Preoţii(i) ne hrănesc cu surogate şi idolatrii (pentru bani), ca să ne aibă la mâna masonilor, dar să credem că nu mai suntem ” proprietatea” uzurpatorului, komunistului Satan (Ioan 8/44)-fiindcă El ne-a strămutat în Sine… Să credem, să ne pocăim, să deschidem ochii Duhovniceşti şi să-i urmăm învăţătura Lui … „Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.” (F.Ap. 26/17-18) Acum viaţa nostră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Col.3/3), căci la Golgota a luptat până la sânge pentru eliberarea, învierea şi înfierea TUTURORA; Tot El ne-a şters, (iradiat) orice vină scrisă de satan în catastifele lui şi l-a făcut de ruşine în faţa întregului univers (Col.3/13-15)! Să credem, să ne naştem din nou şi să ne pocăim, precum fiul risipitor (Luca 15/11-32), pentru a-i da lui Hristos orice urmă de mizerie, de păcat, dimpreună cu satan care domneşte pe tronul inimii neinnoite şi sclavagizează pe omul înnămolit în nelegiuiri… De aceea, când vine deghizat în oamenii lui „simpatici, serviabili, binevoitori”, să dăm totul pe mâna lui Isuss şi să refuzăm oferta spoită cu dulcegării, dar cu miezul mortal

Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu… Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe…Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine” Capitolul 1 – Privire generală… Capitolul 2 – Paştele tipicCapitolul 3 – Cina MemorialaCapitolul 4 – Semnificaţia simboluril0r Henri J.M. Nouwen: Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă (The Return of the Prodigal Son: A Story of Homecoming; Bogăţii de nepătruns – E. Dennett  Hristos, viaţa noastră;  Note asupra epistolei către Coloseni / Capitolul 3-4,de Henri Rossier; Hainele noi ale fiului risipitor…  RăscumpărareaÎn aşteptarea Cinei de Amintire… Cina din Betania…Intrarea triumfală în Ierusalim Cum explicați Apoc. 21:8, unde spune că toți cei „necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua? Știați că…  A sosit clipa să murim faţă de hoţie, preacurvie globalie, vrăjitorie, ceartă, sărăcie, prostie,( fesenie), dar şi faţă de tatăl minciunii- satan… Dumnezeu caută oşteni care, prin naşterea din nou, să se înarmeze cu Arsenalul Duhovnicesc, pentru a porni biruitori, ca să biruiască prin Atotputernicia Lui, să întroneze Adevărul, Dreptatea, Împăcarea, Indumnezeirea- în tot universul! Deşi din grădina Eden-Adam şi Eva au înfipt cuţitul în Inima Domnului şi L-au străpuns la Golgota; Deşi komunistii (alăptaţi de la sânul satanei) dau la moarte şi pe cei din casa lor” Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî.” (Mat.10/21); Hristos ne-a eliberat de sub dictatura satanei, prin moartea şi învierea Lui- “El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.” (Gal.1/4)…” ca să …”

Știați că…

“Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea.”  Psalm 119:105

Știați că situația grea a popoarelor și a oamenilor de astăzi este împlinirea a ceea ce a spus profetul Daniel și Domnul Isus, că va fi “un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”? — Daniel 12:1; Matei 24:21, 22

Știați că acest “timp de strâmtorare” este comparat în Biblie cu “durerile nașterii peste femeia însărcinată” și că acum suntem în timpul uneia dintre acele dureri? – 1 Tesaloniceni 5:3

Știați că sfârșitul acestui veac, așa cum este prezentat în Biblie, este un eveniment fericit pentru omenire și nu o distrugere fără speranță așa cum cred mulți? — Țefania 3:8, 9; Psalm 98:4-9

Știați că jertfa de răscumpărare a Domnului nostru Isus constituie baza în care Dumnezeu lucrează acum cu unii oameni și că, la timpul cuvenit, va da tuturor oamenilor posibilitatea să se întoarcă la El? — Fapte. Ap. 4:12; 15:13-18

Știați că Biblia spune clar ce este sufletul și ce se întâmplă cu sufletul când murim? — Geneza 2:7; Psalm 89:48. (Vezi broșura “Ce spun Scripturile despre iad?”)

Știați că întoarcerea evreilor în țara lor a fost prezisă în Biblie cu mult timp în urmă? — Ieremia 16:14-16

Știați că evenimentele actuale din Israel, ca patrie a evreilor, sunt exact prezise în Biblie? — Zaharia capitolul 12

Știați că tendința actuală printre popoarele pământului de a forma diferite alianțe — pentru a se apăra — este prezisă în Biblie? — Isaia 8:10; Naum 1:9, 10; Psalm 2:1, 2

Știați că liderii religioși proeminenți susțin că, pentru a evita “timpul de strâmtorare” care se apropie, lumea trebuie să se întoarcă la Dumnezeu? — Țefania 2:2, 3. Știați cum se poate întoarce lumea la Dumnezeu? — Ioan 17:3; Mica 6:8

Știați că în urmă cu mai mult de patru mii de ani Dumnezeu i-a făcut o făgăduință lui Avraam, că prin el și sămânța lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului, și dacă acea făgăduință este înțeleasă corect, prin ea putem vedea lumina din spatele norilor negri ai tulburărilor mondiale prezente? — Geneza 12:1-3; Galateni 3:16, 29

Știați că lumea este acum în “foc”, împlinind profețiile Bibliei? — Țefania 3:8, 9; 2 Petru 3:10; Maleahi 4:1

Știați că, în ciuda activității misionare mondiale creștine, violența, crima, imoralitatea sunt în creștere alarmantă și totuși, dacă este înțeles corect, creștinismul a fost și continuă să fie un succes glorios? Știați ce așteaptă Dumnezeu de la creștini în aceast Veac Evanghelic? — 2 Timotei 3:1-5; 1 Timotei 1:5

Știați că multe din teoriile Evului Mediu despre Dumnezeu, Creatorul suprem, nu-și au originea în Biblie, care este descoperirea lui Dumnezeu lăsată omenirii? — Isaia 8:20; Ioan 17:17

Știați că mulți oameni de știință renumiți din lume, până acum atei, își afirmă credința în existența unui Creator suprem și inteligent?

Știați că Dumnezeu n-a spus nimic primei perechi de oameni (Adam și Eva) despre un loc fericit în ceruri pentru cei buni și nici despre un loc de chin în iad pentru cei răi? — Geneza 1:28; 2:17

Știați că, deși mulți se mândresc cu minunatele realizări ale acestei “ere a inteligenței”, lumea noastră civilizată stă pe marginea prăpastiei și mulți dintre conducătorii de stat și religioși admit că nu-mai printr-un miracol va putea fi salvată? — Luca 21:25-27; Matei 24:21, 22

Știați că minunatele împliniri ale profețiilor biblice din zilele noastre sunt un motiv de bucurie și de întărire a credinței în tot ceea ce prezice Biblia pentru viitorul apropiat al omenirii, așa cum a fost prevăzut în planul lui Dumnezeu? — Psalm 72; Fapte. Ap. 3:19-21

Știați ce a vrut să spună profetul când a prezis că va veni o vreme când “fiecare va locui sub vița și sub smochinul lui”? — Mica 4:4. Pare aceasta o făgăduință cerească?

Știați că foarte puțini dintre  oameni vor merge în cer, dar nimeni nu va suferi chinuri veșnice? — Luca 12:32; Romani 6:23

Știați că, în opoziție cu unele învățături, Biblia declară că pământul nu va fi nimicit, ci va rămâne veșnic? — Eclesiastul 1:4; Isaia 45:18

Știați că a existat un “sfârșit al lumii” cu mai bine de patru mii de ani în urmă, dar pământul și cerul au rămas? — 2 Petru 3:5, 6

Știați că folosirea limbajului simbolic în Biblie este asemănătoare metodelor moderne de transmitere a informației prin ilustrații, limbaj metaforic? — Matei 13:10, 34

Știați că această creștere a cunoștinței și invențiilor din “timpul sfârșitului” este împlinirea profețiilor biblice? — Daniel 12:4, 10. Știați că profețiile care vorbesc despre mij-loacele moderne de călătorie l‑au făcut pe Sir Isaac Newton să spună că va veni timpul când omul va călători cu 50 mile (aproximativ 80 kilometri) pe oră? Știați că Voltaire l-a numit pe Newton “un biet boșorog”, pentru că avea credință în Biblie? Oare ce ar spune Voltaire dacă ar trăi acum și ar vedea omul călătorind cu câteva sute de kilometri pe oră?

Știați că Biblia este singura carte din lume care nu numai că a prezis, cu mii de ani în urmă criza mondială prezentă, dar și arată calea de ieșire din criză? ­— Psalm 46

Știați la ce S-a referit Dumnezeu când a spus mamei Eva, “sămânța ta … va zdrobi capul” șarpelui? — Geneza 3:15. Știați cine este “sămânța” și cine este “șarpele” — Galateni 3:16, 29; Apoc. 20:2; Evrei 2:14

Știați ce a vrut să spună Domnul Isus când i-a învățat pe ucenici să se roage: “Vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”? — Luca 11:2; Isaia 2:2-4

Știați la ce s-a referit apostolul Petru când a spus că la a doua venire a lui Cristos vor veni “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor”? — Fapte. Ap. 3:21; Isaia 42:1-4

Știați că “timpurile de înviorare”, care vor începe curând prin stabilirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, nu vor depinde de slabele și imperfectele eforturi ale omenirii? — Isaia 59:16

Știați că interesele politice egoiste, corupția, înșelătoria, ideologiile conflictuale etc., nu vor putea împiedica scopul divin de a binecuvânta toate popoarele pământului? — Geneza 22:18; Galateni 3:16, 29

Știați că dacă pentru aprecierea corec-tă a oricărui adevăr este necesar un studiu complet și sistematic, cu atât mai mult este necesar pentru cunoașterea adevărului divin? — Ioan 5:39

Care este diferența între împărăția cerurilor, împărăția lui Dumnezeu și rai?

În Scriptură Domnul nostru Isus folosește expresia: ”Împărăția cerurilor” doar în  Evanghelia după Matei, în timp ce în alte Evanghelii Domnul Isus se referă la aceleași lucruri folosind expresia: ”Împărăția lui Dumnezeu” – vezi Matei 4:17 și Marcu 1:15; Matei 5:2 și Luca 6:20; Matei 8:11 și Luca 13:29; Matei 13:11 și Marcu 4:11; Matei 13:31 și Marcu 4:30 și Luca 13:18; Matei 13:33 și Luca 13:20; Matei 18:3 și Marcu 10:14 și Luca 18:16.

În ceea ce privește expresia ”rai” o găsim doar de trei ori în noul Testament – Luca 23:43; 2 Cor. 12:4 și Apoc. 2:7. Și dacă privim cu atenție fiecare din aceste trei referințe – devine destul de evident că toate se referă la același lucru și anume: ”Împărăția lui Dumnezeu” care este tot aceeași cu ”Împărășia cerurilor” și care este tot aceeași cu ”raiul lui Dumnezeu” care este Împărăția de o mie de ani în care Christos împreună cu Biserica ca reprezentanți ai lui Dumnezeu vor binecuvânta și ridica omenirea prin judecată din starea decăzută în care au ajuns prin păcat spre starea omului perfect Adam cum era înainte de a cădea în neascultare, când era în Paradis, sau rai, gradina de la răsăritul Edenului.

Cum explicați Apoc. 21:8, unde spune că toți cei „necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua?

In acest text, ni se spune ca „cei lasi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua. Existenta unei morti inainte de a doua este clar implicata in acest verset. Pentru a intelege mai bine ce este „moartea a doua”, sa incercam sa identificam mai intai prima moarte.

Asa dupa cum aflam scris in Biblie, Adam a fost creat perfect, dar prin faptul ca a incalcat porunca lui Dumnezeu, a fost pedepsit cu moartea: „caci tarana esti, si in tarana te vei intoarce” (Geneza 3:19). De la el, sentinta mortii a trecut la intreaga rasa umana. „Asa cum in Adam toti mor, la fel, in Christos, toti vor fi inviati” citim in 1 Corinteni 15:22. Niciunul nu este scutit de ea. Aceasta este prima moarte, care vine peste orice om nascut in lume.

Dar, dupa cum tot acest verset ne spune mai departe, „in Christos, toti vor fi inviati”. Daca prima parte a versetului vedem ca se indeplineste, atunci si a doua se va indeplini negresit. In mare parte din misiunea sa pe pamint, Isus a vorbit si a invatat pe oameni despre Imparatia lui Dumnezeu. Ba, mai mult, cand discipolii i-au cerut sa ii invete cum sa se roage, El incepe aceasta rugaciune cu urmatoarele randuri pline de miez: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ!”

Aici vedem ca el ne invata sa ne rugam pentru venirea Imparatiei, timpul de restaurare al tuturor lucrurilor. Acest timp va veni ca rezultat al sacrificiului lui Isus. Isus da tuturor oamenilor o sansa la viata vesnica prin faptul ca a murit pentru Adam, si implicit pentru noi, el fiind un echivalent exact pentru Adam in starea acestuia perfecta initiala. Isus murind ca rascumparator, a satisfacut dreptatea perfecta a lui Dumnezeu.

Imparatia aceasta, in care „in Christos, toti vor fi inviati” si in care Satan va fi legat pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:2), va servi pentru restaurarea omenirii la starea inainte de caderea lui Adam, si la o relatie de impacare cu Dumnezeu. Aceasta Imparatie de o mie de ani va fi o scoala a dreptatii pentru toti oamenii veniti in lume, o scoala in care legea lui Dumnezeu va domni pe tot pamintul.

Referitor la aceasta, in Isaia 2:3 si Mica 4:2 citim: ‚Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.’ Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim, cuvântul Domnului.” Este clar ca aceast verset nu si-a avut inca indeplinirea. Nu vedem inca popoarele pamintului sa fie doritoare sa ia cuvantul Domnului ca indrumator si nici nu vedem inca legea Domnului iesind din Ierusalim.

Cand aceasta frumoasa perspectiva va lua fiinta, cunostinta despre Dumnezeu va umplea tot pamintul. Nimeni nu va mai putea zice ca nu a auzit despre El.  Ieremia descrie acest timp in termeni lipsiti de ambiguitate: “Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul” (Ieremia 31:34).

Ieremia 31:29-30 face urmatoarea declaratie referitor la acest timp: „În zilele acelea nu se va mai zice: ‚Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii’, ci fiecare va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă i se vor strepezi dinţii!” Deci, acesta va fi timpul in care fiecare va trebuie sa aleaga pentru el insusi, in deplina cunostinta si ghidat de o lumina deplina, ascultarea de Dumnezeu sau neascultarea, viata sau moartea.

Dumnezeu, in marea lui mila si condus de dreptate si iubire, nu da nimanui o sentinta inainte ca persoana primind sentinta sa inteleaga perfect ce alege. Azi, omenirea este orbita de minciuna si inselaciunea lui Satan. In viitor cand influenta lui Satan va fi indepartata, fiecare va alege in deplina cunostinta de cauza.

Mai departea, aflam scris in Apocalipsa 20:7 „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat si va iesi din temnita lui sa insele neamurile …” Aceasta va fi cu scopul de a incerca credinta tuturor. Cei care vor urma pe Isus dintr-o inima sincera, vor trai pe veci, dar cei care il vor fi urmat doar formal, nu din convingere, vor cadea la acest test. Acestia vor fi pedepsiti cu „moartea a doua”, aceasta fiind moartea din care nu mai este intoarcere. Aceasta este de fapt anihilare, opusul vietii, lipsa de viata.

Tot in Apocalipsa vedem ca moartea a doua este si destinul ingerilor cazuti si chiar si a lui Satan. Aceasta o citim in Apocalipsa 20:10: „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos.” Mai departe, 4 versete mai jos, aflam ce este acest iaz: “ Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua” (Apocalipsa 20:14).

Acum, in mod logic, ar putea urma intrebarea: „Exista un avantaj in a urma pe Isus astazi, in aceasta lume rea, inainte de stabilirea Imparatiei si inaine ca Satan sa fie „legat” si influenta lui asupra indivizilor oprita?” Da, desigur, raspunsul la aceasta intrebare este unul puternic afirmativ. Adevaratii credinciosi, care cu sinceritate cauta si urmeaza legea Domnului in ziua de azi, vor avea o inviere la viata si rasplata, si nu la judecata. Ei sunt cei carora li se promite ca a doua moartea nu va avea nici o putere asupra lor. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” Apocalipsa 20:6.

Ce minunata perspectiva! Ce promisiune frumoasa astepta pe cei care de bunavoie isi predau viata Lui! Sa domneasca impreuna cu Christos, si sa stea pe tronul Lui!  Dumnezeu doreste ascultare mai mult decat sacrificiu si el astepta de la noi sa il slujim manati de iubire si nu de frica mortii!

Ca intarire la acest subiect, mai putem observa in Biblie ca moartea adamica, sau cea dintai, este numita de multe ori „somn”, dar cu privire la moartea a doua aceasta comparatie nu se foloseste niciodata. De ce? Pentru ca tot asa precum va exista o ridicare din somn, tot asa va exista o sculare la viata din prima moarte. Dar nu din a doua. Moartea a doua nu este un somn pentru ca nu exista niciunde o speranta a ridicarii din aceasta moarte.

 

: Amintirea Morții Domnului

Capitolul 1 – Privire generală

„Faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”

Matei 26:17–30

Deşi susţinem, împreună cu marea majoritate, că Cina de Amintire a fost instituită de Domnul nostru joi seara în legătură cu ultima Sa celebrare a Paştelui şi că El a fost răstignit în ziua următoare, vineri, nu ne certăm cu acei care presupun că aceste evenimente au avut loc în alte zile ale săptămânii. Punem mare accent pe faptul împlinit atunci şi pe semnificaţia lui ca antitip al Paştelui instituit de Moise, şi ca încheiere a marii jertfe a Domnului nostru pentru păcate

— păcatele întregii lumi. Pentru aceste principii vitale suntem dispuşi să luptăm cu seriozitate, deoarece ele fac parte din „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; dar în privinţa zilelor anume din săptămână, nu ne vom certa, deoarece după părerea noastră acestea sunt lucruri mărunte, fără valoare, fără importanţă, şi de aceea în nici un sens al cuvântului nu trebuie să tulbure mintea sau părtăşia inimii poporului Domnului.

Lecţia noastră începe cu instrucţiunile Domnului nostru pentru ucenicii Săi, în privinţa locului unde să pregătească pentru El şi pentru ei, ca o familie evreiască specială şi deosebită, pentru a sărbători cerinţele Legii în legătură cu tipul care indica spre Domnul nostru Isus ca Miel al lui Dumnezeu. Domnul nostru a spus cu privire la această cină: „Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi”. El nu S-a referit la sărbătoarea principală, care dura o săptămână, începând din 15 Nisan. El S-a referit la cina din mielul fript, mâncat cu ierburi amare, care preceda sărbătoarea generală, care le amintea de eliberarea lor din Egipt şi care a devenit baza bucuriei lor ulterioare ca popor eliberat. Camera de sus a fost pregătită pentru această cină. Lucrurile au fost pregătite, şi seara, la apusul soarelui, după ora şase, Domnul nostru şi cei doisprezece s-au adunat. Una dintre relatări ne spune că a fost o ceartă între ucenici în privinţa locurilor mai de cinste la cină, şi că Isus a mustrat acest spirit ambiţios care se afla în ei, spălându-le picioarele, ilustrând astfel umilinţa inimii Sale, promptitudinea de a-i sluji pe toţi. Astfel El a dat un exemplu, că acela pe care ei îl considerau cel mai mare între ei trebuia să fie slujitorul lor principal, doritor şi gata să slujească tuturor.

„Unul dintre voi Mă va vinde”

În timp ce mâncau, Isus a făcut observaţia că unul dintre ei Îl va vinde, şi dintr-o dată un spirit de întristare s-a răspândit printre ei şi fiecare — simţind obligaţia să-şi dovedeasca nevinovăţia de o astfel de acuzaţie — a răspuns: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” Şi Iuda a pus această întrebare împreună cu ceilalţi, dându-şi seama că dacă nu întreba, însemna că recunoaşte că el este acela, iar ca răspuns la întrebarea lui, Isus a răspuns: „Tu eşti”, adică, „Da, la tine Mă refer”. O altă relatare ne spune că Isus a răspuns la întrebare zicând că acela pentru care va înmuia o bucată în farfurie va fi trădătorul, şi după ce a înmuiat bucata — o bucată de miel şi o bucată din pâinea nedospită pe care o mâncau — Isus a dat-o lui Iuda, indicându-l astfel fără să-l numească direct. De asemenea, s-ar părea că ceilalţi ucenici nu ajunseseră până atunci să-l cunoască pe Iuda — că numai după aceea şi-au dat seama că era hoţ etc.

Printre evrei şi arabi înşelăciunea şi trădarea nu erau atât de neobişnuite, dar exista un cod de onoare recunoscut, potrivit căruia nimeni nu mânca din mâncarea persoanei căreia voia să-i facă rău într-un fel oarecare. Deoarece mâncarea era condimentată cu sare, probabil acest obicei era cel cunoscut ca „legământul sării” — legământul credincioşiei. Printre oamenii aceia, reuşita de a avea ca invitat la masă un duşman sau de a lua din mâncarea ta condimentată cu sare era în timpul acela echivalentul garanţiei unei prietenii durabile — că niciodată nu ţi-ar face rău. Se pare că lui Iuda i-a lipsit atât de mult spiritul potrivit, încât nici măcar n-a recunoscut şi nu s-a supus acestui obicei al timpului — să fie loial şi credincios aceluia din a cărui pâine mânca, din a cărui sare se împărtăşea. De aceea avem cuvintele Domnului: „Cel care a întins mâna în farfurie cu Mine, acela Mă va vinde”.

Cu toate acestea, Isus a mărturisit că moartea Sa nu era o victorie din partea trădătorului Său şi a duşmanilor Săi, ci era în armonie cu ceea ce fusese scris despre El mai înainte de către profeţi. Nici nu trebuie să considerăm că Iuda în această chestiune împlinea doar o profeţie fără a avea vreo responsabilitate, voinţa sa proprie în această chestiune: un astfel de gând este negat de Domnul prin declaraţia Sa, „vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Aceste cuvinte nu lasă nici o îndoială, credem noi, că Iuda se bucurase deja de partea sa deplină în marea lucrare de ispăşire prin ocaziile intime pe care le-a avut pentru a veni la o cunoştinţă clară a adevărului şi a responsabilităţilor corespunzătoare. Evident, păcatul lui a fost spre moarte — Moartea a Doua. Prin urmare, lăsând la o parte orice existenţă viitoare, trebuie să considerăm că viaţa lui a fost inutilă, irosită, şi că bucuriile ei n-au cântărit mai mult decât necazurile şi suferinţa ei, când la acestea din urmă s-au adăugat disperarea lui ulterioară şi sinuciderea.

„Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”

După Cina Pascală, după ce au mâncat mielul cu ierburi şi cu pâine nedospită etc., Isus a instituit Cina de Amintire care, pentru toţi urmaşii Săi, prin îndrumarea Sa, a luat locul Cinei Pascale a evreilor. Acesta a fost un lucru nou, şi apostolii au ascultat cu interes cuvintele Lui atunci când a binecuvântat turtele de pâine nedospită şi apoi le-a frânt şi a dat bucăţi fiecăruia dintre ucenicii săi spunând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”. Ce voia El să spună? În timpul celor trei ani cât au fost în compania Lui, ei învăţaseră că El vorbea în pilde şi în cuvinte tainice. Cu altă ocazie El declarase în auzul lor că El era pâinea care a venit din cer, pâine din care, dacă cineva se împărtăşea, trăia pentru totdeauna. Acum le întindea ceva pâine nedospită şi le spunea că este trupul Său. Ei au înţeles, evident, că El voia să spună că această pâine reprezenta sau simboliza pentru ei trupul Său, pentru că El le-a spus cu această ocazie că de atunci înainte ei să facă lucrul acesta în amintirea Lui — de atunci înainte ei să şi-L amintească drept mielul înjunghiat şi să folosească pâine nedospită pentru a reprezenta carnea Sa, şi să se împărtăşească din aceasta în loc să mânânce ca înainte dintr-un miel literal.

Nu se putea ca El să fi vrut să spună, aşa cum cred romano-catolicii şi unii protestanţi, că pâinea a fost transformată prin binecuvântarea Sa în carnea Sa reală, deoarece El era încă în carnea Sa — n-a fost omorât decât cam cu cincisprezece ore mai târziu. Prin urmare, toate argumentele în această direcţie sunt nechibzuinţă şi sofism. Când a spus „acesta este trupul Meu”, a fost o figură de stil la fel ca atunci când a spus ceva mai târziu „Eu sunt viţa”, „Eu sunt uşa”, „Eu sunt Păstorul cel bun”, „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” etc. Înţelegerea corectă, sănătoasă a cuvintelor Învăţătorului este evidentă: El era reprezentat în toate aceste diferite feluri. În cazul în discuţie pâinea Îl reprezenta pe El, carnea Lui, pentru apostolii Săi şi pentru toţi urmaşii Săi de-a lungul Veacului Evanghelic.

Aşa cum pâinea reprezintă şi simbolizează toată hrana (se spune într-adevăr că grâul conţine toate elementele nutritive în proporţia potrivită), tot aşa învăţătura din acest simbol este că oricine vrea să aibă viaţa pe care o are de dat Cristos, trebuie să o accepte ca rezultat al jertfei Sale. El a murit pentru ca noi să putem trăi. Drepturile şi privilegiile pe care El le-a predat de bună voie pot fi mâncate, aplicate, însuşite de către toţi cei care au credinţă în El şi care-L acceptă pe El şi învăţăturile Lui — aceştia sunt socotiţi că li s-a atribuit natura umană perfectă, cu toate drepturile şi privilegiile pierdute prin Adam, răscumpărate prin Cristos. Nimeni nu poate avea viaţă veşnică decât dacă mănâncă din această pâine din cer. Aceasta se aplică nu numai la credincioşii din prezent, ci şi la cei din veacul viitor. Drepturile la viaţă şi privilegiile lor trebuie să fie recunoscute toate ca venindu-le prin jertfa Lui. Într-un cuvânt, pâinea care reprezintă trupul Domnului nostru ne învaţă despre îndreptăţirea noastră prin acceptarea jertfei Sale.

„Beţi toţi din el”

După aceea Domnul nostru a luat un pahar care conţinea rodul viţei. Nu ni se spune că era vin; prin urmare este o chestiune deschisă dacă era fermentat sau nefermentat, şi având în vedere toate împrejurările timpului nostru şi cerinţele Cuvântului Domnului, putem fi siguri că sucul de struguri nefermentat sau sucul de stafide îndeplinesc condiţiile îndemnului Său. Deoarece nu este numit niciodată vin, ci doar paharul şi rodul viţei, nu este loc de dispută printre urmaşii Domnului. Fiecare poate fi liber să-şi urmeze conştiinţa în privinţa felului de rod al viţei pe care-l va folosi: cât despre noi, îl preferăm pe cel nefermentat pentru că posibilitatea de a dăuna sau a trezi în urmaşii Domnului patimi latente pentru băutură este mai mică.

În legătură cu paharul Domnul a spus: „Acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (cele mai vechi manuscrise greceşti ale Noului Testament, Sinaitic şi Vatican, omit cuvintele „celui nou”). Este adevărat, Noul Legământ trebuie să fie pecetluit cu sângele lui Cristos înainte de a intra în vigoare, şi nu va intra în vigoare până la deschiderea Veacului Milenar. Dar a existat un alt Legământ — Legământul vechi, Legământul temelie a tuturor celorlalte legăminte — şi anume, Legământul Avraamic, care a fost pecetluit prin moartea Domnului nostru. Faptul că va fi pecetluit astfel a fost reprezentat tipic prin moartea figurată a lui Isaac de mâna lui Avraam şi învierea lui figurată din morţi. Apostolul ne asigură că Isaac a reprezentat pe Domnul nostru Isus, şi el spune de asemenea: „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” — ai Legământului prin Jurământ. Gal. 4:28.

Aplicând astfel cuvintele Domnului nostru la Legământul Avraamic, pe care El îl pecetluia sau îl asigura, vedem că prin moartea Sa El a devenit moştenitorul acelui Legământ şi al tuturor prevederilor lui glorioase pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Şi din acest unghi, vedem o semnificaţie specială şi forţă în cuvintele lui Isus pentru urmaşii Săi: „Acesta este sângele Meu” … “beţi toţi din el”. Astfel înţeleasă, invitaţia de a bea din paharul Domnului înseamnă o invitaţie pentru toată Biserica Sa aleasă în acest Veac Evanghelic, să se împărtăşească împreună cu El din paharul Său de suferinţă şi moarte — să-şi dea viaţa cu El pentru ca să poată şi avea o parte cu El în gloriile viitoare ale Împărăţiei, care va constitui canalul divin pentru împlinirea făgăduinţei avraamice, binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

Deşi mâncarea din pâine şi participarea la îndreptăţirea efectuată prin moartea Domnului nostru şi prin acceptarea acesteia vor fi necesare lumii întregi dacă oamenii vor dori să aibă binecuvântările restabilirii cumpărate prin jertfa Domnului nostru, totuşi paharul nu este pentru lume, ci numai pentru Biserică, numai pentru consacraţii din acest Veac Evanghelic. „Beţi toţi din el” — nu numai să beţi toţi din el, dar şi toţi să beţi tot din el — să nu lăsaţi nimic. Nu va mai rămâne nici o suferinţă a lui Cristos pentru veacul viitor, nici o suferinţă pentru dreptate nu va fi cunoscută atunci de lume — numai răufăcătorii vor suferi după aceea. Acum este timpul când ori cine doreşte să trăiască evlavios suferă persecuţie şi când toţi urmaşii Domnului care vreau să-I fie loiali Lui şi să fie socotiţi vrednici de a avea parte în gloriile Împărăţiei Sale trebuie să se aştepte să bea din paharul Lui. De aceea Domnul uneşte din nou cele două gânduri, zicând: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă”. Cei care se consacră în prezent ca ucenici ai Domnului, ca să urmeze în urmele Lui, trebuie nu numai să se împărtăşească de îndreptăţirea prin credinţă, ci trebuie şi să se împărtăşească de pahar prin sacrificiu dacă vreau să câştige viaţa veşnică promisă aleşilor care acuma lasă totul pentru a-I fi ucenici.

Vinul nou în Împărăţie

Când spune, „nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu”, Domnul nostru sugerează un vin nou în condiţii diferite, cândva într-un timp îndepărtat. El a confirmat astfel în mintea lor ceea ce-i învăţase timp de câteva săptămâni, şi anume, că nu atunci Îşi stabilea Împărăţia, ci că în loc de aceasta va suferi, va fi răstignit, şi că ei trebuiau să se aştepte de asemenea să sufere cu El; şi că în curând, când va fi stabilită Împărăţia şi El va fi în glorie, ucenicii Săi vor fi cu El pe tronul Său. Aceste gânduri noi din mintea lor au fost confirmate prin lecţia dată acum.

Paharul trebuia să le vorbească în timpul actual despre zdrobirea strugurilor, sângele din struguri, sângele Învăţătorului lor, viaţa sacrificată, vărsată, şi despre vieţile lor de asemenea sacrificate cu El în serviciul Lui, în cauza Lui. Dar suferinţele din prezent erau legate de slava care trebuia să urmeze, prin ideea că toţi care vor bea din paharul actual al suferinţei, infamiei şi morţii vor avea parte şi de paharul bucuriei şi binecuvântării, gloriei şi onoarei în Împărăţie. Acelaşi gând ar trebui să fie şi în mintea noastră, şi, ca pe apostolii din vechime, acesta ne va ajuta din ce în ce mai mult să aşteptăm cu nerăbdare Împărăţia, ca fiind timpul când suferinţa pentru numele lui Cristos va înceta şi când gloriile vor urma şi vor avea ca rezultat binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Domnul nostru identifică aici Împărăţia Sa cu a doua venire a Sa, şi în nici un sens al cuvântului nu sugerează că ei vor bea acest vin nou la Cincizecime, nici la distrugerea Ierusalimului, nici altă dată, ci în momentul menţionat în rugăciunea pe care El i-a învăţat zicând: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.

Acesta trebuie să fie şi gândul din mintea noastră: aşteptând Împărăţia aşteptăm a doua venire a Domnului nostru şi stabilirea apoi a Împărăţiei; adică, schimbarea învierii, glorificarea celor credincioşi care trebuie să fie cu El şi să aibă parte de gloria Lui. Nu-i de mirare că apostolul a declarat că acela care are această nădejde în El se curăţeşte, după cum El este curat (1 Ioan 3:3). Cel care are această nădejde a vinului nou în Împărăţie, participarea cu Învăţătorul său la acele glorii, onoruri şi ocazii binecuvântate pentru ridicarea omenirii, va lua cu uşurinţă, da, chiar cu bucurie, suferinţa, încercările, sacrificiile timpului prezent

— va fi bucuros să sufere împreună cu Învăţătorul pentru ca să fie şi glorificat cu El.

„Spre iertarea păcatelor”

În ceea ce ne priveşte pe noi, degeaba învaţă oamenii că Dumnezeu iartă păcatele fără a cere de la cineva o pedeapsă pentru ele. Degeaba pretind ei că Cristos n-a fost preţul de răscumpărare pentru păcătos, că n-a fost necesar ca El să moară, Cel drept pentru cei nedrepţi, pentru ca să ne aducă înapoi la armonie cu Dumnezeu — pentru ca Dumnezeu să poată fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe păcătos. De asemenea degeaba pretind ei că a fost destul că Isus a fost un mare învăţător, prin ale cărui cuvinte lumea trebuie să fie mântuită. Răspunsul nostru este în armonie cu declaraţia Domnului aici şi în alte locuri şi cu mărturia tuturor apostolilor, că a fost necesar ca Cristos să moară pentru păcatele noastre; că păcatele noastre n-ar fi putut fi iertate niciodată de către dreptatea divină decât prin aranjamentul divin prin care El a plătit pedeapsa noastră. Pentru noi este un gând foarte preţios, prin urmare, că sângele Domnului nostru a fost într-adevăr vărsat pentru iertarea păcatelor celor mulţi. Şi este de asemenea un gând preţios pentru noi, că avem privilegiul să fim atât de intim asociaţi cu El ca membre ale trupului Său; că micile noastre sacrificii acoperite de meritul Său sunt considerate în faţa lui Dumnezeu ca parte din marea jertfă pentru păcat în folosul lumii; că suferind împreună cu Cristos ni se permite să bem din paharul Său şi să fim botezaţi cu botezul Său în moarte. Tot aşa de inutil este ca evoluţioniştii şi adepţii Criticii Radicale să ne spună că omul, departe de a cădea de la asemănarea lui Dumnezeu în păcat şi moarte, dimpotrivă, el a evoluat pas cu pas tot mai sus, de la stările animalice la ceea ce este acum. Noi nu-i credem. Noi stăm ferm lângă mărturia inspirată divin, că a existat o cădere şi că aceasta a făcut necesară lucrarea răscumpărătoare; că Cristos a fost slujitorul distins al lui Dumnezeu, privilegiat şi autorizat să facă ispăşire pentru păcatele întregii lumi; că El a început această lucrare de ispăşire prin jertfirea de Sine; că El a dus-o la îndeplinire de-a lungul acestui Veac Evanghelic prin jertfirea membrilor trupului Său, şi că în curând o va completa, când El, cu toţi membrii glorificaţi, va distribui lumii în Veacul Milenar binecuvântările acelei lucrări de răscumpărare, făcând ca toţi să vină la o cunoştinţă a Adevărului, a iubirii lui Dumnezeu; că înălţimea şi adâncimea, lungimea şi lăţimea acesteia sunt nemăsurate, da, toate sunt îndeplinite prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.

„În amintirea Mea”

Apostolul Pavel, referindu-se la Cina de Amintire, Îl citează pe Domnul nostru care a zis: „Să faceţi lucrul aceasta în amintirea Mea”, şi apoi adaugă: “De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El”. Gândul este că noi trebuie să celebrăm astfel această mare tranzacţie până vine timpul celebrării ei în Împărăţie cu vinul cel nou, cu bucuria, gloria, onorurile de care vom avea parte împreună cu Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat. Evident, apostolul nu vrea să spună că numai până la parousia, prezenţa Domnului pentru a-Şi aduna servitorii şi a-i răsplăti, ci mai degrabă până când toţi vor fi fost adunaţi şi clasa Împărăţiei va fi fost cu totul stabilită şi glorificată.

Acelaşi apostol în aceeaşi epistolă (1 Cor. 10:16, 17; 12:12) subliniază ideea unirii, unităţii Bisericii, unul cu altul şi cu Domnul. El spune: „Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie (comuniune) a trupului lui Hristos?” Nu suntem noi toţi ca părţi dintr-o singură pâine frântă împreună cu Domnul? „Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine”; apoi el adaugă: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie (participare, comuniune) a sângelui lui Hristos?” În mod sigur acesta este deci gândul, că din punctul de vedere al lui Dumnezeu există un singur mare Mesia, Capul ales şi membrii aleşi ai trupului Său. Aceştia, ca o singură pâine, formează din punctul de vedere al lui Dumnezeu pâinea vieţii veşnice pentru lume, şi pentru a completa această imagine, toţi trebuie să fie frânţi, toţi trebuie să aibă parte de paharul suferinţei şi morţii lui Cristos înainte de a intra în slava Sa. Şi numai când toate aceste suferinţe vor fi fost completate va veni timpul Domnului pentru noua dispensaţie, noua zi, ziua binecuvântării în loc de a blestemului, ziua restabilirii în loc de a morţii, ziua ridicării în loc de a căderii, în ceea ce priveşte lumea. R — 5640 / martie 1915

Sângele stropirii de Paşti

“Când … va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, DOMNUL va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.” Exodul 12:23.

Perioada Paştilor, aşa cum sunt celebrate de către evrei, se apropie — în acest an începând din 30 martie (15 Nisan începând de fapt luni 29 martie la ora 6 după masă). Dar interesul creştinilor se centrează în special asupra junghierii mielului, care preceda această sărbătoare de Paşti. Mielul de Paşti era junghiat în a patrusprezecea zi a lunii Nisan, dată care în acest an începe duminică 28 martie, la ora 6 după masă. Comemorarea morţii Mielului de Paşti antitipic, Domnul nostru Isus, care se sărbătoreşte la aceeaşi dată, va fi ţinută de noi duminică seara, 28 martie. Ce mult regretăm că deşi milioane de creştini şi de evrei vor sărbători acest mare eveniment din istorie prin unele ceremonii formale şi într-un mod superficial, numai puţini din aceste religii discern adevărata semnificaţie a sărbătorii!

Instituirea Paştilor

Dacă mintea tuturor acestora ar putea fi trezită complet în privinţa adevăratei semnificaţii a acesteia, ar începe o reînsufleţire religioasă cum n-a mai cunoscut lumea până acum. Dar, vai! după cum spune apostolul, dumnezeul acestei lumi a orbit minţile multora; şi chiar despre unii ai căror ochi ai înţelegerii sunt parţial deschişi, Sf. Petru spune că sunt orbi şi incapabili să vadă departe, sau sunt opriţi şi incapabili să vadă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu în privinţa acestor ceremonii, care au fost celebrate în lume de 3500 de ani încoace. Şi, apropo, chiar şi adepţii Criticii Radicale şi agnosticii în general trebuie să admită că un eveniment atât de proeminent marcat, atât de larg respectat de atâta timp, trebuie să fie bazat pe o realitate. Trebuie să fi avut loc chiar o astfel de întâmplare în Egipt; întâii-născuţi din Egipt trebuie să fi pierit în acea plagă a zecea, iar întâii-născuţi ai Israelului trebuie să fi fost salvaţi din ea — toţi cei care au respectat porunca de a rămâne sub sânge — altfel această celebrare a evenimentului atât de răspândită ar fi inexplicabilă.

Nu trebuie să vă amintim amănuntele legate de instituire, decât că vom spune că israeliţii au fost ţinuţi într-o măsură de robie de către egipteni, iar când în providenţa Domnului a venit timpul eliberării lor, stăpânii lor au căutat în mod egoist să le menţină robia şi au refuzat să-i lase să plece spre ţara Canaanului. În timpul anului, Domnul a trimis asupra poporului din Egipt nouă plăgi diferite, una după alta, eliberându-i de ele, când împăratul lor cerea îndurare şi făcea promisiuni pe care apoi le călca. În cele din urmă, slujitorul Domnului, Moise, a anunţat un mare dezastru care le întrecea pe toate — că întâii-născuţi din fiecare familie a Egiptului aveau să moară într-o noapte, şi că în casa celor mai umili ţărani ca şi în casa împăratului avea să fie o mare jale, iar ca rezultat al acesteia ei aveau să fie bucuroşi în final să cedeze şi să lase pe israeliţi să plece — da, să-i îndemne să plece, şi încă în grabă — ca nu cumva Domnul să aducă în cele din urmă moarte asupra întregului popor, dacă împăratul lor continua să-şi împietrească inima şi să se împotrivească mandatului divin.

Primele trei plăgi au fost comune tuturor din Egipt, inclusiv în partea unde locuiau israeliţii. Următoarele şase plăgi au afectat numai partea ocupată de egipteni. Ultima plagă, a zecea, a fost declarat că trebuia să fie comună pentru toată ţara Egiptului, inclusiv partea destinată israeliţilor, în afară de faptul că aceştia arătau credinţă şi ascultare prin grija de a jertfi un miel, al cărui sânge să fie stropit pe stâlpii laterali şi pe pragul de sus al uşii, şi a cărui carne să fie mâncată în aceeaşi noapte, cu ierburi amare şi cu pâine nedospită, cei care o mâncau stând în picioare cu toiagul în mână şi încinşi, gata de călătorie — cu aşteptare deplină că Domnul va lovi cu moarte pe întâii-născuţi ai egiptenilor şi-i va face dispuşi să-i lase pe israeliţi să plece, şi cu deplină credinţă de asemenea că ei vor avea parte de aceeaşi calamitate dacă nu va fi sânge pe stâlpii şi pe pragul de sus al uşii.

Mielul de Paşti antitipic

Israeliţilor li s-a poruncit să sărbătorească aceste Paşti ca primul aspect al Legii iudaice şi ca unul din cele mai mari momente comemorative ale lor ca naţiune. De fapt, aflăm că Paştele este sărbătorit de către evrei într-o anumită măsură în toate părţile lumii — chiar şi de către aceia care pretind că sunt agnostici şi necredincioşi. Ei mai au o măsură de respect pentru el ca obicei antic. Dar nu este oare straniu că, cu mintea strălucită pe care mulţi dintre ei o au, prietenii noştri evrei nu s-au gândit niciodată că merită să cerceteze sensul acestei sărbători? De ce a fost junghiat şi mâncat mielul? De ce a fost stropit sângele pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus? Fiindcă aşa a poruncit Dumnezeu, desigur; dar ce temei, motiv, scop sau lecţie a fost în spatele poruncii divine? Desigur că un Dumnezeu raţional dă porunci raţionale şi la timpul cuvenit va vrea ca poporul Său credincios să înţeleagă semnificaţia fiecărei cerinţe. De ce sunt evreii indiferenţi la acest subiect? De ce prejudecata le împiedică mintea?

Deşi creştinismul are răspunsul la această întrebare, regretăm că majoritatea creştinilor, din cauza neglijenţei, nu sunt în stare să dea un motiv şi un temei pentru speranţa legată de această chestiune. Dacă evreul îşi poate da seama că ziua lui de Sabat este un tip sau o preumbrire a unei Epoci viitoare de odihnă şi binecuvântare şi eliberare de trudă, întristare şi moarte, de ce nu poate el vedea că, în mod asemănător, toate aspectele instituirii Legii Mozaice au fost intenţionate de către Domnul să fie preumbriri ale diferitelor binecuvântări, care vor fi acordate la timpul cuvenit? De ce nu pot discerne toţi că mielul de Paşti a fost un tip, a reprezentat pe Mielul lui Dumnezeu, că moartea lui a reprezentat moartea lui Isus, Mesia? Iar stropirea sângelui lui simbolizează, reprezintă atribuirea meritului morţii lui Isus întregii Case a Credinţei, clasa peste care se trece?

Binecuvântaţi sunt cei ai căror ochi ai credinţei văd că Isus a fost într-adevăr “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” — că anularea păcatului lumii este efectuată prin plătirea pedepsei lui Adam — că, după cum întreaga lume a pierdut favoarea lui Dumnezeu şi a venit sub sentinţa divină a morţii, cu însoţitorii ei de necaz şi durere, a fost necesar să se facă o satisfacere a Dreptăţii înainte ca această sentinţă sau acest blestem să fie îndepărtat; şi că, prin urmare, după cum declară apostolul, Cristos a murit pentru păcatele noastre — Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. Astfel El a deschis “o cale nouă şi vie” — o cale spre viaţă veşnică.

“Cele dintâi roade”

Cei care sunt familiari cu Biblia au observat că Biserica lui Cristos este numită “Biserica celor întâi-născuţi” şi “cele dintâi roade ale creaturilor Sale” (Evr. 12:23; Iacov 1:18; Apoc. 14:4). Aceste expresii implică faptul că sunt şi alţii în familia lui Dumnezeu, născuţi mai târziu — roadele târzii. Creştinii par să treacă cu vederea aceste scripturi în ceea ce priveşte aplicarea lor şi au ajuns să creadă în general că numai cei care sunt din primele roade vor fi vreodată mântuiţi, că nu vor fi roade târzii. Dar să privim la acest tip al Paştilor — să observăm că scopul lui Dumnezeu a fost să salveze pe toţi israeliţii şi că ei ca naţiune au reprezentat pe toţi din omenire care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu şi li se va acorda viaţă veşnică în |ara Făgăduită.

Să remarcăm de asemenea că au fost două paşti. A fost unul mare, când întreaga naţiune, prin putere divină a fost eliberată în mod miraculos de către Domnul şi condusă pe un banc de nisip prin canalul Mării Roşii special pregătit pentru ei prin accentuarea vânturilor şi mareelor. Imaginea aceea, sau tipul acela, arată eliberarea finală din puterea păcatului şi a lui Satan a fiecărei creaturi care în cele din urmă va veni în acord cu Domnul şi va dori să-i aducă închinare — nici un israelit n-a fost lăsat în urmă.

Însă Paştele de la Marea Roşie nu este cel pe care-l discutăm noi în mod special cu această ocazie — nu este cel al cărui antitip suntem noi pe cale să-l sărbătorim. Nu; evenimentul pe care-l sărbătorim este antitipul trecerii peste, sau cruţării întâilor-născuţi ai lui Israel. Numai întâii-născuţi au fost în pericol, chiar dacă eliberarea tuturor a depins de salvarea întâilor-născuţi. Aplicând aceasta în armonie cu toate Scripturile, vedem că numai Cele dintâi roade ale creaturilor Sale, Biserica întâilor-născuţi, sunt cruţaţi în prezent — trecându-se peste ei — cei care sunt sub sânge. Vedem că restul omenirii, cei care doresc să se înroleze şi să urmeze pe marele Moise antitipic atunci când în final va conduce poporul afară din robia păcatului şi morţii, nu sunt acum în pericol — numai Întâii-născuţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri sunt în pericol.

“Biserica întâilor-născuţi”

Întâii-născuţi — “Biserica întâilor-născuţi” — sunt cei cărora înainte de restul omenirii li s-au deschis ochii înţelegerii ca să-şi dea seama de starea lor de robie şi de nevoia lor de eliberare şi de voinţa lui Dumnezeu de a-şi împlini faţă de ei făgăduinţele Sale bune. Mai mult, ei sunt cei care au răspuns la harul lui Dumnezeu, s-au consacrat Lui şi serviciului Lui, şi în schimb au fost concepuţi din nou de Spiritul sfânt. Pentru aceşti întâi-născuţi este o chestiune de viaţă şi moarte dacă rămân sau nu în Casa Credinţei — în spatele sângelui stropirii. Pentru aceştia, a ieşi din această stare ar implica o nesocotire a îndurării divine. Ar însemna că ei au făcut în ciuda bunătăţii divine şi că, după ce s-au bucurat de partea lor din îndurarea lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată prin sângele Mielului, ei n-au apreciat-o. Despre aceştia Scripturile declară: “Nu mai rămâne nici o jertfă” pentru păcatele lor. Ei trebuie să fie socotiţi ca adversari ai lui Dumnezeu, a căror soartă a fost simbolizată prin nimicirea întâilor-născuţi ai Egiptului.

Nu vrem să spunem că întâii-născuţi ai Egiptului care au murit în noaptea aceea şi vreunii din întâii-născuţi ai israeliţilor care au ieşit din casele lor contrar poruncii şi au murit din acea cauză, au mers în Moartea a Doua. Chiar dimpotrivă, înţelegem că toate aceste lucruri au fost tipuri, figuri, ilustraţii, preumbriri ale unor lucruri de pe un plan mai înalt, şi că realităţile aparţin Bisericii lui Cristos din timpul acestui Veac Evanghelic începând de la Cincizecime. Dacă păcătuim cu voia după ce am primit o cunoştinţă a Adevărului, după ce am gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu, după ce am fost făcuţi părtaşi Spiritului sfânt şi astfel membri ai Bisericii întâilor-născuţi — dacă atunci am cădea, ar fi cu neputinţă să ne reînoiască spre pocăinţă; Dumnezeu n-ar mai avea nimic pentru noi; nesocotirea îndurării Sale ar însemna pentru noi să murim în Moartea a Doua. 2 Pet. 2:12; Iuda 12.

Din acest punct de vedere Biserica întâilor-născuţi, prin conceperea Spiritului sfânt şi prin cunoştinţa şi privilegiile mai mari de care ei se bucură în toate modurile, au o responsabilitate mai mare decât lumea, fiindcă ei sunt până acum singurii în pericol de Moartea a Doua. Aceasta este lecţia tipului şi se aplică numai la creştini.

Curând noaptea va fi trecut, dimineaţa slăvită a eliberării va fi venit şi Cristosul, antitipicul Moise, Cap şi Corp, va conduce, va elibera tot Israelul — tot poporul lui Dumnezeu

— pe toţi care, atunci când vor şti, vor fi bucuroşi să respecte, să onoreze şi să se supună voinţei lui Dumnezeu. Ziua Eliberării va fi tot Veacul Milenar, la încheierea căruia tot răul şi toţi răufăcătorii, simbolizaţi prin oştile Egiptului, vor fi complet distruşi în Moartea a Doua.

“De câte ori” faceţi lucrul acesta

Apostolul identifică în mod clar şi hotărât mielul de Paşti cu Domnul nostru Isus, zicând: “Hristos Paştele nostru a fost jertfit. De aceea, să luăm parte la sărbătoare” (1 Cor. 5:7, 8). El ne informează că toţi “avem nevoie de sângele stropirii”, nu pe casele noastre, ci pe inimile noastre (Evr. 12:24; 1 Pet. 1:2). De asemenea trebuie să mâncăm pâinea fără aluat (nefermentată, pură) a Adevărului, dacă vrem să fim tari şi pregătiţi pentru eliberare în Dimineaţa Noii Dispensaţii. De asemenea trebuie să mâncăm Mielul, trebuie să ni-L însuşim pe Cristos, meritul Său, valoarea care a fost în El. Astfel ne îmbrăcăm cu Cristos, nu numai prin credinţă, ci tot mai mult, în măsura capacităţii noastre, ne îmbrăcăm cu caracterul Său şi suntem transformaţi zi de zi în chipul Său glorios în inimile noastre.

Noi trebuie să ne hrănim cu El aşa cum evreii s-au hrănit cu mielul literal. În locul ierburilor amare, care le-a crescut şi le-a ascuţit pofta, noi avem experienţe şi încercări amare, pe care Domnul ni le dă şi care ne ajută să ne dezlipim sentimentele de lucrurile pământeşti şi ne dau poftă crescută să ne hrănim din Miel şi din Pâinea nedospită a Adevărului. De asemenea, noi trebuie să ne amintim că aici n-avem o cetate stabilă, ci, ca peregrini, străini, călători, cu toiagul în mână, încinşi pentru călătorie, suntem în drum spre Canaanul ceresc şi spre toate lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru Biserica întâilor-născuţi, în asociere cu Răscumpărătorul lor ca împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu.

Domnul nostru Isus de asemenea S-a identificat pe deplin cu mielul de Paşti. În seara când a fost vândut şi chiar înaintea răstignirii, El a adunat pe ucenici în odaia de sus, zicând: “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi”. A fost necesar ca ei în calitate de evrei să sărbătorească Cina de Paşti în acea noapte — salvarea întâiului­născut tipic de “prinţul acestei lumi” tipic. Dar de îndată ce au fost îndeplinite cerinţele tipului, Domnul nostru a instituit o Comemorare nouă pe temelia veche, zicând: “Ori de câte ori veţi” face lucrul acesta (veţi Comemora Paştile — anual) “să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” (1 Cor. 11:24, 25). Vecinii voştri evrei, ai căror ochi pentru înţelegere n-au fost încă deschişi, nu vor aprecia chestiunea în sensul ei antitipic adevărat, dar voi, care Mă recunoaşteţi ca Mielul lui Dumnezeu, junghiat în planul lui Dumnezeu de la întemeierea lumii — care recunoaşteţi că sunt pe cale de a-Mi da viaţa ca Preţul de Răscumpărare a lumii — veţi recunoaşte acest anotimp al Paştilor cu o semnificaţie specială şi sacră pe care alţii n-o pot aprecia. Ca atare voi nu veţi mai sărbători tipul, ci veţi comemora Antitipul, căci Eu sunt aproape de moarte ca Mielul lui Dumnezeu, şi astfel să dau sângele stropirii pentru Biserica întâilor-născuţi şi hrană adevărată pentru întreaga Casă a Credinţei.

“Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi”

Faptul că urmaşii Domnului nu mai trebuie să se adune cum făceau evreii înainte, ca să mănânce cina de Paşti din mielul literal pentru comemorarea eliberării din Egipt, este arătat de Domnul nostru prin alegerea simbolurilor noi — “pâinea nedospită” şi “rodul viţei” — ca să-L reprezinte pe El ca fiind Mielul. De atunci încolo urmaşii Săi, în acord cu porunca Sa, au sărbătorit în fiecare an moartea Sa ca Mielul lor de Paşti, până după ce apostolii au adormit în moarte şi o mare depărtare de credinţă a încurcat mintea creştinătăţii nominale, producând epoca cunoscută ca Veacurile Întunecate. Chiar şi în timpul Veacurilor Întunecate a persistat învăţătura că Cristos a fost Mielul de Paşti antitipic, chiar dacă celebrarea morţii Sale prin Cina de Paşti pe care a instituit-o Isus n-a mai fost respectată. Aceasta a fost înlocuită cu acea blasfemie îngrozitoare, care a înşelat şi a încurcat atâtea milioane din creştinătate — Liturghia — introdusă de romano-catolicism. În Scripturi aceasta este numită “urâciunea pustiirii”, din cauza influenţei dezastruoase pe care a avut-o asupra credinţei şi practicii poporului Domnului. Deşi protestanţii în general au respins Liturghia, ca fiind cu totul contrară învăţăturilor lui Cristos şi ale apostolilor, totuşi practicile protestanţilor sunt încă mult influenţate de acea eroare îngrozitoare, de care ei au scăpat numai parţial.

Liturghia nu este Euharistul

Mulţi protestanţi vor întreba cu inocenţă: Nu este Liturghia numai Euharistul, Cina Domnului, sub alt nume? O, nu! răspundem noi — este cu totul diferită! Cina Domnului sărbătoreşte moartea lui Cristos îndeplinită la Calvar. Liturghia reprezintă un nou sacrificiu pentru păcate, făcut de fiecare dată când se face Liturghia. Prietenii noştri romano-catolici cred că atunci când preotul binecuvântează pâinea, aceasta devine corpul real al lui Cristos în mâinile sale, cu scopul de a-L sacrifica din nou. Marea Liturghie este

o sacrificare specială a lui Cristos pentru un anumit păcat al unei anumite persoane. Mica Liturghie este o sacrificare a lui Cristos pentru păcatele generale ale unei adunări. Romano-catolicii pretind că ei cred în meritul sacrificiului lui Cristos la Calvar — că acesta a acoperit păcatul originar, păcatele generale trecute; dar ei pretind şi că păcatele zilnice, neajunsurile, greşelile fiecărei persoane, cer să fie curăţate din când în când prin noi sacrificări ale lui Cristos. Astfel, din punctul lor de vedere, aşa cum este reprezentat prin Liturghie şi cum este practicat de romano-catolici, greco-catolici şi de cei din Biserica Sacerdotală Episcopală, Cristos este sacrificat din nou în toată lumea în fiecare zi. În Scripturi aceasta este numită “urâciune” în ochii lui Dumnezeu, fiindcă nesocoteşte, nimiceşte faptul aşa cum este declarat în Biblie, că Cristos nu mai moare, că “printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna” pe cei care vin la Tatăl prin El. Rom. 6:9; Evr. 10:14.

Se va vedea uşor că repetarea sacrificiilor reprezentate prin Liturghie are efectul anulării sau minimalizării valorii marelui Sacrificiu de la Calvar, reprezentat prin Paşti şi prin Cina Comemorativă. Cum am putea aştepta ca acei care au ajuns să caute în mod special anularea păcatelor lor prin Liturghie, să privească în urmă la Paştele antitipic cu o preocupare atât de adâncă şi cu o apreciere atât de înaltă ca şi cum ar fi fost învăţaţi altfel? Prin urmare, în timp ce celebrarea Vinerii Mari a continuat, celebrarea Cinei Comemorative a căzut în uitare cu mult înainte.

În privinţa protestanţilor, respingând dogma Liturghiei ca fiind complet nescripturală, ei au abandonat-o şi s-au întors la o celebrare a Cinei Domnului. Între timp însă, obişnuiţi cu frecvenţa Liturghiei, ei au considerat frecvenţa cu care să fie celebrată Cina Domnului numai ca o chestiune de eficacitate. Ca atare, găsim că unii o celebrează la fiecare patru luni, alţii la fiecare trei luni, alţii în fiecare lună, alţii în fiecare duminică. Această neclaritate generală şi neputinţă de a se ajunge la un nivel general de conformitate este din pricina a două lucruri: (1) Creştinii în general au trecut cu vederea faptul că Domnul nostru a murit ca Mielul Antitipic şi că celebrarea morţii Sale este Cina de Paşti anititipică. (2) Ei au înţeles greşit cuvintele Domnului nostru “de câte ori faceţi aceasta”, că ar însemna, faceţi aceasta de câte ori vreţi, în timp ce cuvintele înseamnă de fapt, de câte ori voi, ucenicii Mei (toţi aceştia fiind evrei şi obişnuiţi cu ţinerea Paştilor), celebraţi această ocazie, faceţi-o în amintirea Mea — nu în amintirea mielului literal şi a eliberării tipice din Egiptul tipic şi din robia lui prin cruţarea întâilor-născuţi tipici.

Cei care celebrează săptămânal Cina Domnului consideră că ei au un precedent scriptural pentru a face astfel, fiindcă în Biblie citim că Biserica timpurie se aduna în prima zi a săptămânii şi în asemenea ocazii “frângeau pâinea”. Este însă

o mare greşeală a se confunda astfel de frângere a pâinii cu Cina Comemorativă, căci cea dintâi era numai o masă obişnuită. Nu există absolut nimic în relatare care să indice altfel; vinul, rodul viţei, nu este menţionat în legătură cu ea, iar despre pâine nu s-a spus că reprezintă corpul frânt al Domnului nostru. Era un obicei social de bucurie în Biserica timpurie să se sărbătorească învierea Domnului nostru în prima zi a săptămânii, şi acest obicei social comun a ajutat să se strângă legăturile de fraternitate şi părtăşie. În multe locuri poporul Domnului urmează încă acest obicei. Adunarea de la Tabernacol din Brooklyn are o astfel de frângere a pâinii în fiecare zi a Domnului între serviciul de după-masă şi cel de seară, pentru convenienţa celor care locuiesc departe şi în special ca o ocazie de dorit pentru mai multă părtăşie printre poporul Domnului.

Data Cinei Comemorative

După cum ştim cu toţii, evreii foloseau Luna mai mult decât noi pentru calcularea timpului. Fiecare Lună nouă reprezenta începutul unei luni noi. Luna nouă care era cea mai aproape de echinocţiul de primăvară era socotită ca începutul anului eclesiastic, prima zi a lunii Nisan. În a cincisprezecea zi a acelei luni începea Sărbătoarea de Paşti a evreilor, care ţinea o săptămână. Acea Sărbătoare de şapte zile reprezenta bucuria, pacea, binecuvântarea care rezultau pentru întâii-născuţi ai Israelului din trecerea peste ei, şi a simbolizat bucuria, pacea şi binecuvântarea completă pe care fiecare creştin adevărat le trăieşte prin înţelegerea că peste păcatele sale s-a trecut prin meritul sacrificiului răscumpărător al lui Cristos. Toţi creştinii adevăraţi, prin urmare, au în inimile lor continuu o celebrare a acestei Sărbători a Paştilor — caracterul complet al acestei chestiuni fiind reprezentat în cele şapte zile, şapte fiind un simbol al completului. Evreul, nevăzând chestiunea din acest punct de vedere, se gândea mai puţin la junghierea mielului de Paşti şi la mâncarea acelei cini decât la săptămâna care urma după aceasta. Dar Domnul nostru a accentuat importanţa junghierii mielului de Paşti când S-a anunţat pe Sine ca antitipul lui şi când ne-a invitat să celebrăm moartea Sa la aniversarea ei, până când, la a Doua Venire a Sa, intrarea noastră în Împărăţie va însemna împlinirea completă a tuturor binecuvântărilor noastre.

Fără îndoială, pentru mulţi creştini ar fi o mare binecuvântare dacă ei ar putea vedea acest subiect în adevărata lui lumină, dacă ar putea da mai mare greutate valorii morţii lui Cristos şi s-ar alătura mai inimoşi la celebrarea ei — la aniversarea ei, în loc de alte timpuri şi perioade, neregulat şi fără semnificaţie specială. Totuşi, în toată lumea civilizată au apărut mici grupuri din poporul Domnului care dau atenţie acestui subiect şi cărora le place să celebreze moartea Învăţătorului conform cerinţei Lui — “de câte ori” faceţi lucrul acesta — anual — “să-l faceţi în amintirea Mea”. Noi credem că o astfel de celebrare aduce binecuvântare specială, atât pentru inimă, cât şi pentru minte. Cu cât ne apropiem mai mult de cerinţele divine, cu atât este mai mare măsura binecuvântării noastre, cu atât suntem atraşi mai aproape de Învăţătorul şi Capul nostru şi unul de altul ca membri ai Corpului Său.

În acest an data celebrării va cădea pe 28 martie, după ora 6 seara, fiindcă la acea oră începe ziua a patrusprezecea a lunii Nisan, după calculul evreiesc. Îndemnăm pe toţi din poporul Domnului de pretutindeni să se adune, după cum le convine mai bine, în grupuri sau familii mici, pentru a face aceasta în amintirea marelui sacrificiu al Domnului nostru. Faptul că este aniversarea morţii Sale, face chestiunea cu atât mai impresionantă.

“Nu cumva sunt eu, Doamne?”

Ne amintim de împrejurările primei Comemorări, binecuvântarea pâinii şi a paharului, rodul viţei, de îndemnul Domnului nostru că acestea reprezentau trupul Său frânt şi sângele Său vărsat, şi ca acei care sunt urmaşii Săi să participe — nu numai hrănindu-se din El, ci fiind frânţi cu El, nu numai împărtăşindu-se din meritul sângelui Său, al sacrificiului Său, ci şi dându-şi viaţa în serviciul Său, în cooperare cu El în toate modurile. Ce preţioase sunt aceste gânduri pentru cei care sunt în mod corect în armonie cu Domnul!

Urmând aceste gânduri, ei îşi pot aminti calea lui Iuda care, deşi mult favorizat, a iubit un câştig urât până acolo încât a fost dispus să-L vândă pe Învăţătorul său, şi a fost destul de îndrăzneţ încât, chiar în timp ce îi era dezvăluită trădarea faţă de Domnul, să strige: “Nu cumva sunt eu?” Însuşi gândul că unul care-L însoţise pe Domnul a putut să se lepede astfel şi să-L vândă vrăjmaşilor Săi cauzează un

Privire generală

dezgust cuvenit faţă de asemenea purtare, şi trebuie pe bună dreptate să ne umple de precauţie, dacă nu de teamă, ca nu cumva în vreun sens al cuvântului, de dragul onoarei sau bogăţiei sau al oricărui alt lucru să vindem Adevărul sau pe careva din slujitorii lui, membrii Corpului lui Cristos.

Mintea noastră, deci, să urmeze pe Răscumpărătorul în Grădina Ghetsimani şi să-L privească rugându-Se cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea Să-L scape din moarte

— care exprimă teama de moarte a Învăţătorului ca nu cumva în vreun amănunt să nu fi putut îndeplini Planul Tatălui şi de aceea să fie considerat nevrednic de înviere. Observăm cum Domnul nostru a fost întărit de Tatăl prin mesagerul îngeresc, dându-I asigurarea că-Şi respectase cu credincioşie angajamentul de consacrare şi că în mod sigur va avea o înviere aşa cum a fost prezis. Privim ce calm a fost după aceea, când, în faţa marelui preot şi a lui Pilat, şi înaintea lui Irod şi iarăşi a lui Pilat — “ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura” spre a Se apăra. Îl vedem credincios, curajos până la capăt, şi avem asigurarea Lui că ar fi putut cere de la Tatăl şi ar fi primit mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri pentru a-L proteja. Dar în loc de a cere ajutor să scape de sacrificiul Său, cererea Sa a fost pentru ajutor să-l îndure cu credincioşie. Ce lecţie pentru toţi urmaşii în urmele Sale!

O ocazie pentru examinare de sine

Pe de altă parte, ne amintim că până şi cei mai curajoşi dintre ucenicii Săi loiali L-au părăsit pe Domnul şi au fugit, iar unul dintre ei în timiditatea lui s-a lepădat de Învăţătorul său! Ce ocazie este aceasta pentru examinarea propriilor inimi în privinţa gradului credinţei noastre, a curajului şi a voinţei de a suferi cu Cel care ne-a răscumpărat! Ce ocazie ne este astfel oferită pentru a ne fortifica mintea cu hotărâri, că prin harul Său nu ne vom lepăda de Învăţătorul în nici o împrejurare sau condiţie — că Îl vom mărturisi nu numai cu buzele, ci şi cu purtarea noastră. Apoi suntem uimiţi la gândul că poporul declarat al Domnului, evreii, a fost cel care L-a răstignit pe Prinţul Vieţii! Nu numai atât, dar liderii gândirii lor religioase, preoţii cei mai de seamă, cărturarii, fariseii şi învăţaţii Legii au fost aceia care au făcut-o, mai degrabă decât poporul de rând. Ascultăm cuvintele Învăţătorului, zicând: “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”; şi vedem că El S-a referit la lumea religioasă şi în cazul nostru.

Beţi din acelaşi pahar

Lecţia pentru noi deci, este să nu fim surprinşi dacă opoziţia faţă de Adevăr şi persecuţiile purtătorilor de lumină care umblă în urmele lui Isus vor veni de la cei mai proeminenţi exponenţi ai creştinismului. Aceasta însă nu trebuie nici să ne facă să urâm pe împotrivitorii noştri, nici pe acei care L-au persecutat pe Domnul nostru până la moarte. Mai degrabă trebuie să ne amintim cuvintele apostolului Petru: “Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”. O, da! neştiinţa, orbirea inimii şi minţii stau la baza tuturor suferinţelor lui Cristos — Cap şi Corp. Şi Tatăl permite să fie aşa, până când membrii Corpului vor fi împlinit ce lipseşte suferinţelor lui Cristos. Odată cu completarea numărului de membri ai Corpului lui Cristos, chiar cei aleşi, şi cu completarea încercării lor în privinţa credincioşiei până la moarte, va veni încheierea acestui Veac Evanghelic — schimbarea învierii Bisericii pentru a fi cu Domnul ei şi asemenea Lui. Atunci, aşa cum a declarat Învăţătorul nostru, cei care se împărtăşesc acum de corpul Său frânt şi se frâng împreună cu El în serviciul Adevărului, cei care participă acum la paharul Lui de suferinţă şi negare de sine, în curând vor bea împreună cu El vinul nou al bucuriei în Împărăţie — dincolo de văl. Mat. 26:29.

“Să luăm parte la sărbătoare”

Cu acea Dimineaţă glorioasă a Noii Dispensaţii va începe marea lucrare de eliberare a lumii din cătuşele păcatului şi morţii — marea lucrare de ridicare. Apostolul Petru numeşte acea mare Epocă “Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Ideea din mintea tuturor celor care participă la această Comemorare trebuie să fie cea exprimată prin cuvintele apostolului: “Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”; “dacă am murit împreună cu El vom şi trăi împreună cu El”; “suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi”. Rom. 8:17, 18; 6:8; 2 Tim. 2:11, 12.

Cu aceste gânduri în privinţa trecerii peste păcatele întâilor-născuţi prin meritul sângelui preţios, putem într-adevăr ţine Sărbătoarea Paştilor cu bucurie, în ciuda încercărilor şi greutăţilor. Făcând astfel şi continuând credincioşi ca urmaşi ai lui Isus, foarte curând vom avea marele privilegiu de a conduce oştirile Domnului — toţi cei care în final vor auzi, vor cunoaşte şi se vor supune marelui Împărat — afară de sub stăpânirea păcatului şi morţii, afară din Egipt, în Canaan. Da, dragi fraţi, în limbajul apostolului, “Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”.

Paharul bucuriei în Împărăţie

Cu ocazia instituirii Comemorării Morţii Sale, Învăţătorul în convorbirea Sa cu apostolii a spus: “Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:29). Domnul nostru compara aici două Zile mari — Ziua de suferinţă şi Ziua de glorie. Acest Veac Evanghelic a fost Ziua de suferinţă. Veacul Milenar va fi Ziua de glorie şi aceasta este numită în mod special “Ziua lui Hristos”.

Rodul viţei, paharul literal, reprezintă două idei. Paharul cu vin este produs cu preţul vieţii strugurilor. Strugurii îşi pierd individualitatea. Sucul este stors şi astfel rodul viţei este pregătit pentru a fi folosit. Paharul cu vin — sucul strugurilor — reprezintă însă nu numai zdrobirea strugurilor, ci şi împrospătarea care vine ca rezultat. Aşa este când bem din acest pahar literal. Pentru noi el simbolizează suferinţele şi moartea Mântuitorului nostru şi participarea noastră cu El în aceste suferinţe. Dar vinul reprezintă şi bucuria, veselia, şi astfel este folosit în Scripturi. Astfel în sensul în care Domnul nostru a folosit cuvintele “rodul viţei” în textul tocmai citat, acesta a reprezentat bucuriile Împărăţiei.

Tatăl a marcat pentru Domnul nostru Isus un curs specific în experienţa Sa pământească. Acest curs a constituit Paharul Său de suferinţă şi moarte. Dar Tatăl I-a promis că, după ce El va bea acest Pahar cu credincioşie, I se va da un alt Pahar,

o altă experienţă — glorie, onoare şi nemurire. Apoi Mântuitorul a fost autorizat de Tatăl să facă aceeaşi propunere celor care ar dori să devină urmaşii Săi — că, dacă ei vor suferi cu El, vor bea cu El Paharul Său, al morţii, atunci vor participa cu El la Paharul Său viitor, al Bucuriei.

Prin cruce

“Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde.” Noi trebuie să trecem cu toţii prin experienţele grele reprezentate prin teasc. Trebuie să ne dăm viaţa în serviciul divin. Trebuie să ne supunem experienţelor de zdrobire, să ni se şteargă urmele ca oameni şi să devenim Creaturi Noi. “Dacă răbdăm (împreună cu El), vom şi împărăţi împreună cu El” — nu altfel. Astfel noi acceptăm cu bucurie invitaţia de a bea din Paharul Său. Şi numai după ce Paharul va fi golit până la fund vom primi celălalt Pahar — Paharul bucuriilor Împărăţiei. Deşi Domnul nostru a avut o mare binecuvântare în ascultarea de Tatăl, totuşi pentru El a fost un timp de încercare până în ultimul moment, când a strigat, “S-a sfârşit!” La fel este cu Biserica. Noi trebuie să bem tot Paharul. Trebuie să îndurăm toate experienţele. Nimic nu trebuie să rămână din Pahar.

Toate suferinţele lui Cristos vor fi complete când Corpul lui Cristos îşi va sfârşi cursul. Noul Pahar al Bucuriei I-a fost dat Domnului nostru când a fost primit în glorie. Atunci toţi îngerii lui Dumnezeu I s-au închinat. Curând ni se va da şi nouă Paharul Bucuriei. Desigur că a fost un timp de bucurie când sfinţii adormiţi au fost înviaţi şi au intrat în răsplata lor şi au primit Paharul Binecuvântărilor! (Vezi Vol. 3, pag. 233-240; Vol. 4, pag. 622.) Şi cei care au fost vii şi au rămas, la Venirea Învăţătorului sunt adunaţi acasă unul câte unul. Fără îndoială curând ne vom împărtăşi cu toţii de această bucurie, dacă suntem credincioşi. Noi credem că plinătatea bucuriei nu va fi atinsă până când toţi membrii lui Cristos vor fi cu El dincolo de văl. Atunci vom avea parte de Tronul Său şi ne vom împărtăşi de slava Sa. Atunci, împreună cu iubitul nostru Domn, vom bea din vinul nou în Împărăţie; căci făgăduinţa este pentru toţi sfinţii Săi credincioşi.

“Tot sângele de animale

De pe altarele evreieşti

N-a putut da pace conştiinţei vinovate

Sau petele să spele.

Cristos însă, cerescul Miel,

Păcatele noastre toate le ia

Un sacrificiu cu nume mai nobil

Cu sânge mai bogat ca ele.

Sufletu-mi în urmă se uită

Să vadă povara purtată de El,

Când viaţa-Şi vărsa pentru mine

Şi Răscumpărarea plătea.”

R — 5869 / martie 1916
Gânduri în legătură cu Cina de Amintire
“Pentru că, de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11:26.

Perioada Paştilor, aşa cum este sărbătorită de evrei, se apropie, în acest an începând din 17 aprilie. Dar interesul creştinilor se centrează în această perioadă în special pe junghierea mielului, care preceda Sărbătoarea Paştilor, şi care tipifica Mielul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Sărbătorirea de către noi a acestei perioade de Paşti este legată prin urmare de marele Antitip. Cu această ocazie, noi ca şi creştini comemorăm cel mai mare eveniment din istorie, moartea ca jertfă a Mântuitorului lumii. În acest an sărbătoarea noastră începe în mod cuvenit în seara zilei de 16 aprilie, după ora 6, care este începutul lui 14 Nisan.

Noi regretăm mult faptul că deşi milioane de creştini declaraţi şi evrei vor sărbători prin unele ceremonii formale şi într-o manieră formală acest eveniment care este cel mai important, totuşi numai puţini din aceste religii discern semnificaţia reală a sărbătorii. Dacă mintea lor ar putea fi cu totul trezită ca să înţeleagă adevărata semnificaţie, ar fi o reînsufleţire religioasă aşa cum lumea n-a mai cunoscut. Dar, după cum spune Sf. Pavel, “dumnezeul acestei lumi a orbit minţile” multora; şi chiar unii ai căror ochi ai înţelegerii sunt parţial deschişi, după cum îi descrie Sf. Petru, sunt orbi şi incapabili de a vedea departe. Ei sunt incapabili de a vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu în privinţa acestor ceremonii, care sunt sărbătorite de mai bine de trei mii de ani, în tip şi antitip.

Israeliţilor li s-a poruncit să sărbătorească Paştile ca prima trăsătură a legii şi ca unul din cele mai mari momente comemorative ale lor ca naţiune. De aceea aflăm că în oarecare măsură Paştile este sărbătorit de evreii din toate părţile lumii, chiar şi de către cei care pretind că sunt agnostici. Ei au totuşi o măsură de respect pentru Paşti ca obicei antic. Dar nu este oare straniu că având inteligenţa pe care mulţi dintre prietenii noştri evrei o au, ei nu s-au gândit vreodată că merită să cerceteze sensul acestei sărbători?

De ce a fost înjunghiat şi mâncat mielul de paşti? De ce a fost stropit sângele pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus? Desigur, aşa a poruncit Dumnezeu; dar care a fost motivul care a stat la baza poruncii divine — care este învăţătura, care este obiectivul? Cu adevărat un Dumnezeu raţional dă porunci raţionale; şi la timpul cuvenit Iehova are să-l facă pe poporul Său credincios să înţeleagă semnificaţia fiecărei cerinţe. Dacă evreul îşi poate da seama că ziua lui de Sabat este un tip al epocii viitoare de odihnă şi binecuvântare, de eliberare de sub trudă, necaz şi moarte, de ce n-ar putea el să vadă că în mod asemănător toate trăsăturile instituţiei Mozaice au fost intenţionate de Domnul pentru a preumbri diferitele binecuvântări care vor fi acordate “la timpul cuvenit”?

Roadele dintâi şi roadele târzii

Binecuvântaţi sunt cei ai căror ochi pot vedea că Isus a fost într-adevăr “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”; că anularea păcatului lumii va fi efectuată prin plătirea pedepsei omului, prin aplicarea la timpul cuvenit a meritului jertfei lui Isus pentru păcatele întregii omeniri. Numai Biserica a primit până acum din meritul jertfei morţii lui Isus. Mult favorizaţi sunt cei care pot vedea că după cum întreaga lume şi-a pierdut favoarea divină şi a venit sub condamnarea la moarte, cu însoţitorii ei, tristeţea şi durerea, tot aşa a fost necesar să fie făcută o satisfacere a Dreptăţii înainte ca această condamnare sau blestem să poată fi îndepărtată; şi că de aceea, după cum declară Apostolul, “Hristos a murit pentru păcatele noastre” — “Cel Drept pentru cei nedrepţi”, pentru ca El să ne poată aduce înapoi la Dumnezeu. Astfel El a deschis o cale nouă — o cale spre viaţă veşnică.

În Scripturi Biserica este numită “Biserica celor întâi-născuţi”, “cele dintâi roade ale creaturilor Sale”, “cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel” (Evrei 12:23; Iacov 1:18; Apoc. 14:4). Aceste expresii implică faptul că în cele din urmă în familia lui Dumnezeu se vor naşte mai târziu şi alţii; implică roade târzii. Creştinii în general par să treacă cu vederea aceste Scripturi, în privinţa aplicării lor, şi au ajuns să înţeleagă în general că numai aceia vor fi vreodată mântuiţi care sunt denumiţi în Biblie roadele dintâi — că nu vor mai fi roade târzii.

Dar tipul Paştilor indică faptul că scopul lui Dumnezeu a fost să salveze pe toţi israeliţii; şi ei ca naţiune reprezintă pe toţi aceia din omenire care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu şi li se va da viaţă veşnică în |ara Făgăduită. Să remarcăm că au fost două Paşti — cele în care numai întâii-născuţi au fost cruţaţi; şi altele mai mari la Marea Roşie, când prin putere divină toată naţiunea Israel a fost eliberată miraculos şi condusă prin canalul mării pregătit în mod special pentru ei, prin intensificarea vânturilor şi a mareelor. Aceştia au trecut cu încălţămintea uscată şi au fost salvaţi; în timp ce oştile lui faraon, reprezentând pe toţi aceia care în cele din urmă vor merge în moartea a doua, au fost nimicite în mare. Paştile de la Marea Roşie ilustrează eliberarea finală de sub puterea păcatului şi morţii a fiecărei creaturi din rasa lui Adam care doreşte să vină în armonie cu Domnul şi să I se închine, a tuturor care vor deveni parte din Israel; deoarece nici un israelit n-a rămas în robia egipteană.

Responsabilitatea întâilor-născuţi

Dar aceste Paşti nu sunt cele pe care le vom sărbători noi. Noi vom sărbători antitipul trecerii îngerului peste întâii-născuţi ai lui Israel în ţara Egiptului. Numai întâii-născuţi ai lui Israel au fost în pericol în noaptea aceea în Egipt, deşi eliberarea întregii naţiuni depindea de salvarea, de cruţarea celor întâi-născuţi. Astfel numai întâii-născuţi dintre fiii lui Dumnezeu de pe planul uman, Biserica lui Cristos, sunt cruţaţi acum în timpul acestei nopţi a Veacului Evanghelic; numai aceştia sunt în pericol din partea îngerului nimicitor. Aceştia sunt cu toţii sub sângele stropit. Noi vedem, în armonie cu toate Scripturile, că numai “turma mică“, “cele dintâi roade ale creaturilor Sale”, “Biserica întâilor-născuţi” sunt cruţaţi, se trece peste ei în timpul veacului prezent. Vedem că restul omenirii, care vor dori să urmeze pe marele Moise antitipic, atunci când în veacul care urmează acesteia El va conduce poporul afară din robia Păcatului şi Morţii, nu sunt acum în pericol de nimicire veşnică — ci numai întâii-născuţi.

Biserica întâilor-născuţi sunt aceia din omenire cărora, mai înainte de restul rasei, li s-au deschis ochii înţelegerii spre a-şi da seama de starea lor de robie şi de nevoia lor de eliberare, precum şi de bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-Şi îndeplini faţă de ei toate promisiunile. Mai mult, ei sunt din aceia care au răspuns la harul lui Dumnezeu, au făcut o consacrare deplină faţă de El şi faţă de serviciul Său, şi în schimb au fost concepuţi de Spiritul sfânt. A rămâne sau nu în Casa Credinţei — sub sângele stropirii, pentru aceştia este o problemă de viaţă sau moarte.

Pentru această clasă, a ieşi de sub sânge ar însemna a nesocoti îndurarea divină. Ar însemna că ei fac în ciuda bunătăţii divine; şi că, după ce s-au bucurat de partea lor din îndurarea lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată în sângele Mielului, ei nu o apreciază. Pentru aceştia Scripturile spun că “nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcat”; “Hristos … nu mai moare”. Ei trebuie să fie socotiţi ca adversari ai lui Dumnezeu, a căror soartă a fost simbolizată prin nimicirea întâilor-născuţi din Egipt. Biserica întâilor-născuţi, prin conceperea Spiritului sfânt şi prin cunoştinţa şi privilegiile mai multe de care se bucură în toate modurile, au o mult mai mare responsabilitate decât lumea; pentru că deocamdată ei sunt singurii în pericol de Moartea a Doua. Aceasta este lecţia tipului Paştilor, şi se aplică numai la creştinii adevăraţi.

Curând noaptea de păcat şi moarte va fi trecut, dimineaţa glorioasă a eliberării va fi venit, şi Cristosul, antitipicul Moise, va conduce, va elibera tot poporul lui Dumnezeu — pe toţi care, ajungând să cunoască voinţa lui Dumnezeu, vor fi bucuroşi s-o respecte, s-o onoreze şi să se supună. Acea Zi de Eliberare va fi întregul Veac Milenar, la sfârşitul căruia tot răul şi toţi răufăcătorii, simbolizaţi prin oastea egipteană, vor fi complet îndepărtaţi în Moartea a Doua — nimicire.

Isus, Mielul nostru de Paşti

Apostolul Pavel identifică hotărât şi clar în Mielul de Paşti pe Domnul nostru Isus, spunând, “Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”. El ne informează că noi toţi avem nevoie de sângele stropirii, nu pe casele noastre, ci pe inimile noastre. Noi trebuie să ne împărtăşim din Miel, trebuie să ne însuşim meritul lui Cristos, valoarea jertfei Sale; de asemenea trebuie să mâncăm din pâinea nedospită a Adevărului, dacă vrem să fim tari şi pregătiţi pentru eliberare în Dimineaţa Noii Dispensaţii. Astfel noi ne îmbrăcăm cu Cristos, nu numai prin credinţă, ci tot mai mult ne îmbrăcăm cu caracterul Său şi suntem transformaţi în chipul Său glorios în inima şi viaţa noastră.

Noi trebuie să ne hrănim cu Cristos aşa cum evreii s-au hrănit cu mielul literal. În locul ierburilor amare, care le-a crescut şi ascuţit pofta, noi avem experienţe amare şi încercări pe care Domnul le pregăteşte pentru noi, şi care ne ajută să ne dezbărăm de iubirea lucrurilor pământeşti şi ne dă poftă crescută de a ne hrăni din Miel şi din Pâinea nedospită a Adevărului. Noi, de asemenea, trebuie să ne aducem aminte că n-avem aici o cetate care rămâne; ci, ca peregrini, străini, cu toiagul în mână, trebuie să ne încingem pentru călătoria spre Canaanul ceresc, spre toate lucrurile glorioase pe care le are Dumnezeu în păstrare pentru Biserica întâilor-născuţi, în asociere cu Răscumpărătorul, ca regi şi preoţi pentru Dumnezeu.

Domnul nostru Isus de asemenea S-a identificat pe Sine pe deplin cu Mielul de Paşti. În noaptea când a fost vândut, chiar înainte de răstignire, El i-a adunat pe apostolii Săi în odaia de sus, spunând, “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi”. A fost necesar pentru ei ca evrei să sărbătorească Cina de Paşti în noaptea aceea — noaptea aniversării junghierii mielului de Paşti din Egipt, a salvării întâilor-născuţi tipici de “prinţul acestei lumi” cel tipic — Faraon — la aceeaşi dată la care Mielul de Paşti adevărat trebuia să fie junghiat. Dar de îndată ce cerinţele tipului au fost îndeplinite, Domnul nostru Isus a instituit o nouă comemorare pe temelia veche, spunând, “Faceţi aceasta în amintirea Mea”.

Prima semnificaţie a Pâinii şi a Paharului

Ne amintim împrejurările primei Cini de amintire — binecuvântarea Pâinii şi Paharului, a rodului viţei; şi declaraţia Domnului nostru că acestea reprezintă trupul Său frânt şi sângele Său vărsat, şi că toţi urmaşii Lui trebuie să se împărtăşească, nu numai hrănindu-se din El, ci şi frângându-se cu El; nu numai împărtăşindu-se din meritul sângelui Său, a jertfei Sale, ci şi punându-şi viaţa în serviciul Său, prin cooperare cu El în toate modurile, pentru a putea să se împărtăşească mai târziu de toată gloria şi onoarea Sa în Împărăţie. Cât sunt de preţioase aceste gânduri pentru aceia care sunt cum se cuvine în armonie cu Domnul nostru!

Prezentând ucenicilor pâinea nedospită ca simbol comemorativ, Isus a spus, “Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”. Sensul evident al cuvintelor Sale este, aceasta simbolizează sau reprezintă trupul Meu. Pâinea n-a fost în realitate trupul Său; căci trupul Său nu fusese încă frânt în nici un sens. În nici un sens n-ar fi fost posibil ca ei să se împărtăşească din El în realitate sau în mod antitipic, jertfa nefiind încă sfârşită. Dar tabloul este complet când recunoaştem că pâinea nedospită (pură, nefermentată) reprezintă trupul fără păcat al Domnului nostru — aluatul fiind sub Lege un simbol al păcatului, şi în mod special recomandat a fi îndepărtat cu ocazia Paştilor. Cu altă ocazie Isus a dat o lecţie care interpretează pentru noi acest simbol. El a spus, “Pâinea lui Dumnezeu este Acela care se coboară din cer şi dă lumii viaţa”. “Eu sunt Pâinea vieţii.” “Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din Pâinea aceasta, va trăi în veac; şi Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.” Ioan 6:33, 35, 51.

Pentru a aprecia cum trebuie să mâncăm, sau să ne însuşim această Pâine vie, este necesar să înţelegem ce înseamnă pâinea. Conform explicaţiei date acestui subiect de către Domnul nostru, El Şi-a sacrificat trupul pentru noi. El nu Şi-a sacrificat existenţa preumană ca fiinţă spirituală, deşi El a lăsat-o pe aceasta împreună cu gloria ei pentru a putea lua natura noastră umană. Faptul că Domnul nostru Isus a fost sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi

— fără nici o contaminare de la tatăl Adam, şi de aceea fără păcat — I-a permis să devină Răscumpărătorul lui Adam şi al rasei lui, I-a permis să-Şi dea viaţa “preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei”. 1 Timotei 2:3-6.

Când vedem că natura pură, fără pată a Domnului nostru Isus a fost depusă pentru păcătoşi, ne dăm seama ce suntem privilegiaţi să ne însuşim. Tocmai ceea ce a depus El pentru noi trebuie să “mâncăm”, să ne însuşim; adică, viaţa Sa umană perfectă a fost dată pentru a răscumpăra rasa omului de sub condamnarea morţii, pentru a le permite oamenilor să se întoarcă la perfecţiune umană şi la viaţă veşnică, dacă vor vrea; şi noi trebuie să ne dăm seama de acest lucru şi să-L acceptăm ca Salvatorul nostru din moarte. Totuşi, Scripturile ne arată că dacă Dumnezeu ar considera toate păcatele din trecut anulate, şi ne-ar recunoaşte ca având drept la perfecţiune umană, aceasta nu ne-ar face perfecţi, nici nu ne-ar da dreptul la viaţă veşnică.

Pentru ca oricine din rasa lui Adam să poată avea folos de jertfa lui Isus, a fost necesar ca El să învie din mormânt pe planul vieţii divine, ca El să se înalţe la Tatăl şi să depună în mâinile Dreptăţii meritul morţii Sale de jertfă, şi să primească de la Tatăl “toată autoritatea în cer şi pe pământ”. În privinţa lumii, a fost de asemenea necesar ca la timpul cuvenit al Tatălui El să se întoarcă spre pământ, o Fiinţă glorioasă divină, apoi să fie Mijlocitor, Profet, Preot şi Rege pentru întreaga lume, ca să ajute să se întoarcă la perfecţiune şi la armonie cu Dumnezeu pe toţi cei care se vor folosi de privilegiile minunate care vor fi oferite atunci.

Biserica din acest Veac Evanghelic primeşte această binecuvântare prin credinţa în Răscumpărătorul lor; adică, îndreptăţire prin credinţă — nu îndreptăţire la o natură spirituală, pe care noi n-am avut-o niciodată şi n-am pierdut-o niciodată, şi pe care Cristos n-a răscumpărat-o; ci îndreptăţire la natură umană, pe care tatăl Adam a avut-o şi a pierdut-o, şi pe care Cristos a răscumpărat-o dându-Şi trupul Său fără păcat, viaţa Sa umană perfectă, ca jertfa noastră de Răscumpărare. Împărtăşirea din pâinea nedospită cu ocazia Comemorării, prin urmare, înseamnă pentru noi în primul rând însuşirea de către noi, prin credinţă, a îndreptăţirii la dreptul de viaţă umană — un drept la viaţă umană — cu toate privilegiile ei, pe care Domnul nostru pe propria Sa cheltuială l-a cumpărat pentru noi. La fel, rodul viţei simbolizează în primul rând viaţa Mântuitorului nostru dată pentru noi, viaţa Sa umană, fiinţa Sa, sufletul Său, vărsat până la moarte pentru noi; iar însuşirea acestuia de către noi de asemenea înseamnă, în primul rând, acceptarea de către noi a drepturilor şi privilegiilor Restabilirii asigurate prin sacrificarea lor de către Domnul nostru.

Semnificaţia mai adâncă a Pâinii şi a Paharului

Acum să notăm că obiectivul lui Dumnezeu în îndreptăţirea prin credinţă a Bisericii în acest Veac Evanghelic, mai înainte de îndreptăţirea lumii în Veacul Milenar prin fapte de ascultare, este chiar pentru scopul permiterii acestei clase care acum vede şi aude, care acum apreciază marele sacrificiu pe care Iubirea l-a făcut pentru om, să-şi prezinte corpurile o jertfă vie, şi astfel să aibă parte cu Domnul Isus în jertfa Sa — ca membri ai corpului Său. El nu S-a referit direct la acest sens mai adânc al Comemorării. Acesta a fost fără îndoială unul dintre lucrurile la care S-a referit când a spus, “Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot Adevărul … şi vă va vesti lucrurile viitoare”. Ioan 16:12, 13.

Acest Spirit al Adevărului, puterea şi influenţa Tatălui acordate prin Cristos, vorbind prin apostolul Pavel, explică clar semnificaţia înaltă a Comemorării; deoarece Sf. Pavel scriind către Biserica consacrată, spune, “Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea

o părtăşie a Trupului lui Hristos?” — părtăşia cu Cristos ca jertfitori împreună cu El chiar până la moarte, ca prin aceasta noi să putem fi socotiţi părtaşi cu El la gloria pe care El a primit-o ca răsplată a credincioşiei Sale? — “Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup.” 1 Cor. 10:16, 17.

Ambele vederi asupra acestei ceremonii impresionante sunt foarte importante. Întâi de toate este esenţial să vedem îndreptăţirea noastră prin jertfa Domnului nostru. Apoi este potrivit ca noi să ne dăm seama că Cristosul întreg, compania unsă întreagă este, din punct de vedere divin, un Corp compus din mulţi membri, al cărui Cap este Isus (1 Cor. 12:12-14), şi că acest Corp, această Biserică, trebuie să fie frântă ca întreg

— că fiecare membru al ei trebuie să devină o copie a Domnului Isus şi trebuie să umble în urmele Sale de sacrificiu. Noi facem aceasta dându-ne viaţa pentru fraţi, cum Şi-a dat-o Isus — direct pentru fraţii Săi evrei, dar de fapt pentru întreaga lume, conform scopului Tatălui.

Nu viaţa noastră spirituală o dăm, întocmai cum nici Isus nu Şi-a dat viaţa spirituală. După cum El Şi-a sacrificat fiinţa Sa reală, perfectă, umanitatea Sa, tot aşa şi noi trebuie să ne sacrificăm eul nostru îndreptăţit, socotit perfect prin meritul lui Isus, dar nu perfect în realitate. În mod asemănător, Pâinea şi Paharul reprezintă suferinţă. Boabele de grâu trebuie să fie zdrobite şi măcinate înainte de a putea deveni pâine pentru oameni; ele nu-şi pot păstra viaţa şi individualitatea ca boabe. Strugurii trebuie supuşi presiunii care să le extragă tot mustul, trebuie să-şi piardă identitatea ca struguri, pentru a deveni elixir dătător de viaţă pentru lume. Tot aşa este şi cu compania Cristosului, Cap şi Corp. Astfel vedem frumuseţea şi forţa declaraţiei lui Pavel, că, copiii Domnului sunt participanţi la aceeaşi Pâine şi la acelaşi Pahar. Dar ceea ce este important este sângele Său, valoarea jertfei Sale. Sângele nostru are valoare numai datorită meritului Său care ne este socotit, numai pentru că noi suntem membri ai Corpului Său.

Domnul nostru spune clar că Paharul, rodul viţei, reprezintă sângele; adică viaţa — nu viaţa reţinută, ci viaţa vărsată, cedată — sacrificată. El ne spune că viaţa Sa vărsată a fost pentru iertarea păcatelor; şi că toţi care vreau să fie ai Lui trebuie să bea din ea, trebuie să-I accepte jertfa şi să şi-o însuşească prin credinţă. Ei trebuie să primească viaţă din această sursă. Nu este potrivit ca cineva să pretindă nemurirea în afară de Cristos. Nu este potrivit să se spună că viaţa este rezultatul ascultării de Lege. Nu este potrivit să se spună că credinţa în vreun mare învăţător şi ascultarea de instrucţiunile lui înseamnă acelaşi lucru şi aduce viaţă veşnică. Nu există nici o altă cale de a obţine viaţă veşnică decât prin sângele o dată vărsat ca preţ de Răscumpărare pentru lumea întreagă. “Nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4:12). Tot aşa nu este nici o altă cale prin care să putem ajunge la natura cea nouă decât prin acceptarea invitaţiei Domnului de a bea din Paharul Său şi de a fi frânţi împreună cu El ca membri ai aceleiaşi Pâini, de a fi îngropaţi cu El în botezul în moartea Sa, şi astfel să fim cu El în învierea Sa în glorie, onoare şi nemurire. Romani 6:3-5; 2:7.

Sărbătorirea în Împărăţie

Cu ocazia instituirii Cinei de Amintire, scumpul nostru Domn, ca de obicei, a avut ceva de spus despre Împărăţie, tema fiecărui discurs al Său. Cei cărora le promisese o parte în Împărăţie dacă erau credincioşi le-a amintit despre ceea ce le spusese, că El va pleca să primească o Împărăţie şi că se va întoarce să-i primească la Sine pentru a avea parte în ea. El adaugă acum că această Comemorare pe care El o instituia îşi va avea împlinirea în Împărăţie, că El nu va mai bea din rodul viţei până când îl va bea cu ei într-un chip nou în Împărăţia Tatălui.

Exact ce a vrut Domnul nostru să spună cu această declaraţie, ar putea fi greu de determinat clar, dar pare că nu este nepotrivit a înţelege că a vrut să spună că drept rezultat al încercărilor şi suferinţelor simbolizate prin Paharul Său, va fi o bucurie în Împărăţie. “Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit.” El va privi în urmă la încercările şi dificultăţile îndurate în ascultarea credincioasă faţă de voinţa Tatălui, şi se va bucura de acestea văzând marele rezultat — binecuvântarea care va veni la toată omenirea. Această bucurie va fi împărtăşită de toţi ucenicii care au băut din acest Pahar, mai întâi în îndreptăţire, apoi în consacrare şi jertfire cu El. Aceştia au făgăduinţa Lui că vor domni împreună cu El; şi când domnia va fi început, când Împărăţia va fi fost stabilită, privind în urmă ei vor lăuda calea pe care Dumnezeu i-a condus zi de zi, chiar până la sfârşitul cursului lor pământesc, chiar dacă ea a fost o “cale îngustă”, o cale de sacrificiu de sine, o cale de lepădare de sine.

Credinţa scumpului nostru Învăţător a rezistat la proba din toate acele ceasuri grele, ceasuri despre care El ştia că erau atât de aproape de timpul prinderii şi morţii Sale. Faptul că El a adus mulţumiri Tatălui pentru pâine şi pahar este indicaţia unei consimţiri bucuroase la toate suferinţele implicate în frângerea pâinii şi în zdrobirea strugurilor. El era deja mulţumit cu aranjamentul Tatălui. În armonie cu acest spirit a fost cântarea de la despărţire, o cântare de laudă fără îndoială, mulţumind Tatălui că acest curs al Său pe pământ era atât de aproape de sfârşit, şi că până aici El găsise har îndeajuns pentru nevoia Sa.

Considerând evenimentele din ceasurile acelea solemne care au urmat Cinei de Amintire, să urmăm pe Răscumpărătorul în Ghetsimani, şi să-L privim rugându-Se “cu strigăte mari şi lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte” — exprimând teama de moarte a Învăţătorului nostru ca nu cumva în vreun amănunt să nu fi îndeplinit planul Tatălui, şi de aceea să fie considerat nevrednic de înviere. Remarcăm că Domnul nostru a fost mângâiat într-un anumit fel de asigurarea că-Şi ţinuse cu credincioşie angajamentul de consacrare, şi cu siguranţă va fi înviat după cum I se făgăduise.

Vedem cât de liniştit a fost după aceea, când era înaintea marelui preot şi a lui Pilat, înaintea lui Irod şi din nou a lui Pilat. “Ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura” pentru a Se apăra. Îl vedem credincios, curajos până la sfârşit; şi avem asigurarea Sa că ar fi putut cere de la Tatăl şi ar fi putut primi mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ca să-L apere. Dar în loc de a cere ajutor ca să scape de sacrificiu, El a cerut ajutor ca să-l îndure cu credincioşie. Ce lecţie se află aici pentru toţi cei care urmează în urmele Lui!

Pe de altă parte, ne amintim că până şi cei mai curajoşi dintre ucenicii Săi L-au părăsit pe Învăţătorul şi au fugit; şi că unul dintre ei, în timiditatea sa, chiar S-a lepădat de Domnul său! Ce ocazie este aceasta pentru a ne examina inima în privinţa gradului propriei noastre credinţe, a propriului nostru curaj şi a voinţei noastre de a suferi cu Acela care ne-a răscumpărat! Ce ocazie ne este oferită astfel pentru a ne întări mintea cu hotărârea că noi nu ne vom lepăda de Învăţătorul în nici o împrejurare sau condiţie — că Îl vom mărturisi nu numai cu buzele, dar şi cu purtarea.

Opoziţia faţă de noi va fi din partea lumii religioase

Suntem şocaţi la gândul că poporul pretins al lui Iehova a fost acela care L-a răstignit pe Prinţul Vieţii! şi nu numai atât, ci conducătorii gândirii lor religioase, preoţii lor cei mai de seamă, cărturarii, fariseii, şi învăţaţii legii au fost responsabili de fapta aceea îngrozitoare, mai degrabă decât poporul de rând. Ne amintim de cuvintele Învăţătorului: “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât îniantea voastră”. Vedem că El S-a referit la lumea religioasă; şi dându-ne seama de aceasta, ştim că lumea religioasă este cea care ne va urî şi pe noi, urmaşii Săi. Noi nu trebuie să fim surprinşi, deci, că opoziţia faţă de Adevăr şi persecutarea purtătorilor de lumină va veni de la exponenţii cei mai proeminenţi ai aşa-zisei creştinătăţi. Totuşi, acest fapt să nu ne facă să urâm nici pe împotrivitorii noştri, nici pe aceia care L-au persecutat pe Domnul nostru până la moarte. Mai degrabă să ne amintim cuvintele apostolului Petru cu privire la această chestiune: “Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”. Fapte 3:17.

O, da! Neştiinţa şi orbirea inimii şi minţii stau la baza tuturor suferinţelor lui Cristos — atât ale Capului cât şi ale corpului. Tatăl permite acum să fie astfel, până când membrii corpului lui Cristos vor fi completat ce lipseşte din necazurile Capului lor (Coloseni 1:24). Curând, după cum a declarat scumpul nostru Domn, cei care se împărtăşesc acum din trupul Său frânt şi se frâng împreună cu El în serviciul Adevărului, cei care se împărtăşesc acum din Paharul Său de suferinţă şi lepădare de sine, vor bea împreună cu El din vinul nou al bucuriei în Împărăţie, dincolo de văl. Cu acea Dimineaţă glorioasă va începe marea lucrare de eliberare a lumii din lanţurile păcatului şi morţii — marea lucrare de ridicare, “Timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapte 3:21.

Gândul care trebuie să fie în mintea fiecăruia dintre aceia care participă la serviciul Comemorării este cel exprimat în cuvintele Sf. Pavel: “Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El; dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El”; “suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi” (Rom. 8:18). Cu aceste gânduri referitoare la trecerea peste păcatele noastre ca întâi-născuţi, prin meritul sângelui preţios, şi la partea noastră împreună cu Domnul nostru binecuvântat în toată experienţa Sa de suferinţă şi de glorie, noi putem ţine într-adevăr sărbătoarea Paştilor cu bucurie, în ciuda încercărilor şi dificultăţilor. Făcând astfel, continuând credincioşi ca urmaşi ai Săi, noi vom avea foarte curând privilegiul de a conduce oştirile Domnului — pe toţi aceia care în cele din urmă vor auzi, vor cunoaşte şi se vor supune marelui Rege — afară de sub stăpânirea păcatului şi morţii, afară din Egipt, spre Canaan.

Aniversarea viitoare

Conform obiceiului, adunarea din New York şi Brooklyn se va întâlni să comemoreze marele eveniment care este atât de plin de semnificaţie scumpă pentru toţi sfinţii care au ajuns la aprecierea Adevărului prezent. Recomandăm ca prietenii dragi din diferitele părţi ale lumii să nu neglijeze această Comemorare binecuvântată. Noi nu sfătuim părăsirea grupurilor mai mici pentru a se întâlni cu grupuri mai mari, ci mai degrabă fiecare grup sau ceată mică să se adune după obiceiul lor; căci acesta pare să fi fost modul Bisericii timpurii. Să “ţinem sărbătoarea”, cu bucurie în inimă, dar cu aprecierea cuvenită a caracterului ei solemn, nu numai aşa cum ea este legată de sacrificiul Domnului nostru pentru noi, ci şi aşa cum ea este legată de legământul nostru de a fi morţi cu El. Recomandăm ca conducătorii fiecărui grup să facă aranjamente pentru a obţine pâine nedospită, şi fie must nefermentat de struguri, fie suc de stafide, fie alt rod al viţei. Recomandarea noastră este împotriva folosirii vinului fermentat, fiind o posibilă ispită pentru unii slabi în carne, totuşi s-ar putea face pregătiri pentru unii, dacă sunt din aceştia, care sunt convinşi în conştiinţa lor că a fost intenţionat să se folosească vin fermentat.

Noi recomandăm ca micile adunări să se facă fără ostentaţie. Cuviincios, ordonat, liniştit, să ne adunăm animaţi de gânduri scumpe referitoare la marele aranjament pe care-l comemorăm. Atenţia să nu ne fie prea mult prinsă de formalităţi şi ceremonii. În aceasta, ca şi în toate lucrurile, să căutăm să facem ceea ce I-ar place Domnului nostru; şi atunci vom fi siguri că serviciul va fi folositor pentru toţi cei care participă.

Până aici am sugerat ca nici unuia care declară credinţă în sângele preţios şi deplină consacrare faţă de Domnul să nu i se interzică a se împărtăşi din simboluri. De regulă, nu va fi nici un pericol că unii care nu sunt convinşi în inimă vor accepta privilegiul acestei părtăşii. Mai degrabă unii ar putea avea nevoie să fie încurajaţi, deoarece noi credem că uneori se înţeleg greşit cuvintele apostolului cu privire la “a-şi mânca şi a-şi bea propria judecată (condamnare), dacă nu deosebesc trupul Domnului” (1 Cor. 11:29). Pentru aceştia timizi, care, credem noi, nu vor lăsa să le scape privilegiul comemorării acestui mare aranjament, noi vom explica faptul că după înţelegerea noastră clasa menţionată de apostol este compusă din cei care nu-şi dau seama de importanţa reală a jertfei, şi care recunosc acest serviciu doar ca o formă ceremonială. Lipsa învestigării şi înţelegerii semnificaţiei acestuia aduce condamnare, mustrare.

Avem încredere că în acest an ocazia va fi scumpă şi folositoare pentru toţi sfinţii. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul cursului nostru, marea importanţă a Chemării noastre, a responsabilităţilor şi privilegiilor ei, să se imprime tot mai mult asupra inimii şi minţii noastre. Noi trăim vremuri minunate. Nu ştim ce ne poate aduce ziua de mâine. Să umblăm atunci cu mare grijă, cu mare seriozitate, totuşi cu bucurie şi veselie, ştiind că eliberarea noastră se apropie; şi că, dacă suntem credincioşi, ne vom împărtăşi curând din vinul bucuriei împreună cu Mirele nostru preaiubit în Împărăţia Sa şi vom fi cu El veşnic.

Capitolul 2 – Paştele tipic

 

“Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit”

Exodul 12:1-17

Se pare că inima lui faraon s-a împietrit tot mai mult prin îndurările divine, pe măsură ce plăgile au fost oprite una după alta la cererea sa, prin Moise. Bunătatea lui Dumnezeu, în loc să-l conducă spre pocăinţă, pare să-l fi făcut mai hotărât, după cum Dumnezeu prevăzuse şi prezisese. Dumnezeu însă l-a informat pe Moise că a zecea plagă şi ultima va fi suficientă pentru a înfrânge împotrivirea acestui om încăpăţânat şi a-l obliga să consimtă la cerinţa ca Israel să fie eliberat. Înainte de aplicarea acestei plăgi, Moise a întrebat dacă faraon era dispus să lase pe Israel să plece, şi primind un răspuns negativ, el l-a prevenit pe faraon că în consecinţă o calamitate cumplită va veni asupra egiptenilor. Se pare că el a plecat imediat în ţinutul Gosen ca să pregătească poporul pentru exod. Vecinii lor egipteni le-au dat de bună voie bijuterii de aur şi de argint, şi diferite lucruri de valoare, evident nerăbdători să-i vadă plecaţi şi plini de regret că conducătorul lor a fost atât de încăpăţânat. Fără îndoială, ei şi-au dat seama şi de faptul că în ceva fel Dumnezeu era cu israeliţii şi împotriva egiptenilor, un lucru care lui Faraon, regele lor, se pare că i-a fost greu să-l înţeleagă.

Noi nu ştim cât timp le-a trebuit să se pregătească pentru călătorie, dar putem presupune că acesta a fost un timp de încordare pentru faraon şi pentru toţi cei care ştiau despre ultima ameninţare prezentată de Moise şi Aaron. Suntem siguri că pregătirile au durat câteva zile, dacă nu săptămâni, pentru că printre alte instrucţiuni, fiecare familie trebuia să aleagă pentru sine un miel mascul de un an, fără cusur, ca bază pentru ceremonia religioasă cunoscută ca Paşti, respectată de atunci încoace de acel popor. Mielul trebuia ales, primit, separat de ceilalţi şi îngrijit în mod special din a zecea zi a acelei luni, Aviv (mai târziu cunoscută ca Nisan), iar în a paisprezecea zi a lunii trebuia să fie înjunghiat între cele două seri (între ora şase a unei seri şi ora şase a următoarei seri — ziua obişnuită evreiască). Carnea lui trebuia să fie friptă pentru a fi mâncată în seara următoare, iar sângele trebuia păstrat pentru stropirea pragului de sus şi a stâlpilor uşii — a ramei uşii, sus şi lateral. Mielul fript trebuia să fie mâncat în noaptea care urma zilei a paisprezecea, împreună cu ierburi amare, cei care mâncau fiind adunaţi în grupuri de familie şi toţi în aşteptare pentru călătorie, cu sandalele în picioare şi toiagul în mână etc., gata de plecare din Egipt dimineaţa devreme în ziua a cincisprezecea.

Evenimentul, aşa cum este relatat în Exodul, este interesant şi totdeauna a fost preţios pentru evrei, legea cu privire la el servind ca unul din cele mai proeminente semne de hotar din istoria acestui popor. Dar pentru creştin semnificaţia acestei întâmplări este de o şi mai mare importanţă. Pentru el, ca israelit anitipic, toată întâmplarea vorbeşte de eliberarea antitipică prin Moise cel antitipic la sfârşitul nopţii antitipice şi la deschiderea zilei de Paşti antitipice. Textul nostru de bază “Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Cor. 5:7), identifică pe Domnul Isus ca Mielul antitipic, şi identifică sacrificiile pe care El le-a dat cu eliberarea în care sperăm noi acum, că este aproape, chiar la uşă. Acest fapt este recunoscut de către creştinii din toate denominaţiile, iar Cina Domnului nostru este recunoscută ca şi comemorarea antitipului cinei de Paşti, în special de bisericile catolice şi denominaţiile protestante mai vechi. După cum evreii celebrează Paştile anual, tot aşa şi aceste biserici celebrează anual “Vinerea Mare”, printr-o cină simbolică cunoscută ca Euharistul sau Cina Domnului, comemorativă a morţii “Mielului lui Dumnezeu” şi a milei divine oferită ulterior “Bisericii întâilor-născuţi”.

Să mergem acum înapoi şi să privim unele detalii şi însemnătatea acestora pentru noi, israeliţii spirituali antitipici. Luarea mielului în a zecea zi a lunii şi-a găsit corespondenţa la prima venire a Domnului nostru Isus, când El S-a prezentat lui Israel la încheierea serviciului Său, ca Împăratul lor, călare pe asin, exact în a zecea zi a lunii Nisan. Atunci naţiunea aceea trebuia să-L accepte, să-L primească; dar în loc de aceasta, ei “şi-au întors faţa de la El” şi n-au văzut în El frumuseţea pe care o căutau, ca naţiune. În a paisprezecea zi a lunii Nisan, Domnul nostru a mâncat Paştile împreună cu ucenicii, seara devreme. Mai târziu în aceeaşi noapte El a fost vândut. În dimineaţa următoare a aceleiaşi zile a fost condamnat şi răstignit. Mai târziu în aceeaşi zi a fost îngropat. Toate acestea s-au petrecut în a paisprezecea zi între cele două seri, între şase după-amiaza, când a început ziua, şi următorul şase după-amiaza, când s-a sfârşit, iar în ziua următoare, a cincisprezecea, seara, a fost celebrată sărbătoarea Paştilor evreieşti. Noi celebrăm acea sărbătoare în mod antitipic, sărbătorind şi bucurându-ne continuu în harul lui Dumnezeu faţă de noi. Dar Cina Domnului aparţine de 14 Nisan şi comemorează uciderea Mielului lui Dumnezeu. Acea noapte în care a fost mâncat Paştile reprezintă acest Veac Evanghelic — un timp întunecat, în care păcatul şi răul încă triumfă, iar întunericul este pretutindeni, şi în care cei din poporul Domnului se hrănesc din meritul lui Cristos, Mielul nostru de Paşti, junghiat pentru noi, şi îşi dau seama că “trupul Lui este adevărata hrană”.

Împreună cu Mielul, evreul a mâncat şi pâine nedospită, curată, neamestecată, figurativ separată de păcat; ea a simbolizat promisiunile preţioase care ne vin de la Tatăl ceresc prin Domnul nostru Isus Cristos. “Pâinea care se coboară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară” (Ioan 6:50). Şi după cum evreii au mâncat pâinea şi mielul lor, tot aşa isreliţii spirituali antitipici se împărtăşesc de meritele şi harurile lui Cristos fără plată, dar împreună cu ele primesc şi amărăciunea persecuţiei, a încercărilor, a dificultăţilor, a denaturărilor şi suferinţelor simbolizate prin “ierburile amare”. După cum evreii au mâncat cu încălţămintea în picioare şi gata de drum dimineaţa, tot aşa israeliţii adevăraţi din acest Veac Evanghelic se împărtăşesc de aceste favoruri spirituale, simţind în acest timp că ei sunt încă în Egipt şi doresc ţara promisă; şi ei indică prin conduita vieţii că sunt străini şi peregrini în această ţară, lumea, şi că ei caută patria cerească. Dar eliberarea n-a venit în noaptea în care a fost mâncat Paştele, ci în dimineaţa care a urmat. Tot aşa, eliberarea israeliţilor spirituali nu vine în timpul nopţii de păcat şi strâmtorare în care domneşte dumnezeul lumii acesteia. Vine în dimineaţa Milenară, pe care o aşteptăm, în care sperăm şi pentru care ne rugăm, “Vie împărăţia Ta”. “Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor.” Psa. 46:5.

Greşeala unora este că presupun că Paştile se referă, direct sau indirect, la trecerea copiilor lui Israel peste Marea Roşie. Nu este nimic de felul acesta. Numele a fost dat cu referire la trecerea peste sau cruţarea întâilor-născuţi ai lui Israel în timpul acelei nopţi când a fost mâncat mielul şi în timpul când sângele a fost pe stâlpii uşii în afară. Îngerul morţii era în toată ţara Egiptului şi au fost loviţi toţi întâii-născuţi ai Egiptului, dar întâii-născuţi ai lui Israel au fost scăpaţi numai cu condiţia ca sângele să fie stropit pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus al caselor în care se găseau aceştia. Orice israelit care nu respecta porunca divină, să pună semnul sângelui pe uşă la intrare, aşa cum a îndrumat Domnul prin Moise, suferea, exact în acelaşi fel şi tot atât de sigur ca egiptenii — sângele era semnul distinctiv între cei care erau poporul Domnului şi cei care nu erau poporul Lui.

Ce înseamnă aceasta acum, pentru israeliţii spirituali? Răspundem că stropirea sângelui simbolizează o recunoaştere a credinţei în meritul răscumpărător al sacrificiului Domnului nostru Isus, ca Mielul nostru de Paşti.

Oricine recunoaşte Cuvântul Domnului cu privire la acest lucru înţelege că fără vărsare de sânge nu există nici o iertare a păcatelor, şi de la cel care astfel înţelege importanţa morţii Mântuitorului nostru se aşteaptă s-o mărturisească, aşa cum este simbolizat prin stropirea sângelui pe dinafara locuinţei. Şi faptul că era pe uşă înseamnă că toţi cei care erau înăuntru se încredeau în sânge, erau sub meritul lui eficace. Este remarcabil că în timp ce această doctrină a răscumpărării prin sângele lui Cristos a fost susţinută cu mai multă sau mai puţină claritate timp de secole, acum, la încheierea acestui veac, este pusă sub semnul întrebării de către unii care totuşi se numesc cu numele lui Cristos şi de unii care pretind a fi învăţători avansaţi şi critici radicali. Toţi aceştia sunt, din punctul de vedere al Domnului, egipteni, nu israeliţi. Toţi cei pe care El îi va recunoaşte ca popor al Său, israeliţi cu adevărat, vor fi din aceia care Îl vor recunoaşte pe El, Cuvântul Său, şi lucrarea pe care a făcut-o pentru ei prin vărsarea sângelui preţios al Mielului nostru de Paşti, Isus Cristos.

Doctrina înlocuirii este prezentată foarte accentuat în acest tip. După cum sângele reprezintă viaţa când este în vasele de sânge, tot aşa reprezintă moartea când este vărsat; şi astfel, deoarece sentinţa morţii a fost împotriva rasei noastre, era necesar ca Cristos să moară pentru păcatele noastre. Ca atare, Domnul a făcut să fie obligatoriu, de-a lungul acestui veac, ca toţi aceia pe care El îi va recunoaşte, să fie din aceia care să se încreadă şi să mărturisească ispăşirea, răscumpărarea care este în Isus Cristos. Sângele trebuia să fie ca indiciu, ca martor, ca semn, ca dovadă a credinţei acelora care erau în casa pe care a fost stropit. Nu era indiciul lui Dumnezeu, ci al omului. Dumnezeu urma să cruţe, dar fiecare israelit care urma să fie cruţat, trebuia să aibă grijă ca partea lui din program să fie îndeplinită.

Să nu trecem cu vederea că nu toţi israeliţii au fost în pericol de moarte, ci numai întâii-născuţi; căci aceasta este

o trăsătură izbitoare şi proeminentă a tipului. Ea ne învaţă că deşi eliberarea care trebuie să fie realizată dimineaţa va fi eliberarea pentru toţi cei care iubesc pe Domnul şi iubesc dreptatea, atât întâii-născuţi cât şi ceilalţi, totuşi în timpul nopţii vine o încercare sau probă specială — înaintea dimineţii Milenare — şi această încercare sau probă specială va afecta numai pe cei întâi-născuţi. Cine sunt aceşti întâi-născuţi? Răspundem că ei au simbolizat “Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri”, “turma mică”, concepuţi la o înnoire a naturii şi la comoştenire cu Domnul nostru Isus în Împărăţia viitoare. Vor mai fi eliberaţi şi alţii de sub puterea lui Satan şi de sub opresiunea păcatului, după cum este reprezentat în eliberarea întregului Israel de Faraon şi de puterea şi robia lui, dar singurii care vor fi în pericol în timpul acestei nopţi, singurii peste care se va trece sau vor fi cruţaţi, în timpul acestui Veac Evanghelic, va fi turma mică, Biserica întâilor-născuţi. Acesta este limbajul clar al tipului şi nici nu poate fi explicat altfel. Să ne amintim că după Paşti, în noua ordine de lucruri, întâii-născuţi cruţaţi în aceste Paşti au devenit Leviţii, dintre care au fost preoţii, o mică turmă; şi chiar aşa declară apostolul despre Biserica întâilor-născuţi: “Voi sunteţi o preoţie împărătească”. 1 Pet. 2:5, 9.

După cum am remarcat deja, acest miel de Paşti şi-a găsit antitipul în Cristos, Mielul nostru de Paşti, care a fost junghiat pentru noi, şi din care noi ne împărtăşim. Domnul nostru a instituit pentru noi, Israelul spiritual, un serviciu comemorativ care să ia locul tipului respectat de Israelul natural. A fost instituit în aceeaşi noapte în care a fost vândut, în aceeaşi noapte în care a mâncat cina de Paşti, ca evreu, şi după ce a mâncat această cină de Paşti. El a luat pâine şi vin care să-L reprezinte pe El Însuşi, ca adevăratul, antitipicul Miel al lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii, şi a poruncit tuturor celor care erau cu adevărat urmaşii Săi ca de atunci încolo, în loc să mai celebreze Paştele tipic, ca evreii, să celebreze Paştele antitipic. “Să faceţi lucrul acesta (să celebraţi Paştele) în amintirea Mea (şi să nu-l mai faceţi în amintirea eliberării tipice)”. Şi an de an această celebrare a fost transmisă până în prezent şi este încă comemorată.

Totuşi unii din poporul lui Dumnezeu, devenind încurcaţi în legătură cu acest subiect şi pierzând din vedere faptul că aceasta este o comemorare a antitipului Paştelui evreiesc, se simt liberi să stabilească timpuri şi perioade proprii de ţinere a acestei comemorări, fără nici o autoritate de la Domnul. Ei sunt scuzabili într-o măsură considerabilă, deoarece, în timpul celor optsprezece secole de la instituirea poruncii, marele Adversar a introdus multe doctrine şi practici false printre urmaşii lui Isus — printre altele doctrina Liturghiei, care pretinde a fi o repetare a sacrificiului lui Cristos, îndeplinit de către preoţi, care-L creează pe Cristos în trup, pretind ei, şi-L jertfesc din nou în Liturghie, pentru păcatele acelora pentru care este făcută. Protestanţii, ieşind din papalitate, au respins doctrina Liturghiei, dar deoarece Liturghia a ajuns să fie făcută frecvent, ei şi-au imaginat că Cina Domnului, aşa cum o celebrează ei, de asemenea este fără limitări în privinţa timpului şi perioadei. Mai mult, chiar şi acele biserici vechi care încă respectă data de Paşti pentru Cina Domnului au adoptat o metodă nouă de calculare a ei, contrară metodei folosite de evrei — o metodă prin care ziua memorială cade întotdeauna în vinerea cea mai apropiată de data reală, aşa încât duminica următoare, Paştile, va simboliza învierea Domnului nostru în prima zi a săptămânii.

Următoarea aniversare potrivită a celebrării Paştilor, după calculul evreiesc al timpului, folosit de Domnul şi de apostolii Săi, şi de unii din poporul Domnului de atunci încoace şi acum, va fi 20 aprilie 1902, după apusul soarelui.

R — 4703 / octombrie 1910

“Faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”

Matei 26:17-30

Aceste studii sunt alese pentru noi dinainte. Altfel preferinţa noastră ar fi fost să analizăm primăvara întâmplarea legată de încheierea vieţii pământeşti a Domnului nostru, cam pe timpul când aceasta a avut loc. Dar Adevărul este întotdeauna preţios pentru noi şi are întotdeauna lecţii folositoare.

Isus a fost evreu şi de aceea a fost obligat faţă de fiecare trăsătură a Legii Mozaice. El n-a venit să strice Legea, ci s-o împlinească. Studiul de astăzi ne indică spre împlinirea unei trăsături a Legii — Paştile; nu înseamnă că această trăsătură este deja împlinită în întregime, ci înseamnă că tipul a fost în proces de împlinire de mai bine de optsprezece secole, iar împlinirea completă, care în mod sigur va veni, este, credem noi, aproape sosită. Pentru a aprecia acest studiu trebuie să avem clar în minte tipul:

Cu aproximativ 3500 de ani în urmă Dumnezeu a eliberat pe poporul lui Israel de puterea despotică a lui Faraon, regele Egiptului. De mai multe ori Faraon refuzase să lase pe popor să plece, preferând să-i ţină ca sclavi, robi. De fiecare dată Dumnezeu trimisese plăgi asupra Egiptului ca pedepse. Sub influenţa fiecărei plăgi Faraon s-a pocăit şi prin Moise a implorat pe Dumnezeu să aibă milă de el, iar pentru popor să dea eliberare de plagă. Totuşi, fiecare manifestare a milei divine n-a făcut decât să-i împietrească inima, până când a fost necesară a zecea plagă, cea mai severă dintre toate. Acea plagă a constat din executarea sentinţei cu moartea împotriva tuturor întâilor-născuţi ai Egiptului. Dar israeliţii din Egipt au fost scutiţi de prevederea ei, pe baza anumitor condiţii. Fiecărei familii i s-a cerut să aibă un miel al ei, ale cărui oase să nu fie nici unul zdrobit. Sângele lui a fost stropit pe stâlpii uşii casei, iar familia, strânsă înăuntru, a mâncat carnea lui cu pâine nedospită şi cu ierburi amare, cu toiagul în mână, ca peregrinii, gata de plecare din Egipt dimineaţa.

Întâii-născuţi ai lui Israel cruţaţi

Când în acea noapte sentinţa divină a omorât pe toţi întâii-născuţi ai Egiptului, întâii-născuţi ai lui Israel au fost ocoliţi sau cruţaţi; de aici şi numele — Paşti. Şi această ceremonie, ca o amintire a marii binecuvântări a Domnului peste Israel, a fost poruncit să fie respectată anual ca o amintire a bunătăţii lui Dumnezeu şi pentru că ea a simbolizat, sau a ilustrat, o încă şi mai mare milă şi binecuvântare care va veni.

Puţin mai târziu, aceşti întâi-născuţi cruţaţi au fost schimbaţi cu una dintre seminţii — Levi. După aceea leviţii au fost întâii-născuţi ocoliţi şi au fost în mod special dedicaţi lui Dumnezeu şi serviciului Său.

Împlinirea antitipică

Acele experienţe ale israeliţilor şi ale întâilor-născuţi ai lor au fost reale şi pe bună dreptate foarte interesante pentru ei; dar ele sunt încă şi mai interesante pentru creştini, care sunt ei înşişi antitipurile peste care se trece acum. Prin “creştini” noi nu ne referim la toţi cei care doar declară că sunt, nici la toţi care merg la biserică, oricât de regulat. Noi ne referim la puţinii evlavioşi care acum sunt chemaţi şi sunt încercaţi în privinţa credincioşiei faţă de Domnul şi prin credinţă sunt cruţaţi — trecuţi de la moarte la viaţă. Aceştia sunt numiţi scriptural “Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (Evrei 12:23). După cum eliberarea poporului Israel din Egipt a avut loc după cruţarea sau trecerea peste întâii-născuţi, tot aşa, corespunzător, binecuvântarea divină va veni peste omenire imediat după completarea “Bisericii celor întâi-născuţi” — imediat după trecerea lor de la moarte la viaţă, prin puterea Primei Învieri. Dacă există o clasă a întâilor-născuţi, aceasta implică faptul că va exista şi o clasă născută după aceea. Astfel Scripturile învaţă clar peste tot că chemarea prezentă, încercarea, testarea, probarea şi răsplătirea finală a Bisericii nu vor fi sfârşitul milei divine faţă de omenire ci, din contră, vor fi numai începutul ei; pentru că, din moment ce se vorbeşte despre sfinţi că sunt “Biserica celor întâi-născuţi”, sau, după cum declară apostolul, “un prim-rod pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale”, prin aceasta suntem asiguraţi că şi roadele târzii fac parte din Programul divin.

Printre leviţi au existat diferite diviziuni care reprezintă diferite ranguri şi grade ale Bisericii lui Cristos. Dar principala diviziune sau secţiune a leviţilor a fost familia preoţească a lui Aaron, întocmai cum există o clasă specială printre leviţii antitipici, puţinii credincioşi, cunoscuţi în Scripturi ca Preoţimea Împărătească.

Mielul antitipic şi sângele Său

În zilele lui Isus venise timpul împlinirii antitipului Paştilor. Însuşi Isus trebuia să fie Mielul de Paşti. Prin credinţă, meritul sacrificiului Său, sângele Său, trebuia să fie stropit pe stâlpii uşii inimii poporului Său, iar carnea Sa, meritul perfecţiunii Sale pământeşti, trebuia să fie mâncat sau însuşit de către ei în minţile lor. Cu aceasta ei trebuiau să mănânce pâinea nedospită a promisiunilor divine şi ierburile amare ale încercărilor şi adversităţilor, şi pe lângă acestea trebuiau să bea vin, sângele strugurilor, sugerând simbolic participarea lor cu Mielul în dispreţul şi suferinţele Sale.

Mielul lui Dumnezeu, Isus, Mielul de Paşti antitipic, a fost junghiat cu aproape nouăsprezece secole în urmă, la aniversarea exactă a junghierii mieilor tipici. Sacrificiul lui Isus nu mai trebuie repetat, pentru că prin credinţă noi toţi stropim acelaşi sânge şi astăzi, şi în inimile noastre ne hrănim din meritul aceluiaşi sacrificiu pământesc, şi avem din belşug ierburile amare ale persecuţiei şi bem din sânge — împărtăşim spiritul Învăţătorului şi răsplata acestuia de suferinţă pentru dreptate. Nu mulţi au apreciat aceste privilegii în timpul acestor nouăsprezece secole — în total doar o “turmă mică”. Nici nu sunt mulţi care le invidiază experienţele prezente; nici nu sunt mulţi care apreciază cât de mare va fi răsplata şi binecuvântarea lor în viaţa viitoare. Atunci, în loc să sufere cu Cristos, ei vor domni cu El în glorie, onoare şi nemurire.

“Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”

Isus, gata să înceapă împlinirea acestui tip prin moartea Sa ca Mielul de Paşti antitipic (Cristos Paştele nostru a fost jertfit — 1 Cor. 5:7), a instituit pentru urmaşii Săi o amintire anuală care, în mintea lor, urma să ia locul tipului şi să le reamintească continuu de marele Antitip. În locul cărnii literare a mielului, Învăţătorul a folosit pâine, iar în locul sângelui, rodul viţei, şi în locul comemorării mai departe a tipului, El a îndrumat ca acest lucru să fie făcut în amintirea antitipului — “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, şi paştele care vine pentru Biserica întâilor-născuţi, ca precedent al marilor binecuvântări ce vor urma pentru Israel şi pentru toate familiile pământului.

Domnul nostru ca evreu a fost obligat mai întâi să ţină paştele tipic, să mănânce din mielul literal etc.; dar apoi, după cina aceea de paşti, El a instituit cu pâine şi rodul viţei amintirea Lui Însuşi ca înlocuitor, zicând: “Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu. Apoi a luat un pahar şi, mulţumind, li l-a dat zicând: Beţi toţi din el. … Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în Împărăţia Tatălui Meu” — până la a doua venire a Sa în putere şi mare slavă pentru a primi Biserica în calitate de Mireasă a Sa aleasă şi comoştenitoare în Împărăţia Sa şi a revărsa din belşug binecuvântări peste Israel şi prin Israel peste toată omenirea.

Iuda, vânzătorul egoist

Ceasul vânzării se apropia. Învăţătorul ştia prin ceva putere necunoscută nouă cine Îl va vinde etc. Anunţând chestiunea celor doisprezece, El a zis: “Unul dintre voi … Mă va da prins”. Fiecare a întrebat: “Nu cumva sunt eu, Doamne?” Chiar şi Iuda în mod obraznic a provocat cunoştinţa Învăţătorului despre cursul său înşelător şi a zis: “Nu cumva sunt eu?” Răspunsul a fost: Este aşa cum ai spus

— tu eşti trădătorul. Programul divin a fost împlinit prin trădător şi s-au împlinit Scripturile care spun că El va fi vândut cu treizeci de arginţi; dar coincidenţa arată preştiinţa divină, fără să implice că Dumnezeu a instigat în vreun mod comportarea trădătoare, de unde şi declaraţia: “Vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului!” Din acest punct de vedere trebuie să înţelegem că nu există speranţă pentru Iuda într-o viaţă viitoare. Tristeţea şi suferinţa sa înainte de a muri au fost astfel încât n-a găsit nici o compensaţie în vreo fericire de care se bucurase în zilele anterioare.

În Împărăţia Tatălui Meu

Dând ucenicilor pâinea, care a reprezentat trupul Său, şi paharul, care a reprezentat sângele Său, Învăţătorul le-a oferit ilustrativ îndreptăţire şi sfinţire şi, după cum a explicat Sf. Pavel, El a făcut mai mult decât atât — le-a oferit o participare cu Sine în suferinţele din prezent şi în gloriile viitorului (1 Cor. 10:16, 17; Mat. 26:29). Antitipul paharului în sensul lui mai înalt vor fi noile bucurii ale Împărăţiei pe care toţi cei credincioşi în Cristos le vor împărtăşi cu marele Împărat al slavei, când Îşi va lua marea Lui putere şi va domni. C. Î. — 524, 525

 

Paştele

Paşti — Cât de des se repetă? (C. Î. 524-2)

Întrebare (1911) — 2 — Sângele mielului de Paşti a fost stropit an de an continuu, sau a fost stropit o singură dată în Egipt?

Răspuns — Nu ştiu; trebuia să fi fie un simbol. Aşa li s-a poruncit la început şi probabil aşa a fost urmat tot timpul. Dacă ar fi vreun evreu aici, poate că ar putea să ne spună dacă acum este obiceiul să se stropească stâlpii uşii cu sânge. Nu cred că fac aceasta. Nu sunt sigur.

Paşti — Pe cine au simbolizat întâii-născuţi? (C. Î. 524-3)

Întrebare (1912) — 3 — “Întâii-născuţi” care au fost cruţaţi pe baza sângelui vărsat al Mielului simbolizează CAPUL ŞI CORPUL Bisericii, sau NUMAI BISERICA?

Răspuns — O, numai Biserica; NU pe Domnul nostru Isus. El n-a fost cruţat de nimic. El a murit. În sensul deplin al cuvântului El a fost Mielul. Sângele Lui ne face pe noi “Biserica celor întâi-născuţi”. Unde ar fi fost Mielul pentru propria Sa Îndreptăţire dacă El ar fi fost cruţat? El n-a avut nevoie de un Miel. El S-a cruţat prin Sine. El S-a cruţat prin ascultarea Sa chiar până la moarte. Aceasta Îi dă puterea să ne cruţe pe noi ca Biserica celor Întâi-născuţi prin sângele Lui aplicat nouă.

Paşti — Relaţia lor cu Ziua Ispăşirii. (C. Î. 524-4)

Întrebare (1913) — 4 — Care este relaţia dintre tipul Paştelui şi Ziua Ispăşirii anuală? Paştile reprezintă plătirea Răscumpărării, iar Ziua Ispăşirii care-i urmează, curăţirea poporului ca rezultat al operei de răscumpărare?

Răspuns — Aş spune că acestea două n-au nici o legătură. Dumnezeu le-a pus la cele două capete opuse ale anului, departe una de alta. Una este un tip al unui lucru, cealaltă este tipul altui lucru.

Cuvântul “răscumpărare” nu este arătat în nici una din acestea; nu există nici o ilustraţie a răscumpărării în nici unul din aceste cazuri. Cuvântul “răscumpărare” sau ideea despre răscumpărare este dată în altă parte.

Paşti şi ispăşire — Când şi de ce se ţineau. (C. Î. 525-1)

Întrebare (1916) — 1 — De ce a fost Paştele celebrat în seara celei de-a 14-a zi a primei luni, iar ziua anuală a Ispăşirii în a 10-a zi a lunii a şaptea?

Răspuns — Pentru că Dumnezeu a vrut ca ele să fie diferite. Cele două lucruri n-au legătură directă unul cu celălalt. Unul este o ilustraţie a cruţării Bisericii celor Întâi-născuţi, în timp ce celălalt este o ilustraţie a suferinţei lui Cristos şi a Bisericii în timpul Veacului Evanghelic ca bază şi pregătire pentru a împărţi binecuvântările la toate familiile pământului în timpul Veacului Milenar. Mielul de Paşti a reprezentat doar moartea lui Isus şi cruţarea poporului Său în acest veac şi prin urmare o altă ilustraţie şi una diferită este dată pentru a reprezenta moartea lui Isus şi a Bisericii şi binecuvântarea ulterioară a lumii în veacul viitor. El n-a vrut ca ele să se intersecteze. Una s-a referit la moartea lui Isus şi cealaltă a fost dată pentru a face o ilustraţie diferită.

Capitolul 3 – Cina Memoriala

 

Până va veni El

Fiindcă Pavel, referindu-se la Cina Domnului, spune că noi astfel “vestim moartea Domnului, până va veni El”, unii privesc aceasta ca o limitare. Să ne gândim însă că în Veacul Iudeu, mielul tipic era junghiat şi mâncat în fiecare an, până când a venit Domnul nostru, adevăratul sau antitipicul Miel. Dar când Ioan Botezătorul L-a prezentat pe Domnul nostru ca fiind prezent şi a zis “Iată Mielul lui Dumnezeu”, junghierea şi mâncarea mielului tipic n-au încetat imediat să fie potrivite; fiindcă Domnul nostru Însuşi le-a respectat până în noaptea în care a fost vândut. Comemorarea mielului tipic a încetat să fie potrivită numai când Mielul antitipic a fost omorât pe Calvar.

La fel acum, Domnul nostru, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, ne-a dat pâinea şi vinul ca simboluri ale cărnii şi sângelui Său — date pentru noi — pentru trecerea peste noi sau cruţarea noastră. Şi noi trebuie să comemorăm moartea Lui cu aceste simboluri până va veni El şi până când ultimul membru al corpului Său va fi trecut peste — în plinătatea mântuirii, cu El şi ca El. Atunci simbolul va înceta, antitipul fiind venit complet prin trecerea noastră dincolo. Până la această mare împlinire a speranţelor noastre, este potrivit pentru noi să o vestim comemorând corpul Său frânt şi sângele Său vărsat prin care ea va fi asigurată.

R — 1382 / martie 1892

Cina de Amintire

Noi credem şi învăţăm că cea mai bună ocazie pentru sărbătorirea morţii Domnului nostru este aniversarea ei. Acesta a fost obiceiul Bisericii timpurii, şi ea este încă respectată într-un fel de unele denominaţii în Vinerea Mare

— deşi, pentru ca respectarea ei să cadă în aceeaşi zi, exactitatea datei este nesocotită. Noi, asemenea Bisericii timpurii, preferăm să sărbătorim Cina Memorială exact la aniversarea ei — pe care noi o calculăm cum o calculau ei şi evreii — după timpul lunar — în ziua dinaintea începerii Paştilor evreieşti.

Mai mult, noi credem şi învăţăm că singurul mod potrivit pentru sărbătorirea acestui Memorial este acela pe care l-a introdus Domnul nostru şi pe care l-a urmat Biserica timpurie, şi nu aşa cum este sărbătorită Vinerea Mare acum de către unii.

În aceeaşi noapte în care a fost vândut — după ora 6 după-masă, în ceea ce noi numim acum data de 13 a lunii evreieşti Nisan, dar ceea ce evreii numeau începutul zilei a paisprezecea a lunii (ziua lor de 24 de ore începând seara), şi de aceea, după calculul evreilor, în aceeaşi zi în care a fost răstignit (cu o zi înainte de începutul Paştilor lor) — Domnul nostru a sărbătorit Cina de Paşti împreună cu ucenicii Săi. (Cina cu miel, care întotdeauna preceda săptămâna de sărbătoare a Paştilor, nu era şi nu este nici acum numită de către evrei sărbătoarea Paştilor.) Şi conformându-Se astfel Legii (care era încă în vigoare peste orice evreu până la moartea Domnului nostru pe cruce), Isus a instituit un Memorial al morţii Sale, pâinea şi “rodul viţei” fiind folosite ca simboluri ale cărnii şi sângelui Său.

El i-a instruit pe urmaşii Săi să comemoreze astfel

sacrificul Său pentru păcate, zicând:

“Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”

Şi nouă ni se pare că timpul face parte din instituire ca şi pâinea şi sucul de struguri. Noi să nu ne gândim să punem în loc alt timp decât acela instituit — în special având în vedere minuţiozitatea Domnului nostru în această chestiune; căci, deşi El a declarat, “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi”, totuşi, potrivit Legii, nu puteau fi mâncate până la aniversarea sacrificării mielului tipic înainte de trecerea peste întâii-născuţi israeliţi din Egipt; ceea ce a fost şi aniversarea sacrificării adevăratului “Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” şi prin care Biserica întâilor-născuţi este prima cruţată sau eliberată. Domnul nostru a aşteptat, prin urmare, şi “când a sosit ceasul (ceasul cel mai devreme posibil potrivit Legii), El a stat la masă”. Luca 22:14-20.

Cuvintele apostolului, “de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11:26 — explicate în articolul de la pagina 1289, în limba engleză), sunt înţelese de către mulţi că ar da libertatea respectării la orice ceas, în orice zi şi în orice lună; dar nu este aşa pentru cei care citesc critic; deoarece cuvintele “să faceţi lucrul acesta” au greutate specială. Dacă s-ar face la altă dată n-ar fi lucrul acesta: întocmai cum, dacă s-ar da un ordin să se sărbătorească independenţa Statelor Unite în 14 iulie, n-ar fi o îndeplinire a acestui ordin, nici o sărbătorire a acestui eveniment, ci altceva, dacă ar fi sărbătorită altă zi.

Dar nimeni să nu presupună că noi învăţăm că poporul Domnului este sub Lege în privinţa acestui sau a oricărui alt subiect. Singura lege a legământului nostru nou este legea iubirii. Noi iubim pe Învăţătorul nostru, ne place să sărbătorim marele Său sacrificiu pentru păcatele noastre şi ne place să facem acest lucru aşa cum El a binevoit să ne arate, cât putem de exact.

Unii din poporul Domnului sărbătoresc moartea Lui în fiecare zi întâi a săptămânii, presupunând că în faptul că fac astfel au aprobarea obiceiului apostolilor şi a Bisericii timpurii, aşa cum este relatat în Fapte 2:46; 20:7. Noi susţinem însă că ei greşesc în această aplicare a cuvintelor “frângerea pâinii” şi că aceasta n-a fost Cina Memorială, ci o masă obişnuită, care se practica în Biserica timpurie din două motive: 1) fiind puţini şi împrăştiaţi, când se strângeau pentru adunare îşi aduceau mâncare; şi 2) probabil pentru acelaşi motiv se adunau în prima zi a săptămânii, luau o masă împreună, adică: fiindcă în prima zi a săptămânii a înviat Domnul nostru din morţi şi fiindcă în aceeaşi zi le-a explicat împlinirea Scripturilor care se aplicau la El şi L-au cunoscut prin frângerea pâinii, adică prin mâncarea cinei. Nu-i de mirare că după aceea le-a plăcut să sărbătorească atât ziua cât şi masa care le-a adus atât de multă bucurie şi binecuvântare. Luca 24:25-32.

Cei care au confundat aceste mese, sărbătorind învierea în prima zi a săpătămânii, cu Amintirea morţii Domnului, au greşit mult, dacă nu grav.  Ei ar trebui să observe de asemenea că rodul viţei nu este menţionat în legătură cu aceste mese, în timp ce acesta nu este omis niciodată când se referă la Cina de Amintire, fiind tot atât de important ca pâinea. Aceeaşi expresie, “frângerea pâinii” din aceleaşi cuvinte greceşti, este folosită în Fapte 27:35, unde nu poate fi nici o îndoială că se referă la o masă obişnuită pentru satisfacerea foamei, şi nu ca memorial sau simbol.

Aici tratăm acest subiect numai pe scurt. În privinţa întrebării cine să sărbătorească Cina de Amintire şi cum, şi a altor puncte interesante, trimitem pe cititorii noştri obişnuiţi la articolul de la pagina 1289 (în limba engleză).

Să îndemnăm pe toţi care recunosc acea valoare a morţii lui Cristos ca jertfa de răscumpărare a lor, să “facă acest lucru” negreşit, aşa cum a sfătuit Învăţătorul, în amintirea marelui eveniment care este baza bucuriei noastre prezente în Domnul, precum şi a celor în care vom intra ca împlinire a acestui Memorial — când vom avea parte de bucuriile Domnului nostru în glorie, în Împărăţie. Dar cei care se încred în iertare aparte de jertfa pentru păcate, sau care cred că ei îşi pot răstigni păcatele şi astfel se pot face acceptabili pentru Dumnezeu (cum pretind unii), să nu sărbătorească acest Memorial; pentru că, dacă ar face-o, ar mânca şi ar bea condamnare pentru ei înşişi — nediscernând valoarea corpului frânt şi al sângelui vărsat al Domnului, ca singura jertfă pentru păcat care poate ridica păcatul şi poate face pe credincios acceptabil înaintea lui Dumnezeu.

***

C. M. 107
În amintirea lui Isus,Asta Cină este:La care ceia mântuiţi,Bucuroşi iau parte.

Prin credinţă luăm asta, Ca pâinea vieţii; Ce-nchipuieşte-a Domnului Corp, pentru noi zdrobit.

Acest pahar, sângele Său Cel vărsat, ne-nseamnă; Ce pentru-a noastre păcate, S-a adus de jertfă.

Acest pahar ne-aminteşte, Că nu peste mult noi; ‘N Împărăţia Domnului, Cu El îl vom bea nou.

Ce fericiţi vom fi atunci, Căci cu Tine pe veci, Vom petrece în mărire Şi-n faţă Te-om vedea.

R — 1321 / septembrie 1891 (extras)

Profetul asemenea lui Moise

În legătură cu mielul de Paşti sunt cel puţin două puncte care ar trebui observate în mod special. Primul, în privinţa sângelui: “Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca … . Sângele va fi pentru voi ca un semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o nenorocire atunci când voi lovi ţara Egiptului” (Exodul 12:1-28). Mâncarea sângelui a fost interzisă foarte devreme: “Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi” (Gen. 9:4). Această interzicere a fost repetată frecvent şi i s-a atribuit un motiv specific: “Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat pe altar, ca să facă ispăşire pentru sufletele voastre, căci sângele face ispăşire pentru suflet” (Lev. 17:11). Vărsarea şi stropirea sângelui de Paşti este o “ilustraţie” remarcabilă a dării “vieţii pentru viaţă” — cerinţa dreptăţii divine înainte ca acei condamnaţi să poată fi îndreptăţiţi. Dar a fost numai o ilustraţie — realitatea a venit după aceea: “Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi … ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată” (1 Pet. 1:18, 19). Un alt punct este în privinţa cărnii: “Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; s-o mănânce cu azimi şi cu verdeţuri amare … să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă; căci sunt Paştele DOMNULUI”. Prin vărsarea sângelui a fost cruţată viaţa israeliţilor; dar călătoria în pustie era înaintea lor şi ei trebuiau să mănânce şi carnea. Acest aspect este de asemenea o “ilustraţie” remarcabilă a Mielului lui Dumnezeu — “Paştele nostru”. Noi avem viaţă prin vărsarea sângelui Său preţios. Dar aceasta nu este totul. Trebuie să urmăm cărarea vieţii, trebuie să biruim vrăjmaşii vieţii, trebuie să îndeplinim lucrarea vieţii şi să desăvârşim disciplina vieţii. În toate acestea există osteneală şi lacrimi — osteneală şi epuizare; dar puterea noastră se reînnoieşte prin hrana cerească: “Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer. Căci Pâinea lui Dumnezeu este Acela care Se coboară din cer şi dă lumii viaţa. … Cine vine la Mine nu va flămânzi nicidată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată”. Ioan 6:27-58.

Capitolul 4 – Semnificaţia simboluril0r   

Pâinea şi vinul

Editorului Turnului de Veghere: Am citit în numărul din aprilie articolul tău despre “Paşti” şi mi-a plăcut mult. Eu cred că Cina Domnului înlocuieşte pentru creştin Paştele evreilor, şi ar trebui ţinută anual; dar despre un punct n-ai vorbit. Mă refer la felul de vin care să fie folosit la această Cină. Ai sugerat să fie folosită “pâinea nedospită”, ceea ce eu cred că este cu totul corect; dar întreb: Ce fel de vin să fie folosit? Tu înveţi corect, cred eu, că aluatul este un tip al păcatului etc., şi de aceea nu este un tip potrivit al purităţii lui Cristos. Eu cred acelaşi lucru despre vinul fermentat sau dospit. Nu este pur, şi de aceea nu este un simbol potrivit al sângelui lui Cristos! Dar tu nu ne-ai învăţat că ar trebui să folosim vin proaspăt, pur, în locul celui care “muşcă întocmai ca un şarpe şi înţeapă ca o viperă”.

Poate o substanţă să fie un simbol potrivit al sângelui pur şi preţios după ce acea substanţă a fermentat şi a devenit otrăvitoare? Trag concluzia că vinul bun este tot atât de important pentru o celebrare potrivită a Cinei Domnului ca şi pâinea nedospită. În speranţa că te vei gândi şi vei vorbi despre aceste lucruri, rămân cu sinceritate al vostru, P. D. Lane.

Răspunsul nostru

În dorinţa noastră de a nu face nimic spre a pune piedici cauzei Abstinenţei Totale, cu care simpatizăm, ne-am abţinut până acum de la a comenta în mod special asupra subiectului menţionat mai sus, dar un număr de întrebări recente arată că subiectul este discutat şi are nevoie de un răspuns.

Remarcăm mai întâi că sunt multe lucruri în legătură cu clima noastră şi cu metodele neliniştite, agitate ale zilelor noastre, care aproape inevitabil duc pe oameni la folosirea excesivă a băuturilor alcoolice odată ce se începe folosirea lor. Nu numai atât, dar pare evident că cele mai multe băuturi alcoolice produse în prezent sunt cu chimicale şi falsificate, într-un mod care creşte mult pericolele şi relele care rezultă din folosirea lor.

Pentru aceste motive, acordăm prohibiţioniştilor simpatia noastră, fie în aplicarea legilor actuale împotriva celor care falsifică băuturile, fie că ne bucurăm dacă ei pot (ceea ce ne îndoim) să determine punerea în vigoare a noi legi care să oprească în întregime producerea şi vânzarea lor. Dar acest lucru, credem noi, nu se va realiza până când prinţul acestei lumi — Satan — va fi legat.

Dar în ciuda simpatiei noastre — şi în ciuda cunoştinţei noastre despre faptul că simpatiile şi de asemenea prejudecăţile majorităţii cititorilor noştri sunt de partea abstinenţei totale — totuşi, dacă vorbim, trebuie să fie ceea ce considerăm a fi adevărul — adevărul, nu contează al cui idol se dărâmă sau ale cui teorii suferă; şi iată ce avem de spus:

Susţinătorii zeloşi ai temperanţei adesea repetă pretenţia că Biblia niciodată nu aprobă folosirea vinului care îmbată. Ei spun că vinul pe care l-a făcut şi l-a băut Isus a fost numai suc de struguri, nu vin, şi că este folosit un cuvânt grecesc diferit când se referă la aceste băuturi diferite. Răspundem că aceasta este o greşeală. Cuvântul grecesc gleukos, care înseamnă suc de struguri sau “vin nou”, apare doar o dată în Noul Testament (Fapte 2:13), iar folosirea lui arată că, dacă este folosit în exces, tulbură mintea. Cuvântul din care este tradus vin, în toate celelalte locuri în Noul Testament, este oinos, şi înseamnă vin de struguri obişnuit, care întotdeuna îmbată dacă este folosit în exces.

În legătură cu întrebarea dacă oinos îmbată, vă rugăm să observaţi următoarele texte: “Nu vă îmbătaţi de vin (oinos), aceasta este destrăbălare”. Efes. 5:18. Vezi şi 1 Petru 4:3, Luca 1:15 şi 7:33, 34.

Dar, sugerează că, dacă vinul conţine element de fermentaţie, ar dovedi că Isus nu l-a folosit la instituirea “Cinei”. Admitem că, dacă ar fi aşa, ar dovedi ceea ce se pretinde; dar nu este aşa. Oratorii Temperanţei pot face şi fac această declaraţie, adeseori, fără îndoială, din ignoranţă, dar oamenii de ştiinţă recunosc o mare diferenţă între fermentaţia alcoolică sau a vinului şi fermentaţia putridă. Rezultatul primului proces este eliminarea impurităţilor şi producerea unui lichid dulce şi plăcut cum este în cazul vinului, în timp ce celălalt proces produce acreală şi în final putrezire. Acest din urmă proces este folosit în dospirea pâinii, stricarea aluatului sau creşterea fungului fiind oprită la începutul dezvoltării lui prin coacere.

În ceea ce priveşte obiceiul evreiesc, acesta dovedeşte contrariul în loc de a confirma pretenţia că vinul conţine ferment, fiindcă evreii folosesc vin la Paşti şi curăţă aluatul. Ei folosesc vinul VERITABIL. Pretenţia că Domnul a folosit suc de struguri nefermentat, o putem vedea ca incorectă încă într-un mod: Culesul viilor în Palestina era în septembrie şi octombrie, iar Paştele era cam cu şase luni mai târziu. Vinul făcut în octombrie era cu necesitate fermentat până în aprilie.

Mărturia lui Isus este că vinul vechi este mai bun decât cel nou (Luca 5:39; Ioan 2:10); iar faptul că vinul folosit de ei era fermentat, este arătat prin pilda care vorbeşte despre punerea vinului nou (la care nu este terminată fermentaţia alcoolică) în burdufuri vechi, care mai fuseseră folosite şi care, pierzându-şi elasticitatea, s-ar sparge sub presiunea gazelor produse prin fermentaţie.

Dar, după cum s-a remarcat înainte, împrejurările, clima etc., de aici, precum şi puritatea băuturilor, se deosebesc mult de cele din timpul lui Isus şi al apotolilor; şi dacă cineva s-ar simţi în primejdie prin gustarea vinului la amintirea morţii Domnului nostru, am recomanda ca unul ca acesta să folosească mai bine suc de stafide, care, deşi nu este vin, este desigur “rodul viţei”. Noi punem la dispoziţie suc de stafide în fiecare an, dar la ultima sărbătorire a Cinei a fost folosit numai de către o persoană.

R — 3652 / noiembrie 1905 (extras)

Până vine El

Când sărbătorim Cina Memorială a Domnului, vestim moartea Sa, până vine El — până când, la venirea Sa, ne schimbă, ne glorifică, ne stabileşte ca Împărăţie a Sa. 1 Cor. 11:26.

Noi ne folosim talanţii, până vine El. Luca 19:13. Luptăm lupta bună a credinţei, până vine El. 1 Tim. 6:12-14. Îndurăm strâmtorare, până vine El. 2 Tes. 1:7. Trebuie să fim răbdători, până vine El. Iacov 5:8. Aşteptăm cununa dreptăţii, până vine El. 2 Tim. 4:8. Aşteptăm cununa slavei, până vine El. 1 Pet. 5:4. Aşteptăm reîntâlnirea cu prietenii plecaţi, până vine El. 1 Tes. 4:13-18. Aşteptăm ca Satan să fie legat, până vine El. Apoc. 20:3. Până vine El, deci, nu arată un moment, un ceas sau zi specială, ci perioada prezenţei (parousiei) Sale, perioadă în care lucrarea Sa de “seceriş” va aduna şi va glorifica pe sfinţii Săi, şi va stabili Împărăţia Sa promisă.

C. M. 2 După al Tău Cuvânt de dar, ‘N blândă umilinţă, Doamne, eu îmi amintesc iar, A Ta suferinţă.

Trupul Tău frânt pentru mine, Pâinea din cer-mi va fi, Paharul gustat de Tine Vreau a-l împărtăşi.

Pot eu să uit Ghetsimani, Sau lupta ce-ai avut? Domnul meu, agonia Ta, Paharul ce-ai băut?

Când la crucea de pe Calvar, Cu ochii mei privesc, Văd Mielul, sacrificarea, De Tine-mi amintesc.

Toate ale Tale dureri, Şi marea iubire, Vor fi în mintea mea pe veci, Spre a Ta amintire.

Atunci culmea darului Tău, Şi-n chipul Tău voi fi, Când în împărăţia Ta Cu Tine voi veni.

R — 5341 / noiembrie 1913

“Paharul binecuvântării”

“Paharul binecuvântării, pentru care-L binecuvântăm pe Dumnezeu, nu este el o părtăşie a sângelui Celui Uns? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie a sângelui Celui Uns? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup. 1 Corinteni 10:16, 17 — Diaglott.

Paharul binecuvântării “pentru care noi binecuvântăm pe Dumnezeu”, este într-adevăr un pahar al binecuvântării în multe privinţe. El reprezintă privilegiul binecuvântat al suferinţei cu Cristos şi al lucrurilor binecuvântate care vor veni ca răsplată a acelor suferinţe. Domnul spune că făgăduinţa va avea împlinirea în Împărăţie, când vom avea parte de bucuriile Împărăţiei.

Biserica este reprezentată ca fiind o parte din marea Viţă pe care a sădit-o Dumnezeu; după cum spune Isus: “Eu sunt viţa, voi mlădiţele” (Ioan 15:5). Domnul nostru ne spune despre rodul preţios al acestei Viţe, a cărui dezvoltare reprezintă partea dureroasă a experienţelor noastre. Există un sens în care paharul reprezintă bucuria pe care o vom avea când vom fi trecut dincolo de suferinţele din prezent şi vom fi intrat în glorie (Mat. 26:29). Expresia “pentru care-L binecuvântăm pe Dumnezeu”, poate fi înţeleasă că înseamnă, pentru care aducem mulţumire şi laudă Domnului. Oricine primeşte paharul fără mulţumire din inimă, fără apreciere, nu va primi marea răsplată. Pentru a primi binecuvântarea intenţionată, noi trebuie să primim paharul cu mulţumire pentru acest mare privilegiu al suferinţei cu Cristos.

Analizând această întrebare a apostolului, “nu este el o părtăşie (comuniune) a sângelui lui Hristos?” noi trebuie să avem în minte două gânduri: primul, al paharului literal la care se referă el, care reprezintă sângele lui Cristos, şi al doilea, faptul că noi avem privilegiul de a ne împărtăşi din paharul Său, paharul de sacrificiu. Noi avem privilegiul părtăşiei în moartea Sa, părtăşiei în suferinţele Sale. Această idee este prezentată în alte Scripturi — că Isus este Capul Bisericii, care este Corpul Său etc. El va fi marele Proroc, Preot, Împărat, Judecător şi Binecuvântător al lumii.

Potrivit Scripturilor, marele Cap a fost glorificat, după ce a îndurat suferinţele chiar până la moarte, după ce Şi-a dat viaţa pentru lume. Şi El ne-a adoptat ca şi membri ai Săi

— acum membri în trup, pentru a fi curând membri în glorie. Folosim cuvântul membri în sensul în care vorbim despre membrii parlamentului. Corpul parlamentului are mulţi membri, şi la fel are mulţi membri şi Corpul lui Cristos. Condiţiile în care ei îşi pot întări chemarea şi alegerea este ca ei să creadă în Cristos şi să se predea lui Dumnezeu. Atunci Domnul nostru îi va adopta ca membrii Săi, acum membri pe pământ, iar apoi membrii Lui în glorie.

“Beţi toţi din el”

Cu condiţia deci că vom bea cu credincioşie din paharul Său (Mat. 26:27), ne vom “întări chemarea şi alegerea” (2 Pet. 1:10). Îndemnul “beţi toţi din el” are o dublă semnificaţie: prima, tot trebuie băut înainte de sfârşitul Veacului Evanghelic; şi a doua, toţi care vreau să fie membri ai Corpului Său trebuie să bea din el. Sf. Petru a vorbit despre suferinţele Cristosului, Cap şi Corp, care continuă acum de mai bine de o mie opt sute de ani, şi despre slava care va urma (1 Pet. 1:8-12; 4:1; 5:1). Imediat ce ultimul membru va fi trecut în starea cerească, toate suferinţele Cristosului vor fi terminate şi nimeni nu va mai avea privilegiul părtăşiei în “suferinţele lui Hristos”, întocmai cum nimeni nu va mai avea privilegiul părtăşiei în gloria Sa şi a deveni “Mireasa, soţia Mielului”.

Este un singur pahar, deşi conţine sucul multor struguri; este o singură pâine, deşi este făcută din multe boabe. Boabele nu-şi pot păstra individualitatea şi viaţa dacă vreau să devină pâine pentru lume. Strugurii nu se pot menţine ca struguri dacă vreau să consituie spiritul dătător de viaţă. Astfel vedem frumuseţea declaraţiei apostolului că acei din poporul Domnului sunt participanţi cu El în acea singură pâine şi acel singur pahar. Nu există alt mod prin care noi putem obţine natura cea nouă decât prin a accepta invitaţia Domnului să bem paharul Său şi prin a fi frânţi cu El ca membri ai acelei singure pâini; prin a fi îngropaţi cu El în botezul în moartea Sa, şi astfel a ajunge cu El la învierea în glorie, onoare şi nemurire, a ajunge la Întâia Înviere.

Partea Bisericii în acea singură pâine

Pâinea reprezintă în primul rând trupul lui Isus, care s-a frânt pentru noi şi pentru lume în general. În sens mai larg ea include tot Corpul lui Cristos, toţi cei care devin membrii Săi. Astfel frângerea pâinii, frângerea Corpului continuă de peste o mie opt sute de ani.

Citim că la instituirea Cinei Domnului, Isus a frânt pâinea. De fapt, atunci El era singurul care putea frânge pâinea. Toţi ceilalţi din omenire erau neîndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu până când Isus prin sacrificiul şi înălţarea Sa a reparat deficienţa unei anumite clase. Astfel Isus a fost primul care a frânt pâinea. Astăzi, când pâinea nedospită trece pe la fiecare din noi la Cina de Amintire şi fiecare ia o parte din ea, fiecare o frânge pentru sine.

Faptul că Domnul nostru a frânt primul pâinea nu înseamnă că noi nu trebuie să avem partea noastră individuală. Ne amintim că Tatăl ceresc a avut de-a face cu frângerea corpului Domnului nostru. După cum este scris: “A fost voia DOMNULUI să-L zdrobească; L-a supus suferinţei” (Isa. 53:10). Aceasta nu s-a făcut împotriva voinţei Domnului nostru. În timp ce Tatăl ceresc a avut de-a face cu frângerea Lui, la fel, în armonie cu aranjamentul divin, are de-a face şi cu frângerea părţii noastre din pâine.

Declaraţia apostolului în capitolul următor, “vestiţi moartea Domnului”, se aplică exclusiv la moartea lui Isus. Plasarea cuvintelor arată că Domnul Isus personal este menţionat: “De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (versetul 26). “Fiindcă este Domnul tău, adoră-L” (Ps. 45:11). Biserica nu este menţionată ca Domn.

Mai mult, trebuie să ne amintim că Isus a spus: “Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea (Luca 22:19). El n-a spus: Să faceţi lucrul acesta în amintirea voastră — în amintirea părţii voastre proprii în sacrificiu. Noi trebuie să fim morţi cu El. Ne amintim că trebuie să avem parte cu El în suferinţele din prezent dacă vrem să avem parte în gloriile care urmează. Tatăl I-a dat Lui să fie Capul — “Dumnezeu binecuvântat în veci”. Evr. 3:1; Rom. 8:17, 18; 9:5.

Viaţa este în sânge

Scripturile spun că viaţa este în sânge (Lev. 17:11). În armonie cu această declaraţie, evreilor li s-a cerut să se abţină întotdeauna de a mânca sânge. Sângele animalelor trebuia să se scurgă înainte de a li se permite să mănânce carnea. Nici străinii care stăteau cu ei nu trebuiau să mănânce sânge (Lev. 17:10-14). Dumnezeu ar părea să spună în acest mod că viaţa este un lucru foarte sacru. Acest principiu al vieţii pe care El l-a dat omului pare să stea în sânge. Atâta timp cât sângele trece prin sistemul circulator, este viaţă; dar când sângele este vărsat, fiinţa moare.

Când Domnul nostru Şi-a depus viaţa Sa pământească, El n-a reţinut dreptul la acea viaţă pământească în sensul de a o folosi pentru Sine. El ne spune în pildă că toţi cei care vreau să câştige “mărgăritarul de mare preţ” (Mat. 13:45, 46), trebuie să vândă tot ce au; adică, toate de câte se bucură din viaţa şi privilegiile prezente. El a renunţat la acea viaţă. “El S-a dat pe Sine Însuşi (sufletul, viaţa Sa) la moarte” (Isa. 53:12). Pe ce bază? Exact pe aceeaşi bază pe care a pus-o în faţa noastră; dacă vrem să trăim, trebuie să murim, dacă vrem să domnim, trebuie să suferim; trebuie să fim morţi cu El (2 Tim. 2:11, 12). Astfel noi care urmăm în urmele Lui facem acelaşi lucru pe care L-a făcut El.

Dacă noi, ca ucenici ai Lui, ne dăm viaţa pentru fraţi, facem ceea ce a făcut Isus. Aceasta toată va fi aplicată pentru lume. El a luat acea viaţă pământească, nu pentru a o păstra, ci pentru a o preda în cele din urmă pentru toată omenirea. Dreptul la viaţa umană este încă în stăpânirea Sa. El este Cel care, ca marele Mijlocitor, va da lumii viaţa pe care a vărsat-o.

Acum El atribuie meritul Său Bisericii, pentru ca noi să putem avea parte cu El în suferinţele Sale şi în Împărăţia Sa glorioasă, pe plan spiritual. Acest pahar deci, reprezintă renunţarea deplină la viaţa pământească şi la orice pretenţie la ea. Viaţa pământească a Domnului nostru n-a fost pierdută, ci numai depusă (Ioan 10:17, 18). Intenţia în depunerea ei a fost s-o abandoneze, personal, pentru totdeauna, pentru ca omenirea s-o poată primi. El n-a îndeplinit încă acest lucru, în sensul de a le da viaţa, ci El Şi-a predat viaţa având acest scop în vedere.

Dreptul la viaţa pământească nepierdut

Domnul nostru a întreprins realizarea voinţei divine în răscumpărarea lumii şi El a pornit la realizarea lui, dar n-a completat încă scopul. El Şi-a depus viaţa, dar n-a pierdut-o. Când a fost înviat din morţi, El avea încă dreptul la acea viaţă pământească, cu înţelegerea însă că El n-o va folosi pentru Sine, ci El va da acea viaţă tuturor oamenilor care doreau s-o primească, dându-le-o la sfârşitul Domniei Sale de o mie de ani, când Biserica Sa va domni cu El.

Aşa deci, viaţa nu I-a fost luată; căci viaţa Îi putea fi luată numai prin neascultarea Sa (Lev. 18:5; Ezec. 20:11; Luca 10:28; Rom. 10:5). El a dat-o de bună voie, în armonie cu voinţa divină. El a dat-o ca să poată deveni un bun în mâinile Dreptăţii divine, aşa încât atunci când va veni timpul, El să poată folosi acel bun pentru omenire. Ioan 6:51.

De la început scopul divin a fost ca viaţa umană a Domnului nostru să fie dată pentru totdeauna, ca El să n-o ia înapoi. El Şi-a consacrat viaţa la Iordan şi a sfârşit sacrificiul la Calvar. De-a lungul Veacului Evanghelic El Şi-a sacrificat Corpul simbolic. Imediat ce El va sfârşi de sacrificat pe toţi aceşti membri ai Corpului, atunci dreptul lor de viaţă, care aparţine Marelui Preot, va fi folosit pentru cumpărarea, răscumpărarea lumii, prin pecetluirea Noului Legământ. Imediat după aceea va fi stabilită Împărăţia Sa. Această aplicare viitoare a meritului Său, a dreptului Său de viaţă, care nu va fi făcută până când toată Biserica va fi trecut dincolo de văl, este simbolizată prin stropirea Capacului Ispăşirii cu sângele ţapului. Sângele Domnului nostru şi sângele Corpului Său sunt un singur sânge. Este un Preot al multor membri. Este o Ispăşire pentru toţi — pentru păcatele întregii lumi. 1 Ioan 2:2.

Sângele reprezintă nu numai moartea lui Cristos, ci şi moartea tuturor membrilor Corpului Său, cărora le este atribuit meritul. Apostolul exprimă în legătură cu aceasta zicând: “Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie (comuniune, participare) a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie (comuniune, participare) a trupului lui Hristos?” adică o unire cu El, un parteneriat, aşa cum este reprezentat în pahar şi în pâine. Totul îşi are originea în El. Dar noi sărbătorim şi partea noastră individuală ca membri ai Bisericii în sacrificarea cărnii, în participarea noastră la suferinţele lui Cristos.

***

“…Care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Evrei 12:2

R — 5342 / noiembrie 1913

Ce înseamnă a mânca trupul şi a bea sângele Domnului

“Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă.” Ioan 6:53.

În acest capitol Domnul li se adresează evreilor, care nu credeau în El, ci murmurau din cauză că le spusese că El era adevărata Pâine din Cer. Expresia “a mânca trupul şi a bea sângele” avea o adâncă semnificaţie spirituală pe care nimeni în afară de israeliţii adevăraţi n-o putea primi. Şi acest lucru este şi acum adevărat. Lumea, când Isus va lucra cu ea în veacul viitor, va avea într-adevăr ocazia să mănânce din trupul Său — să-şi însuşească meritele sacrificiului Său; dar nu vor avea ocazia să participe la Paharul Său — să bea din sângele Său. Simbolic, Paharul înseamnă viaţa sacrificată. Lumea nu va avea nici o parte în suferinţele lui Cristos, reprezentate în Pahar.

Cuvintele Domnului nostru implică: Dacă acceptaţi propunerea Mea din Veacul Evanghelic, puteţi avea viaţă, şi s-o aveţi mai abundentă decât a avut omul vreodată sau decât putea s-o aibă. Puteţi avea viaţă inerentă — “viaţă în voi înşivă”.

Cele două mântuiri ilustrate

Noi credem că în Scripturi se face o deosebire între pâine, care simbolizează trupul Domnului, şi vin, care simbolizează sângele Lui. Biserica, pentru a fi acceptată de Domnul ca membri ai Corpului Său glorificat, trebuie să se împărtăşească de ambele acestea prin participare. Pâinea, după cum explică apostolul, reprezintă pentru noi nu numai pe Domnul nostru, ca Pâinea Vieţii necesară pentru noi, ci ne reprezintă şi pe noi ca membrii Săi, ca să fim frânţi cum a fost Domnul nostru; iar vinul reprezintă nu numai sângele Domnului nostru, ci şi sângele Bisericii — că noi suntem părtaşi cu El în suferinţele Sale de sacrificiu. 1 Cor. 10:16, 17.

Privilegiul părtăşiei la paharul Domnului nu este pentru lume. Lumea nu va avea parte în suferinţele lui Cristos, pentru că toată ocazia de a participa la suferinţele şi la gloria Sa se vor fi sfârşit când Biserica va fi glorificată. Domnul a spus: “Beţi toţi din el” — beţi-l tot. Nu va mai fi nimic de băut pentru lume. Iar noi care suntem din clasa Bisericii “împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos”. Colos. 1:24.

“Trupul Fiului Omului” reprezintă restabilirea la privilegiile umane, adică mijlocul pentru obţinerea ei, şi redă omului viaţa pe care o pierduse — viaţa pierdută în Adam — viaţa umană, viaţa pământească. Ea va fi darul lui Dumnezeu prin Cristos. Dar furnizarea acestei Pâini nu va fi suficientă. Lumea va trebui să mănânce din Pâine şi să aibă ajutorul pe care-l va da Domnul prin Împărăţia Sa. Isus a spus (versetul 51): “Eu sunt pâinea vie, care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”.

Dintr-un punct de vedere se poate vorbi despre lume că nu este moartă. Ea şi-a pierdut dreptul la viaţă, dar Dumnezeu a făcut aranjamente prin Cristos, prin care acea viaţă va fi restabilită. A fost pierdută în Adam, dar va fi restabilită prin Cristos, al doilea Adam. În timpul acestor şase mii de ani, lumea a fost într-o stare de înfometare şi decăzută. Dar Dumnezeu a dat această Pâine şi ea va fi pentru ei în Veacul Milenar.

Nu se arată simbolic nicăieri în Scripturi că lumea se va împărtăşi din sânge, şi astfel va participa la suferinţele lui Cristos. Numai puţini sunt reprezentaţi ca împărtăşindu-se din sânge. Acest lucru este arătat în Leviticul 16. Sângele stropit a doua oară pe Capacul Ispăşirii este pentru tot poporul, satisfăcând astfel Dreptatea. Aceasta reprezintă eliberarea întregii omeniri din sentinţa morţii, dându-le tuturor ocazia să mănânce din Pâine şi să nu moară.

În altă ilustraţie găsim că sângele este folosit ca să reprezinte acceptarea aranjamentului divin de către om. În pecetluirea Legământului Legii, care este un tip al Noului Legământ, Moise a stropit întâi cărţile Legii, reprezentând satisfacerea Dreptăţii. Apoi cu acelaşi sânge a stropit tot poporul (Evr. 9:19; Exod. 24:8). Stropirea cărţilor Legii a cerut numai câteva secunde; dar stropirea poporului a cerut mult timp.

La începutul Veacului Milenar — imediat ce Biserica va fi unită cu Capul ei dincolo de văl — sângele va fi stropit pentru a satisface Dreptatea pentru lume. Apoi, ca Mijlocitor, Cristos va începe să facă o lucrare pentru toţi care o vor primi. Şi lucrarea aceea este reprezentată simbolic prin stropirea poporului cu sânge. Cu alte cuvine, fiecare membru al omenirii va fi privilegiat să vină în relaţie de legământ cu Dumnezeu prin Mijlocitorul, acceptând termenii pe care El îi va prezenta în timpul Domniei Milenare.

Cea mai valoroasă hrană şi băutură cunoscute

Dacă oamenii vor împlini cerinţele în timpul Domniei lui Mesia, la încheierea acelei perioade ei vor fi perfecţi; şi El îi va prezenta înaintea Tatălui şi toţi vor fi primiţi în deplină relaţie de legământ cu El, toţi care vor îndura cu credincioşie proba aplicată atunci.

În contextul nostru (versetul 54) citim: “Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică”. Declaraţiile Domnului nostru în multe împrejurări sunt atât de largi încât ele cuprind nu numai Turma Mică, ci şi Marea Mulţime, şi în aceasta arată mare înţelepciune. În acest verset Domnul nu spune: “are viaţa veşnică” în el însuşi, pentru că dintre cei care acum fac un Legământ de sacrificiu şi devin părtaşi ai Paharului şi ai Pâinii, sunt unii care nu vor ajunge la viaţă inerentă — nemurire — ci vor trece prin mare strâmtorare şi vor obţine viaţă pe un plan spiritual mai jos. Ei nu vor avea viaţă inerentă, chiar dacă va fi viaţă veşnică. Cei care vor obţine nemurirea vor avea viaţă veşnică pe planul cel mai înalt. Cei din Marea Mulţime vor avea viaţă veşnică, dar nu nemurire — nu viaţă în ei înşişi.

Când Domnul nostru a spus “Căci trupul Meu este adevărată hrană şi sângele Meu adevărată băutură” (versetul 55), înţelegem că a vrut să spună că aceasta este cea mai valoroasă hrană şi băutură cunoscute vreodată. Nici o altă pâine nu are aşa valoare şi nici o altă băutură n-ar putea fi aşa de preţioasă ca aceasta, prin împărtăşirea din ele putându-se obţine glorie, onoare şi nemurire — natura divină, viaţa în sine.

Ploaia de mană antitipică

Pâinea din Cer a fost trupul Domnului, pe care El urma să-L dea pentru viaţa lumii. Şi Isus explică faptul că aceasta a fost simbolizată prin mana care a căzut în pustie. El a spus: “Părinţii voştri au mâncat mana în pustie şi au murit. … Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”. El a mai spus: “Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă”. Şi El a căzut pe pământ şi a murit. Iar noi devenim părtaşi cu El în moartea Lui. Noi participăm la suferinţele şi la moartea Lui, ceea ce lumea nu va face niciodată. Ea va avea parte de rezultatul lor.

Toată lucrarea acestui Veac Evanghelic este pregătirea hranei pentru omenire şi a sângelui cu care va fi stropită. Dar mesajul din textul nostru n-a fost intenţionat pentru lume. După cum ne spune El: “Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu”.

Numai o clasă specială a putut cunoaşte ceva despre Taina lui Dumnezeu în toţi aceşti o mie nouă sute de ani — în aceste două milenii. Aceste lucruri au fost ascunse de lume în general. Acum însă credem că a sosit timpul când ele trebuie date lumii, conştientizând lumea de binecuvântările pe care le are Dumnezeu de dat în curând. Scripturile ne spun că Taina va fi dezvăluită în timpul sunării trâmbiţei a şaptea — care sună acum. Aducerea la cunoştinţă a acestor adevăruri, prin urmare, ar fi ploaia de mană.

R — 5421 / martie 1914

“Puteţi voi?”

“Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu?” Matei 20:22.

Ne amintim de împrejurările în care au fost rostite aceste cuvinte de către Mântuitorul nostru: era doar cu câteva zile înainte de răstignirea Sa. Isus le promisese ucenicilor că ei vor sta cu El pe tronul Său în Împărăţie. Atât de încrezători erau că va fi aşa cum zisese Domnul, încât discutau poziţia pe care ar putea-o ocupa. Mama celor doi ucenici, Iacov şi Ioan, a venit la El şi a întrebat dacă cei doi fii ai ei, Iacov şi Ioan, puteau sta, unul la dreapta iar altul la stânga Lui în Împărăţie. Iar Isus, întorcându-Se spre cei doi ucenici, a răspuns întrebându-i: “Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care sunt (după redarea autorului — n. t.) botezat Eu?”

Ştim că botezul lui Isus în apă a avut loc la începutul slujirii Sale. În armonie cu planul divin, El trebuia să moară ca Mântuitorul oamenilor. Şi El Şi-a simbolizat moartea imediat ce a ajuns la vârsta de treizeci de ani — imediat ce era posibil sub Lege. În cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale, El împlinea acest botez, El Îşi da sufletul în moarte, pe care a sfârşit-o la Calvar. Isus a spus: “Botezul cu care sunt (în curs) botezat” — acum — nu un botez viitor sau trecut.

El a vorbit diferit despre Pahar — “Paharul pe care am să-l beau Eu”. El sugera astfel că Paharul era în viitor — nu în prezent nici în trecut. El le spusese ucenicilor că va merge la Ierusalim şi că acolo va fi răstignit, iar a treia zi va învia. Şi cu altă ocazie a zis: “Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă”. Ucenicii n-au înţeles ce le-a spus Învăţătorul despre răstignirea Sa. Dar Isus a înţeles situaţia şi a ştiut că acest Pahar era pe punctul de a fi turnat pentru El. Şi astfel a vorbit despre el din nou: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”

Încercarea specială a Domnului nostru

Ne-am putea gândi la cuvântul Pahar că ar reprezenta diferitele experienţe ale vieţii — că fiecare are Paharul său de bucurie şi tristeţe, amestecate. Dar Isus a folosit cuvântul în alt sens. Când a fost în Grădina Ghetsimani S-a rugat: “Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. Şi în aceeaşi noapte iarăşi S-a rugat: “Tatăl Meu, dacă nu se poate să treacă paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” În privinţa botezului Său în moarte, n-a fost nici o ezitare din partea Domnului. Dimpotrivă, chiar de la început, El a participat la el voluntar. Moartea ruşinoasă a fost lucrul pentru care S-a rugat să treacă dacă se putea. Dar a aflat că aceasta era voia Tatălui pentru El şi a fost mulţumit să fie aşa.

Nu exista nimic în Lege să indice că Domnul nostru trebuia executat ca blasfemator al Legii divine. Totuşi blasfemia a fost acuzaţia adusă împotriva Lui. Sinedriul a hotărât că era blasfemator din pricină că spusese “Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”, şi de asemenea că pretindea că este Fiul lui Dumnezeu. Se pare deci, că ceea ce apăsa în mod special asupra minţii Sale şi de care I-ar fi plăcut să fie eliberat era înjosirea şi ruşinea legate de răstignirea Lui ca un criminal, ca un hulitor al Tatălui pe care-L iubea atât de mult.

Isus ştia că venise în lume să moară şi că trebuia să sufere. Dar această parte a experienţei Sale n-o putuse înţelege deplin. Evident, El ştia că “După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului”; căci relativ devreme în misiunea Sa El declarase aceasta în convorbirea Sa cu Nicodim. Dar pe măsură ce Se apropia tot mai mult de timpul umilirii Sale, al înjosirii Sale, şi Îşi dădea seama de tot ce însemna aceasta, El simţea o mare reţinere de la ea, şi Şi-a vărsat inima în strigătul “Dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” Dar imediat — dovedind că afirmaţia Sa la consacrare “Iată-Mă, vin … desfătarea Mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul Meu” nu erau vorbe goale — El a adăugat: “Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. Mat. 26:39.

Suntem noi dispuşi să avem parte de înjosirea Lui?

Şi astfel Domnul nostru le-a spus ucenicilor Săi: Puteţi voi să vă daţi viaţa complet, chiar dacă aceasta ar însemna să vi se ia viaţa prin nedreptate? Puteţi voi să beţi Paharul pe care am să-L beau Eu? În legătură cu aceasta va fi ruşine şi înjosire. Sunteţi dispuşi să participaţi cu Mine la acest Pahar al Meu? Ei au răspuns: “Putem”. Erau dispuşi.

Acesta, vedem, este acelaşi Pahar reprezentat în Serviciul Comuniunii. Pâinea reprezintă trupul, iar vinul reprezintă sângele Domnului nostru. Paharul în special a reprezentat ruşinea şi înjosirea legate de moartea Sa; şi cei doi ucenici au spus că ei voiau să se împărtăşească din Paharul Său — n-au avut nici o ezitare. Vor fi credincioşi cu orice preţ. Vor fi de acord cu orice condiţii pe care le va pune El. Ei nu ştiau, desigur, însemnătatea deplină a cuvântului botez sau a cuvântului pahar. Acestea erau lucruri pe care toţi ucenicii le aşteptau. Când avea să vină Cincizecimea, aceste lucruri pe care li le spusese Isus aveau să le revină în minte, după cum le prezisese El (Ioan 16:4; 13:19). Dar ei voiau şi doreau. Şi aceasta este tot ce putem noi face. Isus a garantat că voind, ei vor avea aceste experienţe; că dacă vor continua să voiască, dacă vor continua să sufere cu El aici, vor domni cu El pe tronul Său. Dar în privinţa locului anumit pe Tronul Său, aceasta nu depindea de El, ci de Tatăl.

Curajul, tăria iubitului nostru Răscumpărător în mersul pe calea îngustă ne umple de admiraţie. Ce tare şi curajos a fost caracterul Său! El nu S-a gândit deloc să Se uite în urmă; toată fiinţa Sa a fost concentrată asupra împlinirii voinţei Tatălui Său din cer — asupra jertfirii de Sine în interesul lumii. Ce exemplu nobil a fost pus în faţa apostolilor! — măreţie în umilinţă, biruinţă în dăruirea de Sine completă!

Băutul Paharului de către Biserică

Băutul Paharului de către Biserică reprezintă participarea noastră la suferinţele lui Cristos în prezent. Nimeni nu va fi membru al Corpului marelui Mijlocitor al Noului Legământ decât dacă intră acum sub condiţiile potrivite. Băutul sângelui deci, este părtăşia la pahar. Căci, dacă nu bem din Paharul Său, nici nu vom avea parte cu El în gloria Sa. El a spus: “Beţi toţi din el”. Toţi trebuie să bea, şi tot paharul trebuie golit în timpul acestui veac.

Este un privilegiu foarte mare faptul că ni se permite să avem parte de suferinţele lui Cristos. “Dacă răbdăm (cu El), vom şi împărăţi împreună cu El.” Vom participa la inaugurarea Noii Dispensaţii şi la împărţirea binecuvântărilor ei. Antitipul lui Moise, care va face stropirea, este Cristos, Capul, şi Biserica, Trupul Său glorificat, despre care citim în Fapte 3:22: “În adevăr, Moise a zis: @DOMNUL Dumnezeul vostru vă va ridica, dintre fraţii voştri, un Proroc ca mine#” — adică, Moise a fost tipul Lui, la

o scară mai mică. Isus a fost primul ridicat, apoi toţi apostolii, iar apoi restul membrilor Corpului.

După cum Moise a stropit tot poporul, tot aşa, acest Moise antitipic, când va fi complet, va “stropi” lumea; şi aceasta va însemna aducerea ei în armonie cu Legea divină. Se va cere mia de ani pentru a “stropi” omenirea. Există deci o mare deosebire între băutul Paharului şi stropirea sângelui. Stropirea cu sânge reprezintă îndreptăţirea, în timp ce băutul Paharului de către Biserică reprezintă nu numai îndreptăţirea, ci şi sfinţirea.

Domnul nostru a recunoscut scopurile divine

Domnul nostru, în cuvintele Sale memorabile către Petru

— “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” s-a referit evident la experienţele legate de moartea Sa, care erau extrem de severe. El a fost dezonorat de oameni şi socotit ca vrăjmaş al lui Dumnezeu — hulitor. Ştia că suferinţele Sale fizice vor fi intense, dar pentru mintea Sa perfectă, ruşinea şi dispreţul, oprobiul, au crescut mult adâncimea suferinţei Sale. Totuşi acesta era Paharul pe care I-l dăduse Tatăl; acesta era scopul divin în privinţa Lui.

Domnul nostru a avut toate experienţele necesare pentru dovedirea şi încercarea loialităţii Sale; căci a fost necesar ca El să-Şi manifeste loialitatea atât înaintea îngerilor cât şi a oamenilor. Toată chestiunea fusese aranjată divin înainte de crearea omului. El a fost “Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13:8). Tot ce era în legătură cu acel Miel înjunghiat era cunoscut de către Tatăl. Isus trebuia să bea Paharul care aparţinea păcătosului, pentru a putea răscumpăra pe om şi a putea fi astfel un Mare Preot credincios şi milos. Acesta a fost Paharul suferinţei şi morţii. A fost necesar ca Isus să sufere moartea de cruce, pentru a putea răscumpăra pe evreu.

Iubire şi loialitate manifestate prin supunere

Toate suferinţele Sale au fost prezise în Scripturi. Răstignirea a fost ilustrată prin înălţarea şarpelui de aramă în pustie. Toate experienţele Sale au fost cunoscute mai dinainte, aranjate mai dinainte şi au fost necesare. Când a venit pe pământ să facă voia Tatălui, El n-a ştiut tot ce urma să vină. Dar a învăţat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit, lucrurile care erau “scrise în carte”. El S-a supus la toată voinţa Tatălui şi astfel Şi-a dovedit loialitatea. După cum El Însuşi a declarat: “M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”. Cum ceasul consumării jertfei Sale se apropia, în retragerea umbroasă a Ghetsimanilor, Învăţătorul S-a rugat: “Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” Nu trebuie să presupunem că S-a rugat ca Paharul morţii să treacă de la El; ci S-a întrebat dacă experienţele înjositoare ale răstignirii puteau să treacă de la El sau nu. Aflăm că n-a murmurat nici nu S-a împotrivit, ci a spus: “Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”.

Supraveghere specială a Paharului nostru

Vedem că preaiubitul nostru Domn a băut din Paharul amar până la fund, şi cu atâta mulţumire. Şi trebuie să ne amintim că El ne-a dat paharul nouă, pentru ca noi toţi să bem din el — nu înseamnă că toţi vom avea exact aceleaşi experienţe pe care le-a avut El, ci că toţi trebuie să bem din Paharul suferinţelor şi morţii aşa cum voieşte Tatăl. Isus a fost Cel perfect şi Tatăl a lucrat cu El într-un mod foarte deosebit.

În cazurile noastre, experienţele ar fi diferite; din cauza imperfecţiunii noastre, n-am putea fi trataţi din punctul de vedere al perfecţiunii. De aceea, nu trebuie să ne gândim la Paharul nostru ca la un program fixat, definit, cum a fost al Învăţătorului, ci mai degrabă că Tatăl ne-a permis să avem o parte în Paharul morţii cu Fiul Său. Paharul nostru este supravegheat de Mântuitorul nostru, cu toate că este Paharul turnat de către Tatăl, fiindcă este programul Tatălui.

În cazul Învăţătorului, Paharul a fost necesar pentru păcatele întregii lumi. În cazul nostru, acest lucru nu este necesar, dar Tatăl a binevoit să ne acorde o parte în suferinţele şi gloria Domnului nostru. Isus repară deficienţele noastre şi ne dezvoltă caracterul, formându-ne în chipul Său glorios. Fără această supraveghere a Paharului nostru de către Domnul nostru, am putea fi foarte slab dezvoltaţi în multe aspecte; de aceea Paharul nostru trebuie să fie în mod special supravegheat. Şi astfel, El ne asigură că, în timp ce ne vin experienţe necesare, în acelaşi timp harul Său ne va fi de ajuns şi puterea Lui se va desăvârşi în slăbiciunea noastră, şi toate lucrurile vor fi făcute să lucreze împreună spre binele nostru.

Să nu uităm niciodată că dacă nu ne împărtăşim din Paharul Său, dacă nu suntem scufundaţi în moarte cu El, nu putem avea nici o parte în Împărăţia Sa de slavă, nu putem sta niciodată cu El pe Tronul Său. Să socotim deci toate lucrurile acestui pământ ca pierdere şi gunoaie, pentru a putea obţine Mărgăritarul de Mare Preţ. Când ne vin experienţe de suferinţă, să nu fim înspăimântaţi, nici să nu “ne mirăm de prigonirea ca de foc din mijlocul nostru, care vine peste noi ca să ne încerce, ca şi cum ni s-ar întâmpla ceva neobişnuit”, căci chiar “la aceasta am fost chemaţi”, să suferim cu iubitul nostru Învăţător acum, şi în curând să fim glorificaţi împreună cu El în Împărăţia veşnică! “Puteţi voi oare merge Pe calea-ngustă, strâmtă, Fără vreun prieten sau braţ Alături de voi să vă susţină?

Puteţi voi oare continua curajos Prin noaptea-ntunecată? Puteţi voi oare aştepta răbdător Ca Domnul lumina să trimită?

O, dacă astfel Paharul pe care El îl va umple Să-l beţi veţi putea, Şi dacă niciodată steagul Adevărului Jos nu-l veţi lăsa,

Sunteţi preaiubiţii Săi Şi-I veţi purta cununa, Pe Tronul Său veţi sta Şi-I veţi împărtăşi Slava.”

R — 5049 / iunie 1912 (extras)

Pilda aluatului (Matei 13:33)

Peste tot în Scripturi aluatul este folosit ca simbol al păcatului. Astfel, cum Isus în puritatea Sa urma să fie simbolizat ca “pâinea din cer”, evreii au fost îndrumaţi să folosească pâine nedospită. Iarăşi, în perioada Paştilor lor anuale, ei au fost îndrumaţi să-şi cureţe casele de aluat, să-l ardă, să-l distrugă. Şi aici aluatul este un simbol al păcatului, al stricăciunii. Sf. Pavel comentând aceasta scrie Bisericii: “Măturaţi aluatul cel vechi (păcat, răutate, ură, ceartă etc.), ca să fiţi o plămădeală nouă” — ca să puteţi fi, împreună cu Cristos, o singură pâine nedospită. Despre această Pâine el declară: “Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine”. 1 Cor. 10:17.

Este adevărat că într-unul din sacrificiile oficiale, pâinea trebuia coaptă cu aluat; dar aceasta, credem noi, a fost chiar cu scopul de a ne simboliza sau reprezenta pe noi, Biserica, şi faptul că noi am fost prin natură păcătoşi, copii ai mâniei, ca alţii, şi coacerea opreşte influenţele de stricare ale aluatului; iar această coacere reprezintă simbolic experienţele prin care trebuie să treacă Biserica pentru ca tendinţele păcătoase şi stricătoare să poată fi distruse.

În această pildă Domnul nostru prezintă o femeie care amestecă aluat în plămădeala de făină pentru familie, şi ca rezultat a dospit toată cantitatea. În consecinţă, dacă cineva din familie ar fi dorit pâine pură, nedospită, aceasta nu se putea obţine, fiindcă aluatul a pătruns toată plămădeala. Ce reprezintă aceasta? Noi răspundem că în simbolismul scriptural o femeie reprezintă un sistem eclesiastic. Femeia din pildă reprezintă un sistem organizat şi în putere la o dată timpurie, şi care poseda făina curată — hrana curată dată de Domnul pentru casa credinţei.

Femeia a amestecat aluat, eroare, doctrină falsă, cu toată făina, cu toată hrana dată. Nici o parte din ea n-a rămas necontaminată. Rezultatul a fost indigestia. Cuvântul lui Dumnezeu, iniţial pur, nu mai este acceptat. Aluatul sau fermentaţia, s-a răspândit aşa încât astăzi toată masa doctrinei teologice este putredă şi dăunătoare pentru toţi creştinii din toate denominaţiile.

Pilda este o profeţie a ceea ce s-a întâmplat. Acum este timpul când toţi creştinii adevăraţi şi-au întors auzul de la crezurile Veacurilor Întunecate la Cuvintele lui Isus, ale apostolilor şi ale profeţilor. Suntem bucuroşi să observăm că “Sfinţia Sa, Papa”, este proeminent printre cei care indică iarăşi spre învăţăturile Bibliei, ca fiind Cuvântul nestricat al lui Dumnezeu, singurul care poate “să dea înţelepciune în dreptate” şi singurul prin care “omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”.

2Tim. 3:15-17.

Capitolul 5 – Răscumpărarea

 

A socoti sângele ca un lucru obişnuit

“Gândiţi-vă, cu cât mai aspră pedeapsă se va cuveni celui care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a nesocotit (a considerat ca un lucru obişnuit) sângele legământului cu care a fost sfinţit şi a insultat Duhul harului?” Evrei 10:29.

Evident, aici apostolul compară pe Moise şi Legea lui cu Antitipicul Moise şi Legea mai mare. Oricine dispreţuia Legea lui Moise, aranjamentul făcut şi stabilit prin Legământul Legii tipic, era condamnat la moarte, o sentinţă din care va fi eliberat prin meritul lui Cristos. Deoarece acea condamnare a avut caracter numai temporar, aceasta nu-i afectează interesele veşnice.

Este evident că există o deosebire între aceste două condamnări — că, dacă cineva ar veni sub condamnarea Antitipicului Moise, pedeapsa lui ar fi chiar mai severă. Această pedeapsă mai severă sau “mai aspră” înţelegem că este “Moartea a Doua” — nimicire completă. Dacă cineva dispreţuieşte Legea lui Dumnezeu, în vreun amănunt, aşa cum este exprimată prin Cristos şi prin aranjamentul Noului Legământ, acesta va fi vrednic de Moartea a Doua. Acest principiu, vedem, se va aplica de-a lungul întregului Veac Milenar, în sensul că oricine, toţi care după ce au fost aduşi la o cunoştinţă a pregătirilor şi favorurilor pe care Dumnezeu i le-a adus prin Cristos, va trata chestiunea cu uşurinţă şi nu va răspunde la astfel de iubire, nu se va supune acestui aranjament pentru ajutorarea lui, va fi socotit nevrednic de a primi vreo altă favoare de la Dumnezeu şi va merge în Moartea a Doua. Evident însă, apostolul nu analizează aici ce se va întâmpla la sfârşitul Veacului Milenar, şi noi menţionăm doar în treacăt pentru a arăta sfera largă a comparaţiei dintre Moise şi Cristos.

Însă apostolul nu aplică acest text la lume, ci la Biserică. Tot contextul arată că el se adresează Bisericii, celor care au fost concepuţi de Spiritul sfânt, cei ale căror păcate au fost acoperite prin atribuirea dreptăţii lui Cristos şi care, în virtutea acestei acoperiri, sunt îndreptăţiţi, şi-au prezentat corpurile ca jertfe vii. Cu ce scop ne consacrăm noi astfel? Ca răspuns la invitaţia Domnului nostru de a bea din “Paharul” Său; de a fi botezaţi în moartea Sa; de a suferi cu El ca membri ai Trupului Său, pentru a putea domni cu El şi a fi membrii Săi pe planul gloriei, membrii Israelului spritual, Sămânţa spirituală a lui Avraam, pentru marea lucrare de binecuvântare a Israelului natural, iar prin Israelul natural a tuturor familiilor pământului.

Aşadar, apostolul, în faptul că ne aduce această chestiune în atenţie, discută despre Biserică şi ce s-ar întâmpla dacă vreunul dintre noi — nu vreunul dintre noi care doar s-a întors de la păcat şi şi-a dat seama că Cristos este marele Ispăşitor pentru păcatele noastre — nu, ci aceia dintre noi care au fost îndeptăţiţi prin credinţă în sângele Lui şi au fost sfinţiţi — aceia dintre noi care apoi ar cădea.

Ne amintim că în noaptea când Domnul nostru a instituit Cina de Amintire, în aceeşi noapte când a fost vândut, când a luat paharul a zis: “Acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”. Intenţia lui Dumnezeu în privinţa acestui sânge, ca sânge care va pecetlui Noul Legământ, este ca el să fie eficient pentru iertarea tuturor păcatelor lui Adam şi a copiilor lui. Acesta a fost scopul, obiectivul pentru care a fost vărsat sângele Domnului. “Acesta este sângele Meu”, nu sângele vostru. Este sângele sau viaţa pe care o dau, pe care am consacrat-o când am fost conceput şi pe care o voi da astăzi pe cruce (pentru că atunci era aceeaşi zi, sau parte din aceeaşi zi în care a fost răstignit). La acest sânge care este al Meu astăzi — sângele care va pecetlui Noul Legământ între Dumnezeu şi oameni — vă invit să participaţi. “Beţi toţi din el”. Toţi beţi din el şi beţi-l tot. Nu lăsaţi nimic. Invitaţia de a participa la acest sânge, la acest pahar, nu va mai fi făcută altor oameni sau altei clase în afară de voi — vouă, care sunteţi chemaţi în mod special pentru acest scop. Nu numai pe voi, apostolii, cărora vă vorbesc acum, ci pe toţi cei care vor crede în Mine prin cuvântul vostru şi care în mod asemănător vor face această consacrare şi vor fi botezaţi în moartea Mea, îi invit să bea din paharul Meu.

Apostolul întreabă în privinţa acestui pahar la care noi participăm în comuniune: “Nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos?” (1 Cor. 10:16). Răspundem: da. Nu este sângele lui Cristos sângele Noului Legământ? Nu suntem noi, prin urmare, participanţi la sângele Noului Legământ? De aceea, prin participare la acel sânge, prin invitaţia Domnului nostru, nu suntem noi părtaşi la “Paharul” Lui şi la tot ce aparţine de acesta? Da. Ce înseamnă aceasta pentru noi? Mult înseamnă. Noi trebuie să fim foarte recunoscători pentru marele privilegiu care ni s-a acordat să avem parte la “Paharul” Lui, să fim botezaţi în moartea Lui. După cum declară apostolul Pavel în Filipeni capitolul 3: Privesc toate aceste lucruri ca

o pierdere, ca să câştig pe Cristos; ca să pot avea părtăşia suferinţelor Lui; ca să pot fi botezat în moartea Lui; să am părtăşia “paharului” Său de suferinţe; şi aşa trebuie să declarăm şi noi. Pavel a socotit toate celelalte interese şi consideraţii fără nici o valoare în comparaţie cu acest mare privilegiu al Veacului Evanghelic, care ne este acordat nouă.

Ei bine, dacă pierdem din vedere acest mare privilegiu, dacă ajungem vreodată la un punct unde să nu apreciem faptul că am fost invitaţi să participăm la “Paharul” Domnului nostru, că am fost invitaţi să participăm cu El la acest sânge al Noului Legământ, acest sânge care va ratifica, va pecetlui Noul Legământ, ar însemna să facem în ciuda tuturor acestor privilegii şi favoruri care ni s-au dat în mod special, dar care nu li s-au dat altor oameni din lume şi nu vor mai fi date niciodată, un mare privilegiu care nu li s-a oferit niciodată îngerilor, ci I S-a oferit numai lui Isus Cristos şi celor care vor avea spiritul Lui în acest veac.

Dacă, prin urmare, ne pierdem aprecierea pentru acel “Pahar” şi spunem că este numai un lucru obişnuit, numai aşa cum l-au considerat toţi creştinii nominali, numai întoarcerea de la păcat şi încercarea de a trăi o viaţă corectă, că nu este un sacrificiu special, nu este deloc o participare la “Paharul” Său, atunci noi dispreţuim şi respingem toate privilegiile oferite nouă în mod special, mai presus de cele oferite altor oameni. Ar însemna că am dispreţuit tot aranjamentul şi că ceva a fost greşit în inimile noastre — dovedind însă că noi am făcut intenţionat, cu voia, cu bună ştiinţă, după ce am văzut că acesta este privilegiul sacrificiului, după ce am ştiut că am fost acceptaţi ca membri lui Cristos, ca să “răbdăm, ca să şi împărăţim împreună cu El”.

Pentru că toţi aceştia care au avut vreodată această cunoştinţă şi apreciere mai clare, a se întoarce înseamnă a respinge acest “sânge al Legământului” şi a proceda în ciuda lui, şi a nu folosi privilegiile oferite. Încercarea de a folosi aceste privilegii pe care le-au avut la început, înseamnă cu necesitate a sacrifica natura umană. Prin urmare, înseamnă că n-a rămas nimic pentru ei, fiindcă ei au dispreţuit natura nouă şi prevederile Domnului care se pot obţine numai prin participare la sângele lui Cristos. Nu le-a rămas nici o ocazie de restabilire. Ca atare, singurul lucru pentru ei este cel potrivit pentru cei care dispreţuiesc aranjamentul lui Dumnezeu după ce odată l-au înţeles, iar acest lucru este Moartea a Doua.

“Pedeapsa mai aspră” menţionată de apostol (Evr. 10:29) este pentru “păcatul de moarte”. Suntem noi competenţi să indicăm cine a comis acel păcat? În ceea ce ne priveşte am prefera să nu judecăm în această chestiune, ci doar să spunem că astfel de judecată rămâne pentru Domnul. Noi nu vom lua nici o decizie până vom vedea judecata Domnului.

Apostolul ne spune că nu trebuie să ne judecăm unul pe altul. Dacă, de exemplu, cineva ar zice: Cred că Isus a murit şi că El este Răscumpărătorul nostru, dar am pierdut ideea avută odată, că noi am fost invitaţi să fim morţi cu El, să ne împărtăşim acum de suferinţele Lui şi mai târziu de gloria care urmează — atunci noi să-i spunem: O, ai comis păcat de moarte; ai dispreţuit sângele Legământului cu care ai fost sfinţit, şi de aceea, neavând nici un privilegiu al restabilirii la care să te întorci, ai mers practic în starea Morţii a Doua? Răspundem: nu. Nu înţelegem că ne revine să-l judecăm sau să decidem în privinţa lui, fiindcă nu ştim în ce măsură au fost adevărate declaraţiile lui anterioare. Nu ştim dacă a înţeles vreodată ce a făcut când a gândit că a făcut o deplină consacrare. Poate nu s-a înţeles pe sine. De aceea preferăm să spunem că deoarece nu suntem siguri în această chestiune, nu este pentru noi să judecăm. Totuşi, trebuie să ne amintim ce spun Scripturile în legătură cu aceasta: “Domnul va judeca pe poporul Său”. Dacă, prin urmare, am vedea că, după ce cineva a respins sângele Legământului prin care a fost sfinţit sau pus deoparte în mod special pentru sacrificiu, ca membru al Corpului, Dumnezeu l-a pus deoparte în mod evident şi a retras de la el toată lumina şi l-a aruncat afară din favoarea Sa, în măsură ca să se poată vedea aceasta, am fi îndreptăţiţi să spunem, cel puţin nouă înşine, fie că am menţionat altuia sau nu, că Domnul s-a ocupat de acesta.

Nu ne putem imagina că, dacă cineva ar respinge pe Domnul în vreun sens al cuvântului, acesta ar rămâne încă în lumina Adevărului. Trebuie să înţelegem că dacă cineva respinge pe Domnul, lumina Adevărului va trece treptat de la el şi nu va vedea mai mult decât alţii, mai mult decât unul care frecventează biserica nominală sau decât orice persoană lumească. Astfel de trecere în întunericul de afară este un semn că favoarea Domnului a fost pierdută. În ce măsură a fost pierdută, am putea să nu dorim să determinăm, dar dacă, în legătură cu aceasta, se manifestă caracterul Adversarului, spiritul lui Satan — mânia, răutatea, ura, invidia, cearta — atunci trebuie să tragem concluzia că Spiritul Domnului l-a părăsit şi că cel biruit este mort — “de două ori mort, dezrădăcinat”. Iuda 12.

N-ar merita să ne mai rugăm pentru unul ca acesta, în special după ce am făcut tot ce ne-a stat în putere. Dumnezeu vrea să facă tot ce se poate face, dar El are anumite legi şi principii fixe, şi dacă cineva s-a bucurat odată de acestea iar apoi le-a dispreţuit, Domnul nu-Şi va schimba principiile cu nici o rugăciune, chiar dacă este adusă atent şi cu lacrimi.

***

C. M. 111 Fie departe de mine Şi frica şi spaima; Apără-mă de necazuri Ce-mi strică viaţa, Să ştiu ce rău e păcatul Şi în el a trăi; Şi-ndreptând voinţa, să sting Patimile mele.

Să nu mă depart de Tine, Lepădând darul Tău. Deşteptând sufletul meu, tot De la Tine-aştept eu Să fie conştiinţa mea Iute ca privirea; Venind păcatul, ţine-mă Deştept totdeauna.

Şi rătăcindu-mi sufletul, Mustre-mă vorba Ta; Înlătură piedicile, Doamne din calea mea. Fă ca şi cel mai mic păcat, Să mă doară cumplit, Şi pentru leac trimite-mă La sângele sfinţit.

Captolul 6 – În aşteptarea Cinei de Amintire 

 

“Ca să nu intraţi în ispită”

“Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită.” Marcu 14:38.

Este un lucru ciudat că într-un sezon este mai mare posibilitate de a cădea în păcat decât în altul; dar, cu toate acestea, timp de câţiva ani am remarcat şi am atras atenţia şi altora asupra forţei deosebite a ispitelor din timpul Paştilor, în fiecare primăvară. An după an am remarcat în acest sezon predispoziţia multora, sau a tuturor, să se împiedice, sau să “se poticnească”. De aceea, să dăm atenţie serioasă cuvintelor Domnului nostru, şi cu seriozitate să veghem şi să ne rugăm pentru alţii şi pentru noi; şi fiecare să fie atent să nu arunce o piatră de poticnire înaintea fratelui său. Rom. 14:13; Evr. 2:1.

În sezonul Paştilor Domnul nostru a spus: “Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”. Atunci mulţi dintre prietenii şi urmaşii Săi au zis: “Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere? … şi nu mai umblau cu El. Isus a zis deci celor doisprezece: “Voi nu vreţi să vă duceţi?””. Ioan 6:4, 51, 60, 66, 67.

În sezonul Paştilor Iuda s-a tocmit pentru vinderea Domnului nostru — şi mai târziu a făcut-o.

În sezonul Paştilor Domnul nostru a spus: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Mat. 26:38). “Am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” Luca 12:50.

În sezonul Paştilor Domnul nostru a luat pe ucenici şi a 91

început să le explice că Fiul Omului trebuia să fie dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi ale cărturarilor şi să fie omorât (Mat. 16:21); iar apoi Petru a fost ispitit să uite că el era ucenicul, şi L-a luat pe Domnul şi a început să-L mustre, zicând: “Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu |i se întâmple aşa ceva!” Astfel şi el a ispitit pe Domnul nostru ca să-Şi respingă sacrificiul şi a atras asupra sa mustrarea: “Înapoia Mea, Satan! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine, căci gândurile tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Matei 16:22, 23.

În timp ce s-au întâlnit să mănânce Paştele, cei doisprezece au intrat într-o dispută, care dintre ei să fie mai mare în Împărăţie. Ei şi-au atras asupra lor mustrarea dreaptă a Domnului nostru, şi El a prezentat ilustraţia umilinţei Sale prin spălarea picioarelor lor.

După ce au cântat o cântare şi au plecat de la Paşti, Domnul nostru le-a spus cuvintele de la începutul acestui articol: “Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”; în timp ce El Însuşi era într-o luptă de moarte, şi cu transpiraţie de sânge supunându-Şi voinţa voinţei lui Dumnezeu, şi rugându-Se serios, a fost întărit. Luca 22:39-46.

Doar puţin mai târziu emisarii Marelui Preot au venit asupra lor şi toţi cei doisprezece L-au părăsit pe Domnul şi au fugit (Marcu14:50): ispită, teamă căreia nu i-au putut rezista.

Puţin mai târziu, Petru şi Ioan, mai îndrăzneţi decât ceilalţi, au intrat cu mulţimea în curtea lui Pilat să vadă ce se va întâmpla cu Învăţătorul; şi Petru, fiind recunoscut ca unul dintre ucenicii lui Cristos, a fost ispitit să se lepede de Domnul cu blesteme. Marcu 14:68, 70, 71.

În acelaşi timp Domnul nostru a fost ispitit în faţa lui Pilat, dar biruitor a “făcut o frumoasă mărturie” (1 Tim. 6:13).

Ispitele Domnului nostru au urmat rapid. Când vrăjmaşii L-au scuipat şi L-au încoronat cu spini şi L-au batjocorit spunând, “Să Se mântuiască pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, Alesul lui Dumnezeu”, i-ar fi putut lovi cu boală sau moarte; dar, ca o oaie înaintea celui care o tunde, El nu Şi-a deschis gura. El a biruit şi S-a rugat pentru cei care L-au insultat. Isa. 53:7; Luca 23:33-37.

El ar fi putut chiar să ajungă la concluzia că nu voia să fie Răscumpărătorul unor astfel de fiinţe nerecunoscătoare; dar, în timp ce-Şi dădea seama că-I putea chiar cere Tatălui şi putea primi ajutorul a douăsprezece legiuni de îngeri şi-i putea birui pe duşmani, El S-a împotrivit ispitei. S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toţi, ca să fie mărturisit la vremea cuvenită.

Moartea Domnului nostru a fost o mare încercare a credinţei pentru toţi ucenicii, care imediat au fost ispitiţi să meargă iarăşi la vechea lor îndeletnicire, la pescuit, şi să neglijeze pescuitul oamenilor. Ioan 21:3-17.

Pavel şi ceilalţi apostoli au avut apoi şi ei încercări speciale în această perioadă specială. Vezi Fapte 20:16; 21:10, 11, 27-36.

Având în vedere toate acestea din trecut, precum şi având în vedere experienţa noastră proprie de când a început secerişul actual în 1874, suntem în mod special plini de grijă faţă de oile Domnului; şi această primăvară nu este o excepţie. Ce caracter pot avea ispitele, nu putem discerne clar până când ele sunt asupra noastră; căci, dacă am şti dinainte totul despre ele, acestea ar fi numai ispite uşoare. Vegheaţi, prin urmare, şi rugaţi-vă întotdeauna, pentru că singura cale sigură este să fiţi pregătiţi, căci adversarul vostru, diavolul, caută pe cine să înghită. El vă cunoaşte punctele slabe şi esta gata să se folosească de ele. Toţi avem nevoie de harurile spiritului în inimile noastre, precum şi de harul Domnului, “ca să ne ajute la timpul potrivit”, dacă vrem să biruim.

“Suflete al meu, te păzeşte,

Vrăjmaşii cu zecile de mii pândesc;

Oştile păcatului se ridică

Să te abată de la premiul ceresc.”

“Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi.”

“Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul … robul nu este mai presus de domnul său.”

Domnul nostru i-a zis lui Pilat: “N-ai avea nici o putere împotriva Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus”. Acelaşi lucru este adevărat despre fiecare membru al corpului Său.

“Omul va avea ca vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.”

“Din cauza Mea, oamenii … vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri.”

“Dumnezeul veacului acesta … lucrează acum în fiii neascultării.” … “Noi nu suntem în neştiinţă despre planurile lui.”

***

C. M. 421 Rugaţi-vă şi cu credinţă cereţi, Doamne greşeala noastră nu o ţinea, Inimă curată şi Duh sfânt dă-ne, În numele lui Isus ascultă-ne.

Capitolul  7 – Cina din Betania 

 

Parfum foarte preţios

“Ea a făcut ce a putut.” Marcu 14:8.

Sâmbătă seara, după calculul nostru, în seara care a urmat după sabatul evreiesc — după ora şase — Isus cu ucenicii Săi şi cu Lazăr, pe care înainte îl trezise din somnul morţii, împreună cu alţi prieteni ai familiei, s-au aşezat la o masă pregătită special în onoarea lui Isus în casa prietenilor Săi, unde era bine primit întotdeauna şi unde se oprea mai frecvent decât în orice altă casă în timpul slujirii Sale, după cum arată mărturia. Aceasta era în Betania, în casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei. Era numită casa lui Simon Leprosul, una dintre presupuneri fiind, că Simon era tatăl familiei, iar alta, că era soţul Martei, care pe timpul acesta era văduvă.

Domnul nostru şi ucenicii erau în drum spre Ierusalim, iar Betania era în drumul spre Ierusalim, la marginea cetăţii. Probabil că ei au ajuns vinerea, cum ar fi acum, sau în ziua a şasea a săptămânii evreieşti. În aşteptarea lor, Maria şi Marta pregătiseră un ospăţ somptuos, şi în armonie cu regulile evreieşti care erau în uz în astfel de cazuri, mâncărurile erau pregătite dinainte, deoarece era interzis lucrul în sabat. Nu ni se dă nici o relatare despre ziua aceea de sabat în Betania, dar ne putem imagina discuţiile încântătoare dintre iubiţii membri ai acelei familii şi Domnul cu apostolii Săi aleşi.

Isus în viaţa socială

Cuvintele de înţelepciune şi iubire ale Învăţătorului nu sunt relatate, dar ştim din cea mai bună autoritate că un om bun scoate din comoara bună a inimii sale lucruri bune, şi din preaplinul inimii vorbeşte gura. Ca atare, ştim că ziua n-a fost dedicată frivolităţii în cuvânt sau purtare, ci odihnei, plăcerii spirituale, care slujesc împrospătării tuturor celor ce sunt într-o atitudine potrivită a inimii. Aceeaşi regulă se aplică tuturor urmaşilor Domnului oriunde ar fi ei, oricare le-ar fi ocupaţia sau împrejurările. Din comoara bună a inimii lor nu pot scoate altceva decât lucruri bune, iar dacă cineva este altfel înclinat, să fie atent să-şi corecteze şi dificultatea inimii, nu numai a minţii.

Ne putem imagina mai bine decât putem descrie sentimentele iubitoare ale lui Lazăr şi ale surorilor lui faţă de Isus, cel pe care ei Îl apreciau atât de mult, cel care, prin aceea că l-a chemat pe Lazăr afară din mormânt, demonstrase că era Mesia şi că în El era puterea învierii şi vieţii. Aceasta a fost probabil prima vizită pe care a făcut-o Domnul în casa din Betania după acel mare eveniment.

Se pare că Domnul avea prieteni în toate păturile sociale; câţiva erau bogaţi, unii erau săraci, unii cu o situaţie moderată. Casa din Betania făcea parte se pare dintr-o clasă confortabilă, cum era dovedit prin faptul că aveau casă proprie, aveau mormânt propriu, şi că Maria cu această ocazie a putut cheltui şi a fost dispusă să cheltuie o sumă considerabilă de bani, onorându-L pe Domnul prin ungerea Lui cu mirul de nard foarte preţios. Aceasta ne aminteşte de rugăciunea unuia din vechime: “Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie”. Bogăţiile sunt o mare cursă pentru cei mulţi, şi Cuvântul Domnului ne asigură că nu mulţi bogaţi vor intra în Împărăţie. Pentru ei atracţiile vieţii prezente se vor dovedi prea puternice şi le vor împiedica împlinirea voturilor de consacrare — de a-şi sacrifica tot ce au, de a pune totul la picioarele lui Isus, de a deveni numai administratorii Lui în folosirea oportunităţilor şi binecuvântărilor lor pământeşti, şi de a le folosi pe acestea în serviciul Lui în aşa manieră încât să le demonstreze iubirea şi loialitatea pe care le-au declarat.

În multe privinţe a avea o posibilitate moderată în viaţă este foarte de dorit, permiţând o tratare mai generoasă a altora, mai mare ospitalitate etc.; dar chiar şi prosperitatea moderată este mai mult decât pot suporta majoritatea şi totuşi să fie credincioşi. Prin urmare, găsim de fapt ceea ce a declarat Domnul nostru, şi anume, că moştenitorii Împărăţiei sunt în principal dintre săracii acestei lumi — în principal dintre aceia care au puţin şi au puţine speranţe de a obţine mai mult, şi ale căror minţi se îndreaptă mai uşor spre lucrurile cereşti pe care Domnul le-a promis celor care-L iubesc pe El în grad suprem.

De aceea, măsura în care avem o situaţie confortabilă, aşa cum aveau cei din casa din Betania — măsura în care avem lucrurile bune ale vieţii prezente — în acea măsură avem nevoie să fim în mod special în gardă împotriva grijilor acestei vieţi şi a înşelăciunii bogăţiilor, ambiţiilor, speranţelor şi scopurilor lumii, ca nu cumva acestea să ne depărteze inimile de la loialitatea şi devotarea faţă de Domnul şi faţă de cauza Sa, pe care credinţa şi încrederea deplină trebuie să le inspire şi să le susţină. Evident că este posibil să fii sărac în spirit fără să fii sărac în realitate, dar cu cât este mai multă prosperitate pământească, se pare că este nevoie de mai mult har pentru a ne ţine pe calea îngustă.

“Parfum de nard curat, foarte scump”

Cele două surori evident plănuiseră lucrul între ele: Marta a servit la masă, iar Maria a servit într-un mod special cu uleiul. Mesele orientale erau o combinaţie de pat şi masă, şi se spune pe bună dreptate că oaspeţii stăteau culcaţi la ospăţ. Era obişnuit ca ei să-şi sprijine partea din faţă a corpului pe un cot, în timp ce-şi foloseau cealaltă mână să ducă mâncarea la gură etc. Domnul nostru stând astfel culcat, atât capul cât şi picioarele Sale erau foarte convenabil accesibile Mariei, care a început să-I ungă întâi capul, iar apoi picioarele cu ulei.

Cuvântul ulei dă mai degrabă o impresie greşită; cuvântul parfum ar descrie mai bine lichidul folosit. Valoarea lui este menţionată în treacăt ca fiind mai mult de trei sute de dinari (vers. 5). Aceste monede de argint reprezintă cam şaisprezece cenţi fiecare, şi astfel estimat vasul de alabastru cu parfum valora cam patruzeci şi opt de dolari; dar socotind fiecare ban sau dinar ca plata pe o zi în vremea aceea (Mat. 20:2), cei trei sute de dinari ar fi echivalenţi cu plata pe un an a unui muncitor, sau cam între trei sute şi şase sute de dolari cum ar fi în zilele noastre.

Acesta a fost un ulei foarte preţios într-adevăr, indiferent după ce calcul îl socotim, dar că declaraţia nu este exagerată este atestat de literatura antică. De exemplu, ni se spune că Horaţiu a oferit o ploscă de vin pentru un flacon foarte mic de parfum — Ode, Ovidiu, IV, XII, XVII. Un parfum chiar şi în zilele noastre a fost evaluat la 1000 dolari pe uncie, şi anume, uleiul de trandafiri. La acest preţ, “litrul” Mariei ar fi valorat 1200 dolari.

“Ea a făcut ce a putut”

Folosirea parfumurilor atât de scumpe era foarte rară; într-adevăr, chiar şi împăraţii îl foloseau cu economie, dar când era folosit, era turnat în general pe cap. Maria a urmat acest obicei turnându-l pe capul Domnului, după cum relatează Matei şi Marcu; dar după ce a făcut acest lucru, ea a continuat cu picioarele şi le-a uns cu parfum, iar apoi I-a şters picioarele cu şuviţele lungi ale părului ei. Ce imagine a devotării iubitoare ne este dată aici! Picioarele, recunoscute întotdeauna ca membrele cele mai umile şi mai de jos ale corpului uman — părul capului, în special al femeii, întotdeauna recunoscut ca o comoară specială şi ca o slavă pentru ea — puse aici împreună într-un mod care înseamnă că Maria L-a apreciat pe Domnul şi Învăţătorul ei ca fiind infinit mai presus de ea. Ea Îl recunoscuse la început ca cel mai minunat dintre oameni, vorbind cum niciodată n-a vorbit vreun om; ea ajunsese apoi să înţeleagă că El era un mare Învăţător, trimis în mod special la un timp special; şi în final, prin trezirea lui Lazăr din somnul morţii, ea a avut dovada că puterea Atotputernicului era în El, că El era nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu, şi ea în mod potrivit I-a dat respectul datorat stării Sale înălţate.

Ea nu-L putea pune pe tronul pământului, dar Îi arăta că ea era slujitoarea Lui devotată pe vecie; ea nu putea să-L slăvească în faţa întregului popor Israel, dar ea Îl putea slăvi şi onora în propria ei casă; ea nu-I putea spune laude şi nu-I putea cânta vrednicia, dar ea putea cânta în inima ei, şi putea vărsa peste El un parfum, care nu numai a umplut casa ei cu mirosul lui plăcut, dar care a dat un parfum delicat în onoarea femeilor în general din zilele ei până în prezent. “Ea a făcut ce a putut” a spus Domnul — ea şi-a arătat devotarea cum a putut mai bine. Cât este de adevărat restul profeţiei Domnului nostru asupra acestui subiect: “Oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta, spre amintirea ei”. O amintire plăcută a unui caracter plăcut şi a unei inimi iubitoare. Privit în lumina parfumului, binecuvântării şi împrospătării pe care le-a turnat peste tot poporul Domnului de-a lungul acestui Veac Evanghelic, vasul de alabastru al Mariei cu parfum preţios, foarte scump, s-a dovedit a fi foarte ieftin.

“S-ar fi putut … să se dea săracilor”

Lecţia noastră spune că Iuda a protestat împotriva unei asemenea risipe de bani, şi arată că aceasta nu era fiindcă îi păsa atât de mult de săraci, ci fiindcă era hoţ şi regreta că suma cheltuită pentru parfum nu-i fusese dată lui în calitate de casier al grupului de ucenici, aşa încât să şi-o fi putut însuşi. Această idee este arătată mai bine în versiunea revizuită, care spune: “El era un hoţ şi, pentru că el ţinea punga, lua el din ce se punea în ea”. Matei zice “ucenicii” Marcu zice “unii” — dar Ioan menţionează numai pe Iuda că a murmurat împotriva cheltuielii implicate în serviciul Mariei pentru Domnul ei. Foarte probabil că toate relatările sunt corecte. Iuda, fără îndoială, a fost instigatorul murmurării, unii mai repede şi mai complet i-au împărtăşit sentimentele, iar restul apostolilor, probabil influenţaţi de majoritatea, au fost înclinaţi să cedeze şi să fie de acord că extravaganţa a fost greşită. Dar Isus a rezolvat toată problema în câteva cuvinte zicând: “Las-o, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”.

Mulţi din poporul Domnului de astăzi trebuie să-şi refacă ideile în privinţa subiectului economiei. Este adevărat, trebuie să fie prevăzători, nu risipitori, şi economi, nu extravaganţi. Domnul nostru a dat această învăţătură, cum ar fi, de exemplu, când a dat îndrumarea să se adune bucăţile rămase din hrana împărţită pentru hrănirea mulţimii. Dar există un loc potrivit unde să se tragă linia. Persoana economă şi zgârcită în procedurile sale cu Domnul, în mod sigur va pierde prin aceasta, după cum spun Scripturile: “Sufletul binefăcător va fi săturat” şi “Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; şi altul, care reţine mai mult decât trebuie (este cuvenit), nu face decât să sărăcească”.

Pentru noi este o chestiune diferită să învăţăm să fim economi în privinţa propriilor afaceri, şi să fim liberali până la măsura extravaganţei în chestiuni care aparţin Domnului şi serviciului Său. Noi uneori cântăm: “Când vii tu la împărat, cereri mari cu tine-aduci”, dar cel care face cereri mari la tronul harului să se asigure şi să aducă cu el un vas mare de alabastru cu parfum pentru Domnul — fără să spere prin aceasta că va merita favoarea Domnului sau că-şi va parfuma cererile, ci ca un semn al aprecierii sale pentru binecuvântările deja primite. Cei care aduc vasele de alabastru cu parfumul laudei şi mulţumirii au în general foarte puţin de cerut. Mai degrabă ei îşi dau sema că sunt în asemenea măsură datornici, încât nu-şi pot arăta niciodată cum se cuvine aprecierea pentru favoarea divină. În mod potrivit ei recunosc faptul că zi de zi primesc din mâinile Domnului nespus mai mult decât ar putea cere sau dori şi că numai în binecuvântările spirituale au ceea ce le mulţumeşte dorinţele cum nimic altceva nu le poate mulţumi. Aceştia urmează mai îndeaproape cursul Mariei şi Îi aduc Domnului vasele de alabastru cu parfum — rugăciunile şi mulţumirile inimii lor; şi necerând nimic, ci dând mulţumiri pentru toate lucrurile, ei primesc de la Învăţătorul o astfel de ploaie de binecuvântări, încât nu sunt în stare s-o cuprindă.

Cei care văd corect această chestiune trebuie desigur să simtă că nici unul dintre noi nu are nimic vrednic de prezentat Domnului nostru — că darurile sau sacrificiile noastre chiar cele mai scumpe nu sunt vrednice de El şi nu exprimă decât slab sentimentele reale ale inimilor noastre. Ce bucuroşi suntem că eforturile noastre umile sunt acceptate de Domnul, şi cum sperăm că în cele din urmă vom auzi aceeaşi voce blândă spunându-ne: “El a făcut ce a putut”, “Ea a făcut ce a putut”.

Poetul Tennyson înfăţişează frumos scena despre care vorbeam, în versurile următoare:

“Ochii ei sunt case de rugăciune tăcută,

Mintea-i refuzând orice alt gând,

Decât că era mort, şi că acum e acolo,

Iar Cel ce l-a adus înapoi alăturea şezând.

Atunci o adâncă iubire înlocuieşte

Oricare alta, când privirea-i fierbinte

Îşi schimbă locul de pe faţa celui înviat,

Şi odihneşte pe Acel ce Viaţa-n sine este.

Tainice gânduri, temeri ciudate,

Supuse sunt de fericirea atât de mare;

Şi aplecându-se picioarele Îi spală

Cu mirul scump de nard şi lacrimile sale.”

Pe săraci îi avem totdeauna cu noi

Profeţia Domnului nostru că sărăcia va continua în întregul Veac Evanghelic s-a împlinit larg. Privind în viitor, ne bucurăm să ştim că atunci, sub domnia Împărăţiei, nu vor mai fi săraci, nu va mai fi necaz, nu vor mai fi lipsuri. “Fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura.” Condiţiile acelea schimbate nu vor fi rezultatul evoluţiei umane, al teoriilor umane, al societăţilor cooperatiste, al sindicatelor, al trusturilor etc. Toate aceste leacuri universale pentru a face pe fiecare bogat şi confortabil şi fericit au eşuat în trecut şi vor continua să fie eşecuri şi în viitor. Fiindcă păcatul strâmbă şi suceşte însăşi esenţa omenirii, şi prin egoism şi ambiţie şi dorinţă care lucrează asupra elementelor strâmbe şi sucite ale omenirii, durerea, suferinţa şi lipsa vor continua în mod sigur atâta vreme cât va continua păcatul. Şi păcatul va continua în mod sigur până când Mesia Îşi va lua marea Sa putere şi va domni, şi va supune păcatul şi tot ce este contrar dreptăţii şi adevărului, stabilindu-le pe acestea din urmă pe pământ.

Până când va veni acea zi glorioasă, tot timpul acestei nopţi de plâns, acum de mai bine de o mie opt sute de ani, săracii au fost cu noi şi mulţi dintre ei au fost cei scumpi ai Domnului. Sărăcia s-a dovedit o binecuvântare în multe feluri şi în multe sensuri ale cuvântului în condiţiile prezente. Nu numai că sărăcia în sine şi teama de sărăcie ajută pe mulţi să se menţină pe linie şi să-i facă activi în bătălia vieţii, şi astfel dezvoltă în ei calităţi biruitoare, dar, pe de altă parte, faptul că există sărăcie, faptul că avem prieteni şi vecini care au nevoie de grija noastră şi au nevoie de ajutor, este o binecuvântare pentru cei care sunt situaţi mai confortabil, prin aceea că le dezvoltă simpatia, răbdarea, iubirea, dorinţa de a face bine, dorinţa de a ajuta. Cel care dă săracilor dă Domnului şi Domnul îi va răsplăti. Această făgăduinţă este atât de bogată şi atât de clar declarată încât este de mirare că nu sunt mai mulţi doritori să facă investiţii în armonie cu ea, şi să-şi dea seama că Domnul nu numai răsplăteşte, ci şi dă dobândă mare.

“Pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”

Ocazia de a onora pe Domnul a fost limitată — mai era puţin şi suferinţele Lui se sfârşeau şi El era glorificat, în afara răului, în afara puterii de atenţie umană. Era deci potrivit, când privim din punctul de vedere corect, ca Maria să cheltuie un mare preţ pe Domnul ei — ca acel cap pe care au căzut defăimările şi anatemele preoţilor de seamă şi ale doctorilor în teologie din zilele acelea, şi pe care nu după mult timp va fi pusă o coroană de spini, să fie onorat acum de către unul dintre puţinii care şi-au dat seama de adevărata Lui valoare, de adevărata Lui mărime, de calitatea Lui de Împărat, că El era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu. Era de asemenea potrivit ca acele picioare care cutreieraseră văile şi coastele Palestinei, şi care uneori erau atât de ostenite, şi care simbolizează picioarele consacrării care calcă pe calea îngustă, aspră, şi care nu peste mult timp erau străpunse de cuie pe cruce, să fie acum mult onorate de către unul care le aprecia şi avea încredere în ele, care le iubea şi care căuta să umble în paşii Învăţătorului.

Când înţelegem corect lucrurile, putem fi într-adevăr în armonie cu expresia Domnului nostru, “Lăsaţi-o în pace”, nu-i faceţi greutăţi, nu-l luaţi de la ea — de parcă fusese făcută prima mişcare de a folosi mirul pe care apostolii doriseră să-l cruţe ca să-l poată vinde, de parcă Domnul nostru i-a împiedicat să folosească convingerea în acel scop, zicând: Lăsaţi-o în pace, n-o împiedicaţi.

Parfumul de nard Maria reprezintă unul dintre cele mai frumoase elemente ale caracterului creştin printre poporul Domnului din ziua aceea şi până acum. Căci, să ne amintim că întreaga Biserică a lui Cristos în sensul cel mai larg este “trupul lui Cristos”, după cum spun Isus şi apostolii. Clasa Maria, care mai degrabă ar cumpăra parfum de mare preţ cu care să servească Biserica unsă, Corpul lui Cristos, decât să-l cheltuie pe ei înşişi, este încă cu noi, şi a fost din Biserică toate aceste optsprezece secole. Nu numai Capul trupului a fost uns, parfumat, onorat, mângâiat, înveselit, ci toţi membrii de atunci încoace au primit la fel o binecuvântare de la această clasă, de la această clasă a parfumului de nard Maria. Ea este compusă nu întotdeauna din oratori, din bogaţi sau înţelepţi — slujirea ei este neostentativă şi multora, în special din lume, li se pare nebunie şi risipă — dar Domnul o apreciază, şi la fel o apreciază membrii Corpului Său care sunt mângâiaţi şi împrospătaţi prin ea. Binecuvântată fie această clasă Maria!

Onoare membrilor — onoare Capului

Dar dacă au fost membri tot timpul care au fost mângâiaţi în acest fel, nu trebuie să aşteptăm o binecuvântare specială de acest fel la sfârşitul acestui veac, asupra membrilor picioare? Conform înţelegerii noastre suntem acum la încheierea acestui veac — Capul a fost glorificat, mulţi dintre membrii Corpului au trecut dincolo de văl şi numai picioarele sunt aici. Poate chiar această imagine a ungerii picioarelor şi a capului Domnului nostru de către Maria constituie un tip sau o ilustraţie a ceea ce putem aştepta în prezent. Şi aici intră un aspect frumos al aranjamentului divin — noi toţi putem fi atât din clasa Maria cât şi din clasa picioare. Cu alte cuvinte, fiecare membru al corpului lui Cristos poate servi într-o anumită măsură pe membrii confraţi ai corpului, membrii confraţi ai picioarelor, aşa cum Maria a servit picioarele lui Isus.

Fiecare din poporul adevărat al Domnului când studiază această chestiune să ajungă la concluzia că prin harul lui Dumnezeu se va alătura clasei Maria, şi va cumpăra mir foarte scump şi-l va turna cu generozitate pe picioarele corpului lui Cristos — Biserica — pe adevăraţii membri. Aceasta va însemna iubire, simpatie, amabilitate, blândeţe, răbdare, ajutor şi mângâiere. Va însemna dezvoltare mare şi crescândă în toate roadele şi harurile spiritului, al căror nume combinat este iubire.

Dragi cititori, să ne amintim că în timp ce este imposibil să facem ceea ce a făcut Maria în această lecţie, fiecare are privilegiul să facă lucruri încă mai importante unul pentru altul, pentru fraţii lui Cristos care sunt acum în lume, membrele picioare ale corpului Său. Parfumul ei a fost literal şi în timp şi-a pierdut virtutea; dar micile acte de amabilitate şi ajutor pe care le putem face unul pentru altul nu-şi vor pierde niciodată meritul în estimarea Domnului, şi nu-şi vor pierde niciodată mireasma, toată eternitatea în estimarea celorlaţi. Micile lucruri ale vieţii, micile cuvinte, micile semne, privirile amabile, micile ajutoare pe cale, acestea, şi nu lucrurile mari sunt posibilităţile noastre, parfumurile noastre, ale unuia pentru altul.

“Să vă spălaţi picioarele unii altora”

Spălarea picioarelor în vechime în ţările orientale era necesară pentru confort, şi de aceea, a spăla unul altuia picioarele însemna a se întări şi a se înviora unul pe altul chiar în cele mai umile servicii. Aceasta este pentru noi esenţa lecţiei Domnului nostru, ca noi să fim bucuroşi pentru orice ocazie de a ne servi unul pe altul, de a ne întări şi a ne ajuta unul pe altul, oricât de umil ar fi serviciul. Să aplicăm acum aceasta la expresia lecţiei noastre. Maria a spălat picioarele Domnului nostru cu parfum, şi clasa Maria, cea mai iubitoare şi mai devotată clasă din Biserică, trebuie să se ajute unul pe altul, să-şi spele picioarele unul altuia; şi trebuie s-o facă nu în cel mai aspru şi mai neîndemânatic mod imaginabil, ci inspiraţi de iubire şi devotare unul pentru altul, trebuie să-şi spele picioarele unul altuia cu amabilitatea şi simpatia, iubirea şi aprecierea simbolizate prin parfumul de nard al Mariei; iar mângâierea unuia pentru altul trebuie să fie cu acea iubire şi solicitudine care a fost reprezentată prin însăşi folosirea părului de pe capul ei pentru picioarele Învăţătorului.

Vedem unele dovezi că această iubire, această iubire şi simpatie numită parfumul de nard Maria, creşte printre membrii corpului Domnului; că pe măsură ce ei văd animozitatea lumii, cărnii şi adversarului împotriva unşilor Domnului, sunt cu atât mai devotaţi unul altuia şi cu atât mai dispuşi să se onoreze unul pe altul cu grijă, iubire şi simpatie, şi să vorbească generos şi blând unul către altul. Suntem bucuroşi de aceasta — nu cunoaştem nici o dovadă mai bună de creştere în har din partea celor consacraţi. Să continue lucrarea bună până când vom fi umplut casa cu parfumul iubirii, până când întreaga lume va lua cunoştinţă de iubirea creştinilor unul pentru altul — nu într-un sens îngust sau partizan, ci în sensul larg în care Cristos i-a iubit pe toţi care iubesc pe Tatăl şi pe toţi care au căutat să umble în căile Tatălui.

Să facem acum

Dacă Maria ar fi aşteptat încă o săptămână, ea ar fi putut folosi parfumul pentru ea însăşi dar nu pentru Domnul — într-o săptămână de la această întâmplare Domnul nostru a fost îngropat, mormântul a fost pecetluit, garda romană stătea în faţa lui şi n-ar mai fi fost nici o ocazie nici măcar să-l fi turnat pe corpul Lui mort. Ce bine că ea a folosit ocazia, că I-a arătat Domnului devotarea sa în timp ce-i era oaspete. Paralela este: nu va mai fi mult până când toţi membrii corpului lui Cristos îşi vor fi completat partea lor de suferinţe şi vor fi trecut dincolo de văl “schimbaţi”.

Înţelepciunea ne spune că noi nu trebuie să întârziem cu aducerea vaselor noastre de alabastru cu mir şi să le turnăm conţinutul peste cei dragi ai noştri din corpul lui Cristos, picioarele lui Cristos. Nu are importanţă că ei nu ne observă, sau nu se gândesc la noi, sau nu toarnă deloc peste noi ca membri ai picioarelor; noi să ne facem partea, să fim din clasa Maria, să turnăm parfumul dulce peste alţii, şi casa, Biserica Domnului, se va umple de mireasma dulce, chiar dacă unii ucenici ne-ar putea acuza în mod greşit că suntem extravaganţi cu iubirea noastră şi cu devotarea noastră, neînţelegând că Învăţătorul va spune iarăşi în curând: “Lăsaţi-o în pace. Ea a făcut ce a putut”. Domnul nostru apreciază acest mir şi această ungere ca fiind tot ce putem face — nimic n-ar putea fi mai mult sau mai bine. Ea indică iubire, iubire mare — şi “iubirea este împlinirea legii”.

“Să luăm seama unii la alţii” a spus apostolul — să luăm seama la slăbiciunile celorlalţi, să luăm seama la încercările celorlalţi, la ispitele celorlalţi, la eforturile de a lupta o luptă bună împotriva lumii, a cărnii şi a adversarului — să luăm seama la necazurile celorlalţi de pe calea îngustă împotriva opoziţiei dinăuntru şi din afară, şi făcând aceasta ne va aduce în inimă simpatie, o simpatie care va avea plăcere să toarne mirul parfumat, foarte scump, cel mai curat şi cel mai bun, peste toţi care sunt membri confraţi ai unicului corp.

Cineva vorbea de marea “Societate a încurajatorilor”, care fac atât de mult în a ajuta să încurajeze şi să ridice picioarele rănite şi ostenite pe cărarea vieţii. Nu este o societate mare în ceea ce priveşte membrii ei, dar este o societate mare din punctul de vedere al Domnului şi din punctul de vedere al tuturor celor care au fost ajutaţi şi încurajaţi de ea. Despre Maria-mir s-ar putea spune că a fost un membru proeminent al acestei societăţi de încurajatori. Ne putem foarte bine imagina că aşa cum Domnul nostru se gândea la încercările severe, inclusiv crucea, din săptămâna atunci deja începută, manifestarea iubirii şi devotării Mariei venea ca o încurajare specială şi o întărire a spiritului. Atât de puţini păreau să-L înţeleagă! Nici chiar ucenicii n-au apreciat situaţia. Aici era una care cel puţin L-a iubit, a avut încredere în El. Fără îndoială I-a dat curaj pentru restul zilelor călătoriei Sale.

Adevărul declarat răspicat

În privinţa faptului că este potrivit a se folosi ocaziile prezente pentru mângâierea şi încurajarea altora, un scriitor a spus în esenţă:

“Nu ţineţi vasele de alabastru ale iubirii şi gingăşiei voastre pecetluite până când prietenii voştri vor fi morţi. Umpleţi-le viaţa cu bucurie. Spuneţi-le cuvinte aprobatoare, înveselitoare atâta vreme cât le pot auzi. … Dacă prietenii mei au puse deoparte vase de alabastru pline de parfumul înmiresmat al simpatiei şi afecţiunii, pe care ei intenţionează să le toarne peste corpul meu mort, aş vrea mai degrabă să le aducă în ceasurile mele de osteneală şi necaz, şi să le deschidă, ca să pot fi împrospătat şi înveselit în timp ce am nevoie de ele. Aş vrea mai degrabă să am un sicriu simplu, fără flori, o înmormântare fără elogii, decât o viaţă fără dulceaţa iubirii şi simpatiei. … Florile de pe sicriu nu trimit nici o mireasmă înapoi pe cărarea ostenită.”

Poemul doamnei Preston “Ante mortem” exprimă aceeaşi idee astfel:

… “Numai de-aş fi auzit

Adierea unei aplauze, un cuvânt întăritor —

Un strigăt de “Curaj!” în mijlocul luptei,

Hotărâtoare de viaţă sau moarte —

Cum mi-ar fi oţelit sufletul spre încordare

Prin furtuna care întruna venea”.

Sacrificiu cu mireasmă dulce

Apostolul, vorbind despre slujirile Bisericii unul pentru altul, spune că sacrificiul nostru este un sacrificiu de miros plăcut pentru Dumnezeu, dar adaugă şi că Evanghelia la care se referă este de la viaţă spre viaţă pentru unii şi de la moarte spre moarte pentru alţii. Adică, faptele bune, cuvintele amabile şi eforturile vor fi apreciate de către cei care sunt în atitudinea corectă a inimii ca să le aprecieze, în timp ce aceleaşi fapte bune vor stârni ofensă şi vor constitui un miros rău pentru cei care sunt în starea greşită a inimii. Cât de adesea am văzut că este aşa, că, cu cele mai bune străduinţe ale noastre de a servi picioarele lui Cristos, unii au fost mângâiaţi, împrospătaţi, alţii s-au mâniat — pentru unii efortul a fost o mireasmă plăcută, pentru alţii a fost un miros jignitor, din cauza atitudinii incorecte a inimii lor faţă de Domnul şi faţă de Corpul lui Cristos — poate din cauza ambiţiilor sau a câte altele care le erau împiedicate.

Exact aşa a fost şi în Betania: mirosul plăcut care a umplut casa, şi binecuvântarea şi împrospătarea pe care le-a primit Maria în legătură cu slujirea, au avut un efect foarte diferit asupra lui Iuda. El a fost mânios; egoismul lui l-a împiedicat să aprecieze onoarea făcută Domnului; el s-a putut gândi numai la sine şi la ce ar fi putut obţine din tranzacţie, şi cum, în ceea ce-l privea pe el, toată chestiunea era o risipă. Acreala care i-a venit în inimă din cauza stării ei greşite este indicată prin mărturia că a mers direct la preoţii cei mai de seamă ca să se tocmească cu ei pentru vinderea lui Isus. Să căutăm, dragi fraţi, ca inima noastră să fie într-o atitudine iubitoare faţă de Domnul, şi nu într-o atitudine egoistă — ca noi să apreciem tot ce se face în numele Lui şi pentru Corpul Lui, şi să nu căutăm la ale noastre. Altfel pentru noi rezultatul va fi un miros de la moarte spre moarte, cum a fost pentru Iuda. Aceasta încheie lecţia noastră. Probabil în ziua următoare evreii s-au adunat în număr considerabil ca să-i vadă pe Isus şi pe Lazăr, şi să se sfătuiască în privinţa omorârii lor — “pentru binele cauzei”. Şi, apropo, să ne amintim că “binele cauzei” a stat aproape întotdeauna la baza oricărei fapte josnice şi detestabile împotriva adevărului, de la început până la sfârşit. Să ne păzim de un astfel de spirit sectar; să căutăm ca iubirea noastră pentru Domnul şi pentru toţi fraţii Lui să fie sinceră, şi nu o iubire personală şi egoistă pentru noi înşine sau pentru o denominaţie, altfel nu ştim în ce rele am putea fi conduşi.

***

“Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” 1 Ioan 2:10

R — 3877 / octombrie 1906

“Ea a făcut ce a putut”

Matei 26:6-13

“Ea a făcut o faptă bună faţă de Mine.” Matei 26:10.

Acest studiu ne duce înapoi de la discursul de marţi dinaintea morţii Domnului, la sâmbăta seara dinaintea morţii Lui — încheierea Sabatului evreiesc. În armonie cu obiceiul predominant, Isus cu ucenicii Săi şi alţii au fost invitaţi în seara aceea la un ospăţ. Tocmai sosiseră în seara precedentă din Ierihon cu intenţia să ţină sărbătoarea Paştilor la Ierusalim — sărbătoarea despre care Domnul nostru Isus a spus: “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi” (Luca 22:15). Deşi Isus le-a spus apostolilor că mergea la Ierusalim şi acolo va fi răstignit, se pare că ei n-au înţeles acest lucru, probabil pentru că le spusese aşa de multe lucruri în cuvinte tainice, ca, de exemplu, când le-a spus că El era pâinea care se coboară din cer etc., şi că ei trebuiau să mănânce carnea Lui şi să bea sângele Lui. Poate că răstignirea sugerată era de asemenea un limbaj hiperbolic; cel puţin ei nu puteau înţelege că aşa va fi, chiar dacă Petru fusese mustrat pentru necredinţa lui în privinţa acestui lucru.

Ospăţul a fost în casa lui Simon Leprosul. Simon era un nume obişnuit în acele locuri pe vremea aceea, şi acest Simon se distingea prin faptul că fusese lepros — se prea poate să fi fost vindecat de Domnul, şi aceasta se poate să fi fost începutul unei cunoştinţe intime între Isus şi familia ai cărei membri proeminenţi erau Lazăr, Marta şi Maria. Unul dintre evanghelişti ne spune că Lazăr a fost unul dintre cei care şedeau la ospăţ, că Marta a fost una dintre cele care au servit, şi lecţia de acum ne spune în special despre lucrul făcut de Maria, care, în timp ce Domnul stătea întins, s-a apropiat şi a rupt sigiliul unui vas de alabastru cu parfum preţios (nu ulei, cum este folosit azi cuvântul). Una dintre relatări spune că era foarte preţios, alta că valora cam 50 de dolari în banii noştri.

Astfel de ungeri erau foarte rare, de obicei pentru regi sau prinţi sau nobili; iar ucenicii, sub conducerea lui Iuda, care se pare că a fost purtătorul de cuvânt (vezi relatarea lui Ioan), au fost toţi plini de indignare din cauza risipei. Ioan ne spune că Iuda a fost un hoţ, care ţinea punga, era casierul grupului, şi că remarcile sale de preocupare în legătură cu folosirea banilor pentru săraci erau făţarnice. În orice caz, putem compătimi cu ceilalţi apostoli pentru că au fost de acord cu argumentele lui, pentru că toţi erau săraci, nefiind obişnuiţi cu astfel de lux şi extravaganţă, şi în această privinţă probabil reprezintă pe majoritatea poporului Domnului de astăzi, care la fel ar considera un parfum de 50 de dolari o risipă de bani extravagantă. Pe noi ne interesează mai mult cum a privit Isus acest lucru. Noi ne dăm seama că concepţiile noastre despre lucruri ca acestea sunt mai mult sau mai puţin înclinate, prin egoismul nostru sau prin sărăcia şi nevoia de a face economie.

“De ce faceţi supărare femeii?”

Domnul nostru a discernut imediat printre ucenicii Săi spiritul de critică, de a găsi greşeli, şi a luat prompt partea Mariei zicând: “De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut o faptă bună faţă de Mine”. Intuiţia feminină a îndrumat-o pe Maria să facă lucrul potrivit la timpul potrivit. Ea şi-a dat seama că avea o datorie la Învăţătorul pe care niciodată n-o putea plăti, şi că această oferire costisitoare a parfumului nu era decât un mic tribut, o mică expresie a recunoştinţei sale. Ea găsise în Domnul un obiectiv vrednic de devotarea inimii sale; ea nu era o susţinătoare a drepturilor femeii; ea n-a găsit greşeală la Domnul că n-o alesese pe ea şi pe Marta ca să fie membre ale grupului apostolilor şi să plece peste tot să vestească numele şi faima Lui. Fără îndoială, ea ar fi primit cu bucurie această lucrare dacă ar fi fost îndrumată astfel, dar instinctele sale feminine n-au condus-o în această direcţie, nici n-au făcut-o să se ofenseze că Domnul a arătat o diferenţă între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte promulgarea mesajului Său.

Deşi exclusă de la serviciul onorabil al slujirii publice a Adevărului, Domnul nostru a declarat: “Ea a făcut ce a putut”. Ea a făcut ce I-a plăcut Domnului; ea a ilustrat calităţile cele mai nobile şi mai adevărate ale inimii feminine: iubire, devotament, fidelitate; ea a vorbit prin fapte mai degrabă decât prin cuvinte, şi parfumul faptelor sale de iubire, bunătate şi adorare a Domnului ei a venit prin veacuri, umplând întreaga Biserică a lui Cristos cu mireasma plăcută a parfumului pe care l-a turnat pe capul Lui şi apoi pe picioarele Lui. Aceasta este în acord cu ceea ce a declarat Domnul nostru profetic referitor la acest act: “Adevărat vă spun, oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, ca amintire despre ea”.

Ce amintire plăcută despre Maria! Cum iubim şi respectăm noi toţi adevărata ei feminitate, şi apreciem faptul că intuiţia ei cu privire la această ungere a Domnului a fost superioară raţionamentelor celor doisprezece apostoli asupra acestui subiect — ei erau prea reci şi calculaţi, prea asemenea oamenilor de afaceri. Ea a compensat deficienţa aceasta prin căldura devotamentului ei iubitor. Fără îndoială, femeia a completat chiar un astfel de loc folositor cum este acesta în istoria Bisericii de-a lungul tuturor secolelor de atunci până acum. Fără partea ei, religia lui Isus ar fi fost neîndoielnic mult mai rece, mai calculată şi mai formală decât este acum; dar simpatia adâncă, largă a adevăratei feminităţi a ajutat la interpretarea inimii lui Cristos, a iubirii lui Cristos, şi s-a dovedit o binecuvântare pentru toţi urmaşii Mielului.

“Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”

Este un calcul greşit să presupunem că momentele petrecute în comuniune cu Domnul în studierea planului Său, şi banii şi orele cheltuite în serviciul Său, în promulgarea Adevărului Său, sunt o pierdere şi astfel săracii au mai puţin. Din contră, în măsura în care cineva are devotament iubitor, adevărat faţă de Domnul, acesta va avea devotament faţă de serviciul Său şi faţă de săraci. Nimeni nu poate iubi sincer pe Domnul fără să aibă proporţional mai multă simpatie şi mai multă generozitate faţă de săraci şi faţă de toţi cei care sunt în sfera bunăvoinţei Sale. După cum ne sfătuiesc Scripturile: “Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; şi altul care reţine mai mult decât trebuie, nu face decât să sărăcească” — să aibă lipsă — să sărăcească atât la suflet cât şi la pungă (Prov. 11:24). Urmaşii Domnului trebuie să fie prudenţi, economi dar nu zgârciţi, nu avari, nu strângători de bogăţie. Ei trebuie să-şi arunce pâinea pe ape; trebuie să facă bine şi să se încreadă în Domnul pentru rezultate; ei trebuie să folosească larg bogăţiile Domnului care le sunt încredinţate, atât natural cât şi spiritual, şi să primească binecuvântarea lor din folosirea sau creşterea acestora.

Tocmai această faptă din partea devotatei Maria şi lauda adusă de Domnul au fost fără îndoială de ajutor poporului Domnului chiar în această direcţie de-a lungul acestui Veac Evanghelic. În mod asemănător şi noi am fost odată înclinaţi să considerăm că Convenţiile de o zi şi Convenţiile generale ale poporului Domnului sunt prea scumpe, că este o risipă de bani care ar fi putut fi folosiţi altfel; dar experienţa noastră este că în folosirea talantului bani se află o binecuvântare — că oricine nu face ceva investiţie, ceva sacrificiu în interesul Adevărului, în mod sigur nu va primi marile răsplăţi ale binecuvântării spirituale. Oricine, dimpotrivă, caută să-şi folosească mijloacele în servirea Adevărului pentru alţii şi pentru hrănirea propriei inimi primeşte proporţional o binecuvântare mai mare. Suntem chiar înclinaţi să credem că Domnul le compensează şi în nevoile materiale; dar chiar dacă nu acesta ar fi cazul — dacă ar fi mai săraci în cele materiale ca rezultat al hrănirii lor spirituale — noi ştim că hrănirea spirituală, grăsimea sufletului, prosperitatea ca Noi Creaturi în Cristos, este de departe cel mai important lucru cu care avem de-a face. Însuşi obiectivul apartenenţei noastre ca membri în şcoala lui Cristos, asocierea cu ceilalţi membri, este ca să putem creşte în acest har, în cunoştinţă şi iubire în asemănarea Învăţătorului.

 

Uns pentru îngroparea Sa

Domnul nostru a declarat că fapta Mariei a fost o pregătire pentru îngroparea Sa. Ne amintim că mai multe dintre femeile onorabile din compania Domnului au venit la mormânt devreme în prima zi a săptămânii cu miresme şi ulei, parfum pentru ungerea Lui, după obiceiul timpului, şi pentru că nu şi-au amintit şi n-au recunoscut profeţia Sa că va învia din morţi în a treia zi. Motivul lor că au mers a fost fără îndoială potrivit, şi totuşi ungerea Domnului nostru de către Maria înainte de îngroparea Lui a fost mult mai la obiect, mult mai apreciată de El. Şi tot aşa este şi cu noi: cu iubiţii noştri prieteni, cu fraţii şi cu alţii. Se cade să-i ungem cu vorbe blânde, cu simpatie iubitoare, cu expresii gingaşe, când sunt încă în valea conflictelor, înainte să fi ajuns la sfârşitul călătoriei. Noi nu ştim cât au nevoie uneori de un cuvânt de simpatie şi încurajare chiar şi cei mai tari dintre urmaşii Domnului, iar noi facem bine propriei noastre inimi când arătăm o astfel de simpatie.

Nu vrem să spunem că trebuie să turnăm peste alţii linguşiri scârboase, dar este o mare diferenţă între linguşire şi cuvintele încurajatoare, compătimitoare; şi cine este acela cu

o inimă compătimitoare, având o inimă umplută cu iubirea divină, care să nu fie el însuşi un vas de alabastru cu parfum, care să fie deschis şi turnat peste fraţi şi peste toţi prietenii şi rudeniile noastre pământeşti, atunci când venim în contact cu ei şi în măsura în care binecuvântarea Domnului ar fi în mod corespunzător pentru ei. Să nu uităm acest lucru; să folosim aceste ocazii pe care le avem zi de zi, de a presăra flori pe cărarea vieţii altora, şi poate că făcând aşa Domnul va permite ca cineva să presare flori şi pentru noi. Pe principiul că cel care udă pe alţii va fi udat şi el, cel care ajută pe alţii nu va flămânzi niciodată, cel care mângâie pe alţii nu va duce niciodată lipsă de mângâiere. Fără îndoială că Domnul Se va îngriji ca, în măsura în care avem şi exercităm spiritul potrivit al bunăvoinţei şi generozităţii faţă de alţii, ni se va întoarce partea de binecuvântări bogate când vom avea cel mai mult nevoie de ele.

“Nici un om dintre popoare nu era cu Mine” — în stare să compătimească deplin

 Foarte evident, la încheierea serviciului Său, Domnul nostru a simţit mai mult sau mai puţin dezamăgirea că un mare număr de evrei nu primiseră mesajul Său plin de har şi nu crezuseră în El. Acest gând I-a venit în special când a citit gândul lui Iuda că el deja plănuia să-L vândă. Mai mult, El a văzut ceva din acelaşi spirit de frică în ceilalţi unsprezece apostoli, pentru că El ştia deja cine Îl va vinde şi ştia de asemenea că ceilalţi Îl vor uita şi vor fugi plini de frică în ceasul suferinţei Sale. Dacă mesajul Său, iubirea Sa, Spiritul Său transmis acestor oameni îi lăsa totuşi atât de slabi în multe privinţe, aceasta argumenta că realizase comparativ puţin în serviciul Său, şi că era posibil ca ceilalţi cinci sute de fraţi să nu fie mai devotaţi decât cei doisprezece.

Ce mângâiere trebuie să fi fost pentru Domnul ca în mijlocul acestor gânduri să afle că exista un suflet iubitor care L-a apreciat şi a adus vasul de alabastru şi L-a uns înainte de îngroparea Sa. Bucuria, mângâierea, binecuvântarea care a venit în inima Învăţătorului nostru drag, şi care L-a întărit pentru experienţele zilelor următoare, valorau mult mai mult decât cei 50 de dolari. Nu numai că El a vrut ca acest lucru să fie spus în amintirea Mariei, dar putem presupune că în viitorul veşnic Maria va fi pusă într-o poziţie foarte înaltă printre urmaşii credincioşi ai Domnului. Ea poate nu va fi cu apostolii pe cele douăsprezece scaune de domnie ale lui Israel, dar putem fi siguri că va avea un loc mare, onorabil aproape de Cel pe care L-a iubit şi căruia I-a arătat devotamentul ei.

Un scriitor necunoscut zice: “Nu vă ţineţi vasele de alabastru ale iubirii şi gingăşiei voastre sigilate până când prietenii voştri sunt morţi. Umpleţi-le vieţile cu bunătate.

Spuneţi-le cuvinte aprobatoare şi încurajatoare atâta timp cât urechile lor le pot auzi şi atâta timp cât inimile lor pot fi emoţionate şi făcute fericite prin ele; lucrurile plăcute pe care vreţi să le spuneţi când ei sunt plecaţi, spuneţi-le înainte de a pleca. Florile pe care intenţionaţi să le trimiteţi pentru sicriul lor, trimiteţi-le să lumineze şi să înfrumuseţeze căminul lor înainte de a-l părăsi. Dacă prietenii mei au vase de alabastru puse deoparte, pline de parfumurile înmiresmate ale simpatiei şi afecţiunii, pe care intenţionează să le spargă peste trupul meu mort, aş prefera să le aducă în orele mele ostenite şi tulburate şi să le deschidă, ca să pot fi împrospătat şi încurajat de ele atâta timp cât am nevoie de ele. Mai bine să am un sicriu simplu, fără nici o floare, o înmormântare fără elogii, decât o viaţă fără dulceaţa iubirii şi simpatiei. Să învăţăm să-i ungem pe prietenii noştri înainte pentru îngroparea lor. Bunătatea post-mortem nu încurajează un spirit îngreunat. Florile de pe sicriu nu răspândesc mireasmă înapoi pe cărarea ostenită”.

Egoismul contra generozităţii

Lecţia noastră se încheie cu relatarea despre felul cum, repede după aceea, Iuda a mers la preoţii cei mai de seamă şi s-a tocmit cu ei să caute o ocazie şi să-L dea pe Isus în mâinile lor pentru treizeci de arginţi. Ce contrast puternic este arătat aici între generozitatea Mariei şi egoismul josnic al lui Iuda! Ea a fost atât de plină de iubire, încât nu putea face destul pentru marele Învăţător la picioarele căruia îi plăcea să stea, de pe buzele căruia primise atât de multe binecuvântări, aşa o bucurie a inimii, şi prin puterea căruia fusese chemat din mormânt fratele său şi probabil fusese vindecat tatăl său de o boală dezgustătoare. Şi noi trebuie să ne amintim ce mult Îi datorăm acestui mare Învăţător, că ale Lui sunt minunatele cuvinte ale vieţii care ne-au adus în inimi bucurie, pace şi binecuvântare. Prin cuvintele Lui am fost şi noi chemaţi din starea de moarte, căci, după cum spune apostolul, cândva noi am fost morţi în greşeli şi păcate, dar acum suntem înviaţi, însufleţiţi de Spiritul Domnului, de Spiritul iubirii.

Şi noi am avut lepra păcatului, a condamnării, am fost copii ai mâniei întocmai ca alţii, dar păcatele noastre au fost cu îndurare acoperite de Răscumpărătorul, lepra a fost curăţată, şi noi am fost făcuţi mai albi ca neaua în ochii Domnului nostru prin credinţă în sângele preţios. Şi noi am învăţat să stăm la picioarele Învăţătorului şi să ne bucurăm de învăţăturile Lui, şi prin acestea am fost transformaţi prin înnoirea minţii noastre. Nu este oare potrivit să simţim că nici o jertfă nu I-am putea aduce care să poată exprima în vreun sens sau grad recunoştinţa inimilor noastre? Oare nu putem şi noi găsi vase de alabastru cu parfum preţios pentru Învăţătorul? Este adevărat, Capul a fost glorificat, iar membrii corpului de asemenea sunt trecuţi acum dincolo de văl, dar “picioarele” Sale sunt încă cu noi, ultimii membri ai corpului lui Cristos sunt încă aici. Să ne grăbim să facem tot ce ne stă în putere, atât material cât şi spiritual, pentru picioarele lui Cristos; să facem tot ce ne stă în putere să le curăţăm de mânjitura pământului, chiar dacă ne costă lacrimi; să le ungem cu parfumul de mir preţios. Cu cât este mai costisitoare afecţiunea şi iubirea pe care le acordăm membrilor corpului lui Cristos, chiar celui mai mic şi mai umil dintre ei, cu atât va fi mai bine; toate trebuie să fie numai

o expresie a căldurii şi a iubirii care este în inima noastră pentru El şi pentru ai Lui. Timpul trece repede — curând ultimii membri vor fi trecut şi vor fi dincolo de văl, dincolo de ungerea noastră şi dincolo de cuvântul binecuvântat “Ea a făcut ce a putut”. Să câştigăm această expresie de pe buzele scumpe ale Domnului nostru prin credincioşie faţă de aceia care-L reprezintă pe El în lume — faţă de casa credinţei, faţă de membrii Corpului lui Cristos.

Cu treizeci de arginţi

Egoismul pare să stea la însăşi temelia tuturor faptelor infame, josnice ale naturii decăzute. Ambiţia egoistă a fost aceea care a făcut-o pe mama Eva să dorească fructul oprit, şi putem spune liniştiţi că de atunci încoace egoismul a îmboldit la toate lucrurile infame şi josnice din cei şase mii de ani de domnie a păcatului şi a morţii. Străduinţa noastră a tuturor ar trebui să fie pentru Spiritul unei minţi sănătoase. Aceasta ar însemna, pe de-o parte, că noi n-ar trebui să fim prea extravaganţi, şi, pe de altă parte, că n-ar trebui să fim prea economi. Dar dacă am greşi într-una din aceste două aspecte, n-ar fi oare cel mai sigur şi mai bine să greşim în aspectul prea marii generozităţi, mai degrabă decât în cel contrar? Bine a spus apostolul că iubirea bogăţiei este rădăcina tuturor relelor. Aceasta ar putea cuprinde nu numai banii, ci bogăţia în onoare, nume, influenţă sau putere. Apostolul adaugă: “Unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri”. 1 Tim. 6:10.

Ca o ilustraţie a acestei clase să luăm cazul lui Iuda din lecţia noastră, vinderea Învăţătorului său cu treizeci de arginţi. Nu are importanţă dacă el a gândit că Isus spusese că era aproape de moarte şi că acest parfum era în legătură cu îngroparea Lui. Nu are importanţă dacă Iuda era sigur că toate aceste lucruri oricum I se vor întâmpla Domnului, şi se gândea că putea să aibă şi cei treizeci de arginţi. Aceasta nu-i scuza greşeala. Egoismul şi josnicia fuseseră încurajate atât de mult în inima sa încât, în ciuda asocierii sale intime cu Învăţătorul, a cunoaşterii cuvintelor Sale preţioase şi a faptelor Sale mari, nici iubirea, nici reverenţa n-au stat în calea egoismului.

Iuda “a mers la locul lui” în Moartea a Doua, înţelegând prin aceasta că ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut. Oricine va îngădui ambiţiilor egoiste de vreun fel să aibă control în inima sa, oricine nu va îngădui harul şi adevărul Domnului să intre în inima sa şi s-o lărgească şi s-o umple cu iubire, tot aşa va merge la locul lui, în Moartea a Doua. Pregătirile divine sunt numai pentru aceia care vor fi umpluţi în cele din urmă cu iubire, Spiritul lui Dumnezeu, spiritul generozităţii. Să evităm deci tot mai mult spiritul lui Iuda, inima cu egoism, iubire de bani, iubire de sine şi ambiţie, şi să avem tot mai mult inima iubitoare a Mariei şi smerenia ei, care nu numai că au făcut-o dispusă să-şi cheltuie mijloacele pentru a servi adevărul, ci au făcut-o dispusă şi să se smerească până la lacrimi şi la folosirea celui mai deosebit ornament al femeii, părul ei, în serviciul Învăţătorului ei, Domnului ei, iar acestea pe cele mai umile membre ale Lui, picioarele Lui.

***

C. M. 297 Naintea lui Isus şezu Maria Ascultând Cuvântul, în Betania. Ea şi-a ales partea bună, Fericire veşnică. ‘Naintea lui Isus, am şi eu locul, Unde în linişte, pe El Îl ascult.

‘Naintea lui Isus, venind Maria, Cinstind pe Domnul ei, cu mir Îl ungea. Domnul a bineprimit C-a făcut că L-a iubit. ‘Naintea lui Isus, le voi aduce Şi eu toate ce am, cu bucurie.

‘Naintea lui Isus căzu Maria Văzându-L înviat, de dimineaţa. Îndat-a mers şi a spus: A-nviat Domnul Isus. ‘Naintea lui Isus şi eu voi cădea, Şi-oi vesti iubirea-I în toată lumea.

R — 4702 / octombrie 1910

Se va spune ca amintire despre ea

Matei 26:1-16

“Ea a făcut ce a putut.” Marcu 14:8.

Într-un studiu anterior am tratat intrarea triumfală a Marelui Învăţător în Ierusalim pe un asin şi prezentarea Lui către naţiunea lui Israel ca Împărat al lor, în împlinirea profeţiei din Zaharia 9:9-12. Aceasta a fost cu cinci zile înainte de Paşti. Timp de mai multe zile Isus a învăţat în templu, mergând noaptea la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei din Betania. El ştia la ce să Se aştepte — că-I sosise ceasul. El ştia că preoţii cei mai de seamă şi bătrânii poporului plănuiau chiar atunci omorârea Sa, ezitând numai ca nu cumva aceasta să producă tulburare. Indignarea lor împotriva Marelui Învăţător era că El nu învăţa aşa cum învăţau ei şi că învăţăturile Lui aveau mult mai mare putere asupra maselor decât toate învăţăturile lor la un loc. Mânia, invidia, ura, s-au unit pentru a-L înfiera ca impostor şi a-L trimite la moarte, “pentru binele cauzei”.

Ospăţul din Betania la care ne referim în studiul acesta, poate să fi fost în noaptea de dinaintea vânzării Domnului, cu două zile înainte de sărbătoarea Paştilor. Dar consensul opiniilor pare să fie că acesta a avut loc în seara de Sabat de dinaintea intrării triumfale în Ierusalim. Oricum, nu are importanţă. A existat un astfel de ospăţ. Isus şi ucenicii Lui au fost prezenţi. În timpul ospăţului s-a apropiat o femeie cu un vas de alabastru cu un parfum foarte preţios. Ea l-a turnat pe capul Său şi întreaga încăpere s-a umplut de un miros plăcut. Femeia era Maria, sora lui Lazăr şi a Martei.

O altă relatare ne arată că protestul făcut de către ucenici împotriva acestui lucru, că era o risipă, a fost instigat de către Iuda, casierul micii cete de ucenici ai Domnului. Ioan a remarcat că el era un hoţ şi ţinea punga şi a sugerat că pe el îl interesau mai mult banii decât săracii şi că menţionarea săracilor de către el a fost numai un şiretlic. Dar Marele Învăţător Şi-a mustrat ucenicii zicând: “De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut o faptă bună faţă de Mine. … Dacă a turnat acest parfum pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea îngropării Mele. Adevărat vă spun că oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, ca amintire despre ea” (Mat. 26:10-13). Câtă consideraţie din partea Marelui Învăţător! Câtă simpatie! Câtă apreciere a toate câte s-au făcut pentru El!

“Ea a făcut ce a putut”

Domnul, în acord cu toate învăţăturile şi uzanţele Scripturii, refuză să recunoască femeia ca învăţător al religiei în Biserică printre urmaşii Săi. Nici unei femei nu i s-a dat un loc printre cei doisprezece apostoli — nici măcar atunci când au fost trimişi cei şaptezeci de evanghelişti cu mesajul simplu, pe care orice femeie l-ar fi putut da, în mod sigur la fel de fluent ca orice bărbat, sau chiar mai bine; nici măcar în această misiune n-a trimis femei, nici măcar un reprezentant al acestui sex. Bărbatul, în uzanţa scripturală, este ilustraţia Domnului; femeia, ilustraţia Bisericii. Ar fi în dezarmonie cu ilustraţia, ca Biserica să fie instructorul, iar Domnul să fie învăţăcelul. În mod logic deci, ar fi fost nepotrivit ca femeii să-i fi fost încredinţată sarcina de a-L reprezenta pe Domnul. Ca atare, femeile ca învăţători în Biserică n-au nici o autoritate în Biblie pentru acea poziţie. Citim că şarpele a înşelat-o pe mama Eva şi a făcut-o învăţător al erorii pentru soţul ei. Citim că spiritele rele s-au folosit de o anumită tânără ca mediu pentru a anunţa pe apostoli. Dar nu găsim nici o aprobare divină a femeii ca învăţător în Biserică, ci aflăm că tânăra care a acţionat sub influenţa unui spirit de prezicere şi a încercat să predice pe Cristos şi pe apostoli a fost mustrată de către apostolul Pavel, iar spiritul de prezicere a părăsit-o.

Acest lucru însă nu arată că Isus sau apostolii au fost duri faţă de femei sau că nu le-au apreciat calităţile inimii şi minţii. Chiar dimpotrivă. Printre urmaşii Domnului au fost multe “femei onorabile”, şi iubirea Lui specială pentru această Marie şi pentru sora ei Marta este relatată în mod deosebit. Să învăţăm lecţia din Carte şi să nu încercăm să învăţăm noi Cartea.

“Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”

Domnul nostru, răspunzând argumentului lui Iuda, că parfumul ar fi trebuit vândut cu o sumă mare în beneficiul săracilor, a spus: Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi. Puteţi să le faceţi bine oricând vreţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Sărăcia este desigur un factor în ordinea socială din prezent, pentru că, în starea noastră decăzută ca rasă, unii sunt mai străluciţi la minte decât alţii şi egoismul este regula generală. Prin urmare, până la sfârşitul domniei păcatului şi a morţii săracii vor fi aici. Şi există o binecuvântare legată de fiecare faptă bună, de fiecare străduinţă nobilă de a ajuta pe vreun membru al rasei să se ridice la condiţii mai înalte şi mai bune, din punct de vedere mintal, moral şi fizic. În curând nu vor mai exista săraci, deoarece, sub condiţiile Împărăţiei, iubirea va fi principiul conducător în locul egoismului. Sub conducerea Mesianică dreptatea va deveni repede universală; voia lui Dumnezeu se va face în cele din urmă pe pământ aşa cum se face în ceruri.

“Dar pe Mine nu Mă aveţi”

Acest lucru a fost adevărat despre Învăţătorul. Încă puţin timp şi El era plecat de la ei, S-a înălţat la dreapta Tatălui. Acelaşi principiu predomină în privinţa urmaşilor Domnului numiţi “Membrii Corpului Său”. Orice putem face pentru aceşti membri, marele Cap va considera ca şi cum ar fi făcut Lui Însuşi. De aceea, în timp ce va fi întotdeauna potrivit să facem bine tuturor când avem ocazie, va fi de asemenea întotdeauna potrivit să facem bine “mai ales celor din casa credinţei”. Aceştia trebuie să fie totdeauna primii în gândurile noastre.

Spiritul egoismului din Iuda l-a condus de la un grad de lăcomie la altul până când a fost dispus să vândă pe Învăţătorul Său duşmanilor Lui. Vai, ce putere teribilă pentru rău este egoismul! Câţi sunt dispuşi să vândă adevărul de dragul tihnei sau prosperităţii lumeşti! Cei care au spiritul Adevărului într-o măsură considerabilă trebuie să fie atenţi unde duce egoismul dacă este urmat — la Moartea a Doua.

Capitolul 8 – Intrarea triumfală în Ierusalim

 

Osana! Binecuvântat este Cel care vine!

Matei 21:1-17

“Binecvântat este Cel care vine în numele DOMNULUI!” Matei 21:9.

 După cina descrisă în ultima noastră lecţie, în dimineaţa următoare, prima zi a săptămânii (duminica noastră), Domnul nostru Şi-a început devreme pregătirile pentru intrarea triumfală în Ierusalim ca Împărat. Deşi El ştia bine că “ai Săi” nu-L vor primi, ci, după cum le mărturisise deja ucenicilor Săi, va fi dat la moarte de către conducători, şi a dat de înţeles în seara dinainte că ungerea Mariei era pentru înmormântarea Sa, a fost totuşi necesar, ca parte din planul divin, să Se ofere formal ca Împărat al evreilor şi astfel să împlinească pentru acel popor făgăduinţa lui Dumnezeu că favoarea Sa va fi “întâi peste iudeu”.

Înainte Domnul nostru Se împotrivise dispoziţiei unora din popor de a-L lua cu forţa şi a-L face Împărat, retrăgându-Se din mijlocul lor etc. (Ioan 6:15); dar acum timpul, timpul cuvenit fiind venit, chiar şi ceasul, El Şi-a plănuit în mod deliberat procesiunea triumfală, în loc de a o împiedica, aşa cum făcuse înainte. A trimis pe unii dintre ucenici după mânzul unei măgăriţe, manifestându-Şi puterea supraomenească în aceea că a spus unde şi cum vor fi găsite animalele. A fost folosit un măgar, mai degrabă decât un cal, iar tradiţia ne spune că astfel erau obişnuiţi toţi împăraţii lui Israel să călărească spre încoronare.

Când a sosit animalul, ucenicii şi toată mulţimea părea să intre în spiritul acelui aranjament; fiindcă s-ar părea că un bun număr din cei care veniseră din Ierihon, şi care fuseseră martorii puterii şi învăţăturilor Domnului nostru în drum spre Cetatea Sfântă şi Paşti, au rămas în Betania pentru Sabat, cum a făcut El. Aceştia, împreună cu ucenicii, au constituit o bună ceată, care a început să-L salute pe Isus ca Împărat şi să-I aducă omagii, cum era obiceiul cu notabilităţile pe timpul acela, întinzând pe drum haine ca să calce pe ele, rupând iarbă, flori şi ramuri de palmier şi presărându-le în calea Lui.

Isus, în poziţia de onoare, călărind în frunte, era urmat de această mulţime în drumul spre Ierusalim. Apoi o altă mulţime din cetate, auzind că marele Profet şi Învăţător era în Betania, a venit să-L vadă pe El şi pe Lazăr, iar aceştia, întâlnindu-L pe Domnul şi mulţimea care striga în urma Lui, s-au întors şi au devenit o avangardă, strigând ca şi restul: “Osana, Fiul lui David!”, ceea ce însemna împărat, unul din linia împărătească. Probabil că ei s-au abţinut de a folosi cuvântul “împărat” ca nu cumva să atragă asupra lor acuzaţii de trădare împotriva împăratului Irod şi împotriva Imperiului Roman care-l susţinea la putere.

Era o intrare triumfală în cetatea Marelui Împărat mare sau ciudată, după punctul de vedere din care era privită. Din punctul de vedere al ucenicilor şi al mulţimii, plină de entuziasm mesianic şi de speranţe că mult doritele binecuvântări asupra lui Israel erau aproape de realizare, şi plină de credinţă că acest mare Profet, care avea puterea să învie morţii şi să vindece bolnavii, putea, la timpul Său şi în felul Său, să devină şi să-i facă şi pe ei invincibili împotriva tuturor duşmanilor, şi putea să împlinească cu prisosinţă toate lucrurile glorioase prezise de profeţi — pentru aceştia era o mare ocazie, un triumf adevărat. Căci, în pofida faptului că Isus le spusese înainte de multe ori despre moartea Sa, şi chiar îl mustrase pe Petru pentru că a vorbit contrar, totuşi ucenicii Săi şi alţii păreau să nu fi putut primi cuvintele Sale în sensul lor adevărat, şi să le fi interpretat numai ca parte din “cuvintele Sale tainice”, care fără îndoială mai târziu vor deveni luminoase într-o semnificaţie mare. Acest lucru este atestat de cuvintele lor, chiar după moartea şi învierea Sa: “Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24:21).

Din punctul de vedere al lui Irod, al lui Pilat, al preoţilor celor mai de seamă şi al cărturarilor, această procesiune triumfală era numai o paradă a unui conducător fanatic şi a adepţilor lui ignoranţi şi fanatici. Evident ei n-au văzut în ea mai mult de-atât. Împăratul Irod şi Pilat, evident nu se temeau că acest Nazarinean dispreţuit şi tovarăşii Săi vor fi vreodată în stare să organizeze şi să echipeze o armată care să aibă vreo forţă împotriva ordinii de lucruri pe care o conduceau ei. Conducătorii religioşi se temeau numai că fanatismul se putea răspândi în vreun fel şi aduce asupra lor mânia şi opresiunea puterilor laice, care puteau fi folosite ca scuză pentru amestec mai departe în libertăţile evreilor. Foarte evident, nici unul dintre aceşti conducători de seamă nu credeau în Isus ca Mesia trimis de Dumnezeu pentru împlinirea făgăduinţelor graţioase ale Scripturilor lor. Pentru aceasta au mărturisit apostolii zicând: “Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”; “căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. Fapte 3:17; 1 Cor. 2:8.

Procesiunea aceea a fost văzută din încă un punct de vedere de către Domnul nostru Însuşi şi de către mulţimea nevăzută a îngerilor, spiritele slujitoare, trimise să slujească celor care vor fi moştenitorii mântuirii. Aceştia s-au alăturat la entuziasmul mulţimii, dar dintr-un punct de vedere total diferit — înţelegând acest triumf numai ca o parte a planului divin şi numai ca un preludiu al unui triumf mai mare din partea Domnului nostru, prin completarea sacrificiului de Sine şi obţinerea în acest fel a “toată autoritatea în cer şi pe pământ”; şi de asemenea ca o preumbrire a gloriei Sale viitoare şi a intrării Sale triumfale în Împărăţie la întoarcerea Sa dintr-o ţară depărtată (cerul) înarmat cu o plinătate de putere şi autoritate, ca să doboare păcatul şi să aducă toate lucrurile în supunere lui Dumnezeu; şi să ridice din groapa oribilă a păcatului, a bolii şi morţii pe toţi care vor dori să se întoarcă la deplină armonie cu Tatăl şi cu legile imperiului Său. Noi avem privilegiul, prin harul lui Dumnezeu, să ne bucurăm de acest punct de vedere, cel mai glorios, al acelui marş triumfal; şi putem foarte bine spune în cuvintele Domnului nostru: “Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud”.

Relatarea lui Luca a acestui subiect ne informează că anumiţi farisei care erau cu mulţimea la început, deşi n-au putut obiecta la nimic din ceea ce a spus sau a făcut Domnul nostru, s-au plâns că El a permis ucenicilor Săi şi altora din mulţime să-L salute ca Împărat, strigând: Osana! (Mântuire, Binecuvântare, Laudă) Apoi Isus, cunoscând profeţia legată de acest subiect (Zah. 9:9), nu numai că a refuzat să mustre pe ucenici şi să le împiedice aclamaţiile, ci i-a informat pe farisei că deoarece Dumnezeu, prin profet, spusese: “Strigă, fiica Ierusalimului”, trebuia să se strige; şi că dacă poporul nu s-ar fi ridicat la acel entuziasm ca să strige astfel, înseşi pietrele ar fi strigat, aşa că profeţia nu rămânea neîmplinită.

Deşi distanţa de la Ierusalim la Betfaghe, unde a încălecat Domnul pe măgar, este foarte scurtă, totuşi cetatea era ascunsă vederii de Muntele Măslinilor, şi când Domnul a ajuns pe vârful Muntelui Măslinilor şi cetatea Ierusalimului a apărut la vedere, atunci El a oprit procesiunea şi a plâns pentru cetate zicând: “Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care sunt pentru pacea ta! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi … pentru că n-ai cunoscut timpul cercetării tale” (Luca 19:41-44). Din aceste cuvinte este evident că Domnul nostru n-a considerat, în nici un sens al cuvântului, că mulţimea care era cu El reprezintă cetatea sau naţiunea; căci deşi aceştia care erau cu El strigau tocmai cuvintele “Binecuvântat este Cel care vine în numele DOMNULUI!”, cuvintele Domnului nostru arată că urma să vină un timp când conducătorii lui Israel, cei de frunte care reprezentau poporul, Îl vor recunoaşte cu bucurie ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, la a doua venire a Sa; dar între timp, neputinţa lor de a recunoaşte timpul cercetării lor a însemnat pentru ei o mare pierdere a privilegiului; a însemnat pentru ei că trebuia să le fie lăsată casa pustie, abandonată de Domnul în timpul acestui Veac Evanghelic, timp în care El va aduna dintre Neamuri un număr suficient pentru a completa numărul celor aleşi, împreună cu cei credincioşi din Israel, rămăşiţa care L-au primit sau Îl vor primi. Vezi Matei 23:39.

Obiectivul acestui marş a fost Cetatea Sfântă, capitala, Cetatea Marelui Împărat. Dar Domnul nostru n-a mers la palatul lui Irod să-i ceară recunoaşterea; ci, ca reprezentant al lui Iehova, ca Mesia, trimis de Dumnezeu să fie Mântuitorul lui Israel şi al lumii, El a mers în mod potrivit la casa sau palatul Tatălui — la Templu.

Scena din Templu trebuie să fi fost foarte deosebită. Fără îndoială era aglomerat de pelerini din toate părţile lumii civilizate, care au venit în acest timp al anului cu sutele de mii să se închine Domnului şi să ţină Paştele, potrivit Legii. Poate că mulţi dintre ei auziseră ceva despre Isus din Nazaret, “puternic în fapte şi cuvinte”. Mulţi dintre ei fuseseră vindecaţi de El, sau aveau prieteni care fuseseră binecuvântaţi astfel; şi ne putem bine imagina agitaţia creată de mulţimea care venea cu Isus şi striga: “Osana în cele preaînalte” etc. Fariseii, cărturarii şi preoţii cei mai de seamă, care erau obişnuiţi să domine poporul în chestiuni religioase, şi în special în Templu, deşi plini de mânie împotriva lui Isus, s-au recunoscut fără putere în a-I face rău în aceste împrejurări, căci El nu făcea nimic contrar Legii în nici un sens al cuvântului, şi aceasta era evident pentru toţi. Dimpotrivă, ca şi cum voia să arate că El făcea numai ce avea puterea să facă, Domnul nostru a început s-o exercite aşa cum s-ar potrivi unui Împărat spiritual — mustrând pe cei care pângăreau Templul sfânt şi incinta acestuia, scoţând afară pe cei care vindeau porumbei pentru jertfe şi pe schimbătorii de bani care culegeau o recoltă profitabilă din necesităţile închinătorilor care veneau de la distanţă, ai căror bani, nefiind evreieşti, nu puteau fi acceptaţi la Templu, şi care de aceea trebuiau schimbaţi, în pierdere — profitul schimbătorilor de bani. Nu trebuie să înţelegem că Domnul nostru încălca legile potrivite ale ţării sau ale Templului — El a fost supus Legii în toate sensurile. Dimpotrivă, El a fost cu totul autorizat, ca orice evreu, sub îndrumările Legii, să folosească oricâtă forţă era necesară pentru a menţine sfinţenia Templului.

Orbii şi şchiopii au venit la Domnul nostru în Templu şi au fost eliberaţi de infirmităţile lor, iar apoi a învăţat poporul — continuând vindecarea şi învăţarea câteva zile, întorcându-Se seara în Betania, iar în dimineaţa următoare întorcându-Se la Templu, dar fără vreo altă demonstraţie ca Împărat, căci acea singură demonstraţie servise scopului intenţionat. Dăduse oficialităţilor cetăţii şi naţiunii ocazia de a-L accepta formal ca Împărat, dar spiritul lor contrar s-a arătat prin faptul că au venit la El în timp ce copiii din curtea Templului strigau “Osana!”, cerând să oprească strigătele; dar Domnul nostru le-a răspuns citând din Scripturi, că aceasta era în armonie cu Scripturile, că aceasta era în armonie cu planul divin: “Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug”. Înţelepţii în felul lumii n-au apreciat aceasta şi au fost orbiţi de interes egoist; dar copilaşii, şi în special cei care în simplitatea şi smerenia inimii au devenit ca şi copilaşii, au fost instrumentele pe care le-a folosit Domnul în strigarea laudelor Lui.

Multe din pildele şi învăţăturile deosebite ale Domnului nostru au fost rostite în acele zile în Templu, între intrarea Sa triumfală şi prezentarea în ziua a zecea a lunii Nisan, şi răstignirea Sa în ziua a paisprezecea, ca Mielul de Paşti. (Vezi Exodul 12:3, 6.) Aceste pilde etc. sunt consemnate în Matei, capitolele 23-25, în Marcu, capitolele 11-13, şi în Ioan, capitolele 12-16. Printre alte lucruri El a declarat că favoarea lui Dumnezeu a fost luată, acolo şi atunci, de la Israelul trupesc, zicând: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie!” Mat. 23:37-39.

Gândindu-ne la cele mai bune lecţii pe care le putem scoate din aceste incidente, sugerăm să nu fie uitat aspectul lor tipic — ca toţi să-şi amintească faptul că evenimentele de la sfârşitul slujirii Domnului nostru, şi tot ce aparţine de respingerea şi dezmembrarea casei trupeşti a lui Israel, este tipic şi ilustrativ pentru lucrurile care trebuie aşteptate să se întâmple în prezent, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic

— cu respingerea şi dezmembrarea Israelului nominal de astăzi, “Babilonul”. După cum s-a arătat deja în Vol. 2, pag. 235, timpul care corespunde oferirii Domnului nostru la Israelul trupesc şi respingerea Lui a fost 1878. Atunci a fost respins Israelul spiritual nominal, după cum înainte fusese respins primul sau casa trupească; dar în ambele cazuri toţi israeliţii adevăraţi L-au primit şi au primit în mod corespunzător binecuvântări din mâna Sa.

Înţelegem că de la această dată (1878) Domnul nostru este în Templul Său spiritual, Biserica adevărată, învăţând într-un mod special pe toţi aceia care au ureche de auzit, deschizând ochii orbiţi şi ajutând pe acei care sunt şchiopi spiritual să umble în căile Sale. De atunci, tuturor celor care aparţin clasei Templu de închinători adevăraţi li se permite să audă lucrurile minunate ale Cuvântului divin; şi de asemenea în acest timp Domnul scoate afară pe toţi cei care fac o marfă din Adevăr şi care nu sunt închinători adevăraţi

— schimbătorii de bani şi vânzătorii de porumbei etc.; şi din acest timp, din gura noastră de prunci şi de sugari, este vestit Adevărul atât de adesea spre ofensa cărturarilor şi fariseilor de astăzi.

Curând ultimii membri ai Corpului lui Cristos, picioarele, fiind deja unşi pentru înmormântare cu mireasma dulce a adevărului, îşi vor completa sacrificiul, întâia înviere va fi completă şi toţi membrii Corpului lui Cristos vor fi glorificaţi împreună cu El — şi atunci, suferinţele lui Cristos fiind sfârşite, va urma grabnic gloria. Dar între timp, înainte ca gloria să fie descoperită, va veni un timp mare de strâmtorare, un timp simbolic de foc (necaz) şi fum (confuzie) peste lume, şi în special peste “Babilonul” respins şi peste toţi cei care nu scapă din el înainte de a veni marea strâmtorare, întocmai cum răzbunarea înfocată asemănătoare a venit peste Israelul după trup şi peste toţi care nu scăpaseră din el. Luca 3:16, 17; Mat. 13:38-43.

***

C. M. 10 Îngeri-naintea lui Isus, Cu toţii vă închinaţi. Şi de Rege al regilor Pe El să-L încoronaţi.

Voi sămânţa lui Israel Prin har răscumpăraţi, Preamăriţi-L şi-al lumii Domn Pe El să-L încoronaţi.

Neamuri şi limbi de pe pământ Şi toţi câţi sunteţi fraţi, Lăudaţi-L şi-al lumii Domn Pe El să-L încoronaţi.

Voi, care nu-i uitaţi iubirea, De El sunteţi legaţi. Sfinţi, preamăriţi-L şi-al lumii Domn să Îl încoronaţi.

Capitolul 9 – Spălarea picioarelor

 

“V-am dat un exemplu”

Ioan 13:1-17

Misiunea Domnul nostru era aproape sfârşită. El Se întâlnise cu cei doisprezece ucenici aleşi ai Săi pentru a sărbători Cina Pascală, zicând: “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi” (Luca 22:15). Mielul de Paşti pe care ei urmau să-l mănânce a simbolizat pe Domnul nostru, iar consumarea lui de către ucenici a reprezentat cum credincioşii Veacului Evanghelic urmau să se hrănească din Cristos în inimile lor şi prin credinţă să-şi însuşească binecuvântările asigurate pentru ei prin moartea Lui, “căci Hristos, Paştele (Mielul) nostru, a fost jertfit. De aceea, să luăm parte la sărbătoare” (1 Cor. 5:7, 8). Dar, deoarece Isus a fost Mielul antitipic, a fost potrivit ca tipul să fie întrerupt; şi ca atare, după această ultimă Cină tipică, Domnul nostru a instituit Cina Memorială a pâinii nedospite şi a rodului viţei care reprezentau antitipul — trupul Său frânt şi sângele Său vărsat.

Potrivit obiceiului evreiesc, Cina de Paşti era celebrată de familii, iar cei doisprezece apostoli, care au fost special aleşi de Domnul nostru şi care se supuneau Lui ca şi Cap al lor, constituiau nucleul familiei lui Dumnezeu — ale căror inimi şi scopuri şi speranţe erau una — “cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efes. 4:4). Iuda n-a fost exclus, deşi evident Domnul nostru ştia mai dinainte că el era cel care-L va vinde. Aceasta ne dă învăţătura că, în calitate de urmaşi ai lui Cristos, noi să nu judecăm inimile altora, nici să nu presupunem de rău. După ce răul din inimă s-a arătat în cuvinte sau fapte, este timp destul să ne separăm de alţii care declară numele Domnului şi doresc să aibă părtăşie cu noi. Este adevărat, răul începe în inimă, înaintea faptului exterior, dar noi întotdeauna să sperăm că fraţii pot câştiga victoria şi să căutăm să nu facem nimic spre poticnirea cuiva, ci să facem totul spre a-i ajuta să învingă influenţa Adversarului şi slăbiciunile propriei lor cărni.

Ioan nu dă o relatare amănunţită despre Cina Pascală, ci pare numai să aducă anumite aspecte valoroase şi lecţii în legătură cu ele, omise de alţi evanghelişti. Declaraţia lui este că Domnul nostru ştia dinainte că El ajunsese la sfârşitul cursului Său pământesc, şi era în mod special preocupat de folosirea ultimelor ceasuri împreună cu prietenii şi tovarăşii Săi special aleşi, dându-le nişte învăţături bune. “El i-a iubit până la capăt” — complet, deplin: propriile Sale încercări grele, care erau în curs şi care se apropiau, nu L-au tulburat, nici nu I-au absorbit atenţia. El Se gândea şi Se străduia, ca şi până atunci, să binecuvânteze pe alţii. Nu trebuie să presupunem că această iubire pentru cei doisprezece li s-a aplicat exclusiv lor; mai degrabă că El i-a privit pe cei doisprezece ca reprezentanţii “celor care vor crede în El prin cuvântul lor” — cum a exprimat El acest lucru în rugăciunea Sa către Tatăl. Cu această idee în minte ne putem da seama că ceea ce a spus şi a făcut Domnul nostru pentru apostoli a fost intenţionat să se poată aplica şi să fie spre instruirea tuturor celor care sunt ai Săi de atunci încoace. Ioan 17:20.

Din relatarea lui Luca, ar părea că în această împrejurare a fost o ceartă printre apostoli, o dispută, referitor la care dintre ei să fie considerat cel mai mare (Luca 22:24-31). Această ceartă poate să nu fi fost numai din egoism, în sensul rău al cuvântului, ci în parte determinată de iubire pentru Învăţătorul — poate să fi fost cu privire la cele câteva locuri ale lor la masă, locul râvnit fiind probabil cel mai apropiat de persoana Domnului. Ne amintim cum Iacov şi Ioan ceruseră să fie la dreapta şi la stânga Domnului nostru în Împărăţie, şi ne amintim că în legătură cu această relatare ni se spune că Ioan a fost alături de Domnul nostru şi s-a sprijinit de pieptul Lui.

Foarte posibil că această dispută în legătură cu mărimea s-a iscat în parte din faptul că în acest caz ei n-au fost trataţi ca oaspeţi, ci numai li s-a pus la dispoziţie odaia de sus; neavând gazdă, nu s-a făcut nici o pregătire pentru spălarea obişnuită a picioarelor şi aceasta a fost neglijată. Chestiunea spălării picioarelor în ţările orientale, când se purtau sandale, nu era numai o amabilitate, ci şi o necesitate, căldura climei, faptul că sandalele erau deschise şi praful de pe drumuri făcând ca spălarea picioarelor să fie aproape indispensabilă pentru confort la sosirea într-o casă după o călătorie. Se pare că această întrebare, în legătură cu cine din cei doisprezece era mai mare şi cine să facă serviciul umil de spălare a picioarelor celorlalţi, se născuse din faptul că nici unul dintre ei nu era doritor să ia poziţia de slujitor.

Se pare că Domnul nostru le-a permis să aibă această neînţelegere, nu le-a rezolvat disputa şi nu a numit pe careva dintre ei pentru acel serviciu umil. El le-a îngăduit să se gândească — timp să se înduplece şi să reanalizeze, şi chiar au început să mănânce cina, contrar obiceiului, cu picioarele nespălate.

Atunci Isus S-a ridicat de la masă, Şi-a pus deoparte haina dinafară, şi ataşând un ştergar de cingătoarea hainelor dedesubt, a luat un lighean şi un urcior de apă şi a început să toarne apă şi să spele picioarele ucenicilor Săi. Obiceiul din Orient nu era să toarne apa în lighean şi să pună picioarele în apă, ci să toarne apa pe piciorul care era spălat, astfel că fiecare picior era spălat cu apă curată şi numai puţină se risipea — căci apa este mult mai puţină şi mai preţioasă acolo decât la noi. Trebuie să ne amintim de asemenea că în Răsărit pe vremea aceea mesele şi scaunele de felul celor pe care le folosim noi nu erau la modă. Dimpotrivă, mesele erau joase şi cumva de forma unei potcoave, şi cei care şedeau de fapt erau culcaţi, întinşi la masă, cu cotul sprijinit pe o pernă sau divan, cu capetele spre interiorul potcoavei, unde era un spaţiu pregătit pentru hrană, şi de asemenea un spaţiu pentru ca un slujitor să intre şi să pună mâncarea. Astfel se vede că picioarele se întindeau în spate şi se putea ajunge la ele foarte uşor fără să deranjeze pe cei care mâncau.

Domnul nostru foarte evident spălase deja picioarele câtorva ucenici înainte de a ajunge la Petru. Se pare că nici unul dintre ei nu obiectase, deşi fără îndoială că gândul la disputele lor asupra acestui subiect şi lipsa lor de dorinţă de a se servi unul pe altul i-a făcut să li se înroşească faţa de ruşine şi confuzie. Dar când i-a venit rândul lui Petru, el a protestat. N-ar merge niciodată, s-a gândit el, să permit Domnului să facă un serviciu atât de umil. El a întrebat: “Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Dar Domnul nostru nu S-a oprit să-l mustre pe Petru — să-l “pună la punct” bine şi să-l certe, aşa cum ar fi înclinaţi să facă în asemenea împrejurări unii dintre urmaşii Săi: El numai a insistat continuând şi tratându-l pe Petru la fel ca pe ceilalţi, zicând că va explica problema mai târziu, şi că dacă nu-l spăla, nu putea avea parte cu El.

Nu putem să nu admirăm trăsăturile nobile ale conduitei lui Petru, chiar dacă în acelaşi timp am fi forţaţi să recunoaştem unele din slăbiciunile lui, şi în aceasta toţi urmaşii Domnului găsesc o lecţie încurajatoare, căci, chiar dacă ei află slăbiciuni şi imperfecţiuni, dacă află şi loialitatea inimii faţă de Domnul care era în Petru, ei pot continua să aibă curaj şi speranţă pentru a merge mai departe aşa cum a mers el, din victorie în victorie, şi la urmă să aibă premiul, răsplata credincioşiei.

Când Petru a aflat că în spălarea picioarelor se afla mai multă semnificaţie decât numai amabilitatea şi confortul legate de ea şi mustrarea lipsei de spirit al umilinţei printre ucenici, el a vrut să i se spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Nobilul, seriosul, sincerul, ferventul Petru! Dar Domnul nostru a explicat că nu era necesar, zicând: “Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat” (Versetul 10). Pe vremea aceea se foloseau băile publice, dar chiar şi după ce se făcea

o baie generală, se obişnuia ca la întoarcerea acasă să se completeze cu spălarea picioarelor; şi aceasta pare să fie aluzia din remarca Domnului nostru. Apostolii fuseseră cu Domnul nostru şi sub influenţa spiritului Său de iubire, blândeţe, gentileţe, răbdare, smerenie, timp de trei ani, şi fuseseră mult binecuvântaţi “prin spălarea cu apă prin Cuvântul” spus lor. Ioan 15:3; Efes. 5:26.

Există de asemenea o aluzie în cuvintele Domnului, că acest spirit al mândriei care se manifestase printre ei fusese inspirat într-o măsură de casierul lor, Iuda — deoarece comunicările rele strică întotdeauna (1 Cor. 15:33). Această lecţie finală de la marele lor Învăţător a făcut mare impresie asupra celor unsprezece, ale căror inimi erau probabil în starea corectă pentru a primi mustrarea şi lecţia, dar asupra lui Iuda, chiar dacă şi picioarele lui fuseseră spălate, evident efectul n-a fost favorabil. Spiritul răului care intrase în el înainte de cină — dorinţa de a obţine bani şi propunerea de a-i obţine prin vinderea Domnului, evident a continuat la el, şi în loc de a fi mişcat spre bine prin umilinţa şi serviciul Domnului nostru, el a fost cu atât mai mişcat în direcţie opusă

— să nu se prea gândească la El. La fel este cu toţi cei care declară numele Domnului în fiecare timp. Acele instrucţiuni, exemple şi experienţe care produc binecuvântare şi se dovedesc folositoare pentru unii, se dovedesc dăunătoare pentru alţii. Evanghelia, în fiecare fază a ei, este fie “o mireasmă de la viaţă spre viaţă, sau de la moarte spre moarte”. După cum bunătatea şi mila lui Dumnezeu i-au împietrit inima lui faraon, tot aşa iubirea şi smerenia lui Isus i-au împietrit inima lui Iuda, şi aceste principii lucrează încă şi pot fi văzute astăzi în cernerile secerişului. 2 Cor. 2:16; Exod. 7:13.

După ce a spălat picioarele tuturor, Domnul nostru Şi-a pus haina şi S-a aşezat la masă (aceasta era Cina de Paşti — Cina Memorială cu pâine şi vin fiind instituită după aceea). Domnul nostru S-a folosit acum de ocazie şi le-a explicat semnificaţia celor făcute. Le-a arătat că acest serviciu umil nu însemna că El nu era Domnul şi Învăţătorul, ci însemna că El, în calitate de Domn şi Învăţător, era dispus să servească şi pe cei mai mici membri ai familiei lui Iehova şi să Se ocupe de confortul lor, chiar şi în cel mai umil serviciu; şi ei să nu fi fost nedoritori, ci bucuroşi să fi făcut astfel de serviciu unul pentru altul.

Exemplul pe care L-a dat Domnul nostru nu consta atât de mult în felul serviciului (spălarea picioarelor), cât în faptul serviciului în sine. Nimic din acest exemplu, după câte înţelegem, n-a fost de natura unei ceremonii care să fie făcută de poporul Domnului anual, săptămânal, lunar, sau la oricare altă dată, ci principiul acestui serviciu a constituit exemplul, şi trebuie să fie respectat printre urmaşii Săi întotdeauna

— ei trebuie să se iubească unul pe altul, să se servească unul pe altul şi nici un serviciu să nu-l considere prea umil pentru a-l face spre confortul şi binele altora.

Cei care au interpretat că aceasta ar însemna o ceremonie asemănătoare cu ceremonia simbolică a Cinei Memoriale şi cu ceremonia simbolică a Botezului, sunt în eroare, după câte credem noi. Nu pare să fie nimic simbolic în ea. Este numai o ilustraţie a principiului umilinţei care trebuie să însoţească orice afacere a vieţii. Dacă vreunii din poporul Domnului au nevoie de spălare, sau au nevoie de orice alt ajutor umil, fraţii lor să-i servească bucuroşi şi veseli; şi oricine posedă spiritul Domnului va face astfel de serviciu, în mod sigur; dar a insista, cum fac unii, ca fiecare din poporul Domnului să-şi spele întâi picioarele sale şi să-i fie curate, iar apoi să facă ceremonialul spălării picioarelor unul altuia, este contrar exmplului Său, pe care El ne-a învăţat să-l urmăm. Exemplul a fost un serviciu, şi nu o inconvenienţă şi o ceremonie.

O dată pe an, în ziua dinaintea “Vinerii Mari”, papa spală picioarele a doisprezece oameni bătrâni săraci care sunt aduşi de pe străzi şi pregătiţi printr-o spălare preliminară privată. Spălarea ceremonială făcută de papa este în prezenţa multor notabilităţi. O ceremonie asemănătoare este făcută anual de către Împăratul Josef al Austro-Ungariei. Nici una din aceste ceremonii însă nu este, după înţelegerea noastră, conformă exemplului Domnului nostru, ci sunt contrare lui — la fel ca spălările ceremoniale făcute de unele denominaţii ale creştinilor.

Toţi cei care sunt cu adevărat urmaşii Domnului trebuie să dea atenţie cu grijă şi să urmeze cu exactitate exemplul adevărat al spiritului Învăţătorului de blândeţe, umilinţă şi serviciu pentru membrii Corpului Său. Gândul acesta este conţinut în cuvintele Sale: “Robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri (dacă apreciaţi aceste principii aplicabile la toate afacerile vieţii), ferice de voi dacă le faceţi (dacă trăiţi potrivit acestei reguli, iubindu-vă şi servindu-vă unul pe altul)”. Ioan 13:16, 17.

Sentimente de competiţie, ceartă şi slavă deşartă par să asedieze pe oricare din poporul Domnului care posedă o măsură de talent sau capacitate sau situaţie onorabilă în viaţă, şi în special pe aceia care sunt în poziţii influente în Biserică; şi în timp ce aceştia au nevoie în mod special să fie în gardă împotriva acestor asedii ale cărnii, să nu uite că, aşa cum a spus cineva, “există o mândrie care se uită în sus cu invidie, precum şi o mândrie care se uită în jos cu dispreţ”. Urmaşii Domnului trebuie să-şi amintească faptul că mândria, la orice persoană, în orice stare, cu privire la orice chestiune, este cât se poate de condamnabilă în ochii lui Dumnezeu şi-I este neplăcută. “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Ca atare, toţi cei care vreau să rămână în iubirea Domnului trebuie să fie foarte atenţi în aceste privinţe — să se păstreze foarte smeriţi, foarte modeşti în purtare şi mai ales în minte. Iacov 4:6; 1 Pet. 5:5.

R — 2278 / martie 1898 (extras)

 Spălarea picioarelor

Dar noi putem servi “corpul altfel” şi să urmăm cu adevărat exemplul. Putem folosi diferitele ocazii de a servi în lucruri naturale şi spirituale. Putem fi atenţi, şi când vedem tristeţe sau descurajare putem da o mână de ajutor pentru a ridica povara fratelui sau necazul surorii, şi-i putem lăsa să vadă prin fapte, precum şi prin cuvinte, dorinţa noastră de a-i servi — figurativ vorbind, să le spălăm picioarele.

Nu aşteptaţi până când ei vă cer ajutorul; căci în măsura în care sunt ucenici dezvoltaţi, ei nu vă vor cere ajutorul. Nu aşteptaţi până vă vor spune despre poverile şi încercările lor, ci vegheaţi pentru a le aniticipa; căci în măsura în care ei se împărtăşesc din spiritul Învăţătorului, nu se vor plânge, ci vor trăi “bucurându-se întotdeauna” — bucurându-se chiar şi în necazuri..

Nu vă ruşinaţi cu un astfel de serviciu pentru “corp”, ci căutaţi-l şi bucuraţi-vă de el — “slujiţi Domnului Hristos”.

Dar încă mai important decât serviciul natural este serviciul nostru pentru alţii ca “noi creaturi”.

Spălarea corpului cu Adevărul — sfinţirea şi curăţirea lui prin cuvânt — este acum în progres (Efes. 5:26, 27). Ce faceţi pentru a curăţi şi purifica credinţa şi viaţa celorlalţi membri confraţi? Vă apropiaţi de ei în smerenie cu adevărul, doritori să-i serviţi sincer, să-i binecuvântaţi şi să-i împrospătaţi cu el? Dacă aşa este, continuaţi; mare este serviciul vostru; Învăţătorul a servit la fel; acesta este exemplul Lui, urmaţi-l mai departe. Cu cât puteţi servi mai mult astfel, şi cu mai mare preţ de timp, efort, convenienţă şi interese proprii, cu atât veţi fi mai mari în ochii Învăţătorului şi mai onoraţi şi mai iubiţi de corp, când vor ajunge să vă vadă şi să vă cunoască, aşa cum Domnul vede şi cunoaşte iubirea şi serviciul vostru.

Urmaţi deci îndeaproape nobilul “exemplu” al lui Isus: spălaţi-vă unii pe alţii, curăţaţi şi scoateţi afară mânjiturile cu care fiecare vine în contact zilnic în lume, ca să puteţi fi curaţi, “din cauza cuvântului pe care vi l-am spus”.

Capitolul 10 – Cuvinte din Ioan 14-17

 

“Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”

Ioan 14:6

După spălarea picioarelor ucenicilor şi după ce lui Iuda i s-a dat bucăţica înmuiată şi acesta a plecat, şi după ce le-a spus ucenicilor că toţi vor găsi o pricină de poticnire în seara aceea din cauza Lui, şi după ce i-a răspuns lui Petru că se va lepăda de El de trei ori înainte să cânte cocoşul, putem presupune că inimile celor unsprezece erau grele, tulburate, neliniştite de presimţiri înfricoşătoare. Au fost ei într-adevăr înşelaţi, sau au înţeles ei greşit pe Învăţătorul când le-a spus că El este Mesia, moştenitorul Împărăţiei, şi că ei vor sta cu El pe tronul Său? Cum puteau ei interpreta cuvintele Lui, văzând că doar cu cinci zile înainte El primise aclamaţiile mulţimii în calitate de Fiu al lui David, Împăratul lui Israel, când a intrat călare pe un măgar? Ce putea să însemne că acum Învăţătorul era “peste măsură de întristat” şi vorbea despre trădare şi despre împrăştierea lor şi despre moartea Sa?

Ca răspuns la aceste gânduri tulburi ale lor, Domnul nostru le-a spus cuvintele minunate de mângâiere şi consolare relatate în capitolele 14, 15, 16 şi 17 ale Evangheliei lui Ioan, care încep: “Să nu vi se tulbure inima! Aveţi credinţă în Dumnezeu, aveţi credinţă în Mine!”

Apostolii erau deja consacraţi lui Dumnezeu ca slujitori ai Săi înainte de a veni în contact cu Isus; ei credeau deja în Dumnezeu, aveau încredere în El, erau cu adevărat israeliţi fără prefăcătorie. La aceasta avem mărturia Domnului nostru mai departe în rugăciunea Sa: “Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat”.

Tulburarea din inimile lor nu era cu privire la temelia speranţelor lor, căci toate acestea erau stabilite. Nu numai că ei Îl cunoşteau şi aveau încredere în Dumnezeu, ci cunoşteau şi aveau încredere şi în promisiunile lui Dumnezeu cu privire la Împărăţia şi binecuvântarea care va veni prin ea la toate familiile pământului. Toată nelămurirea din minta lor era în privinţa lui Isus: Era El cu adevărat Mesia, sau ei zidiseră aşteptări false pe cuvintele şi pe faptele Lui minunate? Cum să înţeleagă ei acum dacă, după trei ani şi jumătate de slujire, El trebuia să moară de mâna duşmanilor, în loc să-Şi stabilească Împărăţia şi să-Şi supună toate lucrurile, aşa cum aşteptaseră ei? El spusese că avea să plece departe, şi că acolo unde mergea El, ei nu puteau merge. Cum puteau ei să înţeleagă aceste chestiuni şi să le armonizeze?

Încă nu aflaseră semnificaţia cuvintelor pe care Domnul nostru le adresase lui Nicodim mai devreme în misiunea Sa: “Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3, 5). Dar acestea erau adevăruri spirituale şi nu puteau fi apreciate până când Cincizecimea le aducea ungerea Spiritului sfânt şi le permitea să “înţeleagă împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” planului divin. Dar ei aveau nevoie de ceva mângâiere, şi Învăţătorul a început să le dea cea mai bună şi cea mai tare hrană, învăţătură spirituală, pe care ei puteau s-o primească. El avea multe lucruri să le spună, dar ei nu le puteau primi atunci, nu le puteau înţelege, până când ungerea Spiritului sfânt avea să le pregătească inimile.

Domnul nostru a început prin a le reînsufleţi credinţa în Tatăl şi în planul Său, spunând: Aveţi credinţă în Dumnezeu — aveţi credinţă şi în Mine; recunoaşteţi faptul că tot planul Tatălui se va împlini, şi deoarece aţi văzut loialitatea Mea faţă de Tatăl în cuvânt şi faptă, şi deoarece aţi văzut puterea Tatălui în lucrările bune arătate prin Mine, ţineţi-vă de ancora credinţei; continuaţi să credeţi în Mine, continuaţi să aveţi încredere şi veţi avea o binecuvântare; aşteptaţi desfăşurarea planului divin şi aşteptările voastre cele mai înalte vor fi mai mult decât satisfăcute. Sunteţi nedumeriţi fiindcă am spus că Mă voi duce — voi merge la Tatăl, dar să vă explic, plecarea Mea este în interesul vostru: Mă duc să vă pregătesc un loc în casa Tatălui Meu cu multe locuinţe; şi pe cât este de sigur că plec, pe atât de sigur este că Mă voi întoarce şi vă voi lua la Mine, pentru ca după aceea să fim împreună pentru totdeauna.

Astfel, în câteva cuvinte, Învăţătorul a arătat lucrarea Veacului Evanghelic, indicând spre a doua venire a Sa şi spre glorificarea Bisericii la sfârşitul veacului. El nu S-a oprit aici să le dea explicaţii detaliate cu privire la încercările credinţei şi răbdării prin care trebuiau să treacă; aceasta a făcut-o cu alte ocazii, prevenindu-i şi atenţionându-i (Mat. 24); acum inimile lor erau tulburate şi El doar îi consola cu asigurarea că plecarea Sa era necesară, că a doua venire a Sa era sigură şi că adunarea tuturor la părtăşie veşnică cu El în locuinţele pregătite era asigurată.

Casa Tatălui este de fapt universul, şi vorbind la figurat, cerul este tronul Său, pământul este aşternutul picioarelor Sale. Providenţa divină a făcut pregătire abundentă pentru fericirea veşnică a tuturor fiilor lui Dumnezeu. În aranjamentul divin fusese făcută o pregătire pentru om, atunci când era în armonie cu Dumnezeu, înainte de cădere, dar din cauza păcatului toate drepturile omului la un loc în casa veşnică a celui drept au fost pierdute, şi la vremea când vorbea iubitul nostru Răscumpărător, El era în lume chiar cu scopul de a răscumpăra pe om şi toate drepturile şi posesiunile pierdute ale lui (Luca 19:10; Efes. 1:14). Cumpărarea nu era încă completă — Domnul nostru intenţiona să încheie aranjamentele pentru aceasta în câteva ore la Calvar. Dar aceasta Îl costa sacrificarea Sa — predarea deplină a omului Isus Cristos ca om, şi El nu mai putea fi cu ei ca om. Speranţa era ca, prin ascultarea Sa de voinţa divină, El nu numai să răscumpere pe Adam şi rasa lui prin sacrificiu de Sine, al Omului Isus Cristos, dar şi ca El să fie înviat din moarte la o natură nouă pe un plan mai înalt — natura divină. Astfel era necesar ca El să plece de la ei ca omul Isus Cristos, şi ei să nu-L mai vadă ca om, ci la timpul cuvenit, la a doua venire a Sa, să fie “schimbaţi” şi ei de la stările umane la stările spirituale şi să “fie ca El şi să-L vadă aşa cum este”. 1 Ioan 3:2.

Era de asemenea necesar ca, după ce-Şi dădea viaţa, să Se înalţe la Tatăl şi să prezinte jertfa Sa pentru om — ca răscumpărarea omului — şi aceasta a făcut: binecuvântarea de la Cincizecime a fost confirmarea divină că jertfa pentru păcate a fost acceptată de Tatăl în folosul omului, şi ca atare, binecuvântarea care a rezultat a venit peste toţi cei care L-au acceptat pe Isus ca Răscumpărătorul lor.

Intervalul dintre moartea Domnului nostru şi a doua venire a Sa nu este lung din vreun punct de vedere al credinţei. (1) Nu este lung din punctul de vedere al lui Dumnezeu, căci, aşa cum declară apostolul Petru, “O mie de ani sunt ca o zi” pentru Domnul (2 Pet. 3:8). (2) Nu este lung din punctul de vedere al adevăraţilor credincioşi, căci media de viaţă şi de aşteptare nu este la nici unul peste cincizeci de ani. Nu trebuie să privim această perioadă din perspectiva cea mai lungă şi mai nepotrivită — să nu ne simţim ca şi cum am trăi o mie opt sute de ani în aşteptare: “Ajunge zilei necazul ei” şi ajunge fiecărui individ partea sa de încercări, şlefuire şi pregătiri pentru venirea Mirelui ca să-l primească la El. În timp ce într-un sens al cuvântului aceasta este o chestiune pentru Biserică în ansamblul ei, în sensul cel mai important al cuvântului este o chestiune individuală, pentru fiecare dintre urmaşii Domnului.

“Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi calea într-acolo.” Timp de trei ani şi jumătate, Domnul nostru S-a făcut cunoscut ucenicilor Săi şi de asemenea i-a familiarizat cu caracterul Tatălui; şi de aceea, acum când i-a informat că El Se duce acasă la Tatăl, ei trebuiau să simtă că-L cunosc pe Tatăl mai bine ca oricând şi puteau să aprecieze mai bine ca oricând o astfel de casă a dreptăţii şi a fericirii adevărate pe care El o pregătea şi o păstra. Mai mult, experienţa lor cu Domnul, şi sub instruirea şi conducerea Lui, i-a familiarizat cu calea spre Dumnezeu, chiar dacă ei nu o recunoşteau ca atare, de unde şi declaraţia Domnului: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”.

Domnul nostru este “Calea” prin aceea că numai prin jertfa Sa, “răscumpărarea”, atribuind meritul Său păcătoşilor, puteau fi ei acceptabili pentru Tatăl sau primiţi înapoi la părtăşie cu El. El este “Adevărul” în sensul că numai prin cuvintele Sale, prin instrucţiunile Sale, prin conducerea Sa, putea fi vreo speranţă de a veni în armonie cu Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul Adevărului. El este “Viaţa” prin aceea că toată rasa a fost moartă, sub sentinţa divină — îşi pierduse drepturile de viaţă — şi nimeni nu putea veni iarăşi la condiţiile de viaţă decât prin El — prin viaţa pe care a dat-o El pentru a noastră. Astfel El este Răscumpărarea noastră, sau Calea noastră; Învăţătorul sau Instructorul nostru în dreptate, în adevăr, şi Dătătorul nostru de viaţă — “În nimeni altul nu este mântuire”. “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” — nici un om nu poate spera la vreun loc în vreuna din locuinţele din casa Tatălui printr-o altă cale, printr-un alt adevăr, printr-o altă viaţă. Fapte 4:12; Ioan 14:6.

Şi la fel Cristos va fi Calea, Adevărul şi Viaţa şi pentru omenire în Veacul Milenar. Şi după cum Domnul, prin sacrificiul şi oferirea Sa, a deschis pentru Biserica Evangheliei, Mireasa Sa, o locuinţă în sectorul ceresc al Casei lui Dumnezeu, tot aşa, prin acelaşi sacrificiu El a răscumpărat omenirea şi o va restabili şi îi va da (celor care Il vor asculta — Fapte 3:23) o casă în sectoarele pământeşti ale casei Tatălui, care atunci va deveni iarăşi un Paradis al lui Dumnezeu.

Oricât de mult Îl preţuiau apostolii pe Învăţătorul, era greu pentru ei să înţeleagă ideea de perfecţiune a Lui — că El era însuşi chipul lui Dumnezeu în carne (1 Tim. 3:16). Îl auziseră spunând, şi de fapt ştiau şi din Lege, că “Dumnezeu este duh”

— nu carne, şi deci nu este vizibil. Îl auziseră declarând înainte şi aceea că “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu … Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Dar ei niciodată n-au înţeles ideea că văzându-L pe Isus au văzut cel mai mult ce se putea vedea din caracterul divin — asemănarea acestuia, chipul perfect al acestuia în trup. Era de aceea necesar ca Învăţătorul să le atragă atenţia asupra acestui fapt, spunând: “Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”. El nu voia ca ei să înţeleagă că El este Tatăl, căci acest lucru l-a negat clar în mod repetat, spunându-le că Tatăl era mai mare şi că lucrările pe care le-a făcut El erau prin puterea Tatălui (Ioan 14:28, 10). N-a vrut nici să înţeleagă că văzându-L pe El văzuseră o fiinţă invizibilă, după cum Dumnezeu este invizibil. El voia ca ei să înţeleagă că văzându-I caracterul, motivele, iubirea, ei văzuseră o adevărată expresie care în modul cel mai fidel Îl reprezenta pe Tatăl în toate aceste particularităţi.

El voia ca ei să înţeleagă unitatea care exista între Tatăl şi El Însuşi, voinţa Sa fiind îngropată în voinţa Tatălui, El nu avea altă voinţă; “Nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu”. El voia ca ei să înţeleagă că Tatăl, prin puterea Sa, prin Spiritul Său, era şi în El, aşa încât cuvintele şi lucrările Sale Îl reprezentau deplin şi complet pe Tatăl. El le-a declarat că lucrările la care fuseseră martori în timpul misiunii Sale atestau pe deplin această putere a Celui Prea Înalt care era peste El şi care lucra prin El. Şi aceasta pare să-i fi mulţumit deplin pe apostoli şi să le fi adus pace în inimi.

Continuând explicaţia necesităţii de a merge la Tatăl, Domnul nostru declară că drept urmare a plecării Sale urmaşii Săi vor face lucrări mai mari decât făcuse El. Este poate potrivit să ne gândim că unele din aceste “lucrări mai mari” vor avea loc după ce se va stabili Împărăţia — marea lucrare de trezire a omenirii din somnul morţii şi de restabilire a celor dornici şi ascultători la deplina perfecţiune a vieţii umane. Aceea va fi cu adevărat o lucrare mai mare decât cea făcută de Domnul nostru la prima venire, căci atunci cea mai mare lucrare a Sa a fost trezirea celor adormiţi fără să-i aducă la deplina perfecţiune a naturii umane.

Dar în opinia noastră, acesta nu este singurul sens în care urmaşii Domnului trebuie să înţeleagă că lucrările lor vor fi mai mari decât ale Învăţătorului. Lucrările Domnului au fost pe plan trupesc, ca o chestiune de necesitate. Spiritul sfânt încă nu venise — nu putea veni până după ce El dădea preţul de răscumpărare şi-l prezenta Tatălui şi era acceptat. În consecinţă, cei cărora le-a slujit (chiar ucenicii, nefiind concepuţi de spirit) nu puteau fi instruiţi din acest punct de vedere. Înţelegerea lor era greoaie şi în privinţa lucrurilor pământeşti, dar în privinţa lucrurilor cereşti nu puteau înţelege nimic; căci “omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. Numai de la Cincizecime “Dumnezeu ni le-a descoperit (lucrurile spirituale) prin Duhul Său”, care “cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:10, 14; Ioan 3:12.

În mijlocul casei servitorilor, încă neconcepuţi de spirit

— încă nefiind primit privilegiul poziţiei de fii (Ioan 1:12), Domnul nostru n-a putut face şi n-a putut învăţa pe un plan mai înalt decât cel pământesc, afară de faptul că a vorbit poporului “în pilde şi cuvinte tainice” pe care Biserica la timpul potrivit le va înţelege, sub conducerea Spiritului sfânt. De aceea minunile Domnului nostru au fost toate fizice, şi învăţăturile Sale clare, de înţeles, au fost toate pe un plan accesibil omului natural.

Dar când a venit Spiritul sfânt, după Cincizecime, poporul Domnului, în numele Său şi ca reprezentanţi ai Săi, au început să facă lucrări mai mari, mai minunate decât cele făcute de El. A deschis Domnul ochii orbilor? Urmaşii Săi au avut privilegiul să deschidă ochii înţelegerii oamenilor. A vindecat Domnul pe cei bolnavi fizic? Ucenicilor li s-a permis să vindece bolnavi spiritual. A vindecat Domnul lepra fizică? Privilegiul urmaşilor Săi a fost să vindece lepra spirituală, păcatul. A reînsufleţit Domnul nostru pe morţi? Privilegiul urmaşilor Săi a fost să predice o Evanghelie prin care mulţi “au trecut din moarte la viaţă” într-un sens mult mai înalt. Şi aceste privilegii ale acestor lucrări şi mai înalte sunt încă şi acum cu poporul Domnului. Ferice de cei care apreciază marile lor privilegii şi sunt în cele ale Tatălui cu energie, cu zel. Dar cei care, primind un talant de la Domnul, îl îngroapă în pământ — în afaceri, în plăceri, în societate — nu se pot aştepta să fie primiţi de Învăţătorul la a doua venire a Sa, nici să-L audă zicând: “Bine rob bun şi credincios … intră în bucuria Stăpânului tău”.

Vrând să arate cât de deplin va continua să fie agentul activ al Tatălui în toate lucrurile legate de Biserică, Domnul nostru ne asigură că acele lucruri pe care le cerem de la Tatăl, El (Isus) le va face pentru noi, pentru ca Tatăl să fie slăvit în Fiul. Tatăl a încredinţat toate lucrurile în mâinile Fiului; totuşi, în toate Fiul recunoaşte pe Tatăl şi dă slavă numelui Său.

C. M. 382 Urmaţi-Mi, ne strigă Cristos, Creştini toţi împreună! De sine lepede-se toţi, Şi aşa-n a Mea urmă Păşiţi, venind după Mine, Luând crucea fie cine.

Eu sunt a voastră lumină, Cu sfânta Mea viaţă; În întuneric nu umblă Care Mie-Mi urmează. Eu sunt calea, să Mă căutaţi Şi în dreptate să umblaţi.

Cu inima iubesc, sunt blând, În suflet sunt umilit, Pe cel slab pe braţu-Mi purtând, De cel rău îl fac scutit. Tot simţul şi cugetul Meu Este supus lui Dumnezeu!

Lucrul rău, Eu vi-l descopăr, Ca de el să vă feriţi; Ca să aveţi suflet liber,

***

Prin Mine vă mântuiţi. La Mine aflaţi scutire, Eu cerul vi-l voi deschide.

Vă este greu? Merg-nainte; Eu tot lângă voi voi sta! Eu vă voi pregăti calea, În război Eu m-oi lupta; Serv rău care se retrage Când Domnul-nainte-i merge!

Cine-şi va ţinea viaţa, Fără Mine-o va pierde; Iar care-o pierde aceasta, Sus în cer o găseşte. Cel ce nu-şi va purta crucea Nu este vrednic a-Mi urma!

Să-L urmăm dar pe Domnul nost’ Cu trupul, cu sufletul! Mergem în urma Lui voioşi, Răbdăm cu El necazul. Deci lupta să o dobândim, Cununa vieţii primim!

R — 3544 / aprilie 1905

Viţa adevărată şi roadele ei

Ioan 15:1-12

“În aceasta Tatăl Meu este preamărit: să aduceţi roadă multă.” Versetul 8.

După instituirea Cinei de Amintire, Domnul şi ucenicii Săi, în afară de Iuda care mersese să-L vândă, au plecat din odaia de sus spre Grădina Ghetsimani. În timp ce ucenicii erau tulburaţi în inimă în legătură cu diferitele lucruri pe care le spusese Domnul şi cu declaraţia despre moartea Sa care se apropia, şi în timp ce Domnul de asemenea avea în minte despărţirea de ucenicii Săi şi experienţele lor viitoare, El le-a dat pilda cu Viţa de vie. Unii au presupus că aceasta, ca şi alte pilde ale Domnului, a fost o lecţie obiectivă — sugerată de ceva ce au văzut toţi. Alţii presupun că viile văzute de-a lungul drumului au oferit sugestia, iar alţii că în calea lor au trecut probabil pe lângă poarta de aur a Templului, pe care era o vie de aur mare, care, după descrierea lui Iosefus, avea ciorchini de mărimea unui om; un alt scriitor evreu spune că “frunzele şi mugurii ei erau lucraţi în aur roşcat strălucitor, iar ciorchinii ei de aur galben, şi boabele de struguri din pietre preţioase”. Conform autorităţilor evreieşti, această vie continua să crească prin oferirea câte unei frunze sau a unui ciorchin sau a unei ramuri de către cei bogaţi, întocmai cum donează acum bisericilor vitralii memoriale. În orice caz, Domnul şi apostolii trebuie să fi văzut adeseori această viţă de aur.

Domnul nostru S-a prezentat pe Sine ca Viţa adevărată şi pe Tatăl Său ca Viticultorul care a plantat viţa adevărată, iar pe ucenicii Săi ca mlădiţele adevărate ale acestei viţe. Expresia “viţa adevărată” sugerează că este şi o vie falsă, iar acest gând este accentuat şi dezvoltat în ultimul mesaj al Domnului nostru către poporul Său în simbolurile Apocalipsei. Acolo El vorbeşte despre strângerea roadelor “viei pământului” şi aruncarea lor în teascul mâniei lui Dumnezeu la sfârşitul acestui veac (Apoc. 14:19). Prin urmare, a existat un sens mai adânc în cuvintele Domnului nostru, “adevărata viţă”, decât au putut înţelege din ele apostolii. Noi care trăim într-un timp când s-au dezvoltat atât via adevărată, plantată de Tatăl, cât şi via falsă a pământului, via pământească, avem ocazia să observăm deosebirea dintre aceste două vii, şi să observăm de asemenea că via pământului este o contrafacere a viei cereşti. În măsura în care vedem clar această chestiune, ne va ajuta nu numai să înţelegem pilda Domnului, ci şi s-o aplicăm în viaţa noastră zilnică. Noi vom fi în mai mic pericol de a înţelege greşit, de a interpreta greşit şi de a fi amăgiţi de via falsă, sau de mlădiţele false şi de principiile false reprezentate în legătură cu dezvoltarea ei, deoarece ea nu este sub îngrijirea Viticultorului divin.

Via pământului

Via pământului este sistemul creştinătăţii nominale, organizat după înţelepciunea pământească. Coardele ei sunt diferitele secte şi partide ale creştinătăţii. Roadele ei sunt catedralele, templele, tabernacolele, capelele, orfelinatele, spitalele etc., puterea politică, onoarea oamenilor, bogăţia, poziţia socială. Ea este mare şi influentă în lume şi are spiritul lumii, care curge prin toate mlădiţele ei şi guvernează toate afacerile ei, şi produce roadă care nu este cu totul rea, dar care este cu totul pământească, şi care este gustată şi apreciată pentru că este pământească şi practică, mai degrabă decât cerească. Această vie a crescut minunat şi are cam trei sute de mlădiţe şi pretinde patru sute de milioane de aderenţi, şi prin averea şi proprietatea ei nespusă şi prin aderenţii ei se poate spune că practic controlează bogăţia lumii.

Mare este via pământului, minunată în ochii oamenilor. Dar timpul secerişului va arăta că aceste sisteme nominale nu sunt via plantată de dreapta lui Iehova (Isa. 60:2), şi de aceea este sistemul despre care Domnul declară că îl va dezrădăcina cu totul şi-l va distruge, şi a cărui distrugere este atât de viu descrisă în Apocalipsa. În teascul mâniei lui Dumnezeu, în marele timp de strâmtorare care se apropie

— despre care noi credem că Scripturile ne învaţă că va fi în întregime asupra lumii în zece ani de acum încolo — sângele strugurilor Babilonului va însemna un potop de strâmtorare şi suferinţă pentru lume. Până atunci însă, via adevărată şi mlădiţele ei vor fi fost toate glorificate, iar rezultatele roadelor ei cuvenite vor însemna binecuvântări pentru toate familiile pământului.

Să analizăm cu grijă “Viţa adevărată” şi relaţia noastră ca şi coarde ale ei, şi caracterul roadelor pe care le aşteaptă marele Viticultor, pentru ca această ultimă pildă a Domnului nostru să ne poată fi de mare folos, să ne întărească, să ne încurajeze, să ne ajute, aşa cum a fost intenţionat.

Via adevărată

În Via adevărată coardele nu sunt secte, partide, şi numai prin amăgirile Adversarului unii din poporul Său recunosc aceste sisteme ale oamenilor. După cum apostolii n-au fost presbiteriani, metodişti, luterani etc., tot aşa nici unul din poporul Domnului să nu fie aşa, şi numai fiindcă au fost orbiţi de învăţăturile greşite ale Adversarului unii dintre copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt în astfel de eroare, şi aşa înţelegem noi această pildă şi alte învăţături din Cuvânt. Apostolii nu s-au ataşat unii altora, ci fiecare apostol a fost unit în inimă, în credinţă, în speranţă, în iubire, în devotare cu Domnul Însuşi. Şi astfel noi nu trebuie să ne ataşăm apostolilor, nici să nu spunem, eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Petru etc., ci fiecare în mod individual trebuie să se ataşeze Domnului ca membru, ca mlădiţă; fiecare trebuie să aibă seva viţei dacă doreşte să aducă roade. Seva sectară este fără valoare în producerea roadelor adevărate pe care le doreşte Domnul — este numai o piedică. Prin aceasta nu înţelegem că nici una din mlădiţele Viei adevărate nu este asociată din greşeală cu sistemul bisericii nominale, via pământului. Recunoaştem că este aşa, şi de asemenea recunoaştem vocea Domnului — “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!” — din marile necazuri care vin asupra ei, a mamei şi a ficelor.

După cum mlădiţele nu reprezintă denominaţii şi secte, ci indivizi care sunt uniţi cu Domnul, tot aşa învăţătura pildei este că Domnul nostru nu curăţă sectele şi denominaţiile, ci pe creştinii individuali, pe oricine şi de oriunde ar fi ei — “Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Cuvântul Domnului nostru în legătură cu acest subiect este: “Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă mai multă roadă”. Totul din Scripturi ne învaţă că mântuirea noastră şi relaţia noastră cu Domnul sunt probleme individuale, personale; că noi nu suntem mântuiţi prin adunări şi secte şi partide şi familii, ci că individual şi personal trebuie să fim uniţi cu viţa, dacă vrem să avem sevă, dacă vrem să avem viaţă, dacă vrem să fim socotiţi membri ai Bisericii, care este corpul Său.

Multe ilustraţii ale unităţii noastre

Este remarcabil cât de deplin a acoperit Domnul toată gama de ilustraţii când a descris unitatea care există între El şi urmaşii Săi consacraţi. El ne dă o ilustraţie din regnul mineral, spunând că noi suntem pietre vii zidite împreună pe El ca temelie şi piatra din vârf, pentru a fi Templul Dumnezeului nostru. Din regnul animal Domnul nostru a scos ilustraţii ale acestei unităţi, asemănându-Se pe Sine cu Păstorul cel bun şi pe adevăraţii Săi urmaşi cu oi sub îngrijirea Sa, una cu El în părtăşie. Din regnul vegetal El a scos ilustraţia din această lecţie — Eu sunt Viţa, iar adevăraţii Mei ucenici sunt mlădiţele. Din legătura de familie El a scos o ilustraţie a adevăratului soţ şi a adevăratei soţii, şi a unirii lor complete de inimă şi de orice interes. Din familie a mai scos o ilustraţie reprezentând pe Creatorul ca Tatăl, pe El Însuşi ca Fiul mai mare şi pe toţi urmaşii Săi ca fraţi. Din corpul uman avem încă o ilustraţie, Isus Însuşi fiind Capul Bisericii, care este corpul Său, căci, aşa cum declară apostolul, noi suntem membri în parte ai corpului lui Cristos. În măsura în care credinţa noastră poate cuprinde aceste declaraţii, în măsura în care putem înţelege adevărul lor, în aceeaşi măsură putem avea credinţă puternică şi încredere că Cel care a început lucrul bun în noi este capabil şi dispus să-l ducă la bun sfârşit. Oricine, cu o inimă credincioasă, supusă, poate exercita credinţă, primeşte astfel putere şi har pentru orice timp de nevoie, pentru fiecare oră de încercare, pentru fiecare dificultate şi nedumerire şi pentru fiecare afacere a vieţii — elementul care va da echilibru şi ne va ajuta să ne folosim de toate experienţele vieţii, atât amare cât şi plăcute.

Declaraţia Domnului nostru că unde doi sau trei ucenici ai Săi sunt adunaţi în numele Său ei formează o Biserică sau corp al lui Cristos, iar El ca şi Cap este cu ei pentru binecuvântarea lor în măsura în care inimile lor Îi sunt loiale Lui şi caută îndrumarea Lui, ne face să tragem de asemenea concluzia că oriunde sunt doi sau trei dintre membrii Săi, avem o reprezentare a viţei, şi ei pot avea toate binecuvântările mlădiţelor şi toate privilegiile de a aduce roadă. Foarte evident însă, Domnul nostru n-a vrut să înţelegem că în fiecare grup mic al celor care se numesc cu numele lui Cristos va fi o atât de amănunţită purificare, atât de amănunţită ardere, încât numai mlădiţele adevărate vor rămâne. Aluzia Sa este că El lucrează cu noi în mod individual, precum şi colectiv, şi dacă noi vrem să ne menţinem relaţia personală cu El, aceasta trebuie să fie prin primirea sevei din viţă, primirea Spiritului sfânt, ca unul din rezultatele unirii şi părtăşiei cu El.

În măsura în care primim Spiritul sfânt în inimi bune şi oneste, rezultatul va fi o tendinţă de a aduce roade, dar ilustraţia pe care o dă Domnul nostru învaţă că unii pot deveni mlădiţe adevărate în viţă şi totuşi să neglijeze şi să nu aibă dispoziţia de a produce roade. Uneori o mlădiţă sănătoasă, puternică se dezvoltă dintr-un butuc bun şi o rădăcină bună, dar nu are calităţi de producere a roadei. Viticultorul cu un ochi încercat face deosebire între mugurii care vor produce ciorchini de struguri şi mugurii care vor avea numai frunze. Cei care nu au muguri de fruct sunt cunoscuţi ca “sterpi” — pentru că ei numai sug sucurile viţei şi nu aduc nici o roadă aşa cum cere viticultorul. Acestea sunt curăţate sau tăiate, aşa încât puterea viţei să nu fie risipită numai în asemenea splendoare exterioară, ci să fie păstrată pentru scopul ei de a produce roadă. În mod evident,

o clasă din aceia care se declară adevăraţi se aseamănă cu aceste mlădiţe sterpe, care în mod egoist îşi atrag cât este posibil de mult din dreptatea Viţei şi fac o frumoasă impresie exterioară în lume, cu frunze sau declaraţii, dar nu se gândesc deloc să producă roada pe care o cere Domnul şi care poate fi produsă numai prin sacrificiu.

Scopul curăţării

Pe lângă mlădiţele sterpe sunt unele care, deşi au muguri de fruct, nu ar duce niciodată rodul la o dezvoltare bună, la coacere, dacă ar fi lăsate să-şi urmeze cursul lor şi să se dezvolte numai ca mlădiţe, şi de aceea viticultorul înţelept, observând mugurul, este mulţumit de el şi scurtează lăstarul viţei care depăşeşte mugurul, nu pentru a-i dăuna mlădiţei, ci pentru a o face mai roditoare. Aşa este şi cu noi, care nu numai că ne-am unit cu Domnul prin credinţă şi consacrare şi am fost acceptaţi ca mlădiţe, ci ca mlădiţe dorim să producem roadă bună, ceea ce Domnul caută în noi — avem nevoie de grija Viticultorului ca să putem aduce roada cea multă, aşa încât roada pe care o producem să fie mai mult spre plăcerea Lui, roadă mare, roadă bogată, roadă bună, roadă valoroasă. Metodele curăţării Domnului trebuie să fie înţelese de către toate mlădiţele, altfel ele pot fi descurajate şi se pot veşteji, şi pot să n-aducă roada cuvenită.

S-ar părea că marele Viticultor curăţă mlădiţele Cristosului uneori luându-le bogăţia sau proprietatea pământească, sau uneori împiedicându-le proiectele şi planurile îndrăgite. Uneori El ne curăţă permiţând persecuţii şi pierderea renumelui şi faimei, iar uneori El ne curăţă permiţând pierderea prieteniilor pământeşti către care cârceii inimilor noastre se întind prea puternic, şi care ne-ar împiedica de la aducerea rodului cel mult pe care El îl doreşte. Uneori El poate permite să ne mâhnească boala, ca una dintre aceste curăţări, după cum a declarat profetul: “Până când n-am fost adânc mâhnit rătăceam” (Ps. 119:67). Mulţi alţii din poporul drag al Domnului au găsit unele dintre cele mai valoroase lecţii pe patul suferinţei.

Unii ne-au scris cum au fost prea ocupaţi, prea mult absorbiţi în lucrurile şi interesele pământeşti care li s-au părut că le cer imperios atenţia, aşa încât n-au avut timp potrivit să acorde pentru studiul Planului Divin al Veacurilor şi pentru cultivarea propriilor lor inimi şi pentru producerea roadelor Spiritului, şi cum Domnul prin marea Sa milă i-a pus deoparte pentru o perioadă, şi le-a dat ocaziile de care au avut nevoie pentru gândire şi pentru dezvoltare creştină, pentru creştere în cunoştinţă, pentru ca ei să poată avea creştere în har. Deci, departe ca adevăratele mlădiţe să considere aceste curăţări ale Viticultorului ca lezări şi răniri, ei trebuie să tragă concluzia că, în conformitate cu promisiunile bune ale Cuvântului, toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care Îl iubesc pe El — al mlădiţelor cu adevărat producătoare de roadă din Viţa adevărată. Aceste curăţări, în loc să producă descurajări, trebuie să fie pentru noi, dacă sunt bine înţelese, surse de încurajare. Noi înţelegem că lumea este lăsată în voia ei; că via pământului nu are curăţări speciale din partea Domnului, şi că atunci când noi avem aceste curăţări speciale, este un semn că Tatăl Însuşi ne iubeşte şi că Se îngrijeşte de cele mai bune interese ale noastre.

“Voi sunteţi curaţi”

Aplicând această lecţie la ucenicii Săi, Domnul nostru a dat de înţeles că lucrarea potrivită de curăţare fusese deja făcută în privinţa lor până la acea dată, şi că în providenţa Domnului fuseseră curăţaţi de o mlădiţă neroditoare, de Iuda. De aceea El le-a spus: “Voi sunteţi curaţi din cauza cuvântului pe care vi l-am spus” — sunteţi îndreptăţiţi şi acceptaţi datorită credinţei, supunerii şi loialităţii voastre. Ce bucurie trebuie să fi simţit cei unsprezece când au auzit aceste cuvinte, şi ce bucurie putem simţi noi în mod cuvenit înţelegând adevărul acestor cuvinte aplicate nouă. Lăudat fie Domnul pentru acest mare dar al favorii Sale prin Cristos

— că noi avem în El nu numai iertarea păcatelor şi acoperirea cu haina dreptăţii Sale, ci prin El suntem şi acceptaţi de către Tatăl ca mlădiţe ale Viţei adevărate, curaţi prin acceptarea mesajului sau a Cuvântului trimis nouă. Dar acest lucru nu este totul, acesta este numai începutul. Lucrul necesar să fie amintit este că binecuvântarea şi acceptarea noastră finală de către Tatăl va depinde de rămânerea noastră continuă în această binecuvântată relaţie strânsă de mlădiţe în Viţă.

Dacă nu aducem roadă, nu putem rămâne în această relaţie; dacă aducem roadă, dacă avem acel spirit şi dispoziţie, şi dorim harul şi puterea şi ajutorul Domnului, harul Său ne va fi de ajuns pentru fiecare timp de nevoie şi vom ieşi biruitori şi mai mult decât biruitori prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios. Producerea roadelor pe care le doreşte Tatăl nu poate fi îndeplinită, noi nu putem să-I fim plăcuţi decât dacă suntem înrudiţi cu Cristos şi dacă roada Lui este născută în noi prin relaţia noastră cu El şi prin puterea Spiritului Său şi a Cuvântului Său care lucrează în noi ca să voim şi să facem buna Sa plăcere. Asigurarea este că, dacă rămânem în El vom aduce multă roadă şi că fără El nu putem face nimic, nu avem roada pe care Tatăl s-o accepte.

Care este natura acestor roade? Cum putem cunoaşte roada pe care o caută Tatăl? Răspundem că mulţi, sub conducerea greşită şi exemplul greşit al viei pământului, înclină să creadă că marile temple pământeşti, orfelinate etc. sunt roadele pe care Domnul doreşte să le vadă bine dezvoltate. Noi răspundem, nu. Dacă acestea ar fi roadele, atunci Isus şi apostolii n-au produs deloc roade: ei n-au construit biserici sau catedrale sau temple, nici n-au construit, nici n-au fondat orfelinate sau aziluri sau spitale. Dacă acestea ar fi roadele pe care le caută Tatăl, atunci Domnul şi apostolii au greşit total. Dar noi susţinem că ei n-au greşit, că eroarea a venit mai degrabă din altă parte; că via pământului condusă de spiritul lumii a luat o direcţie utilitară şi produce roadele pe care le aprobă lumea.

Lumea se îngrijeşte

Noi nu spunem nici un cuvânt împotriva spitalelor, azilurilor etc. — credem că ele sunt foarte bune, foarte necesare, ajutoare foarte potrivite pentru societate şi civilizaţie — dar credem că lumea este cu totul capabilă să se îngrijească de toate aceste lucruri, şi că lumea este cu totul gata să se îngrijească de ele. De exemplu, spitalele, azilurile etc., Sf. Francisc, Sf. Iacov şi Sf. Agnes, protestante şi catolice, toate caută sprijin în donaţiile Statului pentru întreţinerea lor şi toate îl obţin, şi Statul ar putea la fel de bine, şi mai bine în unele privinţe, să aibă răspunderea completă a acestora. Şi de fapt nu suntem siguri că nu are acum toată răspunderea, atât cât este posibil de mult. Nu vrem să dăm de înţeles că nici o mlădiţă adevărată din Viţa adevărată nu este legată de vreuna din aceste instituţii pământeşti; dar susţinem că acestea nu sunt roadele lor conform pildei Domnului, şi că, dacă ei sunt atât membri ai corpului cât şi membri ai Babilonului, ei trebuie să producă roada viţei plantată de Tatăl, precum şi să se identifice cu alte roade bune.

Roadele Spiritului sunt uneori considerate a fi activităţi în serviciul Adevărului, ca de exemplu, răspândirea Adevărului, spunerea Adevărului, aducerea unora afară din întuneric la lumina şi cunoştinţa adevărului, cheltuirea banilor pentru publicarea Adevărului — toate acestea sunt considerate uneori roadele pe care Domnul le aşteaptă de la mlădiţe. Nu este aşa! Roadele sunt ceva mai nobil şi mai mare decât aceste lucruri şi sunt descrise de către apostol ca roadele Spiritului. Spiritul Viţei trebuie să pătrundă toate mlădiţele şi roada Viţei trebuie să fie în fiecare mlădiţă. Aceste roade ale spiritului sunt enumerate — dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, stăpânirea de sine; dacă avem din belşug în noi aceste lucruri, apostolul spune că ele nu ne vor lăsa să fim nici leneşi, nici neroditori în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru.

În unele privinţe toate aceste roade sunt una; adică, esenţa răbdării creştine cuvenite este dragostea; esenţa speranţei şi credinţei şi bucuriei este iubirea faţă de Tatăl nostru şi încrederea noastră în iubirea Sa, aşa cum este exprimată în făgăduinţele Sale pentru noi. Astfel că numele tuturor acestor roade şi haruri ale Spiritului sunt exprimate într-un cuvânt: Iubire. Acestea sunt roadele care trebuie să fie găsite în fiecare mlădiţă dacă ea vrea să-şi păstreze locul ca mlădiţă şi să fie din Viţa glorificată în curând. Să nu ne înşelăm pe noi înşine gândind că alte lucruri vor fi deajuns şi că vom putea trece inspecţia divină fără acestea. Celelalte lucruri, faptele bune, cercetarea Adevărului, distribuirea literaturii etc., vor fi acceptabile Tatălui numai în măsura în care ele sunt rezultatele acestor roade în inimile noastre. Apostolul exprimă aceasta convingător când spune: Dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, dacă mi-aş da trupul să fie ars şi nu aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

Acelaşi gând este adevărat şi în privinţa serviciului pentru Domnul: dacă am petrece fiecare zi şi fiecare ceas în lucrarea secerişului, dacă ne-am da toţi banii pentru tipărirea pliantelor şi a cărţilor, sau ne-am folosi pe noi în oricare alt mod pentru serviciul cauzei Domnului, n-ar folosi la nimic dacă n-ar fi ca rezultat al iubirii din inimile noastre. Vedem deci, ideea este că trebuie să cultivăm în inimile noastre harurile Spiritului sfânt: blândeţea, amabilitatea, răbdarea etc., dragostea, şi că trebuie să le avem pe acestea în măsură îmbelşugată ca să fim plăcuţi Domnului, să aducem “roadă multă”. Dovada acestor roade, prin urmare, va fi făcută fără îndoială prin diferite canale, poate acela de a da averea săracilor, poate printr-o astfel de credincioşie în prezentarea Adevărului care ne-ar putea duce la martiraj, încât corpurile să ne fie arse. Dacă arderea corpurilor sau pierderea întregii noastre averi vine în astfel de mod prin credincioşia noastră faţă de principiile dreptăţii, prin iubirea şi loialitatea noastră faţă de Domnul, atunci suntem într-adevăr fericiţi.

Mlădiţele veştejite sunt arse

Declaraţia că acelea care nu vor aduce roada Viţei vor fi tăiate ca să nu mai fie mlădiţe şi se vor veşteji şi în cele din urmă vor fi arse, pare să implice Moartea a Doua, distrugerea completă a clasei indicate. Aceasta nu este clasa lumească, pentru că cei lumeşti niciodată n-au fost uniţi cu Cristos, niciodată n-au fost mlădiţe în Viţă şi prin urmare niciodată n-au fost în încercare în această privinţă. Declaraţia se referă numai la cei care au mers până acolo încât au făcut o deplină consacrare Domnului, o deplină unire cu El, o deplină consacrare şi o concepere de Spirit sfânt. Aceste cuvinte deci, par să corespundă cu declaraţia apostolului: ,,Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”.

Lumea nu este ,,în mâinile Dumnezeului celui viu”, ci este socotită a fi în prezent moartă în Adam, sub sentinţa adamică, nefiind judecată de Domnul. Numai Biserica este socotită a fi liberă de condamnarea adamică şi pusă la încercare sau judecată, şi prin urmare numai aceştia ar putea cădea din mâinile lui Cristos, Mijlocitorul (pentru clarificarea folosirii acestui termen, Mijlocitor, vezi articolul de la pagina 4309, în limba engleză), şi în mâinile Tatălui în sensul indicat aici. Fiind excluşi din Cristos, cazul lor este fără speranţă; pentru unii ca aceştia nu putem aştepta în continuare nimic mai bun decât Moartea a Doua. Chiar şi în acest caz, suntem bucuroşi că teoria chinului veşnic nu este adevărată; că atunci când mor cu moartea stingerii complete, ei vor fi suferit tot ce a pronunţat Dumnezeu, îngrozitoare cum va fi acea pierdere pentru cei care apreciază viaţa veşnică.

Această declaraţie despre mlădiţele tăiate, veştejite şi arse nu pare să se refere deloc la clasa casei credinţei, care, deşi cred în Isus, n-au ajuns niciodată la punctul de a deveni mlădiţe sau membri în Cristos. Nici nu pare a lua în considerare mulţimea mare. De fapt această clasă este menţionată numai în puţine scripturi şi atunci nedesluşit, Domnul indicând astfel, credem noi, că nimeni n-a fost chemat la o astfel de grupă. Apostolul vorbeşte despre unii care sunt ,,mântuiţi ca prin foc”, şi o mică sugestie în această direcţie ar putea fi luată din cuvintele Învăţătorului că, fiind tăiaţi ca mlădiţe, ei se veştejesc şi sunt arşi — arşi ca mlădiţe, distruşi ca membri ai grupei la care au fost ataşaţi iniţial prin legământ, dar nu în mod necesar nimiciţi ca indivizi pentru toată eternitatea. Apostolul vorbeşte despre această clasă, spunând că ei înşişi vor fi mântuiţi ca prin foc, dar lucrările lor vor suferi pierdere. Poate ar trebui să-i considerăm pe aceştia ca fiind incluşi în acest mod în declaraţia Domnului.

Roadele celor ce sunt membri în Viţă

Domnul nostru continuă să ne spună care vor fi unele din roadele acestei uniri cu El:

Întâi, aceştia pot cere orice doresc şi li se va îndeplini cererea. Există numai o condiţie sau limitare, şi anume, că înainte de a fi astfel pregătiţi să ceară, ei trebuie să caute să dea atenţie Cuvântului Domnului ca să poată recunoaşte care este voinţa Lui şi ce pot cere potrivit voinţei Lui. Cei care rămân în Cristos nu trebuie să aibă voinţa lor proprie, voinţa lor trebuie să fie voinţa Capului lor, şi Capul lor a declarat deja că voinţa Sa este voinţa Tatălui. Acestea sunt deci limitările, ca noi să avem voinţa Tatălui în inimile noastre şi promisiunile Tatălui în inimile noastre; atunci cererile noastre vor fi în conformitate cu acestea şi Domnul va binevoi să ni le acorde pe toate.

A doua roadă sau al doilea rezultat va fi că Tatăl va fi glorificat cu atât mai mult cu cât roadele noastre se înmulţesc, şi în aceste condiţii situaţia noastră de ucenici va continua, şi anume, că noi în mod obişnuit vom căuta să cunoaştem şi să facem voia Tatălui şi să-L glorificăm şi onorăm pe El prin vieţi ascultătoare de voinţa Sa. Orice mai puţin de atât ne va pierde starea de ucenici. Nu înseamnă că se va pierde instantaneu, ca şi cum Domnul S-ar folosi de ocazie ca să ne respingă repede, dar că parte din relaţia noastră de legământ este ca noi să creştem în har, să creştem în cunoştinţă, să creştem în armonia cu Dumnezeu, să creştem în roadele Spiritului, şi dacă ne întoarcem de la acest angajament sau contract, nu putem fi consideraţi că ne păstrăm relaţia ca ucenici, ca membri.

Al treilea rod sau dovadă a acestei calităţi de membru în Viţă şi a creşterii noastre continue ca mlădiţe este enunţat în versetul 9, şi anume, că aşa cum Tatăl L-a iubit pe Domnul Isus, Viţa, tot aşa Răscumpărătorul nostru ne iubeşte pe noi, mlădiţele Sale sau membrii Săi. Ce gând minunat este acesta, că Învăţătorul nostru are faţă de noi acelaşi fel de iubire cum are Tatăl faţă de El! Dacă credinţa noastră ar putea pătrunde întotdeauna acest gând şi l-ar putea menţine, noi într-adevăr n-am avea nimic ce să dorim sau de ce să ne fie frică — vara noastră ar dura tot anul. Următorul gând sugerat este că, după ce am ajuns, după ce am obţinut această poziţie înaltă în favoarea Domnului, dacă suntem ucenicii Lui şi într-adevăr apreciem ceea ce a făcut El pentru noi în această privinţă, noi vom dori să continuăm în iubirea Lui. Apoi vin la rând termenii şi condiţiile pe baza cărora putem continua în acea iubire, şi anume, ca noi să păzim poruncile Sale.

Arătându-ne că aceasta nu este o propunere neraţională, Domnul nostru a declarat că acestea sunt aceleaşi condiţii pe baza cărora Tatăl lucra cu El, şi anume,  ,,După cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui”. Noi nu putem aştepta să rămânem în dragostea Domnului şi să fim nepăsători faţă de poruncile Sale. Măsura credincioşiei noastre faţă de El va fi indicată prin supunerea noastră faţă de El, după cum măsura iubirii Lui pentru Tatăl a fost indicată prin supunerea Lui faţă de Tatăl. Apostolul sugerează acest gând şi adaugă puţin la el, zicând: ,,Căci aceasta este dragostea de Dumnezeu, să păzim poruncile Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Nu este destul să păzim poruncile, ci să le păzim cu iubire şi cu loialitate, din plăcere, să nu le considerăm apăsătoare, ci mai degrabă să fim bucuroşi a fi în acord, în armonie cu toate prevederile şi aranjamentele drepte ale Domnului. Să căutăm tot mai mult acest spirit al deplinei armonii a inimii cu toate principiile dreptăţii aşezate de către Domnul nostru Isus — cu poruncile Lui.

Poruncile Domnului nostru nu sunt cele zece porunci ale lui Moise, decât mai mult sau mai puţin după punctul de vedere al expresiei. Ele sunt mai puţin în sensul cerinţelor asupra cărnii noastre; ele sunt mai mult în privinţa cerinţelor asupra inimilor noastre. În rezumat, El ne spune că legea Sa este iubirea cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea noastră pentru Tatăl şi pentru aproapele nostru ca pentru noi. Acest lucru este posibil pentru inimile noastre regenerate, deşi nu este posibil pentru carnea noastră imperfectă. Cerinţa Domnului este deci, ca noi să servim cu inimile această lege a lui Dumnezeu şi cu trupurile să facem cum putem mai bine, şi avem asigurarea că la înviere vom avea corpurile noi în care vom fi capabili să-I servim Domnului în toate amănuntele, complet, satisfăcător.

Bucuria Mea rămâne, bucuria voastră va fi deplină

Domnul nostru a încheiat această lecţie mică, atât de scurtă şi totuşi atât de plină de sens şi de profunzime, printr-o ilustraţie a motivului pentru care a dat-o, spunând: “V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină”. “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu.” Minunate cuvinte ale vieţii sunt acestea care au ajuns la noi după secole, care au ajutat să învioreze şi să încurajeze pe aşa de mulţi urmaşi ai Domnului pe calea îngustă!

Multe sunt obiecţiile care se ridică împotriva religiei curate şi nepătate: Unii se plâng că este sumbră, tristă, o cătuşă pe inimă şi pe creier; că scoate pe oameni afară din fiecare templu de plăcere cu un bici din corzi mici; că afişează anunţul “trecerea interzisă” la fiecare câmp de distracţie. Răspunsul nostru trebuie să fie că aceasta este o greşeală: că acestea sunt cuvintele celor care nici nu ştiu şi nici nu înţeleg lucrurile despre care vorbesc. Acei care într-adevăr au făcut un legământ cu Domnul, care într-adevăr L-au acceptat, care într-adevăr şi-au sacrificat vieţile la picioarele Lui şi au devenit urmaşii Lui în sinceritate, sunt plini de bucuria Lui, care zi de zi, an de an, ajunge tot mai aproape de împlinire — o bucurie care însă nu va fi completă până când va veni ceea ce este desăvârşit şi ceea ce este în parte se va sfârşi, până când în starea învierii vom vedea aşa cum suntem şi noi văzuţi şi vom cunoaşte aşa cum suntem şi noi cunoscuţi, şi vom aprecia deplin bucuriile Domnului nostru, auzind invitaţia Sa de bun-venit: ,,Intră în bucuria stăpânului tău”.

Noi intrăm acum în acele bucurii prin credinţă, prin anticipare, prin odihna inimii, dar în curând vom intra în ele în sensul real. Între timp lumea, care nu s-a supus Domnului, care nu are aprecierea bucuriilor Domnului, care este plină de egoism şi ambiţie, conflicte şi invidie, nu ne cunoaşte după cum nu L-a cunoscut nici pe El; nu cunoaşte bucuriile noastre în serviciul Învăţătorului, întocmai cum n-a apreciat niciodată bucuriile pe care le avea Domnul nostru când făcea voinţa Tatălui, chiar cu sacrificiul vieţii Sale.

“Aşa v-am iubit şi Eu pe voi”

Nu ne uimeşte că Domnul ne îndrumă să ne iubim unii pe alţii, dar rămânem uimiţi la gândul conţinut în aceste cuvinte, ,,aşa v-am iubit şi Eu pe voi”. Cum ne putem noi iubi unul pe altul cu aceeaşi iubire cu care Domnul ne iubeşte pe fiecare dintre noi, este prima noastră întrebare? Noi răspundem că aceasta este imposibil la început, dar pe măsură ce ne umplem tot mai mult cu Spiritul Domnului, ne apropiem tot mai mult de acest standard al iubirii desăvârşite pentru toţi cei care sunt ai Lui, o iubire care nu numai va refuza să facă rău altuia, ci o iubire căreia îi va face plăcere să facă bine unui frate, ba chiar să facă bine pe cheltuiala timpului şi comodităţii proprii. În acest fel Isus ne-a iubit pe noi toţi şi ne-a răscumpărat cu sângele Său preţios, şi în măsura în care creştem în har, în cunoştinţă şi în iubire de El, în aceeaşi măsură suntem asemenea lui Cristos şi avem o iubire asemenea lui Cristos. Această iubire este împlinirea Legii, şi oricine are o asemenea iubire pentru fraţi, va avea fără îndoială o iubire deplină, compătimitoare pentru întreaga creaţie gemândă, şi va fi fericit să facă acum puţinul care este posibil să se facă pentru ei, şi va fi îndoit de bucuros că Domnul la propriul Său timp şi plăcere are o binecuvântare mare şi minunată pentru fiecare membru al rasei lui Adam.

Cineva a spus: ,,Să nu-ţi imaginezi că ai aceste lucruri numai pentru că ştii cum să le obţii. Încearcă atunci să te hrăneşti cu o carte de bucate”. Este aici un gând bun şi important: este foarte important ca noi să ştim aceste lucruri şi să înţelegem planurile Domnului şi să apreciem principiile stabilite în Cuvântul Său, dar chiar dacă am avea toată cunoştinţa, nu ne-ar fi utilă dacă n-am folosi-o. Să nu gândim că primim beneficiul prevederilor îndurătoare ale Domnului numai învăţând cum se primesc, ci să facem paşii necesari

— să căutăm să fim cu totul ai Lui, să căutăm să fim producători de roade, să căutăm să rămânem în iubirea Lui, în iubirea Tatălui, în iubirea unuia faţă de celălalt, pe care El a poruncit-o.

R — 4164 / mai 1908

Promisiunea Spiritului sfânt

Ioan 16:4-15

Textul de bază: “Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna.” Ioan 14:16.

Domnul nostru, în drum spre Ghetsimani, în noaptea vânzării Sale, le-a ţinut ucenicilor Săi cuvântarea din această lecţie. El le spusese la ce trebuie să se aştepte ca urmaşi ai Săi; că vor fi înţeleşi greşit, persecutaţi, insultaţi din cauza credincioşiei lor faţă de El şi faţă de fraţii pe care El îi reprezenta. “Dar v-am spus aceste lucruri pentru ca, atunci când le va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus” (Ioan 16:4). El nu le spusese toate la câte se puteau aştepta, sugerând aceasta când a zis: “Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta”. La fel se poate spune despre toţi care devin ucenici ai Domnului. Ei văd lumină suficientă pentru un singur pas care-l au de făcut înainte, dar încercările şi dificultăţile viitoare sunt ţinute ascunse de ei cu graţie, pentru ca ei să nu fie copleşiţi de ele. “Ajunge zilei necazul ei.” Aceasta nu era înşelare, nu era amăgire a ucenicilor să facă ceva împotriva voinţei lor. De la bun început Învăţătorul ne asigură că nu putem fi ucenicii Săi dacă nu ne luăm crucea şi nu-L urmăm. Dacă facem acest pas cu onestitate şi sinceritate, vom avea multă dificultate în legătură cu aceasta, fără a cunoaşte amănunte din necazurile care vor veni. Într-adevăr, dacă am cunoaşte încercările noastre viitoare, am fi în mod nejustificat copleşiţi de ele, fiindcă la început am putut aprecia numai imperfect semnificaţia cuvintelor Domnului nostru “harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”, şi asigurarea că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci cu fiecare ispită va pregăti o cale de scăpare (2 Cor. 12:9; 1 Cor. 10:13). Aşadar, pe măsură ce aceia din poporul Domnului fac paşi progresivi, vor găsi că aceste făgăduinţe sunt chiar adevărate; vor vedea că sunt susţinuţi, vor vedea că nu au mai mult decât pot suporta, şi că deşi încercările lor sunt într-adevăr mai aspre decât la începutul căii, totuşi ele pot fi învinse, datorită creşterii în har şi cunoştinţă.

Era dificil pentru ei să înţeleagă puterea prin care Domnul avea să le acorde ucenicilor Săi persecutaţi ajutor în timpul absenţei Sale personale. În lecţia noastră, Învăţătorul clarifică chestiunea cât se poate de bine, numind puterea, influenţa pe care o va exercita pentru ei, Spiritul sfânt, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul lui Cristos, Spiritul adevărului. Deoarece influenţa care va fi astfel exercitată asupra lor va fi susţinătoare şi mângâietoare, Domnul a numit acest Spirit sau putere mângâietor, susţinător, ajutor. El n-a spus că va trimite o altă persoană care să lucreze cu ei; nici o altă persoană nu putea lucra cu ei mai bine decât El. Era un spirit, o influenţă, o putere pe care avea s-o trimită, şi aceasta Îl reprezenta pe deplin pe Tatăl şi pe El, aşa încât, având Spiritul sfânt, ei vor avea părtăşie cu Tatăl şi părtăşie cu Fiul. Despre acest Spirit sfânt se vorbeşte în mod foarte potrivit la masculin, întocmai cum Tatăl şi Fiul sunt reprezentaţi la masculin. Aşa stând situaţia, caracterul potrivit al acestui lucru este evident.

Sfânta Treime

În timpul “veacurilor întunecate” a predominat o mare confuzie de gândire şi învăţăturile clare ale Scripturilor au fost pierdute din vedere. Într-adevăr, pentru o vreme Biblia a fost folosită puţin. Episcopii au fost socotiţi ca egalii apostolilor în privinţa inspiraţiei, în baza doctrinei succesiunii apostolice. De aceea, când aceştia se adunau în concilii, votul sau decizia lor în privinţa unei doctrine era acceptată ca fiind apostolică, având autoritate. Evident, s-a trecut cu vederea faptul că Domnul n-a ales decât doisprezece apostoli şi n-a spus nimic despre vreun succesor al lor, şi că în Apocalipsa a sugerat că nu vor fi succesori, atunci când a arătat Noul Ierusalim cu numai douăsprezece temelii, iar pe cele douăsprezece temelii numele celor doisprezece apostoli ai Mielului. Apoc. 21:14.

În secolul al doilea influenţa filosofiei greceşti asupra Bisericii este foarte vizibilă şi diferitele erori devin proeminente destul de timpuriu. Una dintre acestea în mod special se referă la Domnul nostru, practic punându-L la egalitate cu filosofii greci, Socrate şi Platon, şi negând naşterea Sa specială şi existenţa Sa preumană. În combaterea acestor erori, unii, loiali Domnului, au mers la cealaltă extremă şi L-au declarat, contrar cuvintelor Sale, egalul Tatălui (Ioan 10:29; 14:28). Au urmat apoi dispute cu privire la Spiritul sfânt, şi aceiaşi extremişti au susţinut că sunt trei Dumnezei: Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt, “egali în putere şi slavă”.

Destul de ciudat, după ce au pretins că aceştia sunt egali, ceea ce implică faptul că nu sunt unul şi acelaşi în persoană, ci persoane diferite, s-a ridicat pretenţia că de fapt sunt unul în persoană. Desigur, acest raţionament nescriptural, ilogic, nu se susţine, şi ca atare aceia care au luat această poziţie au fost forţaţi să recurgă la diferite tertipuri şi subterfugii de argumentare. Uneori, unii dintre ei au pretins că sunt de fapt trei Dumnezei într-o persoană, în vreme ce alţii au pretins că de fapt sunt trei persoane într-un Dumnezeu, şi nefiind în stare să explice nici una din aceste afirmaţii fără sens, au recurs la acel cuvânt atât de folositor erorii şi superstiţiei, şi anume: “Taină”, “Taină”. Ei ne spun că problema Treimii este atât de tainică încât nici ei, nici alţii nu trebuie s-o înţeleagă. Dacă n-o înţeleg, într-adevăr, să n-o discute; dar aceasta să nu-i împiedice pe alţii care o pot înţelege şi care văd foarte clar că toată taina este propria lor invenţie; că învăţătura biblică asupra acestui subiect este foarte clară, simplă, armonioasă şi satisfăcătoare.

Când apostolul discută despre Dumnezeu, el ne spune: Pentru noi este un singur Dumnezeu viu şi adevărat, nu trei! El continuă şi spune că acest singur Dumnezeu viu şi adevărat este Tatăl; apoi el adaugă că este un singur Domn Isus Cristos (1 Cor. 8:6). După cum am văzut deja, acelaşi apostol declară că Tatăl L-a înălţat mult pe Domnul Isus şi I-a dat un nume mai presus de orice nume; că toţi oamenii trebuie să-L cinstească pe Fiul după cum cinstesc pe Tatăl (Fil. 2:9, 10; Ioan 5:23). Aceasta înseamnă că sunt două persoane, fiindcă în nici un alt caz una n-ar putea s-o înalţe şi s-o cinstească pe cealaltă; şi dacă Fiul trebuie să fie cinstit după cum este şi Tatăl, urmează, aşa cum arată alte scripturi, că El este acum părtaş naturii divine şi că El a fost înălţat la această mare onoare şi demnitate — “mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri” — ca răsplată pentru ascultarea Lui de voinţa Tatălui, în aceea că a venit în lume şi a răscumpărat omenirea cu preţul propriei Sale vieţi, în îndeplinirea scopurilor divine. Acest lucru l-am văzut deja din Ioan 1:1 — că Domnul nostru, înainte de a veni în lume, înainte ca lumea să fie făcută prin El ca agent al Tatălui, era Logosul, Cuvântul, Mesagerul lui Dumnezeu, Iehova, şi că El era un Dumnezeu, un puternic, superior îngerilor, “toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”.

Se va observa că apostolul, vorbind despre Tatăl şi despre Fiul, se referă la Ei ca la persoane separate, şi că el nu se referă la Spiritul sfânt ca la un alt Dumnezeu, nici ca la o a treia parte din Dumnezeu. Nu înseamnă însă că apostolul ignoră Spiritul sfânt, căci peste tot în epistolele sale acesta este recunoscut ca Spiritul Tatălui şi Spiritul Fiului, reprezentând în Biserică atât pe Tatăl cât şi pe Fiul. Nici nu trebuie să înţelegem că Spiritul sfânt este o fiinţă spirituală

— ca atunci când citim, “Dumnezeu este un Duh” — ci cuvântul folosit înseamnă spiritul unei fiinţe, puterea, influenţa, voinţa, scopul, puterea sau orice vine de la acea persoană. Despre Spiritul sfânt se spune că vine de la Tatăl şi de la Fiul ca o influenţă sau putere, şi această influenţă sau putere în Biserica credincioşilor consacraţi lucrează la rândul ei asupra celor cu care aceştia vin în contact. Este întotdeauna un spirit sau o influenţă bună şi sfântă, şi astfel în mod clar este deosebit de spiritul lumii, dispoziţia lumii, influenţa lumii, spiritul păcatului, spiritul lui anticrist etc.

“Duhul sfânt încă nu era”

Domnul nostru i-a anunţat cu blândeţe pe ucenicii Săi întristaţi şi tulburaţi despre plecarea Sa la Tatăl care L-a trimis. Ei nu L-au întrebat unde, căci ei credeau cuvântul Lui, că venise de la Tatăl şi că Se va întoarce la Tatăl care L-a trimis. Dar tristeţea le umpluse inima. Ce aveau să facă fără Domnul! Cum putea să se împlinească făgăduinţa cu privire la o Împărăţie dacă El pleca? Oare urmaseră ei o iluzie timp de trei ani? Ei nu se îndoiau de Domnul, dar erau nedumeriţi. Domnul nostru le-a explicat aşadar, că dacă ei înţelegeau lucrurile în mod corect, aceasta îi elibera de mare parte din necazul lor, că într-adevar era spre avantajul lor, în interesul lor, ca El să plece. Dacă El nu pleca, era imposibil ca Tatăl să-i conceapă de Spirit şi să-i recunoască drept fii ai lui Dumnezeu; astfel că nu era posibil ca ei să fie ceva mai mult decât fiinţe umane, să devină vreodată fiinţe spirituale sau părtaşi naturii divine, împreună cu gloriile şi onorurile acesteia. Într-adevăr, fără plecarea Domnului nostru ar fi fost imposibil ca ei să ajungă chiar şi la restabilirea umană, căci întreaga lucrare de mântuire, atât în privinţa Bisericii cât şi a lumii, era dependentă de îndeplinirea de către Domnul nostru a cerinţelor dreptăţii. În ziua următoare, ca Miel al lui Dumnezeu, El a murit pentru păcatul lui Adam, care era peste întreaga rasă, şi în a treia zi Tatăl L-a înviat prin puterea Sa. În această mare tranzacţie pentru noi a fost realizată o lucrare de cea mai mare importanţă; dar beneficiile acelei lucrări, sub aranjamentul divin, nu puteau veni nici pentru Biserică nici pentru lume, până când mai întâi Domnul nostru Se înălţa la cer şi Se înfăţişa înaintea Tatălui şi prezenta meritul sacrificiului Său, ca un prinos pentru poporul Său. Dacă Isus ar fi rămas cu ucenicii Săi de-a lungul acestui veac, chiar ca fiinţă spirituală (cum a fost cu ei în timpul celor patruzeci de zile), nimeni n-ar fi putut fi conceput de Spiritul sfânt. A fost necesar ca Cristos să Se înalţe şi să prezinte meritul sacrificiului Său înainte ca noi să fi putut fi acceptaţi şi înfiaţi, înainte să fi putut primi Spiritul sfânt. Când apostolii au primit Spiritul sfânt la Cincizecime, ei au spus: “Aceasta este ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel” — nu acesta este Cel despre care a vorbit prorocul Ioel. Ei l-au numit botez cu Spiritul sfânt! Un botez cu o persoană nu este un gând potrivit şi care poate fi imaginat; nici n-ar putea fi potrivit să gândim că Spiritul sfânt ca persoană este prezent în inima fiecărui credincios! Ori de câte ori asociem ideea de personalitate, aceasta implică spaţiu. Astfel vedem că Dumnezeu este un spirit, nu că Dumnezeu este spirit; dar noi nu vorbim despre Spiritul sfânt ca fiind separat, ca şi cum ar fi

o persoană separată şi deosebită de Tatăl şi de Fiul; Scripturile se referă la el ca fiind Spiritul lui Dumnezeu, aparţinând lui Dumnezeu, emanând de la Dumnezeu; un Spirit al lui Cristos, emanând de la Cristos; un Spirit sau influenţă sau putere atotpătrunzătoare, care se poate exercita în orice loc sau în orice număr de locuri oricând şi poate face orice fel de lucrare sau misiune. Cu cât mai satisfăcătoare este ideea adevărată cu privire la Spiritul sfânt, decât cele absurde şi nescripturale! Am putea remarca în legătură cu aceasta că cuvântul “Îl” (vi-L, ca persoană — n. t.) din versetul 7, după limba greacă, ar putea la fel de potrivit să fie tradus “îl” (la neutru — n. t.) — “Vi-l voi trimite” — totuşi n-avem nici o obiecţie de prezentat împotriva folosirii cuvântului “Îl”, deoarece acest Spirit sau influenţă sfântă este de la El, de la Tatăl. La fel cuvântul “El” (persoană

— n. t.) din versetul 8 ar putea la fel de bine, conform limbii greceşti, să fie tradus “el” (neutru — n. t.).

Nu spiritul lumii

Printre diferitele idei false cu privire la lucrările Spiritului sfânt este una care pretinde că Spiritul sfânt ca persoană a fost ocupat de-a lungul Veacului Evanghelic, mergând încolo şi încoace ca să-i convingă pe oameni de păcat şi să-i convertească la dreptate. Unii merg atât de departe cu ideea eronată încât ne spun că nimeni nu poate fi convertit de la păcat decât dacă Spiritul sfânt al lui Dumnezeu a lucrat în mod miraculos în el. Dacă aceste idei ar fi aproape de adevăr în oarecare măsură, ele ar sugera că Dumnezeu singur este responsabil de faptul că lumea nu este astăzi convertită, fiindcă Spiritul sfânt n-a reuşit să-şi facă partea în convertire, mustrare şi convingere.

Spiritul sfânt nu lucrează deloc în inimile lumii; ci, după cum declară Domnul nostru: Va fi în voi, în ucenicii Săi, Spiritul Tatălui, Spiritul sau dispoziţia Fiului, spiritul adevărului, spiritul unei minţi sănătoase, spiritul sfinţeniei faţă de Domnul. Nici una din aceste calităţi ale Spiritului sfânt nu se găseşte în lumea păcătoasă; ele aparţin şi sunt intenţionate numai celor “sfinţiţi în Isus Cristos”. Puterea lui Dumnezeu lucrează asupra inimilor care sunt pe deplin consacrate Lui, energizându-i, curăţindu-i, separându-i de spiritul lumii şi folosindu-i în serviciul divin. Spiritul lumii este spiritul păcatului şi egoismului; Spiritul Domnului este spiritul sfinţeniei şi consacrării faţă de voinţa divină.

“El va dovedi lumea vinovată”

Cum deci, va dovedi Spiritul sfânt din voi lumea vinovată? Răspundem că toată Biserica, concepută de Spiritul sfânt şi astfel iluminată, trebuie să lase lumina lor să strălucească înaintea oamenilor aşa încât să dovedească lumea vinovată. Sfinţenia Bisericii este cea care dovedeşte lumea vinovată. Spiritul Domnului, dispoziţia Domnului în poporul Său aduce mustrare celor care trăiesc în păcat. Aşa a fost şi în cazul Domnului nostru, după cum a declarat El. Spiritul Tatălui I-a fost dat Lui în acest sens special, la botezul Său; după cum a mărturisit Ioan: “Am văzut Duhul coborându-se din cer ca un porumbel; şi a rămas peste El”. El a primit Spiritul Tatălui fără măsură, fără limită, deoarece, fiind Cel desăvârşit, în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a putut primi Spiritul lui Dumnezeu în măsură deplină. Noi, dimpotrivă, imperfecţi, cu lipsuri prin cădere, putem primi Spiritul numai într-o măsură limitată din cauza defectelor noastre — unii mai mult, alţii mai puţin; dar, mulţumim lui Dumnezeu, fiecare are privilegiul să fie umplut cu Spiritul sfânt şi să fie sfinţit prin el pe măsură ce trec zilele. Lumina Domnului nostru, pe care a lăsat-o să lumineze înaintea oamenilor, a fost mare. Luminile noastre prin comparaţie sunt slabe; dar noi trebuie să urmăm exemplul Domnului nostru şi să ne umplem din ce în ce mai mult cu spiritul adevărului, lumina adevărului, şi s-o lăsăm să strălucească cu înţelepciune asupra tuturor celor care sunt în raza influenţei noastre.

Efectul acestui lucru va fi triplu, după cum este afirmat în versetele 8-11.

(1) “Va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul” — adică, va face lumea conştientă de starea sa păcătoasă; va arăta lumii tot mai mult gravitatea peste măsură a păcatului. Mulţi din lume au pierdut atât de mult chipul lui Dumnezeu şi sunt atât de lipsiţi de conştiinţă, încât nu pot să deosebească foarte clar între onestitate şi neonestitate, între adevăr şi falsitate, între dreptate şi păcat. Lumea s-a obişnuit să se măsoare cu ea însăşi; dar acum prin Cristos şi prin Biserica Sa, Domnul a stabilit un standard nou pentru lume; şi Biserica, nu numai prin cuvintele ei, ci şi prin faptele ei, trebuie să susţină standardele glorioase ale cuvintelor lui Dumnezeu în privinţa dreptăţii şi iubirii.

(2) Nu este suficient ca lumea să fie condamnată de păcat; ea trebuie şi să înţeleagă ceva despre dreptate, opusul păcatului; că o măsură considerabilă de dreptate este posibilă şi că dificultatea în atingerea ei se datorează naturii căzute. Lumea trebuie să fie convinsă că dreptatea este standardul cuvenit, singurul pe care Dumnezeu îl poate recunoaşte, şi că în minunatul Său plan El a aranjat ca viaţa veşnică să fie dată numai celor drepţi. În legătură cu aceasta, este imposibil ca acei care fac instruirea, acei luminaţi de spirit, să nu constate că este necesar să clarifice că nimeni nu poate veni în acord deplin cu Tatăl prin ceva fapte ale propriei sale dreptăţi, ci că este necesară iertarea, acoperirea pentru păcate pregătită prin meritul sacrificiului lui Cristos.

(3) Spiritul Domnului în cei din poporul Său îi va convinge pe vecini, pe toţi cei care vin în sfera luminii lor şi a mesajului lor, că viaţa prezentă nu este tot ce există, că în aranjamentul lui Dumnezeu există o încercare intenţionată pentru întreaga lume, o judecată, o probă. Oricine aude acest mesaj trebuie să încuviinţeze caracterul lui raţional, şi el devine un motiv de bucurie, de speranţă pentru toţi cei care doresc viaţa veşnică. Cei care sunt corect şi adânc influenţaţi de aceste convingeri, vor căuta pe Domnul şi diferitele Sale căi de har în viaţa prezentă, pentru ca şi ei să-şi aibă judecata şi încercarea ca parte a Bisericii. Dar cei care nu sunt astfel mişcaţi şi influenţaţi trebuie să fie instruiţi prin Biserică; dar în măsura în care au lumină sau cunoştinţă, au şi responsabilitate. În planul Său, Dumnezeu a pregătit o zi de judecată în viitor pentru omenire, în care toţi vor avea ocazie deplină să fie judecaţi, să fie încercaţi în privinţa loialităţii lor faţă de Domnul. Totuşi, comportamentul lor din viaţa prezentă are de-a face cu acea judecată sau încercare viitoare. În măsura în care îşi calcă conştiinţa şi nu urmează conducerile adevărului în viaţa prezentă, vor avea lovituri, dificultăţi de biruit în viitor, şi în măsura în care ei caută acum să trăiască în acord cu dreptatea, vor aduna pentru ei

o binecuvântare care-i va ajuta în acea zi de judecată.

“Fiindcă ei nu cred”

Spiritul sfânt al adevărului din Biserică va face cunoscut lumii că o continuare în atitudinea de păcătoşi, de “copii ai mâniei”, este din cauză că nu cred şi nu acceptă pe Cristos şi sacrificiul Său merituos pentru păcat. Spiritul sfânt din Biserică va face cunoscut lumii că există un astfel de lucru numit dreptate, o dreptate atribuită care a fost asigurată de Domnul nostru Isus prin sacrificiul Său, pe care El l-a prezentat înaintea Tatălui. Spiritul sfânt din Biserică va informa lumea că ordinea prezentă de lucruri nu poate continua, că o nouă ordine de lucruri va fi introdusă la a doua venire a Domnului nostru, deoarece El deja a răscumpărat lumea, asigurând astfel dreptul legal de a deposeda pe Satan, prinţul ordinii prezente a răului.

El vă va vesti lucrurile viitoare”

Domnul nostru i-a pregătit pe ucenicii Săi pentru încă mai multe învăţături după înălţarea Sa decât primiseră de la El în timpul prezenţei Sale. El arată că necesitatea acestui lucru era din cauza lipsei lor de pregătire până când aveau să fie înzestraţi cu putere de sus. Până atunci, ei erau oameni naturali, şi, după cum arată apostolul, “omul natural nu primeşte lucrurile Duhului, … nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. Aceasta este explicaţia deci, a faptului că Domnul nostru Isus n-a prezentat învăţături atât de profunde despre lucrurile spirituale, cum au prezentat unii dintre apostoli. N-a fost din partea Lui incapacitate de a le prezenta, dar acele adevăruri ar fi fost hrană inadecvată pentru ucenicii Săi, care i-ar fi putut sufoca, leza. De aceea, lucrurile mai adânci din învăţăturile Domnului nostru au fost formulate în mare parte sub formă de pilde, care să nu-i lezeze la acea vreme, iar mai târziu să ajungă să le aprecieze şi să le înţeleagă. Astfel, El a spus iarăşi: “Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele cereşti?” Ioan 3:12.

Dar spiritul adevărului, când va veni, vă va conduce în tot adevărul, însă acesta va fi numai un canal, nu o autoritate, căci vă va face cunoscute diferitele aspecte ale planului divin, şi aceasta va include lucruri care încă nu v-au fost descoperite, dar care la timpul cuvenit vor fi aduse în atenţia voastră prin Cuvânt şi prin influenţa Spiritului sfânt. Eu voi fi slăvit prin acest Spirit sfânt, fiindcă lucrurile Mele vă vor fi arătate, căci toate lucrurile pe care le are Tatăl sunt ale Mele; de aceea am spus că el va lua din ce este al Meu şi vă va arăta vouă. Remarcaţi în această afirmaţie proeminenţa Tatălui. Toate lucrurile sunt de la Tatăl, dar Tatăl L-a făcut pe Fiul comoştenitor cu El, asociatul Său, şi nimic nu se spune că ar aparţine Spiritului sfânt, fiindcă acesta este numai canalul divin sau mijlocul prin care vor fi transmise comunicările, binecuvântările, învăţăturile etc. Spiritul sfânt nu este o persoană, ci spiritul sau influenţa sau puterea Atotputernicului Dumnezeu şi a veşnicului Său Fiu, Domnul nostru. Pentru o discuţie completă asupra acestui subiect, vezi Studii in Scripturi, Vol. V, Cap. 8.

“Tatăl … vă va da un alt Mângâietor”

Textul nostru de bază este frumos, de ajutor. Într-adevăr, Domnul nostru arată că Spiritul sfânt ca influenţă mângâietoare, ca ghid, ca instructor şi ajutor pentru poporul Domnului pe calea îngustă, va fi un dar de la Tatăl. Aceasta este în acord cu afirmaţia apostolului din relatarea despre binecuvântarea de la Cincizecime. Explicând chestiunea, apostolul Petru a spus că Domnul nostru, fiind înălţat la mâna dreaptă a puterii divine, a primit acest Spirit, putere sfântă de la Tatăl şi l-a turnat sau răspândit peste ucenicii Săi la Cincizecime. Aceste descrieri se potrivesc bine cu vederea corectă despre Spiritul sfânt, dar sunt foarte mult în dezacord cu vederea greşită, aceea că Spiritul sfânt este o persoană. Cum ar putea o persoană să fie turnată sau răspândită! Cum ar putea cineva egal în autoritate să se roage la altul, ca un al treilea egal cu ei să fie turnat ca un dar! Şubrezenia erorii este foarte evidentă de îndată ce ni se deschid ochii să-i vedem falsitatea. Dar cât de frumos este gândul adevărat: că îndată ce Domnul nostru Isus S-a înfăţişat înaintea Tatălui ca Avocat al nostru şi a prezentat la Scaunul Îndurării meritul sacrificiului Său pentru noi, Tatăl a binevoit să ne acorde Spiritul Său sfânt, influenţa şi puterea Sa sfântă, şi să ne adopte în familia Sa şi să ne trateze ca fii!

Cât de scump este gândul că binecuvântarea de la Cincizecime n-a fost numai pentru cei care au primit-o, ci pentru întreaga Biserică, aşa cum este arătat în tip! Regii şi preoţii din vechime erau unşi, puşi deoparte pentru un serviciu special, şi Cristos şi Biserica Sa sunt regii şi preoţii adevăraţi după rânduiala lui Melhisedec, prin a căror lucrare de slujire ca regi şi preoţi vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Domnul nostru este Capul, noi suntem fiecare în parte membrele Lui. Venirea Spiritului sfânt peste El pentru a-L face potrivit şi pregătit să fie Rege, pentru a-L face potrivit şi pregătit să fie Preotul după rânduiala lui Melhisedec, a fost simbolizată în tip prin ungerea cu ulei. Astfel profetul vorbeşte despre această ungere ca fiind turnată pe capul lui Aaron şi curgând pe barba sa, până la poalele veşmintelor. Aceasta, după cum vedem, reprezintă înfierea Spiritului sfânt, care a venit peste Domnul nostru Isus, Capul, la botezul Său, şi care apoi a fost turnat la Cincizecime peste toţi cei care erau gata şi aşteptau să fie acceptaţi ca membrii Săi, şi noi, cei care am crezut de atunci în El prin cuvintele lor, am intrat ca membre ale aceluiaşi Corp şi am primit aceeaşi ungere; “şi ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi” şi va fi în voi. Această ungere n-a reprezentat o persoană, ci o influenţă şi o binecuvântare.

Ce satisfacţie, ce mângâiere a venit pentru poporul Domnului prin privilegiul de a fi folosiţi de El şi adoptaţi în familia Sa prin conceperea Spiritului sfânt, adoptarea Spiritului sfânt, ungerea Spiritului sfânt, influenţa sfântă, binecuvântarea Tatălui şi a Fiului, conducându-ne judecata, conducându-ne inima, deschizându-ne Scripturile, făcând să ne ardă inimile în noi pe măsură ce suntem aduşi la o apreciere încă şi mai mare a lungimii şi lărgimii, înălţimii şi adâncimii planului glorios al Tatălui nostru pentru mântuirea noastră şi a tuturor familiilor pământului!

Această rămânere a ungerii în noi nu urma să fie o chestiune temporară, pentru o zi, o lună, un an, ci până la sfârşitul veacului, pentru întregul veac, pentru întreaga perioadă. Cât de bucuroşi suntem că aşa este, şi cât de binecuvântate sunt instrucţiunile şi îndrumarea de care ne bucurăm! Cu adevărat, după cum a spus Domnul nostru, Spiritul sfânt ne arată lucrurile viitoare şi ne explică lucrurile trecute. Câte din binecuvântările noastre sunt în legătură cu aprecierea lucrurilor viitoare — Împărăţia Milenară, timpurile restabilirii, ridicarea şi întărirea tuturor familiilor de pe pământ!

R — 3759 / aprilie 1906

“M-am rugat pentru tine”

„Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa”. Luca 22:31, 32.

Când s-a apropiat perioada Paştilor, Domnul nostru nu numai că a zis „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” şi S-a rugat „cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte”, ci mai mult, El a avut mare grijă de iubiţii Săi urmaşi, şi a căutat să-i aducă la o înţelegere a ceasului încercării în care intrau, spunând: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită!” Timpul acela a fost cel mai greu nu numai din experienţa pământească a Domnului nostru, ci şi pentru apostolii Săi, şi în mod deosebit pentru Iuda şi Petru. Amândoi aceşti bărbaţi au fost proeminenţi printre apostoli, unul ca trezorier şi ca agent de cumpărare pentru micul grup, celălalt ca un luptător deosebit de îndrăzneţ pentru cauza Domnului, care anunţase, în calitate de purtător de cuvânt al celor doisprezece, credinţa lor în Isus ca Mesia, şi care declarase public că, chiar dacă toţi L-ar părăsi pe Domnul, el nu L-ar părăsi. Din punct de vedere omenesc, s-ar fi presupus că orice ispită care venea asupra celor treisprezece ar fi fost asupra celor mai slabi şi mai puţin proeminenţi, şi nu asupra celor trei mai proeminenţi.

Trei ispitiţi — rezultate diferite

Putem scoate nişte lecţii valoroase din observarea cursului celor trei care au fost ispitiţi în mod special. Cursul Domnului nostru a fost cel potrivit: umilinţă, teamă şi aprecierea încercărilor care au dus la veghere şi rugăciune. El a scăpat şi a ieşit din încercare mai tare în toate privinţele, iar în ziua judecăţii Sale, înaintea preoţilor şi a lui Pilat şi când a fost răstignit în faţa mulţimii, El a fost cel mai calm dintre toţi, pentru că Domnul Îl întărise. El este modelul nostru: şi cursul nostru trebuie în mod asemănător să fie unul care să nu nege pericolele, să nu se laude cu puterea şi curajul nostru, ci să se sprijine pe braţul Domnului şi prin harul Său să ieşim învingători.

Ne amintim bine de cazul lui Petru: Un om bun cu un caracter puternic, el nu şi-a dat seama de pericolul în care era, şi prin urmare n-a fost pregătit pentru vicleniile Satanei, prin care a fost pus într-o situaţie atât de grea încât curajul cu care se lăudase a dispărut, tăria lui de caracter obişnuită s-a topit, L-a tăgăduit pe Domnul chiar cu lipsă de respect. Ce lecţie este pentru noi, de slăbiciune umană, şi care ne arată cum noi înşine am putea fi surprinşi şi prinşi în capcană de şiretlicurile diavolului. Cât de mare nevoie avem fiecare să veghem şi să ne rugăm, ca să nu intrăm în ispită — ca să nu cedăm ispitei. Cât de mare nevoie avem fiecare să ne amintim de rugăciunea pe care Domnul ne-a dat-o ca model: „Şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău”.

Timpul acela a fost hotărâtor pentru Iuda: Dacă Adversarul l-a putut astfel manevra, înşela şi induce în eroare pe Petru cel cu inima sinceră pentru că n-a fost vigilent în veghere şi rugăciune, la ce nu ne-am putea aştepta că putea face cu Iuda, a cărui inimă n-a fost dreaptă, care a fost egoist, şi-a urmărit propriile interese, a fost acaparator? Nu ne putem mira că victoria Satanei asupra lui Iuda a fost repede îndeplinită — că el a căzut repede în capcana Adversarului, şi şi-a dat inima şi energia trădării Învăţătorului în schimbul a treizeci de arginţi. Cazul lui a fost foarte diferit de al lui Petru, cel loial, cel sincer, care pentru moment a fost dezorientat, n-a fost în gardă şi s-a temut. Cazurile celor doi bărbaţi sunt diferite pentru că, deşi pericolul a fost acelaşi, starea inimii lor a fost diferită.

„Luaţi seama la voi înşivă”

Nu este oare aşa cu toţi urmaşii Domnului? Nu este oare acesta secretul rezultatelor diferite ale ispitelor atunci când acestea vin desigur la fiecare dintre noi? Clasa Iuda din ziua de azi şi dintotdeauna este formată din cei care atunci când vine ispita o primesc, o întreţin, intră în spiritul ambiţiei sau în alt fel de amăgire la rău şi care sunt înghiţiţi de ea. Clasa Petru este de asemenea cu noi de atunci încoace; şi astăzi cei cu inima sinceră, dar care nu veghează şi nu se roagă suficient şi nu sunt suficient de vigilenţi împotriva amăgirilor Adversarului, sunt luaţi uneori prin surprindere şi pentru un moment dezonorează nu numai pe Domnul, ci îşi dezonorează şi inimile şi conştiinţele. Deosebirea între aceste două clase este starea inimii: cei din clasa Petru fac acele lucruri pe care nu doresc să le facă, sau lasă nefăcute acele lucruri pe care doresc cu adevărat să le facă, dificultatea lor constând în mod evident în slăbiciunea cărnii lor, în puterea Adversarului şi în nereuşita lor de a se sprijini pe ajutorul pe care Domnul l-a promis, ajutorul la timp de nevoie.

Clasa Iuda sunt cei ale căror inimi nu sunt loiale, ci egoiste, şi care, prin urmare, vor intra din inimă în uneltirea Adversarului, şi în cursul lor greşit nu merg împotriva voinţei lor, ci în armonie cu ea. În ochii lui Dumnezeu deosebirea este văzută în aceea că, deşi atât Petru cât şi Iuda s-au căit, unul a fost acceptat din nou în favoarea divină, iar celălalt nu — cel care a fost doar prins în cursă, dar care în inimă n-a fost necredincios, a fost restabilit şi binecuvântat; celălalt, deşi nu lipsit de conştiinţă, aşa cum dovedeşte remuşcarea lui ulterioară, n-a avut loialitatea adevărată a inimii, care în ochii Domnului este indispensabilă şi a cărei lipsă, luând în considerare cunoştinţa sa intimă cu Domnul, a fost de neiertat.

Cuvintele Domnului nostru din acest text ne asigură că, datorită acestei deosebiri de inimă între cei doi bărbaţi, El putea fi pe bună dreptate avocatul unuia în faţa Tatălui, dar nu putea fi avocatul celuilalt. El îl putea apăra şi-l putea reprezenta pe cel care din inimă I-a fost loial Lui, oricât de slabă i-a fost carnea, oricât de neatent a fost în legătură cu prevederea divină pentru protecţia lui. Petru era totuşi una dintre oile Domnului, era deci supus grijii Păstorului. El era totuşi unul dintre membrii Domnului, de aceea supus supravegherii şi interesului Capului în privinţa binelui său. El era totuşi unul dintre membrii fecioarei logodite, Biserica, pe care o iubea şi pentru care Şi-a dat viaţa, şi pentru care, prin urmare, putea în mod potrivit să facă cereri şi a făcut, în calitate de mire logodit.

Dar în cazul lui Iuda, inima lui s-a înstrăinat prin egoism, orice apreciere pentru Domnul şi iubirea pe care a avut-o pentru El la începutul slujirii sale evident muriseră, fiind înghiţite de egoism şi ambiţie — iar în acea inimă retrasă astfel cu totul de la Domnul ni se spune că a intrat Satan. Retrăgându-şi astfel de la Domnul inima, puterea şi consacrarea şi dându-le de bunăvoie căutării propriilor interese, el a devenit o unealtă a Adversarului. După cum a spus Învăţătorul nostru: “nu se poate să nu vină prilejuri de poticnire” — pentru ca El să fie răstignit — „dar vai de omul acela prin care vine prilejul de poticnire”.

Împrejurări similare astăzi

În experienţa noastră, perioada Paştelui a fost întotdeauna de un pericol deosebit, un asalt deosebit împotriva poporului consacrat al Domnului. Pentru vreun motiv necunoscut nouă, se pare că Adversarului îi este permis să aibă o putere specială în această perioadă. Am observat tot mereu că, pe măsură ce ne apropiem de perioada Paştelui, activitatea lui Satan s-a manifestat prin vreun fel de atac împotriva Adevărului şi prin vreun fel de încercare sau probă specială asupra Adevărului în legătură cu această perioadă. Cu toate că ştim dinainte că nici unul dintre ucenicii Domnului care are inima sinceră nu va fi smuls din mâna Sa de către Adversar, totuşi ne imaginăm că putem simţi într-o anumită măsură sentimentele Domnului nostru atunci când i-a îndemnat pe ucenici să vegheze şi să se roage, ca să nu intre în ispită.

Este adevărat, Isus ştia cine era cel care avea să-L trădeze şi de aceea n-a fost surprins sau tulburat în privinţa cursului lui Iuda; şi totuşi, fără îndoială, gândul că unul care mâncase pâine cu El avea să-şi „ridice călcâiul împotriva” Lui (Ioan 13:18), unul care fusese tovarăşul, ajutorul, prietenul Său apropiat, avea să devină duşmanul Lui (Ps. 41:9), toate acestea trebuie să fi avut un efect întristător asupra iubitului nostru Învăţător, care putea desigur să compătimească până şi cu cei mai aprigi duşmani ai Săi, precum şi cu cei care, asemenea lui Petru, n-au reuşit la început să se împotrivească asaltului Adversarului, dar care mai apoi sunt recuperaţi prin mila şi ajutorul divin.

Deoarece trupul lui Cristos este unul singur, şi deoarece Domnul nostru spune că orice se face unuia din cei mai mici dintre membrii Săi I se face Lui, rezultă că clasele Iuda şi Petru de pe tot parcursul Veacului Evanghelic până în momentul prezent L-au trădat pe Domnul în măsura în care au trădat ori s-au lepădat de membrii Lui. Noi, prin urmare, ar trebui să luăm seama la însemnătatea afirmaţiei Lui către Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu ţi se micşoreze credinţa”.

Pentru toţi din clasa Petru, Domnul este Cap, Reprezentant, Avocat înaintea Tatălui. Fără ajutorul Său, fără ca El să Se înfăţişeze pentru noi şi fără să ne aplice meritul jertfei Sale, nici unul dintre noi n-ar putea sta în picioare, toţi am fi judecaţi nevrednici, nepotriviţi pentru a avea parte sau soartă în marea binecuvântare la care Domnul ne-a invitat să fim părtaşi împreună cu Isus. Şi după cum Învăţătorul S-a rugat pentru unii ca aceştia, intervine pentru unii ca aceştia, compensează imperfecţiunile neintenţionate ale acestora, tot aşa, toţi care au spiritul Său trebuie să aibă simţăminte generoase, blânde, compătimitoare, să vorbească încurajator clasei Petru. Dar aşa cum Învăţătorul n-a avut astfel de cuvinte de simpatie pentru Iuda, duşmanul şi trădătorul deschis şi premeditat, tot aşa, oricare ar putea fi sentimentele noastre de mâhnire pentru ei, nu este loc pentru nici o expresie de simpatie sau cooperare în lucrul lor rău: dacă vreunul dintre apostoli ar fi cooperat cu Iuda, ar fi însemnat a lua parte la faptele lui rele.

„Să vă cearnă ca pe grâu”

Oricâtă simpatie am avea faţă de Petru şi faţă de alţii care au un caracter şi experienţe asemănătoare — deoarece, oricât de mult ne-am bucura cu el că Domnul S-a rugat pentru el, aşa încât neglijenţa lui în veghere şi rugăciune pentru el însuşi să nu aibă ca rezultat distrugerea lui şi pierderea relaţiei lui cu Domnul — totuşi noi ar trebui să ne străduim să nu fim din clasa Petru, ci din clasa reprezentată prin Domnul nostru Însuşi. Noi să fim din aceia care veghează, se roagă şi sunt credincioşi, care nu vor fi luaţi prin surprindere de ispitele Adversarului din timpul actual.

Suntem în timpul „secerişului”; este timpul cuvenit pentru despărţirea grâului de neghină, şi, mai mult de atât, despărţirea plevei de grâu îşi are de asemenea timpul — un proces de cernere. În timp ce această ilustraţie se potriveşte într-o anumită măsură cu experienţele Bisericii din trecut, suntem siguri că se aplică în mod special la Biserica de la „sfârşiturile veacurilor” — la cei care au trăit la sfârşitul sau în secerişul Veacului Iudeu şi la cei care trăiesc acum la sfârşitul sau în secerişul Veacului Evanghelic. Şi Domnul binevoieşte să permită aceste cerneri; se pare că ele sunt necesare pentru ca clasa Iuda să fie cu totul eliminată, şi pentru ca clasa Petru să poată fi atât de bine trezită de încercări şi greutăţi şi de înţelegerea propriilor lor slăbiciuni, şi de cunoştinţa faptului că fără harul Domnului care să-i susţină ar eşua complet, încât aceste lecţii să se poată dovedi folositoare pentru ei, dezvoltând în ei tot mai multă umilinţă, veghere, rugăciune şi încredere în atotputernicul nostru Cap.

În legătură cu aceasta ne amintim de cuvintele Domnului nostru care arată că timpul prezent va fi un timp de încercare „care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ” (Apoc. 3:10). Ne amintim şi declaraţia apostolului că acesta va fi un timp de încercări înfocate pentru cei care sunt din Biserica adevărată, zicând: „Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, ziua o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc”, şi asigurarea lui este că numai aurul, argintul şi pietrele preţioase ale credinţei, speranţei şi iubirii vor rezista la încercarea de foc. 1 Cor. 3:13.

„Focul din ziua aceea”

Oriunde iubirea desăvârşită n-a fost atinsă, „focul” acestei zile, cernerile acestei zile, o vor arăta — Domnul îi va separa pe cei deficitari. Aceasta ne poate provoca suferinţă, pentru că legăturile pământeşti se rup şi speranţele dragi se nimicesc; cu toate acestea, mesajul Domnului pentru noi cu privire la acest subiect este reprezentat în mod figurat prin porunca pe care a dat-o lui Aaron şi fiilor lui, când doi dintre preoţii subordonaţi au pierit din cauză că au adus foc străin înaintea Domnului, ceea ce El nu le poruncise (Lev. 10:1). În calitate de purtător de cuvânt al Domnului, Moise a declarat că supravieţuitorii în preoţie nu trebuiau să jeleasca sau să plângă pe cei pe care Domnul îi nimicise. Să fi făcut astfel ar fi implicat necredincioşie faţă de Domnul şi neapreciere a înţelepciunii, dreptăţii şi iubirii Sale în această chestiune. Lev. 10:6.

Cât de aspre vor fi încercările care vor dovedi iubirea şi loialitatea noastră faţă de Domnul şi faţă de aranjamentele Sale este clar sugerat în profeţia Domnului nostru cu privire la zilele noastre, atunci când a spus că cernerea va fi de aşa natură „încât să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. Nu va fi cu putinţă să înşele pe cei care sunt chiar aleşi, deoarece pentru aceştia gloriosul nostru Cap stă în calitate de garant. Ei sunt urmaşii Săi, logodnica Sa, ei sunt membrele Sale; El este Capul, Reprezentantul şi Ambasadorul lor. El intervine, imploră, Se roagă pentru ei, şi credinţa lor nu va pieri pentru că ei sunt ai Lui, pentru că — oricât de imperfecţi ar fi în ceea ce priveşte carnea — în inimă ei sunt perfecţi, cu totul loiali Lui şi cauzei Lui, celorlalţi membri ai trupului.

Astfel deci, spunem din nou, aşa cum am spus şi înainte în acestă perioadă a anului, cuvintele Învăţătorului: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”. Cuvintele noastre, ca ale Învăţătorului, vor ajunge la două clase — unii nu vor lua în serios prevenirea şi se vor expune pericolului; alţii vor asculta prevenirea vocii Învăţătorului, şi pentru ei va fi o parte din puterea lui Dumnezeu spre păzirea lor.

R — 4553 / februarie 1910 (extras)

“Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl”

“Am observat referinţa ta la paharul comuniunii pe care Domnul l-a dat ucenicilor Săi zicând: “Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu”. Mat. 26:27-29.

Observ că tu consideri că Domnul nostru S-a referit la acelaşi pahar în Matei 20:22, când le-a răspuns lui Iacov şi lui Ioan că singura lor speranţă de a sta cu El pe tronul Său era în împărtăşirea din paharul Său şi din botezul Său — în moarte. Vreau să întreb dacă aceasta n-ar trebui considerată ca interpretarea constantă a paharului în Scripturi. În unele locuri mi s-a părut că se referă la bucurie, plăcere, mai degrabă decât la suferinţă. De exemplu, în Psalmul 23:5 citim: “Paharul meu este plin de dă pe deasupra”. Şi în Psalmul 116:13: “Voi înălţa paharul mântuirilor”. Mi se pare că nici una din acestea nu se aplică la paharul suferinţelor lui Cristos. Aşa-i?”

Da, răspundem noi. Psalmul 23 este un psalm profetic, reprezentând pe Cristos şi Biserica — experienţele lor de-a lungul Veacului Evanghelic. Sigur că paharul Domnului nostru a dat pe deasupra. Şi sigur că acelaşi pahar care dădea pe deasupra a fost cel prezentat de El urmaşilor Săi credincioşi de-a lungul acestui veac. El reprezintă tristeţea şi moartea. Profetic însă, Domnul nostru şi urmaşii Săi sunt reprezentaţi bucurându-se de acest pahar al părtăşiei în suferinţele lui Cristos, datorită rezultatelor glorioase. Domnul nostru a spus în privinţa lui: “Desfătarea Mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul Meu”. Precum şi: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”

În Psalmul 116:13 acest pahar al morţii este reprezentat ca un pahar al mântuirii, fiindcă numai prin el poate fi obţinută mântuirea noastră şi a lumii. Atât Cristos cât şi urmaşii Săi s-au bucurat în strâmtorările lor, nesocotindu-şi dragă viaţa, pentru ca să poată obţine marele premiu. Să observăm contextul: “Voi înălţa paharul mântuirilor şi voi chema Numele DOMNULUI … Scumpă este înaintea DOMNULUI moartea celor iubiţi de El”. Angajamentul lui Cristos şi al membrilor Săi este de credincioşie până la moarte — să bea paharul. Răsplata promisă este cununa slavei în Împărăţie. Aceasta este reprezentată ca un alt pahar, din viitor. Numai cei care se alătură Învăţătorului în băutul “Paharului Noului Testament” sau Noului Legământ vor avea parte cu El la paharul bucuriei şi slavei pe care Tatăl îl va turna pentru credincioşi la sfârşitul acestui veac — la încheierea Zilei de Ispăşire antitipică şi a sacrificiilor ei.

Capitolul 11- Ghetsimani

 

Ceasul întunecat din Ghetsimani

Matei 26:36-46

“S-a apropiat ceasul ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoşilor.” Versetul 45.

După ce Învăţătorul şi ucenicii Săi, ca evrei, au sărbătorit Cina de Paşti şi după ce apoi a instituit Amintirea morţii Sale, cu pâinea şi cu paharul, şi după ce Iuda a mers să-L vândă, Isus şi cei unsprezece rămaşi au părăsit odaia de sus din Ierusalim, au trecut prin cetate până la poartă, şi de acolo au trecut valea Chedron şi au urcat coasta piezişă a Muntelui Măslinilor spre Grădina Ghetsimani. Cuvântul Ghetsimani înseamnă presă de ulei. Tradiţia spune că această grădină aparţinea familiei din care făceau parte apostolii Ioan şi Iacov, şi din acest motiv Domnul şi ucenicii Săi aveau privilegiul să se simtă acolo ca acasă. Sf. Marcu, scriitorul uneia dintre Evanghelii, dar nu unul dintre apostoli, se presupune că a fost membru al aceleiaşi familii. Una dintre relatările despre arestarea Învăţătorului ne spune că printre cei care L-au urmat era şi un tânăr învelit cu o pânză, care a fugit gol când unii membri ai cetei au încercat să pună mâna pe El. Acel tânăr, spune tradiţia, a fost cunoscut după câţiva ani ca Sf. Marcu.

Această noapte a fost cea mai memorabilă din experienţa Învăţătorului. El cunoştea perfect semnificaţia fiecărei trăsături a Paştilor. Ştia că El era Mielul lui Dumnezeu, în mod antitipic, a cărui moarte trebuia să aibă loc în ziua următoare prin răstignire. Totuşi gândurile Sale erau la ucenicii Săi iubiţi. El trebuia să le dea ultimele cuvinte de încurajare şi învăţătură. Şi aşa a făcut. Trei capitole din Evanghelia lui Ioan relatează întâmplările perioadei dintre părăsirea odăii de sus şi sosirea în Ghetsimani, locul presei de ulei. “Iuda, vânzătorul, ştia şi el locul acela, pentru că Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui” (Ioan 18:2). În Ioan capitolul 14, Învăţătorul le-a spus ucenicilor Săi despre locul unde va merge ca să-l pregătească pentru ei, dar că El va trimite Spiritul Adevărului să fie Mângâietorul lor, şi acesta le va arăta lucrurile viitoare. În capitolul 15, le-a dat pilda Viţei şi a Mlădiţelor şi i-a asigurat că ei nu vor mai fi robi, ci prieteni, “pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. În capitolul 16, le-a explicat că trebuiau să se aştepte la persecuţii, dacă voiau să se împărtăşească de suferinţele Sale şi să fie pregătiţi să se împărtăşească de gloria Sa.

Încă puţin şi nu-L vor mai vedea; apoi încă puţin şi Îl vor vedea. Întreaga perioadă a absenţei Sale, din punct de vedere divin, comparată cu eternitatea, ar fi numai puţin timp. Apoi în virtutea “schimbării” învierii, ei Îl vor vedea, pentru că vor fi făcuţi ca El. “În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” “V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine.” În capitolul 17 este consemnată rugăciunea Sa minunată către Tatăl pentru urmaşii Săi — nu numai pentru apostoli, ci şi pentru toţi aceia care vor crede în El prin cuvântul lor.

În grădina Ghetsimani

Astfel vorbind, au ajuns în Grădină, sau în curtea cu măslini unde se afla presa pentru extragerea uleiului de măsline. Undeva aproape de intrare, opt dintre ucenici au fost solicitaţi să rămână şi să vegheze în timp ce Isus împreună cu preaiubiţii Petru, Iacov şi Ioan au mers puţin mai departe. Şi apoi, dându-Şi seama de imposibilitatea chiar şi a celor mai dragi prieteni ai Săi de a aprecia starea Sa de tristeţe, S-a dus mai departe singur să vorbească cu Tatăl. Ucenicii, nedumeriţi, uimiţi de lucrurile auzite de pe buzele Lui, n-au înţeles adevărata situaţie. Evident ei au gândit că trebuia să fie ceva pilduitor în cuvintele Sale. Voiau într-adevăr să vegheze împreună cu El, dar erau trudiţi şi s-au cufundat în somn. Spiritul era binevoitor, dar carnea era slabă.

Dacă unii se întreabă de ce Învăţătorul a preferat să fie singur în rugăciune atât de adesea, răspunsul este: “Eu singur am călcat în teasc şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine” (Isa. 63:3). Ucenicii şi urmaşii Săi L-au iubit mult. Totuşi El a fost singur, pentru că numai El fusese conceput de Spiritul sfânt. Urmaşii Săi nu se puteau simţi atât de binecuvântaţi şi nici nu puteau fi concepuţi de Spirit decât după ce sacrificiul Lui va fi fost sfârşit şi Se va fi înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru ei, să aplice pentru ei meritul Său prin atribuire; să le permită să se alăture Lui ca jertfe în suferinţele din timpul prezent, ca să poată fi părtaşi împreună cu El şi în slava care va urma.

Sf. Pavel, referindu-se la experienţa Domnului nostru menţionată mai sus, spune că El a adus rugăciuni cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte, şi a fost ascultat cu privire la ceea ce S-a temut. De ce S-a temut? Oare nu toată omenirea se confruntă cu moartea, iar unii dintre ei cu mare curaj şi alţii cu bravură? O, este o mare deosebire între punctul de vedere al Învăţătorului şi al nostru în ceea ce priveşte moartea. Noi ne-am născut muribunzi. N-am cunoscut niciodată viaţa perfectă. Întotdeauna am ştiut că nu există scăpare din moarte. Cu El a fost diferit. Toate experienţele Sale de pe planul spiritual înainte de a veni în lume au fost în legătură cu viaţa, perfecţiunea vieţii. “În El a fost viaţa” necontaminată, pentru că El a fost sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi; viaţa Lui n-a venit de la Adam.

El ştia că fiind perfect avea dreptul la viaţă, dacă trăia în acord perfect cu cerinţele divine. Dar El ştia şi că prin legământ special cu Dumnezeu, “un Legământ de jertfă”, fusese de acord să predea toate drepturile Sale pământeşti şi să permită să-I fie luată viaţa. Tatăl Îi promisese o mare răsplată de glorie, onoare şi nemurire prin învierea dintre morţi, dar aceasta depindea de ascultarea Sa absolută în fiecare amănunt — în cuvânt, în gând, în faptă. Întrebarea era: Fusese El absolut loial lui Dumnezeu în fiecare amănunt? Dacă nu, moartea însemna pentru El stingerea veşnică a fiinţei; nu numai pierderea gloriei cereşti promise ca răsplată, ci pierderea a toate. Putem să ne mirăm că n-a înţeles? Ceasul părea atât de întunecat încât a zis: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”. El ştia că trebuia să moară. Ştia că moartea era necesară. Dar aici, acum, conturânu-se înaintea Lui, a doua zi era o execuţie ruşinoasă ca hulitor, criminal, călcător al legii divine. Era oare posibil ca în ceva, chiar şi în mod vag, să-Şi fi atribuit Sieşi onoarea cuvenită Tatălui? Era oare posibil ca în vreo măsură să Se fi dat înapoi, fie şi numai în mintea Sa, de la deplina ascultare de voinţa Tatălui? Se putea ca această răstignire ca criminal să însemne pierderea favorii divine? Era necesar să moară astfel? Nu se putea să treacă acest pahar umilitor? Aşa că S-a rugat într-o mare suferinţă. Şi deşi manuscrisele greceşti mai vechi nu conţin afirmaţia că El a transpirat picături de sânge, ştiinţa medicală ne spune că o astfel de experienţă n-ar fi fost imposibilă într-o suferinţă mentală, nervoasă, încordată. Dar remarcăm simplitatea frumoasă a declaraţiei cu care s-a încheiat rugăciunea Sa: “Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”.

Ce credinţă şi încredere copilărească şi frumoasă, chiar şi în mijlocul unei agitaţii încordate! Sf. Pavel ne spune că El a fost ascultat în cele pentru care S-a temut. Cum? Răspunsul lui Dumnezeu a venit prin mâini îngereşti. A apărut un înger şi I-a slujit — I-a slujit în necesităţile Sale. “Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea?” (Evr. 1:14). Nu suntem informaţi în ce cuvinte a fost exprimată această slujire cerească faţă de Învăţătorul în singurătatea şi tristeţea Sa, dar ştim că trebuie să fi fost cu deplina asigurare a favorii, simpatiei şi iubirii Tatălui ceresc. El a fost ascultat în privinţa lucrurilor de care S-a temut. A primit asigurarea că era bineplăcut Tatălui; că fusese credincios Legământului Său şi că va avea învierea promisă.

Din acel moment, Învăţătorul a fost cel mai calm dintre toţi cei care au avut vreo legătură cu marile evenimente din acea noapte şi din ziua următoare. Ofiţerii, servitorii, Sinedriul, preoţii, Irod şi războinicii lui, Pilat şi soldaţii lui şi gloata gălăgioasă — toţi erau nervoşi, toţi erau frământaţi. Numai Isus era calm. Aceasta a fost pentru că El avea asigurarea Tatălui că totul era bine între Ei. După cum această asigurare binecuvântată I-a dat curaj Învăţătorului, tot aşa urmaşii Lui de atunci încoace au aflat că, “dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Dacă avem pacea lui Dumnezeu domnind în inimile noastre, aceasta întrece orice înţelegere umană.

Iuda apostatul nerecunoscător

Lumea este plină de caractere care dezamăgesc în mod jalnic. Toţi eşuăm în multe lucruri. Egoismul, josnicia, perversitatea, mândria etc., marchează familia umană dureros de mult. Dar pe lângă acestea, poate cineva găsi ceva mai reprobabil decât ingratul care-şi trădează cel mai bun prieten?

Lumea are aceeaşi părere în privinţa caracterelor ca acela al lui Iuda. Şi deşi el este un exemplu renumit, nu este nicidecum o excepţie; sunt mulţi. Unii trăiesc în ziua de azi. Dar oricine poate vedea josnicia unei astfel de dispoziţii cu

o claritate rezonabilă, va fi în mod sigur ferit de a manifesta un astfel de caracter, oricât de josnică ar putea fi dispoziţia sa. Omul care L-a putut vinde pe Învăţătorul său pentru treizeci de arginţi este pe drept în dispreţul întregii omeniri. Nu numai cei treizeci de arginţi l-au influenţat pe ingrat. Mai curând a fost mândria. El se gândise să fie asociat cu Învăţătorul pe un tron pământesc. Şi-a bazat credinţa pe această aşteptare. Acum acelaşi Învăţător a explicat mai clar că tronul încă nu era în perspectivă, că acesta aparţinea unui veac care urma acestuia şi că va fi dat numai acelora care se dovedesc loiali şi credincioşi până la moarte. În mintea lui Iuda acest lucru n-a luat cea mai înţeleaptă şi cea mai bună cale. Dispreţuind pe Marele Învăţător, cel înşelat a intenţionat probabil ca predarea să fie numai temporară —

o lecţie pentru Învăţătorul ca să nu vorbească aşa, să nu ducă lucrurile prea departe — un imbold pentru El, forţându-L să-Şi folosească puterea pentru a se opune celor care căutau să-I ia viaţa, şi astfel, înălţându-Se pe Sine, să asigure pentru ucenici partea în împărăţia pe care o promisese, sau, dacă nu va face aşa, să strice tot planul. Vai, iubirea de bani, iubirea de putere îngâmfă, şi pe unii care devin beţi de ambiţie îi face să delireze. Cât de necesar este ca toţi urmaşii Domnului să-şi aducă aminte mesajul: “Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat!” “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. Mat. 23:12; 1 Pet. 5:6.

***

C. M. 412 În grădina Ghetsimani Priveghiaţi şi voi cu Mine Locul paşnic, liniştit, Zise învăţăceilor, Era locul rugăciunii Până când cu plecăciune Al lui Isus mult iubit. Mă voi ruga Tatălui.

În acest loc El mersese Şi mergând puţin ‘nainte Cu ai Săi învăţăcei A căzut pe faţa Sa, Şi-adesea El Se rugase, Zicând, bunule Părinte, Pentru El şi pentru ai Săi. Fie numai voia Ta.

Nu plecase niciodată Tot cu aceste cuvinte El cu atâta întristare El de trei ori S-a rugat, În grădina neuitată, Suferind chinuri cumplite Ca-n noaptea de trădare. Pentru a lumii păcat.

El trebuia să plătească Când la-nvăţăcei venise Preţul răscumpărării, I-a aflat pe toţi dormind, Ca lumea s-o mântuiască N-aţi putut şi voi cu Mine Din păcat şi din moarte. Încă un ceas să priveghiaţi?

R — 5550 / octombrie 1914

De ce suferinţa din Ghetsimani?

Marcu 14:32-42

“Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită.” Marcu 14:38.

După instituirea Cinei care aminteşte moartea Sa, Isus şi ucenicii au cântat o cântare, apoi au plecat din cetate spre Muntele Măslinilor care este în faţă — poate la o distanţă de un kilometru şi jumătate. Se pare că în drumul spre Ghetsimani le-au fost date ucenicilor câteva învăţături importante. Evanghelia Sf. Ioan le consemnează pe acestea în capitolele 15-17.

Cuvântul Ghetsimani înseamnă presă de ulei — un nume care este plin de semnificaţie. Când ne amintim că evreii foloseau uleiul de măsline atât pentru mâncare cât şi pentru lumină, şi că Isus este atât Cel care hrăneşte cât şi Cel care luminează lumea, vedem o potrivire specială în faptul că a avut experienţe zdrobitoare, care aproape I-au zdrobit sufletul, într-o grădină folosită pentru zdrobirea măslinelor şi extragerea uleiului din ele.

Ghetsimani nu era o grădină de flori, ci o livadă de măslini. Locul presupus este încă păstrat cu grijă şi păzit de călugări franciscani. În grădină sunt nişte măslini foarte vechi şi un stejar extrem de vechi. Se presupune că grădina a aparţinut unora dintre prietenii lui Isus; şi se pretinde că există ceva dovadă că Ioan Marcu, scriitorul Evangheliei Sf. Marcu, a fost flăcăul care a fost trezit din somnul său de agitaţia provocată de arestarea lui Isus şi care a ieşit cu învelitoarea pentru noapte pe el. Marcu 14:51, 52.

O notă de avertizare

În drum spre Ghetsimani, Isus a căutat să imprime în mintea ucenicilor faptul că ei intrau într-o criză mare. El le-a citat profeţia: “Loveşte pe păstor şi oile se vor risipi” (Zah. 13:7). Le-a spus clar că drept rezultat toţi vor fi supăraţi — descurajaţi, poticniţi, uimiţi. Lucrul la care nu se aşteptau se va întâmpla.

Sf. Petru, plin de încredere în devotamentul său faţă de Domnul, a negat aceasta, declarând că nu va fi adevărat în cazul său — că, chiar dacă va fi adevărat despre toţi ceilalţi, el va fi gata să moară cu Învăţătorul, mai degrabă decât să se lepede de El. Isus a insistat totuşi că Sf. Petru era în mare pericol. El se încredea prea mult în carnea sa şi nu privea spre Dumnezeu, veghind în rugăciune împotriva ispitei. De fapt, toţi ucenicii s-au unit în acelaşi protest împotriva acuzaţiei făcute de Isus. Ei s-au declarat loiali şi gata să moară. Ce puţin ştiau ce încercări aspre urmau să vină peste ei!

În mod sigur aici există o lecţie pentru toţi urmaşii lui Isus

— astăzi la fel ca atunci. Este corect să ne simţim pe de-a-ntregul hotărâţi să fim loiali cauzei Domnului chiar până la ultima suflare, deoarece o astfel de hotărâre este foarte necesară pentru învingere. Greşeala făcută de mulţi este că nu-şi dau seama cât de severe pot deveni încercările şi ispitele — că nu-şi dau seama de necesitatea ajutorului ceresc în orice timp de lipsă pentru noi. Apostolul a scris: “Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12:10). Prin aceasta, el fără îndoială a vrut să spună: Când sunt pe deplin loial Domnului, îmi simt slăbiciunea şi neputinţa, dar sunt tare pentru că atunci mă bazez în special pe ajutorul ceresc — atunci veghez şi mă rog şi astfel sunt prevenit împotriva ispitelor. Fără îndoială, la sfârşitul acestui Veac — în zilele de încheiere ale acestei Dispensaţii Evanghelice — vor veni experienţe Ghetsimane pentru Biserica lui Cristos. Cei care vor rezista la acele ispite şi încercări şi vor ieşi biruitori, vor fi cei a căror credinţă şi încredere în Domnul sunt puternice

— cei care veghează şi se roagă ca să nu cadă în ispită şi care sunt astfel păziţi. După cum Domnul nostru l-a prevenit pe Sf. Petru şi pe ceilalţi apostoli în privinţa încercărilor lor viitoare, tot aşa ne-a prevenit şi pe noi în legătură cu încercarea crucială care se apropie. Să profităm de experienţele apostolilor consemnate în această lecţie.

“Cuprins de o întristare de moarte”

Sosit în grădină, Isus a lăsat pe opt dintre apostoli aproape de intrare şi a mers mai departe într-un loc mai retras cu Petru, Iacov şi Ioan. Toţi trebuiau să vegheze, să fie în gardă împotriva a ceva ce urma să se întâmple, ceva despre care Isus ştia, dar care părea foarte improbabil pentru apostoli. Ei nu erau în stare să înţeleagă pesimismul Învăţătorului, chiar dacă compătimeau cu El.

Era miezul nopţii, şi ei obişnuiau să se culce devreme. Încordarea serii şi învăţăturile grele pe care Învăţătorul le dăduse, au avut ca efect asupra lor somnolenţa. Ei au dormit în loc să vegheze şi să se roage. Aceasta a fost adevărat chiar şi pentru cei trei mai apropiaţi Învăţătorului.

Dorind să fie singur în comuniunea Sa cu Tatăl, Isus a mers la o aruncătură de piatră singur într-un loc retras. În suferinţa care a venit peste El, tot mereu a venit să caute compătimire umană, numai pentru a-i găsi pe cei dragi ai Săi adormiţi nepăsători. Bine a fost exprimat de către profet: “Nici un om dintre popoare nu era cu Mine” (Isa. 63:3). El a călcat singur teascul tristeţii.

Numai când a terminat de dat sfaturi apostolilor Săi şi i-a lăsat pe unii la intrarea în grădină, numai atunci se pare că Învăţătorul S-a gândit la Sine şi la evenimentele extraordinare aşteptate pentru următoarele câteva ore. Lăsându-i pe cei trei favoriţi ai Săi, a dat expresie apăsării care părea să se lase brusc peste sufletul Său. El a exclamat: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”. Mă simt ca şi cum aş muri acum, fără să ajung la acea mare criză care este înaintea Mea. Citim că El “a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare”. În greacă exprimarea este tot aşa de tare, însemnând surprindere completă şi tulburare mare, conţinând ideea de singurătate, dor, lipsa prieteniei.

Sentimentul de nefericire, disperare care a venit deodată asupra Mântuitorului a continuat o vreme; pentru că El a mers la Tatăl în rugăciune de trei ori, cerând ca această oră să treacă de la El, această apăsare grozavă care Îi frângea inima. Luca evanghelistul, care era medic, ne spune că suferinţa Învăţătorului a fost de aşa natură încât L-a făcut să transpire cu sânge. Deşi această mărturie în ceea ce priveşte transpiraţia cu sânge nu se găseşte în manuscrisele mai vechi, totuşi medicii sunt de acord că astfel de experienţe au avut şi alţii în mare suferinţă.

Cauza suferinţei Învăţătorului

Cum ne explicăm marea suferinţă a Învăţătorului în anticiparea morţii Sale, despre care avea cunoştinţă dinainte şi despre care le spusese ucenicilor Săi, asigurându-i de asemenea, ca şi în această lecţie, că va învia din morţi a treia zi? De ce gândul morţii să conţină pentru Răscumpărătorul mai mare teroare decât pentru unii dintre urmaşii Săi, da, decât pentru lume în general?

Sute de martiri au mers în moarte la fel de groaznic sau mai groaznic. Sute au dat dovadă de mare curaj, tărie în faţa unei morţi la fel de oribile. Cum vom explica noi această atitudine a Mântuitorului şi a faptului că El S-a rugat atât de serios ca ora sau paharul să treacă de la El?

Pentru a aprecia această întrebare şi răspunsul ei potrivit, trebuie să ne amintim cât de diferit a fost Învăţătorul de tot restul omenirii. O sentinţă a morţii planează asupra tuturor oamenilor. Ştim cu toţii că este numai o chestiune de timp când vom muri. Ştim cu toţii că procesul morţii poate dura cel mult câteva ore. Nu numai că nu avem speranţă de a scăpa de moarte, dar fiindcă suntem nouă zecimi morţi, facultăţile noastre intelectuale sunt amorţite mai mult sau mai puţin. Suntem mai mult sau mai puţin nechibzuiţi, nepăsători şi în aceeaşi măsură nestăpâniţi.

Manifestarea curajului adevărat

Există soldaţi care se aruncă în luptă în faţa morţii fără să arate nici o frică, şi de asemenea există cai care fac acelaşi lucru. Cel mai mare curaj însă este manifestat de aceia care ştiu, înţeleg, apreciază pe deplin ceea ce fac şi care au o teamă mare de moarte, dar care în ciuda acestui lucru merg înainte în ascultare de porunca datoriei şi iubirii. Isus a fost un astfel de soldat. El a înţeles, cum alţii n-au înţeles, ce este de fapt moartea. El a apreciat, cum alţii n-au apreciat, însemnătatea şi valoarea vieţii.

Isus lăsase gloria cerească, lipsindu-Se de natura mai înaltă de pe planul spiritual, schimbând-o cu natura umană, pentru că omul păcătuise şi pentru că în scopul şi aranjamentul divin El trebuia să moară, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca preţul de răscumpărare al omului. Aceasta a fost voia lui Dumnezeu cu privire la El. El ne spune că pentru acest scop a venit în lume. Acest gând I-a dominat întreaga viaţă. El Şi-a depus viaţa zilnic, făcând voia lui Dumnezeu şi servind omenirea. Acum El ajunsese la marele punct culminant.

Tatăl ceresc promisese că dacă Domnul nostru era credincios în lucrarea pe care I-o dăduse de făcut, El va fi înviat din morţi prin putere divină pe planul spiritual de existenţă şi la o stare mai înaltă decât avuse înainte. El nu S-a îndoit de credincioşia Tatălui în această chestiune şi nu S-a îndoit nici de Puterea Tatălui. Dar prevederea şi promisiunea Tatălui erau condiţionate;  numai dacă Domnul nostru Îşi va îndeplini partea cu credincioşie va primi învierea la viaţă mai înaltă. Dacă în vreun sens sau grad, mare sau mic, El va ceda păcatului, pedeapsa pentru păcat va fi peste El — “Cu moarte vei muri”.

Timp de trei ani şi jumătate viaţa Lui fusese devotată lui Dumnezeu şi împlinirii voinţei divine. Singura întrebare era: făcuse El voia divină pe deplin, complet şi absolut, într-un astfel de spirit încât să-I fie plăcut Tatălui ceresc? Mai mult de atât, va putea El, va trece El prin experienţele următoarelor câteva ore cu un curaj cuvenit, credinţă cuvenită, ascultare cuvenită; sau va cădea şi va pierde totul în moarte.

Nici un avocat pentru Învăţătorul

Astfel vedem cât de diferit a fost în privinţa Învăţătorului faţă de cum este în privinţa oricăruia dintre noi care căutăm să mergem în urmele Lui. Noi nu avem nimic de pierdut; deoarece, ca rasă, suntem cu toţii sub sentinţa morţii. Pe lângă aceasta, urmaşii lui Isus îşi dau seama că El a fost Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele noastre şi că meritul Său compensează pentru imperfecţiunile noastre, pentru că noi rămânem în El şi dorim să facem voia Tatălui.

Dar dacă Învăţătorul ar fi căzut, n-ar fi fost nimeni să repare pentru El. Eşecul Lui ar fi însemnat moarte veşnică. Mai mult, ar fi însemnat pierderea tuturor binecuvântărilor speciale pe care I le promisese Dumnezeu ca răsplată pentru credincioşie deosebită. Ar fi însemnat pierderea marelui privilegiu de a face lucrarea Tatălui de ridicare a omenirii din condiţiile păcatului şi morţii prin Împărăţia Mesianică. Într-un cuvânt, viaţa personală eternă a Învăţătorului era în cumpănă în acea noapte în Ghetsimani, după cum erau şi toate perspectivele de glorie, onoare, nemurire şi mare înălţare la dreapta Tatălui, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri.

Nu este de mirare că Învăţătorul, dându-Şi seama de toate acestea, a fost covârşit de acest gând! Nu este de mirare că El a dorit ca, dacă era posibil ca planul divin să fie realizat altfel, El să fie salvat, cruţat de necazurile deosebite şi de experienţele oribile din orele care tocmai Îi stăteau în faţă! O parte din ororile acelei experienţe a fost desigur faptul că trebuia tratat ca un răufăcător, ca un hulitor al lui Dumnezeu, cu un duşman al lui Dumnezeu şi al dreptăţii.

De ce S-a temut Domnul nostru?

Pentru un suflet decăzut şi depravat, aceasta ar însemna puţin lucru; dar pentru Cel plin de iubire şi loialitate faţă de Tatăl, astfel de experienţe ar fi groaznice — ca Acel care a sacrificat tot ce avea, chiar gloria Sa cerească şi interesele Sale pământeşti, pentru a face voia Tatălui, să fie considerat un hulitor al lui Dumnezeu şi să fie răstignit ca un răufăcător, ca o persoană primejdioasă! Ce experienţă teribilă pentru unul cu un suflet atât de rafinat şi nobil cum a avut Isus, despre care citim că a fost “sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi!”

Se pare că această înjosire a fost lucrul pentru care S-a rugat Isus dacă se putea să treacă de la El. El nu S-a rugat să nu moară; căci ştia că venise în lume cu acest scop şi că numai prin moartea Sa putea fi îndepărtată pedeapsa cu moartea care zăcea peste familia umană. El vorbise despre moartea Sa în mod repetat; El nu Se gândise nici măcar o dată să scape de moarte. Ştia bine că “nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu”. Dar El spera că Tatăl putea să aibă un mod de a trece peste înjosirea acelei ore. Totuşi, chiar şi în cea mai mare suferinţă a Sa, Învăţătorul S-a rugat: “Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”.

Sf. Pavel ne asigură că experienţele Ghetsimane ale Învăţătorului au fost legate de frică — nu frica de moarte, ci frica de a rămâne mort, frica de faptul că Tatăl nu-L va socoti vrednic de acea înviere glorioasă care-I fusese promisă pe baza condiţiilor de ascultare absolută. St. Pavel spune: “El este Acela care în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L scape din moarte (prin înviere), şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui …” (Evr. 5:7). El a fost scăpat din moarte; şi mai mult de atât, Tatăl I-a dat asigurarea că va fi scăpat din moarte.

Întărit de sus

Aceasta este explicaţia afirmaţiei că un înger al lui Dumnezeu I S-a arătat în grădină şi L-a întărit — I-a dat asigurarea de la Tatăl că fusese credincios până în acel moment şi că binecuvântarea divină va fi cu El în ora încercării care era aproape. Începând cu acel moment, toată frica şi suferinţa au dispărut. Dacă Tatăl Îl aprobase până aici şi dacă binecuvântarea şi zâmbetul Tatălui erau cu El, putea să îndure toate lucrurile, orice venea. Tot restul acelei nopţi şi în ziua următoare, Isus a fost cât se poate de calm, sub cele mai severe împrejurări. El i-a mângâiat pe acei care Îl plângeau; a încredinţat-o pe mama Sa credinciosului Sf. Ioan etc.

Aceste experienţe ale Învăţătorului le găsim mai mult sau mai puţin repetate la ucenicii Săi. Când sunt asiguraţi că păcatele le sunt iertate, că Tatăl Însuşi îi iubeşte, că harul Său le este de ajuns şi că haina dreptăţii Răscumpărătorului îi acoperă, urmaşii lui Isus pot să fie curajoşi în astfel de situaţii, chiar dacă se tem de moarte.

Trebuie să fie amintită o mare deosebire între Învăţătorul şi urmaşii Săi: În timp ce “nici un om dintre popoare” nu era cu El, cu noi este altfel; Învăţătorul este cu noi, spunând: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”. Mai mult, şi în cazul nostru există o părtăşie a spiritului între fraţii lui Cristos, ale căror cuvinte de încurajare pe cale, în timp ce veghează cu noi şi se roagă cu noi, sunt o sursă de putere în orice timp de necaz. Muţumindu-I pentru toată prevederea şi aranjamentele divine, să înaintăm spre Ghetsimaniul nostru, tari prin puterea pe care Dumnezeu ne-o dă prin Fiul Său.

***

C. M. 201 Când cina cea de pe urmă Pe Petru, Iacov şi Ioan, Isus a sfârşit, Luându-i cu Sine, El către-nvăţăceii Săi, Într-o frică mare s-au dus, Într-acest fel a vorbit: Pe-al Măslinilor munte. Iubiţilor să privegheaţi, Şi când Isus S-a chinuit, În ispită să nu intraţi, Apostolii s-au odihnit Ci să vă rugaţi. Şi au adormit. Ora despărţirii noastre Iar pe El L-a înconjurat Vine, să vă las; O frică mare, Paharul durerilor Ştiind toate din-nainte, Eu trebuie să-l golesc. Ce moarte va avea!

Capitolul 12 -Fapta de trădare a lui Iuda

 

Domnul nostru vândut

Ioan 18:1-14

“El era dispreţuit şi părăsit de oameni.” Isaia 53:3.

După Cina cea din urmă, după discursul Său pentru ucenici în privinţa Viţei şi a mlădiţelor, a urmat rugăciunea frumoasă a Domnului nostru consemnată în Ioan capitolul

17. Apoi, probabil pe la miezul nopţii, Isus cu cei unsprezece au ieşit pe poarta Ierusalimului, au trecut peste pârâiaşul numit Chedron şi au intrat în livada cunoscută ca Grădina Ghetsimani, de pe dealul de deasupra pârâului: poate că era

o grădină publică, sau poate era proprietatea cuiva prietenos faţă de Domnul nostru. Locul unde se presupune că a fost grădina este menţinut şi acum ca grădină şi aşa a fost de secole. Este în grija unor călugări, cărora le place să primească vizitatori ca s-o viziteze. Acum se află în această grădină cam şase sau opt măslini mari şi evident foarte vechi

— aceştia dau semne a fi de cel puţin o mie de ani vechime, dar este posibil să fie mai vechi.

În timp ce vorbea cu ucenicii Săi şi Se ruga pentru ei, se pare că Domnul nostru era plin de curaj: în timp ce-i îndemna să nu li se tulbure inima, evident inima Sa nu era descurajată. Dar în timp ce mica ceată mergea agale spre Ghetsimani, putem presupune că peste sentimentele iubitului nostru Răscumpărător s-a lăsat o mare greutate. Ni-L putem imagina zicând: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Mat. 26:38). Prin urmare, vizita aceea în Ghetsimani era evident foarte diferită de cele anterioare. O oarecare apreciere a ocaziei deosebite a fost fără îndoială inspirată în inimile apostolilor de deprimarea Învăţătorului, şi totuşi probabil ei nu înţelegeau decât puţin ce era pe cale să se întâmple.

Spicuim din alţi evanghelişti că, ajunşi în grădină, Domnul nostru a lăsat pe opt dintre apostoli lângă poartă, luând pe Petru, Iacov şi Ioan, cei mai apropiaţi tovarăşi ai Săi, puţin mai departe cu El, prevenindu-i să vegheze şi să se roage, fiindcă era un ceas de încercare specială. Mergând puţin mai departe singur, El a comunicat cu Tatăl în secret. Sentimentele Sale n-au fost şi nu puteau fi împărtăşite nici chiar de ucenicii Săi iubiţi; ei nu puteau aprecia încercarea prin care trecea El; nu fuseseră concepuţi încă de spirit. Astfel, în cel mai greu ceas Isus a fost singur. “Nici un om dintre popoare nu era cu Mine.” Isa. 63:3.

Pentru majoritatea, chiar dintre creştini, este greu să aprecieze adevăratul caracter al încercării Domnului, care în această împrejurare a acţionat în aşa mod asupra sistemului Său nervos încât a produs o sudoare cu sânge. Mulţi compară cursul Domnului nostru cu acela al unora dintre urmaşii Săi martiri, care au mers în moarte cu un remarcabil curaj, şi comparând lucrurile sunt înclinaţi să se întrebe de ce Domnul nostru, care a fost perfect, a trebuit să îndure mai multă suferinţă decât urmaşii Săi imperfecţi. Pentru a înţelege adevărata situaţie este necesar să se ţină minte câteva lucruri:

(1) Pentru Domnul nostru, care avea un drept perfect la viaţă, depunerea ei în moarte era o chestiune total diferită de depunerea unei vieţi pierdute şi ştirbite din partea celor care oricum nu puteau spera s-o păstreze. (2) Rasa noastră, nouă zecimi moartă deja, are numai o slabă apreciere a marii valori a vieţii — toată experienţa ei fiind în legătură cu moartea, a ajuns să privească moartea cu nepăsare. Dar n-a fost aşa cu Domnul nostru, “prinţul vieţii”, care fusese cu Tatăl de la început şi prin care au fost făcute toate lucrurile

— El a înţeles viaţa ca un dar foarte preţios, un privilegiu, o bucurie. Pentru El, prin urmare, moartea trebuie să fi fost mult mai îngrozitoare decât pentru noi care suntem nouă zecimi morţi, şi în mod corespunzător greoi în toate simţurile. Este adevărat, El a avut asigurarea Tatălui că dacă era credincios până la moarte va fi înviat şi fără îndoială a crezut făgăduinţa Tatălui — tot cursul vieţii Lui dă dovadă abundentă în privinţa credinţei Sale necondiţionate în Tatăl. Şi totuşi în cazul Său, aceasta trebuie să fi fost o încercare crucială pentru credinţă, cu mult mai mult decât în cazul nostru. După cum noi avem de dat numai o fărâmă dintr-o viaţă pierdută, tot aşa, pe de altă parte, avem nu numai făgăduinţa Tatălui a unei vieţi viitoare prin Cristos, ci avem şi exemplul puterii Tatălui în învierea iubitului nostru Răscumpărător. Dar Domnul nostru Isus n-a avut nici o astfel de dovadă a puterii divine; El trebuia, potrivit făgăduinţei divine, să fie “Cel întâi­născut dintre cei morţi”, un prim-rod pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale. Colos. 1:18; 1 Cor. 15:20.

Dar toate acestea fuseseră deja socotite, cântărite şi acceptate chiar de la începutul slujirii Sale. El informase deja pe ucenici că era necesar ca El să-Şi dea viaţa pentru oi şi că era pe cale să facă acest lucru (Ioan 10:15). Nu trebuie să presupunem, prin urmare, când dragul nostru Răscumpărător S-a rugat “Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta”, că El a vrut dacă era cu putinţă să scape de moarte. El ştia bine şi explicase deja apostolilor că atragerea lumii nu putea avea loc decât dacă era înălţat ca jerfa pentru păcat — că era absolut necesar ca El să moară pentru păcatele noastre şi să intre în slava Sa. Ioan 3:14; 12:32.

Paharul pentru care S-a rugat să treacă de la El dacă era cu putinţă, trebuie de aceea să presupunem că a fost ruşinea şi înjosirea arestării ca un călcător de lege, un proces şi o condamnare publică, iar apoi o răstignire ca un răufăcător. Un lucru era să moară pentru păcatele noastre, cum mor în general oamenii, fără o ruşine specială sau insultă; alt lucru era ca El să moară cu astfel de ruşine, dezonoare şi dispreţ extrem. Foarte probabil că în înţelepciunea Tatălui acest ultim aspect a fost ţinut mai mult sau mai puţin ascuns de iubitul nostru Răscumpărător, până chiar aproape de timpul împlinirii lui. Şi se pare că Domnul nostru n-a văzut o necesitate absolută ca El să sufere, mai mult decât a suferit păcătosul, pentru a plăti preţul de răscumpărare a omului. Ca atare, rugăciunea Sa un timp a fost “dacă este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta”. Apostolul de asemenea observă această distincţie spunând: “S-a făcut ascultător până la moarte”, iar apoi adaugă “şi încă moarte de cruce”. Filip. 2:8.

Moartea de cruce, cu dezonoarea, ocara ei etc., după câte putem noi judeca, n-a fost necesară ca preţul nostru de răscumpărare, fiindcă pedeapsa nu spunea, în ziua în care vei mânca din el vei muri cu dezaprobare publică şi cu dezonoare prin răstignire. Deoarece pedeapsa a fost moartea (Gen. 2:17), putem presupune că moartea Domnului nostru ar fi plătit negreşit preţul de răscumpărare a omului. Totuşi, aspectele în plus au fost considerate necesare de către Tatăl, şi “paharul” n-a trecut de la El. Tatăl a cerut această ascultare extremă ca o probă, o dovadă nu numai pentru El Însuşi, ci şi înaintea tuturor creaturilor Sale inteligente, a absolutei loialităţi a inimii “preaiubitului Său Fiu”, căruia El intenţiona să-I confere curând după aceea marea binecuvântare şi înălţare la propria Sa natură divină şi la comoştenire în Împărăţia Sa. Şi loialitatea dragului nostru Răscumpărător a fost deplin atestată, după cum declară apostolul; El a “dispreţuit ruşinea”, adică ruşinea n-a fost nimic pentru El în comparaţie cu împlinirea scopurilor Tatălui, de a-I fi plăcut Tatălui (Evr. 12:2). Atâta vreme cât a gândit că exista o posibilitate de eliminare a aspectului ruşinii, El a avut o nelinişte agitată să fie eliminat, dacă era cu putinţă; dar imediat ce Şi-a dat seama că nu era voia Tatălui, inima Sa a răspuns prompt: “Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. Decizia în privinţa voinţei Tatălui I-a adus imediat putere; acum era pregătit pentru orice experienţă, “tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui”.

Între timp Iuda, care cu câteva zile înainte se angajase la marele preot să-L vândă pe Isus şi care părăsise odaia de sus imediat după Cină ca să-şi realizeze planul infam, primise de la preoţii cei mai de seamă şi de la farisei o ceată de oameni, cu o persoană responsabilă ca ofiţer, a cărui misiune era să-L aresteze pe Isus noaptea şi să-I asigure executarea înainte de Paşti. Trebuie să ne exprimăm dezacordul complet cu ideea comună că această “ceată” era compusă din trei până la şase sute de soldaţi romani. Aceştia desigur au procedat foarte diferit de cum ar proceda soldaţii de obicei în astfel de împrejurări. În afară de aceasta, relatarea tuturor evangheliştilor este că această ceată a fost trimisă, nu de Pilat sau de Irod, reprezentanţii romani, ci de preoţii cei mai de seamă şi de farisei, care, după cum ştim, nu deţineau nici o comandă a garnizoanei romane. După înţelegerea noastră, această ceată care L-a prins pe Isus era foarte asemănătoare cu cea menţionată în Ioan 7:32-46.

Se pare că Sinedriul evreiesc avea o anumită autoritate în privinţa chestiunilor religioase şi le era permis să facă arestări, dar nu să execute pe criminali fără consimţământul guvernatorului roman. Ne amintim că apostolii au fost arestaţi în câteva ocazii de către astfel de slujbaşi ai evreilor. Vezi Fapte 5:17, 18, 22, 25-40.

Atât Matei cât şi Marcu vorbesc despre această amestecătură, sub conducerea preoţilor de seamă şi a fariseilor, ca despre o “mulţime”, şi cuvintele Domnului nostru arată că aceştia erau înarmaţi cu ciomege şi cu săbii aşa cum obişnuia poporul în general, şi El nu menţionează suliţe, care ar fi fost probabil armamentul unei cete de soldaţi romani. Această idee este mai departe accentuată de faptul că slujitorul marelui preot a fost cel care se pare că a dat primul asalt asupra lui Isus şi a primit o lovitură de sabie de la Petru. Dacă soldaţii romani ar fi avut răspunderea acestei probleme, slujitorul marelui preot ar fi fost fără îndoială mai puţin îndrăzneţ.

Se presupune, şi se pare pe bune temeiuri, că această ceată care-L căuta pe Isus, sub îndrumarea lui Iuda, a mers mai întâi în odaia de sus pe care Domnul nostru şi apostolii

o părăsiseră probabil cu mai puţin de o oră în urmă. Aflând că Isus şi cei unsprezece plecaseră, Iuda ştia că foarte probabil îi va găsi în Grădina Ghetsimani, fiindcă “Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui”. Relatarea lui Ioan omite amănuntele vânzării, pe care ceilalţi evanghelişti le dau: probabil că ucenicul iubitor s-a simţit atât de ruşinat de fapte, încât a preferat să nu le menţioneze. Cu siguranţă foarte puţine fapte de trădare au egalat-o vreodată pe aceasta, şi toată omenirea, chiar în starea pervertită a minţii ei, pare să-şi dea seama că poziţia de trădător este printre cele mai condamnabile de pe listă, şi putem fi mulţumitori că astfel de trădare ca a lui Iuda, împotriva unei asemenea blândeţi şi iubiri şi bunătăţi ca a Învăţătorului, nu este atât de obişnuită. Şi totuşi există corespondenţe în experienţele poporului Domnului, “în primejdii între fraţi mincinoşi”. Se cuvine ca noi să căutăm să nu permitem nimic înrudit cu spiritul lui Iuda să ne otrăvească inima. Domnul nostru pune pe “membrii trupului Său” în astfel de chestiuni pe un plan cu Sine Însuşi, şi ne asigură că oricine va face rău unuia din cei mai mici dintre fraţii Săi, ar fi mai bine pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în adâncurile mării. Mat. 18:6.

Desigur, întotdeauna va fi un motiv, bun sau rău, în spatele fiecărei fapte făcute membrilor subordonaţi ai corpului Său precum şi Capului. A găsi motive puternice nu înseamnă a găsi scuze valabile pentru trădare. După experienţa şi judecata noastră, lecţia este că astfel de trădare din partea “fraţilor mincinoşi” îşi are originea de obicei în lăcomie, poftă după influenţă, putere sau poziţie, şi dorinţa de a cinsti astfel de ambiţii nesfinte nu poate să nu corupă inima care le nutreşte. După cum a spus cineva:

“Semeni un gând, culegi o faptă;

Semeni o faptă, culegi un obicei;

Semeni un obicei, culegi un caracter;

Semeni un caracter, culegi o soartă”.

Iuda făcuse astfel de semănare de gânduri rele un timp considerabil înainte ca gândurile sale să ia forma exterioară a faptelor rele. El era lacom după bogăţie şi influenţă; el a devenit casierul micului grup de ucenici şi aluzia Scripturilor este că el fura o parte din contribuţii spre propriul său folos. Ca de obicei, iubirea sa de bani a crescut cu cât a exercitat-o mai mult, până când a fost dispus să-L vândă pe Învăţătorul pentru treizeci de arginţi — echivalentul a douăzeci de dolari în banii noştri, deşi ca valoare în muncă reprezenta o sumă mult mai mare. Ar părea, de asemenea, că Iuda aştepta Împărăţia promisă şi probabil anticipa o poziţie înaltă de casier regal în acea Împărăţie.

Este foarte probabil, într-adevăr posibil, credem noi, că Iuda a fost serios dezamăgit în privinţa rezultatului trădării sale. Se pare că s-a aşteptat ca Domnul să Se elibereze prin putere miraculoasă din mâinile vrăjmaşilor. Aceasta este cea mai caritabilă vedere pe care am putea s-o avem despre fapta sa de trădare: ea atenuează însă foarte puţin urâţenia faptei, deoarece, acela care ar fi dispus să-şi insulte cel mai bun prieten, chiar numai temporar, pentru bani, dă dovadă că şi-a vândut iubirii sale de bani orice sentiment bun şi nobil al fiinţei sale. Într-adevăr, iubirea onoarei poate să fi avut considerabil de-a face cu această chestiune, căci el poate să fi sperat că prin producerea acestei crize, Domnul nostru va fi obligat să-Şi stabilească mult promisa Împărăţie, sau altfel să recunoască faptul că toate pretenţiile şi făgăduinţele Sale erau frauduloase.

Iuda desigur că a reuşit să grăbească lucrurile şi să producă instalarea Împărăţiei embrionare a lui Dumnezeu; dar nu în felul aşteptat de el, şi nici în oarecare grad în onoarea sau avantajul lui. Aşa va fi cu cei care primesc adevărul şi care declară că sunt ucenici în adevăr — dar nu în iubire de adevăr, ci în iubire de onorurile sperate, fie prezente, fie viitoare. Toţi cei care chemăm numele lui Cristos să fim atenţi, să veghem şi să ne rugăm ca nu cumva în careva din noi să fie vreun element al acestui caracter josnic. Şi să ne amintim că există diferite moduri secrete, precum şi cele mai evidente, în care putem trăda pe Domnul şi pe “fraţi”.

Evanghelistul spune că Isus cunoştea dinainte tot ce urma să vină peste El. În altă parte ni se spune că în timp ce Se ruga “I S-a arătat un înger din cer, întărindu-L” (Luca 22:43). Această slujire poate a constat în faptul că L-a informat despre voinţa Tatălui în privinţa lucrurilor pe care trebuia să le sufere şi cum trebuiau aşteptate, iar această cunoştinţă că lucrurile erau stabilite şi asigurarea că Tatăl va supraveghea totul, I-au întărit inima şi I-au dat acel mare calm pe care-l observăm în tot cursul Său ulterior.

“Ceata” trimisă să-L prindă evident s-a aşteptat că poate trebuia să-L caute în umbrele copacilor etc., şi de aceea li s-au dat torţe şi făclii. Fără îndoială că au fost foarte surprinşi că Domnul nostru, în loc să fugă de ei, a înaintat spre ei şi a întrebat pe cine căutau. Este cu totul posibil ca unii din “ceată” să fi ştiut despre Domnul dinainte — de minunile, de puterile Sale asupra diavolilor etc., şi acesta poate să fi fost motivul manifestării slăbiciunii lor, în aceea că s-au dat înapoi şi au căzut cu faţa la pământ. Sau este posibil ca Domnul nostru să fi exercitat asupra lor o putere mintală superioară care a produs acest efect, cu scopul de a arăta că El avea putere deplină să li se împotrivească dacă ar fi vrut să o folosească.

Aceeaşi învăţătură, credem noi, este dată şi din folosirea de către Petru a săbiei asupra slujitorului marelui preot. Trebuie să ne amintim că unul dintre evanghelişti relatează că Domnul nostru i-a instruit pe apostoli să-şi ia săbiile cu ei, şi când au găsit două El a zis: “Destul” (Luca 22:36, 38). Domnul nostru nu Se gândise că ucenicii Săi trebuiau să lupte

o luptă naturală pentru El, după cum a spus mai târziu: “Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor” (Ioan 18:36). Cele două săbii au fost suficiente pentru a arăta că prinderea Domnului nostru n-a fost din cauză că nu existau mijloace de apărare, nici din cauza laşităţii din partea ucenicilor, ci datorită supunerii Sale — ştiind că-I sosise ceasul şi că astfel se cuvenea ca El să sufere pentru păcatele noastre şi să intre în slava Sa. Luca 24:46.

După această manifestare a puterii, care arăta capacitatea Sa deplină de a face faţă acelei mulţimi, şi de fapt puterea Sa de a primi mai mult decât douăsprezece legiuni de îngeri ca să-L întărească, dacă aşa ar fi dorit (Mat. 26:53), Îl găsim pe Domnul nostru supunându-Se deplin ca să fie prins, punând numai condiţia ca ucenicii să fie lăsaţi să plece. Ce mare este caracterul care într-un asemenea moment, în condiţii atât de grele, să poată uita complet de sine şi să-l intereseze numai binele altora! Este chiar cum trebuie să ne aşteptăm de la El!

“Ca să se împlinească ce spusese prin cuvântul Său: “N-am pierdut pe nici unul din aceia pe care Mi i-ai dat”.” Înţelegem că scriitorul vrea să spună că aici iarăşi găsim în cursul Învăţătorului o exemplificare a grijii Sale pentru ucenici, aşa cum este enunţat în rugăciunea Sa chiar înainte de a părăsi odaia de sus. Deşi ideea din această rugăciune a fost în principal în privinţa intereselor lor spirituale, ca nici unul dintre ei să nu se piardă, facem bine dacă observăm aceasta ca o ilustraţie care confirmă grija Domnului nostru în privinţa intereselor materiale ale tuturor celor care devin ucenici ai Săi. Nici un fir de păr de pe cap nu le va cădea; nimic nu va fi permis să-i lezeze; fiecare eveniment şi afacere a vieţii vor fi conduse pentru binele lor cel mai mare. Mat. 6:32, 33.

Probabil când au început să-L lege pe Isus, Petru a scos sabia în apărarea Lui; poate că şi-a amintit cuvintele Domnului cu câteva ore înainte, în sensul că toţi urmaşii Săi Îl vor părăsi, şi propria sa făgăduinţă, “Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea” (Marcu 14:29). Nobilul, zelosul Petru! Îl iubim pentru expresia nobilă a sentimentelor sale şi pentru apărarea eroică a Învăţătorului cu sabia împotriva unui număr mai mare. Mulţi au obiceiul să deplângă acţiunea lui Petru, ca fiind încă o acţiune pripită a sa. Trebuie însă să ne amintim că apostolii nu primiseră încă Spiritul sfânt şi de aceea nu puteau aprecia clar faptul că Împărăţia la care erau chemaţi era o Împărăţie spirituală. În afară de aceasta, după cum am văzut, el a urmat doar sfatul Domnului când a luat sabia cu sine, şi în mod evident de asemenea ducea la îndeplinire scopul divin când a folosit-o. Nu vedem nimic de învinuit, totul de lăudat. A fost un semn de o însemnătate mai mare decât şi-au putut da seama Petru şi ceilalţi de acolo.

Dar după ce a permis ca lucrurile să meargă până acolo, Domnul nostru l-a oprit pe Petru zicând: “Bagă-ţi sabia în teacă! Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Şi spunând astfel, l-a atins pe vrăjmaşul rănit şi l-a vindecat. Ucenicii trebuiau să vadă, să înţeleagă, să fie pe deplin asiguraţi că Domnul nostru, predându-Se duşmanilor Săi, a făcut-o de bună voie, şi de aceea procedurile au fost astfel exprimate în gesturi încât să întărească această lecţie.

Cum străluceşte harul umilinţei în toate afacerile mici ale misiunii iubitului nostru Răscumpărător; chiar şi în acest moment al predării Sale în mâna vrăjmaşilor, El nu S-a lăudat că acest curs al Său era voluntar, nici n-a căutat laudă ca martir! El declară adevărul simplu, că Tatăl a cerut aceasta de la El ca o dovadă a loialităţii Sale personale faţă de El. El Se declară un servitor al lui Dumnezeu, un fiu care a învăţat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit. “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Într-adevăr, aceasta a fost puterea biruinţei Sale — voinţa Sa a fost pe deplin supusă voinţei Tatălui şi credinţa Sa a înţeles că Tatăl n-a permis să vină peste El rele care nu erau necesare, ci numai acelea pe care El le putea conduce şi le-a condus spre bine.

Aici se află o lecţie valoroasă pentru toţi cei care caută să meargă în urmele Marelui Preot — pentru toată Preoţimea Împărătească. Şi noi trebuie să ne amintim că atâta vreme cât rămânem în Cristos şi căutăm să mergem în urmele Lui, toate experienţele grele ale vieţii sunt măsurate cu grijă de către Domnul — că El nu toarnă în paharul tristeţii şi încercării noastre unele experienţe amare care nu ne sunt necesare şi care nu vor produce mai apoi o mult mai mare şi veşnică greutate de slavă (2 Cor. 4:17). Cu aceste asigurări şi cu dovezile credincioşiei Tatălui faţă de Învăţătorul şi Înaintemergătorul nostru glorificat, putem avea într-adevăr mare mângâiere, noi care am fugit să găsim refugiu în speranţa pusă în faţa noastră în Evanghelie. Evr. 6:18-20.

Vindecarea urechii tăiate, ultima minune a Domnului nostru, a ilustrat foarte frumos caracterul şi învăţăturile Sale. A exemplificat cuvintele Sale: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri … faceţi bine celor care vă urăsc”. A arătat că El era plin de iubirea divină insuflată de învăţăturile Sale şi că n-avea nici o amărăciune faţă de cei care L-au insultat şi L-au prigonit.

Legarea Domnului nostru pare să nu fi fost deloc necesară, decât că “ceata” se poate să fi dorit să-şi arate curajul celor care-i trimiseseră. Domnul nostru pare să fi protestat în privinţa aceasta, cum arată relatarea dată în Marcu 14:48,

49: “Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi ciomege, ca să Mă prindeţi? În toate zilele am fost cu voi, învăţând pe oameni în templu, şi nu M-aţi prins. Dar acestea s-au întâmplat ca să se împlinească Scripturile”. Atunci cei unsprezece L-au părăsit şi au fugit. Iuda, mergând mai departe cu ceata, a mers la casa lui Ana, preotul, care fără îndoială făcuse târgul cu el, şi fără îndoială atunci i-au fost plătiţi cei treizeci de arginţi, Iuda arătând atunci că împlinise contractul. Nenorocitul! Fiul Omului într-adevăr a mers la moarte, după cum fusese scris despre El, dar aceasta n-a făcut ca trădarea, lăcomia şi spiritul ucigaş care L-au predat vrăjmaşilor Săi să fie mai puţin oribile. La fel este şi cu membrii trupului lui Cristos: trebuie ca ofensele să vină — face parte din planul divin, ca trupul lui Cristos să împlinească ce lipseşte necazurilor Capului (Colos. 1:24) — dar aceasta nu face mai puţin păcătoasă conduita celor care au de-a face cu astfel de trădări — în special dacă ar fi fraţi mincinoşi care s-au bucurat de ceva cunoştinţă a Adevărului. În fiecare caz însă, se va observa că deşi încercările au produs binecuvântări pentru Domnul şi vor produce şi pentru toţi credincioşii care suferă cu El, răsplăţile nedreptăţii căutate de cei care apucă pe calea lui Iuda nu le vor aduce onorurile şi binecuvântările pe care le-au râvnit şi pentru care s-au vândut să facă rău.

R — 2778 / martie 1901 (extras)

Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl

Noi nu vom spune că poporul Domnului nu trebuie să caute niciodată căi de scăpare din încercările şi dificultăţile iminente; fiindcă avem făgăduinţa Domnului în privinţa aceasta, că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste ceea ce suntem în stare să suportăm, ci odată cu ispita va da şi o cale de scăpare din acele aspecte ale ei care ar fi peste putinţă să le îndurăm. De aceea, când simţim că supunerea noastră la rău a ajuns la punctul ei culminant, unde trebuie să vină ajutorul, ori altfel cădem complet, atunci este timpul să ne uităm în jur ca să vedem ce cale de scăpare deschide Domnul pentru noi. Dar trebuie să fim siguri că acea cale de scăpare pe care o apucăm nu este a noastră proprie, ci este pregătirea Domnului; căci, dacă noi fugim de datorie, de încercare şi de probare într-un loc, ar însemna numai să cădem în alte încercări şi probări, poate mai aspre, în altă parte. Noi trebuie să ştim dinainte că încercările, greutăţile, persecuţiile, defăimările, toate fac parte din porţia pe care a turnat-o Tatăl, nu numai pentru Capul corpului, ci şi pentru toate membrele. De aceea, trebuie să fim pregătiţi să suportăm greutatea ca buni soldaţi; nu fugind, ci acceptând curajos, ca fiind din providenţa Domnului, orice ar putea El permite să vină peste noi, în afară de cazul că vedem o cale de scăpare rezonabilă, potrivită, onorabilă, care să nu fie în încălcarea legământului nostru, nici în încălcarea vreunei legi a dreptăţii.

Capitolul 13 – Lepadarea lui Petru

 

                                                                     Încrederea în sine este slăbiciune

Matei 26:31-35, 69-75

“Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” 1 Cor. 10:12.

Sf. Petru se dovedise a fi unul din cei mai folositori dintre cei doisprezece apostoli ai lui Cristos, iar secretul acestui fapt stă în descoperirea scripturală a naturii sale umane, a puterii şi a slăbiciunilor ei. El a fost primul dintre cei doisprezece apostoli care au recunoscut pe Învăţătorul ca Mesia, Trimisul lui Dumnezeu; el a fost primul dintre cei doisprezece care s-a lepădat de El. El a fost singurul din cei doisprezece care a scos sabia în apărarea Învăţătorului şi singurul care mai târziu a jurat că nu-L cunoştea. Prin aranjament divin, lui i s-au dat cheile cu care să deschidă uşa spre Chemarea de Sus — spre Împărăţie. La Cincizecime el a folosit una dintre cheile puterii şi a vestit cu îndrăzneală evreilor deschiderea căii spre slavă, cinste şi nemurire. Puţin mai târziu, la timpul hotărât, el a deschis uşa aceleiaşi Chemări de Sus pentru neamuri când, prin propovăduirea sa, Corneliu, primul dintre neamuri acceptabil pentru Dumnezeu, a fost primit şi conceput de Spiritul sfânt, acest fapt dând dovada că zidul de despărţire, care mai înainte separa pe evrei de neamuri, fusese dărâmat. Totuşi, după toată această cunoştinţă şi ocazie specială, acest mare om s-a prefăcut până acolo încât a ignorat că harul lui Dumnezeu faţă de neamuri este suficient, făcând discriminare între evrei şi neamuri şi în egalitatea lor în faţa Domnului.

Dar în toate aceste experienţe Sf. Petru a arătat faptul că inima sa, în adâncul ei, a fost loială lui Dumnezeu, adevărului, dreptăţii, şi că slăbiciunile, greşelile, neajunsurile caracterului său au fost ale cărnii sale şi nu ale intenţiei reale a inimii sale. Pentru lepădarea de Învăţătorul său el a plâns cu amar. Şi pentru că n-a recunoscut pe neamuri, a făcut foarte umilit deplină reparare. Aceeaşi manifestare a naturii umane care-l face atractiv pe Sf. Petru este cea care l-a făcut atractiv şi pe David, profetul şi împăratul lui Israel. El n-a fost atât de evlavios încât să nu poată face nici o greşeală. El n-a fost atât de mult deasupra restului omenirii încât oamenii să nu vadă în el un semen de-al lor. Dar, cu toate acestea, el n-a fost atât de decăzut încât să-l facă respingător. Slăbiciunile lui au fost pe deplin echilibrate de dovada abundentă a loialităţii inimii sale faţă de Dumnezeu şi faţă de dreptate. Chiar experienţele sale de poticnire şi revenire au impregnat în aşa măsură psalmii săi, încât aceştia ating o coardă sensibilă aproape în fiecare inimă loială lui Dumnezeu şi care are o măsură de experienţă cu păcatul şi cu slăbiciunea — ale sale proprii şi ale altora.

Cum l-au văzut alţii pe sfântul Petru

Petru rămâne chiar şi astăzi cel mai fascinant din mica ceată de oameni care L-au înconjurat pe Domnul nostru în zilele peregrinajului Său pământesc. G. C. Morgan a spus despre Petru: “Acum sunt convins că în persoana lui Petru avem cea mai mare fiinţă umană revelată în Noul Testament. Nu spun cel mai mare om prin realizările sale sau prin vreo anume calitate a fiinţei sale, ci cea mai minunată revelare a naturii umane. Acest om inteligent a făcut gafe în mod repetat. Acest om sentimental a fost vinovat de asemenea impulsivitate încât a făcut rău tocmai cauzei pe care voia s-o ajute”.

Southouse a spus despre Sf. Petru: “Petru a fost un om mijlociu, şi de aceea el este mai aproape de noi decât unii dintre colegii săi. Dar oamenii mijlocii au momentele lor splendide, cum este acela când Sf. Petru a încercat să umble pe apă, deoarece în această acţiune el a încercat să facă un lucru pentru care părea să nu aibă nici o abilitate. El a pornit să facă ceva în care nu avea nici o experienţă. O privire rapidă printre bărbaţii şi femeile pe care îi cunoaştem va fi destulă să dovedească faptul că niciodată nu este bine să prezici realizările de care aceştia sunt capabili, căci lucruri extraordinare au fost făcute de ultimul om din lume”.

Dr. Davis a spus despre Sf. Petru: “Petru a fost intelectual. El I-a pus lui Isus mai multe întrebări decât oricare dintre apostoli. Capacitatea de a întreba este o revelare a intelectualului. Poate fi şi o revelare a ignoranţei; dar cel care nu întreabă niciodată este desigur deficitar în intelectul său. … Petru a fost un om de inimă, sentimental şi impetuos. Virtuţile şi greşelile lui îşi au rădăcina comună în dispoziţia sa entuziastă. Este spre lauda lui că, împreună cu buruiana grabei repezite, în viaţa lui a crescut mai puternică planta frumoasă a iubirii arzătoare şi a receptării grabnice a Adevărului”.

“Luaţi seama la voi înşivă”

Una din marile lecţii pe care Învăţătorul le-a dat urmaşilor Săi, şi pe care toţi din Şcoala lui Cristos trebuie s-o înveţe, este că, împreună cu iubirea arzătoare şi cu zelul pentru Dumnezeu şi pentru dreptate, trebuie să avem şi moderaţie — exercitând spiritul minţii sănătoase. Urmaşii lui Cristos sunt îndemnaţi să fie “prudenţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii”. Înţelepciunea lor nu trebuie să fie de felul celei egoiste, care va căuta la propriile sale interese, ci de felul celei generoase, care caută la interesele tuturor, şi în special la interesele cauzei Domnului şi la oricare parte a acesteia pe care El ne-ar putea-o încredinţa.

În cursul instrucţiunilor Sale, Isus le-a spus ucenicilor, înainte de ceasul greu al vânzării Sale: “În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris (în profeţi): “Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite”. Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea”. Mat. 26:31, 32.

Atunci a zis impulsivul Petru: “Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (versetul 33). Vai, ce puţin a înţeles acest om curajos natura încercărilor şi dificultăţilor care erau imediat înaintea lui, sau ce puţin şi-a dat seama de punctele slabe ale naturii sale impulsive! Totuşi, dacă suntem întristaţi de lepădarea sa de Domnul, trebuie să ne bucurăm când observăm credinţa, iubirea şi zelul său, aşa cum se manifestă în recunoaşterea lui Isus ca Mesia şi în declaraţia sa de mai târziu că nimic nu-i va clătina loialitatea.

Însă Adversarul caută cu cea mai mare insistenţă să-i prindă în cursă pe acei care sunt în mod special loiali şi înflăcăraţi. Astfel Isus, chiar cu această ocazie, i-a explicat lui Petru: “Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22:31); ca să vă despartă de loialitatea voastră faţă de Cristos şi să vă descurajeze de a fi ucenici, copleşindu-vă cu frică şi cu propriile voastre slăbiciuni. Învăţătorul a adăugat: “Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa”. Putem bine înţelege că acelaşi Învăţător iubitor ajută încă pe toţi urmaşii Săi adevăraţi, cu inima caldă, ori care ar fi slăbiciunile lor prin ereditate. Putem bine înţelege şi că El îi poate transforma pe aceştia în caractere puternice, dacă ei rămân în iubirea Lui, continuând în zelul lor. El poate face ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele lor — chiar şi slăbiciunile ereditare pot produce pentru cei credincioşi “mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă” pe care Domnul a promis-o.

“Înainte de a cânta cocoşul”

Învăţătorul a discernut pericolul urmaşului Său iubitor dar impetuos, şi a rostit un cuvânt de prevenire, că înainte de a cânta cocoşul el se va lepăda de Învăţătorul său. Ce puţin probabil părea acest lucru pentru Sf. Petru! Ce curajos a declarat: “Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu mă voi lepăda de Tine”. Şi aşa au spus toţi cei unsprezece. Inimile lor erau bune. Şi Domnul Se uită la inimă. Studiul nostru trece acum la versetul 69. Învăţătorul fusese arestat. Ucenicii împrăştiaţi fugiseră. Sf. Ioan, datorită cunoştinţei cu familia marelui preot, a pătruns în palat mai departe decât Sf. Petru, care a rămas în curte. O slujitoare din palat l-a recunoscut pe Sf. Petru ca fiind unul dintre ucenicii lui Isus şi astfel a declarat public. Temător că putea avea soarta Învăţătorului, Sf. Petru şi-a negat identitatea, declarând că nu ştia nimic despre situaţie. Puţin mai târziu alta a declarat acelaşi lucru. Sf. Petru şi-a accentuat negarea cu un jurământ, declarând că nu-L cunoştea pe Isus. Mai târziu vorba s-a răspândit în toată curtea şi mulţi au preluat-o, declarând ce zicea slujitoarea şi că Sf. Petru avea oricum dialectul galileean. Pentru a-şi accentua negarea Sf. Petru a început să blesteme şi să jure că nu cunoştea pe omul acela. Imediat după aceea a început să cânte cocoşul. Atunci Sf. Petru şi-a amintit cuvintele Învăţătorului, “înainte de a cânta cocoşul, tu te vei lepăda de Mine de trei ori”.

Vai! El fusese prea sigur de stabilitatea sa, prea încrezător în loialitatea sa. A fost prins în cursă de Adversar tocmai în legătură cu lauda sa. Altă relatare spune că Isus S-a întors şi a privit spre Petru. Privirea aceea a fost suficientă. A fost foarte semnificativă pentru inima loială a Sf. Petru. N-a fost o privire dispreţuitoare, nici mânioasă, putem fi siguri. A fost o privire de compătimire iubitoare. I-a topit inima Sf. Petru. El a ieşit afară şi a plâns amarnic. Urmaşii Învăţătorului de astăzi, asediaţi de slăbiciuni, neputinţe şi ispite din partea Adversarului, au lecţia experienţei Sf. Petru ca o prevenire să fie încrezători în Domnul şi să caute la El ajutor, mai degrabă decât să fie încrezători în sine. Iar cei care nu reuşesc astăzi, au experienţa Sf. Petru ca o lecţie a compătimirii şi milei Domnului. Şi ei să plângă amarnic pentru încălcări, să se căiască şi să profite de experienţele lor.

R — 5563 / octombrie 1914 (extras)

Lecţia pentru toţi creştinii

Textul nostru de bază le spune tuturor creştinilor lecţia din experienţele Sf. Petru: “Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” Când suntem slabi în aprecierea noastră, ne ţinem strâns de Braţul Domnului, plini de credinţă, atunci suntem cu adevărat tari în puterea pe care Dumnezeu o dă prin Fiul Său Etern. O altă lecţie este că oricât de diferite sunt experienţele poporului Domnului, toţi cei care urmează să câştige marea înaintare a Primei Învieri trebuie să se aştepte să îndure cerneri, încercări severe — ale iubirii lor pentru Domnul, pentru Adevăr, pentru fraţi, şi ale loialităţii lor faţă de acestea.

Să nu uităm niciodată că cernerile sunt permise, nu fiindcă Domnul n-are nici un interes faţă de noi, ci fiindcă numai cei care pot rezista la cerneri, încercări şi probe sunt potriviţi pentru locuri în Împărăţie.

***

C. M. 13 Sunt eu dar al crucii ostaş, Următor Mielului? Fricos să merg în al Lui pas, Purtând dispreţul Lui?

Să ajung eu în paradis, Mergând, călcând pe flori? Când alţii-n foc luptau, cuprinşi De sânge şi fiori?

N-am eu vrăjmaşi de alungat Sau valuri mari de-nfrânt? ‘N vifor şi furtuni de luptat, Cu lumea şi al ei gând?

Nu, luptă-te de vrei să-nvingi;

Doamne dă-mi putere:

Să lupt, să rabd tot liniştit,

Cu credinţă tare.

Capitolul 14 – Înaintea Sinedriului

Acuzat ca hulitor

Matei 26:57-68

“Când era insultat, nu răspundea cu insulte.” 1 Petru 2:23.

Nu putem face ceva mai bun în deschiderea acestui studiu decât să cităm cuvintele D-lui Chandler. El a spus: “Multe încercări remarcabile au caracterizat istoria juridică a omenirii. Procesul lui Socrate înaintea juraţilor din Atena, acuzat de coruperea tineretului atenian, de hulirea zeilor olimpici şi de încercarea de distrugere a constituţiei Republicii Ateniene, este şi acum un capitol sublim şi emoţionant din istoria unui popor minunat.

Procesul lui Alfred Dreyfus este şi acum proaspăt în memoria oamenilor. Republica Franceză este şi acum dezbinată de facţiuni rivale. Prietenii lui Dreyfus spun că el a fost un Prometeu înlănţuit de o stâncă înconjurată de ocean în timp ce vulturul exilului se hrănea din inima lui. Duşmanii lui şi acum spun că a fost un Iuda care a trădat, nu pe Dumnezeu sau pe Cristos, ci Franţa şi Patria. Dar toate aceste procese au fost paşnice şi banale în comparaţie cu procesul şi răstignirea ţăranului galileean, Isus din Nazaret.”

Nu este treaba noastră să spunem că evreii au fost pe deplin scuzabili în cursul batjocurilor lor la adresa lui Isus, în provocarea răstignirii Lui de către romani. Pe de altă parte, este potrivit să luăm în considerare tot ce am putea socoti că îmblânzeşte severitatea judecăţii noastre cu privire la nedreptăţile practicate atunci. Şi este de asemenea potrivit să luăm în considerare ce ar părea, din punctul lor de vedere, să fie circumstanţe atenuante. Acest lucru este peste tot recunoscut ca un tratament just. Avocatul, apărând un criminal care se recunoaşte vinovat în privinţa acuzaţiilor împotriva lui, este considerat de către clientul său criminal că îşi face numai datoria când prezintă ceva din circumstanţele cazului său, care ar ajuta să dovedească faptul că el a avut motiv, sau s-a gândit că are motiv, pentru infracţiunea sa.

Uitându-ne la poporul evreu de acum nouăsprezece secole din acest punct de vedere, căpătăm o vedere mai rezonabilă asupra situaţiei decât ar fi posibil altfel. Mai întâi ascultăm cuvintele Sf. Petru cu privire la cele întâmplate. El a spus: “Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”. Dacă ar fi ştiut, n-ar fi omorât pe Domnul vieţii. Fapte 3:15-17.

Evreii n-au presupus nici chiar pentru un moment că marele Mesia, prezis că va fi Profetul, Preotul şi Regele lor

— ca şi Moise, dar mai mare, ca şi David şi Solomon, dar mai mare, ca şi Melhisedec, dar mai mare — Se va arăta ca un “om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”. Deşi chiar acele cuvinte au fost scrise despre El de către profet, ele au fost ascunse de ochii înţelegerii lor prin lucrurile glorioase relatate despre El în alte profeţii. Ei au văzut gloriile. Ei n-au văzut, cu ochii înţelegerii, suferinţele. Până astăzi ei interpretează că suferinţele poporului lor sunt acelea care în cele din urmă vor lucra spre avantajul lor. Descrierile profetice nu sunt concentrate sau adunate, ci împrăştiate, “puţin aici şi puţin dincolo”, scrise aşa încât n-au putut fi înţelese atunci; n-au fost înţelese nici de către ucenicii Domnului decât după învierea Sa dintre morţi, când le-a explicat, şi, mai apoi, prin Spiritul sfânt, i-a făcut mai deplin în stare să înţeleagă că aşa a fost scris în profeţii şi astfel se cuvenea ca Fiul Omului să sufere înainte de a intra în slava Sa — înainte să înceapă să binecuvânteze pe Israel şi întreaga lume.

Da, astăzi mulţi creştini sunt într-o confuzie la fel de mare ca şi evreii. Mulţi au respins în întregime gândul la o domnie a Împărăţiei glorioase a lui Mesia pentru binecuvântarea generală şi ridicarea lui Israel şi a întregii omeniri. Din punctul lor de vedere, dacă “necazurile lui Hristos” erau intenţionate pentru pregătirea căii şi pentru introducerea Împărăţiei Sale de glorie, atunci acest program trebuie să fi eşuat, sau altfel Împărăţia Sa de glorie va fi una cerească şi complet în acord cu rugăciunea învăţată de Domnul nostru, “Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Necazul este că ei nu-şi vor da seama că acolo unde se sfârşesc suferinţele lui Cristos, Capul, încep suferinţele “Trupului lui Hristos” — suferinţele “trupului Lui, care este Biserica” — împlinind ce lipseşte necazurilor lui Cristos (Col. 1:24). Imediat ce “Biserica, Trupul lui Hristos” îşi va fi terminat purtarea crucii, după El, urmând în urmele Lui până la sfârşitul călătoriei, atunci vor fi introduse gloriile Împărăţiei. Orbirea lui Israel va fi înlăturată şi binecuvântările Domnului vor începe să umple întregul pământ.

Evreii, care au provocat răstignirea lui Isus, au făcut aceasta în acelaşi spirit care l-a condus pe Sf. Pavel — pe atunci Saul din Tars — să provoace uciderea cu pietre a Sf. Ştefan. După cum Saul a fost iertat, tot aşa va fi iertat şi Israel; aşa cum spun Scripturile: “Domnul va turna peste ei un duh de îndurare şi de rugăciune” şi atunci vor vedea cu ochii înţelegerii “pe Cel pe care L-au străpuns şi Îl vor plânge” (Zah. 12:10), şi plânsul lor va fi schimbat în bucurie; pentru că, aşa cum Iosif i-a iertat pe fraţii lui, tot aşa acest mare Iosif antitipic de pe tronul pământului va ierta mărinimos pe cei care au provocat răstignirea Sa.

Politica şi egoismul ca religie

Evreii nu sunt atât de diferiţi de alte popoare acum, şi n-au fost nici atunci. Istoria arată că unele dintre cele mai înalte funcţii ale lor au fost deţinute de nereligioşi, datorită influenţei lor politice; astfel marele preot, la prima venire a Domnului nostru, a fost saducheu, care nu credea deloc în promisiunile lui Dumnezeu faţă de Israel, inclusiv în învierea morţilor. La fel şi astăzi sunt mari preoţi, atât printre evrei cât şi printre creştini, care nu cred şi totuşi ocupă poziţii înalte. Printre creştini există Doctori în Teologie care sunt necredincioşi; şi mulţi din cei mai notabili rabini dintre evrei se declară de asemenea total necredincioşi. Noi nu pretindem că asemenea slujitori creştini şi evrei necredincioşi ar adopta cu uşurinţă şi ar sprijini vreo procedură nedreaptă împotriva unui om nevinovat. Nu ştim despre acest lucru. Trebuie să se dovedească, probabil. Ştim însă că atunci când credinţa în Revelaţia Divină şi în supravegherea divină a afacerilor umane se pierde, efectul natural este că cei care îşi pierd credinţa devin tot mai mult oameni politici şi consideră politica drept extrema înţelepciunii umane, în special în conducerea afacerilor Bisericii şi Statului.

Având dovada istoriei, că în timpul Domnului nostru conducătorii iudaismului erau adepţi ai Criticii Radicale necredincioşi (saducheii), putem uşor vedea că politica lor era să intre în graţiile împăratului roman şi să caute să ţină poporul de rând în supunere faţă de ei înşişi. Aşa că acestora trebuie să li se fi părut aproape o catastrofă ca un om sărac, deşi născut de viţă nobilă, din familia lui David şi din Seminţia lui Iuda, să adune în jurul Său o mână de pescari anonimi, vameşi etc.; să Se declare Împărat şi să spună că stabilirea Împărăţiei Sale este aproape, şi prin exercitarea unei puteri supranaturale pentru vindecarea bolilor să atragă la standardul lui pe “oamenii obişnuiţi”, dar nu pe cei învăţaţi. Putem bine să ne imaginăm modul lor de gândire, că, dacă acest lucru, popularitatea lui Isus, continua să crească, ajungea curând la urechile Împăratului Roman, şi atunci toate pretenţiile lor la favoruri imperiale vor fi respinse şi ei vor fi socotiţi ca un popor rebel.

Intrarea lui Isus în Ierusalim, chiar înainte de Paşti, călare pe un asin, după obiceiul împăraţilor Israelului, şi înconjurat de o mulţime care striga “Osana, fiul lui David! Binecuvântat este cel care vine în numele DOMNULUI”, a pus capac la toate, ca să zicem aşa, şi a convins pe aceşti evrei necredincioşi, politicieni, care ocupau funcţii religioase, că ar fi mult mai bine să moară un om nevinovat decât ca întregul popor să intre în dezordine şi să fie în consecinţă nimiciţi de romani. Câţi predicatori americani, judecători, oficialităţi etc., ar fi înclinaţi, în această zi luminată, să decidă în mod asemănător un astfel de lucru! Şi nu este aceasta metoda care predomină întotdeauna în monarhii? Imaginaţi-vă o astfel de agitaţie în capitala Germaniei, Italiei, Franţei, Austriei, Rusiei, Marii Britanii sau a Statelor Unite. Imaginaţi-vă că după o astfel de paradă, imitaţie cum ar părea, cel adorat ar intra în templu şi ar aplica o lege neglijată de mult timp, şi, exercitându-şi astfel drepturile sale religioase, să presupunem că ar alunga pe schimbătorii de bani şi pe comercianţi din curtea catedralei lor religioase! Ce i s-ar face unei astfel de persoane astăzi? Nu ştim noi că în ţările cele mai civilizate ar fi arestat şi întemniţat, iar în ţările mai necivilizate ar fi bătut sau executat? Deci, când privim situaţia din acest punct de vedere, pierdem orice spirit de antagonism pe care l-am putea avea; acesta se schimbă în compătimire — ca o naţiune religioasă să se lase să cadă în mâinile politicienilor în aşa mare măsură.

Adus înaintea lui Caiafa

A fost mare curaj din partea Sf. Petru ca, după ce a tăiat urechea slujitorului marelui preot (deşi rana a fost vindecată de Isus), să urmeze pe Învăţătorul său în curtea marelui preot ca să vadă ce se va întâmpla. Judecata a fost noaptea, deşi era împotriva Legii evreieşti ca un prizonier să fie judecat noaptea, pentru orice ofensă serioasă. Dar a existat o scuză. Acesta era un caz special; era necesară graba, pentru că orice era de făcut trebuia făcut repede; chiar în ziua următoare oficialităţile necredincioase au înţeles că Isus avea mare influenţă la poporul de rând. Ei credeau că este un escroc strălucit dar inofensiv. El nu comisese nici o crimă, dar tulbura pacea şi se simţeau pe deplin îndreptăţiţi să-I ia viaţa. Sărbătoarea Paştilor era aproape şi ţinea o săptămână, şi conform Legii lor era interzis să aibă loc orice execuţie în timpul acelei săptămâni. Pe lângă aceasta, ei se temeau de influenţa pe care o putea exercita Isus în timpul săptămânii, când în Ierusalim şi în împrejurimi erau între unul şi două milioane de oameni din toată Palestina. Ei hotărâseră deja că acţiunea lor trebuia să fie scurtă, energică şi decisivă. Acest lucru se hotărâse înaintea arestării. Ei erau pregătiţi şi în aşteptare la acel ceas de la miezul nopţii să împlinească planurile lor criminale, pentru binele neamului lor, gândeau ei.

Examinarea a fost numai preliminară, pentru a aduna dovezi care să poată fi văzute rapid într-o sesiune prearanjată în dimineaţa următoare.

A fost acuzat de hulă

Ei au avut greutăţi în găsirea unei acuzaţii; pentru că, ce făcuse Isus în afară de acte de bunăvoinţă şi rostirea de cuvinte de înţelepciune, corectare şi speranţă? Hula era o acuzaţie gravă în codul evreiesc. Ei L-au acuzat de acest lucru pentru că era cel mai uşor de dovedit. El spusese, când era în apropierea templului: “Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”. “Dar El vorbea despre templul trupului Său.” Unii dintre cei care L-au auzit au înţeles că vorbeşte despre templul literal. Ei au acuzat că aceasta era hulă, fiindcă au trebuit ani pentru construirea templului, iar ca Isus să-l reclădească în trei zile însemna o pretenţie din partea Lui că posedă putere divină. Dar acuzaţia nu părea destul de puternică, până şi pentru cei care premeditaseră uciderea Lui. Ei voiau ceva ce să dea constatărilor lor cel puţin o nuanţă de justiţie. Aşa că marele preot s-a gândit să-L facă pe Isus să declare în prezenţa lor şi a spus: Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu! Isus a răspuns că acest lucru era adevărat şi că ei Îl vor vedea în slava şi puterea cerească la dreapta favorii divine. Aceasta, a declarat marele preot, era o dovadă suficientă de hulă. “Iată, acum aţi auzit hula. Ce gândiţi?” Iar consiliul a răspuns că era vrednic de moarte. Mulţimea din curte, auzind zarva, s-au simţit liberi să insulte pe prizonier, aşa cum făcuseră şi cu alţii. Ei şi-au arătat dispreţul scuipându-

L. Şi-au bătut joc de El lovindu-L şi zicând: Proroceşte-ne, cine Te-a lovit? “Când era insultat, nu răspundea cu insulte.”

R — 5560 / octombrie 1914

Procesele lui Isus au fost înscenări

Matei 26:57-68

“Ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura.’’ Isaia 53:7.

Dreptatea este o calitate a minţii care în mod natural şi cuvenit se impune de la sine fiecărei fiinţe raţionale, civilizată sau păgână. De aceea, fiecare naţiune se străduieşte să aibă legi drepte în codul ei de legi; şi trebuie să admitem că multe din legile lumii, inclusiv cele ale lui Licurg şi Cezar, dovedesc multă înţelepciune şi multă dreptate.

Dar Legea evreiască, dată de însuşi Dumnezeu la Muntele Sinai prin Moise, pe bună dreptate pretinde locul cel mai înalt; şi legile tuturor naţiunilor care în vreo măsură pretind că recunosc creştinismul caută în mod cuvenit să reprezinte principiile dreptăţii pe planul cel mai înalt. Totuşi, când se ajunge la interpretarea acestor legi şi la aplicarea lor în cazuri individuale, găsim că peste tot există tendinţa de a găsi scuze şi de a se depărta de la legile şi principiile dreptăţii, sub pretenţia că împrejurările şi condiţiile cazului fac necesară o astfel de încălcare a legii şi a principiilor drepte.

Relatarea condamnării lui Isus pe nedrept, de către un tribunal evreiesc şi prin încălcarea legii evreieşti, nu trebuie să ne surprindă sau să gândim că este diferit de ceea ce se întâmplă în numeroase cazuri în alte tribunale.

O arestare ilegală

Isus n-a fost arestat nici din ordinul lui Pilat, nici din al lui Irod, nici de soldaţii lor. Arestarea Lui s-a făcut la cererea marelui preot şi a celor asociaţi cu el, care în mod special conchiseseră că viaţa şi misiunea lui Isus erau ostile pentru planurile şi proiectele lor şi pentru ceea ce considerau ei a fi interesele cele mai bune ale iudaismului. Omorârea lui Isus a fost complotată dinainte. Dar ucigaşii au căutat ceva scuză pentru comportamentul lor, cum fac toţi ucigaşii; şi fiind politicieni, au căutat şi o formă exterioară sau o aparenţă de justiţie, din respect pentru opiniile altora cu o conştiinţă mai sensibilă decât a lor.

În slujba preoţilor se aflau mai mulţi oameni care slujeau ca gardieni în Templu şi în împrejurimile acestuia. Aceştia erau servitorii marelui preot; şi, înarmaţi cu ciomege, săbii şi felinare, ei l-au urmat pe Iuda, care ştia dinainte că în acea anumită noapte Isus nu intenţiona să meargă în Betania ca de obicei, ci voia să Se întâlnească cu ucenicii Săi în livada de măslini sau grădina Ghetsimani.

Ei L-au dus pe Isus direct la casa lui Ana, mare preot care nu mai era în funcţie, al cărui ginere, Caiafa, oficia în locul lui. Ana a încercat o examinare a lui Isus, dar a avut puţin succes şi L-a predat lui Caiafa, a cărui casă era alături, în aceeaşi curte. Acolo, probabil la ora trei dimineaţa, se întrunise Sinedriul.

Complotul pentru omorârea lui Isus a fost stabilit în amănunt. Intervalul între momentul când Iuda a părăsit pe Isus şi pe ceilalţi apostoli la Cina de Paşti şi timpul acestui proces, a fost folosit pentru a aduna Sinedriul de la diferitele lor case din toată cetatea. Condiţiile erau socotite suficient de grave ca să justifice acest aranjament pentru uciderea Aceluia care “a vorbit cum niciodată n-a vorbit vreun om’’ ca El — pentru că învăţa poporul — pentru că învăţăturile Sale slăbeau puterea cărturarilor şi fariseilor şi tradiţia bătrânilor. Ioan 7:46; Matei 26:55.

Teoria învăţăturilor religioase false este că ignoranţa şi superstiţia sunt necesare pentru păstrarea puterii preoţeşti. În acest fel eroarea a urât întotdeauna Adevărul; în acest fel Întunericul a urât întotdeauna Lumina. Condamnarea lui Isus a fost doar încă un triumf al Întunericului asupra Luminii. Dar a fost numai un triumf aparent, fiindcă astfel se ducea la îndeplinire planul lui Dumnezeu. Astfel era pregătită marea Ispăşire pentru păcat, al cărei rezultat va fi în cele din urmă înlăturarea păcatului, a lui Satan şi a morţii şi stabilirea dreptăţii şi Adevărului pe întregul pământ şi pentru eternitate.

Un proces injust

Sinedriul era format din 70 din cei mai influenţi evrei, o curte eclesiastică, a cărei voce avea pe bună dreptate o influenţă mare la guvernatorul roman, care avea în mâinile lui în acea vreme puterea asupra vieţii şi morţii.

Caiafa nu numai că avea funcţia de mare preot, dar în acest anumit caz avea şi funcţia de procuror. În timp ce aduna Sinedriul, el n-a uitat să adune martori, despre care se spune că au fost plătiţi, sau mituiţi, pentru a depune mărturie. Bineînţeles că nu s-a făcut nici o tentativă de a aduce înaintea Sinedriului pe nici unul dintre cei pe care Isus i-a scăpat de puterea duhurilor rele, sau dintre cei ai căror ochi orbi îi deschisese sau ale căror urechi surde le deschisese, nici dintre cei pe care îi trezise din somnul morţii. Marele preot ştia, de exemplu, în special despre cazul lui Lazăr, dar ei nu doreau asemenea mărturie. Erau aplecaţi spre ucidere, care să fie făcută pe cale aparent juridică.

Caiafa a chemat martorii, dar a găsit că mărturiile lor se contraziceau între ele; şi parte din legea evreiască era ca cel puţin două mărturii să fie de acord înainte ca o problemă să poată fi considerată dovedită. În cele din urmă doi au căzut de acord într-un fel că-L auziseră pe Isus spunând ceva despre Templu — că El putea să-l distrugă şi să-l reclădească în trei zile. Probabil ca ei L-au înţeles greşit pe Isus. Totuşi, mărturiile lor erau prea uşoare pentru a fi o bază de condamnare.

Ca ultim resort, Caiafa a încercat să-L facă pe Isus să spună ceva ce el putea interpreta ca blasfemie. La diferitele întrebări Isus n-a răspuns numic; dar acum Caiafa a exclamat: “Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!’’ Nu era nimerit ca Isus să tacă şi să nu răspundă la această întrebare. Să fi făcut astfel ar fi însemnat să nege acest adevăr mare şi să fi ratat a da o mărturie corespunzătoare Sinedriului. De aceea El a recunoscut că astfel Caiafa exprimase adevărul în ceea ce solicitase.

Caiafa a sărit în picioare, nerăbdător să prindă ocazia de a numi cele spuse blasfemie; dar Isus a continuat să zică: “Ba mai mult: vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului’’. Vrând să pară îngrozit de cele spuse, Caiafa dramatic şi-a rupt hainele preoţeşti, sugerând Sinedriului că în calitatea sa de reprezentant al lui Dumnezeu printre ei, auzise ceva într-adevăr îngrozitor. Întorcându-se spre Sinedriu, a întrebat: “Ce nevoie mai avem de martori? Iată, acum aţi auzit hula. Ce gândiţi?’’ Care este verdictul vostru? Răspunsul lor a fost: “Este vinovat să fie pedepsit cu moartea’’.

Se pare că numai două persoane s-au abţinut de la votul acesta — Nicodim şi Iosif din Arimateea, ambii aceştia învăţaseră să aibă mare respect pentru Isus. Dar ce putere sau influenţă puteau ei să aibă? Cel mult puteau pretinde că procedurile Sinedriului erau ilegale, că legea interzicea întrunirea lor ca un tribunal pentru a condamna pe cineva la moarte în timpul nopţii. De aceea Isus a fost trimis să fie ţinut închis într-o cameră alăturată, în timp ce Sinedriul aştepta zorile pentru a lua măsurile oficiale după ce se făcea ziuă. Între timp, în acea cameră de aşteptare, Isus condamnat de marele preot ca blasfemator şi răufăcător, a fost supus la diferite insulte din partea slujbaşilor palatului marelui preot, care în ignoranţa lor presupuneau că orice făcea marele preot trebuia să fie corect.

Supus voinţei divine

Scriptura care declară: “Aţi omorât pe Cel Drept, pe Cel care nu vi se împotrivea’’ şi textul de bază al acestei lecţii sunt în deplin acord şi ambele se aplică lui Isus în aceste procese. Isus nu Şi-a deschis gura în sensul că n-a încercat să-Şi salveze viaţa. Înţelegând că nimic nu I Se întâmpla contrar voinţei Tatălui, El a îngăduit bucuros ca lucrurile să-şi urmeze cursul lor, fără a încerca să împiedice rezultatele.

Cine se poate îndoi că mintea Sa strălucită şi limba Sa, care a vorbit cum “niciodată n-a vorbit vreun om’’, ar fi putut aduce rapid un astfel de argument în apărarea Sa, încât Caiafa şi întregul Sinedriu să se cutremure şi să nu îndrăznească să-L condamne! El a spus numai ce era necesar să fie spus pentru ca Adevărul să fie prezentat, şi ceea ce vrăjmaşii Lui au numit blasfemie a fost propria lor denaturare a acestui Adevăr.

Scripturile lasă să se înţeleagă că urmaşii lui Isus nu trebuie să aştepte dreptate deplină în lume, nici să fie întotdeauna corect înţeleşi. Ei, de asemenea, trebuie să-şi amintească faptul că paharul experienţelor lor, ca şi acela al Învăţătorului lor, este supravegheat de Înţelepciunea cerească; şi dacă ei se supun aranjamentului divin, vor constata că toate experienţele lor vor lucra în cele din urmă spre binele lor cel mai înalt. “Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu.’’

***

“Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi.’’ Isaia 53:4, 5.

R — 3887 / noiembrie 1906 (extras)

“Eşti Tu, Hristosul?”

Ce lecţii se află în legătură cu aceste fapte? Una este aceea că atunci când căutăm vreo informaţie asupra unui subiect, trebuie să fim cu totul oneşti, cu totul drepţi, şi nu să căutăm ocazia de a prezenta pe altul într-o lumină falsă, indiferent ce scopuri utile am putea noi presupune că ar fi servite prin asemenea curs. Pentru toţi cei care sunt din poporul Domnului în oricare sens al cuvântului, dreptatea trebuie să fie pe primul plan. Citim că ea este însăşi temelia tronului lui Dumnezeu, şi desigur că trebuie să fie temelia caracterului printre cei care sunt ai Domnului şi care speră să iasă biruitori în timpul de acum. Numai cei oneşti, numai cei drepţi, par să fie influenţaţi de mesajul Cuvântului Domnului în prezent, iar cei care-şi pierd nevinovăţia, onestia, sinceritatea, foarte sigur par să piardă şi Adevărul. De aceea, să ne ferim cu toţii de vreo slăbire în privinţa dreptăţii — faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine, faţă de prietenii noştri, faţă de vrăjmaşii noştri. Noi nu putem, nu trebuie să fim mai puţin decât drepţi, deşi putem fi şi trebuie să fim mai mult decât drepţi faţă de toţi — da, iubitori, generoşi.

Capitolul 15 Înaintea lui Pilat

                                                 Isus judecat de Pilat

     Matei 27:11-26

“Pilat le-a zis: “Dar ce să fac cu Isus, care Se numeşte Hristos?”” Versetul 22.

Pilat era guvernatorul roman al Iudeii, reprezentantul guvernului Cezarului. Noi nu suntem înclinaţi să-l învinuim grav pentru moartea lui Isus. El a acţionat cum s-a aşteptat de la el să acţioneze. Era în Iudeea, nu pentru a rezolva teoriile sau disputele religioase ale evreilor, ci pentru a păstra liniştea, ordinea, supunerea la guvernul Romei printre poporul iudeu. Politica lui era să conducă cu dreptate, pe cât era compatibil cu pacea şi cu liniştea ţării; dar dreptatea trebuia sacrificată oricând pentru interesele Imperiului Roman. Tradiţia spune că Pilat auzise înainte despre Isus şi chiar Îl întâlnise, prin fixarea unei întrevederi particulare, întrebând despre învăţăturile Sale.

Ultima noastră lecţie L-a prezentat pe Isus înaintea Sinedriului evreiesc, dimineaţa cât s-a putut de devreme, înainte ca oamenii în general să se pună în mişcare, înainte prin urmare de a putea fi vreo cooperare din partea prietenilor lui Isus, prin popor, în privinţa arestării Sale etc. Cât s-a putut de repede marele preot şi reprezentanţii Sinedriului L-au dus în grabă la Pretoriu, cerându-i lui Pilat să-L condamne. Pilat i-a întrebat ce acuzaţie aveau împotriva lui Isus. Ei au răspuns evaziv că desigur El era un om rău, vrednic de pedeapsă; altfel ei nu se aflau acolo acuzându-L.

Pilat le-a amintit că după obiceiul roman ei aveau mare

libertate în rezolvarea tuturor disputelor religioase, că el nu era informat în iudaism şi de aceea ei trebuiau să se ocupe de caz. Preoţii au răspuns că ei ştiau aceasta, dar n-aveau nici o putere să aplice pedeapsa cu moartea. Astfel şi-au descoperit adâncimea răutăţii — că ei complotau deliberat să-l facă pe Pilat să aplice pedeapsa cu moartea asupra unei persoane nevinovate. Apoi au început să-L acuze pe Isus, pretinzând că strica poporul, îndepărtându-l de la loialitate şi supunere faţă de guvernul roman — că le spunea oamenilor să nu plătească taxe Cezarului şi că Se pretindea a fi Mesia, Împăratul evreilor.

Acestea erau acuzaţii grave pentru guvernatorul roman, pe care el era obligat să le analizeze; şi observăm că acestea erau acuzaţii complet diferite de cele aduse împotriva lui Isus la procesul Sinedriului. Deşi acuzaţiile erau false, Isus nu S-a apărat. Ştia că venise timpul să moară. El n-a încercat să înlăture ceea ce ştia că este o parte din Programul Divin pentru El.

Isus înaintea lui Pilat

Pilat s-a uitat la Isus, fără îndoială gândindu-se că nu era deloc posibil ca unul cu o înfăţişare atât de blândă să stârnească o răscoală care ar fi dăunătoare intereselor Imperiului Roman. Altă relatare ne spune că Pilat şi-a dat seama că preoţii cei mai de seamă şi cărturarii au fost împinşi de invidie să facă acuzaţiile acelea. Pilat a înţeles că ceva din învăţăturile lui Isus atrăgea poporul mai mult decât învăţăturile acestor conducători religioşi, şi că lui i se ceruse să facă o faptă josnică şi nedreaptă în locul unor persoane care evitau propria lor responsabilitate.

Totuşi, Pilat nu trebuia să pară a fi compătimitor cu Nazarineanul. Nu trebuia să pară că tratează cu uşurinţă acuzaţiile aduse împotriva unui alt împărat decât Cezarul. De aceea I-a cerut lui Isus: “N-auzi câte lucruri aduc ei mărturie împotriva Ta? De ce nu răspunzi, dovedindu-|i vinovăţia sau nevinovăţia?” Isus n-a zis nimic.

Pilat a ieşit afară la cărturari şi la farisei, care se abţinuseră să intre în Pretoriu fiindcă ziua aceea era începutul Paştilor. După ce a discutat cu preoţii cei mai de seamă şi a auzit ce au de zis, Pilat, evident, a pus întrebarea: “Eşti Tu Împăratul iudeilor? Recunoşti aceasta?” Isus i-a răspuns zicând: “Pui întrebarea din pricina a ceva ce vezi şi cunoşti din învăţăturile Mele, sau întrebarea ta este bazată numai pe ceea ce susţin inamicii Mei?” Pilat I-a răspuns că bărbaţi de seamă din poporul Lui Îl predaseră, iar acum i-ar plăcea să ştie ce făcuse de cauzase acea împotrivire.

Isus i-a răspuns că Împărăţia Sa nu era din lumea aceasta

— din acest Veac sau această ordine de lucruri. El nu era prin urmare în conflict cu împărăţia Cezarului. Aceasta explica pentru Pilat faptul că nici Isus nici prietenii Săi nu făcuseră nici o manifestare de răscoală împotriva guvernului civil, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă guvernul Său ar fi fost pământesc. Împărăţia Lui, a spus El, era a viitorului. Pilat a răspuns: “Atunci pretinzi că eşti Împărat şi că odată, undeva, vei exercita stăpânire?” Isus a răspuns că El era Împărat şi că pentru aceasta Se născuse şi pentru aceasta venise în lume. El trebuia să mărturisească despre Adevăr; şi toţi care erau din Adevăr, şi numai aceia, vor putea să aprecieze mărturia Sa.

“O”, a zis Pilat, “aceasta este întrebarea pentru toţi: Ce este Adevărul? Nimeni nu pare să ştie”. Apoi a mers la evrei şi a zis: “Eu nu găsesc nici o vină în El. Nu este deloc un răufăcător împotriva Cezarului sau a legilor lui. N-a făcut vreun lucru care să mă facă să mă amestec pe drept în libertatea sau drepturile Lui”.

Preoţii cei mai de seamă şi învăţaţii Legii au fost alarmaţi. Era posibil ca, tocmai în momentul când speraseră să-L răstignească pe Isus, Acesta să le scape! Apoi au acuzat cu vehemenţă că Isus întărâta poporul propovăduind peste tot, şi că propovădirea Lui începuse departe în Galileea. Când Pilat a auzit cuvântul Galileea, a întrebat: “Este galileean?” Spunându-i-se că era, Pilat a zis: “Atunci pot transfera cu uşurinţă această chestiune care creează tulburări la Irod, Împăratul Galileii”, acesta din urmă avându-şi pe vremea aceea palatul de asemenea în Ierusalim.

Isus a fost trimis la Irod, care era curios în privinţa Lui. Auzise multe lucruri despre Isus şi i-ar fi plăcut să-L vadă făcând o minune. Irod I-a pus întrebări Domnului nostru, dar El n-a răspuns. Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii L-au acuzat cu violenţă pe Isus în faţa împăratului. Irod şi soldaţii lui şi-au bătut joc de El şi L-au trimis înapoi la Pilat îmbrăcat cu o robă splendidă, un Împărat batjocorit. Această faptă de consideraţie din partea lui Pilat şi întoarcerea amabilităţii de către Irod, au rezolvat o inamiciţie care existase un timp între cei doi.

Nici Pilat, nici Irod n-au condamnat

Adresându-li-se iarăşi acuzatorilor lui Isus, Pilat a spus: “Mi-aţi adus înainte pe Omul Acesta ca pe unul care abate poporul. Şi iată, după ce L-am cercetat amănunţit înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de nici unul din lucrurile de care-L acuzaţi. Şi nici Irod nu L-a găsit vinovat, căci L-am trimis la el (iar el mi L-a trimis înapoi); şi iată, El n-a făcut nimic vrednic de moarte. Eu, deci, după ce-L voi pedepsi, Îi voi da drumul”. Evident, pedepsirea sau biciuirea lui Isus a fost făcută pentru a-I salva viaţa — cu gândul că evreii aveau să fie împăcaţi dacă Isus va suferi în acea măsură.

În timpul acela al anului, cu câteva ocazii, Pilat eliberase întemniţaţi în cinstea Paştilor. Acum mulţimea l-a aplaudat pe Pilat şi l-a întrebat dacă va elibera sau nu vreun întemniţat. Gândind că aceasta era o ocazie favorabilă să scape de Isus şi să-L scoată din mâinile preoţilor celor mai de seamă şi a conducătorilor poporului, Pilat a zis poporului: “Să vi-L eliberez pe Acesta care este în închisoare pretinzând că este Împăratul iudeilor?” Mulţimea a privit spre conducătorii lor religioşi şi a fost îndemnată să-i ceară guvernatorului să-l elibereze pe Baraba, tâlharul de drumul mare. Pilat a zis mulţimii: “Dar ce să fac cu Isus, care Se numeşte Mesia?” Iar mulţimea, influenţată de clerul lor, a strigat: “Să fie răstignit!” Pilat a întrebat: “Dar Acesta ce rău a făcut? Eu n-am găsit nici o vină de moarte în El. Aşa că, după ce-L voi pedepsi, Îi voi da drumul”. Isus a fost prin urmare predat mulţimii, prea doritoare numai să-şi bată joc de El, precum şi să-L biciuiască. Pilat le-a spus evreilor care aşteptau: “Îl voi aduce curând biciuit, şi veţi şti că eu nu găsesc nici o vină în El”.

Străduinţele lui Pilat de a-L elibera pe Isus

Isus, prin urmare, a ieşit afară purtând coroana de spini şi haina de purpură. Pilat le-a spus: “Ecce homo!” — Iată Omul! Priviţi pe Acela pe care voi încercaţi să mă faceţi să-L dau la moarte. Vedeţi că El este unul din cele mai nobile specimene ale neamului vostru sau ale omenirii. Priviţi-L în tristeţea şi în umilinţa Sa. Priviţi frumoasa demnitate a caracterului Său. Orice aţi avea împotriva Lui, vă veţi simţi împăcaţi acum că-I vedeţi umilinţa. Dar ei au strigat: “Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Pilat a răspuns: Puteţi să-L răstigniţi dacă vreţi, dar eu nu găsesc nici o greşeală în El — nu găsesc nici o vină în El. Atunci evreii au ajuns la punctul real al chestiunii, la motivul real al împotrivirii lor, şi anume că Isus Se declarase a fi Fiul lui Dumnezeu şi că ei considerau aceasta o hulă. Când Pilat a auzit aceasta, i-a fost şi mai mare frică şi L-a întrebat pe Isus: De unde eşti? Dar n-a primit nici un răspuns. Atunci Pilat I-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi am putere să Te răstignesc? Isus a răspuns: “N-ai avea nici o putere împotriva Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat”. Atunci Pilat s-a gândit din nou să-L elibereze pe Isus, dar aceasta putea stârni tumult în cetate, pe care funcţia sa îl obliga s-o păstreze în pace şi linişte. Dar evreii au strigat: Dacă eliberezi pe Omul Acesta nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat se opune Cezarului. Aceasta îl punea pe Pilat într-o poziţie neplăcută. Eliberarea lui Isus părea să-l facă pe el un susţinător al împotrivitorului Cezarului — cu atât mai straniu cu cât Isus era acuzat de propriii Săi concetăţeni şi de fapt n-avea pe nimeni să-L apere în afară de Pilat însuşi.

Pentru a-i creşte nedumerirea, în timpul acesta Pilat primise un mesaj de la soţia sa, îndemnându-l să n-aibă nimic de-a face cu împotrivirea faţă de Isus şi informându-l că avusese un vis deosebit în privinţa acestei chestiuni. Pilat a recurs iarăşi la popor, mai degrabă decât la conducătorii lor. Prezentând în faţa lor persoana nobilă a lui Isus, a exclamat: “Iată Împăratul vostru!” Dar aceasta n-a făcut decât să aţâţe mulţimea, care a strigat cu atât mai vehement: “Ia-L, ia-L, răstigneşte-L! N-avem împărat decât pe Cezarul”.

În disperare Pilat a cerut să i se toarne apă să-şi spele mâinile în faţa poporului zicând: “Eu sunt nevinovat de sângele Acestui Om drept. Treaba voastră!” Poporul a strigat: “Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”

Şi n-a fost oare aşa? Timp de mai bine de o mie opt sute de ani evreii au suferit — străini de Dumnezeu, fără profet, fără preot, fără jertfă pentru păcat, fără Zilele Ispăşirii! (Osea 3:4, 5). O, dar acum se apropie timpul când, nelegiuirea lor fiind iertată, Domnul va turna peste Israel spiritul rugăciunii şi cererii; ochii înţelegerii lor vor fi deschişi şi ei vor privi spre Cel pe care L-au străpuns şi-L vor lăuda cu atât mai mult! Zah. 12:10.

Satisfăcând cererile poporului în toate lucrurile care nu erau contrare intereselor Imperiului Roman, cum era această datorie obligatorie, Pilat s-a supus cererii şi L-a dat pe Isus la moarte, iar pe Baraba tâlharul l-a eliberat.

Acelaşi spirit predomină

Să nu gândim că natura umană s-a schimbat în cei o mie opt sute de ani trecuţi. Mai degrabă să credem că, împrejurările fiind aceleaşi şi astăzi, Isus sau ucenicii Lui ar putea fi executaţi în orice ţară, dacă magistraţii civili ar dori moartea lor şi ar considera că este folositoare în interesul păcii, şi în special dacă conducătorii şi învăţătorii religioşi ar cere astfel de sacrificare a celor nevinovaţi, considerând că este necesar pentru influenţa lor asupra credulităţii poporului.

Să nu fim surprinşi dacă astfel de experienţe ar veni peste unii din oamenii evlavioşi ai lui Dumnezeu în viitorul apropiat. Paginile istoriei arată că aşa-zisele interese ale religiei, exprimate prin conducătorii religioşi, au avut putere la conducătorii civili pentru subminarea justiţiei şi moartea celor nevinovaţi de-a lungul veacului. Cursul poporului lui Dumnezeu întotdeauna să fie acela marcat de către Învăţătorul nostru — deplină supunere la voinţa lui Dumnezeu — deplină înţelegere a supravegherii de către Dumnezeu a tuturor intereselor Cauzei Sale — şi deplină încredere că rezultatele vor produce o mult mai mare şi veşnică greutate de slavă.

“Chiar dacă lumea râde de ceea ce-am ales,

A mea parte va fi totuşi Isus;

Cu nimeni altul alături nu sunt mulţumit

Decât cu El, cel mai frumos dintre cei frumoşi.

Suferinţele Tale le primesc,

Ruşinea şi crucea ruşinoasă;

Fug de-ale lumii plăceri

Şi comorile ei gunoaie le socotesc.”

R — 2312 / mai 1896 (extras)

Isus înaintea lui Pilat

— “Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit”

Relatarea ruşinii iubitului nostru Răscumpărător, îndurată pentru noi cu atâta răbdare, este cât se poate de mişcătoare, şi poate că relatarea ei şi citirea ei a adus mai multe inimi la pocăinţă decât orice altceva. Ea nu-şi pierde puterea nici asupra celor care L-au acceptat pe Domnul nostru şi răscumpărarea efectuată de sângele Lui: ea ne înmoaie inima de câte ori ne gândim la Cel care a îndurat o împotrivire aşa de mare din partea păcătoşilor, când ne amintim că El n-a meritat-o şi că ea a făcut parte din sacrificiul Lui pentru noi. Apostolul ne indică una din cele mai convingătoare lecţii despre acest subiect, îndemnând ca toţi urmaşii Domnului să se gândească la smerenia, răbdarea şi suferinţele lui Cristos, îndurate pe nedrept, ca nu cumva să cădem de oboseală în sufletele noastre, când îndurăm necazuri relativ uşoare, în timp ce mergem pe urmele Lui (Evr. 12:3). Apostolul se referă iarăşi la aceasta, în legătură cu celelalte suferinţe ale lui Cristos, zicând că Cel care a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac, pentru ca noi să ne putem îmbogăţi prin sărăcia Lui; că El a suferit, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu; şi că aşa cum El Şi-a dat viaţa pentru noi, o jerfă de bună voie, “şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”.

***

“Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.” Evrei 12:3

Capitolul 16  Răstignirea

 

Prinţul vieţii răstignit

Matei 27:33-50

“El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” Isa. 53:5.

Procesul lui Isus a avut loc în realitate la scurt timp după arestarea Sa, dar, pentru că după cerinţa Legii o condamnare la moarte trebuia să se facă ziua, s-a stabilit o adunare a Sinedriului în dimineaţa următoare, care, într-un mod superficial, a confirmat hotărârea marelui preot din noaptea trecută, că Isus a hulit pe Creatorul când a pretins că El venise în lume în acord cu planul de mult promis al Creatorului, că El va răscumpăra pe Israel şi lumea din condamnarea morţii, că la timpul potrivit al lui Dumnezeu, El va stabili Împărăţia Mesianică pentru binecuvântarea Israelului şi a tuturor familiilor pământului. Acest lucru a fost grăbit ca nu cumva mulţimile adunate, care au strigat “Osana, fiul lui David”, când Isus a intrat călare pe un asin cu cinci zile înainte, să înceapă iar să-L proclame împărat. Nici o execuţie nu putea avea loc în timpul săptămânii Paştilor. Iar dacă Isus era ţinut prizonier, nu ştiau ce I Se putea întâmpla Lui sau lor. De aceea, aveau la dispoziţie numai câteva ore pentru a împlini planul care, credeau ei, va scăpa ţara de un om pe care-l considerau un înşelător şi unul care era posibil să-i vâre în încurcătură cu guvernul de la Roma.

Sinedriul avea autoritatea să judece poporul în privinţa religiei lor, dar îi era interzis să execute pedeapsa cu moartea.

De aceea a fost necesar, după condamnarea din partea Sinedriului, să ducă acest caz înaintea lui Pilat, guvernatorul roman. Înţelegând că Pilat nu va recunoaşte hula ca o cauză de moarte, acuzaţia adusă împotriva lui Isus în faţa acestuia a fost una total diferită, şi anume că Isus era un răzvrătit şi un provocator de tulburare; că El pretindea a fi împărat şi că libertatea Lui era împotriva intereselor Imperiului Roman. Absurditatea şi ipocrizia unei astfel de acuzaţii erau prea vădite ca să mai fie nevoie a fi discutate. Pilat şi-a dat seama că L-au adus la el din cauza invidiei — pentru că El şi învăţăturile Lui aveau mai multă influenţă la poporul de rând decât putea fi exercitată de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari. Pilat s-a eliberat de responsabilitate declarând că deoarece Isus era din Galileea, acest caz, de care el era bucuros să scape, intra sub jurisdicţia împăratului Irod, guvernatorul Galileii.

Isus înaintea împăratului Irod

Aceasta era o greutate neaşteptată, dar palatul lui Irod nu era departe. El s-a bucurat de ocazia de a-L vedea pe Isus, de ale Cărui minuni auzise multe. Uitându-se la trăsăturile nobile ale Învăţătorului şi văzând în El puritate şi demnitate blândă, trebuie să i se fi părut ridicol ca o astfel de persoană să fie acuzată ca răzvrătit şi ca un om periculos pentru interesele de pace ale ţării. După câteva cuvinte şi glume sarcastice, gărzile palatului L-au luat şi ei la mână pe Cel pe care stăpânul lor L-a tratat neserios. I-au pus o mantie purpurie şi o coroană de spini şi şi-au bătut joc de înfăţişarea Lui neregească. Apoi Irod a refuzat să se implice în acest caz şi a trimis Prizonierul înapoi la Pilat, poate simţind că avusese deja destul necaz în legătură cu decapitarea lui Ioan Botezătorul cam cu un an în urmă. Chestiunea era o glumă pentru Pilat şi pentru Irod — având de-a face cu cazul unui om despre care se pretindea a fi atât de periculos încât trebuia să moară astfel, pe când El era în mod evident atât de curat şi nevinovat încât şi cel mai slab ar fi în siguranţă cu El.

Nedumerirea lui Pilat a crescut

Pilat a fost dezamăgit când Isus a fost adus înapoi la curtea lui. Cazul nu era plăcut de rezolvat. Prizonierul era evident nevinovat de vreo crimă, dar acuzatorii Lui erau cei mai proeminenţi oameni din poporul şi din cetatea de care răspundea el. Trebuia să le păstreze bunăvoinţa, dacă era posibil, şi ei evident erau înclinaţi spre uciderea captivului lor nevinovat sub forma legalităţii. Ce păcat că religia a fost atât de adesea denaturată de către susţinătorii ei în fiecare veac al lumii! O lecţie pe care trebuie s-o învăţăm cu toţii este să cercetăm motivele şi intenţiile propriei noastre inimi, ca să nu fim induşi în eroarea celui rău — să încălcăm drepturile altora şi astfel să luptăm împotriva lui Dumnezeu.

Pilat a ascultat acuzaţiile, şi-a dat seama că nu era nici un adevăr în ele, şi apoi a comunicat decizia sa: Nu găsesc nici o vină în Isus, dar văzând că s-a creat o asemenea tulburare, consider că este necesar, în interesul păcii, să mulţumesc cerinţele nedrepte ale mulţimii zgomotoase. De aceea voi pune ca prizonierul să fie bătut, deşi recunosc faptul că nu merită pedeapsă. Biciuirea va fi pentru binele Său, precum şi pentru pacea cetăţii, pentru că, satisfăcând cererea mulţimii, viaţa lui Isus va fi cruţată. Cum este cu deciziile politice, această hotărâre era foarte corectă. Magistraţii admit că absoluta dreptate nu este întotdeauna posibilă, având de-a face cu condiţii imperfecte.

Dar conducătorii nu erau mulţumiţi cu ceva mai puţin decât moartea lui Isus. Gloata a fost sfătuită să strige: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Lui Pilat i se părea imposibil să înţeleagă că putea fi stârnită o asemenea dezlănţuire împotriva unei persoane atât de nevinovate. Aşa că el a întrebat: Ce rău a făcut? Dar răspunsul a fost: Răstigneşte-L! O, cum poate ignora patima umană orice principiu al dreptăţii! Spre a-i creşte nedumerirea lui Pilat, soţia lui i-a trimis atunci vorbă: Să n-ai nimic de-a face cu acest Om drept, pentru că tocmai am avut un vis groaznic în legătură cu El.

Ca ultimă soluţie, Pilat a pus ca Isus să fie dus într-un loc mai înalt unde mulţimea să-L poată vedea, şi apoi a strigat adresându-li-se: “Iată Omul!” Priviţi caracterul omului pe care vreţi să-L răstigniţi. Remarcaţi că El are cele mai nobile trăsături, aşa cum nici unul din neamul vostru nu are — şi nici alţii. Vreţi să răstigniţi pe cel mai bun exemplar din neamul vostru? Gândiţi-vă; fiţi raţionali. Iată Omul! De ani de zile la voi există un obicei, ca la acest timp al anului guvernul să elibereze un prizonier. Aşadar,  consideraţi că Isus a fost condamnat şi că concepţia voastră despre dreptate a fost satisfăcută şi acum vi-L eliberez. Dar mulţimea a strigat cu atât mai tare: Răstigneşte-L! Eliberează-ne pe Baraba (un tâlhar şi un personaj periculos).

Cine să explice această perversitate ciudată a naturii umane decăzute — ca un răufăcător să fie preferat în locul unui sfânt? Astfel, cu câţiva ani în urmă, în oraşul Viena, un om care tocmai fusese eliberat de executarea unei pedepse cu închisoarea a ţinut o cuvântare în care a declarat că toţi evreii ar trebui daţi la moarte. Poporul a părut cuprins de nebunie. Omul acesta rău a devenit un lider al simţământului public. A fost aplaudat, şi cum mandatul primarului era pe sfârşite, el a fost ales ca primar al oraşului în virtutea bravurii sale. O, ruşine! Cum putem pretinde că lumea este pregătită pentru libertate când astfel de situaţii ne sar în ochi şi marchează paginile istoriei? Ele dovedesc, din contră, că lumea are nevoie chiar de un astfel de guvern puternic, imperial, cum intenţionează Dumnezeu să dea — Împărăţia Fiului drag al lui Dumnezeu, puternic pentru suprimarea oricărei nedreptăţi şi pentru ridicarea oricărei dreptăţi.

Nu eşti prieten cu Cezarul

Conducătorii evrei erau vicleni. Ei ştiau că trădarea faţă de Roma era una dintre cele mai serioase ofense, şi în faptul că Isus a vorbit despre Sine că era împărat ei aveau o pârghie pentru a forţa răstignirea Lui. Ei au folosit-o, asigurându-l pe Pilat că dacă-L va elibera pe prizonier ei vor raporta la împărat. Pilat ştia că va avea greutăţi în explicarea unui astfel de caz şi că guvernul roman va fi de acord cu decizia lui Caiafa, că era mai bine să moară un om decât să aibă tulburare pe domeniul lor. Astfel forţat, Pilat a fost în final de acord şi a scris hârtiile pentru execuţie, dar înainte de a face acest lucru a luat un urcior cu apă şi în văzul poporului şi-a spălat mâinile zicând: “Eu sunt nevinovat de sângele acestui om drept”.

Execuţia a început. Soldaţii aveau deja doi hoţi pe care să-i răstignească şi numai au adăugat încă o cruce; şi procesiunea a pornit spre Golgota, o coastă a unui deal aproape de locul unde faţa stâncii se aseamănă mult cu un craniu — Golgota însemnând locul căpăţânii. Este tocmai la nord de oraş, în afara zidului. Clădirile noi şi un zid ridicat recent împiedică vizitatorii de acum să vadă efectul de craniu al locului aşa cum se vedea înainte. Prin lege, fiecare condamnat avea scrisă deasupra capului său nelegiuirea de care era acuzat. Deasupra capului Învăţătorului era scrisă nelegiuirea Sa — “Isus, Împăratul Iudeilor”.

Satan şi credulii înşelaţi de el au gândit că în final au scăpat de Isus. Preoţii şi bătrânii şi-au bătut joc de afirmaţia Lui că era Fiul lui Dumnezeu şi au cerut ca, dacă El era Fiul lui Dumnezeu, să demonstreze acest lucru coborându-Se de pe cruce. Ei nu şi-au dat seama de Adevăr, că era necesar ca El să moară pentru păcatul omului, pentru ca în curând să poată avea autoritate dreaptă, în Împărăţia Sa glorioasă, să restabilească întreaga omenire la perfecţiune şi viaţă deplină sub termenii Noului Legământ, al cărui Mijlocitor va fi El (Ier. 31:31). La ceasul al şaselea, la amiază, s-a lăsat întuneric timp de trei ore şi apoi Isus a murit zicând: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Pentru ca El să poată simţi pe deplin greutatea Dreptăţii Divine care aparţinea păcătosului, era necesar ca Tatăl să Se ascundă de El, ca şi cum El ar fi fost păcătosul. Această separare temporară de Tatăl a fost evident cea mai severă lovitură dintre toate experienţele Învăţătorului.

R — 4171 / mai 1908 (extras)

“S-a sfârşit!”

“Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul.” Se presupune că acestea au fost ultimele cuvinte, ultimul act al slujirii pământeşti a Domnului nostru, utima tuşă. Ce potrivit este ca Acela care a căutat să facă voia Tatălui cu orice preţ, să aibă absolută încredere că în moartea Sa, spiritul vieţii Sale va fi în grija şi păstrarea Tatălui, şi ca El să exprime acest lucru! Şi acest lucru trebuie să fie adevărat despre toţi aceia care sunt urmaşii Săi. După ce am predat totul Domnului, noi trebuie să ne însuşim atât de deplin făgăduinţele Sale îndurătoare, încât să nu ne temem de intrarea în moarte. Moartea în cazul Domnului nostru însă trebuie să fi însemnat cu mult mai mult decât ar putea însemna pentru noi. Noi avem nu doar asigurarea Domnului că vom fi înviaţi, ci şi o ilustrare a puterii divine prin cazul Domnului nostru. El L-a înviat pe Domnul nostru din morţi, a cărui putere va fi exercitată prin El ca să ne ducă la glorie, onoare şi nemurire. Domnul nostru a fost înaintemergătorul; nimeni înaintea Lui nu fusese înviat din morţi, nici la perfecţiunea vieţii umane, nici la perfecţiunea naturii divine.

***

C. M. 381 Unde Isus S-a răstignit, Domnul mi S-a descoperit, Sânge-a vărsat pe Golgota, Mântuire-acolo-am aflat.

 Corul O, Golgota, loc de jale, Unde-a vărsat Isus sânge; Tu-mi eşti loc de bucurie, De unde fericirea-mi curge.

Răstignirea

Soarele s-a întunecat, Pământul s-a cutremurat. Murind Isus toate a gătat, Calea-n cer mi-a eliberat.

O, Isuse, cum poate fi, Pentru mine c-ai suferit? Inima mea, o, nu uita, Ce s-a-ntâmplat pe Golgota.

Capitolul 17 – Paştile Noii Creaţii

“Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului.” 1 Cor. 5:7, 8.

Printre experienţele Israelului tipic, Paştile erau însemnate. Sărbătoarea Paştilor, celebrată în fiecare an timp de şapte zile, începea cu ziua a cincisprezecea a primei luni. În mod general se sărbătorea eliberarea poporului Israel din robia Egiptului — dar în mod special trecerea peste, sau cruţarea vieţii întâilor-născuţi ai acestei naţiuni în timpul plăgii morţii care a venit peste egipteni şi care, fiind ultima plagă, i-a obligat în final să-i elibereze pe israeliţi din robia lor forţată. Trecerea peste întâii-născuţi ai lui Israel a prevestit eliberarea întregii naţiuni a lui Israel şi trecerea lor în siguranţă prin Marea Roşie la libertate de sub sclavia Egiptului. Putem observa cu uşurinţă că un eveniment atât de semnificativ va fi comemorat în mod cuvenit de către israeliţi, fiindcă este strâns identificat cu naşterea naţiunii lor; şi astfel este celebrat de către evrei până în ziua de astăzi. Pe membrii Noii Creaţii îi interesează aceste evenimente, deoarece pe ei îi interesează toate faptele şi aranjamentele Tatălui lor ceresc, atât în ceea ce priveşte poporul Său tipic, Israelul după trup, cât şi în ceea ce priveşte întreaga omenire. Dar pe Noua Creaţie o interesează şi mai adânc lucrurile care s-au întâmplat în Egipt pentru faptul că Domnul le-a descoperit “taina” că lucrurile întâmplate cu Israelul natural erau menite să simbolizeze şi să preumbrească lucruri încă şi mai mari din planul divin cu privire la Israelul Spiritual antitipic — Noua Creaţie.

Cu privire la aceste lucruri spirituale apostolul spune că “omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte. Nouă (Creaţiei Noi) însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său” (1 Cor. 2:14, 10). Dumnezeu a folosit pe apostoli ca purtătorii Săi de cuvânt pentru a ne da anumite indicii prin care, sub îndrumarea Spiritului Său, să putem înţelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Unul dintre aceste indicii se află în textul de la începutul acestui capitol. Urmând indicaţia apostolului vedem clar că Israelul trupesc a simbolizat întregul popor al lui Dumnezeu — pe toţi cei care în final vor deveni poporul Său, până la sfârşitul Veacului Milenar; că egiptenii au reprezentat pe împotrivitorii poporului lui Dumnezeu, faraon, cârmuitorul lor, a reprezentat pe Satan, prinţul răului şi întunericului, iar servitorii şi călăreţii lui faraon au reprezentat pe îngerii decăzuţi şi pe oamenii care s-au asociat sau care se vor asocia cu Satan ca împotrivitori ai Domnului şi ai poporului Său — ai Noii Creaţii şi în general ai casei credinţei. După cum poporul Israel dorea eliberarea şi gemea sub supraveghetorii lor, dar erau slabi şi incapabili să se elibereze singuri şi nu s-ar fi putut elibera niciodată de sub jugul egiptean dacă n-ar fi intervenit Domnul pentru ei şi n-ar fi numit şi trimis pe Moise ca să fie eliberatorul lor, tot aşa vedem că omenirea în prezent şi de-a lungul istoriei geme şi suspină în dureri sub asuprirea “prinţului lumii acesteia” şi a servitorilor lui, Păcatul şi Moartea. Aceste sute de milioane din omenire tânjesc după eliberare din robia păcatelor şi slăbiciunilor lor, precum şi după eliberare de pedepsele acestora — durerea şi moartea. Dar fără ajutor divin omenirea este neputincioasă. Unii se luptă viguros şi reuşesc întrucâtva, dar nimeni nu se eliberează. Întreaga rasă a lui Adam este în robia păcatului şi a morţii şi singura lor speranţă este în Dumnezeu şi în antitipicul Moise, în Cel care a promis că Îşi va elibera poporul la timpul Său hotărât — trecându-l peste Marea Roşie — care reprezintă Moartea a Doua, în care Satan şi toţi care se asociază sau simpatizează cu el şi cu purtarea lui rea vor fi nimiciţi pentru totdeauna, după cum este simbolizat prin înecarea lui faraon şi a oştirii sale în Marea Roşie literală. Dar poporul Domnului “nu va fi vătămat de a Doua Moarte”.

Cele anterioare sunt o imagine generală; dar în ea, şi ca o parte a ei, se află alta, o imagine specială care se referă nu la omenire în general şi la eliberarea ei din robia păcatului şi a morţii, ci numai la o clasă specială din omenire — întâii-născuţi. Corespunzători acestora, ca antitipul lor, ne este adusă în atenţie prin cuvântul inspirat “Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” — Noua Creaţie. În tip, întâii-născuţi ocupau un loc special — erau moştenitorii; un loc special şi prin aceea că au fost supuşi unei probe sau încercări speciale înaintea fraţilor lor. Ei au devenit pasibili de moarte înainte de exodul general, iar când a avut loc exodul aceşti întâi-născuţi au avut un loc special în el — au avut de făcut o lucrare specială în legătură cu eliberarea generală, pentru că ei au devenit o clasă separată, reprezentată prin seminţia lui Levi. Ei au fost separaţi de fraţii lor, renunţând total la moştenirea în ţară, pentru ca, în acord cu aranjamentul divin, să poată fi învăţătorii fraţilor lor.

Această seminţie sau casă a lui Levi reprezintă clar casa credinţei, care este reprezentată la rândul ei de Preoţimea Împărătească în pregătire, care renunţă la moştenirea lucrurilor pământeşti în favoarea fraţilor, şi în curând va constitui în realitate Preoţimea Împărătească, al cărei Mare Preot este Domnul şi care va binecuvânta, va conduce şi va instrui omenirea în timpul Veacului Milenar. După cum în Egipt întâii-născuţi ai lui Israel au fost supuşi morţii, dar s-a trecut peste ei, au scăpat, şi pierzându-şi moştenirea pământească au devenit o preoţime, tot aşa Biserica antitipică a întâilor-născuţi în timpul prezent este supusă Morţii a Doua, fiind probată sau încercată pentru viaţă sau moarte veşnică înainte de restul omenirii şi trece din moarte la viaţă prin meritul sângelui Răscumpărătorului — moartea Lui.

Devenind participanţi la harul Domnului lor, ei renunţă sau jertfesc împreună cu El moştenirea pământească, partea pământească, viaţa pământească, ca să poată ajunge la cer şi la “viaţă din belşug”. Astfel, în timp ce Biserica întâilor-născuţi, Noua Creaţie, “toţi mor ca un om”, şi în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti s-ar părea că renunţă şi pierd mai mult decât alţii, chiar dacă omul natural nu înţelege aceasta, totuşi peste ei se trece sau sunt salvaţi din moarte şi ca Preoţime Împărătească vor fi făcuţi părtaşi gloriei, onoarei şi nemuririi împreună cu Marele lor Preot, Isus. Aceştia, a căror cruţare are loc în decursul nopţii acestui Veac Evanghelic

— înaintea apariţiei dimineţii Milenare şi înaintea răsăritului Soarelui Dreptăţii — vor fi conducătorii oştirii Domnului, ca s-o scoată din robia Păcatului şi a Satanei. Remarcaţi cum se potriveşte aceasta cu cuvintele apostolului (Rom. 8:22, 19): “Toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii” — “aşteaptă … descoperirea fiilor lui Dumnezeu” — aşteaptă trecerea completă peste Biserica întâilor-născuţi prin Întâia Înviere la glorie, onoare şi nemurire.

Dar acum o altă trăsătură a tipului este importantă. În tip, pentru a se efectua trecerea peste întâii-născuţi şi eliberarea ulterioară a întregului popor al Domnului, a fost necesar ca mielul de Paşti să fie junghiat, sângele lui să fie stropit pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus al casei, iar carnea lui să fie mâncată în aceeaşi noapte împreună cu ierburi amare şi azimi. Astfel fiecare casă israelită a reprezentat casa credinţei şi fiecare miel a reprezentat pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, iar întâiul-născut al fiecărei familii a reprezentat Cristosul, Cap şi Corp, Noua Creaţie. Ierburile amare au reprezentat probele şi necazurile din timpul prezent, care servesc spre a creşte cu atât mai mult pofta casei credinţei pentru Miel şi azimi. Mai mult, deoarece fiecare familie trebuia să mănânce cu toiagul în mână şi încinşi pentru drum, aceasta reprezintă faptul că întâii-născuţi antitipici şi casa credinţei, care astfel se împărtăşesc din Miel în decursul nopţii acestui Veac Evanghelic, vor fi străini şi călători în lume, îşi vor da seama de robia păcatului şi morţii, şi vor dori să fie conduşi de către Domnul afară din păcat şi corupţie, la libertate — la libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Comemorarea Domnului nostru

În armonie cu acest tip al junghierii mielului de Paşti în a patrusprezecea zi a primei luni — ziua care precede cele şapte zile ale Sărbătorii Paştilor celebrată de evrei — Domnul nostru a murit ca Mielul de Paşti antitipic, “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. La nici o altă dată nu era posibil ca Domnul nostru să sfârşească în moarte sacrificiul început la vârsta de 30 de ani prin botezul spre moarte. Astfel, deşi evreii au încercat de multe ori să-L prindă, nimeni n-a putut pune mâna pe El, pentru că “nu-I venise ceasul”. Ioan 7:8, 30.

Aşa cum evreilor li s-a poruncit să aleagă mielul de jertfă în ziua a zecea a primei luni şi să-l primească în casele lor la această dată, Domnul, în mod potrivit, li S-a oferit la acea dată, când cu cinci zile înainte de Paşti a intrat în cetate călare pe asin, iar mulţimea striga: “Osana! Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” “A venit la ai Săi şi ai Săi (ca naţiune) nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit (individual) … le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu”. Naţiunea, prin reprezentanţii ei, conducătorii, în loc să-L primească L-au respins şi astfel în momentul acela s-au identificat cu Adversarul. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu, sângele Noului Legământ este eficient şi pentru casa lui Iacov şi pentru toţi cei care doresc armonie cu Dumnezeu; şi chiar dacă s-au împărtăşit din meritele Mielului

refuzând totuşi să mănânce din Mielul antitipic — ei ca naţiune au pierdut ocazia de a deveni întâii-născuţi, Preoţimea Împărătească, naţiunea sfântă, poporul deosebit al lui Mesia

au pierdut ocazia de a trece dincolo şi a deveni membrii Noii Creaţii, cu viaţă mai abundentă în glorie, onoare şi nemurire; dar ne bucurăm că ni se spune în altă parte în Scripturi că ei, cu toate acestea, vor avea ocazia glorioasă de a-L accepta pe Mielul lui Dumnezeu, de a mânca, de a-şi însuşi carnea Lui, sacrificiul Lui, şi de a scăpa astfel din robia păcatului şi a morţii, sub conducerea Domnului şi a fraţilor Săi credincioşi, Israelul spiritual, Biserica antitipică a întâilor-născuţi. Rom. 11:11-26.

La sfârşitul serviciului Domnului nostru, în a patrusprezecea zi a lunii întâi, ,,în noaptea în care a fost vândut”, şi ca atare în aceeaşi zi în care a murit ca Mielul antitipic, El a sărbătorit împreună cu ucenicii Săi Paştile tipice ale evreilor — mâncând împreună cu cei doisprezece apostoli mielul tipic care Îl reprezenta pe El Însuşi, jertfa Sa pentru păcatele lumii, “adevărata hrană”, singura prin a cărei putere se poate obţine viaţa, libertatea şi binecuvântarea fiilor lui Dumnezeu. Mâncarea acestei cine în noaptea dinaintea morţii Domnului nostru, şi totuşi în aceeaşi zi, a fost posibilă datorită obiceiului evreiesc după care ziua începe seara şi nu la miezul nopţii. Evident că Domnul a aranjat toate lucrurile Israelului în conformitate cu tipurile pe care ele urmau să le exprime.

Ca evrei “născuţi sub Lege”, Domnul nostru şi apostolii Săi erau obligaţi să sărbătorească acest tip şi să-l sărbătorească la timpul cuvenit; şi după ce au ţinut astfel Cina evreiască, mâncând mielul cu pâine nedospită şi cu ierburi amare, şi probabil de asemenea după obicei, cu “rodul viţei”, Domnul — luând o parte din pâinea nedospită şi din rodul viţei, rămase de la Cina evreiască, tipul — a instituit pentru ucenicii Săi şi pentru întreaga Sa Biserică pe care ei o reprezentau (Ioan 17:20) un lucru nou, care pentru ei, ca Israel spiritual, Biserica Întâilor-Născuţi, Noua Creaţie, trebuia să ia locul, să înlocuiască Cina de Paşti evreiască. Domnul nostru n-a instituit un alt tip sau un tip mai înalt al Paştilor evreilor. Dimpotrivă, tipul era pe cale de a-şi începe împlinirea şi astfel nu mai era potrivit pentru cei care i-au acceptat împlinirea. Domnul nostru, ca Miel antitipic, era pe cale să fie jertfit, după cum spune apostolul în textul de la începutul acestui capitol: “Hristos, Paştele nostru (Mielul) a fost jertfit”.

Nimeni, acceptând pe Cristos ca Mielul de Paşti şi astfel acceptând faptul că antitipul a luat locul tipului, n-ar mai putea în mod potrivit să pregătească un miel tipic şi să-l mănânce în amintirea eliberării tipice. De atunci încolo lucrul potrivit pentru toţi cei care cred în Isus ca adevăratul Miel de Paşti este să-şi stropească stâlpii uşii inimii cu sângele Lui: “Cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea” (de condamnarea prezentă — dându-şi seama că păcatele lor sunt ispăşite prin sângele Lui şi că prin sângele Lui au acum iertarea păcatelor). Începând de atunci, aceştia trebuie să mănânce sau să-şi însuşească meritele Răscumpărătorului lor — meritele omului Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi. Prin credinţă ei trebuie să se împărtăşească de aceste merite şi să înţeleagă că după cum păcatele lor au fost puse asupra Domnului şi El a murit pentru ei, tot aşa meritele şi dreptatea Lui le sunt atribuite lor. Ei mănâncă sau îşi însuşesc aceste lucruri prin credinţă.

Dacă Cina Domnului nostru a luat atunci locul Cinei de Paşti, dar nu ca un tip mai înalt — antitipul fiind început — ce a fost această Cină? Răspundem că a fost o Comemorare a antitipului — o amintire pentru urmaşii Lui a începutului împlinirii Paştelui antitipic.

A accepta astfel pe Mielul nostru şi a comemora astfel moartea Sa pentru noi, înseamnă a fi în aşteptare în privinţa eliberării promise poporului lui Dumnezeu şi de aceea înseamnă că aceia care preţuiesc şi comemorează în mod raţional, deşi sunt în lume, nu sunt din lume, ci sunt străini şi călători care caută condiţii mai bune, fără supărările, întristările şi robia prezentă a domniei Păcatului şi Morţii. Aceştia se împărtăşesc din pâinea adevărată, antitipică, nedospită: ei caută s-o ia în curăţenia ei, fără a fi coruptă (dospită) de teoria, stricăciunea, ambiţiile, egoismul uman etc., ca să poată fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ei se împărtăşesc de asemenea din ierburile amare ale persecuţiei, în armonie cu cuvintele Învăţătorului, că servul nu este mai presus decât Domnul său şi că dacă însuşi Domnul a fost insultat, persecutat şi respins, şi ei trebuie să se aştepte să fie trataţi la fel, pentru că lumea nu-i cunoaşte după cum nu L-a cunoscut nici pe El. Mai mult, declaraţia Domnului este că nimeni nu va fi acceptabil pentru El dacă prin credincioşia lui nu-şi va atrage asupră-şi dizgraţia lumii. Cuvintele Sale sunt: “Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”. “Din cauza Mea … vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri.” Mat. 5:11, 12; 2 Tim. 3:12.

Când Domnul nostru a instituit Cina de Amintire, numită Cina Cea din Urmă, aceasta a fost, după cum am arătat mai sus, un simbol nou, bazat pe tipul Paştelui vechi şi în legătură cu el, deşi nu era o parte a acestuia, fiind o comemorare sau o amintire a antitipului. După cum citim: El “a luat pâine, şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi a zis: “Acesta este trupul Meu, dat pentru voi (aceasta Mă reprezintă pe Mine, Mielul antitipic; ea reprezintă carnea Mea); să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea””. Intenţia evidentă a Domnului era să fixeze în mintea urmaşilor Săi faptul că El este Mielul antitipic pentru întâii-născuţi antitipici şi pentru casa credinţei. Expresia “să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” sugerează că pentru urmaşii Săi această nouă instituire trebuia să ia locul celei dinainte, care trebuia să fie scoasă din uz datorită împlinirii. “Tot astfel, după cină, a luat paharul, zicând: “Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu”” — sângele legământului — sângele care sigilează Noul Legământ. “Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea ori de câte ori veţi bea din el.” Noi nu înţelegem că aceasta sugerează să facem lucrul acesta fără a ţine seama de timp şi de loc etc., ci înseamnă că atunci când acest pahar şi această pâine nedospită vor fi folosite de atunci încolo la serbarea Paştilor, de fiecare dată trebuie să se considere o celebrare a antitipului, nu a tipului. După cum n-ar fi fost conform legii, potrivit sau tipic a sărbători Paştile la o altă dată decât aceea hotărâtă de Domnul, tot aşa nu este potrivit să se celebreze nici antitipul la o altă dată decât la aniversarea lui. 1 Cor. 11:23-25. Apostolul adaugă: “Pentru că, de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11:26). Aceasta ne arată că ucenicii au înţeles clar că de atunci înainte pentru toţi urmaşii Domnului serbarea anuală a Paştilor trebuie să aibă o nouă însemnătate: pâinea frântă reprezintă trupul Domnului, paharul reprezintă sângele Său. Deşi această nouă instituire n-a fost impusă urmaşilor Săi ca o lege şi deşi nu s-a prevăzut nici o pedeapsă pentru respectarea ei în mod nepotrivit, totuşi Domnul a ştiut bine că toţi cei care se vor încrede în El şi Îl vor aprecia ca Mielul antitipic de Paşti vor fi bucuroşi să ţină Comemorarea pe care El le-a sugerat-o astfel. Şi încă tot aşa este. Credinţa în răscumpărare continuă să-şi găsească ilustraţia în această comemorare simplă, “până va veni El” — nu numai până la parousia sau prezenţa Domnului nostru în secerişul sau sfârşitul acestui veac, ci până când în timpul parousiei Sale unul câte unul credincioşii Săi vor fi fost adunaţi la El, dincolo de ,,Văl”, ca să participe acolo într-o măsură mai deplină, şi, după cum a declarat Domnul nostru, să se împărtăşească din el (pahar — n. e.) “nou în Împărăţie”.

“Noi care suntem mulţi, suntem o singura pâine”

“Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea o părtăşie a trupului lui Hristos? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine.” 1 Cor. 10:16, 17.

Călăuzit de Spiritul sfânt, apostolul ne prezintă aici încă un gând cu privire la această Comemorare instituită de Domnul nostru. El nu neagă, ci susţine că în primul rând pâinea reprezintă trupul frânt al Domnului nostru, jertfit pentru noi, şi că paharul reprezintă sângele Său, care sigilează iertarea noastră. Dar acum, pe lângă aceasta, el arată că noi, ca membri ai Ecclesiei, membri ai corpului lui Cristos, viitorii Întâi-Născuţi, Noua Creaţie, devenim părtaşi cu Domnul nostru în moartea Sa, părtaşi în jertfa Sa; şi după cum a spus în alt loc, parte din legământul nostru este să “împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24). Gândul de aici este la fel cu cel arătat prin cuvintele: “am fost botezaţi în moartea Lui”. Astfel, în timp ce corpul Domnului a fost pâinea frântă pentru lume, credincioşii din acest Veac Evanghelic, cei loiali, cei aleşi, Noua Creaţie, sunt socotiţi ca părţi ale aceleiaşi pâini, “mădulare ale trupului lui Hristos”; şi de aceea, în frângerea pâinii, după ce am recunoscut că ea este jertfa Domnului nostru pentru noi, trebuie să recunoaştem mai departe că este şi frângerea sau jertfirea întregii Biserici, a tuturor celor consacraţi să fie morţi cu El, să fie frânţi cu El, să se împărtăşească de suferinţele Lui.

Aceasta este ideea corectă cuprinsă în cuvântul “părtăşie”

— comuniune, participare comună. De aceea, la fiecare celebrare anuală a acestei Comemorări, noi nu numai recunoaştem că temelia tuturor speranţelor noastre se bazează pe jertfa iubitului Răscumpărător pentru păcatele noastre, ci şi ne reînviem şi ne reînnoim consacrarea să “murim împreună cu El, ca să şi trăim împreună cu El” — “să răbdăm, ca să şi împărăţim împreună cu El”. Cât de cuprinzător este sensul acestei celebrări instituite divin! Noi nu punem simbolurile în locul realităţii; desigur, nimic n-ar putea fi mai departe de intenţia Domnului nostru şi n-ar fi deloc potrivit nici pentru noi să facem acest lucru. Părtăşia inimii cu El, nutrirea inimii dintr-Însul, părtăşia inimii cu ceilalţi membri ai corpului şi înţelegerea din inimă a sensului legământului nostru de sacrificiu, este adevărata părtăşie pe care, dacă suntem credincioşi, o vom îndeplini zi de zi tot anul — fiind frânţi zilnic împreună cu Domnul nostru şi nutrindu-ne continuu din meritul Său, întărindu-ne în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ce binecuvântare primim prin celebrarea acestei Comemorări! Cum ne arde inima după mai multă apreciere şi creştere în har şi cunoştinţă, şi după mai multă participare la privilegiile serviciului pentru care suntem chemaţi, nu numai în ceea ce priveşte prezentul, ci şi în ceea ce priveşte viitorul!

Se va observa că apostolul include şi paharul pentru care lăudăm pe Dumnezeu. “Nu este el o părtăşie (comuniune, participare comună) a sângelui lui Hristos?”. O, ce gând — că adevăraţii consacraţi, credincioasa “turmă mică” a Noii Creaţii a fost Cristos în trup de-a lungul acestui Veac Evanghelic, şi că suferinţele, încercările, ruşinea şi moartea acestora, pe care Domnul i-a acceptat şi i-a recunoscut ca “mădulare ale trupului Său” în carne, sunt cu toţii socotiţi ca părţi ale jertfei Sale, pentru că sunt asociaţi cu El şi sunt sub El care este Capul nostru, Marele nostru Preot! Cei care înţeleg situaţia, cei care apreciază invitaţia lui Dumnezeu de a fi membri în această Ecclesie şi participarea consecutivă în sacrificiu până la moarte acum şi în glorioasa lucrare din viitor, nu se bucură oare să fie socotiţi vrednici a suferi batjocura pentru numele lui Cristos şi a-şi pune viaţa în serviciul Adevărului ca membri din carnea şi oasele Sale? Ce le pasă acestora dacă lumea nu-i cunoaşte, după cum nu L-a cunoscut nici pe Domnul? (1 Ioan 3:1). Ce le pasă acestora, chiar dacă trebuie să sufere pierderea celor mai alese binecuvântări şi avantaje pământeşti, dacă ei, ca şi corp al lui Cristos, vor putea fi socotiţi vrednici de o parte împreună cu Răscumpărătorul în gloriile Sale viitoare?

Pe măsură ce aceştia cresc în har, cunoştinţă şi zel, sunt în stare să cântărească şi să judece lucrurile din punctul de vedere al apostolului, când a spus cu privire la avantajele şi favorurile pământeşti: “Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere … şi le socotesc ca gunoaie”. “Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.” Filip. 3:8; Rom. 8:18.

Un alt gând este cu privire la iubirea reciprocă, simpatia şi interesul care trebuie să predomine printre toţi membrii acestui “singur trup” al Domnului. Pe măsură ce Spiritul Domnului ajunge să stăpânească tot mai mult în inimile noastre, acesta ne va face să ne bucurăm de fiecare ocazie de a face bine oamenilor după cum avem posibilitate, dar în special casei credinţei. Pe măsură ce simpatia noastră creşte şi merge către toată omenirea, ea trebuie să crească în special faţă de Domnul, şi, prin urmare, de asemenea în special faţă de cei pe care El îi recunoaşte, care au Spiritul Său şi caută să umble pe urmele Sale. Apostolul arată că măsura iubirii noastre faţă de Domnul va fi dovedită prin iubirea faţă de fraţi, faţă de ceilalţi membri ai corpului Său. Dacă iubirea noastră trebuie să fie astfel încât să rabde şi să suporte totul în privinţa altora, cu cât mai mult va fi adevărat acest lucru în privinţa celorlalţi membri ai aceluiaşi corp, atât de strâns uniţi cu noi prin Capul nostru! Nu este de mirare că apostolul Ioan spune că una dintre dovezile proeminente că am trecut din moarte la viaţă este că iubim pe fraţi (1 Ioan 3:14). Într-adevăr, ne amintim că atunci când vorbeşte despre faptul că împlinim ce lipseşte necazurilor lui Cristos, apostolul Pavel adaugă: “pentru trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.

Acelaşi cuget este exprimat iarăşi în cuvintele: “Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16). Ce frăţie implică aceasta! Unde mai putem spera să găsim o astfel de iubire de fraţi care să-şi dea viaţa pentru ei? Noi nu vorbim acum despre felul în care i-ar plăcea Domnului să folosească sacrificiul Bisericii, reprezentată prin “ţapul Domnului” ca o parte a sacrificiilor Zilei Ispăşirii*. Remarcăm doar împreună cu apostolul că în ceea ce ne priveşte pe noi, sacrificiul, punerea vieţii, trebuie să se facă în principal pentru fraţi — în serviciul lor; serviciul pentru lume aparţine în primul rând veacului viitor, Mileniul. În condiţiile prezente, timpul, talentele, influenţa şi mijloacele noastre sunt mai mult sau mai puţin ipotecate pentru alţii (soţie, copii sau părinţi bătrâni, sau alţii care depind de noi), şi suntem obligaţi de asemenea să asigurăm pentru noi înşine “cele necesare”, “cuviincioase” şi “ce este bine înaintea tuturor oamenilor”. Astfel ne rămâne relativ puţin la dispoziţie pentru sacrificiu, relativ puţin de sacrificat pentru fraţi, iar lumea, carnea şi diavolul încearcă în mod continuu să ia acest puţin de la noi şi să-l abată de la jertfirea pentru care l-am consacrat.

Alegerea Bisericii de către Domnul în acest timp când răul predomină este cu scopul ca împrejurările în care suntem să poată dovedi măsura iubirii şi loialităţii fiecăruia faţă de El şi faţă de ai Lui. Dacă iubirea noastră este rece, atunci pretenţiile lumii, ale cărnii şi ale Adversarului vor fi mai mult decât putem rezista şi ne vor absorbi timpul, influenţa, banii. Pe de altă parte, în măsura în care iubirea noastră pentru Domnul este puternică şi caldă, în aceeaşi măsură ne va face plăcere să jertfim pentru El aceste lucruri — nu numai să dăm surplusul nostru de energie, influenţă şi mijloace, jertfindu-le după cum găsim ocazie în serviciul fraţilor, ci în plus, acest spirit de devotare faţă de Domnul ne va determina să reducem la limite rezonabile şi economice cerinţele căminului şi familiei, şi în special ale noastre proprii, ca să avem mai mult de sacrificat pe altarul Domnului. După cum Domnul nostru Şi-a frânt trupul şi Şi-a vărsat sângele, viaţa, trei ani şi jumătate, sfârşind aceste jertfe doar la Calvar, tot aşa şi noi: jertfirea vieţilor noastre pentru fraţi se face în lucrurile mici, materiale sau spirituale, cele spirituale fiind mai înalte şi de aceea mai importante, totuşi cel ce şi-ar reţine compasiunea faţă de un frate care ar avea nevoi materiale ar da dovadă că Spiritul Domnului nu stăpâneşte în inima sa în gradul cuvenit.

Comemorarea este încă potrivită

Comemorarea iniţială a morţii iubitului nostru Răscumpărător (cu sensul mai larg ataşat acesteia de către Spiritul sfânt prin apostol, care include participarea sau părtăşia noastră cu El în sacrificiul Său) a fost, după cum am văzut, la o dată anume — a patrusprezecea zi a primei luni, după calculul evreiesc*. Şi aceeaşi dată, aflată prin aceeaşi metodă de calcul, este încă potrivită şi va plăcea tuturor celor care caută “cărările vechi” şi doresc să umble pe ele. Această comemorare anuală a morţii Domnului etc., aşa cum a fost instituită de Domnul nostru şi cum a fost ţinută de Biserica timpurie, a fost reînviată în ultimul timp printre cei care vin în lumina Adevărului Prezent.

Nu este surprinzător că, pierzându-se tot mai mult din vedere sensul adevărat al cinei simbolice a Domnului, caracteristicile legate de celebrarea anuală au fost de asemenea neglijate. Aceasta se va înţelege mai clar când vom ajunge să înţelegem istoria acestui subiect, după cum urmează:

După ce apostolii şi succesorii lor imediaţi au adormit — cam prin secolul al treilea — Romano-catolicismul a început să devină influent în Biserică. Una dintre doctrinele lui false susţinea că în timp ce moartea lui Cristos ar asigura anularea vinei din trecut, ea n-ar putea şterge încălcările personale după ce credinciosul ar veni în relaţie cu Cristos — adică după botez, ci ar fi necesar un nou sacrificiu pentru aceste păcate. Pe baza acestei erori s-a creat doctrina Liturghiei, care, după cum am explicat-o anterior mai detaliat, era socotită o nouă jertfire a lui Cristos pentru păcatele specifice ale persoanei pentru care este oferită sau jertfită Liturghia

— noua jertfire a lui Cristos fiind făcută să pară raţională prin pretenţia că preotul care oficiază are puterea să schimbe pâinea şi vinul în trupul şi sângele real al lui Cristos, şi apoi, frângând azima, să frângă sau să jertfească pe Domnul din nou pentru păcatele persoanei pentru care se face Liturghia. Am arătat deja că din punct de vedere divin această învăţătură şi practică a fost o scârbă în ochii Domnului — “urâciunea care pustieşte”. Dan. 11:31; 12:11*.

Această doctrină falsă a pustiit şi în urma ei a venit mulţimea de erori ale Bisericii, marea cădere sau apostazie care a constituit sistemul roman — cel mai mare dintre toţi Anticriştii. Secolele au trecut unul după altul cu această vedere predominând, stăpânind pretutindeni în creştinătate, până când, în secolul al 16-lea, marea mişcare a Reformei a început să stârnească împotrivire şi proporţional a început să găsească adevărurile care fuseseră ascunse în timpul Veacurilor Întunecate sub doctrinele şi practicile false ale Anticristului. Reformatorii primind mai multă lumină în privinţa întregii mărturii a Cuvântului lui Dumnezeu, această lumină a inclus vederi mai clare despre jertfa lui Cristos şi ei au început să vadă că teoria şi practica papală a Liturghiei era într-adevăr “urâciunea pustiirii” şi au respins-o, cu diferite grade de fermitate. Biserica Angliei şi-a revizuit Cartea de Rugăciuni în anul 1552 şi a exclus cuvântul Liturghie.

Obiceiul Liturghiei a luat practic locul serbării anuale a Cinei de Amintire a Domnului, pentru că Liturghiile erau făcute frecvent, cu scopul de a curăţi pe oameni în mod repetat de păcate. Când reformatorii au văzut eroarea aceasta, au încercat să se întoarcă la simplitatea originară a primei instituiri şi au respins Liturghia romană ca fiind o celebrare nepotrivită a Cinei de Amintire a Domnului. Totuşi, nevăzând legătura strânsă dintre tipul Paştilor, antitipul morţii Domnului nostru şi Cina ca o amintire a antitipului, ei n-au înţeles caracterul potrivit al ţinerii acesteia la data repetării ei anuale. Ca atare vedem că printre protestanţi unii serbează lunar, alţii la fiecare trei luni, iar alţii la patru luni — fiecare denominaţie folosindu-şi judecata proprie — “ucenicii” sărbătorind săptămânal, printr-o neînţelegere a Scripturilor cumva asemănătoare cu neînţelegerea referitoare la botez. Ei îşi bazează serbarea săptămânală a cinei pe declaraţia din Faptele Apostolilor care spune că Biserica timpurie se aduna în prima zi a săptămânii şi la aceste adunări “frângeau pâinea”. Fapte 2:42, 46; 20:7.

Am observat deja* că aceste celebrări săptămânale nu erau comemorări ale morţii Domnului, ci, dimpotrivă, erau mese de dragoste care comemorau învierea Sa şi ocaziile de frângere a pâinii împreună cu El, de care s-au bucurat în câteva din zilele întâi ale săptămânii pe parcursul celor patruzeci de zile înainte de înălţarea Sa. Amintirea acestor ocazii de frângere a pâinii, în care ochii le-au fost deschişi şi L-au recunoscut, i-a făcut probabil să se întâlnească apoi în prima zi a fiecărei săptămâni, şi, nu nepotrivit, să aibă o masă comună, o frângere a pâinii. După cum am remarcat deja, paharul nu se aminteşte niciodată în legătură cu acestea, în timp ce în fiecare relatare despre Cina de Amintire a Domnului nostru paharul ocupă un loc la fel de important ca şi pâinea.

Cine poate celebra?

Răspundem mai întâi de toate că nici unul care nu se încrede în sângele preţios al lui Cristos ca jertfă pentru păcate nu trebuie să se împărtăşească. Nici unul nu trebuie să se împărtăşească decât dacă prin credinţă are sângele stropirii pe stâlpii şi pe pragul de sus al cortului pământesc care ne vorbeşte pace, în loc de a striga după răzbunare, cum a strigat sângele lui Abel (Evr. 12:24). Nici unul nu trebuie să celebreze sărbătoarea simbolică dacă nu are în inima sa sărbătoarea adevărată şi nu L-a acceptat pe Cristos ca Dătătorul lui de viaţă. Mai departe, nici unul nu trebuie să se împărtăşească dacă nu este membru al singurului corp, al singurei pâini, şi dacă nu şi-a socotit viaţa, sângele, jertfită împreună cu a Domnului în aceeaşi cupă sau pahar. Există aici o linie despărţitoare clară, nu numai între credincioşi şi necredincioşi, ci şi între consacraţi şi neconsacraţi. Totuşi, linia trebuie să fie trasă de fiecare persoană pentru sine însuşi — atâta timp cât declaraţiile sale sunt bune şi rezonabil dovedite de comportarea sa exterioară. Nu este treaba unui membru şi nici chiar a Bisericii să judece pe altul, decât dacă, după cum am arătat deja, chestiunea a ajuns în faţa ei într-o formă definită, conform regulilor prescrise. Altfel bătrânii, sau reprezentanţii Bisericii, trebuie să pună în faţa celor care se adună împreună termenii sau condiţiile acestea: (1) credinţă în sânge; şi (2) consacrare pentru Domnul şi serviciul Său, chiar până la moarte. Ei trebuie să invite apoi pe toţi cei care cred în felul acesta şi sunt astfel consacraţi, să participe la celebrarea morţii Domnului şi a propriei lor morţi. Aceasta, şi toate invitaţiile în legătură cu celebrarea, trebuie să fie atât de clar arătate încât să nu lase nici o idee de sectarism. Toţi trebuie să fie bineprimiţi să participe, indiferent de credinţa şi armonia lor în alte subiecte, dacă sunt în deplin acord cu privire la aceste adevăruri fundamentale — răscumpărarea prin sângele preţios şi o deplină consacrare până la moarte, care îi îndreptăţeşte.

Aici este potrivit să ne gândim la cuvintele apostolului:

“De aceea, oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat cu privire la trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului.” 1 Cor. 11:27-29.

Prevenirea pe care o face aici apostolul pare să fie împotriva unei celebrări neglijente a acestei Comemorări, care ar face din ea un ospăţ, şi împotriva invitării unor persoane la întâmplare. Aceasta nu este un astfel de ospăţ. Este o Comemorare solemnă, intenţionată numai pentru membrii “corpului” Domnului; şi cine nu discerne aceasta, cine nu discerne că pâinea reprezintă trupul lui Isus şi că paharul reprezintă sângele Lui, participând la ea va intra sub judecată — nu sub “osândă”, cum spune în traducerea obişnuită, ci sub judecată în ochii Domnului şi de asemenea judecată în propria lui conştiinţă. Înainte de a se împărtăşi din aceste simboluri, prin urmare, fiecare persoană trebuie să decidă pentru sine dacă crede şi se încrede sau nu în trupul frânt şi sângele vărsat al Domnului nostru ca fiind preţul său de răscumpărare, şi în al doilea rând, dacă a făcut sau nu consacrarea deplină a tot ce are, ca să poată fi astfel inclus ca membru al “singurului trup”.

Remarcând cine este exclus şi cine are acces în mod cuvenit la masa Domnului, vedem că fiecare membru adevărat al Ecclesiei are dreptul să participe, dacă acest drept nu i-a fost interzis printr-o acţiune deschisă din partea întregii Biserici, conform regulii stabilite de Domnul (Mat. 18:15-17). Toţi aceştia pot celebra; toţi aceştia vor dori desigur să celebreze — vor dori desigur să se conformeze sfatului dat de Învăţătorul înainte de moartea Sa: “Mâncaţi … beţi toţi din el”. Ei îşi vor da seama că dacă nu mâncăm carnea Fiului Omului şi nu bem sângele Lui, nu avem viaţă în noi; şi că, dacă ei s-au împărtăşit în inimă şi în minte în mod real de meritele jertfei Domnului şi de viaţa Sa, este atât un privilegiu cât şi o plăcere să comemoreze aceasta şi s-o mărturisească unul înaintea altuia şi înaintea Domnului.

Cine poate oficia

Doctrina falsă a Liturghiei şi crearea în Biserică a unei clase numite cler, să administreze acest serviciu şi altele similare, a creat o impresie atât de adâncă în mintea publicului încât protestanţii chiar până astăzi cred în general că prezenţa unui “slujitor rânduit”, pentru a cere binecuvântarea şi a oficia într-un astfel de serviciu de comemorare, este absolut necesară şi că orice altă procedură ar fi un sacrilegiu. Cât de greşită este această teorie se va recunoaşte imediat ce ne vom aminti că toţi care au privilegiul de a participa la această Comemorare sunt membri consacraţi ai “Preoţimii Împărăteşti” — fiecare este deplin împuternicit de Domnul să predice Cuvântul Său în conformitate cu talentele şi ocaziile sale, şi de asemenea pe deplin autorizat să îndeplinească orice fel de serviciu sau slujire de care este capabil, pentru El şi pentru membrii corpului Său, şi în numele Său pentru alţii. “Voi toţi sunteţi fraţi” este standardul Domnului, şi acesta nu trebuie uitat când suntem în comuniune cu El şi celebrăm Lucrarea Lui răscumpărătoare şi uniunea noastră comună cu El şi unul cu altul ca membri ai corpului Său.

Totuşi, în fiecare mic grup al poporului Domnului, în fiecare mică “Ecclesie” sau corp al lui Cristos, după cum am arătat deja, Scripturile arată că trebuie să fie ordine, iar parte a acestei ordini este că “în fiecare Biserică” trebuie să fie “bătrâni”. În timp ce fiecare membru al Ecclesiei, al Noii Creaţii, are autorizare suficientă de la Domnul ca să-i permită să ia oricare parte în legătură cu Cina de Amintire, totuşi, Biserica prin alegerea bătrânilor indică faptul că ei trebuie să fie reprezentanţii întregii Ecclesii cu privire la lucruri ca acestea. De aceea, datoria aranjării şi slujirii la această Comemorare ar cădea în sarcina lor ca un serviciu pentru care au fost deja aleşi de către Biserică.

Declaraţia Domnului nostru: “Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” — ne arată în mod hotărât că oriunde este posibil, această comemorare trebuie celebrată în compania celorlalţi membri ai corpului. Binecuvântarea care o însoţeşte a fost cu intenţia să-i atragă pe membri unul către altul, nu numai în această adunare anuală, ci oricând este posibil. Ori de câte ori se adună chiar doi sau trei pentru a face apel la această promisiune, fiind imposibil sau neconvenabil să se întâlnească cu un grup mai mare, ei au privilegiul să celebreze ca o Biserică, ca o Ecclesie completă; şi chiar dacă o persoană se află în astfel de circumstanţe încât nu se poate întâlni cu alţii, noi sugerăm ca credinţa lui să meargă cu suficientă putere către Domnul pentru a face apel la făgăduinţă — socotind că Domnul împreună cu el sunt doi. Sfătuim ca o astfel de izolare inevitabilă să nu împiedice pe nimeni de la celebrarea anuală a marii jertfe pentru păcat şi a participării noastre la ea împreună cu Domnul nostru; ca persoana singură să-şi procure pâine — (dacă se poate pâine nedospită — cum ar fi biscuiţi săraţi) şi rodul viţei (suc de stafide, suc de struguri sau vin*) şi să celebreze în comuniune de spirit cu Domnul şi cu ceilalţi membri ai corpului, de care este despărţit prin forţa împrejurărilor.

O ordine a serviciului

Fiindcă Domnul n-a aşezat nici o regulă sau ordine de serviciu, nu este pentru noi să o aşezăm — totuşi, credem că ar fi potrivit să sugerăm ceea ce ni se recomandă de la sine ca o celebrare moderată, rezonabilă, ordonată, a acestei Comemorări. Nu facem aceasta cu intenţia de a fixa o regulă sau o lege, ci cu scopul de a ajuta pe unii care au fost obişnuiţi cu un serviciu complicat şi pe alţii care n-au fost obişnuiţi cu nimic de felul acesta, să ajungă la o opinie moderată asupra subiectului. Cele ce exprimăm să fie deci considerate numai în lumina sugestiei, supuse unor astfel de modificări etc., cum par recomandabile. Ele sunt următoarele:  Deschiderea serviciului cu una sau mai multe cântări, potrivite ocaziei — cu caracter solemn şi îndreptând mintea în direcţia Comemorării.

Rugăciune pentru binecuvântarea divină asupra adunării şi în special asupra celor care vor participa, amintind de asemenea pe ceilalţi membri ai aceluiaşi corp, cunoscuţi şi necunoscuţi nouă, din toată lumea, şi în special pe cei care celebrează această Comemorare la aniversarea ei.

(3) Bătrânul care oficiază ar putea citi din Scripturi relatarea instituirii originare a Comemorării.

(4) Acelaşi bătrân sau alt bătrân ar putea prezenta apoi o relatare a acestui subiect, tip şi antitip, fie vorbind liber, fie, dacă vrea, la fel de bine, citind o explicaţie a întregului subiect, ca de exemplu cele arătate anterior.

(5) Atrăgând atenţia asupra faptului că Domnul nostru a binecuvântat pâinea înainte de a o frânge, conducătorul i-ar putea solicita unui frate competent să ceară binecuvântarea asupra pâinii, sau — dacă din cei prezenţi n-ar fi nici unul competent în afară de el — atunci să ceară el binecuvântarea divină asupra pâinii şi asupra celor care se vor împărtăşi din ea, ca ochii înţelegerii lor să poată fi deschişi larg ca să aprecieze sau să înţeleagă adâncimea sensului cuvenit legat de ea şi ca toţi participanţii să aibă o comuniune binecuvântată cu Domnul în folosirea acestui simbol al cărnii Sale şi să-şi reînnoiască consacrarea de a fi frânţi împreună cu El.

(6) Se poate frânge apoi o bucată de pâine nedospită folosind cuvintele Domnului: “Acesta este trupul Meu, dat pentru voi. Mâncaţi toţi din el”; şi un frate sau însuşi fratele care oficiază poate servi cu farfuria; sau, dacă adunarea este mare, se poate servi cu mai multe farfurii simultan de către doi, patru, şase fraţi consacraţi, sau de către oricâţi este necesar.

(7) Ar fi de dorit să se păstreze linişte în timpul distribuirii simbolurilor, cu excepţia unor scurte remarci direct la subiect, care n-ar fi nepotrivite, cu privire la semnificaţia pâinii şi cum ne hrănim noi din Domnul — deşi în general ar fi bine ca acest subiect să fie arătat de către conducător sau de către un alt vorbitor înainte de distribuire, când explică semnificaţia celebrării în general, astfel încât comuniunea participanţilor să nu fie deranjată.

(8) Apoi ar trebui să se ceară binecuvântarea asupra paharului, exact cum citim, că Domnul “a luat paharul şi, după ce a mulţumit, l-a dat” ucenicilor Săi. Ar putea fi numit un frate pentru această rugăciune de mulţumire şi de cerere a binecuvântării Domnului asupra participanţilor, şi ar trebui de asemenea servit în linişte.

(9) Serviciul fiind astfel terminat, sfătuim să se urmeze exemplul Domnului şi al apostolilor până la sfârşit — să se cânte o cântare de încheiere şi apoi adunarea să fie liberă — fără nici o rugăciune de încheiere. Sfătuim ca la această ocazie saluturile obişnuite, întrebările despre sănătate etc., să fie evitate şi fiecare să mergă la casa lui evitând pe cât posibil orice le-ar putea conturba cugetele şi comuniunea, şi pe cât posibil fiecare să caute să continue comuniunea, nu numai în noaptea aceea, ci şi în ziua următoare, având în minte experienţele Domnului în Ghetsimani şi nevoia Lui de compătimire şi ajutor, precum şi faptul că fiecare membru al corpului Său poate avea ocazii ghetsimane şi nevoie de mângâierea şi ajutorul celorlalţi ucenici.

Despre Învăţătorul este scris: “Şi nici un om dintre popoare nu era cu Dânsul” — nimeni în stare să compătimească cu El în ceasul încercării. Cu noi este altfel. Noi îi avem pe ceilalţi membri ai corpului, botezaţi similar în moarte, angajaţi similar să fie “frânţi” ca membri ai unei singure pâini, acceptaţi şi unşi cu acelaşi Spirit sfânt. Amintindu-ne aceasta, să căutăm cu atât mai serios să-i ajutăm pe ceilalţi membri ai corpului, amintindu-ne că orice se face pentru cel mai mic membru al corpului, se face pentru Cap şi este apreciat de El. În acelaşi timp ne putem aminti în mod cuvenit exemplul lui Petru — impulsivitatea lui sârguincioasă, ca serv al Domnului, însă şi slăbiciunea lui într-un moment de încercare precum şi nevoia lui de ajutor şi de rugăciuni din partea Domnului. “M-am rugat pentru tine, ca să nu ţi se micşoreze credinţa.” A ne aminti de acest lucru poate fi un ajutor special pentru noi, după cum fără îndoială a fost şi pentru apostolul Petru după aceea. Aceasta ne va face în stare să căutăm la Domnul mai mult “har, ca să avem ajutor la momentul potrivit”.

Ar fi bine ca în acelaşi timp să ne amintim de Iuda şi că el a căzut din pricina egoismului — ambiţiei, lăcomiei; şi amintindu-ne cum prin această uşă a egoismului Satan a pătruns tot mai mult în el, ne poate ajuta să ne păzim ca să nu cădem şi noi într-o capcană a Adversarului; ca nu cumva din vreun motiv să tăgăduim pe Domnul care ne-a cumpărat; ca nu cumva în vreun sens al cuvântului să trădăm vreodată pe Domnul sau pe fraţii Săi, sau Adevărul Său. Să avem în minte în ziua următoare experienţele iubitului nostru Răscumpărător; nu numai ca să ne putem astfel identifica mai bine cu El, dar, în plus, să nu considerăm ca un lucru ciudat încercările de foc ce ar putea fi permise să vină asupra noastră ca urmaşi ai Săi, ci să-L putem urma până la sfârşit şi să păstrăm totdeauna în minte ultimele Sale cuvinte, “S-a sfârşit!”, şi să ne dăm seama că aceasta a însemnat o completare a jertfei Sale pentru păcat în folosul nostru, aşa încât prin rănile Lui să ne putem considera vindecaţi şi de asemenea să ne putem da seama că El trăieşte veşnic pentru a interveni în favoarea noastră şi a ne da ajutor în orice timp de nevoie.

Paştile creştinilor (easter) — Paştile evreilor (passover)

Cuvântul “Easter” (Paştile creştinilor nominali, în limba engleză — n.e.) se află o singură dată în Scripturi (Fapte 12:4, Biblia King James — n.e.), şi acolo este tradus greşit; acesta trebuie să fie tradus “Passover” (Paştile evreilor, în limba engleză — n.e.). Numele “Easter” a fost adoptat de la păgâni. Este de origine saxonă şi denumeşte o zeiţă a saxonilor, sau mai degrabă a estului, Estera, a cărei sărbătoare era celebrată primăvara, aproximativ la timpul Paştilor evreilor. Adoptarea acestui nume şi aplicarea lui la perioada celebrării morţii, învierii şi înălţării Domnului nostru, până la venirea binecuvântării de la Cincizecime, a fost evident o încercare de a face ca instituţiile creştine să le înlocuiască mai uşor pe cele ale păgânilor. Ca şi majoritatea concesiilor, aceasta datează de prin secolul al treilea. Această origine păgână a numelui “Easter” nu trebuie să aibă vreo importanţă specială în mintea noastră, pentru că noi nu-l mai folosim pentru a celebra pe zeiţa orientului. Printre protestanţi numele a fost în mod clar legat de o zi, în loc de o perioadă, cum era în trecut şi cum este folosit încă de catolici. Acea zi se numeşte Duminica de Paşti. Pentru poporul Său orice amintire a învierii Domnului nostru va fi întotdeauna preţioasă, dar pentru cei care apreciază corect această problemă, fiecare duminică este

o Duminică de Paşti, deoarece fiecare duminică este o amintire comemorativă a învierii Domnului nostru dintre morţi.

Prezentând aici subiectul, gândul nostru este în mod special ca să atragem atenţia asupra sensului mai larg al termenului Paşti folosit de catolici, care include atât Vinerea Mare cât şi Duminica de Paşti, şi este folosit doar ca un sinonim pentru perioada Paştilor. Introducându-se Liturghia şi folosirea ei frecventă, s-ar fi putut aştepta ca celebrarea anuală a morţii Domnului nostru la aniversarea ei să fie desfiinţată; dar nu este aşa. Obiceiul iniţial al Bisericii timpurii, de a celebra marele fapt central şi însăşi temelia existenţei ei, a continuat, deşi celebrarea cinei la timpul ei cuvenit a încetat, fiind înlocuită cu numeroasele sacrificii ale Liturghiei — şi astfel această amintire specială şi-a pierdut sensul.

Secole la rând a fost obiceiul să se socotească data răstignirii Domnului nostru după calendarul evreiesc, după cum am explicat deja; dar mai târziu, dorindu-se pe cât posibil desprinderea de instituţiile evreieşti, s-a instituit o schimbare în metoda de calculare a datei morţii lui Cristos, Paştele nostru. “Conciliul Ecumenic” din Niceea a hotărât ca de atunci înainte Paştile să se celebreze în vinerea ce urmează după prima Lună plină începând de la echinocţiul de primăvară. Aceasta a fixat nu numai celebrarea generală a morţii Domnului într-o vineri, numită “Vinerea Mare”, ci a mai asigurat şi ca celebrarea să fie într-adevăr foarte rar în acord perfect cu celebrarea Paştilor de către evrei. Trebuie să amintim că diferenţa în metoda de calculare este aceea că atunci evreii aşteptau şi aşteaptă şi acum până la echinocţiul de primăvară şi încep luna cu prima Lună nouă după aceea, şi ţin Paştile când Luna este plină, sau în ziua a patrusprezecea.

Această schimbare dă ocazional o diferenţă de aproape o lună între cele două metode de calculare.

Nu este treaba noastră să spunem care metodă este mai bună, dar noi preferăm să ne ţinem de cea pe care au practicat-o Domnul şi apostolii — nu cu un servilism care ne-ar face să simţim că am comite o crimă dacă am greşi în calculare şi am celebra la o dată greşită, ci cu o satisfacţie totuşi că ne-am străduit să urmăm cât se poate de aproape instituirea divină, modelul. Cineva ar putea sugera că ar fi şi mai bine să se fixeze data conform calendarului nostru modern

de exemplu la 15 aprilie sau la 1 aprilie, sau la o altă dată

şi în consecinţă nici un calcul etc., n-ar fi necesar. Noi răspundem că evident Domnul a avut un motiv să aranjeze calendarul evreiesc aşa cum l-a aranjat şi preferăm să continuăm a recunoaşte instituirea Sa în această problemă.

Într-un anumit sens vedem că după cum Soarele este simbolul Împărăţiei spirituale a lui Dumnezeu, Luna este simbolul Legământului Legii şi al poporului care a fost sub acel Legământ al Legii. Astfel, a existat o potrivire deosebită în faptul că Domnul nostru a fost răstignit de către ei tocmai când Luna era plină, şi aceasta prin predeterminarea lui Dumnezeu cu privire la timp, aşa încât ei nu L-au putut prinde înainte, deşi au vrut, pentru că “încă nu-I venise ceasul” (Ioan 7:30; 8:20). Răstignirea Lui când Luna era plină şi faptul că apoi Luna a început imediat să scadă arată o lecţie în sensul că Israelul ca naţiune şi-a atras asupră-şi respingerea divină, sau lepădarea pentru un timp, simbolizată prin micşorarea Lunii, ceea ce a reprezentat declinul lor naţional.

*** Adăugăm aici câteva citate potrivite, dintr-o autoritate recunoscută care susţine cele de mai sus după cum urmează:

Din enciclopediile lui McClintock şi Strong

“Easter, adică Paşti — Easter este un cuvânt de origine saxonă şi denumeşte o zeiţă a saxonilor, sau mai degrabă a estului, Estera, în onoarea căreia erau aduse sacrificii an de an, cam pe la timpul Paştilor (primăvara), numele începând să fie legat prin asociere de idei de sărbătoarea creştină a învierii, care avea loc la timpul Paştilor: de aceea noi spunem ziua de Paşti (Easter), Duminica de Paşti (Easter), dar foarte nepotrivit, pentru că aceasta în nici un caz nu se referă la festivalul ţinut atunci pentru zeiţa vechilor saxoni. La fel se foloseşte în prezent cuvântul german Ostern pentru “Easter” şi se referă la aceeaşi zeiţă Estera sau Ostera. Apariţia acestui cuvânt în Biblia King James (Fapte 12:4) — “Cu gând ca, după Paşti (în limba engleză Easter — n. e.), să-l scoată înaintea poporului” — se poate remarca îndeosebi ca exemplu al lipsei de consecvenţă a traducătorilor. … La ultima revizuire s-a înlocuit cu “Paşti” (în limba engleză Passover —

  1. e.) în toate pasajele cu excepţia acestuia. …

Bisericile din Asia Mică au serbat moartea Domnului în ziua care corespunde cu ziua de 14 a lunii Nisan, zi în care, conform părerii întregii Biserici vechi, a avut loc răstignirea. Bisericile din Apus (Roma), pe de altă parte, au fost de părere ca răstignirea să fie comemorată anual chiar în ziua din săptămână în care a avut loc, adică vineri. … Bisericile din Apus priveau ziua morţii lui Cristos ca o zi de doliu şi nu sfârşeau postul până în ziua învierii. Bisericile din Asia Mică, pe de altă parte, priveau moartea lui Cristos întru totul ca moarte pentru răscumpărarea omenirii şi sfârşeau ziua de post în ceasul morţii lui Cristos, la ora trei după-amiază, şi imediat după aceea serbau agapele şi Cina Domnului. Amândouă părţile (Răsăritul ortodox şi Bisericile de Apus) au aderat la cuvântul Pascha (Paşti), prin care ei înţelegeau uneori zilele speciale de sărbătoare din această săptămână, iar alteori întreaga săptămână de comemorare a Paştilor.

Prima neînţelegere serioasă între părţile din interiorul Bisericii vechi a izbucnit aproximativ în anul 196 (d. Cr.), când episcopul Victor din Roma a trimis o circulară către episcopii de frunte ai Bisericii, cerându-le să ţină sinoade în diferitele lor provincii şi să introducă practica apuseană (practica celebrării în ziua de vineri şi duminică, în loc de ziua exactă, 14 şi 16 Nisan). Unii s-au supus cerinţei, dar sinodul ţinut de episcopul Polycrate din Efes a refuzat cu îndârjire şi a aprobat scrisoarea lui Polycrate către Victor, care în apărarea practicii asiatice s-a referit la autoritatea apostolilor Filip şi Ioan, la a lui Polycarp şi la a altor şapte rudenii de-ale sale care fuseseră înainte episcopi ai Efesului. …

Până aici controversa dintre Bisericile asiatică şi apuseană (romană) era în legătură numai cu două puncte, şi anume: (1) dacă trebuia comemorată ziua din săptămână sau ziua din lună în care a avut loc moartea lui Cristos; (2) dacă postul trebuia să se sfârşească. Acum s-a ivit un al treilea punct de dispută, cu privire la timpul când a fost de fapt ziua de 14 Nisan. Mulţi dintre Părinţii Bisericii sunt de părere că în conformitate cu calculul originar al evreilor până la distrugerea Ierusalimului, data de 14 Nisan fusese întotdeauna după echinocţiul de primăvară şi numai din cauza calculării greşite de mai târziu a evreilor data de 14 Nisan a căzut uneori şi înainte de echinocţiu. De aceea ei au insistat ca data de 14 Nisan, care pentru ambele părţi din interiorul Bisericii stabilea data pentru Paşti (Easter), să fie întotdeauna după echinocţiu.

Deoarece anul evreiesc este an lunar şi data de 14 Nisan este întotdeauna o zi cu Lună plină, creştinii care au adoptat vederea astronomică de mai sus, ori de câte ori data de 14 Nisan cădea înainte de echinocţiu urmau să celebreze moartea lui Cristos cu o lună mai târziu decât Paştile evreieşti. Deoarece acum creştinii nu se mai puteau baza pe calendarul evreiesc, a trebuit ca ei să-şi calculeze singuri data de Paşti. Aceste calcule se deosebeau adeseori, în parte din motivele deja amintite şi în parte pentru că data echinocţiului a fost fixată de unii pe 18 martie, de alţii pe 19 martie, iar de alţii pe 21 martie. Conciliul din Arles, din anul 314, s-a străduit să stabilească o uniformitate, însă decretele lui se pare că n-au avut mare efect. De aceea subiectul a fost din nou discutat şi luat în considerare de Conciliul Ecumenic de la Niceea care a hotărât ca “Paştile” să fie celebrate de întreaga Biserică după echinocţiu, în vinerea ce urma după 14 Nisan. S-a mai prevăzut ca Biserica din Alexandria, care se distingea în ştiinţele astronomice, să informeze anual Biserica din Roma în ce zi a Calendelor să fie celebrate Idele Paştilor (de la care Calende să se plece pentru a se stabili Idele Paştilor — n. e.), iar Biserica din Roma să informeze toate Bisericile din lume. Dar nici chiar aceste decrete ale Conciliului din Niceea n-au pus capăt tuturor diferenţelor şi a rămas ca prin calculele lui Dionisius Exiguus să se introducă treptat uniformitatea de practică în Biserica veche. Unele ţări, ca Marea Britanie, n-au părăsit vechea lor practică decât după o rezistenţă îndelungată. În timpul lui Carol cel Mare, uniformitatea (în ţinerea vinerii, fără a lua în seamă calcularea evreiască a zilei cu Lună plină) pare să fi fost stabilită, şi (după aceea) nu se mai găseşte nici o urmă (a celebrării) de quarto decimani (celebrarea după ziua reală — 14 Nisan, Luna plină după echinocţiul de primăvară). …

Revizuirea calendarului de către Papa Grigore al XIII-lea a păstrat în linii mari era dionisiană, dar a stabilit mai corect Luna plină de Paşti şi a prevăzut cu grijă evitarea oricărei abateri viitoare a calendarului de la timpul astronomic. Totuşi, prin aceste calcule amănunţite, uneori Paştile creştine, contrar hotărârilor Conciliului din Niceea, coincid cu Paştile evreieşti”.

Aceeaşi autoritate spune cu privire la cuvântul Paşti: “Aceasta era sărbătoarea reprezentativă a anului şi în această poziţie unică avea o anumită legătură cu tăierea împrejur, ca al doilea sacrament al Bisericii evreieşti (Exodul 12:44). Putem vedea aceasta în ceea ce s-a întâmplat la Ghilgal, când Iosua luând în considerare legământul divin a celebrat Paştile imediat după ce poporul a fost tăiat împrejur. Dar natura relaţiei în care au fost aceste două ritualuri nu s-a manifestat pe deplin până la împlinirea antitipurilor şi până când Cina Domnului a luat locul Paştilor, ca sărbătoarea sfântă a poporului ales al lui Dumnezeu”.

„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”.

PARTEA BISERICII ÎN JERTFA PENTRU PĂCAT

“Fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui.”

1 Pet. 2:21 .

R 5195 W. T. 1 martie 1913 (pag. 73-76)

Omenirea este imperfectă, inacceptabilă pentru Dumnezeu, condamnată la moarte. De aceea, într-un sens al cuvântului, ea nu are nici un merit, fiindcă Dumnezeu n-ar condamna ceva ce are valoare. În alt sens însă, Dumnezeu vede ceva în rasa decăzută care poate fi făcut acceptabil pentru Sine, altfel n-ar fi făcut pregătiri pentru răscumpărarea omenirii. Însuşi faptul că a dat pe Răscumpărătorul pentru rasa umană este o dovadă că omenirea nu este complet depravată, deşi nu are suficiente calităţi ca să facă pe vreunul dintre ei vrednic de viaţă. Dar fiecare are un mic merit al său, şi pe acesta intenţionează Dumnezeu să-l păstreze şi să-l facă valoros.

Procesul valorificării acelui mic rest din perfecţiunea originară pe care orice fiinţă umană îl are păstrat, este numit îndreptăţire. În Planul lui Dumnezeu al Veacurilor sunt rezervaţi o mie de ani pentru lucrarea de aducere a omenirii la perfecţiune, aşa încât Dumnezeu să-i poată accepta şi să le dea viaţă veşnică. Această perioadă este Mileniul. Între timp, în Veacul Evanghelic, pentru o anumită clasă chemată afară din lume se face o altă pregătire, prin care aceştia sunt socotiţi perfecţi, prin atribuirea meritului lui Cristos.

Chiar şi o persoană neîndreptăţită are ceva merit în sine. S-ar părea că o calitate pe care Dumnezeu o apreciază cel mai mult este o inimă cinstită. Într-adevăr putem spune că vrednicia cuiva este în raport cu onestia, sinceritatea sa. Când o persoană onestă începe să-şi dea seama de starea sa păcătoasă şi să dorească împăcarea cu Dumnezeu, va găsi că prin Cuvântul lui Dumnezeu este îndrumată să privească spre Mântuitorul omenirii.

Domnul Isus nu-i dispreţuieşte pe păcătoşii care arată o dorinţă de a părăsi păcatul şi a se apropia de El. După măsura de credinţă şi ascultare, toţi aceştia sunt îndreptăţiţi la părtăşie cu El; după cum este scris: “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14:6). El îi invită pe păcătoşi să aibă încredere în El ca Purtător de poveri zicând: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”. Mat. 11:28, 29.

Toţi cei care astfel se apropie de Dumnezeu au o măsură de pace şi de îndreptăţire, dar nu una deplină; astfel se poate spune despre ei că sunt îndreptăţiţi de probă; adică îndreptăţiţi cu un scop. Tuturor acestora Dumnezeu le spune: “Dacă credeţi acest mesaj al harului Meu până acolo încât să consacraţi ceea ce aveţi din perfecţiunea originară, voi lucra cu voi ca şi cum aţi avea măsura deplină a perfecţiunii umane. Dacă prin credinţă veţi prezenta corpul vostru ca jertfă vie (Rom. 12:1, 2), chiar dacă acel corp nu valorează mai mult de o treime sau o jumătate din valoarea perfecţiunii umane, totuşi Eu vă voi atribui destul din meritul lui Cristos ca să vă suplinească deficitul. Astfel puteţi fi socotiţi ca şi cum aţi avea toată perfecţiunea — ca şi cum aţi avea în realitate sută la sută perfecţiune”.

Numai în timpul veacului Evanghelic se face această ofertă minunată. Meritul necesar pentru a-l aduce pe cel care crede la standardul îndreptăţirii, sau al dreptăţii, unde el va fi acceptabil pentru Dumnezeu, este exact proporţional cu deficitul său. Dacă cel care se prezintă ca sacrificu are numai treizeci la sută, Domnul nostru îi va atribui şaptezeci la sută pentru a ajunge la sută la sută, care reprezintă perfecţiunea. Dacă are şaizeci şi cinci sau patruzeci şi cinci la sută, i se vor atribui treizeci şi cinci sau cincizeci şi cinci la sută, cât s-ar cere pentru a-l aduce la standardul deplin al dreptăţii.

Cu alte cuvinte, când intră în contract că îşi va da viaţa în sacrificiu, Domnul nostru garantează pentru el, după măsura incapacităţii lui, sau îi atribuie destul din meritul Său ca să-i compenseze deficitul, pentru ca jertfa lui să fie acceptabilă. Acest deficit nu este compensat în mod real, ci socotit, cu scopul de a-i permite să-şi prezinte sacrifciul şi a-i permite Dreptăţii să-l accepte. Domnul nostru, care acum a devenit Avocat, îi completează fiecăruia din Biserică ceea ce-i lipseşte pentru a fi fiinţă umană perfectă.

Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu,

CUM VA FI ÎNVINSĂ MAREA APOSTAZIE

„Pentru că n-au primit dragostea Adevărului, ca să fie mântuiţi. Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut Adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi.”2 Tes. 2:10-12.

W.T. 15 Iunie 1916 (pag.179-182)

O ÎNTREBARE IMPORTANTĂ ŞI RĂSPUNSUL LA EA

Unii întreabă: De ce a permis Dumnezeu aceste condiţii îngrozitoare? De ce a permis El ca ţarina Sa de grâu să devină atât de năpădită de neghină? Domnul nostru a ştiut că mai târziu se vor dezvolta aceste condiţii, aşa cum se arată în această pildă cu Grâul şi Neghina. Scopul lui Dumnezeu a fost să permită această lecţie mare pentru Biserică, pentru îngeri şi în cele din urmă pentru toată lumea. Trebuia să se permită ca aceste erori să fie((177)introduse, să crească şi să-şi producă rodul lor amar, şi astfel să se manifeste efectul îngrozitor al erorii, ambiţiei nesfinte şi păcatului. De asemenea aceasta a avut efect asupra dezvoltării şi separării în spirit a adevăraţilor sfinţi ai lui Dumnezeu, de marea masă a neghinei. Amândouă urmau să crească totuşi împreună în Sistemul Babilonic până la timpul Secerişului. Atunci va fi întreaga separare a celor două clase.

Acum noi suntem în acest timp de separare. Acum noi, cărora ni s-au fost deschis ochii înţelegerii, putem vedea că aceste erori şi practici rele nu sunt de la Dumnezeu, nu sunt învăţate în Cuvântul Său. Acum vedem că, aşa cum Învăţătorul nostru a avertizat, „Împărăţia lui Dumnezeu suferă violenţă şi cei violenţi o iau cu forţa” (Diaglott, A. Marshall — n. t.). Dar marea majoritate a creştinilor pretinşi sunt încă în mare măsură orbiţi de fumul Evului Mediu care de atâta vreme le-a umplut ochii. Astăzi nu se mai îngăduie adesea violenţa faţă de persoana sfinţilor lui Dumnezeu, datorită legilor şi sentimentului public prezent, deşi la unii încă există acest spirit de persecuţie ca şi înainte, numai dacă ei ar putea avea putere. Însă aceleaşi doctrine nescripturale sunt propovăduite încă, modificate într-o măsură pentru a se potrivi ideilor rafinate din zilele noastre. Doctrina biblică a învierii morţilor este pusă la grămada de gunoi.

Vedem insa clar cum in 2016 ca a inceput nu demult separarea lumii in doua tabere . Daca acum cativa ani in afara de noi si martori nu vorbea nimeni de o Imparatie aici pe pamant de 1000 de ani , iata ca acum se vorbeste de la multe amvoane ale altor culte despre o Imparatie aici pe pamant si nu sunt putini cei care predica astfel .

Il vedem deci pe Elisei despartind apele ?

Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?

Noi avem nevoie de anumite pietre de încercare, adică de ceva care să ne ajute să hotărâm, care să facă mintea capabilă să ia repede o hotărâre. Această piatră de încercare trebuie să fie voinţa lui Dumnezeu, aşa încât a înţelege voinţa Domnului în legătură cu orice problemă ar însemna s-o rezolvăm — imediat ce-o discernem …. Capacitatea de a hotărî repede şi totdeauna corect, care este voinţa Domnului, cere o anumită experienţă şi disciplină, dar cu cât începem mai devreme, cu atât mai devreme vom deveni pricepuţi. Cu cât mai energic ne vom pune să cunoaştem şi să facem voia Domnului şi să-I arătăm prin promptitudinea noastră că ne găsim plăcerea în a-I face voia, cu atât mai bine şi mai repede se vor stabiliza caracterele noastre pe direcţia bună.

Vedem cum versetul are mai multe aplicabilitati si este tot atat de valabil ca si pe timpul lui Ilie .

Imi amintesc de cand eram copil si cu siguranta si voi ( pe vremea aceea se folosea nuiaua destul de des ) ca tata adesea cand faceam ceva nepotrivit , ma cam atingea cu  nuiaua si spunea ” tu chiar nu pricepi ce spun ? nu intelegi ce vreau sa spun ? si dupa cate o nuia ma intreba ” acuma pricepi ? ” .

Sa venim in present si sa ne amintim cum de multe ori ne folosim simturile si le ascutim , cand se spune ceva in soapta in apropierea noastra , cu scopul evident sa prindem ce se sopteste .

Ei tot asa sa ne folosim aceasta abilitate pentru a intelege ,; ce vrea Domnul sa ne spuna ? Ce asteapta de la noi ? sa nu ajungem la „nuia” .

Lumea in care traim are cel putin doua fatete ;

  • Una liniara , cea pe care din nastere si obisnuinta  o percepem cu totii in general si care efectiv este „stearpa” .
  • Si o lume plina de mesaje subtile , o lume unde mesajele duhurilor vazduhului rautatii se impletesc cu mesajele bine intentionate ale slujitorilor Domnului , iar noi bine am face ca prin Rugaciune si Veghere sa plecam mintea si inima , lasand si dezbracand din ale noastre sa intelegem ce vrea Domnul de la noi , de la fiecare in parte .

Domnul sa ne ajute , sa ne invete sa ne muster , ca tot mai bine sa intuim si sa stim cum sa-l ascultam . Iar in aceasta directie sunt atat de multe Scripturi ! sa incercam sa ni le aducem aminte pe rand in acest moment si cat mai multe .

Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe

Unuia ca acesta îi răspundem: Aleargă înainte. Cazul tău nu este atât de întunecat cum ţi se pare. „Uşa” nu este încă „închisă”. Aminteşte-ţi că dacătoţicei care acceptaseră chemarea când aceasta s-a sfârşit s-ar dovedi credincioşi legământul lor, n-ar fi prea mulţi, ci tocmai destui. Aminteşteţi de asemenea că observaţia ta precum şi Scripturile indică faptul că dintre cei mulţi care acceptă chemarea puţini vor fi aleşi, pentru că numai puţini se dovedesc credincioşi legământului lor când sunt încercaţi. Pe măsură ce unii dintre cei chemaţi se dovedesc necredincioşi, unul după altul, ocaziile lor,locurile lorde muncă şicoroanele lorde răsplată sunt transferate altora. Unul dintre aceste locuri de muncă şi una dintre aceste coroane ale răsplăţii îţi pot fi transferate ţie, şi numele tău poate fi scris în cartea vieţii ca membru de probă al Miresei lui Cristos, în locul unuia şters ca nevrednic. VeziApoc. 3:5;Evr. 12:23.

Cei care pot pricepe aceste făgăduinţe preţioase şi care au dorinţa să lucreze în vie, au o puternică dovadă că au fost concepuţi de spirit*; căci mintea umană, chiar îndreptăţită, este incapabilă să priceapălucrurile adânciintenţionate de Dumnezeu numai pentru cei care s-au((223))consacrat şi au fost acceptaţi (1 Cor. 2:6-16). Şi Domnul este prea iubitor şi prea drept să autorizeze în inima cuiva speranţe care n-ar putea fi realizate niciodată. A fi conceput de spirit, prin Cuvântul adevărului, implică o naştere finală la condiţiile spirituale, dacă cel conceput nu se dovedeşte nevrednic — necredincios. De aceea, „să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire”.

Coloseni 3

1 Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu.

Dacă. În versiunea greacă nu apare nici o îndoială. Conjuncţia introdusă aici are forţă argumentativă condiţională. Condiţia e considerată ca fiind adevărată.

Înviat împreună cu Hristos. Cuvintele lui Pavel ar putea fi parafrazate astfel: Întrucât aţi fost înviaţi împreună cu Hristos. Cuvântul deci, ne aduce înapoi la cap. 2,20 şi chiar mai departe, la v. 12, 13. Pavel accentuează poziţia şi privilegiile măreţe pe care credinciosul le are prin Mântuitorul. Slabele eficacitate a religiei legaliste, sau mecanice, plină de rutine şi interdicţii, în contrast cu creştinismul plin de viaţă, e fără rost şi fără de folos.

Umblaţi. [Căutaţi, KJV]. Adică, aşa cum se înţelege din versiunea greacă, faceţi-vă un obicei din a căuta (compară cu Matei 6,33).

Lucrurile. Voinţa, vitalizată de puterea lui Isus, ar trebui să fie îndreptată către cele cereşti. Obiectivele şi eforturile omului, abătute de la rudimentele omeneşti, ar trebui concentrate asupra realităţilor veşnice.

De sus. În contrast cu rudimentele lumii [învăţăturile începătoare ale lumii] (vezi cap. 2,20).

Şade. Acest cuvânt sugerează o lucrare permanentă (compară cu Marcu 14,62). Tronul lui Hristos e aşezat în cer.

Dreapta lui Dumnezeu. Aceasta este o poziţie de autoritate şi onoare (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 2,33; Romani 8,34). Este o metaforă a faptului că Hristos şi Tatăl conduc împreună universul (vezi comentariul de la Filipeni 2,5–8; compară cu Efeseni 1,20).

2 Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.

Gândiţi-vă. [Legaţi-vă afecţiunile voastre de, KJV; cugetaţi, traducerea lui G. Galaction]. Literal, gândiţi neîncetat la , sau luaţi aminte neîncetat la.

Lucrurile de sus. Adică, lucrurile din cer (vezi comentariul de la v. 1). Unde este comoara unui om, acolo va fi şi inima lui (Matei 6,21).

Pământ. Cuvântul acesta apare în contrast cu cer, subînţeles în locuţiunea de sus. Întrucât cele cereşti aparţin lui Hristos şi vieţii veşnice, lucrurile pământeşti au de-a face cu sistemul instalat de diavol în rebeliunea împotriva lui Dumnezeu, iar creştinul se abate de la aceste lucruri deoarece ele nu sunt ţinta sa.

3 Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Căci voi aţi murit. [Căci voi sunteţi morţi, KJV]. Literal, căci voi aţi murit, adică în mod simbolic, prin botez (vezi comentariul de la Romani 6,2–4). Moartea precede viaţa cea nouă. Este o deosebire clară între firea nerenăscută şi cea renăscută. Această moarte spirituală de care vorbeşte Pavel este rezultatul unei supuneri complete a voinţei omului faţă de Dumnezeu, prin credinţa în Hristos.

Ascunsă cu Hristos. Forma verbului din limba greacă arată că actul ascunderii a fost complet şi că efectul lui continuă până în prezent. Viaţa este încă ascunsă. Viaţa de care se vorbeşte aici este aceea pe care o primeşte creştinul când Îl acceptă pe Hristos. Isus spunea: Cine crede în Fiul are viaţă veşnică. (Ioan 3,36). Ea îi aparţine deja creştinului şi la a doua venire a lui Hristos el va fi mutat în nemurirea plină de slavă (vezi comentariul de la Ioan 8,51).

4 Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.

Se va arăta. Gr. phaneroo, a face vizibila da pe faţă. Când este folosit cu privire la a doua venire a lui Hristos, termenul phaneroo scoate în evidenţă faptul că acum Isus este ascuns de privirea oamenilor, iar la a doua Sa venire li Se va descoperi (compară cu Apocalipsa 1,7). Phaneroo e folosit cu privire la a doua venire şi în 1 Petru 5,4; 1 Ioan 3,2.

Hristos, viaţa voastră. Vezi comentariul de la Ioan 1,4. Nu numai că Isus este creatorul vieţii creştine şi ţinta finală a străduinţelor omeneşti, dar El este şi sursa zilnică de putere şi îndrumare pentru fii şi fiicele lui Dumnezeu, şi garanţia vieţii viitoare, nemuritoare. Viaţa creştinului nu poate fi despărţită de Hristos.

Arăta … în slavă. Sau manifesta… în glorie. Phaneroo e folosit aici şi cu privire la sfinţi (vezi mai sus, la se va arăta) care vor fi glorificaţi în slavă, cu trupurile asemenea trupului slavei Sale (Filipeni 3,21). Când se va arăta El, vom fi ca El (1 Ioan 3,2). Atunci rugăciunea lui Hristos, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu (Ioan 17,24) va fi împlinită. Cei care pe pământ au fost membrii ai împărăţiei harului lui Hristos, vor fi atunci cetăţeni ai împărăţiei slavei.

5 De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli.

De aceea. Adică având în vedere ceea ce apostolul spusese mai înainte (v. 2–4). Omorâţi. [Înăbuşiţi, KJV]. Literal, daţi morţii. Vezi comentariul de la Romani 8,13; Galateni 5,24.

Mădularele voastre. Adică mădularele şi funcţiile trupului, probabil că e vorba de acelea care aparţineau omului vechi, aşa cum reiese din expresia care sunt pe pământ. Omul cel vechi, cu mădularele lui folosite ca unelte ale nedreptăţii, trebuie să moară.

Curvia. [Desfrânarea, traducerea lui G. Galaction]. Gr. pornea, un termen general pentru legături sexuale ilicite de toate felurile (compară cu Efeseni 5,3).

Necurăţia. Murdăria morală.

Patima. Gr. pathos, pasiunedorinţă înfocată, folosit în sens negativ în Noul Testament. În Romani 1,26, termenul pathos e folosit împreună cu atimia, dezonoare, în expresia patimi scârboase [afecţiuni rele KJV].

Pofta rea. [Senzualitatea, KJV]. Gr. epithumia, dorinţa (vezi comentariul de la Romani 7,7).

Lăcomia. [Zgârcenia, traducerea lui G. Galaction]. Gr. pleonexia, dorinţa de a avea mai mult. Compară cu folosirea cuvântului în Romani 1,29; 2 Corinteni 9,5; Efeseni 4,19; 5,3; etc. Lăcomia este un viciu antisocial, ambiţia de a se impune sau dorinţa de a pune mâna pe lucrurile care sunt dreptul sau bunul altuia.

Care este o închinare la idoli. [Care este idolatrie, KJV]. Dacă în locul lui Dumnezeu în inimă domneşte orice altceva, atunci aceasta este idolatrie (vezi comentariul de la Galateni 5,20).

6 Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.

Mânia lui Dumnezeu. Vezi comentariul de la Romani 1,18.

Fii neascultării. Dovezile textuale sunt împărţite între păstrarea şi omiterea expresiei peste fii neascultării. În ce priveşte expresia fii neascultării, vezi comentariul de la Efeseni 2,2.

7 Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate.

Odinioară. [Cândva, KJV]. Sau mai înainte. Trăiaţi. [Umblaţi, KJV]. Gr. peripateo, a se comporta. Vezi comentariul de la Efeseni 2,2.10.

8 Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.

Dar acum. În contrast cu odinioară (v. 7).

Lăsaţi-vă. [Dezbrăcaţi-vă, KJV]. Gr. apotithemi, a da jos ca o haină (Faptele Apostolilor 7,58); metaforic a scoatea pune la o parte (vezi comentariul de la Romani 13,12). În versiunea greacă verbul este la modul imperativ. Pavel le porunceşte colosenilor ca, o dată pentru totdeauna, printr-un act de voinţă, să înlăture de la ei toate lucrurile pe care urmează să le numească în continuare.

Mânie. Gr. Orge este cuvântul folosit în v. 6 pentru mânia lui Dumnezeu. Vezi comentariul de la Romani 2,8 şi compară cu Efeseni 4,26.31.

Vrăjmăşie. [Furie, KJV]. Gr. thumos (vezi comentariul de la Romani 8,28).

Răutate. Gr. kakia (vezi comentariul de la Romani 1,29).

Clevetire. [Blasfemie, KJV; defăimare traducerea lui G. Galaction]. Gr. blasphemia, defăimareavorbirea injurioasă, îndreptată împotriva altor oameni sau împotriva lui Dumnezeu (vezi Marcu 2,7; 7,22; compară cu Apocalipsa 13,1).

Vorbele ruşinoase. [Vorbirea murdară, KJV; Cuvântul de ruşine traducerea lui G. Galaction]. Gr. aischrologia, vorbire ruşinoasă. Aceasta este singura dată când acest cuvânt apare în Noul Testament. El sugerează nu doar vorbire murdară, ci şi abuz de vorbire obscenă. Compară cu Efeseni 4,29.

Ieşi din gură. [Din gura voastră, KJV]. Cineva care vorbeşte vorbe ruşinoase nu face altceva decât să dea la iveală ce se află în sufletul său (vezi Matei 15,11–18). Dimpotrivă, cel care-şi pune frâu limbii şi nu greşeşte în cuvânt este un om desăvârşit (Iacov 3,2). Creştinul trebuie să pună strajă buzelor sale (Psalmi 141,3).

9 Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui,

Nu vă minţiţi. Vezi comentariul de la Efeseni 4,25. Dezbrăcat. Gr. apekduomai, (vezi comentariul de la cap. 2,15). Se foloseşte metafora dezbrăcării de haine.

Omul cel vechi. Vezi comentariul de la Romani 6,6; Efeseni 4,22; compară cu Ioan 3,3.5.

Faptele lui. Adică practicile de felul celor enumerate de apostol în versetele 5, 8 şi 9.

10 şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.

Îmbrăcat. Expresia aceasta arată reversul procesului de dezbrăcare a hainelor.

Omul cel nou. Vezi comentariul de la Efeseni 4,24; compară cu DA 176; 9T 20, 23.

Care se înnoieşte. [Care este reînnoit, KJV]. Este preferabilă traducerea care se înnoieşte deoarece forma cuvântului grecesc arată un proces continuu. Cuvântul înnoieşte subliniază noutatea. Tabloul este cel al unei dezvoltări treptate până la o deplină cunoaştere a lui Dumnezeu. Creşterea este produsul şi dovada vieţii, atât în domeniul fizic, cât şi în cel spiritual. Puterea Dătătorului de viaţă este unicul mijloc prin care poate fi păstrată creşterea.

Cunoştinţă. Grecescul epignosis, cunoaştere deplină, completă şi desăvârşită. Vezi şi cap. 1,9.10; 2,2 (cunoştinţă). Această cunoştinţă este înţelegerea şi priceperea experimentală a principiilor cerului şi scopul către care tinde reînnoirea.

După chipul. Adică, potrivit cu chipul. Vezi comentariul de la Romani 8,29.

Celui ce l-a făcut. Adică, Acela care a creat omul nou. După cum Hristos este întipărirea fiinţei Tatălui (vezi Evrei 1,3), tot aşa şi creştinul trebuie să crească până la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos (vezi comentariul de la Efeseni 4,13).

11 Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.

Nici grec, nici iudeu. În noua ordine instaurată de creştinism sunt înlăturate toate deosebirile naţionale (vezi comentariul de la Romani 10,12; Galateni 3,28; compară cu Romani 1,6). Pe tot parcursul epistolei, Pavel repetă acest adevăr.

Nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur. Vezi comentariul de la Romani 2,25–29; Galateni 5,6.

Barbar. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 28,2; Romani 1,14.

Schit. Un sinonim pentru cei mai sălbatici dintre barbari.

Nici rob, nici slobod. [Legat sau liber, KJV]. Sau rob sau liber. Aici, apostolul vorbeşte despre deosebirile sociale. Pavel declară că în religia lui Hristos şi în procesul divin al naşterii din nou nu există bariere naţionale, religioase sau sociale. Viaţa lui Hristos a înfiinţat o religie în care nu există castă, o religie în care iudei şi neamuri, liberi sau sclavi sunt legaţi într-o frăţie comună, egali înaintea lui Dumnezeu. (9T 191).

Hristos este totul şi în toţi. [Hristos este totul şi în tot, KJV]. Hristos este descris aici ca ţinta finală. El este, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi (Efeseni 1,23). Întrucât caracterul Lui se manifestă în toţi creştinii, cum poate să fie deosebiri între ei? Nu poate exista rivalitate sau duşmănie între mădularele trupului lui Hristos. Isus este moştenirea comună a sfinţilor Săi, idealul lor, ţinta lor în desăvârşirea caracterului. El este şi mijlocul prin care se realizată această frăţietate a biruitorilor.

12 Astfel, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.

Aleşi ai lui Dumnezeu. Aceştia sunt supuşi ai împărăţiei cerului. Toţi cei care L-au primit pe Hristos, indiferent de distincţii naţionale, religioase, rasiale şi sociale, sunt aleşii lui Dumnezeu. Ei sunt sarea pământului, lumina lumii. Vezi TM 422; vezi comentariul de la Romani 8,33; compară cu PP 207, 208.

Sfinţi. Cei care au fost puşi deoparte, care sunt despărţiţi de lume şi sunt devotaţi lucrării lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Romani 1,7). Sfinţenia este manifestarea unei vieţi în acord perfect cu Dumnezeu. Aşa cum Dumnezeu este sfânt în sfera Lui, aşa şi omul căzut, prin credinţa în Hristos, urmează să fie sfânt în sfera lui. (AA 559).

Prea iubiţi. Adică iubiţi de Dumnezeu. Astfel dar … îmbrăcaţi-vă. Întrucât astfel stau lucrurile, Pavel subliniază nevoia dorinţei creştinului de a se asemăna cu Hristos şi de a avea caracterul Lui. Vezi comentariul de la v. 10. Inimă. [Măruntaie, KJV; milostivirile, traducerea lui G. Galaction]. Gr. splagchna, părţile interioare, metaforic vorbind, sediul emoţiilor. Îndurare. Gr. oiktirmoi, afecţiunile cele mai duioase (vezi comentariul de la Romani 12,1). O inimă miloasă este un semn distinctiv al adevăratului creştinism.

Bunătate. Gr. chrestotes, bunătategingăşieexcelenţă (vezi Romani 3,12; Galateni 5,22; Efeseni 2,7). Cuvântul acesta exprimă iubirea care acţionează (1 Corinteni 13,4). Înseamnă afecţiune gingaşă, îndurare, amabilitate atât în simţăminte cât şi în faptele realizate pentru nevoile semenului.

Smerenie. [Smerenie a minţii, KJV]. Gr. tapeinophrosune (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 20,19; Efeseni 4,2). Compară folosirea acestui cuvânt în Filipeni 2,3; 1 Petru 5,5. În Coloseni 2,18.23 cuvântul descrie o falsă smerenie. Copilul lui Dumnezeu ar trebui să se străduiască continuu să dea dovadă de smerenie, acea blândeţe şi acel duh liniştit care e de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (2 T 288).

Blândeţea. Blândeţea este lipsa îndreptăţirii de sine, opusul ambiţiei. Este calmitate şi amabilitate. Mântuitorul nostru, în ceasurile Lui de cea mai aprigă încercare, a fost modelul desăvârşit în ce priveşte adevărata blândeţe (vezi DA 734). Creştinul adevărat trebuie să se străduiască să imite acest model în viaţa lui zilnică (vezi DA 354). Vezi comentariul de la Matei 5,5; compară cu Galateni 5,23.

Îndelungă răbdare. Gr. makrothumia, răbdare. Compară folosirea verbului înrudit, makrothumeo, în 1 Corinteni 13,4; Iacov 5,7. Makrothumia descrie înfrânarea extremă, refuzul îndelungat de a ceda vreunei pasiuni, mai ales mâniei. Vezi comentariul de la 2 Corinteni 6,6; Coloseni 1,11.

13 Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.

Îngăduiţi-vă unii pe alţii. Sau toleraţi-vă unul pe altul.

Pricină să se plângă. [Ceartă, KJV; plângere, traducerea lui G. Galaction]. Gr. momphe, plângerepricină să se plângămustrare. Cuvântul acesta nu mai este folosit în altă parte în Noul Testament.

Iertaţi-vă unul pe altul. În legăturile noastre cu semenii creştini, nu numai că ar trebui să fie obişnuită înfrânarea şi îngăduinţa în fapte şi cuvinte, dar ar trebui să existe şi obişnuinţa de a se trece cu vederea peste greşelile, erorile sau slăbiciunile altora. Aceasta este adevărata iertare (compară cu Marcu 11,25; Efeseni 4,32).

Hristos. Dovezile textuale sunt împărţite între Hristos şi Domnul. Marele standard al iertării între oameni este iertarea pe care o oferă Dumnezeu familiei omeneşti (compară cu Efeseni 4,32; MB 113, 114; 5T 170).

14 Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.

Dragostea. Gr. agape. Vezi comentariul de la Matei 5,43; 1 Corinteni 13,1. Ceea ce ar trebui să lege laolaltă toate celelalte calităţi amintite mai sus este iubirea. Indiferent de cât de grozavă ar fi mărturisirea de credinţă a celui care se numeşte creştin, dacă sufletul lui nu e plin de iubire pentru Dumnezeu şi pentru semenii lui, el nu e un adevărat ucenic al lui Hristos (vezi comentariul de la 1 Corinteni 13,1–3).

Legătura. Gr sundesmos, ceea ce leagă laolaltăo legătură. În cap. 2,19 sundesmos e folosit pentru încheieturile corpului. Iubirea leagă laolaltă într-o unire perfectă pe fiecare creştin cu celelalte mădulare ale corpului mistic al lui Hristos.

Desăvârşirii. Sau maturităţii. Fiecare, în propria lui sferă, trebuie să ajungă la cea mai înaltă dezvoltare: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic (Marcu 4,28). Aşa cum Dumnezeu este desăvârşit în sfera Lui, tot aşa şi creştinul trebuie să fie în a sa (vezi Matei 5,48; COL 65; AA 531).

15 Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.

Hristos. [Dumnezeu, KJV]. Dovezile textuale favorizează versiunea Hristos (ca în traducerea Cornilescu). Pacea lui Hristos nu este descrisă aici ca o virtute statică, ci ca o putere activă. Ea îl face pe om în stare să trăiască în linişte, netulburat şi plin de încredere, în mijlocul celor mai grele împrejurări ale vieţii. Hristos, izvorul păcii, devine căpitanul sufletului şi pilotează liniştit corabia vieţii către un liman sigur (vezi Ioan 14,27; Efeseni 2,14; Filipeni 4,7).

Chemaţi. [Sunteţi chemaţi, KJV]. Mai bine, aţi fost chemaţi. Această pace a lui Hristos de care se bucură adevăraţii credincioşi este o parte esenţială a scopului pe care Dumnezeu îl urmăreşte prin Evanghelie. E cu neputinţă să ne închipuim un creştin care să se lupte cu Dumnezeu şi cu fraţii lui.

Un singur trup. Trupul mistic al lui Hristos este gruparea organizată a credincioşilor care au ca ţintă îndeplinirea scopurilor divine (vezi Efeseni 1,22.23; 2,16; 4,4). Întrucât toţi creştinii adevăraţi fac parte din trupul lui Hristos, nu poate exista nici un dezacord care să nu dăuneze fiecărui membru, îmbolnăvind astfel întregul corp. Dumnezeu doreşte ca toţi să conlucreze, uniţi în iubire şi serviciu.

Să stăpânească. Gr. brabeuo, literal, a fi arbitru, de unde, a acorda premiu, (substantivul înrudit, brabeion, premiu, apare în 1 Corinteni 9,24; Filipeni 3,14), a pronunţa deciziia arbitra. Din inimă vin hotărârile şi faptele care afectează nu numai persoana, ci şi biserica şi societatea. Aici Pavel îi îndeamnă pe creştinii coloseni să facă din pacea care vine de la Hristos arbitrul vieţii lor.

Fiţi recunoscători. Să fii recunoscător este o datorie creştină. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu poate fi asemănată cu solul în care creşte bine planta gingaşă a păcii (vezi Filipeni 4,6.7). Gratitudinea înseamnă recunoaşterea faptului că Dumnezeu este dătătorul oricărui dar bun şi desăvârşit şi călăuza creştinului la fiecare pas al vieţii. Deoarece Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor care Îl iubesc (vezi comentariul de la Romani 8,28) şi deoarece nimic nu este ascuns de ochii Aceluia cu care avem de a face, de ce să ne temem? Creştinul care îşi înalţă astăzi glasul în laudă, cândva se va alătura corului de laudă ale oamenilor mântuiţi şi ale îngerilor necăzuţi.

16 Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.

Cuvântul lui Hristos. Acesta poate fi ori o solie de la Hristos, ori Evanghelia, care vorbeşte despre El. Compară expresiile cuvântul Domnului (2 Tesaloniceni 3,1) şi cuvântul Meu (Ioan 5,24).

Să locuiască … în voi. Sau să-şi facă locuinţă în voi.

Din belşug. [Bogat, KJV]. Acest cuvânt accentuează supraabundenţa care îmbogăţeşte sufletul. Evanghelia pe buzele lor, în inima lor, călăuzindu-le gândurile şi faptele, i-ar fi îmbogăţit pe coloseni în cele veşnice.

În toată înţelepciunea. Aceasta poate fi legată fie de cele anterioare, ca în KJV, fie de ceea ce urmează – în toată înţelepciunea, învăţând şi îndemnând…

Învăţaţi-vă. [Învăţând, KJV]. Aceasta este împărtăşirea cunoştinţei. Treptat şi cu răbdare, începând cu lucrurile simple şi progresând spre cele profunde, cel în a cărui inimă locuieşte Cuvântul lui Hristos trebuie să îi înveţe şi pe alţii principiile acestuia, exemplificându-le mereu în propria sa viaţă. Vezi comentariul de la 1 Corinteni 12,28; Efeseni 4,11.

Sfătuiţi-vă. [Îndemnaţi-vă, KJV]. Gr. noutheteo, (vezi comentariul de la cap. 1,28).

Psalmi. Gr. psalmoi, unul din psalmii Vechiului Testament sau un imn de laudă cântat probabil cu acompaniament de instrumente cu coarde. Cuvântul înrudit, psallo, are adeseori sensul de a cânta la un instrument (vezi 1 Samuel 16,16, LXX), deşi poate însemna pur şi simplu, a cânta laudă.

Cântări de laudă. [Imnuri, KJV]. Gr. humnoi, de la care a derivat cuvântul nostru imnuri. Prin acest termen se poate ca apostolul să se fi referit la cântări specific creştine.

Cântări duhovniceşti. Adică sfinte.

Cu mulţumire. [Har, KJV]. Gr. charis (vezi comentariul de la Romani 3,24). Mulţi învăţaţi cred că aici se aplică sensul de mulţumire. Alţii consideră că se face referire la harul divin. Vezi comentariul de la Efeseni 5,20.

În inima voastră. [În inimile voastre, KJV]. Ar trebui ca melodia care iese de pe buze să umple ami întâi sufletul. Doar atunci va sensibiliza pe alţii. Atunci când inima simte semnificaţia celor cântate, vocea va demasca aceste sentimente.

Lui Dumnezeu. [Domnului, KJV]. Dovezile textuale favorizează exprimarea lui Dumnezeu. În acest verset apostolul vorbeşte despre plinătatea lucrării unei persoane a cărei inimă e îmbogăţită de prezenţa cuvântului lui Hristos. Prin cuvânt şi cântec, el îl învaţă şi îndeamnă pe fratele său şi Îl laudă şi înalţă pe Domnul său.

17 Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.

Cu cuvântul sau fapta. Acestea sunt cele două căi de manifestare ale omului. Nimic nevrednic de Hristos nu trebuie făcut sau rostit de copiii Lui.

În numele. Adică în spiritul şi caracterul cuiva care Îi serveşte cu adevărat lui Hristos, şi cu referire la El. Creştinul ar trebui să aibă întotdeauna în mintea lui faptul că zi de zi construieşte un caracter pentru veşnicie. El ar trebui să se aşeze fără încetare sub controlul lui Dumnezeu, să fie atent în tot ce zice şi face şi să aibă în minte faptul că în viaţa lui religia nu este doar o influenţă printre altele; ea trebuie să fie o influenţă care să le domine pe toate celelalte (CT 489).

Mulţumiţi. [Mulţumind, KJV]. Lauda ar trebui să fie cea care însoţeşte toate gândurile şi acţiunile creştinului (compară cu Efeseni 5,4.20; 1 Tesaloniceni 5,18). Apostolul a atras atenţia de repetate ori asupra nevoii de a ne exprima recunoştinţei şi mulţumirea faţă de Dumnezeu (vezi Coloseni 1,12; 2,7; 3,15; 4,2).

Tatăl. [Şi Tatăl, KJV]. Mai bine şi anume Tatăl. Ţinta laudei creştinului este Dumnezeu, care este Tatăl Lui. Isus este Mijlocitorul prin care noi aducem Tatălui recunoştinţa noastră.

18 Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine în Domnul.

Nevestelor fiţi supuse. [Nevestelor, supuneţi-vă, KJV]. Vezi comentariul de la Efeseni 5,22.

În Domnul. Vezi comentariul de la Efeseni 1,4.

19 Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele.

Iubiţi-vă nevestele. Vezi comentariul de la Efeseni 5:25.

20 Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului.

Copii, ascultaţi de părinţii voştri. Vezi Efeseni 6,1.

În toate lucrurile. Aceasta nu trebuie să includă şi poruncile care sunt împotriva voinţei lui Dumnezeu. O poruncă păcătoasă nu aduce nici o obligaţie din partea copilului. E nevoie să se specifice că aici Pavel se adresează familiilor creştine.

Domnului. Dovezi textuale atestă exprimarea în Domnul, în analogie cu versetul 18. Sfera Obiectivul suprem al copilului este a-I fi pe plac Domnului. Ascultând de părinţii lui, el Îi place lui Dumnezeu.

21 Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea.

Nu întărâtaţi. Grecescul erethizo, a aţâţa, fie în sens pozitiv, ca în 2 Corinteni 9,2, fie în sens negativ, ca aici. Prin cicălire şi pâră continuă, prin găsirea de greşeli şi prin mustrare sentimentele copiilor pot fi întărâtate împotriva oricărei forme disciplinare.

Piardă nădejdea. [Fie descurajaţi, KJV]. Gr. athumoo, a se descurajaa deveni deprimat sau întristat. Aici este singurul loc în care apare acest cuvânt în tot Noul Testament. Sub provocare continuă o persoană tânără poate să se descurajeze în încercările de a obţine biruinţă asupra slăbiciunilor lui şi poate să renunţe cu totul la viaţa de creştin. Se poate ca intenţiile tatălui său să fi fost bune, dar metoda lui greşită de a-l duce pe copil la desăvârşire, produce un rezultat dezastruos. Vezi Efeseni 6,4.

22 Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul.

Robilor, ascultaţi. [Servilor, ascultaţi, KJV]. Vezi comentariul de la Efeseni 6,5.

Nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor. Motivaţia pentru serviciu n-ar trebui să fie doar satisfacerea unui standard omenesc, lucrând numai când supraveghetorul priveşte şi făcând un efort minim. Asemenea servi pot considera că îşi îndeplinesc datoria faţă de stăpânii lor pământeşti, dar acest lucru este nevrednic pentru creştini. Vezi comentariul de la Efeseni 6,6.

Curăţie de inimă. [Sinceritatea de inimă, KJV]. Gr. haplotes, simplitate, sinceritate (vezi comentariul de la Romani 12,8). Este exact opusul serviciului făcut de ochii oamenilor. Cel care caută să-i placă stăpânului doar câtă vreme acesta îl urmăreşte, iar în alte situaţii nu face nimic, e un făţarnic. Vezi comentariul de la Efeseni 6,5.

Vă temeţi de Domnul. [Vă temeţi de Dumnezeu, KJV]. Sau respectaţi pe Dumnezeu. El este marele Stăpân. Standardele Lui ar trebui să-L impulsioneze pe creştin să-L recunoască în toate căile sale pe Domnul ca Cel căruia trebuie să-I dea în cele din urmă socoteală.

23 Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni,

Din toată inima. [Din inimă, KJV]. Literal, din sufletul [vostru] (vezi comentariul de la Efeseni 6,6; compară cu Deuteronom 6,5; Marcu 12,30).

Pentru Domnul. Vezi comentariul de la Efeseni 6,7.

24 ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos.

Veţi primi. Vezi comentariul de la Efeseni 6,8.

Răsplata moştenirii. Adică răsplata care este moştenirea. Întrucât în cadrul Împărăţiei lui Dumnezeu nu este deosebire între rob şi liber (vezi comentariul de la v. 11), Pavel extinde acum această idee declarând că şi robul poate avea răsplătirea moştenirii.

Voi slujiţi. Acest verb poate fi redat cu forma de imperativ: Slujiţi! Ambele traduceri se pot încadra în context. E adevărat că sclavii trebuie să primească ordine de la stăpânii lor pământeşti, dar scopul lor suprem ar trebui să fie acela de a-i fi pe plac lui Hristos.

25 Căci cine umblă cu strâmbătate îşi va primi plata după strâmbătatea pe care a făcut-o; şi nu se are în vedere faţa omului.

Cine umblă cu strâmbătate. [Cel care face ce e rău, KJV]. Unii consideră că acest verset se aplică la sclavul care nu slujeşte cu toată puterea. Alţii cred că se referă la stăpânul care îşi maltratează sclavul, iar alţii consideră că este o declaraţie generală. Afirmaţia nu se are în vedere faţa omului e în general, dacă nu întotdeauna, aplicată la cineva de un rang mai înalt şi acest fapt demonstrează că nu la sclav se face referire aici. O comparaţie cu Efeseni 6,9 sugerează că probabil a doua opinie e corectă.

Va primi. Gr. komizo, a primi [plată]a primi [o recompensă]. Compară folosirea acestui cuvânt în 2 Corinteni 5,10. Cu siguranţă că Pavel se referă la judecata finală, când robul necredincios va primi plata pentru purtarea lui nedreaptă.

Nu se are în vedere faţa omului. Literal, fără a privi faţa (vezi comentariul de la Efeseni 6,9; vezi şi comentariul de la Romani 2,11).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1 MB 91; MYP 317; 1T 705; 6T 147 1, 2 CS 136; 5T 536 1–3AA 476; 2T 177; 6T 99 1–4CT 258; 1T 508 1–6MM 147 2 CT 234; ML 105, 359; MYP 104; 1T 279; 2T 184, 675, 690 2, 3 CS 158; 2T 690

3 AA 512, 594; CH 342; CT 152; DA 224, 527; Ev 447, 644; FE 289; GW 373; MB 16, 26; MH 136; ML 273, 277, 318; MM 144; PP 450; SL 13; SR 319; Te

113; TM 143; 2T 158, 425; 4T 614; 5T 514, 573; 6T 51, 121, 146; 7T 194; 9T 62, 106 3, 4 DA 787; MM 7; MYP 84; TM 512; 1T 550; 2T 145; 4T 357 5 AA 447; COL 261; CS 26, 84, 223; PP 439, 496; 3T 130, 201, 250, 387, 513; 4T 476; 5T 337 7, 8 AA 477 8 ML 334 10 MH 425 11 AA 246, 390; 4T 401 12 AH 114; 1T 165; 2T 332; 7T 46 12–15AA 477; 4T 243, 257; 5T 169 12–17SL 87; 6T 99 14–171T 508 15 MH 253; 5T 75; 8T 191; 9T 136 17 CT 489; MM 42; 5T 170 18, 19 AH 116 20 1T 497 21 CG 279 22–24MYP 230 23 MB 99; ML 219; SC 83; 4T 572; 5T 459, 726; 9T 221 23, 24 CG 294; Ed 226; 7T 180 24 COL 346

Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă

L-am descoperit pe Henri J.M. Nouwen – sau, mai bine spus, mi-a fost arătat – în facultate, când unul dintre profesori ne-a vorbit despre cărțile lui, niște mici, dar profunde pătrunderi în sfera spiritualității creștine. Este deci un prilej de bucurie să pot recomanda cititorilor români o apariție editorială recentă, ce poartă semnătura lui Nouwen: Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă (The Return of the Prodigal Son: A Story of Homecoming).

Parabola (sau pilda) fiului risipitor este un text biblic foarte cunoscut, însă Nouwen ne surprinde cu o nouă cheie de interpretare, găsită într-o celebră pictură a lui Rembrandt, Întoarcerea fiului risipitor, datând din anii 1668-1669, pictura fiind expusă în Muzeul Ermitaj din Sankt-Petersburg. Explorarea profunzimilor pasajului biblic amintit se sprijină, în cartea lui Nouwen, pe doi piloni: tabloul lui Rembrandt și experiența spirituală a autorului însuși. Nu ne aflăm deci în fața unui comentariu biblic sau teologic riguros, ci a unei lecții de viață, mijlocită de disciplina spirituală a unui rătăcitor aflat în drum spre casă.

Nu cred că semnificațiile adânci ale operei lui Nouwen ar putea fi înțelese de cititori fără o cunoaștere, măcar sumară, a vieții autorului, cărțile lui izvorând din propria experiență de viață, din preocupările și luptele lui personale.

Olandezul Henri J.M. Nouwen (1932-1996) a fost preot catolic și autorul a nu mai puțin de 39 de cărți (cititorului român îi mai este la îndemână, dintre acestea, și volumul Pâine pentru drum: un jurnal de înțelepciune și credință, apărut la Galaxia Gutenberg, în 2014, în traducerea lui Abel Dragomir). A predat la universitățile Notre Dame, Yale și Harvard din SUA, însă s-a retras din activitatea academică pentru a-și petrece ultimii ani ai vieții la o comunitate canadiană de îngrijire a persoanelor cu handicap mintal și fizic sever. După cum spunea profesorul care ni l-a recomandat pe Nouwen, trebuie să fie ceva cu un om care renunță la catedra de la Harvard ca să poarte de grijă unei persoane cu handicap mintal, ceva ce transcende obișnuitul, firea omenească, plăcerea și orgoliul. Experiența spirituală a unui astfel de om nu poate decât să ne prindă atenția.

Nouwen își ilustrează reflecțiile cu mici episoade din propria viață, asociindu-și frământările spirituale, etapele de viață, căderile și suirile cu personajele și secvențele Parabolei fiului risipitor. Astfel, pilda prinde viață și, prinzând viață, dobândește și relevanță pentru cititorul de azi. Vedem că povestea spusă de Isus cu două milenii în urmă descifrează propriile noastre atitudini față de existența umană, provocându-ne să ne regăsim și, astfel, să ne întoarcem acasă, acolo unde ne așteaptă Tatăl.

Călătoria lui Nouwen alături de tabloul lui Rembrandt a început în 1983. Atunci, prin intermediul unui poster, autorul a descoperit această pictură care l-a atras ca un magnet, devenind punctul de plecare al unei lungi călătorii spirituale care avea să dureze până la sfârșitul vieții: „Într-un fel, simțeam că tabloul îmi va îngădui să pătrund misterul întoarcerii acasă așa cum n-o mai făcusem până atunci” (p. 13). Interesul stârnit de lucrarea pictorului olandez i-a purtat pașii în Uniunea Sovietică, unde Nouwen a putut să o admire la Ermitaj și să se lase absorbit definitiv de Întoarcerea fiului risipitor, una dintre ultimele picturi semnate de Rembrandt.

Trebuie spus că, pe lângă propria experiență de viață, autorul se referă adeseori și la aceea a lui Rembrandt Harmensz van Rijn, pictorul cu o viață teribil de zbuciumată, care a experimentat pe propria piele succesul dulce și decăderea amară. Nouwen identifică în faimoasa pictură despre întoarcerea risipitorului sfârșitul unui drum chinuitor pentru pictor (pictura a fost realizată de Rembrandt la bătrânețe, după ce acesta și-a pierdut soțiile și copiii). Altfel spus, Rembrandt, apoi Nouwen și, într-un final, noi, cititorii avem deschisă în parabola aceasta o poartă îngustă dincolo de care ne așteaptă Dumnezeu și pacea oferită doar de El.

Detaliile picturii îi dau autorului prilejul unor mici revelații privind interpretarea textului biblic și, mai ales, găsirea unor înțelesuri valabile pentru viața lui și, de ce nu, și pentru aceea a cititorilor. Deși textul biblic nu îi plasează pe cei doi fii răzvrătiți în aceeași scenă, Rembrandt l-a pus pe fratele mai mare martor la scena primirii înapoi a mezinului. Astfel, nuanțele dramatice ale episodului au fost sporite. Interesantă este și observația lui Nouwen privind mâinile tatălui, mâini care, după câte se pare, ar fi oarecum diferite, ca și cum una ar fi mână de tată, iar cealaltă, mână de mamă. Sunt doar câteva dintre observațiile care dau farmec acestui comentariu al parabolei.

Coperta ediției publicate de Editura Humanitas nu înfățișează întreaga pictură a lui Rembrandt, ci doar secvența cu tatăl care își îmbrățișează fiul întors acasă, decizia folosirii acestei secvențe fiind justificată probabil de faptul că Nouwen însuși a considerat-o centrul spiritual al tabloului, în ciuda faptului că, în realitate, nu este plasată chiar în centrul acestuia.

Structura cărții este simplă și ușor de urmărit. Aceasta include 3 părți majore: Fiul risipitor, Fiul cel mare și Tatăl. Nouwen se regăsește pe sine în fiecare dintre ipostaze; mai întâi, în cea de fiu risipitor care se întoarce la Tatăl, apoi ca fiu mai mare, măcinat de revoltă și de resentimente, deși se află în casa Tatălui său, pentru ca, în cele din urmă, să simtă chemarea imperioasă de a depăși stadiul de fiu și de a deveni el însuși părinte spiritual. Această ultimă etapă a devenirii spirituale este etapa maturității. Este etapa în care creștinul nu mai pretinde, nu mai cere, ci începe să ofere – să se ofere pe sine.

Cartea Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă nu este deci o exegeză a Parabolei fiului risipitor, parabolă povestită de Isus Hristos și inclusă în cartea evanghelistului Luca (în capitolul 15), ci mai degrabă un comentariu aplicat, o poartă către înțelegerea de către cititor a faptului că Dumnezeu îl invită și pe el să-și abandoneze temerile, să lase în urmă deșertăciunile lumii și să se întoarcă acasă pentru a prelua treptat responsabilitățile care i se cuvin.

Traducerea cărții din limba engleză a fost făcută de doamna Monica Broșteanu, conferențiar universitar la Universitatea din București, domnia sa traducând și textele biblice pe care Nouwen le-a citat în carte. Pagina a doua cărții ne lămurește că a existat o primă traducere în limba română a acestei cărți în urmă cu aproape 18 ani. Nu o știu pe aceea, dar pot să vă spun, ca cititor, că actuala traducere este excelentă.

Vă recomand călduros această carte care ne întoarce mintea spre un text nemuritor și inima spre un Tată de poveste.

Hainele noi ale fiului risipitor

http://www.7adventist.com/studiu/hainele-noi-ale-fiului-risipitor/

Text de memorat: „Dar trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.” (Luca 15,32)

  • Hainele noi ale fiului risipitor
0:00
0:00

Unii oameni au privilegiul de a se naşte într-o familie credincioasă, astfel că din fragedă pruncie merg la biserică, în tinereţe sunt nelipsiţi de la serviciile divine şi, chiar adulţi fiind, biserica este în continuare un punct de reper major în viaţa lor. Dacă s-ar face un sondaj în dreptul acestor oameni, probabail că mulţi dintre ei nu s-ar identifica nicidecum cu fiul risipitor, ci, mai degrabă, cu fiul cel mare care, ascultător fiind, a rămas întreaga viaţa lângă tatăl său, urmându-i sfaturile şi poruncile.

Însă concluzia parabolei poate fi una tristă pentru aceştia, deoarece fiul cel mic s-a întors, a fost primit, şi harul Tatălui i-a refăcut viaţa. Despre fiul cel mare însă, nu se ştie dacă a plecat supărat în lumea de afară sau, într-un final, a acceptat să intre şi el în casă şi să se bucure împreună cu familia de sărbătoarea neaşteptată.

Cert este că noi, oamenii păcătoşi, avem nevoie de un singur lucru: avem nevoie să cunoaştem personal harul şi făgăduinţa prezentate de Domnul Isus în parabola fiului risipitor.

Aceiaşi părinţi, aceeaşi educaţie, aceeaşi hrană

1. Ce ni se spune în Luca 15,11?

În această parabolă, cei doi fii reprezintă două tipuri de caracter. Fiul cel mare este, în aparenţă, simbolul loialităţii, al perseverenţei şi al hărniciei. Fiul cel mic este opusul celui mare: nu vrea să muncească, nu vrea să dea socoteală nimănui şi nu vrea să fie un om responsabil. Amândoi provin din aceeaşi familie. Probabil că amândoi au avut parte de aceeaşi dragoste părintească. Însă, în aparenţă, un fiu era respectuos, iar celălalt era nerespectuos. Care a fost cauza?

2. Ce alte familii din Biblie se aseamănă cu familia din această parabolă? Gen. 4,1-8; 25,24-34.

Există un fenomen ciudat: copiii aceleiaşi familii, care trăiesc sub acelaşi acoperiş, au parte de aceleaşi sfaturi, de aceeaşi dragoste, aceeaşi hrană şi aceeaşi educaţie, ajung să fie foarte diferiţi unul de altul – unul este credincios, spiritual şi hotărât să-I slujească Domnului, iar celălalt alege, din diverse motive, să meargă în direcţia opusă. Situaţia aceasta este greu de explicat, însă ea ne dovedeşte că omul este înzestrat cu putere de alegere. Unii consideră important faptul că, în parabola aceasta, fiul cel mic s-a răzvrătit. Însă cine poate şti motivul pentru care a ales să se răzvrătească?

3. Ce învăţăm din modul în care a răspuns tatăl la cererea acestui fiu? Ce ne spune aceasta despre Dumnezeu? Luca 15,12

Textul nu precizează ce au discutat tatăl şi fiul sau dacă tatăl i s-a împotrivit, dacă i-a cerut să se mai gândească, să nu se pripească şi să aibă grijă ce hotărâre ia. Poate că i-a spus toate acestea, dar, în cele din urmă, i-a dat fiului partea de avere şi el a plecat. Principiul acesta se găseşte peste tot în Biblie: Dumnezeu le dă oamenilor libertate să aleagă ce vor, să meargă unde vor şi să trăiască aşa cum vor. Dar, după cum ştim, deciziile noastre sunt urmate de anumite consecinţe pe care nu le putem prevedea întotdeauna.

Ce consecinţe ai suferit din cauza deciziilor luate în ultima vreme? Din nefericire, nu putem să dăm timpul înapoi, deşi uneori ne-am dori acest lucru.

Consecinţe

Încearcă să ţi-l imaginezi pe acest tată stând şi privind cum fiul lui cel mic îşi face bagajul şi pleacă. Poate că l-a întrebat unde pleacă, unde intenţionează să lucreze, ce visuri are pentru viitor. Nu ştim care au fost răspunsurile fiului celui mic. Probabil că nu au fost prea încurajatoare, cel puţin nu pentru tatăl lui. Însă fiul avea speranţe mari! Şi de ce nu? Era tânăr, avea spirit de aventură, avea bani de cheltuialăşi putea să călătorească oriunde. Probabil că viaţa la ţară, în gospodăria tatălui, i se părea plictisitoare faţă de tot ceea ce putea să-i ofere lumea.

4. Ce fel de pocăinţă este înfăţişată în Luca 15,13-19? Fiul regretă ce a făcut sau regretă doar consecinţele faptelor lui? Ce indicii avem în text în această privinţă?

Nu ştim cum s-ar fi sfârşit această parabolă, dacă fiului risipitor i-ar fi mers bine. Să presupunem că nu şi-ar fi cheltuit toţi banii şi că s-ar fi bucurat de prosperitate. Este foarte puţin probabil că el şi-ar mai fi dorit să se întoarcă la tatăl lui, nu-i aşa? Cine dintre noi nu a regretat amarnic nu atât săvârşirea păcatului, cât consecinţele lui, mai ales atunci când a fost dat în vileag? Chiar şi cel mai înrăit păgân va regreta că a comis adulter, dacă se îmbolnăveşte de o boală cu transmitere sexuală. Dar părerea de rău pentru suferinţa îndurată din cauza unor decizii greşite nu are nicio legătură cu creştinismul.

Ce putem spune despre fiul risipitor? Nu există nicio îndoială că situaţia grea în care a ajuns l-a determinat să-şi schimbe atitudinea, lucru care probabil că nu s-ar fi întâmplat în alte circumstanţe. Gândurile lui, aşa cum ne sunt prezentate în text, ne dezvăluie o umilinţă adevărată şi conştientizarea faptului că păcătuise împotriva tatălui său şi împotriva lui Dumnezeu. Pledoaria pe care şi-a pregătit-o în gând pare a ne arăta că pocăinţa lui era sinceră.

Uneori, avem nevoie să suportăm anumite consecinţe, ca să ne trezim la realitate şi să înţelegem ce este păcatul. De-abia atunci când suferim din cauza faptelor noastre, le regretăm cu adevărat. Însă ar fi mult mai bine să ne ferim de păcat, ca să fim scutiţi de această suferinţă şi de regretul de a-l fi săvârşit.

Poţi să te întorci acasă

În prima parte a secolului XX, romancierul Thomas Wolfe a scris o carte cu titlul Nu poţi să te mai întorci acasă [You Can’t Go Home Again], despre un bărbat născut într-o familie săracă din sudul Statelor Unite, care pleacă de acasă, ajunge în New York, devine un scriitor celebru şi apoi încearcă să se întoarcă în familia lui. Tranziţia nu este uşoară şi de aici vine şi titlul cărţii.

5. În această parabolă cine are iniţiativa întoarcerii? Compară cu parabola oii pierdute şi cu parabola banului pierdut (Luca 15,4-10). Care este deosebirea dintre aceste parabole?

În aceste două parabole, banul şi oaia probabil că nu ştiau că sunt pierdute (mai ales în cazul banului) şi nu puteau să se întoarcă la stăpân chiar dacă ar fi încercat; însă fiul risipitor a întors spatele adevărului, dacă am putea spune aşa, şi nu şi-a dat seama că era pierdut decât atunci când a ajuns să fie înconjurat de întuneric (vezi Ioan 11,9.10). De-a lungul istoriei mântuirii, Dumnezeu a lucrat cu oameni care, deşi au avut lumina, au întors spatele acestei lumini şi au umblat în întuneric. Vestea bună din această parabolă este că Dumnezeu este gata să-i primească înapoi chiar şi pe aceia care I-au întors spatele, deşi au cunoscut bunătatea şi dragostea Lui. Tânărul din parabolă a ales singur să plece şi a ales singur să se întoarcă. La fel trebuie să alegem şi noi.

6. În ce context spune Domnul Isus aceste parabole? Luca 5,1.2

Observă cât de diferiţi sunt oamenii care-L ascultă. Cât de impresionant este faptul că Isus nu le vorbeşte despre evenimentele din vremea sfârşitului sau despre condamnarea păcătoşilor, ci despre dragostea şi grija Tatălui pentru toţi cei pierduţi, indiferent de cauzele pentru care au ajuns în situaţia aceasta!

Ai cunoscut oameni care I-au întors spatele lui Dumnezeu? Când citeşti parabola aceasta, ai încredere că ei se mai pot întoarce acasă? Este important să ne rugăm cu toţii pentru aceia care nu au învăţat încă lecţia dureroasă a fiului risipitor!

Haina cea mai bună

După cum am văzut, fiul risipitor a trebuit să ia singur decizia de a se întoarce. Tatăl nu a putut să-l constrângă. Dumnezeu nu forţează pe nimeni să I se supună. El nu l-a forţat pe Satana să I se supună în cer, nu i-a forţat nici pe Adam şi pe Eva să I se supună în Eden şi de ce ne-ar forţa pe noi acum, când consecinţele neascultării au produs deja atâta dezastru în lume? (Rom. 5,12-20.21)

7. Ce face tatăl când aude mărturisirea fiului? Câte penitenţe şi câte fapte bune i-a cerut să facă pentru a fi primit? Ce înseamnă aceasta pentru noi? Luca 15,20-24 (Vezi şi Ier. 31,17-20)

Fiul şi-a mărturisit păcatul, dar tatăl ne face impresia că nici nu aude mărturisirea lui. Faptele se derulează în următoarea ordine: tatăl aleargă în întâmpinarea fiului, cade pe grumazul lui şi îl sărută mult. Fără îndoială că a primit mărturisirea lui, deşi probabil că aceasta i-a făcut bine mai mult fiului decât tatălui; dar, în momentul acela, faptele fiului vorbeau mai tare decât cuvintele.

După aceea, tatăl le spune slujitorilor să aducă „haina cea mai bună” şi să îl îmbrace cu ea. Cuvântul grecesc tradus aici cu „cea mai bună” înseamnă şi „cea dintâi” sau „cea de frunte”. Tatăl i-a dat tot ce avea mai bun.
Dar să ne gândim şi la context: fiul trăise în sărăcie şi probabil că s-a întorsacasă în nişte haine ponosite (doar lucrase ca îngrijitor la porci!). Contrastul dintre hainele pe care le purta când l-a îmbrăţişat tatăl (observăm că tatăl nu aşteaptă ca fiul să se schimbe, pentru ca să-l poată îmbrăţişa) şi haina cu care a fost acoperit nu putea fi mai izbitor!

Înţelegem de aici, printre altele, că refacerea relaţiei dintre tată şi fiu a fost în momentul acela completă. Dacă „haina cea mai bună” este simbolul hainei neprihănirii lui Hristos, atunci fiul risipitor nici nu mai avea nevoie de altceva. El se pocăise, îşi mărturisise greşeala şi renunţase la căile lui. Tatăl s-a ocupat de restul. Ce frumoasă ilustrare a Planului de Mântuire!

Tatăl nu rosteşte nici măcar o dată cuvintele: „Ţi-am spus eu!” Nici nu era nevoie de ele. Păcătosul culege oricum roadele răzvrătirii sale. În relaţianoastră cu oamenii care se întorc la Domnul, cum putem învăţa să nu-i respingem din cauza păcatelor lor?

Cu haina tatălui

În Parabolele Domnului Hristos, la pag. 203 şi 204, Ellen White adaugă un detaliu interesant, care nu se găseşte în textele biblice. Când descriescena întâlnirii tatălui cu fiul care se întoarce smerit acasă, ea notează:„Tatăl nu voia să îngăduie ca vreun ochi dispreţuitor să râdă de mizeriaşi de zdrenţele fiului său. El şi-a luat de pe umeri propria mantie largă şibogată şi a învelit cu ea trupul slăbit al fiului, iar tânărul şi-a mărturisit pocăinţa printre suspine, spunând: «Tată, am păcătuit împotriva ceruluişi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău» (Luca 15,21).

Ţinându-l strâns alături de el, tatăl l-a condus în casă. Nu i s-a oferit nicio ocazie să ceară locul de slujitor. El era un fiu care urma să fie onorat cu tot ce era mai bun în casa tatălui şi pe care bărbaţii şi femeile care îl aşteptau aveau să-l respecte şi să-l slujească.

Tatăl le-a zis slujitorilor săi: «Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.» Şi au început să se veselească.”

8. Ce perspective ne oferă acest comentariu asupra parabolei şi ce ne spune despre caracterul lui Dumnezeu?

Tatăl vrea să acopere imediat ruşinea greşelilor fiului său. Înţelegem de aici că trebuie să învăţăm să lăsăm trecutul în urmă, să nu ne mai gândim la greşelile noastre sau ale altora. Multe dintre cele mai rele păcate nu sunt cunoscute acum, dar într-o zi vor fi scoase la lumină (1 Cor. 4,5);la fel ca Pavel, trebuie să uităm ce este în urma noastră şi să ne aruncăm spre ce este înainte (Fil. 3,13.14).

9. Ce vrea să spună tatăl prin cuvintele „acest fiu al meu era mort şi a înviat”? Luca 15,24

Nu există poziţie neutră în problema mântuirii. La sfârşitul tuturor lucrurilor(Apoc. 21,5), când marea luptă se va încheia, fiecare om va primi fie viaţa veşnică, fie moartea veşnică. Nu există o a treia posibilitate.
Acesta este negreşit un gând de care trebuie să ţinem cont în fiecare zi, în deciziile noastre!

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, cap. „Era pierdut şi a fost găsit” şi „O prăpastie de netrecut”; Hristos, Lumina lumii, cap. „Ultima călătorie din Galileea”; Mărturii, vol. 3, cap. „Parabole despre cel pierdut”.
„Observaţi cât de duios şi de milos este Domnul în felul în care îi tratează pe oamenii pe care i-a creat. El îl iubeşte pe copilul Său care a greşit şi îl îndeamnă să se întoarcă. Braţul Tatălui îl cuprinde pe fiul Său pocăit, veşmântul Tatălui îi acoperă zdrenţele, inelul este pus pe degetul lui, ca semn al apartenenţei regale. Totuşi, cât de mulţi privesc la fiul risipitor nu doar cu indiferenţă, ci şi cu dispreţ. Asemenea fariseului, ei spun: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni» (Luca 18,11). Dar cum credeţi voi că îi priveşte Dumnezeu pe aceia care, în timp ce pretind că sunt conlucrători cu Hristos, stau lângă sufletul care luptă împotriva potopului de ispite, asemenea fratelui din parabolă – cu încăpăţânare, rea voinţă şi dispreţ?” – Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, pag. 140

„Puterea şi harul au fost pregătite prin Domnul Hristos şi sunt gata să fie duse de îngerii slujitori la fiecare suflet credincios. Nimeni nu este atât de păcătos, încât să nu găsească putere, curăţie morală şi neprihănire la Isus, care a murit pentru el. Domnul aşteaptă să-l dezbrace de hainele pătate şi murdărite de păcat şi să-l îmbrace cu hainele albe ale neprihănirii. El nu doreşte ca păcătoşii să moară, ci doreşte ca ei să trăiască.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, pag. 55, 56

Întrebări pentru discuţie

1. Discutaţi mai mult despre faptul că fraţii crescuţi în aceeaşi casă, de aceiaşi părinţi, pot alege drumuri spirituale diferite. Cum se explică această situaţie?

2. Cum îi ajutăm pe cei care, după ce L-au părăsit pe Domnul, au plecat în lume şi şi-au făcut rău lor înşişi şi altora, vor să lase în urmă trecutul,dar nu pot, fiindcă, oriîncotro apucă, se lovesc de consecinţele deciziilor lor? Ce speranţă le putem transmite?

3. Nu toţi cei care Îl părăsesc pe Domnul ajung îngrijitori la porci. Cum putem să-i ajutăm pe cei care au plecat să înţeleagă că, deşi le merge bine, au luat o decizie fatală?

 Categorii / Noul Testament / Coloseni / Note asupra epistolei către Coloseni / Capitolul 4

 Henri Rossier

Ei înşişi aveau un Stăpân suveran în ceruri, de care ei depindeau, căruia ei trebuiau să se supună si care fată de robii lor care erau creştini, ei însisi erau fraţii lor (Filimon versetul 16); aceasta cerea de la ei practicarea dreptăţii şi a cinstei. Robii, cu toate că în această condiţie de inferioritate, erau oameni; ei aveau ca atare nevoi trupeşti, de inimă şi de conştiinţă. Stăpânii trebuiau să le acorde în aceste diferite privinţe ceea ce era drept şi cinstit.

Existau limite în puterile lor şi în capacităţile lor; stăpânii trebuiau să vegheze ca să nu le depăşească. Ei aveau nevoie de răbdare, de blândeţe şi de îngăduinţă. Nu trebuia ca munca să fie ca aceea a Israeliţilor în Egipt — „tot… cu asprime” (Exod 1:14 ). Şi dacă îndemnurile apostolului către noi se potrivesc servitorilor în zilele noastre, nu este la fel cu porunca Lui faţă de stăpâni?

(versetul 2) După toate sfaturile date sfinţilor în diferitele condiţii în care ei se aflau, apostolul le adresează importante îndemnuri generale. Şi în primul rând el îi îndeamnă la rugăciune, la veghere şi mulţumiri. Rugăciunea presupune părtăşia de gânduri cu Dumnezeu, în acelaşi timp ea întreţine de asemenea această părtăşie. Prin ea, eşti în legătură intimă şi fericită cu El; te apropii cu bucurie de El, pentru a-I expune nevoile sufletului tău. Aceasta presupune iarăşi un duh de dependenţă; se ştie că de la El singur trebuie să aştepţi şi poţi să aştepţi toate lucrurile. Sufletul vine cu încredere la acest Dumnezeu plin de iubire care a binevoit să intre în legătură cu noi. Ii vorbeşte ca un copil tatălui său; El răspunde şi de aici se nasc mulţumirile. Părtăşie, apropiere de Dumnezeu, dependenţă şi încredere, iată ceea ce caracterizează adevărata rugăciune. Dar apostolul vrea să stăruim în rugăciune. Nevoile noastre simt constante, slăbiciunea noastră mereu aceeaşi, răul ne înconjoară, vrăjmaşul este mereu aici; ce motiv pentru a stărui în rugăciune, pentru a nu renunţa la această armă puternică, tocmai pentru că fiind semnul şi mărturisirea slăbiciunii noastre, ea face apel la Dumnezeu! „Veghind în ea„. Petru îndeamnă să veghem pentru a ne ruga (1. Petru 4:7 ). Dacă vegherea lipseşte, nu te rogi, eşti independent. Aici noi suntem îndemnaţi nu numai să stăruim în rugăciune, ci cum a zis cineva: „Să stăm treji, rugându-ne.” Santinela veghează pentru a nu se lăsa surprinsă; dacă este în pericol, ea strigă ca să vină ajutorul. Aşa este creştinul. Dacă noi veghem rugându-ne, dacă suntem treji cu inima şi cu duhul, prezentând cererile noastre, vom şti ce avem de spus şi ceea ce spunem; rugăciunile noastre vor fi adevărate cereri si nu formule mai mult sau mai puţin exact recitate, nici expuneri de doctrine sau repetiţii banale. Noi vom vorbi într-adevăr lui Dumnezeu.

Dar  la  rugăciunea  stăruitoare,  apostolul  uneşte mulţumirile. Într-adevăr,  se  ştie  că Dumnezeu ascultă şi nu-i părăseşte pe ai Săi care se roagă; am simţit şi simţim că El răspunde. în rugăciuni, să avem inima plină de mulţumiri pentru tot ceea ce El a făcut şi face pentru noi. Nu este acesta deja un mare subiect de recunoştinţă, de a putea să ne apropiem de El pentru a-I expune cererile noastre? (vedeţi Filimon 4 ). Mulţumirea este ceva în care creştinul care are conştiinţa legăturii lui cu Dumnezeu se desfată. Iubirea lui Dumnezeu răspândeşte peste el harul Său preţios şi inima lui răspunde binecuvântând.

(versetele 3 şi 4) Dar rugăciunea nu trebuie să se mărginească la ceea ce priveşte nevoile noastre particulare. Inima se lărgeşte gândindu-ne la nevoile celorlaţi şi prezentându-le lui Dumnezeu. Şi ceea ce trebuie să atragă în special inimile noastre sunt lucrătorii Domnului în împlinirea sarcinei lor dificile, fie în mijlocul unei lumi duşmane, fie în adunări. Pavel simţea adânc cât de necesară îi era această colaborare şi această luptă a sfinţilor pentru el prin rugăciunile lor. De mai multe ori el le cere şi contează pe ele. Şi nu este la fel acum pentru slujitorii Ivii Dumnezeu? Da, noi trebuie să ne amintim de ei şi de lucrarea pe care ei o împlinesc, fie în rugăciunile noastre personale, fie în adunările de rugăciune. Era un subiect special pentru care apostolul cerea Colosenilor ajutorul rugăciunilor lor pentru el şi tovarăşii săi de lucru. Era marele subiect care îi stătea mereu atât de mult pe inimă şi căruia viaţa sa întreagă îi era devotată, în închisoare ca şi în libertate, „ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt„, zice el, „ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care mă şi găsesc în lanţuri, ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc.” Să remarcăm că Pavel, în închisoare nu cere ca o uşă să-i fie deschisă pentru a ieşi de acolo, ci să-i fie date prilejuri pentru a propovădui Evanghelia, ca o uşă să fie deschisă în inimi pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să pătrundă în ele şi ca el să poată vesti această minunată taină a lui Dumnezeu care i-a fost descoperită lui şi care consta în aceea că „Neamurile erau împreună moştenitoare cu noi (cu Iudeii) ai făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos Isus, prin Evanghelie” (Efeseni 3:6 ). „Hristos în ei, nădejdea slavei” (Coloseni 1:27 ). Pentru aceasta el era legat, dar în captivitatea sa chiar, el putea să vorbească despre taina lui Hristos, să o prezinte (cum vedem în Faptele Apostolilor 28:30,31 ), căci Cuvântul lui Dumnezeu nu era legat (2. Timotei 2:9 ). Pavel simţea nevoia acestui ajutor divin şi atotputernic, care deschide uşile şi inimile şi care îi face pe slujitorii lui Dumnezeu să vestească Evanghelia în felul în care trebuie, adaptând-o la diferitele nevoi şi împrejurări ale ascultărilor, Iudeilor ca unor Iudei, păgânilor ca unor păgâni etc. (vedeţi Romani 1:14 ). Aceasta făcea el, cum vedem mărturia în Faptele Apostolilor, dar pentru aceasta el cere rugăciunile sfinţilor. Cât de mult este de dorit ca slujitorii lui Hristos să aibă aceste sentimente de umilinţă şi de dependenţă care erau în marele apostol al Neamurilor. Oricât de excelent ar fi dotat un lucrător al Domnului, el nu va fi binecuvântat decât datorită întregii sale dependenţe de Dumnezeu. „Destoinicia noastră… vine de la Dumnezeu” (2. Corinteni 3:5 ), noi nu avem cu ce să ne lăudăm; şi dacă Pavel dorea atât de mult rugăciunile sfinţilor, cu cât mai mult încă aceia care acum, într-o mare slăbiciune, sunt chemaţi să lucreze pentru Domnul!

(versetul 5) Iată acum un îndemn de o mare importanţă. Este vorba de purtarea noastră faţă de cei de afară. Ceea ce a fost mai sus priveşte viaţa individuală şi pe cea din Biserică. înăuntru şi în afară sunt ca două tabere lămurit deosebite în Cuvântul lui Dumnezeu (vedeţi 1. Corinteni 5:12 1. Tesaloniceni 4:12 ). înăuntru este cercul acelora care aparţin lui Dumnezeu, care compun familia Sa, Biserica Sa; iar cei de afară formează lumea, sunt cei care nu au deloc viaţa din Dumnezeu. Lumea este vrăjmaşă în mod deschis sau pe ascuns adevărului si acelora care îl mărturisesc; cei din afară se împotrivesc celor dinăuntru. Lumea are privirea asupra celor dinăuntru, ca să-i prindă în greşeală, pe cât posibil. Este vorba deci pentru creştini de a se purta cu înţelepciune faţă de cei de afară, pentru a nu oferi nici un prilej de vorbire de rău şi a le îndepărta orice ocazie de a vorbi împotriva lor, chiar în lucruri care ar părea indiferente (vedeţi 1. Petru 4:14-16 ). înţelepciunea este prudentă şi vigilentă, ea deosebeşte ceea ce se cuvine sau nu, ea nu se grăbeşte deloc; creştinul trebuie să aibă această adevărată înţelepciune, deoarece el are viaţa din Dumnezeu şi este călăuzit de Duhlii Sfânt. Aici este vorba să o aplice la mersul său în mijlocul lumii. Ea nu constă în a-şi face bine afacerile, în a reuşi în această lume, cum se spune: aceasta este înţelepciunea lumii. Ea constă în a umbla neîncetat după Dumnezeu şi cu Dumnezeu, cu duhul luminat de lumina de sus.

Dar ea nu exclude dragostea faţă de cei de afară. Din contră, evitând să dea ocazie de a fi vorbită de rău purtarea lui, creştinul este cu atât mai mult în stare să manifeste această iubire faţă de aceia care nu cunosc pe Dumnezeu. Un mers fără înţelepciune în legăturile sale cu lumea, un mers în care şi-ar atrage mustrarea, i-ar închide uşa la aceia cărora el ar vrea le spună despre harul lui Dumnezeu, şi n-ar avea libertatea să o facă.

Dar dacă el umblă cu înţelepciune, cu inima plină de această iubire a lui Hristos care are drept obiect mântuirea sufletelor ca şi slava lui Dumnezeu, va prinde ocazia acolo unde ea se prezintă şi ori de câte ori se prezintă, pentru a-i invita pe ceilalţi să vină la Domnul ca să se bucure de harul Său. Cât este de frumoasă şi plăcută Domnului, această umblare a unui creştin înţelept, care urmăreşte totdeauna „ce este bine„, fie în mijlocul credincioşilor, fie „faţă de toţi oamenii!” (1. Tesaloniceni 5:15 ).

(versetul 6) De acest îndemn de a „prinde ocazia„, se leagă acela pe care îl cuprinde acest verset: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.” Cât de important este! Viaţa noastră exterioară, aceea pe care lumea o vede, se compune din fapte şi din cuvinte care ar trebui totdeauna să fie expresia vieţii noastre lăuntrice şi să dea mărturia că ea se petrece în părtăşia cu Dumnezeu. Aici este vorba de cuvintele noastre, de ceea ce iese din gura noastră. Vorbirea trebuie să fie într-un „duh de har„. Harul, al cărui obiect a fost creştinul şi care umple inima sa, sau cel puţin care ar trebui totdeauna să o umple, se va arăta în cuvintele sale pline de blândeţe şi de bunătate, împărţind harul divin, care să atragă inimile spre Acela care este izvorul harului. Harul este răbdător, harul mângâie, harul ridică inima abătută şi o încurajează; acestea vor fi efecte binecuvântate ale cuvântului credinciosului, care se adresează celorlalţi „într-un duh de har„. Şi aceasta zice apostolul, „totdeauna„. Ea va exclude deci orice amărăciune, orice plângere, orice vorbire de rău, orice uşurătate. Vorbele deşarte şi fără folos vor fi alungate din conversaţia aceluia care a luat în serios îndemnul apostolului (Efeseni 4:29 5:4 ). Noi vom fi astfel imitatorii Aceluia despre care este spus: „Harul este turnat pe buzele Tale” (Psalmul 45:2 ), ai Aceluia despre care a scris evanghelistul Luca: „Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui” (Luca 4:22 ).

Dar blândeţea harului nu exclude prezenţa sfinţeniei şi a adevărului divin; ea trebuie să fie însoţită de această energie care judecă răul şi se desparte cu desăvârşire de el. Cuvântul trebuie să fie „dres cu sare„. Dacă sufletul nostru este în prezenţa lui Dumnezeu, el gustă harul Său şi el împărtăşeşte în cuvintele sale, dar chiar această prezenţă ne depărtează de răul pe care ea ne face să-1 deosebim, şi cuvântul nostru serios poate fi uneori sever şi indignat, netârguindu-se cu răul, nemicşorându-l şi făcându-i pe ceilalţi să simtă efectul prezenţei lui Dumnezeu şi a sfinţeniei care I se potriveşte.

Înarmat astfel cu harul şi cu sarea care drege cuvântul dictat de har, se poate răspunde fiecăruia după nevoile lui. Câţi dintre aceştia nu întâlnim noi pe drumul nostru! Nevoi ale inimii şi ale conştiinţei, dureri şi disperare, rătăcire pe căi rele, depresiune şi descurajare, necredinţă şi îndoieli, stările sufletesti sunt extrem de diferite. Acelaşi cuvânt nu se poate potrivi la fiecare, cu toate că el (cuvântul) trebuie totdeauna să iasă din acelaşi fond de iubire.

Înţelepciunea divină trebuie să ne lumineze pentru a vorbi la momentul potrivit şi această înţelepciune nu-i lipseşte cui trăieşte în legătură cu Dumnezeu. Ce perfect model avem în privinţa aceasta în scumpul nostru Salvator! Cineva a zis referitor la acest subiect: „Capitolul 15 din Matei m-a izbit prin felul în care el face să iasă în relief această perfecţiune sub aspecte diferite de frumuseţe. Domnul este chemat aici să răspundă rând pe rând fariseilor, mulţimilor, sărmanei sirofeniciene îndurerată şi propriilor Săi ucenici, după cum ei arată ignoranţa lor sau egoismul lor; şi noi putem observa diferenţa care există în felul dojanei sau al judecăţii Sale, în chipul în care El învaţă cu răbdare, sau în care El caută să hrănească un suflet, cu înţelepciune şi cu har. Noi nu putem decât să recunoaştem cât de potrivit vine totul la El şi este adaptat la locul sau la ocazia la care răspunde activitatea Sa.

Învăţătura şi îndemnurile practice care decurg din epistolă se termină aici. Ceea ce urmează conţine câteva detalii despre unii însoţitori în lucrarea lui Pavel si salutările fie ale unora dintre ei, fie ale lui Pavel însusi. Dar aceste detalii si aceste salutări sunt pline de interes, pentru că ele arată inima arzând de iubire a apostolului, ca şi râvna unora din aceia care îl înconjurau şi viaţa lui Hristos care circula în aceşti slujitori ai Domnului şi îi unea pe unii cu ceilalţi. Să intrăm în examinarea acestor ultime şi preţioase versete.

(versetele 7-9) Tihic, care era din provincia Asia, unde erau situate Efes, Laodiceea şi Colose, este menţionat pentru prima dată în Faptele Apostolilor 20:4 , ca unul din însoţitorii lui Pavel în călătoria sa la Ierusalim. Titlurile care îi sunt date de apostol, fie aici, fie în epistola către Efeseni, sunt o frumoasă mărturie dată caracterului său ca angajat în lucrarea Domnului şi arată iubirea lui Pavel pentru el. El era pentru apostol un frate preaiubit, devotamentul său se manifesta prin aceea că el îi slujea cu credincioşie lui Pavel, ca slujindu-L pe Domnul (vedeţi Efeseni 6:21 ). În Faptele Apostolilor 13:5 vedem că Marcu de asemenea era slujitorul lui Pavel şi Barnaba* era de asemenea tovarăş de slujbă al lui Pavel în lucrarea Evangheliei. Pe Tihic, îl vedem trimis la Efes de Pavel, pe când acesta este închis pentru a doua oară la Roma (2. Timotei 4:12 ), şi trebuind să fie trimis la Tit, fără îndoială cu un mesaj al apostolului (Tit 3:12 ).


* Expresia de „slujitor” indică aici pe acela care îndeplineşte o slujbă specială. Se înţelege cum nişte tineri creştini puteau să facă apostolilor servicii de diverse feluri.

În versetele noastre, îl vedem pe acest preaiubit slujitor, trimis la Coloseni pentru a le duce scrisoarea apostolului captiv; în acelaşi timp el trebuia de asemenea să ducă epistola Efesenilor (Efeseni 6:21-22 ). În acelaşi timp el trebuia să aducă la cunoştinţa colosenilor ce era cu privire la Pavel. Acesta nu se îndoia de iubirea şi de interesul pe care creştinii din Colose i-l purtau, mai ales având în vedere că el era atunci întemniţat pentru că vestise Evanghelia Neamurilor. Trebuia să ţină mult să ştie ce se petrecea în jurul apostolului, ce îi era dat să împlinească, cu toate că închis pentru Domnul; care erau perspectivele, pericolele la care se expunea şi lipsurile pe care le îndura, ca şi mângâierile pe care i le dădea Domnul. Noi putem să înţelegem aceasta. Nu suntem noi interesaţi de slujitorii lui Hristos, mai ales în ţinuturile îndepărtate? Cel puţin ar trebui să fim.

Dar Pavel avea în trimiterea lui Tihic un alt scop: „Vi l-am trimis înadins” zice el. Era acolo un motiv serios pentru inima lui Pavel. El avea un viu interes pentru bunătatea sfinţilor din Colose, care erau în pericol din partea învăţătorilor mincinoşi, şi el trimitea înadins, în acest scop, un slujitor credincios, un om în care el avea încredere în Domnul, pentru a cunoaşte „despre starea noastră” zice el. Se înţelege că aceste treburi care îl preocupau pe Pavel pentru coloseni, nu erau deloc acelea ale acestei lumi, ale negoţului lor sau ale industriei lor, ci aşa cum spuneam mai sus, ceea ce îi privea pe sfinţi referitor la mărturia lor, starea sufletelor lor şi slujba Domnului. Dar în acelaşi timp Tihic trebuia să mângâie inimile lor prin veştile bune pe care avea să li le aducă şi să-i încurajeze de asemenea (vedeţi 2. Corinteni 1:3-4 ), să reziste contra greşelilor. Astfel există o mişcare de iubire între Pavel şi sfinţi, manifestându-se prin interesul reciproc pe care şi-l purtau.

Tihic nu era singur. Onisim, a cărui istorie mişcătoare o cunoaştem, este trimis cu el. Onisim, acest rob care fugise de la stăpânul lui, Filimon, se dusese la Roma, locul de întâlnire al oamenilor de felul acesta. Acolo, el a auzit Evanghelia din gura lui Pavel, întemniţatul Domnului, şi s-a întors la Dumnezeu (Filimon 10 ). Apostolul resimţise pentru el o caldă afecţiune (versetul 12): sărmanul rob, altădată nefolositor, devenise un „frate credincios şi preaiubit„, folositor apostolului în slujba Evangheliei (versetele 11,13), şi Pavel îl trimitea înapoi stăpânului pentru ca să-i fie folositor acestuia, nu numai ca rob, ci mult mai presus decât un rob, „ca un frate preaiubit„.

(versetul 16) Aceasta este puterea harului Domnului, acestea sunt căile Sale minunate faţă de un sărman păcătos, şi aceasta este de asemenea iubirea Sa pentru slujitorul Său Pavel în lanţuri: îi dă să vadă această roadă a muncii sale. „Onisim, care este dintre ai voştri„, zice Pavel, nu numai din cetatea lor, ci acum „de-ai lor„, ca creştin (Faptele Apostolilor 4:23 ). El, deci, purtătorul epistolei către Filimon, şi Tihic purtătorul aceleia către Efeseni şi Coloseni, trebuiau să informeze pe aceştia din urmă, „toate cele de pe aici„, adică de la Roma; nu, cu siguranţă, despre lucrurile politice sau din lume, ci despre acelea care îl priveau pe Pavel, pe slujitorii Domnului şi adunarea.

(versetele 10 şi 11) Trei însoţitori ai lui Pavel, menţionaţi aici, trimit salutările lor Colosenilor. Primul este Aristarh, din Tesalonic, în Macedonia, care participa la captivitatea lui Pavel. Nu ştim în ce moment el se unise cu Pavel, dar îl găsim cu el la Efes, cu ocazia răscoalei care a avut loc în această cetate (Faptele Apostolilor 19:29 ). Apoi, când Pavel părăseşte Grecia şi Macedonia pentru a se duce la Ierusalim, Aristarh şi alţii merg înainte şi-l aşteaptă pe apostol în Troa (Faptele Apostolilor 20:4-5 ). Şi, în sfârşit, îl vedem, mereu credincios tovarăş al lui Pavel, urmându-l când acesta, întemniţat, se îmbarcă pentru Roma (Faptele Apostolilor 27:2 ). Cât este de mişcătoare această dragoste faţă de marele slujitor al lui Hristos!

Nu mai puţin ne mişcă faptul de a vedea menţionat aici pe Marcu, nepot sau văr al lui Barnaba, ca tovarăş de lucru al apostolului. Ştim că Marcu era fiul acestei Maria la care ucenicii erau adunaţi să se roage pentru apostolul Petru, atunci în închisoare şi trebuind să fie omorât. Adevăratul nume al lui Marcu era loan; Marcu era o poreclă care s-a impus mai târziu pentru a-l denumi (Faptele Apostolilor 12:12 ). Cu ocazia plecării lui Barnaba şi Pavel pentru lucrarea la care Duhul Sfânt îi chema, Marcu îi însoţise pentru a le sluji. Dar dificultăţile şi muncile grele ale lucrării îl descurajaseră curând; el îi părăsise pe apostoli pentru a se întoarce la Ierusalim (Faptele Apostolilor 13:5,13 compară 15:38). Când, pentru a doua călătorie, Barnaba, rudenia sa, vroia să-l ia din nou cu ei, Pavel s-a opus; cei doi apostoli s-au despărţit şi Barnaba, însoţit de Marcu, se duce în Cipru, ţara sa natală (Faptele Apostolilor 15:37,39 4:36 ). Vedem fără îndoială aici influenţa legăturilor fireşti la Barnaba, si acesta nu este totdeauna un lucru folositor în slujba Domnului. Patria sa îl atrage şi el vrea să ia cu el pe ruda sa apropiată, fără să fi cântărit poate suficient dacă acesta era apt pentru misiune. Un cuvânt în Faptele Apostolilor pare să ne spună că în această ocazie, adunarea a dat dreptate lui Pavel, cu toate că poate se lăsase şi el pradă mâniei. Orice ar fi, suntem fericiţi să vedem aici şi în alte pasaje, cum harul Domnului lucrase faţă de Marcu. Iată-l la Roma, lângă Pavel, şi acesta îl recomandase ca un tovarăş de slujbă colosenilor, în cazul în care el s-ar duce la ei: „Să-l primiţi bine„. Mai târziu, apostolul scriind lui Timotei, dă despre Marcu o mărturie şi mai bună: „Adu-l cu tine, căci îmi este folositor pentru slujbă” (2. Timotei 4:11 ).

Deci harul lui Dumnezeu nu părăseşte pe un slujitor slab. El îl instruieşte şi-l formează puţin câte puţin pentru slujbă. Marcu probabil este acela pe care îl regăsim şi la Babilon lângă apostolul Petru (1. Petru 5:13 ), în sfârşit el a scris Evanghelia care poartă numele lui. Noi putem să vedem de asemenea cât de departe era de inima lui Pavel orice ură. Dacă odinioară el refuzase să şi-l asocieze pe Marcu, era pentru a nu compromite slujba şi slava Domnului printr-o nouă slăbiciune din partea sa; dar pe Marcu, după ce a fost încercat, îl acceptă fără rezervă. Frumos exemplu iarăşi pe care apostolul îl dă acelora cărora Domnul le dă de lucru în ogorul Său. Ceea ce în toate lucrurile stăpânea inima lui Pavel, era slava Stăpânului său, şi nu sentimentele sale personale.

Al treilea  însoţitor  al lui Pavel,  Isus  numit  Iust,  care  în aceste  versete  îi salută  pe coloseni, nu ne este cunoscut decât prin această menţiune. El era iudeu, ca şi Marcu, şi primeşte cu acesta frumoasa mărturie de a fi fost singurii dintre iudei printre tovarăşii de lucru ai lui Pavel pentru împărăţia lui Dumnezeu, care i-au fost de mângâiere. Noi vedem, într-adevăr, din Filipeni 1:15-17 , că erau unii evrei la Roma care se îndepărtau de el.

(versetele 12 şi 13) Epafra, credincios slujitor al lui Hristos, scump inimii lui Pavel, care era din Colose, „de-ai voştri” este spus, şi prin care colosenii auziseră Evanghelia, harul lui Dumnezeu în adevăr (Coloseni 1:7 ), era cum am văzut la Roma, lângă apostol. El trimitea de asemenea sănătate colosenilor. Cu toate că era departe de ei, el nu-i uita. Starea lor spirituală preocupa inima lui. El îi ştia expuşi la cele mai mari pericole din partea învăţătorilor mincinoşi, care prin argumentările şi prin subtilităţile lor, căutau să-i târască în greşeli şi să-i despartă de Hristos. Epafra se lupta deci totdeauna pentru ei prin rugăciuni stăruitoare, ca şi pentru sfinţii din localităţile învecinate, Laodiceea şi Hierapole, unde el lucrase probabil de asemenea.

Arma puternică a creştinului contra Satanei şi vicleşugurilor lui este rugăciunea, fie că o foloseşte pentru sine, fie pentru ceilalţi. Duşmanul nu poate să reziste contra acestei arme, căci rugăciunea face apel la însăşi puterea lui Dumnezeu — însă rugăciunea credinţei, rugăciunea stăruitoare, rugăciunea care ne angajează în întregime cu Dumnezeu. Epafra „se lupta” iată energia, „totdeauna„, iată perseverenţa (vedeţi lacov 1:6-7; 5:17-18).

Rugăciunea are un obiect precis. Dacă ne rugăm pentru ceilalţi, este în vederea stării lor, a nevoilor lor. Epafra cerea pentru Coloseni ca ei să rămână „desăvârşiţi şi cu totul siguri în toată voia lui Dumnezeu.” Apostolul ceruse pentru Coloseni ca ei să se „umple de cunoştinţa voii lui Dumnezeu” (Coloseni 1:9 ). El îi învăţase în toată înţelepciunea pentru a-i înfăţişa „desăvârşiţi în Hristos” (Coloseni 1:28 ), ajunşi la această stare de oameni mari, stare spirituală în care Hristos este cunoscut potrivit cu toată descoperirea dată despre EL, despre perfecţiunea lucrării Sale şi despre poziţia credinciosului în El; în El, cel credincios este astfel transformat după chipul Său, în care se oglindeşte această imagine din punct de vedere moral. Pavel spune însă Colosenilor că în El ei au totul deplin (Coloseni 2:10 ). Aceasta era voia lui Dumnezeu.

Şi acum Epafra, în grija sa pentru ei, cere ca să rămână neclintiţi în aceste lucruri, pentru a scăpa de învăţătorii mincinoşi. Acolo, nimic nu le lipsea şi ei puteau să închidă urechea la aceste învăţături care pretindeau că îi „duc înainte„, în afară de Hristos, care era din plin de ajuns. Oh! slujitorii Domnului să poarte astfel sufletele înaintea Domnului! A învăţa şi a îndemna este bine, dar a se ruga, a se lupta, a fi în această mare lucrare de inimă pentru sfinţi (frumos elogiu dat lui Epafra este lucrul care ar trebui să vină totdeauna în primul rând.

(versetul 14)  Luca,  doctorul preaiubit,  autorul celei de a treia Evanghelii şi a cărţii Faptele Apostolilor, era de asemenea cu apostolul şi-i saluta pe Coloseni. El era probabil păgân din naştere, deoarece el nu este numit „cu tovarăşii lui Pavel de lucru tăiaţi împrejur„; dar noi nu ştim când şi cum s-a întors el la Dumnezeu. În Faptele Apostolilor vedem că el se uneşte cu Pavel în Troa si devine însoţitorul lui credincios (Faptele Apostolilor 16:10 ; cuvântul „noi” arată lucrul acesta). El a rămas fără îndoială în Filipi după ce Pavel a plecat de acolo, căci nu-l regăsim decât în capitolul 20:6, unde el pleacă din Filipi cu apostolul şi-l însoţeşte la Ierusalim (Faptele Apostolilor 21 , până la versetul 18). Apoi când s-a hotărât că Pavel va merge la Roma, Luca merge cu el în această călătorie grea şi plină de pericole, exemplu mişcător de devotament (Faptele Apostolilor 27:1 ). *l regăsim deci acolo lângă apostolul Pavel. Şi când ultimele zile ale preafericitului apostol au sosit, când el nu mai aştepta decât cununa de martir aici pe pământ şi pe cea a dreptăţii sus, „Luca singur era cu el” (2. Timotei 4:11 ), când toţi l-au părăsit. Ce mişcătoare istorie de credincioşie ne este dată în aceste câteva trăsături rezleţe din viaţa doctorului preaiubit! Dumnezeu l-a onorat astfel pe acest tovarăş de lucru al lui Pavel (Filimon 24 ).

Cu totul diferită este istoria lui Dima. Epistola către Filimon îl menţionează în numărul tovarăşilor de lucru ai lui Pavel (versetul 24), dar aici numele lui singur este menţionat. El îi salută pe coloseni. Este în această expresie „şi Dima” ceva rece care te face să presimţi ceea ce apostolul a trebuit să scrie mai târziu cu privire la el: „Dima m-a părăsit, din dragoste pentru lumea de acum.” Vai! câţi din aceşti slujitori ai Domnului, după un mers mai mult sau mai puţin timp cu credincioşie, au făcut ca Dima, au iubit lumea de acum şi au căutat ceea ce dă ea. Ce s-a ales de slujba lor? Este un avertisment foarte serios dat prin exemplul acestui Dima!

(versetele 15 şi 16) La aceste salutări, Pavel adaugă pe ale sale pentru fraţii care erau la Laodiceea, cetate aşezată la circa treizeci si cinci de kilometri de Colose, şi fără îndoială în legături strânse cu aceasta din urmă. Pavel salută în special pe un anume Nimfa, la care se strângea o adunare, după cum la Colose era una la Filimon (Filimon 1,2 ), la Roma, la Priscila şi Aquila (Romani 16:3-5 ), care avuseseră deja adunare la ei acasă în Corint (1. Corinteni 16:19 ). Nu se cunoşteau, în acea vreme, templele splendide şi vastele catedrale cu bogatele lor ornamente. Orice mădular al adunării era fericit să aibă un local unde adunarea să se poată strânge. Apoi apostolul dă porunca de a fi comunicată epistola pe care el o scria colosenilor, după ce ei o vor fi citit-o, adunării celor din Laodiceea. Din partea lor, colosenii trebuiau să citească pe aceea care le va veni din Laodiceea. Nu pare că ar fi fost o scrisoare special adresată adunării Laodiceenilor. Într-adevăr, dacă Pavel le-ar fi scris direct, pentru ce le-ar fi transmis salutări în epistola colosenilor? Expresia de asemenea „care va veni din Laodiceea” nu înseamnă că ar fi fost o scrisoare specială pentru această adunare. Poate era aceea către Efeseni care, cum am remarcat în altă parte, are un caracter general. Orice ar fi, se vede că scrisorile apostolului, aceste învăţături pe care Duhul lui Dumnezeu le dădea prin Pavel sfinţilor, circulau în adunări, chiar acolo unde el nu era cunoscut la faţă (Coloseni 2:1 ).

Putem să remarcăm iarăşi în treacăt că adunarea din Laodiceea n-a ştiut să profite de îndemnurile apostolului de a găsi în Hristos singura lor comoară, de a se alipi de El ca morţi împreună cu El, înviaţi cu El, având în El singur viaţa lor şi, prin urmare, de a nu umbla după lucrurile pământeşti. Ştim că Laodiceea a ajuns să se găsească bogată prin ea însăşi, prin ceea ce ea dobândise şi a nu avea pentru Hristos decât o stare căldicică, care a expus-o să fie vărsată din gura Domnului (Apocalipsa 3:14 ). Abundenţa de cunoştinţă religioasă nu este de ajuns, ea este chiar o mare primejdie dacă mintea (inteligenţa) singură este în joc. Hristos vrea inima şi o vrea în întregime.

(versetul 17) Pavel nu uită persoanele cărora un avertisment le poate fi salvator, având în vedere locul pe care ele îl ocupă. Arhip este numit în Epistola către Filimon, ca fiind tovarăş de luptă al apostolului. El era deci de asemenea slujitor în lucrarea Domnului. Ca atare el primise de la Domnul un serviciu special (nu ştim ce) care cerea atenţia, grija sa. El trebuia să ia seama ca să-l împlinească în credincioşie. Slujbele sunt variate. Stăpânul dispune cum binevoieşte El de slujitorii Săi. Orice le dă de făcut, ei trebuie „să împlinească” cu seriozitate şi devotament. Pentru ce acest avertisment solemn dat lui Arhip? Solemn, căci se află într-o scrisoare adresată adunării întregi. Lăsa el poate de dorit în slujba sa, sau fiind la începutul acestei slujbe, el avea nevoie să simtă toată răspunderea sa înaintea adunării? Şi într-unul şi în celălalt caz, vedem aici un cuvânt al lui Pavel dres cu sare şi bun de cugetat pentru toţi aceia care, ca şi Arhip, au primit o slujbă în Domnul. „…Ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios…” (1. Corinteni 4:2 ).

(versetul 18) În sfârşit, apostolul pune salutul final cu propria sa mână. Acesta este semnul autenticităţii epistolei sale (2. Tesalonicei 3:17) şi aceasta devenise necesar, pentru că oameni rău intenţionaţi făceau uz de epistole ca venind de la el (2. Tesaloniceni 2:2 ). Vedem din epistola către Romani că Pavel nu scria totdeauna el însuşi epistolele sale, ci le dicta vreunui frate (Romani 16:22 ). El insistă faţă de galateni asupra faptului că el a scris totul cu mâna lui (Galateni 6:11 ), ca să le arate mai bine toată grija lui pentru ei, şi aceasta vine să întărească gândul că în general el nu scria el însuşi. În orice caz, el lua măsuri de precauţie pentru ca să nu se abuzeze de autoritatea numelui său, tristă necesitate care arată cât de timpuriu falsitatea şi înşelătoria au fost întrebuinţate, vai! în lucrurile religioase. Numai terminând, apostolul a cărui completă absenţă de egoism se vede în aceasta, cere colosenilor „să-şi aducă aminte de lanţurile lui.” Nu este o plângere aici: el suferea pentru Domnul; dar el simţea în inima sa atât de iubitoare, nevoia de simpatia sfinţilor. Ce chemare înduioşătoare! Ea trebuia într-adevăr să meargă până la inima colosenilor. Oh! să ne gândim la slujitorii lui Dumnezeu în greutăţile şi suferinţele lor. El le urează ca harul să fie cu ei, acest har pentru a-i însoţi, a-i susţine, a-i păzi şi a-i încuraja până la capătul călătoriei, har de care noi toţi avem totdeauna o atât de mare nevoie!

Capitolul 3

 Henri Rossier

Ce consecinţă rezultă pentru noi din faptul că am fost înviaţi împreună cu Hristos? Ea este simplă. Nu eşti înviat ca să intri din nou în viaţa faţă de care ai murit. Te afli într-o viaţă nouă — aceea a lui Hristos înviat. Este deci o viaţă din cer, de sus, şi în cer, unde este Hristos. Sfera acestei vieţi este deci cerul, şi de aceea este spus: „Căutaţi lucrurile de sus, unde Hristos (înviat) stă la dreapta lui Dumnezeu; gândiţi-vă la cele de sus, nu la cele de pe pământ.” Să remarcăm în treacăt că, în epistola către Coloseni, credinciosul cu toate că înviat împreună cu Hristos, este considerat ca fiind încă pe pământ, în timp ce epistola către Efeseni îl arată ca aşezat în locurile cereşti. Dar cu toate că fiind încă pe pământ, viaţa sa nu mai aparţine pământului, şi apostolul îl îndeamnă pe creştin să acţioneze ca unul intrat într-o viată nouă şi să caute lucrurile care corespund acestei vieţi noi şi care se potrivesc unui înviat: „Umblaţi după lucrurile de sus„, ele să fie obiectele dorinţelor voastre.

Aceste lucruri care sunt sus, sunt toate bunurile şi drepturile cereşti care acum şi în nădejde sunt ale noastre în Hristos şi prin El, aceste bunuri, aceste comori spirituale de har şi de iubire al cărui Izvor si Centru este El. Slava Sa ne este arătată: El este aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Contemplându-L acolo, noi înţelegem tot preţul, toată valoarea lucrurilor care sunt sus. Noi nu cunoaştem decât în parte, dar suntem îndemnaţi să creştem în cunoştinţa şi harul Domnului. Trebuie să căutăm, cum se sapă pentru a descoperi nişte comori, să dobândim mereu mai multe cunoştinţe şi folosinţa acestor bunuri cereşti. Doctrinele care li se aduceau colosenilor îi readuceau, vorbim din punct de vedere religios, la lucrurile de pe pământ; dar sus Se afla Hristos, a cărui Persoană şi slavă sunt înfăţişate în capitolul întâi. Iată ce trebuiau ei să caute: „Toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” erau acolo.

Căutând lucrurile de sus, credinciosul este dus în adevărata sferă a vieţii sale, în afara lucrurilor pământeşti. Dar nu trebuie să vedem în „lucrurile care sunt pe pământ” numai poruncile şi practicile religioase la care învăţătorii mincinoşi voiau să-i supună pe coloseni, abătându-i astfel de la Hristos. „Lucrurile care sunt pe pământ” au un domeniu mai întins. Este tot ceea ce se referă la gândurile, la dorinţele, la motivele, la afecţiunile omului vechi. Nu se poate uni căutarea acestor lucruri cu căutarea lucrurilor de sus. Acestea din urmă singure trebuie să ocupe inima creştinului. El trebuie să se ducă în lume, trebuie să aibă un serviciu, acolo el trebuie să ducă lupta, dar cu inima sus; aceasta păzeşte, consolează si întăreşte.

Umblând după lucrurile de sus, înveţi să le cunoşti, să le preţuieşti, să le guşti. Gândul nostru să rămână aici. „Gândiţi-vă (iubiţi, îndrăgiţi) la lucrurile de sus„; voi căutaţi şi găsiţi; dar pentru a păstra, trebuie să te gândeşti acolo. „Pune-ţi pe inimă aceste lucruri; îndeletniceşte-te în totul cu ele” (1. Timotei 4:15 ) îi spunea Pavel lui Timotei în legătură cu ceea ce privea slujba sa. La fel este cu toti credincioşii referitor la lucrurile de sus. Oh! Cât de potrivit este îndemnul acesta pentru noi, în aceste vremuri de lâncezeală spirituală şi de umblare după lucrurile pământeşti! A avea inima sus, a fi ocupat cu Hristos la dreapta lui Dumnezeu, a trăi în această atmosferă curată şi paşnică din cer în mijlocul gândurilor sfinte şi afecţiunilor cereşti, ce har, dacă noi înţelegem că acesta este dreptul nostru! Unde mergem noi sau sperăm noi să ne aflăm în curând? în cer, cu Hristos, nu-i aşa? Şi noi putem deja să trăim acolo; şi cerul nu ne va fi ca un loc străin, deoarece noi vom fi trăit deja acolo şi vom fi gustat mai dinainte câte ceva din ceea ce este el (cerul). „Să umblăm după lucrurile de sus, să ne gândim la lucrurile care sunt sus”, şi aceste lucruri de pe pământ ne vor părea ceea ce ele sunt totdeauna, o deşertăciune, nişte gunoaie.

(versetul 3) Avem în acest verset marele motiv pentru a renunţa la lucrurile care sunt pe pământ şi a ne alipi de acelea care sunt sus; căci „noi am murit” pentru această viaţă a firii păcătoase de care se lega vinovăţia noastră şi condamnarea noastră, pentru că era viaţa în care stăpânea păcatul şi puterea duşmanului. Dar pentru credinţă, ca şi înaintea lui Dumnezeu, noi suntem morţi fată de acea viaţă, morţi în virtutea faptului că Hristos a murit pentru noi. Dar a doua parte a motivului despre care vorbim este că noi avem o altă viaţă, viata lui Hristos Însuşi.

Însă această viată este acolo unde este El: „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” Este deci o viaţă duhovnicească, cerească, nepieritoare, viaţa lui Hristos, trăsături care o separă lămurit şi cu desăvârşire de lucrurile de pe pământ. Obiectele acestei vieţi trebuie neapărat să corespundă naturii sale, şi nu pot astfel să fie decât lucrurile care sunt sus. Hristos, după ce a săvârşit lucrarea Sa, a dispărut din lume: „Lumea nu Mă va mai vedea” spune El (loan 14:19). El a fost glorificat în Dumnezeu. El a intrat în această slavă divină ca Omul care a împlinit planurile lui Dumnezeu, şi El rămâne acolo ascuns de ochii lumii până în ziua arătării Sale slăvite. Iar viaţa pe care noi o avem şi care este Hristos Însuşi, este ascunsă chiar în locul unde este El. Ea este a noastră — Hristos viaţa voastră — şi noi o avem pe acest pământ, dar prin ea, noi suntem legaţi de cer, de Dumnezeu Însuşi. Cât de fără valoare apar lucrurile de pe pământ în comparaţie cu această viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu! Şi noi ne bucurăm de ea, ne bucurăm de obiectele cereşti şi divine ale acestei vieţi — Dumnezeu şi Hristos. Cu ce bucurie, cu ce pace, cu ce fericire este umplut sufletul care este conştient de viaţa pe care o are în Hristos! El este transportat de bucurie prin contemplarea lucrurilor care sunt sus. Dar ca şi Hristos, viaţa noastră este ascunsă. Lumea nu poate să o cunoască. Lumea nu ne cunoaşte, cum nu L-a cunoscut nici pe Hristos (1. loan 3:1).

Ea nu poate să înţeleagă motivele şi resortul care ne fac să acţionăm, când umblăm ca morţi si înviaţi cu Hristos. Pentru lume este o nebunie, aşa cum Festus spunea lui Pavel: „Pavele, eşti nebun” (Faptele Apostolilor 26:24 ). Dar noi ne bucurăm de această viaţă ascunsă, hrănindu-ne cu „mana ascunsă„, cu Hristos însuşi (Apocalipsa 2:17 ), şi puţin ne pasă ce va gândi lumea.

(versetul 4) Dar această viaţă nu este destinată să fie mereu ascunsă. Hristos, acum ascuns în cer, trebuie într-o zi să fie arătat lumii; El va apare în strălucirea slavei Sale, a slavei cu care Tatăl L-a încununat, înconjurat de slava oştilor cereşti (Luca 9:26 ). Şi atunci noi care acum suntem deja înviaţi cu El, noi care îl avem drept viaţa noastră, vom fi arătaţi împreună cu El în slavă: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor” (loan 17:22). Şi lumea, văzându-ne în această slavă a lui Dumnezeu, va înţelege pentru ce noi umblam ca nefiind de pe pământ. Lumea va şti unde era viaţa noastră şi care erau motivele despărţirii noastre de ea. Slava care este sfera proprie a acestei vieţi veşnice pe care o avem în Hristos, va fi aceea în care noi vom apărea cu El.

(versetele 5 şi 6) Versetele mai dinainte ne-au arătat poziţia pe care noi o avem ca morţi şi înviaţi cu Hristos, viaţa care corespunde acestei poziţii şi pe care noi o avem în Hristos şi în sfârşit rezultatul în viitor când noi ne vom arăta cu Hristos în slavă. Acum vin urmările practice: „De aceea, daţi morţii mădularele voastre care sunt pe pământ: desfrânarea, necurăţia, patimile, pofta rea şi lăcomia care este o idolatrie.

Aceste mădulare care aparţin omul vechi trebuie omorâte. Faptul că avem viaţa, o viaţă care are ca obiecte lucrurile de sus, ne face în stare să dăm morţii mădularele care sunt pe pământ, care aparţin acestei sfere de jos, faţă de care noi suntem morţi. Trebuie să le lepădăm (să le tăgăduim) în practică; noi nu avem nimic de făcut cu ele. Aceste mădulare sunt, cum vedem, diferitele pofte şi roadele lor exterioare. Primele două sunt fapte; următoarele trei sunt sentimente lăuntrice; mai întâi afecţiunile dereglate care se îndreaptă spre obiecte neîngăduite sau care poate legitime în ele însele, se dereglează şi degenerează în pasiuni pe care duhul nu le poate înfrâna; în al doilea rând, pofta rea sau dorinţele rele, dorinţele inimii fireşti spre lucruri vinovate, şi în sfârşit lăcomia, cuvânt care în înţelesul său general înseamnă dorinţa neîngăduită de a-şi însuşi ceea ce este al altuia, dorinţă care te face să întrebuinţezi mijloace rele pentru a ajunge la aceasta.

Acest cuvânt se aplică tot atât de bine la dorinţa de a pune stăpânire pe ceva contrariu cinstei (vedeţi 1. Tesaloniceni 4:5-7 — adică în mod necinstit, cu vicleşug şi nedreptate), ca şi la dorinţa de a avea bani, la lăcomie, zgârcenie. Într-un cuvânt, este ceea ce cuprinde porunca a zecea: „Să nu pofteşti… nimic din ceea ce este al lui” (Exod 20:17 ). Dacă inima se duce după obiectele pe care le pofteşte, nu este aceasta o închinare la idoli, deoarece atunci ea se abate de la Dumnezeu? De aici, ceea ce apostolul spune: „lăcomia, care este idolatrie„.

Se poate pune întrebarea care este diferenţa între mădularele noastre în Romani 6:13 şi mădularele noastre în Coloseni 3:5 . În primul pasaj, cuvântul exprimă facultăţile noastre intelectuale şi capacităţile noastre fizice, pentru ca ele să poată acum să slujească de instrumente vieţii noastre noi, după ce au slujit celei vechi; se vede aceasta cu uşurinţă comparând versetele 12,13,19. Versetul 1 din capitolul 12 ne îndeamnă să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, ceea ce va fi din partea noastră o slujbă duhovnicească.

Dar „mădularele noastre care sunt pe pământ” în Coloseni ne spun despre păcatul concret în firea păcătoasă (în carne) şi de manifestările sale. Este ceea ce cineva a numit „forul interior al poftelor” şi împlinirea lor aduce mânia lui Dumnezeu peste aceia care sunt supuşi poftelor şi care sunt astfel într-o stare de răzvrătire sau de neascultare faţă de Dumnezeu. Această stare este exprimată prin „fiii neascultării„.

(versetul 7) în ele aţi umblat şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste lucruri.” Cuvintele „umblaţi si trăiaţi” nu sunt o repetiţie; prin primul trebuie să înţelegem purtarea, faptele; al doilea exprimă chiar viaţa care produce aceste fapte. Colosenii ca păgâni au umblat altădată în această corupţie morală care este una din trăsăturile izbitoare ale păgânismului şi care se regăseşte, vai! în creştinătatea mărturisitoare (comparaţi Romani 1:29-31 cu 2. Timotei 3:1-5 ); aceasta era manifestarea vieţii firii păcătoase în care ei trăiau atunci, şi aceste lucruri erau, pentru a spune astfel, sfera acestei vieţi. Dar acum ei nu mai existau în viaţa în care aceste lucruri se practică. Ei erau morţi în Hristos şi introduşi într-o viaţă nouă. Creştinul trebuie să înfăptuiască această viaţă nouă în mersul său (în umblarea sa) şi pentru aceasta să urmeze îndemnul din versetele următoare: „Dar acum lăsaţi-vă de…” (versetele 8 şi 9). Trebuie deci să te laşi de „toate aceste lucruri: mânie, iuţime, răutate etc.„, să le renegi (să le tăgăduieşti), să le lepezi complet din viaţa ta de toate zilele. Acestea sunt ieşirile (izbucnirile) voinţei proprii şi ale unei inimi fără frâu. Ele nu se potrivesc cu viaţa lui Hristos, care este a noastră; să luăm foarte bine seama la acest lucru si să veghem, pentru ca aceste manifestări ale omului vechi să nu se producă. Unde am văzut noi vreodată unul singur din aceste lucruri în viaţa adorabilului nostru Mântuitor, El Însuşi blândeţea şi răbdarea statornică? „Eu sunt blând şi smerit cu inima” zicea El, iar prorocul spunea despre El: „El nu va striga, nu-şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe străzi„, El, care, când era batjocorit nu răspundea cu batjocuri şi care era adevărul însuşi. Noi trebuie să călcăm pe urmele Lui şi să umblăm ca El în adevăr în toate lucrurile (1. Petru 2:21-24 Matei 11:29 12:19 ).

Să observăm că, în aceste două versete, noi avem: răutatea exterioară, care se arată în fapte şi cuvinte, care caracterizează pe omul firesc şi la care creştinul trebuie să renunţe (versetul 8); şi minciuna, care este un semn distinctiv al omului vechi. Dar creştinul, fiind mort împreună cu Hristos, prin acest fapt s-a dezbrăcat de omul cel vechi cu ceea ce îl caracterizează.

(versetul 10) Dar dacă creştinul s-a dezbrăcat de omul cel vechi — acesta este un fapt — şi trebuie să umble tăgăduind tot ceea ce se referă la el şi renunţând la tot, pe de altă parte el s-a îmbrăcat cu omul cel nou, rezultat al învierii sale cu Hristos. Găsim expresia „omul nou” în epistola către Romani, pentru că este vorba acolo de moartea noastră împreună cu Hristos. Aici, în Coloseni, unde creştinul este înviat cu Hristos, el, a cărui viaţă este Hristos, omul nou este introdus, fiind ceea ce îl caracterizează. El s-a îmbrăcat cu omul cel nou şi nu trebuie să se îmbrace. Este un fapt dobândit. Insă omul nou „este reînnoit în cunoştinţă„: el are ceea ce nu a fost mai înainte în om, înţelegerea lui Dumnezeu şi a lucrurilor divine.

Nu înseamnă că el se reînnoieşte mereu: el este reînnoit. El este ceva cu totul nou, care poate avea o înţelegere a ceea ce este natura lui Dumnezeu, vorbind din punct de vedere moral. El posedă lumina lui Dumnezeu, şi Dumnezeu în natura Sa este pentru el măsura binelui şi răului. Minunată condiţie, această reînnoire în cunoaşterea lui Dumnezeu, a naturii Sale, a lui Hristos şi a participării noastre morale la această natură! Omul nou este creat; aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu în suflet. Aceasta nu este o stare la care se ajunge nici prin sine însuşi, nici progresând. Omul nou este creat după chipul lui DUMNEZEU, imagine morală cuprinzând sfinţenia, dreptatea, adevărul. Hristos este modelul perfect, tipul desăvârşit. Natura omului nou este Hristos.

(versetul 11) De omul vechi, de omul firesc în carne, coborând din Adam, se legau tot felul de deosebiri: Grec şi Iudeu — adică păgâni şi aceia care aveau, ca popor ales de Dumnezeu pe pământ, cunoştinţa acestui Dumnezeu; „tăiere împrejur şi netăiere împrejur„, adică privilegii religioase sau nu (Efeseni 2:11-12 ); „barbari, sciţi” aceia care erau în afara limitelor civilizaţiei greceşti şi latine si dintre care sciţii erau consideraţi cei mai depărtaţi; „rob şi om liber„, inegalităţi de poziţie aduse în condiţia socială prin violenţă şi asprime. În omul nou, toate aceste deosebiri au dispărut; omul vechi nu mai este recunoscut de creştin decât ca mort. Rămâne deci omul nou. Acolo toţi sunt egali; acolo Hristos este totul în toţi credincioşii. Toate barierele care îi separau pe oameni cad; legătura comună, aceea care uneşte pe toţi credincioşii, este Hristos. El este totul pentru ei şi în ei. Har preţios! Toţi împreună având pe Domnul Isus drept unic obiect, şi El în toţi, pe El singur îl putem vedea si recunoaşte. Iată omul nou. Învăţăturile care li se aduceau colosenilor menţineau deosebirile între omeni, omul vechi avându-şi locul în ele.

(versetul 12)  îmbrăcaţi-vă, deci„; aici începe aplicarea practică a faptului că ne-am îmbrăcat cu „omul cel nou.” Ne-am îmbrăcat cu el; acesta este un fapt. Este un veşmânt de perfecţiune morală care trebuie acum să se manifeste, la fel cum se poate vedea o rochie bogat împodobită pe persoana care o poartă. La ce i-ar folosi să o aibă, dacă n-ar purta-o? Nu pentru a se lăuda, fără îndoială, ci pentru a-L lăuda pe Hristos, manifestând în purtarea noastră ceea ce El este în viaţa noastră, „îmbrăcaţi-vă„, deci fiecare credincios să ia seama la acest îndemn care începe rezumatul cel mai complet şi cel mai frumos al vieţii creştine practice.

Dar să remarcăm că, după cum faptul de a ne fi dezbrăcat de omul cel vechi este punctul de plecare pentru a omorî mădularele care sunt pe pământ şi care aparţin vieţii omului vechi, lăsându-ne de poftă, de răutate şi de minciună, la fel faptul de a ne fi îmbrăcat cu omul cel nou este un punct de plecare pentru a manifesta în chip practic caracterul omului nou, care este acela al lui Hristos. în felul acesta, omul nou nu este o stare practică a mersului nostru în lume. Omul nou, viaţa sa, viaţa lui Hristos, este singura în care noi suntem recunoscuţi de Dumnezeu, fie sus, fie pe pământ.

Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi” — acestea sunt titluri date creştinilor care sunt îndemnaţi să se îmbrace cu caracterul lui Hristos. Mai întâi gândul de har al lui Dumnezeu faţă de noi — „aleşi ai lui Dumnezeu„; după aceea punerea noastră deoparte cu caracterul care se potriveşte naturii lui Dumnezeu şi pe care de asemenea ne-a dat-o în virtutea alegerii noastre („sfinţi„). Da, vase curăţite pentru slujba Sa şi ca atare obiectele desfătării lui Dumnezeu, preaiubiţii Săi. Oh! ce puternice motive pentru a ne îmbrăca cu toate aceste trăsături care urmează să fie enumerate si care constituie ansamblul vieţii omului nou pe pământ, umblând aici spre slava lui Dumnezeu si a Domnului Isus Hristos!

„Vedeţi”, a spus cineva, „la ce înălţime se aşază apostolul şi cu ce duioasă iubire ne îndeamnă! În loc de a ne zori şi de a ne împinge, a ne stimula prin porunci şi legi, el ne atrage prin amintirea harului lui Dumnezeu, pentru ca să obţină roadele credinţei noastre şi pentru ca noi să aducem aceste roade în mod liber şi cu bucurie.” „Îmbrăcati-vă, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate etc.” Credincioşii trebuie să se îmbrace cu o „inimă plină de îndurare„. Îndurarea este compătimirea inimii pe care o simţi pentru cei slabi, suferinzi, nenorociţi, şi chiar pentru vinovaţi. „Inima plină de îndurare” este un termen foarte puternic care arată că noi trebuie să fim miloşi nu numai ocazional, ci că trebuie să posedăm, să ne îmbrăcăm cu acest caracter în străfundul inimii noastre; ea trebuie să emane din ceea ce este mai intim în fiinţa noastră lăuntrică.

Noi am avut nevoie de îndurarea divină faţă de noi, si avem mereu nevoie de ea; această îndurare provenind din sentimentele adânci ale inimii Sale, a caracterizat pe adorabilul nostru Mântuitor în trecerea Sa pe pământ, atunci când El Se pleca plin de iubire spre toţi aceia care sufereau, fie în trupul lor, fie în sufletul lor, din cauza păcatului. Ei bine, ca însuşire a vieţii pe care noi o avem de la El, trebuie să avem ca şi El o inimă plină de îndurare. Să remarcăm pasajul următor din cuvintele lui Zaharia, când plin de Duhul Sfânt după naşterea fiului său loan, el a prorocit şi a binecuvântat pe Dumnezeu care avea să trimită mântuirea poporului Său, care stă „în iertarea păcatelor prin îndurarea Dumnezeului nostru, după care Soarele care răsare din înălţime ne-a cercetat” (Luca 1:77,78 ). Mila nemărginită a lui Dumnezeu faţă de păcătoşii vinovaţi şi pierduţi L-a făcut să trimită pe Fiul Său, Soarele care răsare din înălţime, pentru a-i lumina si a-i mântui.

De altfel, celelalte lucruri recomandate sfinţilor, adică bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, trebuie de asemenea să iasă din însuşi adâncul inimilor noastre: acestea sunt inima plină de îndurare, de bunătate etc.

(versetul 13) Aici avem alte două însuşiri ale vieţii lui Hristos în creştin: îngăduinţa şi iertarea reciprocă. îngăduinţa se referă la infirmităţile care rezultă din condiţia noastră actuală, ignoranţa, eroarea, de exemplu; la dificultăţile de caracter, la divergenţele de vederi, la anumite deosebiri de obiceiuri etc. în toate aceste privinţe, noi trebuie să-i suportăm pe ceilalţi, arătând un duh de răbdare, după cum Hristos a arătat atât de adesea faţă de ucenicii Săi; nu este vorba aici de răul moral. Pe acesta nu trebuie să-l îngăduim, ci să-l mustrăm. Dar se poate că unii s-au purtat rău faţă de noi şi ca astfel noi să avem real motiv de plângere; atunci trebuie să iertăm, să nu păstrăm nici un resentiment în inima noastră: Hristos nu ne-a iertat pe noi?

(versetul 14) Se pare că înfăptuirea tuturor calităţilor de mai sus constituie perfecţiunea morală pentru acela care le-ar poseda. Dar apostolul, în versetul acesta arată ceva mai presus: „Dar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.” Dragostea este însăşi natura lui Dumnezeu şi ea imprimă o pecete divină tuturor calitătilor enumerate, reunindu-le şi ţinându-le la un loc ca într-un mănunchi, însufleţindu-le cu viata sa şi cu căldura sa. Nu ea a dominat în Hristos şi a dat vieţii Sale această unitate perfectă, acest acord şi această armonie desăvârşită în manifestarea tuturor trăsăturilor Sale? Dragostea nu este de asemenea de fapt izvorul din care vin ele? „Dacă am dragoste„, ele se vor arăta (vedeţi 1. Corinteni 13 ).

Să observăm că ne îmbrăcăm cu aceste calităţi, dacă suntem conştienţi de locul binecuvântat înaintea lui Dumnezeu pe care îl exprimă cuvintele acestea: „Aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi.” În sentimentul acestei mile binecuvântate, harul se dezvoltă în inimile noastre. Astfel, în Efeseni 5:1 este spus: „Urmaţi dar exemplul lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi.

Se poate să se întâlnească însuşiri fireşti care se aseamănă cu unele din acelea care sunt indicate la versetele 12 şi 13 şi care aparţin vieţii divine. Dar este neobişnuit să le găseşti reunite, ca atunci când iubirea divină este legătura care face din ele un tot; şi apoi ele se prezintă de obicei cu o lipsă de energie, care le face să degenereze în defecte. Blândeţea se va uni cu neglijenţa, bunătatea va deveni slăbiciune; îngăduinţa şi îndelunga răbdare vor rămâne, se vor menţine în paguba sfinţeniei şi adevărului. Din contră, în viaţa divină se află puterea de iubire care provine din părtăşia cu Dumnezeu şi care menţine caracterele lui Dumnezeu, însă aceasta lipseşte în calităţile fireşti. Când dragostea este prezentă, există un caracter, ceva complet, un fel drept de aplicare, o perfecţiune, o curăţie şi o putere pentru manifestarea acestor calităţi pe care numai dragostea poate să le dea. Dumnezeu este prezent acolo, acţionând în natura Sa, pe care El ne-a dat-o, căci cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.

Găsim la fel în 2. Petru 1 : „Uniţi (adăugaţi) la iubirea frăţească dragostea…” La cel credincios, dacă nu este conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, dacă nu este părtăşia cu Dumnezeu în dragoste, afecţiunea creştină poate să degenereze în simpatie umană, care nu fereşte de rău, şi te-ar face să-l scuzi şi să-l îngădui. Astfel, dragostea este legătura desăvârşirii, căci desăvârşirea este într-adevăr ansamblul armonios al tuturor calităţilor, dar el nu există decât prin dragoste. În ce perfecţiune vedem noi toată această viaţă înfăptuită în Hristos! Dar El este viaţa noastră şi privilegiul nostru este de „a merge (a umbla) cum a umblat El.

(versetul 15) Avem aici, nu un îndemn, ci o dorinţă pe care o formulează apostol: „Pacea lui Hristos… să stăpânească în inimile voastre.” Pacea lui Hristos! TOTUL se referă la HRISTOS în această epistolă: iertarea Iui Hristos, pacea lui Hristos şi, mai departe, Cuvântul lui Hristos.

(versetul 16) Pacea lui Hristos este această pace plăcută şi de nespus pe care nimic nu putea să o tulbure în El, cu toate că El a fost încercat în toate felurile, căci El umbla cu Dumnezeu. „Vă dau pacea Mea” ne-a spus Isus (loan 14:27). Creştinul, urmând cărarea pe care a umblat Isus, aceea ale cărei trăsături sunt indicate mai sus, se va bucura de această pace; ea va stăpâni sau va domina în inima sa; toată viaţa va purta pecetea ei. Ce dulce odihnă în această lume agitată în mijlocul atâtor tulburări! Dar la aceasta Dumnezeu — Dumnezeul păcii ne-a chemat.

Mântuitorul nu vrea ca inima să fie tulburată, ci ca pacea Sa să domnească în ea!

Unitatea Trupului este introdusă aici, doar cât priveşte faptul că cei credincioşi sunt chemaţi să înfăptuiască împreună această unitate în pacea lui Hristos. Domnind în inimile noastre, ea va stăpâni de asemenea legăturile noastre reciproce şi va îndepărta orice amărăciune, orice pornire împotriva cuiva. „Ferice de aceia care” — bucurându-se de această pace — „o procură şi o răspândesc în jurul lor, ca fii ai Dumnezeului păcii!”

Acest verset 15 se termină prin trei cuvinte de o mare semnificaţie: „Şi fiţi recunoscători.” Sufletul care se bucură de pacea lui Hristos şi de tot harul care decurge pentru el din dragostea lui Dumnezeu, si care este conştient de lucrarea continuă a acestei iubiri faţă de el, este plin de recunoştinţă, se revarsă în mulţumiri. Pentru ce deci îndemnul? Ah! Pentru că noi suntem înclinaţi să uităm, să pierdem din vedere, pentru că conştiinţa despre ceea ce este Dumnezeu pentru noi, nu este mereu aşa de limpede şi apostolul prin aceste cuvinte „fiţi recunoscători” ne reaminteşte că noi primim totul de la EL. Dar noi nu trebuie să uităm de a fi de asemenea recunoscători unii faţă de ceilalţi pentru tot ceea ce primim de la Domnul unii prin ceilalţi. Şi trebuie să ştim să fim recunoscători pentru buna intenţie a unuia, chiar dacă el s-ar înşela în aplicarea bunei sale voinţe faţă de noi. Recunoştinţa este o însuşire a credinciosului, după cum ingratitudinea este o însuşire a omului nenăscut din nou (2. Timotei 3:2 ). A fi recunoscător chiar pentru cele mai mici lucruri, pentru un mic serviciu, pentru un cuvânt bun, este un lucru plăcut lui Dumnezeu. El însuşi preţuieşte bănuţul văduvei şi un pahar cu apă rece dat unui micuţ. Să nu uităm deci să fim recunoscători; acest sentiment să nu se depărteze de inimile noastre; este una din trăsăturile care trebuie să caracterizeze viata noastră creştină.

(versetul 16) Activitatea vieţii lui Dumnezeu în credincios are două lucruri: faptul de a se bucura de Dumnezeu însuşi şi exercitarea acestei activităţi faţă de ceilalţi, după natura vieţii divine, adică iubirea. Dar pentru aceasta, sufletul are nevoie, pe de o parte, de ceea ce îi descoperă Dumnezeu şi pe de altă parte de o regulă a activităţii sale faţă de ceilalţi. Aceasta avem în „Cuvântul lui Hristos„. Pentru ce această expresie: Cuvântul lui HRISTOS? Pentru că, potrivit cu planul Duhului, în această epistolă totul este raportat Domnului Isus Hristos. Cuvântul lui Hristos este deci ceea ce, în descoperire, se referă special la El, este tot ceea ce în Scripturi exprimă Hristos într-un chip oarecare. De exemplu, credinciosul, omul nou, are priceperea care îl face să-L găsească pe Hristos pretutindeni în Vechiul Testament, ca tip sau în chip profetic, în timp ce credincioşii din timpul acela nu vedeau în acele scrieri decât istoria unor anumite personaje sau nişte porunci şi ritualuri religioase. Cu atât mai mult creştinul găseşte pe Hristos în Evanghelii şi în celelalte scrieri ale Noului Testament. Nu s-ar putea spune că „cuvântul lui Hristos” este Biblia, cu toate că El este centrul a tot ceea ce Sfintele Scrieri ne prezintă. Cuvântul lui Hristos este îndeosebi ceea ce ni-L descoperă şi, în El, gândurile, planurile şi căile lui Dumnezeu.

Noi suntem deci îndemnaţi ca acest Cuvânt „să rămână din belşug” în noi, pentru ca inima noastră să posede tot ceea ce în Scripturi este expresia lui Hristos. Aceasta este hrana ca si bucuria sufletului: aceasta ne face să creştem şi ne întăreşte pentru lucrarea potrivită vieţii din Dumnezeu. A păzi Cuvântul Său atrage aprobarea Domnului, cum El spune faţă de Filadelfia: „Tu ai păzit Cuvântul Meu.” Aici, îndemnul este nu numai de a păzi, de a respecta, ci este spus: „Cuvântul lui Hristos să locuiască” sau să rămână „în voi.” Este în această expresie ceva mai intim, mai adânc. Este cuvântul ascuns în inimă (Psalmul 110:11 ), rămânând acolo ca un oaspete sfânt şi binecuvântat, a cărui influenţă se face simţită pretutindeni înlăuntrul sufletului şi în viaţă.

El să locuiască deci în voi, nu ca un oaspete care petrece aici o zi sau două, ci ca un locuitor al casei care are domiciliul său totdeauna aici. „Din belşug” (din plin) exprimă că el trebuie să fie acolo în toată abundenţa învăţăturilor sale divine, pătrunzând şi reglând toată viaţa, mângâind şi umplând de bucurie inima în orice împrejurare, făcându-ne să-L cunoaştem mereu mai mult şi mai bine pe Hristos şi pe Dumnezeu prin El, în toată iubirea Sa, tot harul Său, toată mila Sa, în deplina Sa capacitate de a fi de ajuns în tot şi pentru tot.

În voi„, în inimă mai întâi. El răspunde nevoilor omului nou, îl formează şi îl călăuzeşte potrivit cu voia lui Dumnezeu. Dar în acelaşi timp această expresie are de asemenea sensul de „între voi” aşa cum o arată versetele următoare. În legăturile voastre ca creştini, acest Cuvânt să ocupe din plin locul care i se cuvine. În stări de vorbă, în adunări, Cuvântul să stăpânească şi să regleze totul. Când faptul acesta este realizat, când Cuvântul lui Hristos locuieşte într-adevăr în noi, suntem aduşi în stare de a ne învăţa si de a ne îndemna unul pe altul în toată înţelepciunea. La versetul 28 al capitolului 1, apostolul spune că el îndeamnă şi învaţă pe orice om în toată înţelepciunea. Aici credincioşii unii faţă de alţii au de îndeplinit aceeaşi sarcină binecuvântată.

Cuvântul lui Hristos care locuieşte în ei, îi duce chiar la izvorul înţelepciunii, la Hristos care este înţelepciunea necreată. Această înţelepciune este cu totul diferită de aceea a lumii, căci ea este „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică„, această înţelepciune care vine de sus reglează şi călăuzeşte viaţa creştinului. Potrivit cu această înţelepciune se învaţă şi se îndeamnă unul pe celălalt. Fiecare, când există activitatea vieţii divine în el, poate să înveţe pe fratele său. învăţătura nu cade neapărat de la înălţimea unei catedre, nici din gura unui învăţător; creştinii hrăniţi din Cuvânt, ocupând gândurile lor cu Cuvântul şi găsindu-şi plăcerea lor în el, trebuie să fie în stare să împărtăşească celorlalţi ceea ce ei au învăţat în părtăşia cu Domnul; dar aceasta presupune o inimă pe care îngrijorările vieţii şi preocuparea de lucrurile pământeşti nu o absorb deloc, căci atunci Cuvântul este ca şi izolat, surghiunit într-un colţ întunecos al sufletului. Şi dacă Cuvântul nu m-a învăţat, cum aş putea oare să-i învăţ pe alţii? Aşa erau Evreii din capitolul 5 din epistola către Evrei, cărora apostolul le adresează reproşul.

La învăţătura reciprocă se uneşte îndemnul: „Îndemnându-vă unul pe altul„, cum găsim în aceeaşi epistolă. Este o datorie de iubire, care trebuie împlinită în iubire, aceea de a-i înştiinţa pe fraţii noştri. Câtă nevoie este atunci de adevărata înţelepciune! Ea te face să deosebeşti ceea ce cere înştiinţarea, să arate de asemenea cum să o faci într-un chip folositor. Este necesar pentru aceasta de a trăi foarte aproape de Domnul. Nu este vorba de a mustra cu asprime, trebuie a evita să răneşti: „Rog (implor) pe Evodia şi rog pe Sintiche„, iată tonul îndemnului în gura lui Pavel.

Îndemnul nu previne numai de un pericol care trebuie evitat, el nu arată numai un drum greşit din care trebuie să ieşi, el are de asemenea şi mai ales drept obiect să încurajeze sufletul, de teama ca, lăsându-se abătut, el să nu-şi piardă încrederea şi să nu dea prilej duşmanului; şi, încurajându-l, să fie tare şi să umble cu bucurie pe cărările lui Dumnezeu, cu toate piedicile şi împotrivirile lumii. Găsim multe exemple de aceste înştiinţări, încurajări, îndemnuri, în cuvintele Domnului şi în scrierile apostolilor. Noi trebuie să ni le reamintim unii altora. Dar să ne reamintim că experienţa pe care vom fi făcut-o în prezenţa lui Dumnezeu, a iubirii Sale, a grijii Sale, a atentiei Sale continue si neschimbate fată de noi ne va face în stare să îndemnăm. „În lumina Sa vedem lumina„.

Mijlocul de a se învăţa şi de a se îndemna reciproc este aici foarte izbitor: „prin psalmi, cântări de laudă si cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inimile voastre.

Fără a cerceta aici ce trebuie să înţelegem prin aceste diferite feluri de cântări, vedem că sentimentul inimii produs de cunoaşterea şi posesiunea iubirii lui Hristos şi a părtăşiei cu Dumnezeu se exprimau prin aceste cântări, care deveneau astfel un mijloc de învăţătură şi de îndemn. Dacă noi simţim o oarecare greutate ca să înţelegem acest lucru, cauza n-ar fi în faptul că prezenţa lui Hristos în noi este puţin înfăptuită şi că astfel există în inimile noastre puţină bucurie şi puţină laudă?

Când perfecţiunea Mântuitorului şi iubirea Sa umplu într-adevăr sufletul, cum n-ar ţâşni lauda din el? Apostolul ne spune izvorul de unde curg aceste cântări: din „inimile noastre„; el spune de asemenea către cine se înalţă: „la Dumnezeu” şi în sfârşit ele sunt produse „prin har.” Deci noi trebuie să cultivăm şi să căutăm mai presus de orice aceste fericite şi sfinte dispoziţii ale unei inimi în care „harul” este cunoscut, în care el domneşte şi acţionează. Fericirea de care sufletul nostru este atunci plin se comunică altora, şi suntem la unison pentru a cânta lui Dumnezeu, pentru a-L lăuda şi a-L binecuvânta. Cât de rari sunt creştinii fericiţi în care există mereu ceva ca o cântare de bucurie!

Este totuşi privilegiul nostru să fim „totdeauna veseli” şi este unul din lucrurile care ÎI glorifică pe Domnul. Dar totul decurge din starea inimii. Se vede, în 1. Corinteni 14:14-16 , că rugăciunea, cântarea şi mulţumirile produse prin Duhul şi exprimate cu pricepere — o pricepere duhovnicească — sunt destinate în adunare să-i zidească pe ceilalţi. Să ascultăm îndemnul apostolului şi pentru aceasta inimile noastre să fie mai mult şi mai constant şi mai în întregime ocupate cu Acela căruia în cer, în jurul tronului, noi îi vom cânta, într-o cântare nouă, iubirea, slava şi desăvârşirea!

(versetul 17) Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl.” Hristos este în aşa măsură viaţa creştinului, scopul şi obiectul inimii sale, încât nici un lucru, mic sau mare, nu se face fără El. Totul se face în prezenţa Sa şi în Numele Său şi aceasta imprimă vieţii creştine adevăratul său caracter. împlinind chiar ceea ce poate să pară lucruri obişnuite, chiar a mânca şi a bea, inima este preocupată de El. Totul se spune şi se face în Numele Său. Oh! ce ocrotire, dacă faptul acesta este realizat, pentru a nu cădea în nici un exces, pentru ca totul să fie spre slava Sa! Facem noi aşa? Poartă viaţa noastră astfel pecetea lui Hristos? Şi este un mare privilegiu şi o slavă să desfăşurăm astfel în totul şi pretutindeni steagul lui Hristos. Dacă noi nu facem astfel, dacă El nu este ţinta şi mobilul vieţii noastre, cum şi prin ce motiv acţionăm noi? Nu după firea păcătoasă şi pentru firea păcătoasă? Nu există altceva de mijloc: ori Hristos, ori firea păcătoasă. Să luăm seama la aceasta!

Faceţi totul în Numele Domnului Isus.” Aceasta evident hotărăşte tot ce se poate face sau nu se poate face. Regula nu este deci: Există bine sau rău în cutare sau cutare lucru? ci: pot să asociez la acest lucru Numele Domnului Isus, adică pe Hristos însuşi? Există într-adevăr lucruri care ar putea să pară indiferente sau bune în ele însele, dar în care creştinul n-ar putea să intre în Numele Domnului Isus. Dar când viaţa este astfel reglată, prin faptul că Isus este obiectul şi scopul ei, El Cel sfânt şi Cel adevărat, când pricepem că El trăieşte în noi, astfel că totul se face în vederea Lui, atunci de asemenea, în conştiinţa aprobării Sale şi bucuria prezenţei Sale, aducem „mulţumiri prin El lui Dumnezeu Tatăl„, pentru că nimic nu stinghereşte legătura noastră cu acest Dumnezeu, Tatăl nostru, la care noi am fost aduşi.

Aceste mulţumiri faţă de Dumnezeu Tatăl, prin iubirea căruia noi am fost eliberaţi şi primiţi şi introduşi în împărăţia Fiului dragostei Sale, aceste mulţumiri pentru viaţa lui Hristos care ne-a fost împărtăşită şi din care noi trăim în mijlocul împrejurărilor existenţei noastre pământeşti, aceste mulţumiri urcă la Dumnezeul nostru şi Tatăl, prin Isus, care I le prezintă cu tot parfumul delicat al Persoanei Sale adorabile. Ce viată este aceea a creştinului! Cu ce har este ea umplută!

(versetele 18-21) După aceste principii generale şi de o imensă importanţă pentru viaţa creştină practică, apostolul ajunge la datoriile credincioşilor în diferitele relaţii în care ei se găsesc. în primul rând, avem relaţiile naturale, aşezate de Dumnezeu, cum vedem chiar de la început şi pe care Domnul şi Duhul Sfânt le aprobă (vedeţi Matei 15 şi 19 si îndemnurile în Efeseni 5 şi 6). Credincioşii trebuie deci să manifeste caracterul lor ca atare în aceste relaţii, adică în cămin (în familie). Să remarcăm felul în care Domnul este pretutindeni introdus aici, ca Acela care are autoritate şi care este izvorul oricărei autorităti. El este aici, prezidând în mijlocul familiei creştine, ca Domnul. Se cade ca obligaţiile (datoriile) să se înfăptuiască în prezenţa Sa, pentru a-I plăcea, recunoscând autoritatea Sa, căci a fi creştin înseamnă a mărturisi că Hristos este Domnul. Această autoritate a Domnului este invocată pentru a susţine îndemnurile adresate acelora care se află într-o condiţie de subordonare — femeile şi copiii. Dacă femeile trebuie să fie supuse, aceasta se „cuvine în Domnul„; dacă copiii trebuie să asculte, „aceasta este plăcut în Domnul.” în armonie cu gândul Domnului, în prezenţa Sa şi sub autoritatea Sa, supunerea şi ascultarea trebuie să fie arătate. Ce motiv puternic pentru a acţiona potrivit cu aceste principii: „Domnul„, Acela care ne-a cumpărat pentru ca să fim ai Lui! Cum să nu ne grăbim să facem ceea ce se cuvine Numelui Său, ceea ce place inimii Sale! Gândiţi-vă la aceasta, femei creştine, copii crescuţi sub învăţăturile Domnului! Mai mult, Domnul, pus astfel în evidenţă ca motiv de supunere şi de ascultare, va face ca nimic în persoana sau comportarea acelora cărora le sunt datorate supunerea şi ascultarea să nu ajungă un obstacol în a fi supuse (femeile) şi ascultători (copiii). Datoriile noastre sunt faţă de Domnul; împlinirea lor este independentă de ceea ce sunt sau fac ceilalţi. Fiecare este răspunzător de sine însuşi faţă de Domnul. Supunerea faţă de bărbatul său este deci cerută de la femeie. Bărbatul este capul femeii. Diferite motive sunt date în Scripturi (vedeţi Efeseni 5:22 etc. 1. Timotei 2:11-15 ). Acesta este locul ei, fără ca totuşi aceasta să implice nimic slugarnic. Degradarea femeii, rolul ei de sclavă la atâtea naţiuni, este rodul păcatului. Ea nu încetează să fie tovarăşa şi ajutorul potrivit bărbatului (Geneza 2:18-20 ). Dar locul său este acela de supunere şi tot ceea ce ar tinde să o sustragă din acest loc, să-i dea cum se întâmplă mereu mai mult în zilele noastre o poziţie de egalitate cu bărbatul, în ceea ce este din domeniul acestuia, merge împotriva gândurilor lui Dumnezeu.

Din punct de vedere spiritual, ÎN HRISTOS nu există nici bărbat nici femeie; dar numai acolo. Şi să remarcăm iarăşi că această poziţie se cuvine, este potrivită. Chiar lumea judecă atunci când o femeie ia, în afara supunerii, locul care nu-i aparţine. Cu cât mai mult femeia creştină trebuie să fie fericită de a-şi păstra locul ei. Cât despre bărbat, lui îi este recomandată iubirea: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile.” Această iubire, această manifestare de inimă, această amabilitate, această îngăduinţă, aceste atenţii (1. Petru 3:7 ) care decurg din dragoste, vor face uşoară supunerea. Totul va fi armonie între doi soţi însufleţiţi de aceste sentimente; pacea va domni în acest cămin fericit. Nici un motiv, nici un exemplu, ca în Efeseni 5 , nu este dat bărbaţilor. Dragostea, caracterul vieţii lui Dumnezeu este reamintită ca trebuind să se exercite în această relaţie particulară. Să remarcăm urmarea întradevăr necesară a îndemnului: „Nu păstraţi amărăciune împotriva lor.” Femeia are în mod cu totul deosebit nevoie să fie înconjurată cu afecţiune şi inima ei ştie să o dea înapoi (adică să răspundă cu afecţiune la afecţiune). Dar ea este în natura ei, slabă, „un vas mai slab„, mai delicat nu numai referitor la sentimente care cu uşurinţă sunt în chip dureros jignite (ofensate).

În trupul ei, de asemenea, ea este expusă la multe suferinţe care pot să acţioneze asupra dispoziţiei ei. Bărbaţilor, aveţi grijă ca nimic să nu vă amărască împotriva lor, trataţi, îngăduiţi şi susţineţi cu iubire acest vas mai slab. Feriţi-vă de tot ceea ce ar putea să-l ofenseze sau să-l rănească. Orice amărăciune în cuvinte să fie îndepărtată, chiar dacă aţi crede că aveţi vreun motiv de plângere.

Vine acum îndemnul adresat copiilor şi părinţilor (versetele 20-21). Copiii trebuie să fie ascultători. Aici noi ne aflăm în cercul familiei creştine. Aici ei sunt crescuţi în disciplină şi sub învăţăturile Domnului. Dar deoarece legătura există, chiar acolo unde creştinismul real din inimă nu se află, obligaţia ascultării rămâne în picioare în toată puterea sa pretutindeni unde sunt copii şi părinţi. Chiar lumea recunoaşte lucrul acesta. Neascultarea de părinţi este una din trăsăturile corupţiei în păgânism (Romani 1:30 ), care se regăseşte în corupţia care a năpădit creştinismul (1. Timotei 3:2 ). Vedem, într-adevăr, în zilele noastre, această formă deosebită a dispreţului general faţă de autoritate, premergător al ruinei sociale. Un motiv mai mult, un motiv foarte puternic pentru ca în familia cu adevărat creştină, unde Domnul are locul care Ii este datorat, principiul de ascultare să fie cu tărie menţinut şi aceasta chiar din vârsta fragedă a copiilor.

Voinţa proprie şi independenţa se arată foarte devreme şi de aceea copiii trebuie învăţaţi să asculte. Acolo unde în familie, viaţa creştină este activă, unde se roagă, unde Cuvântul este citit, unde mersul în despărţire de lume este cu adevărat după Hristos, acolo copilul învaţă că ascultarea faţă de părinţii săi îi este impusă de Domnul. El vede la părinţii săi dragostea pentru Hristos şi supunerea faţă de Cuvântul Său, şi el înţelege şi respectă autoritatea divină care îi spune: „Copii, ascultaţi în toate lucrurile.” El doreşte să facă ceea ce este plăcut Domnului, ceea ce este adevărata podoabă a copilului.

Nu are el exemplul suprem al lui Isus, care întorcându-se la Nazaret, desi era Fiul lui Dumnezeu, era supus lui Iosif şi Mariei? (Luca 2:51 ). Ferice de aceşti copii care umblă în ascultare. Aceasta este o pregătire salvatoare pentru restul vieţii lor. Copiii trebuie să asculte nu numai de tatăl lor. Anumiţi copii se tem de autoritatea tatălui, dar nu vor avea fată de mama lor aceeaşi ascultare. Dar aici citim:„Ascultaţi de părinţii voştri.” Ascultarea trebuie să fie aceeaşi faţă de unul ca şi faţă de celălalt şi tatăl trebuie să ţină ca respectul datorat mamei familiei să-i fie dat. Vechiul Testament insistă în mai multe locuri asupra acestei datorii a copiilor faţă de mama lor ( 19:3 Deuteronom 21:18-21 ; Proverbele 6:20; 23:22; 30:17). întinderea ascultării este de asemenea pusă înaintea ochilor copiilor: „în toate lucrurile.” Nu numai cele care plac, ci şi cele care sunt grele, pentru care n-ai deloc plăcere.

Este necesar ca de timpuriu voinţa să fie zdrobită. Copilul va asculta poate bucuros în cutare lucru care este în armonie cu dorinţele lui sau care convine dispoziţiilor lui naturale. El se va împotrivi din contră în altele. Trebuie ca el să înveţe să asculte în toate lucrurile. Uneori el va voi să obiecteze, să discute ceea ce îi este poruncit sau interzis. El trebuie doar să asculte în toate lucrurile. Dumnezeu îl cheamă la o ascultare subîntelească. Aceasta este răspunderea lui de copil.

Părinţilor, voi trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri această ascultare, fără slăbiciune; copii, voi trebuie să ascultaţi în felul acesta. Problema dacă se porunceşte ceva contra conştiinţei nu este pusă aici. Este vorba de ordinea normală în familia creştină.

Căci lucrul acesta este plăcut în Domnul.” Aici este motivul care trebuie să-i încurajeze pe copii ca să fie ascultători. Locul copiilor ca şi al părinţilor în familia creştină nu este în lume, ci ÎN DOMNUL. Este după gândul Său ca şi copiii să asculte, de aceea ei trebuie să o facă. A nu asculta de părinţii lor, nu înseamnă numai a acţiona împotriva acestora, ci şi a ieşi din legătura binecuvântată care-i uneşte pe părinţi şi copii în Domnul. Cum să fii fericit în afară de Domnul, lipsit de aprobarea Sa, departe de binecuvântarea Sa? Dimpotrivă, mergând pe calea ascultării, copilul va simţi satisfacţia, el va avea un cuget pe care nu apasă nici o povară, va simţi că aceasta este o cărare plăcută şi pe care inima este bucuroasă, ca tot ceea ce este în Domnul. „Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui” (Plângeri 3:27).

(versetul 21) în ceea ce îi priveşte pe copii, corespunde şi îndemnul adresat părinţilor. Aceştia trebuie să menţină autoritatea lor de capi în familie. Ei trebuie să-i instruiască pe copiii lor, să-i îndrumeze, să-i mustre, să-i pedepsească chiar, dacă aceasta este necesar (Efeseni 6:4 Geneza 18:19 1. Samuel 2:23-24 ; Proverbele 13:24; 19:18; 22:15; 23:13-14). Aici, în Coloseni, nu găsim aceste îndemnuri, ci găsim duhul în care părinţii trebuie ca, aplicându-le, să acţioneze faţă de copiii lor, un duh de înţelepciune şi de iubire, asemănător aceluia cu care Dumnezeu, Tatăl nostru ne tratează pe noi. „Taţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu se descurajeze.

O severitate excesivă, neponderată, care nu deosebeşte între greşeală şi greşeală după gravitatea fiecăreia, care nu ţine cont de caracterul copilului, de temperamentul său mai mult sau mai puţin sensibil, sau excese de severitate amestecate cu excese de indulgenţă, sau a pedepsi cu mânie, ca şi cum ai avea o jignire personală de răzbunat, şi nu o dreaptă disciplină de exercitat pentru binele copilului şi în aşa fel încât copilul să nu poată să se îndoiască de faptul că, chiar pedepsindu-l, noi îl iubim, sunt toate lucruri de natură să-i irite pe copii (să-i intărâte). Iubirea lui pentru părinţii lui se răceşte astfel; el se descurajează în eforturile pe care poate le-a făcut pentru a-i mulţumi şi el este împins să caute în afară, în lume, o fericire pe care n-o găseşte în cercul familiei.

Iubirea, iubirea adevărată, fără slăbiciune, dar atentă, aşa cum se potriveşte copilului la care totul trebuie format, care este o plantă delicată care are nevoie de îngrijire şi mai ales de căldura inimii la aceia care se ocupă de ei, iată ce trebuie să stăpânească în educaţia creştină. Nu aşa acţionează Dumnezeu, El, al cărui exemplu noi trebuie să-1 urmăm în totul? Dacă El ne pedepseşte, este spre folosul nostru, ca să fim părtaşi sfinţeniei Sale, deci în dragoste şi potrivit cu înţelepciunea Sa pentru adevăratul nostru bine. Părinţi creştini, voi trebuie să arătaţi totodată înţelegerea, grija, discernământul, înţelepciunea, tăria, hotărârea neclintită pentru a-i creşte pe copiii voştri. Cum să înfăptuim o sarcină atât de mare, atât de frumoasă dar atât de dificilă? Numai trăind aproape de Dumnezeu, aproape de Hristos, în părtăşia Sa, pentru a păstra totdeauna calmul care se potriveşte exercitării datoriei voastre părinteşti. „Dacă Hristos este recunoscut, familia este un cămin preţios de iubire dovedită, unde inima este crescută în legăturile pe care Dumnezeu însuşi le-a format, şi care, hrănind iubirea, fereşte de patimi şi de voinţa proprie.” Să observăm că, în timp ce copiii sunt îndemnaţi să asculte de părinţii lor, aici îndemnul se adresează taţilor numai. Pentru ce? Pentru că există din fire, în inima mamelor, o afecţiune pentru copiii lor, care ar face acest îndemn inutil fată de ele. Dar mamele creştine să-şi amintească şi că această afecţiune nu trebuie niciodată să se transforme într-o indulgenţă care le-ar împinge să acopere greşelile, sau le-ar îndemna să ascundă capului familiei ceea ce trebuie mustrat sau pedepsit la copil. Ele să fie cele dintâi care să arate respectul lor pentru autoritatea pe care Dumnezeu a stabilito în familie. Cât este de fericită familia creştină care se mişcă în această atmosferă de iubire, de pace, de înţelegere în care Domnul stăpâneşte în harul Său, în care El rămâne într-adevăr. Cât de mare şi puternică va fi mărturia sa în mijlocul lumii!

Ajungem acum la datoriile robilor faţă de „stăpânii lor pământeşti.” Această poziţie de subordonare nu provenea dintr-o instituţie divină, de la creaţie, ci era o urmare a intrării păcatului în lume. Sărmanii robi erau proprietatea stăpânilor lor; dar aceia dintre ei care erau ai lui Hristos erau nişte eliberaţi ai Domnului (1. Corinteni 7:23 ). Dacă puteau să-şi recapete libertatea, ei trebuiau să se folosească; dacă nu, să nu se neliniştească de starea lor umilită, deoarece era pentru ei o ocazie de a-L sluji pe Domnul (Stăpânul) Hristos.

Este mişcător văzând cum apostolul, prin Duhul Sfânt, îi încurajează pe sfinţii care se aflau în această condiţie tristă şi nefericită. El înalţă gândurile lor de la „stăpânii lor pământeşti„, la Domnul lor sau Stăpânul după Duhul. Toate răspunderile lor şi motivele lor de acţiune erau astfel transformate, şi acolo de asemenea ei găseau încurajarea lor şi mângâierea lor.

(versetul 22) Dincolo de stăpânii lor, ei puteau să-l vadă pe Domnul. Pentru că aveau în inimile lor teama Sa — teamă în iubire — ei trebuiau să asculte în toate lucrurile de stăpânii lor. Pentru că ei se temeau de acest Stăpân nevăzut, care cerceta toate faptele lor şi gândurile lor, ei trebuiau să-i slujească pe stăpânii lor nu numai când ei erau de faţă — nu numai sub ochii lor — ci totdeauna, în toate împrejurările, cu o inimă sinceră, fără interes, care nu căuta să placă oamenilor pentru a obţine de la ei vreun avantaj, ci străduindu-se să placă Domnului. Ce temei nobil şi puternic pentru a-şi regla viaţa.

(versetul 23) Astfel, lucrând pentru Domnul şi nu pentru oameni, ei puteau să facă totul din toată inima, chiar dacă serviciul lor era greu, aspru şi chiar respingător. Ei trebuiau să se supună fără murmur, fără discuţii, spunându-şi: Este pentru Domnul care m-a iubit, căruia îi aparţin, al cărui eliberat sunt. Să remarcăm aceste puncte: să asculte în toate lucrurile, sub ochii stăpânului sau nu, cu curăţie de inimă şi din toată inima. Acestea sunt trăsăturile unei adevărate ascultări. Cauza este Domnul si teama de El.

(versetele 24-25)  Şi iată acum două  motive pe  care  le prezintă apostolul pentru a-i încuraja în această cale de ascultare. în primul rând, aceşti bieţi robi nu aveau drept, din partea lumii, la nici o răsplată. Ceea ce făceau, erau obligaţi să facă. După aceea, starea lor umilă nu permitea ca ei să aibă nici o moştenire pământească. Trupurile lor, timpul lor, câştigul lor, totul era al stăpânului lor. Dar, din partea Stăpânului lor ceresc, ei trebuiau să primească o răsplată şi o moştenire. Moştenirea pe care toţi sfinţii o vor împărţi cu Hristos le este socotită, lor, ca o răsplată în legătură cu starea lor prezentă de robie. Acela pe care ei îl slujeau, ascultând de stăpânii lor pământeşti, era Hristos. Şi El n-avea să uite să răsplătească credinţa lor, răbdarea lor si credinciosia lor.

Dar în al doilea rând, principiul cârmuirii lui Dumnezeu este de asemenea reamintit sclavilor ca motiv al ascultării lor. Mai întâi, era Domnul, Mântuitorul care îi iubea: motiv pentru inimă. Dar aici este un motiv pentru conştiinţă: „Acela care umblă cu strâmbătate, va primi plata după strâmbătatea pe care a făcut-o„, adică va primi pedeapsa pentru strâmbătatea lui; el va suferi consecinţele. înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. Dacă el se arată plin de înţelegere şi de milă pentru cei care sunt într-o condiţie nefericită, umiliţi şi dispreţuiţi, această stare nu poate să-1 facă să treacă peste nedreptate. A fi sărac, lipsit, rob chiar, nu scuză nedreptatea, în această privinţă toţi sunt egali înaintea cârmuirii sfinte a lui Dumnezeu. Robii trebuiau să-si amintească de acest lucru. Să remarcăm că îndemnurile adresate robilor prezintă servitorilor creştini de astăzi linia de purtare pe care ei trebuie să o urmeze (vedeţi 1. Petru 2:18 etc.).

Bogăţii de nepătruns – E. Dennett

 

  1. Hristos, viaţa noastră

Când Domnul Isus a venit în lume, „întunericul acoperea pământul şi întunericul gros popoarele” (Isaia 60.2); da, pe tot globul pământesc domnea umbra morţii. Aceasta era, ca să exprimăm cu cuvintele lui Iov în care el vorbeşte despre moarte, o ţară a întunericului şi a umbrei morţii; „… ţara întunericului şi a umbrei morţii, o ţară întunecoasă ca întunericul gros al umbrei morţii, fără nici o rânduială, unde strălucirea este ca întunericul gros” (Iov 10.21,22). Căci „după cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit” (Romani 5.12). Nu este prezentă nici măcar o rază de lumină care să lumineze întunericul total al situaţiei şi stării omului. Însă aceasta nu este totul: aici domnea şi satan, care din cauza păcatului omului şi-a dobândit un drept asupra lui şi de aceea îl ţinea în subordonare totală sub voia sa. Aşa a devenit el căpetenia lumii acesteia (Ioan 12.31). „Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Galateni 4.4). „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El, şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut. În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1.1-5).

De aceea Hristos a intrat pe această scenă; şi erau deja două domenii morale diferite: în jurul Lui era întuneric, întunericul morţii; în El însă era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Prin aceasta s-au atins lumina şi întunericul; căci lumina a luminat în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o. Însă acum venise Hristos, care are viaţă în Sine Însuşi; şi de aceea El era „lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om” (Ioan 1.9). Într-adevăr puţini au primit lumina, însă ea a luminat pe fiecare om: deci dacă cineva a rămas totuşi în întuneric, aceasta era din cauză că el nu şi-a îndreptat privirea spre lumină. „El era în lume şi lumea prin El a fost făcută şi lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele Lui, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu” (Ioan 1.10-13). Numai aceştia, care L-au primit, au fost luminaţi; şi ca unii care au fost luminaţi au primit viaţă, deoarece ei erau născuţi din Dumnezeu. Şi în timpul vieţii Sale pe pământ Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu avea viaţă în Sine Însuşi; de aceea El putea spune şi: „Pentru că, după cum Tatăl înviază morţii şi dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5.21). Căci, aşa scrie apostolul Ioan, „viaţa a fost arătată; şi noi am văzut, şi mărturisim, şi vă vestim viaţa eternă, care era la Tatăl şi ne-a fost arătată” (1 Ioan 1.2). El Însuşi S-a exprimat odată aşa: „Eu am venit ca ele să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug” (Ioan 10.10). De aceea fiecare, care a crezut atunci, vor trebui înviaţi, la fel cum vor trebui înviaţi şi sfinţii epocii vechi. Însă „viaţa din belşug” putea fi primită abia după moartea şi învierea Sa; de aceea şi darul vieţii veşnice dat acelora care vor crede în timpul acesta, este roada şi urmarea lucrării Sale înfăptuite. De aceea El spune: „Tată, a venit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău, ca Fiul Tău să Te glorifice pe Tine, după cum I-ai dat autoritate peste orice făptură, ca să dea viaţă eternă tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui” (Ioan 17.1,2).

Dar de ce a fost necesar ca Hristos să moară, ca astfel să devină „Domnul vieţii” (Faptele Apostolilor 3.15)? Am văzut deja, că moartea este rodul, plata păcatului (Romani 6.23). Deci atâta timp cât problema păcatului era neclarificată şi ca urmare drepturile justificate ale lui Dumnezeu au rămas neîmplinite şi nesatisfăcute, moartea a trebuit să domnească mai departe. Omul a luat asupra sa pedeapsa pentru faptele şi urmările faptelor lui; şi astfel el a trebuit să rămână sub ambele, sub una ca şi sub cealaltă, până când el va fi răscumpărat, până când se va găsi cineva care era potrivit, capabil şi dispus să se preocupe cu cazul lui şi să-l rezolve înaintea lui Dumnezeu. Hristos era acest Unul, „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1.29). El a venit şi prin moartea Sa a împlinit toate cerinţele lui Dumnezeu cu privire la păcătos, căci El a lăsat să vină asupra Lui toată mânia, care de fapt se cuvenea păcătosului. Tocmai prin aceasta El a făcut ispăşire deplină cu privire la problema păcatului omului, şi prin aceasta El a glorificat pe Dumnezeu; şi ca semn pentru satisfacerea Lui prin această lucrare, Dumnezeu L-a înviat dintre morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa în cer. Astfel El este acum Cel viu: moartea nu mai are nici o putere asupra Lui; şi El poate acum să dăruiască viaţa veşnică tuturor acelora care vin la El. „Deci, după cum printr-o singură greşeală a venit judecată către toţi oamenii spre condamnare, tot astfel, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii” (Romani 5.18). Era sfinţenia lui Dumnezeu care necesita ca Hristos să moară pentru păcat pe locul de pe cruce, pe care El l-a luat prin harul Său, aşa că, pe baza lucrării de ispăşire înfăptuită de El, Dumnezeu poate acum pe drept să justifice pe oricine care crede şi să-l ducă de la moarte la viaţă. De aceea nu există viaţă, decât numai în Hristos şi prin Hristos. De aceea şi Ioan poate spune: „Cine crede în Fiul are viaţa eternă; şi cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3.36). Acest loc din Scriptură ne oferă şi mijlocul prin care se primeşte această viaţă: numai prin credinţă. Şi Domnul nostru a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5.24). În aceasta se arată harul lui Dumnezeu. Noi nu aveam de aşteptat altceva, decât numai plata păcatului, moartea; noi eram morţi în păcatele noastre şi trebuia să purtăm pentru totdeauna pedeapsa cuvenită şi urmările unei astfel de stări. Însă Dumnezeu era bogat în îndurare, şi El a acţionat conform naturii Sale, din pornirea inimii Sale; El Şi-a arătat dragostea Lui faţă de noi în aceea, că Hristos, pe când noi eram încă păcătoşi, a murit pentru noi. Într-adevăr, ca şi mai înainte plata păcatului este moartea, însă darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Hristos Isus, Domnul nostru. Este darul Lui liber, gratuit şi bogat în binecuvântare pentru fiecare care primeşte mărturia Lui cu privire la păcat şi la Fiul Său. „Şi aceasta este mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viaţă eternă şi această viaţă este în Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5.11,12).

Vedem deci că fiecare credincios adevărat are viaţa veşnică. Trebuie însă atras clar atenţia, că niciodată nu se spune că el o are în sine însuşi. Sunt două afirmaţii negative, care determină pe unii să facă obiecţii; dar o obiecţie, chiar şi atunci când este dedusă din Scriptură, nu este Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea şi Domnul adresându-Se iudeilor a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncaţi carnea Fiului Omului şi nu beţi sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă” (Ioan 6.53); şi apostolul Ioan constată: „Şi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţă eternă rămânând în el” (1 Ioan 3.15). Însă aceste pasaje nu trebuie văzute aşa ca şi cum ele ar însemna mai mult decât mărturia că viaţa veşnică nu este posesiunea acelora despre care se vorbeşte aici; căci Scriptura o prezintă, aşa cum arată locurile citate deja, astfel: „… această viaţă este în Fiul Său”. Deci dacă noi avem viaţă veşnică, atunci o avem numai în Hristos. Hristos este în noi, ceea ce însă este un alt aspect al adevărului; şi dacă avem pe Hristos, avem şi viaţa veşnică; căci Hristos este viaţa noastră. Când însă este vorba de viaţa veşnică, atunci niciodată nu se vorbeşte că am avea-o vreodată în noi înşine, ci numai în Fiul Său. Numai faptul acesta ne garantează siguranţa absolută a acesteia şi ne garantează că noi niciodată nu o vom putea pierde; căci dacă cineva ar vrea vreodată să ne-o răpească, va trebui mai întâi să ne răpească din mâna Sa; da, mai mult chiar, va trebui să-L răpească pe El de pe scaunul Său de la dreapta lui Dumnezeu.

Hristos este viaţa noastră. Dorim să aprofundăm puţin acest adevăr, sau cel puţin să clarificăm unele consecinţe ale lui.

  1. Viaţa noastră nu este aici; aceasta o spune în orice caz apostolul. „Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3.3). Cu puţin înainte ne-a îndreptat atenţia la responsabilitatea noastră, care este legată cu faptul că noi am murit şi am înviat cu Hristos. Ca unii care am murit cu El nu ar trebui să ne comportăm „ca şi cum am trăi încă în lume” (Coloseni 2.20). În privinţa aceasta urmăm ordinea lui Hristos: El a părăsit lumea aceasta prin moartea Sa şi în prezent nu are nici un loc în ea. De aceea şi viaţa noastră ca creştini începe prin aceea că ocupăm poziţia morţii. În botez am fost îngropaţi cu Hristos; şi Dumnezeu Însuşi ne vede ca morţi. De aceea şi responsabilitatea noastră de a umbla corespunzător, de a omorî mădularele noastre care sunt pe pământ (Coloseni 3.5). Scriptura ne învaţă, că Dumnezeu ne leagă aşa de deplin cu Hristos, că El ne priveşte ca morţi împreună cu El: faţă de păcat (Romani 6); faţă de Lege (Romani 7); faţă de lume (Galateni 6); şi de aceea şi credinţa ia ca adevăr sentinţa Sa. Prin moartea şi învierea lui Hristos şi noi am fost scoşi din lumea aceasta şi am fost aduşi într-o poziţie nouă, şi anume, aşa de deplin, că despre noi se poate spune: „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Romani 8.9). De aceea şi viaţa noastră nu este aici şi nici nu poate fi, deoarece noi suntem morţi; mai mult chiar, ea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Ce binecuvântare, dacă primim consecinţele depline ale acestui adevăr! Ce câştig imens dacă am începe să acceptăm în viaţa noastră ca şi creştini să fim morţi faţă de tot ce este din fire şi din jurul nostru! Cât de mult ne-ar înălţa, dacă constant nu am mai privi la ce se vede, ci am privi în sus, unde este Hristos, şi ne-am gândi că şi viaţa noastră este acolo, că El este viaţa noastră! Ce putere ne-ar da aceasta asupra poftelor cărnii, poftei ochilor şi lăudăroşiei vieţii! Ce mărturie am depune noi în acest caz despre drepturile lui Hristos, într-adevăr odată lepădat, dar acum glorificat! Este dureros, că noi înşine ne amestecăm în aceste lucruri, căci atunci vom constata că taina slăbiciunii felurite şi a eşecului frecvent este în faptul că ne căutăm viaţa în lucrurile lumii acesteia. În privinţa aceasta apostolul Pavel ne învaţă că noi, dacă am înviat cu Hristos, trebuie să căutăm ce este sus, unde Hristos tronează la dreapta lui Dumnezeu. Noi ar trebui să ne îndreptăm gândirea spre ce este sus, şi nu spre ce este pe pământ (Coloseni 3.12), aceasta înseamnă că noi ar trebui să locuim pe locul care ni se cuvine, să ne preocupăm cu el şi să ne bucurăm de el. De aceea este deosebit de important să cunoaştem locul nostru: morţi şi înviaţi cu Hristos; ca noi să nu putem spune despre nici un alt loc că el este locul nostru de odihnă; că noi nu avem nici o parte de scena prin care mergem; că viaţa noastră este acolo sus. Dacă un englez trăieşte un timp îndelungat într-o ţară străină, el nu va urmări nici un fel de interese în locul lui de exil: gândurile şi interesele lui, legăturile lui – cu alte cuvinte: viaţa lui -, stau întotdeauna în legătură cu căminul lui. Aşa ar trebui să fie şi la un credincios. Deoarece el a murit şi a înviat cu Hristos, ar trebui ca toate „legăturile de viaţă” ale lui să fie legate cu poziţia în care a fost adus, aşa cum scrie: „Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos” (Filipeni 3.20). Numai atunci, când noi am primit cu adevărat acest adevăr, vom cunoaşte şi bucuria preocupării permanente cu Hristos. Şi, să mai adăugăm, în toate acţiunile Sale cu noi Dumnezeu urmăreşte acest ţel, să ne aducă sub autoritatea acestui adevăr. Dacă vrem să ne găsim viaţa în lucrurile pământeşti, atunci în privinţa aceasta El trebuie mai întâi să aducă moartea asupra noastră, prin aceea că El ne conduce prin multe dureri, amărăciuni şi necazuri, ca să ne înveţe spre glorificarea Sa şi binecuvântarea noastră, că numai Hristos este viaţa alor Săi. Deja odinioară cineva a spus: „Deseori El întunecă strălucirea scenei acesteia, pentru ca astfel noi să putem vedea gloria care este înapoia ei.” Şi acest loc în glorie este acolo unde domneşte Hristos, la dreapta lui Dumnezeu.

  1. Deoarece Hristos este viaţa noastră, în umblarea noastră prin lumea aceasta avem de revelat tocmai această viaţă, pe Hristos. Altceva noi nu avem. De aceea apostolul Pavel spune: „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2.20). Scriptura ne pune clar înaintea ochilor trei stări. În primul rând: „Voi aţi murit”: evaluarea lui Dumnezeu. În al doilea rând: „Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat” (Romani 6.11): în credinţă trebuie să ne ţinem morţi, conform sentinţei lui Dumnezeu. În al treilea rând: „purtând întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru” (2 Corinteni 4.10). Dumnezeu în harul Său a luat trupurile noastre, care odinioară erau unelte ale păcatului şi slujeau păcatului, pentru ca ele să fie folosite pentru a prezenta pe Hristos.

Deci în aceasta constă toată responsabilitatea noastră: în a prezenta pe Hristos în tot ceea ce suntem şi facem noi; căci El este viaţa noastră. Aceasta include, că noi purtăm în trupul nostru omorârea lui Isus, că noi aplicăm crucea, simbol al autorităţii morţii, la tot ce noi suntem din natura noastră, că absolut nimic din eul propriu, absolut nimic din ce corespunde naturii vechi nu este exprimat, ci numai ceea ce este de la Hristos. Fiecare, cel puţin fiecare care cunoaşte caracterul rău, nevindecabil, stricat al cărnii, va înţelege că nu este permis să se dea loc cărnii. Dacă suntem provocaţi, dacă de exemplu nu ne mai putem stăpâni, noi toţi recunoaştem că am procedat greşit, şi judecăm aceasta înaintea lui Dumnezeu. Dar nu fiecare recunoaşte că crucea trebuie aplicată la întreaga natură şi nu numai la aceste acţiuni rele ale cărnii. Însă dacă numai viaţa lui Isus trebuie să se vadă, atunci devine clar că nu ar mai trebui să se vadă nimic din ceea ce sunt eu, dacă trebuie ca prezentarea lui Hristos să nu fie neclară şi întunecată. Desigur în privinţa aceasta avem nevoie de mai multă veghere; căci cât de des în timpul nostru liber, chiar şi în relaţiile cu sfinţii, arătăm mai mult din însuşirile noastre naturale, decât din Hristos. Ne întâlnim şi discutăm unii cu alţii; şi uneori poate fi aşa, că întreaga întrunire este bucurie curată; dar dacă verificăm chestiunea în lumina unei astfel de responsabilităţi, atunci trebuie să mărturisim că noi înşine am stat pe primul plan, şi nu Hristos. Prin genialitate, umor şi glume nu se exprimă nimic din Hristos, ci numai din noi înşine; şi aşa am eşuat, şi anume exact în ţelul pentru care am fost răscumpăraţi şi am fost aduşi la Dumnezeu.

Desigur este nevoie de veghere neîntreruptă şi o credincioşie nezguduită pentru a corespunde acestei responsabilităţi. Aceasta vrea să spună apostolul când vorbeşte despre purtarea în trupurile noastre a omorârii lui Isus. Fazele de relaxare sunt pentru noi timpuri deosebit de periculoase. Uităm foarte des că trebuie să avem totdeauna coapsele încinse, ca să folosim pentru moment o altă imagine; că noi, după ce am luat toată armura lui Dumnezeu şi am împlinit totul, trebuie în continuare să stăm în picioare (Efeseni 6.13). Totodată trebuie să învăţăm să fim fără cruţare în judecarea de sine însuşi. Prea des ne asemănăm cu Saul, care a pus deoparte bucăţile cele mai bune din turma de oi şi turma de vite, şi aceasta sub pretextul că voia să le închine în slujba pentru Domnul (1 Samuel 15). Nu; nimic nu trebuie cruţat, ci tot ce îmi aparţine ca om natural (firesc), tot ce vine din eul meu, din carnea, din natura mea (folosim aici toate cele trei noţiuni, ca să nu ne scape nimic), trebuie ţinut sub cruce, la locul morţii. Atunci şi numai atunci Hristos va străluci. Ca să se obţină acest ţel, Dumnezeu trebuie deseori să Se comporte cu asprime cu noi; căci mai întâi vasul de lut trebuie sfărâmat, dacă lumina, care este în el, trebuie să lumineze cu adevărat (Judecători 7.15-21).

De unde vine puterea, aşa s-ar putea întreba, pentru a corespunde acestei responsabilităţi? Ea se găseşte numai prin preocuparea cu Hristos aflat în glorie. „Noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie de Domnul, de Duhul” (2 Corinteni 3.18). În timp ce suntem transformaţi în felul acesta va străluci şi asemănarea cu Hristos; noi vom reflecta gloria prin care suntem transformaţi.

De aceea noi nu ar trebui să considerăm o simplă locuţiune, când ni se spune, că noi am fost răstigniţi cu Hristos; că noi ne-am dezbrăcat de omul vechi şi ne-am îmbrăcat cu omul nou, etc. Pentru Dumnezeu acestea sunt realităţi majore; şi la fel ar trebui să fie şi la noi şi nu realităţi mai puţin importante, căci este vorba de fundamentul poziţiei noastre şi de binecuvântările noastre în Hristos. Noi înşine, tot ce noi eram de la natură ca oameni în carne, a fost înlăturat la crucea lui Hristos. Numai Hristos rămâne; şi El este viaţa noastră; şi numai El trebuie văzut din noi în umblarea şi comportarea noastră. Cât de nepreţuit de mare este onoarea care ne-a fost dată în felul acesta! Şi dacă noi avem părtăşie cu desfătarea pe care Dumnezeu o are în Hristos, cât de mult Îl vom preamări noi pentru faptul că El a făcut din astfel de oameni ca noi mijloace pentru prezentarea Hristosului Său în lumea aceasta întunecată!

  1. Hristos este viaţa noastră; şi aceasta devine treptat vizibilă. Despre aceasta este vorba în locul din Scriptură citat deja: „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa voastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni 2.3,4). Acum această viaţă este într-adevăr încă ascunsă; dar la arătarea lui Hristos va deveni public vizibilă, şi aceasta împreună cu Hristos în glorie. Însă procesul acesta conţine doi paşi, pe care dorim să-i prezentăm în câteva cuvinte.

În primul rând cu aceasta este legată învierea sau transformarea trupurilor noastre. Puterea vieţii în Hristos înviat este aşa de mare, că trupurile sfinţilor Săi, fie că ele sunt în viaţă sau zac în mormânt, vor fi transformate în aşa fel, că ele pierd orice urmă a caracterului lor muritor. De aceea apostolul spune, acolo unde el vorbeşte despre învierea credincioşilor, şi: „Pentru că putrezirea aceasta trebuie să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul scris: ‚Moartea a fost înghiţită de victorie’” (1 Corinteni 15.53,54). Viaţa de biruinţă, viaţa care curge din Hristos va avea domnia suverană; şi aşa şi răscumpărarea noastră va deveni deplină. Domnul nostru a fost primul care a vestit acest adevăr minunat: „Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nicidecum nu va muri, în veac” (Ioan 11.25,26). El diferenţiază deci două categorii de sfinţi: aceia, care au murit înainte de venirea Lui, şi aceia care la venirea Lui vor fi în viaţă; primii vor fi înviaţi şi ultimii nu vor muri. Aceasta corespunde şi cuvintelor apostolului: „Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală de ochi” (1 Corinteni 15.51; vezi şi 1 Tesaloniceni 4.13-18). Această perspectivă l-a înălţat pe apostol deasupra tuturor împrejurărilor în care se afla. „De aceea, nu cădem de oboseală, ci chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, totuşi cel dinăuntru se înnoieşte zi de zi” (2 Corinteni 4.16). Şi după ce el a arătat clar raportul dintre necazul uşor, actual şi greutatea de glorie viitoare, privind în sus la ceea ce este veşnic, spune: „Pentru că ştim că, dacă ar fi desfăcută casa noastră pământească a cortului acestuia, avem o clădire de la Dumnezeu, o casă nefăcută de mâini, eternă, în ceruri. Pentru că, în adevăr, gemem în acesta, dorind fierbinte să fim îmbrăcaţi cu locuinţa noastră cea din cer, dacă, în adevăr, când vom fi şi îmbrăcaţi, nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi. Pentru că, în adevăr, noi, care suntem în cort, gemem împovăraţi, pentru că nu dorim să fim dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă.” (2 Corinteni 5.1-4). Aceasta a fost exprimat foarte frumos odată de cineva: „Pavel a văzut în Hristosul glorificat o putere de viaţă, care este capabilă să înghită şi să nimicească orice urmă de mortalitate; căci faptul că Hristos este acum acolo sus în glorie este tocmai rezultatul acestei puteri şi totodată revelarea poziţiei cereşti, care acum este partea acelora care sunt ai Săi. De aceea şi apostolul dorea nu ca să fie dezbrăcat prin moarte, ci să fie îmbrăcat peste trupul acesta, prin aceea că ce este muritor în el să fie înghiţit de viaţă; prin faptul că mortalitatea, care caracteriza natura sa omenească, pământească, va pieri înaintea puterii vieţii, pe care el o vedea acum în Isus şi care era şi viaţa lui; şi această putere era aşa de tare, că nici nu era necesar să mori.”

Momentul acestei îndepliniri va fi atunci când Domnul Isus va reveni ca să ne ia la Sine. Aceasta o spune foarte clar 1 Tesaloniceni 4: „Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4.16,17). Atunci El „va transforma trupul smereniei noastre ca să fie asemenea cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are, de a-Şi supune chiar toate lucrurile” (Filipeni 3.21).

De aceea şi rezultatul faptului că Hristos este viaţa noastră va deveni vizibil abia în dimineaţa învierii. Noi ne putem bucura deja acum că posedăm viaţa veşnică; şi deoarece noi posedăm această viaţă în Hristos, o posedăm pentru totdeauna. Însă atunci vom lepăda orice urmă atât de mortalitate cât şi de putreziciune, căci în Evanghelie a fost adusă la lumină viaţa şi neputrezirea (2 Timotei 1.10). Într-adevăr noi nu putem acum înţelege toată dimensiunea acestui fapt, însă ne este permis deja acum să ne înălţăm privirea acolo unde este Hristos, să-L vedem glorificat; să ştim că El a murit odată şi acum nu mai moare, că moartea nu mai are nici o putere asupra Lui. Şi în timp ce noi privim spre El, Cuvântul ne dă dreptul să spunem că noi toţi vom fi ca El; că noi vom avea parte în toate de plinătatea vieţii care este în El; căci Dumnezeu „ne-a rânduit dinainte să fim asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8.29). Şi deoarece toate acestea sunt numai har, omagierea se cuvine numai lui Dumnezeu!

În al doilea rând, cum am spus deja, această viaţă cu Hristos în glorie va deveni vizibilă. Aceasta este în opoziţie totală cu starea actuală şi este scos în evidenţă în Scriptură de mai multe ori sub diferite aspecte. „Preaiubiţilor”, scrie apostolul Ioan, „acum suntem copii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat încă, ştim că, dacă Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că-L vom vedea cum este” (1 Ioan 3.2). Aceasta va fi o totală schimbare a stări noastre actuale vizibile. Noi suntem deja acum copii ai lui Dumnezeu; însă atunci se va vedea şi că în privinţa aceasta noi vom fi ca Hristos. Cu privire la lumea aceasta noi suntem acum morţi: Dumnezeu spune că aceasta este aşa, şi noi înşine ne socotim morţi. Însă atunci, când vom apărea împreună cu Hristos în glorie, va deveni vizibil şi faptul că El este viaţa noastră şi că în această viaţă veşnică noi suntem una cu El. Atunci noi „vom domni în viaţă printr-Unul singur, Isus Hristos” (Romani 5.17).

Această relaţie nu va fi supusă schimbărilor. Dacă Hristos este deja acum viaţa noastră, atunci El va fi şi în toată veşnicia. Noi vom putea spune totdeauna: „Pentru că la Tine este izvorul vieţii; în lumina Ta vom vedea lumina.” „Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut” (Psalm 36.9; Apocalipsa 21.4). Atunci şi ultimul vrăjmaş, moartea, va fi înlăturat, aşa că fiecare sfânt al lui Dumnezeu se va putea bucura permanent şi veşnic de această putere a vieţii „din belşug”, pe care el o primeşte în Unul, care a murit şi a înviat, care acum trăieşte pentru totdeauna. Ce contrast cu împrejurările noastre actuale! Pretutindeni se arată moartea, şi noi trebuie să purtăm în trupul nostru omorârea lui Isus. Moartea mai stă încă asupra noastră şi asupra tuturor celor din jurul nostru. Însă atunci va fi viaţă, nimic altceva decât numai viaţă şi va fi viaţă în veşnicie!

Ce văd aici e prețios:

Viața veșnică Isus mi-a dat.

Sub steagul Lui merg bucuros,

În pace și încurajat.

Eu voi trăi – aceasta mă-ntărește,

Căci El trăiește!

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.