă în adunarea de ajutoare materiale. (Pavel răspunde în cap.8; 7:2; 12:14-16)
i. Zvonul despre anumite experienţe „în spirit” care-i făceau discutabilă sănătatea mintală. (Pavel răspunde în 5:13; 12:1-10)

Oricît de neplăcută i-ar fi fost lui Pavel justificarea în faţa oamenilor, ea trebuia făcută deoarece la mijloc era nu numai persoana sau reputaţia lui, ci lucrarea lui în biserica din Corint şi credibilitatea lui în celelalte biserici. Eficienţa întregii lui lucrări depindea şi de felul în care îl înţelegeau oamenii.

Iată motivele pentru care s-a născut această a doua epistolă către cei din Corint.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Această epistolă este o pledoarie de apărare a lui Pavel. Din ea aflăm despre necazurile apostolului şi despre felul în care-l tratau unii credincioşi din Biserici. Epistola trece însă dincolo de lămurirea poziţiei lui Pavel între credincioşii Corintului. În textul ei găsim unele dintre cele mai frumoase pasaje de teologie creştină. Iată numai cîteva dintre ele: „făptura cea nouă” (2 Cor. 5:17-19), „esenţa predicării creştine” (2 Cor. 4:5, 6; 5:17-19), „vasul de lut” (2 Cor. 4:7-18), descoperirile lui Pavel (2 Cor. 12:1-6) şi „ţepuşul” trimis pentru smerire (2 Cor. 12:7-10).

Deci, în ciuda faptului că biserica din Corint a fost probabil cea mai grea dintre cele înfințate de Pavel, cele două epistole adresate ei reprezintă o bogăție de învățătură pentru bisericile și liderii creștini de azi. Ele ne arată practic cum poți funcționa ca lucrător creștin într-o atmosferă ostilă și cum trebuie aplicată disciplina bisericească asupra membrilor bisericii.

SCHIŢA CĂRŢII 
Introducere (1:1, 2)

1. Pavel dă socoteală de activitatea sa. 
(Pavel- lucrătorul)

(A) în ce priveşte motivaţia sa (cap. 1 -2)
Planurile lui Pavel (1:12-2:4)
Iertarea celui pedepsit (2:5-13)
Slujba apostolului (2:14-17)

(B) în ce priveşte caracterul mesajului său (cap.3-5)
Un mesaj al vieţii noi (3:1-6)
Un mesaj al Noului Legămînt (3:7-18)

2. Pavel îşi îndeamnă urmaşii 
(Pavel – părintele spiritual)

(A) în ce priveşte lucrurile spirituale (cap.6-7)
Împotriva „înjugărilor nepotrivite” (6:14-18)

(B) în ce priveşte lucrurile materiale (cap.8-9)
Dărnicia creştină (8:1-15)

3. Pavel răspunde criticilor (Cap. 10-13) 
(Pavel – Apostolul)

(A) criticii şi acuzaţiile lor Autoritatea apostolului (10:1-19)
Purtarea lui Pavel (11:1-15)
Suferinţele lui Pavel (11:16-33)
Descoperirile lui Pavel (12:1-6)
Ţepuşul lui Pavel (12:7-10)

(B) Apostolul şi dovezile apostoliei lui
Semnele apostoliei (12:11-21)
Îndemn la pocăinţă (13:1-10)

Concluzie (13:11-14)

Cu suflet de păstor

BY BARZILAIENDAN

Apoi Samuel a zis lui Isai: Aceştia sunt toţi fiii tăi? Şi el a
răspuns: A mai rămas cel mai tânăr, dar paşte oile. Atunci
Samuel a zis lui Isai: Trimite să-l aducă, fiindcă nu vom
şedea la masă până nu va veni aici.          1. Sam. 16.11.Unul din fiii lui Isai a mai rămas. Putea fi acesta ales dacă ceilalţi înzestraţi cu calităţi nu au fost aleşi? gândea tatăl lor. Vai, omul nu pricepe căile lui Dumnezeu. Chiar acea unealtă de care se foloseşte Dumnezeu este neglijată sau chiar ignorată de oameni. Dar ce a spus Dumnezeu către Samuel când a apărut David înaintea lui: „Scoală te şi unge-l căci el este.” Dumnezeu îi arată şi frumeseţile pe care le găseşte în el: „Cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă.” Da, el era frumos pentru Dumnezeu şi de aceea a fost un om după inima Lui. Este important să vedem şi ocupaţia lui David: „Paşte oile” Chiar Dumnezeu îi aminteşte mai târziu: „Te-am luat de la păşune, de Ia oi ca să fi căpetenie peste popo rul Meu.” (2 Sam. 7.8).Dacă împărăţia nu-i condusă în duhul păstoresc, atunci negreşit îşi vapierde ţelul ei. David a priceput în întregime acest lucru, cum putem vedea în mişcătoarele cuvinte care le adresează către Dumnezeu în momentul când a păcătuit numărând poporul: „Iată că am păcătuit! Eu sunt vinovat! dar oile acestea ce-au făcut?” (2 Sam. 24.17).Poporul era turma lui Dumnezeu şi el ca păstor ales de Dumne zeu, păştea pe meleagurile Israelului aşa cum odinioară păştea turma tatălui său în singurătatea Betleemului. El a venit de la păstorit la tron, a schimbat toiagul cu sceptrul, dar a rămas un păstor şi se simţea obligat să păzească turma Domnului de lei şi de urşi care îl ameninţa din toate părţile.Slujba trebuie totdeauna adusă pe temeiul sfinţeniei. Trebuie să pierdem din vedere pe omul firesc şi să ne îndeletnicim în totul cu Hristos aşa cum ni-l arată Cuvântul. NUMAI prin El putem efectua o adevărată slujbă.

Vă invit să vizitați și celelalte bloguri, care-l completează pe acesta. Lista lor este în Blogroll.

Lidia – neașteptata gazdă ideală

Dumnezeu ne surprinde chir și atunci când face ceea ce avem nevoie. Ar trebui să ne alteptăm, dar El face întotdeauna ,,altfel“ decât ne trece nouă prin minte.

Lidia este un foarte bun exemplu.

I. Ea apare în viața apostolului Pavel când se aștepta cel mai puțin. Văzuse în vis un bărbat care-l chema să treacă în Macedonia și să-i ajute. Se uita deci după un bărbat, dar … Dumnezeu i-a scos în cale o femeie. Lidia era vânzătoare de purpură. De oc era din Tiatira, dar acum era la Filipi, probabil din cauza afacerilor. Era o femeie bogată, dar și temătoare de Dumnezeu. Asta a făcut-o să vină în dimineața aceea lângă râu, unde era un loc de rugăciune al iudeilor (Fapte 16:13-14).

II. Ea este exact ceea ce are nevoie Pavel. Pentru că apostolului nici nu-i trecea prin cap soluția adusă de Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu trebuie s-o facă pe Lidia să ia ea inițiativa și să-l forțeze pe Pave să vină să stea la ea acasă (Fapte 16:15). Dacî stăm să numărăm bine grupul apostolicera compus din Pavel, Sila, Tmotei, pe care-l luseră cu ei de curând din Listra și Luca, cel care scrie întâmplarea la persoana întâia plural. Asta ne dă un total de patru persoane. Numi închipui că petrecuseră noaptea pe la vreun Hilton și nici că avea mulți bani pentru mâncare … Și Lidia îi invită în casa ei. Nu-i minunat? marile sunt resursele Domnului și ele dau buzna peste noi atunci când suntem gata să-i împlinim planurile! Lidia este deci exact ceea ce le trebuia lor atunci și acolo. O casă mare, o bucătărie bună și o gazdă primitoare. Slavă Domnului!

 

III. Ea devine nu numai gazda grupului apostolic, dar și gazda mici adunări creștine în formare. Există în text un amănunt care ne scapă deobicei. El se află în utimul verset din acest capitol. Acolo ne întâlnim iar cu Lidia. După schingiuirea din închisoare, și după toată tărășenia cu dregătorii cetății, Pavel și Sila sunt iar liberi. ce să facă? Unde să se ducă? Mi-l imaginez pe Sila zicându-i lui Pavel: ,,Știu unde să mergem. La Lidia. La ea poți merge oricând fără s-o deranjezi, la orice oră din zi și din noate.“

Textul ne mai face o surpriză. Când ajung acolo, cei doi n-o găsesc pe Lidia singură. Era ,,cu frații“. Își pusese casa și tot ce avea la dispoziția lui Dumnezeu. Nu-i minunat?

,,Ei au ieşit din temniţă şi au intrat în casa Lidiei; şi, după ce au văzut şi mângâiat pe fraţi, au plecat“ (Fapte 16:40).

Lidia este instrumentul pregătit de Dumnezeu pentru lucrarea apostolului pavel. Nici el însă și cu atât mai puțin ea, n-au știut lucrul acesta. Avem un Dumnezeu al surprizelor! Întotdeauna anticipând următorul nostru pas și așezând deja acolo tot ceea ce vom avea nevoie. Curaj! Înainte!

Zacheu – un om mic care a trăit o schimbare mare!

Luca 19

Introducere: Fără nici o îndoială, Luca este atent la context atunci când așează întâmplarea cu Zacheu exact înainte de pilda polilor. În felul acesta, învățătura Domnului Isus despre responsabilitatea noastră financiară în fața lui Dumnezeu iese și mai clar la suprafață.

Întâmplarea cu Zacheu ne dă o pildă de schimbare a atutudinii față de bani, iar pilda polilor generalizează această schimbare la viața tuturor urmașilor lui Christos.

Pe care dorinți să o luăm mai întâi? Eu mă limitez aici la întâmplarea cu Zacheu, un om mic care a trăit o schimbare mare.

I. Și-a schimbat părerea față de Isus Christos și de Dumnezeu

Este una să-L privești pe Isus de la distanță și cu totul alta să-l primești în casa și în viața ta. Curiozitatea și simpatia l-au suit pe Zacheu în dud (sycamor), dar ele au fost doar mugurii unei înfloriri care s-a produs atunci când Domnul Isus a intrat la el în casă. Tu L-ai primit pe Isus Christos la tine acasă? Ce efect a avut venirea Lui în viața ta?

II. Și-a schimbat părerea față de săracii din jur

Săracii existaseră și până atunci în jurul lui Zacheu, dar nu-l preocupaseră. Dintr-o dată, ei au devenit preocuparea lui arzătoare. Oare de ce?

Eu cred că zacheu a început să-i vadă pe oameni prin prisma musafirului, prin prisma lui Dumnezeu. Este tema ,,împăratului“ pe care o va dezvolta Domnul în pilda polilor …

III. Și-a schimbat părerera față de bani.

Omul acesta a ajuns în sfârșit bogat! Până atunci era ,,sărac“ și căuta să-și ascundă goliciunea cu banii adunați. După întâlnirea cu Domnul Isus, bani nu l-au mai tentat. Avea deja ceva mult mai prețios. Era bogat și a putut da din preaplinul inimi lui tuturor celor din jur.

Tu ești sărac și strângi sau bogat și dai?

A dărui dintr-o inimă generoasă –

Text: Exodul 35:20-29; 2 Corinteni 9:6-8

Verset de aur: 2 Corinteni 9:6

Prezentarea lecției:

Scopul – Să ne amintim modul în care poporul lui Israel a demonstrat generozitate în finanțarea construcției cortului întâlnirii. Să comparăm texte din Vechiul și din Noul Testament despre dărnicie. Să identificăm un mod de a ne exprima mai bine generozitatea și să plănuim să îl punem în aplicare.

Contextul lecției:

Ieșirea din Egipt și primirea legii la Sinai au constituit începuturile națiunii israelite. Să nu uităm că urmași lui Avraam au trăit timp de mai mult generații în Egipt și au învățat unele dintre tradițiile religioase ale acestui popor. Și din acest motiv, primele două porunci ale decalogului subliniau devoțiunea poporului față de Dumnezeu. Tot pentru a reeduca poporul din punct de vedere religios, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să construiască un sanctuar, un centru național de închinare, care s-a numit Cortul Întâlnirii. În mod surprinzător, Dumnezeu nu furnizat materialele de construcție pentru acest sanctuar, ci a cerut ca poporul să dăruiască resursele necesare construcției. Principiile dărniciei sunt astfel stabilite. Mai târziu, Apostolul Pavel descrie aceste principii și ne încurajează să le punem în aplicare în viețile noastre.

Dărnicia în Vechiul Legământ (Exodul 35:20-29)

• Dătător de bunăvoie (v. 20-22a)

• Daruri valoroase (v. 22b-28)

• Dătător ascultător (v. 29)

Dărnicia în Noul Legământ (2 Corinteni 9:6-8)

• Legea secerișului (v. 6)

• Decizia dătătorului (v. 7a)

• Dragostea lui Dumnezeu (v.7b)

• Abilitatea lui Dumnezeu (v. 8)

Aplicație practică

1 Cele două provocări la dărnicie: cea a lui Moise pentru poporul lui Israel, și cea a lui Pavel pentru corinteni, au motive diferite. Israeliților li s-a cerut să dăruiască pentru un loc de închinare pe care să-l folosească ei, corintenilor li s-a cerut să dăruiască pentru beneficiul altor persoane, pe care ei nici nu le cunoșteau. Chiar dacă cele două situații sunt diferite, ele au un factor comun: dorința de a dărui.

2 Când suntem confruntați cu o cerere de dărnicie, trebuie să ne evaluăm atitudinea înainte de a ne verifica contul bancar. Atitudinea corectă este cea demonstrată de Domnul Isus (2 Corinteni 8:9).

Intamplarea lui David și Abigail  este  un seminar de familie,ca sa ne dea invatatura, nu judecare…

David ar fi putut să se uite la oricare dintre fecioarele lui Israel și s-o ceară de nevastă, dar a ales văduva unui om care murise de curâd … Cum se explică aceasta?

,,David a trimis vorbă Abigailei că vrea s-o ia de nevastă“ (1 Sam. 25:40b).

Ce vede un bărbat la o fameie ca s-o dorească de soție? Ce vede o femeie la un bărbat ca să-l dorească de soț?

Iată un pasaj care ne dă răspunsuri la aceste întrebări delicate. Întâmplarea cu David și Abigail poate fi un seminar pentru viața de familie.Să vedem mai întâi …

I. Contextul întâmplării

David se afla într-una din cele mai dificile perioade din viață.

(1) Uns de Samuel ca împărat, dar prigonit și urmărit de Saul, David nu știa ce să mai creadă: va fi sau nu va fi împărat în Israel.

(2) Alături de fostul general al lui Saul se adunaseră în pustie la început 400 și apoi 600 de oameni:

,,David a plecat de acolo şi a scăpat în peştera Adulam. Fraţii lui şi toată casa tatălui său au aflat şi s-au pogorât la el. Toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi s-au strâns la el şi el a ajuns căpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru sute de oameni“ (1 Sam. 22:1-2)

Nu se poate spune că David era înconjurat de oameni de mare calitate! Nu este ușor să conduci o ceată alcătuită din ,,Toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi …“. Mai târziu, comentatorul biblic avea să-i numească pe unii dinre ei ,,oameni de nimic“:

,,Toţi oamenii răi şi de nimic dintre cei ce merseseră cu David au luat cuvântul şi au zis: „Fiindcă n-au venit cu noi, să nu le dăm nimic din prada pe care am scăpat-o, ci doar să-şi ia fiecare nevasta şi copiii şi să plece” (1 Samuel 30:22).

(3) Este greu să supraviețuiești în pustie singur, darămite să mai ai și grija a 600 de oameni care te însoțesc. dacă aceasta era ,,împărăția“ pe care i-o pregătise Domnul, soarta lui David nu era tocmai ușoară …

Întâmplarea a făcut ca ceata lui david să stea în pustie în proximitatea turmelor unui om bogat, numit Nabal. Ar fi fost ,,normal“ ca ,,oameni de nimic“ să fure din când în când din turmele lui nabal, dar n-a fost așa. Influența lui David asupra lor a fost covârșitoare. Caracterul lui s-a imprimat în comportamentul lor și ei s-au comportat adimirabil:

,,Şi totuşi oamenii aceştia au fost foarte buni cu noi; nu ne-au ocărât şi nu ni s-a luat nimic în tot timpul cât am fost cu ei în câmp. Ne-au fost zid şi zi, şi noapte în tot timpul cât am fost cu ei, la păscutul turmelor“ (1 Sam. 25:15-16).

Nu numai că oamenii lui David n-au furat din turmele lui Nabal, dar prin simpla lor prezență, averile lui Nabal au fost neatinse de hoți și tâlhari.

După ce am văzut contextul, să vedem acum

II. Criza dintre David și Nabal

Între oameni cu bun simț, anumite lucruri sunt înțelese de la sine. Nabal a  tras foloase din prezența oamenilor lui david. Se cuvenea deci să le fie recunoscător și să o dovedească cu prima ocazie. Ea s-a ivit la sărbătoarea anuală a ,,tunsului oilor“, așezată anual la schimbarea anotimpurilor. iarna, oile aveau nevoie de blană, dar vara, blana le era mai mult o povară, așa că pririetarii le tundeau și-și măsurau astfel una din principalele surse de venit: lâna. Era o ocazie de veselie și sărbătoare. David s-a gândit că venise vremea ca Nabal să-și arate recunoștința pentru oamenii lui. Ca semn că nu vrea să-l forțeze să facă această binefacere, David trimite la Nabal ,,zece tineri“, nu zece războinici:

,,A trimis la el zece tineri, cărora le-a zis: „Suiţi-vă la Carmel şi duceţi-vă la Nabal. Întrebaţi-l de sănătate în numele meu şi să-i vorbiţi aşa:

‘Să trăieşti în pace şi pacea să fie cu casa ta şi cu tot ce este al tău. Şi acum, am auzit că tunzi oile. Păstorii tăi au fost cu noi; nu i-am ocărât şi nu li s-a luat nimic în tot timpul cât au fost la Carmel. Întreabă pe slujitorii tăi, şi-ţi vor spune. Să capete trecere dar tinerii aceştia înaintea ta, fiindcă venim într-o zi de bucurie. Dă dar, te rog, robilor tăi şi fiului tău David ce te lasă inima’.” (1 Sam. 25:5-8).

N-a fost însă să fie așa. În loc să-și arate recunoștința, Nabal nu numai că i-a refuzat ope oamenii lui David, dar a foloist ocazi să-l batjocorească pe David:

,,Nabal a răspuns slujitorilor lui David: „Cine este David şi cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulţi slujitori care fug de la stăpâni. Şi să-mi iau eu pâinea, apa şi vitele mele, pe care le-am tăiat pentru tunzătorii mei, şi să le dau unor oameni care sunt de nu ştiu unde?” (1 Sam. 25:10-11).

Obrăznicia lui Nabal nu l-a prins pe David într-o zi bună și ,,regele-fugar“ a sărit să se răzbune singur. În logica lui David, un om ca Nabal nu avea dreptul să existe.

,,Atunci, David a zis oamenilor săi: „Fiecare din voi să-şi încingă sabia!” (1 Sam. 25:13a).

Sentința dreptății lui David decretase:

,,David zisese: „În zadar am păzit tot ce are omul acesta în pustie de nu s-a luat nimic din tot ce are, căci mi-a întors rău pentru bine. 22 Dumnezeu să pedepsească pe robul său David cu toată asprimea dacă voi mai lăsa să rămână până la lumina zilei pe cineva de parte bărbătească din tot ce este al lui Nabal!“ 

,, … n-ar mai fi rămas nimic din ce este al lui Nabal până la lumina zilei de mâine“ (1 Sam. 25:21-22; 34b).

III. Comportamentul într-o situație de criză, sau…la greu se cunoaste omul…

Crizele sunt ocazii de identificare a caracterului cuiva. Ea nu ne schimbă, ci doar dau pe față ceea ce era de mult în noi.

Un înțelept a primit odată vizita unui tânăr  venit să caute explicații pentru ieșirile lui nesăbuite. Înțeleptul l-a invitat la o cafea. Când s-au așezat, înțeleptul a mișcat violent masa, iar cafeaua s-a vărsat pe fața de masă curată. ,,Înțelegi tu ce am făcut eu? Unde se afla cafeaua înainte ca eu să mișc masa? Eu n-am creat cafeaua! Am mișcat doar masa și cafeaua a dat pe afară. Ce este înăuntru, dă pe afară. Stările de criză nu fac altceva decât să ne arate din ce suntem plini pe dinăuntru“.

În criza dintre David și Nabal se interpune Abigail, soția lui Nabal. Cei doi se cunosc deci într-o situație de criză și descoperă din ce erau făcuți fiecare dintre ei. Revenim acum la întrebările din introducerea acestui mi studiu. Ce a văzut David la Abigail ca s-o dorească de soție? Ce a văzut Abigail la David ca să-l dorească de soț?

Ce a văzut David la Abigail?

(1) Abigail a făcut ce a putut ea mai bine într-o situație rea
Nu știm cum a ajuns această femeie ,,cu judecată și frumoasă la chip“ să fie nevasta unui om ,,aspru și rău în faptele lui“ (1 Sa. 25:3). S-o fi atras bogăția lui? Naba l ,,era un om foarte bogat“ care ,,avea trei mi de oi și o mie de capre“ (1 Sam. 25:2).S-o fi cumărat el de la părinții ei săraci? Nu știm, dar știm că Abigail s-a atrăduit din răsputeri să facă ceva bun șintr-o căsnicie rea.

Din punctul acesta de vedere, Abigail seamănă foarte mult cu Ana, mama lui Samuel (1 Samuel 1:1-28) și seamănă cu o sumedenie de femei care nu știu nici ele prea bine azi cum de au ajuns în căsnicii așa de nefericite …

(2) Abigail a fost gata să scape viața unui soț ,,nebun“
Nu era prima oară că nabal făcea prosii. Abigail văzuse multe! Experiența ei o convinsese că nu erau prea mute speranțe ca soțul ei să se schimbe. Ascultați-o cum îi vorbește despre bărbatul ei lui David:

,,Să nu-şi pună domnul meu mintea cu omul acela rău, cu Nabal, căci, cum îi este numele, aşa este şi el – Nabal (Nebun) îi este numele – şi este plin de nebunie“ (1 Sam. 25:25).

O soție care să vrea să scape viața bărbatului ei, când avea î sfârșit șansa să scape de el, nu este de aruncat. david și-a dat seama foarte repede de aceasta. Nu există bărbat care să nu greșească, iar o nevastă care să țină la ,,omul ei“ chiar și când acesta calcă în străchini era atunci (și este și astăzi) o ,,raritate“.

(3) Abigail a fost o femeie de inițiativă
Există situații în care o femeie trebuie să stea și altele n care o femeie trebuie să acționeze. O nevastă care știe să facă deosebirea dintre unele și celelalte este cu adevărat ,,o femeie cu judecată“. Din faptul că slugile lui Nabal au venit să-i spună problema lui Abigail putem înțelege foarte multe lucruri …

,,Unul din slujitorii lui Nabal a venit şi a zis către Abigail, nevasta lui Nabal: „Iată că David a trimis din pustie nişte soli să întrebe de sănătate pe stăpânul nostru, şi el s-a purtat rău cu ei. Şi totuşi oamenii aceştia au fost foarte buni cu noi; nu ne-au ocărât şi nu ni s-a luat nimic în tot timpul cât am fost cu ei în câmp. Ne-au fost zid şi zi, şi noapte în tot timpul cât am fost cu ei, la păscutul turmelor. Să ştii acum şi vezi ce ai de făcut, căci pierderea stăpânului nostru şi a întregii lui case este hotărâtă şi el este aşa de rău încât nimeni nu îndrăzneşte să-i vorbească” (1 Sam. 25:14-17).

Deși nu era obișnuit și nici recomandabil, Abigail n-a sta de vorbă cu bărbatul ei (1 sam. 25:19b), ci, fără știrea lui, s-a dus singură să rezolve problema. Cum a rezolvat-o?

(4) Abigail a știut că ,,dragostea unui bărbat trece prin stomac“ și că ,,un bărbat flămând este un bărbat nervos“.
Abigail a reparat greșeala soțului ei:

,,Abigail a luat îndată două sute de pâini, două burdufuri cu vin, cinci oi pregătite, cinci măsuri de grâu prăjit, o sută de turte de stafide şi două sute de legături de smochine. Le-a pus pe măgari şi a zis slujitorilor săi: „Luaţi-o înaintea mea şi eu voi veni după voi” (1 sam. 25:18-19).

(4) Abigail a știut să se smerească înaintea lui David

,,Când a zărit Abigail pe David, s-a dat jos repede de pe măgar, a căzut cu faţa la pământ înaintea lui David şi s-a închinat până la pământ“ (1 Sam. 25:23).

Prea multe femei refuză ,,să se dea jos de pe măgar“ atunci când vorbesc. Abigail a știut cum să-l ia pe David și în ce poziție să stea ca să-i capete bunăvoința.

(5) Abigail a luat asupra ei vinovăția soțului ei
,,Cine este de vină?“ este întrebarea care a distrus nenumărate căsnicii. O femeie cu judecată știe că este de preferat să piardă o ceartă și să câștige un soț, nu invers.

,,Apoi, aruncându-se la picioarele lui, a zis: „Eu sunt de vină, domnul meu! “ (1 Sam. 25:24a).

(6) Abigail s-a arătat preocupată de imaginea publică a lui David
Dacă i-ar fi vorbit în public, oamenii din jur ar fi putut spune că o femeie a fost mai deșteaptă decât David! Nici un bărbat n-ar fi acceptat o asemenea situație! Cu atât mai puțin David. Știind acestea, Abigail a spus:

,,Îngăduie roabei tale să-ţi vorbească la urechi şi ascultă cuvintele roabei tale“ (1 Sam. 25:24b).

Înțelepciunea de familie spune: ,,O femeie înțeleaptă îi lasă întotdeauna bărbatului ei iluzia că el conduce“. Cuvintele au fost ale lui Abigail, dar hotărârea a trebuit să fie a lui David.

(7) Abigail i-a ajutat pe David să-și redobândească credința în planul lui Dumnezeu pentru viața lui.
Ea i-a atrs atenția lui David că un om ca el trebuie să se ridice la înălțimea chemării lui. Venită într-o perioadă de mari lupte lăuntrice și de chinuitoare îndoieli, confirmarea venită prin cuvintele Abigailei i-au căzut foarte bine lui David. În Abigail, el a întâlnit o femeie care i-a întărit credința. Încurajările unei femei fac minuni pentru un bărbat aflat într-o situație de cumpănă:

,,Să nu-şi pună domnul meu mintea cu omul acela rău, cu Nabal, căci, cum îi este numele, aşa este şi el – Nabal (Nebun) îi este numele – şi este plin de nebunie. Şi eu, roaba ta, n-am văzut pe oamenii trimişi de domnul meu.

Acum, domnul meu, viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că Domnul te-a oprit să verşi sânge şi să te ajuţi cu mâna ta. Vrăjmaşii tăi, cei ce vor răul domnului meu, să fie ca Nabal! Primeşte darul acesta pe care-l aduce roaba ta domnului meu şi să se împartă oamenilor care merg după domnul meu.

Iartă, te rog, vina roabei tale, căci Domnul va face domnului meu o casă trainică; iartă, căci domnul meu poartă războaiele Domnului şi niciodată nu va fi răutate în tine.

Dacă se va ridica cineva care să te urmărească şi să vrea să-ţi ia viaţa, sufletul domnului meu va fi legat în mănunchiul celor vii la Domnul, Dumnezeul tău, şi să arunce cu praştia sufletul vrăjmaşilor tăi. Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai-mare peste Israel, atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur. Şi când va face Domnul bine domnului meu, adu-ţi aminte de roaba ta” (1 Sam. 25:25-31).

Nu degeaba se spune că ,,în spatele unui bărbat de succes se află o femeie înțeleaptă, o mamă sau o soție, câteodată amândouă“.

Fără să vreau să forțez textul, găsesc în cuvintele Abigailei (,,Și când va face Domnul bine domnului meu, adu-ți aminte de roaba ta“) un ecou prevestitor al cuvintelor rostite de tâlharul care l-a mângăiat pe cruce pe Domnul Isus cu credința lui: ,,Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în împărăția Ta“ (Luca 23:42).

Toate aceste șapte lucruri pe care le-a făcut Abigail l-au impresionat profund pe David! Nu mai întâlnise niciodată o astfel de femeie. Răsplata Abigailei a fost să audă aprecierea pe care i-a făcut-o David. În esență, el spune: ,,Astăzi, tu ai fost o mare binecuvântare pentru mine!“

,,David a zis Abigailei: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis astăzi înaintea mea! Binecuvântată să fie judecata ta şi binecuvântată să fii tu, că m-ai oprit în ziua aceasta să vărs sânge şi mi-ai oprit mâna!“ … Şi David a luat din mâna Abigailei ce-i adusese şi i-a zis: „Suie-te în pace acasă; vezi că ţi-am ascultat glasul şi te-am primit bine.” (1 Sam. 25:32-33, 35).

Ce a văzut Abigail la David? Observându-l cu mintea ei înțeleaptă, Abigail a înțeles de la David că …

(1) Un om drept va face întotdeauna dreptate.

Abigail cunoștea destule despre David ca să știe cu cine are de a face. Se spună că ,,în fiecare bărbat dorm un câine blând și un tigru necruțător. Depinde de fiecare femeie să știe pe care dintre cei doi să-i trezescă“.

(2) Un om puternic este și un om care știe să asculte.
Un alt bărbat în situația lui David ar fi putut-o repezi pe Abigail, spunând: ,,Prea târziu, doamnă. N-am timp să mai stăm de vorbă. N-am nimic cu tine. Am ce am cu bărbatul tău. N-am timp să discut cu femeile.“

Abigail a mizat însă pe faptul că david nu era un bărbt obișnuit, rudimentar. Ea a sperat că David se va opri și o va asculta. N-a dat greș. Speranțele ei au fost răsplătite.

(3) Un om în planul lui Dumnezeu va izbândi întotdeauna.
Nu, Abigail n-a crezut doar în David! Ea a crezut în Dumnezeul lui David. Tot poporul lui Israel fusese martor la biruințele pe care i le-a dat lui David Domnul. Abigail știa și ea de uciderea lui Goliat și cântase probabil și ea refrenul popular:

,,Femeile care cântau îşi răspundeau unele altora şi ziceau: „Saul a bătut miile lui, iar David, zecile lui de mii.” (1 Samuel 18:7).

(4) Un om care primește smerirea, știe și când să înalțe pe alții.
Smerenia n-a fost niciodată o piedică în fața unei femei care știe să biruiască. Abigailei nu i-a fost greu să ,,se dea jos de pe măgar“, ,,să se arunce cu fața la pământ“ și ,,să se arunce la picioarele lui“ David. orice ,,femeie cu judecată“ este gata să le facă. Să te smerești înaintea celui care te poate înălța este un act de mare înțelepciune. Se spune că ,,orice soție care știe să-și trateze soțul ca pe un rege, va ajunge să fie tratată ca o regină“.

David și-a zis: ,,O femeie ca această Abigail nu trebuie scăpată din mână“. Departe de a mai aștepta ca profeția din cuvintele ei să se împlinească și el s-o bage în seamă numai după ce va ajunge pe tron, David a chemat-o nerăbdător să i se alăture de îndată ce a scăpat de legământul care o lega de Nabal. O femeie ca Abigail nu este doar o nevastă de palat! Una ca ea îți este necesară mai ales când te îndoiești că vei ajunge vreodată la palat, în stările de criză și de îndoială, când toți și totul par că-ți stau împotrivă.

 

 

Ilie – Nemuritorul 

Ce să scrii despre acest om excepțional (aici termenul îl identifică ,,par excellance“ drept o excepție de la regulă)!

Ar trebui să încep cu sfârșitul și să vă spun că Ilie a fost unul din cei doi nemuritori care i s-au arătat Domnului Isus pe Muntele Schimbării la față, iar dintre aceștia doi numai Ilie este singurul care n-a văzut moartea!

Este imposibil să ,,citim“ importanța întâmplării de atunci. Comentatorii vorbesc despre cei doi ca despre cei care au reprezentat Legea (Moise) și profeții (Ilie), ambele ținând doar până la apariția lui Isus Christos (Matei 11:13). Nu cred însă că Dumnezeu a ales să-i trimită tocmai pe ei doar ca să se țină de anumite simbolisme … Cred că în ceea ce s-a petrecut atunci este mult mai mult decât ceea ce izbește privirea.

,,Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare. Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă, şi vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim“ (Luca 9:29-31).

Ar trebui apoi să continui, în ordine inversă, adică în ordine evreiască ,,de la dreapta la stânga“, prin a vă aduce aminte că Vechiul Testament se termină cu mențiunea că  Iehova le-a promis evreilor că li-l va trimite (iar) pe profetul Ilie înainte de a veni El însuși pe pământ.

,,Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!” (Maleahi 4:5-6).

De atunci și până astăzi, evreii evlavioși pun la sărbători un scaun și un tacâm în plus, semn că îl așteaptă și sunt gata pentru venirea prorocului Ilie. Alții, chiar în vremurile lui Zaharia, se îmbrăcau ca Ilie pentru a poza în trimiși ai Domnului:

,,În ziua aceea, prorocii se vor ruşina, fiecare, de vedeniile lor când vor proroci şi nu se vor mai îmbrăca într-o manta de păr ca să mintă pe oameni. Ci fiecare din ei va zice: ‘Eu nu sunt proroc, ci sunt plugar, căci am fost cumpărat din tinereţea mea!’“ (Zaharia 13:4-5).

Ar trebui să vă spun despre marea controversă care a marcat misiunea lui Ioan Botezătorul: a fost el Ilie cel promis sau n-a fost. Nu există nici un muritor în stare să răspundă la această întrebare. Suntem forfecați între cele două răspunsuri pe care le-au dat la această întrebare Domnul Isus și Ioan Botezătorul însuși.

,,Iată mărturisirea făcută de Ioan când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?” El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: „Nu sunt!” (Ioan 1:19-21).

,,Pe când se duceau ei, Isus a început să vorbească noroadelor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt? Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor. Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un proroc; căci el este acela despre care s-a scris:

‘Iată , trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta’.

Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. Căci până la Ioan au prorocit toţiprorocii şi Legea.  Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină. Cine are urechi de auzit să audă“ (Matei 11:7-15).

Pe cine să credem? Și dacă au avut amândoi dreptate? Faptul că țara evreilor a fost blestemată la prima venire și a fost o ruină timp de douzeci de secole pare a confirma afirmația Domnului Isus. Pe de altă parte, faptul că n-asistăm încă la ,,ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată“, îi dă dreptate lui Ioan Botezătorul …

Și dacă Ioan n-a fost atunci în mod deplin Ilie, înseamnă asta că venirea lui ,,plenară“ este încă în viitor? Este oare Ilie unul din cei doi martori despre care ne spune cartea Apocalipsa că vor face semne mari pe pământ (Apocalipsa 11) ? Înainte de venirea Domnului trebuie să așteptăm și noi venirea lui Ilie?

După cum vedeți, problema lui Ilie nu este simplă. El este un personaj care străbate dincolo de limitele noastre obișnuite de spațiu și de timp, sfidează moartea și este instrumentul prin care Dumnezeu a făcut, face și va face lucrări supranaturale?

Tot ceea ce a făcut Ilie a fost la superlativ. Să-mi fie îngăsuit să subliniez acest fapt prin titlurile care urmează:

I. Cel mai mare profet pentru cel mai păcătos împărat din Israel!

,,Și unde s-a înmulțit păcatul s-a înmulțit și harul!“

Frumusețea harului divin constă în faptul că Dumnezeu îi caută până și pe cei care nu-L caută pe El și nu vor să stea de vorbă cu El. 1 Regi 18 ne ajută să vedem că mai toate căutările noastre sunt greșite; în loc să-L căutăm pe Dumnezeu care ne-ar putea scăpa din toate crizele noastre, noi căutăm adeseori soluții la crize, neglijându-L cu desăvârșire tocmai pe Dumnezeu.

Putem împărți capitolul în trei secțiuni distincte:

1 Regi 18:2-6 – Ahab și Obadia pleacă disperați să caute apă.
1 Regi 18:7-18 – Ahab pleacă să-l caute pretutindeni pe … Ilie.
1 Regi 18:19-46 – Ahab este silit să caute adevăratul Dumnezeu.

Două lucruri sunt foarte clare: (1) Ahab era mai mult preocupat de soarta „cailor și catârilor“, decât de soarta oamenilor și (2) Ahab nu se încrede în Dumnezeu pentru protecția poporului sfânt. Caii și catârii erau „animalele de război“ și preocuparea prioritară a împăratului este să nu slăbească din punct de vedere militar și să ajungă o țintă ușor de cucerit de dușmanii din afara țării. Oamenii, vacile, caprele și oile pot să moară pentru Ahab, dar caii și catârii sunt „de interes strategic militar“. Ce tristă este soarta celui care se încrede mai mult în cai și măgari decât în Dumnezeul cel atotputernic! Ce încăpățânat este omul plecat să sfideze providența divină! Câte eforturi și suferințe are parte cel care-L scoate pe Dumnezeu și ascultarea de El din ecuația vieții sale!

Cautarea după apă era numai una din ultimele întreprinderi ale lui Ahab. Până atunci căutase acul în carul cu fân, încercând să dea de urma profetului Ilie.

Furia lui Ahab amenința nu numai viața lui Ilie, ci și viața tuturor celorlalți profeți ai Domnului. Obadia reușise să-i ascundă pe unii, riscându-și prin aceasta viața. Răspunsul dat de acest om lui Ilie arată că Obadia era de părere că riscase destul, credincioșia lui față de Iehova nu era fără limite, iar viața lui îi era acum mai scumpă decât ascultarea de vorbele lui Ilie. Omul acesta este portretul slujitorilor de curte, compromiși, dar nu de tot, credincioși, dar nu chiar până la capăt. Obadia este tipul omului cu inima împărțită în vremuri de persecuție religioasă. El încearcă să slujească la doi stăpâni. Vocabularul lui îl dă de gol. În versetul 7, Obadia îl numește pe Ilie „domnul meu“, dar în versetul următor Ilie îi atrage atenția că Ahab este „stăpânul“ său.  Obadia încerca să slujească Domnului „în ascuns“, în timp ce „pe față“ îi slujea lui Ahab. Un astfel de om trăiește într-o continuă nesiguranță. Îndoindu-se de el însuși, Obadia aproape că ajunge să nu mai aibă încredere nici în Ilie, omul lui Dumnezeu.

Cea de a doua secțiune se încheie cu o scenă de paroxism nervos, după cum cea de a treia secțiune se va încheia cu o scenă de paroxism religios.

Întâlnirea dintre Ilie și Ahab este ca înfruntarea a doi cocoși. Niciunul nu vrea să se dea înapoi, niciunul nu vrea să cedeze. Ilie se sprijinea pe puterea lui Dumnezeu, Ahab, pe puterea și autoritatea regală. Acuzația pe care și-o aruncă unul asupra celuilalt este, nici mai puțin, nici mai mult decât, „trădare“. Unul dintre ei era vinovat de nenorocirea secetei care venise peste Israel:

„Obadia, ducându-se înaintea lui Ahab, l-a înştiinţat despre lucrul acesta. Şi Ahab s-a dus înaintea lui Ilie. Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: ,,Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?“ Ilie a răspuns: ,,Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali“ (1 Regi 18:16-18).

Este clar că niciunul nu avea vreo șansă să-l convingă pe celălalt că are dreptate. Singura ieșire din impas era o intervenție divină care să arate tuturor cine este cel care era vinovat de nenorocirea care venise peste țară. Aceasta este exact ceea ce a propus Ilie:

„Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal, şi pe cei patru sute de prooroci ai Astarteei, cari mănâncă la masa Izabelei.“ Ahab a trimes soli la toţi copiii lui Israel, şi a strâns pe prooroci la muntele Carmel. Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul, şi a zis: ,,Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!“ Poporul nu i-a răspuns nimic“ (1 Regi 18:19-21).

Carmel este un promotoriu muntos aflat la granița dintre ținutul lui Israel și ținutul fenicienilor (filistenilor). Înălțimea era considerată drept locuința lui Baal. Culmea muntoasă era deseori acoperită de nori de furtună veniți dinspre mare, iar ploile reversau apele spre văile mănoase de la poale. Numele „Carmel“ înseamnă „ținutul grădinii“ și regiunea era faimoasă pentru fertilitatea agricolă deosebită.

II. Cel mai mare obstacol aduce cea mai mare biruință

Acesta este un studiu, nu o culegere de predici. Dacă ar fi vorba de o predică, aș remarca din acest pasaj că:

(1) Majoritatea n-a fost niciodată dovada că cineva are dreptate. Ilie era … singur, dar singur cu Dumnezeu!

(2) Un om al lui Dumnezeu este un om al harului. Ilie nu-l atacă în mod direct pe Ahab, dându-i până la sfârșit șansa unuia care … a fost dus în eroare de alții. Observați că Ilie spune despre „proorocii lui Baal care mănâncă la masa Izabelei“, nu „la masa lui Ahab“, măcar că aceasta era, în fond, realitatea.

(3) Dragostea devărată confruntă, nu cocoloșește. Cuvintele lui Ilie pentru popor sunt cumpătate, dar aspre. El îi compătimește pentru viață chinuită pe care o duc și le oferă calea ieșirii din compromisuri. Ca și seceta, evenimentul propus de Ilie nu are ca scop „nenorocirea lui Israel“ și reașezarea poporului într-o poziție în care Dumnezeu să-l poată binecuvânta, pentru că Dumnezeu nu ne poate binecuvânta oricând, oriune și oricum am fi noi. Confruntarea este neapărat necesară pentru că de îndreptare depinde fericirea noastră.

(4) Tăcerea este uneori cel mai mare semn de acuzare. Cât de tristă și tragică este constatarea din finalul versetului 21: „Poporul nu i-a răspuns nimic“. Nu întotdeauna „tăcerea este de aur“. Uneori este numai … galbenă. Iar lipsa de reacție a celor din Israel era un foarte pronunțat semn de boală sufletească. Să le fi fost oare teamă de Ahab? Să le fi fost oare teamă de Izabela? Oare nu s-ar fi cuvenit să se teamă cu mult mai mult de … Iehova? Hotărât lucru „Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul n-are dece să se teamă“ (Proverbe 29:25). Ce imagine stranie! Oamenii tac în fața celui ce putea închide sau deschide cerul și să le dea mult dorita ploaie. De ce să ne mirăm însă? Oare nu tac astăzi milioane de oameni în fața Celui care le dă viață și face să cadă ploaia și peste cei buni și peste cei răi?

Cea de a treia secțiune este scena înfruntării de pe Carmel. Ea se petrece pe pământ, dar adevărații adversari sunt în sferele cerești. Pe munte se confruntă Ilie, omul lui Dumnezeu, și mulțimea de profeți ai lui Baal. Concursul este însă între Baal, zeul cerului care se spunea că poate aduce ploaia, și Iehova, Domnul cerului și al pământului. Este interesant că înfruntarea nu este între preoții celor două religii, ci între profeții lor.

Ca unul care știa deja rezultatul, Ilie este politicos și regizează întreaga scenă pentru a scoate mai întâi în relief impotența lui Baal și tragica soartă a celor care îl slujesc. Vă rog să remarcați că, în toată întâmplarea, Ilie negociază de pe poziția de autoritate și nimeni nu cutează să-l înfrunte sau să-i spună să facă altfel:

„Şi Ilie a zis poporului: ,,Eu singur am rămas din proorocii Domnului, pe când prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci. Ei să-şi aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăţi, şi să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celalt junc, şi-l voi pune pe lemne fără să pun foc. Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu. Şi tot poporul a răspuns, şi a zis: ,,Bine!“ Ilie a zis proorocilor lui Baal: ,,Alegeţi-vă un junc din cei doi, pregătiţi-l voi întâi, căci sunteţi mai mulţi, şi chemaţi numele dumnezeului vostru; dar să nu puneţi foc.“ Ei au luat juncul pe care li l-au dat, şi l-au pregătit. Şi au chemat numele lui Baal, de dimineaţă până la amează, zicând: ,,Baale, auzi-ne!“ Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns. Şi săreau împrejurul altarului pe care-l făcuseră“ (1 Regi 18:22-26).

Râvna și credința, oricât de mari ar fi ele, nu pot avea răspuns atunci când sunt îndreptate în mod greșit către o divinitate care … nu există. Vorbele lui Ilie, rostite cu această ocazie, par aspre și lipsite de politețe. În vremea aceea, chiar dacă nu îmbrățișai credința cuiva, te fereai să i-o ironizezi. Lumea era „politeistă“ și îngăduia loc pentru credințele fiecăruia. Ilie, din râvnă pentru Domnul și pentru Israel, iese din tiparele obișnuite și rostește provocări tăioase:

„La amează, Ilie şi-a bătut joc de ei, şi a zis: ,,Strigaţi tare, fiindcă este dumnezeu; se gândeşte la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că doarme, şi se va trezi“ (1 Regi 18:27).

Răspunsul proorocilor lui Baal a fost să intensifice incantațiile lor, dar toată larma lor n-a reușit să-l convingă nici pe Baal și nici pe cei ce se aflau pe munte:

„Ei au strigat tare, şi, după obiceiul lor, şi-au făcut tăieturi cu săbiile şi cu suliţele, până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut ameaza, au aiurat, până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte“ (1 Regi 18:28-29).

Eșecul lor lamentabil i-a creat lui Ilie circumstanța prielnică pentru demonstrația unei credințe vii pusă într-un Dumnezeu autentic, viu și care își ține promisiunile:

„Ilie a zis atunci întregului popor: ,,Apropiaţi-vă de mine“! Tot poporul s-a apropiat de el. Şi Ilie a dres altarul Domnului care fusese sfărâmat. A luat douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov, căruia Domnul îi zisese: ,,Israel îţi va fi numele“, şi a zidit cu pietrele acestea un altar în Numele Domnului. A făcut împrejurul altarului un şanţ, în care încăpeau două măsuri de sămânţă. A aşezat apoi lemnele, a tăiat juncul în bucăţi, şi l-a pus pe lemne. Apoi a zis: ,,Umpleţi patru vedre cu apă, şi vărsaţi-le pe arderea de tot şi pe lemne.“ Şi au făcut aşa. Apoi a zis: ,,Mai faceţi lucrul acesta odată.“ Şi l-au făcut încă odată. Apoi a zis: ,,Mai faceţi-l şi a treia oară.“ Şi l-au făcut şi a treia oară. Apa curgea în jurul altarului, şi au umplut cu apă şi şanţul“ (1 Regi 18:30-35).

Deși Israelul experimenta realitatea tristă a divizării împărăției în Regatul de Nord și Regatul de Sud, Ilie procedează profetic, arătând tuturor cum își vede Dumnezeu poporul. Ca și Moise la altarul de la Sinai (Exod 24:4) și întocmai ca și Iosua la Ghilgal (Iosua 4:3), Moise ia douăsprezece pietre și zidește cu ele „altarul națiunii“.  Douăsprezece pietre, adică câte o piatră pentru fiecare din cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Probabil că și numărul de douăsprezece vedre (de trei ori câte patru) este legat de aceeași semnificație.

Rugăciunea rostită de Ilie cu această ocazie merită o privire mai atentă:

„În clipa când se aducea jertfa de seară, proorocul Ilie s-a apropiat şi a zis: ,,Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău, şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!“ (1 Regi 18:36-37).

Ilie se roagă (1) după rânduiala stabilită de Iehova, (2) făcând apel la alegerea suverană făcută de Dumnezeu prin patriarhi, (3) cerând să-i fie validată misiunea și Ahab și poporul să înțeleagă că el n-a „nenorocit pe Israel“, ci că a fost doar un instrument nevinovat al pedepsei trimisă din cer, (4) și pentru ca Dumnezeu să le miște inimile pentru ca scopul acestei pedepse să fie atins prin pocăința și întoarcerea celor din popor la adevăratul lor Dumnezeu.

Pogorârea focului din cer mai fusese odată actul supranatural prin care Dumnezeu validase alegerea și activitatea lui Aaron și a casei lui ca preoți ai Domnului (Lev. 9).

„Atunci a căzut foc dela Domnul, şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul, şi a supt şi apa care era în şanţ. Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ, şi au zis: ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ (1 Regi 18:38-39).

A fost momentul apoteotic al lui Ilie. Omul acesta se născuse cu un destin special, fiind predestinat pentru această clipă. Pentru cei ce știu subtilitățile limbii originale, textul prezintă un extraordinar joc de cuvinte. În evreiește, ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ se spune „Eli-Iahu“, iar acesta este într-adevăr numele lui … Ilie! Părinții lui l-au numit, fără să știe de ce, „Ilie“ – Eliahu“. Sau poate că nașterea lui s-a produs într-o familie care ofta dureros sub idolatria generală impusă de Izabela și
l-au numit așa cu o speranță propagandistică. Ori de câte ori îl strigau pe copilul lor, oamenii aveau ocazia să li se mai reamintească odată: ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu!“

Imaginați-vă ce scenă i-a fost dat lui Ilie să trăiască: un munte întreg, ca un stadion uriaș, scanda de răsunau tăriile … numele lui! Ce răsplată dumnezeiască! Ce om deosebit! Ce plan măreț și ce slujire exemplară! Putem spune cu adevărat că acest om s-a făcut una cu mesajul care i-a fost încredințat de Dumnezeu și a trăit cu un singur scop, să-și împlinească cu scumpătate menirea. Nu este de mirare că biruința de pe Carmel se transformă într-o râvnă dezlănțuită violent:

„Puneţi mâna pe proorocii lui Baal“, le-a zis Ilie: ,,niciunul să nu scape!“ Şi au pus mâna pe ei. Ilie i-a pogorât la pârâul Chison şi i-a junghiat acolo“ (1 Regi 18:40).

Plin de o supraomenească putere, Ilie s-a dus la Ahab, l-a absolvit parcă de toată vinovăția idolatră de până atunci și i-a spus că a venit vremea bucurie: Dumnezeu dorea să deschidă cerul și să-și reverse binecuvântarea:

„Apoi Ilie a zis lui Ahab: ,,Suie-te de mănâncă şi bea; căci se aude vuiet de ploaie.“ Ahab s-a suit să mănânce şi să bea“ (1 Regi 18:41-42a).

Spre surprinderea extaziatului Ilie, luat parcă de un vărtej al râvnei necontrolate, Dumnezeu nu s-a mișcat așa de repede cum se aștepta Ilie. A fost de parcă Dumnezeu ar fi vrut să-i spună bunului Său slujitor: „Ilie, ia-o mai ușor … Liniștește-te puțin. Nu tu faci lucrarea aceasta, ci Eu o fac. Și o fac … când vreau eu, nu după valul tău de pripeală“. Proorocul care a devenit vedeta întâmplării, adulat de popor, a trebuit să trăiască umilirea celui care stăruiește parcă zadarnic și … așteaptă neputincios. Și Ilie și poporul aveau nevoie să-L aștepte pe … Iehova:

„Dar Ilie s-a suit pe vârful Carmelului, şi plecându-se la pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi, şi a zis slujitorului său: ,,Suie-te şi uită-te înspre mare.“ Slujitorul s-a suit, s-a uitat, şi a zis: ,,Nu este nimic!“ Ilie a zis de şapte ori: ,,Du-te iarăş.“ A şaptea oară, slujitorul a zis: ,,Iată că se ridică un mic nor din mare, ca o palmă de om“ (1 Regi 18:42b-44a).

Atâta a fost deajuns. După trei ani și jumătate, zăgazurile cerului aveau să se deschidă, iar ploaia, parcă acumulată în tot acest timp, avea să se reverse în torente peste Israel:

„Ilie a zis: ,,Suie-te, şi spune lui Ahab: „Înhamă, şi pogoară-te, ca să nu te oprească ploaia.“ Peste câteva clipe, cerul s-a înegrit de nori, a început vântul, şi a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car, şi a plecat la Izreel. Şi mâna Domnului a venit peste Ilie, care şi-a încins mijlocul, şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel“ (1 Regi 18:44b-46).

Ultima demonstrație de putere a fost necesară pentru ca Ahab să înțeleagă faptul că un om al lui Dumnezeu poate fi mai tare și mai eficient decât un car regal de luptă. A fost, probabil, metafora din care s-a născut o poreclă pentru Ilie, „armata de un singur om“, rostită de Elisei, slujitorul său, când l-a văzut înălțându-se la cer:

„Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt. Elisei se uita şi striga: ,,Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!“ (2 Regi 2:11-12a).

III. Cea mai mare biruință aduce cea mai mare depresie

Cine lucrează cu mușchii face febră mușchiulară. Cine lucrează cu sufletul face … depresie.

Afirmația de mai sus este foarte adevărată. Vă propun un studiu în capitolul 19 din 1 Regi ca să vedem un om intrat într-o stare depresivă, Ilie, și tratamentul pe care i l-a aplicat Dumnezeu.

Depresia lui Ilie a survenit după extraordinarul efort de pe muntele Carmel. Tensiunea sufletească a atins acolo cote maxime. Credința și acțiunile unui singur om, Ilie, a întors convingerile unui întreg popor la Dumnezeu. Profetul Ilie și-a trăit momentul apoteotic al destinului pe Carmel, când toată suflarea care a asistat la coborârea focului din cer și la mistuirea altarului cu tot ce era pe el și împrejurul lui a izbucnit în strigătul: „Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ În ebraica vremii, oamenii aceeia strigau: „Eli-Iahu, Eli-Iahu!“, iar Eliiahu era chiar … numele lui Ilie! Extraordinara încleștare spirituală l-a făcut pe Ilie să experimenteze puteri supra-umane:

„ … mâna Domnului a venit peste Ilie, care şi-a încins mijlocul, şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel“ (1 Regi 18:46).

O asemenea ispravă trebuie să fi implicat o uriașă descărcare de … adrenalină. Ilie a fugit mai tare decât caii înhămați la carul regal! O asemenea fugă este urmată apoi simetric și semnificativ de o alta, fuga de Izabela. Deși autorul nu ne spune, reacția lui Ahab în fața celor petrecute pe Carmel nu a fost la fel de entuziastă ca a poporului. Cel puțin așa reiese din relatarea textului biblic:

„Ahab a spus Izabelei tot ce făcuse Ilie, şi cum ucisese cu sabia pe toţi proorocii.  Izabela a trimes un sol la Ilie, să-i spună: ,,Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine, la ceasul acesta, nu voi face cu viaţa ta ce ai făcut tu cu viaţa fiecăruia din ei.“  Ilie, când a văzut lucrul acesta, s-a sculat şi a plecat, ca să-şi scape viaţa. A ajuns la Beer-Şeba, care ţine de Iuda, şi şi-a lăsat slujitorul acolo“ (1 Regi 19:1-3).

I. Simptomatica depresiei

Este clar că asistăm la simptomatologia unei despresii foarte răspândită și în zilele noastre:

1. Ilie începe să gândească ne-logic.
Cel care era purtătorul glasului Dumnezeului Atotputernic n-ar fi trebuit să se teamă de glasul unei femei păgâne. Gândirea lui Ilie face derapaje periculoase.

Amenințarea Izabelei nu l-ar fi dat peste cap altădată pe Ilie. Experiențele lui supranaturale din cei trei ani în care Dumnezeu îl ascunsese și-l păstrase în viață ar fi trebuit să-l facă tare. Amenințarea Izabelei este însă numai „paiul“ care rupe spinarea cămilei, și așa prea încărcată cu solicitările extraordinare trăite în ajun.

Depresia ne împiedică să gândim corect. Organul cu care gândim este el însuși afectat de maladie! În zadar te ții ca orbul de bâtă de indicațiile busolei, când busola însăși este defectă și-ți arată aiurea. Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegi în depresie este că nu trebuie să ai încredere în propriile tale gânduri. Din păcate, foarte puțini oameni ajunși în această stare își dau seama de această realitate.

2. Ilie caută singurătatea.
Depresia caută însingurarea. Textul ne spune că, ilogic și spre paguba sa, Ilie a ales să se despartă de singurul om care-l însoțea pretutindeni și care avea menirea să-l … slujească! Cel ce sufere de depresie se retrage ca un melc în propria cochilie, singur cu gândurile gândirii lui defecte, victimă a propriilor perspective pesimiste puternic deformate de afecțiunea care l-a cuprins. El preferă să se separe chiar și de persoanele care l-ar putea ajuta cel mai mult: de părinți, de prieteni și chiar de partenerul de viață.

3. Ilie cochetează cu ideea morții.

„El s-a dus în pustie unde, după un drum de o zi, a şezut sub un ienuper, şi dorea să moară, zicând: ,,Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei“ (1 Regi 19:4).

Un om în depresie este un om cu gândirea neclară și, nu de puține ori, contradictorie. El tace când ar fi trebuit să vorbească și apoi regretă sau vorbește când ar fi trebuit să tacă și apoi regretă și mai mult. El vrea fără să dorească și dorește adesea ceea ce nu vrea de fapt. El spune ceva cu convingere, deși în realitate se îndoiește foarte tare de ceea ce afirmă. Dacă Ilie ar fi vrut cu adevărat să moară, el n-ar fi trebuit să facă o deplasare atât de mare și de anevoioasă. Izabela i-ar fi împlinit dorința pe loc și fără nici o ezitare!

Atunci de ce fuge Ilie? Pentru că este ca o găină beată, neînțeles de nimeni și neînțelegând el însuși ceea ce i se întâmplă. Chestia asta cu „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei!“ este o obrăznicie strigătoare la cer și o bâiguială fără noimă. De când poate creatura să-i spună Creatorului când este „Destul!“? Cum își permite vasul să-i spună Olarului: „Ia mâna de pe mine, că nu-mi place cum m-ai făcut!“ Cine l-a pus pe Ilie să se compare păgubos și păgubit cu alții?

Cititorule, dă-mi voie să-ți spun, în calitate de „Președinte al Clubului Depresionaților“ că dacă un om de talia lui Ilie, un gigant al credinței, care a închis cerul și l-a deschis la cuvântul lui, a suferit de depresie, n-ai voie să-ți fie rușine când ajungi în depresie. Ești într-o companie selectă! Alături de Ilie, Biblia ni-i prezintă și pe alții giganți ai umblării cu Dumnezeu trecând prin valea întunecoasă a tenebrelor.

Biblia ne spune că marele Moise a cerut lui Dumnezeu să nu-l mai chinuiască cu viața de slujire, ci să-i ia viața (Num. 11:15).

Iov, omul cu care s-a lăudat Dumnezeu în fața Satanei, omul ne-pereche între cei vii a spus și el vorbe nesocotite și și-a blestemat chiar și ziua în care s-a născut (Iov 3:3-12; 20-21). Marele, singularul și singuratecul profet al lacrimilor, Ieremia și-a blestemat viața și clipa în care a văzut lumina zilei (Ier. 20:15). Iona, porumbelul trimis cu vestea mântuitoare la Ninive, a gustat și el din zațul amar al depresiei după călătoria lui cale de trei zile în interiorul cetății, ajungând penibil să se mânie pe Dumnezeu și să-și dorească moartea (Iona 4:3).

Interesant și cu totul remarcabil este că Dumnezeu nu s-a mâniat pe oamenii aceștia! Cuvintele lor nu i-au stârnit furia și clătinările lor nu L-au făcut să renunțe la ei. Cu adevărat, „El știe din ce suntem făcuți! Știe că suntem … țărână“. Dumnezeu nu ne-a făcut să existăm în condițiile „căderii“ pe care o experimentăm astăzi. Omul a fost făcut pentru desăvârșirea raiului, nu pentru încleștarea supratensionată din lupta spirituală actuală. Dumnezeu ne-a creat pentru uniformitatea liniștitoare a sfințeniei, nu pentru dualitatea conflictuală dintre omul dinăuntru, căruia îi place Legea lui Dumnezeu și firea pământească ce ne trage iremediabil și inevitabil spre păcat. Alegerea noastră nesăbuită din Eden a complicat planurile lui Dumnezeu și ne-a prăbușit într-o lume a conflictelor, a suferinței, a despărțirilor, a insucceselor, a diagnosticelor fatale și a morții. N-am fost făcuți să fim ținta atacurilor demonice și nici să ne purtăm idealurile în niște perisabile vase de lut nemernic. Toate acestea sunt doar consecințe ale neascultărilor noastre de Dumnezeu și a înstrăinării noastre de lumea prezenței Lui.

Dumnezeu știe toate acestea și de aceea … nu se supără când cădem în depresie, când vorbim aiurea, când ne luăm la ceartă cu El, când vrem mai bine să murim decât să continuăm o existență lipsită parcă de orice sens și semnificație. Într-un cuvânt, Dumnezeu ne lasă îngăduitor să „ne dăm în petec“, pentru că știe că am ajuns în zdrențe.

Ca un Părinte desăvârșit și ca un Medic priceput, Dumnezeu tratează depresia lui Ilie după o rețetă pe care ar trebui să o înțelegem, să ne-o însușim și să o aplicăm și noi la nevoie.

Depresia cochetează cu moartea dintr-un paradoxal instinct adânc de auto-conservare, refuzând să continue exercițiul existenței ca pe un chin insuportabil și fără

rezultate pozitive. Depresia coboară cortina devaluării peste toată lumea înconjurătoare. Nimic nu mai are preț, nimic nu mai merită, nimic nu mai trezește interesul. Profetul Ilie este un caz tipic pe care l-am studiat în liniile lui majore.

Ce face Dumnezeu cu un astfel de om?

1. Am văzut în primul rând că El nu se grăbește să condamne, să pedepsească sau să abandoneze un astfel de om!!! Depresia ne face asemenea unei mingi din care s-a scos aerul. De aici și numele de „de-resie“, lipsă de presiune, desumflare. Un om cu depresie este ca o locomotivă cu abur căreia i s-a stins focul sacru necesar pentru producerea aburului care să-i miște pistoanele. O astfel de stare poate și TREBUIE să fie temporară. În termeni geografici, „depresia este valea dintre două șiruri de culmi (deluroase sau muntoase), valea pe care trebuie să o traverseze cineva ca să meargă înapoi spre punctele de unde se vede panorama cuprinzătoare a întregului înconjurător.

Depresia este o lipsă temporară de orizont, o probușire într-o regiune adâncă a ființei din care avem toate șansele să revenim. Ea se datorează suprasolicitărilor unei existențe tensionate și contorsionate pentru care n-am fost creați să fim, o încercare de retragere dintr-o lume a conflictelor sfâșietoare și sfărâmătoare. Preaiubiții lui Dumnezeu din toate secolele au suferit de depresie! Psalmii lui David sunt spovedaniile unui depresiv. Lecturarea lor, ca și analiza acestui episod din viața profetului Ilie sunt elementele unei necesare cure de sănătate.

2. Dumnezeu i-a recomandat lui Ilie odihnă și mâncare.
Oboseala se tratează cu odihnă, iar suprasolicitarea trebuie urmată cu o suspendare a activităților. Instinctiv, Ilie s-a prăbușit singur într-un tratament de „somnoterapie“:

„S’a culcat şi a adormit subt un ienuper. Şi iată, l -a atins un înger şi i -a zis: ,,Scoală-te şi mănîncă.“ El s’a uitat, şi la căpătîiul lui era o turtă coaptă pe nişte pietre încălzite şi un ulcior cu apă. A mîncat şi a băut, apoi s’a culcat din nou“ (1 Regi 19:5-6).

Continuând seria metaforelor folosite pentru înțelegerea stării de depresie, putem spune că Ilie a intrat, „în hibernare“. Procedeul ajută animalelor să traverseze fără cheltuire de energie o perioadă lipsită de resurse. Dumnezeu este de acord cu atitudinea profetului și-i întrerupe somnul doar pentru a suplimenta recuperarea cu o alimentație corespunzătoare.

Obișnuiam să spun, când depresiile mele erau mai dese și mai frecvente, că „mi-au sărit siguranțele“. Depresia este și o stare de auto-protecție asemănătoare ci circuitele deprotecție prevăzute cu siguranțe calibrate în așa fel ca să „se ardă“ sau „să sară“ înainte ca instalația să sufere pagube mai importante. Depresia produce o încetinire a funcțiilor vitale aminințate și tulburate de o anumitp suprasolicitare. Privită din acest unghi de vedere, depresia poate fi în anumite cazuri un mecanism de protecție al organismului uman. Înainte ca să poată reveni la activitatea din regim normal, organismul „stinge temporar motoarele“ și intră într-o perioadă în care are nevoie de foarte mult somn.

Somnul este SINGURA stare în care sistemul nervos se poate odihni! Râsul este și el un consum de energie, veselia este și ea o activitate a nervilor. Râsul și veselia sunt indicate în formele foarte ușoare de depresie sau ca activități de prevenire a depresiei, dar NUMAI SOMNUL este adevăratul tratament pentru nervi. Pentru viața terestră, noaptea nu este numai „un sfetnic bun“, ci și un doctor indispensabil.

Va veni o vreme când, ne spune Apocalipsa, „noaptea nu va mai fi“. Probabil că solicitările conflictelor din lumea de acum vor dispare sau omul va avea acces la resurse pe care nu le are acum la dispoziție din cauza statutului de ființă „căzută“, din starea originală pentru care a fost creat. Probabil că în realitățile viitoare nu va trebui să ne acoperim cu plapumă întunerecului ca să dormim. Până atunci însă, somnul este singura detensionare totală din truda și încordarea care ne produce „sudoarea frunții“ (Gen. 3:17-19). Nu întâmplător, în stările depresive, „ne trec toate transpirațiile“ …

Biblia este foarte atentă să ne spună un amânunt aparent fără importanță: Ilie a băut apă dintr-un ulcior așezat intenționat acolo de cineva, nu dintr-un izvor aflat prin preajmă. Cine a pus ulciorul acolo? Același Medic care a știut să așeze turtele pe plita unor pietre încălzite. Profetul Ilie a intrat în tratamentul Creatorului său.

3. Dumnezeu îi recomandă depresivului Ilie întoarcerea la lucrurile fundamentale și reașezarea valorilor.

„Îngerul Domnului a venit a doua oară, l -a atins, şi a zis: ,,Scoală-te şi mănîncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.“ El s’a sculat, a mîncat şi a băut; şi, cu puterea pe care i -a dat-o mîncarea aceasta, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pînă la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Şi acolo, Ilie a intrat într’o peşteră, şi a rămas în ea peste noapte“ (1 Regi 19:7-9).

Ilie s-a odihnit și s-a hrănit, dar asta nu a însemnat că a scăpat de depresie. Textul ne spune simbolic că profetul era încă „într-o peșteră“ și „era noapte“.

Oboseala nervoasă se declanșează uneori brusc, dar foarte rar dispare dintr-o dată. Vindecarea nervilor și „rebobinarea“ circuitelor cere deobicei o perioadă îndelungată. De cele mai multe ori, vindecarea depresiei este treptată păe parcursul unor stari oscilante când ni se pare că ba suntem cu capul deasupra apei, ba sunten iar gata să ne înecăm sub val.

Dacă necazurile sunt ocaziile în care ne cunoaștem prietenii adevărați, depresia este ocazia de a ne „împrietenii iar cu Dumnezeu, ca să avem pace“:

„Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu, şi vei avea pace; te vei bucura astfel iarăş de fericire“ (Iov 22:11).

„Eu voi asculta ce zice Dumnezeu, Domnul: căci El vorbeşte de pace poporului Său şi iubiţilor Lui, numai, ei să nu cadă iarăş în nebunie“ (Psalmul 85:8).;

Pentru Ilie, drumul până la Horeb a fost lung și greu. Nu l-ar fi dus până la capătdacă nu L-ar fi ajutat Dumnezeu. De ce a trebuit Ilie să meargă tocmai la Horeb? Ce era acolo?

Horebul reprezintă pentru evrei locul în care Dumnezeu li s-a arătat în puterea tăriei Lui și le-a dat Legea, singurii stâlpii pe care se poate sprijini o viețuire stabilă și sănătoasă. Până la Horeb, Dumnezeu nu l-a contrazis și nu a intrat ăntr-un dialog serios cu Ilie. Numai la Horeb a început Dumnezeu să stea de vorbă iar cu slujitorul Său și să-i limpezească trăirile.

(despre cum se tratează o depresie puteți citi la: https://barzilaiendan.com/2012/02/08/cum-se-trateaza-depresia-iii/

IV. Cel mai mare eșec aduce cea mai mare surpriză

Ahab se pocăiește! (1 Regi 21:27-29)

Întunecarea spirituală duce la somnul rațiunii din care ies apoi monștrii închipuirilor noastre idolatre. Într-o ironie mușcătoare, Dumnezeu subliniază monstruoasa răsturnare de valori care s-a instalat în Israel odată cu închinarea la vițeii și altarele idolatre ridicate de Ieroboam la Dan și la Bethel (1 Regi 12:25-30):

„Când vorbea Efraim, răspândea groaza în Israel. Dar cum a păcătuit cu Baal, a murit. Şi acum ei păcătuiesc într-una, îşi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli născociţi de ei, lucrare făcută de meşteri. Acestora le vorbesc ei, şi jertfind oameni, sărută viţei!“ (Osea 13:1-2).

Nici un împărat din Israel n-a făcut aceasta mai repede și mai adânc decât Ahab:

„N-a fost nimeni care să se fi vândut pentru ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe care nevastă-sa Izabela îl aţâţa la aceasta. El a lucrat în chipul cel mai urâcios, mergând după idoli, cum făceau Amoriţii, pe cari-i izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel“ (1 Regi 21:25-26).

Dacă acest capitol s-ar fi încheiat așa, am fi văzut numai dreptatea lui Dumnezeu, nu și harul Său minunat. Imaginea ar fi fost corectă, dar incompletă. Ilie s-ar fi obișnuit doar să omoare profeți mincinoși și să condamne împărați căzuți pradă mistificărilor. Dumnezeu a vrut ca Ilie să-L cunoască mai bine și să ne vorbească și nouă despre harul iertării care vine peste harul pocăinței.

c. Corectarea

Din ceea ce urmează, cel mai important lucru este că Dumnezeu și-a continuat dialogul cu Ilie, iar vorbele Lui au fost de data aceasta mai dulci decât fagurele de miere:

„După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup, şi a postit: se culca cu sacul acesta, şi mergea încet. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, Tişbitul, astfel: ,,Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în timpul vieţii lui; ci în timpul vieţii fiului său voi aduce nenorocirea casei lui!“ (1 Regi 21:27-29).

Nu vă grăbiți să spuneți că Dumnezeu s-a arătat prea îngăduitor cu un om de teapa lui Ahab. Nu spuneți că și-ar fi meritat pe drept cuvânt pedeapsa. Bucurați-vă în schimb că lui Ahab i s-a mai dat timp să se pocăiască. Săltați de bucurie că el a
făcut-o! Chiuiți de veselie că pedeapsa a fost îndepărtată de la el! De ce? Pentru că șansa lui este și șansa … noastră. Dumnezeul dreptății este și Dumnezeul harului, iar calea către iertare a rămas de atunci și până astăzi aceeași: calea … pocăinței.

„Înțelegi tu, Ilie?“

Toma – fratele tău

,,Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mînile Mele; şi adu-ţi mîna, şi pune -o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios“ – Ioan 20:27

Sunt indignat! Mai toate discuțiile ,,confidențiale“ din Comitetele bisericilor se ,,scurg“ afară și le afli în curtea bisericii! Este suficient ca bărbații din Comitet să spună acasă ,,doar soțiilor“ lor  că toată lumea află și auzi ecouri venite pănâ și de peste țări și mări! (Nu la noi! Pentru că soțiile de la noi sunt foarte discrete …).

Cam așa mi-am început predica din Duminica Tomei. Am vrut să șochez. Am vrut să creez o anumită stare de spirit în ascultători. Ca să accentuez, am întrebat: ,,V-ați ,,ars“ vreodată spovedindu-vă la un mic grup de rugăciune sau de școală duminicală ca să deveniți apoi subiectul bârfei lor? Cum pot oare oamenii să răspândească așa de repede veștile rele?“

De fapt, doream să le pun o întrebare și-i pregăteam psihologic.

Am continuat: ,,Cum de a putut Ioan să-l vorbească de rău pe Toma? Nu știau despre incident decât cei unsprezece. Acum știe toată lumea! Este Ioan, om bănuit a fi fost foarte credincios și smerit, un om de scandal, un om căruia îi place să-i batjocorească pe alții? Din cauza lui, de două mii de ani, lumea îi spune celui greșit ,,Toma necredinciosul“! Majoritatea nici nu știu că acest om a murit moarte de martir în India? Știu doar de îndoiala credinței lui … Știu pentru că le-a spus-o Ioan …“

Într-o predică de-a sa, Mariu Lucan, păstor la San Bernardino a spus că ,,Toma necredinciosul“ nici nu este o expresie din Biblie, ci doar rodul plăcerii unora de a exagera lucrurile. ,,Într-un parc, a spus el, un copil a luat cheile de la mașină din poșeta mamei, s-a urcat la volan, a pornit motorul și a lovit mașina de lângă el. ,,Cineva“ s-a grăbit să dea un telefon tatălui copilului și să-i spună:

,,Vino repede! Copilul tău a mers cu mașina și a făcut un accident groaznic. Mașina voastră și o altă mașină sunt zob! Vino repede!“

Îngrozit, în imaginația lui, bărbatul și-a văzut deja copilul mort. A fugit cât de repede a putut până în parc. Acolo însă n-a văzut nici urmă de accident. Oamenii stăteau liniștiți la soare, iar mașina lui doar o zgâriase puțin pe cea așezată lângă ea în parcare …“ Accidentul teribil fusese doar în mintea celui pus pe exagerare și spectacol.

Punct ochit, punct lovit! Cei ce m-au ascultat duminică erau furioși sau cel puțin descumpăniți. Nu mai știau precis ce să creadă despre Ioan …

În fiecare an, în duminica aceasta mă transform în apărătorul lui Toma. În predica de dimineață le-am adus ca martor pe Ioan Botezătorul, care și-a trimis ucenicii să-L întrebe pe Domnul Isus: ,,Tu ești Acela sau să așteptăm pe altul?“ (Mat. 11:2-19). Au fost cuvinte de îndoială, dar nimeni nu s-a gândit vreodată să-l poreclească cu pecetea ,,Ioan Botezătorul necredinciosul“ … Domnul Isus i-a luat apărarea și l-a numit de fapt ,,cel mai mare dintre toți cei născuți din femeie“. Dacă un astfel de om a trecut prin crize de îndoială, oare ce avem toți cu Toma? De ce ne luăm în fiecare an de el?

Nu, nu cred că Ioan l-a vorbit de rău pe Toma. Cred că noi interpretăm greșit un text frumos și-l coborâm pe Toma sub nivelul necredințelor noastre ca să ne simțim mai bine, mai virtuoși, mai ,,cum trebuie să fim“.

Motivul pentru care Ioan a ales, singurul dintre cei patru evangheliști, să amintească despre Toma este unul … glorios. Ioan îl așează pe Toma în ,,apex“-ul, în punctul culminant spre care și-a direcționat tot conținutul scrierii sale.

Pentru ce și-a scris Ioan evanghelia?

La data la care s-a apucat de scris, toate celelalte evanghelii erau deja în circulație. Apăruseră chiar și altele. Majoritatea îl prezentau pe Isus din Nazaret drept ,,un om iluminat de divinitate“, peste care s-a pogorât logosul cu ocazia inițierii prin botez și de la care a plecat Logosul divin cu puține clipe înaintea morții, când răstignitul a spus: ,,Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul“.

Ioan a văzut cum diavolul pervertește evanghelia și caută să-L arunce pe Isus Christos la lada cu vechituri a istoriei, printre alți oameni remarcabili, dar toți … morți. Și Ioan a luat o hotărâre: ,,Nu! Atâta timp cât trăiesc eu nimeni n-are voie să facă așa ceva! Am să rescriu viața Domnului Isus din punct de vedere al divinității Sale. Am să dovedesc tuturor că Isus Christos n-a fost un om, ci a fost Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat.“

Acesta este scopul cât se poate de clar, de limpede și de declarat al Evangheliei lui Ioan:

,,Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui“ (Ioan 20:30-31).

Când se vor judeca cărțile de literatură ale istoriei, evanghelia lui Ioan va fi așezată printre cele mai reușite și mai ,,inspirate“ piese scrise vreodată.

Ioan își grupează argumentele pledoariei sale în trei grupe: (1) minunile pe care le-a făcut Isus, (2) cuvintele pe care le-a rostit Isus și (3) concluziile celor care i-au văzut minunile și i-au ascultat cuvintele. Ca să-și împlinească scopul, Ioan alege șapte personaje (septada lui Ioan!) prin gura cărora Dumnezeu a dat lumi declarații despre divinitatea lui Isus Christos. Iată-le:

• Ioan Botezătorul (1:34)
• Natanael (1:49)
• Petru (6:69)
• un orb care a fost vindecat (9:35–38)
• Marta (11:27)
• Toma (20:28)

și apostolul Ioan (20:31).

Privită din acest context, întâmplarea cu Toma nu mai este o vorbire de rău, ci o înălțare! Ea reprezintă momentul culminant al tuturor mărturiilor, căci ,,Domnul meu și Dumnezeul meu“ este cea mai formidabilă mărturisire de credință din istorie! Toma nu este mai prejos decât noi, ci deasupra noastră! Pronunțate după înviere, aceste cuvinte conțin o constatare copleșitoare, o declarație care ne influențează și ne inflamează pe toți. Este scânteia din care a pornit focul de miriște care s-a răspândit apoi în toată lumea.

Ioan și-o păstrează pentru sine pe cea de a șaptea mărturie despre divinitatea lui Isus Christos. Mesajul este inexorabil: ,,Degeaba s-au convins toși aceștia, dacă nu m-aș fi convins eu însumi. Ce au făcut alții mă poate impresiona, dar numai ceea ce fac eu mă …mântuie.

În felul acesta, Evangheliei lui Ioan continuă să fie, de două mii de ani, o provocare personală pentru toți cititorii ei, pentru mine și pentru … tine.

În afară de pasajele în care apare menționat alături de ceilalți apostoli (Matei 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Ioan 21:2; Fapte 1:13), Toma apare individual în doar patru pasaje, fiecare cu însemnătatea lui specială.

Toma – geamănul –  John 11:16

Ciudat este că nicăieri nu ni se spune numele celui cu care a fost Toma geamăn. Oare de ce? Hmmmm …

Cu cât mă gândesc mai mult ci atât văd în această omisiune un mesaj care mă privește personal. Cred din ce în ce mai convins că acest Toma a fost geamăn cu mine … Poate și cu tine. În orice caz a fost frate geamăn cu tatăl băiatului care și-a adus fiul la Domnul Isus pentru vindecare: “Cred, Doamne, ajută necredinței mele!“ (Marcu 9:24).

Toma este prototipul credinciosului necredincios, a credinciosului care are limite peste care nu poate să treacă ușor, a credinciosului care se îndoiește. Tocmai de aceea sunt din ce în ce mai convins că Duhul Sfânt nu ne-a lăsat să știm numele celui care i-a fost “geamăn“. Tu poți pune numele tău în dreptul numelui lipsă. Eu l-am pus foarte convins pe al meu.

Toma curajosul –  John 11:16

Dualitatea credință-necredință ne lasă să fim când puternici, când neputincioși. Toma a avut și el momentele lui de sclipire. Omul acesta nu a  fost lipsit de curaj și nici de devotament.

Atunci Toma, zis Geamăn, a zis celorlalţi ucenici: ,,Haidem să mergem şi noi să murim cu El!“

De câteva zile, Maria și Marta trimiseseră Domnului chemarea lor urgentă. Lazăr era pe moarte și aveau nevoie urgentă de El. Ucenicii au văzut însă cu mirare că Domnul ,,Își face de lucru“, parcă vrând intenționat să fie prea ocupat ca să se ducă. Majoritatea lor începuseră să creadă că era vorba de o teamă justificată. Iudeii căutaseră nu de mult

să-l asasineze, iar Lazăr, Marta și Maria erau în Iudeea, foarte aproape de Ierusalim … tacit, ucenicii i-au dat dreptate și nu l-au zorit să meargă. Numai că Domnul i-a surprins iar ci hotărările Sale. La două zile după ce primise chemarea din Betania, Domnul s-a hotărât brusc să meargă.

,,Haidem să ne întoarcem în Iudea.“ ,,Învăţătorule“, I-au zis ucenicii, ,,acum de curînd căutau Iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudea?“  – Ioan 11:7-8

Răspunsul dat de Domnul Isus le-a arătat din nou că El gândește altfel decât ei și că întârzierea nu fusese o problemă de frică, ci una de călăuzire specială venită partea lui Dumnezeu:

,,Isus a răspuns: ,,Nu sînt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticneşte, pentrucă vede lumina lumii acesteia;  dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentrucă n’are lumina în el.“  După aceste vorbe, le -a zis: ,,Lazăr, prietenul nostru, doarme: dar Mă duc să-l trezesc din somn“   – Ioan 11:9-11

Convinși că Domnul poate pune diagnostice de la distanță, ucenicii s-au bucurat să afle că Lazăr are șanse de vindecare:

Ucenicii I-au zis: ,,Doamne, dacă doarme, are să se facă bine“ – Ioan 11:12

Nu-l înțeleseseră însă nici de data aceasta, așa că Domnul le-a spus pe față:

Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn.  Atunci Isus le-a spus pe faţă: ,,Lazăr a murit. Şi mă bucur că n’am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să mergem la el“ – Ioan 11:13-15

Este clar că dialogul era rupt. Ucenicii nu puteau să înțeleagă cuvintele Domnului Isus. Ei știau ce știau ei. El știa ce știa El. Cel mai mult îi încurca acum această alăturare dintre moartea lui Lazăr și posibilitatea lor de a merge la el. În mod normal, cine moare nu mai este acolo unde-i este trupul. Domnul nu putea face această greșeală! Singurul raționament posibil era că Domnul era pregătit să meargă în Iudeia, unde va fi omorât și=i anunța acum că se vor întâlni cu Lazăr … dincolo de moarte. Cuvintele lui vorbeau de un fel de încercare a credinței .. Lazăr pune doi  cu doi împreună și pentru el fac patru. Simplu și curajos, el rostește:

,,Haidem să mergem şi noi să murim cu El!“ – Ioan 11:16

Bineînțeles că Toma făcuse un raționament strmb și ajunsese la o concluzie proastă. Avea să înțeleagă mai târziu noul limbaj al lui Isus: moartea este un somn, iar învierea ca o deșteptare. Ceea ce avea sî se întâmple cu Lazăr era o lecție practică despre aceasta. Admirăm totuși curajul lui Toma. El fusese gata să moară alături de Isus sub persecuție. De fapt, așa avea să o și sfârșească mai tărziu …

Toma neștiutorul – Ioan 14:5

,,Doamne“, I -a zis Toma, ,,nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea într’acolo?“

Este evident că Toma, asemenea multora dintre noi, a fost un om lipsit de sofisticare; curajos, dar greu de cap și zăbavnic la trecerea dincolo de pragul lumii materiale, spre dimensiunile flexibile ale priceperii spirituale. Acest handicap al lui i-a prilejuit însă Domnului să facă unele din cele mai extraordinare afirmații ale misiunii Sale. Toma a fost ,,geamănul“ nostru, manifestând în preajma lui Christos limitările cu care ne luptăm fiecare dintre noi.  Mulțumim lui Dumnezeu pentru Toma. Fără lipsa lui de pătrundere spirituală n-am fi ajutați și noi astăzi de lămuririle lui Christos:

,,Isus i -a zis: ,,Eu sînt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine.  Dacă m’aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi deacum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut“ – Ioan 14:6-7

Nedumeririle lui Toma i-au prilejuit Domnului aceste veritabile revelații divine. Curajul cu care și-a manifestat lipsa de pricepere i-a dat îndrăzneală și lui Filip:

,,Doamne“, i -a zis Filip, ,,arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns“ – Ioan 14:8

Iar lămurirea mustrătoare primită de Filip a primit un răspuns de care aveam nevoie astăzi toți:

Isus i -a zis: ,,De atîta vreme sînt cu voi, şi nu M’ai cunoscut, Filipe? Cine M’a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ,Arată-ne pe Tatăl?`   Nu crezi că Eu sînt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le spun dela Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeţi-Mă că Eu sînt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea – Ioan 14: 9-11

Toma este o dovadă că omul firesc nu poate primi lucrurile Duhului, cum va spune mai târziu apostolul Pavel (1 Cor. 2:6-16). Știind acestea, Domnul Isus îi promite lui Toma și lui Filip că va veni o vreme când Duhul îi va ajuta pe cei credincioși să pătrundă lesne în dimensiunile vieții spirituale:

Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe cari le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decît acestea; pentrucă Eu mă duc la Tatăl:  şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentruca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face. Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mîngîietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor.), care să rămînă cu voi în veac;  şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentrucă nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămîne cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.

Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentrucă Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sînt în Tatăl Meu, că voi sînteţi în Mine, şi că Eu sînt în voi. Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.`

Care este însă secretul pentru primirea acestui Duh al lui Dumnezeu? Aceasta a vrut să afle, alături de Toma și de Filip, Iuda, nu vânzătorul:

,,Iuda, nu Iscarioteanul, I -a zis: ,,Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?“ Drept răspuns, Isus i -a zis: ,,Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvîntul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvîntul, pe care -l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M’a trimes.  V’am spus aceste lucruri cît mai sînt cu voi.  Dar Mîngîietorul, adică Duhul Sfînt, pe care -L va trimete Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v’am spus Eu“ – Ioan 14:22-26

Toma – singuraticul –  Ioan 20:24

Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei cînd a venit Isus.    

Cel mai rău lucru pe care-l putem face atunci când avem probleme este să ne ascundem în singurătatea suferinței. Rupt de părtășia ucenicilor, Toma a fost muncit de gândurile lui deznădăjduite. Ne putem închipui foarte ușor raționamentele lui: ,,Dacă Isus a murit, atunci El n-a fost cine au crezut ei că este, Fiul lui David, Mesia cel așteptat în lume. Dcaă n-a fost cine sperau ei, anii aceștia de ucenicie au fost un timp pierdut degeaba.“ Fiind un om practic, Toma era hotărât să nu mai piardă vremea în continuare și n-a mai fost atras să stea împreună cu ceilalți ucenici. Foarte adesea însă, această “pierdere de vreme“ în părtășia sfinților ne prilejuiește întâlniri miraculoase cu … Domnul.

Toma – raționalistul convertit la credință – Ioan 20:28

Drept răspuns, Toma I -a zis: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!“- Ioan 20:28

Pentru că a ales singurătatea în locul părtășiei, Toma s-a pedepsit sibgur, lipsindu-se de una din întâlnirile cu Cel înviat. A aflat despre ea de la ceilalți, dar … s-a îndoit.

Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei cînd a venit Isus.  Ceilalţi ucenici i-au zis deci: ,,Am văzut pe Domnul!“ Dar el le -a răspuns: ,,Dacă nu voi vedea în mînile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mîna mea în coasta Lui, nu voi crede“ – Ioan 20:24-25

Ce mare trebuie să fi fost supărarea ucenicilor când le-a spus că nu-i crede! Pe Toma l-a auzit însă și … altcineva:

După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăş în casă; şi era şi Toma împreună cu ei. Pe cînd erau uşile încuiate, a venit Isus, a stătut în mijloc, şi le -a zis: ,,Pace vouă!“   Apoi a zis lui Toma: ,,Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mînile Mele; şi adu-ţi mîna, şi pune -o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.“

Toma a fost surprins de câteva lucruri. Mai întâi, Domnul Isus a apărut între ei “din senin“, fără să deschidă o ușă, așa … prin ziduri. Apoi a fost faptul că acum putea să îl pipăie și să se convingă de realitatea ființei Sale. Domnul nu era doar o “apariție“, o fantomă a unei iluzii colective! Cel mai mult l-a lovit însă pe Toma faptul că, deși nu fusese de față, Domnul știa ceea ce el spusese. În mustrarea primită, Toma primește dovada indiscutabilă că Cel înviat este deasupra firii. El poate spune acum că anii de ucenicie n-au fost doar un timp pierdut, ci o adevărată și uimitoare umblare cu Dumnezeu:

Drept răspuns, Toma I -a zis: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Rațiunea lui Toma a capitulat în fața .. dovezilor! Mintea noastră, limitată la dimensiunile experienței personale, pătrunde greu dincolo de cortina lucrurilor ,,pipăite“ cu simțurile noastre. Putem spune din nou că ,,Geamănul“ nostru ne-a înlocuit într-o experiență necesară. Toma s-a îndoit atunci pentru ca niciunul dintre noi să nu mai trebuiească să o mai facă astăzi. Slăbiciunea lui este întărirea noastră, iar promisiunea făcută lui este realitatea experiențelor noastre, trăite prin … credință:

,,Tomo“ i -a zis Isus, ,,pentrucă M-ai văzut, ai crezut. Ferice de ceice n’au văzut, şi au crezut“ – Ioan 20:29      

Cine este Cel ce se roagă?

În călătoria simbolică prin Cortul Întâlnirii pe structura căreia își scrie Ioan Evanghelia, după ce Isus s-a identificat cu obiectele din Curte (Mielul de jertfă pentru altarul din curte (1:36), apa din ligheanul spălărilor (4:14) și din prima parte a Cortului (pâinea (6:35) și lumina (8:12), în capitolul 17, Domnul Isus se află în fața altarului tămâierii, unde-și rostea Marele Preot rugăciunea înainte de a intra dincolo de perdea, în „Sfanta Sfintelor”. Toate elementele cultului mozaic au fost simboluri care au prevestit lucrarea mesianiacă. La ,,împlinirea vremii“, El a venit să le împlinească pe toate.

În ,,sfânta“ Marele Preot mai putea fi încă în compania celorlalți preoți, care-l auzeau cum se roagă, dar dincolo de perdea mergea singur ca să așeze sângele jertfei pe capacul ispășirii de deasupra chivotului. Iuda a fost dat afară (Ioan 13:18-30) pentru că n-a făcut parte din preoția cea nouă pe care a inaugurat-o Domnul Isus cu ucenicii. Ei preoți, El Mare Preot. O schimbare epocală.

Dar cum să fie El preot când încă mai trăiau Ana și Caiafa? Cum să se roage El pentru popor când ei mai aduceau încă rugăciunile la Templu?

Răspunsul este unul singur, mare și tainic. Răspunsul este … Melhisedec!

În noaptea aceea, cerul nu-i bagă în seamă nici pe Ana și nici pe Caiafa. Vremea lor trecuse. Cerul privește și ascultă ceea ce face Isus Christos, noul și tainicul Melhisedec, un Mare Preot pregătit de Dumnezeu din veșnicii ca să slujească nu în ,,Cortul Întâlnirii“ de pe pământ, ci în originalul ceresc după care i s-a spus lui Moise să facă Cortul de pe pământ. Ana și Caiafa se rugau în Templul de pe pământ, ,,chipul şi umbra lucrurilor cereşti“, dar cerul era cutremurat de slujirea făcută de Christos în Templul ceresc:

,,Ei (Ana și Caiafa) fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:5).

Ana, Caiafa și oricare alt exponent al preoției lui Levi și Aaron n-ar fi putut face niciodată curățirea cortului ceresc. Dumnezeu a pregătit din vreme preoția lui Melhisedec, care a prevestit lucrarea desăvârșită pe care avea să o împlinească Domnul Isus:

,,Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. … Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu“ (Evrei 9:11-12; 24).

Cartea Apocalipsa ne vorbește despre altarul tămâierii din cer și despre altarul jertfei:

,,Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie“ (Apoc. 8:3;14:17-18).

Muritorii n-au ce căuta în slujirea de la Templul ceresc! Acolo este nevoie de o altfel de preoție, determinată deliberat de Creatorul tuturor lucrurilor.

,,Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron. Tot aşa şi Hristos, nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”. Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”.
El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec” (Evrei 5:4-10.

În Evanghelia lui Ioan, rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus ocupă un loc de mare însemnătate. Din Evanghelia lui
…

Un paște mai profund – Despre viață, moarte și înviere

Ioan 11 – Învierea lui Lazăr

Pe noi ne înspăimântă moartea fizică. Dumnezeu are o problemă cu moartea spirituală! Moartea fizică a apărut ca o binefacere, când Dumnezeu le-a oprit lui Adam și Eva accesul la pomul vieții, pentru ca moartea spirituală să nu se permanentizeze veșnic

 

Capitolul 11 din Evanghelia lui Ioan se ocupă exact cu aceste distincții dintre moartea fizică și moartea spirituală. Domnul Isus plânge nu pentru un Lazăr mort fizic, ci pentru o omenire moartă în păcat și necredință. El a avut în plan ca învierea lui Lazăr să-i convingă pe toți că El este Dumnezeu venit să reia părtășia cu oamenii despărțiți de El din cauza păcatului.

Pentru oricine citește cât de cât atent capitolul 11, este evident că Ioan ni-l prezintă pe Domnul Isus ca pe cel care ,,regizează“ împreună cu Dumnezeu toată întâmplarea…

Simeon și Ana

Dacă-L iubiți pe Dumnezeu îi iubiți și pe oameni. Studiile caracterelor din Biblie este una din marile mele pasiuni. Lângă Simeon am stat curios mai bine de 16 ani … M-am apucat acum să aștern pe hârtie ce am văzut și învățat de la el.

 

Luca 2: 25-38

Copacii bătrâni și frunzele tomnatice stau doar până vine primăvară; o salută și apoi se culcă liniștiți sub brazdele fertile care pregătesc recolta viitoare.

În planul lui Dumnezeu, a fost să fie ca doi oameni bătrâni să-L întâmpine pe pruncul Isus la Ierusalim, să-L vestească lumii și să-I ureze de bine. Simeon și Ana, un bărbat și o femeie, nu doar un bărbat și nu doar o femeie, ci așa cum se cuvine, un bărbat și o femeie, reprezentanți ai îmbătrânitei familii umane, în disperare de înnoire.

Ceea ce știm despre Simeon și Ana este puțin, dar consistent, caracteristic tuturor oamenilor bătrâni. Ei sunt mari, dar nebăgați în seamă, vorbesc puțin, dar spun foarte multe. Lumea a observat dintotdeauna aceasta și a scos chiar un aforism de avertizare:

,,Cine nu are bătrâni, să şi-i cumpere!“

Un bătrân este un depozit de înțelepciune acumulată în frământările vieții. Argintul de la tâmple anunță pe cei din jur că ei sunt bogați în experiență. Fiecare fir de păr alb este un filon de înțelepciune. Părul alb este uniforma de preoție în care se îmbracă pentru a fi văzuți și consultați de cei din generațiile mai tinere. Ca doctori înveșmântați în halate albe, ei au pricepere și sfaturi pentru bolile vieții. Ele dor însă mai viclean și puțini sunt cei care caută azi sfaturile bătrânilor.

Din marea mulțime de oameni din Ierusalimul vremii, din mulțimea de preoți care slujeau acolo, numai Simeon și Ana și-au dat seama ce se întâmplă! Era cel mai mare eveniment din istoria Templului, din existența Ierusalimului, din existența Israelului. Nimeni altul n-a băgat însă de seamă venirea Fiului lui Dumnezeu, a lui Mesia, să împlinească făgașul prestabilit al Legii și al profețiilor.

De știut că trebuie să vină mai știau și alții. De așteptat ,,în principiu“ Îl așteptau foarte mulți, dar numai doi bătrâni au fost suficient de desprinși de obsedantele și înrobitoarele preocupări zilnice ca să-și dea seama de ceea ce se întâmplă. Venirea pruncului Isus nu i-a găsit nici ,,acasă“, nici ,,la treabă“, ci la Templu.

Simeon și Ana sunt ,,veriga lipsă“ din lanțul împlinirilor profetice. Dacă n-ar fi fost ei, ar fi lipsit legătura organică dintre Vechiul Testament și Noul Testament. Providențial, cei doi au fost ,,păstrați în viață“ doar pentru scopul acesta: să-L întâmpine pe Domnul Isus la Templu. Ana era ,,foarte înaintată în vărstă“ (2:37), iar Simeon ni se descoperă ca un om care abia așteaptă să moară, ca unul căruia i se părea că a fost ținut prea mult în viață, peste dorințele și interesul lui. Intuim din text că i-a cerut de multe ori Domnului să fie luat de aici, să plece acolo unde-i era rostul. La cererile lui insistente i s-a răspuns însă cu această precizare: ,,Nu va muri înainte ca să vadă pe Christosul Domnului!“ (2:26). Ana era ,,proorociță, adică avea acces la vocea și urechea lui Dumnzeu, fiind jumătate aici și jumătate deja în cealaltă lume. Trecuse și ea de vârsta obișnuită la care mor oamenii, până și ,,cei mai tari“. Ajunsese la 84 de ani, iar lumea aceasta n-o mai trăgea, n-o mai interesa, nu mai avea ce să-i ofere. Trăia la Templu, preocupată mai mult de Dumnezeu, decât de oameni, ca un pom care-și strămutase deja rădăcinile pe tărâmul celălalt:

,,Ana nu se depărta de Templu, și zi și noapte slujea lui Dumnezeu cu post și rugăciune“ (2:37).

Dacă prin Templu înțelegem Casa Domnului, Ana se mutase deja de la ea acasă, la Domnul. Nu-i de mirare deci că a dat cu ochii de prunc de îndată ce acesta a sosit acolo (,,A venit și ea în același ceas“ … 2:38).

Ultima lucrarea pe care au avut-o de făcut Simeon și Ana înainte de a pleca din lumea aceasta a fost să-L întâmpine pe pruncul Isus, să-L vestească lumii și să-I ureze de bine! Cu ei s-a încheiat Vechiul Testament. Activitatea lor, împreună cu aceea a lui Ioan Botezătorul a fost scrisă pe ultima filă a lui. Chipurile lor împovărate de ani și de așteptări sunt metafore pentru cartea aceasta prăfuită care și-a făcut datoria și care era rânduită să-și închidă coperțile. Simeon și Ana sunt doi străjeri așezați de Dumnezeu la răscrucea vremurilor, doi crainici destinați să vestească lumii sosirea Celui ce este ,,nădejdea tuturor veacurilor“.

Nu știm, n-am fost lăsați să știm ce cuvinte a rostit Ana atunci când ,,a vorbit despre Isus tuturor celor ce așteptau mântuirea Ierusalimului (2:38). Dumnezeu a așezat un val de tăcere asupra lor. Știm însă ce a rostit Simeon, pentru că Dumnezeu a vrut neapărat ca rostirea lui să străbată toate generațiile și să ajungă până la marginile pământului.

Cuvintele lui Simeon, puține dar miezoase, ca toate rostirile bătrânilor, sunt un izvor imens de înțelepciune pentru toți cei care au răbdarea și interesul să le asculte. Încerc să plec urechea spre buzele lui și spre inima lui ca să înțeleg ce-mi spune, ce pot învăța eu însumi de la el, care este mărturia lui pentru mine.

„Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile și slava poporului Tău, Israel” (Luca 2:29-32).

Fiecare cuvânt este important în această rostire.

,,Slobozește“ este rugăciunea unuia care s-a simțit prizonier prea mult într-un loc sau o situație neplăcută. De la Simeon înțeleg că, oricum am lua-o, până la urmă lumea și viața aceasta nu sunt suficiente pentru împlinirea tuturor dorințele și aspirațile noastre. Ne vom lovi întotdeauna de zidurile și zăbrelele unei celule mult prea mici pentru ele. Cum spunea poetul Costache Ioanid în celebra sa poezie ,,Puiul“, dorințele și aspirațiile noastre cele mai înalte nu se vor împlini niciodată în lumea de aici.

,,Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate…
Cioc!…
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.“

În copilărie și în adolescență avem iluzia că suntem liberi. ,,Poți face orice și poți deveni orice îți pui în minte!“ ni se spune. Spre bătrânețe, privim înapoi cu o înțelepciune nouă, decantată din înfrângerile vieții și ne dăm seama că, fără speranța învierii, nașterea este o condamnare la moarte. Copilărim și trăim în celula morții, alături de toți ceilalți condamnați.

Cu speranță învierii însă, Simeon, a jinduit să ,,plece“ în libertatea unei existențe nelimitate stânjenitor de condițile triste ale vieții de acum. Împărtășim cu el această nădejde și așteptăm ca și el și ca apostolul Pavel ,,plecarea acasă“ :

,,Da, suntem plini de încredere şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul“ (2 Corinteni 5:8).

,,În pace“ este destinația  spre care nădăjduiește un suflet zbuciumat și obosit de prea multele conflicte pe care le-a trăit. Pacea nu este nici ea la ea acasă pe pământ. Trebuie s-o căutăm până la urmă ,,în altă parte“. Simeon presimte și preveștete oferta păcii cu care a venit Domnul Isus să o dea celor ce n-au nici o șansă să o găsească în lumea aceasta:

,,Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte“ (Ioan 14:27).

,,Pe robul Tău, Stăpâne“ sunt cuvinte care dau pe față singura poziție posibilă a creaturii în fața Creatorului. Robia către Dumnezeu este singura care nobilează, care ne ridică de la nivelul animalic al existenței și ne așează în demnitatea celor ce trăiesc în Casa lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor lucrurilor. ,,Stăpâne“ este dovada că acest Simeon s-a integrat deja în concertul universal al creației, reușind să se smulgă din mlaștina ,,căutătorilor de hrană“, a celor ce au iluzia că-și pot asigura singuri existența, orfani sub cer și pururi scormonitori pentru supraviețuire prin gunoaielor de pe acest pământ. ,,Stăpâne“ mărturisește liniștea celui care și-a încredințat întreaga existență în grija ce îngrijește de toate, de la la crinii de pe câmp, la vrăbiile cerului.

,,… după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta“. Simeon a avut o înștiințare anterioară, o pregătire din partea lui Dumnezeu:

,,Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Christosul Domnului. El a venit în Templu mânat de Duhul. Şi, când au adus părinţii înăuntru pe Pruncul Isus, ca să împlinească cu privire la El ce poruncea Legea, Simeon L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: …“ (Luca 2:26-28).

Altfel ar fi fost cu neputință ca omul acesta să vadă în boțul de carne din brațele a doi sărăntoci pe Fiul lui Dumnezeu. Iosif și Maria nu și-au putut permite să aducă jertfa deplină, ci doar jertfa săracilor, pentru copilul lor (Lev. 12:2-8; Luca 2:21-24).

Se cere credință și se cere iluminarea Duhului ca să vezi lucrurile lui Dumnezeu așa cum sunt ele, dincolo de carnea și sângele învelișurilor umane. Credința lui Simeon seamănă ca două picături de apă cu credința tâlharului de pe cruce, singurul care L-a văzut pe viitorul Împărat divin sub perdeaua trupului de carne care atârna neputincios pe cruce.

Dincolo de aceste cuvinte, Simeon vestește tuturor oamenilor lucrarea epocală pe care a venit s-o facă Cel de curând născut:

,, … mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor,lumina care să lumineze neamurile şi slava poporului Tău Israel.”  Extaziat de fiorul marii întâlniri, Simeon devine pentru momentul acela profet și, trecând dincolo de speranța pentru mângăierea lui Israel, vestește aspectul universal al lucrării lui Mesia.

Știind ceea ce știau ei despre prunc, ne mirăm de mirarea părinților la auzul unei asemenea vestiri. Este evident că Simeon a fost, în planul providenței, și un sol pentru ei, mai ales pentru Maria. Trecând peste obiceiul și bunacuviință de atunci, Simeon îi vorbește tinerei femei, nu bărbatului ei care stătea lângă ea.

,,Simeon i-a binecuvântat și a zis Mariei, mama Lui: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel, şi să fie un semn, care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi.” (Luca 2:34-35).

Pruncul va fi un factor de referință, unul care va determina mari schimbări în Israel, o personalitate imposibil de ignorat, care va stârni împotrivire.

Așezat la poarta dintre două Testamente, Simeon anunță rolul primordial pe care-L va juca pruncul Isus în istoria lumii, iar cele douăzeci de secole scurse de atunci i-au confirmat cu prisosință mesajul. Isus a ajuns într-adevăr un ,,semn“ (semeion) care despică omenirea în două, așezându-i față în față pe simpatizanții și pe dușmanii Săi.

Cât privește cuvintele profetice rostite special pentru destinul Mariei, unii spun că ar fi o referire directă la durerea care i-a sfâșiat inima sub crucea pe care L-a văzut murind pe fiul ei. Eu nu sunt sigur … Cred că este mult mai mult decât aceasta. Maria joacă și astăzi un rol foarte important în creștinismul istoric. ,,Gândurile multor inimi“ sunt afectate mereu și pretutindeni adânc de mama Domnului Isus. Vestirea lui Simeon este o rostire plină de taine și s-ar putea ca adevăratul ei înțeles să nu ne fie descoperit decât la ceasul mult așteptat în care ni se vor lămuri toate tainele. Nici nu s-ar cuveni să fie altfel. Simeon trebuie să rămână cu noi până la sfârșitul veacurilor.

Samariteanca – I-a dat până la urmă să bea ?

Am recitit textul din Ioan 4 ca să-mi răspund unei curiozități: “I-a potolit până la urmă samariteanca setea Domnului Isus?”

N-am găsit în text decât această stingheră precizare, care mai mult complică decât simplifică lucrurile:

“Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor …” (Ioan 4:28).

Galeata a rămas abandonată stingher, undeva între Domnul Isus și samariteancă. “Cum de a uitat-o? A uitat pentru ce venise? Găleata era plină sau era goală?”

Subiectul dialogului inițial dintre Domnul Isus și samariteancă a fost abandonat de Ioan. Oare de ce ?

Voi ce părere aveți? Iată ce am descoperit eu.

Evanghelistul Ioan este un ,,minimalist“,  preocupat mereu să spună mult printr-o extraordinară economie de cuvinte. Vocabularul folosit de el este al unui copil de 12 ani, dar fiecare cuvânt al narațiunii lui capătă înțelesuri multiple, fiind încărcat cu sensuri diferite, sugestive, simbolice. Fraza lui Ioan este multistratificată, mustind de înțelesuri bogate, suprapuse, tainice. Fiecare cititor pătrunde doar atât cât îi îngăduie propria înțelepciune, care are și ea nevoie de iluminarea Duhului pentru a primi ,,lumina“.

Știind toate acestea, trebuie să pornim de la premiza că în întâmplarea cu samariteanca nimic nu este ,,la întâmplare“, nici un element nu este o extravaganță, ci o esență în care sunt distilate înțelesuri profunde.

Întâlnirea dintre Domnul Isus și această femeie are loc pe un ,,teritoriu minat“ al unui conflict străvechi. Ca toți locuitorii din acea regiune, samariteanca este un suflet în căutare. Situația ei este încă nerezolvată. A avut cinci bărbați, adică exact numărul de neamuri strămutate de Nebucadnețar în Israel ca să-i înlocuiască pe evreii duși în robie (2 Regi 17:24-41). Ca să nu se sălbăticească țara, Dumnezeu adusese atunci niște sălbatici idolatrii pe care i-a forțat să învețe să

Lasă-L pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt

Mulți credem că ne înțelegem viața și tragem concluziile de rigoare, după care vine Dumnezeu și dă totul peste cap. Ce facem atunci? Ne împotrivim sau ne supunem?

TOATE concluziile noastre sunt parțiale pentru că toți cunoaștem doar ,,în parte“. Numai Dumnezeu cunoaște desăvârșit totul și despre toate, fie în trecut, prezent sau viitor. Aceasta este lecția pe care am desprins-o din viața lui Iosif, egipteanul.

Vândut de frații săi, Iosif a ajuns să aibă o viață nouă și o identitate nouă în Egipt. Înțelept, el a acceptat noua situație și se gândea că asta va fi viața lui de-acum înainte. Era desprins total de urmașii lui Avraam și de promisiunile planului mesianic. De unde știu asta? Din numele pe care a ales să le dea celor doi copii pe care i-a avut în Egipt.

Era pe vremea când numele copiilor mai însemna încă ceva, nu ca astăzi când dăm copiilor nume după rude, prieteni sau … sonoritate. Iată ce a făcut Iosif:

,,Înaintea anilor de foamete, i s-au născut lui Iosif doi fii, pe care i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.” Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.” (Gen. 41:50-52).

,,Înaintea anilor de foamete“ au fost în Egipt șapte ani de belșug. Iosif a fost înălțat în dregătorie imediat după faraon, s-a însurat cu fata unui preot păgân și a avut de la ea doi băieți. Putem spune că Iosif a ajunds mare în Egipt și că a avut de toate. Un singur lucru il reproșez. Nu s-a dus și nici nu i-a trecut prin minte să se urce pe un cal sau pe o cămilă să se ducă să-l vadă pe tatăl său bătrân. Iosif a preferat să taie orice legătură cu trecutul. El și-a acceptat noua poziție și noua identitate. Iosif a devenit ,,egiptean“.

Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.”

Nu este condamnabil că Iosif a vrut să uite de necazurile lui din trceut, dar nu-mi pot explica cum de a preferat el să uite ,,toată casa tatălui său“ ! Iosif a trântit coperta finală de pe capitolul acela din viața lui. Nu numai hainele îi erau acum de egiptean, ci și inima. Așa și-a înțeles el destinul și așa și l-a acceptat.

Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.”

Iosif și-a înfipt adânc rădăcinile în Egipt și s-a bucurat să fie roditor acolo. Dintr-un sclav aruncat pe nedrept în închisoare, Iosif a ajuns, în autoritate, al doilea om al Egiptului. Soția și socrul lui i-au dăruit o familie fericită și doi copii minunați. Iosif nu mai era o mlădiță avraamică, ci se altoise deplin în vița egipteană, dând roade egiptene.

Și așa s-ar fi terminat totul, dacă … n-ar fi intervenit Dumnezeu să-i dea lui Iosif toate concluziile și planurile peste cap.

Cel care și-a uitat frații și a ales să uite casa tatălui său a văzut cu uimire cu Dumnezeu îi aduce pe frații lui înaintea lui. Dacă muntele nu merge la Mahomed, Dumnezeu l-a adus pe Mahomed la munte și tatăl lui Iosif s-a coborât în Egipt să stea împreună cu Iosif. Preotul Poti-Fera a privit cu uimire cum faraon primește să fie binecuvântat de Iacov, reprezentantul Dumnezeului pribegilor de dincolo de râul Eufrat. Iosif însuși a redevenit ,,evreu“ (pribeag de dincolo de râu).

Pe patul morții, Iosif, mesianicul cu o creștere arestată pentru o vreme, a poruncit fraților săi să-l scoată din rădăcinile Egiptului și să-i îngroape trupul în pământul Țării Promisiunii (Gen. 50:22-26).

Asta însă numai după ce s-a ,,răzgândit“ în urma unei revelații mai complete in partea lui Dumnezeu. Concluziile lui de altădată au fost schimbate, iar înțelegerea lui despre destin a fost maturizată:

,,Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă, căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr“ (Gen. 50:19-20).

Ca ilustrație a schimbărilor petrecute în viața lui, Iosif a cceptat ca cei doi băieți ai lui, egipteni get-beget, să fie scoși legal din moștenirea lor și adoptați (realtoiți) în familia mesianică (Gen. 48:1-22):

,,După aceea, au venit şi au spus lui Iosif: „Tatăl tău este bolnav.” Şi Iosif a luat cu el pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim. Au dat de ştire lui Iacov şi i-au spus: „Iată că fiul tău Iosif vine la tine.” Şi Israel şi-a adunat puterile şi s-a aşezat pe pat. Iacov a zis lui Iosif: 

„Dumnezeul Cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în ţara Canaan, şi m-a binecuvântat. El mi-a zis: ‘Te voi face să creşti, te voi înmulţi şi voi face din tine o ceată de popoare; voi da ţara aceasta seminţei tale după tine, ca s-o stăpânească pentru totdeauna.’ Acum, cei doi fii care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon. Dar copiii pe care i-ai născut după ei vor fi ai tăi; ei vor purta numele fraţilor lor în partea lor de moştenire“ (Gen. 48:1-6).

Nu puțini sunt acum cei care văd în viața lui Iosif o metaforă pentru evoluia poporului Israel, care-și așteaptă ,,realtoirea“ în rădăcina măslinului străbun. Și nu puțini cred că pentru temporara lui ,,amnezie“ voluntară și pentru acel ,,manase“ în care a ales să-și trăiască o vreme viața, Dumnezeu nu i-a făcut cinstea de al include pe Iosif în lanțul definitor al patriarhilor naționali. Iehova a preferat să rămână doar ,,Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“, deși așe de multe capitole din Geneza îi sunt acordate lui … Iosif.

Mesajul meu pentru voi astăzi este însă altul:

,,Lăsați-L pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt și în viața voastră“.

Știu, ,,realitatea“ în care vă găsiți NU POATE fi interpretată astăzi decât așa cum o faceți acum, iar destinul pe care-l întrevedeți este acela de care sunteți siguri astăzi. Totuși … dați-i lui Dumnezeu dreptul să intervină, așa cum a făcut-o în viața lui Iosif, și să vă dea totul peste cap. El are și dreptul și puterea să o facă. Iar planurile Sale sunt ÎNTOTDEAUNA infinit superioare planurilor noastre.

,,Tată, facă-se nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.“

Enoh – trecut, prezent și viitor

Nu știu precis dacă cei morți ne văd, dar cred că Enoh, care n-a murit niciodată, ne vede!

Care este mesajul lui Enoh pentru noi? El ne vorbește din trecut, despre prezent și pentru vitor:

I. Este posibil să umblii cu Dumnezeu chiar și atunci când toți și totul o ia razna.

,,După naşterea lui Enoh, Iared a mai trăit opt sute de ani şi a născut fii şi fiice. La vârsta de şaizeci şi cinci de ani, Enoh a născut pe Metusala. După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu. (Geneza 5:19-24).

Fiul lui Enoh a fost Metusala, care înseamnă în traducere ,,Când va muri el va veni“. La moartea lui Metusala a venit potopul peste o lume de nelegiuiți.

II. Este posibil să fii plăcut înaintea lui Dumnezeu.

,,Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu“ (Evrei 11:5).

III. Este hotărât că toți cei nelegiuiți vor fi pedepsiți.

,,Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.”(Iuda 1:14-15).

Tihic – tipul care tace și face

 E. A. Bremicker

Există trei feluri de oameni în lume: cei care spun că se poate, cei care spun că nu se poate și cei care spun ,,s-a făcut“.

Tihic este unul din bărbaţii amintiţi de câteva ori în Noul Testament, dar care este relativ necunoscut. Citim de cinci ori despre el. Din Fapte 20.4 putem deduce că provenea din Asia şi că l-a însoţit un timp pe Pavel în călătoriile sale. Din Tit 3.12 şi 2 Timotei 4.12 deducem că Pavel l-a putut implica pentru anumite scopuri în slujba pentru Domnul. Pavel l-a trimis în Efes şi în Creta la Tit.

Tihic a fost probabil şi cel care a dus scrisorile adresate colosenilor şi efesenilor, pe care Pavel le-a scris în închisoarea din Roma. El este amintit la sfârşitul fiecărei scrisori. „Calităţile“ lui Tihic numite acolo de Pavel ne pot servi ca exemplu şi ne pot impulsiona.

„Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine, ce fac, toate vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul“ (Efeseni 6.21).

„Toate cele despre mine vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios şi împreună-rob în Domnul, pe care l-am trimis la voi chiar pentru aceasta, ca să cunoască cele despre voi şi ca să vă mângâie inimile“ (Coloseni 4.7-8).

Să privim aceste două texte şi să învăţăm următoarele de la Tihic:

El era un frate preaiubit

Aceste cuvinte ne fac să ne gândim la două aspecte: în primul rând, Tihic era, la fel ca toţi credincioşii, iubit de Dumnezeu. Pavel a fost mereu conştient de acest adevăr, iar aceasta a caracterizat aprecierea sa faţă de alţii. Astfel, pe tesaloniceni îi numeşte „fraţi preaiubiţi de Dumnezeu“ (1 Tesaloniceni 1.4) şi „fraţi preaiubiţi de Domnul“ (2 Tesaloniceni 2.13). Ce bine ar fi ca şi noi să-i vedem pe fraţii noştri ca obiecte ale dragostei şi simpatiei lui Dumnezeu şi a Domnului! Aceasta ne-ar păzi de o sentinţă dură cu privire la ei.

În al doilea rând, în expresia „frate preaiubit“ găsim şi gândul că Pavel însuşi îl iubea şi că era sigur că şi destinatarii scrisorii îl iubeau. Între ei exista o relaţie caracterizată de dragoste. El era, desigur, un frate care vorbea bine despre credincioşi. Când noi folosim astăzi expresia „frate drag“, aceasta înseamnă acelaşi lucru, şi anume că el ne este drag şi preţios. În uzul limbii, această expresie s-a atenuat destul de mult, încât mulţi o folosesc în mod greşit şi exprimă prin aceasta de fapt că sunt „drăguţi cu noi“. Uzul limbii biblice este, desigur, mai clar, pentru că nu este supus schimbării. Dar şi noi astăzi nu-i iubim pe fraţi, pentru că ne sunt simpatici, ci pentru că sunt născuţi din Dumnezeu şi sunt iubiţi de Dumnezeu.

El era un slujitor credincios

Tihic a fost un frate preaiubit, dar şi un slujitor fidel al Domnului său. Un slujitor credincios se caracterizează prin faptul că el se îngrijeşte de binele turmei. Avem nevoie de fraţi şi de surori care spun ceea ce este spre zidirea celor care ascultă (1 Corinteni 14.3). Ei trebuie să fie capabili să spună adevărul în dragoste. A fi un slujitor credincios înseamnă a administra cu seriozitate ceea ce ţi-a încredinţat Domnul, dar în acelaşi timp să descoperi dragostea lui Hristos. Unor astfel de oameni, Timotei trebuia să le încredinţeze ceea ce el însuşi auzise de la Pavel (2 Timotei 2.2).

Tihic era un astfel de slujitor credincios, şi se mai spune: „în Domnul“. Odată Domnul le-a spus ucenicilor: „Fără Mine nu puteţi face nimic.“ El este punctul central al relaţiilor noastre ca fraţi şi al slujbei noastre, El este izvorul motivaţiilor noastre şi sursa puterii noastre. Ceea ce facem cu fidelitate pentru credincioşi, este apreciat de Domnul ca fiind făcut pentru El. Aceasta face ca orice slujbă printre credincioşi să primească o motivaţie specială şi o nobleţe deosebită.

El era un împreună-rob

Tihic nu a fost numai un slujitor credincios, ci şi un împreună-rob. Pavel se numeşte pe sine în repetate rânduri „rob al lui Isus Hristos“. Tot aşa era şi Tihic. El nu şi-a impus voinţa proprie în slujbă, ci a vrut să facă ceea ce i-a dat Domnul să facă. Un rob este caracterizat prin faptul că este ascultător. Această ascultare trebuie să ne caracterizeze şi pe noi în slujba pentru Domnul nostru.

Fiecare slujitor este supus stăpânului său (Romani 14.4), adică el este direct răspunzător faţă de stăpânul său pentru slujba sa. Totuşi, Domnul ne-a pus în slujbă şi împreună cu alţii. Noul Testament cunoaşte împreună-lucrători, împreună-părtaşi, împreună-ucenici, împreună-ostaşi, împreună-luptători şi, desigur, împreună-robi. Epafra purta acelaşi titlu ca Tihic. El era un „preaiubit împreună-rob, care este un slujitor credincios al lui Hristos“ (Coloseni 1.7). Pe de o parte este o mare îmbărbătare în slujba pentru Domnul când avem alături de noi astfel de împreună-robi, cu care putem munci împreună. Pe de altă parte este o provocare pentru fiecare dintre noi, să fim un astfel de împreună-rob. În acest mod ne putem ajuta reciproc şi întări spre a face binele.

El era un mesager util

Bărbaţi cu o calificare ca cea a lui Tihic pot fi utili în lucrarea Domnului. Lucrarea sa nu era o slujbă de predicare în public, ci Tihic trebuia mai întâi să fie un mesager. El trebuia să ducă veşti de la Pavel la credincioşii din alte locuri şi invers, să-i relateze apostolului cum le mergea acelor credincioşi. Pavel punea mare accent, ca fraţii să cunoască împrejurările în care se găsea, dar la rândul său dorea să ştie care erau împrejurările lor. Recunoaştem aici dragostea şi purtarea de grijă a lui Pavel faţă de credincioşi. Ei erau îngrijoraţi de el, fiind întemniţat în Roma, şi tocmai de aceea l-a trimis pe Tihic la ei, ca să le relateze despre el. Şi de aici putem învăţa. Să ne informăm reciproc despre împrejurările în care ne găsim, ca să putem să ne rugăm unii pentru alţii.

Tihic trebuia să le mângâie inimile. În Efeseni 4.16 citim despre „încheietura de întărire“, care are o funcţie deosebită în Trup (Adunarea). Fără aceste încheieturi nu funcţionează. Se pare că Tihic era o astfel de „încheietură“. Cât de des vorbim în discuţiile noastre cu fraţii noştri despre alţii, în loc să ne îngrijim de ei şi să le aducem mângâiere! Tihic a contribuit la înviorarea şi întărirea credincioşilor.

Să-L rugăm pe Domnul să-i privim şi noi, ca Tihic, pe fraţii noştri scumpi, să fim slujitori şi împreună-robi fideli, care lucrează spre folosul fraţilor, şi ca Domnul să ne dăruiească tot mai mulţi bărbaţi şi tot mai multe femei, care exercită o astfel de slujbă peste tot unde sunt strânşi credincioşii.

Barnaba -fiul mângâierii

După  W. Gschwind

Barnaba s-a îmbrăcat în mângâiere. El a primit-o de la Dumnezeu și a dat-o mai departe celor din jurul lui. Omul acesta este o ilustrație vie a principiului expus de apostolul pavel:

,,Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!“ (2 Cor. 1:3-4).

Despre acest colaborator al apostolului Pavel, care l-a însoţit pe apostolul naţiunilor în prima sa călătorie misionară, găsim câteva indicaţii în Faptele Apostolilor şi în epistole. Dacă aşezăm aceste indicaţii una lângă alta, vom obţine un tablou al unui bărbat binecuvântat, care ne poate fi în multe privinţe un exemplu. Cuvântul ne spune: „Aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa“ (Filipeni 3.17).

Fiul mângâierii

Pentru prima dată îl întâlnim pe Barnaba în Fapte 4, unde sunt descrise primele zile ale Adunării, pe care Domnul începuse să o zi-dească. Mulţimea credincioşilor era o inimă şi un suflet. În „dragostea dintâi“, aveau toate la comun; niciunul nu spunea că ceva din averile sale era al său. Apostolii depuneau cu mare putere mărturie despre învierea Domnului Isus. Peste toţi era un mare har.

Printre aceşti primi creştini este amintit şi Iosif („El să adauge“). A-cesta a fost numele care i s-a dat când s-a născut ca levit şi cipriot. Dar acum era „născut din nou“, o „creaţie nouă“, unul dintre creştinii, cărora Dumnezeu le dăduse har peste har. La acest bărbat se putea vedea o creştere spirituală; toţi puteau să vadă acest lucru.

Curând a fost numit de apostoli „Barnaba“, pentru că el devenise, în numărul mare de credincioşi, un adevărat „fiu al mângâierii“. Fiecare frate care umblă cu Domnul său, găseşte în El o „mângâiere a dragostei“, are în Cuvânt şi în promisiunile lui Dumnezeu o „mângâiere puternică“ şi poate fi prin credincioşia Sa o „mângâiere“ pentru alţii (Filipeni 2.1; Evrei 6.18; Coloseni 4.11). Dar Barnaba se străduia în mod deosebit să-i mângâie pe sfinţii din Ierusalim, care se aflau la primele prigoniri şi necazuri; el era caracterizat de această activitate de mângâiere. Din 2 Corinteni 1.3-7 ştim că cel care doreşte să mângâie pe alţii în tot felul de necazuri, trebuie să fi fost el însuşi în necazuri şi strâmtorări şi să fi fost mângâiat de „Părintele îndurărilor şi de Dumnezeul oricărei mângâieri“. Barnaba culesese pentru sine din acest balsam şi ştia acum să vindece inimile rănite ale altora cu acest balsam.

Deoarece inima sa era umplută până sus cu dragostea lui Hristos, el era gata, ca mulţi alţi fraţi, să-şi înstrăineze averile şi să pună la picioarele apostolilor preţul lor, pentru ca aceştia să poată împărţi fraţilor după nevoile fiecăruia. Faptul că şi-a vândul ogorul pe care îl avea, are probabil şi o altă motivaţie: pentru a cultiva bine acea buca-tă de pământ, avea nevoie de mult timp, pe care dorea să-l folosească în întregime în lucrarea Domnului său, care îl chemase la această lucrare. Banii şi timpul, tot ce avea, dorea să le închine Domnului.

Barnaba – mângâiere pentru Pavel

A doua oară, Barnaba este amintit în Fapte 9.26-30. Între timp, adunarea din Ierusalim a trecut printr-o perioadă grea, după cum ştim; Ştefan a fost omorât cu pietre şi astfel a fost lepădată mărturia Duhului Sfânt despre proslăvirea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu. Ca urmare, „în ziua aceea a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei“ (Fapte 8.1). „Tânărul“ Saul era unul dintre instigatori. El sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, chiar şi până la Damasc. Dar în drum spre această cetate, Însuşi Domnul proslăvit a păşit înaintea lui şi a lucrat în el o întoarcere totală: Saul însuşi a devenit un ucenic al Domnului, o unealtă bine dotată pentru zidirea Adunării Sale. Cât de mare şi stăruitoare era acum durerea lui, că „mai înainte eram un hulitor şi un persecutor şi un batjocoritor“; de aceea mai târziu s-a numit pe sine „cel dintâi“ dintre păcătoşi (1 Timotei 1.13-15)!

Când după trei ani (Galateni 1.17, 18; Fapte 9.26-27), Pavel a încercat să se apropie de ucenicii din Ierusalim, toţi s-au temut de el şi nu credeau că era un ucenic, deoarece îşi aminteau de el cum era odinioară şi se pare că nu aveau cunoştinţă de evenimentele care avuseră loc între timp. Aceasta l-a smerit din nou adânc pe Pavel şi i-a amintit de dezlănţuirea sa în Ierusalim în necunoştinţă şi râvnă oarbă. Dacă fraţii nu aveau încredere în el, cum ar fi putut vreodată să-i slujească liber Domnului?

Dar Barnaba a mers după el, a discutat cu el şi l-a dus la apostoli. El le-a putut relata cum s-a întors Saul la Dumnezeu şi cum vorbise în Damasc cu îndrăzneală în Numele lui Isus. Barnaba avea o încredere foarte mare în harul lui Dumnezeu şi era deplin convins că harul putea face dintr-un Saul un Pavel. Acesta a fost primit de fraţii din Ierusalim; cât de mulţumitor trebuie să-i fi rămas Pavel lui Barnaba toată viaţa pentru această slujbă a dragostei!

Barbana – mângăiere pentru Neamuri

Prigonirile credincioşilor din Ierusalim au acţionat eficient: credincioşii au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Dar în loc să tacă de teamă şi de frică, fără să spună ceva despre mântuirea în Hristos, cei care au fost împrăştiaţi străbăteau ţinuturile şi vesteau Cuvântul (Fapte 8.4). În Fapte 11.19-26 ni se relatează că au mers până în Fenicia şi Cipru şi Antiohia.

Având prejudecăţi iudaice, cei mai mulţi dintre ei vesteau Evanghelia despre Domnul Isus numai printre iudei, unii au vorbit şi grecilor. Mâna Domnului era cu aceştia şi un mare număr a crezut şi s-a întors la Domnul; dar El dorea să se îndrepte şi spre naţiuni. Când adunarea din Ierusalim a auzit aceasta, l-a trimis pe Barnaba la Antiohia. Toţi aceşti oameni de curând întorşi la Dumnezeu aveau nevoie de o îngrijire deosebită şi de învăţătură, iar fraţii din Ierusalim, care îl cunoşteau pe Barnaba, erau convinşi că el era unealta adecvată pentru o astfel de slujbă. El se dovedise printre ei ca un „om bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă“ (Fapte 11:24). Ce înseamnă aceasta?

El era „un om bun“, un „fiu al mângâierii“ pentru alţii, unul care se gândea cu bunătate la binele altora. „A ne iubii unii pe alţii“ este caracteristica tuturor celor ce sunt născuţi din Dumnezeu, şi noi toţi trebuie să fim „buni unii faţă de alţii“ (1 Ioan 4.7; Efeseni 4.32); dar Barnaba primise un dar de har special, care îl făcea capabil să facă această slujbă printre „copilaşii în Hristos“.

El era plin de Duhul Sfânt; Persoana Duhului Sfânt locuia în el, cum de altfel locuieşte şi în noi; dar în Barnaba cel temător de Dumnezeu şi evlavios, Duhul Sfânt nu era împiedicat în acţiunea Sa nici prin porniri ale cărnii, nici printr-o gândire lumească, ci Îşi putea arăta deplin roadele Sale: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“. Ce mireasmă plăcut al lui Hristos a împrăştiat Barnaba în jurul său!

„Plin de credinţă“ – Exemplele din Evrei 11 ne arată viaţa celor care sunt „plini de credinţă“: ei sunt convinşi de lucruri care nu se văd. Ei umblă înaintea Celui nevăzut, se bazează pe promisiunile Sale şi ascultă de El. Credinţa lor biruie lumea şi duşmănia ei; ea triumfă peste greutăţi, deoarece pentru Dumnezeul lor nimic nu este imposibil. Ei sunt o mărturie vie şi luminoasă în această lume şi păşesc într-o nădejde vie spre „patria“ cerească, spre „cetatea“ pregătită de Dumnezeu. – Un astfel de bărbat al credinţei era şi Barnaba. Ce exemplu, ce imbold şi ce ajutor a fost el pentru acei credincioşi care tocmai veniseră la credinţă! Îndemnul său, de a rămâne cu hotărâre de inimă cu Domnul, îl vedeau împlinit în el.

Barnaba – mângâiere în Antiohia

În legătură cu slujba sa în Antiohia ni se spune: „o mare mulţime a fost adăugată la Domnul“ (versetul 24). El nu-i atrăgea pe oameni după sine, ci îi conducea la Domnul. El nici nu avea interesul să ocupe primul loc printre ei. Când a văzut cum se răspândea lucrarea în acel ţinut şi cum credincioşii aveau nevoie de îndrumare în învăţătura sănătoasă, a căutat o unealtă, pe care, după cum ştia, Domnul o dotase în mod deosebit pentru această slujbă: a plecat la Tars şi l-a căutat pe Saul, apoi l-a adus în Antiohia. Un an întreg s-au strâns în adunare şi au învăţat cu alţi fraţi multe lucruri. Ce binecuvântat a fost acel timp! Printre profeţii şi învăţătorii de acolo este amintit mai întâi Barnaba, iar Saul abia la urmă (13.1). Barnaba obţinuse prin credincioşia sa printre fraţi o mare încredere.

În acele zile, Agab, un profet din Ierusalim, a anunţat prin Duhul o mare foamete, care va veni peste tot pământul, deci şi asupra credincioşilor din Iudeea care, ca şi „risipiţi“, urmau să ajungă în mare necaz. Când a venit această foamete, Barnaba şi Saul au fost din nou însărcinaţi să ducă în Iudeea darurile strânse în Antiohia, ca o expresie a unităţii şi a dragostei (11.27-30). După ce au îndeplinit această lucrare, Barnaba şi Saul s-au întors de la Ierusalim şi l-au luat cu ei şi pe Ioan, care era numit Marcu (12.25).

Barnaba – mângâiere în misiune, cu Saul în prima călătorie misionară

Credincioşii din Antiohia erau într-o stare duhovnicească bună. Acest lucru s-a arătat printre altele în faptul că ei se gândeau cum poate fi răspândită Evanghelia printre naţiuni. Dar acest lucru trebuia să se facă în dependenţă de Domnul, iar ei căutau să recunoască voia Sa postind. Atunci „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât…“ (13.2-4). Domnul este Cel care doreşte să-Şi trimită slujitorii Săi.

Ne-am obişnuit să vorbim despre călătoriile misionare ale aposto-lului Pavel şi să vedem pe însoţitorii săi în umbra acestui mare apos-tol al naţiunilor. Dar să reţinem: această lucrare mare a început cu un îndemn divin: „Puneţi-mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrare“. Atât primul, cât şi al doilea erau deci echipaţi adecvat pentru această slujbă, care pretindea atât de multe, iar cei doi erau într-o stare duhovniceacă bună, încât Domnul îi putea folosi. La fel ca Pavel, şi Barnaba era constrâns de dragostea lui Hristos, să predice oamenilor: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Tot atât de puţin ca Pavel, Barnaba nu s-a lăsat speriat de necazuri, de nevoi, de strâmtorări şi de prigoană în legătură cu această slujbă (2 Corinteni 6). Acelaşi har care a prisosit, care îl făcea capabil pe Pavel pentru această slujbă, se odihnea şi peste Barnaba.

Citind Fapte 13 şi 14 observăm că apostolul Pavel a ajuns tot mai mult în prim-plan şi a devenit purtătorul de cuvânt. În practica slujbei, fiecare a înţeles ce loc i-a fost acordat, şi fiecare a ocupat locul său prin har în smerenie.

Întorcându-se din prima lor călătorie misionară, care a durat trei ani, au istorisit adunării ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum El deschisese o uşă a credinţei pentru naţiuni. Ei Îi atribuiau Lui totul.

Barnaba – mângăiere pentru Ioan Marcu 

În capitolul 15 unde ni se spune cum a fost lămurită problema importantă – „Trebuie să fie circumcişi credincioşii dintre naţiuni după obiceiul lui Moise?“ între adunările din Antiohia şi Ierusalim, îi vedem pe cei doi slujitori fideli alături luptând pentru adevăr. Mărturia acestor „preaiubiţi, Barnaba şi Pavel… care şi-au expus vieţile pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (versetele 25-26) avea o mare greutate. Nu numai Pavel, ci şi Barnaba a recunoscut clar că atât iudeii, cât şi grecii au fost făcuţi morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (Romani 7.4).

Dar acum apar umbre pe cărarea lui Barnaba, a acestui slujitor binecuvântat al Domnului.

După ce Pavel şi Barnaba au rămas un timp mai îndelungat în Antiohia, Pavel i-a propus colaboratorului său demn de încredere să se întoarcă în toate cetăţile în care vestiseră Cuvântul Domnului, pentru a vizita fraţii de acolo şi a vedea cum le merge. Apostolul Pavel a fost aici acela care a luat iniţiativa; de la începutul slujbei sale a fost caracterizat de interesul pentru binele fraţilor din toate locurile; tot timpul era însoţit de „preocuparea pentru toate adunările“ (2 Corinteni 11.28).

Aici nu se aminteşte că aceasta era şi grija lui Barnaba; se părea aproape că râvna lui de odinioară cedase în acel moment. El era dispus să întreprindă o a doua călătorie misionară împreună cu Pavel, dar pentru el, mult mai important decât călătoria cu acest apostol binecuvântat în lupta Evangheliei, care adusese atâta roadă pentru veşnicie printre naţiuni, era să-i însoţească „nepotul“ său Ioan Marcu. Uitase el oare că acesta se despărţise de ei deja la începutul primei lor călătorii misionare şi nu mersese cu ei în lucrare, deci că nu se dovedise destoinic în lucrare?

Abia mulţi ani mai târziu, apostolul clarvăzător a putut să-şi schimbe părerea despre Marcu (Coloseni 4.10; 2 Timotei 2.21) şi să mărturisească: „Mi-a fost de folos în lucrare“. În cazul lui Barnaba au avut însă acum mai multă greutate legăturile naturale decât considerentele spirituale. S-a născut o amărăciune. Barnaba s-a despărţit de Pavel şi a plecat cu Marcu spre patria sa, Cipru.

Dacă un om ca Barnaba, care a acţionat atâţia ani ca o binecuvântare deosebită printre credincioşi şi printre naţiuni, nu a mai fost pentru un timp pe înălţimile credinţei sale şi ale dăruirii sale, cu cât mai mult avem noi motiv să veghem şi să ne rugăm, ca să nu dăm înapoi pe calea pe care Îl urmăm pe Domnul sau chiar să alunecăm de pe ea!

În Faptele Apostolilor nu se mai relatează de atunci nimic despre Barnaba. Numai în scrisorile apostolului Pavel mai este amintit de câteva ori, iar din acele scurte versete rezultă că amărăciunea nu a durat. În mod deosebit din 1 Corinteni 9.6 rezultă foarte clar că Barnaba a fost şi mai târziu un slujitor cunoscut şi apreciat al Domnului.

Să nu rămânem la umbrele, care au căzut trecător pe calea sa! Mai degrabă exemplul acestui frate fidel şi slujitor plin de dăruire, aşa cum îl descrie Sfânta Scriptură în capitolul 15 din Faptele Apostolilor, să fie un imbold pentru noi!

Adaos la studiul despre Galateni

De curând, David Pawson m-a ajutat să văd epistola apostolului Pavel către Galateni într-o lumină nouă. El spune, pe drept cuvânt, că apostolul combate nu numai legalismul, ci și libertinajul. Pavel așează libertatea ca pe o cale îngustă, ca pe un drum montan de înălțime, având de o parte și de alta două prăpăstii: legalismul și libertinajul.

Astfel, epistola conține nu numai șocul apostolului la aflarea veștii că galatenii se întorceau la elemente ale Legii lui Moise, ci și teama lui ca nu cumva ei să creadă că pot trăi în firea pământească. Acesta este motivul pentru care partea finală a epistolei pune în contrast roada Duhului și roadele firii pământești.

Evanghelia nu este nici legalism, nici libertinaj! Evanghelia este o viață nouă, care izvorăște din Duhul lui Dumnezeu. Ea nu are nevoie de scutecele Legii, dar n-are voie nici, odată scăpată din chingile străvechi, să o ia razna pe câmpurile rodirii în firea pământească.

Abigail – un simbol al credincioșului

M. Graf

Înainte ca David să devină împăratul de drept al lui Israel, a fost nevoit, deşi era uns ca împărat, să fugă de Saul. În acea perioadă a lepădării sale, au fost oameni care au ţinut la el, pentru că ştiau şi au recunoscut că Dumnezeu îl alesese ca împărat. Aceasta a avut ca urmare prigoană, suferinţă şi lipsuri.

Însă cu moartea lui Saul s-a schimbat totul. După ce David a fost pus oficial ca împărat, cei care au avut parte împreună cu el de lepădare, au fost onoraţi de împăratul care domnea. Printre adepţii lui David se număra şi Abigail, soţia lui Nabal, care mai târziu, după ce soţul ei a murit, a devenit chiar soţia lui David.

David este o imagine a Domnului Isus, care, ca împărat de drept, a fost răstignit, iar astăzi este lepădat şi dispreţuit în această lume. Toţi cei care L-au cunoscut ca Mântuitor personal…

Lot – un „drept“ într-un loc greşit,unde a ales ca sa  devena…”poarta raului”

Dacă privim la viaţa lui Lot prezentată în Vechiul Testament, nu vom găsi probabil nimic din care să se deducă faptul că acesta a fost un credincios vechi-testamental. Numai textul din 2 Petru 2.7-8 ne mărturiseşte că el a fost un om „drept“. Faptul că aceasta nu se putea vedea clar în viaţa sa, ne arată ce istorie tristă stă acum în faţa noastră.

Lot – un participant la alergare

Prima caracteristică surprinzătoare din viaţa lui Lot este faptul că el nu a păşit dintr-o decizie proprie pe calea pe care a mers Avraam în credinţă. El nu a umblat având o decizie personală a credinţei, ci sub influenţa unchiului său Avraam. Lot este modelul tipic al unui participant secundar la alergare. Acest lucru rezultă clar din câteva exemple: „Şi Avram a plecat, cum îi spusese Domnul. Şi Lot a mers cu el“ (Geneza 12.4); „Avram s-a suit din Egipt spre sud, el şi soţia lui şi tot ce avea, şi Lot era cu el“ (Geneza 13.1); „Dar şi Lot, care mergea cu Avram…“ (Geneza 13.5).
Desigur, este bine când copiii părinţilor credincioşi merg deja de mici împreună cu părinţii lor pe calea credinţei. Dar când vor creşte, va trebui să existe un moment în viaţa lor în care vor lua o decizie personală de a-L urma pe Domnul. Atunci, în locul unei participări la alergare, a unei umblări cu cineva, ca la Lot cu Avraam, va fi o umblare împreună spre slava lui Dumnezeu, ca la Isaac cu Avraam.

Lot – un materialist

Prima dată, când Lot a luat o decizie, a fost decizia pentru lume (Geneza 13). În timp ce Avraam înainta pe calea sa în credinţă, Lot era omul vederii. El judeca după ceea ce vedea, după posibilităţile materiale. „Şi Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut…“ (13.10). La Lot nu găsim deloc aşteptarea îndemnului lui Dumnezeu, „ridică-ţi ochii“, ca la Avraam (13.14). El a luat decizia sa după criterii pur pământeşti. Aici era vorba doar de avantajul personal. Este foarte periculos pentru viaţa noastră spirituală, când „câmpia udată a Iordanului“ reprezintă motivul deciziilor noastre.
Dacă viaţa este determinată complet de lucrurile materiale, „gândirea noastră reală“ ne va împiedica să înţelegem vorbirea lui Dumnezeu în aceste lucruri. Lot a pierdut mai târziu întreaga sa avere, care apoi i-a fost din nou restituită prin intervenţia lui Avraam (14.12 şi 16). Urechea sa era surdă la vorbirea lui Dumnezeu; totul se sfârşise cu bine! Lot, cu o gândire pământească, găsea la toate şi o explicaţie pământească, logică.

Lot – un om pe o cale descendentă

Dacă judecăm după bogăţia şi starea socială la care a ajuns, putem spune că Lot a făcut carieră. Oamenii au văzut probabil în el un om promovat. Dar în ochii lui Dumnezeu, calea lui Lot a fost o cale de nestăvilit şi constantă în jos. Şi Avraam a mers în viaţa sa pe căi care nu au fost spre onoarea Domnului, dar întotdeauna a găsit calea de întoarcere. În cazul lui Lot vedem cu groază o cale care a mers mereu în jos, şi numai intervenţia lui Dumnezeu a împiedicat să nu se pe-treacă lucrurile cele mai grave. Foarte clar se vede aceasta în calea lui Lot spre Sodoma. În capitolul 13.12 citim: „ …iar Lot… şi-a întins corturile până la Sodoma“. Atunci, Lot locuia încă în corturi, caracteristica exterioară a străinului şi a pelerinului, dar corturile sale erau îndreptate spre Sodoma. Dacă despărţirea noastră de lume este numai exterioară, dar inima locuieşte deja în Sodoma, atunci picioarele noastre vor urma curând inimilor noastre.

În capitolul 14.12 citim: „ …el locuia în Sodoma“. Aici, Lot a renunţat şi la despărţirea exterioară de lume. Acum era, aşa cum spune Petru, „om drept, locuind printre ei“. Dar acesta nu a fost sfârşitul. În capitolul 19.1 citim că „Lot şedea la poarta Sodomei“. În ochii oamenilor, aceasta era într-adevăr o promovare socială: dintr-un locuitor stabilit de curând în acea localitate, devenise membru în consiliul local al Sodomei; dar în ochii lui Dumnezeu, aceasta era încă un pas în jos în viaţa sa spirituală. Lot a devenit dintr-un credincios cu gândire lumească un credincios care trăia în lume (ca sistem moral) şi până la urmă a lucrat mână în mână cu lumea. Ce tristă a fost această dezvoltare!

Lot – unul care pierde

Permiteţi-mi să exprim foarte clar lecţia serioasă din viaţa lui Lot: viaţa lui Lot este până la urmă viaţa celui care pierde.

Lot a pierdut:

– capacitatea sa spirituală de discernământ (13.10 – el nu vedea nicio deosebire între grădina Domnului şi ţara Egiptului);

– părtăşia sa cu Dumnezeu. Lot nu avea niciun altar, nu cunoştea stejarii lui Mamre de la Hebron (= părtăşie). Domnul L-a vizitat pe Avraam, dar nu pe Lot.

– pacea sa (capitolul 14). Lot a fost atras în conflictele lumii.

– respectul său (19.9). Să nu ne înşelăm! Chiar şi cel mai onorat loc din lume şi cele mai mari compromisuri cu lumea nu îi vor aduce credinciosului niciodată adevăratul respect al lumii. Credinciosul este un străin, chiar dacă vine să trăiască aici pentru o vreme.

– credibilitatea sa (19.14). Modul de viaţă al lui Lot a fost în aşa fel, încât orice mărturie pentru Dumnezeu nu a fost credibilă. În zilele sale bune nu s-a văzut la el deloc teamă de Dumnezeu. Indicaţiile cu privire la sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, care trebuie să judece păcatul, erau necunoscute în casa lui Lot. Ginerii săi nu l-au luat în serios nici pe el, nici atenţionările sale. Avem un comportament potrivit, pentru ca cuvintele noastre să fie crezute?

– familia sa (capitolul 19). Să nu uităm nici acest aspect! Ca şi adevărat credincios, tu personal nu vei pieri în judecata acestei lumi, ci vei fi salvat, dar „ca prin foc“. Dar unde va fi familia ta?

– onoarea sa (19.30-38). Păcatul Sodomei l-a urmat pe Lot, iar descrierea vieţii lui Lot schiţează la sfârşit un tablou întunecos plin de ruşine.

Lot – un nefericit

Fusese Lot cel puţin fericit în Sodoma? Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă în cuvinte cutremurătoare starea sufletului său: „şi l-a salvat pe dreptul Lot, cel foarte întristat de purtarea destrăbălată a celor nelegiuiţi (pentru că acel om drept, locuind printre ei, prin vedere şi auzire, îşi chinuia zi după zi sufletul lui drept, cu faptele lor fără de lege“ (2 Petru 2.7-8). Ce viaţă nenorocită! Tu poţi să te scuteşti de o astfel de viaţă! Lumea se îndreaptă spre judecată, ca în zilele lui Lot, dar şi ca în zilele lui Noe (2 Petru 2). Cu cine dorim să ne asemănăm? Cu Noe, „un predicator al dreptăţii“, sau cu Lot, care îşi chinuia sufletul prin ceea ce vedea şi auzea,dar ii PLACEA…?

Avraam – părintele credincioșilor

 

Există mult mai mult în Avraam decât cunoaștem. Omul acesta ne este înainte mergător în foarte multe domenii. Redus la statura unui simplu pelerin în căutarea unei noi patrii, Avraam a stat cuminte în galeria modelelor noastre de destin. Asta la o citire superficială a Scripturii, pentru că dacă citim mai cu atenție …

Biblia ne descrie însă câteva lucruri fascinante în care Avraam a depășit cu mult capacitățile normale umane, dovedind un nivel de comunicare superior cu Dumnezeu și un nivel de cunoaștere care nu poate fi explicat decât printr-o spectaculoasă revelație specială.

Lumea în care a trăit Avraam nu se grăbea. Zilele erau lungi și timpul de reflexie și gândire era îndeajuns. Oamenii își puneau întrebări mari și meditau adânc la condițiile vieții. Proximitatea evenimentelor din proto-istoria omenirii le oferea suficient material pentru meditație. Nașterea lui Avraam s-a petrecut cam pe când a murit Noe. Patriarhul a fost deci contemporan foarte mulți ani cu fiii lui Noe și cu urmașii lor ! El însuși a fost unul dintre ei. Vă dați seama ce extraordinare surse de informații a avut la îndemână.

Am să caut să ilustrez afirmațiile de mai sus prin trei detalii despre Avraam comentate în alte cărți ale Bibliei.

1. Credința în înviere

,,Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare, el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!” Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi, şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.“ (Evrei 11:17-19).

Michelangelo Merisi da Caravaggio – 1571 – 1610 – Galleria degli Uffizi

Adam a avut nefericirea să vadă prima moarte atunci când Cain l-a omorât pe Abel. Avraam a gândit că poate avea fericirea să fie martor la cea dintâi înviere din istorie! Numai așa și-a putut explica paradoxul dialogurilor cu Dumnezeu. Cel ce-i spusese că ,,în Isaac va avea o sămânță care va umple pământul“ i-a cerut apoi să-l aducă jertfă pe Isaac pe muntele Moria. Cum va putea Isaac să aibă urmași după ce va fi jertfit? Mintea lui Avraam n-a găsit altă explicație decât ,,prin înviere“! Ca să aibă însă un asemenea raționament, mintea lui Avraam trebuie să fi fost părtașă unor revelații neconsemnate în Biblie. Lungul lui drum din Ur spre Canaan, peregrinările prin țara promisă și nopțile de veghe sub bolta înstelată i-au oferit lui Dumnezeu foarte multe ocazii să vină și să stea de vorbă cu ,,prietenul Său“.

,,Să ascund oare eu de Avraam ceea ce am să fac?“ a spus Dumnezeu când se pregătea să distrugă Sodoma și Gomora? Observați familiaritatea cu care Dumnezeu vine la Avraam și familiaritatea cu care Avraam Îl invită pe Dumnezeu la el acasă:

,,Domnul i S-a arătat la stejarii lui Mamre, pe când Avraam şedea la uşa cortului, în timpul zădufului zilei. Avraam a ridicat ochii şi s-a uitat, şi iată că trei bărbaţi stăteau în picioare lângă el. Când i-a văzut, a alergat înaintea lor, de la uşa cortului, şi s-a plecat până la pământ. Apoi a zis:

„Doamne, dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, nu trece, rogu-Te, pe lângă robul Tău. Îngăduie să se aducă puţină apă, ca să vi se spele picioarele, şi odihniţi-vă sub copacul acesta. Am să mă duc să iau o bucată de pâine, ca să prindeţi la inimă, şi după aceea vă veţi vedea de drum, căci pentru aceasta treceţi pe lângă robul vostru.”

„Fă cum ai zis”, i-au răspuns ei. Avraam s-a dus repede în cort la Sara şi a zis: „Ia repede trei măsuri de făină albă, frământă şi fă turte.”

Şi Avraam a alergat la vite, a luat un viţel tânăr şi bun şi l-a dat unei slugi să-l gătească în grabă. Apoi a luat unt şi lapte, împreună cu viţelul pe care-l gătise, şi le-a pus înaintea lor. El însuşi a stat lângă ei, sub copac, şi le-a slujit până ce au mâncat“ (Geneza 188:1-8).

Ca Domnul Isus după înviere, Dumnezeu a stat la masă cu Avraam și ,,a mâncat“! Găsesc lucrul acesta unic și cu totul extraordinar în relatările Scripturii. Avraam a avut cu Dumnezeu o intimitate și o părtășie nebănuite de noi astăzi. Ce a știut el despre înviere? În orice caz, mult mai mult decât ne putem închipui noi astăzi …

2. Cunoașterea amănuntelor despre întruparea lui Christos

Evreii l-au crezut nebun, dar El le vorbea despre lucruri pe care le cunoaștea foarte bine, pentru că fusese acolo și le cunoștea foarte bine.

Despre ce a fost vorba?

,,Iudeii I-au răspuns: „Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac?”
„N-am drac”, le-a răspuns Isus; „ci Eu cinstesc pe Tatăl Meu, dar voi nu Mă cinstiţi. Eu nu caut slava Mea; este Unul care o caută şi care judecă. Adevărat, adevărat vă spun că, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.”

„Acum”, I-au zis iudeii, „vedem bine că ai drac; Avraam a murit, proorocii de asemenea au murit, şi tu zici: ,,Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea”. „Doar n-ai fi Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Şi decât proorocii, care de asemenea au murit? Cine te crezi Tu că eşti?”

Isus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu Însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru, şi totuşi nu-L cunoaşteţi. Eu Îl cunosc bine şi, dacă aş zice că nu-L cunosc, aş fi şi Eu un mincinos ca voi. Dar îl cunosc şi păzesc Cuvântul Lui.

Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat.”

„N-ai nici cincizeci ce ani”, I-au zis iudeii, „şi ai văzut pe Avraam?!”

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.”

La auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns şi a ieşit din Templu, trecând prin mijlocul lor. Şi aşa a plecat din Templu“ (Ioan 8:48-59).

Cearta aceasta a început pentru că Domnul Isus le-a răpit iluzia că oricine este evreu se trage automat din Avraam și are prerogative inalienabile înaintea lui Dumnezeu:

,,Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El. Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei;veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi”.

Ei I-au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui. Cum zici Tu: ,,Veţi fi slobozi?”

„Adevărat, adevărat vă spun”, le-a răspuns Isus, „că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi. Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu. Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu şi voi faceţi ce aţi auzit de la tatăl vostru.”

„Tatăl nostru”, I-au răspuns ei, „este Avraam”. Isus le-a zis: „Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.” Dar acum căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. „Aşa ceva Avraam n-a făcut. Voi faceţi faptele tatălui vostru.” (Ioan 8:30-41a).

Proclamația Domnului Isus anunța că El, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, este singurul care îi poate așeza pe oameni în prerogativele unor fii de Dumnezeu pentru că numai El îi poate scoate de sub robia păcatului. Domnul Isus îi sfătuiește să nu se legene în iluzia că sunt urmași ai lui Avraam, dacă nu fac faptele lui Avraam, iar ca dovadă le dă faptul că ei și Avraam au o atitudine total diferită față de întruparea și lucrarea Lui.

ACEASTĂ informație, nemaintâlnită pe paginile Scripturilor, i-a scos din minți pe contemporanii lui Isus, i-a convins că este vinovat de blasfemie și, prin urmare, vrednic de moarte.

Ce-ați fi făcut voi în locul lor? Voi ați fi acceptat această ,,noutate“ senzațională spusă de El:

,,Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat.”

Când a reacționat patriarhul astfel?

Afirmația ne spune că au fost două faze ale interacțiuni lui Avraam cu ,,ziua lui Christos“: (1) când a săltat de bucurie că are s-o vadă“ și (2) când a văzut-o. Această succesiune presupune că Avraam a stat de vorbă cu Dumnezeu despre mult mai multe lucruri decât știm noi. Ea ne îndreptățește să credem că Dumnezeu i-a vorbit mai întâi despre întruparea și lucrarea lui Christos, iar apoi, probabil la insistențele lui și cu acordul lui Dumnezeu, el ,,a văzut-o“!

A fost o vedenie? A fost o călătorie printr-un tunel al timpului? Nu știm precis. Suficient să înțelegem că acest Avraam n-a fost doar un pelegrin prăfuit care a trăit ,,la coada oilor“, ci un personaj mult mai complex decât ne-am fi putut închipui noi vreodată.

3. Cunoaștere despre Noul Ierusalim

Cum de a putut stărui Avraam în credință când Dumnezeu nu i-a dat nimic din cele promise?! Cum l-a făcut Dumnezeu să meargă înainte și să aștepte dincolo de orice limite raționale?

Avraam a murit fără să capete de la Dumnezeu nici măcar o palmă de pământ din ,,țara făgăduinței“. Ca să-și înmormânteze nevasta, Avraam a trebuit ,,să cumpere“ o bucată de pământ de la localnici:

,,Viaţa Sarei a fost de o sută douăzeci şi şapte de ani: aceştia sunt anii vieţii Sarei. Sara a murit la Chiriat-Arba, adică Hebron, în ţara Canaan, şi Avraam a venit să jelească pe Sara şi s-o plângă. Avraam s-a sculat apoi dinaintea moartei sale şi a vorbit astfel fiilor lui Het:

„Eu sunt străin şi venetic printre voi; daţi-mi un ogor, ca loc de îngropare la voi, ca să-mi îngrop moarta şi s-o ridic dinaintea mea” (Gen. 23:1-4).

Smerit, acest ,,străin și venetic“ făcuse totuși asupra oamenilor din jur o impresie extraordinară. Neavând nimic, s-a purtat în așa fel încât oamenii au văzut în el un om parcă venit dintr-o altă lume:

,,Fiii lui Het au răspuns astfel lui Avraam: „Ascultă-ne, domnule! Tu eşti ca un domnitor al lui Dumnezeu în mijlocul nostru; îngroapă-ţi moarta în cel mai bun din mormintele noastre! Niciunul din noi nu te va opri să-ţi îngropi moarta în mormântul lui” (Gen. 23:5-6).

Avraam n-a vrut însă nimic de la ei. Cel care îi promisese țara era Dumnezeu și Avraam n-a vrut să primească nimic dela oameni. Avea încredere că Dumnezeu se va ține de cuvânt. Întârzierea împlinirii promisiunii nu l-a clătinat în nici un fel în credința sa:

,,Avraam s-a sculat şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea norodului ţării, adică înaintea fiilor lui Het. Şi le-a vorbit astfel: „Dacă găsiţi cu cale să-mi îngrop moarta şi s-o iau dinaintea ochilor mei, ascultaţi-mă şi rugaţi pentru mine pe Efron, fiul lui Ţohar, să-mi dea peştera Macpela, care-i a lui şi care este chiar la marginea ogorului lui; să mi-o dea în schimbul preţului ei, ca să-mi slujească drept loc pentru îngropare în mijlocul vostru” (Gen. 23:7-9).

Parafrazând și intuind realitatea din dosul cuvintelor, Avraam a spus: ,,De la voi n-am nevoie decât de un loc pentru moarte. De la Dumnezeu aștept învierea, întruparea și lucrarea Fiului lui Dumnezeu și apoi … venirea Noului Ierusalim din cer“.

De unde până unde?

Cel de al treilea comentariu despre cele știute și așteptate de Avraam de la Dumnezeu se găsește tot în epistola către Evrei. Având în vedere grija pe care au arătat-o ei textului scris, este uluitor că autorul le dă tocmai lor această informație:

,,Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce.

Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:8-10).

Ce știa Avraam și ce aștepta el de la Dumnezeu? Ce l-a făcut să fie mulțumit chiar dacă n-a primit în timpul vieții împlinirea promisiunilor despre intrarea în stăpânire a țării. Eu cred că Dumnezeu i-a explicat faptul că viața lui, aparent neîmplinită și nerăsplătită, este doar un fragment dintr-un plan mai mare, care străbate veacurile și se va desăvârși ,,la plinirea vremii“:

,,În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.

Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate“ (Evrei 11:13-16).

Este imposibi să nu vedem în text a aluzie la venirea Noului Ierusalim și este extraordinar că ni se spune despre Avraam că el știa despre acest eveniment dela finalul istoriei! Domnul Isus n-a vorbit despre el în nici una dintre Evanghelii. Noi aflăm despre el doar în cartea Apocalipsei:

,,Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.  Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea:

„Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apoc. 21:1-4).

Se prea poate ca Avraam să fi avut harul să privească prin descoperire dumnezeiască această cetate de la finalul istoriei, în care i s-a spus că va avea și el harul să trăiască:

,,Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu“ (Apoc. 21:10).

Punând cap la cap informațiile din textele de mai sus, putem spune că, deși nu a primit nimic din țara Canaan, Avraam n-a fost dezamăgit, n-a vrut să se întoarcă în Ur, în Caldeia, ci a stăruit în credință, primind de la Dumnezeu revelația unui viitor strălucit, dincolo de istorie și de înviere, în Noul Ierusalim al sfinților făcuți părtași unei patrii noi, cu un pământ și cu ceruri noi, așezat în alte dimensiuni de dincolo de cele de spațiu și de timp, în care nemuritorii vor putea veni pe pământ să locuiască împreună cu oamenii așa cum ne descrie cartea Apocalipsei.

Dincolo de citirea superficială, Avraam nu mai este un personaj prăfuit din vechime, ci devine contemporanul nostru, părtaș al aceleiași revelații și moștenitor al acelorași promisiuni.

Vorbind despre soarta bogatului și a lui Lazăr (Luca 1619-31), Domnul Isus dezvăluie că cei socotiți neprihăniți ajung după moarte în ceea ce El numește ,,sânul lui Avraam“. Expresia apare o singură dată în Noul Testament. Enigmaticul termen kolpos  [kovlpo] permite și alte traduceri: ,,alături de Avraam“  (NIV, ESV), “lângă Avraam“ (CEV), ,,cu Avraam“ (NLT) sau ,,în brațele lui Avraam“ (NCV). În societatea de atunci, stând împreună la masă, Ioan și-a putut rezema capul pe pieptul Domnului Isus (Ioan 13:25; 21:20).

,,A ascultat, a plecat, a așteptat“ sunt trei acțiuni care au definit viața de credință a lui Avraam. Noi, tu și cu mine, cum stăm cu acestea?

Adam – țărâna cu suflare divină

 

Adam (Adamah = „Om”) este singura numire pe care bărbatul o împarte cu femeia. Nu putem spune că „bărbatul este „om”, iar femeia este „oamă”! Amândoi sunt oameni cu drepturi, privilegii și responsabilități identice înaintea Creatorului lor. Împărtășim aceleași dimenisuni ale creației cu partenerele noastre de existență. Celelalte numiri biblice pentru bărbat sunt: Zakar (mascul), Ghibor (războinic), Enoș (suferind), Iș (bărbat) și Zaken (înțelept).

Adam – puțină semantică

DUMNEZEU – „TOTUL IN TOTI”

 1. Viata de dincolo

Intregul continut al Bibliei sustine ideea ca omul traieste pe pamint doar o mica parte a existentei sale, urmind ca dincolo de moarte sa intre in vesnicie. Si Vechiul Testament, dar mai ales Noul Testament, sint pline de referinte care sa ilustreze aceasta realitate. Un bun exemplu il gasim in capitolul 12 din cartea Eclesiastului, care descrie batrinetea si intimpinarea mortii:

“Dar adu-ti aminte de Facatorul tau in zilele tineretii tale, pina nu vin zilele cele rele si pina nu se apropie anii, cind vei zice: “Nu gasesc nici o placere in ei”; pina nu se intuneca soarele, si lumina, luna si stelele, si pina nu se intorc norii indata dupa ploaie; pina nu incep sa tremure paznicii casei (miinile), si sa se incovoaie cele tari (picioarele); pina nu se opresc cei ce macina (dintii), caci s-au imputinat; pina nu se intuneca cei ce se uita pe ferestre (ochii); pina nu se inchid cele doua usi dinspre ulita (buzele), cind uruitul morii slabeste, te scoli la ciripitul unei pasari, glasul tuturor cintaretelor se aude inabusit, te temi de orice inaltime, si te sperii pe drum; pina nu infloreste migdalul cu peri albi, si de abia se tiraste lacusta, pina nu-ti trec poftele, caci omul merge spre casa lui cea vesnica, si bocitorii cutreiera ulitele; pina nu se rupe funia de argint, pina nu se sfarma vasul de aur, pina nu se sparge galeata la izvor, si pina nu se strica roata de la fintina; pina nu se intoarce tarina in pamint cum a fost, si pina nu se intoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat. O, desertaciune a desertaciunilor, zice Eclesiastul; totul este desertaciune”.

“Sa ascultam dar incheierea tuturor invataturilor: Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om. Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rau” (Ecles. 12:1-8, 13-14).

Descrierea de mai sus se potriveste exact cu o afirmatie scurta din epistola catre Evrei: “ … oamenilor le este rinduit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata …” (Evrei 9:27).

In procesul mortii omul iese din invelisul de carne al trupului, si intra ca suflet viu in viata de dincolo. Existenta de dupa moarte poate fi sau in slava si bucuria eterna sau in suferinta si chinul vesnic. O data cu clipa mortii se incheie si perioada de alegere a omului. Dupa moarte nimeni nu-si mai poate schimba starea si nu se mai poate pocai sau intoarce la Dumnezeu. Din acest motiv, Scriptura ii indeamna pe toti oamenii sa se pregateasca din timp pentru viata viitoare si pentru clipa in care vom sta in fata dreptei judecati a lui Dumnezeu. Dupa judecata, fiecare va fi retribuit dupa faptele sale din timpul vietii:

“Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul pe care-l va fi facut cind traia in trup” (2 Cor. 5:10).

Invatatura Vechiului Testament

Vechiul Testament ne spune ca dupa ce moare, omul se duce in Seol sau Locuinta mortilor. O examinare a textelor in care apare acest termen va scoate la iveala ca el nu este folosit intotdeauna cu aceiasi semnificatie. Uneori, el este folosit pentru a desemna pur si simplu locul in care se duc toti oamenii, fara discriminare, dupa moarte. Alteori el este folosit pentru a identifica locul in care vor fi trimisi cei rai. In cartea Geneza gasim scris despre patriarhul Iacov ca:

“Toti fiii si toate fiicele lui au venit ca sa-l mingiie; dar el nu voia sa primeasca nici o mingiiere, ci zicea: “Plingind ma voi pogori la fiul meu in locuinta mortilor”. Si plingea astfel pe fiul sau” (Gen. 37:35).

Iacov i-a interzis lui Ruben sa-l ia pe Beniamin in Egipt, zicind:

“Fiul meu nu se poate pogori impreuna cu voi; caci fratele lui a murit, si el a ramas singur; daca i s-ar intimpla vreo nenorocire in calatoria pe care o faceti, cu durere imi veti pogori perii mei cei albi in locuinta mortilor” (Gen. 42:38).

In mod asemanator, psalmul 16, care este un psalm mesianic, spune ca Mesia nu va ramine in Seol:

“Caci nu vei lasa sufletul meu in locuinta mortilor, nu vei ingadui ca prea iubitul Tau sa vada putrezirea” (Ps. 16:10).

Exista multe alte texte care prezinta Seolul ca destinatia finala a celor rai. In cartea Proverbelor, este repetat de citeva ori ca femeia stricata impinge sufletele oamenilor spre Seol:

“Picioarele ei pogoara la moarte,
si pasii ei dau in locuinta mortilor” (Prov. 5:5).
“Casa ei este drumul spre locuinta mortilor,
drumul care pogoara spre locasurile mortii” (Prov. 7:27).

Psalmistul David anunta:

“Cei rai se intorc la locuinta mortilor,
toate neamurile care uita pe Dumnezeu” (Ps. 9:17).

Alti termeni folositi de Vechiul Testament cind se vorbeste despre existenta de dupa moarte sint: mormint (Gen. 35:20), loc de ingropare (Gen. 23:4) si groapa (Isaia 51:14).

Cind vorbeste despre cer, Vechiul Testament foloseste termeni diferiti pentru a desemna fie cerul atmosferic, fie cerul cosmic, fie locul prezentei lui Dumnezeu. Una din cele mai bune ilustratii in care termenul cer este folosit pentru a desemna locul prezentei divine este rugaciunea lui Solomon:

“Cind poporul Tau Israel va fi batut de vrajmas, pentru ca a pacatuit impotriva Ta: daca se vor intoarce la Tine si vor da slava Numelui Tau, daca Iti vor face rugaciuni si cereri in casa aceasta, asculta-i din ceruri, iarta pacatul poporului Tau Israel …” (1 Imp. 8:34).

Invatatura Vechiului Testament despre viata de dincolo nu se bazeaza insa pe termeni ca cei enumerati mai sus, ci pe pasaje datatoare de speranta ca acestea:

“Imi vei arata cararea vietii;
inaintea Fetei Tale sint bucurii nespuse,
si desfatari vesnice in dreapta Ta” (Ps. 16:11).

“Dar eu, in nevinovatia mea, voi vedea Fata Ta:
Cum ma voi trezi, ma voi satura de chipul Tau” (Ps. 17:15).

“Ma vei calauzi cu sfatul Tau,
apoi ma vei primi in slava.
Pe cine altul am eu in cer afara de Tine?
Si pe pamint nu-mi gasesc placerea in nimeni decit in Tine” (Ps. 73:24-25).

“Acolo nu te mai necajesc cei rai,
acolo se odihnesc cei sleiti de puteri” (Iov 3:17).

Una dintre cele mai izbitoare dovezi despre credinta in viata de dincolo o gasim in relatarea despre felul in care a reactionat David la moartea unuia dintre fiii sai:

“Si Natan a plecat acasa. Domnul a lovit copilul pe care-l nascuse lui David nevasta lui Urie, si a fost greu bolnav. David s-a rugat lui Dumnezeu pentru copil, si a postit; si cind a venit acasa, toata noaptea a stat culcat pe pamint. Batrinii casei au staruit de el sa se scoale de la pamint; dar n-a voit, si n-a mincat nimic cu ei. A saptea zi, copilul a murit. Slujitorii lui David s-au temut sa-i dea de veste ca a murit copilul. Caci ziceau: “Cind copilul traia inca, i-am vorbit, si nu ne-a ascultat: cum sa indraznim sa-i spunem: “A murit copilul”. Are sa se intristeze si mai mult”. David a bagat de seama ca slujitorii lui vorbeau in soapta intre ei si a inteles ca murise copilul. El a zis slujitorilor sai: “A murit copilul?” Si ei au raspuns: “A murit”. Atunci David s-a sculat de la pamint. S-a spalat, s-a uns si si-a schimbat hainele; apoi s-a dus in casa Domnului si s-a inchinat. Intorcindu-se acasa, a cerut sa i se dea sa manince si a mincat. Slujitorii lui i-au zis: “Ce inseamna ceea ce faci? Cind traia copilul, posteai si plingeai; si acum, cind a murit copilul, te scoli si maninci?” El a raspuns: “Cind traia copilul, posteam si plingeam, caci ziceam: “Cine stie daca nu Se va indura Domnul de mine si daca nu va trai copilul?” Acum, cind a murit, pentru ce sa mai postesc? Pot sa-l intorc in viata? Eu ma voi duce la el, dar el nu se va intoarce la mine” (2 Sam. 12:15-23).

Invatatura Noului Testament

Termenul echivalent din Noul Testament pentru Seolul din Vechiul Testament este grecescul Hades. Ca si Seolul, Hades desemneaza destinatia tuturor oamenilor dupa moarte si mai ales a oamenilor rai. Despre orasul Capernaum, de exemplu, este scris ca va fi pogorit pina in locuinta mortilor (Mat. 11:23). Portile locuintei mortilor sint plasate in antagonism cu Biserica (Mat. 16:18). Cind a murit omul bogat, el a fost dus in grozava pedeapsa a locuintei mortilor (Luca 16:23). In Apocalipsa intilnim numeroase astfel de referiri la “moarte si locuinta mortilor” (Apoc. 1:18; 6:8;20:13, 14).

In Noul Testament, termenul care denumeste de obicei locul pedepsei vesnice este Gheena. Aceasta numire alegorica a aparut pe fondul existentei unui loc de ardere a gunoaielor din Ierusalim, undeva intr- o vale adiacenta cetatii numita: valea Ghehinomului. Din pricina ca gunoaiele se aduceau in fiecare zi, focul si fumul din aceasta vale nu incetau niciodata. Domnul Isus i-a avertizat pe toti ca cine-l va numi pe aproaple sau: “Nebunule!”, va fi aruncat in focul Gheenei (Mat. 5:22). In acelasi loc va fi aruncat trupul celor ce n-au invatat infrinarea de sine (Mat. 10:28; 18:9; Marcu 9:43). Un om rau este supranumit “fiu al Gheenei” (Mat. 23:15), iar Domnul Isus i-a avertizat pe farisei de pericolul Gheenei:

“Serpi, pui de napirci! Cum veti scapa de pedeapsa gheenei?” (Mat. 23:33).

Mai exista si un al treilea termen folosit in Noul Testament pentru a desemna locul de pedeapsa vesnica: “tartarus” (Adinc). Apostolul Petru aminteste in cea de a doua lui epistola despre ingerii care au pacatuit si au fost aruncati in “adinc” (tartarus), “unde stau inconjurati de intunerec, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata” (2 Petru 2:4).

Si Domnul Isus aminteste de citeva ori despre “focul care nu se stinge” (Marcu 9:43-46, 48), iar in cartea Apocalipsei gasim “iazul de foc” (Apoc. 19:20: 20:10, 14, 15). Domnul Isus a spus in mod expres ca toti cei necredinciosi vor fi trimisi “in pedeapsa vesnica, iar cei neprihaniti vor merge in viata vesnica” (Mat. 25:46).

In Noul Testament, termenul folosit in mod obisnuit pentru a numi destinatia finala a celor credinciosi este cuvintul cer. Pavel vorbeste chiar de “cel de al treilea cer”, deosebind astfel locul slavei de cerul atmosferic sau cerul cosmic. Intr-un pasaj oarecum obscur, in care aparent vorbeste despre niste experiente pe care le-a avut el insusi, Pavel scrie:

“Cunosc un om in Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost rapit pina in al treilea cer (daca a fost in trup nu stiu; daca a fost fara trup, nu stiu: Dumnezeu stie). Si stiu ca omul acesta (daca a fost in trup sau fara trup, nu stiu: Dumnezeu stie), a fost rapit in rai, si a auzit cuvinte, care nu se pot spune, si pe care nu-i este ingaduit unui om sa le rosteasca” (2 Cor. 12:2-4; cf. Luca 23:43; Apoc. 2:7).

In ce priveste situatia celor care vor ajunge in casa cereasca, Domnul Isus ne spune ca rasplata lor va fi mare (Mat. 5:12; Luca 6:23). Dumnezeu este acolo (Mat. 5:48; 6:9, 10). Ingerii sint acolo (Mat. 22:30; Marcu 12:25). Comoara credinciosilor este acolo (Mat. 6:20; Marcu 10:21; Luca 18:22). Hristos este acolo (Efes. 6:9; Col. 4:1; Evrei 9:24). Nadejdea sfintilor este in cer (Col. 1:5). Mostenirea noastra nestricacioasa este acolo (1 Petru 1:4).

Am putea rezuma ceea ce stim despre viata de dincolo in felul urmator:

– in clipa mortii, omul dinlauntru, sufletul, adevarata persoana, intra intr-o existenta constienta slavita impreuna cu Hristos (2 Cor. 5:8; Filip. 1:23; Luca 23:43; 2 Cor. 5:1).

– sau intr-o stare de groaznica pedeapsa (Luca 16:22, 23).

– asteptind invierea de la urma care se va produce la revenirea lui Hristos in Ziua de apoi (Ioan 5:28, 29; 6:39, 40, 44, 54; 11:24; 1 Tesal. 4:13-5:4).

Acest “interval” care pare a exista intre moartea omului si clipa invierii in Ziua de apoi este numit de teologi: Statul intermediar. Subiectul in sine este dificil pentru ca Biblia nu ne lamureste pe deplin care este relatia dintre timp si eternitate si cum afecteaza ea desfasurarea evenimentelor intr-o succesiune logica.

Tot in rezumat putem spune despre vesnicie ca ea va fi petrecuta in rai sau iad:

– raiul fiind un loc de slava si fericire, in compania lui Dumnezeu, a lui Hristos a sfintilor ingeri si a tuturor celorlalti copii ai lui Dumnezeu din scurgerea vremii (Mat. 8:11; 13:43; 25:10; Ioan 14:1- 2; 1 Petru 1:4; Apoc. 7:15; 19:9; 21:3, 4, 23; 22:3-5). Am mai putea adauga ca raiul ne va aduce o stare de intensa si placuta activitate, nu o imobilitate extatica (Apoc. 7:15; cf. 22:3).

– iadul va fi un loc de chin, departe de fata Domnului si de prezenta celor din cer, un loc al miniei lui Dumnezeu, al remuscarilor si al constiintei chinuite in care suferinta nu va avea sfirsit (Mat. 13:41, 42; 18:9: 22:12, 13; 24:50, 51; 25:30, 46; Apoc. 20:14, 15)

Exista oameni care obiecteaza impotriva existentei iadului spunind ca este imposibil ca un Dumnezeu al dragostei sa creeze un loc al suferintei fara sfirsit, in care sa nu fie posibila pocainta si iertarea. Acestor inimi sensibile trebuie sa le raspundem ca invatatura despre existenta iadului nu este produsul unor teologii fara simtire, nu este un produs al imaginatiei sau dorintei noastre refulate de razbunare. Toate informatiile prezentate aici despre iad si despre grozavia lui au fost luate direct din Noul Testament. Omul a fost creat “un suflet nemuritor” . Acum el este intr-o stare de cadere si are nevoie grabnica de mintuire. Viata de pe pamint este singurul loc in care omul isi poate hotari singur unde isi va petrece vesnicia. Este evident ca cei neprihaniti vor trebui separati de cei rai in vesnicie, altfel cerul n-ar mai putea fi un loc al fericirii. Pe de alta parte, raiul ar fi un loc in care nici un pacatos nu s-ar putea simti bine. Cineva spunea chiar ca un pacatos s-ar chinui in rai la fel de mult ca si in iad, caci caracterul lui pervertit de placerile pacatului ar fi intr-o continua agonie, datorita prezentei continue a lui Dumnezeu si a fapturilor Sale sfinte. Domnul Isus a vorbit de trei ori mai mult despre iad decit despre rai. Acest subiect de cosmar trebuie si astazi adus necontenit inaintea ochilor oamenilor, ca un indemn dat oamenilor ca sa-l primeasca pe Domnul Isus si mintuirea oferita de El in dar. Acest subiect, dupa cum remarca foarte bine apostolul Pavel, trebuie sa-i determine si pe cei credinciosi sa-si schimbe viata, devenind niste ambasadori neobositi ai lui Hristos, insistind mereu pe linga oameni “sa se impace cu Dumnezeu” (2 Cor. 5:20; cf. 5:11).

 2. Revenirea Domnului Isus

Orice tentativa de a cladi un sistem “teologic” bazat pe datele oferite de Cuvintul lui Dumnezeu trebuie sa fie o intreprindere caracterizata de smerenie si umilinta, caci avem de a face cu “oracolele lui Dumnezeu” (Rom. 3:2) iar responsabilitatea de a-L reprezenta pe Dumnezeu si adevarul Sau inaintea oamenilor este extraordinar de mare.

Dintre toate domeniile teologiei, escatologia este sectorul in care trebuie sa dam dovada de cea mai mare umilinta. Asta inseamna ca in discutiile noastre nu au ce cauta nici orgoliul celui care crede ca le stie pe toate si nici dispretul fata de cei ce nu au ajuns sa ne impartaseasca in totul opiniile despre ordinea exacta a evenimentelor legate de revenirea Domnului Isus.

In opinia multor scolari biblici, profetia nu constituie un fel de istorie scrisa mai dinainte. Sa luam de exemplu profetiile facute in Vechiul Testament despre Mesia. Oricine a putut lua cunostinta de citeva detalii despre cum va avea sa fie viata Lui paminteasca, despre locul nasterii, despre suferintele indurate, etc. Dar nimeni nu ar fi putut scrie o Evanghelie inainte de promisa Lui intrupare. A trebuit ca sa vina El personal mai intii, sa ia chip de om si sa traiasca printre noi plin de har si de adevar, pentru ca noi sa putem privi slava Lui si sa-L cunoastem asa cum este. La fel stau lucrurile si cu profetiile despre vremurile viitoare. Adevarata versiune a evenimentelor legate de revenirea Sa pe pamint nu se va putea scrie decit atunci si acolo. Ce avem astazi la dispozitie sint numai fragmente de cronica, detalii izolate menite sa ne serveasca doar ca niste veritabile “indicatoare de drum” sau borne kilometrice. Din cind in cind identificam cite un eveniment cu un text profetic si primim confirmarea ca istoria se afla pe drumul anuntat mai dinainte de Dumnezeu. Nimeni n-ar trebui sa se astepte ca toate textele profetice sa-si gaseasca implinirea in propria lui generatie.

Escatologia este domeniul in care este normal ca nu toti teologii sa aiba aceiasi parere. Chiar si intre cei ce impartasesc in general acelasi punct de vedere in aproape toate privintele, exista deosebiri in anumite lucruri. Cele mai multe deosebiri de pareri sint in problema interpretarii capitolului 20 din cartea Apocalipsei, care se refera la imparatia de o mie de ani, dar nu se limiteaza numai la acest subiect.

Semnele venirii Sale

Scriptura ne prezinta o serie de evenimente care pot servi ca semne ale revenirii Domnului Isus.

1. Unul dintre ele este proclamarea Evangheliei in toate tarile lumii (Mat. 24:14; Marcu 13:10) “Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea, ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfirsitul”.

2. Un alt semn al sfirsitului va fi faptul ca un mare numar din cei dintre neamuri vor face deja parte din Biserica (Mat. 8:11; Luca 2:32; Fapte 15:14; Rom. 9:24-26; 11:25; 15:8-12; Efes. 2:11-20). Pavel scrie:

“Fratilor, pentru ca sa nu va socotiti singuri intelepti, nu vreau sa nu stiti taina aceasta: O parte din Israel a cazut intr-o impietrire, care va tinea pina va intra numarul deplin al Neamurilor”.

3. Scriptura ne mai anunta ca inaintea revenirii Domnului multi evrei se vor intoarce la El si vor crede (Rom. 11:14-15, 25-32; 2 Cor. 3:14- 16). Pavel scrie: “Si atunci tot Israelul va fi mintuit, dupa cum este scris:

“Izbavitorul va veni din Sion,
si va indeparta toate nelegiuirile de la Iacov.
Acesta va fi legamintul pe care-l voi face cu ei,
cind le voi sterge pacatele”.

In ce priveste Evanghelia, ei sint vrajmasi, si aceasta spre binele vostru; dar in ce priveste alegerea, sint iubiti, din pricina parintilor lor. Caci lui Dumnezeu nu-I pare rau de darurile si de chemarea facuta” (Rom. 11:26-29).

Contrastind viitoarea lor convertire cu impietrirea in care au cazut acum evreii, Pavel scrie:

“Caci, daca lepadarea lor a adus impacarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decit viata din morti?” (Rom. 11:15)

Ezechiel anunta in capitolul 37 al cartii sale ca Israelul va trai o intoarcere la viata in doua etape: mai intii o refacere fizica, si apoi o inviere spirituala. Cu alte cuvinte trebuie sa asistam mai intii la o refacere nationala si politica a Israelului si numai dupa aceea la una spirituala.

4. Un al patrulea semn al revenirii Domnului Isus va fi lepadarea de credinta si vremurile de necaz si strimtorare (Mat. 24:9-12; Marcu 13:9-13; Luca 21:22-24; 2 Tesal. 2:3, 4; 1 Tim. 4:1-3; 2 Tim. 3:1-5) Apostazia sau lepadarea de credinta nu trebuie confundata cu greselile doctrinare sau cu abaterile de la unele doctrine biblice. Asemenea stari au fost prezente in toata istoria Bisericii. Cind Noul Testament vorbeste despre venirea unei Apostazii care va fi un semn al revenirii Domnului, ea vorbeste despre o totala, categorica si constienta renuntare la credinta si ascultarea fata de Dumnezeu. Oamenii vor incepe sa I se impotriveasca pe fata lui Dumnezeu, preferind sa se alipeasca de invataturi “ale dracilor”.

5. Un alt semn al sfirsitului va fi aparitia pe scena lumii a unui “om al pacatului” supranumit: Antichrist (2 Tesal. 2:1-12; 1 Ioan 2:18, 21, 22; 4:3; 2 Ioan 7; Apoc. 13. Desi spiritul lui antichrist se manifesta in sistemul lumii si in aparitia multor impotrivitori ai credintei, Antichristul care va veni va fi cu totul altceva: un om cu capacitati extraordinare, posedat si imputernicit de insusi Diavolul pentru a conduce lumea intr-o impotrivire fatisa fata de Dumnezeu.

6. Un al saselea si final semn al revenirii Domnului Isus va fi succesiunea de evenimente descrise de Domnul Isus in discursul de pe muntele Maslinilor, asa cum este el inregistrat in Matei 24, Marcu 13 si Luca 21. Aceste semne si minuni includ razboaie, foamete, cutremure de pamint, profeti mincinosi, precum si perturbatii cosmice de ale caror natura nu putem fi prea siguri astazi. Un studiu amanuntit al Vechiului Testament va scoate la iveala posibilitatea unor cataclisme care “vor zgudui lumea” (Isaia 34:4; Ezec. 32:7, 8).

Natura venirii Sale

Din studierea pasajelor care ne vorbesc despre revenirea Domnului Isus, intelegem ca El:

– se va intoarce in mod personal si vizibil (Mat. 24:44; 26:64; Marcu 13:26; Luca 21:27; Fapte 1:11; 3:20, 21; 1 Cor. 15:23; Filip. 3:20; Col. 3:4; 1 Tesal. 2:19; 3:13; 4:13-5:4; 2 Tim. 4:8; Tit 2:13; Evrei 9:28; Apoc. 1:7),

– va veni deodata, prin surpriza (Mat. 24:27-44; 25:1-13; Marcu 13:32-37; 1 Tesal. 5:2, 3; Apoc. 3:3; 6:15)

– va veni in slava si biruitor (Mat. 24:30; 1 Tesal. 4:16; 2 Tesal. 1:7-10).
Probabil ca daca ar trebui sa alegem un singur pasaj care sa ne pregateasca pentru venirea Domnului nu am putea gasi altul mai bun ca acesta:

“Nu voim, fratilor, sa fiti in necunostinta despre cei ce au adormit, ca sa nu va intristati ca ceilalti, care n-au nadejde. Caci daca credem ca Isus a murit si a inviat, credem si ca Dumnezeu va aduce inapoi impreuna cu Isus pe cei ce au adormit in El. Iata, in adevar, ce va spuneam, prin Cuvintul Domnului: noi cei vii, care vom raminea pina la venirea Domnului, nu vom lua-o inaintea celor adormiti. Caci insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trimbita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer, si intii vor invia cei morti in Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei, in nori, ca sa intimpinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mingiiati-va dar unii pe altii cu aceste cuvinte.

Cit despre vremi si soroace, n-aveti trebuinta sa vi se scrie, fratilor. Pentru ca voi insiva stiti foarte bine ca ziua Domnului va veni ca un hot noaptea. Cind vor zice: “Pace si liniste!” atunci o prapadenie neasteptata va veni peste ei, ca durerile nasterii peste femeia insarcinata; si nu va fi chip de scapare. Dar voi, fratilor, nu sinteti in intunerec, pentru ca ziua aceea sa va prinda ca un hot” (1 Tesal. 4:13-5:4).

Scopul venirii Sale

Conform Noului Testament, scopul venirii Domnului Isus este intreit:

(1) – ca sa-i invieze pe cei morti (Ioan 5:28, 29; 6:39, 40, 44, 54; 11:24; Fapte 24:15; 1 Cor. 15:23; 1 Tesal. 4:15-17)

(2) – ca sa judece (Mat. 13:30, 40-43, 49; 25:31-46; Ioan 12:48; Fapte 24:25; Rom. 2:5-16; 1 Tesal. 4:14-5:4; 2 Tesal. 1:7-10; 2 Petru 3:3- 13) Aceasta judecata va aduce mintuirea deplina a celor credinciosi (Luca 21:25-28; Rom. 8:23; Efes. 1:13, 14; 4:30; Filip. 3:20, 21; 1 Petru 1:3-5), si condamnarea vesnica a tuturor celor rai (Mat. 13:37- 43; 25:31-46; 2 Tesal. 1:7-10; Rom. 2:5-16)

(3) – ca sa readuca intrega creatie la starea originala de neprihanire si armonie (Mat. 19:28; Fapte 3:21; Rom. 8:21; Evrei 1:10-12; 12:26- 28; 2 Petru 3:13; Apoc. 21:1)
Biblia ne spune ca din pricina pacatului savirsit de primii oameni, tot pamintul se afla astazi sub blestem. Pavel ne scrie ca nu numai omul, ci intreaga creatie a intrat in robia stricaciunii: “Caci firea a fost supusa desertaciunii, nu de voie, ci din pricina celui care a supus-o, cu nadejdea insa, ca si ea va fi izbavita din robia stricaciunii, ca sa aiba parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8:20-21).

Fara nici o indoiala,Noul Testament ne spune ca scopurile revenirii lui Hristos sint invierea mortilor si judecata finala. Ne vom opri putin asupra fiecareia in parte.
Cel mai cunoscut capitol dedicat invierii este 1 Corinteni 15:

“Iar daca se propovaduieste ca Hristos a inviat din morti, cum zic unii dintre voi, ca nu este o inviere a mortilor? Daca nu este o inviere a mortilor, nici Hristos n-a inviat. … Dar acum, Hristos a inviat din morti, pirga celor adormiti. Caci daca moartea a venit prin om, tot prin om a venit si invierea mortilor. Si dupa cum toti mor in Adam, tot asa, toti vor invia in Hristos; dar fiecare la rindul cetei lui. Hristos este cel dintii rod; apoi la venirea Lui, cei ce sint ai lui Hristos. In urma, va veni sfirsitul, cind El va da Imparatia in miinile lui Dumnezeu Tatal, dupa ce va fi nimicit orice domnie, orice stapinire si orice putere. Caci trebuie ca El sa imparateasca pina va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, in adevar, “a pus totul sub picioarele Lui”. Dar cind zice ca totul I-a fost supus, se intelege ca afara de Cel ce I-a supus totul. Si cind toate lucrurile Ii vor fi supuse, atunci chiar si Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu sa fie totul in toti. …

Dar va zice cineva: “Cum inviaza mortii? Si cu ce trup se vor intoarce?” Nebun ce esti! Ce semeni tu nu inviaza, daca nu moare mai intii. Si cind sameni, sameni nu trupul care va fi, ci doar un graunte, cum se intimpla: fie de griu, fie de alta saminta. Apoi Dumnezeu ii da un trup, dupa cum voieste; si fiecarei seminte ii da un trup al ei. Nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul pasarilor, altul al pestilor. Tot asa, sint trupuri ceresti si trupuri pamintesti; dar alta este stralucirea trupurilor ceresti; si alta a trupurilor pamintesti. Alta este stralucirea soarelui, alta stralucirea lunii, si alta este stralucirea stelelor; chiar o stea se deosebeste in stralucire de alta stea. Asa este si invierea mortilor. Trupul este semanat in putrezire, si inviaza in neputrezire; este semanat in ocara, si inviaza in slava; este semanat in neputinta, si inviaza in putere. Este semanat trup firesc, si inviaza trup duhovnicesc. Daca este un trup firesc, este si un trup duhovnicesc. De aceea este scris: “Omul dintii Adam a fost facut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost facut un duh datator de viata. Dar intii, vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urma. Omul dintii este din pamint, pamintesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pamintesc, asa sint si cei pamintesti; cum este Cel ceresc, asa sint si cei ceresti. Si dupa cum am purtat chipul celui pamintesc, tot asa vom purta si chipul Celui ceresc. Ce spun eu, fratilor, este ca nu poate carnea si singele sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu; si ca, putrezirea nu poate mosteni neputrezirea.

Iata, va spun o taina: Nu vom adormi toti, dar toti vom fi schimbati, intr-o clipa, intr-o clipeala din ochi, la cea din urma trimbita. Trimbita va suna, mortii vor invia nesupusi putrezirii, si noi vom fi schimbati. Caci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, sa se imbrace in neputrezire, si trupul acesta muritor sa se imbrace in nemurire. Cind trupul acesta supus putrezirii, se va imbraca in neputrezire, si trupul acesta muritor se va imbraca in nemurire, atunci se va implini cuvintul care este scris:
“Moartea a fost inghitita de biruinta.
Unde iti este biruinta, moarte?
Unde iti este boldul moarte?” (1 Cor. 15:12, 13, 20-29, 35-55)

Probabil ca cea mai complecta descriere a judecatii este cea pe care o putem gasi in Romani 2:

“Si crezi tu, omule, care judeci pe cei ce savirsesc astfel de lucruri, si pe care le faci si tu, ca vei scapa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungei Lui rabdari? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta? Dar, cu impietrirea inimii tale, care nu vrea sa se pocaiasca, iti aduni o comoara de minie pentru ziua miniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Si anume, va da viata vesnica celor ce, prin staruinta in bine cauta slava, cinstea si nemurirea; si va da minie si urgie celor ce, din duh de gilceava, se impotrivesc adevarului si asculta de nelegiuire. Necaz si strimtorare va veni peste orice suflet omenesc care face raul: intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Slava, cinste si pace va veni insa peste oricine face binele: intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Caci inaintea lui Dumnezeu nu se are in vedere fata omului. Toti cei ce au pacatuit fara lege, vor pieri fara lege. Toti cei ce au pacatuit avind lege, vor fi judecati dupa lege. Pentru ca nu cei ce aud Legea sint neprihaniti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea aceasta vor fi socotiti neprihaniti. Cind Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, isi sint singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea Legii este scrisa in inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor si gindurile lor, care sau se invinovatesc sau se dezvinovatesc intre ele. Si faptul acesta se va vedea in ziua cind, dupa Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom. 2:3-16).

Cartea Apocalipsei ne prezinta urmatoarea descriere a judecatii de pe urma:

“Apoi am vazut un scaun de domnie mare si alb, si pe Cel ce sedea pe el. Pamintul si cerul au fugit dinaintea Lui, si nu s-a mai gasit loc pentru ele. Si am vazut pe morti, mari si mici, stind in picioare inaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa o alta carte, care este cartea vietii. Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea. Marea a data inapoi pe mortii care erau in ea; Moartea si Locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui. Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost gasit scris in cartea vietii, a fost aruncat in iazul de foc” (Apoc. 20:11-15).

Pavel intreaba cu toata puterea:

“Dar pentru ce judeci tu pe fratele tau? Sau pentru ce dispretuiesti tu pe fratele tau? Caci toti ne vom infatisa inaintea scaunului de judecata al lui Hristos. Fiindca este scris:

“Pe viata Mea Ma jur, zice Domnul,
ca orice genunchi se va pleca inaintea Mea,
si orice limba va da slava lui Dumnezeu”.
Asa ca fiecare din noi are sa dea socoteala despre sine insusi lui Dumnezeu” (Rom. 14:10-12).

 3. Pasaje importante

Toti teologii evanghelici sint de acord ca Domnul Isus se va intoarce in mod vizibil si personal pentru a-Si lua la Sine Mireasa, Biserica Sa, si pentru a-i invia pe toti oamenii spre judecata finala. Punctul in care apar deosebirile de vederi este invatatura despre revenirea Domnului Isus pentru a instaura pe pamint o Imparatie de o mie de ani in care El va domni asupra tuturor oamenilor de pe tronul din Ierusalim. Inainte de a trece in revista diferitele scoli de interpretare a invataturii despre “Imparatia milenara”, credem ca este bine sa parcurgem impreuna toate pasajele escatologice din Noul Testament pentru a permite cititorilor nostri sa se familiarizeze ei insisi cu invatatura biblica despre intoarcerea lui Hristos, invierea celor morti si judecata de la urma.

Evangheliile

Dam mai jos declaratii iesite de pe buzele Domnului Isus, aranjate cronologic, dupa ordinea stabilita de profesorul A.T. Robertson in cartea sa: Harmony of the Gospels for Students of the Life of Christ (Publicata de Harper & Brothers, New York si London, 1912). Am trecut cu vederea in mod intentionat pasajele paralele care apar in alta parte decit locul citat.

In Evanghelii, prima afirmatie despre evenimentele care ne preocupa este facuta de Ioan Botezatorul si se refera la judecata pe care o va face Isus la revenirea Sa:

“Acela are lopata in mina; Isi va curati aria cu desavirsire, si Isi va stringe griul in grinar, iar pleava o va arde intr-un foc care nu se stinge” (Luca 3:17).

Cea dintii afirmatie escatologica facuta de Domnul Isus a fost despre inviere:

“Caci, dupa cum Tatal are viata in Sine, tot asa a dat si Fiului sa aiba viata in Sine. Si I-a dat putere sa judece, intrucit este Fiu al omului. Nu va mirati de lucrul acesta; pentru ca vine ceasul cind toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi afara din ele. Cei ce au facut binele, vor invia pentru viata; iar cei ce au facut raul, vor invia pentru judecata” (Ioan 5:26-29).

La incheierea predicii de pe munte, Isus a spus:

“Nu oricine-Mi zice: “Doamne, Doamne!” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri. Multi Imi vor zice in ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am proorocit noi in Numele Tau? N-am scos noi draci in Numele Tau? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau?” Atunci le voi spune curat: “Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege” (Mat. 7:21-23).

Tot in Matei gasim scris:

“Atunci Isus a inceput sa mustre cetatile in care fusesera facute cele mai multe din minunile Lui, pentru ca nu se pocaisera. “Vai de tine Horazine!” a zis El. “Vai de tine, Betsaido!” Caci daca ar fi fost facute in Tir si Sidon minunile care au fost facute in voi, de mult s- ar fi pocait, cu sac si cenusa. De aceea va spun ca, in ziua judecatii, va fi mai usor pentru Tir si Sidon, decit pentru voi. Si tu, Capernaume, vei fi inaltat oare pina la cer? Vei fi pogorit pina la Locuinta mortilor; caci daca ar fi fost facute in Sodoma minunile, care au fost facute in tine, ea ar fi ramas in picioare pina in ziua de astazi. De aceea, va spun, ca in ziua judecatii, va fi mai usor pentru tinutul Sodomei, decit pentru tine” (at. 11:20-24).

In ce priveste felul nostru de vorbire, Domnul a spus:

“Va spun ca, in ziua judecatii, oamenii vor da socoteala de orice cuvint nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Caci din cuvintele tale vei fi scos fara vina, si din cuvintele tale vei fi osindit” (Mat. 12:36-37).

Mustrindu-i pe carturari si farisei, Domnul a spus:

“Barbatii din Ninive se vor scula alaturi de neamul acesta, in ziua judecatii, si-l vor osindi, pentru ca ei s-au pocait la propovaduirea lui Iona; si iata ca aici este Unul mai mare decit Iona. Imparateasa de la Miazazi se va scula alaturi de neamul acesta in ziua judecatii, si-l va osindi, pentru ca ea a venit de la marginile pamintului, ca sa auda intelepciunea lui Solomon; si iata ca aici este Unul mai mare decit Solomon” (Mat. 12:41-42).

Capitolul 13 din Evanghelia dupa Matei contine foarte multe invataturi expuse sub forma de parabole, una dintre cele mai semnificative dintre ele fiind pilda griului si a neghinei. Domnul Isus ii da El insusi urmatoarea interpretare:

“Cel ce seamana saminta buna, este Fiul omului. Tarina este lumea; saminta buna sint fiii Imparatiei; neghina sint fiii Celui rau. Vrajmasul, care a semanat-o este Diavolul; secerisul este sfirsitul veacului; seceratorii sint ingerii. Deci, cum se smulge neghina si se arde in foc, asa va fi si la sfirsitul veacului. Fiul omului va trimite pe ingerii Sai, si ei vor smulge din Imparatia Lui toate lucrurile care sint pricina de pacatuire si pe cei ce savirsesc faradelegea, si-i vor arunca in cuptorul aprins; acolo va fi plinsul si scrisnirea dintilor. Atunci cei neprihaniti vor straluci ca soarele in Imparatia Tatalui lor. Cine are urechi de auzit, sa auda” (Mat. 13:37-43).

Talmacind o pilda asemanatoare, Domnul a spus:

“Tot asa va fi si la sfirsitul veacului. Ingerii vor iesi, vor desparti pe cei rai din mijlocul celor buni, si-i vor arunca in cuptorul aprins; acolo va fi plinsul si scrisnirea dintilor” (Mat. 13:49-50).

Cind i-a trimis pe cei doisprazece in misiune, El le-a zis:

“Daca nu va va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, sa iesiti din casa sau din cetatea aceea si sa scuturati praful de pe picioarele voastre. Adevarat va spun ca, in ziua judecatii, va fi mai usor pentru tinutul Sodomei si Gomorei, decit pentru cetatea aceea” (Mat. 10:14-15).

In cunoscuta Sa predica despre “Piinea vietii”, Domnul a spus:

“Tot ce-Mi da Tatal, va ajunge la Mine; si pe cel ce vine la Mine, nu- l voi izgoni afara … Si voia Celui ce M-a trimis este sa nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci sa-l inviez in ziua de apoi. Voia Tatalui Meu este ca oricine vede pe Fiul, si crede in El, sa aiba viata vesnica; si Eu il voi invia in ziua de apoi. … Nimeni nu poate veni la Mine, daca nu-l atrage Tatal, care M-a trimis, si Eu il voi invia in ziua de apoi. … Cine maninca trupul Meu si bea singele Meu, are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua de apoi” (Ioan 6:37-40, 44, 54).

In dorinta de a le atrage atentia celor din jur asupra posibilitatii groaznice de a-si pierde sufletul pe veci, Domnul Isus le-a spus:

“Caci Fiul omului are sa vina in slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai; si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele lui” (Mat. 16:27).

Marcu pune acelasi lucru in urmatoarele cuvinte:

“Pentru ca de oricine se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in acest neam preacurvar si pacatos, se va rusina si Fiul omului, cind va veni in slava Tatalui Sau impreuna cu sfintii ingeri” (Marcu 8:38).

La trimiterea celor saptezeci ca vestitori ai Evangheliei, gasim scris:

“Dar in orice cetate veti intra si nu va vor primi, sa va duceti pe ulitele ei si sa ziceti: “Scuturam impotriva voastra chiar si praful din cetatea voastra, care s-a lipit pe picioarele noastre; totusi sa stiti ca Imparatia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi. Eu va spun ca in ziua judecatii va fi mai usor pentru Sodoma decit pentru cetatea aceea” (Luca 10:10-12).

Domnul Isus le-a dat ucenicilor aceste sfaturi:

“Mijlocul sa va fie incins si facliile aprinse. Si sa fiti ca niste oameni care asteapta pe stapinul lor sa se intoarca de la nunta, ca sa-i deschida indata, cind va veni si va bate la usa. Ferice de robii aceia, pe care stapinul ii va gasi veghind la venirea lui! Adevarat va spun, ca el se va incinge, ii va pune sa sada la masa si se va apropia sa le slujeasca. Fie ca vine la a doua straja din noapte, fie ca vine la a treia straja, ferice de robii aceia, daca-i va gasi veghind! Sa stiti bine ca, daca ar sti stapinul casei la ce ceas va veni hotul, ar veghea si n-ar lasa sa-i sparga casa. Si voi dar, fiti gata, caci Fiul omului va veni in ceasul in care nu va ginditi” (Luca 12:35-40).

Luca ne spune ca pe cind se afla Isus in drum spre Ierusalim, cineva L-a intrebat:

“Doamne, oare putini sint cei ce sint pe calea mintuirii?” El le-a raspuns: “Nevoiti-va sa intrati pe usa cea strimta. Caci va spun ca multi vor cauta sa intre si nu vor putea. Odata ce Stapinul casei Se va scula si va incuia usa si voi veti fi afara si veti incepe sa bateti la usa si sa ziceti: “Doamne, Doamne, deschide-ne!” Drept raspuns, El va va zice: “Nu stiu de unde sinteti”. Atunci veti incepe sa ziceti: “Noi am mincat si am baut in fata Ta, si in ulitele noastre ai invatat pe norod”. Si El va raspunde: “Va spun ca nu stiu de unde sinteti; departati-va de la Mine, voi toti lucratorii faradelegii”. Va fi plinsul si scrisnirea dintilor, cind veti vedea pe Avraam, pe Isaac si pe Iacov si pe toti proorocii in Imparatia lui Dumnezeu, iar pe voi scosi afara. Vor veni de la rasarit si de la apus, de la miazanoapte si de la miazazi, si vor sedea la masa in Imparatia lui Dumnezeu. Si iata ca sint unii din cei de pe urma, care vor fi cei dintii, si sint unii din cei dintii, care vor fi cei de pe urma” (Luca 13:23-30).

Cind Lazar a murit, Maria i-a zis Domnului:

“Doamne, daca ai fi fost aici n-ar fi murit fratele meu! Dar si acum, stiu ca orice vei cere de la Dumnezeu, Iti va da Dumnezeu”. Isus i-a zis: “Fratele tau va invia”. “Stiu”, I-a raspuns Marta, ca va invia la inviere, in ziua de apoi”. Isus i-a zis: “Eu sint invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:21-26).

Vorbind despre mintuirea celor credinciosi si despre judecata si pedepsirea celor rai la venirea Sa, Domnul a zis:

“Si a zis ucenicilor: “Vor veni zile cind veti dori sa vedeti una din zilele Fiului omului,si n-o veti vedea. Vi se va zice:”Iata-L aici,iata-L acolo!” Sa nu va duceti, nici sa nu-i urmati. Caci cum iese fulgerul si lumineaza de la o margine a cerului pina la cealalta, asa v-a fi si Fiul omului in ziua Sa. Dar mai intii trebuie sa sufere multe, si sa fie lepadat de neamul acesta. Ce s-a intimplat in zilele lui Noe, se v-a intimpla la fel si in zilele Fiului omului: mincau, beau, se insurau si se maritau pina in ziua cind a intrat Noe in corabie; si a venit potopul si i-a prapadit pe toti. Ce s-a intimplat in zilele lui Lot, se va intimpla aidoma: oamenii mincau, beau, cumparau, vindeau, sadeau, zideau; dar in ziua cind a iesit Lot din Sodoma, a plouat foc si pucioasa din cer, si i-a pierdut pe toti. Tot asa va fi si in ziua cind Se va arata Fiul omului. In ziua aceea, cine va fi pe acoperisul casei si isi va avea vasele in casa, sa nu se pogoare sa le ia; si cine va fi pe cimp, de asemenea sa nu se mai intoarca. Aduceti-va aminte de nevasta lui Lot. Oricine va cauta sa-si scape viata, o va pierde; si oricine o va pierde, o va gasi. Va spun ca, in noaptea aceea, doi insi vor fi in acelasi pat, unul va fi luat si altul va fi lasat; doua femei vor macina impreuna: una va fi luata, si alta va fi lasata. Doi barbati vor fi la cimp, unul va fi luat si altul va fi lasat”. Ucenicii L-au intrebat: “Unde Doamne?” Iar El a raspuns: “Unde va fi trupul, acolo se vor stringe vulturii” (Luca 17:22-37).

Cind Petru L-a intrebat ce rasplata vor capata ei pentru ca au lasat 
totul si L-au urmat, Domnul i-a raspuns:

“Adevarat va spun ca, atunci cind va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al maririi Sale, la innoirea tuturor lucrurilor, voi care M-ati urmat, veti sedea si voi pe douasprezece scaune de domnie, si veti judeca pe cele douasprezece semintii ale lui Israel. Si ori si cine a lasat case, sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau nevasta, sau feciori,sau holde, pentru Numele Meu, va primi insutit, si va mosteni viata vesnica. Dar multi din cei dintii vor fi cei din urma, si multi din cei din urma vor fi cei dintii” (Mat. 19:28-30).

Inainte de a consemna una din pildele Domnului, Evanghelistul ne spune ca Domnul Isus a mai spus o pilda “pentru ca era aproape de Ierusalim, si ei credeau ca Imparatia lui Dumnezeu are sa se arate indata” (Luca 19:11). Dupa ce a incheiat pilda polilor, Domnul a facut urmatoarea complectare:

“Va spun ca celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar si ce are. Cit despre vrajmasii mei, care n-au vrut sa imparatesc Eu peste ei, aduceti-i incoace si taiati-i inaintea mea” (Luca 19:26, 27).

Cu o alta ocazie, Domnul a spus:

“Daca aude cineva cuvintele Mele si nu le pazeste, nu Eu il judec; caci Eu n-am venit sa judec lumea, ci sa mintuiesc lumea. Pe cine Ma nesocoteste si nu primeste cuvintele Mele, are cine-l osindi: Cuvintul, pe care l-am vestit Eu, acela il va osindi in ziua de apoi (Ioan 12:47-48).

Ca raspuns la atitudinea gresita a Saducheilor in privinta invierii, Domnul Isus le-a spus:

“Fii veacului acestuia se insoara si se marita; dar cei ce vor fi gasiti vrednici sa aiba parte de veacul viitor si de invierea dintre cei morti, nici nu se vor insura, nici nu se vor marita. Pentru ca nici nu vor putea muri, caci vor fi ca ingerii. Si vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai invierii. Dar ca mortii inviaza, a aratat insusi Moise, in locul unde este vorba despre “Rug”, cind numeste pe Domnul: “Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, si Dumnezeul lui Iacov”. Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii, caci pentru El toti sint vii” (Luca 20:34-38).

In diatriba Sa rostita impotriva Fariseilor si carturarilor fatarnici, Domnul a spus:

“Serpi, pui de napirci! Cum veti scapa de pedeapsa gheenei?” (Mat.23:33).

In predica rostita pe muntele Maslinilor, citim:

“Se vor scula multi prooroci mincinosi, si vor insela pe multi. Si, din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci. Dar cine va rabda pina la sfirsit, va fi mintuit. Evanghelia aceasta a Imparatiei, va fi propovaduita in toata lumea, ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfirsitul”. …

“Caci, cum iese fulgerul de la rasarit si se vede pina la apus, asa va fi si venirea Fiului omului. Oriunde va fi stirvul, acolo se vor aduna vulturii. Indata dupa acele zile de necaz, “soarele se va intuneca, luna nu-si va mai da lumina ei, stelele vor cadea din cer, si puterile cerului vor fi clatinate”. Atunci se va arata in cer semnul Fiului omului, toate semintiile pamintului se vor boci, si vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere si cu o mare slava. El va trimite pe ingerii Sai cu trimbita rasunatoare, si vor aduna pe alesii Lui din cele patru vinturi, de la o margine a cerurilor pina la cealalta”. …

“Despre ziua aceea si despre ceasul acela, nu stie nimeni: nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal. Cum s-a intimplat in zilele lui Noe, aidoma se va intimpla si la venirea Fiului omului. …

“Vegheati dar, pentru ca nu stiti in ce zi va veni Domnul vostru. Sa stiti ca daca ar sti stapinul casei la ce straja din noapte va veni hotul, ar veghea si n-ar lasa sa-i sparga casa. De aceea, si voi fiti gata; caci Fiul omului va veni in ceasul in care nu va ginditi. Care este deci robul credincios si intelept, pe care l-a pus stapinul sau peste ceata slugilor sale, ca sa le dea hrana la vremea hotarita? Ferice de robul acela, pe care stapinul sau, la venirea lui, il va gasi facind asa! Adevarat va spun ca il va pune peste toate averile sale. Dar daca este un rob rau, care zice in inima lui: “Stapinul meu zaboveste sa vina!” Daca va incepe sa bata pe tovarasii lui de slujba, si sa manince si sa bea cu betivii, stapinul robului aceluia va veni in ziua in care el nu se asteapta, si in ceasul pe care nu-l stie, il va taia in doua, si soarta lui va fi soarta fatarnicilor; acolo va fi plinsul si scrisnirea dintilor” (Mat. 24:11-14, 27-31, 36-37, 42-51).

Fara nici o indoiala, cind citam texte escatologice ar trebui sa citam si intregul capitol 25 din Evanghelia dupa Matei. Pentru a economisi spatiu, vom reda aici numai inceputul si sfirsitul acestui capitol:

“Atunci Imparatia cerurilor se va asemana cu zece fecioare, care si-au luat candelele, si au iesit in intimpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite si cinci intelepte. Cele nechibzuite, cind si-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele intelepte, impreuna cu candelele, au luat cu ele si untdelemn in vase. Fiindca mirele zabovea, au atipit toate, si au adormit. La miezul noptii, s-a auzit o strigare: “Iata mirele,iesiti-i in intimpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat si si-au pregatit candelele. Cele nechibzuite au zis celor intelepte: “Dati-ne din untdelemnul vostru, caci ni se sting candelele.” Cele intelepte le-au raspuns: “Nu; ca nu cumva sa nu ne ajunga nici noua nici voua; ci mai bine duceti-va la cei ce vind untdelemn si cumparati-va.” Pe cind se duceau ele sa cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el in odaia de nunta, si s-a incuiat usa. Mai pe urma, au venit si celelalte fecioare si au zis: “Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept raspuns le-a zis: “Adevarat va spun, ca nu va cunosc!” Veghiati dar, caci nu stiti ziua, nici ceasul in care va veni Fiul omului. ( Mat. 25:1-13)

“Cind va zeni Fiul omului in slava Sa, cu toti sfintii ingeri, va sedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate inaintea Lui. El ii va desparti pe unii de altii cum desparte pastorul oile de capre; si va pune oile la dreapta, iar caprele la stinga Lui.Atunci Imparatul va zice celor de la dreapta Lui: “Veniti binecuvintatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia, care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii. Caci am fost flamind si Mi-ati dat de mincat; Mi-a fost sete, si Mi-ati dat de baut; am fost strain, si M-ati primit: am fost gol, si M-ati imbracat; am fost bolnav, si ati venit sa Ma vedeti; am fost in temnita si ati venit pe la Mine.” Atunci cei neprihaniti Ii vor raspunde: “Doamne, cind Te-am vazut noi flamind, si Ti-am dat sa maninci? Sau fiindu-Ti sete, si Ti-am dat de ai baut? Cind Te-am vazut noi strain, si Te-am primit? Sau gol, si Te-am imbracat? Cind Te-am vazut noi bolnav sau in temnita si am venit pe la Tine?” Drept raspuns, Imparatul le va zice: “Adevarat va spun ca, orideciteori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie mi le-ati facut.” Apoi va zice celor de la stinga Lui: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care a fost pregatit diavolului si ingerilor lui! Caci am fost flamind si nu Mi-ati dat sa maninc; Mi-a fost sete, si nu Mi-ati dat sa beau; am fost strain si nu M-ati primit; am fost gol si nu M-ati imbracat, am fost bolnav si in temnita si n-ati venit pe la Mine.” Atunci Ii vor raspunde si ei: “Doamne, cind Te-am vazut noi flamind sau fiindu-Ti sete, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit?” Si El, drept raspuns, le va zice: “Adevarat va spun ca, orideciteori n-ati facut aceste lucruri unuia dintr-acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie nu Mi le-ti facut.” Si acestia vor merge in pedeapsa vesnica, iar cei neprihaniti vor merge in viata vesnica” (Mat. 25:31-46).

Cu ocazia praznuirii Pastelor, Domnul le-a spus apostolilor:

“Voi sinteti aceia, care ati ramas necontenit cu Mine in incercarile Mele. De aceea va pregatesc Imparatia, dupa cum Tatal Meu Mi-a pregatit-o Mie, ca sa mincati si sa beti la masa Mea in Imparatia Mea, si sa sedeti pe scaune de domnie, ca sa judecati pe cele douasprezece semintii ale lui Israel” (Luca 22:28-30).

Cu ocazia instituirii Noului Legamint, Domnul Isus a zis:

“Pentru ca ori de cite ori mincati din piinea aceasta si beti din paharul acesta, vestiti moartea Domnului, pina va veni El” (1 Cor. 11:26).

Inainte de a merge in Gradina Ghetsimani, Domnul a spus:

“Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu, si aveti credinta in Mine. In casa Tatalui Meu sint multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sint Eu, sa fiti si voi” (Ioan 14:1-3).

Cind Caiafa, care prezida Sinedriul, L-a intrebat daca El este Fiul lui Dumnezeu, raspunsul a fost:

“Da, sint! Ba mai mult, va spun ca de acum incolo veti vedea pe Fiul omului sezind la dreapta puterii lui Dumnezeu, si venind pe norii cerului” (Mat. 26:64).

Aceste cuvinte au insemnat bineinteles o aluzie clara la textele profetice din Psalmul 110:1 si Daniel 7:13.

In sfirsit, doar cu putin timp inainte de inaltarea Sa la cer, Domnul Isus le-a spus ucenicilor:

“Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamint. Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezindu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh” (Mat. 28:18-20).

Faptele Apostolilor

Dupa inaltarea Domnului la cer, ingerii care au aparut le-au spus 
apostolilor:

“Barbati Galileeni, de ce stati si va uitati spre cer? Acest Isus, care S-a inaltat la cer din mijlocul vostru, va veni in acelasi fel cum L-ati vazut mergind la cer” (Fapte 1:11).

Intr-una din predicile sale evanghelistice adresate evreilor, Petru a spus:

“Pocaiti-va dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremile de inviorare, si sa trimeata pe Cel ce a fosat rinduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie sa-L primeasca, pina la vremile asezarii din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfintilor Sai prooroci din vechime” (Fapte 3:19-21).

Aflat in casa lui Corneliu, Petru repeta inca o data care a fost misiunea lasata de Domnul apostolilor:

“Isus ne-a poruncit sa propovaduim norodului, si sa marturisim ca El a fost rinduit de Dumnezeu, Judecatorul celor vii si al celor morti” (Fapte 10:42).

In cuvintarea rostita la Atena inaintea filosofilor, Pavel declara ca:

“Dumnezeu a rinduit o zi, in care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul, pe care L-a rinduit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita prin faptul ca L-a inviat din morti …” (Fapte 17:31).

Cind i s-a dat prilejul sa se apere in fata lui Felix, acelasi Pavel a spus:

“Iti marturisesc ca slujesc Dumnezeului parintilor mei dupa Calea, pe care ei o numesc partida; eu cred tot ce este scris in Lege si in Prooroci, si am in Dumnezeu nadejdea aceasta, pe care o au si ei insisi, ca va fi o inviere a celor drepti si a celor nedrepti” (Fapte 24:14-15).

Epistole

Epistola adresata crestinilor din Roma ne da aceasta descriere despre:

“ … ziua miniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Si anume, va da viata vesnica celor ce, prin staruinta in bine, cauta slava, cinstea si nemurirea; si va da minie si urgie celor ce, din duh de gilceava, se impotrivesc adevarului si asculta de nelegiuire. Necaz si strimtorare va veni peste orice suflet omenesc care face raul: intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Slava, cinste si pace va veni insa peste oricine face binele: intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Caci inaintea lui Dumnezeu nu se are in vedere fata omului. … Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom. 2:5-16).

Privind spre revenirea Domnului Isus si spre vremurile de refacere a tuturor lucrurilor, Pavel scrie:

“Eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sint vrednice sa fie puse alaturi cu slava viitoare, care are sa fie descoperita fata de noi. De asemenea, si firea asteapta cu o dorinta infocata descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Caci firea a fost supusa desertaciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nadejdea insa ca si ea va fi izbavita din robia stricaciunii, ca sa aiba parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar stim ca pina in ziua de azi, toata firea suspina si sufere durerile nasterii. Si nu numai ea, dar si noi, care avem cele dintii roade ale Duhului, suspinam in noi si asteptam infierea, adica rascumpararea trupului nostru” (Rom. 8:18-23).

Acelorasi destinatari, Pavel le face urmatoarea mustrare:

“Dar pentru ce judeci tu pe fratele tau? Sau pentru ce dispretuiesti tu pe fratele tau? Caci toti ne vom infatisa inaintea scaunului de judecata al lui Hristos. Fiindca este scris:

“Pe viata Mea Ma jur, zice Domnul,
ca orice genunchi se va pleca inaintea Mea,
si orice limba va da slava lui Dumnezeu”
Asa ca fiecare din noi are sa dea socoteala despre sine insusi lui Dumnezeu” (Rom. 14:10-12).

In cea dintii epistola a sa catre cei din Corint, apostolul Pavel vorbeste despre abundenta spirituala pe care o au credinciosii in Hristos:

“Asa ca nu duceti lipsa de nici un fel de dar, in asteptarea aratarii Domnului nostru Isus Hristos. El va va intari pina la sfirsit, in asa fel ca sa fiti fara vina in ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos” (1 Cor. 1:7-8).

Vorbind despre contributia pe care fiecare credincios o aduce la zidirea Templului lui Hristos, Pavel scrie:

“Lucrarea fiecaruia va fi data pe fata: ziua Domnului o va face cunoscut, caci se va descoperi in foc. Si focul va dovedi cum este lucrarea fiecaruia” (1 Cor. 3:13).

Ca si celor din Roma, apostolul le scrie si celor din Corint:

“ … nu judecati nimic inainte de vreme, pina va veni Domnul, care va scoate la lumina lucrurile ascunse in intunerec, si ve descoperi gindurile inimilor. Atunci, fiecare isi va capata lauda de la Dumnezeu” (1 Cor. 4:5).

In privinta celui ce pacatuise urit in Biserica din Corint, apostolul ii instruieste astfel:

“Am hotarit ca un astfel de om sa fie dat pe mina Satanei, pentru nimicirea carnii, ca duhul lui sa fie mintuit in ziua Domnului Isus” (1 Cor. 5:5).

Iata ce scrie Pavel despre invierea din morti:

“Dar acum, Hristos a inviat din morti, pirga celor adormiti. Caci daca moartea a venit prin om, tot prin om a venit si invierea mortilor. Si dupa cum toti mor in Adam, tot asa, toti vor invia in Hristos; dar fiecare la rindul cetei lui. Hristos este cel dintii rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sint ai lui Hristos. In urma va veni sfirsitul, cind El va da Imparatia in miinile lui Dumnezeu Tatal, dupa ce va fi nimicit orice domnie, orice stapinire si orice putere. Caci trebuie ca El sa imparateasca pina va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit va fi moartea. … Si cind toate lucrurile Ii vor fi supuse, atunci, chiar si Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu sa fie totul in toti” (1 Cor. 15:20-28).

“Iata, va spun o taina: nu vom adormi toti, dar toti vom fi schimbati, intr-o clipa, intr-o clipeala din ochi, la cea din urma trimbita. Trimbita va suna, mortii vor invia nesupusi putrezirii si noi vom fi schimbati. Caci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii sa se imbrace in neputrezire si trupul acesta muritor sa se imbrace in nemurire. Cind trupul acesta supus putrezirii se va imbraca in neputrezire si trupul acesta muritor se va imbraca in nemurire, atunci se va implini cuvintul care este scris:
“Moartea a fost inghitita de biruinta.
Unde iti este biruinta, moarte?
Unde iti este boldul, moarte?” (1 Cor. 15:51-55).

In cea de a doua epistola a lui catre cei din Corint, Pavel spune:

“Nu va scriem altceva decit ce cititi si cunoasteti. Si trag nadejde ca pina la sfirsit veti cunoaste, cum ati si cunoscut in parte, ca noi sintem lauda voastra, dupa cum si voi veti fi lauda noastra in ziua Domnului Isus” (2 Cor. 1:13-14).

In aceeasi epistola, Pavel vorbeste despre certitudinea invierii: “Si stim ca Cel ce a inviat pe Domnul Isus, ne va invia si pe noi impreuna cu Isus, si ne va face sa ne infatisam impreuna cu voi” (2 Cor. 4:14). Iar dupa ce vorbeste despre trupurile glorificate pe care le vor primii credinciosii, apostolul adauga:

“Asa dar, noi intotdeauna sintem plini de incredere; caci stim ca, daca sintem acasa in trup, pribegim departe de Domnul, pentru ca umblam prin credinta, nu prin vedere. Da, sintem plini de incredere, si ne place mult mai mult sa parasim trupul acesta, ca sa fim acasa la Domnul. De aceea ne si silim sa-I fim placuti, fie ca raminem acasa, fie ca sintem departe de casa. Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul pe care-l va fi facut cind traia in trup (2 Cor. 5:6-10).

In epistola catre Efeseni, Pavel face urmatoarea rugaminte:

“Sa nu intristati pe Duhul Sfint al lui Dumnezeu, prin care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii” (Efes. 4:30).

In epistola catre Filipeni, Pavel isi exprima increderea astfel:

“Sint incredintat ca Acela care a inceput in voi aceasta buna lucrare, o va ispravi pina in ziua lui Isus Hristos. … Si ma rog ca dragostea voastra sa creasca tot mai mult in cunostinta si orice pricepere, ca sa deosebiti lucrurile alese, pentru ca sa fiti curati si sa nu va poticniti pina in ziua venirii lui Hristos” (Filip. 1:6, 9- 10).

Tot in aceeasi epistola Pavel scrie:

“Dar cetatenia noastra este in ceruri, de unde si asteptam ca Mintuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul starii noastre smerite, si-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Si supune toate lucrurile” (Filip. 3:20,21).

Celor din Colose, apostolul le scrie:

“Cind Se va arata Hristos, viata voastra, atunci va veti arata si voi impreuna cu El in slava” (Col. 3:4).

Pavel ii prezinta pe credinciosii din Tesalonic, ca pe unii care “de la idoli v-ati intors la Dumnezeu, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu si adevarat, si sa asteptati din ceruri pe Fiul Sau, pe care L-a inviat din morti: pe Isus, care ne izbaveste de minia viitoare” (1 Tesal. 1:9-10). Putin mai departe, in aceiasi epistola, Pavel exclama:

“Caci cine este, in adevar, nadejdea sau bucuria, sau cununa noastra de slava? Nu sinteti voi, inaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sinteti slava si bucuria noastra” (1 Tesal. 1:19-20).

Rugaciunea pe care o inalta Pavel pentru acesti credinciosi este:

“Ca sa vi se intareasca inimile si sa fie fara prihana in sfintenie, inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos impreuna cu toti sfintii Sai” (1 Tesal. 3:13).

Tot in 1 Tesaloniceni se gaseste si cel mai lung discurs al apostolului despre revenirea Domnului Isus:

“Nu voim fratilor, sa fiti in necunostinta despre cei ce au adormit, ca sa nu va intristati ca ceilalti, care n-au nadejde.Caci daca credem ca Isus a murit si a inviat, credem si ca Dumnezeu va aduce inapoi impreuna cu Isus pe cei ce au adormit in El. Iata, in adevar, ce va spunem, prin Cuvintul Domnului: noi cei vii, care vom raminea pina la venirea Domnului,nu vom lua-o inaintea celor adormiti. Caci insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trimbita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer, si intii vor invia cei morti in Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei, in nori, ca sa intimpinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mingiiati-va dar unii pe altii cu aceste cuvinte. Cit despre vremi si soroace, n-aveti trebuinta sa vi se scrie, fratilor. Pentru ca voi insiva stiti foarte bine ca ziua Domnului va veni ca un hot noaptea. Cind vor zice: “Pace si liniste!” atunci o prapadenie neasteptata va veni peste ei, ca durerile nasterii peste femeia insarcinata; si nu va fi chip de scapare. Dar voi, fratilor, nu sinteti in intuneric, pentru ca ziua aceea sa va prinda ca un hot. Voi sinteti fii ai luminii si fii ai zilei. (“-2) Noi nu sintem ai noptii, nici ai intunerecului” (1Tes. 4:13-5:5).

Aproape de sfirsitul acestei epistole a lui Pavel, gasim scris:

“Dumnezeul pacii sa va sfinteasca El insusi pe deplin; si duhul vostru, sufletul vostru, si trupul vostru,sa fie pazite intregi, fara prihana la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1Tes. 5:23).

In cea de-a doua sa epistola catre Tesaloniceni, Pavel scrie despre:

“…descoperirea Domnului Isus din cer, cu ingerii puterii Lui, intr-o flacara de foc, ca sa pedepseasca pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu si pe cei ce nu asculta de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsa o pierzare vesnica, de la fata Domnului si de la slava puterii Lui, cind va veni, in ziua aceea, ca sa fie proslavit in sfintii Sai si privit cu uimire in toti cei ce vor fi crezut; caci voi ati crezut marturisirea facuta de noi inaintea voastra” (1 Tes. 1:7-10).

Tot in cea de a doua epistola catre Tesaloniceni se gaseste si cel mai lung pasaj despre antichrist:

“Cit priveste venirea Domnului nostru Isus Hristos si stringerea noastra laolalta cu El, va rugam fratilor, sa nu va lasati clatinati asa de repede in mintea voastra si sa nu va tulburati de vreun duh, nici de vreo vorba, nici de vreo epistola, ca venind de la noi, ca si cum ziua Domnului ar fi si venit chiar. Nimeni sa nu va amageasca in vreun chip; caci nu va veni inainte ca sa fi venit lepadarea de credinta si de a se descoperi omul faradelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se inalta mai pe sus de tot ce se numeste “Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de inchinare. Asa ca se va aseza in Templul lui Dumnezeu, dindu-se drept Dumnezeu. Nu va aduceti aminte cum va spuneam lucrurile acestea, cind eram inca la voi? Si acum stiti bine ce-l opreste ca sa nu se descopere decit la vremea lui. Caci taina faradelegii a si inceput sa lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreste acum, sa fie luat din drumul ei. Si atunci se va arata acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus il va nimici cu suflarea gurii Sale, si-l va prapadi cu aratarea venirii Sale. Aratarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne si puteri mincinoase, si cu toate amagirile nelegiuirii pentru cei ce sint pe calea pierzarii, pentruca n-au primit dragostea adevarului ca sa fie mintuiti.” (2 Tes. 2:1-10).

In epistola intiia catre Timotei, Pavel ii da acestuia urmatoarea insarcinare:

“ … sa pazesti porunca, fara prihana si fara vina pina la aratarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi facuta la vremea ei de fericitul si singurul Stapinitor, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieste intr-o lumina de care nu poti sa te apropii…” ( 1Tim.6:14-16).

In cea de-a doua epistola catre Timotei, Pavel face mentiune asupra curajului si bunavointei lui Onisifor, adaugind: “Dea Domnul sa capete indurare de la Domnul “in ziua aceea…” (2 Tim. 1:18). Totodata, el reinnoieste insarcinarea lui Timotei:

“Te rog fierbinte, inaintea lui Dumnezeu si inaintea lui Hristos Isus, care are sa judece viii si mortii si pentru aratarea si Imparatia Sa: propovaduieste Cuvintul, staruieste asupra lui la timp si ne la timp, mustra, cearta, indeamna cu toata blindetea si invatatura. … Caci eu sint gata sa fiu turnat ca o jertfa de bautura si clipa plecarii mele este aproape. M-am luptat lupta cea buna, mi-am ispravit alergarea, am pazit credinta. De acum ma asteapta cununa neprihanirii, pe care mi-o va da, in “ziua aceea”, Domnul, Judecatorul cel drept. Si nu numai mie, ci si tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim.4:1-2, 6-8).

In epistola catre Tit, apostolul Pavel scoate in evidenta indurarea lui Dumnezeu care ne invata:

“…s-o rupem cu paginatatea si cu poftele lumesti si sa traim in veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie, asteptind fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mintuitor, Isus Hristos. El S-a dat pe Sine insusi pentru noi, ca sa ne rascumpere din orice faradelege si sa-Si curateasca un norod care sa fie al Lui, plin de rivna pentru fapte bune.” (Tit.2:12-14).

In scrisoarea catre Evrei se mentioneaza ca Hristos

“S-a aratat o singura data, ca sa stearga pacatul prin jertfa Sa. Si, dupa cum oamenilor le este rinduit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata, tot asa Hristos, dupa ce S-a adus jertfa o singura data, ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, nu in vederea pacatului, ca sa aduca mintuirea celor ce-L asteapta.” (Evr.9:26- 28)

In legatura cu aceasta a doua venire este specificat numai ca “…ziua se apropie” (Evr.10:25).

Iacov indeamna pe cititorii sai astfel:

„Fiti dar indelung rabdatori, fratilor, pina la venirea Domnului. Iata ca plugaruasteapta roada scumpa a pamintului, si o asteapta cu rabdare, pina primeste ploaie timpurie si tirzie. Fiti si voi indelung rabdatori, intariti-va inimile, caci venirea Domnului este aproape. Nu va plingeti unii impotriva altora, fratilor, ca sa nu fiti judecati : iata ca Judecatorul este chiar la usa” (Iac.5:7-9).

In prima sa epistola, Petru ii prezinta pe crestini ca fiind aparati de puterea lui Dumnezeu:

“ …prin credinta, pentru mintuirea gata sa fie descoperita in vremurile de apoi! In ea voi va bucurati mult, macar ca acum, daca trebuie, sinteti intristati pentru putina vreme, prin felurite incercari, pentru ca incercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decit aurul care piere si care totusi este cercat prin foc, sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea, la aratarea lui Isus Hristos…De aceea, incingeti-va coapsele mintii voastre, fiti treji si puneti-va toata nadejdea in harul, care va va fi adus la aratarea lui Isus Hristos.” ( 1Pet.1:5-7, 13).

Referindu-se la cei pierduti in poftele trupesti, Petru subliniaza:

“Dar au sa dea socoteala inaintea Celui ce este gata sa judece viii si mortii…Sfirsitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiti intelepti dar, si vegheati in vederea rugaciunii.” (1Pet.4:5,7)

Si indemnurile lui Petru continua astfel:

“Prea iubitilor, nu va mirati de incercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca sa va incerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotriva, bucurati-va, intrucit aveti parte de patimile lui Hristos, ca sa va bucurati si sa va veseliti si la aratarea slavei Lui.” (1Pet.4:12-13)

Tot in acest context, apostolul Petru scrie presbiterilor:

“Si cind Se va arata Pastorul cel mare, veti capata cununa, care nu se poate vesteji, a slavei.” ( 1Pet.5:4)

In a doua epistola a lui Petru, sta scris:

“Si avem cuvintul proorociei facut si mai tare; la care bine faceti ca luati aminte, ca la o lumina care straluceste intr-un loc intunecos, pina se va crapa de ziua si va rasari luceafarul de dimineata in inimile voastre.” (2 Petru 1:19)

Si iata pe scurt asigurarea pe care o da apostolul cititorilor sai, privind atotputernicia Creatorului:

“Caci daca n-a crutat Dumnezeu pe ingerii care au pacatuit ci i-a aruncat in Adinc, unde stau inconjurati de intuneric, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata; daca n-a crutat El lumea veche, ci a scapat pe Noe, acest propovaduitor al neprihanirii, impreuna cu alti sapte insi, cind a trimis potopul peste o lume de nelegiuiti…insemneaza ca Domnul stie sa izbaveasca din incercare pe oamenii cucernici si sa pastreze pe cei nelegiuiti, ca sa fie pedepsiti in ziua judecatii.” (2 Pet.2:4,5,9).

In legatura cu revenirea Domnului Isus, epistola a doua a lui Petru, consemneaza:

“Inainte de toate, sa stiti ca in zilele din urma vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trai dupa poftele lor,si vor zice: “Unde este fagaduinta venirii Lui? Caci de cind au adormit parintii nostri, toate ramin asa cum erau de la inceputul zidirii!” Caci inadins se fac ca nu stiu ca odinioara erau ceruri si un pamint scos prin Cuvintul lui Dumnezeu din apa si cu ajutorul apei si ca lumea de atunci a pierit tot prin ele, inecata de apa. ar cerurile si pamintul de acum sint pazite si pastrate, prin acelasi Cuvint, pentru focul din ziua de judecata si de pieire a oamenilor nelegiuiti. Dar prea iubitilor, sa nu uitati un lucru: ca, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani si o mie de ani sint ca o zi. Domnul nu intirzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta. Ziua Domnului insa va veni ca un hot. In ziua aceea cerurile vor trece cu troznet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura si pamintul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindca toate aceste lucruri au sa se strice, ce fel de oameni ar trebui sa fiti voi, printr-o purtare sfinta si evlavioasa, asteptind si grabind venirea zilei lui Dumnezeu, in care cerurile aprinse vor pieri si trupurile ceresti se vor topi de caldura focului? Dar noi, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamint nou, in care va locui neprihanirea.” ( 2Pet.3:3-13).

In prima sa epistola, apostolul Ioan, scrie:

“Si acum, copilasilor, ramineti in El, pentru ca atunci cind Se va arata El, sa avem indrazneala si, la venirea Lui sa nu raminem de rusine si departati de El. … Prea iubitilor, acum sintem copii ai lui Dumnezeu. Si ce vom fi, nu s-a aratat inca. Dar stim ca atunci cind se va arata El, vom fi ca El; pentru ca Il vom vedea asa cum este. Oricine are nadejdea aceasta in El, se curateste, dupa cum El este curat.” (Ioan 2:28; 3:2,3).

Ioan mai scrie si ca:

“Dumnezeu este dragoste; si cine ramine in dragoste, ramine in Dumnezeu, si Dumnezeu ramine in el. Cum este El, asa sintem si noi in lumea aceasta: astfel se face ca dragostea este desavirsita in noi,pentru ca sa avem deplina incredere in ziua judecatii. (1 Ioan 4:16-17).

Vorbind despre cei ce nesocotesc Cuvintul Domnului, apostolul Iuda scrie la rindul lui:

“Si pentru ei a proorocit Enoh, al saptelea patriarh de la Adam, cind a zis:Iata ca a venit Domnul cu zecile de mii de sfinti ai Sai, ca sa faca o judecata impotriva tuturor, si sa incredinteze pe toti cei nelegiuiti, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au facut in chip nelegiuit si de toate cuvintele de ocara, pe care le-au rostit impotriva Lui acesti pacatosi nelegiuiti.” ( Iuda: 14,15).

Apocalipsa

Cartea Apocalipsei se ocupa foarte mult cu evenimentele legate de revenirea Domnului Isus, mai ales cu acelea care se vor produce in inclestarea finala dintre Dumnezeu si fortele raului, conduse de Satan. Este evident ca aceasta carte a fost daruita de Dumnezeu Bisericii pentru a o mingiia in vremuri de persecutie cu vestea ca biruinta finala va apartine Mielului si tuturor urmasilor Lui.

Una dintre cele mai izbitoare declaratii din textul Apocalipsei este aceasta:

“Iata ca El vine pe nori. Si orice ochi Il va vedea; si cei ce L-au strapuns. Si toate semintiile pamintului se vor boci din pricina Lui! Da. Amin” (Apoc. 1:7).

Bisericii din Tiatira i se spune: “Numai tineti cu tarie ce aveti, pina voi veni!” (Apoc. 2:25), iar celei din Filadelfia: “Eu vin curind. Pastreaza ce ai, ca nimeni sa nu-ti ia cununa” (Apoc. 3:11). Iata mai jos un pasaj care, desi nu se spune explicit in text, probabil ca se refera la felul in care va reveni Domnul Isus:

“Apoi m-am uitat, si iata un nor alb; si pe nor sedea cineva care semana cu un fiu al omului; pe cap avea o cununa de aur; iar in mina, o secere ascutita. Si un alt inger a iesit din Templu si striga cu glas tare Celui ce sedea pe nor: “Pune secerea Ta si secera: pentru ca a venit ceasul sa seceri si secerisul pamintului este copt.” Atunci Cel ce sedea pe nor, Si-a aruncat secerea pe pamint. Si pamintul a fost secerat. Si din Templul care este in cer, a iesit un alt inger, care avea si el un cosor ascutit. Si un alt inger, care avea stapinire asupra focului, a iesit din altar si a strigat cu glas tare catre cel ce avea cosorul cel ascutit: “Pune cosorul tau cel ascutit si culege strugurii viei pamintului, caci strugurii ei sint copti.” Si ingerul si-a aruncat cosorul pe pamint, a cules via pamintului si a aruncat strugurii in teascul cel mare al miniei lui Dumnezeu. Si teascul a fost calcat in picioare afara din cetate…” ( Apoc.14:14-20).

In mijlocul unei descrieri grozave a fortelor care se vor aduna sa se infrunte la Armaghedon (Armaghedon este un termen care deriva de la numele muntelui Meghido care strajuieste o vale depresionara foarte intinsa), Domnul Isus intercaleaza aceasta avertizare:

“Iata Eu vin ca un hot. Ferice de cel ce vegheaza si isi pazeste hainele, ca sa nu umble gol si sa i se vada rusinea!” (Apoc. 16:15)

Intr-unul din numeroasele pasaje in care Biserica este descrisa ca Mireasa Mielului, Apocalipsa priveste inainte spre glorioasa clipa a unirii din odaia de nunta:

“Dupa aceea, am auzit in cer ca un glas puternic de gloata multa, care zicea: “Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mintuirea, slava, cinstea si puterea! Pentru ca judecatile Lui sint adevarate si drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pamintul cu curvia ei si a razbunat singele robilor Sai din mina ei.” Si au zis, a doua oara: “Aleluia!… Fumul ei se ridica in sus in vecii vecilor!” Si cei douazeci si patru de batrini si cele patru fapturi vii s-au aruncat la pamint si s-au inchinat lui Dumnezeu, care sedea pe scaunul de domnie. Si au zis: “Amin! Aleluia!” Si din scaunul de domnie a iesit un glas care zicea: “Laudati pe Dumnezeul nostru, toti robii Lui, voi care va temeti de El, mici si mari!” Si am auzit, ca un glas de gloata multa, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: “Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a inceput sa imparateasca. Sa ne bucuram, sa ne veselim, si sa-I dam slava! Caci a venit nunta Mielului; sotia Lui s-a pregatit si i s-a dat sa se imbrace cu in subtire, stralucitor si curat.” (Inul subtire sint faptele neprihanite ale sfintilor). Apoi mi-a zis: “Scrie: Ferice de cei chemati la ospatul nuntii Mielului!” Apoi mi-a zis: “Acestea sint adevaratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” ( Apoc.19:1-9).

In Apocalipsa 20, dupa ce ni se descrie legarea lui Satan, domnia martirilor timp de o mie de ani impreuna cu Hristos, si aruncarea lui Satan in iazul de foc, Ioan scrie despre judecata din urma:

“Apoi am vazut un scaun de domnie mare si alb, si pe Cel ce sedea pe el. Pamintul si cerul au fugit dinaintea Lui si nu s-a mai gasit loc pentru ele. Si am vazut pe morti, mari si mici, stind in picioare inaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa o alta carte, care este cartea vietii. Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea. Marea a dat inapoi pe mortii care erau in ea; Moartea si Locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui. Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost gasit in cartea vietii, a fost aruncat in iazul de foc” ( Apoc.20:11-15).

Unul dintre ultimele pasaje ale Apocalipsei cuprinde un mesaj al lui Hristos: “Si iata, Eu vin curind! (Apoc. 22:7), si iarasi: “Cel ce adevereste aceste lucruri zice: “Da, Eu vin curind” (Apoc. 22:20).

Raspunsul lui Ioan a fost: “Amin! Vino Doamne Isuse!” (Apoc. 22:20).

 4. Terminologie escatologica

In Noul Testament sint folositi opt termeni sau expresii care se refera la revenirea Domnului Isus.

1. Cel dintii dintre ei este termenul “ziua” si derivatii lui compusi, dupa cum urmeaza:
– ziua Domnului (1 Tesal. 5:2; 2 Petru 3:10; 2 Tesal. 2:2);
– ziua Domnului nostru Isus (1 Cor. 1:8);
– ziua lui Isus Hristos (Filip. 1:6);
– ziua lui Hristos (Filip. 1:10; 2:16);
– ziua cind se va arata Fiul omului (Luca 17:24, 30);
– ziua lui Dumnezeu (2 Petru 3:12);
– ziua in care Dumnezeu va judeca … prin Isus Hristos (Rom. 2:16 cf. Fapte 17L31);
– ziua judecatii (Mat. 10:15; 11:22, 24; 12:36, 41, 42; 2 Petru 2:9; 3:7; 1 Ioan 4:17);
– judecata zilei celei mari (Iuda 6);
– ziua cea mare a Dumnezeului Celui Atotputernic (Apoc. 16:14);
– ziua miniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu (Rom. 2:5);
– ziua cea mare a miniei Lui (Apoc. 6:17);
– ziua cercetarii (1 Petru 2:12);
– ziua rascumpararii (Efes. 4:30);
– ziua de apoi (Ioan 6:39, 40, 44, 54; 11:24; 12:48);
– ziua aceea (Mat. 7:22; 24:36; Marcu 13:32; Luca 10:12, 17:31; 21:34; 2 Tesal. 1:10; 2 Tim. 1:12, 18; 4:8);
– ziua (Mat. 25:13; Rom. 13:12; 1 Cor. 3:13; 1 Tesal. 5:4; Evrei 10:25; 2 Petru 1:19).

Expresia “ziua Domnului” vine din Vechiul Testament. Semnificatia termenului este aceea ca Domnul Isus va reveni ca Judecator al omenirii si ca Mintuitor al Bisericii. Termenul zi este folosit de aproximativ cincizeci de ori in Noul Testament ca o referire la revenirea Domnului Isus.

2. Desi expresia a doua venire a lui Hristos nu se gaseste ca atare in Noul Testament, intilnim foarte frecvent verbul “a veni” si derivatele sale. Accentul este pus pe reintoarcerea Lui personala. Exista cam 36 de astfel de pasaje care ne anunta reintoarcerea Sa: Matei 16:27, 28; 24:30, 42, 44; 25:31; 26:64; Marcu 8:38; 13:26, 35; 14:62; Luca 9:26; 12:37, 40; 18:8; 21:27; Ioan 14:3, 18; 1 Corinteni 11:26; 2 Tesaloniceni 1:10; Evrei 10:37; Iuda 14; Apocalipsa 1:5; 3:11; 4:8; 16:15; 22:7, 12, 20.

3.Noul Testament mai foloseste si termenul Parusia, tradus de obicei prin Venirea. Acest termen subliniaza maretia si solemnitatea cu care va reveni Hristos. El este folosit de saptesprezece ori in Noul Testament: Matei 24:3, 27, 37, 39; 1 Corinteni 15:23; 1 Tesaloniceni 2:19; 3:13; 4:15; 5:23; 2 Tesaloniceni 21, 8; Iacov 5:7, 8; 2 Petru 1:16; 3:4, 12; 1 Ioan 2:28.

4. Noul Testament mai foloseste de sapte ori si termenul Telos, tradus prin Sfirsitul. Acest termen este folosit in: Matei 10:22; 24:6, 14; Marcu 13:7, 13; Luca 21:9; 1 Corinteni 1:8; 15:24; 1 Petru 4:7.

5. Un alt termen folosit in Noul Testament este Sunteleia, cu semnificatia de deznodamint final, implinire. In urmatoarele pasaje, el se refera la revenirea Domnului Isus: Matei 13:39, 40, 49; 24:3; 28:20; Evrei 9:26.

6. Un alt termen folosit de cinci ori in Noul Testament este Apocalipsis, care se poate traduce prin dezvelire, descoperire. Inca o data, accentul este pus pe maretia si splendoarea si slava in care va reveni Domnul: 1 Corinteni 1:7; 2 Tesaloniceni 1:7; 1 Petru 1:7, 13; 4:13.

7. Tot de sapte ori este folosit si termenul Epifaneia, tradus prin Aratarea. Si acest cuvint face aluzie la impresia deosebita pe care ne-o va face Domnul cind va reveni in slava Sa vesnica: 2 Tesaloniceni 2:8; 1 Timotei 6:14; 2 Timotei 4:1, 8; Tit 2:13.

8. Noul Testament mai foloseste si termenul Faneroo, tradus tot prin aratarea. Accentul este pus de data aceasta pe surpriza produsa asupra oamenilor de revenirea Domnului Isus: Coloseni 3:4; 1 Petru 5:4; 1 Ioan 2:28; 3:2.

O examinare atenta a modului in care sint folositi acesti opt termeni ne va duce la concluzia ca Noul Testament ii aplica frecvent pe unii in locul celorlalti. De exemplu, in Matei 24, ucenicii Il intreaba pe Domnul Isus despre parusia si despre sfirsitul tuturor lucrurilor; in versetul sase Domnul Isus le spune ca n-a venit inca telos, sfirsitul; in versetul 14 Domnul le spune: “Atunci va veni sfirsitul” (telos), in versetul 27 Isus vorbeste iarasi despre parusia, iar in versetul 30 El spune ca oamenii Il vor
vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului; in versetul 36 pomeneste despre ziua aceea, iar in versetul 44 El spune: “Fiul omului va veni in ceasul in care nu va ginditi”. Cu alte cuvinte, in aceasta singura luare de cuvint a Domnului gasim folositi impreuna termenii parusia, telos, venirea. La fel este si in pasajul din 1 Corinteni 1:7,8. Acolo sint folositi cu acelasi sens termenii aratarea, sfirsitul si venirea Domnului nostru Isus Hristos. In textul de la 1 Tesaloniceni 4:13 – 5:4 termenul venirea Domnului este folosit impreuna cu ziua aceea. Un alt text in care putem vedea aceasta ingemanare de termeni este si capitolul 3 din cea de a doua epistola a lui Petru.

Pericolul Tradiţiei Creştine

Impactul tradiţiei asupra credinţei aduce consecinţe distrugătoare. Încă cu 2000 de ani în urmă Isus condamna datinile şi tradiţiile omeneşti şi îi făcea făţarnici pe cei ce ţineau aceste datini. Care este pericolul tradiţiei şi ce efecte distrugătoare aduc aceste datini stramoşeşti?  Să privim la însăşi învăţătura lui Isus pentru a înţelege aceasta, să nu ne limităm la păreri omeneşti.

Fariseii si cativa carturari, veniti din Ierusalim, s-au adunat la Isus. Ei au vazut pe unii din ucenicii Lui pranzind cu mainile necurate, adica nespalate. – Fariseii, insa, si toti Iudeii nu mananca fara sa-si spele cu mare bagare de seama mainile, dupa datina batranilor.  Si cand se intorc din piata, nu mananca decat dupa ce s-au scaldat. Sunt multe alte obiceiuri pe care au apucat ei sa le tina, precum: spalarea paharelor, a ulcioarelor, a caldarilor si a paturilor. –  Si Fariseii si carturarii L-au intrebat: „Pentru ce nu se tin ucenicii Tai de datina batranilor, ci pranzesc cu mainile nespalate?“ Isus le-a raspuns: „Fatarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, dupa cum este scris: „Norodul acesta Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.  Degeaba Ma cinstesc ei, dand invataturi care nu sunt decat niste porunci omenesti.“ Voi lasati porunca lui Dumnezeu, si tineti datina asezata de oameni, precum: spalarea ulcioarelor si a paharelor, si faceti multe alte lucruri de acestea.“ El le-a mai zis: „Ati desfiintat frumos porunca lui Dumnezeu, ca sa tineti datina voastra.
(Biblia, Evanghelia după Marcu 7.1-9)

Cine sunt Fariseii? Ca să înţelegem mai bine acest text, trebuie să înţelegem cine erau fariseii.  Fariseii erau, conform Bibliei, o grupare de oameni care se socoteau religioşi, înălţau rugăciuni lui Dumnezeu, posteau şi învăţau norodul Legea lui Dumnezeu. Ei credeau în duhuri şi în înviere (în contrast cu ei erau Saducheii care nu credeau în duhuri şi în înviere). S-ar părea că sunt nişte exemple de urmat. Ei făceau ucenici şi căutau neprihănirea. Totuşi, a apărut o problemă printre ei care o condamna Isus.

Problema Fariseilor. Din Textul Biblic, citat mai sus, observăm o gravă problemă a Fariseilor. Şi anume, datina bătrânilor.  Ei aveau, pe lângă Legea lui Dumnezeu, tot felul de tradiţii şi datini, “precum: spalarea paharelor, a ulcioarelor, a caldarilor si a paturilor. “ (Le menţionăm doar pe cele din textul citat, deşi în Biblie sunt menţionate o mulţime de obiceiuri şi datini care le ţineau ei).  Anume pentru aceste datini şi obiceiuri au fost mustraţi ei chiar de însuşi Fiul lui Dumnezeu

Problema Tradiţiei (obiceiurilor şi datinilor). De ce tradiţiile erau o problemă a fariseilor? Să privim în text, ce spune Isus despre tradiţie şi datini:

1. Tradiţia  te face făţarnic (aşa i-a acuzat pe farisei Isus). Tradiţiile îţi dau o formă a religiozităţii, şi nu te fac creştin. “Norodul acesta Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.” Tradiţiile te îndepărtează cu inima de la Dumnezeu. Nu e suficient să ai un set de reguli şi obiceiuri, nu aceasta aşteaptă Dumnezeu de la noi. El aşteaptă să îl cinstim nu cu buzele, ci să fim aproape de El cu inima.
2. Tradiţia sunt nişte învăţături omeneşti. Sursa tradiţiei sunt părerile oamenilor şi gândurile lor. Oamenii au întocmit tot felul de obiceiuri şi tradiţii, care sunt doar nişte învăţături omeneşti. “Degeaba Ma cinstesc ei, dand invataturi care nu sunt decat niste porunci omenesti.”
3. Tradiţia te îndepărtează de la porunca lui Dumnezeu. E mai uşor să ţii un set de reguli omeneşti, crezând că astfel eşti plăcut lui Dumnezeu. Dar aceste reguli te face să laşi porunca lui Dumnezeu şi să îndeplineşti părerile oamenilor.  “Voi lasati porunca lui Dumnezeu, si tineti datina asezata de oameni”.
4. Tradiţia desfiinţează “frumos” porunca lui Dumnezeu. De multe ori, oamenii au născocit nişte obiceiuri şi datini, pentru că nu le era la îndemână să respecte învăţătura lui Dumnezeu. Care era soluţia, rezolvarea problemei, dacă nu doreai să împlineşti ceva din Cuvântul Domnului? Să răstălmăceşti acea poruncă şi să faci din ea o poruncă omenească. Un exemplu de “desfiinţare frumoasă” a poruncii lui Dumnezeu de către farisei, o dă, în acelaşi text chiar Isus. Şi anume:

Caci Moise a zis: „Sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta“; si: „Cine va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, sa fie pedepsit cu moartea.“ Voi, dimpotriva, ziceti: „Daca un om va spune tatalui sau sau mamei sale: „Ori cu ce te-as putea ajuta, este „Corban“, adica dat lui Dumnezeu, face bine;  si nu-l mai lasati sa faca nimic pentru tatal sau pentru mama sa.  Si asa, ati desfiintat Cuvantul lui Dumnezeu, prin datina voastra. Si faceti multe alte lucruri de felul acesta!“  (Biblia, Evanghelia după Marcu 7.10-13)

Părinţii erau o povară pentru farisei, şi deoarece Dumnezeu învăţa să îţi cinsteşti părinţii, ei au răstălmăcit această poruncă modificând înţelesul după placul lor. Şi făceau mult alte lucruri de felul acesta…

Cum îl Cinsteşti tu pe Dumnezeu? Ţii tradiţia? Sau te apropii cu inima de El? Ce are prioritate în viaţa ta? Tradiţia sau Cuvântul lui Dumnezeu? Am auzit expresia că “Tradiţia este cheia de a înţelege Sfânta scriptură “. Este aceasta adevărat conform învăţăturilor lui Isus? Sau este doar o datină omenească? Nu cumva eşti prins în lanţul făţărniciei? Eşti Fariseu, sau Creştin? Cretinul îl urmează pe Hristos şi Îi urmează învăţăturile, iar fariseu, deja a devenit sinonimul făţărniciei…

14Atunci* Împărăţia cerurilor se va asemăna cu* un om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa.
15 Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia* după puterea lui; şi a plecat.
16 Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi.
17 Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei.
18 Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său.
19 După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala.
20 Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.”
21 Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste* multe lucruri; intră în bucuria* stăpânului tău!”
22 Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.”
23 Stăpânul său i-a zis: „Bine*, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”
24 Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat:
25 mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!”
26 Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat;
27 prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu!
28 Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi.
29 Pentru că* celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are!
30 Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în* întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Binențeles că Pilda talanților trebuie luată în contextul pildei celor 10 fecioare și a despre judecata viitoare, dar iată câteva principii scoase din această pildă:

1.  Stăpânul e Domnul Isus iar robii sunt creștinii.
2. Când Domnul Isus va veni atunci el va găsi două feluri de slujitori – autentici și falși.
3. Fiecare a primit după puterea sa. Cine știe puterea fiecăruia? Domnul Isus.
4. Talanții trebuie folosiți spre câștigul stăpânului.
5. Responsabilitățile nu au fost date oricui, ci numai la robii stăpânului.
6. Nu e vorba de talente naturale sau supranaturale, ci despre responsabilitatea creștinului (în vestirea Evangheliei și trăirea ei).
7. Pilda nu e axată pe a doua venire a Domnului Isus ci pe timpul folosit până la revenirea Lui.
8. Ce au primit robii este a stăpânului.
9. Primul și al doilea rob au fost activi, al treilea a fost pasiv.
10. Nici noi nu știm când va veni Isus, deci trebuie să fim activi.
11. Fiecare e conștient de ceea ce primește, nu este în necunoștință. Deci ce am primit de la Domnul și pentru ce vom fi trași la răspundere?
    • Darurile noastre spirituale
    • Duhul Sfând (să nu îl stingem sau întristăm )

    -puterea de a fi martori

    • porți deschise (posibilități)
    • lideri peste noi

    -ucenici

    • sănătate
    • timp
    • înțelepciunea din Cuvânt
12. Primul și al doilea au primit aceiași răsplată.
13. Frica care ne face să fim pasivi – ne face mult rău.
14. Robul rău știa foarte bine ce trebuia să facă – fie să semene fie să dea la zarafi talantul. În ambele cazuri efortul era minim.
15. Mai bine să faci mai puțin decât nimic.
16. Fiecare creștin trebuie să se gândească la multiplicare/creștere/înmulțire.
17. Cel ce acționează o face îndată. Nu amână.
18. Cel rău și-a căutat de treburile lui, nu ale Domnului. Așa procedează cel viclean și leneș.
19. Cei fideli vor fi într-o măsură oarecare roditori.  Cei neroditori vor fi nimiciți (numiți fățarnici, ipoctriți).
20. Hristos nu vrea robi leneși.
21. Remunerarea cea mare vine abia la sfârșit.
22. Dumnezeu e cel care se gândește la remunerare.
23. Cel pasiv e numit viclean și leneș.
24. Ca să pui responsabil pe cineva pe lucruri mari întâi ii dai lucruri mici.
25. Robii activi nu s-au comparat între ei. Posibil au conlucrat.
26. Cei activi nu s-au  lăsat influiențați de cel pasiv.
27. Cel pasiv au venit cu scuze, cei activi – cu rezultate.

Aceste idei nu sunt doar ale mele, sunt adunate de la mai multe surse. E un fel de ciorna pentru a pregăti o lecție. Sper să o găsiți folositoare.

Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu

Cum poţi începe o relaţie cu Dumnezeu? Aştepţi să te lovească un fulger? Te dedici ca de-acum încolo să faci fapte bune, virtuoase sau religioase? Sau devii o persoană mai bună… astfel încât Dumnezeu să te poată accepta? Ei bine, NICI UNUL dintre aceste lucruri nu-ţi aduce aşa ceva. În Biblie Dumnezeu ne-a arătat clar cum Îl putem cunoaşte. Iată în continuare cum poţi începe o relaţie personală cu Dumnezeu… chiar acum…

 

Principiul unu: Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta.

Dumnezeu te-a creat. Dar nu numai te-a creat, ci te şi iubeşte… atât de mult încât doreşte să-L cunoşti acum şi să-ţi petreci veşnicia alături de El. Iisus a spus: „ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”¹

Iisus a venit pentru ca fiecare dintre noi să Îl poată cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu în mod personal. Numai Iisus poate da sens vieţii şi poate dărui un scop în viaţă.

Ce ne împiedică să-L cunoaştem pe Dumnezeu? …

 

Principiul doi: Noi toţi păcătuim şi păcatele noastre ne despart de Dumnezeu.

Adevărul este că toţi simţim această despărţire… este o depărtare de Dumnezeu pricinuită de păcatele noastre. Biblia ne spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui….”²

În adâncul sufletului nostru putem simţi indiferenţă faţă de Dumnezeu şi căile Sale sau răzvrătire făţişă… Orice ar fi, este o dovadă a ceea ce Biblia numeşte „păcat”.

Păcatul aduce moarte în viaţa noastră – despărţirea spirituală de Dumnezeu.³Chiar dacă facem mari eforturi ca să ne apropiem de Dumnezeu, acestea sunt sortite eşecului.

Imaginea aceasta arată ce mare este prăpastia dintre noi şi Dumnezeu. Săgeţile ilustrează strădaniile noastre de a ne apropia de Dumnezeu. Putem încerca să facem fapte bune sau să câştigăm aprobarea lui Dumnezeu printr-o viaţă decentă sau o filozofie de viaţă morală. Însă strădaniile noastre nu pot face să dispară păcatele noastre…

Cum trecem peste această prăpastie? …

 

Principiul trei: Iisus Hristos este singura soluţie – găsită de Dumnezeu – pentru a ne ierta păcatele. Prin El putem cunoaşte planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră şi putem avea parte de dragostea Sa.

Alt adevăr este că merităm să plătim pentru păcatele noastre. Problema este însă că plata păcatului este moartea. Dar Iisus Hristos a murit în locul nostru, din dragoste pentru noi, ca să nu fie nevoie să murim fără Dumnezeu. Pe Cruce Iisus a luat asupra Sa toate păcatele noastre, plătind astfel pentru ele. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu..”⁴ „…El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui…”⁵ Fiindcă Iisus a murit pe cruce în locul nostru, acum nu mai este nevoie să trăim despărţiţi de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”⁶

După ce Iisus a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi.⁷ Astfel ne-a dovedit pentru totdeauna că are dreptul de a promite viaţa veşnică – că este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi singura Cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. De aceea a spus Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”⁸

El ne spune cum putem începe o relaţie cu El chiar acum… în loc să ne străduim şi mai tare să ajungem singuri la Dumnezeu. Iisus spune: „Veniţi la Mine….” „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie…”⁹ Iisus a suferit la Cruce tocmai datorită dragostei care ne-o poartă. Iar acum ne invită să venim la El, ca să putem începe o relaţie personală cu Dumnezeu.

Nu este suficient să ştim ce anume a făcut Isus pentru noi şi ce ne oferă. Pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să-L primim în viaţa noastră…

 

Principiul patru: Fiecare dintre noi trebuia să ia decizia de a-L primi personal pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor.

Biblia spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”¹⁰

Îl putem primi pe Iisus prin credinţă. Biblia spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”¹¹

Să-L primeşti pe Isus înseamnă să crezi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu – după cum a spus chiar El – şi apoi să-L inviţi să te călăuzească şi să te îndrume în viaţă.¹² Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.”¹³

Şi iată chiar invitaţia lui Isus. El a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”¹⁴

Cum vei răspunde la invitaţia lui Dumnezeu?

Gândeşte-te puţin la aceste două cercuri.

Viaţa dusă pe cont propriu	Eul se află la cârma vieţii Iisus nu-Şi găseşte loc în această viaţă  Deciziile se iau şi acţiunile se fac numai sub îndrumarea eului, ceea ce duce adesea la frustrare
Viaţa dusă sub îndrumarea lui Hristos	Iisus Se află la cârma vieţii Eul este supus lui Iisus  Persoana respectivă vede influenţa şi îndrumarea lui Iisus în viaţa sa

Care cerc descrie cel mai bine viaţa ta?

Care cerc ai dori să descrie viaţa ta?

Începe o relaţie cu Iisus Hristos…

 

Îl poţi primi pe Hristos în viaţa ta chiar acum. Nu uita cuvintele lui Iisus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”¹⁵ Dacă ai dori să răspunzi invitaţiei Sale, iată cum o poţi face.

Cuvintele exacte pe care le foloseşti pentru a te dedica lui Dumnezeu nu sunt importante; căci El ştie ce intenţii te animă. Dacă nu eşti sigur cum să te rogi, rugăciunea de mai jos îţi poate fi de ajutor:

„Doamne Iisuse Hristoase, vreau să Te cunosc; îmi doresc să vii în viaţa mea. Îţi multumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele, ca să mă poţi accepta pe deplin. Numai Tu îmi poţi da puterea de a mă schimba şi de a deveni aşa cum doreşti Tu. Îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că îmi dăruieşti viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Acum îmi predau viaţa Tie; Te rog să faci ce doreşti cu ea. Amin.”

Dacă ai fost sincer când L-ai rugat pe Isus să vină în viaţa ta, atunci din acea clipă El este în viaţa ta, după cum a promis. Ai de acum o relaţie personală cu Dumnezeu!

Ei bine, te aşteaptă o viaţă întreagă de… schimbări, care te vor ajuta să te maturizezi. Acesta este un proces care are loc pe măsură ce Îl cunoşti tot mai bine pe Dumnezeu citind Biblia, rugându-te şi având relaţii cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu să te binecuvânteze!

Tocmai L-am chemat pe Isus în viaţa mea (urmează câteva informaţii utile)…

Am o întrebare…

 

(1) Evanghelia după Ioan 3:16 (2) Isaia 53:6 (3) Epistola către Romani 6:23 (4) 1 Petru 3:18 (5) Tit 3:5 (6) Evanghelia după Ioan 3:16 (7) 1 Epistolă către Corinteni 15:3-6 (8) Evanghelia după Ioan 14:6 (9) Evanghelia după Ioan 7:37,38 (10) Evanghelia după Ioan 1:12 (11) Epistola către Efeseni 2:8,9 (12) Evanghelia după Ioan 3:1-8 (13) Evanghelia după Ioan 10:10 (14) Apocalipsa 3:20 (15) Apocalipsa 3:20

Ce spune Noul Testament despre tradiție?

Vasile Filat

Biblia este singura autoritate pentru viaţa noastră- dar forma datinilor si a obiceiurilor a luat, in multe situaţii, locul conţinutului vietii de credinta

Biserica Domnului Isus nu este spaţiul in care omul trebuie sa se scoată pe el in evidenta.  Oamenii se bucura mai mult de ritualuri, datini si traditii uitând sa aibă o atitudine pioasa  înaintea lui Dumnezeu.

Exista un pericol, care duce la esecul Religiei si pe care trebuie sa-l depasim. Pericolul de a fi precocupati doar de Traditie, iar după slujba religioasa sa ramai cu nimic.

Trăim vremuri în care mulţi oamenii când este vorba de religie nu se gândesc prea serios înainte de a lua o decizie. De ce fac ceea  ce fac ? De ce mă închin in felul acesta ? Sunt sigur ca aşa este bine ? Certitudinea si siguranţa este oferita doar de Biblie. Aceasta trebuie sa fie singura motivaţie si călăuzire pentru viata noastră si in materie de religie. Orice alte motivaţii din afara Bibliei îl pot duce pe om încetul cu încetul pe o cale greşita. Oamenii nu trebuie sa se închine intr-un fel anume fiindcă aşa s-au închinat părinţii sau prietenii lor; nu aceasta este motivaţia, ci motivaţia trebuie sa o găsim in Sfânta Scriptura.

Sunt mulţi oameni care isi ghidează viata după tot felul de obiceiuri, tradiţii sau chiar invataturi stramosesti. Mulţi trăiesc crezând  diferite superstiţii. Astfel, pentru a scăpa de pericole isi leagă o brăţara roşie la mana sau isi pun diferite obiecte care cred ca ii pot proteja. Aceştia sunt oamenii care se pun la adăpost urmând tot felul de sfaturi. Daca sunt întrebaţi de ce procedează aşa, vor răspunde ca aşa este bine si o fac din tradiţie.

Mulţi oameni sunt gata sa urmeze tot felul de obiceiuri renunţând la opinia Scripturii. Oare de ce este aşa? Este mai uşor sa faci orice decât sa te pocăieşti de păcate. Daca cineva se interesează de opinia Scripturii intr-o anumita privinţa va afla in primul rând ca trebuie sa se pocăiască si sa renunţe la plăcerile lumii păcătoase, apoi poate beneficia de călăuzirea si ocrotirea lui Dumnezeu  despre care vorbeşte Scriptura. Deci, fiindcă oamenilor nu le place sa se pocăiască nedorind sa renunţe la păcat ei aleg sa infaptuiasca sfaturile lumeşti. Dar, astfel de persoane se insala fiindcă niciodată lumea nu a oferit ceva mai bun decât Dumnezeu.

Răspunzând la întrebarea de ce mulţi oameni aleg obiceiurile lumeşti in defavoarea Cuvântului lui Dumnezeu, se ajunge la observaţia ca aceştia fug de Dumnezeu fiindcă au o viata murdara. Se poate observa ca prin aceste obiceiuri/tradiţii lumeşti, numite chiar religioase, cel rău lupta sa-i tina pe oameni departe de Dumnezeu.

Un alt fapt care este foarte interesant in societatea noastră: oameni care ocupa locuri de mare răspundere, oameni care au studiat si au muncit mult pentru cariera si pentru care dovezile si logica stau la baza gândirii si acţiunii lor; aceştia când este vorba de religie nu mai au nevoie de o motivaţie puternica ci sunt gata sa împlinească tot felul de ritualuri provenite din obiceiuri sau din tradiţie. Ritualuri care nu isi au suportul in Cuvântul lui Dumnezeu. Este interesant de observat cum aceşti oameni renunţa la studiu, raţiune, logica pentru a face ceva pentru care nu au o motivaţie adevărata. Sunt medici care atunci când trebuie sa trateze un bolnav in primul rând ii stabilesc clar diagnosticul si apoi îl tratează. Ce ar fi daca un medic ar opera un pacient pe baza unor vorbe auzite la coltul străzii? Cu siguranţa ca medicul acela nu ar face aşa ceva, el are nevoie de probe înainte de a opera. Ce trist ca nu se întâmpla la fel cu medicul acela si in materie de religie. El nu studiază cu adevărat Biblia, ci primeşte sfaturile tradiţiei când este vorba de relaţia lui personala cu Dumnezeu. Cum poate un om intelectual care isi calauzeste acţiunile după probe si dovezi sa duca o viata de credinţa renunţând la dovezile Biblice? Sa ne imaginam un medic care a avut o operaţie reuşita datorita faptului ca a stabilit corect diagnosticul, ieşind din spital si mergând la biserica. Aici el se roagă la sfinţi si pentru cei morţi, de asemenea, săruta moaştele unui credincios care a murit cu sute de ani in urma. Acest fapt este caraghios. Daca stai de vorba cu intelctualii, mulţi recunosc ca de exemplu rugăciunea pentru morţi nu ajuta la nimic fiindcă nu are o motivaţie Biblica. In sinceritatea lor aceşti oameni isi dau seama ca fac lucruri fara rost si nu au o motivaţie Biblica pentru acestea, dar tragedia este ca le continua. Oare de ce este aşa? Fiindcă si in acest caz oamenii prefera sa facă ceva inutil având o speranţa îndoielnică că le va folosi, renunţând la opinia Bibliei.

Diavolul ispiteşte, atât pe oamenii simpli, cat si pe acei cu mai multa şcoala, urmând un singur scop: oamenii sa nu aibă o relaţie corecta cu Dumnezeu. Dumnezeul viu si adevărat ni se descoperă in Scriptura. Daca cel rău reuşeşte sa-l îndepărteze pe om de Scriptura dându-i o alta cale de urmat stabilita prin obiceiuri, tradiţii (chiar tradiţii bisericeşti. Daca Dumnezeu ar fi intenţionat sa respectam acele tradiţii cu siguranţa ca astăzi le găseam canonizate in Sfânta Scriptura.) el are bătălia câştigata fiindcă l-a îndepărtat pe om de adevăr, astfel niciodată acesta nu va putea ajunge la Dumnezeu.

Câteva întrebări:

a)      Pot afirma ca pentru toate acţiunile mele am o motivaţie corecta ?

b)      Pot afirma ca Biblia este suportul pentru trăirea mea ?

c)      In materie de religie tot ce fac eu are o motivaţie Biblica sau tradiţionala ?

Domnul Isus Hristos a criticat pe farisei si datina bătrânilor de atunci folosind următoarele cuvinte: ,,Isus le-a răspuns: Făţarnicilor,bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: Norodul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând invataturi care nu sunt decât nişte porunci omeneşti. … El le-a mai zis: Aţi desfintat frumos porunca lui Dumnezeu, ca sa tineti datina voastră.” (Evanghelia după Marcu 7:1-13)

Mulţi oameni numesc pe cei care vor sa respecte Biblia sectanţi sau rataciti. Aceştia sunt acuzaţi ca nu ţin tradiţiile si obiceiurile. Dar unde este păcatul când cineva isi focalizează atenţia doar spre Sfânta Scriptura? De ce oamenii care doresc sa trăiască doar după Cuvântul Bibliei si refuza la tradiţiile si obiceiurile omeneşti sunt numiţi rataciti ? Oare cine doreşte toata viata sa se calauzeasca după Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, se poate rataci? Poate un om sa se rataceasca spiritual daca pentru orice face in materie de religie caută motivaţie Biblica? Este caraghios sa se afirme ca urmând Biblia te ratacesti. Oare cine se rataceste? Cel ce căuta motivaţia Biblica  sau cel ce urmează practicile tradiţiei deşi acestea incalca Biblia ?

 Traieste viata de credinta  după invatatura Bibliei, nu după datini si tradiţii. Lasa-L pe Domnul Isus sa fie in centrul vietii tale, astfel bucuria mantuirii te va însoţi in fiecare zi.

Păstor Damian Ion