Komunismul, kapitalismul, putinismul cu tot neamul lor de satanişti-  au nivelat calea pentru manipulare, înrăire, prostire, învrăjbire, hoţie, minciună, demonizare, idolatrie şi pentru alte roade socialiste (Gal. 5/19-21), dar globalismul desăvârşeşte  căderea omului şi întronează urâciunea pustiirii; De aceea- să ne naştem din nou din Sămânţa lui Dumnezeu (Luca 8/11), prin pocăinţă, dacă ne hrănim din Pâinea (Biblia) cea de toate zilele (Ioan, cap. 6), ca să ne scape de moartea a doua (Ap. cap. 20); Să credem că El a murit în locul fiecăruia dintre noi, pentru ca noi să fim înviaţi, înălţaţi, (Col.3/6), înfiaţi, iertaţi, salvaţi ; Astfel, toţi cei batjocoriţi de gunoierul cosmic vom dansa biruitori peste “” cadavrul”” satanei, până ce, tot prin Atotputernicia lui îi vom strivi şi coada, (Rom. 16/20), după cum Hristos i-a zdrobit capul la Golgota, pentru veşnicirea noastră…” Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentruca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentruca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică. Dumnezeu, în adevăr, n’a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentrucă n’a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunerecul decât lumina, pentrucă faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentruca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.„ (Ioan 3/14-21)

 (ICOANA) facatoare de FIARE a mai nascut un globalist-Fabuloasa avere a Patriarhului Kirill al Moscovei pentru care se închină la Putin! Un mare clasic: Thomas Hardy…Dostoievski – un scriitor dubios? Noapte (ne)buna! Germania adoptă o lege privind numărul de identificare fiscală a cetățenilor. Un pas mic despre „Registrul Global Digital” pe care şi-l doreşte Bill Gates, prin planul „ID2020”? De la rationalizare la …sintetizare-Miliardarul Bill Gates mai are o idee „genială”: vrea ca să renunţăm la carnea de vită şi să consumăm doar „carne sintetică”! Pana la moartea a 2- a (Ap. Cap.20) vom avea timp sa credem  si… Doar coincidenţă!? Dumnezeu îşi arată „amprenta” în trupurile noastre prin laminina, o proteină în formă de cruce! Investiții uriașe într-un startup care produce carne artificială. Și Bill Gates a pus bani la bătaie pentru mâncarea viitorului; Astfel in cresc si coarne lui Anticrist… Dmitro Kuleba, replică tăioasă pentru Macron, care a cerut ca Rusia să nu fie umilită: „Aceste apeluri umilesc doar Franța”; Sub pretextul cresterii securitatii alimentare si… Carnea cultivată în laborator ar fi halal? Carnea sintetică a ajuns în supermarketurile americane; Inteligență Artificială ar putea fi… Satana? O postare şocantă de pe un forum de jocuri video; Cât de periculoasă este Inteligenţa Artificială? De ce Bill Gates, Stephen Hawking şi Elon Musk se tem de tehnologia în care marile companii investesc masiv; The Terminator; 33 de ani de la masacrul din Piaţa Tiananmen. China vrea să șteargă istoria și la Hong Kong;Medvedev reînvie spaima unui război nuclear: Călăreții Apocalipsei sunt deja pe drum; Chestiunea istorică a Europei de Est, a treia moarte a Imperiului Rus și noua ordine mondială; Pentru ca nu se converteste la kirillism /putinism ,este scos pe usa din dos a masoniei globalie…Papa demisioneaza- „Bomba bombelor” la … Risc existențial cauzat de inteligența artificială puternică; Un scenariu horror! Maşinile inteligente – „Artilectele” – vor dori să preia controlul asupra lumii şi se vor război cu oamenii, avertizează un cercetător; Ca sa faptuiasca tampenia Tarului,calca nu doar peste cadavrele din Ucraina,ci si…Nebunie TOTALĂ! Putin vrea să „construiască Eurasia de la Lisabona la Vladivostok”; Masacrul statului:adevarurile ascunse ale Covid 19; Pentru ca au ca tata pe mincinosul Satan (Iuan,cap.6/44),inseala de ingheata apele… ”Minciuna este în ADN-ul statului rus”. Cum au negat rușii masacrul de la Katyn și pe cine au dat vina; Cele mai bine vândute titluri de la Editurile Trei, Pandora M și Lifestyle Publishing; Mercenarii trimiși de Putin în Ucraina, experți în masacre, tortură și jafuri, ca Statul Isamic; Doar 9 medici, sub control judiciar pentru că au făcut operaţii estetice, fără drept, la o clinică din Bucureşti; Pacat ca poarta halate albe…34 de medici şi farmacişti implicaţi în dosarul reţetelor false au fost achitaţi. După 10 ani de procese, faptele s-au prescris- era de asteptatAceastă imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 6.jpg

Judecător Adriana Stoicescu: „Invazia proștilor, sfârșitul umanității!” Ultimii deținuți politic în ceasul uitării; Cine au fost cu adevărat „sfinţii închisorilor“ din România. Mulţi au fost membri ai grupărilor legionare şi au făcut puşcărie şi înainte de comunism ; Un genocid filetist: decodarea limbajului putinist; Satan a plantat in inima omului –pomul komunist inca din gradina Eden…O forţă misterioasă – Demonul roşu – există în lumea noastră. Cine este el? Demonul rosu – Cristian Terran; Cristian Terran- Ignoranța naște monștri! Planeta Arhontilor – carte; USA Today: Rusia este noul ”imperiu al răului”; Imperiul Răului contraatacă: cum a ajuns Vladimir Putin să retrezească fantomele Războiului Rece ; Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimmune; Cum a ajuns Basarabia în componenţa Imperiului Rus? ALEKSANDR DUGHIN, IDEOLOGUL LUI PUTIN despre RĂZBOIUL DIN UCRAINA; Politica putinistă şi proiectul “eurasiatic” a lui Dughin; Lista prietenilor Rusiei din România deconspirată de Alexandr Dughin&Co. Prin e-mail! Planul secret al francmasoneriei de distrugere a creştinismului; 12 lucruri incredibile şi puţin ştiute despre Hitler;Judecătorul italian Angelo Giorgianni, care a demisionat în protestul pentru Green Pass, împărtășește  observațiile sale cu TGP;Editorial-surpriză în ziarul globalist „Newsweek”: „O revoltă populară împotriva elitelor se întinde la nivel global”…Doar de ochii lumii- Doar de ochii lumii- Mass-media chineză chiar l-a făcut „terorist economic” şi „fiul Satanei” pe miliardarul George Soros? Cine manipulează?Oare esti pregatit pentru Judecata de Apoi?Teoria evoluției combătută în 4 minute de un om de știință celebru (David Berlinski)… Ești înștiințat…Slava lui Dumnezeu in Casa lui Dumnezeu (si in inima innoita); Slava lui Dumnezeu părăsește Templul -Ezechiel 10:1-22; Paralele între Evanghelia după Ioan și Ezechiel; De ce Ierusalim? O perspectivă biblică asupra celui mai controversat oraș din lume; Templul lui Dumnezeu; 16. Botezul cu Duh Sfânt; Plini şi umpluţi de Duh Sfânt; Porţile Ierusalimului; Iona , Capitolele 3 şi 4; „Dacă“…Templul -1; Noi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu după Cuvântul Său; Adevărata închinare are la bază credinţa; TEMPLUL LUI DUMNEZEU; Ezechiel (detalii); Explicatia Cartii: Ezechiel; Templul lui Ezechiel; Iată, Mielul lui Dumnezeu!; Ce este adevărata părtăşie cu Hristos?Serie de articole; Carte recomandată: Bogăţia uitată-Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale; Vindecarea lui Naaman (2)- Un sfat neaşteptat ; VINDECARE PRIN PUTEREA IERTĂRII; De ce ne vorbeste Iisus Hristos de iertare? Pentru ca astfel se produc modificari la nivelul ADN-ului… Atentie! Vindecarea alunga boala din trup in suflet, in destin si chiar asupra generatiilor viitoare; Atentie la ganduri! Acestea se pot transforma in farmece… Misterul inregistrarii tuturor informatiilor din Univers – trecute, prezente si viitoare; Terapia prin iertare. Tu ierţi? Iosif Ton Explicarea Epistolei catre Efeseni 02; Terapia Iertării: Cei care nu iartă la timp, suferă la momentul nepotrivit; Terapia iertarii – partea a II-a ; A doua lege a iertarii; Iertarea păcatelor ; Iertarea lui Dumnezeu ; CONFRUNTAREA, IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA… Testamentul iertarii; ISUS ARE PUTERE SĂ IERTE PĂCATELE; Primul cuvânt de pe cruce – Iertarea -Isus zicea: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!« Luca 23,34, de (C. H. Spurgeon)…

Ce spun Scripturile despre iad? Alegeți Viața ca să trăiți…Împărăția lui Dumnezeu…Venirea Domnului Nostru… Invitație la Munca interioară…….1- Preoţi şi politruci de pretutindeni, chiar nu vă păsa că recolta voastră a umplut gheena iadului cu păcătoşi, pentru care a sângerat Iisus? I-aţi hrănit cu manipulări, minciuni, idolatrii, prostiri, datini, false învăţături, tradiţii, săracii, promisiuni, comuniste, globaliste, adică sataniste ! Încă nu simţiţi nevoia să vă smeriţi, umiliţi, pocăiţi şi să vă cereţi iertare? O să vreţi să vă naşteţi din nou, dar va fi prea târziu… „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tata pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.” (Mat.3/7-9) 2- Groparul lui Dumnezeu- L-a ingropat stiinta pe Dumnezeu? John C. Lenno…….Daca nu crezi ca Isus este Dumnezeu esti pierdut! Zdrobirea Sa pentru pacatul nostru…Intreaga Trinitate ne iubeste – Tatal, Fiul si Duhul Sfant…Mantuirea sufletului este numai prin credinta sau si prin fapte?Avem siguranța mântuirii sufletului nostru, sau ne înșelăm?Dumnezeu este suveran in toate lucrurile…(IDOLATRII);URACIUNEA PUSTIIRII – UN CUVANT ADEVARAT, DAR NEIUBIT DE MULTI…!Când se va împlini săptămâna a șaptezecea din Daniel?Preoți ruși binecuvântează racheta Satan2, arma supremă a lui Putin!

Care este rolul faptelor bune in mantuirea noastra?

In articolul “Mantuirea sufletului este numai prin credinta sau si prin fapte?” am vazut ca suntem mantuiti doar prin credinta, fara fapte. Biblia este categorica atunci cand vorbeste despre ceea ce noi trebuie sa facem pentru a fi mantuiti, si anume sa ne pocaim si sa credem in Domnul Isus.

Totusi, daca faptele nu contribuie la mantuirea noastra, ce rost au faptele bune, si ce rost au toate acele versete care vorbesc despre a face fapte bune, versete precum:

Dupa cum trupul fara duh este mort, tot asa si credinta fara fapte este moarta. (Iacov 2.26)

Cei ce au facut binele vor invia pentru viata; iar cei ce au facut raul vor invia pentru judecata. (Ioan 5.29)

Daca urmarim contexul in care Iacov a scris primul verset, vom vedea ca acolo este aratata o presupusa discutie intre doua persoane, care vorbesc despre mantuire. Avand in vedere acest context, Iacov vrea sa ne spuna ca daca cineva spune ca are credinta (si ca este mantuit), acesta trebuie sa dovedeasca cu viata lui ca este credincios adevarat.

Al doilea verset vorbeste despre faptul ca Dumnezeu la judecata va demonstra lumii intregi ca judecata Lui este dreapta, atunci cand va aduce la lumina faptele facute de cei mantuiti si de cei pierduti.

Asta nu demonstreaza ca Dumnezeu ii va mantui pe unii pentru ca au facut fapte bune, si ii va condamna pe altii pentru ca au facut fapte rele, ci asta inseamna ca oamenii vor vedea cine sunt cei care au crezut cu adevarat, privind la faptele lor – faptele reprezinta dovada mantuirii, nu sursa acestei mantuiri.

Fapte bune pentru ca am fost mantuiti, nu pentru a fi mantuiti
Pentru a intelege mai bine aceste versete, as dori sa vedem ceea ce ne spune Pavel in Epistola catre Tit:

Tit 3.8

Adevarat este cuvantul acesta, si vreau sa spui apasat aceste lucruri, pentruca cei ce au crezut in Dumnezeu, sa caute sa fie cei dintai in fapte bune. Iata ce este bine si de folos pentru oameni!

Asta inseamna ca nu facem fapte bune ca sa fim mantuiti, insa dupa ce suntem mantuiti, si pentru ca am fost mantuiti, Dumnezeu ne indeamna sa facem fapte bune, placute Lui, insa aceste fapte nu contribuie la mantuirea noastra, deoarece indemnul de a face fapte bune este oferit celor “ce au crezut in Dumnezeu“, adice celor care au fost deja mantuiti.

Si mai este inca un aspect pe care tot Pavel ni-l arata, si anume ca nici macar faptele bune pe care cei credinciosi le fac dupa ce sunt mantuiti, nu isi au sursa in oameni, ci in Dumnezeu.

Efeseni 2.10

Caci noi suntem lucrarea Lui si am fost ziditi in Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele.

Mai exact, Dumnezeu a vrut ca cei mantuiti sa traiasca o viata frumoasa inaintea Lui si inaintea oamenilor, asa ca a hotarat sa randuiasca fapte bune pentru fiecare dintre noi. Dumnezeu a creat aceste fapte in mintea Sa, pentru fiecare din noi, si atunci cand un om este mantuit, Dumnezeu “trimite” cum ar fi acele fapte bune in viata lui, la momentele potrivite alese de El – omul credincios este un canal prin care Dumnezeu isi face lucrarea, si faptele bune sunt tot o lucrare a lui Dumnezeu.

Fapte bune de la Dumnezeu

Totusi, faptele joaca un rol foarte important in viata unui crestin, si nu avem de ce sa ne ferim de acest aspect al faptelor, chiar si atunci cand vorbim despre mantuire. Faptele bune au cateva scopuri bine definite in viata noastra, si scopurile sunt urmatoarele:

  • Sunt facute pentru slava lui Dumnezeu
  • Sunt facute pentru ca este in natura omului mantuit sa faca bine
  • Sunt facute pentru ca sa arate lumii ca suntem din Dumnezeu
  • Sunt facute pentru ca deja suntem mantuiti, din recunostiinta fata de Dumnezeu

Fapte facute pentru slava lui Dumnezeu

Acest lucru ni-l spune Domnul Isus:

Matei 5.16

Tot asa sa lumineze si lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune si sa slavească pe Tatal vostru, care este in ceruri.

Faptele bune pe care noi le facem fata de toti oamenii, ii fac pe acei oameni sa Ii multumeasca lui Dumnezeu, si sa se gandeasca la faptul ca inca mai exista oameni ai lui Dumnezeu in aceasta lume.

Este in natura omului mantuit sa faca fapte bune

Domnul Isus spune in Predica de pe munte ca omul mantuit va face fapte bune pentru ca natura lui este una buna.

Matei 7.17,18

Tot asa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rau face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rau nu poate face roade bune.

Vedem ca pomul face roade bune pentru este un pom bun, nu face roade bune ca sa devina un pom bun. Asa este si cu omul mantuit, face fapte bune pentru ca este mantuit, nu ca sa fie mantuit.

Sunt facute pentru ca sa arate lumii ca suntem din Dumnezeu

Dumnezeu doreste ca oamenii sa vada ca exista pe acest pamant persoane care Ii apartin Lui, si ca El mantuieste oameni pentru slava Sa.

Filipeni 2.15

Ca sa fiti fara prihana si curati, copii ai lui Dumnezeu, fara vina, in mijlocul unui neam ticalos si stricat, in care straluciti ca niste lumini in lume.

Facem fapte bune pentru ca deja suntem mantuiti, din recunostinta fata de Dumnezeu

Este un lucru firesc ca daca cineva ti-a facut o mare favoare, sa ii rasplatesti acea favoare. Dumnezeu ne-a facut cel mai mare bine, nemeritat de noi, ne-a mantuit sufletele dand pe Insusi Fiul Sau la moarte. Daca asa stau lucrurile, oare nu se cuvine ca de acum incolo sa traim facand ce ii este placut Lui? Dumnezeu este bun, si El face bine tuturor, iar El doreste ca si cei care Ii apartin sa faca aceleasi lucruri ca si El, bine tuturor oamenilor.

Faptele bune joaca un rol foarte important in viata celui credincios. Fiecare lucru marunt pe care il facem prin puterea si harul lui Dumnezeu pentru binele celor din jurul nostru are mare pret in ochii Lui, Domnul Isus ne spune ca chiar si un pahar cu apa pe care il dam unui credincios in Numele Lui nu va ramane fara rasplata.

Biblia ne indeamna la fapte bune si la o viata de sfintenie, insa asta abia dupa ce am fost mantuiti, nascuti din nou. Nu putem sa fim nascuti din nou prin faptele noastre ( El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt – Tit 3.5), si nici nu ne putem pastra mantuirea prin faptele noastre ( Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! – 1 Petru 1.5), insa faptele noastre dovedesc daca suntem sau nu cu adevarat mantuiti.

Care este motivul pentru care infaptuiesti lucruri bune? Ca sa te vada semenii tai, ca sa primesti aplauze de la oameni, ca sa iti castigi un loc in rai sau ca iti pastrezi mantuirea? Toate aceste lucruri sunt o uraciune inaintea lui Dumnezeu, o haina manjita, atata vreme cat faptele noastre nu vin dintr-o inima noua pe care Dumnezeu ne-a oferit-o si daca nu sunt facute pentru slava Sa.

Ce este Crestinismul si de ce este singura religie adevarata

În epoca post-modernă în care trăim Creștinismul (religia creștină) este văzut ca un fel de „dinozaur”, ceva învechit care nu a putut ține pasul cu filosofia, știința și alte discipline, și acum parcă mai mult ca niciodată Creștinismul este în defensivă, fiind atacat din toate părțile:

  • Documentare despre așa zise „descoperiri” care neagă adevărul creștin
  • Oamenii de știință par să fie toți împotriva a ce scrie în Biblie
  • Hollywood ia în derâdere lucrurile sacre ale creștinilor
  • Atacuri din interior, de la oameni care se numesc teologi creștini

Din nefericire părerea majorității oamenilor este formată de ce văd și aud, mai ales în mijloacele mass-media. Alte persoane privesc la marile instituții religioase (ex. Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică) și asociază Creștinismul cu aceste organizații.

În timpul acesta, oamenii privesc spre bisericile oficiale și văd corupție, certuri, clerici avizi după bani; unii oameni care cunosc istoria din ultimii 2000 de ani pot vedea cu ușurință cum Biserica Romano-Catolică a subjugat lumea politică și religioasă, a dus omenirea în Evul Întunecat, a înființat cruciadeleinchiziția, și alte lucruri oribile și rușinoase; tocmai de aceea, mulți se întreabă, care este religia adevărată?

 

Citeste si “Dovezi pentru existenta lui Isus Hristos

Poate oare religia creștină să supraviețuiască acestor atacuri constante din afara și mărturiei slabe din interior? Răspunsul la această întrebare depinde de ce crezi tu că înseamnă Creștinismul, și permite-mi să îți spun cu toată sinceritatea, sunt șanse foarte mari ca să ai o părere cu totul greșită despre acest subiect.

Ce cred oamenii că este Creștinismul

Oamenii nereligioși

Fiecare dintre noi credem ceva despre religia creștină, în funcție de sursele de unde ne luam informația. O să enunț câteva dintre cele mai populare păreri ale noastre:

  • O religie inventată de oameni pentru a putea controla masele
  • Doar o altă religie, inventată doar de un alt învățător religios, Isus
  • O poveste, o colecție de mituri religioase din antichitate
  • O invenție a omului care nu a putut să-și explice fenomenele naturale (tunet, foc etc.)
  • Un stil de viață care poate fi adoptat doar de către cei săraci și ne-inteligenți
  • Un sistem incompatibil cu descoperirile științei moderne

Saracul Gagarin…macar stia engleza!

Oamenii religioși

Oamenii care au o înclinație religioasă (spre orice religie, nu contează) au și ei părerile lor despre ce este Creștinismul:

  • Un set de reguli și ritualuri pe care trebuie să le împlinești pentru a ajunge în rai
  • Una dintre căile prin care poți ajunge la Dumnezeu
  • Un lucru bun de urmat, dar care este doar pentru cei care au „chemare” pentru așa ceva

Vom încerca atât cât ne permite spațiul să arătăm că toate aceste păreri sunt nu numai false, ci și foarte periculoase, deoarece de înțelegerea pe care o ai tu despre religia creștină depinde viața ta veșnică!

De ce nu este Creștinismul o religie inventată de oameni pentru a putea controla masele?

Creștinismul a fost înființat acum 2000 de ani, de către un tâmplar din Nazaret, Isus, care a avut 12 urmași. Învățătura Creștinismului este aceea că toți oamenii sunt păcătoși, că nici un om nu poate să se salveze singur și că doar Dumnezeu în mila Sa poate să ne salveze.

Apropo, cine are inventa o religie care condamnă întreaga rasă umană ca păcătoasă și fără nici o speranță? Mă rog, să trecem mai departe…

 

Creștinii din primele secole au fost persecutați în mod barbar, și să devii creștin era aproape sinonim cu a fi omorât. Creștinii ajutau și iubeau pe toți oamenii, și nu așteptau iubire de la nimeni, majoritatea dintre ei erau foarte săraci, dar trăiau o viață exemplară, admirată de toți cei din jurul lor.

Este adevărat că ulterior, începând cu secolul 4, împăratul Constantin a folosit această religie pentru a-și promova interesele, și astfel religia creștină a ajuns să fie folosită în scopul controlării maselor, însă nu au fost folosite principiile și învățăturile Creștinismului pentru a face asta, ci principii și învățături inventate de oameni.

Tot vorbeam de control al maselor…insa acesta nu este Crestinism!

Biblia nu oferă învățături despre „control al maselor”, ci se ocupă de fiecare individ în parte, și îi spune acestuia să se pocăiască de păcatele lui și să creadă în Fiul lui Dumnezeu care a murit pe cruce pentru păcatele lui.

Creștinismul învață pe cel care îl propagă să facă asta „fără bani și fără plata”, creștinii trebuie să dea din ce au ei și celorlalți, să facă bine atunci când li se face rău, să întoarcă obrazul când sunt loviți – asta este departe de manipulare în masă a oamenilor!

De ce nu este Creștinismul doar o alta religie, inventată de unul dintre învățătorii religioși, Isus?

Afirmațiile Creștinismului sunt radicale și exclusiviste, adică nu lasă loc și altor religii. Așadar, ceea ce învață religia creștină este ori o minciunăori un adevăr. Dacă este o minciună, nu poate să fie o religie care să-l îndrepte pe om spre Dumnezeu, și dacă nu este o minciună ci este adevăr, atunci este religia adevărată. Spun asta pentru cei care cred că mai multe religii pot sa fie adevărate…

Creștinismul este unic deoarece Isus Hristos este unic, și învățătura creștină este unică.

Nici un om nu a trăit așa cum a trăit Omul Isus Hristos, unicitatea Lui nu poate fi contestată, iar viața Lui este admirată de orice om sincer. Cei din vremea Lui spuneau despre El că “toate le face de minune”, și cel care l-a condamnat la moarte a spus despre El “eu nu găsesc nici o vină în omul acesta”.

Au existat mulți oameni înțelepți pe acest pământ, unii dintre ei au lăsat cuvinte care au influențat mase de oameni, unele în bine, altele în rău. Au existat și mulți învățători care au lăsat învățături ce și astăzi sunt urmate cu rigurozitate de milioane de oameni. Istoria omenirii este “împânzită” de oameni proeminenți, însă nici unul dintre ei nu a fost ca Omul Isus Hristos.

Mulți au oferit învățătură, însă doar Isus a trăit pe deplin ce a spus și altora, mulți au promis lucruri mărețe “elevilor” lor, însă doar Isus a promis viață eternă celor ce-L urmează, mulți au vrut să ofere lumină lumii în care trăim, însă doar Isus a spus “Eu sunt lumina lumii”, mulți învățători au căutat adevărul, însă doar Isus Hristos a spus despre Sine “Eu sunt Adevărul”.

Creștinismul este singura religie care spune că omul nu poate să se mântuiască pe sine, că este mort în păcate și drept urmare incapabil să ajungă la Dumnezeu. Ca să fi salvat în alte religii trebuie să depui eforturi pentru a fi primit de Dumnezeu.

 

 

Unii chiar cred ca vor fi mantuiti…asa??

În Creștinism Dumnezeu a depus efortul în locul nostru, când L-a trimis să moară pe Singurul Său Fiu, pentru ca noi oamenii să fim salvați prin moartea Lui de pe cruce.

Creștinismul este singura religie care ne prezintă un Dumnezeu bun și plin de milă, care se coboară la nivelul nostru să ne vorbească, să ne ajute, să ne scoată din starea păcătoasă în care suntem, toate celelalte religii prezintă niște dumnezei supărați, care își vad de treaba lor în ceruri și nu le pasă de oameni, iar noi oamenii trebuie să mulțumim acești zei (ca să nu ne pedepsească) folosind tot felul de mijloace.

De ce nu este Creștinismul o poveste, o colecție de mituri religioase din antichitate

Noul Testament a fost scris în jurul anilor 40-90 d. Hr. de niște evrei. Unii dintre ei erau pescari, alții erau mai învățați și ceea ce ei au scris are de-a face cu Persoana Fiului lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos.

Ca să înțelegem de ce Creștinismul nu poate fi o colecție de mituri, trebuie să știm că în acea vreme în Israel, evreii urau foarte mult religiile străine și iubeau religia iudaica.

Dacă ai fi vrut în acea vreme să înființezi o nouă religie în Israel, bazată pe o combinație de idei luate din niște religii pe care evreii le urau și le considerau spurcate, atunci acea religie nu avea nici o șansă să câștige adepți.

Si egiptenii aveau o religie…si ce?

Adepții religiei creștine, cei care L-au cunoscut personal pe Isus din Nazaret, și-au dat viața pentru El, însă oamenii nu își dau viața pentru ceva ce ei înșiși au inventat. Dacă Isus din Nazaret era doar o colecție de mituri, nimeni din acea vreme nu ar fi acceptat să fie persecutat și omorât pentru un lucru despre care știau sigur că este o minciună!

Un alt motiv pentru care religia creștină nu poate să fie o colecție de mituri este pentru că cei care au scris cărțile Noului Testament erau oameni de rând, era imposibil ca niște oameni de rând din acea vreme să știe atât de multe despre religia antică a egiptenilor, religia babiloniană, Homer și alte scrieri, iar pe urmă să fie și în stare să creeze o poveste perfect alcătuită.

Adevărul este că cei care susțin că Isus Hristos este doar o colecție de mituri nu sunt familiari cu Vechiul Testament în care se află sute de profeții cu privire la Mesia (Isus Hristos). În Vechiul Testament ni se spune că:

  • Mesia se va naște dintr-o fecioară
  • Se va naște în Betleem
  • Va face semne și minuni supranaturale
  • Va avea o viață de suferință
  • Va intra în Ierusalim călare pe un măgăruș
  • Va fi omorât pentru păcatele oamenilor
  • Va învia după 3 zile

Acestea sunt doar câteva dintre profețiile spuse despre Mesia, care s-au împlinit cu exactitate. Așadar, atunci când ucenicii Domnului Isus au scris Noul Testament, nu au folosit ca sursă de inspirație o sumedenie de povești mitologice luate din diverse părți, de la diverși autori, din diverse perioade ale istoriei, ci doar au scris pe hârtie ceea ce ei au văzut cu ochii lor, lucruri care se potriveau perfect cu ceea ce a fost scris înainte în scrierile evreilor.

Imaginați-vă uimirea pe care o trăiau ucenicii în timp ce aveau în fața lor o persoană care împlinea rând pe rând tot ceea ce a fost scris cu sute, mii de ani înainte!

Nu este nici o religie de pe pământ care să poată măcar ajunge la numărul copleșitor de dovezi care există în favoarea Creștinismului:

  • Un număr voluminos de manuscrise antice
  • Datarea foarte timpurie a documentelor care au fost scrise în timpul martorilor oculari (unele la doar 15 ani după moartea lui Isus Hristos)
  • Numărul mare de martori (9 autori în 27 de cărți din Noul Testament)
  • Dovezile arheologice care nici măcar una nu au contrazis spusele Noului Testament
  • Apostolii s-au lăsat martirizați în timp ce mărturiseau că L-au văzut pe Isus acționând și că El a înviat din morți (nimeni nu și-ar da viața pentru un lucru care știu că este fals, ar fi fost imposibil ca ucenicii să inventeze o poveste și pe urmă să își dea viața pentru ea)

Creștinismul ridică ștacheta foarte sus în ce privește dovezile istorice. Odată ce toate dovezile sunt examinate, singura concluzie normală este că lucrurile consemnate în Noul Testament sunt fapte istorice.

De ce Creștinismul nu este doar o invenție a omului care nu a putut să-și explice fenomenele naturale (tunet, foc etc.)

Este adevărat că oamenii au început să își facă dumnezei feluriți, în funcție de mediul și timpul în care se aflau. Soarele a fost dintotdeauna esențial oamenilor, așa că oamenii au început să se închine zeității ce era în controlul soarelui.

Oamenii aveau nevoie de recolte ca să supraviețuiască, așa că se închinau diferitelor zeități care le puteau aduce bunăstare în aceste recolte. Omul a văzut că fulgerul vine de undeva de sus, unde el nu poate să ajungă, și astfel a luat ființă zeul tunetului; și astfel de exemple pot continua.

Este atunci Dumnezeul creștinilor doar o altă zeitate inventată de oameni, pentru a umple anumite „goluri” de necunoștință?

Priviti…produsul unei explozii!

Biblia ne spune că „La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul”, nu doar fulgerul și focul. Dumnezeu a creat și legile care guvernează Universul, nu doar Universul. Dumnezeu a creat moralitatea, arta, poezia, muzica și tot ce este frumos și bun în această lume.

Dumnezeu este creatorul și susținătorul vieții, este judecătorul tuturor oamenilor și Cel care în curând va face să dispară acest Univers cu tot ce este în el, și care va aduce în ființă un pământ nou și un cer nou. Dumnezeul creștin nu este un dumnezeu al „golurilor”, care reprezintă unul din fenomenele naturii, ci este Dumnezeul măreț și infinit care a creat totul, de la cel mai mic atom la cea mai mare stea.

De ce Creștinismul nu este doar un stil de viață care poate fi adoptat doar de către cei săraci și needucați

„Orice om educat va respinge aceste basme străvechi!” – este afirmația pe care foarte multe persoane o fac.

Înainte de toate, as dori să vedem care este alternativa la un Dumnezeu creator. Dacă acest Univers nu a fost creat de Dumnezeu, înseamnă că Universul este etern (nu a avut început) sau că s-a creat singur.

Dacă viața nu a fost creată de Dumnezeu, înseamnă că viața a luat ființă din nimic, și s-a creat pe sine, sau, așa cum susțin unii oameni de știință, a venit din Univers, pe un asteroid (nu glumesc, asta este o opinie științifică în zilele noastre!)

Sau poate că întâmplarea a făcut ca viața să ia ființă din materialele primare ale vieții. Ar fi mai probabil ca o maimuță să scrie Hamlet sau să compună Simfonia nr. 9, decât ca viața complexa pe care o știm noi să ia ființă în felul acesta.

Hai ca mai are putin…

Afirmația că doar cei săraci și needucați adoptă religia creștină este falsă. De-a lungul istoriei au existat nenumărați creștini care fie au fost foarte bogați, fie făceau parte din clasa de oameni foarte educați. Să enunțăm creștini care au fost bogați nu este de folos, însă putem să numim doar câțiva oameni de știință care au crezut în Dumnezeu în timpul vieții lor.

William Turner (c.1508–1568): numit și „Tatăl botanicii engleze”

Blaise Pascal (1623–1662): bine-cunoscut fizician și matematician

Isaac Newton (1643-1727): om de știință prolific, a descoperit gravitația

Johannes Kepler (1571-1630): astronom prolific

Antoine Lavoisier (1743–1794): considerat părintele chimiei moderne

Alessandro Volta (1745–1827): fizician italian care a inventat prima baterie electrică

Charles Babbage (1791–1871): matematician, prima persoană care a creat ideea de calculator programabil

Asta nu dovedește că religia creștină este adevărată, ci doar dovedește că nu capacitățile intelectuale stau la baza respingerii creștinismului, ci alte motive, și întrebarea mea pentru tine care nu crezi este aceasta: Dacă nu intelectul este o piedică în calea credinței (în calea acestor minți strălucite nu a fost), de ce nu crezi adevărul care se află  în fața ochilor tăi?

Nu este uimitor că Sir Isaac Newton a descoperit legea gravitației, și asta l-a determinat să fie și mai sigur de existenta lui Dumnezeu, iar Stephen Hawking spune că deoarece există gravitație, nu este nevoie să credem în existența lui Dumnezeu?

Două persoane absolut strălucite privesc la aceleași date / informații și ajung la concluzii opuse. Dacă nu mintea lor a făcut aceasta diferență, atunci ce anume?

De ce Creștinismul nu este un set de reguli și ritualuri pe care trebuie să le împlinești pentru a ajunge în rai

Este tragic faptul că azi sunt atâția oameni care văd în Creștinism doar un set de reguli. Acești oameni au fost învățați greșit cu privire la mântuirea lor de către oameni care ar fi trebuit să știe mai bine!

Este adevărat că în Biblie sunt multe porunci date de Dumnezeu, însă aceste porunci nu sunt date pentru a ne mântui prin ele, ci ca să ne arate caracterul lui Dumnezeu, să ne ajute să trăim o viața frumoasă înaintea lui Dumnezeu, după ce am fost deja mântuiți.

Toate celelalte religii cer oamenilor ca ei să îndeplinească anumite lucruri pentru a ajunge în rai, Creștinismul este singurul care spune că nu putem face nimic să ajungem în rai.

Alte religii prezintă niște oameni buni care încearcă să mulțumească un Dumnezeu rău, religia creștină este singura religie care prezintă un Dumnezeu bun care și-a dat viața pentru ca niște oameni păcătoși să fie salvați de la moarte.

De ce Creștinismul nu este doar una dintre căile prin care poți ajunge la Dumnezeu

Această părere este cea mai populară în zilele noastre, ești văzut bine dacă ești de acord cu toate religiile, nu superi pe nimeni și mergi înainte cu toată turma. Să spui însă ca religia creștină este doar una din căile spre Dumnezeu presupune să crezi că există mai multe cai. Fiul lui Dumnezeu întrupat ne-a spus că El este singura cale spre Dumnezeu:

Ioan 14.6

„Isus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”

Așadar, Isus Hristos, etichetat ca fiind fondatorul creștinismului, ne spune că această religie este una exclusivă, singurul adevăr. Aș vrea să vedem pe scurt ce învață religiile majore ale lumii cu privire la mântuire:

Ateism

Exact, și ateismul este tot o religie, care se închină naturii ca fiind ultima realitate. Iți trebuie o credință mare să crezi că Universul s-a creat pe sine și că viața a evoluat din compuse chimice!

Ateismul învață că nu există decât viața aceasta, că toți suntem produsul „materiei fără minte” și a întâmplării, iar „mântuirea” în concepția ateistă este să mănânci și să bei, căci mâine vei muri…asta da filosofie de viață!

Hinduism

Mântuirea este atinsă atunci când se oprește ciclul reincarnării, atunci când o persoană scapă de toată karma rea din viața lui. Asta se face în 3 feluri:

  • Devoțiuni lipsite de egoism
  • Înțelegând natura Universului
  • Deprinderea de a-i mulțumi pe deplin pe zei

Budism

Pentru a ajunge în Nirvana (rai), trebuie să parcurgi o cale cu 8 pași, pași ce includ: înțelegerea universului, purtarea și vorbirea într-un mod potrivit și având intențiile corecte. Când o persoană împlinește toate aceste lucruri foarte bine, sufletul persoanei ajunge la dumnezeu.

Islam

În Islam poți fi mântuit dacă în ziua judecații, faptele tale bune sunt mai multe decât faptele tale rele. Singurul mod prin care poți știi sigur că ajungi în rai este dacă suferi martiraj în slujba lui Allah.

Iudaism

Iudaismul contemporan învață că evreii pot să fie mântuiți atâta timp cât trăiesc o viață de pocăință, dacă fac fapte bune și dacă au o viață de devoțiune față de Yahweh (Iehova / Dumnezeu).

Creștinism

În Creștinismul biblic mântuirea nu poate fi câștigată prin nici o acțiune sau faptă a oamenilor, deoarece toți oamenii sunt păcătoși și incapabili de a face fapte bune care să fie primite de Dumnezeu.

Mântuirea se primește doar prin pocăință de păcate și credință în Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, care a murit pe cruce pentru păcatele noastre.

Efeseni 2.8,9

„Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.”

De ce Creștinismul nu este doar un lucru bun de urmat și doar pentru cei care au „chemare” pentru așa ceva

Creștinismul nu este în primul rând un stil de viață, nu este un fel de accesoriu pe care cineva îl poate avea la viața lui, doar o altă preocupare. Să spui despre Creștinism că este doar pentru cei care au chemare este ca și cum ai spune că nu toți oamenii bolnavi au nevoie de tratament, ci doar cei care au inclinație spre a fi tratați!

Așa cum fiecare om bolnav are nevoie de tratament, așa fiecare om are nevoie de Persoana pe care religia creștină o prezintă, Isus Hristos. Fiecare dintre noi suntem bolnavi spiritual din cauza păcatelor noastre, și avem nevoie să fim vindecați de această boală.

Așadar, Creștinismul este un deget arătător spre Cel care singur poate să ne mântuiască, Domnul Isus Hristos. În Sfânta Scriptură nu vedem ce anume trebuie să ne străduim noi să facem ca să fim mântuiți, ci ne arată ce a făcut Isus ca să ne mântuiască, tocmai de aceea Creștinismul este pentru toți oamenii, deoarece „toți am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu.”

Ce este Creștinismul adevărat și de ce este singura cale către Dumnezeu

Poate că această afirmație sună arogant, și de multe ori noi creștinii suntem acuzați de acest lucru, „Adică vreți să spuneți că doar la voi este adevărul?” – ne întreabă foarte mulți oameni.

Să zicem că cineva se duce la doctor cu o boală gravă, și doctorul îi spune: „Singura ta șansă este să fi operat, din nefericire este un singur doctor care poate să facă această operație, va trebui să mergi la el.” Ce părere ați avea de persoana bolnavă dacă ar zice, „Domnule doctor, asta e prea de tot, e aroganță, cum adică doar asta e singura cale de scăpare?

Nu ați spune că acel om și-a ieșit din minți și nu știe ce este bine pentru el? La fel este și cu mântuirea, ar fi arogant să spun ca Isus este singura cale către Dumnezeu, dacă ar exista și alte cai, însă NU există alte căi!

Creștinismul este religia adevărată deoarece doar Creștinismul ne aduce la singurul care poate să ne mântuiască, adică la Fiul lui Dumnezeu. Orice altă religie nu are nevoie pentru a supraviețui de învățătorul care a înființat acea religie, tot ce trebuie să faci este să urmezi învățăturile acelei persoane, persoana nu este așa importantă.

Cununa de spini

În Creștinism trebuie să urmezi o Persoană, pe lângă învățăturile acesteia. Creștinismul este o viață trăită pentru Isus Hristos, în puterea pe care El ti-o dă, având o legătură strânsă cu această Persoana vie, care deși a fost răstignită, a înviat și acum trăiește în veci.

Biblia ne spune că „viața veșnică este să-L cunoști pe Dumnezeu și pe Isus Hristos”, așadar nu este îndeajuns să urmezi spusele Sale, ci trebuie să intri într-o legătură reală cu El.

Isus Hristos este Creștinismul

Domnul Isus Hristos este motivul pentru care doar Creștinismul este religia adevărată care poate aduce mântuire.

Orice alt învățător religios, fie că e ConfuciusBuda sau Mohamed, toți au avut un lucru în comun: toți erau oameni, și toți au murit. Unul singur a fost mai mult decât atât: Isus Hristos a spus despre Sine că El este Dumnezeul creator întrupat.

Asa arata Crestinismul

Oamenii din acea vreme nu aveau în față un simplu învățător religios (ca în cazul celorlalți), ci pe Dumnezeul creator venit pe pământ în chip de om. Isus S-a declarat pe Sine Dumnezeu când a spus cuvinte precum:

„Eu sunt lumina lumii”
„Eu sunt calea, adevărul și viața”
„Cine crede în Mine are viața eternă”
„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”
„Eu și Tatăl una suntem”

 

Un alt aspect este acela că Omul Isus nu a avut păcate – „El nu a avut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug”, Pilat a spus, „Omul acesta nu a făcut nici un rău”, și când Isus a întrebat pe farisei „Care dintre voi mă poate dovedi că am păcat?”, ei nu au putut răspunde nimic.

Iarăși, deși Isus a murit răstignit pe o cruce, totuși El a înviat a 3-a zi, în trup. Asta au mărturisit toți cei care L-au văzut, care au consemnat aceste lucruri și care și-au dat viața pentru acest adevăr.

Mulți învățători religioși au oferit învățături oamenilor, unii au arătat care este calea oamenilor către Dumnezeu, însă nici un învățător nu a promis viața eternă celor care îl urmează, nici un învățător nu a spus că el își dă viața pentru adepții săi, și nici un învățător nu a murit în locul celor care îl urmează.

Biblia mărturisește că Isus Hristos a murit pe cruce, purtând păcatele lumii întregi. El nu a murit din motive politice sau religioase, ci a murit pentru că Dumnezeu a luat pedeapsa pe care o meritam noi (adică moartea) și a pus-o asupra Lui, și astfel a murit în locul nostru, plătind în mod complet și pentru totdeauna ce trebuia să plătim noi din cauza păcatelor noastre.

Poate că ești interesat de mântuirea sufletului tău, sau poate că ești doar un batjocoritor al lucrurilor sfinte, sau poate pur și simplu nu iți pasă…oricine ai fi, Isus Hristos este interesat de mântuirea ta, te iartă și te primește chiar dacă ești un batjocoritor, puterea morții și a învierii sale acoperă orice păcat, orice necredință, orice nepăsare, doar vino la El.

Isaia 45.22

“Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi”

 

Care este adevarata pocainta și cum arata adevarata credința?

Esti sigur ca in viata ta a existat pocainta adevarata? Fara pocainta nu putem sa fim mantuiti, de aceea este vital sa intelegi cum arata si cum se manifesta aceasta pocainta care duce la mantuire, si exact acest lucru va fi explicat mai jos.

In primul rand, trebuie sa fim constienti de faptul ca aceasta pocainta este lucrarea lui Dumnezeu in vietile noastre, si ca aceasta pocainta nu este meritorie in ea insasi, in ce priveste mantuirea noastra, adica, pocainta noastra nu este motivul pentru care Dumnezeu ne mantuieste, ci mai degraba, Dumnezeu ne daruieste pocainta deoarece doreste sa ne mantuiasca.

2 Corinteni 7.10

Pentru ca intristarea potrivit lui Dumnezeu lucreaza pocainta spre mantuire, de care nu-ti pare rau.

In al doilea rand, aceasta pocainta este dupa voia lui Dumnezeu, potrivit cu scopurile lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Acest lucru este important, deoarece daca vedem aceasta pocainta in viata noastra, inseamna ca este lucrarea lui Dumnezeu, si Cel care a inceput aceasta buna lucrare, o va si ispravi.

 

Citeste si “O evanghelie falsa care duce la pierzare

Pocainta adevarata, mantuitoare

Care sunt, potrivit Scripturii, dovezile pentru pocainta adevarata? Pun aceasta intrebare deoarece consider ca Scriptura ne poate cerceta inima si viata pentru a vedea daca suntem sau nu pe calea catre cer!

Intristare pentru ca am pacatuit impotriva lui Dumnezeu

Persoana care se afla intr-o stare de pocainta adevarata, va avea ochii deschisi cu privire la propriile pacate, la propria pacatosenie, si cu privire la sfintenia lui Dumnezeu. Acesta va vedea ca pacatul infaptuit de el este in directa opozitie fata de Dumnezeu, si ca pacatul lui este in primul rand impotriva lui Dumnezeu. Intristarea lui este datorata faptului ca a putut sa pacatuiasca impotriva unui Dumnezeu asa sfant si bun.

O schimbare a gandirii si a atitudinii fata de Dumnezeu si de pacat

Daca pana atunci aceasta persoana nu avea nici o problema cu pacatul, si nu vedea in pacat ceva afara din cale de ingrozitor, acum vede pacatul asa cum este el (cu limitarile de rigoare), asa cum il vede Dumnezeu, ca o razvratire impotriva lui Dumnezeu, ca un principiu de viata opus principiilor divine. Atitudinea lui fata de pacat nu mai este de acceptare, ci de respingere.

In acelasi timp, Il vede pe Dumnezeu ca un Dumnezeu sfant, drept si bun, o Fiinta vrednica de ascultare si de supunere. Cu alte cuvinte, Domnul Isus este pretios pentru o astfel de persoana ( Pentru voi care credeti, El este pretios, 
1 Petru 2.7, King James Version ) .

Acceptare a consecintelor pacatelor

In timp ce omul aflat sub o pocainta falsa va incerca sa isi ascunda si sa isi scuze pacatul, omul care are parte de pocainta adevarata va da dreptate lui Dumnezeu cu privire la judecata care i s-ar fi cuvenit. Omul aflat intr-o pocainta adevarata stie ca Dumnezeu este drept daca il condamna la iad, si stie ca merita sa ajunga acolo.

De asemenea, el accepta si consecintele temporare ale pacatului, din viata aceasta. Tocmai de aceea, el va face restituire acolo unde se poate si este cazul. Un om care a furat o suma de bani cand era nemantuit, va incerca sa returneze acei bani, dupa ce se pocaieste ( Dar Zacheu a stat inaintea Domnului si I-a zis: „Iata, Doamne, jumatate din avutia mea o dau saracilor si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, ii dau inapoi impatrit – Luca 19.8 ).

Tristete pentru pacat

O vedere a pacatoseniei proprii

Daca pocainta falsa se ocupa de pacate si de consecintele lor, pocainta adevarata are in vedere natura omului. Omul vede ca este pacatos, ca intentiile lui sunt mereu indreptate spre rau si impotriva lui Dumnezeu, vede ca intre el si Dumnezeu exista dusmanie, si ca in inima lui exista ura fata de Dumnezeu.

O schimbare a vietii ce izvoraste din inima

Schimbarea survenita in urma acestei pocainte este reala, si ea vine din interior. Schimbarile exterioare din viata lui sunt datorate unei schimbari interioare reale, principiul care ii ghideaza viata nu mai este contrar voii lui Dumnezeu, ci este potrivit cu aceasta voie, cu legea lui Dumnezeu.

Este posibil totusi ca o schimbare exterioara majora sa nu se intample in cazul cuiva care este intr-o stare de pocainta adevarata. De exemplu, sunt oameni care au trait toata viata in biserica, si viata lor exterioara este una exemplara, nu traiesc in pacate vizibile, incearca sa urmeze poruncile divine, insa cand aceasta schimbare a pocaintei se produce in ei, poate ca faptele exterioare vor ramane in mare parte neschimbate, numai ca ei vor realiza ca o schimbare s-a produs in interiorul lor, vor avea o alta viziune asupra lucrurilor divine, asupra vietii de credinta, asupra adevarurilor din Scriptura.

Determinarea de a parasi pacatul

Un alt lucru pe care il putem distinge cu privire la omul care se pocaieste cu adevarat, este ca acesta este determinat sa paraseasca orice forma a pacatului. Deoarece principiul care ii guverneaza viata s-a schimbat, el are noi dorinte, dorinte dupa sfintenie (si fara sfintenie este imposibil sa ne afisam in fata lui Dumnezeu), dupa asemanare cu Domnul Isus, doreste sa ii fie placut lui Dumnezeu.

Aceasta persoana va parasi pacatele lui, nu pentru a scapa de condamnare, ci pentru ca este un lucru natural pentru el sa faca asta, pentru ca uraste pacatul si iubeste sfintenia.

Iarasi, cand este pus in situatia de a pacatui (ispita sau circumstante neasteptate), el va alege sa nu pacatuiasca, nu datorita consecintelor pe care le poate avea pacatul, ci pentru Dumnezeu ( Cum as putea sa fac eu un rau atat de mare si sa pacatuiesc impotriva lui Dumnezeu? – Geneza 39.9 ).

Vazand toate aceste lucruri despre pocainta, pentru a evidentia mai bine diferenta dintre pocainta falsa si cea adevarata, voi apela la 2 cazuri binecunoscute din Biblie, si anume, regele Saul si David.

Este evident din marturia Scripturii ca Saul nu a avut parte de mantuire, ceea ce inseamna ca pocainta lui nu a fost una veritabila. Ceea ce este din nou evident, este faptul ca David a fost mantuit, ceea ce inseamna ca pocainta lui a fost veritabila.

Regele Saul

Dupa ce Saul nu a ascultat de Domnul, Samuel i-a comunicat acestuia hotararea lui Dumnezeu de a-l inlocui pe Saul. Raspunsul lui Saul a fost urmatorul:

1 Samuel 15.24,25

Atunci, Saul a zis lui Samuel: „Am pacatuit, caci am calcat porunca Domnului şi n-am ascultat cuvintele tale; ma temeam de popor şi i-am ascultat glasul.

Saul a zis iaraşi: „Am pacatuit! Acum, te rog, cinsteşte-ma in faţa batranilor poporului meu şi in faţa lui Israel; intoarce-te cu mine, ca sa ma inchin inaintea Domnului, Dumnezeului tau.”

Vedem in Saul exemplul perfect al unui om care a avut parte de o pocainta falsa, deoarece:

  • Saul recunoaste ca a pacatuit, insa nu este pe deplin convins ca pacatul lui este impotriva lui Dumnezeu (am calcat porunca Domnului şi n-am ascultat cuvintele tale)
  • Desi recunoaste ca a pacatuit, totusi cauta scuze pentru pacatul lui (ma temeam de popor şi i-am ascultat glasul)
  • Saul pare sa fie miscat de faptul ca a pacatuit, deoarece mentioneaza asta a doua oara in versetul 30, insa vedem ca motivul acestei intristari este faptul ca avea sa piarda cinstea poporului. Cu alte cuvinte, lui Saul nu ii pasa de Dumnezeu, ci de propria persoana
  • Saul nu recunoaste grozavia pacatului sau, si nu crede ca pacatul lui ar trebui sa aiba consecinte, altfel nu ar mai fi cerut cinste de la popor
  • Saul nu il recunoste pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul lui (sa ma inchin inaintea Domnului, Dumnezeului tau)
Regele Saul
David

David este poate exemplul perfect ar unui om care se pocaieste, si desi aceasta pocainta este a unui om mantuit care avea o relatie minunata cu Dumnezeu, elementele gasite in acest psalm ne pot ajuta sa discernem pocainta adevarata a unui om care se intoarce la Dumnezeu pentru prima data.

Psalmul 51.4,5,6,11,14

Impotriva Ta, numai impotriva Ta, am pacatuit şi am facut ce este rau inaintea Ta; aşa ca vei fi drept in hotararea Ta şi fara vina in judecata Ta.

Iata ca sunt nascut in nelegiuire şi in pacat m-a zamislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevarul sa fie in adancul inimii: fa dar sa patrunda inţelepciunea inauntrul meu!

Nu ma lepada de la Faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tau cel Sfant. Dumnezeule, Dumnezeul mantuirii mele!

Pocainta lui David a fost autentica:

  • David recunoaste ca a pacatuit impotriva lui Dumnezeu, si este apasat profund de acest lucru, repetand ca a pacatuit impotriva lui Dumnezeu, si ca numai impotriva Lui a pacatuit
  • David recunoaste ca pacatul lui este vrednic de judecata, si este de acord cu dreptatea lui Dumnezeu asupra pacatului sau, adica, David este de partea lui Dumnezeu, impotriva lui insusi
  • El nu recunoaste numai ca a pacatuit, dar si ca este pacatos, recunoaste ca are o natura pacatoasa. Vedem de asemenea ca el este preocupat de interiorul lui, sa fie curat si placut lui Dumnezeu. Omul care se pocaieste cu adevarat va avea dorinta sa fie sfant
  • Pe Saul il interesa sa fie bine-vazut in ochii poporului, insa pe David il interesa relatia cu Dumnezeu. Saul dorea cinstea poporului, David il dorea pe Dumnezeu
  • David il recunoaste pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul lui (Dumnezeul mantuirii mele)
Regele David

Aceste 2 exemple sunt foarte concludente pentru a vedea mai bine diferentele dintre pocainta care aduce mantuire si pocainta care este rezultatul unor motive egoiste, care nu poate decat sa aduca omul care are parte de ea, intr-o experienta religioasa, poate sa il aduca intr-un mediu religios, si poate chiar sa il pastreze in acel mediu religios pana la moarte, insa fara sa ii aduca mantuire.

Credinta biblica, mantuitoare

Cand Scriptura vorbeste despre credinta, se refera in special la 2 lucruri: credinta ca actiune a omului, si credinta ca insumare a invataturilor crestine. In ceea ce este scris mai jos, se vorbeste doar despre credinta ca actiune a omului, mai exact, de credinta care aduce mantuire.

Inca ceva, fara credinta nu putem sa fim mantuiti, si nu numai atat, INDREPTATIREA noastra inaintea lui Dumnezeu este numai prin credinta!

Efeseni 2.8 (Biblia Cornilescu)

“Caci prin har aţi fost mantuiţi, prin credinţa. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”

Este uimitor faptul ca vorbim mereu despre credinta, insa stim atat de putin despre ea. Din nefericire a devenit un fel de cliseu religios, pe care il folosim din prisos, insa care parca nu mai valoreaza nimic in vietile noastre.

Insa credinta este pretioasa in ochii lui Dumnezeu ( Si fara credinţa este cu neputinta sa fim placuti Lui! Evrei 11.6 ), este ceva ce Il onoreaza pe El, este o forta care patrunde dincolo de lumea materiala, si care ajunge pana la tronul lui Dumnezeu ( pe care o avem ca o ancora a sufletului; o nadejde tare si neclintita, care patrunde dincolo de perdeaua dinauntrul Templului – 
Evrei 6.19 ); ni se spune ca mania lui Dumnezeu ramane peste toti cei care nu au credinta.

Credinta este atat de importanta, incat putem sa fim corecti in 100 alte lucruri, dar daca am gresit aici, nu vom vedea mantuirea lui Dumnezeu. Nu este de mirare ca diavolul s-a impotrivit cu inversunare acestui adevar, incepand cu primii oameni, nu este de mirare ca marea Reforma Protestanta a adus lumina in intreaga lume, atunci cand un om a redescoperit mantuirea doar prin credinta.

Biblia este categorica atunci cand vorbeste de credinta, cand ne arata ca singura modalitate prin care ne putem apropia de Dumnezeu este prin credinta ( Si fara credinta este cu neputinta sa fim placuti Lui! Caci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta – Evrei 11.6 ), si ca singura cale spre mantuire este credinta. Credinta ne leaga de Domnul Isus, intr-un mod perfect, credinta face ca binecuvantarile lucrarii Domnului Isus sa ne fie aplicate noua, credinta este legatura noastra cu cerul.

Ce este credinta?

In Biblie nu gasim o definitie a credintei, ci doar cum se manifesta ea ( Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad – Evrei 11.1 ). Putem spune despre credinta ca este privirea increzatoare a sufletului catre Dumnezeu. Ca si sursa, credinta este o lucrare tainica a lui Dumnezeu in adancul fiintelor noastre.

1. Credinta generala

Credinta generala este credinta privitoare la Dumnezeu, existenta Lui, personalitatea Lui, unicitatea Lui. Acesta este primul pas al credintei, ca omul sa creada in existenta Dumnezeului cel Viu, Singurului Dumnezeu ( Tu crezi ca Dumnezeu este unul, si bine faci, dar si dracii cred… si se infioara! – Iacov 2.19 ).

2. Credinta in adevarurile esentiale

Aceste adevaruri ne sunt aratate in Biblie, si au legatura cu planul mantuirii infaptuit de Dumnezeu Tatal, dus la indeplinire de Fiul, si aplicat noua de catre Duhul Sfant.

Inainte ca un om sa fie mantuit, el trebuie sa creada aceste adevaruri fundamentale: Dumnezeirea si umanitatea Domnului Isus, viata Lui fara de pacat, moartea Lui ispasitoare de la Golgota, invierea Lui. Pe langa acestea, omul trebuie sa creada si ca lucrarea de la Golgota i se aplica lui, si ca el poate beneficia de rezultatele lucrarii Domnului Isus.

3. Obiectul credintei

Biblia ne arata ca obiectul credintei este Dumnezeu ( pe cand celui ce nu lucreaza, ci crede in Cel ce socoteste pe pacatos neprihanit, credinta pe care o are el ii este socotita ca neprihanire. – Romani 4.5 ), si este Domnul Isus Hristos ( Pavel si Sila i-au raspuns: „Crede in Domnul Isus si vei fi mantuit, tu si casa ta.” – Fapte 16.31 ). In credinta adevarata exista un obiect al credintei, deoarece ea este mai mult decat un accept intelectual cu privire la anumite invataturi; cu alte cuvinte, credinta are legatura cu Fiinta care este Dumnezeu, credinta se ocupa cu Dumnezeu, intr-un sens final. Insusi Dumnezeu ne spune:

Isaia 45.22 (King James Version)

„Priviti la Mine, toate marginile pamantului, si veti fi mantuiti”.

4. Credinta mantuitoare

Credinta mantuitoare, care aduce indreptatirea, nu inseamna doar sa crezi unele invataturi, ci inseamna sa te increzi in Domnul Isus, sa iti pui increderea in El.

Un om poate crede toate invataturile fundamentale, toate adevarurile cu privire la Domnul Isus, insa sa ramana in continuare nemantuit. Tot ce a facut el a fost sa fie de acord intr-un mod intelectual, cu ceea ce a spus Dumnezeu, insa desi este vital sa crezi ce a spus Dumnezeu, trebuie sa mergi mai departe si sa te increzi in Dumnezeu. Conceptul de credinta aratat in Noul Testament cuprinde:

  • O recunoastere a adevarurilor biblice cu privire la Dumnezeu (o credinta pe care o au foarte multi oameni, dar si dracii – Tu crezi ca Dumnezeu este unul, si bine faci, dar si dracii cred… si se infioara! – Iacov 2.19)
  • Credinta cu privire la adevarurile mantuirii
  • O incredere deplina in Domnul Isus
Credinta in jertfa lui Isus

Esenta credintei mantuitoare este increderea deplina in Domnul Isus, ca El a indeplinit lucrarea mantuirii in locul tau, si ca El te va mantui, fara nici un merit din partea ta ( In ziua aceea, vor zice: „Iata, acesta este Dumnezeul nostru, in care aveam incredere ca ne va mantui. Acesta este Domnul, in care ne incredeam. – Isaia 25.9 ).

Rezultatele credintei

Iacov ne spune ca (Tot asa si credinta, daca n-are fapte, este moarta in ea insasi – Iacov 2.17 ), si asta inseamna ca adevarata credinta mantuitoare va fi insotita in mod invariabil de fapte ale credintei. Faptele nu sunt o conditie a credintei, faptele nu produc credinta si faptele nu intretin in viata credinta, faptele sunt doar „urme” ale credintei, oriunde exista credinta, exista si aceste fapte.

Martin Luther a vazut acest aspect foarte bine, cand a spus ca suntem mantuiti numai prin credinta, dar nu printr-o credinta care ramane numai ea (adica fara fapte).

Nimeni nu stie momentul in care Dumnezeu produce credinta in inima omului, momentul in care acest dar pretios este infiripat in adancul fiintei noastre, insa in scurt timp putem vedea rezultatele acelei credinte, deoarece ele vor influenta intreaga fiinta a credinciosului.

Cu crestinul se intampla ca si cu o samanta sadita in pamant fara ca cineva sa stie, chiar daca trece pe langa ea nu va vedea acea samanta, insa in cateva zile samanta va iesi la suprafata ca planta, si va produce roade, acum oricine trece pe langa planta aceasta va vedea rezultatul insamantarii.

Tot astfel si credinta, este semanata de Dumnezeu in mod tainic, si nimeni nu va sti cand (nici cel care o are), insa in scurt timp acea credinta va produce roade in viata credinciosului, si astfel toti vor sti ca in el a fost semanata o samanta a credintei.

Concluzii

Am vazut ca Evanghelia este una singura, si ca mantuirea vine doar prin acest mesaj maret. Am mai vazut si ca Evanghelia ni-L prezinta pe Fiul lui Dumnezeu, Persoana si lucrarea Lui, ce a facut El pentru pacatosi. Venirea lui pe pamant a reprezentat cea mai luminoasa perioada din istoria omenirii, iar a doua Lui venire va reprezenta innoirea tuturor lucrurilor.

Este vital pentru mantuirea noastra sa stim Cine este Domnul Isus, ce a facut El pentru pacatosi, si sa ne incredem in El pentru mantuirea sufletului. Atata vreme cat traim intr-o stare de nepocainta si de impietrirea a inimii ( Dar, cu impietrirea inimii tale, care nu vrea sa se pocaiasca, iti aduni o comoara de manie pentru ziua maniei si a aratarii dreptei judectai a lui Dumnezeu – Romani 2.5 ), atata vreme cat nu vrem sa recunoastem ca suntem pacatosi, pierduti si ca singura noastra speranta este in mila lui Dumnezeu, ramanem sub mania si judecata lui Dumnezeu, care se va abate in curand asupra tuturor celor care fac raul.

Credința are argumentele ei – Partea 1

 

Toate drepturile rezervate John Lennox si reprodus cu permisiunea autorului. Pentru mai multe resurse ca aceasta (in engleza) vizitati www.johnlennox.org
Copyright of John Lennox and reproduced by his permission. For more resources like this (in English), see www.johnlennox.org

Referințe

    E o adevărată plăcere să fiu cu voi aici în această dimineață, doamnelor și domnilor și să descopăr că în Australia nu trebuie să stau în cap pentru că Pământul este cu susul în jos. Vreau să vă prezint abordarea mea în aceste interacțiuni în mediu public. Există o axiomă de bază care stă în spatele a tot ceea ce fac. Și este o axiomă biblică, pe care o găsim în scrisoarea lui Pavel către Romani când vorbește depre Evanghelie și despre faptul că nu îi este rușine de ea.Și unul din primele argumente pe care le folosește este că există ceva vizibil pentru oricine. Vorbește despre percepție. Și spune aceasta, în Romani 1, versetul 19: „Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți.” Vreau să observați cât de puternică este această afirmație. Despre ce vorbește Pavel aici este ceva atât de evident, așa încât oamenii sunt făcuți să nu poată fi scuzați dacă o ignoră.

Al doilea lucru pe care aș vrea să îl observați este că el vorbește despre o „vedere lămurită” și nu o dovadă. Eu sunt un matematician pur, (n. t. care se ocupă cu studiul conceptelor abstracte) iar dovada sensului riguros al acestui cuvânt se regăsește doar în domeniul meu. Ai un set de axiome, ai o logică aprobată și ajungi la o concluzie sigură, în cele mai multe cazuri, pe baza acelei logici. Nu primești o astfel de dovadă în nicio altă disciplină intelectuală, nici în științele fizicii și, cu siguranță, nu în viața de zi cu zi. Dar asta nu înseamnă că nu pot fi lucruri în viață de care putem fi siguri. Cel puțin destul de siguri încât să ne punem viața ca miză pentru ele. Nu v-aș fi putut demonstra că avionul care m-a adus la Sydney urma să ajungă aici, și totuși mi-am pus viața ca miză pentru aceasta. Nu v-aș putea demonstra matematic că soția mea de 46 de ani mă iubește și totuși mi-aș pune viața ca miză și pentru aceasta. Așa că lucrul important pe care trebuie să îl înțelegeți este că doar pentru că nu avem dovezi, în sensul matematic riguros, nu înseamnă că nu putem avea dovezi în sensul juridic, dovezi care depășesc orice îndoieli raționale. Și ceea ce ni se spune aici este că natura nu este neutră. Că există dovezi ale existenței lui Dumnezeu care pot fi văzute. Așadar, una din misiunile mele, cred că este să educ această percepere, ca oamenii să poată experimenta acel „Aha!” când dintr-o dată văd ceva.

Vă amintiți când ați înțeles pentru prima dată algebra? Sau poate nu o înțelegeți. Și, pur și simplu, ați văzut-o! Pur și simplu, ați înțeles-o dintr-o dată! Sau când ați înțeles calculele pentru prima dată, sau orice altceva care vă captează interesul. Acel moment „Aha!” când, pur și simplu, vezi. Și Pavel spune că sunt lucruri care se pot vedea și că natura nu este neutră și ne indică acele lucruri care pot fi văzute. Acum, desigur, ne confruntăm cu opoziție. Pentru că dacă îl luăm ca exemplu pe Stephen Jay Gould, răposatul Stephen Jay Gould, el a spus că „orice am spune despre Dumnezeu, El nu poate fi văzut în natură.” Așa că sunt două perspective extreme. Există perspectiva mea, că Dumnezeu poate fi văzut și că există dovezi ale existenței Lui în natură, și cea că El nu poate fi văzut. Condițiile de concurență nu sunt egale. Și există o gălăgie crescândă din partea unui grup minoritar, numit „Noii Atei Noi”, pentru a privatiza exprimarea credinței în Dumnezeu. Nu trebuie să faci nimic din ce are legătură cu Dumnezeu în spații publice. Ceea ce e un fel de slogan politic care datează din epoca lui Tony Blair. Bineînțeles, „Ateii noi” au ajuns cumva demodați, așa că au fost înlocuiți de „Noii Atei Noi”. Iar Noii Atei Noi sunt ca și Ateii Noi, adică nu cred în Dumnezeu, doar că sunt cumva mai binevoitori față de religie. Ei spun „haideți să luăm tot ce este bun din religie, numai să nu Îl luăm și pe Dumnezeu și vom fi cu toții fericiți.” Această tendință combativă și stridentă, care a fost foarte vizibilă în ultimul deceniu, s-au săturat de ea. Și lucrul principal de văzut e acea schimbare.

Așadar avem ansamblul de atei din toată Marea Britanie, care își petrec timpul într-o veselie și cântându-și cântece triviale unii altora. Și când unul din colegii mei atei mi-a zis: „Ar trebui să vii la întrunirea noastră de atei!” Eu am răspuns: „Și ce faceți acolo?” El a spus: „Păi, jucăm jocuri și cântăm cântecele și așa mai departe” Și a continuat el, dar eu am spus: „Și ești surprins că nu sunt interesat să vin?” Acesta este un fel de lucru care se întâmplă, dar din păcate, efectul pe care l-au avut Noii Atei a marcat profund spațiul public. A condus la un fel de reacție din partea unor atei, care chiar amenință extincția lui Dumnezeu. Jürgen Habermas e unul din liderii intelectualilor publici ai continentului. S-a declarat un ateu metodologic. Și el amenință o nedreaptă excludere a religiei din spațiul public, cu scopul de a, citez: „să nu priveze societatea seculară de la importante resurse pentru crearea înțelesului.” Aceasta este o afirmație foarte puternică din partea unui ateu. Dar vedeți voi, este împotriva fondului afirmației, care a fost popularizată în urmă cu câțiva ani, cu precădere în cartea lui Richard Dawkins, „Dumnezeu: o amăgire”, și anume că religia nu este numai o amăgire, ci este una chiar dăunătoare, periculoasă și ea trebuie să fie eliminată. Și una din cele mai evidente ilustrații ale acestui lucru s-a găsit în „Der Spiegel” care ar fi echivalentul german al revistei „Time”, care avea un titlu în urmă cu câțiva ani, spunând: „Gott ist an allem schuld!” „Dumnezeu este de vină pentru orice”, iar apoi o fotografie a turnurilor gemene și 50 de pagini despre lucruri legate de ateism. Iar Dawkins a mărturisit mai târziu într-un interviu că 9/11 l-a făcut să devină radical. Iar argumentul e simplu și pentru că e simplu e și atrăgător. Ei au spus „9/11: aceasta a fost datorită religiei. E un pas prea evident. E inacceptabil!” Dacă vei obiecta că religia islamică, jihad, e una extremă, el îți va spune: „Da, este extremistă, dar de unde provin religiile extreme? Își au obârșia în religiile moderne. Așadar ca să poți tăia rădăcina, trebuie distruse toate religiile.” Și genul acesta de mentalitate a fost adoptată de oameni cu distincții științifice cu ani lumină înaintea lui Dawkins, de oameni ca Steven Weinberg, care a câștigat Premiul Nobel pentru fizică. Iar el a prezentat lucrurile așa: „Oamenii trebuie să se trezească din lungul coșmar al religiei. Tot ceea ce ne stă în putință nouă, oamenilor de știință, ar trebui să facem pentru a elimina religia, să slăbim strânsoarea religiei, iar aceasta ar putea fi cea mai semnificativă contribuție pentru civilizație.” Și vă rog să observați: „orice este nevoie să facem, trebuie făcut.” Este sinistru. Este semnul unei gândiri totalitare. Așadar, unii ajung în extreme.

Din fericire, nu toți ateii sunt ca Weinberg sau Dawkins și nu trebuie să gândim în felul acesta, dar influența a fost foarte profundă, într-adevăr. Iar corul Noilor Atei s-a unit în urmă cu câțiva ani cu Stephen Hawking,  care este fără îndoială cel mai faimos om de știință din lume. În cartea sa: „O scurtă istorie a timpului”, care este cea mai necitită carte din istorie. Cei mai mulți oameni ajung pe la pagina 4, cei mai diligenți până la pagina 10. El a lăsat strategic o portiță deschisă pentru Dumnezeu, pentru ca să crească vânzările, desigur. Dar a publicat o carte împreună cu Leonard Mlodinow care se numește „Marele Plan”, fiind ateu. Fizica nu are nevoie de un Creator. Citez: „pentru că există legea gravitației, Universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Iar Dawkins a prezentat o afirmație de o imensă bucurie și celebrare, pentru că a zis: „Darwin l-a scos pe Dumnezeu din biologie, iar acum Hawking a făcut același lucru pentru fizică.” Mai există un aspect legat de aceasta, pentru că ceea ce am discutat până acum a fost legat de știință. Dar ei conștientizează, desigur, că până în vremurile noastre, în vest cel puțin, în mod tradițional, etica era într-o strânsă legătură cu credința în Dumnezeu. Baza tradițională pentru etică a fost transcendentă. Un Dumnezeu transcendent. Există o dimensiune verticală, susținută de cele 10 porunci, și, desigur, de legislația consacrată și codificată a celor mai multe țări occidentale. Asta s-a schimbat! Dumnezeu a fost eliminat, dar ei văd că este nevoie să dea societății un fel de busolă morală, un ghid moral.

Așadar întrebarea eticii este la ordinea zilei, și chiar din ce în ce mai mult. Dacă Îl respingi pe Dumnezeu, de unde îți iei o bază pentru etică, o bază rațională pentru etică? Și faptul că ei se chinuie cu aceasta este destul de evident, pentru că se reflectă în comportamentul generațiilor ce vin în lumea noastră. Aceasta a coincis nu doar cu un atac științific asupra creștinătății, ci și cu un atac etic asupra creștinătății. Acest aspect mi-a fost adus în atenție într-un mod special când l-am dezbătut pe Christopher Hitchens pentru prima dată la Festivalul din Edinburgh în urmă cu câțiva ani. Pentru că începuse prin a vorbi timp de 10-15 minute, cât ne-a fost acordat fiecăruia, despre lucrurile îngrozitoare pe care el le considera făcute în numele religiei. Și desigur, avea dreptate în mare parte. Există o fațetă inacceptabilă a religiilor, precum responsabilitatea pentru diferite războaie și acte de violență din lume. Și asta m-a făcut să mă gândesc că aceasta va crește. Și desigur, a crescut, ridicându-se multe alte probleme cu aceeași tematică. Iar Richard Dawkins a predicat despre aceasta în cartea sa „Dumnezeu: o amăgire”.

Ce intenționez să fac eu în această dimineață, pe scurt, desigur, pentru că e un subiect complex, dar este mult mai bine să îți stimulezi gândirea decât să te plictisești de moarte din cauza unor vorbării goale. Așadar, ce intenționez să fac, doamnelor și domnilor, este să vă prezint niște idei, niște idei de bază, iar apoi să vedem ce întrebări aveți. Aceasta este partea mai interesantă pentru mine și sper că și pentru voi. Așadar, vă rog să ascultați și, după cum ați fost îndemnați, să vă pregătiți întrebări în minte. Veți învăța de 100 de ori mai mult la sfârșitul acestei zile, dacă vă petreceți toată ziua gândindu-vă la întrebări. Dacă ascultați pasiv, pe o ureche intră și pe cealaltă iese. Știți, matematica obișuia să fie descrisă ca o materie unde se scriau notițe pe tablă, care apoi erau transferate de pe tablă în caietele studenților, fără să parcurgă nici mintea profesorului, nici a studentului. Și, întâmplător, sunt și eu conștient de această definiție minunată a unei petiții matematice când cineva vorbește, iar alții dorm. Așadar, vom încerca să evităm aceasta, pe cât posibil.

În prima parte, în mare, vor fi întrebări despre Dumnezeu și știință, iar în cea de a doua, întrebări despre etica lui Dumnezeu. Și vom menționa câteva. Psihologia este recunoscută de mulți oameni ca știință. Și când Richard Dawkins a pus numele cărții sale „Dumnezeu: o amăgire”, el scotea în evidență o concepție psihiatrică, aproape psihiatrică, că Dumnezeu este o amăgire. Și definește amăgirea ca fiind o credință falsă, care este totuși susținută în ciuda unor puternice dovezi contrare. Voi arăta că fix aceasta este definiția ateismului: o credință falsă care este totuși susținută în ciuda unor puternice dovezi contrare. Totuși priviți la acest principiu. Dawkins nu este un psihiatru și nici eu nu sunt. Așadar, ce faci într-o asemena situație? Dacă ție ți se va părea credința în Dumnezeu o amăgire, un termen care, el admite, este aproape psihiatric, atunci… El nu este un psihiatru. Deci, ce va spune? Cel mai evident lucru este să consulte un psihiatru. Și să întrebe, ceea ce și eu am făcut, pentru că nici eu nu sunt un psihiatru. Și există acea regulă de aur a lumii academice. Vedeți voi, eu astăzi țin o conferință care nu este despre matematici pure, domeniul meu, și știu că sunteți recunoscători pentru aceasta. Dar ideea este că nu fac aceasta. Îmi depășesc domeniul. Și dacă treci granița domeniului tău, regula de aur este că trebuie să te verifici cu cele mai bune argumente de pe partea cealaltă. Trebuie să faci asta!

Acum priviți la acest fapt interesant. Am dat peste cartea care pretinde că Dumnezeu este o amăgire. Apoi m-am dus la fostul președinte al Colegiului Regal de Psihiatrie, să văd dacă este vreo evidență logică despre efectul credinței religioase asupra stării psihologice și mentale. Subiectul este „bunăstarea”. Este un subiect important în lumea noastră astăzi. Și se merită ca să fim conștienți măcar de unele lucruri care se spun. Acesta e primul: El, Andrew Sims, fostul președinte al Colegiului Regal de Psihiatrie, spune că „Subiectul avantajelor pe care le are credința religioasă și spiritualitatea este unul din cel mai bine păstrate secrete ale psihiatriei și ale medicinei, în general. Dacă descoperirile complexelor cercetări despre acest subiect ar fi condus în direcția opusă și s-ar fi descoperit că religia dăunează stării mentale, asta ar fi ajuns pe prima pagină în toate ziarele din ținut.” Citim așa ceva la Richard Dawkins? Nu! Dar dați-mi voie să continui. Meta-analize importante din Jurnalul American de Sănătate Publică scot în evidență în majoritatea studiilor: „Implicarea religioasă e corelată cu o stare de bine, cu fericire, cu mulțumire, optimism, cu identificarea unui țel în viață, stimă de sine, o acceptare mai ușoară a pierderilor, un simț al susținerii, mai puțină singurătate, o rată mai scăzută a depresiei, o rată mai ridicată a recuperărilor și așa mai departe și mai departe.” Și citind, literaturii nou-ateiste îi lipsește o parte. Așadar, nu și-au făcut treaba. În felul acesta, ei se contrazic cu alți intelectuali și nu sunt corecți în fața dovezilor care sunt chiar accesibile publicului larg. Deci nu îi pot lua în serios, din acest motiv. Acestea nu sunt argumente intelectuale serioase, care destituie un astfel de lucru.

Sunt conștient că toate datează din timpul lui Freud. Și vreau să spun ceva despre Freud pentru că acesta este un lucru constant, sunt întrebat mereu despre el. Dacă ați fost și voi aseară, iertați-mă că repet acest lucru, dar e un lucru bine de știut. Sunt acuzat foarte des, chiar de oameni de știință: „Credința ta în Dumnezeu e ca și cum ai crede în Moș Crăciun.” Dar nu este așa! Câți dintre voi ați ajuns să credeți în Moș Crăciun devenind adulți? A fost foarte amuzant în Olanda, când, chiar recent, am fost acuzat de acest lucru de către un profesor de fizică: „O, credința ta în Dumnezeu e ca și în Moș Crăciun!” Așa că m-am întors către public și i-am întrebat pe ei: „Câți dintre voi?” Și desigur, s-a jenat foarte tare și chiar s-a înfuriat și apoi mi-am spus ideea. Știu sute de oameni care au ajuns să creadă în Dumnezeu când au ajuns adulți. Vă rog, nu fiți naiv! Și să Îl puneți pe Dumnezeu în aceeași oală cu Moș Crăciun. Dar adevărata problemă, desigur, este ideea că oamenii slabi au nevoie de o cârjă. Și ei au proiectat experiența lor de tată, dacă era una plăcută, deși de multe ori nu e, pe un fel de imagine a unui tată în cer și așa mai departe. E foarte ușor să faci față la aceasta, pentru că argumentul freudian nu este prea concludent.

După cum Manfred Lütz evidențiază în cartea sa: „O scurtă istorie a Celui Măreț”. El spune: „Dacă nu ar exista Dumnezeu, argumentul lui Freud ar fi genial! Îți arată că religia este o împlinire a dorințelor”. Și asta are sens, dacă nu ar exista Dumnezeu. Dar apoi el continuă: „Totuși dacă există Dumnezeu, același argument îți demonstrează că ateismul este o împlinire a dorințelor.” Dorința de a nu trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu pentru viețile, decepțiile, crimele noastre și pentru adulterele noastre. Manfred Lütz este unul din cei mai importanți psihiatri ai Germaniei, apropo. Și apoi trage concluzia și spune că desigur, la întrebarea fundamentală, dacă există sau nu Dumnezeu, nu îți va răspunde Freud, Frankl sau Jung, ci trebuie să cauți în altă parte. Vedeți, doamnelor și domnilor, știința este plauzibilă: „Dumnezeu: o amăgire”, argumentul freudian, dar poți schimba foaia. După cum am făcut și eu cu Hawking. Când a răspuns pentru London Times la întrebarea: „Ce este religia?”, el a spus: „O poveste închipuită pentru oamenii cărora le este frică de întuneric.” Eu am fost întrebat cum răspund la aceasta și am spus: „Cu siguranță. Iar ateismul este o poveste închipuită pentru oamenii cărora le este frică de lumină.” Acum, aplauzele voastre demonstrează că nu ați înțeles argumentul pentru că ce am spus nu demonstrează nimic. E ușor să te duelezi în fraze scurte. Dar unul din scopurile esențiale aceste dezbateri este de a analiza argumentele și să vezi dacă se aplică și în sens invers, pentru că multe din ele se aplică. Putem să destituim toate aceste freudisme și să revenim la subiectele de bază din toată această legătură, și aceasta vreau să fac. Și vreau să privesc la câteva din problemele de bază care privesc științele exacte, cum ar fi fizica și așa mai departe.

Și prima idee este și cea mai simplă: nu există un război între Dumnezeu și știință. Este reprezentat așa tot timpul, pentru că aceasta este o convenție intelectuală foarte convenabilă. E evident că este falsă. Premiul Nobel pentru fizică de anul trecut a fost câștigat de un ateu, Peter Higgs, un scoțian, pentru bosonul Higgs. Cu câțiva ani înainte l-a luat Bill Phillips, un american, care e un creștin. Aceasta ar trebui să le arate oamenilor că gândesc prea simplist această problemă. Diferența dintre Phillips și Higgs nu are legătură cu fizica. Amândoi au câștigat Premiul Nobel. Diferența dintre ei este perspectiva asupra lumii. Unul este credincios, iar celălalt este ateu. Și ceea ce dezbatem noi în societatea contemporană este un conflict legat de viziunea asupra lumii și sunt oameni de știință de ambele părți. Așadar în ce constă acest conflict al viziunilor asupra lumii? Problema e care dintre aceste două perspective dominante… Mai este și o a treia în umbră și anume panteismul. Dar cea dominantă în academia occidentală este teismul, iar în cazul meu, teismul creștin, iar de cealaltă parte ateismul. Și ceea ce se întâmplă este că ateii pretind că știința inclină spre ateism. Eu spun exact opusul. Așadar întrebarea cheie care ar trebui pusă este: Știința inclină în vreo parte? Favorizează ateismul sau favorizează teismul? La acest moment, în multe din prelegerile legat de acest subiect oamenii se duc, de exemplu, spre biologie și descriu complexitatea anumitor situații și spun că aceste lucruri nu s-ar fi putut întampla în alt fel decât prin creația lui Dumnezeu. Eu nu voi face asta. Deoarece eu cred că până dumneavoastră nu faceți 3 lucruri și anume: să priviți la istoria științei, la filosofia științei și la natura științei, nu sunteți în postura în care să judecați statusul argumentelor care sunt rezultatul științei. Așadar, eu voi pune rezultatele științifice la urmă, nu la început, dintr-un motiv bine întemeiat, având în spate ani întregi de dezbateri pe aceste teme.

Istoria științei este foarte importantă pentru că pune întrebarea cheie. Isaac Newton și înainte de el, Galileo, Johannes Kepler credeau cu toții în Dumnezeu. Și asta este o circumstanță atât de fascinantă, care a condus la multă cercetare asupra filosofiei științei și asupra istoriei științei și am avut privilegiul la Oxford să cunosc doi dintre experții lumii în acest domeniu. Primul și al doilea profesori de știință și religie: John Hedley Brooke și Peter Harrison care a fost furat înapoi de la Oxford și s-a întors în Australia. Experți în istoria științei… Și lucrul fascinant este că toate aceste lucruri au căpătat un sens nou, dar nu am timpul necesar să expun tot. Principiul de bază este, după cum l-a prezentat C.S. Lewis într-un mod exceptional: „Oamenii au devenit oameni de știință pentru că se așteptau să găsească legi în natură. Și se așteptau să găsească legi în natură pentru că au crezut într-un Legiuitor.” Pe scurt, credința în Dumnezeu este motorul care a pus în funcțiune știința modernă. Nu a împiedicat-o, ci a pus-o în funcțiune. Peter Harrison este în mod special fascinant. Pentru că el spune că nu a fost pur și simplu rama teistă, credința în Creator, care a stat în spatele ei, ci modul unic în care reformatorii abordau înțelegerea Scripturii care era în spatele ei. În loc să caute abordări mitologice, alegorice, ilustrate ale Scripturii, ei au încercat să spună: „Haideți să vedem ce spune Biblia.” Haideți să o luăm de la primul nivel de impact, la al doilea și așa mai departe. În felul natural în care citim literatura. Și aplicând aceasta la univers, haideți să vedem ce vrea natura să ne spună. Să nu ne impunem ideile noastre asupra ei. Asta a dus la revoluția în știință.

Așadar, credința creștină, monoteismul în primul rând, dar credința creștină în mod special a contribuit enorm la știința pe care o avem astăzi. Dar asta nu este impresia pe care o au cei mai mulți. Îmi amintesc când am ținut prima prelegere asupra acestor lucruri în anii ’75 la Universitatea din Novosibirsk, în Akademgorodok, în Siberia. Și în timp ce îmi țineam prelegerea, am văzut o mulțime de oameni nervoși, iar mie nu-mi place oamenii nervoși. Așa că m-am oprit, și i-am întrebat de ce sunt nervoși și un profesor s-a ridicat și a spus: „Tu zici că Newton a crezut în Dumnezeu. De ce nu ni s-a spus asta niciodată?” Eu i-am răspuns: „Nu poți ghici?”. Ateismul a suprimat asemena informații. Dar o face și astăzi; sunt șocat de cât de puțini oameni știu despre aceasta. Este extrem de important! Datorăm nu doar sistemul educațional, cel legislativ, spitalele, ospiciile și toate celelalte creștinătății, datorăm chiar și știința, în sensul modern, creștinătății! Acum desigur, asta ridică marea întrebare: A ajuns știința să își detroneze Creatorul, așa cum pretind mulți oameni? Newton, a ocupat, prin definiție, primul scaun Newton, iar Stephen Hawking l-a ocupat până nu demult. Newton spune: Ei bine, „Există dovezi în univers, în descoperirile mele, în matematică, în astronomie, astro-fizică, legea gravitației; dovezi care indică spre Dumnezeu.” Iar el scrie Principia Mathematica ca să justifice aceasta. Stephen Hawking spune: „Trebuie să alegi între Dumnezeu și știință.” Am ajuns la o reversie grozavă! Și asta a fost în centrul atenției mele de ceva timp. De ce a avut loc această reversie? Ce s-a întâmplat mai exact? Iar eu vreau să sugerez că este din cauza unei neguri ce s-a coborât asupra noastră.

În multe locuri diferite a apărut confuzie, zăpăceală, iar unele chiar în mod deliberat. Și cele mai multe au legătură cu natura a ceea ce noi vrem să spunem prin explicații. Natura explicațiilor. Prima confuzie, care poate vă va surprinde, și nu am dat de ea până relativ recent, este despre natura lui Dumnezeu. Vedeți voi, când eram eu mai tânăr, cam în urmă cu un secol, obișnuiam să presupun că oamenii înțelegeau când vorbeam despre Dumnezeu, dar acum nu mai înțeleg. Descopăr că mulți dintre colegii mei de pretutindeni cred că eu cred într-un Dumnezeu care este exact ca unul din zeii mitologei grecești. Un Dumnezeu al golurilor, am putea spune. Nu putem explica; nu există explicație științifică pentru fulger, așa că postulăm un dumnezeu al fulgerului. Și desigur, câteva cercetări sau studii universitare la Universitatea din Melbourne și Dumnezeu dispare. Rămâi cu fizica atmosferică, descărcări electrice și toate de genul acesta. Și ei exact aceasta cred! Pentru că ei mereu Îl tot împing pe Dumnezeul Bibliei spre genealogia zeilor din Orientul Mijlociu antic. Iar ei folosesc acest argument prostesc și nebunesc că: „tu” adică eu „ești un ateu cu privire la Zeus și Artemis și Baal și așa mai departe.” Și pur și simplu continuăm și Îl demitem pe Dumnezeul Bibliei și ei cred că așa se termină totul. Dar nu au citit nimic despre zeii Orientului Mijlociu antic, pentru că trăsătura distinctivă și trebuie să înțelegem asta Werner Jaeger, o autoritate mondială în ce privește lumea orientală antică, diferența este aceasta: Zeii Orientului Mijlociu antic, toți, au descins din cer și pământ. Ei erau produsul unui haos, o materie sau o energie preistorică sau oricum vreți să-i spuneți. Dumnezeul Bibliei a creat cerurile și pământul. El nu se potrivește printre ceilalți deloc. Acesta este primul aspect.

În al doilea rând, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al golurilor, ci este un Dumnezeu al întregului. Și al lucrurilor pe care le înțelegem, și al celor pe care nu le înțelegem. Și dacă te oprești puțin, îți dai seama că pe măsură ce înțelegi mai bine arta, apreciezi mai mult talentul lui Rembrandt sau Picasso, nu mai puțin. Cu cât înțelegi mai mult din inginerie, cu atât poți să admiri genialitatea lui Rolls Royce mai mult, nu mai puțin. Și cu cât înțelegi mai bine universul, cu atât poți, asemeni lui Newton, să admiri genialitatea Dumnezeului care l-a creat așa mai mult, nu mai puțin. Sunt lucrurile pe care le înțelegi care te fac să afirmi că „cerurile spun slava lui Dumnezeu”, nu ceea ce nu înțelegi…  Ceea ce nu înțelegeți e la fel de fascinant, pentru că e ceea ce conduce știința, pe lângă alte lucruri. Dar cel mai important lucru care trebuie înțeles este acesta: Natura lui Dumnezeuface ca această conversație să se oprească chiar de la început pentru mulți oameni.

Dați-mi voie acum să vă prezint aceasta mai la subiect. Vedeți, dacă Îl definiți pe Dumnezeu, dacă ideea voastră despre Dumnezeu este că El e un Dumnezeu al golurilor, chiar trebuie să alegi între Dumnezeu și știință din cauza definiției pe care I-ai dat-o lui Dumnezeu. Chiar L-ai definit pe Dumnezeu ca fiind necunoscuta „x” care iși are rostul doar până știința gasește vreo explicație. Atunci, desigur că trebuie să alegi între Dumnezeu și știință. Și din acest motiv atât de mulți oameni sunt influențați inconștient de acest tip de logică ingenioasă, care e o logică falsă, desigur, și vom vedea imediat. Că trebuie să aleagă între Dumnezeu și știință. Stephen Hawking este una dintre cele mai mari victime ale acestei amăgiri în legătură cu natura lui Dumnezeu. Este o falsă idee despre Dumnezeu care este totuși susținută în ciuda dovezilor contradictorii puternice. E o amăgire! Pentru mine, aceasta este extrem de important, pentru că dacă oamenii nu înțeleg că atunci când vorbim despre Dumnezeu ne referim la Creatorul și Susținătorul universului, nu un Dumnezeu al golurilor, nu un Dumnezeu care… „Nu pot explica asta, deci înseamnă că Dumnezeu a făcut-o” genul acesta de Dumnezeu. Atunci nu vom ajunge nicăieri în conversațiile noastre. Dar următorul lucru care trebuie realizat, desigur, este că Newton ne face un favor pentru că noi realizăm acum că există confuzie legată de natura explicațiilor științifice. Există confuzie în legătură cu natura lui Dumnezeu și există confuzie în legătură cu natura explicațiilor științifice. Și este o greșeală foarte ușor de făcut.

Când Newton a descoperit legea gravitației, el nu a spus ce a spus Hawking. Hawking spune: „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Și prin asta, din perspectiva lui, scapă de Dumnezeu. Dar Newton a zis așa: „Pentru că există o lege a gravitației, aș putea scrie o carte care să elogieze măreția lui Dumnezeu, care l-a creat așa.” Pentru că Newton nu a făcut greșeala să confunde o explicație științifică cu o explicație personală, subiectivă. Dați-mi voie să prezint aceasta mai simplu. De ce fierbe ibricul? Pentru că arzătorul Bunsen este aprins. Și flacăra a ajuns la o anumită temperatură care este transmisă prin cuprul ibricului și agită moleculele de apă, iar ele se mișcă din ce în ce mai repede, iar unele încep să se spargă, iar ibricul incepe să fiarbă. Din acest motiv fierbe. „Ba nu, el fierbe pentru că eu vreau o ceașcă de ceai.” Cu toții înțelegem aceasta. Vedeți voi, e atât de simplu! Descopăr de multe ori că elevii din școli înțeleg aceasta mai bine decât profesorii. Pentru că ei văd diferența în natura explicației. Explicația „pentru că eu vrea o ceașcă de ceai” nu este în conflict; nu concurează cu explicația științifică, ci e complementara ei. Și ai nevoie de amândouă ca să poți explica aceasta în totalitate. De ce nu pot oamenii să vadă aceasta când e vorba de univers?

Vedeți voi, Richard Dawkins a provocat mult rău spunând că: „Dumnezeu este același tip de explicație cu știința, așadar, este în competiție directă cu ea.” Asta e ca și cum ai spune că Henry Ford este în competiție cu legea motorului cu ardere internă ca fiind o explicație pentru mașina cu motor. Sunt pur și simplu niște nonsensuri copilărești. Și ca să poți explica despre o mașină cu motor, ai nevoie de amândouă, nu e așa? Și din nou, ele nu concurează, nu sunt în conflict, ci se complementează. Așadar, mie mi se pare că o mare parte din abur poate fi dat la o parte din asta, dacă am putea vedea volumul uriaș de erori care reiese din afirmația lui Hawking: „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Așadar, nu avem nevoie de Dumnezeu. În primul rând, alternativele sunt false, iar în al doilea rând, propoziția este un nonsens. Am scris o cărticică despre Dumnezeu și Stephen Hawking când am citit acea propoziție, pentru că nu citisem nimic de genul acesta în toată viața mea. „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Pentru că a fost ceva, o lege a gravitației. Universul se va crea pe el însuși din nimic. Prima contradicție clară. Pentru că există ceva. Nimic. Legea gravitației nu este un nimic. Sau el mai spune „pentru că există o lege a gravitației” nu spune „pentru că există gravitația”. Aș fi blând cu el, dar chiar ridică o problemă importantă. Legile creează ceva? Bineînțeles că nu. Legile mișcării ale lui Newton nu au mișcat nicio minge de biliard în toată istoria universului. Oamenii cu tacuri fac asta. Aceasta este o confuzie profundă.

Am avut cândva o conversație interesantă cu colegul meu, Peter Atkins. El e un ateu cunoscut la nivel mondial. Și l-am întrebat: „Peter, cine crezi că a creat universul?” Și el a răspuns: „Matematica și legile naturii” Iar eu am început să râd dintr-o dată. Nu am intenționat, dar am facut-o. Și el m-a întrebat: „De ce râzi?” Iar eu i-am răspuns: „Peter, sincer, sunt un matematician, dar ăsta e cel mai absurd lucru pe care l-am auzit vreodată” I-am zis: „Dă-mi voie să îți prezint simplu. 1+1=2. Ți-a adus asta vreodată 2 dolari în buzunar?” Doamnelor și domnilor, eu cred că acea criză financiară a fost cauzată de încrederea că dacă făceai ceea ce se numește „contabilitate creativă”, puteai crea bani prin intermediul matematicii. Și cu toții am fost afectați de aceasta, nu-i așa? Acea noțiune absurdă că niște cantități abstracte și manipulate chiar ar putea crea ceva. Dar nu pot. Așa că ne-am blocat? Afirmația lui Hawking că universul „se poate crea pe el însuși”. Dacă v-aș spune vouă că X îl creează pe Y, ce ar însemna aceasta? Înseamnă că dacă îl ai pe X, el îl produce pe Y. Dacă v-aș spune că X îl creează pe X, asta ce ar însemna? Dacă îl ai pe X îl obții pe X. Ce înseamnă asta? Că este un nonsens și rămâne o absurditate, chiar dacă oameni de știință iluștri scriu asta. Este absurd, doamnelor și domnilor! Nu îmi venea să cred când am citit așa ceva. Unul din principalii oameni de știință ai lumii să vorbească absurditați filosofice. Nu e vorba că el dă pur și simplu o alternativă falsă: ori Dumnezeu, ori știința. Ci că atât cât privește știința, el spune absurdități. Și acesta nu e un început prea bun.

Tot în aceeași carte, la pagina 3, el spune că filosofia a murit și că oamenii de știință poartă torța adevărului în aceste vremuri. Filosofia a murit, și totuși, toată cartea sa este pură filosofie. Cu siguranță că demonstrează că este moartă în cazul lui. Și iertați-mă că sunt puțin aspru, dar cred că unele din aceste lucruri sunt atât de absurde încât trebuie să fie expuse. Așadar, el nu rezolvă deloc problema pe care cartea sa pretinde să o rezolve. Dumnezeu și știința nu sunt alternative logice, ci sunt logic complementare, dar din acea noțiune mai reiese o idee care este foarte greșită și o numim scientism. Eu o numesc fundamentalism științific. Și tocmai am scris un eseu despre o prelegere pe care am ținut-o la Academia Britanică. Am fost uimit să primesc o invitație de la o conferință despre fundamentalismul religios, organizată de directorul Academiei Britanice. Mi-au scris și m-au întrebat: „Vreți să țineți o prelegere despre fundamentalismul științific?” Iar eu m-am gândit: „Sub nicio formă!” Dar apoi m-am mai gândit puțin și am zis: „De ce nu?” Pentru că la asta ne referim prin scientism: Ideea că știința este singura cale către adevăr. Einstein, desigur, a văzut clar că nu era așa. El a zis: „Puteți vorbi despre fundamentul etic al științei, dar nu puteți vorbi despre fundamentul științific al eticii.” Asta înseamnă să fii provocat, după cum vom vedea în a doua secțiune. Deoarece, dacă nu poți vorbi despre fundamentul științific al eticii, vei întâmpina probleme grave; dacă Îl înlături pe Dumnezeu și înlături transcendența și faci știința regină și încerci să le oferi oamenilor o busolă morală și asta nu se poate realiza în teorie și în principiu, atunci vei avea probleme mari. Vom ajunge și acolo și vom continua.

Peter Medawar a fost mult mai înțelept când a spus: „E atât de evident că știința este limitată. Nici măcar nu poate răspunde la simplele întrebări ale unui copil: „De unde vin?” „Care este scopul vieții mele?” și așa mai departe. Dar e mai interesant decât atât, într-un fel. La ce ne referim când spunem că știința explică? Legea gravitației, ea ce explică? Explică gravitația? Nu! Newton a conștientizat aceasta, dar mulți nu o fac. Ei cred că dacă ai ceea ce se numește o explicație științifică, asta e tot. Nimeni nu știe ce e gravitația! Nimeni nu știe ce este energia, iar dacă nu mă credeți, citiți ce spune fizicianul câștigător al Premiului Nobel, Richard Feynman. Wittgenstein a spus odată și este foarte important: cea mai mare amăgire a modernității este concepția că legile naturii sunt o explicație pentru fenomenele naturii. Aceasta nu se poate! Nu explică, nu spun ce sunt anumite lucruri. Le descriu. Într-un mod minunat, desigur. Datorită legii lui Newton a ajuns omul pe lună, fără ca Einstein să facă vreo corecție. Nu îți spune ce este gravitația. Și asta este atât de important, pentru că replica des întâlnită este: „Știința ne explică. Avem explicația, nu mai avem nevoie de Dumnezeu.” Chiar la nivelul științific, de la definiția ei și e greu să definești știința, nu-i așa? Nici măcar nu pretinde asta. Așadar, trebuie să fim modești, mai ales ca oameni de știință, să realizăm că sunt arii vaste în legătură cu care suntem agnostici. Nu cunoaștem!

Punând știința împotriva lui Dumnezeu începi să arăți și mai prostesc. Pentru că la nivelul său nu ne oferă ceea ce noi numim o explicație exhaustivă. Ceea ce vreau eu să spun, incremental, este ceva foarte simplu și anume că explicația este un concept foarte sofisticat și pe mai multe niveluri. Și dacă îl reducem la o explicație reducționistă și mecanicistă prin procese naturale este extrem de limitant. Și desigur, nu se ocupă de întreg, oricum. Să excluzi explicația intermediară (?) este complet arbitrar. Știința pretinde să nu se ocupe cu acest intermediu dar, mulți oameni de știință spun că, prin urmare, nu există intermediu. Asta nu corespunde, bineînțeles. Dacă aș construi o mașină care poate vedea doar lumina vizibilă, iar numele tău se întâmplă să fie Röntgen din Würzburg Iar tu vii și spui că ai descoperit radiațiile X, iar eu îmi arăt mașina și îți spun că „Nu există. Mașina mea nu le vede.” Atunci tu ai avea toate drepturile să spui: „Mașina ta este construită să nu le poată vedea. Bineînțeles că nu le poți vedea.” Dacă excluzi în mod aprioric orice fel de implicație intermediară, bineînțeles că nu vei descoperi niciodată una. Dar aceasta nu demonstrează că nu există.

Acum, ultima idee de aici, din următoarele 150 de puncte, este să actualizez toată această dezbatere. Ar trebui să spun ceva și probabil că ați vrea să ridicați această problemă; există multă confuzie în legătură cu natura credinței. Noii Atei au provocat foarte multe daune multor creștinilor. Deci ei pun credința aici și știința acolo. Și asta îi dă de gol: aceasta este conceptualizarea ateistă, și anume, credință este un termen religios care înseamnă să crezi atunci când nu ai dovezi. Ambele sunt false. Și punând știința și credința în opoziție, le dăm apă la moară, suntem de acord cu ei. Credința în sensul biblic, și vorbesc ca și creștin, e un angajament bazat pe dovezi. După cum Ioan scoate în evidență, în Evanghelia lui: „Lucrurile acestea au fost scrise pentru voi ca să credeți” Aceasta este dovada ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Este un angajament pe baza unei dovezi. Acesta, în primul rând. Dar în al doilea rând, știința implică credință, fară nicio referire la Dumnezeu. Iar dacă suntem de acord cu redefinirea credinței lăuntrice ca fiind o credință oarbă, noi de fapt doar perpetuăm un mit ateist.

Deseori mi se cere să vorbesc despre știință și credință. Iar eu îi întreb pe oameni: „Vreți să vă vorbesc despre Dumnezeu?” Iar ei zic: „Desigur că vrem!” Iar eu le răspund: „Păi nu ați menționat. Ați spus doar despre știință și credință. Credință în ce?” Iar ei zic: „A, desigur. În Dumnezeu!” Iar eu le răspund: „Dacă la asta vă referiți, asta spuneți.” Pentru că se poate înțelege greșit, imediat. Ca și cum ai vorbi despre o credință religioasă fiind în opoziție cu știința care nu implică credință. Așadar, ideea mea finală este aceasta: știința implică devotament, încredere, credință cu semnificația din latină, de unde și provine cuvântul credință. Fides: încredere, devotament care au la bază dovezi și așa mai departe. Și este greu. Einstein a spus cândva că nu își poate imagina un om de știință fără ceea ce el numea o credință profundă.  La ce se referea? Nu se referea la credința în Dumnezeu. Se referea la credința în inteligibilitatea rațională a universului. Cu alte cuvinte, că știința poate fi înfăptuită. Nu poți lucra cu știința, decât dacă tu crezi în asta.

Am fost învățat mecanica cuantică de către profesorul Sir John Polkinghorne în urmă cu mulți ani, în Cambridge. Și în multe din cărțile sale el ne tot spune: „Înțelegeți, fizica nu poate să își explice credința”, nu cuvântul în sine. Credința ei în inteligibilitatea universului, pentru că trebuie să presupui aceasta înainte să poți face vreun pic de fizică. Așadar oamenii de știință au un crez. Au un sistem de încredințări. Iar tragedia este că Noii Atei au redefinit credința ca fiind o credință oarbă, astfel încât ei nu mai văd nu numai că știința implică credință, ci și că sistemul lor de încredințări o implică. Și cel mai impresionant exemplu al acestei idei l-am găsit puțin mai încolo, în Melbourne, când am discutat cu Peter Singer. Pentru că eu spusesem audienței că părinții mei erau credincioși, iar bunicii mei la fel. Iar când a venit rândul său să vorbească, el a spus că aceasta este marea lui obiecție pentru credința religioasă și anume că oamenii rămân în credința în care au crescut. Și eu eram un exemplu clasic. Iar eu m-am gândit că aceasta va fi foarte interesant, iar cum am avut ocazia să vorbesc am spus: „Peter, mai bine echilibrăm situația asta. Povestește-ne despre părinții tăi. Au fost atei?” „Da, au fost.” A răspuns el. „Oh”, i-am zis eu, „deci și tu ai rămas în credința în care ai crescut.” Dar el a zis: „O, dar aceasta nu este o credință!” „Oh, Peter”, i-am răspuns eu, „Și eu care mă gândeam că tu crezi în asta…” Iar acesta este un filosof de talie mondială, doamnelor și domnilor. Iar el nu vede că ateismul său este un sistem de încredințări. Am rămas șocat și la fel întreaga lume cibernetică. Pur și simplu marcat. Dar asta trebuie să facem! „Voi sunteți oameni credincioși. Aceasta este o insultă, pentru că înseamnă că tu crezi, deși nu ai nicio dovadă. Noi suntem oameni de știință, nu suntem oameni credincioși.” Și asta duce la cele mai absurde afirmații, ca aceasta a lui Cristopher Hitchens: „Credința noastră nu e o credință, încredințările noastre nu sunt încredințări” CE??

Trebuie să ne întoarcem la o temelie solidă. Oamenii de știință credeau că știința poate fi înfaptuită. Ei credeau în puterile lor intelectuale care le ofereau capacitatea de a analiza natura până la un anumit punct. Dar de ce ai face asta? Și aici începe distracția. Și multe din aceste lucruri se investighează acum. Vedeți voi, Darwin, a facut o afirmație foarte sinceră și interesantă. A spus așa: „Pentru mine, se ridică o îndoială îngrozitoare dacă convingerile minții omului, care s-a dezvoltat din cea a animalelor inferioare, au vreo valoare, sau sunt câtuși de puțin de încredere.” Iar eu am adus asta înaintea colegilor mei când conversațiile deveneau plictisitoare. Le spuneam: „Spune-mi, tu ești un om de știință. Cu ce îți înfăptuiești știința?” „Cu mintea mea, desigur!” iar eu îi răspund: „Ce este mintea ta?” „Păi, este creierul meu.” Cei mai mulți sunt reducționiști, sau materialiști. „Este creierul meu.” „Bine”, îi răspund, „și ce este creierul tău?” „Păi, pe scurt, creierul meu este produsul final al unui proces neghidat și negândit.” „Oh, înțeleg. Și tu ai încredere în el?” și sunt foarte serios când spun aceasta, doamnelor și domnilor. Dacă v-ați gândi pentru un moment că instrumentele dumneavoastră de laborator sunt produsul final al unui proces neghidat și negândit, nu ați avea încredere în ele. Darwin a văzut dificultatea, dar chiar și filosofi importanți văd asta acum, și nu doar filosofi creștini, ci și atei.

Dați-mi voie să vă citesc, apropiindu-mă de timpul pentru întrebări. Primul este un creștin, Alvin Plantinga, unul din cei mai mari filosofi ai lumii. „Dacă Dawkins are dreptate și suntem produsul unor procese naturale negândite și neghidate, atunci ne-a dat motive puternice să ne îndoim de siguranța facultăților mintale umane. Prin urmare, e inevitabil să ne îndoim și de validitatea oricărei încredințare pe care o produc inclusiv știința lui Dawkins și ateismul său.” Acum ascultați ce urmează: „Biologia sa și încrederea sa în naturalism par, prin urmare, să fie în război unele cu celelalte, într-un conflict care nu are absolut nicio legătură cu Dumnezeu.” Thomas Nagel, unul din cei mai eminenți filosofi ai Americii, a cauzat un cutremur serios în lumea intelectuală, scriind o carte cu titlul provocator: „Minte și cosmos: de ce concepția neo-darwiniană este aproape cu siguranță falsă” Iar în ea, el spune aceasta: „Dacă mentalul nu este el însuși aproape fizic, el nu poate fi explicat pe deplin prin știința fizică. Naturalismul evoluționist implică ideea că nu ar trebui să luăm niciuna din convingerile noastre în mod serios, inclusiv privirea de ansamblu științifică de care însuși naturalismul evoluționist depinde.”

Așadar ceea ce înțelegem acum, iar mie mi se pare fascinant, este că gânditori atei de frunte reiau ceea ce C.S. Lewis a văzut clar în anii 1940 și a scris în cartea sa „Despre minuni”. Anume că lucrul la care nu ne-am gândit destul este gândirea. Și dacă ne-am gândi la gândire, am conștientiza că întelegerea reducționistă ateistă, materialistă a universului reduce gândirea la o lipsă de sens. Altfel spus, doamnelor și domnilor, nu își adună nuiele doar pentru spinarea sa ci își adună și pentru creierul său.

· Așadar, entropia duce la moarte graduală de-a lungul vieții. Cum se împacă aceasta cu ideea vieții veșnice? Care sunt factorii schimbării din societate care duc la creșterea mișcarii ateiste? Este posibil să demonstrezi natura eternă a lui Dumnezeu? Care este argumentul dumneavoastră pentru mai mult decât o singularitate, nu doar un argument de tipul „Dumnezeu al golurilor”. Și unde ar trebui o minte științifică să înceapă căutarea de a Îl înțelege pe Dumnezeu și ce întrebări ar trebui să pună mai întâi?
· Acesta este un set de întrebari foarte interesant, nu-i așa, doamnelor și domnilor? Importanța citirii mai multor întrebări deodată este că îți formezi o idee despre ceea ce se întâmplă în mințile oamenilor. Și oamenii, observ în general, sunt foarte interesați de întrebările altor oameni. Așadar, hai să privim la acestea. OK! Dacă aș putea sta în spatele dispozitivului, probabil în stânga ta, ar fi mai bine. Și vom începe cu acestea. Fiecare va lua aproximativ o oră. Haideți să luam întâi pe cea cu societatea. Voi alege eu ordinea lor, acesta este motivul pentru care o fac și anume că există o oarecare ordine rațională. Care sunt factorii schimbării din societate care duc la creșterea mișcării ateiste? Dați-mi voie să mai zic ceva. Aceasta este un timp de „întrebări și răspunsuri”  Ceea ce înseamnă că este inadecvată și vom arăta că e așa. Pentru că cele mai multe din aceste întrebări ar avea nevoie de o prelegere bine pregatită. Deci ce pot face eu? Aș putea pur și simplu să răspund și să vă dau acum o abordare inițială la aceste întrebări. Nu va fi complet, bineînțeles că nu. Și nu va fi un răspuns la fel de bun ca și atunci când m-aș fi gândit o săptămână sau o lună sau un an sau doi. Dar acesta este un lucru bun. Pentru că dacă ați pus serios aceste întrebări, vă veți face partea voastră de muncă. Și munca dumneavoastră va fi cea care vă îmbogățește cu adevărat, și nu micul meu răspuns. Cu această înțelegere, vom continua, bine? Factorii schimbării din societate care duc la creșterea mișcării ateiste. Bineînțeles ateismul a existat de foarte mult timp. Nu este un fenomen nou. Dacă te duci la Grecia antică vei vedea cele două perspective principale asupra lumii, reprezentate genial. Perspectiva materialistă, ateistă a lui Democritus și Leucippus care sunt întemeietorii fizicii atomice. Ei credeau că realitatea finală era compusă din atomi și spațiu gol. Așadar, explicația lor pentru univers era cu susul în jos, în sensul că atomii coborau în cascadă printre spații goale, formând galaxii, lumi, viață și așa mai departe. Ați mai auzit această poveste. Iar ei au fost primii atei. Erau și ei acolo când Pavel a predicat în Atena. Pe de altă parte, au fost oameni ca de exemplu eroii mei intelectuali, Socrate, Platon și Aristotel care credeau în transcendență. Erau zei, dar era și Dumnezeu. Revenind, prin istorie în zilele noastre, există și acum aceste două perspective asupra lumii. Cu greu aș descrie astfel mișcarea ateistă. Au existat renașteri ale ateismului în diferite momente din istorie, în perioada Iluminismului și o parte din ceea ce se întâmplă astăzi, în special pe continent, în Franța și Germania, este un rezultat al Iluminismului. Eu cred că ceea ce se întâmplă în Vest este condus parțial de nemulțumirea cu structurile religioase, și în sensul acesta, creștinătatea publică.
În UK s-a făcut un sondaj „De ce părăsiți biserica?” Răspunsul principal, în mare, este „pentru că nu ne răspundeți la întrebări” Și acesta este un lucru rușinos, într-adevăr. Mi-e rușine de aceasta, pentru că și eu sunt parțial responsabil. De aceea avem evenimente de genul acesta. Am amânat prea mult, vorbesc despre Marea Britanie, să răspundem întrebărilor oamenilor. Tinerii cresc, și nu doar tinerii, chiar și pastori. Sunt invitat des să vorbesc unor adunări uriașe, chiar și catedrale pline de pastori, și asta e ceva. Pentru că sunt tulburați, nu fac față. Conduc parohii unde sunt oameni foarte deștepți, care sunt educați din punct de vedere științific, și ridică toate aceste întrebări, iar ei își ridică mâinile cu oroare și întreabă: „Cum ne descurcăm cu asta?”
Așadar, este o lecție aici. Oricare ar fi cauza, trebuie să ne implicăm activ când e vorba de întrebările oamenilor. Și, desigur, aceasta este cea mai mare problemă. Suntem foarte pasivi și ne speriem. Cele mai grele bătălii pe care le duc în jurul lumii sunt două: cu frica și cu rușinea. Și cumva, trebuie să învățăm să scăpăm de aceasta. Și putem să o facem! Pentru că oamenii trăiesc cu ideea că dacă nu pot răspunde la toate întrebările, nici nu ar trebui să înceapă. Așa, chiar nu vei începe niciodată. Dar puteți să invitați oameni în casele voastre. Eu, când mi-am început cariera la Cambridge, nu am făcut-o având răspunsuri la întrebări, dar aveam un lucru care se numea reportofon. Cei mai mulți dintre voi nici nu ați auzit de el. Era o mașină mare, cu niște roți mari, și avea o bandă care se încurca îngrozitor, dacă nu aveai grijă de ea. Și obișnuiam să invit studenți la mine. Îi lăsam să asculte 10 minute și apoi discutam. Puteți invita oameni acasă la dumneavoastră. Sunt sute de DVD-uri peste tot. Și doar urmariți ce se întâmplă cu conversația. Nici măcar nu trebuie să spuneți vreun cuvânt, dacă nu vreți. O să spună vecinii pentru voi. Este uimitor ce poate realiza un asemenea lucru.

· Unde ar trebui o minte științifică să înceapă căutarea de a Îl înțelege pe Dumnezeu Ce întrebări ar trebui să pună mai întâi?
· Depinde dacă problema este pur științifică, sau e mai mult de atât. Cu toții avem întrebări, multe, multe întrebări. Și s-ar putea crea un amestec. Dacă ai o problemă intelectuală care are nevoie de un răspuns rațional, bine. Dar această întebare este prea generală, pentru că fiecare om este diferit și oamenii întâmpină dificultăți din direcții diferite. Unii oameni nu au absolut nicio problemă să se uite la univers și să spună „Ce univers minunat! Dar nu-mi vorbi despre un Dumnezeu al iubirii sau un Dumnezeu care este o persoană, pentru că uite în ce dezastru se află lumea.” Aceasta e problema lor, nu este o problemă științifică, ci e una morală. Așadar, aceasta este prea generală. De unde începi? Cel care a pus întrebarea probabil se gândea la o anumită persoană. Vă spun eu de unde să începeți. Vorbește cu prietenul tău și întrebă-l: „Care este cea mai mare problemă a ta?” Probabil nu veți fi în stare să răspundeți. Nu-i nimic. Dacă ei spun ceva și îi răspundeți: „Știi, nu m-am mai gândit niciodată la asta.” Fiți sincer! Câștigi un prieten, fiind sincer și pierzi unul atunci când te prefaci, dar tu de fapt nu știi. Și spuneți-i: „Ne-am putea întâlni la o cafea săptămâna viitoare? Iar între timp am să mă gândesc la asta și am să văd dacă ajung undeva.” Știți, sunt invitat la sute și sute de biserici, și le spun, în general, că nu pot veni. Și le spun: „Dar e bine că nu pot veni, pentru că vă pot sugera ceva mai bun.” „O, serios?” „Da, absolut!” Unui vicar local îi spun: „Bine, adună un grup de oameni. Dacă mă vrei acolo, îl poți avea și pe Dawkins acolo gratis, ia un DVD și arată o parte din el. Dar aici este secretul: ia cinci oameni din congregația ta ca să răspundă la întrebări.” Și de foarte multe ori se lasă tăcerea de celalată parte a firului. „Nu avem cinci asemenea oameni.” Iar eu răspund: „Nu am înțeles. Dacă nu ai cinci asemenea oameni, înseamnă că nu-ți faci datoria cum trebuie.” „Oh, e și ăla și   Și acum îi spun: „Fă-mi o favoare și suna-mă înapoi și spune-mi ce s-a întâmplat și ține minte că prima dată e posibil să fie puțină bătaie de joc. Dar lucrul crucial este ca cinci oameni din congregația ta, sau patru, să fie juriul din față. Aceasta mi s-a întâmplat de multe ori și vă dau un exemplu extraordinar. Am primit o scrisoare, o scrisoare încântătoare. „Dragă domnule profesor Lennox, mulțumim atât de mult că nu ați venit la biserica noastră! Am avut o audiență maximă. Iar oamenii noștri au făcut un dezastru din asta, așa încât la sfârșit, un creștin, gâfâind, s-a uitat la audiență și a spus: „Știți ce? Nu am habar de niciunul din aceste lucruri. Și se pare că știm mai puțin decât voi. Vă spun cum facem. Putem începe săptămâna viitoare un curs «Christianity Explored»?” (n. t. Explorând creștinismul. Învățăturile de bază ale creștinismului.) 39 de atei încă urmează acest curs. Și asta după o singură seară. Este o chestiune de transparență și sinceritate și disponibilitatea de a lucra. Și trebuie să trecem peste barierele de genul acesta.
Așadar, ce întrebări ar trebui puse? Fără generalități. Nu înveți genul acesta de lucruri prin generalitați și citind sute de cărți așa-zis apologetice, care este cel mai prost cuvânt din limba engleză, apropo. De ce oare nu l-am tradus, ci l-am transliterat și l-am făcut o subdiviziune a primelor lecții de filosofie, nu știu. Pentru că în Noul Testament, când Pavel și-a ținut apologia, el apăra creștinătatea împotriva criticii, a neînțelegerilor. Și apologetica sa principală.. apologia era experiența lui cu Dumnezeu, nu înțelegerea lui a perioadei timpurii a lui Wittgenstein. Și am pierdut aceasta! Toți ar trebui să fie implicați în apologie, în apărarea Evangheliei. Așa că haideți să ne facem o favoare și să renunțăm la cuvântul acesta. Este foarte derutant.
Vorbiți cu un prieten săptămâna aceasta și cereți-i, dacă aveți ocazia, să vă spună care este cea mai mare problemă. Și spuneți-i: „Vreau să mă interesez de aceasta într-un mod serios” Și dacă te interesezi serios, poate nu o să îi răspunzi complet, dar te angrenezi într-o discuție. Și prima persoană pe care am văzut-o să vină la credința în Hristos, după doi ani la Cambridge, mi-a schimbat viața. pentru că am văzut că este posibil ca oamenii să își schimbe perspectiva asupra vieții. Și dacă nu ai avut niciodată această experiență, este foarte important să o cauți. Cea mai mare problemă pe care o văd în bisericile de azi este pășirea peste prima treaptă. și depășirea acelei frici, spunând pur și simplu: „Bine, mi-e frică! Și nu voi fi în stare să răspund la tot.” Lucrez zilnic cu oameni ale căror minți sunt nespus mai luminate decât a mea și mi se pun întrebări la care nu pot răspunde, dar nu mă îngrijorează, pentru că pot spune oricând: „Nu știu!” Și o spun mereu.

· E posibil să demonstrezi natura veșnică a lui Dumnezeu?
· Aceasta depinde la ce te referi prin „a demonstra”. Te referi în laborator? Pentru că nu Îl putem supune pe Dumnezeu unei testări în laborator. Probabil că te referi la mai mult de atât. Este vreo dovadă în Biblie că Dumnezeu este veșnic? Și aceasta este o întrebare foarte importantă pentru că ce citim este: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.” La început, Dumnezeu. El a fost acolo la început. În Evanghelia dupa Ioan citim „La început era Cuvântul”. Aceasta este o afirmație existențială: Cuvântul era deja, pentru că imediat spune că „toate lucrurile” nu „au fost făcute de El”, și Domnul spune prin asta că e mult mai important de atât. Spune că „toate lucrurile au fost făcute prin El” Ceea ce face Ioan aici, în ciuda culturii Greciei antice de atunci, pune în poziție ceea ce este etern cu ceea ce a fost făcut. Universul a fost făcut, tu ai luat ființă, dar Dumnezeu nu a luat ființă niciodată. El e etern. Întrebarea este: are asta sens? Criteriile pentru adevăr, de obicei.. Sunt două principale: 1. Este coerent? și 2. Corespunde realității? Și aici intervin, ca și creștin, pentru că El a afirmat pe pământ, „înainte de Avraam” nu „am fost Eu” ci „sunt Eu”. A spus că este Dumnezeul veșnic.
Așadar, primul argument, și mi-ar lua foarte mult timp; este un subiect de conferință, este să vedem care este pretenția biblică. Iar apoi să vedem dacă are sens, iar în final să ne ocupăm de cele mai mari obiecții care se ridică la adresa ei. Cea mai mare obiecție din zilele noastre este, din nou, una pe care Richard Dawkins probabil a cules-o prin școală. De obicei mă confruntam cu asta în Rusia; nu mă așteptam să o întâlnesc și în Marea Britanie. Dar Marea Britanie a luat-o la vale, nu-i așa? Ideea că nu poți avea un creator etern, Dumnezeu, pentru că dacă spui: „Dumnezeu a creat lumea” trebuie să pui întrebarea logică: „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” Ați mai auzit acest argument, nu-i așa? Cine a creat creatorul creatorului creatorului și așa mai departe și astfel totul este o absurditate. Ba nu e! Este foarte simplu, de fapt. Dacă întrebi: „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” sau abstractizând: „Cine sau ce l-a creat pe X?” automat presupui că X a fost creat. Așadar întrebarea „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” nu se aplică unui Dumnezeu etern, aceasta este primul lucru. Nici măcar nu se aplică! Dawkins nu a răspuns la întrebarea „Există un Dumnezeu etern?” El pur și simplu a presupus că nu există. Și i-a amăgit pe oameni să creadă că s-a ocupat de această întrebare, când de fapt, nici măcar nu a început să o pună. „Cine l-a creat pe creator?” nu se aplică unui Creator etern. Într-adevăr, zeii creați. Dacă ar fi scris o carte numită: „Zeii creați: o amăgire” nu cred că ar citi-o cineva, pentru că știm că sunt o amăgire. De obicei, îi numim idoli. Dar este un șiretlic aici, după cum i-am arătat și lui. „Crezi că e o întrebare bună, Richard? Bine. Tu crezi că universul te-a creat pe tine, așa că eu îți pun întrebarea ta: cine l-a creat pe creatorul tău?” Încă aștept răspunsul la această întrebare. Și au trecut 8 ani de când am pus-o.
Deci da. Demonstrația în sensul laboratoric nu se poate, dar trebuie să vezi întâi ce spune Biblia, dacă are sens și așa mai departe. Și la urmă ajungi la o concluzie de genul: eternitatea lui Dumnezeu este singurul lucru care are sens din tot ceea ce se poate înțelege despre Dumnezeu, atât din natură, cât și din descoperire biblică.

· Entropia duce la o moarte graduală pe tot parcursul vieții. Cum se împacă asta cu ideea vieții veșnice?
· Desigur, viața veșnică este ceva ce oamenii primesc în viața aceasta. Oameni care sunt muritori, ceea ce înseamnă pasibili de moarte. Nu știu ce legătură are entropia cu aceasta. Entropia este a doua lege a termodinamicii și spune că natura o ia la vale. Chiar și Cadillac-ul dumneavoastră, îmi pare rău să vă spun, va rugini. Asta face entropia. Și desigur, entropia aduce un argument rezonabil că există un început spațio-temporal, pentru că dacă lucrurile o iau la vale, cândva trebuie să fi fost într-o stare bună. Dar, ideea de a se împăca… Nu sunt sigur că entropia duce la timp, entropia nu duce la timp. Timpul nu e ceva rău, să știți. Apropo, nimeni nu știe ce este timpul. Acesta este un alt lucru care nu știm ce este. Dumnezeu a creat dimensiunea spațio-temporală. Ce este aceasta? Nu știm. Pur și simplu nu știm. Cunoaștem atât de puțin despre aceste lucruri.  Dar nu lua atitudinea unui mare filosof și nu te gândi că timpul, spațiul, masa și energia sunt lucruri rele. Aceasta este filosofie grecească, nu e creștinism. Cuvântul „evoluție” este și el pe aici. Nu am timp să mă ocup de asta acum, dar de aceea am scris o carte despre asta numită, „Groparul lui Dumnezeu. L-a îngropat știința pe Dumnezeu?” Care este o frântură nerușinată de reclamă necesară.
Așadar, viața veșnică este ceva ce Dumnezeu ne oferă, tocmai pentru că suntem muritori sau pasibili de moarte. Și darul lui Dumnezeu este viața veșnică. Este un alt fel de viață. O viață ca a lui Dumnezeu. Pentru că ne naștem în această lume ca și creații ale lui Dumnezeu, nu ca și copii ai Săi. Și Cuvântul lui Hristos ne spune că tuturor celor ce L-au primit, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Nu poți deveni ceea ce erai și înainte. Să devii copilul lui Dumnezeu, chiar și cei ce au crezut în Numele Lui. Așadar, viața veșnică este un dar nemaipomenit. Este viața lui Dumnezeu care ne garantează că Îl vom cunoaște progresiv și vom trăi veșnic cu El.

· Cum este argumentul dumneavoastră mai mult decât o singularitate, nu doar un argument de tipul „un Dumnezeu al golurilor”.
· Această persoană vorbește despre ideea intervenției lui Dumnezeu. Fizicienii credeau într-o singularitate spațio-temporală stând la baza universului. Biblia, în descrierea sa a ceea ce s-a întâmplat, „Și Dumnezeu a zis” „Și Dumnezeu a zis” „Și Dumnezeu a zis” ne spune că: A. Dumnezeu nu a creat toate lucrurile deodată. Și B. Că Universul nu este un sistem închis. Și nivelurile sale de existență depind de furnizarea de informații din exterior. Este ca o despachetare la Ioan 1:1 „La început era Cuvântul”, că realitatea este bazată pe Cuvânt. Și aceasta a fost puternic demonstrată prin descoperirea spiralei ADN-ului, care este cea mai lungă spirală existentă.
Dați-mi voie să vă spun o poveste, dar aceasta s-a întâmplat de multe ori. Mă întâlnesc cu cineva ateu, și afirmă că e un reducționist și că totul poate fi redus la fizică și chimie și fără nicio implicare a ceva din exterior. Și eu iau meniul de pe masă și le lansez următoarea provocare: Să zicem că acolo scrie „friptură de pui” F-R-I-P-T-U-R-Ă. Și le spun: „tu crezi că totul poate fi explcat prin fizică și chimie.” „Da.” „Bine. Avem F-R-I-P-T-U-R-Ă sunt doar niște simboluri pe hârtie, dar sunt semiotice, au o semnificație. Tu înțelegi „friptură”. Acum explică-mi în ce privește fizica și chimia foii și al cernelei felul în care acele simboluri poartă cu ele înțeles.” Și îmi amintesc că am făcut asta cândva cu un biochimist genial. Și a ezitat, iar soția lui, stând lângă el la masă îi spune: „Întoarce-i-o pe asta dacă poți!” Dar nu a încercat. A zis: „Știi, de 40 de ani am tot pășit în laboratorul meu gândindu-mă că nu se poate.” „Dar” a zis el, „se poate.” Crezând că se poate, dar spunând, evident, că n-a putut. Pentru că în momentul în care vezi litere, chiar și cinci litere, trimiți semnale unei inteligențe. Este o inteligență a golurilor, atunci! O, nu! Nu este o inteligență a golurilor, pentru că ceea ce te mișcă să postulezi o inteligență este natura lucrurilor care trebuie să fie explicate. Este semiotic, este lingvistic. Vedeți, doamnelor și domnilor, acesta este un punct foarte important în natura explicațiilor. Nu toate explicațiile pleacă de la simplu la complex. E minunat când e așa, dar un domeniu în care nu este așa este cel al limbii. Nu vei vedea niciodată limbajul, ca cel de pe ecran. Imediat postulezi, nu contează ce procese automate naturale au fost implicate în a o produce. Vedeți imediat că o minte a fost implicată. O percepi! O percepi cu doar cele câteva litere din numele meu: J-O-H-N. Și marea provocare este de ce nu o putem vedea atunci când percepem cele 3, 3.4 miliarde de caractere pe care le are codul genetic, exact în ordinea potrivită, într-un alfabet chimic de 4 litere. E interesant, nu e așa?

 

 

Invitație la Munca interioară

Ceea ce se întâmplă în domeniul spiritualității este dramatic și nu se întâlnește în domeniul științific, artistic sau în nicio altă ramură a cunoașterii.

În lume au existat mereu mari maeștrii spirituali pe care îi respectăm și îi admirăm deoarece au ajuns la o stare înaltă de conștiință și de dragoste pentru omenire. Cu toate acestea, propagarea învățăturilor acestor maeștrii s-a lovit de un important obstacol reprezentat chiar de adepții lor.\

În timp ce discipolii unui om de știință cercetează și verifică iar cei ai unui artist creează noi opere de artă punând în practică cele învățate, adepții unei doctrine spirituale se limitează la urmarea acesteia: „eu îl urmez pe Isus din Nazaret și sunt creștin”, „această persoană este maestrul nostru și îl vom venera și vom propaga ideile sale” etc.

Adepții se limitează întotdeauna la propagarea învățăturilor, înființarea de biserici și organizații, iar în general, cu excepția unor situații izolate, nu pun în practică învățătura primită, se mulțumesc cu stocarea acesteia în minte și propagarea ulterioară. Aceasta este marea tragedie din domeniul spiritualității.

Adepții sunt persoane care se mișcă într-o lume a convingerilor iar acest lucru îi limitează. Trebuie să încetăm să fim „imitatus” și să ne convertim în adevărați „adeptus”, persoane cu cunoaștere spirituală proprie. De fapt, acesta este singurul lucru pentru care merită să trăim.

Dacă observăm viața pe care o trăim, toți suntem, în mai mare sau mai mică măsură, niște adepți, toți avem convingeri spirituale și tuturor ne lipsește trăirea pe tărâmul spiritual.

Există două tipuri de înțelepciune, doctrina minții și doctrina inimii. Doctrina minții se adresează celor care se mulțumesc cu teorii spiritualiste și cu convingeri. Doctrina inimii se adresează celor care pun în practică învățăturile primite și le experimentează în interiorul lor.

Doctrinei minții îi aparțin marea majoritate a membrilor școlilor spiritualiste. Doctrinei inimii îi aparțin persoanele inițiate și maeștrii Frăției Albe Universale.

Convingerile simplilor adepți sunt foarte variabile deoarece cunoașterea lor este doar la nivel intelectual, superficială și fără valoare. Cunoașterea întărește mintea, iar mintea este adăpostul dorinței: gândește, analizează, trage concluzii și în final se înșeală. Mintea nu va putea niciodată cunoaște Adevărul.

Cei care practică la nivel profund învățăturile de care le dau lumii marii Maeștri ai Omenirii, ajung să le experimenteze și dezvoltă capacități spirituale necunoscute majorității oamenilor, ascultă mereu și iau aminte la vocea Maestrului Intern. Doctrina inimii este cea care deschide porțile spre adevărata înțelepciune.

A crede sau a nu crede nu are nicio valoare deoarece omul știe numai ceea ce experimentează. Adepții sunt și vor fi mereu persoane cu conștiința adormită deoarece în interiorul lor nu se poate dezvolta nimic spiritual chiar din pricina acestui conformism care există cu privire la convingeri.

Trebuie să lăsăm la o parte convingerile și să ne străduim să trăim, să experimentăm în interiorul nostru adevărul transmis de marii Maeștri ai omenirii și, în primul rând, să eliminăm viciile, defectele și răutatea pe care fiecare om le poartă în interior, căci fără această eliminare sau moarte a defectelor nu va putea avea loc niciodată o transformare reală în noi.

În cartea „Hercolubus sau Planeta Roșie” se prezintă sistemele practice care permit oricărei persoane să avanseze pe calea trezirii spirituale sau a trezirii conștiinței. Este atât de importantă creșterea spirituală în aceste vremuri, începutul suferinței care va lovi omenirea, că Asociația Alcione trimite această carte în mod absolut gratuit în toate țările din lume.

Nu uita! Trebuie să ne trezim deoarece timpul acestei omeniri, acestei civilizații, ia sfârșit…

Venirea Domnului Nostru

În aceste zile de haos, de atentate teroriste, pericol de război, pericol de explozii nucleare, pericol de droguri, poluare, violenţă, imoralitate etc., inimile oamenilor se umplu de groază gândindu-se ce li s-ar putea întâmpla lor şi întregului neam omenesc în caz că nu se poate găsi nici o soluţie la toate aceste pericole şi ameninţări.

Cei care se apleacă asupra Bibliei şi au credinţă în făgăduinţele şi profeţiile ei sunt convinşi că singura soluţie la problemele apărute din cauza păcatului şi egoismului este venirea lui Cristos şi stabilirea mult promisei Sale împărăţii de dreptate şi pace.

Asupra acestui mare eveniment din planul lui Dumnezeu există păreri diferite. Unii pretind că Isus a venit la Cincizecime (Rusalii) când Spiritul sfânt s-a revărsat peste ucenicii care erau în aşteptare. Ei spun că de atunci încoace, cu fiecare păcătos convertit, Cristos este tot mai aproape, iar când toţi vor fi convertiţi, El va fi venit complet. După părerea lor, în felul acesta Îşi împlineşte Domnul făgăduinţa, „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Matei 28:20.

Alţii pretind că Isus va veni iarăşi pe pământ ca om şi va fi recunoscut după urmele cuielor de la mâini şi de la picioare şi a suliţei din coastă, de la răstignirea Sa. Această din urmă părere se bazează în mare măsură pe o interpretare literală a unor profeţii, cum ar fi Apocalipsa 1:7, unde citim: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”.

Noi însă credem că adevărul asupra acestui subiect, sprijinit de întreaga mărturie scripturală, este între aceste două extreme. Prima părere, deşi nu recunoaşte necesitatea unei veniri personale a Domnului nostru, vede totuşi adevărul în privinţa naturii Lui, prin aceea că Îl consideră a fi de natură superioară celei omeneşti, aşa încât El poate fi prezent fără ca cineva să-L vadă.

A doua părere, deşi susţine faptul scriptural clar stabilit al unei veniri personale a Învăţătorului, totuşi limitează grandoarea şi posibilităţile acelui eveniment extraordinar prin pretenţia nescripturală că El va veni pe pământ ca om glorios, şi nu ca fiinţa divină invizibilă care a devenit când Tatăl ceresc L-a înviat din morţi şi I-a dat un nume mai presus de orice nume.

Scripturile arată că atunci când Isus a fost înviat din morţi n-a mai fost om, ci fiinţă divină puternică, „chipul Dumnezeului Celui nevăzut” (Coloseni 1:15; 2 Corinteni 5:16; 1 Petru 3:18). Aceasta înseamnă că, prin natura Sa, Isus este acum invizibil pentru ochiul uman, întocmai cum şi Dumnezeu este invizibil. Acest Cristos de natură divină este Cel care Se întoarce pe pământ, adică în atmosfera pământului; prin urmare, faptul întoarcerii Sale trebuie să fie recunoscut altfel, nu prin aceea că este văzut cu ochii naturali.

Este adevărat, Isus li S-a arătat ucenicilor ca om în câteva împrejurări după învierea Sa, dar aceasta nu înseamnă că era tot fiinţă umană. Împrejurările celor câteva arătări scurte dovedesc tocmai contrariul. De exemplu: El S-a arătat întotdeauna în alt corp, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă trupul uman în care S-a arătat era trupul Său real.

O singură dată S-a arătat într-un corp asemănător cu cel răstignit, şi aceasta a fost fiindcă Toma a spus că el nu va crede că Învăţătorul a fost înviat decât dacă-I va pipăi rănile. Isus i-a satisfăcut cererea, făcută din lipsă de credinţă. Aceasta a fost singura dată când ucenicii I-au văzut corpul cu răni. Apostolul Ioan spune că această arătare este un semn prin care Isus le-a dovedit că fusese înviat din morţi (Ioan 20:29-31). În celelalte împrejurări când li S-a arătat după înviere, ucenicii nu L-au recunoscut după înfăţişare, ci după ceea ce a făcut sau a spus.

Arătările lui Isus după înviere au fost la fel cu ale îngerilor în timpurile vechi. De exemplu: Lui Avraam i s-au arătat trei îngeri. Ei au vorbit şi au mâncat împreună cu el, dar nu erau oameni, deşi un timp Avraam a gândit că erau. Geneza 18:1, 2; Evrei 13:2.

Isus a fost împreună cu ucenicii timp de patruzeci de zile, de la înviere până la înălţare. Dar în toată această perioadă ei L-au putut vedea numai foarte puţin timp, şi atunci numai când li S-a arătat în mod miraculos. Acest Isus, care a putut fi prezent printre oameni şi totuşi să fie nevăzut, este Cel care urma să Se întoarcă pentru a stabili împărăţia Sa de dreptate prin care vor fi soluţionate problemele omului, şi prin care omenirea răscumpărată va fi restabilită la viaţă şi la fericire.

Trupul lui Isus ca preţ de răscumpărare

Isus a devenit om pentru a-Şi da umanitatea ca preţ corespunzător — o răscumpărare pentru Adam şi pentru rasa lui. Învăţătorul a spus: „Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). Dacă El ar fi fost înviat din morţi ca om, ar fi însemnat să fi luat înapoi preţul de răscumpărare şi lumea să nu fie răscumpărată.

Scripturile arată că El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, sau ca fiinţă spirituală (1 Corinteni 15:44-47; 1 Petru 3:18). Domnul nostru îi explicase lui Nicodim că cel născut din duh poate veni şi pleca precum vântul, adică să nu fie văzut de ochi omeneşti, şi poate avea putere mare. El a dovedit acest lucru, căci după înviere, când li S-a arătat ucenicilor, ei nu ştiau de unde vine sau încotro merge. Ioan 3:8.

Nu se poate contesta că Isus are încă puterea să Se arate oamenilor aşa cum li S-a arătat ucenicilor după înviere. Cu toate acestea, Scripturile nu spun că venirea Sa va fi descoperită lumii în felul acela. Arătările Sale după înviere au fost evident intenţionate să fixeze în mintea ucenicilor faptul că El înviase din morţi. Lucrul acesta fiind stabilit, noi nu avem nici un motiv să aşteptăm ca la a doua venire să Se arate în corp de carne vizibil.

În Romani 1:20 citim în privinţa lui Dumnezeu că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi”. Aici avem o cheie care ne ajută să înţelegem semnificaţia profeţiilor referitoare la venirea Domnului nostru. Acum El nu mai poate fi văzut de ochi omeneşti, întocmai cum nu poate fi văzut nici Tatăl ceresc. Prin urmare, prezenţa Sa poate fi recunoscută numai după lucrurile vizibile care au loc şi care pot fi identificate prin profeţiile biblice ca „semne” ale prezenţei Sale a doua.

Putem spune acest lucru sub altă formă: Noi credem în existenţa lui Dumnezeu nu fiindcă L-am văzut, ci fiindcă Îi vedem lucrările. Cu mijloacele noastre limitate explorăm universul şi spunem că trebuie să existe un Creator puternic şi atotînţelept care a făcut toate aceste lucruri. În mod asemănător, în cuvântul divin găsim prezentată o gamă impresionantă de evenimente care trebuie să aibă loc în lume după întoarcerea lui Cristos. Prin urmare, dacă vedem că multe din aceste evenimente au loc deja, concluzia logică este că venirea lui Cristos despre care vorbeşte Biblia trebuie să fie un fapt deja împlinit.

Dumnezeul acestei lumi este nevăzut

Scripturile arată că există un Diavol personal, deşi nici un ochi uman nu l-a văzut. Noi vedem însă peste tot influenţa lui nefastă. Apostolul Pavel spune că Satan este „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi că el este „domnul puterii văzduhului”, cel care lucrează acum în inimile „fiilor neascultării”. Isus de asemenea a spus că Satan este „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Dacă credem ce spune Biblia, ne dăm seama că de-a lungul secolelor această fiinţă puternică a exercitat control asupra oamenilor.

Diavolul este deci stăpânitorul nevăzut al „lumii rele de acum”. Apostolul Petru spune despre el că „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Aceasta arată clar că sfera lui de acţiune este aici pe pământ; totuşi, chiar şi cei care cred cu tărie acest lucru nu l-au auzit „răcnind” în mod literal.

Odată cu întoarcerea Domnului nostru şi ca rezultat al prezenţei Sale, în cele din urmă va fi instituită o nouă ordine socială, sau o lume nouă al cărei împărat va fi Isus. El va îndepărta complet pe Satan de la conducerea lumii rele actuale. Apostolul Ioan a văzut în viziune un înger care a venit din cer de la Dumnezeu, a pus mâna pe Satan şi l-a legat cu un lanţ mare. După cum legarea lui Satan este nevăzută, desigur că şi mijloacele care lucrează la legare sunt nevăzute. Apocalipsa 20:1-4, 6.

Puterea şi influenţa lui Satan nu sunt însă mai slabe din pricină că el este nevăzut. Dimpotrivă, acest fapt i-a dat anumite avantaje, deoarece fiind nevăzut a putut lucra cu mare forţă spre rău. Astfel el şi-a făcut simţită influenţa în camerele de consiliu ale coducătorilor şi prinţilor de pe pământ şi a putut să le influenţeze în mare măsură deciziile.

Conducerea lui Isus de asemenea va fi nevăzută şi va fi exercitată prin intermediul oamenilor. El va conduce popoarele cu toiag (autoritate) de fier, dar cu dreptate. Aşa cum stăpânirea lui Satan se poate lesne observa acum după rezultatele ei rele, tot aşa şi stăpânirea lui Isus va fi recunoscută de lume după realizările ei drepte şi bune.

Adevărul ascuns prin traducere greşită

Adevăruri importante referitoare la modul venirii Domnului nostru au fost ascunse multă vreme printr-o traducere greşită. După cum bine se ştie, Biblia n-a fost scrisă în limba noastră, de aceea noi trebuie să apelăm în traducerile noastre la ebraică pentru Vechiul Testament şi la greacă pentru Noul Testament. Deşi în cea mai mare parte numai puţin s-a pierdut din bogăţia sensului original, există totuşi excepţii în care prin traduceri greşite au rămas ascunse adevăruri adânci din planul divin, fără însă ca acestea să fi fost făcute intenţionat.

Una din aceste excepţii este în cazul cuvântului grecesc parousia, care este folosit de către Domnul nostru şi de către apostoli în legătură cu a doua prezenţă a Sa în atmosfera pământului. În traducerile noastre acest cuvânt este redat în mod aproape general prin „venire”. Rezultatul acesteia a fost că mulţi din cei care s-au interesat de profeţii au interpretat semnele profetice legate de întoarcerea Domnului nostru ca semne care arată că El va veni curând. Însă adevăratul sens al cuvântului grecesc este „prezenţă” şi înseamnă că semnele împlinite ale parousiei sau prezenţei indică fără dubiu faptul că El este deja aici.

Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru: „Care va fi semnul venirii (parousiei — prezenţei) Tale” (Matei 24:3), ei n-au întrebat ca să ştie înainte când va veni, ci ca să ştie când va fi venit, când va fi prezent. Cu alte cuvinte, ei voiau să ştie după ce lucruri vizibile să se uite, ca semne că Cristosul nevăzut S-a întors ca să-Şi stabilească împărăţia.

Descoperirile arheologice au scos la lumină faptul că în vechime cuvântul grecesc parousia era folosit şi în legătură cu vizitele regilor sau împăraţilor în diferitele cetăţi şi provincii ale domeniului lor. Taxele pentru plata acestor vizite erau colectate prin scoaterea unei monezi speciale numită „monedă parousia”. Cât de potrivit este deci ca acest cuvânt să se folosească în legătură cu vizita marelui Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor pe pământ! (Psalmul 8:4). Dar, la fel ca în cazul împăraţilor pământeşti, parousia Domnului nostru nu arată numai momentul venirii, ci întreaga durată a vizitei.

Prima prezenţă a lui Isus ca om pe pământ a fost doar de treizeci şi trei de ani şi jumătate. Apoi El a mai rămas patruzeci de zile ca fiinţă divină nevăzută de lume, după care S-a întors în curţile cereşti.

În Vechiul Testament sunt multe profeţii referitoare la prima prezenţă a lui Isus. Unele vorbesc despre naşterea Sa, altele despre o parte sau alta din viaţa şi misiunea Sa, iar altele despre moartea Sa ca Răscumpărător al omului. Însă nu toate aceste profeţii şi-au avut împlinirea în acelaşi timp.

Profeţiile şi făgăduinţele referitoare la a doua venire a lui Cristos de asemenea acoperă o mare varietate de evenimente, culminând cu nimicirea morţii şi a lui Satan. Unele îşi au împlinirea în acelaşi timp, iar altele în timpuri diferite. Se cere un studiu atent al profeţiilor legate de a doua venire, ca nu cumva să cădem în greşeala de a aştepta ca toate să se împlinească în acelaşi timp, sau într-o perioadă de timp relativ scurtă.

Modul prezenţei Sale

Isus le-a spus ucenicilor: „Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi! Căci, aşa cum iese fulgerul (greceşte astrape — lumina strălucitoare) de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea (greceşte parousia — prezenţa) Fiului Omului” (Matei 24:26, 27). Prin aceste cuvinte Isus voia să arate că venirea şi prezenţa Sa nu urmau să fie ca ale unui om. El urma să vină ca fiinţă spirituală divină, reprezentarea exactă a persoanei nevăzute a Tatălui. Nu Mă veţi găsi, spune Isus, ascuns în cămăruţe secrete, cum aţi găsi pe un om. Mai degrabă vă veţi da seama că sunt prezent aşa cum vă daţi seama de existenţa lui Dumnezeu, şi anume prin marile lucrări pe care ştiţi că El le-a făcut.

Şi tocmai aşa este. Noi privim soarele care încălzeşte pământul şi ploaia care-l udă, ca să producă cele necesare pentru cei ce-l locuiesc. Tot aşa, Isus a spus că noi vom şti că El este prezent pentru că prezenţa Lui va fi ca lumina sau strălucirea soarelui care vine de la răsărit şi se vede până la apus. Binecuvântările revărsate peste oameni după ce vor fi aduşi din mormânt în timpul prezenţei lui Cristos vor fi datorită faptului că „Soarele Dreptăţii” va răsări, aducând vindecare şi viaţă oamenilor de pe pământ. Maleahi 4:2.

Creşterea cunoştinţei

După cum am văzut, Isus a arătat că a doua prezenţă a Sa va fi ca lumina strălucitoare (Matei 24:26, 27). Aici, fără nici o îndoială, se dă ideea de iluminare, simbolizând creşterea cunoştinţei. Profetul Daniel, vorbind despre condiţiile care vor fi la „timpul sfârşitului”, spune printre altele că atunci „cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). Timpul sfârşitului la care se face referire aici este perioada în care, ca rezultat al întoarcerii şi prezenţei a doua a lui Cristos, se pune capăt stăpânirii păcatului, egoismului şi morţii. Lumea are parte tocmai acum de această creştere prezisă a cunoştinţei; dar fiindcă omul decăzut nu are înţelepciunea să o folosească aşa cum se cuvine, rezultă haosul şi chiar ameninţarea cu distrugerea neamului omenesc.

Din cauza nechibzuinţei şi egoismului omului, paşii mari făcuţi în creşterea cunoştinţei au dus deja la ceea ce profetul Daniel numeşte „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1). Vorbind despre acest timp, Domnul nostru a spus că necazul va fi aşa de mare încât, „dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa”. Folosirea în scopuri negative a fuziunii nucleare şi a tuturor resurselor naturale, poluarea apei, solului, aerului, plus creşterea fără precedent a violenţei, ar putea cauza desigur distrugerea vieţii pe pământ. Într-adevăr, numai intervenţia divină prin stabilirea mult promisei împărăţii a lui Cristos pe pământ va împiedica aceasta!

Prin mijloacele de lucru ale împărăţiei, când aceasta va fi stabilită, creşterea cunoştinţei va fi o mare binefacere pentru omenire, în special că atunci ea va include şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii Sale în faptul că S-a îngrijit de răscumpărarea din păcat şi moarte prin lucrarea de jertfire a Domnului nostru Isus. Lunga domnie a păcatului şi a morţii sub Satan, stăpânitorul acestei lumi, este descrisă în Biblie ca un coşmar al întunericului. Profetul Isaia a scris: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul şi negură mare popoarele”. Iar prin contrast, citim în privinţa timpului când împărăţia lui Cristos va stăpâni în afacerile oamenilor: „Şi neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale”. Isaia 60:2, 3; Luca 2:32.

În Ioan 1:9 se spune că Isus este Lumina, „care, venind în lume, luminează pe orice om”. Profeţiile arată clar că împlinirea completă a acestei făgăduinţe va avea loc în timpul celei de-a doua prezenţe a lui Cristos; că în cele din urmă „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Această profeţie va fi complet împlinită numai la sfârşitul domniei lui Cristos şi a Bisericii Sale.

„Iată, El vine cu norii”

În Apocalipsa 1:7 suntem informaţi că Domnul nostru Se întoarce cu nori şi că orice ochi Îl va vedea. Deoarece Cristos este o fiinţă divină, chipul exact al lui Dumnezeu, oamenii Îl pot vedea numai prin evenimentele care au loc la întoarcerea Lui. Va veni timpul, şi nu este departe, credem noi, când aceste evenimente vor avea un caracter atât de pronunţat, încât toţi vor recunoaşte uşor adevărata lor semnificaţie.

În Ioel 2:1, 2 există încă o referinţă la „nori”, care devin foarte ameninţători la începutul prezenţei lui Cristos, chiar înainte de a-Şi stabili împărăţia pe pământ. Aici se arată că această perioadă nu este un timp de pace, ci dimpotrivă, „o zi de întuneric şi de negură mare, o zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întinde peste munţi — un popor mare şi puternic, cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie”.

A se observa că norii menţionaţi de profet aici sunt acest „popor mare şi puternic”, aşa cum n-a mai fost înainte. Aceasta este evident o referire la ridicarea maselor de nemulţumiţi în toată lumea, în număr atât de mare încât să producă prăbuşirea civilizaţiei sub impactul conflictelor pe care aceştia le generează.

Aceşti nori de strâmtorare se formează chiar acum. Inima oamenilor este deja plină de groază din pricina aceasta, chiar dacă ei încă nu „văd” că prezenţa Domnului este asociată cu aceste forţe care distrug treptat „lumea rea de acum”. Isus a spus că toate popoarele pământului se vor boci din pricina prezenţei Sale şi că pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă. În ce stare de confuzie sunt astăzi oamenii! Nu pot fi găsite soluţii permanente la nenumăratele dificultăţi care se combină şi umple lumea de haos şi inimile oamenilor de frică.

Mâna lui Dumnezeu asupra lui Israel

Unii însă ar putea întreba: Cum vor fi făcuţi oamenii în general să recunoască faptul că aceste tulburări mondiale sunt spasmele de moarte ale ordinii sociale prezente şi sunt cauzate în mare măsură de prezenţa Împăratului lumii celei noi? Scripturile arată că unul dintre moduri va fi prin intervenţia divină în favoarea poporului Israel.

Experienţele evreilor în aceste zile de necaz sunt dovezi în plus ale celei de-a doua prezenţe a lui Cristos. Conform Scripturilor, a sosit timpul să li se restituie ţara. Ceea ce s-a întâmplat în privinţa aceasta de la 1914 şi chiar mai înainte de această dată este un miracol, şi fără îndoială este o pregătire pentru binecuvântările ulterioare din Împărăţia Mesianică.

„În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele.” Daniel 12:1.

„Căci iată, în zilele acelea şi în timpul acela, când voi aduce înapoi pe captivii lui Iuda şi ai Ierusalimului, voi strânge toate popoarele şi le voi coborî în Valea lui Iosafat (care înseamnă Iehova judecă — Versiunea Revizuită, subsol). Acolo voi începe judecata cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre popoare, împărţind între ele ţara Mea.” Ioel 3:1, 2.

Unul dintre aspectele acestei profeţii arată clar că poporul evreu va fi restabilit în ţara lui ca urmare a prezenţei Domnului şi că acesta este un timp de mare necaz pentru ei şi pentru toată lumea. Alte profeţii arată că Israelul va mai avea necazuri, ceea ce se poate desigur vedea, când ne gândim la situaţia în care se află de un bun număr de ani.

Nu este înţelept a intra în detalii referitoare la evenimente care n-au avut loc, însă Scripturile dau de înţeles că aproape de sfârşitul sforţării de moarte a popoarelor, cu ameninţarea distrugerii lor prin folosirea nechibzuită a tuturor resurselor, a tehnicii şi a cunoştinţelor acumulate, va fi un atac împotriva Israelului şi că atunci Domnul va interveni pentru ei şi îi va salva de vrăjmaşi. Atunci, prin profeţii lor şi prin alţi oameni de credinţă din trecut înviaţi din morţi, Îşi va stabili acolo împărăţia, care apoi va guverna peste tot pământul.

Ezechiel 38:14-23 prezintă unele amănunte ale acestui necaz final. Etimologia numelor date vrăjmaşilor lui Israel în această profeţie arată că ele sunt folosite profetic pentru a indica armatele, mai cu seamă din Europa şi din Orientul Mijlociu. Profeţia arată că aceste forţe vor ataca Israelul. În armonie cu profeţia din Ioel, norii din profeţia lui Ezechiel sunt forţele împotriva lui Dumnezeu care vor ameninţa cu nimicirea pe israeliţii întorşi în ţară. Ezechiel 38:16.

Profetul arată că va fi un timp de „clătinare”. Dar făgăduinţa este că Domnul va elibera pe poporul Său străvechi, iar prin această eliberare „ochii” popoarelor vor recunoaşte prezenţa noului Împărat al pământului care, în calitate de agent al lui Iehova Dumnezeu şi ca braţ al Său, va îndruma lucrurile (Psalmul 110:5). În acest fel, orice ochi va vedea prezenţa cu nori a lui Isus (Apocalipsa 1:7), şi se vor convinge de maiestatea şi slava Sa prin noile aranjamente ale împărăţiei puse atunci în acţiune.

Această serie de evenimente va duce şi la deschiderea ochilor israeliţilor. Citim în Ezechiel 39:7: „Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel şi nu-i voi mai lăsa să-Mi profaneze Numele Meu cel sfânt; şi popoarele vor şti că Eu sunt DOMNUL, Sfântul lui Israel!” Ce schimbare va produce aceasta în toată perspectiva israeliţilor! Salvarea Israelului prin puterea divină va fi numai prima manifestare a acţiunii noii puteri pe pământ. De atunci încolo mijloacele de lucru ale împărăţiei vor calma rapid furtuna patimilor umane, care la vremea aceea vor fi adus omenirea la o stare de disperare.

Împărăţia Şi Binecuvântările Ei

Scopul final al întoarcerii Domnului nostru este stabilirea unei împărăţii sau a unei guvernări mondiale, care va asigura pentru tot poporul pacea şi posibilitatea de a se bucura de sănătate şi de viaţă veşnică. În privinţa lui Isus şi a locului Său în planul divin, profetul Isaia a scris: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii». El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi cu dreptate … iată ce va face râvna DOMNULUI oştirilor”. Isaia 9:6, 7.

Cum va fi acest guvern nou? Va fi numai o influenţă sfântă care va trece peste pământ? Va fi într-adevăr o astfel de influenţă, dar fără discuţie guvernul va avea şi un personal angajat activ în guvernare. Cristos va fi Împăratul, Conducătorul nevăzut. Biserica — toţi aceia care au urmat cu credincioşie în urmele Lui de-a lungul veacului care se încheie acum — vor fi asociaţi cu Cristos în faza spirituală sau nevăzută a împărăţiei. Făgăduinţa făcută acestora a fost că dacă vor suferi cu Cristos vor şi împărăţi cu El. 2 Timotei 2:12.

Făgăduinţele lui Dumnezeu pentru urmaşii credincioşi ai Învăţătorului sunt făgăduinţe spirituale sau cereşti. Isus le-a spus ucenicilor: „Dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). Neînţelegând sensul acestor făgăduinţe, mulţi au tras concluzia că scopul lui Dumnezeu este să ia în cer pe toţi care în viaţa aceasta cred în Isus, iar restul care nu cred sunt pierduţi pe vecie. Dar acum se înţelege că pregătirea urmaşilor lui Isus ca să domnească împreună cu El este numai un pas pregătitor pentru mântuirea şi binecuvântarea întregii omeniri, prin restabilirea oamenilor la viaţă umană perfectă aici pe pământ.

Scripturile arată că în timp ce Cristos şi Biserica Sa, înălţaţi la slavă cerească, vor fi conducătorii nevăzuţi ai lumii în ordinea socială viitoare, pe pământ vor fi reprezentanţi umani, vizibili ai acestui guvern ceresc. După cum Satan, prinţul nevăzut al lumii rele de acum, a acţionat în principal prin agenţi vizibili, tot aşa Cristos şi urmaşii Săi înălţaţi, care au parte de întâia înviere pentru a trăi şi a domni cu El, vor avea reprezentanţi vizibili.

Cine vor fi aceştia? Isus a spus că în împărăţie mulţi „vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu” împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov şi cu toţi prorocii (Luca 13:28, 29). În Psalmul 45:16 aceştia sunt numiţi „părinţi”, iar profeţia spune că ei vor deveni „fii” ai Cristosului şi vor fi puşi „prinţi în toată ţara”. Această clasă va fi compusă din toţi credincioşii vrednici din veacurile trecute, de la neprihănitul Abel până la cei care au trăit pe vremea primei prezenţe a Domnului nostru. În Isaia 32:1 sunt arătate ambele părţi ale Împărăţiei Mesianice. Profeţia spune: „Iată, un împărat va domni cu dreptate şi prinţii (credincioşii vrednici din trecut) vor conduce cu judecată”.

Pentru Dumnezeu este posibil

Să nu spunem că stabilirea unei asemenea împărăţii este imposibilă. Pentru ca slujitorii vrednici ai lui Dumnezeu din veacurile trecute să devină partea vizibilă a Împărăţiei Milenare va trebui ca ei să fie înviaţi din morţi. Este prea mult să credem că Dumnezeu poate face acest lucru? Dar să ne gândim: nu este oare învierea morţilor o învăţătură de bază a religiei creştine? Desigur că dacă noi căutăm în Biblie soluţia la toate problemele lumii trebuie să fim pregătiţi să credem că Dumnezeu poate face tot ce a promis; şi El a promis să-i restabilească la viaţă pe aceşti slujitori din vechime, prin ceea ce Biblia numeşte o „înviere mai bună”. Evrei 11:35.

Această înviere mai bună a credincioşilor vrednici din vechime aşteaptă însă completarea clasei Bisericii, formată din urmaşii credincioşi ai Învăţătorului. Apostolul Pavel spune că ei (credincioşii vrednici din vechime) „nu ajung la desăvârşire fără noi”, adică nu sunt restabiliţi la perfecţiunea vieţii ca oameni, înainte ca Biserica să fie înviată (Evrei 11:40). Desigur că nu ne este greu să credem că urmaşii credincioşi ai lui Isus vor fi înviaţi la viaţă spirituală şi vor domni cu El în împărăţia de o mie de ani în calitate de conducători nevăzuţi. Oare nu cred cei mai mulţi dintre creştini în existenţa spirituală după moarte şi că fiinţele spirituale nu pot fi văzute de ochi omeneşti?

Cu toate acestea, unii în mod greşit au presupus că existenţa spirituală despre care vorbeşte Biblia este un rezultat natural al „ciclului vieţii”. Dar nu este aşa! „Plata păcatului este moartea” şi „cei morţi nu ştiu nimic” (Romani 6:23; Eclesiastul 9:5). Scripturile învaţă că speranţa vieţii după moarte pentru Biserică şi pentru lume depinde de învierea morţilor. Scripturile învaţă clar şi aceea că la înviere unii primesc corpuri spirituale. Cristos a fost înălţat, şi urmaşii Lui credincioşi de asemenea vor fi înălţaţi. Aceste fiinţe puternice spirituale, prin reprezentanţii lor umani, credincioşii din vechime, vor avea conducerea peste omenire în Împărăţia Mesianică de o mie de ani.

În timp ce legea Împărăţiei Mesianice „va ieşi din Sion”, „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”, spune profetul Mica. Când Isus a spus că în Împărăţie oamenii vor „sta la masă” cu credincioşii din vechime, imaginea este aceea a unor elevi stând la picioarele învăţătorului lor. Aceşti învăţători vor comunica „cuvântul Domnului” aşa cum îl vor primi de la clasa Sionului înălţată; aceasta, credem noi, înseamnă expresia „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”. Pe lângă aceasta, credem că este foarte posibil ca partea pământească a Împărăţiei Mesianice să aibă sediul în Ierusalimul biblic.

Ceruri noi şi pământ nou

Cele două faze sau părţi ale Împărăţiei Mesianice sunt ilustrate în profeţiile Bibliei prin „ceruri noi şi un pământ nou”. Domnul a spus prin profetul Isaia: „Căci iată, Eu creez ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute … Ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie în cele ce voi crea. Căci voi crea Ierusalimul să fie un jubileu şi poporul lui o bucurie. Eu Însumi Mă voi înveseli cu privire la Ierusalim şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el copii care trăiesc puţine zile, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos.” Isaia 65:17-20.

Apostolul Ioan a văzut în viziune (Apocalipsa 21:1-4) împlinirea acestei profeţii minunate. „Ierusalimul cel nou” văzut de Ioan, este clasa glorificată a Bisericii, numită şi „Mireasa, soţia Mielului” (Apocalipsa 21:9, 10). Despre cerurile şi pământul dintâi, simbolul ordinii sociale de sub stăpânirea lui Satan, se spune că trec şi apar „ceruri noi şi un pământ nou” — simboluri ale părţii cereşti şi pământeşti a Împărăţiei Mesianice.

Cu cerurile noi şi pământul nou în acţiune, favoarea lui Dumnezeu se va manifesta faţă de toţi prin acest aranjament guvernamental, cu rezultatul că „moartea nu va mai exista … nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Simbolismele Bibliei sunt întotdeauna potrivite. Cerurile literale şi pământul literal sunt în legătură unele cu altele, ceea ce ilustrează bine legătura fazei sau părţii cereşti cu cea pământească a Împărăţiei Mesianice. Cerurile, de exemplu, controlează mareele, condiţiile atmosferice, anotimpurile etc. Tot aşa, aranjamentele pământeşti ale guvernului cel nou al lui Cristos vor fi sub influenţa şi controlul direct al părţii spirituale sau cereşti a acelui guvern.

Acest lucru este adevărat şi despre cerurile simbolice şi pământul simbolic actual. Afacerile sociale şi guvernamentale ale oamenilor au fost întotdeauna sub influenţa mai mare sau mai mică a forţelor spirituale peste care Satan a fost stăpânitor (Efeseni 2:2). Aceste forţe şi-au exercitat frecvent influenţa prin sistemele religioase false. Într-adevăr, Satan a exercitat control asupra lumii mai cu seamă prin ideile şi sentimentele religioase ale oamenilor. În această ordine socială, religia falsă a fost mijlocul sau legătura între „dumnezeul acestei lumi” şi afacerile oamenilor. O ilustraţie excelentă a acestui lucru este unirea bisericii cu statul. Prin acest sistem „sfânt” au fost duse „războaie sfinte” şi „sfânta inchiziţie” a fost folosită să stăpânească poporul prin frică şi tortură.

Apostolul Petru, scriind despre evenimentele care vor avea loc drept urmare a întoarcerii Domnului nostru, ne spune că „cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate … pentru focul din ziua de judecată şi de pierzare a oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3:7). În această profeţie el arată că cerurile şi pământul de dinainte de potop au trecut. Noi însă ştim că apostolul nu vorbeşte despre cerurile naturale şi despre pământul natural, fiindcă acestea n-au trecut şi nici nu vor trece vreodată, fiindcă în Eclesiastul 1:4 citim că „pământul rămâne pentru totdeauna”, iar în Isaia 45:18 că Dumnezeu a creat pământul „nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit”.

Apostolul Petru vorbeşte deci despre nimicirea ordinii sociale prezente; şi el spune că noi trebuie să „aşteptăm şi să grăbim venirea zilei lui Dumnezeu, când cerurile aprinse vor fi distruse şi elementele arzând cu căldură se vor topi”, şi adaugă: „Dar noi, potrivit făgăduinţei Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (2 Petru 3:12, 13). Aceste „ceruri noi şi pământ nou” vor fi stabilite ca împlinire a cuvântului făgăduinţei lui Dumnezeu; iar când lucrarea acestei împărăţii noi va fi completă şi incorigibilii împreună cu Satan vor fi nimiciţi, atunci se va împlini făgăduinţa că „nu va mai fi moarte”. Aceasta este o perspectivă glorioasă şi este ca rezultat al întoarcerii Domnului nostru.

Râul vieţii

În Apocalipsa 22:1-3 este prezentat un alt simbol plin de semnificaţii, sau o ilustraţie a Împărăţiei Mesianice şi a binecuvântărilor ei, care, prin conducerea ei benefică, vor curge către omenire. Ioan a scris: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Aici Împărăţia este simbolizată prin „scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”, Mielul simbolizând aspectul sacrificiului pentru popor din misiunea Domnului Isus, faptul că El Şi-a dat trupul de carne ca sacrificiu pentru viaţa lumii. Acest sacrificiu, care a dat sângele răscumpărător al Mielului, face posibile binecuvântările simbolizate prin „râul cu apa vieţii”.

Apostolul Ioan a văzut pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună. Acesta este un simbol semnificativ, al faptului că prin cele două părţi sau faze ale Împărăţiei Mesianice vor fi posibile viaţa şi sănătatea pentru toţi cei doritori şi ascultători din omenire. Apostolul Ioan spune că „frunzele” pomului simbolic al vieţii vor fi „pentru vindecarea neamurilor”. Câtă nevoie de vindecare au astăzi oamenii din toate neamurile, şi noi ne bucurăm că Dumnezeul cerurilor a făcut pentru ei o astfel de pregătire, pe care o va pune în aplicare prin Cristos.

Apocalipsa 22:17 menţionează iarăşi „apa” acestui râu al vieţii şi ne dă iarăşi o asigurare minunată. Cităm: „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată”. „Mireasa” cuprinde pe cei care de-a lungul acestei ere creştine L-au urmat cu credincioşie pe Învăţătorul. Apocalipsa 19:7 vorbeşte despre căsătoria Mielului, care are loc după ce „soţia Lui s-a pregătit”. Pregătirea clasei mireasă este încă în desfăşurare, dar noi credem că va fi completată curând. Când aceştia vor fi „pregătiţi”, se vor uni cu Domnul lor ca mireasă, şi va exista deci o mireasă ca să spună: „Vino! … cine vrea să ia apa vieţii fără plată”.

Rezolvarea problemelor lumii

Cu un astfel de aranjament, sprijinit de puterea divină, ce repede vor fi rezolvate una după alta toate problemele omenirii. Să luăm problema războiului. Când Împărăţia va începe să funcţioneze, lumea se va găsi într-o stare dezorganizată de ravagiile diferitelor tipuri de războaie, „convenţionale” şi de altă natură. Revoluţia şi anarhia vor fi dus lumea într-o stare haotică. La timpul potrivit neamurile vor recunoaşte intervenţia divină în favoarea lui Israel, şi fiind ajunse la punctul epuizării după marea distrugere a Armaghedonului, cu guvernele lor în cea mai mare parte răsturnate, în acea stare de disperare ele vor privi spre puterea care le-a răsturnat şi vor zice:

„Veniţi, hai să ne suim la muntele DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim cuvântul DOMNULUI. El va judeca între multe popoare, va hotărî între popoare puternice, până departe. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război.” Mica 4:2, 3.

Ce simplă este această soluţie divină a problemei războiului! Ea răstoarnă axioma de veacuri a oamenilor, că pentru a menţine pacea popoarele trebuie să se pregătească de război. Această soluţie de asemenea anulează înţelepciunea oamenilor decăzuţi care au inventat teoria că războiul poate fi evitat printr-un „echilibru al puterii”. Ea începe tocmai de la baza problemei, cu un program de educare în arta şi avantajele păcii în loc de cele ale războiului, şi astfel va fi pus în aplicare un real program de dezarmare. Atunci va începe faza de pace a Împărăţiei şi se vor împlini făgăduinţele lui Dumnezeu care se referă la calitatea lui Isus de Prinţ al Păcii. Atunci va deveni realitate mesajul îngerilor la naşterea Mântuitorului, „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

Există astăzi în lume şi problema economică; cât de gravă este această problemă astăzi când 75% dintre oamenii de pe pământ merg seara la culcare flămânzi! Această problemă va fi de asemenea rezolvată în împărăţie, fiindcă făgăduinţa spune că atunci „fiecare va locui sub viţa şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura DOMNULUI oştirilor a vorbit” (Mica 4:4). Problema sărăciei este şi a fost întotdeauna o problemă ameninţătoare pentru milioane de oameni. Cei săraci, cei neprivilegiaţi, au fost întotdeauna un grup nefericit. Dar nu va mai exista o armată de flămânzi şi fără adăpost, ca acum, căci noul guvern va găsi soluţia. În legătură cu aceasta psalmistul a spus: „El va face dreptate celor necăjiţi din popor, va scăpa pe copiii săracului şi va zdrobi pe asupritor. … Căci El va scăpa pe săracul care strigă şi pe cel necăjit care n-are nici un ajutor”. Psalmul 72:4, 12.

Explozia demografică

O altă problemă serioasă cu care se confruntă astăzi lumea este creşterea rapidă a populaţiei. Aceasta este în prezent una din cauzele care contribuie la războaie, fiindcă guvernele caută spaţiu pentru populaţia în creştere, surse de materie primă şi pieţe de desfacere. Domnul a prevăzut şi soluţionarea acestei probleme. Mai întâi avem făgăduinţa că toate locurile pustii de pe pământ vor fi locuite, că „pustietatea va înflori ca trandafirul”. Să ne gândim la întinderile nelocuite din America, Australia, Africa de Sud etc.

Mai există însă un mod, permanent, în care va fi rezolvată problema populaţiei, şi aceasta este prin încetarea înmulţirii neamului omenesc. Când au fost creaţi primii noştri părinţi, li s-a poruncit să se înmulţească şi să umple pământul. Odată ce se vor fi născut numărul suficient de oameni ca să umple pământul, scopul acestei porunci divine fiind atins, posibilitatea prin care ea s-a pus în aplicare va fi retrasă.

Domnul Isus a făcut aluzie la aceasta când a răspuns la o întrebare referitoare la înviere. El a spus că „la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Matei 22:30). Cu alte cuvinte, popularea pământului a fost aranjată prin decret divin şi procesul va fi oprit când înţelepciunea divină va vedea că este suficient populat.

Poluarea mediului

Strâns legat de explozia demografică este pericolul crescând al poluării mediului înconjurător. Natural, cu cât este mai mare numărul de oameni care trăiesc într-o zonă, cu atât este mai mare pericolul poluării aerului, apei şi solului. Guvernele fac tot ce pot în această direcţie, dar egoismul omului le împiedică eforturile, aşa încât progresul este dureros de încet. Programul Domnului însă va da rezultatele dorite.

Cauza esenţială a tuturor problemelor omenirii decăzute este egoismul uman. Atâta vreme cât egoismul joacă un rol atât de mare în afacerile oamenilor nu va putea exista o pace reală şi bună înţelegere între oameni. Numai sub conducerea noului guvern al pământului vor învăţa oamenii valoarea iubirii în comparaţie cu egoismul. Ieremia 31:31-34 ne asigură că în ziua împărăţiei lui Cristos, legea lui Dumnezeu, care este legea iubirii, va fi scrisă în inimile oamenilor şi că în cele din urmă toţi o vor cunoaşte atât de bine încât nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui său: „Cunoaşte pe Domnul”, căci toţi Îl vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare.

Însăşi moartea va fi distrusă

Ce să mai spunem despre boală şi moarte! Dacă această problemă n-ar fi rezolvată, oamenii ar trebui să umble tot prin „valea umbrei morţii”. În acest caz n-ar putea fi pace şi fericire durabile nicăieri. Fiecare cămin paşnic şi fericit ar fi atins de vrăjmaşul îngrozitor, moartea, care acum îşi numără victimele cu milioanele în fiecare an.

Cristos, cel căruia I S-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”, Se va ocupa şi de aceasta, fiindcă în timpul domniei Lui boala şi moartea vor înceta. Apostolul Pavel spune că „trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:25, 26). În Isaia 25:8 se spune că Domnul va nimici moartea pe vecie şi va şterge orice lacrimă din ochii tuturor.

În legătură cu rezolvarea problemei morţii, nimeni nu va fi trecut cu vederea, fiindcă şi cei care au adormit în moarte de-a lungul veacurilor „vor auzi glasul Lui (al Fiului Omului) şi vor ieşi” (din mormânt) (Ioan 5:28, 29). Chestiunea spaţiului fiind rezolvată, toţi vor avea loc din abundenţă, atât cei vii, cât şi cei care vor fi înviaţi din morţi. Nimeni nu va avea motive să se plângă de faptul că Împărăţia n-a venit mai degrabă — înainte ca mama sau tata sau alte persoane dragi să fi murit — fiindcă toţi vor fi readuşi la viaţă. Puterea Celui care la prima Sa prezenţă pe pământ a biruit moartea, redând viaţa unora dintre morţi, va fi exercitată din nou, dar acum nu pentru un număr limitat, ci pentru toate familiile pământului. DOMNUL fie lăudat pentru un astfel de Mântuitor!

Aceasta însă nu implică o mântuire universală, fără condiţii, deorece, pentru a continua să trăiască şi să fie restabiliţi la perfecţiune umană, va fi necesar ca oamenii să se supună legilor Împărăţiei Mesianice şi să accepte oferta vieţii prin sângele răscumpărător al lui Cristos. Apostolul Petru Îl numeşte pe Cristos, în rolul pe care-l va avea în Împărăţie, „Prorocul acela”. El spune: „Oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Faptele Apostolilor 3:23.

Lumina soarelui peste toţi

Astfel vor fi rezolvate nenumăratele probleme care acum strică omenirea, şi aceasta pe măsură ce lumina crescândă a celei de-a doua prezenţe a Domnului nostru va pătrunde în toate colţurile întunecate ale pământului. Într-una din profeţiile care vorbesc despre stăpânirea lui Cristos peste pământ El este numit „Soarele dreptăţii” (Maleahi 4:2). Iar Isus a spus că urmaşii Săi credincioşi „vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43). Razele vindecătoare ale Soarelui dreptăţii vor pătrunde în inimile rănite şi în vieţile bolnave de păcat ale tuturor oamenilor. „Soarele” va străluci de la un capăt al pământului până la celălalt, iar puterile acelei lumini dătătoare de viaţă vor fi simţite de către toţi.

Razele luminii prezenţei lui Cristos vor umple pământul de cunoştinţa slavei Domnului. Aceasta înseamnă că „învăţăturile demonilor”, toate halucinaţiile nocturne şi superstiţiile, toate crezurile şi dogmele umane, prin care oamenii au fost învăţaţi să se teamă de Dumnezeu mai degrabă decât să-L iubească (Isaia 29:13), toate intrigile politice şi alte o mie şi una de rele care au stricat omenirea, vor fi măturate şi înlocuite cu o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu şi a dragostei Sale.

Nu va exista nici un colţ pe pământ în care să nu pătrundă lumina acelui „Soare” glorios. Căldura razelor lui vindecătoare va asigura o binecuvântată domnie a dreptăţii; iar prin acea domnie a iubirii şi a luminii vindecătoare tot păcatul, nedreptatea, boala, tristeţea şi moartea vor fi în final distruse.

Acestea, şi încă multe altele, se vor realiza, potrivit scopului divin, prin a doua prezenţă a Domnului nostru pe pământ. Ne putem bucura de acest scop şi putem continua să ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Matei 6:10.

Venirea Domnului nostru

„Pe cerul pământului nori de mânie tot mai aleargă
Şi-a lui Dumnezeu răzbunare pe-al lui suflet tot mai atârnă;
Dar el se va scula, deşi-ntâi pedepsit,
În slavă şi splendoare botezat.

Da, tu pământ, te vei scula, căci Tatăl tău va ajuta
La vindecarea ranei ce mâna Sa făcut-a spre a corecta;
Va judeca al mândrului asupritor avânt,
Va rupe-ale lui lanţuri, şi funii arunca-va la pământ.

Apoi verdeaţă veşnic verde va răsări pe a ta brazdă;
Să cânte văile, şi munţii în imne izbucnească!
Uscate stânci n-or mai privi cu încruntare,
N-a fi ocară de necredincios şi de păgân, ce-i dispreţuitoare

Nisipurile sterpe produce-or înzecit,
Ca nou Eden câmpul spinos va fi împodobit.
Acuma chiar vedem deasupra cu largu-i unduit
Puternic înger cum îşi ridică sceptrul aurit.

Judecă optimista viziune a puterii care coboară,
Oricare poartă o discerne şi oricare turn îl măsoară;
Şi mustră-ntârziatele peceţi ce vor încă să mai reţie
Pe Leul lui Iuda de la menita Lui domnie.”

Împărăția lui Dumnezeu

Nici o cerere n-a fost făcută cu atâta zel, nici o dorință n-a fost exprimată cu atâta sinceritate, nici o nevoie n-a fost simțită cu atâta seriozitate, ca aceea pentru o împărăție de pace, bucurie și fericire care să înlocuiască stările prezente de pe Pământ.

Credința și chiar viața creștinilor sunt bazate pe Isus din Nazaret. Isus Și-a concentrat viața și învățăturile în jurul acestui subiect, al unei împărății viitoare. El ne-a învățat despre aceasta în cuvintele: “Dar cei găsiți vrednici să aibă parte de veacul acela și de învierea dintre cei morți, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita; pentru că nici nu vor mai putea muri, căci vor fi ca îngerii. Și ei sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii”. Luca 20:35, 36.

Isus a vorbit despre împărăția viitoare în pildele Sale. În una din aceste pilde a spus: “Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: “Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”” (Matei 25:34). El a demonstrat puterea împărăției prin nenumărate miracole: a dat vedere orbilor, i-a făcut pe șchiopi să umble și chiar a înviat morții!

Isus a promis această împărăție; despre această împărăție a propovăduit; pentru obținerea ei a și murit!

Cum va fi acea Împărăție?

Cu toate că această împărăție a fost subiectul central al vieții lui Isus, ideea n-a pornit de la El. Conceptul împărăției se găsește și în profețiile Vechiului Testament.

Profeții au prorocit despre o împărăție în care va fi sănătate, în care va fi armonie între oameni. Au vorbit despre o împărăție de pace, în care va fi securitate economică totală. Astfel a vorbit Isaia: “Nu se va face nici un rău și nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt” (Isaia 11:6-9); “din săbiile lor își vor făuri fiare de plug” (Isaia 2:4); “aleșii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor”. Isaia 65:21, 22.

Profeții au prorocit despre o împărăție în care va fi armonie între om și animale; toate animalele vor trăi în pace și armonie completă, iar animalele care acum sunt periculoase atunci vor fi blânde.

“Atunci lupul va locui împreună cu mielul și leopardul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu și vitele îngrășate vor fi împreună și le va mâna un copilaș; vaca și ursoaica vor paște la un loc și puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul care suge se va juca la gura scorburei năpârcii și copilul înțărcat va băga mâna în vizuina viperei. Nu se va face nici un rău și nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoștința Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”. Isaia 11:6-9.

Profeții au prorocit despre o împărăție de pace în care va fi armonie între oameni și nu va fi război. În această împărăție: “El va fi Judecătorul neamurilor, El va mustra un mare număr de popoare, așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug și din sulițele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia și nu vor mai învăța războiul”. Isaia 2:4.

Ei au prorocit despre o împărăție în care securitatea economică va fi deplină; omenirea va beneficia de roadele muncii ei și va trăi în siguranță, fără teama de pierdere: “Vor construi case și le vor locui; vor sădi vii și le vor mânca rodul. … aleșii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor”. Isaia 65:21, 22.

În Noul Testament apostolii au prorocit despre o împărăție în care moartea însăși va fi înlăturată — “moartea nu va mai exista” (Apocalipsa 21:4). Acestea nu sunt doar vise goale. Ei n-au avut iluzii, ci au vorbit despre adevăruri de care erau siguri fiindcă erau martori la “măreția Lui”. Apostolul Petru a spus:

“Căci v-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu urmărind niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine, cu ochii noștri, măreția Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste și slavă, atunci când din slava minunată s-a auzit un glas care Îi zicea: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea”. Și noi înșine am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El pe muntele cel sfânt. Și avem cuvântul prorociei și mai sigur, la care bine faceți că luați aminte”. 2 Petru 1:16-19.

Și apostolul Pavel când vorbește despre sine scrie: “Cunosc un om în Hristos, care … a fost răpit până în al treilea cer” (2 Corinteni 12:2). În versetul 4 el numește acest al treilea cer rai. Acești scriitori biblici au putut vorbi cu o astfel de autoritate, cu o astfel de siguranță, fiindcă au avut un sprijin clar; și în cele mai multe din profețiile lor despre împărăție, siguranța lor este exprimată astfel: “căci gura Domnului oștirilor a vorbit”.

Pentru cine va fi această Împărăție?

Această împărăție va fi pentru cei drepți (Matei 13:43)! Va fi pentru creștini (Faptele Apostolilor 16:31)! Va fi și pentru evrei(Ezechiel 16:55)! Va fi pentru păgânii din Sodoma și Gomora (Matei 10:15)! Va fi pentru păgânii din Tir și Sidon (Matei 11:22)! De fapt împărăția va fi pentru TOȚI oamenii! “Nu vă mirați de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieții, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecății.” Ioan 5:28, 29.

TOȚI cei care sunt în morminte vor fi ridicați la viață — evrei și arabi, creștini și atei, catolici și protestanți, sfinți și păcătoși — TOȚI! Dar aceasta pare imposibil, căci Biblia spune clar că “În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”. Faptele Apostolilor 4:12.

Este adevărat! Mai întâi omul trebuie să creadă în Cristos ca să trăiască veșnic în acea împărăție. Totuși Biblia susține foarte clar că și oamenii din Sodoma și Gomora, din Tir și din Sidon vor fi în împărăție, și ei n-au crezut în Cristos. Pot fi oare ambele afirmații adevărate? Da!

Armonia dintre aceste idei aparent opuse se găsește într-o declarație simplă a voinței lui Dumnezeu în privința omului, dată prin apostolul Pavel: “Lucrul acesta este bun și bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștință de adevăr. Căci este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Isus, care S‑a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți; această mărturie a fost dată la timpul ei”. 1 Timotei 2:3-6.

Da, Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie mântuiți! Isus Cristos S-a dat pe Sine ca preț de răscumpărare pentru toți! Cum s-ar putea spune mai clar? Mântuirea este pentru TOȚI — evrei și neamuri, sfinți și păcătoși, creștini și păgâni — pentru TOȚI!Totuși, “nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”, decât Isus Hristos. Ambele afirmații se află în Biblie și Biblia spune adevărul!

Biblia este o carte complexă, dar subiectul ei central e simplu. Este istoria răscumpărării. Începe cu omul creat perfect și pus într-o grădină perfectă — Eden. Apoi vedem perechea originară — Adam și Eva — păcătuind și aruncând întreaga rasă în consecințele păcatului — moartea.

Biblia se încheie cu restaurarea omului la perfecțiune pe un pământ perfect, un pământ curățat de necurățirile păcatului — incluzând însăși moartea.

Între început și încheiere ea țese istoria făgăduinței și îndeplinirii ei, a deznădejdii și speranței, a prezicerii și realității, a răscumpărării omului printr-un om — Isus.

O răscumpărare pentru toți!

Însuși cuvântul “răscumpărare” arată principiul pe care este bazată oferta Bibliei de mântuire. Este luat din cuvântul grecesc anti‑lutron, care înseamnă un preț corespunzător.

O balanță simplă ilustrează bine aceasta. Adam a păcătuit și a atras asupra lui și a urmașilor lui pedeapsa meritată, adică moartea. Balanța dreptății a cerut‑o. Cristos a murit ca preț corespunzător — un om perfect pentru un om perfect — să plătească păcatul lui Adam și să echilibreze iarăși balanța dreptății. Este simplu? Da, este simplu! Este scriptural! Și este adevărat!

Deoarece toți copiii lui Adam (și de asemenea urmașii lor) s-au născut după primul păcat, ei s-au născut într-o stare de moarte. Psalmistul David a exprimat bine aceasta: “Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a conceput mama mea”. Psalmul 51:5.

Urmașii lui Adam sunt atât oameni buni cât și oameni răi, atât sfinți cât și păcătoși, atât credincioși cât și necredincioși, și toți au garanția mântuirii prin sângele vărsat al lui Cristos, care a fost dat de bună voie pentru Adam și pentru toți urmașii lui.

Apostolul Pavel a rezumat întregul mesaj al Bibliei în două propoziții scurte: “Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților. Și după cum în Adam toți mor, tot așa în Hristos, toți vor fi făcuți vii”. 1 Corinteni 15:21, 22.

Deci, toată rasa umană va fi eliberată de sub sentința morții adamice. Această eliberare este garantată de moartea lui Cristos pentru toți oamenii — pentru cei buni și pentru cei răi.

Dar un lucru este să fie eliberată din mormânt, și cu totul altul este să mențină acea viață eliberată. În timp ce moartea lui Isus promite viață pentru toți cei din morminte, nu promite că acea viață va fi menținută veșnic. Viața veșnică va fi condiționată.

Lui Adam și Evei le-a fost dată viață în grădina Edenului. Ei n-au meritat-o. Viața a fost un dar. A fost din harul lui Dumnezeu. Ei puteau să-și mențină acea viață pentru totdeauna, dar n‑au menținut-o pentru că au păcătuit.

Tot așa, în împărăția lui Dumnezeu toți oamenii vor fi treziți la viață fără să merite aceasta. Vor putea menține acea viață pentru totdeauna. Oare o vor menține? La fel ca și în cazul lui Adam și al Evei: ei vor alege.

O cunoștință a Adevărului

Aici este locul unde trebuie să fie examinată expresia din declarația lui Pavel către Timotei: “Care dorește ca toți oamenii … și să vină la cunoștință de adevăr”. 1 Timotei 2:4.

Planul lui Dumnezeu este ca toți oamenii să “audă vocea Fiului Omului și să iasă afară” din morminte, apoi să fie instruiți în “cunoștința adevărului”. Cunoștința adevărului îi va face responsabili și atunci vor putea alege în deplină cunoștință de cauză.

Oare aceasta nu-i dă omului o a doua șansă? Nu. Viața din moarte pentru toți nu este a doua șansă ci doar o completare a ceea ce Dumnezeu a plănuit de la început.

De ce se amână atât de mult?

Dar, dacă împărăția lui Dumnezeu este atât de minunată, de ce se amână atât de mult? Isus a murit cu aproape 2000 de ani în urmă și împărăția nu este încă stabilită. În loc de îmbunătățire, mulți simt că situația lumii a devenit mai rea. De ce se amână atât de mult?

Biblia arată trei motive ale acestei amânări. PRIMUL, pentru a popula în întregime pământul; AL DOILEA, pentru a lăsa pe om să aibă experiența deplină cu păcatul și consecințele lui; și AL TREILEA, pentru a se dezvolta o clasă de oameni care vor conlucra cu Cristos în ridicarea rasei umane la viață, perfecțiune și fericire.

La început când Dumnezeu l-a făcut pe om și l-a pus în grădina Edenului, i-a dat o misiune. “Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis: “Fiți roditori, înmulțiți‑vă, umpleți pământul și supuneți‑l; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ””. Geneza 1:28.

Astăzi experții în demografie spun că tocmai aceasta este problema. Ei spun că Pământul se confruntă cu o explozie demografică în așa măsură încât ne amenință existența. Dar acest lucru este oare adevărat? Biblia arată că omenirea a trăit pe această planetă cu puțin peste 6.000 de ani. Populația totală de la creare până în prezent a fost estimată la 30-50 miliarde. Aceasta reprezintă o masă mare de oameni!

Totuși, pământul este mare și la o populație de cincizeci de miliarde, numai pe insula Noua Zeelandă fiecare persoană ar putea avea 5,57 m2. Dar veți zice, aceasta nu este o suprafață mare. Adevărat! Dar Noua Zeelandă ocupă doar o foarte mică parte pe glob.

Omul are nevoie de spațiu nu numai să trăiască, ci și să-și obțină hrana necesară pentru menținerea vieții. Spațiu adecvat de asemenea a fost asigurat în planul lui Dumnezeu.

Observați iarăși cuvintele profetului Isaia: “Deșertul și țara fără apă se vor bucura; pustietatea se va înveseli și va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori și se va bucura din plin, da, se va bucura cu cântece de veselie, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului și a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreția Dumnezeului nostru”. Isaia 35:1, 2.

Deșertul va Înflori ca trandafirul

Astăzi deșertul se întinde pe mii de kilometri — Sahara, Gobi, marele deșert din sud-vestul Americii, centrul Australiei. Nenumărați kilometri sunt suprafețe pustii, neproductive și acoperite de tufărișuri. Gândiți-vă la toate acestea înflorind ca trandafirul. Gândiți-vă la locurile care nu sunt productive din lume: Ucraina, provinciile vaste de preerie din Canada, preeriile din Statele Unite ale Americii. Gândiți-vă la acestea împreună cu marea suprafață a deșerturilor de astăzi. Da, există spațiu pentru și mai mulți.

Și oamenii au primit misiunea de la Dumnezeu “să umple pământul”. Această “umplere” a pământului este unul dintre motivele marii amânări în introducerea împărăției pentru care am fost învățați să ne rugăm.

Permisiunea răului

Experiențele omului pe pământ au fost grele. Omul a trebuit să-și câștige existența cu “sudoarea feței”. Pe lângă aceasta, brutalitatea omului față de om a umplut de repulsie pe toți aceia mai decenți dintre ei. La aceste dureri ale rasei umane s-au adăugat și dezastrele naturale, ca de exemplu inundațiile, cutremurele de pământ, perioadele de foamete, erupțiile vulcanice. Oare va dori omul să trăiască întotdeauna într-o asemenea stare? Dacă există un Dumnezeu, de ce a permis atâta suferință?

Există un scop pentru tot acest rău. Să ascultăm cuvintele împăratului Solomon: “Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o preocupare obositoare, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor, ca să fie umiliți prin ea”. Eclesiastul 1:13.

Păcatul a fost introdus pe acest pământ prin intervenția unei personalități rele — Satan. Influența lui a dus la o mare epidemie a răului. Fiecare ființă umană din lume poate să înțeleagă cuvintele lui David: “Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a conceput mama mea”. Psalmul 51:5.

Unul dintre motivele succesului Împărăției lui Dumnezeu este bazat pe o premisă simplă, și anume că influențele celui rău vor fi restrânse — Satan va fi legat.

“Apoi am văzut un înger coborându-se din cer, având cheia Adâncului și un lanț mare în mână. El a pus mâna pe balaur, șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satan, și l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțin timp.” Apocalipsa 20:1-3.

În timp ce oamenii vor fi educați în legile lui Dumnezeu și ale dreptății, Satan va fi legat. Astfel oamenii vor avea minunata oportunitate să compare două stiluri de viață — cel de păcat, cu consecințele lui de durere, boală și moarte, și cel de dreptate, cu consecințele ei de fericire, sănătate și viață. Există oare vreo îndoială în privința stilului de viață pe care îl vor alege? Cu siguranță îl vor alege pe cel care garantează viața.

Conlucrători În Împărăție

Dar mai există un motiv pentru această amânare. Lucrarea împărăției este o lucrare mare. Planul lui Dumnezeu este să fie niște conlucrători cu Isus în această mare lucrare de ridicare a lumii. Când Isus va domni, vor fi unii care vor domni cu El. “Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El; dacă Îl tăgăduim, și El ne va tăgădui.” 2 Timotei 2:12.

“Fericiți și sfinți sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani.” Apocalipsa 20:6.

Alegerea și pregătirea acestei clase durează de multe secole, de la moartea lui Cristos până în prezent. Aceștia vor fi cu Domnul lor în cer, colaborând cu El în lucrarea de restaurare a oamenilor la viață perfectă pe pământ.

“Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este.” 1 Ioan 3:2.

Prin urmare, popularea pământului, deplina permisiune a omului să aibă experiența cu răul și cu consecințele lui și alegerea unei clase de conlucrători cu Cristos în împărăție, sunt cele trei motive pentru care s-a amânat aproape două mii de ani stabilirea domniei dreptății. Dar lucrul acesta se va face — la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.

Când va veni acea Împărăție?

Cum știm noi când va veni împărăția? Este aproape?

Da! Este aproape! Biblia arată o mulțime de semne ale schimbării condițiilor din lume care introduc acea împărăție. Multe dintre acestea se găsesc în cuvântarea Domnului nostru Isus, din Matei capitolul 24, bazându-se pe o profeție din cartea lui Daniel, capitolul 12.

Vom arăta pe scurt doar patru dintre aceste semne:

Un timp de necaz care amenință să distrugă tot ce este viu:

“Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n‑ar scăpa; dar, din cauza acelor aleși, zilele acelea vor fi scurtate.” Matei 24:21, 22.

Până la al doilea război mondial, când a izbucnit era războaielor nucleare, omul n-a avut capacitatea de a distruge întreaga creație. Astăzi cuvântul de coșmar “nimicire în masă” mărește frica omului datorită capacității de a distruge tot ce-i viu.

Cunoștința și revoluția în transporturi:

“Tu, însă, Daniel, ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea, până la timpul sfârșitului. Mulți vor alerga încoace și încolo și cunoștința va crește.” Daniel 12:4.

Odată cu introducerea educației obligatorii, cu posibilitatea de acces la materialul tipărit și cu introducerea epocii calculatorului, cunoștința a crescut foarte mult — dublându-se la fiecare 5-8 ani! Mijloacele de transport rapid sunt atât de obișnuite încât adesea uităm că strămoșii noștri, cu numai 150 ani în urmă, au fost limitați doar la viteza de mers a unui cal, și cei mai mulți au murit fără să călătorească la distanță mai mare de câțiva kilometri de locurile lor de naștere.

Israelul:

“Poporul Meu Israel … vor zidi iarăși cetățile pustiite și le vor locui … Îi voi planta în țara lor și nu vor mai fi smulși din țara pe care le-am dat-o, zice Domnul Dumnezeul tău.” Amos 9:14, 15.

Printr-un miracol modern, acest popor care a pribegit fără patrie timp de 2.000 de ani, s-a întors la patria lui. În ciuda numeroaselor atacuri, cu dușmani mai numeroși, el a rezistat, și astăzi stă tare printre familiile neamurilor.

Propovăduirea Evangheliei:

“Evanghelia aceasta a împărăției va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Și atunci va veni sfârșitul.” Matei 24:14.

La începutul anilor 1800 au fost stabilite în Europa și Statele Unite ale Americii societățile biblice în scopul distribuirii Scripturilor în întreaga lume. Astăzi Biblia este încă cea mai bine vândută carte și este disponibilă în peste o mie de limbi.

Să ascultăm iarăși cuvântul Domnului: “Tot așa, când veți vedea întâmplându-se aceste lucruri, să știți că împărăția lui Dumnezeu este aproape”. Luca 21:31.

Noi trăim într-o zi în care omul are puterea de a distruge tot ce este viu. Trăim într-o zi când cunoștința a crescut și mulți aleargă încoace și încolo. Trăim într-o zi în care renașterea lui Israel în vechea lui patrie este un fapt. Trăim într-o zi în care Evanghelia — Biblia — este publicată în întreaga lume.

De aceea trăim într-o zi în care împărăția lui Dumnezeu este aproape!

Da, omul s-a rugat pentru multe lucruri. Dar pentru nici un lucru nu s-a rugat atât de intens sau atât de mult cum s-a rugat pentru împărăție. Și aceasta este o rugăciune care va fi împlinită curând.

“Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău; vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ.” Matei 6:9, 10

  •  
  •  

Ce spun Scripturile despre iad?


La lege și mărturie! Căci pentru cei ce nu vorbesc după cuvântul acesta, nu le va răsări nici o lumină.”
Isaia 8:20
***O înțelegere corectă a acestui subiect a devenit aproape o necesitate pentru stabilitatea creștinului.

De secole, învățătura “ortodoxiei” de toate nuanțele a fost că Dumnezeu, înainte de a crea pe om, a creat un mare abis de foc și teroare în care pot intra toate miliardele familiei umane pe care El a plănuit să le aducă în existență; că El a numit acest abis “iad” și că toate promisiunile și amenințările din Biblie au fost intenționate să oprească pe cât de mulți posibil (o “mică turmă”), de la greșeli care ar face din acest loc îngrozitor casa lor veșnică.

Pe măsură ce cunoștința crește și superstițiile se sting, această vedere monstruoasă despre aranjamentul și caracterul divin își pierde forța, iar oamenii cugetători nu mai pot crede legenda care era în mod obișnuit ilustrată pe pereții bisericilor, la cel mai înalt nivel artistic și realism, astfel de exemple fiind încă văzute în Europa. Unii pretind acum că locul este literal, dar focul este simbolic etc., etc., în timp ce alții resping doctrina “iadului” în orice sens și în orice măsură. În timp ce suntem bucuroși să vedem că superstițiile cad și idei mai adevărate predomină despre marele, înțeleptul, dreptul și iubitorul Creator, suntem alarmați observând că înclinația celor care abandonează această îndelung respectată doctrină este spre îndoială, scepticism, necredință.

De ce ar fi așa, când mintea lor este pur și simplu eliberată de o eroare, vă veți întreba? Deoarece creștinii au fost de atâta timp învățați că temelia acestei îngrozitoare blasfemii împotriva caracterului și guvernării lui Dumnezeu este adânc așezată și bine fixată în Cuvântul lui Dumnezeu — Biblia — și, prin urmare, măsura în care această credință în “iad” se clatină, în aceeași măsură se clatină și credința lor în Biblie ca revelația adevăratului Dumnezeu; astfel că acei care au abandonat credința într-un “iad”, în ceva fel de chin veșnic, sunt adesea necredincioși pe față și batjocoritori ai Cuvântului lui Dumnezeu.

Conduși prin providența Domnului spre o înțelegere a faptului că Biblia a fost calomniată, la fel ca și Autorul ei divin, și că, înțeleasă corect ea nu învață despre acest subiect nimic păgubitor la adresa lui Dumnezeu, nici la adresa unei minți inteligente, vom încerca să arătăm deschis învățătura scripturală cu privire la acest subiect, pentru ca prin ea credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său să poată fi restabilită în inimile poporului Său, pe o temelie mai bună, rațională. Într-adevăr, opinia noastră este că oricine va găsi în felul acesta că vederea sa falsă s-a sprijinit pe concepții greșite și pe interpretări greșite, va învăța, în același timp, să se încreadă pe viitor mai puțin în propria sa imaginație și în imaginația altor oameni, și prin credință să se țină mai strâns de Cuvântul lui Dumnezeu, care este în stare să dea înțelepciune spre mântuire.

Că susținătorii doctrinei chinului veșnic au puțină credință în ea, sau n-au deloc, se vede din faptul că ea nu are nici o putere asupra comportamentului lor. În timp ce toate denominațiile creștinătății susțin învățătura că pedeapsa celor răi este un chin veșnic și o disperare nesfârșită, iremediabilă, ele sunt în mare parte liniștite, îngăduindu-le celor răi să-și urmeze cursul, în timp ce ele își urmează liniștite propria lor cale. Clopote melodioase, orgi răsunătoare, coruri artistice, edificii costisitoare, strane capitonate și oratorie rafinată care tot mai mult evită orice referire la această temă alarmantă, permit odihnă și amuzament congregațiilor moderne care se adună în ziua Domnului și sunt cunoscute lumii ca bisericile lui Cristos și reprezentantele învățăturilor Sale. Dar puțin pare să-i intereseze binele veșnic al mulțimii, sau chiar al lor propriu și al familiilor lor, deși în mod natural s-ar presupune că având perspectiva unei astfel de eventualități îngrozitoare, ei ar fi aproape înnebuniți în eforturile lor de a-i salva pe cei care pier.

Deducția evidentă este că ei nu o cred. Singura clasă de oameni care într-o oarecare măsură își arată credința în ea prin fapte este Armata Salvării; iar aceștia sunt subiect de râs aproape pentru toți ceilalți creștini, pentru că ei sunt oarecum consecvenți cu ceea ce cred. Totuși, metodele lor speciale, adeseori absurde, atât de izbitor în contradicție cu ale Domnului despre care este scris, că “nu va striga, nici nu va ridica vocea Sa, nici nu va face să o audă pe uliță” (Isaia 42:2), sunt foarte blânde în comparație cu ceea ce s-ar putea aștepta de la ei, dacă ar fi pe deplin convinși de această doctrină. Nu ne putem închipui cum cei care cred sincer în această doctrină groaznică umblă zi de zi după afacerile obișnuite ale vieții sau se adună liniștiți, cu eleganță, în fiecare duminică să asculte o prelegere de la amvon asupra unor subiecte deosebite cărora li s-a făcut adeseori publicitate. Pot ei face aceasta în timp ce de fapt cred tot timpul că semenii lor mor în proporție de o sută pe minut și intră în:

“Țara aceea izolată de adâncă disperare,
Unde Dumnezeu n-ascultă rugăciunea lor amară”?

Dacă ei într-adevăr ar crede aceasta, puțini sfinți ar putea sta acolo liniștiți gândindu-se la cei care în fiecare moment merg în grabă spre acea stare îngrozitoare descrisă de acel om bine intenționat, dar foarte înșelat, Isaac Watts (a cărui inimă a fost nemăsurat mai caldă și mai largă decât aceea pe care el a atribuit-o marelui Iehova) când a scris imnul:

„Furtunile de foc ale mâniei
Sufla-vor peste viermele rebel,
Și peste sufletele sterpe se vor abate
În uragan etern”.

Adeseori oamenii ajung să fie înnebuniți de supărare când prietenii lor sunt prinși în vreo catastrofă îngrozitoare, cum ar fi un foc sau un naufragiu, chiar dacă știu că ei vor fi eliberați repede prin moarte; totuși ei pretind a crede că Dumnezeu este mai puțin iubitor decât ei, și că El poate privi cu nepăsare, dacă nu chiar cu plăcere, la miliardele de creaturi ale Sale suferind o eternitate de chin încă și mai groaznic, pe care El l-a pregătit pentru ei, împiedicând orice scăpare din el pentru totdeuana. Și nu numai atât, dar ei așteaptă să ajungă în mod literal în sânul lui Avraam, de unde se vor uita peste prăpastie, vor vedea și vor auzi chinurile mulțimilor (dintre care, pe unii ei îi iubesc acum și plâng după ei); și își închipuie că vor fi atât de schimbați și vor deveni atât de mult în asemănare cu felul în care-L văd ei pe Dumnezeu, atât de împietriți față de orice milă și atât de lipsiți de iubire și compătimire, încât se vor bucura în- tr-un astfel de Dumnezeu și într-un astfel de plan.

Este uimitor că bărbați și femei de altfel sensibili, care își iubesc semenii și care fondează spitale, orfelinate, aziluri și societăți pentru împiedicarea cruzimii chiar și față de creația animală, sunt atât de neechilibrați mintal, încât să poată crede și susține o asemenea doctrină, și totuși să fie atât de indiferenți față de investigarea autorității ei!

Ne putem gândi la o singură excepție — cei care susțin doctrina ultra-calvinistă; care cred că Dumnezeu a hotărât astfel, că toate eforturile pe care ei le-ar putea face n-ar putea schimba rezultatul nici măcar pentru o singură persoană; și că toate rugăciunile pe care ei le-ar putea face n-ar schimba nici o iotă din planul îngrozitor pe care ei cred că Dumnezeu l-a făcut pentru veșnica plăcere a Lui și a lor. Aceștia, în- tr-adevăr ar putea sta liniștiți, în ceea ce privește efortul pentru semenii lor; dar de ce să cânte laude unui astfel de plan pentru condamnarea aproapelui lor, pe care Dumnezeu a poruncit să-l iubească ca pe ei înșiși?

De ce nu încep, mai degrabă, să se îndoiască de “învățăturile demonilor”, de această blasfemie contra marelui Dumnezeu, urzită în “veacurile întunecate”, când o preoțime vicleană învăța că este drept a face rău ca să rezulte bine?

Doctrina chinului veșnic a fost, fără îndoială, introdusă de papalitate pentru a-i face pe păgâni să se unească cu ea și să-i susțină sistemul. Ea a înflorit pe vremea când “luptele cu tauri” și întrecerile gladiatorilor erau distracțiile publice care plăceau cel mai mult; când cruciadele erau numite “războaie sfinte” și când bărbați și femei erau numiți “eretici” și erau adesea măcelăriți pentru că gândeau sau vorbeau contrar învățăturilor papalității; într-un timp când soarele adevărului evanghelic era întunecat; când Cuvântul lui Dumnezeu căzuse în uitare și era interzis să fie citit de altcineva decât de cler, a căror iubire față de aproapele lor era arătată adeseori prin torturarea “ereticilor” pentru a-i face să retracteze și să-și tăgăduiască credința și Biblia — ca să-i scape, dacă era posibil, ziceau ei, de viitorul și mai groaznic al “ereticilor” — chinul veșnic. Ei n-au împrumutat această doctrină de la păgâni, căci nici un popor păgân din lume nu are o doctrină atât de crudă, atât de diavolească și atât de nedreaptă. Să afle, oricine poate, și să expună faptul în toată întunecimea lui, ca dacă este posibil, să poată fi arătat că esența barbariei, a răutății, a urii și a lipsei de evlavie n-a fost însușită, nicidecum de la alții, de către cei pe care Dumnezeu i-a favorizat cel mai mult cu lumină de toate felurile și cărora Dumnezeu le-a încredințat Cuvântul Său. O, rușinea și confuzia care va acoperi fața multora, chiar oameni buni, care cu adevărat gândeau că fac serviciu lui Dumnezeu în timp ce propagau această doctrină blasfematoare, când se vor trezi la înviere, ca să afle despre iubirea și dreptatea lui Dumnezeu, și când vor ajunge să știe că Biblia nu învață această “erezie nimicitoare” a chinului veșnic, care dezonorează pe Dumnezeu, stinge iubirea, întunecă adevărul, împiedică pe sfinți și împietrește pe păcătoși. 2 Petru 2:1

Noi însă repetăm că, în lumina și dezvoltarea morală a zilei de azi, oamenii sensibili nu mai cred această doctrină. Totuși, deoarece ei cred că Biblia o învață, fiecare pas pe care-l fac în inteligență adevărată și în bunăvoință frățească, care împiedică credința în chinul veșnic, este în cele mai multe cazuri un pas de îndepărtare de la Cuvântul lui Dumnezeu, care este acuzat pe nedrept că este autoritatea pentru această învățătură. Prin urmare, a doua recoltă de roade rele, pe care o produce altoirea acestei erori de către diavol, este scepticismul. Astfel oamenii cugetători, inteligenți, cinstiți, sunt depărtați de la Biblie către filosofiile și științele deșarte, pe nedrept numite astfel, și către necredință. Nici oamenii “lumești” nu cred cu adevărat această doctrină; ea nici nu este o piedică în calea crimei, căci condamnații și clasele de jos sunt cei care cred cel mai tare în ea.

Dar, va zice cineva, n-a produs eroarea și ceva bun? N-au fost aduși mulți în biserici prin propovăduirea acestei doctrine în trecut?

Nici o eroare, răspundem noi, n-a făcut vreodată un bine adevărat, ci întotdeauna pagubă. Cei pe care eroarea îi aduce într-o biserică, și pe care adevărul nu-i va mișca, sunt o pagubă pentru Biserică. Miile de oameni terorizați, dar în inimă neconvertiți, pe care această doctrină i-a forțat să adere la papalitate, și care i-au umflat numărul și bogăția, au diluat puținul adevăr pe care-l dețineau înainte și l-au amestecat cu sentimentele lor nesfinte și cu erorile, așa încât, ca să facă față stării de lucruri schimbate, “clerul” a găsit necesar să adauge eroare la eroare și a recurs la metode, forme etc., neînvățate de Scripturi și nefolositoare celor cu adevărat convertiți, care sunt stăpâniți de adevăr. Printre acestea au fost: icoane, chipuri, mătănii, veșminte, lumânări, catedrale mărețe, altare etc., ca să-i ajute pe păgânii neconvertiți spre o formă de evlavie care să corespundă mai mult vechiului lor cult păgân, dar căreia îi lipsea toată puterea unei evlavii vii.

Păgânilor nu le-a folosit, deoarece ei erau tot păgâni în ochii lui Dumnezeu, dar au fost amăgiți ca să imite ceea ce nu înțelegeau sau nu făceau din inimă. Ei erau “neghină” adusă, ca să înăbușe “grâul”, fără ca neghinei să-i folosească. Domnul ne spune cine a semănat sămânța acestei recolte uriașe (Matei 13:39). Același lucru este adevărat și despre cei care își iau astăzi numele de “creștini”, care nu sunt în realitate convertiți de adevăr, ci sunt numai speriați de eroare sau ademeniți de avantaje pământești promise, cum sunt cele sociale sau de afaceri. Unii ca aceștia nu contribuie cu nimic la Biserica adevărată; prin ideile și purtarea lor, ei devin pietre de poticnire pentru adevărații consacrați, și prin incapacitatea lor de a digera adevărul, hrana adevărată a sfinților, ei fac și pe puținii păstori adevărați să înșele pe “oile” adevărate pentru a mulțumi cerințele acestor “capre” cu ceva plăcut gusturilor lor neconvertite. Nu, această eroare n-a făcut bine în nici un fel, decât în sensul că Dumnezeu este în stare să facă până și “furia omului” să-L laude. Tot așa, El va face ca acest lucru rău să servească în cele din urmă scopurilor Sale. În curând, când toți oamenii (în timpul Mileniului) vor ajunge să vadă această mare înșelare prin care Satan a orbit lumea în privința adevăratului caracter al lui Dumnezeu, poate va deștepta în ei o iubire mai caldă, mai puternică pentru Dumnezeu.

Văzând, deci, caracterul nerațional al vederilor oamenilor, să lăsăm la o parte opiniile și teoriile omenești, și să venim la Cuvântul lui Dumnezeu, singura autoritate în acest subiect, amintindu-ne că, “Dumnezeu Își este singur interpret și Se explică singur”.

Cuvântul “iad”

În primul rând să avem în vedere că scripturile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică, iar ale Noului Testament în greacă. Cuvântul “iad” este un cuvânt ales uneori de traducătorii Bibliei pentru a exprima sensul cuvântului evreiesc șeol și al cuvintelor grecești hadestartaroo și gheena, uneori traduse prin “mormânt” și “groapă”.

Cuvântul “iad” (hell — n. e.) în engleza veche, înainte de a fi preluat de teologii papali și a-i fi dat o semnificație nouă și specială care să se potrivească cu scopurile lor, a însemnat pur și simplu a tăinui, a ascunde, acoperi; prin urmare, locul tăinuit, ascuns sau acoperit. În literatura engleză veche se pot găsi relatări despre (helling) îngroparea cartofilor — punerea cartofilor în gropi; și despre (helling) acoperirea unei case — acoperind-o sau punându-i acoperiș. Cuvântul iad (hell) a fost, deci, folosit în mod potrivit ca sinonim pentru cuvintele “mormânt” și “groapă”, pentru a traduce cuvintele șeol și hades,însemnând starea secretă sau ascunsă a morții. Totuși, același spirit care a fost dispus să deformeze cuvântul pentru a teroriza pe ignoranți este încă dispus să continue eroarea — probabil spunând — “Să facem răul ca să poată urma binele”.

Dacă traducătorii Versiunii Revizuite a Bibliei (engleze — n. e.) ar fi fost cu totul descâlciți din eroarea papală și întru-totul cinstiți, ei ar fi făcut mai mult pentru a-l ajuta pe cercetătorul englez, decât doar să folosească cuvântul ebraic șeol și cuvântul grecesc hades, așa cum au făcut ei. Ar fi trebuit să traducă cuvintele.* Dar le-a fost evident frică să spună adevărul și le-a fost rușine să spună minciuni; și astfel ne-au dat șeol și hades netraduse și au permis deducția că aceste cuvinte au aceeași semnificație ca și semnificația denaturată a cuvântului “iad”. Această procedură, deși îi protejează un timp, totuși dezonorează pe Dumnezeu și Biblia, despre care oamenii obișnuiți încă presupun că ea învață despre un “iad” de chin prin cuvintele șeol și hades. Însă oricine poate vedea că dacă cuvântul șeol a fost potrivit să fie tradus de treizeci și unu de ori “mormânt” și de trei ori “groapă”, nu putea fi nepotrivit să fi fost tradus la fel și în celelalte locuri.

O particularitate de observat în compararea acestor cazuri, așa cum vom face imediat, este că în acele texte unde ideea chinului ar fi o absurditate, traducătorii versiunii King James au folosit cuvintele “mormânt” sau “groapă”, pe când în toate celelalte cazuri au folosit cuvântul “iad”; iar cititorul, învățat de mult cu ideea papală a chinului veșnic, citește cuvântul “iad” și se gândește că înseamnă un loc de chin, în loc de mormânt, locul sau starea ascunsă sau acoperită. De exemplu, să comparăm Iov 14:13 cu Ps. 86:13. Primul spune, “O, de m-ai ascunde în mormânt” (șeol), iar în al doilea, “… și Tu ai mântuit sufletul meu din infernul (șeol) cel mai de jos”. Cuvântul ebraic fiind același în ambele cazuri, nu vedem nici un motiv de ce același cuvânt “mormânt” să nu fie folosit în amândouă. Dar cât de absurd ar fi fost pentru Iov să se roage lui Dumnezeu ca să-l ascundă într-un iad de chin veșnic! Cititorul ar fi pus întrebări și secretul ar fi ieșit la iveală repede.

În timp ce traducătorii din vremea Reformei sunt întrucâtva de scuzat pentru înclinarea lor mintală în această problemă, fiindcă de-abia se desprinseseră din vechiul sistem papal, traducătorii noștri moderni, în special cei ai recentei Versiuni Revizuite, nu sunt îndrepățiți la nici o astfel de considerație. Profesorii de teologie și păstorii congregațiilor consideră că ei sunt îndreptățiți să urmeze calea acestor traducători, de a nu explica sensul cuvântului ebraic șeol și al celui grecesc hades, și folosind aceste cuvinte, ei de asemenea dau de înțeles turmelor lor încrezătoare că este vorba de un loc de tortură, un iaz de foc. În vreme ce le atribuim celor neștiutori numai cele mai bune motive, este evident că numai fățărnicia și lașitatea îi fac pe oamenii educați, care cunosc adevărul despre acest subiect, să prefere să continue a învăța eroarea prin deducție.

Dar nu toți slujitorii bisericești știu despre erorile traducătorilor și acoperă și ascund intenționat aceste erori de popor. Într-adevăr, mulți nu știu despre ele, acceptând doar, fără o cercetare sistematică și amănunțită, teoriile profesorilor lor de la seminar. Profesorii și învățații sunt cei vrednici de blamat. Aceștia au ținut ascuns adevărul despre “iad” din câteva motive: În primul rând există evident un fel de înțelegere sau etichetă printre ei, că dacă doresc să-și mențină poziția în “profesie”, ei “nu trebuie să divulge secretele școlii”, adică nu trebuie să divulge secretele profesionale “oamenilor de rând”, “laicilor”. În al doilea rând, cu toții se tem că a lăsa să se știe că ei au predat o doctrină nescripturală ani de zile, ar distruge respectul popular și reverența față de “cler”, față de denominații și de școlile teologice, și ar tulbura încrederea în înțelepciunea lor. O, și cât de mult atârnă de încrederea și reverența față de oameni, când Cuvântul lui Dumnezeu este atât de general ignorat! În al treilea rând, ei știu că mulți dintre membrii sectelor lor nu sunt contrânși de “iubirea lui Christos” (2 Corinteni 5:14), ci numai de frica iadului, și ei văd clar, prin urmare, că a lăsa adevărul să fie cunoscut acum ar însemna a pierde numele și banii multora din turmele lor, iar aceasta, pentru “câți vor să se fălească de corp” (“cei care doresc să arate bine în fața oamenilor”, traducerea Cornilescu revizuită — n.e.) — Galateni 6:12, ar părea să fie o mare nenorocire.

Dar care va fi judecata lui Dumnezeu, al cărui caracter și plan sunt ponegrite prin doctrina blasfematoare, care este sprijinită de aceste cuvinte netraduse? Îi va lăuda El pe acești slujitori necredincioși? Le va îndreptăți El calea? Păstorul cel Mare îi va numi pe aceștia prietenii Săi iubiți și le va face cunoscute planurile Sale viitoare (Ioan 15:15) ca ei să le denatureze, de asemenea, pentru a-și păstra propria demnitate și reverență? Va continua El să trimită “lucruri noi și vechi”, “hrană la timp” pentru casa credinței prin mâna slujitorilor necredincioși? Nu, aceștia nu vor continua să fie purtătorii Lui de cuvânt sau să păstorească turma Sa (Ezechiel 34:9,10). El va alege în locul lor, ca și la prima venire, purtători de cuvânt dintre laici — “oameni de rând” — și le va da cuvinte la care nimeni dintre marii preoți nu va fi în stare să răspundă sau să se împotrivească (Luca 21:15). Și, după cum a fost prezis, “înțelepciunea înțelepților lui va pieri și cuminția cuminților săi se va acunde”. Isaia 29:9-19

“Infern” în Vechiul Testament

Cuvântul “infern”, în Biblia de la 1874, apare de patruzeci și patru de ori în Vechiul Testament și în fiecare caz în ebraică esteșeol. Nu înseamnă un iaz de foc și de pucioasă, nici altceva asemănător cât de cât cu acest gând, nici în cea mai mică măsură! Chiar contrariul: în locul unui loc de foc arzător, este descris în context ca o stare de “întuneric” (Iov 10:21); în locul unui loc unde se aud țipete și gemete, este descris în context ca un loc al “tăcerii” (Psalmul 115:17); în loc să reprezinte în vreun sens durere și suferință, sau părere de rău, contextul îl descrie ca pe un loc sau o stare a uitării (Psalmul 88:12), “căci nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt (șeol) unde te duci”. Eclesiastul 9:10

Semnificația cuvântului șeol este “stare ascunsă”, așa cum se aplică la starea omului în moarte, în care și dincolo de care totul este ascuns, cu excepția ochiului credinței; ca atare, prin asociere potrivită și strânsă, cuvântul a fost adesea folosit în sensul de mormânt — groapă, loc ascuns sau locul dincolo de care numai cei care au ochiul înțelegerii luminat pot vedea învierea, restabilirea ființei. Și să observăm, în mod special, că același cuvânt șeol este tradus de căre traducătorii Bibliei de la 1874 “infern” de patruzeci și patru de ori, “mormânt” de douăzeci și șapte de ori și “groapă” de patru ori.

Toate textele în care “șeol” este tradus “infern”

  1. Prov. 27:20. “Precum infernul și adâncul nu se satură, așa nu se satură nici ochii omului.”
  2. Amos 9:2. “De vor săpa până în infern și de acolo mâna Mea îi va lua.” (O expresie figurativă deoarece, cu siguranță, gropile din pământ sunt singurele infernuri în care oamenii pot să sape.)
  3. Psalm 6:5. “În infern cine Te va lăuda?”
  4. Psalm 16:10. “Căci Tu nu vei lăsa infernului sufletul meu, nici nu vei lăsa pe cuviosul Tău să vadă mormântul (“putrezirea” în traducerea Cornilescu revizuită — n. e.).” (Acesta se referă la cele trei zile ale Domnului nostru în mormânt — Fapte. Ap. 2:31;3:15.)

5,6. Psalm 18:5 și 2 Sam. 22:6. “Legăturile infernului mă învăluiau, peste mine căzură lanțurile morții.” (Un limbaj figurativ în care se arată cum necazurile grăbesc pe cineva spre mormânt.)

  1. Psalm 30:3. “Iehova, scos-ai din infern sufletul meu.” Nimeni nu va crede că sufletul lui David a fost scos dintr-un chin veșnic, deoarece partea din urmă a versetului arată infernul din care David a scăpat, zicând: “Păstra-tu-mi-ai viața ca să nu mă cobor în groapă.”
  2. Psalm 31:17. “Rușineze-se nelegiuiții, tacă în infern.” (Într-adevăr, “acolo răii încetează de a tulbura” — Iov 3:17.)
  3. Psalm 49:14. “Ca oile în infern vor fi puși, moartea îi va paște.” (Moartea îi duce pe toți în infern, în mormânt, în pulbere.) “Și mutra (frumusețea sau puterea) lor o va mânca infernul (nimicirea).”
  4. Psalm 49:15. “Dar Dumnezeu va răscumpăra sufletul meu din puterea infernului.” (Dumnezeu a răscumpărat viața tuturor oamenilor prin Fiul Său Isus și acum toți așteaptă “dimineața învierii”, când vor fi eliberați din pulbere — Ioan 5:28.)
  5. Psalm 55:15. “Coboare-se de vii în infern!” Textul marginal (englez), “groapă”.
  6. Psalm 86:13. “Și Tu ai mântuit sufletul meu din infernul cel mai de jos.” Textul marginal (englez), “groapă”.
  7. Psalm 88:3. “Și viața mea se apropie de infern” (nimicire).
  8. Psalm 89:48. “Care este omul … care va scăpa sufletul său de infern?” (În loc ca sufletul să fie nemuritor, întrebarea este, cine va scăpa sufletul său de la moarte? Dacă Dumnezeu nu pregătea o răscumpărare și înviere, neamul omenesc se stingea din viață.)
  9. Psalm 116:3. “Funiile morții mă înconjuraseră, strâmtorările infernului m-aflaseră.” (Bolile și necazurile sunt mâinile simbolice ale mormântului care ne prind.)
  10. Psalm 139:8. “… și de mă voi culca în infern, iacă Tu și acolo ești.” (Puterea lui Dumnezeu este nemărginită; chiar și asupra celor din mormânt El are putere și va exercita-o aducându-i afară pe toți care sunt în morminte — Ioan 5:28.)
  11. Numeri 16:30-33. “… și pământul își va deschide gura sa și-i va înghiți pe ei … și pe toți oamenii care erau a lui Core și toată averea lor. Se pogorâră … de vii în infern și pământul îi acoperi.” (Aceasta nu este, nicidecum, o dovadă că s-au coborât într-un iad de chinuri; ei au fost înghițiți de pământ.)
  12. Deut. 32:22. “Că focul s-a aprins în mânia Mea, și va arde până la cele mai adânci ale infernului.” (O reprezentare figurativă a distrugerii, o deplină ruină a lui Israel ca națiune — “mânia spre pierzare”, cum a numit-o apostolul, mânia lui Dumnezeu a “ars” acea națiune până la baza temeliilor ei — 1 Tes. 2:16.)
  13. Iov 11:8. “Înaltă ca cerurile este (înțelepciunea lui Dumnezeu)! Ce poți face? Mai adâncă decât infernul (decât orice groapă)! Ce poți cunoaște?”
  14. Iov 17:16. “S-a pogorât sub zăvoarele infernului, de este repaus măcar în pulbere.” (Cu siguranță, în pulbere este repaus — Iov 3:17,18.)
  15. Iov 26:6. “Gol este infernul (mormântul) înaintea Lui și fără acoperiș adâncul.”
  16. Prov. 7:27. “Calea spre infern (mormânt) este casa ei, ducătoare la cămările morții.”
  17. Prov. 15:11. Infernul și adâncul sunt înaintea lui Iehova.” (Aici mormântul este asociat cu nimicirea și nu cu viața în chinuri.)
  18. Prov. 15:24. “Calea vieții merge tot în sus pentru cel înțelept, ca să se depărteze de infernul de jos.” (Aceasta ilustrează speranța învierii din mormânt.)
  19. Prov. 30:15,16. “Trei lucruri sunt ce nu se mai satură, da patru, ce nu zic “destul”: infernul (distrugerea), mitra stearpă, pământul neadăpat de apă și focul ce niciodată nu zice: “destul”.” (După cum focul nimicește totul, tot astfel și moartea distruge totul.)
  20. C. Cântărilor 8:6. “… tare ca moartea este iubirea; puternică ca infernul (distrugerea) gelozia ei.”
  21. Isaia 5:14. “De aceea se lărgește infernul și deschide gura sa cea fără de margini.” (Aici groapa este un simbol al nimicirii.)

28,29. Isaia 14:9,15. “Infernul (textul marginal englez, mormântul) de dedesupt s-a cutremurat pentru tine, ca să te întâmpine la venirea ta … Dară în infern iacă-te aruncat.” (Mormântul redat la fel în versetul 11.)

  1. Isaia 28:15-18. “Pentru că ați zis: “noi am încheiat legământ cu moartea și cu infernul (mormântul) am făcut învoială; când biciul inundării va trece, el nu va ajunge la noi căci ne-am făcut minciuna locul nostru de scăpare și sub mințire ne vom ascunde”. Pentru aceasta așa zice Iehova, Domnul “… legământul vostru cu moartea se va rupe și învoiala voastră cu infernul (mormântul) nu va sta.” (Dumnezeu declară, astfel, că ideea predominantă, prezentă, prin care moartea și mormântul sunt înfățișate mai degrabă ca prieteni, decât dușmani va înceta și omul va învăța că moartea este plata păcatului și că ea este în puterea lui Satan — Romani 6:23, Evrei 2:14 — și nu în a unui înger trimis de Dumnezeu.)
  2. Isaia 38:10. “Zis-am pe la miazăziua zilelor mele: “Mă voi duce la porțile infernului, lipsi-mă-voi de rămășița anilor mei”.” (Din aceste cuvinte ale lui Ezechia, bunul rege al lui Iuda, desigur nimeni nu va crede că el, Ezechia, aștepta să meargă la porțile unui chin veșnic. Fiind bolnav, el se simțea aproape de moarte, de stingere, de uitare, unde știa că se va duce.)
  3. Isaia 38:18. “Căci nu infernul te va lăuda.” (În partea din urmă a textului se vede clar, că infernul amintit aici este “groapa”.)
  4. Isaia 57:9. “Și te-ai umilit până la infern.” (Aici, adâncimea simbolică a degradării.)
  5. Ezec. 31:15-17. “În ziua în care s-a pogorât în infern, făcut-am să plângă pentru dânsul … Făcut-am să se înspăimânte popoarele de vuietul căderii sale, când l-am pogorât în infern cu cei ce se pogoară în groapă … Și aceștia s-au pogorât cu dânsul în infern.” (Descrierea simbolică și profetică a căderii Babilonului în distrugere, tăcere, mormânt.)
  6. Ezec. 32:21. “Cei mai puternici dintre viteji de dânsul vor vorbi din mijlocul infernului și de cei ce l-au ajutat.” (O continuare a aceleiași figuri reprezentând distrugerea Egiptului ca națiune, unindu-se cu Babilonul în nimicire.)
  7. Ezec. 32:27. “Care s-au pogorât în infern cu armele lor de rezbel și care au pus săbiile lor sub capetele lor și uneltele fărădelegilor lor pe oasele lor, deși erau frica celor puternici în pământul celor vii.” (Groapa este singurul “infern” în care cei căzuți dorm cu săbiile sub capul lor.)
  8. Osea 13:14. “Din mâna infernului i-aș răscumpăra; de moarte i-aș mântui; dar haide moarte cu ciuma ta, haide infernulecu mortăciunea ta! Compătimirea fie ascunsă de ochii Mei!” (Aici este profețită învingerea răscumpărării pentru întreg neamul omenesc, îndeplinită de Domnul nostru Isus Cristos la întâia Lui venire, pe baza căreia, la a doua Lui venire, în Împărăția de o mie de ani, va pune capăt morții, va nimici mormântul, eliberând pe toți morții din el — Apoc. 20:14; Ioan 5:28.)
  9. Habacuc 2:5. “(Cel) ce-și întinde lăcomia sa ca infernul (mormântul) și este nesățios ca și moartea.”
  10. Iona 2:1,2. “Și s-a rugat Iona lui Iehova, Dumnezeul său, din pântecele peștelui și a zis: “Strigat-am în strâmtorarea mea către Iehova și El m-a auzit, din pântecele infernului am strigat, și Tu ai auzit vocea mea.” (Pântecele peștelui a fost pentru un timp mormântul său.)

Textele în care “șeol” este tradus “mormânt” și “groapă”

  1. Gen. 37:35. “Plângând mă voi coborî la fiul meu în mormânt!
  2. Gen. 42:38. “… atunci voi, căruntețele mele le veți pogorî cu întristare în mormânt.” (Vezi, de asemenea, aceeași exprimare în cap. 44:29-32. Traducătorilor nu le-a plăcut să trimită pe Iacov, slujitorul lui Dumnezeu în iad numai din cauza că fiii lui au fost răi.)
  3. 1 Sam. 2:6. “Iehova omoară și învie, coboară în mormânt și face să învie.”
  4. 1 Împ. 2:6,9. “… și cărunteța lui să nu se pogoare în pace în mormânt … să pogori cu sânge cărunteța lui în mormânt.
  5. Iov 3:22. “Se veselesc când găsesc mormântul.” (Nimeni nu se poate veseli găsind un chin veșnic.)
  6. Iov 7:9. “… așa și cel ce se pogoară în mormânt.
  7. Iov 14:13. “O, de m-ai ascunde în mormânt, de mai acoperi până ce-ți va trece mânia; de mi-ai pune un termen, după care să-|i amintești iarăși de mine” (să mă înviezi)!
  8. Iov 17:1,13,14. Mormântul mă așteaptă … Mormântul e casa mea; în întuneric îmi aștern culcușul meu.” (Iov așteaptă învierea — “dimineața”.)
  9. Iov 21:13. “Ei își petrec zilele în fericire și într-o clipeală se pogoară în mormânt.
  10. Iov 33:22-24,28. “Sufletul său se apropie de mormânt … Dară de se află la dânsul unu … și el se îndură de dânsul și zice: “Apără-l să nu se pogoare în mormânt; am găsit cu cale a-l ierta” (pe baza jertfei de ispășire dată de Isus Hristos, Rom. 3:25, 26) … El apărat-a sufletul meu, să nu se pogoare în mormânt (pentru todeauna, ci numai pentru un timp).”
  11. Psalm 9:17. “În mormânt (nu într-un iad cu chinuri) se vor reîntoarce nelegiuiții.” “Că țărână ești și în țărână te vei întoarce” — Gen. 3:19.
  12. Psalm 55:23. “… Dumnezeu îi va coborî în adâncul mormântului.
  13. Psalm 88:4,5,11. “Asemănat sunt celor ce se coboară în mormânt … ce zac în mormânt … Oare spune-vor în mormântde îndurarea Ta?”
  14. Psalm 141:7. “… așa risipească-se oasele noastre la gura mormântului.
  15. Prov. 1:12. “Să-i înghițim de vii, ca infernul și întregi, ca pe cei ce se pogoară în mormânt” (comparați cu Num. 16:30-33).
  16. Prov. 5:5. “… pașii săi ies la mormânt (duc la mormânt).”
  17. Prov. 9:18. “Și el nu știe că acolo sunt umbrele morții și că cei chemați de ea sunt în adâncul mormântului.” (Aici invitații prostituatei sunt reprezentați ca morți, bolnavi sau muribunzi și mulți, victime ale senzualității în mormintele premature ale bolilor care, de asemenea, grăbesc posteritatea lor la mormânt.)
  18. Ecles. 9:10. “Toate câte-ți sunt la îndemână, fă-le cu toată puterea ta; căci nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt unde te duci.”
  19. Isaia 14:19. “… ce se pogoară la pietrele mormântului.
  20. Psalm 30:3,9. “… păstratu-mi-ai viața, ca să nu mă cobor în groapă … Ce folos este de sângele meu (de viața mea), de mă voi pogorî în groapă.
  21. Psalm. 107:20. “… și să-i scape din gropile lor.”
  22. Zaharia 9:11. “… voi da drumul încătușaților tăi din groapa în care nu este apă” (dar nici foc).

Această listă cuprinde toate textele în care cuvântul evreiesc “șeol” nu s-a tradus “infern”. Din această examinare trebuie să fie evident, tuturor cititorilor, că descoperirea lui Dumnezeu de-a lungul a patru mii de ani nu conține nici o sugestie despre un “iad” așa cum este înțeles acum, să semnifice, acest cuvânt.

“Iad” și “infern” în Noul Testament

În Noul Testament, cuvântul grecesc hades corespunde exact cuvântului ebraic șeol. Ca dovadă vedeți citatele din Vechiul Testament date de apostoli, în care ei îl redau hades. De exemplu, Faptele Apostolilor 2:27, “… că nu vei lăsa sufletul meu îninfern” este un citat din Psalmul 16:10, “căci Tu nu vei lăsa infernului (șeolului) sufletul meu”. Și în 1 Cor. 15:54, 55: “Moartea s-a înghițit în biruință. Moarte unde este boldul tău, iadule (hades) unde este biruința ta?”, este o aluzie la Isaia 25:8, “Va înghiți moartea pentru etern” și la Osea 13:14, “… haide moarte cu ciuma ta, haide infernule (șeol) cu mortăciunea ta”.

Cuvintele “iad” și “infern” traduse din cuvântul grecesc “hades”

  1. Matei 11:23. Și tu Capernaume! care te-ai înălțat până la cer, te vei pogorî până la iad.” Luca 10:15: “… până la iad te vei pogorî.” (Cetatea a fost favorizată din belșug cu privilegiile cunoștinței și a ocaziilor, sau figurativ, a fost “înălțată la cer”, dar datorită folosirii greșite a favorurilor lui Dumnezeu, va fi înjosită, sau figurativ coborâtă în iad, ruinată, distrusă. Acum este atât de complet îngropată în uitare, încât chiar și locul unde a fost este o chestiune de dispută. Capernaumul este în mod sigur distrus, coborât la iad.)
  2. Luca 16:23. “Și în iad ridicându-și ochii săi, fiind în chinuri.” (O figură parabolică explicată mai departe sub un titlu separat.)
  3. Apoc. 6:8. “Și am văzut, și iacă un cal galben; și numele celui ce ședea pe el era Moartea și Infernul urma după ea.” (Simbol al distrugerii sau mormântul.)
  4. Matei 16:18. “… pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Deși persecuție aspră și neînduplecată a îndurerat Biserica în timpul Vârstei Evanghelice, aceasta niciodată nu va determina exterminarea ei și în cele din urmă prin învierea sa îndeplinită de Domnul ei, Biserica va domni peste iad — mormânt.)

Cristos în “infern” (hades) și înviat din “infern” (hades) Fapte. Ap. 2:1, 14, 22-31

… sosind ziua cincizecimii … Petru sculându-se … le-a zis: “Bărbați israeliți, ascultați cuvintele acestea: Isus Nazarineanul, bărbat adeverit de la Dumnezeu între voi … fiind dat după sfatul hotărât și după preștiința lui Dumnezeu (El a fost dat pentru păcatele noastre), luându-L și prin mâinile celor fărădelege crucificându-L, l-ați omorât. Pe care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile (sau legăturile) morții fiindcă nu era cu putință ca să fie El ținut de dânsa (pentru că Cuvântul lui Iehova declarase înainte învierea Sa); Că David zice despre dânsul (reprezentându-l sau vorbind pentru el), văzut-am (Eu, Cristos) pe Domnul (Iehova) înaintea Mea pururea, că este de-a dreapta Mea, ca să nu mă clătesc. Pentru aceasta s-a veselit inima Mea și s-a bucurat limba Mea, chiar și corpul Meu se va repausa în speranță, că nu vei lăsa sufletul Meu în infern (hades, mormânt, condiția morții), nici vei lăsa ca cel cucernic al Tău să vadă stricăciunea. Tu (Iehova) mi-ai făcut cunoscut (mie, Cristos) căile vieții”.” Aici Domnul nostru personificat prin profetul David exprimă credința Sa în promisiunea lui Iehova privind învierea și îndeplinirea completă și glorioasă a planului lui Iehova prin El și se bucură în perspectivă.

Petru continuă spunând: “Bărbați, frați, să-mi fie iertat a vorbi liber către voi despre patriarhul David, că a și murit și s-a îngropat și mormântul lui este între noi până în-tr-această zi (așa că această profeție nu s-a putut referi la el personal, pentru că sufletul lui David a fost lăsat în “infern” — hades, mormânt, starea morții — și corpul său a văzut stricăciunea). Deci, fiind profet și știind că i s-a jurat Dumnezeu cu jurământ că din trupul coapselor lui, după corp va ridica pe Christos să șadă pe tronul lui; mai-nainte văzând aceasta a vorbit de învierea lui Christos (din “infern” — hades, mormânt — în care a trebuit să meargă pentru nelegiuirile noastre), că sufletul Său nu s-a lăsat în infern (hades — starea morții), nici corpul Lui nu a văzut stricăciunea. Astfel Petru prezintă un argument puternic, logic, bazat pe cuvintele profetului David — arătând, în primul rând, că Cristos, care a fost dat de către Dumnezeu pentru nelegiuirile noastre, a mers în “infern”, în mormânt, în starea morții, distrugere (Psalmul 16:10), și în al doilea rând că, potrivit făgăduinței a fost eliberat din infern, mormânt, moarte, distrugere, prin înviere — o ridicare la viață, fiind creat din nou aceeași ființă identică, dar mai glorioasă și înălțată chiar la “strălucirea măririi și imaginea ființei Lui (a Tatălui)” (Evrei 1:3). Și acum “acest Isus” (Fapte. 2:36), în descoperirea Sa următoare Bisericii, declară:

Apoc. 1:18. … Cel ce sunt viu și am fost mort și iacă trăiesc în secolii secolilor; Amin, și am cheile infernului (hades, mormânt) și ale morții.”

Amin! Amin! răspund inimile noastre; deoarece în învierea Sa noi vedem rezultatul glorios al întregului plan al lui Iehova, care va fi îndeplinit prin puterea Celui înviat, care acum deține cheile mormântului și ale morții, și la timpul potrivit va elibera toți prizonierii care sunt, prin urmare, numiți “încătușați cu speranță” (Zaharia 9:12; Luca 4:18). Nici o viclenie sau iscusință, prin nici un șiretlic, nu poate denatura aceste scripturi complet și să le folosească greșit în spijinul acelor tradiții papale monstruoase și blasfematoare ale chinului veșnic. Dacă aceasta ar fi fost pedeapsa noastră, Cristos, pentru a fi sacrificiu înlocuitor pentru noi, trebuie încă să îndure, și pentru toatăeternitatea, un astfel de chin, ceea ce nimeni nu va pretinde. Dar pedeapsa noastră a fost moartea, și “Christos a murit pentru păcatele noastre” “și pentru ale toată lumea”. 1 Corinteni 15:3; 1 Ioan 2:2

Apoc. 20:13,14. “Și marea a dat pe morții cei din-tr-ânsa și moartea și infernul (mormântul) au dat pe morții cei dintr-ânsele și s-au judecat fiecare după faptele sale. Și moartea și infernul (mormântul) s-au aruncat în lacul cel de foc. Acesta este mortea cea de a doua”. (Lacul de foc este simbolul nimicirii finale și veșnice. Moartea și infernul (mormântul) merg amândouă în el. Și nu va mai fi moarte; “Neamicul cel mai de pe urmă ce se va desființa este moartea” — 1 Corinteni 15:26; Apocalipsa 21:4.)

Alte locuri unde este cuvântul “iad”

După ce am examinat cuvântul șeol, singurul cuvânt în Vechiul Testament redat prin “infern”, și cuvântul hades, cel mai frecvent redat în Noul Testament prin “iad”, acum remarcăm fiecare loc rămas în Scripturi unde se folosește cuvântul “iad”. În Noul Testament, alte două cuvinte sunt redate prin “iad”, și anume, gheena și tartaroo, pe care le vom analiza în ordinea numită.

“Gheena” = Valea Hinnom

Acest cuvânt apare în următoarele texte — în total de douăsprezece ori: Matei 5:22, 29, 30; 10:28; 18:9; 23:15, 33; Marcu 9:43-47; Luca 12:5; Iacov 3:6. Aceasta este forma grecească a cuvintelor ebraice care sunt traduse prin “Valea Hinnom”. Această vale este așezată chiar în afara cetății Ierusalimului și a servit de canal pentru scurgere și pentru arderea gunoaielor din acea cetate. Acolo erau aruncate cadavrele, gunoaiele etc. și focul era menținut arzând continuu pentru a mistui cu totul orice era depozitat acolo, adăugându-se pucioasă ca să ajute arderea și să asigure o distrugere completă. Dar nu era permis să fie aruncat în gheena nimic ce era viu. Evreilor nu le era permis să tortureze nici o creatură.

Când ne gândim că prin poporul Israel Dumnezeu ne-a dat învățături ilustrând procedurile și planurile Sale, prezente și viitoare, trebuie să ne așteptăm ca această Vale Hinnom sau gheena să-și joace și ea rolul ei în ilustrarea lucrurilor viitoare. Știm că preoțimea și templul lui Israel au ilustrat Preoțimea Împărătească, Biserica creștină, deoarece ea va fi adevăratul templu al lui Dumnezeu; și știm că cetatea lor principală a fost o ilustrație a Ierusalimului Nou, sediul puterii Împărăției și centrul autorității — cetatea (guvernul) marelui Împărat, Emanuel. Ne amintim, de asemenea, că guvernul lui Cristos este reprezentat în cartea Apocalipsei (cap. 21:10-27) printr-o cetate — Ierusalimul cel Nou. Acolo, după descrierea clasei căreia i s-a permis să intre în privilegiile și binecuvântările acelei Împărății — cei onorabili și glorioși, și toți cei care au dreptul la pomii vieții — aflăm că este, de asemenea, declarat că nu va intra în ea nimic întinat, sau care trăiește în urâciune sau minciună, ci numai cei pe care Mielul îi va scrie ca vrednici de viață. Această cetate, care astfel va reprezenta lumea întreagă mântuită la sfârșitul Mileniului, a fost simbolizată prin cetatea pământească Ierusalim; iar cei întinați, cei care trăiesc în urâciune etc., clasa celor nevrednici de viață veșnică, cei care nu vor intra în ea, au fost reprezentați prin cadavrele respinse și murdare, lipsite de viață, aruncate în gheena afară din cetate — a căror distrugere completă — moartea a doua — a fost astfel simbolizată. În consecință, găsim declarat că acei care n-au fost găsiți vrednici de viață sunt aruncați în “lacul cel de foc” (Apocalipsa 20:15) — focul aici, ca și peste tot, fiind folosit ca simbol al nimicirii, iar simbolul lacului “cel de foc” fiind scos din aceeași gheena sau Valea Hinnom.

De aceea, fiindcă gheena a servit unui scop util pentru cetatea Ierusalim, ca un loc pentru arderea gunoiului, această vale, ca și cetatea însăși, a fost un tip și a ilustrat procedeele viitoare ale lui Dumnezeu, respingând și dând la nimicire toate elementele necurate, împiedicându-le astfel să întineze cetatea sfântă, Noul Ierusalim, după ce încercarea din veacul Milenar va fi dovedit pe deplin și va fi separat cu o corectitudine negreșită “oile” de “capre”.

Așadar, gheena a fost un tip sau o ilustrație a morții a doua — distrugerea finală și completă, din care nu poate fi nici o revenire; pentru că după aceea, “nu mai rămâne sacrificiu pentru păcate, ci … o râvnă arzătoare care va mistui pe cei împotrivitori” (Evrei 10:26, 27).

Să ne amintim că Israel, pentru a fi folosit ca tip al viitoarelor procedee ale lui Dumnezeu cu neamul omenesc, a fost tratat tipic, ca și cum răscumpărarea ar fi fost deja dată înainte de ieșirea lor din Egipt, deși numai un miel tipic fusese înjunghiat. Când a fost construit Ierusalimul și templul — care a reprezentat templul adevărat, Biserica și Împărăția adevărată așa cum va fi ea stabilită prin Cristos în Mileniu — acel popor a simbolizat lumea în Veacul Milenar. Preoții lor au reprezentat Preoțimea Împărătească glorificată și Legea lor cu cerințele ei de ascultare perfectă a reprezentat Legea și condițiile sub Noul Legământ, care vor fi puse în aplicare pentru binecuvântarea tuturor celor ascultători și pentru condamnarea tuturor celor care, acordându-li-se cea mai deplină ocazie, nu se vor supune din inimă conducerii drepte și legilor marelui Împărat.

Văzând, deci, că organizarea politică a lui Israel, condițiile etc. le-au prefigurat pe cele din lume în veacul viitor, ce potrivit este să găsim în Valea sau abisul gheena o ilustrație a morții a doua, distrugerea completă în veacul care vine a tot ce este nevrednic să fie păstrat; și cât de potrivit este, de asemenea, simbolul “lacul de foc care arde cu pucioasă” (Apoc. 19:20), inspirat din aceeași gheena sau Valea Hinnom, care arde continuu cu pucioasă. Expresia “care arde cu pucioasă” mărește puterea simbolului “foc”, pentru a exprima distrugerea completă și irevocabilă a morții a doua, deoarece pucioasa arzândă este cel mai ucigător agent cunoscut. Ce rațional este, de asemenea, să așteptăm ca Israelul să aibă tribunale și judecători care se aseamănă sau prefigurează judecățile din veacul viitor și ca sentința acelor tribunale (figurative) ale acelui popor (figurativ) sub acele legi (figurative) la acel abis (figurativ), din afara acelei cetăți (figurative), să corespundă considerabil sentințelor (reale) ale tribunalului (real) și ale judecătorilor din veacul viitor. Dacă aceste puncte vor fi reținute, ele ne vor ajuta mult să înțelegem cuvintele Domnului nostru referitoare la gheena; pentru că, deși a fost menționată și s-a făcut referire la valea literală, totuși aceste cuvinte conțin învățături legate de veacul viitor și de gheena antitipică — moartea a doua.

Vinovat va fi de focul gheenei — Matei 5:21, 22

“Ați auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu ucizi” și cine va ucide vinovat va fi judecății. Iar eu zic vouă, că tot cel ce se mânie asupra fratelui său fără cauză, vinovat va fi (în viitor — sub regulamentele adevăratei Împărății) judecății și cine va zice fratelui său Raca (prostule, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.), vinovat va fi sinedriului, dară cine va zice, nebunule, vinovat va fi de focul gheennei.

Pentru a înțelege aceste cuvinte referitoare la sinedriu, judecători și gheena, toți ar trebui să știm câte ceva despre regulamentele evreiești. “Curtea cu juri” se compunea din șapte bărbați (sau douăzeci și trei — numărul este disputat), care aveau puterea să judece unele categorii de nelegiuiri. Înaltul Consiliu, sau Sinedriul, era format din șaptezeci și unu de bărbați, recunoscuți ca învățați și capabili. Acesta era cel mai înalt tribunal al evreilor și supravegherea lui era peste cazurile cele mai grave. Pedeapsa cea mai aspră era moartea; însă unii criminali foarte înrăiți erau supuși după moarte unei înjosiri, refuzându-li-se îngroparea și fiind aruncați împreună cu cadavrele câinilor și cu gunoaiele din cetate etc. în gheena, ca să fie nimiciți acolo. Scopul acestei arderi în gheena era ca să facă nelegiuirile și pe nelegiuiți detestabili în ochii poporului și însemna că acuzatul era un caz fără speranță. Trebuie să ne amintim că Israelul spera într-o înviere din mormânt, și că de aceea erau deosebit de atenți în tratarea corpurilor celor morți. Neînțelegând pe deplin puterea lui Dumnezeu, se pare că ei se gândeau că El avea nevoie de ajutorul lor (Exodul 13:19; Evrei 11:22; Fapte. Ap. 7:15, 16). Prin urmare, nimicirea corpului în gheena, după moarte, sugera (simbolic) pierderea speranței vieții viitoare printr-o înviere. Astfel pentru aceștia gheena a reprezentat moartea a doua în același mod figurativ în care ei ca popor au reprezentat sau ilustrat o nouă ordine de lucruri viitoare sub Noul Legământ.

Remarcați că Domnul nostru, în cuvintele de mai sus, le-a arătat că interpretarea Legii de către ei, oricât de severă era, a fost mult inferioară semnificației reale a acelei Legi, așa cum va fi ea interpretată sub Împărăția reală și sub Judecătorii reali, care au fost reprezentați prin împărăția și judecătorii lor. El le-a arătat că porunca din Legea lor “să nu ucizi” mergea mult mai departe decât presupuneau ei; că mânia răutăcioasă și insulta “vor fi” considerate sub Noul Legământ o încălcare a Legii lui Dumnezeu și că, acei care sub condițiile favorabile ale Veacului Nou nu se vor reforma atât de amănunțit ca să respecte deplin Legea lui Dumnezeu, vor fi socotiți vrednici de ceea ce a simbolizat gheena din apropierea lor — moartea a doua. Totuși, rigurozitatea strictă a acelei Legi va fi aplicată numai în măsura în care vor fi nesocotite disciplinările, avantajele și ajutorul din veacul acela, care-i vor face capabili pe fiecare să se conformeze legilor lui.

Aceeași idee este continuată în

Matei 5:22-30

“… iar eu vă zic vouă … că mai de folos îți este ca să piară unul din membrii tăi, decât tot corpul tău să se arunce în gheennă.

Aici iarăși, lucrarea Legii lui Dumnezeu sub Noul Legământ este comparată cu lucrarea ei sub Vechiul Legământ sau Legământul evreiesc, și ca îndemn este dată lecția stăpânirii de sine, prin declarația că este cu mult mai folositor ca oamenii să refuze a-și mulțumi dorințele degradate (chiar dacă le-ar fi dragi ca ochiul drept și li s-ar părea indispensabile ca mâna dreaptă), decât să și le mulțumească și să piardă în moartea a doua viața viitoare pregătită prin ispășire pentru toți cei care se vor întoarce la perfecțiune, la sfințenie și la Dumnezeu.

Aceste expresii ale Domnului nostru servesc nu numai pentru a arăta perfecțiunea (Romani 7:12) Legii lui Dumnezeu și cât de deplin va fi ea definită și aplicată în Mileniu, ci ele au servit și ca o lecție pentru evrei, care până atunci au văzut în poruncile lui Moise numai aspectul exterior, general al Legii lui Dumnezeu. Deoarece în starea lor decăzută ei au constatat că era greu să țină necălcată chiar și semnificația de suprafață a Legii, ei trebuie să vadă acum imposibilitatea ținerii semnificației mai fine a Legii descoperite prin Cristos. Dacă ei ar fi înțeles și ar fi primit învățătura Lui pe deplin, ar fi strigat: vai! dacă Dumnezeu ne judecă astfel, după însăși gândurile și intențiile inimii, toți suntem necurați, toți suntem imperfecți și nu ne putem aștepta decât să fim condamnați la gheena (la nimicire completă ca animalele). Ei ar fi strigat: “Arată-ne o preoțime mai înaltă decât a lui Aaron, un mare Preot și un Învățător pe deplin capabil să aprecieze Legea, și pe deplin capabil să aprecieze și să compătimească cu starea noastră decăzută și cu slăbiciunile noastre moștenite, și să ofere El pentru noi “mai bune sacrificii” și să aplice pentru noi acea mai mare iertare a păcatului necesară, și El, ca mare medic, să ne vindece și să ne restabilească, așa încât să ne putem supune Legii perfecte a lui Dumnezeu din inima noastră”. Atunci ei L-ar fi găsit pe Cristos.

Dar ei n-au învățat această lecție, pentru că urechile înțelegerii lor erau “amorțite” și de aceea n-au știut că Dumnezeu pregătise tocmai preotul, sacrificiul, învățătorul și medicul de care aveau ei nevoie, care la timpul cuvenit i-a răscumpărat pe cei sub Legea tipică, precum și pe cei care nu erau sub ea, și care, de asemenea, la timpul cuvenit, nu peste mult, Își va începe lucrarea de restabilire — redând vedere ochilor orbi ai înțelegerii lor și auz urechilor surde ale lor. Atunci va fi “înlăturat vălul” — vălul ignoranței, al mândriei și al înțelepciunii umane pe care Satan îl folosește acum pentru a orbi lumea față de legea adevărată a lui Dumnezeu și față de planul adevărat al mântuirii în Cristos.

Învățătura Domnului nostru, nu numai că a arătat aici Legea Noului Legământ și le-a dat evreilor o lecție, ci ea este de folos și Bisericii Evanghelice. În măsura în care învățăm strictețea Legii lui Dumnezeu și în ce ar consta perfecțiunea sub cerințele ei, vedem că Răscumpărătorul nostru a fost perfect și că noi, complet incapabili a ne recomanda singuri lui Dumnezeu ca împlinitori ai acelei Legi, putem afla acceptare la Tatăl numai în meritul Răscumpărătorului nostru, în timp ce nimeni nu poate fi din acel “Corp”, acoperit cu haina dreptății Lui, în afară de consacrații care se străduiesc să facă numai acele lucruri bine plăcute lui Dumnezeu, ceea ce include evitarea păcatului în măsura capacității. Totuși, acceptarea lor de către Dumnezeu nu se bazează pe perfecțiunea lor, ci pe perfecțiunea lui Cristos, atâta vreme cât ei rămân în El. Aceștia însă beneficiază de o înțelegere clară a Legii perfecte a lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu sunt dependenți de o ținere perfectă a acestei Legi. Lor le place să facă voia lui Dumnezeu în măsura capacității lor și cu cât cunosc mai bine Legea perfectă a Lui, cu atât sunt mai capabili să se conducă pe ei înșiși și să se conformeze acestei legi. Astfel deci, cuvintele Domnului nostru au și pentru noi o lecție valoroasă.

Însă punctul care trebuie în mod special observat aici este că gheena, pe care evreii o știau și despre care Domnul nostru le vorbea, nu era un lac de foc arzând toată eternitatea, în care va fi aruncat oricine se “mânie asupra fratelui său” și îi zice “nebunule”. Nu; evreii n-au înțeles o idee atât de extremă din cuvintele Domnului. Teoria chinului veșnic le era necunoscută; nu-și avea locul în teologia lor, după cum se va arăta. Ea este o invenție relativ modernă, care a venit, după cum am arătat, de la papalitate — marea apostazie. Ideea este că gheena simbolizează moartea a doua — nimicirea totală, completă și veșnică. Acest lucru este arătat clar prin faptul că ea este pusă în contrast cu viața, ca opus al acesteia. “… îți este mai bine să intri în viață șchiop sau ciung, decât având amâdoauă mâinile sau amândouă picioarele să fii aruncat în focul cel etern … îți este mai bine să intri în viață cu un ochi, decât având amândoi ochii să fii aruncat în focul gheennei” (Matei 18:8, 9). Este mai bine să-ți negi plăcerile păcătoase decât să-ți pierzi toată viața viitoare și să fii nimicit în moartea a doua.

Poate să piardă și sufletul și corpul în gheenă
Matei 10:28; Luca 12:5

“Și nu vă temeți de cei ce ucid corpul, dar sufletul nu pot să-l ucidă, ci temeți-vă mai bine de cel ce poate să piardă și sufletul și corpul în gheennă„. Vezi, de asemenea, încă o relatare a aceleiași expuneri făcută de Luca — 12:4, 5.

Domnul nostru le arată, aici, urmașilor Săi marea cauză pentru care să aibă curaj și vitejie în împrejurările cele mai grele. Ei trebuiau să se aștepte la persecuție și împotriva lor să se vorbească tot felul de rele pe nedrept, din pricina Lui și din pricina “veștilor bune”, a căror slujitori și vestitori i-a făcut El; da, venea timpul când oricine îi va omorî să creadă că face un serviciu lui Dumnezeu. Consolarea sau răsplata lor pentru aceasta urma să fie primită, nu în viața aceasta, ci în viața viitoare. Ei au fost asigurați și au crezut că El venise să-Și dea viața o răscumpărare pentru mulți și că toți cei din morminte vor trebui, prin urmare, să audă la timpul cuvenit glasul Eliberatorului și să iasă afară, fie la răsplată (dacă au trecut cu succes încercarea în această viață), fie la o încercare sau judecată viitoare, cum va trebui să fie cazul cu marea majoritate care în viața prezentă nu vin la cunoștința și la ocazia necesară, esențiale pentru o încercare completă.

În condițiile prezente oamenii ne pot omorî trupul, dar nimic din ceea ce pot face nu ne va afecta ființa viitoare (sufletul), pe care Dumnezeu a promis că o va reînsufleți sau restabili prin puterea Sa în ziua învierii — Veacul Milenar. Sufletele noastre reînsuflețite vor avea corpuri noi (spirituale sau materiale — “… iar Dumnezeu îi dă (fiecărei semințe) corpul precum voiește”, și pe acestea nimeni nu va avea libertatea să le ucidă. Numai Dumnezeu are puterea să distrugă cu totul — sufletul și trupul. De aceea, numai de El trebuie să ne temem, iar de împotrivirea oamenilor, chiar până la moarte, nu trebuie să ne temem, dacă prin aceasta câștigăm aprobarea divină. Îndemnul Domnului nostru este deci: Nu vă temeți de cei care pot pune capăt vieții prezente (în curs de moarte) din aceste sărmane corpuri pe moarte. Nu vă îngrijiți prea mult de ea — de hrana, îmbrăcămintea, plăcerile ei, în comparație cu acea existență sau ființă viitoare pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru voi, și care, dacă este asigurată, poate fi partea voastră veșnică. Nu vă temeți de amenințările, privirile sau faptele oamenilor, a căror putere nu poate trece dincolo de existența prezentă; care pot vătăma și ucide aceste corpuri, dar nu pot face mai mult. Mai degrabă aveți respect și considerație față de Dumnezeu, de la care sunt pornirile vieții veșnice — teme-ți-vă de Acela care poate să distrugă în gheena, în moartea a doua, atât existența prezentă pe moarte, cât și orice speranță de existență viitoare.

Viermele lor nu moare și focul nu se stinge

Matei 18:8, 9; Marcu 9:43-48

Aici este arătat în concluzie că gheena ca ilustrație reprezintă moartea a doua — nimicirea completă care trebuie să urmeze în cazul tuturor celor care, după ce au primit ocaziile vieții sau existenței viitoare prin sacrificiul Domnului nostru, se dovedesc nevrednici de darul lui Dumnezeu și refuză să-l accepte, prin aceea că refuză să asculte de cerințele Lui drepte. Nu se spune că Dumnezeu va păstra sufletul sau corpul în gheena, ci se spune că El le poate “distruge” și le va “distruge” pe amândouă în ea. Astfel ne învață că toți cei condamnați la moartea a doua sunt fără speranță și sunt șterși pe veci din existență.

(Deoarece aceste două pasaje se referă la aceeași cuvântare a Domnului, cităm din Marcu — remarcând că versetele 44 și 46, și o parte din versetul 45, nu se află în manuscrisele grecești vechi, deși versetul 48, care spune acelși lucru, se află în toate manuscrisele. Cităm textul așa cum este în aceste manuscrise vechi și demne de încerdere.) “Și de-ți va fi de piedică mâna ta taie-o; mai bine-ți este ciung să intri în viață, decât două mâini având să intri în gheenna, în focul nestins unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și de-ți va fi de piedică piciorul tău ta-ie-l; mai bine-ți este șchiop să intri în viață, decât două picioare având să fii aruncat în gheenna, în focul nestins unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și de-ți va fi de piedică ochiul tău scoate-l; mai bine-ți este cu un ochi să intri în Împărăția lui Dumnezeu, decât doi ochi având să fii aruncat în focul gheennei, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge.”

După citirea celor de mai sus, toți trebuie să fie de acord cu profetul, că Domnul nostru Și-a deschis gura și a vorbit în parabole și cuvinte tainice (Psalmul 78:2; Matei 13:35). Nimeni nu va presupune nici măcar un moment că Domnul nostru a sfătuit poporul să-și mutileze trupurile, tăindu-și membrele sau scoțându-și ochii. Nici n-a vrut ca noi să înțelegem că vătămările și desfigurările din viața prezentă vor continua dincolo de mormânt, când vom “intra în viață”. Evreii, cărora li S-a adresat, neavând nici o idee despre vreun loc de chin veșnic, și care știau că cuvântul gheena se referea la valea din afara cetății lor, care nu era un loc de tortură și nici un loc în care să fie aruncat ceva viu, ci un loc pentru nimicirea completă a ceea ce se arunca, recunoscând că expresia Domnului în privința membrelor și ochilor era figurativă, știau căgheena, de asemenea, era folosită în același sens figurativ, pentru a simboliza nimicirea completă.

Domnul a vrut să spună doar aceasta: Viața viitoare de care Dumnezeu S-a îngrijit pentru omul răscumpărat este de o valoare inestimabilă și va merita din belșug să faceți orice sacrificiu pentru a o primi și a vă bucura de acea viață. Dacă v-ar costa chiar un ochi, o mână sau un picior, așa încât toată eternitatea să fiți obligați să îndurați pierderea acestora, totuși viața ar fi ieftină chiar cu un astfel de preț. Ar fi mult mai bine, decât să vă păstrați membrele și să pierdeți totul în gheena. Fără îndoială că ascultătorii au tras și învățătura că aceasta se aplică la toate afacerile vieții, și au înțeles că Învățătorul a vrut să spună că ar merita cu prisosință să-și nege multe comodități, plăceri și gusturi dragi, ca mâna dreaptă, prețioase ca un ochi și folositoare ca un picior, mai degrabă, decât prin mulțumire să piardă viața viitoare și să fie cu totul nimiciți în gheena — moartea a doua.

Dar ce înseamnă, “viermele lor nu moare și focul nu se stinge”?

Răspundem: În gheena literală, care este baza ilustrației Domnului nostru, trupurile moarte ale animalelor etc., adeseori cădeau pe colțurile stâncilor și nu în focul care continua să ardă dedesubt. Astfel expuse, acestea făceau viermi și erau mistuite de ei, la fel de complet și de sigur ca și cele care ardeau. Nimeni nu avea voie să intervină în aranjamentul acestei văi; astfel viermii și focul împreună completau lucrarea de distrugere — focul nu se stingea și viermii nu mureau. Aceasta n-ar însemna un foc nesfârșit, nici viermi veșnici. Ideea este că viermii nu mureau lăsând cadavrele acolo, ci continuau și completau lucrarea de nimicire. La fel și focul: nu se stingea, ci ardea până când mistuia totul. Întocmai așa, dacă o casă ar fi în flăcări și focul n-ar putea fi ținut sub control sau stins, ci ar arde până când ar distruge clădirea, noi l-am putea numi în mod potrivit “foc nestins”.

Domnul nostru a vrut să ne întipărească ideea că moartea a doua, simbolizată prin gheena, are un caracter complet și final. Toți câți vor ajunge în moartea a doua vor fi nimiciți cu desăvârșire, pentru totdeauna; nici o răscumpărare nu se va mai da, vreodată, pentru cineva (Romani 6:9), deoarece nici unul care va fi vrednic de viață nu va fi aruncat în moartea a doua, sau în “lacul de foc”, ci numai aceia care iubesc nedreptatea după ce au venit la cunoștința adevărului.

Moartea a doua este clar ilustrată prin gheena nu numai în locurile de mai sus, ci este evident că același Învățător a folosit aceeași ilustrație pentru a reprezenta același lucru în simbolurile Apocalipsei chiar dacă acolo nu este numită gheena, ci “lac de foc”.

Aceeași vale a fost încă o dată folosită înainte, ca baza unei cuvântări a profetului Isaia (Isaia 66:24). Chiar dacă nu-i dă nici un nume, el o descrie; și să observe toți că vorbește, nu după cum s-ar putea aștepta unii care au idei false despre miliardele de oameni vii în flăcări și chin, ci despre trupurile moarte ale celor care au păcătuit împotriva Domnului, care sunt astfel reprezentați ca distruși complet în moartea a doua.

Cele două versete precedente arată timpul când se va împlini această profeție, și este în deplină armonie cu simbolurile Apocalipsei; ea aparține dispensației noi, Mileniului, “cerului nou și pământului nou„. Atunci toți drepții vor vedea atât dreptatea cât și înțelepciunea în faptul distrugerii complete a inamicilor incorigibili, voiți, ai dreptății, după cum este scris: ei “vor fi ură la toată carnea”.

Matei 23:15,33

Clasa căreia i se adresează aici n-au fost păgânii care n-aveau nici o cunoștință de adevăr, nici cei mai de jos sau cei mai ignoranți din poporul lui Israel, ci cărturarii și fariseii, în aparență cei mai religioși, conducătorii și învățătorii poporului. Acestora Domnul nostru le-a spus: “Cum veți scăpa de judecata gheennei?„. Acești oameni erau fățarnici; ei nu erau sinceri în privința convingerilor lor. Li se adusese mărturie îmbelșugată despre adevăr, dar ei au refuzat să-l accepte și s-au străduit să se opună infuenței lui și să descurajeze poporul în a-l accepta. Și împotrivindu-se astfel spiritului sfânt al luminii și adevărului, ei își împietreau inimile față de însuși mijlocul pe care Dumnezeu l-a intenționat pentru binecuvântarea lor. Deci, ei cu răutate s-au împotrivit harului Său, și o astfel de cale, dacă era urmată, trebuia ca în cele din urmă să sfârșească în condamnarea la moartea a doua, gheena. Fiecare pas în direcția orbirii voite și a opoziției față de adevăr face întoarcerea mai grea, și-l face pe răufăcător tot mai mult de un caracter pe care Dumnezeu îl detestă și pe care moartea a doua este menită să-l distrugă complet. Cărturarii și fariseii înaintau repede pe această cale, de aceea a fost întrebarea prevenitoare a Domnului: “Cum veți scăpa?” etc. Înțelesul este acesta: Deși voi vă lăudați cu evlavia voastră, totuși veți fi cu siguranță distruși în gheena, dacă nu vă schimbați calea!

Aprinsă de focul gheenei — Iacov 3:6

“… așa (importantă) se află limba între mădularele noastre, încât spurcă tot corpul și aprinde cursul firii și (sau când) este însăși aprinsă de focul gheennei”.

Aici, în limbaj puternic simbolic, apostolul arată influența mare și rea a unei limbi rele — o limbă aprinsă (figurativ) de gheena. A fi o limbă aprinsă de gheena înseamnă că ea este fixată în rău, printr-o dispoziție coruptă, încăpățânată, egoistă, plină de ură, rea; prin felul de dispoziție care, în ciuda cunoștinței și ocaziei, dacă nu este stăpânită și reformată, va fi socotită vrednică să fie distrusă — clasa pentru care este intenționată “moartea a doua”, adevăratul “lac de foc”, adevărata gheenă. Un individ cu o astfel de atitudine poate aprinde cu limba lui un foc mare, o tulburare distructivă, care, oriunde ajunge, produce rău în tot cursul vieții. Câteva cuvinte răutăcioase adeseori aprind toate patimile rele ale celui care le spune, are același efect asupra celorlalți și se răsfrâng asupra lui însuși. Iar continuarea pe o astfel de cale rea strică în final toată ființa și o aduce sub sentință ca în întregime nevrednică de viață.

“Tartaroo” nu este un loc de tortură

Cuvântul grecesc “tartaroo” apare numai o dată în Scripturi în 2 Petru 2:4, unde citim: “… Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruțat, ci … i-a aruncat în tartar și i-a dat spre a se păzi la judecată”.

Cuvântul tartaroo, folosit de Petru, se aseamănă foarte mult cu tartarus, un cuvânt folosit în mitologia greacă drept numele unui abis întunecos sau închisoare . Dar tartaroo pare să se refere mai mult la un act decât la un loc. Căderea îngerilor care au păcătuit a fost o cădere de la onoare și demnitate, în dezonoare și condamnare, iar ideea pare să fie: “Dumnezeu n-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a degradat și i-a predat lanțurilor întunericului”.

Aceasta este cu certitudine în armonie cu faptele cunoscute de noi din alte scripturi; căci aceste spirite căzute au vizitat pământul în zilele Domnului nostru și ale apostolilor. Prin urmare, ei n-au fost în ceva loc în adânc, ci “în adânc” în sensul că au fost degradați de la cinstea și libertatea avute mai înainte, și au fost restrânși în întuneric, ca într-un lanț. Ori de câte ori aceste spirite căzute își manifestă puterile prin medii, în ședințe spiritiste, pretinzând că sunt anumite ființe umane moarte, ele trebuie să-și facă lucrarea în întuneric, pentru că întunericul este lanțul în care sunt legate până la marea zi Milenară de judecată. Dacă aceasta implică faptul că în viitorul apropiat ele se vor putea materializa la lumina zilei este greu de spus. Dacă este așa, atunci ar crește mult puterea lui Satan de a orbi și a înșela pentru puțină vreme — până când Soarele Dreptății va fi răsărit deplin și Satan va fi legat complet.

Cu acestea încheiem investigarea folosirii biblice a cuvântului “iad”. Mulțumim lui Dumnezeu că nu găsim un asemenea loc de tortură veșnică, așa cum învață în mod eronat crezurile, cărțile de cântări și cum se învață de la multe amvoane. Totuși am găsit un “iad” șeol, hades, la care a fost condamnat tot neamul nostru omenesc din cauza păcatului lui Adam, și din care toți sunt răscumpărați prin moartea Domnului nostru; și că “iadul” este mormântul — starea morții. Și mai găsim un “iad” (Gheena — moartea a doua — nimicirea totală), care ne este arătat ca fiind pedeapsa finală a tuturor celor care, după ce au fost răscumpărați și aduși la o deplină cunoștință a adevărului și la o deplină capacitate de a se supune, vor alege totuși moartea, alegând o cale de împotrivire lui Dumnezeu și dreptății. Și inimile noastre spun: Amin! “Drepte și adevărate (sunt) căile Tale, Rege al sfinților. Cine nu se va teme de Tine, Doamne și nu va mări Numele Tău? Căci Tu singur ești sfânt; căci toate națiunile vor veni și se vor închina înaintea Ta; căci judecățile Tale s-au arătat.” Apocalipsa 15:3, 4

Pilda cu bogatul și Lazăr – Luca 16:19-31

Marea greutate pentru mulți care citesc această scriptură este că, deși o privesc ca o pildă, totuși ei o judecă și trag concluzii din ea ca și cum ar fi o expunere literală. A o privi ca o expunere literală ar însemna a implica niște absurdități; de exemplu, că bogatul a mers în “iad” din cauză că s-a bucurat de multe binecuvântări pământești și nu i-a dat nimic lui Lazăr, decât fărâmituri. Nici un cuvânt nu se spune despre răutatea lui. Apoi, Lazăr a fost binecuvântat, nu pentru că a fost un copil sincer al lui Dumnezeu, plin de credință și încredere, nu pentru că el a fost bun, ci numai pentru că a fost sărac și bolnav. Dacă acestea ar fi interpretate literal, singura învățătură logică ce s-ar putea scoate din ea este că, dacă nu suntem niște bieți cerșetori plini de bube, nu vom intra niciodată în fericirea viitoare; și că dacă acum purtăm in subțire și purpură, și avem hrană din belșug în fiecare zi, suntem siguri de un chin viitor. De asemenea, râvnitul loc de favoare este “sânul lui Avraam”; și dacă toată declarația este literală, sânul trebuie să fie și el literal, și desigur n-ar încăpea în el foarte mulți din milioanele de bolnavi și de săraci de pe pământ.

Dar de ce să analizăm absurditățile? Ca pildă este ușor de interpretat. Lucrurile spuse într-o pildă nu sunt niciodată lucrurile la care se face referire. Știm acest lucru din explicațiile date de Domnul nostru pildelor Sale. Când a spus “grâu”, El a avut în vedere pe “fiii împărăției”, când a spus “neghină”, El a avut în vedere pe “fiii celui rău”, când a spus “secerători”, trebuia să se înțeleagă servii Săi etc. (Mat. 13). Aceleași clase au fost reprezentate prin diferite simboluri în diferite pilde. Astfel “grâul” dintr-o pildă corespunde cu “servul bun și credincios” și cu “fecioarele înțelepte” din alte pilde. Tot așa, în această pildă “bogatul” reprezintă o clasă de oameni, iar “Lazăr” o altă clasă.

În încercarea de a explica o pildă ca aceasta, la care Domnul nu ne dă o explicație, este desigur potrivită modestia în exprimarea opiniei noastre în privința ei. De aceea oferim următoarea explicație, fără nici o încercare de a ne impune vederile asupra cititorului, decât atât cât propria lui judecată i le-ar putea recomanda ca fiind în acord cu Cuvântul și planul lui Dumnezeu. După înțelegerea noastră, Avraam a reprezentat pe Dumnezeu, iar “bogatul” a reprezentat pe poporul lui Israel. Pe vremea când s-a spus această pildă, și o vreme îndelungată înainte, evreii se îmbrăcau “în purpură și în mătase veselindu-se în strălucire în toate zilele” — fiind primitorii speciali ai favorurilor lui Dumnezeu. După cum spune Pavel: “Care, deci, este prerogativa iudeului sau care este folosul circumciziunei? Este mare din toate punctele de vedere; mai întâi că lor li s-au încredințat cuvintele (Legea și Profeția) lui Dumnezeu”. Făgăduințele făcute lui Avraam și lui David și organizarea lor ca Împărăție tipică a lui Dumnezeu au investit pe acel popor cu regalitate, cum este reprezentat prin “purpura” bogatului. Jertfele tipice ale Legii au făcut din ei, în sens tipic, o națiune sfântă (dreaptă), lucru reprezentat prin “inul subțire” al bogatului — simbol al îndreptățirii (“inul este dreptatea sfinților”). Apoc. 19:8 Lazăr a reprezentat pe cei de sub lege, îndepărtați din favoarea divină, care, bolnavi de păcat, flămânzeau și însetau după dreptate. “Vameșii și păcătoșii” din Israel, căutând o viață mai bună și neamurile flămânde după adevăr, care-L “căutau pe Dumnezeu”, au constituit clasa Lazăr. Aceștia, la vremea când a fost spusă pilda, erau cu totul lipsiți de acele binecuvântări divine de care se bucura Israel. Ei zăceau la poarta bogatului. Nu aveau nici o făgăduință bogată, de regalitate; nu erau curățați nici măcar tipic, ci în boală morală, murdărie și păcat ei erau tovarăși ai “câinilor”. În zilele acelea câinii erau priviți ca niște creaturi detestabile, iar evreul curățat în mod tipic îi numea pe cei dinafară “păgâni” și “câini”, și niciodată n-ar fi mâncat și nu s-ar fi căsătorit cu ei, și nici n-ar fi avut vreun fel de legătură cu ei. Ioan 4:9

În privința întrebării cum mâncau aceștia din “fărâmiturile” favorii divine care cădeau de la masa înbelșugată a lui Israel, ne dau o cheie cuvintele Domnului către femeia sirofeniciană. El a zis către această femeie dintre neamuri: “Nu este bine (potrivit) a lua pâinea copiilor (a israeliților) și a o arunca câinilor (la păgâni)”; iar ea a răspuns: “Adevărat, Doamne; cu toate acestea câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad din masa stăpânilor lor” (Matei 15:26, 27). Isus i-a vindecat fiica, dându-i astfel fărâmitura de favoare dorită.

A venit însă o mare schimbare dispensațională în istoria Israelului, când ca națiune ei L-au respins și L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Atunci dreptatea lor tipică a încetat — atunci promisiunea de regalitate a încetat să mai fie a lor, și împărăția a fost luată de la ei pentru a fi dată unui popor care să aducă roadă din ea — Bisericii Evanghelice, “un neam ales … națiune sfântă” (Tit 2:14; 1 Petru 2:7,9; Matei 21:43). Astfel “bogatul” a murit față de toate aceste avantaje speciale, și curând el (poporul evreu) s-a găsit în-tr-o stare de părăsire — în necaz și suferință. În astfel de stare acest popor a suferit din zilele acelea până astăzi.

A murit și Lazăr: starea bietelor neamuri și a celor “răspândiți” din Israel care-L căutau pe Dumnezeu a suferit o mare schimbare, fiind duși de îngeri (mesageri — apostoli etc.) în sânul lui Avraam. Avraam este reprezentat ca părintele credincioșilor, și-i primește pe toți copiii credinței, care sunt astfel recunoscuți ca moștenitori ai tuturor făgăduințelor făcute lui Avraam; căci copiii după trup nu sunt copiii lui Dumnezeu, ci “fiii promisiunii se socotesc în sămânță (copii ai lui Avraam)”; “seminției tale care este Christos” — și “de sunteți voi ai lui Christos (credincioși), atunci seminție (copii) a lui Avraam sunteți și moștenitori după făgăduință (avraamică)” — Galateni 3:29.

Da, terminarea stării de lucruri care a existat atunci a fost bine reprezentată printr-o ilustrație, moartea, descompunerea statului național evreu și retragerea favorurilor de care Israel se bucurase atâta timp. Atunci ei au fost respinși și nu li s-a mai arătat nici “o favoare”, în timp ce bietele neamuri, care înainte fuseseră “înstrăinați de cetățenia (străini de întocmirile statale) lui Israel și străini de așezămintele făgăduinței (date până atunci numai lui Israel), neavând speranță și fără Dumnezeu în lume”, au fost aduși “aproape prin sângele lui Christos”, împăcați cu Dumnezeu. Efeseni 2:12, 13

La simbolurile morții și îngropării folosite pentru a arăta descompunerea lui Israel și îngroparea sau ascunderea lor printre alte neamuri, Domnul nostru a mai adăugat o ilustrație: “Și în iad (hades, mormânt) ridicându-și ochii săi, fiind în chinuri vede pe Avraam de departe” etc. Cei morți nu-și pot ridica ochii, nu pot vedea aproape sau departe, nici nu pot sta de vorbă; căci este clar declarat că, “nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt unde te duci” și despre morți se spune că sunt “pogorâți în locul tăcerii” (Eclesiastul 9:10; Psalmul 115:17). Domnul însă a voit să arate că peste ei ca popor aveau să vină mari suferințe și “chinuri” după dezmembrarea lor națională și după îngroparea lor printre alte popoare moarte în greșeli și păcate; și că în zadar vor cere eliberare și mângâiere de la clasa Lazăr care înainte fusese disprețuită.

Iar istoria a confirmat această profeție alegorică. Timp de optsprezece secole, evreii au fost nu numai în suferință mintală pentru respingerea lor din favoarea lui Dumnezeu și pentru pierderea templului lor și a altor lucruri necesare aducerii jertfelor, dar au fost și persecutați necontenit de către toate clasele, inclusiv de către creștinii declarați. De la aceștia din urmă, evreii au așteptat milă, așa cum se spune în pildă: “trimite pe Lazăr, să-și atingă vârful degetului său în apă ca să-mi răcorească limba”; dar “marele adânc” stabilit între ei a împiedicat lucrul acela. Cu toate acestea, Dumnezeu recunoaște încă legătura stabilită în legământul Său cu ei și îi numește fii ai legământului (vers. 25). Aceste “chinuri” au fost pedepsele venite din cauza călcării legământului lor, și ele aveau să vină peste ei tot atât de sigur cum aveau să vină și binecuvântările promise pentru ascultare. Vezi Leviticul 26.

“Marele adânc” reprezintă marea deosebire dintre Biserica Evanghelică și evrei — cei dintâi bucurându-se de harul liber, de bucurie, mângâiere și pace, în calitate de copii adevărați ai lui Dumnezeu, iar cei din urmă ținând la lege, care-i condamnă și-i chinuie. Prejudecata, mândria și eroarea, din partea evreiască, formează zidul de netrecut al acestei prăpăstii care-i împiedică pe evrei să vină în starea de fii adevărați ai lui Dumnezeu, acceptând pe Cristos și Evanghelia harului Său. Zidul de netrecut al acestei prăpăstii care-i împiedică pe fiii adevărați ai lui Dumnezeu să meargă la evrei — sub robia Legii — este cunoștința lor că prin faptele Legii nimeni nu poate fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, și că dacă cineva ține Legea (i se supune pentru a încerca să se recomande lui Dumnezeu prin ascultare de ea) aceluia Cristos nu-i folosește la nimic (Galateni 5:2-4). Astfel deci, noi care suntem din clasa Lazăr, să nu încercăm să amestecăm Legea cu Evanghelia, știind că ele nu pot fi amestecate, și că nu-i putem ajuta cu nimic pe aceia care se agață încă de Lege și resping jertfa pentru păcate dată de Domnul nostru. Iar aceștia, nevăzând schimbarea de dispensație care a avut loc, susțin că a nega Legea ca putere care mântuiește ar înseamna a nega toată istoria trecută a poporului lor, precum și a nega toate relațiile speciale ale lui Dumnezeu cu “părinții” lor (promisiuni și relații care, din cauza mândriei și a egoismului, ei nu le-au putut înțelege și folosi); ca atare ei nu pot veni în sânul lui Avraam, în odihna și pacea adevărată — partea tuturor copiilor adevărați ai credinței. Ioan 8:39; Romani 4:16; Galateni 3:29.

Este adevărat, în decursul Veacului Evanghelic câțiva evrei au venit probabil în credința creștină, dar atât de puțini încât au fost ignorați într-o pildă care reprezintă poporul evreu ca întreg. După cum la început bogatul reprezintă pe evreii ortodocși (evreii religioși care țin legea — n. e.), și nu pe cei “răspândiți ai lui Israel”, tot așa, până la sfârșitul pildei el continuă să reprezinte o clasă similară, și ca atare nu reprezintă pe acei evrei care au renunțat la Legământul Legii și au îmbrățișat Noul Legământ, sau pe aceia care au devenit necredincioși.

Cererea “bogatului” ca “Lazăr” să fie trimis la ceilalți cinci frați ai săi o interpretăm în felul următor:

Poporul din Iudeea, pe vremea când Domnul nostru a spus această pildă, era în mod repetat numit “Israel”, “oile cele pierdute ale casei lui Israel”, “cetățile lui Israel” etc., deoarece toate semințiile erau reprezentate acolo; dar de fapt majoritatea poporului era din cele două seminții, Iuda și Beniamin, doar puțini din cele zece seminții întorcân- du-se din Babilon sub permisiunea generală a lui Cir. Dacă poporul evreu (în principal cele două seminții) a fost reprezentat prin acel singur “bogat”, ar fi o armonie numerică să înțelegem că cei “cinci frați” reprezintă pe cele zece seminții împrăștiate peste tot. Cererea referitoare la cei cinci frați a fost fără îndoială adusă în discuție pentru a arăta că toată favoarea specială a lui Dumnezeu a încetat față de tot Israelul (cele zece seminții, precum și față de cele două cărora li se adresa mai direct). Ni se pare clar că numai la Israel se referă, deoarece nici un alt popor n-avea pe “Moise și pe profeți” ca instructori (vers. 29). Majoritatea din cele zece seminții au nesocotit atât de mult pe Moise și pe profeți, încât nu s-au mai întors în țara făgăduinței, ci au preferat să locuiască printre idolatri; și ca atare era inutil a încerca să mai comunice cu ei, chiar și prin unul dintre morți — clasa Lazăr moartă figurativ, dar acum înviată figurativ. Efeseni 2:5

Deși pilda nu menționează nici o punte de trecere a acestui “mare adânc”, alte scripturi arată că adâncul trebuia să fie “stabilit” (Luca 16:26, traducerea King James — n. e.) numai în Veacul Evanghelic și că la sfârșitul lui, “bogatul” primindu-și măsura de pedeapsă pentru păcatele sale,* va trece din aceste necazuri înfocate peste puntea făgăduințelor lui Dumnezeu, încă neîmplinite față de acest popor.

*Vezi Isaia 40:1, 2; Romani 11:26-33 și Studii în Scripturi, Vol. 2, pag. 252

Cu toate că, de secole, evreii au fost amarnic persecutați de păgâni, de mahomedani și de creștinii pretinși, totuși ei se ridică acum treptat la libertate și influență politică; și deși mare parte din “strâmtorarea lui Iacov” este acum aproape, totuși ca popor ei vor fi foarte proeminenți printre popoare la începutul Mileniului. “Vălul” (2 Corinteni 3:13-16) prejudecății lor există încă, dar treptat va fi ridicat, pe măsură ce răsare lumina dimineții Milenare; nu trebuie să fim surprinși auzind despre mari treziri printre evrei și că mulți ajung să-L recunoască pe Cristos. Ei vor părăsi astfel starea de hades (moartea națională) și chinul, și vor ajunge, primii dintre popoare, să fie binecuvântați de către sămânța adevărată a lui Avraam, care este Cristos, Cap și corp. Zidul de netrecut al prejudecății și mândriei lor naționale cade în unele locuri, iar cei smeriți, cei săraci în spirit încep, deja, să se uite spre Acela pe care L-au străpuns și să întrebe: Nu este acesta Cristosul? Și pe măsură ce privesc, Domnul revarsă peste ei spiritul favorii și al rugăciunii (Zaharia 12:10). De aceea, “Vorbiți la inima Ierusalimului și strigați către dânsul că timpul oștirei lui s-a împlinit (timpul lui de suferință s-a sfârșit, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.)” — Isaia 40:1, 2.

Pe scurt, această pildă pare să învețe exact ceea ce explică apostolul Pavel în Romani 11:19-32. Din cauza necredinței, ramurile naturale au fost rupte, iar ramurile sălbatice au fost altoite în butucul făgăduinței lui Avraam. Pilda lasă pe evrei în necazul lor și nu se referă la restabilirea lor finală în favoare — fără îndoială, fiindcă aceasta nu era legată de aspectul subiectului tratat; dar Pavel ne asigură că atunci când va intra plinătatea neamurilor — numărul deplin dintre neamuri ca să completeze Mireasa lui Cristos — “prin mila voastră (a Bisericii) să se miluiască și ei (Israelul natural)”. El ne asigură că acesta este legământul lui Dumnezeu cu Israelul trupesc (care a pierdut făgăduințele mai înalte spirituale, dar sunt totuși posesorii anumitor făgăduințe pământești), ca să devină națiunea de căpetenie a pământului. Ca dovadă la această declarație, el citează din profeți zicând: “Veni-va din Sion Mântuitorul (Biserica glorificată) și va întoarce nepietatea de la Iacob (sămânța trupească)”. “(În) adevăr sunt în privința evangheliei (chemării de sus) neamici (respinși), pentru voi; dar în privința alegerii, iubiți pentru părinți … Căci Dumnezeu a închis pe toți în necredință, ca să-i miluiască pe toți. O, adânc al bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu!” Romani 11:26-33

Pilda cu oile și caprele — Matei 25:31-46

“Și vor merge aceștia la chinul etern (pedeapsa veșnică, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.), iar drepții în viață eternă.” (vers. 46)

Deși, după cum am văzut, Scripturile nu învață doctrina blasfematoare a chinului veșnic, totuși ele învață foarte accentuat pedeapsa veșnică a celor răi, clasa reprezentată în această pildă prin “capre”. Să examinăm pilda, și apoi sentința pronunțată la sfârșitul ei.

S-a spus pe drept că “ordinea este prima lege a cerului”; totuși puțini, credem noi, își dau sema cât de adevărat este acest lucru. Privind în urmă peste planul veacurilor, nimic nu vedem care să dea o dovadă atât de concludentă despre un Conducător divin, ca ordinea observată în toate aspectele acestui plan.

Dumnezeu a avut timpuri și perioade definite și declarate pentru fiecare parte a lucrării Sale; și la sfârșitul fiecăreia din aceste perioade a fost o încheiere a lucrării ei și o evacuare a molozului, ca pregătire pentru începerea lucrării noi a dispensației următoare. Astfel, la sfârșitul Veacului Iudeu se observă ordine — o secerare și o separare completă a clasei “grâu” de clasa “pleavă”; și o deplină respingere din favoarea lui Dumnezeu a clasei din urmă. Cu cei puțini care au fost judecați vrednici la sfârșitul acelui veac a început un veac nou — Veacul Evanghelic. Și acum noi ne găsim în mijlocul scenelor de încheiere, în “secerișul” acestui veac; “grâul” și “neghina”, care au crescut împreună în timpul acestui veac, sunt în proces de separare. Cu clasa dintâi, al cărei Cap este Domnul nostru Isus, un veac nou este pe punctul de a fi inaugurat, iar aceștia care sunt “grâu” vor domni ca regi și preoți în noua dispensație, în timp ce elementul “neghină” este judecat ca fiind complet nevrednic de acea favoare.

În timp ce observăm această ordine în legătură cu Veacul Iudeu și cu cel care tocmai se încheie, Domnul nostru ne informează prin pilda pe care o analizăm că aceeași ordine va fi observată și în legătură cu veacul care urmează acestui Veac Evanghelic.

Secerișul Veacului Iudeu a fost asemănat cu despărțirea grâului de pleavă; secerișul acestui veac cu despărțirea grâului de neghină, iar secerișul Veacului Milenar cu despărțirea oilor de capre.

Că pilda cu oile și caprele se referă la Veacul Milenar este indicat clar în versetele 31 și 32: “Când va veni Fiul Omului în mărirea Sa, și toți sfinții îngeri cu dânsul, atunci va ședea pe tronul măririi Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate popoarele și El (îi) va despărți pe dânșii unul de altul, precum desparte păstorul oile de capre”. După cum în veacul prezent, fiecare faptă a celor ce sunt în încercare (Biserica) constituie o parte din acel caracter care, la timpul cuvenit, va hotărî decizia finală a Judecătorului în cazul nostru, la fel va fi și cu lumea (“popoarele”) în veacul viitor. După cum în veacul prezent încercarea majorității membrilor individuali ai Bisercii se sfârșește și se ajunge la o decizie în cazul lor cu mult timp înainte de sfârșitul veacului (2 Timotei 4:7, 8), la fel sub domnia Milenară decizia în unele cazuri individuale se va lua cu mult înainte de sfârșitul veacului (Isaia 65:20); dar în fiecare veac este un “seceriș” sau un timp general de separare la sfârșitul veacului.

În zorii Veacului Milenar, după timpul de “strâmtorare mare”, va fi o adunare a popoarelor aflate în viață, înaintea lui Cristos, și la timpul și în ordinea stabilită, morții tuturor popoarelor vor fi chemați să se prezinte înaintea scaunului de judecată al lui Cristos — nu ca să primească o sentință imediată, ci ca să primească o încercare individuală corectă și imparțială (Ezechiel 18:2-4, 19, 20), sub cele mai favorabile împrejurări, rezultatul încercării acesteia fiind o sentință finală, ca vrednici sau nevrednici de viață veșnică.*

*Vezi Studii în Scripturi, Vol. 1, Cap. 8 — Ziua de judecată

Scena acestei pilde este, prin urmare, după timpul de strâmtorare, când popoarele vor fi fost supuse, Satan legat (Apocalipsa 20:1, 2) și autoritatea Împărăției lui Cristos stabilită. Înainte de aceasta, Mireasa lui Cristos (Biserica biruitoare) va fi fost așezată cu El pe tronul Său de putere spirituală și va fi luat parte la executarea judecăților din marea zi a mâniei. Atunci Fiul Omului și Mireasa Sa, Biserica glorificată, se vor descoperi și vor fi văzuți de oameni cu ochii înțelegerii, și “vor străluci ca soarele în Împărăția Părintelui lor”. Matei 13:43

Aici este Noul Ierusalim așa cum l-a văzut Ioan (Apocalipsa 21), “… cetatea cea sfântă (simbol al guvernului) … pogorându-se de la Dumnezeu din cer„. În decursul timpului de strâmtorare el se va coborî, și înainte de sfârșitul lui, el va atinge pământul. Aceasta este piatra desprinsă din munți fără ajutorul vreunei mâini (dar prin puterea lui Dumnezeu), și apoi ea va deveni un munte (Împărăție) mare care va umple tot pământul (Daniel 2:35), venirea ei sfărâmând în bucăți împărățiile rele ale prințului întunericului. Daniel 2:34, 35

Aici este acea glorioasă cetate (guvern) gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei (Apocalipsa 21:2), și devreme, în zorii zilei milenare, popoarele vor începe să umble în lumina ei (vers. 24). Acestea vor putea să-și aducă în cetate mărirea și onoarea lor, dar “nu va intra într-ânsa tot ce este spurcat (adică să devină parte din ea)” etc., cu nici un chip (vers. 27). Aici, din mijlocul tronului iese un izvor curat, cu apa vieții (adevărul neamestecat cu eroare), iar “Spiritul și mireasa zic: Vino! … Și cel însetat să vină; și cel ce voiește să ia apa vieții în dar” (Apocalipsa 22:17). Aici va începe probarea lumii, ziua cea mare de judecată a lumii — o mie de ani.*

*Vezi Studii în Scripturi, Vol. 1, Cap. 8 — Ziua de judecată

Dar chiar și în acest timp favorizat, de binecuvântare și vindecare a popoarelor, când Satan va fi legat, când răul va fi oprit, când omenirea va fi în proces de eliberare din strânsoarea morții, și când cunoștința de Domnul va umple întreg pământul, se vor dezvolta două clase, pe care Domnul nostru le aseamănă aici cu oile și caprele. El ne spune că pe acestea le va despărți. Clasa oilor — cei ce sunt blânzi, ascultători și dornici să se lase conduși, vor fi adunați în decursul Veacului Milenar la dreapta Judecătorului — simbol al aprobării și favorii; dar clasa caprelor îndărătnice și încăpățânate, întotdeauna cățărându-se pe stânci — căutând întâietate și aprobare printre oameni — și hrănindu-se cu resturi sărăcăcioase, în timp ce oile pasc în pășunile bogate ale adevărului date de bunul Păstor — acestea vor fi adunate de partea stângă a Judecătorului, opusul poziției de favoare — ca subiecți ai dizgrației și condamnării Lui.

Pentru a fi îndeplinită această lucrare de despărțire a oilor și caprelor se va cere întregul Veac Milenar. În decursul acelui veac, fiecare individ, ajungând treptat la o cunoștință de Dumnezeu și de voința Sa, își va lua locul la dreapta favorii sau la stânga dizgrației, după cum vor profita sau vor neglija ocaziile din acea epocă de aur. Până la sfârșitul acelui veac, toată omenirea va fi fost așezată în două clase, întocmai cum este arătat în pildă.

Sfârșitul acelui veac va fi sfârșitul încercării sau judecății lumii, și atunci se va face plasarea finală a celor două clase. Răsplata clasei “oilor” Sale le va fi acordată fiindcă pe parcursul veacului de încercare și disciplinare, ei au cultivat și au manifestat frumosul caracter de iubire, pe care Pavel îl descrie ca fiind împlinirea legii lui Dumnezeu (Romani 13:10). Ei vor fi manifestat acest spirit unii față de alții în împrejurările de cea mai mare nevoie; iar ceea ce vor fi făcut ei unul pentru altul va fi socotit de către Domnul ca fiind făcut Lui, socotindu-i pe toți ca frații Lui — copiii lui Dumnezeu, deși ei vor fi de natură umană, în timp ce El este de natură divină.

Condamnarea clasei “caprelor” este arătată că va fi pentru lipsa acestui spirit al iubirii. În aceleași împrejurări favorabile ca și “oile”, ei se vor împotrivi cu voia influenței modelatoare a disciplinării Domnului și își vor împietri inimile. Bunătatea lui Dumnezeu nu-i va conduce spre o pocăință adevărată, ci, asemenea lui faraon, ei vor profita de bunătatea Lui și vor face rău. “Caprele”, care nu vor fi dezvoltat elementul iubirii, legea vieții și a Împărăției lui Dumnezeu, vor fi socotite nevrednice de viață veșnică și vor fi distruse, în timp ce “oile”, care vor fi dezvoltat asemănarea cu Dumnezeu (iubirea), și o vor fi dovedit-o în caracterul lor, vor fi instalați ca stăpânitori subordonați ai pământului pentru veacurile viitoare. La sfârșitul Veacului Milenar, la punerea în ordine finală a afacerilor umane, Cristos Se va adresa oilor Sale astfel: “Veniți, binecuvântații Părintelui Meu! moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.

Este clar că “oile” cărora li se adresează aici, la încheierea Mileniului, nu sunt oile din Veacul Evanghelic, Biserica Evanghelică, ci sunt acele “alte oi” la care S-a referit Domnul în Ioan 10:16. Iar Împărăția pregătită pentru ei în planul divin, de la întemeierea lumii, nu este Împărăția pregătită pentru Biserica Evanghelică. Biserica își va primi Împărăția la începutul Mileniului, dar aceasta este Împărăția pregătită pentru “oile” din Veacul Milenar. Împărăția lor va fi stăpânirea peste pământ, care la început i-a fost dată lui Adam, dar care a fost pierdută prin păcat, și care va fi iarăși restaurată când omul va fi adus la perfecțiune și astfel făcut potrivit să o primească și să se bucure de ea. Această stăpânire nu va fi stăpânirea unora din neamul omenesc peste alții, ci o stăpânire comună, în care fiecare om va fi rege și toți vor avea drepturi și privilegii egale în însușirea și folosirea tuturor bunurilor pământului. Acesta va fi un popor suveran — o republică mare și grandioasă pe baza unei dreptăți perfecte, în care drepturile fiecărui om vor fi respectate, pentru că “regula de aur” va fi scrisă în toate inimile și fiecare om va iubi pe aproapele său ca pe sine însuși. Stăpânirea tuturor va fi peste întreg pământul și peste toate rezervele binecuvântării lui bogate și generoase (Genesa 1:28; Psalmul 8:5-8). Împărăția lumii, care va fi dată la sfârșitul Mileniului celor desăvârșiți și vrednici din neamul omenesc răscumpărat, se deosebește clar de toate celelalte prin faptul că este numită împărăția pregătită pentru ei “de la întemeierea lumii”, pământul fiind făcut ca să fie locuința și împărăția veșnică a oamenilor perfecți. Dar Împărăția dăruită lui Cristos, în care Biserica, “Mireasa” Lui, devine “împreună moștenitoare”, este o împărăție spirituală, “când va desființa toată domnia și toată autoritatea și puterea” și care, de asemenea, “nu va avea sfârșit”, Împărăția Milenară a lui Cristos, care va avea sfârșit, fiind numai începutul puterii și domniei lui Cristos (1 Corinteni 15:24-28). Această împărăție cerească, spirituală, fără sfârșit, a fost pregătită cu multă vreme înainte de întemeierea Pământului — începutul ei fiind recunoscut în Cristos, “începutul facerii lui Dumnezeu”. Ea a fost intenționată pentru Cristos Isus, Întâiul-născut; dar chiar și Biserica, Mireasa și moștenitoarea împreună cu El, a fost aleasă sau hotărâtă, de asemenea în El, înainte de întemeierea lumii. Efeseni 1:4

Împărăția sau conducerea Pământului este împărăția care a fost în pregătire pentru omenire de la întemeierea lumii. A fost folositor ca omul să sufere șase mii de ani sub stăpânirea răului, pentru a afla rezultatele lui inevitabile, de suferință și moarte, pentru ca prin contrast să se dovedească dreptatea, înțelepciunea și bunătatea legii iubirii lui Dumnezeu. Apoi se va cere a șaptea mie de ani, sub domnia lui Cristos, pentru a-l restabili din ruină și moarte la starea desăvârșită, prin aceasta pregătindu-l ca să moștenească “împărăția cea gătită” lor “de la întemeierea lumii”.

Împărăția aceea, în care toți vor fi regi, va fi o republică mare, universală, a cărei stabilitate și influență binecuvântată vor fi asigurate prin perfecțiunea tuturor cetățenilor ei, un rezultat care este mult dorit acum, dar care este o imposibilitate din cauza păcatului. Împărăția lui Cristos în decursul Mileniului va fi însă, o teocrație care va cârmui lumea (în decursul perioadei de imperfecțiune și restaurare) fără a se ține seama de consimțământul sau aprobarea ei.

Frații din Biserica Evanghelică nu sunt singurii “frați” ai lui Cristos. Toți cei care vor fi restabiliți atunci la perfecțiune vor fi recunoscuți ca fii ai lui Dumnezeu — fii în același sens în care Adam a fost fiu al lui Dumnezeu (Luca 3:38) — fii umani. Și toți fiii lui Dumnezeu, fie că sunt umani fie că nu, de pe planul îngeresc sau divin, sunt frați. Iubirea Domnului nostru pentru aceștia, pentru frații Săi umani, este exprimată aici. După cum lumea are acum ocazia să servească celor care în curând vor fi fii divini ai lui Dumnezeu și frați ai lui Cristos, tot așa în timpul veacului viitor va avea ocazie îmbelșugată să servească (unul altuia) fraților umani.

Popoarele care au mers în moarte, când vor fi aduse iarăși în existență, vor avea nevoie de hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Oricât de mari au fost posesiunile lor în viața prezentă, moartea i-a adus pe toți la același nivel: pruncul și omul matur, milionarul și săracul, învățatul și neînvățatul, educatul și ignorantul și degradatul, toți vor avea ocazie din belșug pentru exercitarea bunăvoinței, și astfel vor fi privilegiați să fie lucrători împreună cu Dumnezeu. Aici ni se amintește de ilustrația dată în cazul lui Lazăr: Isus doar l-a trezit din moarte, iar apoi prietenilor care se bucurau li s-a permis să-i desfacă învelitoarea de pânză, să-l îmbrace și să-l hrănească.

Mai mult, se spune despre ei că sunt “bolnavi” și “în închisoare” (mai potrivit, sub pază). Mormântul este marea închisoare în care milioanele din omenire au fost ținuți în captivitate incoștientă; dar când vor fi eliberați din mormânt, restabilirea lor la perfecțiune nu va fi o lucrare instantanee. Nefiind încă perfecți, ei pot fi numiți în mod potrivit bolnavi, și sub pază; nu morți, și nici încă desăvârșiți în viață; și orice stare între acestea două poate fi în mod potrivit simbolizată prin boală. Ei vor continua să fie sub supraveghere sau pază până când se vor însănătoși — vor fi perfecți fizic, mintal și moral. În acel timp vor fi ocazii abundente pentru ajutorare reciprocă, simpatie, instruire și încurajare, și orice lipsă de ajutor va marca o lipsă a spiritului de iubire al Domnului.

Deoarece nu toată omenirea va fi ridicată deodată, ci treptat, în timpul miei de ani, fiecare grup nou va găsi o armată de ajutoare în cei care îi vor fi precedat. Iubirea și bunăvoința pe care oamenii le vor arăta atunci unii față de alții (frații lui Cristos) va fi socotită de Împărat ca fiind arătată față de El. Ca bază a onorurilor și favorurilor conferite celor drepți nu se vor cere ceva fapte mari: ei vor trebui doar să vină în armonie cu legea lui Dumnezeu de iubire și să o dovedească prin faptele lor. “Iubirea este îndeplinirea legii (Romani 13:10), și “Dumnezeu este iubirea”. Astfel, când omul va fi restabilit iarăși la chipul lui Dumnezeu — “foarte bun” — omul, de asemenea, va fi o expresie vie a iubirii.

“Moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii”, nu înseamnă că omul va stăpâni independent de legea și supremația divină; căci, cu toate că la început Dumnezeu a dat omului stăpânirea pământului și intenționează să i-o dea iarăși când El îl va fi pregătit pentru această mare încredere, totuși nu trebuie să presupunem că Dumnezeu are în intenție ca omul s-o conducă altfel decât sub sau în armonie cu legea Sa supremă. “Fie voia Ta precum în cer și pe pământ”, trebuie să fie veșnic principiul de guvernare. Omul va conduce de atunci încolo domeniul său în armonie cu legea cerului — bucurându-se continuu să-I facă voia Aceluia a cărui favoare înseamnă viață și “la dreapta” căruia (starea de favoare) “sunt desfătări fără capăt” (Psalmul 16:11). O, cine nu va zice, “Grăbiți-vă veacuri ale gloriei!” și nu va da slavă și cinste Aceluia ale cărui planuri iubitoare înfloresc în asemenea plinătate a binecuvântării?

Să examinăm acum mesajul către cei de la stânga — “Duceți-vă de la Mine, blestemaților (condamnaților)” — condamnați ca vase nepotrivite pentru slava și onoarea vieții, care n-ați cedat influențelor de modelare și formare ale iubirii divine. Când acești “frați” au fost flămânzi și însetați, sau goi, bolnavi și în închisoare, nu le-ați servit necesitățile, astfel dovedindu-vă continuu lipsiți de armonie cu cetatea (împărăția) cerească; pentru că, în nici un caz, “nu va intra într-ânsa tot ce este spurcat”. Decizia sau sentința în privința acestei clase este: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel etern (simbolul distrugerii) care este gătit diavolului și îngerilor lui”. În altă parte (Evrei 2:14), citim, fără să fie simbol, că Cristos “să desființeze pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul”. “Și vor merge aceștia (“caprele”) la chinul etern (pedeapsa veșnică, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.) (grecește, aionios — durabil), iar drepții în viață eternă (grecește, aionios — durabilă)”. Pedeapsa va fi tot atât de durabilă ca și răsplata. Amândouă vor fi veșnice.

Pedeapsa veșnică

Caracterul veșnic al pedepsei fiind astfel stabilit, rămâne un singur punct deschis pentru discuții, și anume, natura pedeapsei. Luați concordanța biblică și căutați ce spune marele Judecător despre pedeapsa păcătoșilor cu voia, care disprețuiesc și resping toate pregătirile Sale binecuvântate făcute pentru ei prin Cristos. Ce găsiți? Spune Dumnezeu că păcătoșii vor trăi veșnic în chinuri? Nu; nu găsim nici un singur text în care acelei clase să-i fie promisă viață în vreo stare.

Declarațiile lui Dumnezeu ne asigură că în cele din urmă El va avea un univers curat, lipsit de ruina păcatului și a păcătoșilor, deoarece “Iehova … pe toți nelegiuiții îi nimicește”. Psalmul 145:20

Dar, deși nu găsim nici un verset în Biblie care să spună că această clasă poate avea viață în chinuri, sau în oricare altă stare, găsim totuși numeroase pasaje care învață contrariul. Din acestea dăm doar câteva ca exemple: “… plata păcatului estemoartea” (Romani 6:23), “Omul ce păcătuiește acela va muri” (Ezechiel 18:4, 20). “… iar nelegiuiții vor pieri” (Psalmul 37:20). “Încă puțin și nelegiuitul nu va mai fi” (Psalmul 37:10). Astfel Dumnezeu ne-a spus clar natura pedepsei veșnice a celor răi — că va fi moartea, nimicirea.

Ideile false despre planul lui Dumnezeu de a proceda cu cei incorigibili, învățate tot timpul începând de la marea “apostazie” care a culminat în papalitate, și întroduse în mințile noastre încă din copilărie, sunt singurele responsabile pentru opinia susținută în general, că pedeapsa veșnică pregătită pentru păcătoșii cu voia este o viață în chinuri. Această părere este susținută, în ciuda nenumăratelor declarații clare ale Cuvântului lui Dumnezeu că pedeapsa lor va fi moartea. Aici Pavel declară foarte explicit care va fi pedeapsa. Vorbind despre aceeași Zi Milenară și despre aceeași clasă, care, în ciuda tuturor ocaziilor favorabile de atunci și a cunoștinței depline, nu vor veni în armonie cu Cristos, și ca atare nu “cunosc pe Dumnezeu” în adevăratul sens și “nici nu ascultă”, el zice că, “vor fi pedepsiți„. Da, dar ce fel de pedeapsă? El ne spune ce fel: “eternă pierzare (nimicire din care nu va mai fi revenire, răscumpărare sau înviere — Evrei 10:26-29) de la fața Domnului și de la mărirea puterii Sale” (2 Tesaloniceni 1:9). Această pierzare este reprezentată în pildă prin “focul cel etern care este gătit diavolului și îngerilor lui” și este “lacul de foc care arde cu pucioasă”, care este moartea a doua (Apocalipsa 20:14; 19:20), în care este trimisă clasa “caprelor” din această pildă. Matei 25:41

Astfel se pot vedea imediat, când sunt privite din punct de vedere corect, semnificația și caracterul rațional al acestei declarații privind pedeapsa veșnică. Focul din pildă, prin care se va realiza pedeapsa (nimicirea), nu va fi un foc literal, deoarece “focul” este un simbol la fel cum sunt și “oile” și “caprele”. Focul aici, ca și în alte locuri, simbolizează nimicirea și nicidecum păstrarea.

Am putea lăsa acest subiect aici și să considerăm că am arătat pe deplin că pedeapsa veșnică a clasei “caprelor” va fi nimicirea, dar îndreptăm atenția asupra unui alt punct care argumentează adevărul asupra acestui subiect. Ne referim la cuvântul grecesc kolasin, tradus “chin” (“pedeapsă”, în traducerea Cornilescu revizuită — n. e.) în versetul 46. Acest cuvânt nu conține nici cea mai vagă idee de chin. Semnificația lui principală este a tăia, a curăța, sau a tunde de crengi, ca în curățarea arborilor; iar al doilea sens este a reține. Cei răi vor fi reținuți sau tăiați pe vecie de la viață în a doua moarte. Ilustrații de folosire a cuvântului kolasin se pot găsi ușor în scrierile clasice grecești. Cuvântul grecesc pentru “chin” este basinos, un cuvânt care nu are nici o legătură cu cuvântul kolasin.

Cuvântul kolasin, folosit în Matei 25:46, apare numai încă într-un loc în Biblie în 1 Ioan 4:18, unde este tradus nepotrivit prin “chinuire” în Biblia de la 1874, în timp ce ar trebui tradus, “frica are reținere”. Cei care au Concordanța Analitică de Young (Young’s Analytical Concordance), vor vedea (pagina 995) că definiția cuvântului kolasin este, “tăiere, curățare, reținere”. Iar autorul lui Emphatic Diaglott, după ce a tradus kolasin în Matei 25:46 prin cuvântul “tăiere”, spune într-o notă de subsol:

“Versiunea Comună și multe alte traduceri moderne redau cuvintele kolasin aionion prin “pedeapsă veșnică”, dând ideea, așa cum se interpretează în general, de basinos, care înseamnă chinKolasin în diferitele lui forme se află numai în alte trei locuri în Noul Testament: Fapte. Ap. 4:21; 2 Petru 2:9; 1 Ioan 4:18. El se trage din cuvântul kolazoo, care înseamnă: 1. a tăia jos,cum ar fi tăierea ramurilor din arbori, a curăța; 2. a ține în frâu, a restrânge. Grecii scriu: “Căruțașul ține în frâu (kolazei) caii săi năvalnici”; 3. A corecta, a pedepsi. A tăia o persoană de la viață sau din societate, sau chiar a o reține, este socotit ca pedeapsă, și de aceea a apărut această a treia utilizare sau utilizare metaforică a cuvântului. A fost adoptată prima semnificație (în Diaglott), pentru că se potrivește mai bine cu a doua parte a frazei, păstrând astfel forța și frumusețea antitezei. Cei drepți merg în viață, cei răi la tăierea de la viață, la moarte — 2 Tesaloniceni 1:9.”

Acum să analizăm cu atenție textul și să observăm antiteza, contrastul, arătat între răsplata “oilor” și răsplata “caprelor”, pe care o dă ideea corectă a cuvântului kolasin — o clasă merge în viață veșnică, iar cealaltă este veșnic tăiată de la viață — reținută pentru totdeauna în moarte. Și aceasta se potrivește exact cu ceea ce declară peste tot Scripturile cu privire la plata sau pedeapsa pentru păcatul voit.

Să ne oprim un moment la cuvintele din versetul 41: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților (răscumpărați o dată prin Cristos din blestemul sau condamnarea la moarte a lui Adam, dar acum condamnați sau blestemați ca vrednici de moartea a doua, de către Cel ce i-a răscumpărat de sub primul blestem), în focul cel etern (simbolul nimicirii veșnice) care este gătit diavolului și îngerilor (slujitorilor) lui”.

Să ne amintim că aceasta va fi sentința definitivă la încheierea încercării finale — la încheierea Mileniului; și că atunci nimeni nu va mai fi servul lui Satan din cauza ignoranței sau fără voia sa, așa cum mulți sunt astăzi, căci marele Eliberator, Cristos, va înlătura ispitele din afară și va da ajutor pentru corectare personală, ceea ce va permite tuturor care vor vrea, să scape de slăbiciunile înnăscute și să ajungă la perfecțiune. Aceste “capre”, care iubesc răul și servesc lui Satan, sunt mesagerii (“îngerii”) lui Satan. Pentru aceștia și pentru Satan (și nu pentru alții), Dumnezeu a pregătit moartea a doua — nimicirea veșnică. Foc va veni din cer de la Dumnezeu și-i va mistui. Oricine poate aprecia ce este focul mistuitor sau nimicitor, dacă ochii nu-i sunt împiedicați de învățătură falsă și de prejudecată. Nimeni n-a auzit vreodată despre un foc care păstrează; și deoarece focul niciodată nu păstrează, ci totdeauna mistuie, Dumnezeu îl folosește ca simbol al nimicirii totale. Apocalipsa 20:9

Lacul ce arde cu foc și cu pucioasă;

Aceasta este moartea cea de a doua – Apocalipsa 19:20; 20:10, 14, 15; 21:8

“Lacul de foc care arde cu pucioasă” este menționat de câteva ori în cartea Apocalipsei, carte care toți creștinii admit că este o carte de simboluri. Cu toate acestea, în general ei gândesc și vorbesc despre acest simbol special ca despre o declarație literală care dă sprijin puternic doctrinei chinului veșnic, în ciuda faptului că acest simbol are o definiție clară și înseamnă moartea a doua: “Și moartea și infernul s-au aruncat în lacul cel de foc. Acesta este moartea cea de a doua” (Apocalipsa 20:14). Uneori se vorbește despre el ca despre “lacul de foc, care arde cu pucioasă” (Apocalipsa19:20), elementul “pucioasă” fiind menționat ca să intensifice simbolul distrugerii, moartea a doua; pucioasa arzândă fiind unul din cele mai ucigătoare elemente cunoscute. Ea este distrugătoare pentru toate formele de viață.

Simbolul acestui lac de foc este arătat, mai departe, prin faptul că “fiara” simbolică și “profetul cel mincinos” simbolic, și moartea și infernul (hadesul), precum și diavolul și urmașii săi, sunt distruși în el. Apocalipsa 19:20; 20:10, 14, 15; 21:8

Această nimicire sau moarte este numită moartea a doua, spre deosebire de moartea dintâi sau moartea adamică, nu fiindcă are semnificația că tot ce merge în ea moare a doua oară. De exemplu, moartea (dintâi sau adamică) și hadesul, mormântul, vor fi aruncate în el — pentru a se îndeplini această lucrare se va cere întregul Mileniu — și în nici un sens n-au mai fost nimicite înainte. Tot așa, nici “diavolul”, “fiara” și “profetul cel mincinos”, n-au mai fost nimicite înainte.

Din întâia moarte sau moartea adamică s-a pregătit o înviere. De aceea toți cei din morminte vor ieși afară. Revelatorul declară profetic: “Și marea a dat pe morții cei dintr-ânsa; și moartea și infernul (hadesul, mormântul) au dat pe morții cei dintr-ânsele … Și am văzut pe morți, pe cei mici și pe cei mari stând înaintea lui Dumnezeu și cărți s-au deschis” (Apocalipsa 20:13, 12). În planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc din condamnarea adamică, aceasta este numită “somn”, atât în Vechiul cât și în Noul Testament. În istoria lui Israel, despre cei buni și despre cei răi se spune în mod repetat că au “adormit cu părinții lor”. Apostolii au folosit același simbol, iar Domnul nostru de asemenea. Dar în legătură cu moartea a doua nu se folosește un asemenea simbol. Dimpotrivă, pentru a o simboliza sunt folosite cele mai tari ilustrații ale nimicirii totale, complete, cum ar fi, “focul și pucioasa”, deoarece aceasta va fi o nimicire din care nu va fi nici o revenire.

Fericit gând! Moartea adamică (care a cerut toată omenirea pentru păcatul părintelui ei) va fi înghițită pe vecie, și va înceta în această a doua moarte în care ea va fi aruncată de către marele Răscumpărător, care a cumpărat întreaga lume prin sacrificiul Său. Astfel Dumnezeu ne spune prin profet: “Din mâna infernului (șeol) i-aș răscumpăra; de moarte i-aș mântui … Haide infernule cu mortăciunea ta” (Osea 13:14). Întâia moarte sau moartea adamică nu va mai avea libertate sau putere asupra oamenilor, cum a avut în cei șase mii de ani trecuți; nu va mai muri nimeni din cauza păcatului adamic (Romani 5:12; Ieremia 31:29, 30; Ezechiel 18:2). De atunci înainte va fi în vigoare Noul Legământ sigilat cu sângele scump, și numai păcatele făcute cu voia vor fi socotite ca păcate și vor fi pedepsite cu plata păcatului — moartea — moartea a doua. În acest fel moartea adamică va fi aruncată în moartea a doua și va fi înghițită de ea.

Iar hadesul și șeolul — starea ascunsă, întunecată, mormântul, care astăzi ne vorbește despre o speranță a unei vieți viitoare prin puterea lui Dumnezeu de înviere în Cristos — nu vor mai fi; căci moartea a doua nu va nimici pe nimeni care va fi potrivit pentru viață — pe nimeni pentru care va rămâne o umbră de speranță, ci numai pe aceia pe care Judecătorul care nu poate greși îi va găsi deplin, imparțial și individual vrednici de nimicire. Și Satan, acel ispititor mincinos care a înșelat și ruinat neamul omenesc și care, cu energie și viclenie stăruitoare, a încercat continuu să zădărnicească planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră prin Cristos va fi nimicit, și împreună cu el toți care au spiritul lui, “îngerii lui „, și nu se vor mai trezi niciodată din moarte ca să tulbure iarăși lumea. Aici se spune despre el că va fi aruncat în “lacul de foc” — moartea a doua; iar Pavel în Evrei 2:14, referindu-se la același lucru, o numește nimicire: “să desființeze pe cel care are stăpânirea morții, adică pe diavolul”. Și “fiara și cu el profetul cel mincinos”, marile sisteme false, care au asuprit și rătăcit multă vreme creștinătatea nominală, nu vor scăpa nicidecum din ea. Despre aceste sisteme se spune că vor fi aruncate “vii” (adică, în timp ce sunt încă organizate și active) în lacul de foc, care arde cu pucioasă. Apocalipsa 19:20

Marele timp de strâmtorare, judecata Domnului, care va nimici complet aceste sisteme, va cauza negreșit mari greutăți și dureri sociale, financiare și religioase tuturor celor identificați cu aceste sisteme înșelate și înșelătoare, înainte de a fi cu totul distruse. Aceste sisteme vor fi aruncate în iazul de foc, distruse la începutul Mileniului, pe când nimicirea lui Satan este rezervată pentru sfârșitul Mileniului, când toate “caprele” vor fi fost separate de “oi” și când vor pieri împreună cu Satan în moartea a doua, ca fiind “îngerii lui”, mesagerii sau servitorii lui. Nici unul din caracterele acelea urâte dintre oameni, care, deși vor cunoaște adevărul, vor iubi totuși nedreptatea — nici unul dintre “fricoși și necredincioși” — cei care nu se vor încrede în Dumnezeu după toate manifestările harului Său oferite în timpul domniei Milenare a lui Cristos, nici urâcioșii, care în inima lor sunt ucigași și desfrânați și idolatri și mincinoși, nici unul dintre aceștia nu va scăpa de moartea a doua. Toți aceștia, după o deplină și generoasă ocazie de reformare, vor fi judecați ca nevrednici de viață și vor fi pentru totdeauna înlăturați în moartea a doua, simbolizată prin “lacul de foc, care arde cu pucioasă”.

Câteva descrieri profetice ale Veacului Milenar și ale lucrării lui, în capitolele 20 și 21 din Apocalipsa, arată clar obiectivul și rezultatul acelui veac de încercare, în armonie cu celelalte scripturi deja citate.

Capitolul 20, versetele 2, 4, 11 și capitolul 21, versetele 1, 2, 10, 11, arată începutul acelui Veac de Judecată și de restrângere a erorilor orbitoare și a sistemelor înșelătoare. “Fiara” și “profetul cel mincinos” sunt cele mai însemnate simboluri, și reprezintă organizațiile sau sistemele erorii, care, împreună constituie “Babilonul”. Judecata împotriva “scaunelor de domnie” din timpul prezent și împotriva sistemelor “fiarei” și “profetului cel mincinos” urmează grabnic după introducerea acestei domnii milenare de judecată. Tronurile stăpânirii prezente a pământului vor fi “răsturnate”, iar domnia va fi transferată marelui Profet, Preot, Rege și Judecător, “a căruia este dreptul” (Comparați Daniel 7:14, 22 și Ezechiel 21:27). Atunci sistemele erorii vor fi judecate în grabă ca vrednice de nimicire, de “lacul de foc”, “moartea cea de a doua”. Apocalipsa 19:20

Astfel a doua nimicire (sau moarte) începe foarte devreme în noua judecată; ea începe cu sistemele false simbolizate prin fiară, profetul mincinos etc., dar ea nu va ajunge la omenire, ca indivizi, până când fiecare vor fi avut mai întâi o încercare deplină și ocazie să aleagă viața și să trăiască veșnic. Capitolul 20:12, 13 și 21:3-7, indică încercarea binecuvântată, favorabilă, în care toți, atât cei morți cât și cei vii (în afară de Biserică, aceștia fiind atunci regi, preoți, comoștenitori și judecători împreună cu Isus Cristos) vor fi aduși la o deplină cunoștință a adevărului, eliberați de întristare și durere, și eliberați de orice eroare orbitoare și prejudecată, și încercați “după faptele lor”.

Rezultatul măreț al acestei încercări va fi un uivers curat. După cum exprimă Revelatorul: “Și toată făptura din cer și de pe pământ … le-am auzit zicând: “Binecuvântarea și onoarea și mărirea și puterea fie Celui ce șade pe tron și Mielului în secolii secolilor!”” (Apocalipsa 5:13). Dar acest rezultat va fi îndeplinit în armonie cu toate procedeele lui Dumnezeu din trecut și din prezent, care întotdeauna i-au recunoscut omului libertatea voinței, ca să aleagă binele sau răul, viața sau moartea.

Nu ne putem îndoi deci, că la sfârșitul Veacului Milenar, Dumnezeu va permite, din nou, răului să triumfe “puțin”, pentru ca prin el să-Și încerce creaturile (care până la timpul acela vor cunoaște pe deplin atât binele cât și răul, precum și urmarea acestora, și dreptatea și iubirea Lui le vor fi fost deplin demonstrate) pentru ca acei care în final vor prefera și vor alege răul, să poată fi înlăturați — nimiciți. Astfel Dumnezeu va înlătura pentru totdeauna pe toți cei care nu iubesc dreptatea și nu urăsc nelegiuirea.

Cu privire la această încercare citim că Satan se va strădui să ducă în rătăcire omenirea, al cărei număr va fi atunci mare ca nisipul mării; dar nu trebuie să presupunem că mulți dintre ei vor urma exemplul rău al lui Satan și vor alege răul și neascultarea, având în față experiența trecută și nefiind împiedicați de slăbiciunile de acum și de influențele orbitoare. Totuși, când Dumnezeu nu ne spune nici numărul, nici proporția celor care vor fi găsiți vrednici de viață și a celor care vor fi judecați vrednici de moarte (moartea a doua), nu putem fi dogmatici. De un lucru putem fi siguri: Dumnezeu nu vrea moartea celor răi, ci vrea ca toți să se întoarcă la El și să trăiască; și nu va fi nimicit în acel “lac de foc, care arde cu pucioasă” (simbol al nimicirii complete — gheena), nici unul care este vrednic de viață, a cărui viață în continuare ar fi o binecuvântare pentru el sau pentru alții care sunt în armonie cu dreptatea.

Nimicirea totală și fără speranță este intenționată numai pentru făcătorii de rele cu voia, care, asemenea lui Satan, în mândria inimii și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, vor iubi și vor face răul în ciuda manifestărilor dezaprobării divine și în ciuda experienței lor cu pedeapsa pentru acesta. Se pare că bunătatea și iubirea lui Dumnezeu în faptul că a pregătit o răscumpărare, o restabilire și o altă ocazie de viață pentru om, în loc să-i facă pe toți să urască păcatul, pe unii îi va face să presupună că Dumnezeu este prea iubitor ca să-i înlăture în moartea a doua, sau dacă ar face astfel, El le-ar da noi și noi ocazii în viitor. Zidind astfel pe o presupusă slăbiciune a caracterului divin, aceștia ar putea fi conduși spre a încerca să profite de harul (favoarea) lui Dumnezeu, ca de un permis să facă păcat cu voia. Dar ei nu vor merge mai departe pentru că nebunia lor va fi arătată. Nimicirea lor totală va dovedi celor drepți armonia și echilibrul perfect al Dreptății, Înțelepciunii, Iubirii și Puterii în Conducătorul divin.

Apocalipsa 21:8

Aici este înfățișat adevăratul caracter al clasei caprelor. Fricoșii și necredincioșii (care nu se vor încrede în Dumnezeu), urâcioșii, ucigașii (cei care urăsc pe frați), desfrânații, vrăjitorii, idolatrii (cei care-și însușesc și folosesc greșit favorurile divine, dându-și lor sau altor creaturi sau lucruri serviciul și onoarea care aparțin lui Dumnezeu) și toți “mincinoșii” — “tot cel ce iubește și face minciună” (într-un cuvânt, toți care nu iubesc adevărul și nu-l caută, și nu-l apără și nu-l susțin cu orice preț) “partea le va fi în lacul ce arde cu foc și cu pucioasă (gheena, simbol al nimicirii complete), acesta este moartea cea de a doua”. O astfel de tovărășie ar fi dezgustătoare pentru orice ființă cinstită, integră. Aceștia sunt greu de tolerat chiar și acum, când îi putem compătimi, știind că astfel de dispoziții sunt în mare măsură rezultatul slăbiciunii moștenite a cărnii. Suntem mișcați să avem o măsură de compătimire prin aceea că ne amintim cum în propriul nostru caz, adesea, vrând să facem binele, răul ne stă înainte. Dar la sfârșitul judecății Milenare, când Domnul, Judecătorul cel drept, va fi dat toate avantajele și ocaziile de cunoștință și capacitate, această clasă va fi o urâciune și o scârbă pentru toți cei care vor fi în armonie cu Regele Slavei. Iar cei drepți vor fi bucuroși când, încercarea fiind sfârșită, darul vieții va fi luat de la cei care se vor fi dovedit nevrednici și când cei care strică pământul, cu toată lucrarea și influența lor, vor fi nimiciți.

Diavolul, fiara și profetul cel mincinos, chinuiți

Apocalipsa 20:9 vorbește despre nimicirea acelor indivizi care se vor uni cu Satan în ultima răzvrătire; iar versetul 15 vorbește depre aceeași nimicire, dar cu alte cuvinte, folosind simbolul “lacul cel de foc”. Ei sunt mistuiți sau consumați în foc. Acesta fiind cazul, chinul din versetul 10 nu se poate referi la aceste ființe umane care sunt mistuite, nimicite. Prin urmare, întrebarea se reduce la aceasta: Vor fi Satan, profetul mincinos și fiara chinuiți veșnic, și învață acest verset astfel?

Noi răspundem prin cuvintele lui Dumnezeu: “Iehova … pe toți nelegiuiții îi nimicește”. În privința lui Satan, cel mai mare vrăjmaș al lui Dumnezeu și al omului, Dumnezeu ne informează în mod deosebit că el va fi nimicit, și nu păstrat în nici un sens sau stare. Evrei 2:14

Sistemele fiară și profet mincinos, care în decursul Veacului Evanghelic au înșelat și au dus în rătăcire, vor fi aruncate într-o strâmtorare mare și mistuitoare la sfârșitul Veacului Evanghelic. Chinul acestor sisteme va fi aionion, adică durabil. El va continua atâta timp cât vor dura ele, până când vor fi nimicite cu totul. La fel va fi mistuit și sistemul erorii, care se va manifesta deodată la sfârșitul Veacului Milenar și va duce “caprele” la nimicire (Apocalipsa 20:7-10). Acel sistem înșelător (nespecificat astfel, ci doar este numit Satan, după instigatorul lui), va fi aruncat în același fel de strâmtorare și nimicire la sfârșitul Veacului Milenar, în care sunt aruncate și sistemele fiară și profet mincinos acum, la sfârșitul Veacului Evanghelic.

Apocalipsa 19:3, vorbind despre unul dintre aceste sisteme, spune: “… fumul ei se suia în secolii secolilor”. Aceasta vrea să spună că amintirea (“fumul”) nimicirii acestor sisteme de înșelare și eroare va fi durabilă, lecția nu va fi uitată niciodată — după cum fumul, care continuă să se ridice după un foc nimicitor este mărturie că focul și-a făcut lucrarea. Vezi și Isaia 34:8-10.

Asupra Apocalipsei 14:9-11 remarcăm în treacăt că toți vor fi de acord imediat că, dacă în versetul 9 se referă la o închinare literală fiarei și icoanei ei, atunci puțini oameni din țările civilizate, sau poate nici unul n-ar fi pasibil de pedeapsa arătată în versetul 11; și dacă fiara, icoana ei, închinarea, vinul și paharul sunt simboluri, atunci și chinurile, fumul, focul și pucioasa sunt simboluri.

Aruncarea morții și a locuinței morților în nimicire completă, în moartea a doua, în timpul Veacului Milenar, face parte din nimicirea completă care va cuprinde orice lucru nepotrivit, dăunător și nefolositor (Isaia 11:9; Psalmul 101:5-8). Moartea a doua, sentința acelei încercări individuale, va fi finală: ea nu va fi nimicită niciodată. Și toți cei care iubesc dreptatea să spună, amin; căci a nimici moartea a doua, a înlătura sentința acelei încercări drepte și nepărtinitoare, ar însemna a dezlega iarăși nu numai pe Satan, ci pe toți aceia care iubesc și practică răul și înșelarea, și care dezonorează cu instituțiile lor rele pe Domnul — ar însemna a se opune, a insulta și a se strădui să-i răstoarne pe aceia care-L iubesc, doresc să-I servească Lui și se bucură de favoarea Lui. Ne bucurăm că nu există nici un pericol în aceasta, dar că dreptatea divină se unește cu înțelepciunea, iubirea și puterea divină, ca să introducă dreptatea veșnică pe o bază trainică.

Cei reîntorși în “iad”

“În mormânt (iad în limba engeză — n. e.) se vor reîntoarce nelegiuiții, toate popoarele ce uită pe Dumnezeu.” — Psalmul 9:17

Găsim că această declarație a Domnului menționată de psalmist este fără nici o rezervă și trebuie să o acceptăm ca pe un fapt sigur. Dacă pretențiile “ortodoxiei” cu privire la iad ar fi adevărate, acesta ar fi într-adevăr un mesaj înfricoșător.

Dar haideți să înlocuim adevărata semnificație a cuvântului șeol, și textul nostru se va citi: “În starea morții se vor reîntoarce nelegiuiții, toate popoarele ce uită pe Dumnezeu”. Noi credem aceasta; dar apoi, cine sunt cei nelegiuiți? Într-un sens toți oamenii sunt nelegiuiți, prin aceea că toți sunt călcători ai legii lui Dumnezeu, dar în sensul cel mai deplin, cei nelegiuiți sunt cei care, cu deplină cunoștință a răutății excesive a păcatului și a remediului pregătit pentru recuperarea lor de sub efectele lui nocive, persistă intenționat în păcat.

Până acum numai puțini — credincioșii consacrați — au ajuns la o cunoștință adevărată a lui Dumnezeu. Lumea nu-L cunoaște și popoarele nu-L pot uita pe Dumnezeu până când mai întâi sunt aduse la cunoștința de El. Consacrații au fost luminați, conduși de Spirit prin credință ca să înțeleagă lucrurile adânci și ascunse ale lui Dumnezeu, care descoperă slava caracterului lui Dumnezeu, dar care, deși exprimate în Cuvâtul Său, lumii îi apar ca o nebunie.

După cum am văzut până acum, aceasta nu va fi așa în veacul viitor, căci atunci “plin va fi pământul de știința lui Iehova, precum apele acoperă fundul mării” (Isaia 11:9). Multe lucruri, pe care le acceptăm acum prin credință, atunci vor fi demonstrate lumii. Când Cel care a răscumpărat pe om din puterea mormântului (Osea 13:14) va începe să-Și ia înapoi bunurile cumpărate din închisoarea morții (Isaia 61:1), când cei care dorm vor fi deșteptați de razele minunate ale Soarelui Dreptății, ei vor înțelege repede adevărul care până atunci li se părea o poveste inutilă, că “(Isus), prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toți”.

Am mai văzut apoi, că urcarea treptată pe Calea regală a sfințeniei, în acel veac, va fi posibilă și comparativ ușoară pentru toți, deoarece toate pietrele (pietre de poticnire, erori etc.) vor fi fost înlăturate, și vor fi făcute cărări drepte pentru picioarele lor. La acel veac se aplică textul acesta. Cei care vor nesocoti împrejurările favorabile din acel veac și nu se vor supune dreptului Judecător sau Conducător — Cristos — vor fi cu adevărat răi. Și fiecare supus loial al Împărăției lui Dumnezeu va aproba judecata dreaptă care va trimite iarăși pe aceștia în șeol — starea morții. Unii ca aceștia vor fi nevrednici de viață; și dacă li s-ar permite să trăiască, viața lor ar fi un blestem pentru ei înșisi și pentru restul omenirii, și o pată pe lucrarea lui Dumnezeu.

Aceasta va fi moartea a doua, de la care nu va mai fi nici o înviere. După ce au fost răscumpărați din mormânt (șeol) prin sacrificiul lui Cristos, dacă mor iarăși din cauza păcatului lor propriu, atunci “nu mai rămâne sacrificiu pentru păcate” (Evrei 10:26). “Christos … nu mai moare; moartea nu mai are putere asupra Lui” (Romani 6:9, 10). De moartea a doua toți ar trebui să se teamă și să se ferească, pentru că ea va fi sfârșitul existenței pentru toți cei socotiți nevrednici de viață. Dar în această moarte nu poate fi nici o suferință. Ea este stingerea vieții, ca și moartea adamică.

Din cauză că prin păcat omenirea a ajuns să fie supusă morții (șeolului, hadesului), de aceea a venit Isus Cristos să ne elibereze și să ne mântuiască din moarte (1 Ioan 3:8; Evrei 2:14). Moartea este încetarea existenței, absența vieții. Nu este nici o deosebire între starea morții adamice și a celei de-a doua, dar există speranță de eliberare din prima, pe când din a doua nu va fi nici o eliberare, nici o întoarcere la viață. Prima sentință a morții a trecut asupra tuturor din cauza păcatului lui Adam, pe când a doua moarte poate veni numai prin păcatul individual, voit.

Că aplicarea acestui text este pentru veacul viitor este un lucru evident, deoarece în prezent atât sfinții cât și păcătoșii merg în șeol sau hades. Acest verset indică faptul că la timpul când se va aplica, numai cei răi vor merge acolo. Iar popoarele care L-au uitat pe Dumnezeu trebuie să fie neamuri care L-au cunoscut, altfel nu L-ar fi putut uita; și niciodată până acum popoarele n-au fost aduse la acea cunoștință, și nici nu vor fi până în viitor, când cunoștința de Domnul va umple întreg pământul și nimeni nu va trebui să zică aproapelui său, cunoaște pe Domnul, pentru că toți Îl vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare (Isaia 11:9; Ieremia 31:34).

Cuvântul ebraic goi, tradus în acest text “popoare”, este folosit în altă parte de către același scriitor și redat prin “păgâni”, “neevrei” și “popor”. Ideea pare să fie aceea că se referă la toți cei care nu devin poporul de legământ al lui Dumnezeu, chiar dacă nu sunt în mod fățiș răi. Neamurile (păgânii, toți care sub acea cunoștință deplină nu devin israeliți adevărați), care uită sau neglijează favorurile lui Dumnezeu avute, și datoriile și obligațiile lor față de El, vor avea soarta celor “răi” cu voia și vor fi aruncați în moartea a doua.

Ca o dovadă în plus la aceasta, aflăm că cuvântul ebraic shub, care în textul nostru este tradus “se reîntorc”, înseamnă se întorc înapoi, ca la un loc unde au mai fost. Cei la care se referă acest text, fie sunt în șeol, fie sunt pasibili să intre acolo, dar fiind răscumpărați prin sângele scump al lui Cristos, vor fi scoși din șeol. Dacă atunci vor fi răi, ei împreună cu toți cei care uită pe Dumnezeu, vor fi întorși înapoi în șeol.

Au crezut evreii în chinul veșnic?

Observând că noi învățăm că doctrina chinului veșnic a fost altoită în doctrinele Bisericii Creștine în timpul apostaziei, a marii căderi de la credință care a culminat în papalitate, unii au întrebat dacă nu cumva, potrivit scrierilor lui Josephus, această doctrină a fost ferm susținută de evrei; și dacă este așa, nu este evident că creștinii timpurii, fiind convertiți în mare parte de la iudaism, au adus această doctrină cu ei, chiar de la începutul creștinismului?

Răspunsul nostru este, nu; doctrina chinului veșnic a ieșit în mod firesc din doctrina nemuririi omului, care, ca problemă filosofică a fost propagată la început într-o formă complet diferită de forma prezentă,de către Școala Platonică a filosofiei grecești. Aceștia au susținut în primul rând că fiecare om are în sine o părticică de zeitate, și că aceasta l-ar împiedica să moară vreodată. Această temelie fiind pusă, a fost ușor să se descrie un loc atât pentru făcătorii de rău cât și pentru făcătorii de bine. Dar, spre lauda acestor filosofi păgâni, să se noteze că ei n-au reușit să dezvolte, sau nici chiar să arate acea adâncime a degradării de la bunăvoință, rațiune și milă, necesară pentru a zugrăvi prin cuvânt, condei sau pensulă, astfel de detalii ale ororilor și suferințelor cum au fost încorporate curând în doctrina lor, și din această doctrină să dezvolte o credință declarată ca “necesară pentru mântuire” în pretinsa biserică a lui Cristos.

Pentru a înțelege cazul, este necesar să ne amintim că atunci când a fost întemeiată Biserica Creștină, Grecia era în fruntea cunoștinței și civilizației. Alexandru cel Mare cu-cerise lumea și răspândise respectul față de Grecia pretutindeni; și cu toate că din punct de vedere militar Roma i-a luat locul, nu așa a fost cazul în literatură. Timp de secole, filosofii și filosofia greacă au condus lumea intelectuală, și au impregnat și influențat totul. Devenise obișnuit ca filosofii și învățătorii altor teorii să pretindă că sistemele și teoriile lor erau aproape la fel cu ale grecilor, și să se străduiască să îndepărteze deosebirile dintre vechile lor teorii și părerile populare grecești. Iar unii căutau să tragă foloase, pretinzând că sistemul lor cuprindea toate punctele bune ale lui Platon împreună cu altele pe care Platon nu le-a văzut.

Din această clasă făceau parte învățătorii Bisericii Creștine din secolul al doilea, al treilea și al patrulea. Recunoscând corectitudinea larg acceptată a filosofilor, ei au pretins că aceleași aspecte bune ale filosofiei se găseau și în învățăturile lui Cristos, și că El a fost unul din cei mai mari filosofi etc. Astfel a avut loc un amestec de platonism și creștinism. Aceasta a devenit cu atât mai pronunțat cu cât regii și împărații au început să examineze învățăturile religioase și să le favorizeze pe acelea care păreau cel mai mult a inspira teamă poporului și a-l face mai supus. În timp ce învățătorii păgâni se aplecau în fața acestei examinări minuțioase imperiale și învățau o pedeapsă veșnică pentru cei care încălcau legile împăraților (care conduceau prin numire divină), nu putem presupune altfel decât că persoanele cu un caracter ambițios din biserica de atunci, care căutau să înlocuiască păgânismul și să devină puterea religioasă dominantă, vor scoate în evidență acele doctrine care în ochii împăraților păreau să aibă aceeași putere asupra spaimei și prejudecăților poporului. Și ce putea servi mai mult acestui scop decât doctrina chinului fără sfârșit pentru cei îndărătnici?

Aceleași motive, evident, l-au determinat și pe Josephus când a scris referitor la credința evreilor. Lucrările lui ar trebui citite ca apologii ale iudaismului și ca eforturi de a înălța acea națiune în ochii Romei și ai lumii. Să nu uităm că evreii aveau faima de a fi un popor foarte răzvrătit, foarte ostil ideii de a fi condus chiar și de către Cezari. Ei sperau, în armonie cu făgăduințele lui Dumnezeu, să devină națiunea principală. Între ei au avut loc multe izbucniri de răzvrătire, și religia lor specială, deosebită de toate celelalte, a fost în parte învinuită că favoriza prea mult spiritul de libertate.

Josephus avea un scop în scrierea celor două opere principale ale sale: “Antichitățile iudaice” și “Războaiele evreilor”. El le-a scris în limba greacă în timp ce trăia la Roma, unde a fost prietenul și oaspetele împăraților romani, Vespasian, Titus și Domițian, și unde era în legătură continuă cu filosofii greci. Aceste cărți au fost scrise cu scopul de a scoate în evidență poporul evreu, curajul, legile, etica lor etc., spre a fi cel mai bine avantajat în fața filosofilor greci și a demnitarilor romani. Acest scop este mărturisit printre rânduri în prefața sa la “Antichități iudaice”, unde spune:

“Am întreprins această lucrare gândind că ea le va apărea tuturor grecilor ca vrednică de a fi studiată … Cei care citesc cărțile mele se miră poate că discursul meu despre legi și fapte istorice conține multă filosofie Totuși, cei care au un spirit de a cunoaște motivele tuturor lucrurilor pot găsi aici o teorie filosofică foarte curioasă”.

Într-un cuvânt, ca om ager care devenise el însuși impregnat de spiritul filosofilor greci care predomina atunci, Josephus a scos din Lege și din Profeți, din tradițiile bătrânilor și din teoriile diferitelor secte ale evreilor, tot ce a putut găsi că era înclinat chiar și în cea mai mică măsură să arate următoarele:

Mai întâi, că religia evreiască nu era mult în urma filosofiei populare grecești; dar că din Legea lui Moise fuseseră scoase teorii întrucâtva asemănătoare și susținute de unii evrei, cu mult înainte ca filosofii greci să le pună în discuție.

În al doilea rând, că nu ideile religioase i-au făcut pe evrei ca popor greu de stăpânit, sau popor “răzvrătit”, așa cum toți iubitorii de libertate erau considerați de Cezari. Prin urmare, el încearcă să dovedească, într-un timp când se considera că virtutea constă în principal în supunere, că legea lui Moise “învață mai întâi că Dumnezeu este Tatăl și Domnul tuturor lucrurilor, și că El dăruiește viață fericită celor ce-L urmează, dar care scufundă în suferință inevitabilă pe cei care nu umblă în căile virtuții”. Și este evident că în sprijinul acestei idei și pentru astfel de scopuri, Josephus, după ce spune, “printre iudei există trei secte filosofice: prima, fariseii, a doua, saducheii, a treia, esenienii”, continuă și relatează cele trei teorii ale lor, detaliind în mod special orice trăsătură care semăna cu filosofia greacă. Și fiindcă doctrinele ultimei secte, și cea mai mică, esenienii, se asemăna cel mai mult cu doctrinele stoicilor și cu teoriile grecești mai importante, Josephus dedică aproape de zece ori mai mult spațiu vederilor lor, decât celor ale saducheilor și fariseilor luate la un loc. Și totuși, esenienii erau o sectă atât de neînsemnată, încât Noul Testament nici nu-i menționează, și chiar Josephus admite că erau puțini la număr. Prin urmare, oricare ar fi fost vederile lor, asupra oricărui subiect, nu se poate pretinde că au aprobarea evreilor, când majoritatea evreilor aveau opinii contrare. Însuși faptul că Domnul și apostolii nu s-au referit la ei, este bună dovadă că filosofia esenienilor nu reprezenta în nici un caz ideile evreilor. Această sectă mică a crescut probabil mai târziu și a absorbit din filosofia greacă ideile în privința nemuririi și a chinului veșnic pentru cei nevirtuoși. Vom mai aminti că Josephus nu s-a născut decât la trei ani după răstignirea Domnului nostru, și că el și-a publicat “Războaiele” în anul 75 d. Cr., iar “Antichitățile” în 93 d. Cr. — într-un timp când el și alți evrei, ca și tot restul lumii, sorbeau cu nerăbdare filosofia greacă și știința pe nedrept numită astfel, împotriva căreia Pavel avertizează Biserica. Coloseni 2:8; 1 Timotei 6:20

Josephus a acordat atenție deosebită esenienilor pentru că faptul acesta se potrivea scopului său. El admite că saducheii, al doilea grup ca mărime din poporul evreu, nu credeau în nemurirea omului. Iar despre vederile fariseilor el face o declarație oarbă, calculată să inducă în eroare, după cum urmează: “Și ei cred că sufletele au în ele o vigoare nemuritoare (aceasta ar putea fi înțeleasă că fariseii nu credeau ca saducheii, că moartea pune capăt oricărei existențe, ci credeau într-o vigoare sau viață dincolo de mormânt — printr-o înviere a morților), și că sub pământ vor fi răsplăți și pedepse, după cum au trăit în viața prezentă, virtuos sau vicios; și că cei din urmă vor fi reținuți într-o închisoare veșnică (moarte — nu tortură), dar primii (cei virtuoși) vor avea putere să reînvie și să trăiască din nou„. Nu este oare clar că Josephus a ajustat și a întins vederile fariseilor cât i-a permis conștiința sa elastică, pentru a arăta armonia lor cu filosofiile grecești? Pavel, care fusese fariseu, îl contrazice pe Josephus. În timp ce Josephus spune că ei credeau că “numai cei virtuoși vor învia și vor trăi din nou” (nu implică aceasta o înviere, și implică de asemenea că ceilalți nu vor trăi iarăși, ci vor rămâne morți, în marea închisoare — în mormânt?), Pavel, dimpotrivă, spune: “Având această speranță în Dumnezeu, care și înșiși aceștia au, că va să fie învierea morților și a drepților și a nedrepților” Fapte. Ap. 24:15.

Nu avem nici o ezitare în privința acceptării mărturiei inspirate a apostolului Pavel, nu numai în privința a ceea ce credeau evreii, ci și în privința a ceea ce credea el și Biserica primară; și repetăm, că teoria chinuirii veșnice a celor răi, bazată pe teoria că sufletul omului nu poate muri, este contrară atât cu învățăturile Vechiului cât și ale Noului Testament, și ea a fost introdusă printre evrei și printre creștini de către filosofii greci. Mulțumim lui Dumnezeu pentru filosofia mai curată a Scripturilor, care învață că plata păcatului este moartea sufletului (a ființei) (Ezechiel 18:4, 20); că toate sufletele condamnate prin păcatul lui Adam au fost răscumpărate de sufletul lui Cristos (Isaia 53:10) și că numai pentru păcatul individual, voit, va muri cineva în moartea a doua — o pedeapsă veșnică, dar nu un chin veșnic.

Alegeți Viața ca să trăiți

“Eu astăzi îți pun înaintea ta viața și binele, moartea și răul.” “Eu v-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege dară viață ca să trăiești, tu și seminția ta.” Deuteronom 30:15, 19.

Trecem acum să analizăm alte declarații scripturale în armonie cu cele arătate anterior.

Cuvintele citate aici sunt ale lui Moise către Israel. Pentru a le aprecia trebuie să ne amintim că Israel ca popor, și toate legămintele, jertfele lor etc., au avut o semnificație tipică.

Dumnezeu a știut că ei nu puteau obține viață prin ținerea legii, oricât de mult ar fi ales-o ei, pentru că ei erau slabi, decăzuți, ca toți ceilalți din neamul omenesc, din cauza “aguridei” păcatului pe care o mâncase Adam (Ieremia 31:29). Astfel, după cum declară Pavel, legea dată lui Israel nu putea să le dea viață din cauza slăbiciunilor și degradării naturii lor decăzute. Romani 8:3; Evrei 7:19; 10:1-10

Cu toate acestea, Dumnezeu a prevăzut un beneficiu pentru ei, chiar din încercarea nereușită de a trăi o viață desăvârșită; și anume, că aceasta îi va dezvolta și le va arăta necesitatea unei jertfe mai bune (răscumpărarea pe care a dat-o Domnul nostru) și a unui eliberator mai mare decât Moise. Și pe lângă aceasta, încercarea lor a furnizat un model, sau o umbră a încercării individuale, asigurată pentru toată omenirea (al cărei tip a fost Israelul) și garantată prin jertfele pentru păcat mai bune, prefigurate acolo, care să fie îndeplinite de marele Profet, pentru care Moise a fost numai un tip.

Văzând astfel că încercarea pentru viață sau moarte pusă înaintea lui Israel nu era decât un tip al încercării individuale a lumii întregi și a rezultatelor acesteia, viața sau moartea (viața veșnică sau moartea a doua), ar putea ajuta pe unii să vadă că marea Zi de încercare de o mie de ani, al cărei Judecător a fost numit Domnul nostru Isus Cristos, are cele două rezultate: viața și moartea. Atunci toți vor fi chemați să se hotărască, în acele împrejurări foarte favorabile, pentru dreptate și viață, sau pentru păcat și moarte, și va trebui să se facă o alegere. Și, cu toate că vor fi răsplăți și “lovituri” potrivit faptelor din viața actuală, precum și potrivit comportării lor în acea încercare (Ioan 3:19; Matei 10:42; 11:20-24), verdictul de la urmă va fi în armonie cu alegerea exprimată prin comportarea fiecăruia în decursul acelui veac de încercare.

A doua încercare, sentința și rezultatul ei, sunt arătate și în cuvintele lui Moise citate de Petru (Fapte. Ap. 3:22,23): “Profet va ridica vouă Domnul Dumnezeul vostru dintre frații voștri ca pe mine; pe El să-L ascultați în toate oricâte vă va zice. Și va fi că tot sufletul (orice ființă) care nu va asculta (nu se va supune) de acel profet (și astfel să aleagă viața) se va stârpi din popor”. Prin aceste cuvinte puține ni se atrage atenția asupra marii încercări a lumii, încă viitoare. Ni-L arată pe marele Profet sau Învățător ridicat de Dumnezeu pentru a face o nouă judecată sau încercare rasei condamnate, pe care El a răscumpărat-o din condamnarea venită asupra ei prin părintele ei, Adam. Ne arată, de asemenea, că condiția de viață veșnică va fi supunerea dreaptă și că la sfârșitul acelei încercări, unii vor fi judecați vrednici de această viață, iar alții vrednici de nimicire — moartea a doua.

Domnul nostru Isus, răscumpărându-i pe toți prin jertfa Sa desăvârșită și prețioasă, este Capul acestui mare Profet; iar pe membrii corpului Său, care, împreună cu Isus Cristos, vor fi agenți în judecarea lumii, Dumnezeu îi alege în decursul Veacului Evanghelic. Toți împreună vor forma pe marele Profet sau Învățător promis. “Au nu știți că sfinții vor să judece lumea?” — 1 Corinteni 6:2.

Prima încercare a fost numai a omenirii, și prin urmare pedeapsa sau blestemul ei, prima moarte, a fost numai asupra omului. Dar a doua încercare va fi mult mai cuprinzătoare. Va fi o încercare nu numai a omenirii decăzute și imperfecte, ci va include orice alt lucru și principiu și ființă care nu este în armonie cu Iehova. “Căci toată fapta o va aduce Dumnezeu înaintea judecății cu toate cele ascunse, fie bune sau rele.” Eclesiastul 12:14

“Judecata viitoare” va cuprinde judecarea spre condamnare a tuturor sistemelor false — civile, sociale și religioase. Acestea vor fi judecate, condamnate și izgonite devreme în Ziua Milenară, lumina adevărului făcându-le să ajungă în rușine, și de aceea să dispară. Această judecată vine întâi, pentru ca judecata omului să poată începe neîmpiedicată de eroare, prejudecată etc. Ea va cuprinde totodată și judecarea îngerilor “care au păcătuit” — a acelor îngeri “care nu și-au păzit starea lor cea dintâi”, de puritate și ascultare de Dumnezeu. Astfel apostolul scrie despre membrii Corpului marelui Proroc și marelui Preot, care va fi Judecătorul tuturor: “Au nu știți că (noi, sfinții) vom să judecăm pe îngeri?” 1 Corinteni 6:3.

Astfel fiind cazul, condamnarea din încercarea Milenară (distrugerea, moartea a doua), va cuprinde o mai mare sferă de păcătoși decât pedeapsa sau blestemul pentru păcatul lui Adam, care “a trecut la toți oamenii”. Într-un cuvânt, nimicirea de la sfârșitul încercării va fi o nimicire completă a tuturor ființelor și a tuturor lucrurilor care nu vor slăvi pe Dumnezeu și care nu vor fi spre folosul și binecuvântarea întregii sale creații.

Păcate care se pot ierta și păcate care nu se pot ierta

În paginile precedente am arătat pe scurt pedeapsa extremă pentru păcatul voit. Pedeapsa lui Adam, care a cuprins toată rasa lui, a fost de felul acesta; și numai drept rezultat al morții lui Cristos, ca răscumpărarea noastră, din acea pedeapsă a acelui păcat voit este posibilă vreo iertare a acestui păcat sau a oricăror păcate următoare.

Păcatele care se pot ierta sunt acelea care rezultă din slăbiciunile venite prin acel singur păcat adamic pe care Cristos l-a rezolvat o dată pentru totdeauna. Acestea nu sunt din acelea voite, ci sunt comise din ignoranță sau prin slăbiciunile cărnii. Dumnezeu garantează iertarea tuturor acestor păcate dacă ne căim, în numele și meritul sacrificiului lui Cristos.

Păcatele care nu se pot ierta, păcate de neiertat, sunt acelea făcute cu voia. După cum moartea — stingerea ființei — a fost pedeapsa primului păcat, tot așa moartea este pedeapsa fiecărui păcat făcut cu voia împotriva deplinei cunoștințe și capacități de a alege și a face bine. Aceasta este numită moartea a doua, spre a se deosebi de prima pedeapsă sau pedeapsa adamică, din care omenirea va fi eliberată prin sacrificiul de răscumpărare a lui Cristos.

“Păcatul spre moarte (a doua)”, de a cărui iertare apostolul spune că este inutil ca cineva să se roage (1 Ioan 5:16), nu este numai un păcat cu voia, ci un păcat împotriva cunoștinței clare; un păcat pentru care nu se poate găsi nici o scuză potrivită. Fiindcă este un păcat împotriva cunoștinței clare, sau a luminării în sfințenie, este numit “blestem contra Spiritului Sfânt (hulă împotriva Duhului Sfânt, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.)” — Matei 12:31, 32, pentru care nu este nici o iertare.

Dar sunt și alte păcate, parțial voite, care sunt, de aceea, în parte de neiertat. În acestea au o parte ispitele dinăuntru și dinafară (toate acestea fiind în mod direct sau indirect urmările căderii) — voința consimțind sub presiunea ispitei sau din cauza slăbiciunii. Numai Domnul știe cum să evalueze în mod potrivit răspunderile și vina noastră în astfel de cazuri. Însă pentru adevăratul copil al lui Dumnezeu există numai o singură cale potrivită de urmat: să se căiască și să ceară îndurare în numele și prin meritul lui Cristos, marea jertfă pentru păcat. Domnul va ierta pe un astfel de pocăit, în sensul restabilirii lui în favoarea Sa; dar acesta “se va bate mult” (Luca 12:47, 48) pentru păcat, în măsura în care Dumnezeu va vedea că păcatul a fost făcut cu voia.

Adeseori o persoană conștiincioasă își dă seama că a comis păcat și că a fost o măsură de voință în el. Pe bună dreptate el se simte condamnat, vinovat înaintea lui Dumnezeu; dându-și seama de propria sa vinovăție, și uitând izvorul în caz de păcat și necurăție, deschis de Dumnezeu pentru neamul slab omenesc, decăzut, acesta cade într-o stare de tristețe, crezând că a comis păcat de moarte. Aceștia rătăcesc în pustiuri triste, până când află izvorul curățitor. Aceștia să-și amintească, totuși, că însăși întristarea lor din cauza păcatului și dorința lor de a se întoarce în favoarea divină sunt dovezi că n-au comis păcatul de moarte; deoarece apostolul declară că acei care comit astfel de păcat nu pot fi înnoiți spre pocăință (Evrei 6:4-6). Cei care se căiesc deci, pot fi încrezători că păcatele lor au fost, în parte cel puțin, rezultatele căderii și ca atare n-au fost de moarte, dar care cer iertare și lovituri.

Aceasta este pregătirea minunată a lui Dumnezeu prin Cristos, pentru acceptarea oricărui suflet care, părăsind păcatul și iubirea de el, caută dreptatea și viața prin Acela care este Calea, Adevărul și Viața. Astfel toți, fie ei mai tari sau mai slabi prin natură, au ocazie egală de a câștiga viața veșnică, precum și de a câștiga marele premiu al moștenirii împreună cu Cristos.

Răsplata viitoare

În timp ce Scripturile învață că Veacul prezent, Evanghelic este ziua de judecată sau timpul de încercare al Bisericii, și că ziua de judecată sau timpul de încercare al lumii va fi Veacul Milenar, este totuși rațional să întrebăm, în ce măsură vor fi făcuți răspunzători în Veacul Milenar cei care nu fac parte din Biserica consacrată, pentru faptele lor rele, de cruzime, necinste și imoralitate din prezent? Și în ce măsură vor fi răsplătiți cei din aceeași clasă pentru strădaniile lor de a trăi o viață morală și binevoitoare?

Acestea sunt întrebări importante, mai ales pentru lume; și bine ar fi dacă oamenii și-ar putea da seama de importanța lor și să tragă foloase din aceasta. Acestea sunt importante și pentru Biserică, datorită interesului pe care-l avem în privința lumii și datorită dorinței noastre de a înțelege și a învăța pe alții în mod corect planurile Tatălui nostru.

Am învățat că jertfa lui Cristos garantează pentru toți oamenii, oricât de josnici, o trezire din moarte și privilegiul de a ajunge apoi la perfecțiune, și dacă vor vrea, de a trăi veșnic. “Va să fie învierea morților, și a drepților și a nedrepților.” (Fapte. Ap. 24:15) Scopul aducerii lor din nou în existență va fi ca să le dea o ocazie favorabilă de a-și câștiga viața veșnică, în baza condițiilor cerute de Dumnezeu — ascultare de voința Sa dreaptă. Nu avem nici o sugestie în Scripturi că, atunci când vor fi treziți, starea morală a oamenilor va fi fost schimbată, dar avem multe, atât raționale cât și scripturale, care arată că ei vor veni din moarte așa cum au mers în ea, slabi și degradați. Deoarece “nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt” (Eclesiastul 9:10), ei nu vor fi învățat nimic acolo; și deoarece când au murit au fost păcătoși și nevrednici de viață și de favoare divină, ei vor fi tot nevrednici; și deoarece pentru faptele din viața prezentă n-au primit nici răsplăți depline, nici pedepse depline, este evident că e necesar tocmai un astfel de timp de trezire în Mileniu cum a făgăduit Dumnezeu — pentru a răsplăti, a pedepsi și a da întregii omeniri ocazia vieții veșnice asigurate prin marea jertfă de răscumpărare a lui Cristos.

Deși, strict vorbind, lumea nu este acum în încercare, adică, timpul prezent nu este timpul încercării ei depline și complete, totuși oamenii nu sunt acum, și nici n-au fost vreodată, cu totul fără lumină și fără capacitate, pentru folosirea cărora sunt răspunzători. În cele mai întunecate zile ale istoriei lumii și în cea mai adâncă degradare a vieții sălbatice, a existat întotdeauna cel puțin o măsură de lumină a conștiinței care a indicat mai mult sau mai puțin direct spre dreptate și virtute. Că faptele din această viață au mult de-a face cu viitorul, Pavel a învățat foarte clar când, fiind înaintea lui Felix, el aducea argumente despre dreptate și înfrânare, în vederea judecății viitoare, încât Felix s-a cutremurat. Fapte. Ap. 24:25

La prima venire a Domnului nostru le-a venit oamenilor o mai mare măsură de lumină și în acea măsură le-a crescut responsabilitatea, după cum a spus El: “Și aceasta este condamnarea (judecata, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.), că lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina că faptele lor rele erau” (Ioan 3:19). Pentru acele fapte rele comise împotriva luminii avute, fie că era lumina conștiinței sau a revelației, oamenii vor trebui să dea socoteală, și în ziua judecății lor vor primi o recompensă sau o răsplătire dreaptă. Și la fel, în măsura efortului lor de a trăi drept, ei vor primi răsplata cuvenită în ziua încercării lor. Matei 10:42

Dacă oamenii s-ar gândi la ceea ce chiar și rațiunea discerne, că vine un timp de socoteală, de judecată, că Dumnezeu nu va permite ca răul să triumfe veșnic, și că în-tr-un fel sau altul El va pedepsi pe răufăcători, aceasta fără îndoială i-ar scuti de multe întristări și pedepse în veacul viitor. Profetul a spus: “Vai de cei ce-și ascund adânc planurile lor de Iehova și faptele cărora sunt de întuneric și zic: “cine oare ne va vedea și cine oare ne va lua seamă?”” (Isaia 29:15). Iată, “în tot locul sunt ochii lui Iehova văzând pe cei răi și pe cei buni” (Proverbe 15:3); și “toată fapta o va aduce Dumnezeu înaintea judecății, cu toate cele ascunse, fie bune sau rele” (Ecles. 12:14). El “va aduce la lumină cele ascunse ale întunericului și va face cunoscute sfaturile inimilor” 1 Corinteni 4:5.

Veacul domniei lui Cristos va fi un timp de judecată dreaptă; și cu toate că va fi o epocă de aur pentru toți, va fi totuși un timp de disciplinare severă, de încercări și pedepse pentru mulți. Că judecata va fi corectă și nepărtinitoare și cu o cuvenită considerație pentru împrejurările și ocaziile fiecărui individ, este de asemenea un lucru sigur — prin caracterul Judecătorului (Cristosul — Ioan 5:22; 1 Corinteni 6:2), prin cunoștința Lui perfectă, prin dreptatea și bunătatea Lui neclintite, prin puterea Sa divină și prin marea Sa iubire, așa cum este arătată prin jertfa Sa pentru răscumpărarea omului de la moarte, pentru ca ei să se poată bucura de privilegiul acestei încercări individuale favorabile.

Diferitele împrejurări și ocazii ale oamenilor din acest veac și din veacurile trecute arată că o judecată dreaptă va recunoaște deosebiri în gradul responsabilității individuale, care va necesita, de asemenea, deosebiri în procedurile viitoare ale Domnului cu ei. Și această deducție rațională o găsim clar confirmată de Scripturi. Judecătorul a luat și ia și acum cunoștință amănunțită de faptele și cuvintele oamenilor (Proverbe 5:21), deși ei au fost complet în neștiință de acest lucru; și El declară că “pentru tot cuvântul deșert (desfrânat* — dezmățat, traducerea Cornilescu revizuită n. e. –, jignitor sau răutăcios), care vor vorbi oamenii, vor da seamă de dânsul în ziua judecății” (Matei 12:36); și “cel ce va adăpa pe unul dintre acești mici, numai cu un pahar de apă rece în nume de discipol, adevăr zic vouă, nu-și va pierde plata sa” (Matei 10:42). Contextul arată, că cuvintele “dezmățate” la care S-a referit Isus sunt cuvinte de împotrivire voită și răutăcioasă spuse împotriva luminii evidente (Matei 12:24, 31, 32). El a arătat, de asemenea, că în ziua judecății va fi mai ușor pentru Tir, Sidon și Sodoma decât pentru Capernaum, Betsaida și Horazin, care n-au valorificat mai mari avantaje de lumină și de ocazii. Matei 11:20-24

* 2 Petru 2:2

Putem vedea în însăși natura lucrurilor că pedepsele din veacul acela vor fi proporționale cu vina din trecut. Fiecare păcat îngăduit și fiecare înclinație rea cultivată împietrește inima și face mai anevoioasă întoarcerea la curățenie și virtute. Prin urmare, păcatele îngăduite cu voia acum, vor cere pedeapsă și disciplinare în veacul viitor; și cu cât sufletul este mai adânc pătruns de păcatul voit, cu atât mai aspre vor fi măsurile cerute pentru a-l corecta. După cum un părinte înțelept ar pedepsi pe un copil încăpățânat, tot așa Cristos va pedepsi pe cei răi spre binele lor.

Pedepsele Lui vor fi date întotdeauna în dreptate, temperate de milă și ușurate prin aprobarea și răsplata Sa pentru cei care vor fi bine “deprinși” prin ele. Și numai când pedepsele, instrucțiunile și încurajările vor da greș, numai când iubirea și mila vor fi făcut tot ce ar putea aproba înțelepciunea (adică tot ce s-ar putea cere), numai atunci individul va primi pedeapsa finală cerută de cazul său — moartea a doua.

Nimeni din lume nu va primi acea pedeapsă, fără să fi avut mai întâi toate ocaziile binecuvântate ale veacului viitor. Și în timp ce acest lucru este adevărat în legătură cu lumea, același principiu se aplică acum și la copiii consacrați ai lui Dumnezeu, în această zi de judecată (încercare) a noastră. Noi primim acum favorurile lui Dumnezeu (prin credință), pe când lumea le va primi în veacul viitor, adică va primi instrucțiuni, ajutor, încurajare, disciplinare și pedeapsă. “… căci care fiu este, pe care părintele nu-l ceartă (corectează, pedepsește)? Iar de sunteți fără certare, căreia toți sunt părtași, atunci sunteți bastarzi, iar nu fii”. De aceea, când primim pedeapsă aspră, trebuie s-o acceptăm ca de la un Tată iubitor pentru corectarea noastră, neuitând “mângâierea care vă vorbește ca unor fii: “fiul meu, nu disprețui certarea (disciplina) Domnului, nici nu pierde curajul mustrat fiind de El. Căci pe care-l iubește Domnul îl ceartă și bate pe tot fiul pe care-l primește””. Evrei 12:4-13

Cât de drepte și nepărtinitoare sunt căile lui Dumnezeu! Citiți cu atenție regulile veacului viitor — Ieremia 31:29-34 și Ezechiel 18:20-32. Ele ne dovedesc, fără nici un dubiu, sinceritatea și realitatea tuturor declarațiilor Sale de iubire față de oameni: “Viu sunt zice Iehova, Domnul, nu mă plac în moartea celui nelegiut, ci să se întoarcă cel nelegiuit de la calea sa și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la căile voastre cele rele! Căci de ce să muriți, casă a lui Israel?” Ezechiel 33:11.

Toți cei care în această viață se căiesc de păcat, și, așa cum sugerează cuvântul căință, încep și continuă lucrarea de reformare după cea mai bună capacitate a lor, își vor forma un caracter care le va fi de folos în veacul viitor; când vor fi treziți în veacul învierii, în acea măsură vor fi mai înaintați către perfecțiune, și progresul lor va fi mai rapid și mai ușor, pe când la ceilalți va fi mai încet, mai obositor și mai greu. Acest lucru este sugerat în cuvintele Domnului nostru: “… vine ora în care toți cei din morminte vor auzi vocea Lui (Cristos) și vor ieși, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții (cei a căror încercare este trecută și care au fost judecați vrednici de viață vor învia desăvârșiți — credincioșii din veacurile trecute la viață umană desăvârșită, biruitorii Veacului acesta Evanghelic la viață perfectă ca ființe divine), iar cei ce au făcut cele rele spre învierea condamnării (judecății, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.)” — Ioan 5:28, 29. Aceștia vor fi treziți pentru judecată — pentru a urma un curs de disciplinare și corecție — ca mijloc necesar pentru desăvârșirea lor sau, în caz contrar, pentru condamnarea lor la moartea a doua.

Omul care prin fraudă și nedreptate a acumulat și a adunat în această viață mare bogăție, care s-a risipit în vânt odată cu întoarcerea lui în țărână, se va trezi fără îndoială ca să-și plângă pierderea și să-și jelească sărăcia și neputința totală de a repeta procedeele ilegale pentru acumularea bogăției sub noua ordine a lucrurilor. Pentru mulți, a birui pornirile spre zgârcenie, egoism, mândrie, ambiție și trândăvie, nutrite și răsfățate ani de zile în viața de acum, va fi o pedeapsă aspră și o experiență amară. Ocazional vedem și acum câte o ilustrație a acestui fel de pedeapsă, când un om foarte bogat pierde totul deodată, și spiritul îngâmfat al său și al familiei sale trebuie să cadă.

Ni se spune (Daniel 12:2) că unii se vor scula spre ocară și rușine care va ține tot veacul. Și cine se poate îndoi că atunci, când fiecare lucru ascuns va fi adus la judecată (Eclesiastul 12:14) și când latura întunecată a multor caractere, care astăzi sunt larg aprobate printre oameni, va fi descoperită, multe fețe vor roși și se vor ascunde de rușine? Când omului care fură i se va cere să dea înapoi posesorului de drept proprietatea furată, plus o dobândă de douăzeci la sută, iar omului care înșală, acuză pe nedrept sau nedreptățește în alt mod pe apropoapele său, i se va cere să-și recunoască nelegiuirile și pe cât va fi posibil să repare pagubele, sub pericolul pierderii veșnice a vieții, nu va fi aceasta răsplătire dreaptă? Remarcați declarația clară despre aceasta în procedurile tipice ale lui Dumnezeu cu Israelul, pe care l-a făcut să reprezinte lumea. 1 Corinteni 10:11; Leviticul 6:1-7. Vedeți, de asemenea, “Umbrele Tabernacolului”, pag. 89.

Fiindu-ne astfel îngăduit să privim în planul perfect al lui Dumnezeu, cu câtă forță ni se amintește de cuvântul Său prin profetul Isaia: “… voi pune judecata în linie și dreptatea în cumpănă” (Isaia 28:17). Vedem, de asemenea, influența sănătoasă a acestei disciplinări. Părinții, când își disciplinează copiii, își dau seama de necesitatea imperativă ca pedepsele să fie proporționale cu greșelile; la fel este și în guvernarea lui Dumnezeu: pedepsele mari pentru greșelile mari nu sunt mai mari decât este necesar pentru a stabili dreptatea și a efectua reforme morale mari.

Văzând că Domnul, astfel va îndrepta echitabil toate afacerile umane la timpul Său cuvenit, noi putem să îndurăm greutatea din prezent și să ne împotrivim răului cu bine, chiar cu prețul avantajelor prezente. De aceea, “nu răsplătiți nimănui rău pentru rău”. “Să fie în voi același cuget care era și în Christos Isus.” Romani 12:17-19; Filipeni 2:5

Ordinea prezentă a lucrurilor nu va continua pentru totdeauna. Judecătorul cel drept al întregului pământ spune: “Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”; iar apostolul Petru adaugă: “Știe Domnul a scăpa de ispită pe cei pioși, iar pe cei nedrepți ai păzi la ziua judecății spre a se pedepsi (și să păstreze pe cei nedrepți ca să fie pedepsiți în ziua judecății, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.)” — 2 Petru 2:9. Și, după cum am văzut, acele pedepse vor fi adaptate naturii păcatelor și vor avea în vedere acel scop binevoitor — stabilirea permanentă în dreptate a omului.

Alte Scripturi care confirmă această vedere a răsplăților și pedepselor viitoare sunt: 2 Samuel 3:39; Matei 16:27; 1 Petru 3:12; Psalmul 19:11; 91:8; Proverbele 11:18; Isaia 40:10; 49:4; Matei 5:12; 10:41, 42; Luca 6:35; Apocalipsa 22:12; Romani 14:11, 12.

Să predomine cinstea și Adevărul

După ce am demonstrat că nici Biblia, nici rațiunea nu oferă nici cel mai mic sprijin doctrinei că chinul veșnic este pedeapsa pentru păcat, vom observa faptul că diferitele crezuri, confesiuni, cărți de cântări și tratate teologice ale diferitelor biserici sunt singurul ei sprijin; și că sub creșterea luminii din zilele noastre și prin emanciparea rațiunii care rezultă din aceasta, credința în această doctrină oribilă, diavolească a veacurilor întunecate dispare repede. Dar vai! Aceasta nu este pentru că creștinii în general sunt zeloși după adevărul Cuvântului lui Dumnezeu și după caracterul Său, și sunt doritori să distrugă idolii dezgustători ai crezurilor. O, nu! Ei se închină încă în fața falsității lor pe care o admit; se angajează încă să le apere și cheltuie timp și bani pentru a le sprijini, deși în inimă se rușinează de ele și în particular le neagă.

Influența generală a tuturor acestora este să facă pe aceia din lume care sunt cinstiți în inimă să disprețuiască creștinismul și Biblia; și să facă ipocriți și semi-necredincioși din creștinii nominali. Fiindcă biserica nominală este lipită de această hulă veche, și pe nedrept își prezintă propria sa eroare ca fiind învățătura Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia deși încă respectată formal este practic respinsă. Astfel Biblia, marea ancoră a adevărului și a libertății, este îndepărtată de la, și de către aceia, care dacă n-ar fi înșelați în privința învățăturilor ei, ar fi susținuți și binecuvântați prin ea.

Efectul general, nu prea îndepărtat, va fi mai întâi o necredință pe față, iar apoi anarhia. Pentru mare, foarte mare parte din aceasta sunt responsabili creștinii căldicei, atât cei de la amvoane cât și din strane, care cunosc sau ar trebui să cunoască mai bine. Mulți din aceștia sunt dispuși să compromită adevărul, să calomnieze caracterul lui Dumnezeu și să se contrazică și să se înșele pe ei înșiși de dragul păcii, al comodității sau al avantajului pământesc actual. Și orice slujitor al bisericii, care, prin rostirea vreunui cuvânt în sprijinul unui adevăr nepopular își riscă salariul și reputația de a fi “stabilit” în mlaștina erorii, este considerat un om curajos, chiar dacă în mod nedemn el s-ar reține de la semnarea protestelor sale publicate.

Dacă creștinii declarați ar fi cinstiți cu ei înșiși și sinceri față de Dumnezeu, ar învăța repede că “temerea lui de Mine este ca un ordin învățat de la oameni” (Isaia 29:13). Dacă toți ar hotărî să-L lase pe Dumnezeu să fie adevărat, chiar dacă toți oamenii s-ar dovedi mincinoși (Romani 3:4), și ar arăta că toate crezurile umane sunt imperfecte și înșelătoare, s-ar face în scurtă vreme o mare lucrare de zdrobire a crezurilor. Atunci Biblia ar fi studiată și apreciată ca niciodată înainte; iar mărturia ei că plata păcatului este moartea (stingerea), ar fi recunoscută ca o “dreaptă răsplătire”.

Prefața ediției

Broșura “Ce spun Scripturile despre iad?” a fost scrisă în limba engleză în anul 1900 de Charles Taze Russell, primele ediții în limba română datând din perioada interbelică.

Ne bucurăm nespus de mult de ocazia ce ni se oferă de a reedita această carte, deoarece, deși au trecut câteva decenii de la apariția primei ediții, mesajul ei, susținut cu nenumărate dovezi biblice referitoare la acest subiect, are aceeași importanță, acum ca și atunci.

Deși am cercetat în amănunțime acest subiect, cu toate dovezile scripturale folosite în carte și multe altele care se mai găsesc în Biblie și deși am ajuns la convingerea că cele susținute aici sunt Adevăr, că reflectă caracterul lui Dumnezeu și aduce bucurie în inimile fiilor Lui, noi nu dorim să impunem credința noastră. Considerăm că Adevărul deține forța necesară pentru a se impune singur. Singura condiție este ca oamenii să-l dorească și să-l caute. De aceea noi ne asumăm doar sarcina de a avertiza pe toți cei ce se numesc după numele lui Cristos, că este timpul să renunțe la superstiții și prejudecăți și să cerceteze în amănunțime acest subiect.

Motivele și împrejurările în care a apărut doctrina “iadului” cu “chinul său veșnic” le cunoaștem din istorie și din revelațiile Bibliei (cele mai multe în simboluri), pe care această cărticică ne ajută să le înțelegem mult mai clar decât până acum.

Ceea ce dorim însă să subliniem este faptul că Biblia în unitatea înțelesului ei, nu susține această doctrină. Atât evreii cât și primii creștini nu învățau așa ceva. Ei știau despre Creator că este IUBIRE; știau că plata păcatului este moartea și că Dumnezeu nu a schimbat niciodată această sentință; știau că Isus a plătit pe deplin prețul de răscumpărare pentru Adam și toți fiii lui, că acest fapt va fi “mărturie pentru timpurile sale” (1 Tim. 2:6) și că va veni timpul când popoarele vor beneficia în mod real de el (Fapte. 3:18-24).

Mai atragem atenția că această doctrină a dus la împânzirea multor ediții ale Bibliei cu acest cuvânt (iad) și că a servit pe deplin scopurilor necreștinești pentru care a fost inventată. O dovadă concludentă este că, deși au trecut câteva decenii de când traducătorii Bibliei nu-și mai permit să traducă cuvintele “șeol” și “hades” din textele originale prin “iad” (din cauza emancipării popoarelor sau poate din sinceritate), el este atât de înrădăcinat în conștiința și credința oamenilor, încât aceștia nici nu observă acest fapt. Aceasta este o prejudecată la care, ca și la multe altele, trebuie să renunțăm; trebuie să ducem o adevărată luptă de eliberare pentru a cerceta Biblia în condiții de libertate deplină, deoarece Adevărul pătrunde numai acolo unde este dorit și unde are loc.

Nu putem decât să-i compătimim pe cei care înțeleg că “vestirea Evangheliei” (a veștii bune, de bucurie pentru toate popoarele) înseamnă vestirea “chinului veșnic”, neobservând că cei întorși din acest motiv au drept credință “un ordin învățat de la oameni” și neobservând că adevărații fii ai lui Dumnezeu sunt cei care vin din iubire față de El, iubindu-și totodată semenii și iertându-și dușmanii. Aceștia

fac voia lui Dumnezeu pentru că o găsesc minunată și sunt fericiți să vestească înțelepciunea, iubirea și îndurarea Lui. Dacă cineva a reușit să “guste”, cu mintea și cu inima, “cât de bun este Iehova” să nu oboseacă ci să vestească îndurările Lui, că El răsplătește “fărădelegea părinților în sânul fiilor lor după dânșii”, dar face “milă la mii” (Ier. 32:18) și “nu va mustra în etern” (Ps. 103:9), iar pe ceilalți îi avertizăm că dumnezeul și viitorul descris de ei nu este același cu Dumnezeul și viitorul descris de Biblie.

“Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței și a îndelungii Lui răbdări, neluând seamă că bunătatea lui Dumnezeu te aduce la pocăință?” (Rom. 2:4)

Omenirea a trecut prin multe “focuri” până în prezent, dar nici unul nu a avut efectele “focului” descris, în mod simbolic, în Biblie. Nici unul n-a “ars” atât de complet păcatul încât popoarele să rămână cu “buze curate”, ca “toate să cheme numele lui Iehova și să-i servească într-un gând” (|ef. 3:9), să-și amintească veșnic urmările nefaste ale păcatului, rușinându-se și regretând experiența cu el.

Biblia dă tuturor morților, prin meritul lui Isus, speranța învierii “căci roua Ta este ca roua ierburilor” (Is. 26:19), când se vor “deschide fluvii pe înălțimi”, când “ochii celor ce văd nu vor fi întunecați și urechile celor ce aud vor fi ascultătoare” (Is. 41:18; 32:3-5), dar cei ce vor pieri în acest “foc” suferă o “eternă pierzare”. Suntem siguri, că El “nu va obosi, nici nu va slăbi, până ce va întemeia dreptul pe pământ, până și țările depărtate vor aștepta învățătura Lui” (Is. 42:4).

Menționăm că toate textele biblice citate sunt din Biblia de la 1874, una din traducerile românești în care cuvântul

“iad” apare în multe locuri și considerăm că ar fi de un real folos citirea textelor și din traducerile recente (în paralel), dar atragem atenția asupra faptului că, în multe locuri există diferențe (mici) între numerele versetelor din Biblia de la 1874 și cele din traducerile recente pe care le avem la dispoziție.

Nu ne rămâne decât să îndemnăm cititorul, în numele Domnului Isus, să citească cu atenție și răbdare, să mediteze cât mai mult asupra principiilor expuse aici, să cerceteze cu adevărat ce spun Scripturile despre “iad” și să-și însușească ceea ce consideră că este ADEVĂR. Convingerea noastră este că, dacă cercetarea va fi sinceră, cititorul va găsi răspuns la nenumărate întrebări pe care și le-a pus sau poate nici nu și-a dat seama că și le pune. Suntem siguri că se va bucura și va rămâne cu o imagine nouă despre Creatorul lui, despre Mântuitorul și Răscumpărătorul lui și despre Planul lui Dumnezeu de mântuire a omenirii…………………….

 

 

 

 

Slava lui Dumnezeu in Casa lui Dumnezeu (si in inima innoita); Slava lui Dumnezeu părăsește Templul -Ezechiel 10:1-22; Paralele între Evanghelia după Ioan și Ezechiel; De ce Ierusalim? O perspectivă biblică asupra celui mai controversat oraș din lume; Templul lui Dumnezeu; 16. Botezul cu Duh Sfânt; Plini şi umpluţi de Duh Sfânt; Porţile Ierusalimului; Iona , Capitolele 3 şi 4; „Dacă“…Templul -1; Noi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu după Cuvântul Său; Adevărata închinare are la bază credinţa; TEMPLUL LUI DUMNEZEU; Ezechiel (detalii); Explicatia Cartii: Ezechiel; Templul lui Ezechiel; Iată, Mielul lui Dumnezeu!; Ce este adevărata părtăşie cu Hristos?Serie de articole; Carte recomandată: Bogăţia uitată-Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale; Vindecarea lui Naaman (2)- Un sfat neaşteptat ; VINDECARE PRIN PUTEREA IERTĂRII; De ce ne vorbeste Iisus Hristos de iertare? Pentru ca astfel se produc modificari la nivelul ADN-ului… Atentie! Vindecarea alunga boala din trup in suflet, in destin si chiar asupra generatiilor viitoare; Atentie la ganduri! Acestea se pot transforma in farmece… Misterul inregistrarii tuturor informatiilor din Univers – trecute, prezente si viitoare; Terapia prin iertare. Tu ierţi? Iosif Ton Explicarea Epistolei catre Efeseni 02; Terapia Iertării: Cei care nu iartă la timp, suferă la momentul nepotrivit; Terapia iertarii – partea a II-a ; A doua lege a iertarii; Iertarea păcatelor ; Iertarea lui Dumnezeu ; CONFRUNTAREA, IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA… Testamentul iertarii; ISUS ARE PUTERE SĂ IERTE PĂCATELE; Primul cuvânt de pe cruce – Iertarea -Isus zicea: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!« Luca 23,34, de (C. H. Spurgeon)…

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Primul cuvânt de pe cruce – Iertarea -Isus zicea: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!«

                                                     Luca 23,34

 

   (C. H. Spurgeon)

 

În acele momente, Domnul nostru suferea primele chinuri ale răstignirii; călăii tocmai bătuseră cuiele în mâinile şi picioarele Sale. Pe lângă aceasta, El era foarte epuizat în urma luptei din Ghetsimani din noaptea anterioară, a biciuirii şi batjocurii aspre, pe care le-a îndurat pe parcursul dimineţii la Caiafa, Pilat, Irod şi garda pretoriană. Cu toate acestea, nimic nu-L putea împiedica să continue să Se roage, nici epuizarea îndurată şi nici suferinţele care urmau să vină. Mielul lui Dumnezeu a tăcut înaintea oamenilor, dar nu a tăcut înaintea lui Dumnezeu. Mut ca un miel înaintea celor ce-l tundeau, Domnul nostru nu a spus nici un cuvânt pentru a Se apăra; a continuat să strige în inima Sa spre Tatăl. Nici o durere şi nici o slăbiciune nu a făcut să amuţească rugăciunea Sa sfântă pentru alţii. Ce exemplu! Să continuăm să ne rugăm atât timp cât inima noastră bate! Nici o suferinţă, oricât de grea ar fi ea, să nu ne reţină de a merge înaintea tronului de har. Suferinţele vor să ne aducă mai aproape de El. Într-o cântare se spune: »Creştinii să se roage, atât timp cât trăiesc, căci numai dacă se roagă, ei trăiesc.«

 

  Dacă încetăm să ne rugăm, renunţăm la mângâierile de care avem nevoie. »Dumnezeule mare, ajută-ne să ne rugăm, oricât de descurajaţi şi oricât de doborâţi am fi!« Niciodată desperarea să nu ne îndepărteze de tronul de har.

 

  Mântuitorul nostru slăvit a stăruit în rugăciune, chiar şi atunci când fierul rece străpungea venele Lui şi loviturile de ciocan zguduiau trupul şi sufletul Său. Această perseverenţă şi această rezistenţă au fost consecinţa obişnuinţei Lui de a Se ruga şi de a nu renunţa la rugăciune. Rugăciunea Sa pentru alţii era asemenea coborârii pe o pantă pe care nu te mai poţi opri. Nopţile acelea lungi şi reci pe înălţime, multele zile petrecute în singurătate, rugăciunile stăruitoare înălţate către cer, toate acestea au contribuit la consolidarea obişnuinţei Lui, pe care nici cele mai aspre furtuni nu puteau s-o schimbe. Dar era mai mult decât o obişnuinţă. Domnul nostru era scufundat în Duhul rugăciunii. El trăia în rugăciune, rugăciunea trăia în El. Rugăciunea era o parte componentă a vieţii Sale. Domnul nostru era asemenea unei mirodenii preţioase. Când o sfărâmi, ea nu-şi pierde parfumul, ci cu fiecare lovitură a uneltei de sfărâmat, parfumul se revarsă tot mai puternic. Parfumul Lui nu era la suprafaţă, ci el era o parte componentă a Fiinţei Lui. Zdrobirea în piuă a făcut să se elibereze parfumul şi să se descopere taina Lui. Aşa cum o legătură de mir răspândeşte parfumul ei sau aşa cum o pasăre cântă, căci nu poate să facă altceva, tot aşa Isus S-a rugat. Rugăciunea înconjura sufletul Lui ca o haină şi, astfel împodobit, inima lui ieşea în evidenţă. Repet: să învăţăm de la Domnul nostru, să nu încetăm să ne rugăm, oricare ar fi împrejurările, oricât de grea ar fi ispita şi oricât de apăsătoare ar fi asuprirea!

 

  Să observăm că Domnul nostru în această rugăciune S-a ţinut strâns de faptul că El este Fiul lui Dumnezeu. Nici cele mai mari încercări, cărora El de bunăvoie S-a expus, nu-L puteau face să renunţe la această convingere. El Şi-a început rugăciunea cu »Tată«. Nu fără intenţie ne-a învăţat să ne rugăm: »Tatăl nostru«. Dacă rugăciunea noastră va avea rezultate, depinde de încrederea pe care o avem în relaţia noastră cu Dumnezeu. Dacă avem parte de pierdere şi suntem prigoniţi, atunci suntem tentaţi să gândim că Dumnezeu nu ne tratează ca un Tată, ci ca un judecător aspru, care condamnă pe un tâlhar. Rugăciunea lui Hristos însă, făcută într-o situaţie în care noi niciodată nu vom ajunge, nu arată nici o şovăială sau îndoială cu privire la filiaţiunea Lui. În Getsimani, când sudoarea cădea la pământ ca nişte picături mari de sânge, El a început strigătul Său de durere – dacă este posibil să se îndepărteze paharul amar de la El – cu cuvintele: »Tatăl Meu«. Chiar şi după o noapte întunecată şi plină de durere, în care a strigat mereu la Dumnezeu, El Îl considera pe Dumnezeu ca Tată al Său. Şi aici, în primele Sale cuvinte pe cruce, a spus iarăşi »Tată«. Fie ca Duhul, care ne face să strigăm »Ava, adică Tată iubit« (Romani 8,15), să ne ajute ca totdeauna să strigăm aşa! Fie ca noi niciodată să nu devenim robii întrebării ispititoare: »Eşti Tu Fiul lui Dumnezeu?« (Matei 4,3) – sau dacă ispititorul ne va ataca vreodată, să triumfăm, aşa cum Isus a triumfat în pustia lipsită de pâine. Fie ca Duhul, care strigă în noi »Ava, Tată iubit«, să îndepărteze din noi orice teamă lipsită de credinţă. Dacă suntem pedepsiţi, aşa cum trebuie să fie (căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?), noi vrem în dragoste să ne supunem Tatălui, care ne dă Duhul, şi să trăim. În nici un caz nu dorim să devenim sclavii duhului robiei, ajungând să ne îndoim de dragostea Tatălui nostru milos şi îndurător şi de filiaţiunea noastră cu Dumnezeu.

 

  Mult mai remarcabil este faptul că Domnul nostru nu Se roagă pentru Sine. În mod sigur, chiar şi atunci când a fost pe cruce, El nu a încetat să se roage pentru Sine, iar strigătul »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« (Marcu 15,34) arată cât de personală era rugăciunea Sa. Dar prima rugăciune din cele şapte strigăte de rugăciune la cruce nu se referă nici măcar indirect la Cel care Se roagă. El a spus: »Tată, iartă-i.« Rugăciunea era exclusiv pentru alţii. Cu toate că aceste cuvinte fac aluzie la cruzimea de care El avea parte, ele nu erau o rugăciune pentru El Însuşi. Ai remarcat că El nu a spus: »Eu îi iert.« Aceasta este de la sine înţeles. Pare ca şi cum El nici nu a luat în seamă nedreptatea care i S-a făcut. Pe El Îl preocupa nedreptatea făcută Tatălui şi faptul că ei se ridicau împotriva Tatălui atacând persoana Fiului. Nu S-a gândit la Sine. Rugăciunea »Tată, iartă-i« era total dezinteresată. În rugăciunea Sa, El era ca şi cum n-ar fi. El a renunţat la Sine atât de mult, încât S-a pierdut pe Sine şi suferinţele Lui dinaintea ochilor Lui. Dacă au existat în viaţa Fiului Omului momente în care El putea să limiteze rugăciunea Sa la Sine, fără a exista pericolul de a fi învinuit că face aceasta, atunci acestea au fost atunci când El S-a aflat la începutul luptei Sale cu moartea. Este de mirare că unul care se află legat pe rug sau pironit pe cruce se roagă şi cere ajutorul exclusiv pentru sine? Observaţi însă că Domnul Isus Şi-a început rugăciunea cu o rugăminte făcută pentru alţii. Recunoşti tu ce fel de inimă se descoperă aici? Ce compasiune umplea pe Cel răstignit! Câtă asemănare cu Dumnezeu, ce divin este El! A existat vreodată cineva care ca şi El, sub chinurile morţii din rugăciunea Sa, să fi făcut o rugăciune pentru alţii? Fraţii mei, fiţi şi voi tot la fel de dezinteresaţi! Nu vă gândiţi numai la voi înşivă, gândiţi-vă la alţii! Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Caută să-L urmezi pe Hristos, să calci pe urmele Lui, Cel care ţi-a dat un aşa exemplu de lepădare de Sine!

 

  Însă o perlă întrece pe cealaltă în această cunună a dragostei minunate. Soarele neprihănirii apune pe Golgota într-o strălucire minunată. Printre culorile strălucitoare care glorifică apusul Lui este în mod deosebit aceasta: rugăciunea nu era făcută numai pentru alţii, ci ea era pentru cei mai barbari duşmani ai lui Hristos! Am spus »duşmani ai lui Hristos«? Ar trebui să ne mai gândim la un lucru. Nu erau duşmani, care cu ani în urmă I-au făcut ceva rău, ci aceia care aici şi acum Îl omorau. Mântuitorul nu S-a rugat atunci când nedreptatea a fost deja uitată şi când era un lucru mărunt să ierţi. În timp ce primele picături de sânge stropeau din mâinile străpunse şi în timp ce ciocanul s-a colorat în roşu-aprins, s-a deschis gura sfântă pentru o rugăciune plină de iubire: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!« Nu vreau să spun că această rugăciune se limita la soldaţii care executau sentinţa de moarte. Sunt convins că este vorba de o rugăciune care includea pe cărturari, pe farisei, pe Pilat şi Irod, pe iudei şi pe păgâni – da, întreaga omenire, căci noi toţi am luat parte la această ucidere. În primul rând însă era vorba de oamenii care acolo şi atunci L-au pironit pe Domnul pe crucea celor blestemaţi; peste ei s-a revărsat rugăciunea Lui ca un untdelemn preţios.

 

   Ce adâncimi cuprinde această rugăciune! Este de neegalat. Nici o alta nu se aseamănă cu ea. Este adevărat, şi Avraam, Moise şi profeţii s-au rugat pentru făcătorii de rele, dar nu pentru aceia care le-au străpuns mâinile şi picioarele. Este adevărat că începând din zilele acelea, creştinii au repetat această rugăciune. Ştefan a strigat: »Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!« (Faptele Apostolilor 7, 60). Unii martiri fiind legaţi pe rug au făcut rugăciuni pentru prigonitorii lor. Dar noi ştim de la cine au învăţat ei aceasta. Să ne întrebăm: de la cine a învăţat El să se roage aşa? De la nimeni! Nu era El Originalul divin? Rugăciunea a rezultat din natura Sa divină. Suferinţa pentru alţii, care era specifică Lui, şi numai Lui, i-a pus această rugăciune pe buze, rugăciune care nu are nici un model. Dragostea Sa împărătească L-a făcut să rostească această rugăciune pentru alţii, demnă de reţinut, care ne poate sluji de model, dar pentru care nu există nici un model. Doresc să-L ador şi să-I aduc închinare divină. Dacă nu aş şti nimic altceva despre El, decât numai această rugăciune, ar trebui să-L ador, căci această rugăciune, de neîntrecut, pentru iertare mă convinge mai mult decât orice altceva de divinitatea Aceluia care a rostit-o şi îmi umple inima cu veneraţie şi simpatie.

 

   V-am prezentat prima rugăciune a Domnului nostru, rostită cu voce tare pe cruce. Voi încerca, dacă Dumnezeu ne ajută prin Duhul Său, să întrebuinţăm aceasta. Mai întâi dorim s-o privim ca o rugăciune pentru alţii făcută de Mântuitorul nostru; apoi ca un îndemn pentru lucrarea făcută de Adunare; în cele din urmă ca o încurajare pentru oamenii nemântuiţi.

Un exemplu al rugăciunii pentru alţii făcută de Domnul nostru

 

 

 

    El S-a rugat atunci pentru duşmanii Lui, El Se roagă şi acum pentru duşmanii Săi. Ceea ce s-a petrecut pe cruce este un exemplu pentru lucrarea făcută pe tron. Hristos Se află acum în locul de sus şi într-o stare mult mai bună, dar activitatea Lui este aceeaşi. El face mereu rugăciuni înaintea tronului veşnic pentru oameni vinovaţi şi strigă: »Tată, iartă-i.« Mijlocirea Sa în general se aseamănă oarecum cu mijlocirea de pe Golgota. De aceea rugăciunea de pe Golgota ne poate ajuta să înţelegem corect caracterul rugăciunii de mijlocire făcute pe tron.

 

   Prima trăsătură de caracter a rugăciunii pentru alţii este bunătatea extraordinară. Oamenii, pentru care Domnul S-a rugat, potrivit relatării, nu au meritat rugăciunea Sa. Ei nu au făcut nimic care să-L fi determinat ca să-i binecuvinteze sau să-i răsplătească. Dimpotrivă, erau oameni care au complotat să-L omoare. Ei L-au răstignit; şi L-au răstignit fiind călăuziţi de plăceri rele. Da, I-au luat viaţa Lui nevinovată. Batjocoritorii Lui nu meritau ca El să Se gândească la ei, nici măcar un gând, oricât de mic ar fi fost el. Ei nu L-au rugat ca El să intervină pentru ei. Aceasta ar fi fost ultimul lucru pe care ei şi l-ar fi dorit: »Intervino pentru noi, Tu, Împărat care eşti pe moarte! Roagă-te pentru noi, Tu, Fiu al lui Dumnezeu!« Sunt înclinat să presupun că rugăciunea nici nu a fost luată în seamă de ei sau au ascultat-o cu indiferenţă ori au batjocorit-o chiar. Poate că nu ne vine să credem că oamenii aceia au râs de o asemenea rugăciune, dar la cruce s-au petrecut lucruri care au fost destul de brutale. Eu îmi pot imagina că aşa a fost.

 

   Mântuitorul nostru S-a rugat pentru oameni care nu meritau aceasta, care meritau blestemul; pentru oameni care nu au luau în considerare rugăciunea de mijlocire, care se amuzau de astfel de rugăciuni. Aşa stă acum în cer Marele Preot şi face rugăciuni de mijlocire pentru oamenii vinovaţi – pentru oameni vinovaţi! Nu există nimeni pe pământ care merită rugăciunea de mijlocire. Isus Hristos nu mijloceşte pentru nici unul, pentru că el o merită. El este acolo singurul care Se roagă pentru cei vinovaţi. Nu atunci când cineva este neprihănit, ci »dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit« (1 Ioan 2,1). Nu uita că Marele nostru Mijlocitor intervine pentru aceia care nu-L roagă să facă aceasta. Cei morţi în păcate şi fărădelegi sunt subiectul rugăciunii Sale de mijlocire înflăcărate. Chiar şi atunci când ei batjocoresc Evanghelia, inima Sa plină de dragoste imploră favoarea cerului pentru ei. Dacă aceasta este adevărat, atunci fă tot posibilul ca Domnul Isus Hristos să Se roage pentru tine înaintea lui Dumnezeu. Unii dintre voi L-aţi rugat pe Mântuitorul cu multe lacrimi şi cu multă seriozitate ca El să mijlocească pentru ei. Vă va respinge El? Există posibilitatea aceasta. Dar El Se roagă chiar şi pentru aceia care resping rugăciunea Lui; cu cât mai mult Se va ruga El pentru voi, care doriţi aceasta. Dacă în tine nu este absolut nimic bun şi dacă din cap până în picioare eşti rău, totuşi nimic nu-L va împiedica pe Hristos ca să fie Mijlocitorul tău. El va mijloci chiar şi pentru tine. Vino şi încredinţează-I problema ta! El va găsi circumstanţe atenuante şi atunci când tu ai ajuns la capăt cu iscusinţa ta. El va aduce cazul tău înaintea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut cu ucigaşii Săi: »Tată, iartă-i.«

 

   A doua trăsătură de caracter a mijlocirii Sale este grija. Ea se arată de asemenea în cuvintele: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.« Salvatorul nostru a cercetat în întregime inima duşmanilor Săi, ca să vadă ce putea să aducă în favoarea lor. Dar nu a găsit nimic, până în momentul când ochiul Său plin de bunătate s-a lovit de neştiinţa lor: »Nu ştiu ce fac.« Cât de amănunţit a cercetat El împrejurările şi persoana acelora pentru care a mijlocit! Tot aşa face şi acum în cer. Hristos nu este un apărător de drept superficial. El cunoaşte exact starea ta, vede starea inimii tale şi ştie ispita, căreia tocmai te împotriveşti. Mai mult chiar: El vede când vine ispita. Mijlocind El ia cunoştinţă de evenimentul care se apropie: »Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta« (Luca 22,31). Ce bunăvoinţă plină de dragoste a Marelui nostru Preot! El ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. El înţelege durerea ascunsă. Nu trebuie să-ţi faci griji cu privire la formularea corectă a rugăciunii tale; El o va îmbrăca în cuvinte potrivite. Chiar şi în ceea ce priveşte înţelegerea corectă – chiar dacă tu dai greş, El nu va da niciodată greş. El ştie care este intenţia lui Dumnezeu; El ştie şi ce se petrece în tine. El poate găsi şi în tine un punct de legătură pentru har, pe care tu însuţi niciodată nu-l vei descoperi. Dacă în sufletul tău este aşa de mult întuneric şi beznă, încât rugăciunea ta nu mai are nici o temelie, iar tu nu mai vezi nici o posibilitate, priveşte atunci spre cer – Domnul nostru a prelucrat deja rugăciunea şi o face auzită înaintea tronului de har! Mijlocirea Sa este, aşa cum tu însuţi poţi vedea, plină de bunătate şi bine gândită.

 

   În continuare observăm seriozitatea şi fermitatea acestei rugăciuni. Nimeni, care citeşte cuvintele înflăcărate »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac« nu se îndoieşte de faptul că ele au asaltat cerul. Fraţilor, puteţi fi absolut siguri, că Hristos ia în serios fiecare rugăciune! Aceasta se poate dovedi. Oamenii hotărâţi sunt în mod obişnuit deştepţi şi recunosc imediat unde au avantaje. Dacă este vorba de judecata cu privire la viaţa ta şi dacă numai un argument decisiv îţi poate salva viaţa, atunci cu siguranţă îl vei căuta pe acela pe care nici un altul nu-l va găsi. Isus a fost în cel mai înalt grad hotărât să salveze viaţa duşmanilor Lui. De aceea pentru iertarea lor, El a adus un argument, pe care un duh mai puţin angajat în această lucrare niciodată nu l-ar fi adus: »Nu ştiu ce fac.« În sens strict juristic, acest argument este dubios. Neştiinţa (care este intenţionată!) nu este o circumstanţă atenuantă. Mulţi oameni care stăteau sub cruce nu voiau să ştie despre ce era vorba! Ei puteau să ştie că Isus este Domnul slavei. Nu a fost Moise destul de clar? Nu a spus Isaia cuvinte destul de clare? Nu au fost dovezi şi semne de care nu te puteai îndoi, aşa cum nu te poţi îndoi de soarele de pe cer?

 

   Cu toate acestea, Mântuitorul a transformat cu iscusinţă într-un argument atenuant ceea ce nu părea să fie. El l-a formulat astfel: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.« Ce plină de eficacitate trebuie să fi fost acum în cer rugămintea Sa! Să nu gândeşti că mijlocirea Sa este acum mai puţin luată în considerare, mai puţin pătrunzătoare şi mai puţin insistentă. Nu, inima lui Hristos luptă încă cu Dumnezeul veşnic. El nu este un Avocat adormit. Din pricina Sionului, El nu are linişte, şi din pricina Ierusalimului, El nu va ceda, până când neprihănirea va ieşi strălucind, iar mântuirea lui va fi ca o lampă care luminează.

 

   În al patrulea rând este de remarcat că această rugăciune are la bază statornicia, stăruinţa şi durata mijlocirii lui Hristos în ceruri. Aşa cum am remarcat: dacă Mântuitorul nostru ar fi vrut să înceteze cu mijlocirea, atunci El ar fi putut face aceasta atunci când L-au pironit pe cruce, atunci când duşmanii s-au făcut vinovaţi faţă de Persoana sa divină. Dar păcatul nu este în stare să lege limba Prietenului nostru care mijloceşte. Ce mângâiere! Tu ai păcătuit, ai întristat Duhul lui Dumnezeu, dar tu nu poţi aduce la tăcere limba care vorbeşte pentru tine, în favoarea ta. Poate nu ai adus nici un rod, fratele meu! Tu trebuie să fi tăiat aşa cum se taie un copac neroditor. Dar inutilitatea ta nu-L va face pe Apărătorul tău să cedeze; în acest moment, El intervine cu rugămintea: »Doamne, mai lasă-l şi anul acesta« (Luca 13,8).

 

   Păcătosule, tu L-ai provocat pe Dumnezeu prin faptul că ai respins cu încăpăţânare harul Său şi te-ai dedat tot mai mult la rău. Dar nici batjocorirea lui Dumnezeu, nici nedreptatea, nici necredincioşia nu-L vor reţine pe Hristos să nu intervină chiar şi pentru cel mai ordinar păcătos. Hristos trăieşte. Deoarece El trăieşte, El mijloceşte. Atât timp cât va exista pe pământ un păcătos care are nevoie de mântuire, va fi un Mijlocitor în cer care va interveni pentru el. Acestea sunt numai câteva gânduri, dar sper ca ele să te ajute să înţelegi slujba de Mijlocitor a Marelui nostru Preot.

 

   Rugăciunea Domnului făcută pe pământ se aseamănă cu rugăciunea făcută în cer prin înţelepciunea Sa. Hristos a vrut să obţină ceea ce are mai mult nevoie batjocoritorul Său şi ceea ce îi este mai mult de folos: »Tată, iartă-i.« Acesta a fost punctul hotărâtor. Înainte de toate, ei au avut nevoie de iertarea din partea lui Dumnezeu. Domnul nu a spus: »Tată, fă-i să înţeleagă, căci ei nu ştiu ce fac«, căci simpla recunoaştere a ceea ce făceau le-ar fi chinuit conştiinţa şi i-ar fi dus în iad. El a strigat: »Tată, iartă-i.« Picăturile sângelui preţios care se scurgea din răni susţinea rugăciunea, şi Dumnezeu a ascultat-o şi cu siguranţă i-a iertat. Primul har, de care păcătoşii au nevoie, este iertarea păcatelor. În înţelepciunea Sa, Hristos Se roagă pentru darul de care este cea mai mare nevoie. Tot aşa este şi în cer. Domnul Se roagă cu înţelepciune şi previziune. Lasă în seama Lui; El ştie ce poate să ofere! Păşeşte înaintea tronului de har şi spune-ţi dorinţele, aşa cum poţi! Dacă ai făcut aceasta, atunci spune: »Domnul meu Isus, nu-mi împlini nici o dorinţă care nu este după voia Ta! Dacă nu ştiu de ce am nevoie cu adevărat, atunci şterge-mi rugăciunea, căci Tu eşti cu mult mai înţelept decât mine.«

 

   Este minunat să ai un prieten atunci când eşti la judecată, care prelucrează cererile şi le dă o formă potrivită, înainte ca acestea să fie prezentate Marelui Împărat. Eu sunt pe deplin convins că înaintea lui Dumnezeu ajung numai rugăciuni desăvârşite. Înaintea Aceluia, care este Tatăl nostru, al tuturor, nu ajung rugăciuni cu greşeli. Nu lipseşte nimic, nimic nu trebuie şters. Cauza nu este că rugăciunile sunt mai dinainte desăvârşite. Mijlocitorul Isus Hristos în înţelepciunea Sa nemărginită le desăvârşeşte, aşa că ele ajung înaintea tronului de har fiind potrivite cu Fiinţa şi voia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia să împlinească aceste rugăciuni.

 

   Rugăciunea Domnului nostru crucificat se aseamănă mijlocirii Celui Înălţat şi în ceea ce priveşte greutatea. Mulţi din aceia, pentru care El S-a rugat, au primit iertarea. Ştii cum Domnul a poruncit ucenicilor Săi, ca ei să fie martorii Lui »în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului« (Faptele Apostolilor 1,8); cum în ziua de Rusalii, Petru împreună cu cei unsprezece s-a ridicat şi a acuzat mulţimea că a răstignit şi a omorât pe Mântuitorul, şi cum după aceea trei mii dintre ei, cărora pe drept li s-a reproşat că L-au răstignit pe Domnul, au crezut în El şi au fost botezaţi în Numele Lui? Aceasta a fost o ascultare a rugăciunii lui Isus. Preoţii au avut toată responsabilitatea cu privire la omorârea Domnului nostru, ei au fost cei mai vinovaţi, şi cu toate acestea se spune: »şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă« (Faptele Apostolilor 6,7). Aceasta a fost o altă ascultare a rugăciunii.

 

   Deoarece toţi oamenii în baza principiului de reprezentare au participat la omorârea lui Isus, atât neamurile, cât şi iudeii, Evanghelia a fost vestită mai întâi iudeilor şi scurt după aceea şi neamurilor. Nu se aseamănă rugăciunea »Tată, iartă-i« cu o piatră care a fost aruncată în apă? Mai întâi se formează un cerc mic, apoi altul mai mare, şi aşa mai departe, până întreg lacul este acoperit cu inele. Această rugăciune, aruncată în lume, a constituit mai întâi micul cerc al credincioşilor iudei, iar după aceea marele cerc de oameni ai imperiului roman. Astăzi câmpul de influenţă a veştii bune se întinde pe întreg pământul, aşa că mii şi mii de oameni devin mântuiţi prin greutatea şi importanţa acestei rugăciuni de mijlocire: »Tată, iartă-i.« Cu siguranţă, tot aşa este şi în cer. Dumnul nu Se roagă niciodată în zadar. Cu mâini sângerânde, El a obţinut victoria. Cu toate că picioarele Lui au fost prinse în cuie pe lemn, El a ieşit învingător. Părăsit de Dumnezeu şi dispreţuit de popor, El a triumfat prin rugăciunea Sa – cu cât mai mult astăzi, când cununa Îi acoperă capul, mâna Sa ţine sceptrul lumii şi este înălţat ca Împărat peste toţi împăraţii şi domnii.

 

   Dacă lacrimile şi strigătele, aduse în slăbiciune, au fost atotputernice, cu cât mai mult – dacă este posibilă o astfel de creştere – se dovedeşte autoritatea sfinţită, pe care Hristos ca Cel Înviat o are, atunci când El stă înaintea tronului Tatălui şi se referă la legământul pe care Tatăl l-a făcut cu El. Voi, credincioşilor, care tremuraţi şi ezitaţi, încredinţaţi-vă pe voi înşivă şi problemele voastre Lui! Voi, descurajaţilor, veniţi la Acela care pune meritele Sale pe talerul balanţei, astfel ca rugăciunile voastre să aibă greutate! Domnul vă va împlini rugăciunile.

Îndem pentru lucrarea făcută de Adunare

 

 

 

   Aşa cum Hristos a fost odinioară în lume, tot aşa trebuie să fie şi Adunarea Sa. Hristos nu a venit în lume ca să I se slujească, ci ca să slujească; nu ca să fie onorat, ci ca să mântuiască oameni. Adunarea Sa va şti, dacă ea şi-a înţeles bine lucrarea, că ea este aici nu ca să adune bogăţie şi onoare sau ca să ocupe în timpul acesta o poziţie de cinste. Ea trebuie să trăiască pe pământ în lepădare de sine şi, dacă este nevoie, să moară altruist pentru salvarea oilor pierdute, pentru mântuirea oamenilor păcătoşi. Rugăciunea lui Hristos pe cruce a fost în totalitate altruistă. Domnul nu S-a referit deloc la Sine. Tot aşa să fie şi rugăciunea exprimată în viaţa Adunării, şi anume intervenţia pentru păcătoşi. Ea nu trebuie să trăiască pentru lucrătorii ei sau pentru ea însăşi, ci permanent pentru oameni pierduţi. Îţi poţi imagina că se pot crea adunări numai cu scopul de a întreţine lucrători, că există adunări numai pentru a asigura salariul bărbaţilor cu poziţii de conducere? Fraţii mei, dacă acesta este scopul adunărilor, atunci este mai bine să fie desfiinţate.

 

   Adunările nu sunt create cu scopul ca bărbaţi cu darul vorbirii să se ridice duminica şi să ţină prelegeri şi astfel să-şi câştige pâinea zilnică de la admiratorii lor. Este vorba de cu totul altceva. Locuri în care se aduce adorarea nu se construiesc cu scopul ca tu să te aşezi comod şi să asculţi ceva plăcut, care să-ţi înfrumuseţeze ziua de duminică. O adunare care nu face nici un bine în cartierele sărace ale oraşului este o adunare care nu are dreptul la existenţă. O adunare care nu se opune păgânismului, nu luptă împotriva răului, nu biruieşte învăţătura greşită, nu aduce minciuna la lumină, o adunare care nu se pune de partea săracilor, care nu înfierează nedreptatea şi nu proclamă public dreptatea, nu are dreptul la existenţă. Nu pentru tine însuţi, dragă Adunare, eşti tu aici, tot aşa cum Hristos n-a fost pentru Sine aici! Slava Sa a constat în aceea că El a renunţat la prestigiu şi onoare, iar Adunarea îşi va găsi slava în aceea că va renunţa la acestea şi va socoti o onoare să adune pe cei repudiaţi şi să caute în mizerie şi mocirlă după perlele preţioase, pentru care Isus Şi-a vărsat sângele. Chemarea ei cerească este să salveze sufletele de la iad şi să le aducă la Dumnezeu – la speranţă, la cer. O, de ar deveni Adunarea tot mai conştientă de aceasta! Lăsaţi-i pe episcopi şi pe vestitorii Cuvântului, sprijiniţi-i, şi din pricina lui Hristos, să facem toate lucrurile aşa cum se cuvine şi ordonat, dar purtaţi de grijă ca să se facă ceea ce este mai important: convertirea celor desfrânaţi, învăţarea celor neştiutori, ajutorarea săracilor, respectarea dreptului, biruinţa asupra răului şi apărarea împotriva oricărui pericol care ameninţă Împărăţia şi cununa Domnului nostru Isus Hristos!

 

   Rugăciunea lui Hristos a fost îndreptată spre un mare ţel spiritual. La cruce S-a rugat numai pentru ceea ce este necesar pentru sufletul oamenilor: »Tată, iartă-i.« Este bine că Adunarea se gândeşte că ea nu are de luptat cu carnea şi cu sângele, cu căpeteniile şi cu stăpânirile, ci cu răutatea spirituală; că ea nu sprijină administraţia oraşului şi nu răstoarnă tirania, ci va întemeia o domnie spirituală, care câştigă inimile pentru Hristos şi îşi subordonează mintea poruncii adevărului Său. Sunt convins că Adunarea va lucra cu atât mai bine, cu cât ea se va preocupa mai mult – înaintea lui Dumnezeu – de iertarea păcătoşilor; cu cât se va osteni mai mult prin viaţa ei şi prin rugăciune să înveţe pe cei păcătoşi ce înseamnă păcatul, sângele lui Hristos, cerul şi iadul.

 

   Înainte, fraţilor, ca un om, ca să lucraţi la iertarea păcatelor! Nu ezitaţi, luptaţi împotriva răului, care creează omenirii atâtea probleme! Fiţi vigilenţi, sprijiniţi educaţia, participaţi la înfăptuirea reformelor politice şi religioase, în măsura în care aveţi timp şi putere pentru acestea – dar misiunea cea mai înaltă a fiecărui bărbat creştin şi a fiecărei femei creştine să fie îndreptată spre inima şi conştiinţa oamenilor! Nu te lăsa reţinut în răspândirea veştii bune a lui Dumnezeu, că există har pentru fiecare! Aceasta este prima şi ultima ta misiune. Spune păcătoşilor că păcatul îi va duce la judecata de condamnare, că numai Hristos poate birui păcatul! Fă din rugăciunea aceasta preocuparea ta cea mai importantă: »Tată, iartă-i! Iartă-i! Ajută-i să înţeleagă cum pot primi iertarea. Ajută-mă să înţeleg că este de ajuns să fiu o unealtă a Ta, ca să aduc păcătoşii pe drumul mântuirii, chiar şi pe cei mai vinovaţi dintre ei.« Rugăciunea Mântuitorului nostru învaţă Adunarea că misiunea şi lucrarea ei nu are graniţe. Hristos S-a rugat pentru cei răi, aş zice pentru cei mai răi, pentru ceata celor răzvrătiţi, care se înghesuia în jurul crucii Lui. El S-a rugat pentru cei neştiutori. N-a zis El: »ei nu ştiu ce fac«? El S-a rugat pentru prigonitorii Lui. Pe cel ce era cel mai înverşunat duşman al Său, pe acela l-a avut cel mai mult pe inimă. Adunare a lui Dumnezeu, misiunea ta nu este valabilă numai pentru opt personalităţi care se strâng în jurul predicatorului lor şi ascultă profund impresionaţi cuvintele sale! Misiunea ta nu este pentru oamenii de elită, pentru cei aleşi, cei intelectuali, care critică cuvintele tale şi pun fiecare propoziţie a mesajului tău pe talerul balanţei. Misiunea ta nu este pentru cei care te întâmpină cu prietenie, cu generozitate şi cordialitate – oricum, nu numai pentru aceştia. Dimpotrivă, tu ai de slujit prostituatelor, hoţilor, batjocoritorilor, beţivilor, celor decăzuţi din punct de vedere moral şi celor neînfrânaţi. Dacă nimeni nu se preocupă de ei, atunci trebuie s-o facă Adunarea. Dacă sunt oameni pentru care trebuie să te rogi mai întâi, atunci sunt aceştia, spre care, de regulă, gândurile noastre se îndreaptă în cele din urmă.

 

   În mod deosebit ar trebui să ne preocupăm de cei neştiutori. Nu este suficient dacă ei au înţeles mesajul nostru, dacă au primit o lecţie bună. Vestitorul trebuie să se gândească la aceia, pentru care cea mai simplă afirmaţie teologică este tot aşa de neînţeleasă ca şi o propoziţie într-o limbă străină. Chiar şi atunci când sunt puţini nemântuiţi care ascultă mesajul Cuvântului, să-şi dea toate silinţele ca să le facă cunoscut vestea cea bună. Evanghelia este valabilă şi pentru cei care prigonesc credinţa. Ea îndreaptă săgeţile iubirii spre inima duşmanilor. Dacă vrem să aducem pe cineva cu prioritate la Isus, atunci aceştia sunt cei ce stau departe de vestea bună şi sunt ostili ei. Roagă-te: »Tată, iartă-i. Dacă altora nu le ierţi vina, atunci iartă-i pe aceştia. Dacă nu scuzi pe nimeni pentru ce a făcut, atunci scuză-i pe aceştia!«

 

    Adunarea trebuie să fie serioasă şi hotărâtă, aşa cum a fost Hristos. Atunci va recunoaşte unde este speranţă pentru cei ce i-au fost încredinţaţi şi curând va şti cum poate să intervină la Dumnezeu pentru ei.

 

   Ea trebuie să spere. În mod sigur nu există nici o comunitate care să aibă mai multe motive să spere decât Adunarea lui Dumnezeu. Dacă neştiinţa este un argument valabil înaintea lui Dumnezeu, priveşte atunci la păgânii din zilele noastre, milioane de oameni care n-au auzit niciodată de Numele lui Hristos. »Dumnezeule Mare, iartă-i, căci ei cu adevărat nu ştiu ce fac!« Dacă neştiinţa dă dreptul să ai speranţă, atunci există multă speranţă pentru această lume mare. Nu trăiesc în jurul nostru sute de mii de oameni, pentru care cele mai simple adevăruri ale Evangheliei sunt cele mai mari noutăţi? Fraţilor, este un gând neliniştitor faptul că lumea mai este încă sub giulgiul neştiinţei. Însă vârful ţepuşului acestei realităţi dureroase va fi frânt atunci când noi vom citi aşa cum se cuvine şi vom înţelege rugăciunea Mântuitorului nostru: »Iartă-i, căci nu ştiu ce fac!«

 

   Adunarea are misiunea să meargă neîncetat la aceia care au căzut cel mai adânc şi sunt neştiutori. Ea nu trebuie să înceteze niciodată în a face binele. Dacă Domnul ar veni mâine, aceasta n-ar fi un motiv pentru creştini să se aşeze ca să se întărească sufleteşte, să vorbească şi să citească, uitând de mulţimea mare de oameni care merge la pierzare. Dacă lumea ar pieri în următoarele paisprezece zile, aceasta nu va schimba cu nimic obligaţiile şi lucrarea mea. Să vină Domnul meu când va voi El. Dacă eu sunt la lucru pentru El, atunci sunt gata şi pentru venirea Lui. Misiunea Adunării rămâne în continuare, şi anume mântuirea oamenilor. Dacă ea stă numai şi cască gura, aşa cum îi cer prorocii moderni să facă, dacă renunţă la misiunea ei şi se dedă la interpretări speculative ale Scripturii, atunci ea are toate motivele să se teamă de venirea Domnului ei. Dar dacă îşi face lucrarea, dacă fără oboseală face tot ce îi stă în putinţă ca să caute perle preţioase pentru Domnul ei, atunci ea nu va trebui să se ruşineze când va veni Mirele.

 

   Acest capitol este mult prea scurt pentru o temă aşa de cuprinzătoare. Aş dori ca cuvintele mele să fie tot aşa de tari ca şi tunetul, tot aşa de pătrunzătoare ca şi fulgerul. Cu bucurie aş dori să mobilizez pe orice creştin şi să-l entuziasmez pentru lucrarea sa. Fraţilor, nu trăiţi pentru voi înşivă! Economisiţi, educaţi, construiţi şi câştigaţi-vă existenţa vieţii! Dar dacă doriţi să fiţi asemenea lui Hristos – aşa cum ar trebui să fiţi, căci aţi fost răscumpăraţi cu sângele Lui preţios – atunci ar trebui să aveţi în vedere lucruri mai mari. Începeţi să trăiţi pentru alţii; faceţi clar tuturor oamenilor cu care veniţi în contact, că scopul şi ţinta existenţei voastre nu sunteţi voi înşivă. Interveniţi pentru alţii, ca astfel prin faptele voastre Dumnezeu să fie proslăvit, iar Hristos să recunoască în voi chipul Său şi să vă confirme ceea ce faceţi. 

În încheiere un cuvânt adresat celor necredincioşi

 

 

 

   Citeşte atent frazele următoare. Vreau să le alcătuiesc cât se poate de scurt şi cuprinzător. Unii dintre voi nu sunt mântuiţi. Cu siguranţă, unii dintre voi au fost foarte neştiutori. Atunci când aţi păcătuit, n-aţi ştiut ce faceţi. Aţi ştiut ce-i drept că faceţi păcat, dar nu v-a fost clar cât de grozavă este vina voastră. Încă nu luaţi parte la orele de vestire a Cuvântului. Nu citiţi Biblia. Nu sunteţi într-o familie creştină. Gândiţi-vă la sufletul vostru. Reţineţi: neştiinţa voastră nu vă scuză, căci atunci Hristos n-ar fi spus »Iartă-i«. Chiar şi aceia care nu ştiu ce fac, trebuie să primească iertarea. Cu toate acestea, neştiinţa voastră vă dă o rază de speranţă. Atunci când aţi fost neştiutori, Dumnezeu a trecut cu vederea. Acum însă El porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. De aceea adu roade de pocăinţă! Dumnezeul pe care voi L-aţi desconsiderat în neştiinţa voastră, este gata să vă ierte. Aceasta este Evanghelia: încrede-te în Isus Hristos, care a murit pentru cei vinovaţi, şi vei fi mântuit. Dumnezeu să te ajute în aceste momente, şi tu vei deveni un om nou. Vei avea parte de o schimbare, de o naştere din nou. Vei deveni o făptură nouă în Hristos Isus.

 

    Însă, prietenii mei, printre noi sunt oameni pentru care Hristos nu poate să rostească rugăciunea »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac«, căci voi ştiţi ce aţi făcut. Orice vestire a Evangheliei la care aţi luat parte şi orice efect pe care l-a avut Evanghelia asupra conştiinţei şi minţii voastre vă măreşte responsabilitatea şi vă reduce posibilitatea de a spune că nu ştiţi ce aţi făcut. Voi ştiţi că aici este lumea, iar acolo este Hristos şi că voi nu le puteţi avea în acelaşi timp pe amândouă. Ştiţi că există păcat şi că există Dumnezeu, şi că nu le puteţi sluji în acelaşi timp. Voi ştiţi de plăcerile dăunătoare şi de bucuria cerului şi că nu le puteţi avea ambele în acelaşi timp. Facă Dumnezeu ca Duhul Sfânt să vină să vă ajute să alegeţi ceea ce vă povăţuieşte adevărata înţelepciune! Hotărăşte-te astăzi pentru Dumnezeu, pentru Hristos, pentru cer! Domnul să te ajute să iei această hotărâre, din pricina Numelui Lui. Amin.

http://www.mesagerul-crestin.net/CB_NT/HTM/Iertarea.htm

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

ISUS ARE PUTERE SĂ IERTE PĂCATELE

 

 

 

Text: Marcu 2:1-12 „După câteva zile, El a intrat iar în Capernaum. S-a auzit că este în casă şi s-au adunat îndată aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici chiar la uşă. Şi El le vestea Cuvântul. Au venit la El nişte oameni, care I-au adus un om paralizat purtat de patru inşi. Fiindcă nu puteau să ajungă la El din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul casei unde era El şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea cel paralizat. Şi Isus, văzându-le credinţa, a zis celui paralizat: «Copile, păcatele îţi sunt iertate.» Unii din cărturari stăteau acolo şi se gândeau în inima lor: «Cum de vorbeşte Omul Acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele, decât numai Dumnezeu?» Îndată Isus a cunoscut în duhul Său că ei gândeau astfel în ei şi le-a zis: «Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai uşor: a zice paraliticului: „Păcatele îţi sunt iertate” ori a zice: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”? Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele», a zis celui paralizat: «Ţie îţi poruncesc, scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă!» Şi îndată s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor, aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: «Niciodată n-am văzut aşa ceva!»”

 

 

 

            În textul de astăzi putem vedea în Isus pe Dumnezeul cel Atotputernic. Scriptura îl prezintă aici pe Isus având putere asupra păcatelor. Îl prezintă pe Isus ca Domn suprem asupra fiinţei umane şi asupra suferinţelor şi neputinţelor omeneşti. Deşi Isus n-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să atragă privirile şi înfăţişarea lui n-avea nimic care să ne facă să-L dorim, aşa cum spune Isaia, totuşi vedem că mulţi oameni au venit la Isus. Versetul 2 spune că s-au adunat aşa de mulţi în casa unde se afla Isus încât nu era loc nici chiar la uşă. Dar oare de ce au venit aşa de mulţi oameni la Isus? De ce se îmbulzeau să-L vadă? Care era motivul dorinţei lor de a fi în preajma lui Isus? Răspunsul îl găsim la sfârşitul versetului 2: „şi El le vestea Cuvântul”. Isus le spunea oamenilor lucruri pe care urechile lor nu le mai auziseră. Isus îi învăţa calea lui Dumnezeu şi le predica despre împărăţia cerurilor. Isus însă nu le predica aşa cum făceau cărturarii şi fariseii, ci cu autoritate. Vedem că oamenii au venit să asculte aceste cuvinte. Şi de ce au venit să le asculte? Pentru că le era sete. Le era sete după cuvintele vieţii veşnice şi doreau să cunoască mai mult despre Dumnezeu. De aceea fraţilor, trebuie ca noi toţi să avem o dorinţă arzătoare să auzim cuvântul Domnului şi prin El să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Astăzi poate nu veţi vedea mulţi oameni îngrămădindu-se în biserici duminică de duminică, dar îi veţi vedea pe cei credincioşi arzând de dorinţa de a fi în prezenţa Domnului. Studiul Bibliei, slujba de închinare de duminică şi citirea personală a Bibliei reprezintă modalităţile noastre de a-L cunoaşte pe Dumnezeu mai bine. De aceea, să stăruim în ele! Amin!

 

            Începând cu versetul 3, Marcu ne……………………………………Cont. aici

http://maranata.3x.ro/mesaje/marcu/2_1-12.htm

///////////////////////////////////////

Testamentul iertarii

 

 

by Claudiu Murtaza

Atunci cand Mesia a fost dus in fata marelui preot si apoi in fata lui Pilat I s-a cerut sa vorbeasca in apararea Sa, dar El a ales sa taca. Astfel au fost implinite cuvintelor profetului Isaia care il anuntase pe Mesia ce urma sa vina cu mai bine de 600 de ani in urma: “cand a fost asuprit si chinuit, El nu si-a deschis gura ca un miel care este dus la taiere si ca o oaie care tace inaintea celui ce o tunde, tot asa nici El nu si-a deschis gura.”

 

Insa in momentul in care a fost rastignit pe cruce, Mantuitorul ne-a lasat o parte a testamentului Sau in ultimele Sale cuvinte. Asadar o sa avem in saptamanile urmatoare o serie de lectii pe care le-am numit testamentul lui Isus de pe cruce.

 

Testamentul iertarii

 

Luca 23:34

 

Iertarea este un lucru extraordinar de greu de pus in practica. Cum poti sa ierti pe cineva care isi incalca constant promisiunile? Cum sa ierti pe cel ce nici macar nu si-a cerut iertare? Cum sa-l ierti pe acela care te-a ranit atat de rau?

 

Cred ca nici un raspuns nu este mai potrivit decat cuvintele Mantuitorului de pe cruce: “Tata iarta-I caci nu stiu ce fac.”

 

In timpul lucrarii Sale pe pamant Domnul Isus a oferit adesea iertare oamenilor, dar cand era pe cruce, i-a cerut Tatalui sa le ofere iertare celor ce il scuipasera, il batusera, il batjocorisera si il atarnasera ca pe un criminal pe acea cruce de lemn.

 

Oare de ce nu a fost El cel care sa le ofere iertare? Doar facuse acest lucru si cu alte ocazii si avea autoritatea sa o faca. Personal cred ca acolo pe cruce, Isus a vrut sa arate ca fiecare om are nevoie de iertarea Tatalui si ca supunerea Sa fata de El este totala.

 

Rastignirea Domnului Isus a fost cel mai tragic eveniment al istoriei acestui pamant. O durere la care intregul univers a luat parte. O durere care a dus intunericul in mijlocul zilei, o durere care a cutremurat pamantul si a facut ca mormintele sa se deschida.

 

In mijlocul deznadejdii, a durerii si a dezamagirii provocate de prietenii Sai care il parasisera si de lumea intreaga care il respinsese, ma intreb cum a reusit Domnul Isus sa gaseasca puterea de a nu-I cere Tatalui ceresc sa infaptuiasca dreptatea si sa ii distruga pe loc pe toti. In loc de pedeapsa, El s-a rugat pentru indurare. Sunt momente cand il inteleg pe Iona care nu a vrut sa le predice pocainta ninivenilor, pe Petru care a scos sabia, pe Ioan si Iacov care au vrut sa ceara foc din cer si sa ii distruga pe oamenii stapaniti de rau.

 

Dar rolul Sau de Mijlocitor pentru pacatosi a inceput chiar de pe cruce. Rugaciunea Lui pentru iertare nu a venit dupa ce a trecut un timp si ranile Sale se vindecasera, ci chiar cand cuiele ii erau batute in maini si in picioare…..

 

Isus, victima celei mai mari crime din istorie, s-a rugat pentru criminalii Sai. Dar rugaciunea lui Isus incepuse cu o seara in urma in gradina Ghetsimani, cand s-a rugat Tatalui pentru fiecare dintre noi, Ioan 17:20-21.

 

Dar oare ce a vrut sa spuna Domnul Isus prin “caci nu stiu ce fac?” Nu stia Pilat ca Isus era nevinovat? Cu siguranta ca stia, de aia a crezut ca spalandu-se pe maini va fi nevinovat de moartea Sa. Nu au stiut marii preoti ca nu este moral sa mituiesti martori mincinosi? Ba da. Si atunci de ce a spus Domnul Isus ca ei nu stiau ce fac? Pentru ca in ciuda nedreptatii pe care o faceau, ei chiar nu credeau ca Isus este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, ci il considerau un impostor 1 Corinteni 2:6-8. Ei nu stiau ca va exista o inviere, o zi a rusaliilor, asa cum nu mai existase alta. O zi in care Imparatia lui Dumnezeu urma sa ia fiinta prin aparitia bisericii Sale si un Nou Testament care va descoperi intregii omeniri planul desavarsit de rascumparare al lui Dumnezeu.

 

Diferenta dintre ei si noi este ca noi astazi stim toate aceste lucruri, de aceea responsabilitatea pazirii cuvintelor lui Isus este nespus mai mare, Evrei 2:1-3.

 

Sa va dau un exemplu: Sa spunem ca avem un tanar care a crescut in biserica, a avut parinti crestini, a luat parte la intalnirile bisericii de mic si a participat la multe activitati de proprovaduire a evangheliei. Apoi avem un alt tanar ai carui parinti sunt necredinciosi, care niciodata nu si-au invatat copilul despre voia lui Dumnezeu. Amandoi tinerii sunt vinovati de pacat inaintea lui Dumnezeu, dar primul va avea o responsabilitate mai mare in fata lui Dumnezeu decat cel de-al doilea, pentru ca desi a stiut ce trebuie sa faca, a refuzat in mod constient sa il lase pe Isus sa faca parte din viata Sa. De aceea Domnul Isus a spus “Tata, iarta-I caci nu stiu ce fac.”

 

Cu siguranta ca multi dintre cei ce l-au rastignit pe Domnul Isus nu au fost iertati. Dar nu pentru ca rugaciunea Domnului nu a fost ascultata de Tatal, ci pentru ca ei au refuzat sa se pocaiasca. Unii insa care erau la cruce si l-au recunoscut pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, cred ca au fost iertati, dupa rugaciunea de mijlocire a Fiului, Matei 27:54.

 

Poate o sa vi se para greu de crezut, si poate ca niciodata nu v-ati gandit la asta, dar chiar si unii dintre cei ce strigasera inaintea lui Pilat: “rastigniti-l, rastigniti-l” au fost iertati. Sa citim de la Fapte 3:13-20, 4:1-4.

 

Rugaciunea lui Isus de pe cruce i-a vizat direct pe aceia care au luat parte la rastignire, dar care urmau sa caute mai tarziu iertarea lui Dumnezeu.

 

De ce v-am spus toate aceste lucruri? Pentru a intelege ca nu exista pacat sau om care sa nu poate fi iertat. Daca au primit iertare pana si unii dintre cei ce l-au rastignit pe Domnul Isus, atunci oricine poate sa primeasca iertare, daca o cere lui Dumnezeu cu toata inima.

Daca Isus a putut sa ii ierte pe cei ce l-au rastignit, oare nu suntem si noi datori sa ii iertam pe aceia care ne gresesc cu mult mai putin?

 

Un barbat care a violat patru femei a intrebat intr-o scrisoare un predicator al evangheliei: “Oare o sa pot fi vreodata iertat?” Predicatorul i-a raspuns: nu stiu daca vei primi iertare de la victimele tale, dar datorita lui Isus, daca te pocaiesti, poti fi iertat de Dumnezeu. Acolo unde oamenii esueaza sa ofere iertare, omul pacatos poate gasi iertare la Dumnezeu. Toti cei care au venit la crucea lui Isus sa ceara iertare au primit-o, dar pentru cei care stiu cine este Isus si refuza sa vina la El, nu exista iertare.

 

Daca vreodata suntem ispititi sa credem ca Dumnezeu tolereaza pacatul, atunci sa privim la calvar la suferinta pe care Cristos, Fiul Sau a indurat-o pentru pacat.

 

Ar trebui sa ii iertam pe cei care ne gresesc si care nu isi cer iertare? Isus a facut-o, iar daca vrem sa ii calcam pe urme atunci si noi trebuie sa o facem. Este mult mai usor sa vorbim despre Isus si despre ce inseamna viata crestina, decat sa facem ceea ce a facut Isus.

 

Dar daca Dumnezeu nu ii iarta pe cei ce nu ii cer iertare, noi de ce trebuie sa o facem? Pentru ca facand astfel ne varsam amaraciunea inaintea lui Dumnezeu si sa nu o lasam sa ne macine. Este mai usor sa ii incredintam pe dusmanii nostri in mainile lui Dumnezeu si sa scapam de povara maniei pe care o simtim pentru ei.

 

Sunt multi cei care nu ii ierta pe cei ce le-au gresit. Dar ei traiesc zilnic cu ranchiuna si manie care le macina nervii, le impovareaza inimile si il intristeaza pe Duhul Sfant. Iertarea si incredintarea lor in mainile lui Dumnezeu este singura cale de a ne elibera de acestea, 1 Petru 2:23.

 

Au trecut mai bine de 2000 de ani de la acea ingrozitoare crima si nici unul dintre criminalii Domnului Isus nu a fost judecat si condamnat pentru faptele Sale. Dar va veni ziua cand toti vor sta in fata lui Dumnezeu si Tatal va infaptui atunci dreptatea divina. Isus s-a multumit sa astepte acea zi, la fel sa asteptam si noi.

 

Iertarea nu inseamna neaparat si impacare. O sotie isi poate ierta sotul care a inselat-o, dar poate alege sa nu se mai impace cu el. Insa fara iertarea lui Dumnezeu nici unul dintre noi nu am fi astazi aici. Prima parte a testamentului Domnului Isus de pe cruce a fost iertarea, insa El nu s-a oprit la atat. Saptamana viitoare vom continua sa vorbim despre testamentul lui Isus de pe cruce. Pana atunci sa ii cerem in fiecare zi iertare Tatalui pentru pacatele noastre stiute si nestiute si sa ii iertam la randul nostru pe cei ce ne gresesc pentru ca la randul lor au nevoie de iertare. Iertarea noastra le poate deschide calea pentru a primi mai tarziu si iertarea divina.

 

http://www.centrul-educativ-crestin.ro/2014/09/testamentul-iertarii/

 

///////////////////////////////////////

 

CONFRUNTAREA, IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA

Capitolul douăzeci şi patru

 

 

Când am studiat Predica lui Isus de pe Munte în capitolele anterioare, am învăţat cât este de important să îi iertăm pe cei care au păcătuit împotriva noastră. Dacă nu îi iertăm, Isus ne-a promis în mod solemn că nici Dumnezeu nu ne va ierta pe noi (vezi Mat. 4:14-15).

 

Ce înseamnă a ierta pe cineva? Să vedem ce ne învaţă Scriptura în acest sens. Isus a comparat iertarea cu ştergerea datoriei (vezi Mat. 18:23-35). Imaginează-ţi că cineva îţi datorează bani şi că apoi anulezi obligaţia acelei persoane de a îţi plăti, distrugând documentul care consemnează această datorie. Nu mai aştepţi să îţi plătească şi nu mai eşti supărat pe debitorul tău. Acum îl vezi diferit de cum îl priveai când îţi datora bani.

 

Putem, de asemenea, înţelege mai bine ce înseamnă a ierta dacă ne gândim ce înseamnă a fi iertat de Dumnezeu. Când El ne iartă păcatele, nu ne mai ţine în seamă lucrurile prin care L-am supărat.

 

Tot aşa şi eu, dacă iert într-adevăr pe cineva, eliberez acea persoană în inima mea, depăşind dorinţa de dreptate şi răzbunare, dovedind în schimb milă. Nu mai sunt supărat pe persoana care a păcătuit împotriva mea. Suntem împăcaţi. Dacă port ranchiună şi duşmănie împotriva cuiva, înseamnă că nu am iertat acea persoană.

 

Creştinii se păcălesc de obicei singuri în acest aspect. Ei spun că au iertat, ştiind că aşa ar trebui să facă, dar încă mai sunt mânioşi în sinea lor pe persoana care i-a ofensat. Evită să dea ochii cu acea persoană deoarece mânia iese din nou la iveală. Ştiu despre ce vorbesc pentru că şi eu am făcut aşa. Haide să nu ne păcălim singuri. Aminteşte-ţi că Isus nu doreşte nici măcar să fim mânioşi pe fratele nostru credincios (vezi Mat. 5:22).

 

Permite-mi să îţi pun o întrebare: Pe cine ne este mai uşor să iertăm, pe cel care îşi cere iertare sau pe cel care nu îşi cere iertare? Desigur că suntem de acord că este mai uşor să îl iertăm pe cel ce admite că a greşit şi îşi cere iertare. De fapt, pare de o mie de ori mai uşor să iertăm pe cineva care doreşte acest lucru decât pe cineva căruia nu îi pasă. A ierta pe cineva care nu vrea acest lucru pare practic imposibil.

 

Acum haide să analizăm acest aspect dintr-un alt unghi. Dacă este greşit să refuzi să acorzi iertare nu numai ofensatorului căruia îi pare rău, dar şi celui căruia nu îi pare rău, atunci care dintre cele două este un păcat mai mare? Cred că suntem de acord că dacă ambele sunt greşite, atunci ar fi mult mai grav să refuzi să îl ierţi pe cel care se pocăieşte.

 

Scriptura ne rezervă o surpriză

Toate aceste lucruri mă duc cu gândul la o altă întrebare: Se aşteaptă Dumnezeu să îi iertăm pe toţi cei care au păcătuit faţă de noi, chiar şi pe cei care nu se smeresc, nu admit că au greşit şi nu îşi cer iertare?

 

Dacă studiem mai profund Scriptura, vom descoperi că răspunsul este: „Nu“. Spre surprinderea multor creştini, Scriptura afirmă clar că, deşi ne este poruncit să îi iubim pe toţi oamenii, chiar şi pe duşmanii noştri, nu ni se cere să îi iertăm pe toţi.

 

De exemplu, Se aşteaptă Isus să ne iertăm pur şi simplu fratele creştin care a păcătuit împotriva noastră? Nu, nu Se aşteaptă să facem asta. Altfel nu ne-ar mai fi spus să urmăm cei patru paşi ai împăcării evidenţiaţi în Matei 18:15-17, paşi care se sfârşesc cu excomunicarea celui ce nu se pocăieşte:

 

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.“

 

Este foarte clar că dacă se ajunge la cel de al patrulea pas (excomunicarea), ofensatorul nu este iertat, întrucât iertarea şi excomunicarea sunt două acţiuni incompatibile. Ar suna ciudat să auzim pe cineva spunând: „L-am iertat şi apoi l-am excomunicat”, deoarece iertarea are ca rezultat împăcarea, nu severitatea. (Ce ai zice dacă Dumnezeu ar spune: „Te iert, dar nu vreau să mai am nimic de a face cu tine de acum înainte“?) Isus ne-a spus să tratăm persoana excomunicată „ca pe un păgân şi ca pe un vameş“, două categorii de oameni cu care evreii nu aveau nimic de a face şi chiar erau o scârbă pentru ei.

 

În cei patru paşi menţionaţi de Isus, iertarea nu este acordată nici după primul, nici după al doilea şi nici după al treilea pas dacă persoana respectivă nu se pocăieşte. Dacă nu se pocăieşte după nici unul dintre aceşti paşi, se trece la pasul următor şi este tratat tot ca o persoană care nu se pocăieşte. Numai când ofensatorul „te ascultă“ (cu alte cuvinte se pocăieşte) se poate spune că „l-ai câştigat pe fratele tău“ (cu alte cuvinte v-aţi împăcat).

 

Scopul confruntării este acela de a oferi iertarea. Totuşi, iertarea depinde de pocăinţa ofensatorului. Deci, (1) confruntăm în speranţa că ofensatorul (2) se va pocăi, pentru a-l putea (3) ierta.

 

Aşa stând lucrurile, putem spune cu certitudine că Dumnezeu nu Se aşteaptă să ne iertăm pur şi simplu fratele credincios care a păcătuit împotriva noastră şi care nu se pocăieşte după confruntare. Desigur, acest lucru nu ne dă dreptul de a-l urî. Din contră, îl confruntăm pentru că îl iubim pe ofensator şi pentru că dorim să îl iertăm şi să ne împăcăm cu el.

 

Însă de îndată ce am parcurs toţi cei trei paşi enumeraţi de Isus spre împăcare, cel de al patrulea pas încheie relaţia în ascultare de Hristos.[1] Aşa cum nu trebuie să avem părtăşie cu aşa-zişii creştinii care comit adulter, sunt beţivi, homosexuali, etc, (vezi 1 Cor. 5:11), tot aşa nu trebuie să avem părtăşie nici cu aşa-zişii creştini care refuză să se pocăiască în consens cu întregul trup. Astfel de oameni dovedesc că nu sunt adevăraţi urmaşi ai lui Hristos şi aduc ruşine bisericii.

 

Exemplul lui Dumnezeu

Pe măsură ce continuăm să analizăm responsabilitatea de a-i ierta pe ceilalţi, ne putem, de asemenea, întreba de ce s-ar aşteaptă Dumnezeu să facem ceva ce El Însuşi nu face. Cu siguranţă Dumnezeu îi iubeşte pe vinovaţi şi Îşi întinde plin de milă mâna pentru a-i ierta. El Îşi abţine mânia şi le dă timp să se pocăiască. Dar iertarea lor este dependentă de pocăinţa lor. Dumnezeu nu îi iartă pe păcătoşi decât dacă se pocăiesc. Deci ce motive am avea să credem că Se aşteaptă ca noi să facem altfel?

 

Astfel stând lucrurile, nu este posibil ca păcatul neiertării care este atât de grav în ochii lui Dumnezeu să fie de fapt păcatul de a nu-i ierta pe cei ce ne cer iertare? Este interesant că, imediat după ce Isus a enumerat aceşti patru paşi disciplinari în biserică, Petru a întrebat:

 

Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?“ Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte“ (Mat. 18:21-22).

 

Credea Petru că Isus Se aştepta ca el să ierte un frate nepocăit de sute de ori pentru sute de păcate, când Isus tocmai le spusese cu câteva minute înainte să-şi trateze fratele nepocăit ca pe un păgân şi ca pe un vameş datorită unui singur păcat? Pare puţin probabil. Din nou, nu poţi trata cu dezgust o persoană pe care ai iertat-o.

 

O altă întrebare provocatoare este următoarea: „Dacă Isus Se aşteaptă să iertăm un credincios de sute de ori pentru sute de păcate de care nu se pocăieşte niciodată, păstrând astfel relaţia cu el, de ce ne permite să încheiem relaţiile de căsătorie datorită unui singur păcat comis împotriva noastră – păcatul adulterului, dacă soţul/soţia noastră nu se pocăieşte (vezi Mat. 5:32)?“[2] Ar părea mai degrabă lipsă de consecvenţă.

 

Elaborare

Imediat după ce Isus i-a spus lui Petru să îşi ierte fratele de saptezeci de ori câte şapte, El a mai spus o pildă pentru a-l ajuta pe Petru să înţeleagă ce voia să spună:

 

„De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: «Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.» Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, şi-l strângea de gât, zicând: «Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.» Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, şi zicea: «Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti.» Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult, şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis: «Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?» Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său“ (Mat. 18:23-35).

 

Observă că primul rob a fost iertat pentru că l-a rugat pe stăpân acest lucru. Apoi, remarcă că cel de al doilea sclav l-a rugat smerit pe confratele lui să îl ierte. Primul rob nu i-a acordat celui de al doilea ceea ce îi fusese acordat lui şi acest lucru l-a mâniat foarte tare pe stăpânul său. În acest caz, ar fi putut crede Petru că Isus Se aştepta să ierte un frate nepocăit care nu şi-a cerut niciodată iertare, ceea ce nu este ilustrat de loc în această pildă? Pare foarte puţin probabil de vreme ce Isus îi spusese să-şi trateze fratele nepocăit, după ce a fost confruntat în mod adecvat cu greşeala lui, ca pe un păgân şi ca pe un vameş.

 

Pare chiar şi mai puţin probabil ca Petru să fi gândit că trebuia să îşi ierte fratele nepocăit în lumina pedepsei pe care o promitea Isus în cazul în care nu ne iertăm fraţii din toată inima. Isus a promis să restabilizeze toate datoriile pe care le avem faţă de El şi să ne dea pe mâna chinuitorilor până vom plăti datoria. Ar fi o pedeapsă corectă pentru creştinii care nu îşi iartă fratele, un frate pe care nici Dumnezeu nu îl iartă­? Dacă un frate păcătuieşte împotriva mea, păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu îl iartă până nu se pocăieşte. Mă poate pedepsi Dumnezeu pentru că nu îl iert pe cel ce nici El nu îl iartă?

 

Sinopsa

Aşteptarea lui Isus de a ne ierta fratele credincios este descrisă succint de cuvintele din Luca 17:3-4:

 

„Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Îmi pare rău!» – să-l ierţi“ (subliniere personală).

 

Putea fi mai clar de atât? Isus Se aşteaptă să îi iertăm pe fraţii credincioşi cărora le pare rău. Când ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“, Îl rugăm pe Dumnezeu să facă pentru noi ceea ce facem şi noi pentru alţii. Nu ar trebui să ne aşteptăm niciodată ca El să ne ierte fără să Îi cerem acest lucru. Atunci de ce am crede că El Se aşteaptă să îi iertăm pe cei ce nu ne cer­?

 

Încă o dată, toate acestea nu ne dau dreptul de a fi mânioşi pe fratele sau sora în Hristos care a greşit faţă de noi. Ni s-a poruncit să ne iubim unii pe alţii. De aceea ni s-a poruncit şi să îl confruntăm pe fratele credincios care ne-a greşit, astfel încât să ne putem împăca şi să poate fi împăcat şi el cu Dumnezeul faţă de care a păcătuit. Iată cum ar trebui să se manifeste dragostea. Totuşi, foarte adesea creştinii spun că l-au iertat pe cel care le-a greşit, dar aceasta este doar o scuză pentru a evita confruntarea. Ei evită pe cât posibil să se întâlnească cu acea persoană şi vorbesc adeseori despre suferinţa lor. Aceasta nu se numeşte împăcare.

 

Când păcătuim, Dumnezeu ne confruntă prin Duhul Său cel Sfânt care locuieşte în noi, deoarece ne iubeşte şi doreşte să ne ierte. Ar trebui să Îi urmăm exemplul, confruntându-ne fraţii credincioşi în dragoste, astfel încât să existe pocăinţă, iertare şi împăcare.

 

Dumnezeu S-a aşteptat întotdeauna ca copiii Lui să se iubească unii pe alţii cu o dragoste sinceră, o dragoste care permite mustrarea, dar o dragoste care nu permite mânia. În Legea lui Moise este inclusă următoarea poruncă:

 

„Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul“ (Lev. 19: 17-18; subliniere personală).

 

O obiecţie

Dar ce vom spune despre cuvintele lui Isus din Marcu 11:25-26? Nu indică faptul că trebuie să le iertăm toată greşelile tuturor, indiferent dacă le pare rău sau nu?

 

„Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.“

 

Aceste versete nu le anulează pe cele pe care le-am analizat anterior. Ştim deja că ceea ce este foarte grav înaintea lui Dumnezeu este refuzul nostru de a ierta pe cineva care ne cere iertare. Deci putem interpreta acest verset în lumina acestui fapt bine definit. Isus doar accentuează aici că trebuie să îi iertăm pe ceilalţi dacă vrem ca Dumnezeu să ne ierte pe noi. Nu ne vorbeşte despre un mecanism mai concret de funcţionare a iertării şi ce trebuie să facem pentru a primi iertarea.

 

Observă, de asemenea, că Isus nu ne spune că trebuie să-i cerem iertare lui Dumnezeu pentru a o primi. Ar trebui atunci să ignorăm toate celelalte pasaje ale Scripturii care ne învaţă că iertarea lui Dumnezeu ni se acordă dacă mai întâi o cerem (vezi Mat. 6:12, 1 Ioan 1:9)? Ar trebui să presupunem că nu e nevoie să cerem iertarea lui Dumnezeu când păcătuim deoarece Isus nu a menţionat acest lucru în versetele de mai sus? Aceasta ar fi o presupunere lipsită de înţelepciune în lumina a ceea ce ne învaţă Scriptura. Este de asemenea neînţelept să ignorăm restul învăţăturii din Scriptură referitor la faptul că iertarea celorlalţi are la bază cererea lor specifică.

 

O altă obiecţie

Oare nu S-a rugat Isus pentru soldaţii care trăgeau la sorţi pentru împărţirea hainelor Lui „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34)? Indică acest lucru că Dumnezeu îi iartă oamenii fără ca aceştia să îşi ceară iertare?

 

Da, dar numai până la un anumit nivel. Acest lucru indică faptul că Dumnezeu manifestă îndurare faţă de cei ignoranţi, o modalitate de iertare. Deoarece Dumnezeu este absolut drept, El le ia oamenilor în socoteală greşelile de care sunt conştienţi.

 

Rugăciunea lui Isus pentru soldaţi nu le-a………………………………………………

Cont, aici………………………… https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_24

 

//////////////////////////////////////

 

 

Iertarea lui Dumnezeu

Autor: Olga Bucaciuc   

 

 

“Domnul s-a pogorât într-un nor, a stătut acolo lângă el, şi a rostit Numele Domnului. Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: “Domnul, Domnul Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam.” (Exod cap. 34:6-7).

Domnul Dumnezeu nu pedepseşte cu moartea imediat pe un păcătos răzvrătit. Cu dragoste şi milă bunul Dumnezeu îi doreşte schimbarea vieţii şi pocăinţă pentru a-i putea dărui iertarea şi viaţa. Dumnezeu nu are nici un avantaj atunci când omoară pe cineva în afară faptului că îşi manifestă onoarea dreptăţii şi sfinţeniei Sale. Avem exemplul convertirii lui Saul care, din prigonitor al creştinilor, Dumnezeu l-a oprit din lucrarea sa “nebună” şi l-a făcut un slujitor devotat şi apostol al Său (Faptele Ap. Cap.9).

Bunătatea lui Dumnezeu a fost şi este atât de mare încât nu a dorit şi nu doreşte moartea păcătosului. Domnul a dorit ca omul creat de el să trăiască veşnic. Dacă prima pereche de oameni a păcătuit Dumnezeu oferă posibilitatea iertării şi a reabilitării, cu speranţa vieţii veşnice prin răscumpărarea dată de Jertfa Domnului Isus Hristos de la calvar (Isaia cap.42:6-8 şi cap. 53; Ioan cap.3:16). Aceasta este posibilă prin recunoaşterea păcatului cu rugăciune şi cu pocăinţa omului aduse înainte Domnului. Prin legământul de pace şi împăcare cu Dumnezeu omul păcătos poate fi ridicat şi iertat din moarte şi distrugere şi adus la viaţă.

Întrebare: Câţi sunt cei care primesc acest har de mântuire a lui Dumnezeu, această ofertă de iertare şi de salvare veşnică? Câţi primesc cu bucurie darul oferit de Dumnezeu, darul vieţii veşnice? Mă întreb: De ce atâta necredinţă în Dumnezeu şi în Domnul Isus Hristos, lucru ce a adus omenirea la toate nelegiuirile şi relele ce există astăzi pe pământ? Majoritatea oamenilor L-au respins şi nu-L recunosc pe Dumnezeu, Creatorul şi Suveranul întregului univers, Stăpânitorul creaţiunii Sale şi Conducătorul a toate (Isaia cap.40:12-31 şi cap.42:5). Orbiţi în mintea lor de Satana fără nici o teamă de Dumnezeu, astfel de oameni cred că pot face orice cu viaţa lor şi cu existenţa lor devenind astfel robi ai păcatului şi ai Satanei, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi vrăjmaşul sufletelor noastre (Matei cap.7:13).

Dumnezeu este dragoste. Beneficiem de iertarea Sa fiecare datorită harului de mântuire pus la dispoziţia oamenilor păcătoşi de pe pământ, prin credinţa în Jertfa de ispăşire a Domnului Isus Hristos de la calvar. Ca oameni de pe acest pământ toţi avem nevoie de iertare şi de mântuire deoarece toţi am devenit păcătoşi înaintea lui Dumnezeu (Romani cap.1:18-32 şi cap 5:12-21).

Omul căzut în păcat a devenit vrăjmaş al lui Dumnezeu iar păcatul omenirii, începând cu prima pereche de oameni, Adam şi Eva, aduce cu sine moartea fizică şi moartea veşnică. Căci plata păcatului este moartea pentru păcătos iar aceasta cere dreptatea lui Dumnezeu (Geneza cap.2:17).

Efectele păcatelor omenirii s-au văzut şi se văd. Adam şi Eva au fost scoşi afară din grădina Edenului, din raiul lui Dumnezeu şi au fost trimişi pe pământ unde aveau să îşi ducă viaţa cu trudă şi cu durere (Geneza cap.3). Datorită păcatelor moştenite oamenii au devenit muritori având parte de moartea fizică deoarece, fiind izgoniţi din Eden, nu li s-a permis să mai mănânce din pomul vieţii (Geneza cap.3). De asemenea omul a devenit trecător în viaţa de pe pământ având permisiunea de la Dumnezeu să trăiască un anumit număr de ani, apoi fiecare să suporte suferinţa şi moartea fizică ajungând în mormânt.

 Dumnezeu, prin planul de mântuire, oferă omenirii păcătoase, roabă a păcatului, mântuirea iertarea şi asigurarea vieţii veşnice în Împărăţia Sa. Prin jertfa şi moartea Fiului Său, Isus Hristos, pe crucea de la calvar, El a luat locul păcătosului murind pentru păcatele întregii lumi (Ioan cap.3:16; 1Petru cap.1:15-19). Aşadar Dumnezeu, prin mila, îndurarea şi dreptatea Sa, oferă oricărui om de pe faţa pământului iertare şi salvare veşnică (Isaia cap.45:22; Romani cap.5:17-21). Chemarea şi harul de mântuire al lui Dumnezeu sunt oferite întregii omeniri.

Condiţiile iertării şi mântuirii oferite de către Dumnezeu tuturor oamenilor

Chiar dacă pe acest pământ ne este îngăduit să trăim un anumit număr de ani, Domnul ne oferă posibilitatea şi garanţia vieţii veşnice în împărăţia Sa, o viaţă mai bună, fericită, fără suferinţă şi fără moarte (Romani cap.2:7). Aceasta va fi posibilă după revenirea Domnului Isus, când toţi cei sfinţi şi credincioşi, care au murit şi sunt în morminte, vor fi readuşi la viaţă, având parte de întâia înviere şi, împreună cu cei rămaşi în viaţă, El îi va ridica şi-i va lua la cer de pe pământ (Romani cap.2:6,7; 1Tesaloniceni cap.4:13.18).

Dumnezeu primeşte pe oricine care vine la El cu rugăciune şi cu pocăinţă sinceră. El iartă păcatele tuturor celor care, la chemarea Sa prin cuvântul Evangheliei, ajung să ÎI cunoască voia şi poruncile Sale sfinte şi îşi dau seama că sunt păcătoşi. Păcatele vieţii îi apasă şi le mustră conştiinţa iar Duhul Sfânt lucrează la mintea şi la inima acestor persoane şi îi trezeşte. Starea de pacati îi îngrozeşte şi se simt pierduţi şi fără nădejde. În această situaţie ei recunosc că au nevoie de harul şi de mila lui Dumnezeu care să le acorde iertare şi mântuire. El intervine în viaţa păcătosului care, dacă îşi recunoaşte păcatele din gânduri şi fapte, călcări ale poruncilor lui Dumnezeu, îi oferă iertare şi mântuire (Exod cap. 20:1-7). Iertarea acestor păcate, recunoscute de păcătos cu pocăinţă, este dăruită de Dumnezeu în Numele Domnului Isus Hristos (Romani cap.6:23; 1Ioan cap.1:9 şi cap.2:1-2). Omul, ca să primească şi să fie sigur de iertarea păcatelor sale, trebuie să răspundă bunătăţii lui Dumnezeu astfel: să creadă în Dumnezeu Tatăl, Creatorul, în Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a sacrificat la cruce pentru păcatele noastre şi în Duhul Sfânt care ne luminează mintea să înţelegem voia lui Dumnezeu cu privire la viaţa ce trebuie să o trăim. Duhul Sfânt ne ajută să ne dăm seama că avem nevoie de un Mântuitor şi de iertarea Lui.

Aşadar, prin credinţa şi prin recunoaşterea păcatelor noastre, prin pocăinţă şi rugăciune, putem obţine iertarea deplină a lui Dumnezeu. O dată cu pocăinţa şi cu angajamentul de credinţă al legământului încheiat cu Dumnezeu, Domnul Isus Hristos ne spală, ne curăţeşte de păcatele înfăptuite şi ne dă puterea de a trăi o viaţă nouă cu El sub iluminarea şi călăuzirea Duhului Sfânt şi pentru slava Sa. Aceasta este condiţia de intrare în Împărăţia Slavei lui Dumnezeu: naşterea din nou (Ioan cap.3:1-13).

Acelor persoane care vin la Domnul Isus cu credinţă şi cu pocăinţă şi îşi predau viaţa lui Dumnezeu, cu dorinţa sinceră de a trăi după voia Lui, le vor fi iertare păcatele înregistrate în ceruri. Sunt şterse şi curăţite prin sângele jertfei Domnului Isus de la calvar, iar numele lor va fi scris de către Mântuitorul, în cartea vieţii (Isaia cap.43:1 şi cap.44:22; Romani cap.11:27 şi Evrei cap.8:10.12). Păcat, înaintea lui Dumnezeu, înseamnă orice neascultare de poruncile Lui, orice încălcare şi nerespectare a Legii Sale sfinte, cele zece porunci. Păcatele pot avea mai multe cauze: înfăptuite conştient, din răzvrătire şi fără voie. Este foarte important ca omul să îşi dea seama de starea lui de păcat şi de greşelile înfăptuite. Oricine poate greşi în multe feluri, în gânduri în vorbire şi în fapte. Domnul Isus ne atenţionează şi de greşelile din vorbele pe care le spunem. Vom da socoteală pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-am rostit. Toate greşelile noastre mici şi mari şi tot ce am făcut, lucruri ce nu sunt după voia Sa, ne sunt înregistrate în cărţile din ceruri (Apoc. Cap.20:12). Pentru aceasta Cuvântul Domnului ne îndeamnă la veghere, ca să nu cădem în ispită, să nu păcătuim în vreun fel. Dumnezeu, în mila Sa cea mare şi prin harul mântuirii ne oferă această posibilitate de a ne ierta toate păcatele, pentru a putea intra în Împărăţia Sa cea veşnică.

Păcatele iertate sunt păcatele mărturisite prin rugăciune, cerând iertare în Numele Domnului Isus Hristos. Ele vor fi mărturisite cu pocăinţă şi cu regrete cerând, pe lângă iertarea lor şi puterea de la Dumnezeu pentru a nu le repeta. Şi chiar dacă se întâmplă că omul, din nebăgare de seamă, iarăşi a greşit Dumnezeu cu mila Sa încă iartă. El doreşte de la noi să fim cu multă băgare de seamă pe calea Sa cea sfântă şi să ne luptăm cu noi înşine pentru a nu păcătui în nici un fel. Căci răbdarea şi Harul lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăinţă (Daniel cap.9:9; Psalmul 103:3; Romani cap.2:3-5).

Sunt păcate în viaţa unora ce nu pot fi iertate cum ar fi răzvrătirea şi hula împotriva Duhului Sfânt. Sunt persoane ce se răzvrătesc, hulesc şi batjocoresc pe Duhul Sfânt şi îndemnurile Sale la pocăinţă într-un mod deliberat şi repetat (Matei cap.12:31-32). Păcatul respingerii chemării lui Dumnezeu şi respingerea dragostei şi milei Sale pentru mântuire (Romani cap.2:4). Păcatul necredinţei omului în Dumnezeu şi în harul de mântuire şi de salvare. Lipsa de dragoste care generează multe alte nelegiuiri. Păcatul ascuns nemărturisit (făţărnicia) de care omul nu se pocăieşte şi persistă în starea de păcat fără nici o teamă de Dumnezeu. Necinstea şi minciuna de orice fel şi multe altele pe care numai Dumnezeu le cunoaşte din viaţa fiecărui om care nu vrea să se pocăiască şi să se îndrepte.

Trăim clipe de har dăruite de Dumnezeu, clipe de pace şi linişte, dar şi acesta este un test pentru noi. Cum preţuim acest timp şi cum preţuim darul lui lui Dumnezeu? Cei care aici, în viaţa aceasta, resping harul de mântuire şi de iertare, resping şi nu preţuiesc Cuvântul Evangheliei şi prin viaţa lor nelegiuită şi păcătoasă nu-L recunosc, pentru a asculta de Dumnezeu şi pentru a-I aduce slavă, păcatele fiecăruia vor rămâne scrise în cărţile din ceruri şi vor avea parte de judecata finală de la sfârşit şi vor primi ca pedeapsă moartea veşnică – iazul de foc (Evrei cap.10:27; Apoc. Cap.13:8 şi cap.20:9-15).

Pentru a fi iertaţi şi mântuiţi de Dumnezeu, pentru toate păcatele înfăptuite, este strict necesar să avem credinţă şi pocăinţă, rugăciuni făcute zilnic cu credinţă şi umilinţă, recunoscând starea păcătoasă şi cerând iertare în Numele Domnului Isus Hristos. Greşelile şi păcatele înfăptuite unii faţă de alţii să le îndreptăm. Angajamentul credinţei şi al pocăinţei să îl facem în fiecare zi şi să trăim aşa cum este voia Domnului. Prin rugăciune să cerem Duhul Sfânt care să locuiască în inima curăţită de păcat. Acesta ne va lumina în permanenţă iar roadele sale să ne însoţească prin orice împrejurare a vieţii (Galateni cap.5:22-26). Să iubim pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus Hristos mai mult decât orice altceva şi iubind pe Dumnezeu suntem motivaţi la o viaţă sfântă şi la păzirea şi la respectarea poruncilor Sale (Ioan cap.14:15-17). Un adevărat credincios şi sfânt trebuie, ca prin vieţuirea lui, să fie deosebit de cei din această lume care nu cunosc pe Dumnezeu. Credinciosul trebuie să fie asemenea Domnului Isus Hristos în sfinţenia caracterului, în vorbire, comportament şi fapte. Să fie cel mai cinstit, cel mai politicos şi amabil, plin de dragoste şi bunătate, gata să ajute pe aproapele său şi gata să ierte pe cel ce i-a greşit (Efeseni cap.4:32). Una din trăsăturile de bază ale adevăraţilor pocăiţi sfinţi este iertarea pe care o acordă celor ce le-au greşit.

Cum trebuie să iertăm? Aşa cum ne-a iertat şi Dumnezeu pe noi. Acesta este manifestarea dragostei care ne-o dă Duhul Sfânt. Când am iertat pe fratele nostru o facem fără pretenţii. fără acuzaţii şi judecăţi. Dacă am iertat pe aproapele nostru nu vom mai aminti de greşeala lui şi trebuie să-i arătăm aceeaşi dragoste (Matei cap.6:14-15; Ioan cap.15:12). Aceşti oameni credincioşi lui Dumnezeu, în relaţia lor de convieţuire cu semenii în societate cât şi în familie trebuie să fie cei mai cinstiţi şi corecţi şi într-o bună înţelegere cu cei din jur (Matei cap.5:13-16). Viaţa lor trăită va fi o viaţă de lumină, cu fapte şi vorbe bune şi care onorează pe Dumnezeu căruia aparţin.

Dumnezeu acelor credincioşi Lui prin legământ, care trăiesc în permanenţă o viaţă de credinţă şi pocăinţă le-a dat dreptul să fie copii ai Săi “Copii ai lui Dumnezeu” (Ioan cap.1:11-13; 1Ioan cap.3:1-3).

“Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El  s-a dat pe sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să îşi curaţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit cap.2:11-14).

“… Nepăsători faţă de soarta lor veşnică, indiferenţi faţă de adevărul curat şi sfânt, lipsa de interes pentru mesajele şi apelurile lui Dumnezeu pline de dragoste, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, se îndreaptă cu paşi grăbiţi pe drumul către pierzarea veşnică. (Matei cap.7:13-14)”.

“Caută astăzi pe Domnul, încheie legământ cu El şi intră într-o relaţie de fiu cu tatăl tău din cer. Foloseşte Biblia ca singurul îndrumător în materie de religie, lasă ca adevărul ei sfânt şi clar să modeleze caracterul tău şi atunci vei înţelege că de fapt aparţii altei lumi, că pământul cu tot ce este şi oferă el va arde şi că tu eşti moştenitorul de drept al lucrurilor pe care ochiul nu le-a văzut, aşa sunt lucrurile pe care le vor primi toţi copiii lui Dumnezeu. Totul este pregătit, cerul întreg aşteaptă, tu eşti cel ce trebuie să alegi astăzi cui vrei să îi slujeşti. Cărarea care duce spre cer este îngustă şi sunt puţini care merg pe ea dar… destinaţia contează.

Ţi s-a pus în faţă omule, binele şi răul, viaţa şi moartea. Te sfătuiesc alege viaţa ca să trăieşti şi binele ca să fii fericit. Amin”. (Acest fragment este preluat din cartea “Alegerea”, autor Ion Copăceanu.)

Slăvit şi binecuvântat să fie Dumnezeul Tatăl, Domnul Isus Hristos, Fiul Său şi Duhul Sfânt, în vecii vecilor, amin!

 

Olga Bucaciuc, Suceava.

 

https://www.resursecrestine.ro/predici/165905/iertarea-lui-dumnezeu

 

///////////////////////////////////////

 

 

Iertarea păcatelor

 

 

Te-ai găsit vreodată rugându-te pentru ajutor aproape inconștient? Aceasta se întâmplă deseori când experimentezi că ceva este greu și apăsător. Dacă ești sătul de tine însuți și de viața pe care o trăiești, devii mai mult conștient de faptul că ai nevoie să te rogi.

 

Isus și-a învățat ucenicii că ei trebuie să se roage la Dumnezeu să le ierte vina lor, și a clarificat faptul că pentru a putea primi iertare, trebuie să ierți pe ceilalți. Ei trebuiau să se roage astfel: „Doamne, iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Poți citi întreaga rugăciune în Matei capitolul 6.

 

Părere de rău și recunoaștere

Când ai o conștiință rea, este Dumnezeu care lucrează, ca tu să realizezi că trebuie să te rogi pentru iertare. Poate că recunoști că ai ales calea greșită într-o intersecție, și dorești să o iei de la capăt. Recunoști că ceea ce-ai făcut a fost greșit. Apostolul Petru le-a zis oamenilor care au realizat că au acționat greșit: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele.” (Fapt. 3:19) Când ai remușcări, simți o nevoie să fii iertat de Dumnezeu și de oameni. După cum spune Biblia, „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu prosperă” (Prov. 28:13) Când ascunzi păcatul tău, tu nu ești voitor să îl recunoști, și nu poți fi iertat și nu primești nici bucurie. Apostolul Ioan scrie: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”(1 Ioan 1:9) Când îți mărturisești păcatul, atunci  vei experimenta doar bucurie!

 

Baza iertării

Înainte ca Isus să vină pe pământ, Marele Preot aducea o jertfă pe an pentru toate păcatele poporului. Prin aceasta oamenii primeau iertare, totuși acele sacrificii nu aveau efectul ca fiecare om să păstreze o conștiință curată. Omul primea iertare pentru păcat prin jertfă, dar nu avea puterea să îndepărteze răul care era în natura omului. Acest rău îi făcea să păcătuiască. De aceea, jertfa trebuia adusă pe altar din nou și din nou, an după an.

 

Isus a murit pentru vina oamenilor și  El Și-a dat viața ca jertfă o dată pentru totdeauna. În epistola către Evrei capitolele 9 și 10 poți citi mai mult despre baza iertării. După învierea lui Isus din morți, iertarea a primit o total nouă însemnătate! Este posibil pentru tine să arunci toate acele lucruri care îți împovărează conștiința. Când mergi la Dumnezeu și ceri iertare, ești eliberat de vină pentru că Isus a luat vina asupra Lui. De aceea  poți cere cu încredere iertarea păcatelor pe care le-ai înfăptuit, și vei experimenta că Dumnezeu „va arunca toate păcatele noastre în marea uitării,” cum este scris în Biblie (Mica 7:19).

 

Iertarea păcatelor este punctul de start, și dacă mergi mai departe, vei primi ajutor să trăiești cu o conștiință curată prin a urma exemplul lui Isus în „a-ți lua crucea zilnic.”

De ce este iertarea păcatelor atât de importantă?

Dumnezeu vrea să-Și arate dragostea Lui față de tine prin această șansă de a uita totul în trecut, ca să începi cu o arcă nouă. Prin jertfirea vieții lui proprii, Isus a deschis o cale nouă care nu a fost accesibilă înainte. Tu poți merge pe ea! Și tu poți să-ți dai viața ca jertfă. Faci aceasta prin lupta împotriva răului – păcatul – care locuiește în natura omenească, și prin a te lepăda pe tine însuți prin puterea Duhului Sfânt. Iertarea păcatelor este punctul de început, și dacă mergi mai departe vei primi ajutor să trăiești cu o conștiință curată prin a urma exemplul lui Isus în „a-ți lua crucea zilnic.”

 

Viața nouă

Cu cât mergi mai mult pe această cale vie, devii tot mai mulțumitor. Simți că ai primit o altfel de gândire! Nu mai învinuiești pe ceilalți pentru dificultățile tale. Dacă ai fost nedrept în trecut, vrei să fii drept. Vrei să faci voia lui Dumnezeu. Vrei să faci ce este cel mai bine pentru ceilalți. Aceasta din cauză că ai primit o gândire nouă. Bucuria care rezultă din primirea unei gândiri noi începe să te caracterizeze. O lucrare se dezvoltă în tine, și este Dumnezeu cel care îți deschide mintea pentru o viață nouă așa ca tu să devii „o creație nouă”!

 

O mlădiță în viță

Primirea iertării păcatelor este același lucru cu a spune „da” la a fi altoit ca o mlădiță în viță care este Isus. Isus spune: „După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă.”

 

Isus vrea ca tu să aduci roadă. Într-un pom, seva trece prin butuc până la ramură. Când tu devii o ramură în via lui Isus Hristos, primești putere în viață. Atunci viața ta devine interesantă și capătă sens! 

 

Versetele biblice sunt luate din versiunea bibliei tradusă de Cornilescu cu drepturile de utilizare aferente. În cazul folosirii altor traduceri – se va menționa acest lucru.

  

https://crestinismactiv.ro/iertarea-pacatelor

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

A doua lege a iertarii

 

https://www.isushristos.org/a-doua-lege-a-iertarii.html

1.Ce trebuie sa faca un om strain de Hristos, de Cuvintul lui Dumnezeu , pentru a i se ierta pacatele? 2.Ce trebuie sa faca un ucenic al lui Hristos, un ‘’crestin’’ care crede in Fiul lui Dumnezeu si s-a botezat in Numele lui,pentru a i se ierta pacatele pe care le comite oricat s-ar lupta ?

 

Scripturile dezvăluie  2 moduri usor diferite de a obţine iertare: unul pentru pacatosii straini de Hristos si Dumnezeu, care inca nu cred si nu s-au botezat in Hristos (exemplu: Fapte 2:38/ 22:16), si unul pentru cei care au crezut si s-au botezat in Hristos, si folosesc denumirea de ‘’crestini’’sau ‘’ucenici’’, urmasi ai lui Hristos.

1)Pentru strainul pacatos, iata care sunt pasii iertarii de catre Dumnezeu:

 

  1. a) Sa asculte Evanghelia( trad.:‘’vestea ca buna’’), Cuvantul lui Dumnezeu

 

  1. b) Sa creada ca Isus este Hristosul, Mesia, Mantuitorul Fiul lui Dumnezeu, care si-a dat viata pe cruce si a spalat cu sangele lui pacatele noastre .

 

c)Sa renunte la pacatele lor si la ‘’viciile placute’’ in care au trait.

 

d)Sa-si marturiseasca credinta in Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu

 

e)Sa se boteze in Numele Tatalui, al Fiului Hristos si al Duhului Sfant.(nu este vorba despre ‘’botezul’’primit dupa nastere,pe care nici nu l-au ales, nici nu l-au refuzat, nici nu l-au constientizat, fiind prunci, deci un botez inutil si fals. Exemplul suprem este insusi Isus Hristos, care ALEGE in mod constient si responsabil sa fie botezat de Ioan Botezatorul dupa ce trecuse bine de varsta de 25 de ani.

 

Botezul pruncilor este o traditie inventata de sistemul religios apostat la sute de ani dupa ce Isus Hristos s-a Inaltat la Cer, la dreapta Tatalui.Botezul pruncilor este o nascocire inutila ce nu are ca efect decit cel mult o raceala strasnica a copilului si un motiv de a petrece destrabalat cu bautura si tot tacamul.. nu are nimic de a face cu botezul biblic!)

 

Lamurire suplimentara pentru adultii care desi cred in Isus Hristos, ezita sa se boteze motivand faptul ca au fost ‘’botezati’’ cind erau prunci : DOAR un individ care a trecut de varsta pubertatii si este deplin responsabil si constient de alegerile si actiunile lui, si care crede in Hristos, acela da, se poate boteza .(‘’Botezul este marturia unui cuget curat ‘’..)

 

 

2)Pentru ucenicii(crestinii) care cred si s-au botezat in Numele lui Hristos, dar care s-au ratacit si au pacatuit, iata care sunt pasii iertarii de catre Dumnezeu:

 

a)Sa renunte la pacatele si viciile care ii readuc in starea dinaintea botezului(cu alte cuvinte sa se pocaiasca de pacatele lor)

 

b)Sa se roage la Dumnezeu pentru iertare si ajutor, in Numele lui Hristos.

 

c)Sa-si marturiseasca cu sinceritate orice pacat in camaruta lor, inaintea lui Dumnezeu.

In cele ce urmeaza, o sa insistam mai mult asupra celei de-a doua categorii de oameni care pacatuiesc, a crestinilor (ucenicilor, urmasilor spirituali ai lui Hristos), pentru ca nu exista om botezat sau nebotezat, crestin sau nu, care sa nu pacatuiasca.Singurul fara pacat si neprihanit este Omul Isus Hristos.

 

I.Ce trebuie sa faca ucenicii lui Hristos pentru a fi iertati atunci cand pacatuiesc:

  1. Trebuie sa renuntam la pacatele si viciile care revin si ne ingenunchiaza de multe ori

( ‘’ Isus a zis ucenicilor Sai: „Este cu neputinta sa nu vina prilejuri de pacatuire; dar vai de acela prin care vin!’’ Luca 17:1)

 

 

1)Sa ne aducem aminte ca renuntarea la pacate(pocainta)este ceruta in ambele legi ale iertarii, atit pentru strainii de Hristos, cit si pentru crestinii care cred si s-au botezat.(Fapte 2:38, 8:9-23)

 

 

2)Ce inseamna sa ne ‘’pocaim’’? Ce inseamna sa ”te pocaiesti”? Sa pui o basma in cap si sa participi la adunarile unor biserici/culte religioase?Sa renunti la podoabele si hainele de fitze pentru un look mai natural?  Sa nu te atingi fereasca Dumnezeu de anumite feluri de mincare ca si cum ar fi spurcaciuni ? (Matei 15:11”Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.„). Sa te izolezi de lume ?

 

Acestea sunt doar niste clisee , asa percep strainii de Hristos ”pocainta” falsa a unora care vor intreba mirati  in ziua X : ” Doamne, Doamne! N’am proorocit noi în Numele Tău? N’am scos noi draci în Numele Tău? Şi n’am făcut noi multe minuni în Numele Tău?„ Atunci le voi spune curat: ,,Niciodată nu v’am cunoscut; depărtaţi-vă dela Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.„

 

Pocainta nu are nimic de a face cu straduintele unora de a se face placuti Lui Dumnezeu  in lucrurile nesemnificative,mici, marunte, un fel de zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen,in timp ce pastreaza pacatele  ce provoaca dependenta, viciile placute care pun un zid de despartire intre ei si Dumnezeu.

 

Sa ne ”pocaim”  inseamna sa ne schimbam felul in care gandim,”metanoia” = minte noua,  si aceasta include intoarcerea noastra de la dorinta de a pacatui la dorinta de a asculta de Dumnezeu.

 

 

3)Aceasta implica decizia noastra LIBERA de a ne opri pe noi insine sa ne lasam in voia pacatelor si a viciilor care ne stapinesc cu atita putere uneori mintile, incit uitam si de Hristos si de faptul ca am fost botezati si ne numim ‘’fii ai lui Dumnezeu Tatal, prin Isus Hristos. Asa cum strainilor de Hristos li se cere sa se intoarca la Dumnezeu, tot asa si celor care cred si sunt botezati in Hristos li se cere sa se intoarca la Dumnezeu daca au cazut iar in pacat.

 

 

4)Cum se renunta la pacate? Cum apare pocainta?

 

Renuntarea la pacat este produsa de o adanca parere de rau pentru fapta comisa(sau gandul comis): 2Corinteni 7:9-11 : ‘’.. totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveţi nicio pagubă din partea noastră.În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră, după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate, voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta.’’

 

Aceasta nu este intristarea faptului ca am fost prinsi sau descoperiti in faptele noastre pacatoase in fata lumii, ci este intristarea pacatuirii impotriva lui Dumnezeu: Psalmi 51:4’’. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta.’’

 

 

5)Pocainta este de asemenea determinata nu doar de intristare, ci si de promisiunile lui Dumnezeu: Romani 2:4’’ Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui’’

 

 

6)Pocainta adevarata se manifesta printr-o schimbare remarcabila : 2Corinteni 7:11 , si ne impulsioneaza sa avem zel in a face ce este drept, ne provoaca indignare in fata pacatului care ne da tarcoale si ne stimuleaza sa facem ce este bine.

 

 

Asadar, primul pas al crestinilor pentru a primi din nou iertarea lui Dumnezeu este RENUNTAREA la acel pacat, impotrivirea mintii in a repeta caderea in vraja ispitei, indignarea fata de pacat, intristarea de a pacatui impotriva vointei lui Dumnezeu, intristarea de a batjocori jertfa lui Hristos pe cruce prin readucerea in fapta a vechilor pacate si vicii.

 

  1. Trebuie sa ne rugam

1)Astfel a spus Apostolul Petru lui Simon cand a pacatuit dupa ce crezuse in Hristos si fusese botezat: Fapte 8:13-23’’Chiar Simon a crezut; şi după ce a fost botezat, nu se mai despărţea de Filip şi privea cu uimire minunile şi semnele mari care se făceau. Apostolii care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la samariteni şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se coborâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus. Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt. Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani şi a zis: „Daţi-mi şi mie puterea aceasta, pentru ca peste oricine-mi voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt.” Dar Petru i-a zis: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani! Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu.Pocăieşte-te, dar, de această răutate a ta şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă; căci văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii.”

 

 

2)Vom compara pasii spre iertare ai strainilor de Hristos cu cei care cred si au fost botezati in Hristos:

a)Botezul este un act al credintei, in care facem o marturie: 1Petru 3:21’’…şi anume botezul, care nu este o curăţare de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos, care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile.’’

 

b)Rugaciunea este de asemenea un act al credintei, in care facem apel la iertarea lui Dumnezeu

 

c)Totusi, strainilor de Hristos li se cere sa renunte la pacatele lor, sa creada in Hristos si sa se boteze .

 

d)Crestinilor(ucenicilor) botezati , dar care s-au ratacit de la Calea cea dreapta si au cazut iar in pacat, li se cere sa renunte la pacatele lor si sa se ROAGE la Dumnezeu Tatal in Numele lui Isus Hristos.

 

 

3)Care este diferenta?

 

  1. a) Inainte de BOTEZ , individul NU este un fiu/fiica a lui Dumnezeu,decit dupa ce crede si se boteaza: Galateni 3:26-27: ‘’ Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos.’’

 

  1. b) Dupa botez, rugaciunea la Tatal direct prin Fiul Isus Hristos (in Numele lui)este un privilegiu pentru cei care sunt numiti copii/fii ai lui Dumnezeu : Galateni 4:6-7: ‘’Şi, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său care strigă: „Ava”, adică: „Tată!” Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi, dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.’’

 

 

4)Rugaciunea  celor ce cred si sunt botezati   se realizeaza prin cei doi MIJLOCITORI prin care comunicam cu Dumnezeu Tatal:

 

 

  1. a) Isus Hristos , Marele nostru Preot si Mijlocitor, prin care avem intrare la Tatal: Evrei8:’’ Punctul cel mai insemnat al celor spuse este ca avem un Mare Preot, care S-a asezat la dreapta scaunului de domnie al Maririi, in ceruri..’’ Evrei 5:5 ‘’ Tot asa si Hristos, nu Si-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: „Tu esti Fiul Meu, astazi Te-am nascut.” Evrei 5:10 ’’caci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot „dupa randuiala lui Melhisedec.”Evrei 9:11’’Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare si mai desavarsit, care nu este facut de maini, adica nu este din zidirea aceasta;’’ Evrei 10:21 ‘’..si fiindca avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu,..’’

 

 

Asadar primul Mijlocitor si Singurul Mare Preot prin care avem intrare la Dumnezeu Tatal este Isus Hristos, cel care ne intelege trairile omenesti ,ispitirile, chinurile si sentimentele : Evrei 2:17-18:’’ Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.’’Evrei 4:14-16:’’ Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră.Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. ’’Evrei 7:24-25:’’ Dar El, fiindcă rămâne „în veac”, are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul. De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei. ‘’

 

 

  1. b) Al doilea mijlocitor este Duhul Sfant, cel care ‘’transmite’’ trairile noastre, sentimentele noastre,si ne ajuta sa le rostim cu inima prin Isus Hristos, Tatalui din Ceruri : Romani 8:26-27:’’Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. ‘’

 

 

5)Rugaciunea trebuie facuta cu smerenie si umilinta, constienti de pacatosenia faptelor noastre.

 

Putem compara cele doua feluri de rugaciune,din pilda data chiar de Isus Hristos: cea a fariseului si rugaciunea vamesului: Luca 18: 9-14: ‘’ A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.”Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat. „

 

 

Dumnezeu iarta pe cel umil si mahnit in sufletul lui de pacatele facute:Psalmi 34:18:’’ Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. ’’Isaia 66:2’’ Toate aceste lucruri doar mâna Mea le-a făcut şi toate şi-au căpătat astfel fiinţa – zice Domnul. – Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu. ‘’

 

  1. C) Trebuie sa ne marturisim pacatele

1)Inseamna ca trebuie sa ne deschidem cu sinceritate inimile inaintea lui Dumnezeu si sa admitem ca am pacatuit, fara sa omitem sau sa ascundem ceva, ori sa gasim scuze sau circumstante atenuante care sa ne ‘’micsoreze’’ gravitatea pacatului.

 

 

Iata un exemplu de rugaciune cu inima sincera si deschisa inaintea lui Dumnezeu , facuta de Daniel 9:4-15’’ M-am rugat Domnului Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: „Doamne Dumnezeule mare şi înfricoşat, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale!Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta! La Domnul Dumnezeul nostru însă este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrăti!…Şi acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu, care ai scos pe poporul Tău din ţara Egiptului prin mâna Ta cea puternică şi Ţi-ai făcut un Nume aşa cum este şi astăzi: noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire. ‘’

 

2)Marturisirea pacatelor trebuie sa fie pentru pacatele stiute si cele nestiute Psalmi 19:12’’ Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! ‘’

 

3)Marturisirea pacatelor trebuie facuta intotdeauna in fata lui Dumnezeu, si uneori sa ne marturism pacatele si unii altora: Iacov 5:16:’’ Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. ’’(nota: neprihanirea se capata prin credinta, in Isus Hristos Romani3:22’’ şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. ‘’Romani 9:30:’’ Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea, şi anume, neprihănirea care se capătă prin credinţă ‘’

 

  1. Ce va face Dumnezeu daca noi urmam intocmai pasii spre iertare enumerati mai sus, si in concordanta cu Cuvantul Lui scris?
  2. A) DUMNEZEU ESTE CREDINCIOS:

1) Asa cum Ioan ne incurajeaza sa ne marturisim pacatele, in 1Ioan 1:8-10 :’’ Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.’’

 

2) Aceasta inseamna ca Dumnezeu este intotdeauna adevarat in promisiunea Lui. Ce promisiune ? Promisiunea ce o putem gasi in Vechiul si intarita in Noul Testament (in Ieremia, si repetate in Evrei de catre Apostolul Pavel): Ieremia 31:31-34: ‘’ Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”

 

Evrei 8:8-13 ’’ Căci, ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou;  nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. Pentru că n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.  Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. Pentru că le voi ierta nelegiuirile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.”  Prin faptul că zice: „un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire. ‘’

 

Astfel, avem asigurarea raspunsului lui Dumnezeu si promisiunea lui pentru cei care isi marturisesc pacatele, precum si asigurarea ca odata iertate, Dumnezeu nu isi mai aduce aminte de ele niciodata, le sterge pentru totdeauna! 

 

Spre deosebire de Dumnezeu, oamenii in general iarta greseala altuia, ei zic” Te iert si de data asta, dar nu uit ce mi-ai facut..”  Aceasta nu este iertare, este doar o amanare a razbunarii omenesti…

 

La polul opus, Dumnezeu iarta conform promisiunilor Lui neschimbatoare, care raman in veac: El iarta definitiv si nu isi mai aduce aminte de ele!

 

De aceea nu trebuie sa mai revenim asupra pacatelor pentru care am cerut iertare  si pe care Dumnezeu ni le-a si sters definitiv, fiindca este o dovada de neincredere in promisiunea Lui! Probabil vom avea altele noi in scurt timp, vom avea pentru ce ne cere iertare , dar niciodata sa nu mai revenim asupra celor iertate si sterse:”Pentru că le voi ierta nelegiuirile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.””

 

B)DUMNEZEU ESTE DREPT:

1)Asa cum Ioan ne incurajeaza sa ne marturisim pacatele, in 1Ioan 1:8-10

 

2)Aceasta inseamna ca El este drept in iertarea pacatelor noastre.

 

3)Cum poate fi posibil sa fim iertati de Dumnezeu? Prin jertfa ispasitoare a Mantuitorului Hristos, si singele Lui care ne spala/curata de pacate .

 

    a)O curatire la care am facut referire mai devreme: 1Ioan 1:9:’’ Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.’’

 

    b)Astfel, Dumnezeu poate fi si DREPT si iertator in privinta celor care au credinta in Fiul Isus Hristos, si in jertfa Lui.Romani 3:24-26’’ Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. ‘’

 

Astfel, avem incredere in raspunsul Lui Dumnezeu!

 

C)DUMNEZEU NE IARTA SI NE CURATESTE..

1)El va ierta pacatele noastre: 1Ioan 1:9

 

2)El ne va curati de orice nelegiuire: 1Ioan1:9

 

Precizarea’’orice nelegiuire’’ atesta faptul ca nu exista pacat pe care Dumnezeu sa nu-l poata ierta.

 

3)Termenul ‘’curatire’’ se refera la sfintirea pacatosului iertat care poate astfel avea partasie cu Dumnezeu.

 

 

DISPERAREA CRESTINILOR, O UNEALTA IN MANA INTUNERICULUI :

Unii crestini botezati, care au momente de cadere, apoi parcurg pasii de mai sus, si dupa o vreme cad din nou,apoi iar renunta, si iar cad, intr-un proces ce parca nu se mai sfarseste ,  devin disperati.  Apoi, disperarea se transforma intr-o acceptare blazata a faptului ca nu pot scapa de pacat, si incep sa-si inchida inimile inaintea lui Dumnezeu, considerandu-se ‘’nedemni’’ de iertarea Lui, nedemni sa se mai roage..

 

 

ATENTIE! Exact acest lucru urmareste satan , sa ne faca sa ne simtim prea rusinati ca sa mai avem acces la iertarea Lui Dumnezeu, prea impovarati de caderile repetate ca sa mai marturism inaintea Lui Dumnezeu pacatele noastre, prea netrebnici ca sa mai ne rugam pentru iertare!

Astfel inchidem fara sa ne dam seama poarta spre mantuire, retragandu-ne in viciile si pacatele ce ne domina, fara contact cu Dumnezeu(pentru ca Duhul Sfant nu mai mijloceste pentru noi)si fara Marele Preot in Ceruri in numele caruia sa cerem iertare.

 

Nu exista un numar ‘’limitat’’ de caderi si iertari care le putem primi, ‘’pentru ca este cu neputinta sa nu vina prilejuri de pacatuire’’: Isus a zis ucenicilor Sai: „Este cu neputinta sa nu vina prilejuri de pacatuire; dar vai de acela prin care vin!’’ Luca 17:1)

 

Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? ” (Romani 6:1)

 

Dar noi suntem fiii lui Dumnezeu prin credinta in Isus Hristos, si astfel avem iertare daca urmam cele trei cerinte biblice: renuntarea la pacate, marturisirea lor lui Dumnezeu (si  unii altora) precum si rugaciunea ! Fara acestea trei suntem pierduti . Dar cu acestea trei in Hristos, putem totul! ’’Filipeni 4:13:   ”Pot totul in Hristos, care ma intareste.’’

 

 

…………………………………

 

Poți fi iertat prin Isus Hristos

Datorită sacrificiului lui Isus pentru noi, putem să iertăm și să fim iertați.

 

 

Să-i iertăm pe alții

Nu este ușor, dar când iertăm, poverile ne sunt ridicate și simțim o pace mai mare.

 

 

Să fim iertați

Pocăința aduce cu sine iertarea și vindecarea prin puterea lui Isus Hristos.

 

 

Iartă-te

Uneori, continuăm să fim aspri cu noi înșine mult timp după ce Dumnezeu ne-a iertat.

 

Isus ne-a oferit darul iertării

În timpul vieții lui Isus Hristos pe pământ, El i-a învățat pe alții, a înfăptuit miracole și a răspândit Evanghelia Sa. În ultima săptămână a vieții Sale, El a înfăptuit cel mai mare miracol dintre toate când a suferit pentru păcatele noastre și Și-a dat viața.

 

El a luat asupra Sa păcatele lumii și a suferit pentru fiecare dintre noi. În Grădina Ghetsimani, Isus a simțit povara fiecărui păcat și durerea fiecărui om care a trăit vreodată, sângerând din fiecare por. El a fost trădat, întemnițat și răstignit pe cruce. Acesta a fost un sacrificiu pe care doar El l-a putut face și El l-a făcut de bunăvoie, deoarece El ne iubește.

 

Cum îmi influențează viața sacrificiul lui Isus?

Toți facem greșeli pe care nu le putem îndrepta, avem parte de pierderi pe care nu le putem recupera și înfruntăm durere și dezamăgire pe care nu le putem gestiona singuri. Datorită sacrificiului lui Hristos, nu este nevoie.

 

El mă ajută să iert

Isus ne poruncește să-i iertăm pe cei care ne greșesc. Poate fi foarte greu să-i iertăm pe cei care ne-au rănit sau care ne-au jignit, dar, când cerem ajutor, Hristos ne poate oferi tăria de a birui sentimentele de mânie și de amărăciune.

 

El mă ajută să mă pocăiesc

Isus are puterea de a ierta în totalitate. Când ne pocăim și ne bizuim pe El, vom deveni din nou curați.

 

El mă ajută să fiu mai puternic

Isus Hristos ne iubește și dorește să ne ajute. Prin harul Său, putem primi ajutor divin sau tăria de a face lucruri pe care nu le-am putea face singuri.

 

El înțelege în totalitate

Deoarece Isus Hristos a suferit pentru toate păcatele și durerile fiecăruia dintre noi, El ne cunoaște în mod perfect. El ne iubește și dorește să ne bizuim pe El în timpul încercărilor și greutăților. El știe exact prin ce trecem și știe cum să ne ajute.

 

https://www.isushristos.org/a-doua-lege-a-iertarii.html

 

 

///////////////////////////////////////

 

Terapia iertării

 

Lumea este creatia ta

Te rog, iartă-mă că te-am făcut prizonierul gândurilor mele. Recunosc, știu că prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul. Iți mulțumesc! Iți sunt recunoscătoare!Te iubesc!

 

Atunci când aplicăm T:I: e nevoie să învățăm câteva elemente inițiale.

Starea de meditație, în care să implicăm toate cele cinci simțuri, este necesară. Se știe că o întâmplare se înregistrează instantaneu pe zone diferite ale creierului. Și vizual, și auditiv etc.

Ne adresăm divinității, cu încredere, așa cum am vorbi cu cel mai bun prieten. Ne lăsăm cuprinși în Puterea de comunicare pe care așteptăm să se întâmple.

Spunem ce vrem, ce avem nevoie. E cea mai completă mărturisire pe care am făcut-o vre-odată.

 

 

Te rog, iartă-mă că te-am făcut prizonierul gândurilor mele!

 

Gândindu-ne intens la o persoană, la clipele neplăcute, o facem prizonieră. Unda energetică devine foarte puternică. Ne cerem iertare din toată ființa noastră, atunci când suntem convinși în mod sincer, când nu ne îndoim deloc de acest Adevăr.

Este o eliberare cum nu poate fi explicată prin cuvinte. Ce se întâmplă nivel celular se simte cel mai bine. Să nu aveți așteptări ca să se întâmple, neapărat, foarte repede. Nu are importanță când se va întâmpla. Importantă este starea în care ne vom adânci zi de zi, făcând această auto-terapie.

Avem pe mulți strâns legați de noi. Nici nu ne dăm seama. Apar cazuri, așa cum am văzut recent, că micile nemulțumiri zilnice, hrăneau marile neiertări, devenite deja traumă, din cu totul și totul altă motivație. Nu e o terapie de o zi sau o săptămână. Persoana trebuie să înțeleagă treptat că propria atitudine o face să devină un magnet. Că tot ce are „pe suflet”, e doar o mică parte din ceea ce este ascuns.

Trebuie înțeles clar mecanismul prin care realmente ne distrugem viața. CUM să facem asta, ÎNȚELEGEM treptat! Ințelegerea are MULTE, foarte multe trepte, tot mai subtile. Le vom afla singuri cu cât exersăm.

 

 

 

 

 

Recunosc, știu că prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul.

 

Atunci când ȘTII că acest RECUNOSC este ADEVĂRUL, te-ai eliberat. Sincer, după asta nu mai e nevoie de nimic. Cuvintele tac. O adâncă înțelegere te cuprinde. Valurile se potolesc. Pentru că și noi contribuim la stările altora. Nu numai el la ale noastre. Ieșim din acest perpetuum mobile atunci când RECUNOAȘTEM.

 

Noi atragem în viețile noastre oameni, întâmplări, locuri, lucruri și energii de o vibrație asemănătoare celei pe care o emitem.

Neiertarea are multe forme: nemulțumirea față de o persoană, uneori față de o situație, urmărirea, vânarea erorilor altora etc. Ea face ca persoana respectivă să devină prizoniera gândurilor noastre, uneori creind și întreținând în spațiul nostru o structură energetică chiar și o entitate străină, adunând părți de suflet, care ne secătuiesc energia deoarece ele trebuie hrănite, determinându-ne tot felul de gânduri și emoții negative. Pot duce la boală sau moarte.

 

De asta este necesară curățarea fizică și energetică, a spatiilor de locuit, a birourilor. Nu e vorba de a face acea ordine strictă dusă la extrem. Sunt camere aparent dezorganizate, dar din care nu ai mai pleca. E vorba de energiile care sunt acolo, datorate persoanei care o are în grijă.

 

 

                Iți mulțumesc! Iți sunt recunoscătoare!Te iubesc!

 

Iți mulțumesc că m-ai ajutat să văd cât de „chinuitoare” era starea din mine. Ești o ființă minunată care ai avut grijă de mine, m-ai ajutat să-mi văd partea frumoasă și armonioasă, caldă și iubitoare.

Iți mulțumesc că mi-ai dăruit din timpul și energia ta.

Mă rog să primești, să fii binecuvântat cu energii vindecătoare, armonioase!

Te iubesc și te rog să-mi acorzi iertarea ta!

 

Știți ce sunt memele?! „Meme este un concept evoluționist introdus în 1976 de biologul Richard Dawkins în cartea sa „Gena egoistă”, care definește ipotetica unitate de informație culturală moștenită, utilizată și transmisă de individ. Așa cum gena este o unitate informațională macromoleculară, purtătoare de caracteristici biologice, structurale și interactive ale individului, meme este simbolic vorbind o genă informațională mentală, o purtătoare specifică de informație culturală. Altfel spus, dacă gena este o unitate replicativă la nivel biologic și mema este tot o unitate replicativă, însă la nivel cultural.[1]

 

Cărțile, articolele, cursurile, oamenii, care ne influențează, pot fi considerate meme. Suntem conectați printr-o idee purtătoare a unei informații pe care am primit-o și cu care am fost de acord. Nu ne mai gândim ce impact are, doar o reluăm mental și considerăm că este suficient. E bine totuși să fim mai selectivi cu informațiile!!! Dar și cu persoanele de la care le primim.

 

Oricum, înțelegem totul prin prisma noastră. Zece cititori, zece ascultători pot duce la 11 păreri aparent diferite. Sunt doar aspecte ale aceluiași adevăr, fiecare privind din „punctul lui de vedere”( când privim degetul cuiva vedem doar partea dinspre noi, unghia sau amprenta-„softwar-ul” degetului). Atunci, pentru ce ne supărăm că altcineva are o altă părere sau „viziune”?!

Avem un unic Judecător, Dumnezeu. Dar Dumnezeu, în imensa Sa iubire, ne iartă greşelile noastre, dacă le recunoaştem şi acceptăm iertarea Sa. Pare ciudat să spun asta?! Nu cred!

 Cei care îl roagă pe Dumnezeu să îi ajute dar ei nu fac nimic pentru îndreptarea, în primul rând a Sufletului, nu cooperează cu Dumnezeu, nu lucrează cu Dumnezeu, nu cred în El. Omul este singurul care poate face asta.

 

Atunci când, oricâte eforturi am face să ne reamintim, nu mai ştim care a fost cauza supărării, dizarmonia a dispărut. „Dulceața sufletului”, cum spun scrierile patristice, ne înmiresmează Ființa.

 

Dumnezeu lucrează cu fiecare în parte, pentru că facem parte din Creația Lui.

Creația personală ?! învățăm să ne descurcăm sub directa LUI privire! E bine să nu uităm că ne privește, ne trimite ajutoare…

 

Lucrează cu tine, dar nu pentru tine, pentru că suntem singurii responsabili de ce creiem prin gând, atitudine, faptă.

 

„Nu va faceti probleme. Intreaga lume este creatia ta si acest lucru trebuie luat ad litteram”

Prima, a doua citire, chiar mai multe, sunt captivante. Cine poate spune că nu este de acord, că nu înțelege?! Apoi apar alte scrieri, alte idei captivante. Folositor este ceea ce poți tu însăți să aplici și să vezi/simți, că „se întâmplă ceva”.

 

 INFORMAȚIE = CUNOAȘTERE= APLICARE ! Informația este ea însăși energie. Doar când o aplici poți spune dacă ți-a fost sau nu necesară. Majoritatea doar vorbesc despre … orice! Atât!

 

Terapia Iertării în formatul pe care îl veți citi, am xeroxat-o și am purtat-o mult timp în geantă, citind din ea oricând aveam o clipă liberă: în metrou, ca coadă … Încă am nevoie să o citesc. mereu mai descopăr câte o nuanță.

 

Am dat-o la multă lume. Mulți îmi spuneau  că ei au iertat de mult, pe toți. Testarea kinestezică arăta că NU! Mental, rațional putem ierta. De fapt alungăm în străfunduri neiertarea. Nu este ușor să te eliberezi din vechi deprinderi. Dificil este să te ierți pe tine! Depresiile au un bun suport în neiertarea de sine.

 

Un alt aspect: mulți nu înțeleg cum îi fac și de ce alții sunt prizonierii (gândurilor) lor. Evident că și reciproca este valabilă. Da! E o decizie dificilă să ajungi până la ultima subtilitate a Ființei Tale! Merită!

 

Atunci când gândești: „el/ea, mă chinuie, e de vină etc”… deja lanțurile sunt prezente.

Xeroxați și citiți, recitiți și APLICAȚI! Luați câte o persoană și vedeți ce sentimente, ce senzații trăiți. Iubiți-o pentru că v-a dat din timpul ei „zguduindu-vă”.

 

Mulțumiți pentru asta! Iubiți-o pentru asta! Se produc transformări uluitoare în suflet! Dar nu după o zi –două! Poate după o lună- două sau mai mult. Timp în care se pot întâmpla multe. Dar, avem ceva de făcut, nu?! Nu cedăm că „tehnica” nu e bună! După jumătate de an vei ști.

 

Am văzut că mai e necesar ceva: am cerut multor persoane nemulțumite să găsească TREI lucruri plăcute la cealaltă persoană, la colegul sau chiar la locul de serviciu. E MINUNAT cât de mult se luminează sufletul! Pentru că se aplică Legea Rezonanței! Eu-tu însăți devii și mai mult acele trei valori pe care le apreciezi la alții.

 

 

Vă mulțumesc pentru toate gândurile minunate din voi! Fie să le trăim mereu!

 

 

 

 

 

 

 

        „ In urma cu  decenii, un psiholog hawaiian surprindea lumea stiintifica cu ceea ce am putea numi, pe buna dreptate, un miracol. Spitalul de Stat din Hawaii se confrunta in acel moment cu probleme deosebit de grave in sectia bolnavilor psihici care comisesera crime abominabile. Violenta acestora era atat de mare incat, desi purtau catuse la maini si la picioare, personalul medical se simtea serios amenintat de acestia, iar cei mai multi psihologi clinicieni obisnuiau sa-si dea demisia dupa aproximativ o luna de lucru cu acest gen de pacienti.

In ciuda avertismentelor colegilor bine intentionati, care incercau sa-l convinga sa nu lucreze intr-un astfel de loc, fiindca asta echivala cu o sinucidere in plan profesional, dr. Haleakala Lew Len a acceptat totusi postul. Si atunci au inceput sa apara miracole. Dupa numai cateva luni, s-a dovedit ca in cazul multora dintre acesti pacienti nu mai era nevoie de catuse. Dozele medicatiei au scazut simtitor la majoritatea pacientilor si chiar s-au sistat in cazul unora. Dupa patru ani, pavilionul a trebuit sa fie inchis din lipsa de.. pacienti violenti.

 

Partea cea mai interesanta este ca in acesti patru ani dr. Len nu a vorbit cu nici unul dintre temutii sai pacienti. Mai mult, nici macar nu i-a vazut! Cerintele sale la ocuparea postului de psiholog clinician au fost de a i se oferi un birou si acces la dosarele criminalilor spitalizati. Tot ce a trebuit sa fac a fost sa lucrez asupra propriei mele persoane, a declarat ulterior dr. Len.

 

Daca vrei sa vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poti face vindecandu-te pe tine.”

 

In prezent trecut de 70 de ani, dr. Len a ajutat cu succes de-a lungul carierei sale, folosind aceasta metoda pe mii de persoane, lucrand inclusiv cu grupuri din cadrul unor organizatii internationale prestigioase, precum UNESCO si Natiunile Unite. Dr. Len detine un doctorat in psihologie obtinut la Universitatea din Iowa, Statele Unite, dar el atribuie remarcabilul sau succes ca psiholog clinician, practicilor de vindecare traditionale invatate de la Morrnah Nalamaku Simeona, o femeie kahuna.

 

                           Cine sunt kahuna?

 

 In hawaiiana, huna se traduce prin secret, iar kahuna prin pastrator al secretului, expert, magistru. Daca vreti, kahuna reprezinta echivalentul mesterului in sistemul de bresle medieval. Orice meserie, arta sau mestesug avea proprii sai kahuna. Termenul a devenit insa cunoscut ca echivalent al samanului, vraciului, preotului. Legendele abunda in descrierea puterilor acestor kahuna, capabili sa realizeze vindecari miraculoase, sa influenteze vremea, sa mearga pe carbuni incinsi, sa-si atraga prosperitatea etc.

 

Morrnah Nalamaku Simeona s-a numarat printre ultimii kahuna veritabili dinHawaii, fiind numita oficial in 1983 de catre autoritati drept o comoara vie a Hawaii-ului (living treasure of Hawaii). Ea a infiintat Foundation of I, o organizatie nonprofit, menita sa raspandeasca filozofia si practicile psihologice ale vechilor kahuna, inainte ca acestea sa se piarda. Metoda traditionala invatata de dr. Len de la Morrnah Simeona si aplicata cu succes la Spitalul de Stat din Hawaii si nu numai, poarta denumirea de ho’oponopono, care s-ar putea traduce prin a indrepta lucrurile, a corecta o eroare.

 

Metoda este extraordinar de simpla, atat de simpla incat mintea noastra, fascinata de complex si maestra in a complica masiv si inutil lucrurile, are impulsul de a o respinge imediat. Pe de alta parte, in ciuda simplitatii ei, metoda are la baza principiile huna, care sunt destul de greu de acceptat de noi, cei crescuti in spiritul respectului pentru rational si stiintific.

 

Lumea este o reflectare a gândurilor noastre.

Asemeni lui Buddha, vechii kahuna considerau ca noi cream lumea prin gandurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se intampla in viata noastra reprezinta o consecinta a gandurilor noastre.

 

In cuvintele lui Morrnah Simeona, lumea este o reflectare a ceea ce se intampla in interiorul nostru.

Daca ne confruntam cu o problema, trebuie sa cautam cauza in noi insine, nu in factorii exteriori.

 

 

 

 

 

  • Daca o persoana ne agreseaza, este util sa ne amintim ca ceilalti sunt o oglinda pentru noi si ca agresivitatea respectivei persoane nu este decat proiectia in exterior a propriei noastre agresivitati refulate.

 

  • Daca seful ne spune ca nu suntem suficient de buni pentru postul pe care il ocupam, atunci vorbele lui nu sunt decat o reflectare a ceea ce noi insine gandim in sinea noastra despre noi.(la fel și vorbele dintre soți, părinți-copii…)

 

  • Daca ne imbolnavim, este bine de stiut ca, pentru kahuna, trupul este o casa pentru ganduri: cauza imbolnavirii rezida in negativitatea unui gand, intr-o eroare de judecata.

 

 Nu-i nimic in neregula cu erorile de judecata, declara cu umor dr. Len. Te pot omori, asta-i tot.

 

In viziunea unui kahuna, mintea este asemeni unei gradini, iar gandurile asemeni unor seminte. Ele incoltesc si dau roade. Trebuie sa avem grija ce ganduri plantam in mintea noastra, caci, inevitabil, vom culege ceea ce am semanat. Vestea buna este ca orice stres, dezechilibru sau boala pot fi corectate, lucrand asupra ta. Nu este nevoie sa cauti raspunsuri sau ajutor in afara ta. Si nimeni nu iti poate oferi informatii mai relevante decat cele pe care le poti obtine singur, cautand in tine insuti, sustine Morrnah Simeona.

 

Pentru kahuna, circumstantele exterioare sunt un barometru al nivelului nostru de constiinta. Starea de sanatate sau de boala, prosperitatea sau pauperitatea, succesul sau esecul nostru ori al celor din jurul nostru reflecta nivelul de constiinta la care am ajuns.

 

Daca nivelul nostru de constiinta se modifica, circumstantele exterioare se schimba rapid, iar nivelul de constiinta poate creste semnificativ, daca ne asumam responsabilitatea pentru tot ce se intampla in viata noastra, pentru tot ce se intampla in jurul nostru.

 

 

 

 

 

 

 

Vindecarea ori schimbarea incepe cu asumarea responsabilitatii. Ce inseamna sa ne asumam 100% responsabilitatea pentru absolut tot ce se intampla in viata noastra? Inseamna sa accepti faptul ca tu insuti – si nimeni altcineva – esti creatorul a tot ceea ce experimentezi, al tuturor evenimentelor pe care le traiesti, afirma dr. Len, constient ca declaratia sa poate fi socanta sau chiar revoltatoare pentru…………………………………………………………..Cont. aici     http://danaela-foculsacru.blogspot.com/p/terapia-iertarii.html

 

 

///////////////////////////////////////

 

Terapia iertarii – partea a II-a

 

 

 

… Accesul la miracol, şi implicit, la supraconștient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea infantilității. Problema adulților este că și-au pierdut inocența, dar și-au accentuat infantilitatea prin evitarea sistematică a asumării responsabilității. Kahuna afirmă că, reinstaurând inocența – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedați de câștigul personal – viața noastră se poate schimba radical …

 

“Nu va faceți probleme”

 

“Întreaga lume este creația ta şi acest lucru trebuie luat ad litteram”, afirma dr. Len. Actele violente ale acelor criminali bolnavi psihic din Spitalul de Stat din Hawaii erau responsabilitatea lui doar pentru faptul că aceștia apărusera în viața sa. Problemele lor erau “creația” sa şi de aceea tot ce a trebuit să facă pentru a-i vindeca a fost să lucreze asupra lui însuși, să șteargă el însuși gândurile care au generat acele probleme.

 

Exagerare dusă la extrem, am putea spune, chiar dacă descoperirile recente din fizica cuantică par a conduce la aceleași concluzii. Asta înseamnă că dacă copiii noștri au o problemă de sănătate, ceva din noi a produs acea problemă; dacă partenerul de afaceri ne trage pe sfoară, noi am determinat acel lucru să se petreacă; dacă soțul ori soția ne înșeală, noi am atras asta. Pare absurd.

 

Totuși, evenimentele din viața noastră actualizează amintiri, tipare de acțiune trecute şi reacții ciudate. La urma urmei, toți am experimentat reacții care ne-au surprins şi pe noi, şi pe cei care ne cunoșteau foarte bine, reacții în care “parcă nu eram noi înșine”, nu-i așa? Dacă te confrunți cu o problemă, o situație-limită, un necaz, o suferință, întrebarea pe care trebuie să ți-o pui automat este: ce anume din ceea ce se întâmplă în mine a generat sau a atras această problemă? Apoi trebuie să ștergi gândurile care au produs respectiva problemă. Dar cum putem ști care gânduri au creat acea problemă? “Nu vă faceți probleme”, spunea dr. Len. “O parte din voi știe. Trebuie doar să-i dați permisiunea.”

 

Când judec o persoană, acea persoana devine un “ostatic al gândurilor mele”.

 

Creăm lumea prin gândurile noastre, iar pentru kahuna aceasta nu este o metafora. Este o realitate. În viziunea lor, care este comună cu cea a tuturor religiilor, Dumnezeu a creat ființe perfecte, dar noi nu mai putem să vedem acest lucru, fiindcă între ceea ce există în realitate şi ceea ce vedem se interpune gândul.

 

Noi nu mai vedem ce există în realitate, noi nu ne vedem decât propriile gânduri. “Lumea este ceea ce credem că este”, afirma Serge Kahili King, doctor în psihologie şi o autoritate internațională în materie de huna. Psihologia modernă tinde să ajungă la aceleași concluzii, de vreme ce afirmă că oamenii nu reacționează la evenimentele în sine, ci la propria lor percepție asupra evenimentelor. Mai mult, studiile arată că oamenii tind să se conformeze percepțiilor altor oameni. Altfel spus, dacă spunem în mod repetat unui copil că este rău, el va ajunge să se comporte ca atare. Dacă unui angajat i se laudă în mod repetat performanțele, chiar dacă acestea nu sunt tocmai grozave, el va ajunge să lucreze din ce în ce mai bine.

 

În limbajul unui kahuna, acest fenomen se exprimă în felul următor: dacă eu gândesc într-un anumit fel despre o persoană, acea persoană devine un “ostatic al gândurilor mele”. Asta înseamnă că el tinde să se conformeze percepției mele și, mai devreme sau mai târziu, se va comporta în așa fel încât să-mi confirme percepția mea despre el. Prin urmare, actele unei persoane sunt o consecință a ceea ce gândesc despre acea persoană şi trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru acest lucru. De aceea, a nu judeca este singura atitudine corectă vizavi de o altă persoană.

 

Dacă este ceva de corectat, spun kahuna, atunci acest ceva reprezintă erorile noastre de gândire. Așa stând lucrurile, atunci poate ca nu ar trebui să ne mire foarte mult că dr. Len și-a vindecat pacienţii lucrând doar asupra lui însuși.

 

Ce a făcut exact doctorul Len pentru a-și vindeca pacienţii?

 

“Am repetat incontinuu: Îmi pare rău. Te rog, iartă-mă”, a declarat senin dr. Len. “Asta-i tot”.

 

De-a dreptul șocant! Bănuiesc că doctorului Len îi place să șocheze, să surpindă printr-o lovitură puternică şi neașteptată rutina noastră mentală. El spune că oamenii, în special vesticii, gândesc prea mult. Mai exact, sunt prinși în rutina unor programe care rulează inconștient. Contrar a ceea ce gândim noi, el susține cu tărie că intelectul nu poate rezolva problemele. Cred că Einstein ar fi fost de acord cu el, din moment ce a declarat că “o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o”.

 

Cere-ți iertare

 

De aceea, nu trebuie decât să conștientizezi problema pe care o resimți la nivel fizic, emoțional, mental etc., apoi să începi să îți purifici gândirea, care a atras problema, printr-un proces de căință şi iertare. “Îmi pare rău. Te rog, iartă-mă. Îmi pare rău pentru că te-am făcut ostatic al gândurilor mele şi fiindcă, prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul.” Așa este în creștinism: ruga trebuie precedată de căință şi de cererea iertării. Asta este ceea ce poate face conștientul: să se căiască şi să ceară iertare. Restul este treaba supraconștientului, el este armonizatorul, vindecătorul. Suntem prizonierii propriei minți şi nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte, temnicerul însuși.

 

Cum te poți ajuta în viața de zi cu zi

 

Acest proces poate fi folosit în cele mai diverse situații: când suntem bolnavi, când cineva apropiat este bolnav, când ne confruntăm cu probleme profesionale, financiare, sentimentale etc.

 

Dacă problema ține de sănătate, atunci putem spune corpului: “Îmi pare rău că ți-am făcut rău prin gândurile mele negative. Te rog, iartă-mă”. Și repetăm acest lucru cu sinceritate până problema dispare.

 

Dacă copilul are probleme la școală, putem repeta mental: “Îmi pare rău că ți-am creat aceste probleme prin gândurile mele. Te rog, iartă-mă”. Este esențial ca trăirea să fie autentică, iar cererea de iertare să fie pe deplin sinceră. Consecința imediată este un sentiment de iubire, iar dr. Len şi Morrnah Simeona declară că acesta este un semnal că vindecarea a început.

 

Probabil că la o primă citire vei respinge aceste lucruri, pe motivul că sunt prostii, povești de adormit copiii. Dar kahuna afirmă că supraconștientul este receptiv tocmai la limbajul de copil, ignorând formulările savante. Interesant este că psihanaliza a ajuns la o concluzie asemănătoare: interpretările pretențioase, “deștepte”, intelectualizate nu ajung la pacienţi. Accesul la miracol, şi implicit, la supraconștient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea infantilității. Problema adulților este că și-au pierdut inocența, dar și-au accentuat infantilitatea prin evitarea sistematică a asumării responsabilității. Kahuna afirmă că, reinstaurând inocența – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedati de câștigul personal – viața noastră se poate schimba radical: renunțăm la a ne complica viața inutil şi ne redobândim bucuria de a trăi, devenim mai creativi, ne adaptăm mai suplu şi mai eficient schimbărilor; iar calitatea relațiilor noastre se îmbunătățește semnificativ.

 

În loc de concluzie

 

Un medic din Statele Unite ale Americii, dr. Ira Byock, a lucrat foarte mult cu bolnavi în fază terminală şi a descris experiențele şi concluziile sale în două cărți devenite best-seller-uri. Una dintre ele se numeste “The Four Things that Matter Most” şi se referă la cele mai frecvente declarații pe care bolnavii le fac celor apropiați pe patul de moarte. Acestea sunt:

 

Iartă-mă

 

Te iert

 

Mulțumesc {Obs:în loc de ” îmi pare rău”, am formulat “mulțumesc”. Din punctul meu de vedere când spui “îmi pare rău” te duci în trecut și de fapt nu anihilezi nimic. Când spui “mulțumesc”, apreciezi că ai înțeles și conștientizat acea situație și nu vei mai repeta greșeala respectivă.}

 

Te iubesc

 

Dr. Ira Bylock consideră că nu trebuie să ajungem pe patul de moarte pentru a folosi aceste declarații care, în opinia sa, au un potențial imens în a ne vindeca relațiile şi în a ne transforma profund viața.

 

https://holisterapia.ro/terapia-iertarii-2/

 

///////////////////////////////////////

 

 

Terapia Iertării: Cei care nu iartă la timp, suferă la momentul nepotrivit

 

https://holisterapia.ro/holistic/terapie-holistica/terapia-iertarii/

 

Di Loris Valentine  

terapia iertării

Cu mulți ani în urmă, doi soldați au fost luați prizonieri de trupele inamice. Soldații au petrecut ani într-o celulă minusculă, unde abia aveau loc să meargă. În acei ani au devenit prieteni grozavi, vorbind adesea despre familiile lor și ajutându-se reciproc să supraviețuiască.

 

Ocazional, unul dintre gardieni i-a lăsat să iasă și i-a dus într-o cameră de interogatoriu, unde au recurs la metode neconvenționale pentru a încerca să îi determine să dezvăluie informații relevante despre armata lor.

 

Soldații nu s-au mărturisit niciodată, dar au petrecut ani infernali, suferind ridicol și umilințe, precum și tot felul de lipsuri. Acest paznic devenise cel mai rău coșmar al lor.

 

Într-o bună zi, războiul dintre cele două țări s-a încheiat și acestea au fost eliberate. Cei doi s-au salutat și fiecare și-a urmat calea.

  

 

 

După zece ani, cei doi s-au întâlnit din nou. Unul părea vizibil recuperat, aproape fericit. Cei doi bărbați și-au spus reciproc despre viața lor.

 

Cu toate acestea, nu s-au putut abține să nu se gândească la anii petrecuți împreună în captivitate. Unul dintre ei a întrebat:

 

– L-ai iertat pe paznic?

 

– Da, m-a costat, dar în cele din urmă am reușit să merg mai departe – a răspuns fostul soldat care părea mai fericit.

 

– Nu am reușit, încă mai am ranchiună. Îl voi ură cât voi trăi!

 

– Atunci te ține încă prizonier, răspunse cu tristețe tovarășul său.

 

Această poveste arată cine este cel mai afectat de ură și resentimente. Și arată cât de iertător ne eliberează.

 

Furia și resentimentul se întorc împotriva celor care le simt

Pardon. Acest cuvânt conține toți îngerii și demonii noștri interiori. Din păcate, utilizarea sa de-a lungul secolelor a dus la interpretări greșite ale sensului, până la punctul în care mulți oameni nici măcar nu vor să audă despre el.

 

Cei care nu vor să învețe să ierte reacționează cu indignare, respingere și furie la însăși ideea de iertare. Desigur, nimeni nu poate fi obligat să ierte. Dar a fi dominat de furie, resentimente și furie nu este o „pedeapsă” pentru cei care ne fac rău, ci pentru noi înșine. Buddha a spus: „A te agăța de furie este ca și cum ai reține un cărbune aprins cu intenția de a-l arunca asupra altuia; dar tu ești cel care se arde ”.

 

 

 

 

O meta-analiză a 25 de studii efectuate la facultate din Londra a dezvăluit că există o corelație puternică între furie prelungită și ostilitate și riscul de atacuri de cord. Aceste emoții au fost, de asemenea, asociate cu alte probleme de sănătate, cum ar fi cancerul.

 

Nu este ciudat. Un alt studiu realizat la Universitatea din California, în care au fost urmărite 332 de persoane timp de cinci săptămâni, a constatat că nivelul de stres a fost direct proporțional cu cantitatea de furie și resentimente, în timp ce a scăzut atunci când oamenii au iertat.

 

Un alt studiu realizat de aceiași psihologi cu 148 de persoane a constatat că cei care au acumulat cel mai mult stres în viață aveau o sănătate mintală mai proastă. Interesant este faptul că persoanele care au putut ierta, chiar dacă au avut și experiențe dificile, nu au avut o sănătate mintală slabă. Aceasta înseamnă că iertarea este capabilă să anuleze impactul negativ al stresului și al angoasei pe care îl generează unele evenimente.

 

Iertarea nu înseamnă a scuza sau a minimiza actul negativ

Mulți oameni înțeleg iertarea ca un act prin care evenimentul nociv este scuzat sau minimizat. Unii chiar cred că înseamnă să uite ce ne-au făcut. Nimic mai departe de realitate.

 

Iertarea înseamnă amintirea infracțiunii dintr-un nou punct de vedere care nu trezește astfel de sentimente negative, eliberând victima în mintea noastră și permițând ca dauna să nu se perpetueze în noi. Iertarea nu este un act de eliberare pentru cei care au comis răul, ci pentru cei care l-au suferit.

 

De fapt, pentru a ierta, nici măcar nu este necesar să ne „împăcăm” cu persoana care ne-a greșit. Nu este vorba despre a deveni prieten cu el. Iertarea este un act intim care ne permite să redobândim controlul asupra vieții noastre și a bunăstării pe care o pierdusem pentru că eram victime ale acestor emoții negative.

 

Cele 6 reguli ale terapiei iertării

  1. Iertarea nu este la fel ca uitarea. Iertarea nu înseamnă să uiți ce s-a întâmplat. O persoană care a fost victima abuzului, care a fost abandonată sau a suferit daune grave, nu va uita ce s-a întâmplat și nu trebuie să facă acest lucru, deoarece poate folosi acele experiențe ca „combustibil” pentru a alimenta rezistența.

 

  1. Iertarea nu înseamnă minimizarea experienței. Iertarea nu înseamnă a spune „Ceea ce s-a întâmplat este bine, nu a fost atât de rău”. De fapt, pentru a ierta este necesar să presupunem că ceea ce s-a întâmplat a fost teribil și ne-a lăsat cicatrici. Dar înseamnă, de asemenea, să lăsați aceste cicatrici să se vindece, mai degrabă decât să mențineți rana deschisă.

  

 

 

  1. Iertarea nu este un semn de slăbiciune. Iertarea nu este un semn de slăbiciune, naivitate sau prostie, este un semn de inteligență și maturitate psihologică pentru că înseamnă că, în ciuda tuturor, ai decis să mergi înainte, fără a lăsa trecutul să-ți determine viitorul.

 

  1. Nu este necesar ca agresorul să-și ceară scuze pentru a ierta. Atacatorii nu recunosc întotdeauna daunele pe care le-au provocat, dar acesta nu este un motiv să rămânem blocați în ură. Pentru a ierta, nu este necesar să primiți scuze sau despăgubiri. Iertarea este un act interior care ne aduce beneficii, nu avem nevoie de cei care ne-au rănit pentru a ne pocăi.

 

  1. Iertarea este un proces. Iertarea nu este albă sau neagră. Este un proces și, la fel ca orice proces, poate avea retrogradări și urcări și coborâșuri. Din când în când, furia poate reapărea și este posibil să nu putem ierta complet unele fapte, dar pe o scară de la 1 la 10, putem ajunge aproape de 7 sau 8, ceea ce este suficient.

 

  1. Iertarea este pentru sănătatea și bunăstarea ta. A te ține de furie și resentimente este toxic pentru tine. Aceasta duce la depresie, furie cronică și amărăciune. Iertarea nu este un act pe care îl faci pentru cei care te-au rănit, ci pentru binele tău. Nu-l ierți pe celălalt pentru că i-ai făcut o favoare, ci pentru că ți-ai făcut o favoare.

 

Cele 4 faze ale terapiei iertării

Când suntem incapabili să iertăm un eveniment negativ care ni s-a întâmplat, începem să cultivăm sentimente de răzbunare, furie și durere emoțională. Adesea se declanșează un proces de victimizare împreună cu gânduri rumegătoare despre eveniment. Terapia iertării încearcă să oprească acest proces dăunător.

 

  1. Exprimă emoții. Orice vătămare vi s-a făcut, trebuie să știți că este perfect de înțeles și normal să vă simțiți rău. Puteți avea sentimente diferite, de la furie la tristețe sau durere. Nu este convenabil pentru tine să încerci să suprimi și să ascunzi acele sentimente, ci să le exprimi. Ceea ce este reprimat continuă să te lovească din inconștient, generând mai multă suferință și furie.

 

Tehnica scaunului gol este un instrument excelent pentru a scoate la iveală toate acele emoții. Constă în a sta în fața unui scaun gol și a-ți imagina că persoana care ți-a făcut rău este acolo. Spune-i tot ce vrei, de la daunele pe care ți le-a provocat și de ce până la modul în care te simți în legătură cu asta. Aceasta este de obicei o tehnică foarte catartică și, dacă simți multă resentimente, o poți aplica de mai multe ori.

 

  1. Înțelegeți de ce. Creierul este un ciudat de control, așa că atunci când ne fac rău, încercăm întotdeauna să găsim o explicație. Problema este că, adesea, în urma raționamentului nostru, nu îl vom înțelege. Uneori căutarea unei explicații se poate transforma într-un proces nesănătos care se întoarce împotriva noastră.

 

În multe cazuri, trebuie pur și simplu să acceptăm că nu există nicio explicație dincolo de caz. Există evenimente teribile care se întâmplă pentru că ne-am aflat într-un loc nepotrivit la momentul nepotrivit. Acceptarea acestei explicații este primul pas în închiderea acelui capitol întunecat din viața noastră.

 

  1. Reconstruiți securitatea. Pentru a ierta, trebuie să vă simțiți în siguranță, ceea ce înseamnă că știți că evenimentul nu se va repeta. Desigur, nu putem fi niciodată 100% siguri, dar dacă ne temem prea mult, ne va fi imposibil să iertăm. Uneori recuperarea securității nu este un proces care depinde de condițiile externe, ci de noi înșine și depinde de reconstruirea stimei de sine.

 

  1. Dă-i drumul. Acesta este de obicei cel mai greu pas. Este o decizie care trebuie luată în mod conștient și care, într-un anumit sens, implică să ne promitem că nu vom avea resentimente pentru ceea ce s-a întâmplat. A da drumul înseamnă, de asemenea, abandonarea rolului de victimă și recâștigarea forței. Acesta este motivul pentru care este esențial să renunțăm la furia pe care o ținem, pentru a preveni ca aceasta să continue să exercite o influență dăunătoare asupra vieții noastre.

 

Iertarea deplină implică acceptarea și înțelegerea

Iertarea este un proces complex care necesită transformări profunde în concepțiile pe care le avem despre eveniment. Acestea sunt schimbări importante care afectează atât zona cognitivă, cât și cea afectivă.

 

Într-adevăr, iertarea deplină, potrivit lui Bob Enright, psiholog la Universitatea din Wisconsin și unul dintre primii care au investigat actul iertării, nu înseamnă pur și simplu să întoarcem pagina și să mergem mai departe. Merge mult mai departe, deoarece implică privirea persoanei care ne-a rănit ca pe o ființă multidimensională ale cărei acțiuni au fost greșite. Scriitorul Emma Goldman a spus asta „Înainte de a ne putea ierta reciproc, trebuie să ne înțelegem reciproc”.

 

Iertarea deplină oferă nu numai liniște emoțională, ci și înțelegere față de persoana care ne-a rănit. Din acel punct de vedere, evenimentul negativ încetează să ne mai rănească și putem recâștiga echilibrul emoțional pe care l-am pierdut înainte de a ierta.

 

Surse:

 

Toussaint, LL et. Al. (2016) Iertare, stres și sănătate: un studiu de proces dinamic paralel de 5 săptămâni. Ann Comportă-măd; 50 (5): 727-735.

 

Toussaint, L. et. Al. (2016) Efectele expunerii la stres pe viață asupra sănătății mintale și fizice la vârsta adultă tânără: modul în care stresul se degradează și iertarea protejează sănătatea. J Health Psychol; 21 (6): 1004-1014.

 

Chida, Y. & Steptoe, A. (2009) Asocierea furiei și ostilității cu viitoarea boală coronariană: o analiză meta-analitică a dovezilor prospective. J Am Coll Cardiol; 53 (11): 936-946.

 

Wade, NG (2014) Eficacitatea intervențiilor psihoterapeutice pentru a promova iertarea: o meta-analiză. J Consult Clin Psychol; 82 (1): 154-170.

 

Reed GL & Enright, RD (2006) Efectele terapiei de iertare asupra depresiei, anxietății și stresului posttraumatic pentru femei după abuzul emoțional al soțului. J Consult Clin Psychol; 74 (5): 920-929.

 

https://musa.news/ro/terapia-del-perdono-chi-non-perdona-in-tempo-soffre-nel-momento-sbagliato/

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

Iosif Ton Explicarea Epistolei catre Efeseni 02  https://www.youtube.com/watch?v=xUVOkols668

 

///////////////////////////////////////

 

Terapia prin iertare. Tu ierţi?

 

 

Dacă de cele mai multe ori iertarea nu lucrează şi rămâne fără consecinţe este pentru că se face din ea un act exterior, pur psihic, o vorbă goală. Or, este vorba aici să cobori acolo unde se ascunde traumatismul, acolo în adâncurile inconştientului, altfel nu va avea loc o vindecare adevărată. Numai că e foarte periculos să cobori în propriile tenebre fără Hristos. El este „Lumina care luminează în întuneric” (Ioan 1, 4-5) şi numai prin Viaţa pe care ne-o dăruieşte El putem fi vindecaţi. Nici un terapeut, nici un remediu nu poate transmite viaţă dacă nu devine canal al Vieţii dumnezeieşti, pentru că Dumnezeu este izvorul vieţii. Dar El se dăruieşte, bineînţeles, celui care se pregăteşte să-L primească, chiar inconştient…

 

Oricare ar fi iertarea pe care trebuie s-o acordăm: altora, nouă înşine sau lui Dumnezeu, eu voi fi întotdeauna „victima” unei ofense şi bolnavul care trebuie tratat sunt eu. „Metoda” iertării şi a vindecării este aşadar aceeaşi pentru orice traumatism. Ea a fost revelată de Hristos şi e transmisă de întreaga Tradiţie. Este o comoară nepreţuită pe care unii mistici o numesc „act anagogic”. Actul este împlinit în mod concret asupra unor anumite răni, dar cu exerciţiu şi har, devine o atitudine spontană faţă de toate. Vedem în scrierile Sfinţilor noştri Părinţi că acesta era chiar felul lor de a trăi şi de a se oferi instantaneu oricărei contrarietăţi.

 

Mai întâi e nevoie de mult timp.

 

 

 

Omul este istorie şi această istorie este cea a unei vindecări care n-a încetat niciodată să se adâncească.

 

Sugerez să se acorde o şedinţă pe săptămână, cum se face în terapie, pentru că ritmul joacă în mod evident un rol imens în această istorie. De exemplu, o jumătate de oră în una din zilele săptămânii, la o anumită oră. Există o „lege a ritmului” care a fost studiată la marile personalităţi care au practicat-o şi are rezultate cu totul neaşteptate. Se însămânţează subconştientul care, apoi, în perioada latentă de la o şedinţă la alta, face o extraordinară lucrare. Această lucrare este taina prezenţei Duhului Sfânt intim legat, până la amănunte, de istoria noastră.

 

De aceea, la începutul şedinţei săptămânale, este de cea mai mare importanţă, să-L chemăm, să-L rugăm îndelung. Putem să-I vorbim simplu, ca unui prieten, să-L chemăm în ajutor şi să ne încredinţăm Lui sau, putem să luăm una din rugăciunile către Sfântul Duh din slujba Rusaliilor (sau din cărţile noastre de rugăciuni – n. tr.). Fără Duhul Sfânt nu vedem nimic în noi. Vederea ruperii de Dumnezeu sau îndepărtării de El este o revelaţie. Numai Dumnezeu ne poate dezvălui unde suntem faţă de El. Este deja Harul, lumina lui Dumnezeu.

 

A recunoaşte

 

Urmează apoi trei etape ale metodei propriu-zise dintre care prima este recunoaşterea unei realităţi, a unui traumatism din trecut, a unui blocaj sau nod care ne împiedică să trăim, un eveniment pe care n-am reuşit niciodată să-l digerăm, sau o relaţie mai mult sau mai puţin distrugătoare. Dar este imposibil să recunoaştem în mod real un traumatism sau un eveniment oarecare din trecut, mai ales să-l lăsăm să trăiască în noi, fără o desăvârşită detensionare a trupului. Fără această detensionare speculăm, reflectăm în abstracţie dar nu avem acces la adâncurile subconştientului sau inconştientului, acolo unde zace şi ne roade traumatismul.

 

Ideal este să te aşezi într-o postură de meditaţie, sau pe un scaun, perfect vertical, şi să parcurgi corpul din cap până în picioare pentru a-l detensiona profund, bucăţică cu bucăţică, respirând rar şi adânc. Numai după aceasta începi să priveşti faptul. Privirea trebuie să fie contemplativă, fără reflectări şi analize. Pur şi simplu să vezi în loc să refulezi sau să-ţi ascunzi adevărul cum se întâmplă de cele mai multe ori. Cu cât vei fi mai detensionat cu atât vei vedea mai limpede şi experienţa din trecut se va restitui până în cele mai mici detalii exterioare şi lăuntrice, cu stările sufleteşti trăite: suferinţă, mânie sau dorinţă de răzbunare. Doar să vezi…

 

A accepta

 

Cea de-a doua etapă este acceptarea a ceea ce vedem. Să accepţi inacceptabilul. Să spui „da” sau mai degrabă să devii „da” în mod progresiv. Corpul devine un cuvânt preţios care trebuie descifrat: cea mai mică crispare sau tensiune, respiraţie care se ridică sau devine mai scurtă… toate sunt semne evidente de rezistenţă, de refuz şi de închidere. Acceptarea va deveni din ce în ce mai reală dacă ne lăsăm, dacă dăm drumul crispărilor, mai ales celor din ceafă şi de la umeri, respirând profund din diafragmă. Să accepţi, să aderi la ceea ce vezi, să devii una cu faptul. Acest lucru ne face, puţin câte puţin, să ieşim din dualitatea care este, în mare parte, cauza sfâşierii noastre, a suferinţei noastre. Să devii pe deplin conştient de ceea ce este, într-un „da” total fără ca egoul să intervină pentru a reacţiona, critica, enerva… Nu mai există umbra refulărilor.

 

A binecuvânta

 

În sfârşit, ultima etapă: exerciţiul iertării. Destins fiind, poţi acum coborî în adâncul în care se află traumatismul ca să ierţi. Dar cum? Unde se manifestă adevăratul dinamism al iertării? Hristos răspunde în Evanghelie: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă!” (Luca 6, 2) şi Sfântul Pavel revine la aceasta mereu (Romani 12,14; I Cor. 4,12). Aşadar, este vorba să „binecuvântăm” ce am văzut şi acceptat. Putem face atâtea şedinţe de binecuvântare câte va fi necesar pentru vindecare. Este suficient să repetăm rar şi uşor: „Doamne, fii binecuvântat în ceea ce am trăit sau în evenimentul (numim evenimentul) sau, fii binecuvântat în cutare (numele persoanei)”. Evident, fiecare îşi poate găsi felul personal de a binecuvânta, de a lăuda sau de a mulţumi lui Dumnezeu, ceea ce este acelaşi lucru. Esenţial este să fie o formulă scurtă pe care s-o putem repeta cu uşurinţă.

 

iertarea 2Această lucrare este infinit mai mult decât o simplă terapie, este de-a dreptul făcătoare de minuni. „A binecuvânta” nu este un cuvânt, ci o făgăduinţă a lui Hristos care se realizează întocmai. Această fecunditate nemaiauzită vine chiar de la Paştele lui Hristos. Prin întreaga Sa viaţă El ne-a arătat calea şi ne-a învăţat să trăim şi noi, la rândul nostru, la fel ca El. Prin întruparea Sa, Hristos S-a pogorât înăuntrul suferinţei şi a morţii. El nu a înlăturat moartea ca să pună viaţă în locul ei, ci a transformat însăşi moartea în viaţă. Mormântul s-a transformat în cămară de nuntă şi Cel ce iese victorios din el este Mirele Înviat. Cântările Liturghiei Pascale sunt pline de această taină care ne întemeiază existenţa. Astfel, „a binecuvânta” îşi revelează aici întreaga splendoare: dincolo de cuvinte, aceasta vrea să spună că Hristos Se pogoară înăuntrul traumatismului meu, înlăuntrul suferinţei mele, în ceea ce este mort în mine şi, acolo, cum a dovedit-o deja, transformă ceea ce este ucigător, în viaţă şi vindecare. Iar eu, cum spune fără încetare Sfântul Apostol Pavel sunt deja înviat, descopăr dimensiunea necondiţionată a vieţii, viaţa dumnezeiască.

 

Acest act este profund re-creator, este calea lui Hristos Însuşi la care eu devin părtaş şi martor. Martor, căci este vorba, de asemenea, ca de fiecare dată când e posibil, să mă duc să-l caut pe cel ce m-a supărat şi să-i dăruiesc iertare mea. Să i-o dăruiesc lui, fără să uit s-o cer şi pentru mine! Într-adevăr, cine sunt eu ca să provoc ceea ce s-a întâmplat? Iar în cazul în care sunt nevinovat, oricum nu am rămas fără nici o vină după aceea prin resentimentul sau ura mea…

 

Spre eliberare ca stare permanentă

 

Pacea profundă care se instalează în mine după ce am dat şi am primit iertarea este chiar Viaţa lui Dumnezeu. E o „vizită” a Lui. Şi această „prezenţă iertătoare” prin esenţă se extinde asupra întregii mele vieţi până în cele mai mici detalii. Atunci, pot să înaintez pe acest drum şi, cu cât înaintez, cu atât mai mult descopăr prin propria experienţă că vrăjmăşia este pretutindeni, că nu poate exista nici o singură zi fără potrivnicie, că fiecare clipă este o încercare în sensul în care minereul este „încercat” de foc până se purifică şi devine aur. Fiecare clipă mă pune la încercare, îmi verifică justeţea atitudinii, mă „cerne” în credinţa mea (Luca 22, 31-32), adică în relaţia mea cu fiinţele, cu lucrurile, cu evenimentele.

 

iertarea 3De fapt, „vrăjmaşul” meu este tot ceea ce îmi stă împotrivă sau îmi este greu, tot ceea ce nu-mi place sau tot ceea ce îmi displace. Când suntem noi în acord desăvârşit cu ceea ce ni se întâmplă? Bineînţeles, nu e vorba aici de a aproba ceea ce mă pune la încercare, ci de a-l aproba pe Cel ce mă încearcă. Necazul, suferinţa şi moartea, chiar şi mica potrivnicie zilnică nu sunt „voite” de Dumnezeu pentru mine – ce ar mai însemna, atunci, iubirea Lui nebună? – dar dacă le primesc în credinţă „iertându-le că sunt ceea ce sunt”, spunând „da” la ceea ce mi se întâmplă, mulţumind lui Dumnezeu şi binecuvântând totul fără excepţie, Îl întâlnesc pe Dumnezeu în toate, un Dumnezeu care lucrează fără încetare la eliberarea mea. Atunci nimic nu mă mai poate atinge, devin o fiinţă liberă de toate, nu mai depind de nici o circumstanţă sau eveniment, iertarea a devenit pentru mine o stare permanentă. Despre această stare vorbeşte Domnul când spune că ne va da o „bucurie pe care nimeni şi nimic nu o va mai putea lua de la noi” (Ioan 16, 22).

 

Tradiţia Sfinţilor Părinţi numeşte această stare apatie, nepătimire, stare fără patimi despre care spun că este iubirea cea mai înaltă, adică iubirea lui Dumnezeu în om. Într-adevăr, când omul s-a eliberat cu totul de ego-ul său, de iubirea sa de sine şi de propria sa voie, este copleşit de iubirea lui Dumnezeu care lucrează prin el. Acest om nu mai voieşte decât ce voieşte Dumnezeu şi tot ceea ce voieşte, clipă de clipă, voieşte cu voia lui Dumnezeu. Pentru el, totul, fie că-i place sau nu, este dar de la Dumnezeu, totul este har… şi este mereu fericit.

 

În acest sens, creştinismul este literalmente născut din mistica iudaică. Iudeul credincios binecuvintează totul de dimineaţă până seara pentru că, pentru el, de pe vremea lui Moise, totul este „Rug Aprins”. Numele Sfânt a pus focul prezenţei Sale înăuntru a toate. Chiar dacă nimic nu merge, chiar dacă e aşezat pe o grămadă de gunoi, în cea mai neagră părăsire ca Iov, pentru el nu e loc de deznădejde sau îndoială că aceasta este spre binele său! În acest mic „chiar dacă” se află toată forţa unei asemenea atitudini. Hristos duce această atitudine la desăvârşire ceea ce-l face pe Sfântul Pavel să spună că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8,28). Aşa trăieşte Iisus oroarea patimilor Sale şi a morţii Sale pe cruce: El nu este victima călăilor Săi, El îi iartă (Luca 23,24)! Şi în chiar clipa în care toate aparenţele dovedesc contrarul, El este cel mai liber om pentru că spune: „Săvârşitu-sa”, adică toate s-au împlinit (Ioan 19,30) şi învierea este posibilă.

 

Interesant de ştiut că în acest punct starea nepătimaşă, libertatea totală este necondiţionată. Toate tradiţiile spirituale ale omenirii sunt de acord asupra acestui punct. Deja stocii făceau din această stare centrul căutării lor, dar şi hinduismul şi alte căi extrem orientale. Aici e punctul central al oricărei mistici şi, în acelaşi timp, numitorul lor comun.

 

Drumul nu este desăvârşit, o parte a fiinţei noastre acceptă încă ataşamentul şi se agaţă de vechea fire, atâta timp cât nu există o egalitate absolută între minte şi inimă în faţa tuturor rezultatelor şi tuturor circumstanţelor oricare ar fi ele: bine sau rău, respect sau insultă, renume sau blam, victorie sau înfrângere, evenimente plăcute sau dureroase, etc. Doar dacă nimic nu ne mai atinge şi nu ne mai tulbură cunoaştem libertatea şi nu mai avem cuvinte pentru a vorbi: aici vindecare se asimilează îndumnezeirii.

 

Sursa: ceruldinnoi.ro

///////////////////////////////////////

Misterul inregistrarii tuturor informatiilor din Univers – trecute, prezente si viitoare

 

 

Materia din Univers este inca locuita de toata energia imaginabila, supusa unor legi in care spatiul in patru dimensiuni este vecin cu zero (vecin cu eternitatea, imobilitatea, esenta primara). Materia ar avea privilegiul de a poseda o memorie a timpurilor viitoare, care ar fi cartela sa perforata, programul sau.

 

Calculatorul are inteligenta sa specifica oferita de om. Memoria tuturor timpurilor poate fi pusa in paralel cu memoria akasica a Universului, in mod misterios cunoscuta de spiritualistii initiati. Pentru fizicieni, fenomenul ar fi legat de cel al spatiului-timp, care este curbat de campuri puternice de energie, asa cum fotonul este curbat in drumul sau, atunci cand trece prin apropierea unui Soare. Daca energia este foarte mare, curba ia forma unui cerc din care fotonul si spatiul nu mai pot iesi. Astfel, undele memoriei viitorului s-ar putea inchide singure.

 

Inregistrarea cromozomica a tuturor informatiilor care se regasesc in viata tine probabil de ordine si de unde electromagnetice sau, mai exact de axe magnetice concentrice, dintre care originalul, inchis, dezvolta, dupa Einstein, treizeci de miliarde de ani-lumina. E posibil ca aceste unde ale memoriei sa transporte amintirea a tot ceea ce se intampla, a tot ceea ce s-a intamplat si a tot ceea ce se va intampla. Undele inchise in cercul magnetic (benzi magnetice) al cromozomilor-memorie, care apartin unui Univers mai complex si mai complet decat al nostru,  contin amintirea timpurilor trecute, prezente si viitoare.

 

Dupa initiati, cromozomii-memorie contin sufletul lumii (sau al lui Dumnezeu) si ar forma partea esentiala a corpului uman si a creierului. Pe scurt, este posibil, daca nu probabil, ca biologii sa descopere maine ca natura secreta a vietii si fenomenul cromozomic sunt guvernate de niste legi superioare in care spatiul in patru dimensiuni este diferit de cel pe care il cunoastem noi, adica in care viitorul si trecutul sunt absorbite de un alt timp.

 

https://www.almeea.ro/misterul-inregistrarii-tuturor-informatiilor-din-univers-trecute-prezente-si-viitoare/

 

//////////////////////////////////////

Atentie la ganduri! Acestea se pot transforma in farmece… Un caz uluitor de materializare a unor ganduri malefice

 

Puterea gandului este enorma. Fireste, aceasta putere este cu doua taisuri, daca putem spune; asa: ea poate fi folosita atat in bine cat si in rau. Este intocmai cal un cutit, care poate fi folosit in scopuri utile, cum ar fi pentru a taia painea, dar si in scopuri criminale, cum ar fi injunghierea vecinului – ceea ce este extrem de putin recomandabil!

 

Am putea cita drept exemple nenumarate cazuri; este suficient sa rasfoim lucrarile de specialitate pentru a le gasi. Iata un astfel de caz, extras din cartea Magia Magnetica, de Cahagnet. Doctorul Recamier, de la Academia Regala de Medicina, se afla intr-o calatorie cand deodata osia trasurii sale s-a rupt intr-un anumit sat. El a pus sa fie deshamati caii si a cautat un fierar. Exista intr-adevar unul in sat, dar era bolnav. Atunci, doctorul s-a dus sa-l vada pe fierar, care era tintuit la pat, fiind foarte slabit. Examinandu-l, doctorul a aflat cu stupefactie ca fierarul nu mai dormea deoarece un anumit individ, care locuia in satul vecin, avea pica pe el si-l impiedica sa doarma bocanind intr-un ceaun… Doctorul s-a dus sa-l viziteze pe individul respectiv care i-a raspuns ca intr-adevar, el era cel care-l impiedica pe fierar sa doarma… Dar, i-a spus doctorul, cum faci sa te auda de la o asemenea departare? „Las’ ca stiu eu ca aude foarte bine!…” a fost raspunsul. Doctorul Recamier i-a spus doar sa inceteze cu aceasta manevra, daca vrea sa-i fie bine… Interlocutorul lui a tinut seama de avertisment, si astfel fierarul a putut mai intai sa doarma, apoi sa repare osia rupta!

 

Farmecele, care au facut destule pagube, tin tot de domeniul gandurilor, care sunt „incarcate” in vederea obtinerii unui anumit rezultat precis. Aceste practici au cam disparut la ora actuala, insa modul lor de functionare este practic acelasi: mai intai se creeaza o anumita forma-gand determinata in vederea atingerii unui tel precis, dupa care se realizeaza o repetare mai mult sau mai putin indelungata (in functie de forta si maiestria ganditorului). Mai exact, totul depinde de puterea sa de a se concentra si de a energiza forma-gand; dupa ce aceasta se maturizeaza, ea va fi trimisa „destinatarului” si asta e tot.

 

Iata ce s-a petrecut in cazul fierarului: individul rau intentionat s-a gandit sa-l impiedice sa doarma, facand zgomot. Drept urmare, el bocanea ca un surd intr-un ceaun, otarandu-se si gandind: „Auzi harmalaia, nu-i asa! Hai, auzi-o si mai tare!”… si bocanea in continuare! Forma-gand s-a creat, s-a copt foarte repede si s-a dus la tinta ei, pentru a-si implini menirea: disociindu-se in mintea fierarului, acesta „auzea” mental, dar in mod real, si astfel scopul nefast era atins. Sa nu uitam ca acest exemplu este istoric si ca el provine de la un membru al Academiei Regale de Medicina din Paris…

 

Insa dumneavoastra nu doriti nicidecum sa utilizati gandul in scopuri malefice, daunatoare celorlalti. Nu trebuie sa faceti asa ceva, pur si simplu pentru ca nu este spre binele dumneavoastra. Interesul dumneavoastra este sa fiti altruist, sa „deveniti” o forta a Binelui… astfel, veti obtine fericire… Aceasta nu este o simpla afirmatie fara nici un temei, ci este expresia exacta, riguroasa, a adevarului! Vedeti dumneavoastra, cel mai bun mijloc de a fi fericit este de a gandi cu putere, de a intretine ganduri benefice, de a gandi Binele.

 

https://www.almeea.ro/atentie-la-ganduri-acestea-se-pot-transforma-in-farmece-un-caz-uluitor-de-materializare-a-unor-ganduri-malefice/

 

///////////////////////////////////////

Atentie! Vindecarea alunga boala din trup in suflet, in destin si chiar asupra generatiilor viitoare

 

Exista urmatoarea pilda referitor la medici. Allah i-a adunat pe oameni si a inceput sa le imparta pedepse pentru incalcarea legilor. Cea mai cumplita pedeapsa i-a revenit medicului. Doctorul s-a indignat:

– De ce? Eu sunt medic, ii ajut pe oameni, ii scap de suferinte!

Alah i-a raspuns:

– Pentru ca eu trimit bolile pentru pedepsirea pacatelor omenesti, iar tu nu le dai voie sa-si dea seama de ele.

 

Era odata un om care a fost vindecat de o boala grava de catre un bioenergetician. Omul umbla in carje. Dupa tratament, nu a mai avut nevoie de ele. Bucuria bolnavului si a familiei nu mai avea margini. Insa, pe fiul sau il pastea o mare nenorocire; baiatul putea muri. Cauza statea in faptul ca barbatul avea, pe linie paterna, un puternic program de distrugere a fiilor, care s-a manifestat prin boala picioarelor. Dupa tratament, boala a fost transferata asupra structurilor destinului barbatului si asupra trupului si destinului fiului sau.

 

De aceea, este periculos sa se elimine problemele vizibile fara sa le gasesti si sa le elimini cauzele primordiale. Inainte boala migra dintr-un organ intr-altul. Acum tehnicile extrasensoriale si medicina de varf alunga boala din trup in suflet, in destin, in psihic si chiar asupra generatiilor si vietilor viitoare.

https://www.almeea.ro/atentie-vindecarea-alunga-boala-din-trup-in-suflet-in-destin-si-chiar-asupra-generatiilor-viitoare/

 

///////////////////////////////////////

 

De ce ne vorbeste Iisus Hristos de iertare? Pentru ca astfel se produc modificari la nivelul ADN-ului…

 

Iata ce ne spune Prof. Univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan despre Iisus Hristos:

 

„Pentru mine, Iisus este cel mai mare invatator al tuturor timpurilor, si nu doar pentru ca asa am fost educat de parinti. Dintre toate marile spirite care au trait pe Terra (Buda, Confucius, Pitagora etc.), Iisus are cea mai perfecta acoperire stiintifica. Pentru ca absolut toate cuvintele Lui sunt perfect superpozabile pe stiintele actuale. Stiti ce aduce Iisus in plus fata de Buddha? Nu numai Iubirea, ci si Iertarea. Este extraordinar!

 

Ce inseamna Iertarea? Din punct de vedere spiritual, inseamna pace si armonie. Din punct de vedere stintific, stiti ce inseamna Iertarea? Inseamna pur si simplu modificari la nivelul ADN-ului, adica al fundamentului nostru genetic. Inseamna stergerea programului patologic (modelul patologic de boala). Prin Iertare, la nivelul ADN-ului, modelul negativ este pur si simplu sters si se instaleaza in corp o buna chimie si un echilibru energetic. E fantastic, e pur si simplu ca  resetarea unui computer. Asta nu se poate sterge decat prin Iertare.

 

Mai simplu spus: vrei sa iti vindeci o boala grava? Impaca-te cu toti cei care te urasc! Este exact mesajul Mantuitorului dat celor care veneau si cereau vindecare. Iisus ar fi putut zice „eu te-am vindecat”, dar a ales sa spuna „credinta ta te-a vindecat”. Cand crezi, iti mobilizezi toate mecanismele de vindecare.

 

Iata, dupa 2000 de ani, explicat acest fantastic indemn al lui Iisus, Iertarea prin genetica. Realizati astfel ca Iisus este cel mai mare Invatator al tuturor timpurilor? Faptul ca astazi putem explica toate cuvintele lui Iisus prin termenii stiintelor moderne, este extraordinar de important.

 

https://www.almeea.ro/de-ce-ne-vorbeste-iisus-hristos-de-iertare-pentru-ca-astfel-se-produc-modificari-la-nivelul-adn-ului/

 

///////////////////////////////////////

 

VINDECARE PRIN PUTEREA IERTĂRII

 

Parintele Alphonse Goettmann

 

Invierea lui Lazar

 

Programul omului: sa se nasca pe sine insusi*( din Samanta lui Dumnezeu- Luca 8/11)

 

Nu exista vindecare fara iertare

 

Terapia prin iertare

 

Spre eliberare ca stare permanenta

 

 

Pentru listare economica apasati aici Listare

 

De-a lungul întregii Biblii, de la început până la sfârşit, Dumnezeu Îşi dezvăluie pasiunea pentru capodopera Sa: Omul. Creându-l, i-a comunicat preaplinul propriei Sale Vieţi făcându-l după chipul Său pentru a-I deveni asemenea. Aici începe cea mai extraordinară poveste de dragoste din câte a putut cunoaşte omenirea.

 

Dumnezeu este îndrăgostit de om, ca un mire topit după iubita sa până la „robirea inimii” cum ne spune Cântarea cântărilor (4,9), mereu pândindu-i faţa, mereu aşteptându-l când Îi întoarce spatele şi emoţionându-se când revine şi mereu căutând o cale de a-l elibera, de a-l scoate din miile sale de infernuri, ca să trăiască, şi să trăiască deplin.

 

Cât despre om, se dedă propriilor capricii, se rupe de Dumnezeu, se îndepărtează, se întoarce, iarăşi cade, Îi face scene şi, uneori, află şi momente de bună înţelegere cu El. În timpul unuia din numeroasele sale adultere – episodul cu viţelul de aur din pustie – pe când Moise Îl ruga pe Dumnezeu să ierte poporul său, Acesta îi răspunde descoperindu-i că este „Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri: care iartă vina şi răsvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte” (Ieşire 34, 6-7).

 

Dumnezeu nu este victima pasiunii Sale, cum poate fi omul; Iubirea Lui este libertate totală, fără nici un ataşament şi nelegată de nici o condiţie, e gratuitate pură, revărsare de Sine fără nici o limită, căci Fiinţa Sa este ca „Soarele care străluceşte peste cei răi şi peste cei buni” (Matei 5, 45). Dumnezeu este dăruire desăvârşită. Supra-dăruirea (iertarea)[1] este chiar starea Sa. Astfel, El Îşi descoperă inima în fiecare moment al Alianţei Sale cu omul, pe care o vrea nupţială.

 

Experienţa proorocului Osea este, fără îndoială, unul din exemplele cele mai extraordinare. Osea a trăit, a experimentat în propria sa inimă inima lui Dumnezeu. Femeia lui, pe care o iubeşte la nebunie, este adulteră, se prostituează la fel ca Israel, mireasa lui Dumnezeu. Nu-i este omului cu putinţă să-şi imagineze cumplita suferinţă a lui Dumnezeu şi profunzimea amărăciunii Sale în nefericitele aventuri ale poporului Său, dacă nu le-a înţeles puţin în propriul trup. Dumnezeu îi cere proorocului Osea să-i fie martor. Conform Legii, femeia adulteră trebuia ucisă împreună cu amantul ei (Deut. 22, 24; Ioan 8,5). Dar ucigând desfrânata se desfiinţează desfrânarea? Cu ce va schimba acest lucru mersul istoriei? Dumnezeu răstoarnă acest fel închis în sine de a gândi şi introduce în sânul relaţiilor umane un dinamism exploziv care copleşeşte orice alt fel de ispăşire: iertarea. Pentru a-l face pe Osea să înţeleagă ce se petrece în inima lui Dumnezeu şi ce înseamnă pentru El iertarea omului, Dumnezeu îi cere să ia iarăşi de soţie femeia adulteră. Aceasta, în loc de moarte îşi recapătă viaţa şi rangul ei. Atitudinea de iertare cu totul de neaşteptat faţă de gravitatea trădării, provoacă mai întâi o stupefacţie inimaginabilă şi apoi induce un nou început sau, în sânul alianţei regăsite, căderea se transformă într-o şi mai mare iubire. Numai iertarea conţine această putere de re-creare, de înnoire a creaţiei. Totul este posibil din nou pentru că iertarea îşi are izvorul în chiar inima lui Dumnezeu: „Şi te voi logodi cu Mine pe vecie, şi te voi logodi Mie după dreptate şi bunăcuviinţă întru bunătate şi dragoste; şi te voi logodi Mie întru credincioşie, ca să cunoşti că Eu sunt Domnul!” (Os. 2, 21 – 22). Iubirea adevărată este fără condiţii, îşi este suficientă sieşi, ESTE pur şi simplu: orice ai face, eu te iubesc.

 

Iertând, Dumnezeu dezvăluie, revelează ceea ce El ESTE şi transmite omului această putere, omeneşte inexplicabilă, derutantă şi iraţională, dar miraculoasă. Această experienţă unică a lui Osea, îşi pune pecetea pe toată istoria lui Israel, ca şi când prin iertare, Dumnezeu ar fi voit să-Şi arate Faţa Sa şi să-Şi imprime pecetea ei în inima omului, pentru ca iertarea să devină de acum noua Lege care se reglementeze orice relaţie umană.

 

Nenumăratele adultere şi crime săvârşite de poporul lui Israel, l-au aruncat în exil, l-au învins, l-au deportat, l-au dezonorat. Renegându-L pe Dumnezeu, a pierdut totul: regele, templul, Legea, ţara, totul. Dar în acest pustiu de iubire şi în această strâmtorare a desfrânării sale, el aude mereu în adâncul inimii sale goale şi repudiate, vocea Mirelui sau dumnezeiesc: „Risipit-am păcatele tale, ca pe un nor şi fărădelegile tale ca pe o negură… O clipă te-am părăsit, dar cu mari îndurări te iau lângă Mine… în îndurarea Mea cea veşnică Mă voi milostivi de tine… şi va fi ca în vremea lui Noe când M-am jurat că apele potopului nu se vor mai răspândi pe pământ” (Is. 44,22; 54, 7-9).

 

Această faţă iubitoare a iertării, oferită mereu, sfârşeşte prin a străpunge cele mai groase tenebre ale tuturor nenorocirilor lui Israel, până a devenit chiar inima credinţei poporului. Când acesta se adună pentru a striga către Dumnezeu în strâmtorarea sa, către Această Faţă se întoarce într-un fel de Faţă-către-faţă de multe ori zdruncinătoare: „ Dumnezeul meu, mă ruşinez şi mă tem să-m ridic faţa către Tine, Dumnezeul meu, pentru că fărădelegile noastre au trecut peste cap şi vina noastră s-a mărit până la cer…Şi iată, după puţină vreme ni s-a dat îndurare de la Domnul Dumnezeul nostru… ne-a dăruit să ne înviorăm puţin din robia noastră… nici în robie nu ne-a părăsit pe noi Dumnezeul nostru… (1 Ezdra 9, 6-9). Şi aceste lungi rugăciuni de cerere în care poporul îşi mărturiseşte păcatele, se termină întotdeauna cu aşteptarea iertării: „Şi acum, Doamne Dumnezeule, iartă-ne şi fie-Ţi milă … şi arată iubirea Ta de oameni…”

 

Nu e de mirare că, într-o bună zi, Iubirea S-a arătat în persoană. Cu Iisus, cerurile se rup (Is. 63,19) cu adevărat şi iertarea coboară în pâinea noastră cea de toate zilele. Nu înseamnă numele Lui „Mântuitorul”? Făcându-Se om, Dumnezeu Se uneşte cu cea desfrânată într-o alianţă de nedesfăcut. Îşi asumă carnea ei, ia asupra Sa păcatele ei, se cufundă în urâţenia ei şi în iadul ei de înstrăinare sfârşind prin a muri de iubire chiar pentru cei care Îl răstignesc. „Tată, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Îşi varsă sângele până la ultima picătură pentru omenirea adulteră, Mireasa Lui (Marcu 26,28). El este Mielul înjunghiat Care iartă pentru ca omul să trăiască şi pentru ca nici unul să nu piară (Matei 18, 12). Iar când doar unul dintre cei pierduţi e regăsit, Iisus declară că şi în cer se face bucurie mare (Luca 15, 7). În Iisus, inima lui Dumnezeu este, în adevăratul sens al cuvântului, inundată de această bucurie, până la a face din viaţa păcătosului regăsit sărbătoare, muzică, dans… punând iarăşi în degetul acestei desfrânate inelul de nuntă, şi iarăşi îmbrăcând-o în cele mai frumoase haine (Luca 15, 15-32). În Parabola Fiului Risipitor, putem recunoaşte unul din cele mai frumoase portrete ale lui Hristos. Când citim că tatăl din parabolă, Dumnezeu, „l-a văzut încă departe fiind el şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 29), recunoaştem aceeaşi iubire nebună din Cântarea Cântărilor sau de la Proorocul Osea.

 

Aici, în această pasiune nebună a lui Dumnezeu pentru om, se află izvorul vieţii noastre şi singura taină a oricărei vindecări. E de ajuns ca omul să se întoarcă spre Dumnezeu, cea mai mică mişcare a inimii noastre ajunge, şi iată că Dumnezeu aleargă şi mă strânge în braţele Sale, nebun de bucurie… Îşi poate cineva imagina acest lucru? Dumnezeu aleargă în întâmpinarea mea!

 

Programul omului: să se nască pentru sine însuşi

În această faţă a lui Dumnezeu se revelează propria noastră faţă, calea noastră omenească. Omul este „după chipul lui Dumnezeu” şi dacă Dumnezeu este iertare infinită după cum s-a manifestat de-a lungul întregii istorii biblice, singura cale care îi îngăduie omului să devină om este iertarea. Nu există împlinire posibilă pentru om, nici vindecare trupească sau psihică, fără iertare. E o realitate care începe să fie recunoscută în lumea medicilor şi a psihoterapeuţilor. Dar cauza tuturor relelor fiind spirituală, adevărata vindecare a omului este înduhovnicirea, îndumnezeirea lui. Chipul lui Dumnezeu în om este destinat să se împlinească în asemănare (Facerea 1, 26). A fi asemenea cu Dumnezeu, iată adevărata naştere a omului. Atâta timp cât iertarea nu este pâinea pe care o mâncăm în fiecare zi, rămânem avortoni, vegetăm în planul animal, fără să cunoaştem viaţa în plinătatea ei (Ioan 1, 16, Ez. 3, 19). Câţi „oameni” nu mor în fiecare clipă fără să fi văzut lumina zilei!

 

Hristos a venit ca să-l nască pe om cu această nouă naştere. Şi a spus că ucenicii Săi, adică cei ce se află pe calea pe care este El şi asemenea Lui, sunt cei care trăiesc iubirea Lui iubindu-se unii pe alţii, precum El ne-a iubit (Ioan 13, 34-35). Totul se află în aceste cuvinţel „precum” şi în această formidabilă insistenţă:” iubiţi!”. Iertarea – darul desăvârşit – (par-don), fără măsură, pentru că merge până la iertarea vrăjmaşilor, este culmea oricărei iubiri. Numai în această iubire face omul experienţa lui Dumnezeu, „cel ce iubeşte Îl cunoaşte pe Dumnezeu!” (1 Ioan 4, 7) adică se naşte cu (con-naître) Dumnezeu şi în El, într-o veşnică naştere, devenind fiu în Fiul Cel Unul născut din Tatăl.

 

Iertarea nu este, aşadar, o condiţie prealabilă a unei vieţi noi, cum s-ar putea crede din necunoaşterea deplină a acestei realităţi, ci este Viaţa însăşi, Iubirea în act. Pentru aceasta, Iisus îi cere lui Petru, dincolo de iertarea ocazională, să ierte fără limite, adică să facă din iertare o stare, o viaţă permanentă (Matei 18, 20). Iertarea ocazională este esenţială pentru că ne guvernează toate relaţiile: cu noi înşine, cu ceilalţi, cu Dumnezeu, dar ea traduce ceea ce este în adâncul inimii unei fiinţe: „Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.” (Matei 18, 35).

 

Puterea unui asemenea cuvânt arată foarte limpede că a ierta nu este o bună conduită morală, ci intrare în taina dumnezeiască şi împărtăşirea de aceasta împreună cu ceilalţi. Astfel, după Evanghelie, comunitatea oamenilor este fondată pe iertare; comunitatea, adică orice relaţie. Nici nu poate fi gândită posibilitatea supravieţuirii unui cuplu fără iertarea de zi cu zi. Nu există grup care să nu fie minat de judecarea semenului. Iertarea introduce în sânul relaţiilor umane moravurile lui Dumnezeu şi face din comunitate o icoană a Sfintei Treimi. Iar refuzul iertării, este asemenea unui pârâu care s-ar tăia de la izvorul său: a doua zi ar înceta să existe, n-ar mai fi decât o băltoacă de apă stătută. Când e vorba de om, aceasta nu este o metaforă, dacă iertarea este izvorul vieţii celei noi, cum am afirmat, ne-iertarea este ucigătoare.

 

Nu există vindecare fără iertare

Medicii dovedesc astăzi, în mod clinic, faptul că refuzul de a ierta generează în suflet o ranchiună care poate merge până la ură şi deznădejde. Şi toate acestea se înscriu în mod inevitabil în corp, aşa cum toată lumea o ştie astăzi. Nu există emoţie care să nu se imprime în fizic! Şi, de aici, se naşte, printr-o fină punere la punct a inconştientului, o boală sau alta, o întreagă patologie care nu ocoleşte nici o sferă a persoanei: trup, suflet (psihic), duh (spirit). Fără să facem scurt circuite puţin prea simpliste, trebuie să afirmăm că destul de frecvent se întâmplă ca o ură surdă să răvăşească profund o fiinţă şi să-i provoace un cancer sau alte simptome. De asemenea, pe plan psiho-afectiv, iertarea refuzată răneşte voinţa şi acest lucru provoacă serioase dificultăţi, de multe ori neputinţa de a iubi. Mulţi celibatari sunt victimele ei şi nu puţine cupluri trăiesc sub imperiul mâniei, amărăciunii şi tristeţii. Uneori o agresivitate permanentă faţă de celălalt otrăveşte întreaga existenţă sau provoacă pur şi simplu indiferenţa totală… fără ca ei să cunoască adevăratele motive până nu vor vedea că undeva s-a ascuns un refuz de a ierta. Acest refuz, chiar dacă a devenit inconştient, împinge energia unei fiinţe înapoi la origini şi o întoarce de la iubire. Toate relaţiile sunt astfel mai mult sau mai puţin false: cu sine, cu celălalt, cu Dumnezeu.

 

În relaţia cu Dumnezeu, răul este şi mai grav pentru că atinge dimensiunea spirituală a omului, persoana sa, atentând la destinul ei şi devenind astfel ucigător. Persoana este taina unica a fiecărei fiinţe umane, nimeni n-o poate defini, este identitatea profundă a omului şi, în experienţa existenţială se manifestă ca „dăruire”, ca o mişcare „către”; or, cum am spus, iertarea este dăruirea desăvârşită (par-don), cea mai înaltă formă de iubire. Darul, dăruirea despre care este vorba aici, nu are nimic de-a face cu o morală generoasă, ci este esenţial Viaţa însăşi, natura ei. Viaţa nu există în afara unei dăruiri de sine şi fără viaţă nu există, evident, fericire posibilă. Tragismul aceste realităţi constă în faptul că lipsa iertării anihilează fiinţa şi o conduce la moarte. Câţi morţi sau muribunzi nu există? Numai prin dăruire se aseamănă omul Persoanelor Dumnezeieşti Care trăiesc din veci într-o reciprocă dăruie de Sine.

 

Având astfel o legătură directă cu Izvorul, iertarea este un act creator, ea nu şterge trecutul, ci îl recreează într-o nouă istorie, mai mare ca precedenta. Sub acest aspect, iertarea, venind de la Dumnezeu, ridică forţe revoluţionare. Numai experienţa îngăduie înţelegerea acestei taine. Mulţi nu intră în această realitate pentru că se cred incapabili. Privind mai de aproape, în aceste cazuri, de cele mai multe ori este vorba de o confuzie între a ierta şi a simţi că ierţi. Este un punct important pentru că, foarte frecvent iertarea, ca şi rugăciunea şi iubirea, nu e legată de o emoţie oarecare a psihismului nostru! Cum ar putea cineva „să simtă” afecţiune faţă de un vrăjmaş? În felul acesta nimeni n-ar ierta niciodată… Iertarea ţine de voinţa mea, este o decizie liberă care-mi angajează persoana, dar liberă şi faţă de sentimentele mele. Cineva poate să spună „te iert” fără să simtă nimic, sau chiar cu inima îndurerată. Ce are importanţă aici este actul care se ridică din spiritul, din duhul omului, pe când emoţiile pornesc din psihismul uman. Mai mult, iertarea nu depinde nici de celălalt, de reacţiile aceluia, de ceea ce va spune sau va face el, eventuala sa respingere sau chiar violenţă. Cel care iartă este responsabil de atitudinea sa personală şi asta e tot. Ceilalţi nu ne aparţin, nu avem nici un drept asupra lor şi nici ceva să le pretindem… Dimpotrivă, iertarea mea îi va elibera de egocentrismul meu şi îi va lăsa să existe aşa cum înţeleg ei, fără să-mi fie datori cu ceva. Nu aştept nimic de la ei.

 

Terapia prin iertare

Dacă de cele mai multe ori iertarea nu lucrează şi rămâne fără consecinţe este pentru că se face din ea un act exterior, pur psihic, o vorbă goală. Or, este vorba aici să cobori acolo unde se ascunde traumatismul, acolo în adâncurile inconştientului, altfel nu va avea loc o vindecare adevărată. Numai că e foarte periculos să cobori în propriile tenebre fără Hristos. El este „Lumina care luminează în întuneric” (Ioan 1, 4-5) şi numai prin Viaţa pe care ne-o dăruieşte El putem fi vindecaţi. Nici un terapeut, nici un remediu nu poate transmite viaţă dacă nu devine canal al Vieţii dumnezeieşti, pentru că Dumnezeu este izvorul vieţii. Dar El se dăruieşte, bineînţeles, celui care se pregăteşte să-L primească, chiar inconştient…

 

Oricare ar fi iertarea pe care trebuie s-o acordăm: altora, nouă înşine sau lui Dumnezeu, eu voi fi întotdeauna „victima” unei ofense şi bolnavul care trebuie tratat sunt eu. „Metoda” iertării şi a vindecării este aşadar aceeaşi pentru orice traumatism. Ea a fost revelată de Hristos şi e transmisă de întreaga Tradiţie. Este o comoară nepreţuită pe care unii mistici o numesc „act anagogic”. Actul este împlinit în mod concret asupra unor anumite răni, dar cu exerciţiu şi har, devine o atitudine spontană faţă de toate. Vedem în scrierile Sfinţilor noştri Părinţi că acesta era chiar felul lor de a trăi şi de a se oferi instantaneu oricărei contrarietăţi.

 

Mai întâi e nevoie de mult timp.

 

Omul este istorie şi această istorie este cea a unei vindecări care n-a încetat niciodată să se adâncească.

 

Sugerez să se acorde o şedinţă pe săptămână, cum se face în terapie, pentru că ritmul joacă în mod evident un rol imens în această istorie. De exemplu, o jumătate de oră în una din zilele săptămânii, la o anumită oră. Există o „lege a ritmului” care a fost studiată la marile personalităţi care au practicat-o şi are rezultate cu totul neaşteptate. Se însămânţează subconştientul care, apoi, în perioada latentă de la o şedinţă la alta, face o extraordinară lucrare. Această lucrare este taina prezenţei Duhului Sfânt intim legat, până la amănunte, de istoria noastră.

 

De aceea, la începutul şedinţei săptămânale, este de cea mai mare importanţă, să-L chemăm, să-L rugăm îndelung. Putem să-I vorbim simplu, ca unui prieten, să-L chemăm în ajutor şi să ne încredinţăm Lui sau, putem să luăm una din rugăciunile către Sfântul Duh din slujba Rusaliilor (sau din cărţile noastre de rugăciuni – n. tr.). Fără Duhul Sfânt nu vedem nimic în noi. Vederea ruperii de Dumnezeu sau îndepărtării de El este o revelaţie. Numai Dumnezeu ne poate dezvălui unde suntem faţă de El. Este deja Harul, lumina lui Dumnezeu.

 

A recunoaşte

Urmează apoi trei etape ale metodei propriu-zise dintre care prima este recunoaşterea unei realităţi, a unui traumatism din trecut, a unui blocaj sau nod care ne împiedică să trăim, un eveniment pe care n-am reuşit niciodată să-l digerăm, sau o relaţie mai mult sau mai puţin distrugătoare. Dar este imposibil să recunoaştem în mod real un traumatism sau un eveniment oarecare din trecut, mai ales să-l lăsăm să trăiască în noi, fără o desăvârşită detensionare a trupului. Fără această detensionare speculăm, reflectăm în abstracţie dar nu avem acces la adâncurile subconştientului sau inconştientului, acolo unde zace şi ne roade traumatismul.

 

Ideal este să te aşezi într-o postură de meditaţie, sau pe un scaun, perfect vertical, şi să parcurgi corpul din cap până în picioare pentru a-l detensiona profund, bucăţică cu bucăţică, respirând rar şi adânc. Numai după aceasta începi să priveşti faptul. Privirea trebuie să fie contemplativă, fără reflectări şi analize. Pur şi simplu să vezi în loc să refulezi sau să-ţi ascunzi adevărul cum se întâmplă de cele mai multe ori. Cu cât vei fi mai detensionat cu atât vei vedea mai limpede şi experienţa din trecut se va restitui până în cele mai mici detalii exterioare şi lăuntrice, cu stările sufleteşti trăite: suferinţă, mânie sau dorinţă de răzbunare. Doar să vezi…

 

A accepta

 

Cea de-a doua etapă este acceptarea a ceea ce vedem. Să accepţi inacceptabilul. Să spui „da” sau mai degrabă să devii „da” în mod progresiv. Corpul devine un cuvânt preţios care trebuie descifrat: cea mai mică crispare sau tensiune, respiraţie care se ridică sau devine mai scurtă… toate sunt semne evidente de rezistenţă, de refuz şi de închidere. Acceptarea va deveni din ce în ce mai reală dacă ne lăsăm, dacă dăm drumul crispărilor, mai ales celor din ceafă şi de la umeri, respirând profund din diafragmă. Să accepţi, să aderi la ceea ce vezi, să devii una cu faptul. Acest lucru ne face, puţin câte puţin, să ieşim din dualitatea care este, în mare parte, cauza sfâşierii noastre, a suferinţei noastre. Să devii pe deplin conştient de ceea ce este, într-un „da” total fără ca egoul să intervină pentru a reacţiona, critica, enerva… Nu mai există umbra refulărilor.

 

A binecuvânta

 

În sfârşit, ultima etapă: exerciţiul iertării. Destins fiind, poţi acum coborî în adâncul în care se află traumatismul ca să ierţi. Dar cum? Unde se manifestă adevăratul dinamism al iertării? Hristos răspunde în Evanghelie: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă!” (Luca 6, 2) şi Sfântul Pavel revine la aceasta mereu (Romani 12,14; I Cor. 4,12). Aşadar, este vorba să „binecuvântăm” ce am văzut şi acceptat. Putem face atâtea şedinţe de binecuvântare câte va fi necesar pentru vindecare. Este suficient să repetăm rar şi uşor: „Doamne, fii binecuvântat în ceea ce am trăit sau în evenimentul (numim evenimentul) sau, fii binecuvântat în cutare (numele persoanei)”. Evident, fiecare îşi poate găsi felul personal de a binecuvânta, de a lăuda sau de a mulţumi lui Dumnezeu, ceea ce este acelaşi lucru. Esenţial este să fie o formulă scurtă pe care s-o putem repeta cu uşurinţă.

 

Această lucrare este infinit mai mult decât o simplă terapie, este de-a dreptul făcătoare de minuni. „A binecuvânta” nu este un cuvânt, ci o făgăduinţă a lui Hristos care se realizează întocmai. Această fecunditate nemaiauzită vine chiar de la Paştele lui Hristos. Prin întreaga Sa viaţă El ne-a arătat calea şi ne-a învăţat să trăim şi noi, la rândul nostru, la fel ca El. Prin întruparea Sa, Hristos S-a pogorât înăuntrul suferinţei şi a morţii. El nu a înlăturat moartea ca să pună viaţă în locul ei, ci a transformat însăşi moartea în viaţă. Mormântul s-a transformat în cămară de nuntă şi Cel ce iese victorios din el este Mirele Înviat. Cântările Liturghiei Pascale sunt pline de această taină care ne întemeiază existenţa. Astfel, „a binecuvânta” îşi revelează aici întreaga splendoare: dincolo de cuvinte, aceasta vrea să spună că Hristos Se pogoară înăuntrul traumatismului meu, înlăuntrul suferinţei mele, în ceea ce este mort în mine şi, acolo, cum a dovedit-o deja, transformă ceea ce este ucigător, în viaţă şi vindecare. Iar eu, cum spune fără încetare Sfântul Apostol Pavel sunt deja înviat, descopăr dimensiunea necondiţionată a vieţii, viaţa dumnezeiască.

 

Acest act este profund re-creator, este calea lui Hristos Însuşi la care eu devin părtaş şi martor. Martor, căci este vorba, de asemenea, ca de fiecare dată când e posibil, să mă duc să-l caut pe cel ce m-a supărat şi să-i dăruiesc iertare mea. Să i-o dăruiesc lui, fără să uit s-o cer şi pentru mine! Într-adevăr, cine sunt eu ca să provoc ceea ce s-a întâmplat? Iar în cazul în care sunt nevinovat, oricum nu am rămas fără nici o vină după aceea prin resentimentul sau ura mea…

 

Spre eliberare ca stare permanentă

 

Pacea profundă care se instalează în mine după ce am dat şi am primit iertarea este chiar Viaţa lui Dumnezeu. E o „vizită” a Lui. Şi această „prezenţă iertătoare” prin esenţă se extinde asupra întregii mele vieţi până în cele mai mici detalii. Atunci, pot să înaintez pe acest drum şi, cu cât înaintez, cu atât mai mult descopăr prin propria experienţă că vrăjmăşia este pretutindeni, că nu poate exista nici o singură zi fără potrivnicie, că fiecare clipă este o încercare în sensul în care minereul este „încercat” de foc până se purifică şi devine aur. Fiecare clipă mă pune la încercare, îmi verifică justeţea atitudinii, mă „cerne” în credinţa mea (Luca 22, 31-32), adică în relaţia mea cu fiinţele, cu lucrurile, cu evenimentele.

 

De fapt, „vrăjmaşul” meu este tot ceea ce îmi stă împotrivă sau îmi este greu, tot ceea ce nu-mi place sau tot ceea ce îmi displace. Când suntem noi în acord desăvârşit cu ceea ce ni se întâmplă? Bineînţeles, nu e vorba aici de a aproba ceea ce mă pune la încercare, ci de a-l aproba pe Cel ce mă încearcă. Necazul, suferinţa şi moartea, chiar şi mica potrivnicie zilnică nu sunt „voite” de Dumnezeu pentru mine – ce ar mai însemna, atunci, iubirea Lui nebună? – dar dacă le primesc în credinţă „iertându-le că sunt ceea ce sunt”, spunând „da” la ceea ce mi se întâmplă, mulţumind lui Dumnezeu şi binecuvântând totul fără excepţie, Îl întâlnesc pe Dumnezeu în toate, un Dumnezeu care lucrează fără încetare la eliberarea mea. Atunci nimic nu mă mai poate atinge, devin o fiinţă liberă de toate, nu mai depind de nici o circumstanţă sau eveniment, iertarea a devenit pentru mine o stare permanentă. Despre această stare vorbeşte Domnul când spune că ne va da o „bucurie pe care nimeni şi nimic nu o va mai putea lua de la noi” (Ioan 16, 22).

 

Tradiţia Sfinţilor Părinţi numeşte această stare apatie, nepătimire, stare fără patimi despre care spun că este iubirea cea mai înaltă, adică iubirea lui Dumnezeu în om. Într-adevăr, când omul s-a eliberat cu totul de ego-ul său, de iubirea sa de sine şi de propria sa voie, este copleşit de iubirea lui Dumnezeu care lucrează prin el. Acest om nu mai voieşte decât ce voieşte Dumnezeu şi tot ceea ce voieşte, clipă de clipă, voieşte cu voia lui Dumnezeu. Pentru el, totul, fie că-i place sau nu, este dar de la Dumnezeu, totul este har… şi este mereu fericit.

 

În acest sens, creştinismul este literalmente născut din mistica iudaică. Iudeul credincios binecuvintează totul de dimineaţă până seara pentru că, pentru el, de pe vremea lui Moise, totul este „Rug Aprins”. Numele Sfânt a pus focul prezenţei Sale înăuntru a toate. Chiar dacă nimic nu merge, chiar dacă e aşezat pe o grămadă de gunoi, în cea mai neagră părăsire ca Iov, pentru el nu e loc de deznădejde sau îndoială că aceasta este spre binele său! În acest mic „chiar dacă” se află toată forţa unei asemenea atitudini. Hristos duce această atitudine la desăvârşire ceea ce-l face pe Sfântul Pavel să spună că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8,28). Aşa trăieşte Iisus oroarea patimilor Sale şi a morţii Sale pe cruce: El nu este victima călăilor Săi, El îi iartă (Luca 23,24)! Şi în chiar clipa în care toate aparenţele dovedesc contrarul, El este cel mai liber om pentru că spune: „Săvârşitu-sa”, adică toate s-au împlinit (Ioan 19,30) şi învierea este posibilă.

 

Interesant de ştiut că în acest punct starea nepătimaşă, libertatea totală este necondiţionată. Toate tradiţiile spirituale ale omenirii sunt de acord asupra acestui punct. Deja stocii făceau din această stare centrul căutării lor, dar şi hinduismul şi alte căi extrem orientale. Aici e punctul central al oricărei mistici şi, în acelaşi timp, numitorul lor comun.

 

Drumul nu este desăvârşit, o parte a fiinţei noastre acceptă încă ataşamentul şi se agaţă de vechea fire, atâta timp cât nu există o egalitate absolută între minte şi inimă în faţa tuturor rezultatelor şi tuturor circumstanţelor oricare ar fi ele: bine sau rău, respect sau insultă, renume sau blam, victorie sau înfrângere, evenimente plăcute sau dureroase, etc. Doar dacă nimic nu ne mai atinge şi nu ne mai tulbură cunoaştem libertatea şi nu mai avem cuvinte pentru a vorbi: aici vindecare se asimilează îndumnezeirii.

 

Articol apărut în revista Le Chemin, nr. 28, 1995.

Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:

www.pagesorthodoxes.net.

Tradus în româneşte de Maica Siluana Vlad.

Reprodus cu aprobarea părintelui Alphonse Goettmann.

 

[1] În franceză: don, par-don.

 

 

 

Notã. O precizare care simt cã trebuie neapãrat fãcutã. Sunt multe trimiteri la pagina aceasta si nu as vrea sã fie nimeni înselat.

 

Am vãzut – în lumea zis crestinã în care REPERELE NORMALE de bunã convietuire sunt complet deformate – multe „abuzuri spirituale”.

Trebuie mai întâi clarificat CE ESTE si CE NU ESTE IERTAREA.

Am vãzut prea multã MUSAMALIZARE impusã victimelor de cãtre „binevoitorii” religiosi sub pretextul ”OBLIGATIEI” lor de a ierta totul fãrã nici o recunoastere din partea celui care „trebuie iertat” ca sã nu trag un semnal de alarmã…

 

Rog a nu se ABSOLUTIZA aceastã metodã de „vindecare prin iertare”.

Poate fi bunã pânã la un punct. Dar nu toate problemele vietii noastre se rezolvã exclusiv prin multumire si pasivitate. De cele mai multe ori ni se cere sã facem efectiv ceva. Si constatãm cã nu putem… etc etc. Si nu avem doar o micã problemã asa cum credem la început…

Viata nu este chiar atât de simplã.

Nu IERTAREA este problema esentialã. Ci VINDECAREA. Apoi iertarea vine de la sine pur si simplu, natural – ceea ce nu înseamnã a nu lua deciziile care se impun în cazul unei relatii abuzive, de exemplu.

 

Inclin sã cred – din propria experientã – cã ordinea este inversã:

Sã ne VINDECÃM pentru A IERTA.

Este si opinia Lyttei Basset (aici)

Si opinia justã si competentã a lui Alice Miller (aici)

 

Este nevoie de o CONSTIENTIZARE realã a problemelor noastre, a ceea ce avem de vindecat în noi. Si apoi avem de lucrat la aceasta, de ASUMAT si ACTIONAT ca atare. Este vorba de continuturile din inconstientul nostru care trebuie aduse la lumina constiintei… este vorba de integrarea umbrei, parte din procesul de individuare…

 

De aceea recomnad într-o primã fazã sã se citeascã cartea Labirintul codependentei sau mãcar volumul 2 aplicativ: Iesirea din labirint (acest volum aplicativ încã se mai gãseste de cumpãrat). De obicei când avem multe de iertat este foarte posibil sã avem multe de vindecat în noi însine, în modul nostru de a vedea si de a functiona – cu sigurantã INCONSTIENT.

 

Chiar si în Seminarul iertãrii conceput de Maica Siluana Vlad începutul procesului este – asa cum este corect sã fie – constientizarea concretã a propriilor probleme, a disfunctionalitãtilor. Si tot la fel de corect este definirea clarã a ceea ce este iertarea si a ceea ce nu este.

 

Iar pentru o abordare mai profundã a dezvoltãrii umane recomand sã se citeascã cãrtile lui K.G. Durckheim, care insistã pe recunoasterea si constientizarea Umbrei, a ceea ce avem în inconstientul nostru.

 

 

Însã marele efect al acestui articol inspirat, valoarea lui inestimabilã este perspectiva nouã cu totul diferitã – comparativ cu perspectiva teologiei negre – privitoare la atitudinea lui Dumnezeu fatã de om…

 

…o schimbare de perspectivã care a fost pur si simplu providentialã pentru unii… le-a deschis „cerul”… în sensul cã a marcat o turnantã existentialã, un nou început…si apoi a fost necesar tot acel proces de constientizare, de epurare a continuturilor inconstientului si de integrare a lor.

 

Apropo de nevoia de a ierta „cât mai mult si pe cât mai multi” care pare sã fie solutia la toate vã recomand sã cititi si cartea scrisã de Anita Moorjani – Am murit si m-am descoperit pe mine însãmi. Cãlãtoria mea de la cancer la vindecarea profundã, trecând printr-o experientã a mortii.

 

Detalii carte aici: http://www.divin.ro

 

 

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/ARG%20Dinamismul%20exploziv%20al%20iertarii.htm

 

///////////////////////////////////////

 

Vindecarea lui Naaman (2)- Un sfat neaşteptat

Hugo Bouter

© Hugo Bouter, Online începând de la: 26.10.2018, Actualizat

      

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 5.2-9

 

2 Împăraţi 5.2-9: Şi sirienii ieşiseră în cete şi luaseră captivă o copilă mică din ţara lui Israel; şi ea era înaintea soţiei lui Naaman. Şi ea a zis stăpânei sale: „Dacă ar fi stăpânul meu înaintea profetului din Samaria, atunci el l-ar vindeca de lepra sa!“ Şi cineva a mers şi a spus stăpânului său, zicând: „Aşa şi aşa a zis copila care este din ţara lui Israel“. Şi împăratul Siriei a zis: „Du-te şi eu voi trimite o scrisoare împăratului lui Israel“. Şi el a plecat şi a luat în mâna lui zece talanţi de argint şi şase mii de bucăţi de aur şi zece schimburi de haine. Şi a dus scrisoarea împăratului lui Israel, zicând: „Şi acum, îndată ce va ajunge această scrisoare la tine, iată, am trimis pe slujitorul meu Naaman la tine, să-l vindeci de lepra lui“. Şi a fost aşa: cum a citit împăratul lui Israel scrisoarea, şi-a sfâşiat hainele şi a zis: „Sunt eu Dumnezeu, ca să omor sau să înviez, de trimite acesta la mine să vindec un om de lepra lui? Luaţi seama deci, vă rog, şi vedeţi cum caută pricină împotriva mea“. Şi a fost aşa: când a auzit Elisei, omul lui Dumnezeu, că împăratul lui Israel şi-a sfâşiat hainele, a trimis la împărat, zicând: „Pentru ce ţi-ai sfâşiat hainele? Să vină el acum la mine şi va cunoaşte că este un profet în Israel“. Şi Naaman a venit cu caii săi şi cu carul său şi a stat la uşa casei lui Elisei.

 

Cuprins

O tânără din ţara Israel

Pe drumul spre împăratul lui Israel

La Elisei

Întrebări

Am văzut în primul capitol, că lepra este un tablou al păcatului. Acum vedem cum o tânără din ţara Israel a arătat căpeteniei armatei siriene drumul spre mântuire. Aici devine evident, că nici un om nu putea să-l ajute pe Naaman: nici împăratul din Aram, nici împăratul lui Israel. Nici dumnezeii din Damasc nu au putut să-i aducă uşurare. Vindecarea putea fi găsită numai la Dumnezeul lui Israel. De aceea Naaman a trebuit să meargă la Elisei, reprezentantul Dumnezeului viu şi adevărat.

 

O tânără din ţara Israel

Vorbind omeneşte, problema lui Naaman era de nerezolvat. Însă din fericire, din vindecarea lui devine desăvârşit de clar, că salvarea se găseşte cu adevărat la Dumnezeul lui Israel. Numai El putea să-l cureţe pe Naaman de lepra lui. Da, El ne vindecă chiar şi de rănile păcatului. Însă noi trebuie să venim în credinţă la El şi să nu aşteptăm răscumpărarea noastră de la iluzioniştii lumii acesteia (2 Împăraţi 5.11). Este Dumnezeul viu şi adevărat, Cel care ne poate ajuta.

 

Este impresionant că o fetiţă din ţara lui Israel a arătat drumul eliberării comandantului puternic al armatei siriene. Ea a mărturisit foarte simplu înaintea stăpânei ei credinţa ei: „Dacă ar fi stăpânul meu înaintea profetului din Samaria, atunci el l-ar vindeca de lepra sa” (2 Împăraţi 5.3). Oştiri de incursiune de tâlhari sirieni au răpit-o şi au vândut-o pe piaţa de sclavi din Damasc. Aceasta era realmente un blestem, care a venit peste poporul lui Dumnezeu. Moise a prorocit deja aceasta: „Fii tăi şi fiicele tale vor fi daţi altui popor şi ochii tăi vor privi şi se vor topi de dor după ei toată ziua, şi nu va fi nici o putere în mâna ta” (Deuteronomul 28.32). Pe această cale a venit tânăra în casa comandantului armatei siriene (2 Împăraţi 5.2). Soţia lui Naaman a devenit stăpâna ei. Dumnezeu a permis aceasta, şi El a condus lucrurile în felul acesta, căci El avea propriile motive pentru aceasta.

 

Din fericire fetiţa nu a permis ca în noul ei mediu să fie chinuită de sentimente de ură. Cu toată vârsta ei fragedă şi cu toate împrejurările grele, în care ea se afla în ţara străină, ea a mărturisit pe Dumnezeul lui Israel şi a iubit chiar pe vrăjmaşii ei. Noi ca şi credincioşi suntem de asemenea reprezentanţi, ambasadori pentru Hristos, şi ar trebui să depunem cu bucurie mărturie despre nădejdea care este în noi (2 Corinteni 5.20; 1 Petru 3.15). Suntem noi conştienţi de această chemare înaltă?

 

Această tânără avea credinţă mare în Dumnezeul ei şi profetul Lui. De unde ştia ea că Elisei era dispus şi capabil să vindece pe conducătorul oştirii Naaman de lepra lui? Era exclusiv credinţa ei, care i-a arătat clar aceasta. Elisei a făcut tot felul de minuni, dar încă nu a vindecat nici un lepros. Cu toate că în vremea aceea erau mulţi leproşi în Israel, niciunul din ei nu a fost vindecat (Luca 4.27). După toate câte au avut loc, Dumnezeu a trebuit să pedepsească pe poporul Său, deoarece slujeau idolilor. Nici un israelit nu a fost vindecat în acele zile, ci numai Naaman, sirianul. Prin aceasta harul lui Dumnezeu s-a extins spre păgâni.

 

Pe drumul spre împăratul lui Israel

Soţia lui Naaman a crezut cuvintele sclavei ei şi le-a spus soţului ei. Şi Naaman le-a spus stăpânului lui, împăratul Siriei (2 Împăraţi 5.4). Boala conducătorului armatei a devenit între timp cunoscută. Au venit una după alta, era preocupare cu această situaţie în mod diplomatic (aşa cum se obişnuia şi în lucrurile medicale în lumea antică). Se intenţiona ca împăratul din Israel să se adreseze „profetului din Samaria”, care în fond conform etaloanelor lumii era supusul lui.

 

Naaman avea cu sine în afara scrisorii de recomandare a împăratului său şi un cadou generos. Împăratul din Siria era dispus să dea din bogăţia lui, ca să ajute unuia dintre cei mai buni supuşi ai lui. Cadoul consta din trei sute patruzeci kilograme argint şaptezeci kilograme aur şi zece haine de schimb (2 Împăraţi 5.5). Aurul şi argintul aveau o valoare de milioane de euro.

 

Naaman a venit la Samaria cu scrisoarea, care spunea: „Şi acum, îndată ce va ajunge această scrisoare la tine, iată, am trimis pe slujitorul meu Naaman la tine, să-l vindeci de lepra lui” (2 Împăraţi 5.6). Sosirea lui Naaman şi scrisoarea au produs nedumerire mare la curtea împăratului lui Israel; împăratul a văzut această scrisoare ca pretext, ca provocare la război (2 Împăraţi 5.7). În deznădejdea lui şi-a rupt hainele. Se putea aştepta din partea lui Ioram la o astfel de reacţie pesimistă (2 Împăraţi 3.13), căci el ştia foarte bine, că el nu era un fiu al dumnezeilor, căruia să i se fi dat puteri de vindecare (naţiunile păgâne au văzut deseori pe împăraţii lor în felul acesta).

 

Însă cu regret el a folosit în zadar Numele lui Dumnezeu, când a zis: „Sunt eu Dumnezeu, ca să omor sau să înviez, de trimite acesta la mine să vindec un om de lepra lui?” Tocmai aceasta arăta grozăvia situaţiei: numai Dumnezeu, care a trimis boala de moarte, putea să dea uşurare şi aduce la viaţă pe cel mort.

 

La Elisei

Se pare că împăratul Ioram nicidecum nu s-a gândit la Elisei, cu toate că profetul era în zilele acelea cheia spre binecuvântările lui Dumnezeu. Dumnezeu a întins lui Israel mâna Sa salvatoare prin intermediul profetului Său. Însă profetul nu era preţuit în cetatea lui. Se pare că el trăia iarăşi în capitală (2 Împăraţi 2.25; 6.32).

 

El însuşi a trebuit să ia iniţiativa. De aceea a transmis următoarea ştire împăratului: „Pentru ce ţi-ai sfâşiat hainele? Să vină el acum la mine şi va cunoaşte că este un profet în Israel” (2 Împăraţi 5.8b). În felul acesta Naaman a ajuns în cele din urmă la Elisei, profetul, care este numit şi „omul lui Dumnezeu” (2 Împăraţi 5.8a). Acum el venise la persoana adevărată, la omul lui Dumnezeu, reprezentantul Dumnezeului cel viu – care are cu adevărat puterea să omoare şi să dea viaţă.

 

Dar mai era o problemă: Naaman era conştient de poziţia lui înaltă. El a venit în propria lui demnitate, „cu caii săi şi cu carele sale” (2 Împăraţi 5.9). Plin de mândrie s-a oprit la poarta casei lui Elisei. Însă în felul acesta noi nu putem veni la Dumnezeu. Lui Naaman nu i se putea ajuta conform părerilor lui, ci numai sub condiţiile pe care Dumnezeu i le oferea. Aşa cum vom vedea, el trebuia să înveţe aceasta. Exact aceasta este ceea ce fiecare păcătos trebuie să înveţe: să te apropii de Dumnezeu conştient fiind de propria lipsă de demnitate. Este lipsit de sens să încerci să te îmbunătăţeşti permanent sau să-ţi câştigi singur răscumpărarea. Eu trebuie să vin aşa cum sunt, ca păcătos pierdut, şi El mă va primi. El o face pe baza harului Său liber.

 

Întrebări

(1) Eşti tu în mediul tău – ca această tânără – un reprezentant, un martor al Dumnezeului viu şi adevărat?

 

(2) Primeşti tu ajutorul şi salvarea de la oameni, de la cei puternici ai lumii?

 

(3) Sau eşti convins că numai marele Profet, adevăratul Om al lui Dumnezeu, şi anume Hristos Însuşi, poate salva?

 

 

Tradus de la: Die Heilung Naamans

Lektionen aus 2 Könige 5, 2004

 

Traducere: Ion Simionescu

 

Cont aici ………………..https://www.soundwords.de/ro/vindecarea-lui-naaman-2-a11445.html

 

///////////////////////////////////////

Carte recomandată: Bogăţia uitată

Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 28.03.2019, Actualizat: 28.03.2019

      

În octombrie 2009 a apărut în editura Daniel-Verlag cartea noastră Der vergessene Reichtum. Tema cărţii este aşa-numitul dispensaţionalism sau exprimat altfel: căile lui Dumnezeu cu omul cu privire la cer şi pământ.

 

De câţiva ani ne dăm seama tot mai mult cât de mult adevărul acesta influenţează viaţa noastră de creştini. În Germania el este astăzi atacat mai mult ca oricând a fost cu câţiva ani în urmă. În multe discuţii, pe care le-am avut în privinţa aceasta, am căpătat impresia că inima adevărului dispensaţional deseori este trecută cu vederea. În dezbaterile referitoare la adevăr esenţialul a rămas deseori abandonat şi ceea ce este măreţ în planul lui Dumnezeu pentru epoca actuală a fost uneori uitat.

 

De aceea ne bucurăm să putem oferi cititorilor noştri această carte.

 

Numărul mare de pagini ar putea da impresia că ar fi ceva numai pentru persoanele interesate teologic, însă nu este aşa. Intenţionat s-a renunţat la o vorbire teologică, pentru a prezenta adevărul uşor de înţeles pentru fiecare.

 

Salutări cordiale

 

Redacţia

 

Dirk Schürmann şi Stephan Isenberg

 

 

     

Remarcă

 

Der vergessene Reichtum

 

Das Geheimnis Gottes in den Epochen seines Handelns

 

742 pag.

24.90 €

 

Comandă la Daniel-Verlag: Dă click aici.

Comandă în olandeză: Dă click aici.

 

Dumnezeu a acţionat în toate epocile din istoria omenirii, ca să reveleze gloria Sa. Dumnezeu însă a păstrat „Bogăţia gloriei Sale” nespus de mare pentru epoca creştină. Această bogăţie a fost ascunsă în epocile anterioare şi curând a decăzut în uitare în creştinătatea timpurie.

 

Cu regret şi în zilele noastre această „bogăţie” este foarte puţin cunoscută sau chiar nu este cunoscută. După ce această comoară a fost „dezgropată” în secolul al 19-lea, pare ca ea să se scufunde astăzi din nou în marea uitării.

 

Cartea doreşte să prezinte această bogăţie în aşa fel, ca să devină clar cât de importantă este ea pentru gândirea şi viaţa unui creştin credincios. Ea se ocupă şi cu diverse controverse, care au întunecat privirea spre această bogăţie, şi arată diferenţele esenţiale între o chemare pământească şi una cerească. Deoarece în afară de aceasta ea răspunde şi la multe întrebări speciale şi conţine unele imagini, ea este şi o călăuză pentru temele dispensaţionale.

 

Werner Mücher

 

 

 

Cuprins – traducerea cărţii în limba română (HTM/PDF): dă click aici

 

Teme:

 

Tainele

Planul veşnic

Adunarea/Biserica

Trupul lui Hristos

Răpirea

Nunta Mielului

Venirea Domnului

Speranţa lui Israel

Israelul lui Dumnezeu

Oferta Împărăţiei

Evanghelia Împărăţiei

Noul legământ

Împărăţia cerurilor

Chemarea cerească

Învăţătura lui Pavel

Măslinul

Predestinarea

Făgăduinţele

Împărăţia păcii

Noul Ierusalim

Învierea

Cele 70 de săptămâni-an

Ziua Domnului

Punerea la încercare a omului

Hermeneutica

Tradus de la: Buchvorstellung: Der vergessene Reichtum

 

Traducere: Ion Simionescu

 

https://www.soundwords.de/ro/carte-recomandata-bogatia-uitata-a11788.html

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

Ce este adevărata părtăşie cu Hristos?

Serie de articole

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat

      

Conținutul acestei serii de articole

Partea 1: Apocalipsa 3.20

Partea 2-a: Isaia 63.8,9

Partea a 3-a: Ioan 13.1-8

Partea a 4-a: Ioan 14.27; 15.8,9; 15.11; 17.24

 

https://www.soundwords.de/ro/ce-este-adevarata-partasie-cu-hristos-a11268.html

/////////////////////////////////////

Iată, Mielul lui Dumnezeu!

Ioan 1.29

Fritz von Kietzell

© CSV, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat

 

      

Verset călăuzitor: Ioan 1.29

 

 Ioan 19.5: Iată Omul!

 

„Iată, Omul” – aşa a prezentat Pilat poporului pe Domnul, atunci când inima acestui păgân a fost lovită prin privirea „Omului durerii” suferind pe nedrept. Şi inimile noastre au fost mult mai mişcate, când noi – în pasajele de până aici – am urmărit drumul Său spre cruce şi L-am privit în suferinţele Sale pricinuite de mâna omului.

 

„De la ceasul al şaselea …” – Aşa şi asemănător iniţiază primele două evanghelii, clar de recunoscut, o perioadă nouă (Matei 27.45-47; Marcu 15.33-35; Luca 23.44,45a), în care suferinţa Domnului provocată de mâna omului rămâne total în urma a ceea ce El a suferit din partea lui Dumnezeu, ceea ce El trebuia să sufere, dacă trebuia să aibă loc o „ispăşire pentru păcatele noastre”, „şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2.2). Aici, cu privire la aceste ultime ceasuri, credinţa exclamă împreună cu Ioan Botezătorul un alt „Iată!”:

 

Ioan 1.29: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

 

„Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea. Soarele s-a întunecat” (Luca 23.44,45a)[1] De ce cerul şi-a acoperit faţa? De ce soarele – la mijlocul zilei – şi-a pierdut strălucirea? Era un semn exterior pentru faptul că acum tot ce înconjura pe Domnul, cu ceea ce El a avut a face până acum, s-a retras; ceea ce avea loc acum în aceste ultime ore, era o chestiune numai între El şi Dumnezeu.

 

Cum ar fi putut creaţia să privească adâncimea suferinţelor în care S-a coborât Creatorul? I se cuvenea ei o altă haină având în vedere „întunecimile” (Psalmul 88.6) care înconjurau sufletul Aceluia care a chemat creaţia la existenţă (Evrei 7.2)? Şi nouă ni se cuvine ca într-o reţinere şi teamă sfântă să ne retragem, şi în veşnicie nu vom putea pătrunde taina a ceea ce se petrecea aici în sufletul Domnului.

 

La aceasta se adaugă şi faptul că Duhul Sfânt ne relatează puţin despre cele trei ore. Cum ar fi putut El să ne descrie munca sufletului Său sfânt, atunci când El S-a dat ca „jertfă pentru vină”? Cum ar fi putut El să ne facă cunoscut ce însemna atunci când El „Şi-a vărsat sufletul în moarte”, când L-a cuprins „frica şi judecata”, când El „a fost şters de pe pământul celor vii” (Isaia 53.8,10,12), când El a fost „întins printre cei morţi” (Psalmul 88.5) şi „adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15)?

 

Vina noastră-ai ispăşit-o,

Când de moarte-nconjurat,

Liniştit şi în tăcere,

Ai purtat ce-am meritat.

 

Este aşa cum spune poetul. Şi aici „El nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). Nu auzim nici o plângere a Celui care suferea aşa de mult, buzele Lui au rămas mute, până când în cele din urmă s-au deschis „pe la ceasul al nouălea” să dea mărturie „cu glas tare” despre ceea ce suferea.

 

„Pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare …” (Matei 27.46) – Până în momentul acela nu auzim nici un strigăt, nici pe cruce şi nici înainte, pe drumul Său de suferinţe. Calm şi liniştit a mers pe acest drum până când acolo sus pe lemnul blestemului a rostit cuvinte de dragoste şi har către ucenicul pe care Îl iubea, către mama Sa şi către unul din tâlhari. Aici însă un strigăt cu glas tare – o dovadă, că mai era încă o prăpastie mult mai adâncă a suferinţei, în care piciorul Lui a coborât abia acum în ceasul acesta. „Nu este nimic pentru voi, care treceţi pe această cale? Priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea Mea …” (Plângerile lui Ieremia 1.12). – Acest cuvânt se poate aplica la El în sensul lui cel mai profund, aici, „în ziua mâniei” lui Dumnezeu.

 

Şi acest al patrulea cuvânt de pe cruce (după cum presupunem noi) se deosebeşte total, în ce priveşte natura şi conţinutul lui, de celelalte cuvinte. „Eli, Eli …!”[2] „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu …” – Când mai înainte am auzit din gura Lui o adresare la Tatăl în felul acesta?

 

„Te laud, Tată” (Matei 11.25), a strigat El, atunci când lepădarea din partea poporului a devenit ocazia pentru o nouă desfăşurare a harului divin. „Tată”, „sfinte Tată”, „neprihănitule Tată” (Ioan 17.1,11,25), aşa Îl numeşte El în rugăciunea Sa. „Tatăl Meu” (Matei 26.39,42), „Ava, Tată” (Marcu 14.36) au venit de pe buzele Lui chiar şi în grădina Ghetsimani, atunci când a luat paharul suferinţelor din mâna Tatălui. Ce părtăşie intimă, netulburată nici măcar de cea mai uşoară adiere! Şi: „Tată, iartă-i …” (Luca 23.34), S-a rugat fiind încă pe cruce – o dovadă pe deplin suficientă pentru noi că El nu a fost, aşa cum gândesc mulţi, purtătorul păcatelor deja înainte de cele trei ore de întuneric. Cine gândeşte că El a fost purtătorul păcatelor înainte de aceste trei ore de întuneric, acela nu a înţeles ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu, şi diminuează, cu siguranţă fără să vrea, suferinţele ispăşitoare ale Mântuitorului.

 

Căci ce schimbare a intervenit, trebuia să intervină, atunci când era vorba de aceste suferinţe! „Pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare, zicând: … Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”  – Că El era „părăsit de oameni” (Isaia 53.3), că El a mers permanent, aş zice în crescândă singurătate pe drumul Său pe acest pământ, până când în cele din urmă „toţi au găsit o pricină de poticnire” (Matei 26.31) în El şi L-au lăsat singur, aceasta nu ne miră. Era din cauza credincioşiei şi devotamentului Său faţă de Dumnezeu în mijlocul unui neam necurat şi vrăjmaş faţă de Dumnezeu. Însă aici era Dumnezeu, Cel care L-a părăsit, pe El, care „n-a făcut păcat” (1 Petru 2.22), da, „n-a cunoscut păcat” (2 Corinteni 5.21).

 

Însă numai pe departe intuim ce a fost pentru Dumnezeu să-Şi ascundă faţa de Acela care era adevărata jertfă de ardere de tot, care venise să facă voia Lui şi pe care a împlinit-o în chip desăvârşit (Evrei 10.9; Psalmul 40.9). Nu s-a spus în timpul scurs până atunci, cu privire la Tatăl şi Fiul[3], aşa cum citim în istorisirea despre jertfirea lui Isaac: „Au mers amândoi împreună înainte”? Desigur acolo, când Avraam a luat pe fiul său, „pe singurul său fiu, pe care-l iubea”, ca să-l jertfească pe muntele Moria, Dumnezeu nu i-a permis: „Avraame! Avraame! … Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic.” (Geneza 12.6,8-12) Aici însă Dumnezeu nu a intervenit, şi nu a venit nici un înger să poruncească încetarea, sau să întărească pe Domnul, ca în noaptea când El era „în luptă grea” (Luca 22.43). Aici Dumnezeu S-a întors de la El, aici El trebuia s-o facă, da, noi citim: – o taină veşnic de nepătruns! – „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei” (Isaia 53.10).

 

Însă aceasta era tocmai ceea ce pentru Domnul făcea „munca sufletului Lui” să fie nesfârşit de mare, „să se topească ochiul de suferinţă” – că era „Dumnezeul Său”, Cel care L-a părăsit. „M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întunecimi, în adâncuri. Mâna Ta Mă apasă şi Mă năpădeşti cu toate valurile Tale.” „Spaimele Sale” erau cele care „L-au distrus”, „mânia Lui aprinsă” a trecut peste El (Psalmul 88.6-16) – „O mulţime de tauri” şi „tauri puternici din Basan” L-au înconjurat; de asemenea şi durerile corporale şi tratamentul înjositor al acelei „cete de răufăcători” (Psalmul 22.12,16).

 

Toate au fost simţite de El, aşa cum am văzut, în adâncul inimii; şi totuşi, ce erau acestea faţă de chinul nespus de mare al acestor ceasuri! „Dar Tu, Doamne, nu Te depărta! Tu, tăria Mea, grăbeşte-Te să-Mi ajuţi!” (Psalmul 22.19).

 

Părinţii „au strigat” către Dumnezeu, ei „s-au încrezut în El” şi „nu rămâneau de ruşine” (Psalmul 22.4,5); dar strigătul Lui nu a primit nici un răspuns. David a privit în jos de la înălţimea vieţii lui şi a putut constata: „n-am văzut pe cel drept părăsit” (Psalmul 37.25). Însă Domnul a strigat: „Nu Te depărta de Mine, căci se apropie necazul şi nimeni nu-Mi vine în ajutor!” (Psalmul 22.11) Dumnezeu a stat „departe de mântuirea Sa, de cuvintele geamătului Său” (Psalmul 22.1). Ce mişcător! Da, este un eveniment mai presus de puterea de înţelegere, să auzi pe singurul Om drept, care a fost vreodată în lume, să spună la sfârşitul vieţii Sale, că El „a fost părăsit de Dumnezeu”.

 

Nu întrebăm şi noi în privinţa aceasta: De ce? Nu înţelegem noi bine, că El a întrebat aşa? „Pentru ce M-ai părăsit?” „Pentru ce stai aşa de departe, Doamne? Pentru ce Te ascunzi la timp de necaz?” (Psalmul 10.1) „Voi zice lui Dumnezeu, Stânca Mea: ‚Pentru ce M-ai uitat?’” (Psalmul 42.9) „Tu eşti Dumnezeul tăriei Mele; pentru ce Mă lepezi?” (Psalmul 43.2) „Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul Meu? Pentru ce Îmi ascunzi faţa Ta?” (Psalmul 88.14)

 

Dar nu Îi era cunoscută cauza îngrozitoare a acestei părăsiri? Ştim că noi nu trebuie să înţelegem aşa întrebarea Sa; căci mai dinainte „Isus ştia tot ce avea să vină asupra Lui” (Ioan 18.4). De asemenea şi noi cunoaştem cauza aceasta, pentru că Cuvântul Său ne învaţă despre ea, şi de asemenea şi poporul Său pământesc, care chiar şi aici – ce îngrozitor! – îndrăzneşte să-L batjocorească (Matei 27.47,49), va recunoaşte odată prin gura rămăşiţei credincioase: „Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui … Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi.” (Isaia 53.4,5).

 

Ce mulţi au fost aceia, care în toate timpurile au găsit pace şi mântuire în aceste cuvinte! Căci cum altfel ar fi putut ei corespunde cerinţelor drepte ale lui Dumnezeu? „Căci – ceea ce n-a putut face Legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere” – aceasta a făcut Dumnezeu, prin aceea că El, şi anume în propriul Său Fiu, „a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Romani 8.3). Dumnezeu să fie preamărit! „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3.13) – Aceasta era ceea ce a avut loc în aceste ultime ceasuri, când Dumnezeu, „Dumnezeu-Mântuitorul”, L-a judecat pe El, Garantul şi Locţiitorul nostru.

 

Dacă mai înainte Domnul a suferit din cauza mâinilor omului, acum El suferea sub mâna unui Dumnezeu sfânt şi drept. Dacă mai înainte El a suferit din cauza dreptăţii Sale, acum suferea din cauza vinii noastre şi a păcatului nostru. Căci aici, în cele trei ceasuri de întuneric, El a devenit jertfa desăvârşită pentru păcat şi pentru vină, un „lucru preasfânt” (Leviticul 6.18; 7.1) pentru Dumnezeu – o jertfă pentru păcat, al cărei sânge a fost dus în partea dinăuntru a Locului Preasfânt şi este pentru totdeauna acolo înaintea lui Dumnezeu (Leviticul 16.15; Evrei 13.11,12). Aici Dumnezeu a pus asupra Lui păcatele noastre, pe El, Cel care „n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2.22,24; Evrei 9.28). Aici El, „pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5.21). Ce dragoste, care a luat asupra Sa, El Însuşi fără păcat, să fie tratat ca păcătos în locul nostru, „ca Dumnezeu în prezenţa lui Dumnezeu”, aşa cum a spus cineva, „fără vreun văl, care să fi acoperit păcatul, fără să aibă parte de vreun har, ca să poată suporta păcatul sau să-l acopere!” Cu adevărat, această dragoste era „mai tare decât moartea şi gelozia ei neînduplecată ca Şeolul; jarul ei este jar de foc, flăcări ale Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât un profund dispreţ” (Cântarea Cântărilor 8.6,7). – „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul Său şi Tatăl, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1.5,6)

 

El S-a coborât în abisul, în care păcatul l-a prăbuşit pe om, în judecata, care ar fi trebuit să ne lovească veşnic, ca să primească pentru noi „plata păcatului”, moartea. Vedem aici ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu; însă şi El, Domnul, desăvârşit de curat, a simţit aceasta (aşa cum a simţit mai înainte batjocura şi ocara) cu simţăminte desăvârşite: „Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste Mine” (Psalmul 42.7; Iona 2.4). Noi înţelegem că, aşa cum la începutul drumului Său de suferinţe era îngrozit să ia acest pahar, sufletul Lui acum, când a golit complet paharul, „s-a săturat de atâtea rele” (Psalmul 88.3).

 

Ce lucrare de răscumpărare! Ce glorificare desăvârşită a lui Dumnezeu! Da: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

 

Tradus de la: Siehe das Lamm Gottes

 

Titlul original: „Siehe, das Lamm Gottes“

din Ermunterung und Ermahnung, 1985, pag. 33–40

 

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/iata-mielul-lui-dumnezeu-a11307.html

 

 

//////////////////////////////////////

 

Templul lui Ezechiel

Ezechiel capitolele 40-43

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat

      

Cuprins

Introducere

Sfinţenia

Trepte ale sfinţeniei

Norul şi şehina

Şehina şi Duhul Sfânt

Şehina în Biserică (Adunare)

„Acolo Eu sunt în mijlocul lor”

Masa Domnului

Altarul arderii de tot

Altarul şi Cina

Altarul tămâierii

O familie cerească

Căpetenia

Conducătorul slujbei de închinare

Timpurile de sărbătoare

O întrunire sfântă

Versete călăuzitoare: Ezechiel 40-43

 

Introducere

În articolul acesta vrem să medităm la Templul descris în Ezechiel 40 până la Ezechiel 43. În privinţa aceasta ne gândim în mod deosebit la semnificaţia pe care o are Templul în timpul actual. Descrierea Templului lui Ezechiel trebuie interpretată în sens dublu. În primul rând acest Templu va fi construit literalmente în Israel la începutul Împărăţiei de o mie de ani a păcii, aşa cum este anunţat şi în Isaia 56.4-7, Ezechiel 37.16-28 şi Zaharia 6.12-15. În timpul Împărăţiei de o mie de ani cele douăsprezece seminţii ale lui Israel vor fi restabilite în ţara lor şi acolo vor sluji Domnului cu jertfele lor, care simbolic se vor referi retroactiv la lucrarea lui Hristos făcută odată pentru totdeauna.

 

În al doilea rând toate aspectele Împărăţiei păcii mesianice aruncă deja anticipat umbra lor în perioada de timp actuală. Noi trăim deja acum în Împărăţia lui Dumnezeu (compară între altele cu Romani 14.17 şi versetele următoare şi Coloseni 1.13). Împărăţia există într-adevăr sub o formă ascunsă  – în curând ea se va arăta în glorie publică, la arătarea Domnului -, însă principiile, care vor fi valabile în curând în Împărăţia păcii mesianică, sunt deja acum valabile pentru Biserică (Adunare) în sens moral-spiritual. Cu gândul acesta ne vom preocupa, cu privire la Templul lui Ezechiel. Vom discuta învăţăturile spirituale, pe care le au capitolele 40-43 din Ezechiel pentru Biserică.

 

În tradiţia bisericească s-a avut puţin, sau chiar deloc, în vedere împlinirea literalmente în Împărăţia mesianică viitoare a celor spuse în Ezechiel 40-43. De aceea aceste capitole s-au aplicat deseori la Biserică. Când în secolul trecut [în secolul 18] s-au deschis iarăşi ochii pentru înţelesul textual al profeţiilor, s-a căzut în extrema cealaltă şi s-a gândit numai la împlinirea viitoare cu privire la Israel şi nu s-a mai gândit la înţelesul pe care profeţiile îl au pentru noi în perioada actuală. Dacă apoi ne vom gândi ce înţeles spiritual au acestea pentru Biserică, se pare că noi am merge un pas înapoi spre tradiţia bisericească. Însă noi va trebui atunci să fim conştienţi, că această tradiţie a înţeles foarte puţin semnificaţia profeţiei pentru Biserică, înainte de toate din cauză că ea nu a înţeles caracterul adevărat al Bisericii. Aceasta va deveni vizibil din cele ce urmează. Pentru interpretarea textului din Ezechiel capitolele 40-43 cu privire la Biserică sunt valabile următoarele puncte de pornire nou-testamentale:

 

În afară de trup, mireasă, casă, cetate, Biserica este prezentată şi ca Templu, şi aceasta înainte de toate, pentru că Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în ea (1 Corinteni 3.16; 2 Corinteni 6.16; Efeseni 2.21). Drept urmare Biserica este un loc desăvârşit de sfânt, despărţit de lume. Aceasta devine clar înainte de toate din 2 Corinteni 6.14-18, unde Biserica este comparată cu un Templu sfânt, despărţit de rău.

 

Aşa cum în Templu aveau loc jertfe şi serviciul de închinare, tot aşa aceasta are loc şi în Biserică şi în mod deosebit în timpul strângerilor laolaltă pentru închinare (compară cu Efeseni 3.21; 1 Petru 2.5; Evrei 3.1-6; 10.19-22; 13.15), deoarece mădularele Bisericii sunt numite preoţi (compară cu 1 Petru 2.5; Apocalipsa 1.6; 5.10; 20.6) şi deoarece cântările ei de laudă sunt numite literalmente jertfe de laudă (1 Petru 2.5; Evrei 13.15). Nu localul Bisericii (Adunării) este Templul, ci strângerea laolaltă a Bisericii este pe deplin în sens spiritual serviciu de jertfire şi de adorare în Templu.

 

În lumina cestor trei puncte, şi Templul din Ezechiel are cel puţin trei semnificaţii:

 

El este locuinţa slavei lui Dumnezeu.

El este un manual didactic măreţ referitor la sfinţenia lui Dumnezeu.

El este locul de aducere al adorării (închinării) pentru poporul lui Dumnezeu.

Sfinţenia

Sfinţenia lui Dumnezeu este scoasă în evidenţă mult mai puternic în Templul acesta, decât ea a fost arătată în cortul din pustie sau în Templul lui Solomon. Sfinţenia Templului conţine următoarele:

 

dăruirea desăvârşită a acestei clădiri lui Dumnezeu până în cele mai mici detalii,

îndepărtarea desăvârşită din această clădire a tot ce este în contradicţie cu Fiinţa lui Dumnezeu.

Sfinţenia Templului este scoasă în evidenţă sub multe aspecte. Vrem să numim şapte puncte:

 

Sfinţenia Templului este parafrazată prin „Legea casei”. Pe vârful muntelui trebuie să fie un domeniu sfânt din toate părţile. „Aceasta este legea privitoare la casă” (Ezechiel 43.12). Toate regulile casei sunt cuprinse în această lege. Tot complexul Templului este sfânt. Aceasta este în mod deosebit aşa, pentru că sfinţenia lui Dumnezeu locuieşte în Templu. Această Lege ne aminteşte de Psalmul 93.5: „Sfinţenia este podoaba casei Tale”. Tot aşa şi Biserica (Adunarea) este un templu sfânt în Domnul (Efeseni 2.20), despărţită de rău şi închinată Domnului. Şi noi trebuie să cunoaştem legea casei, şi anume cu inima (Ezechiel 40.4), pentru ca să ştim cum trebuie să ne comportăm în Casa lui Dumnezeu (1 Timotei 3.15).

 

Descrierea începe cu zidul din jurul Templului (Ezechiel 40.5). Despre acest zid se spune în continuare că el este pentru a face despărţire între ce este sfânt şi ce nu este sfânt (Ezechiel 42.20). Această despărţire merge atât de departe, că şi un teritoriu mare din jurul Templului este numit sfânt – teritoriul care va fi rezervat preoţilor, aşa că viaţa lor practică, zilnică este sfântă în aceeaşi măsură ca şi slujba lor în Templu (Ezechiel 45.1 şi versetele următoare; 48.10-12; vezi şi finalul articolului). Şi în Biserică (Adunare) zidul are importanţă foarte mare. În adunarea sfinţilor (compară cu 1 Corinteni 14.33) el face o despărţire categorică de tot ce nu este sfânt, aceasta înseamnă şi de toţi necredincioşii. Zidul este descris clar în 2 Corinteni 6.14-18, unde Biserica (Adunarea) este comparată cu un Templu şi unde ea este aşezată şi în viaţa practică sub legea sfinţeniei.

 

După aceea profetul descrie poarta dintre lumea de afară şi curtea cea mai dinafară (Ezechiel 40.6-16,20-27) şi porţile dintre curtea cea mai dinafară şi curtea interioară (Ezechiel 40.28-37). Aici sunt porţi foarte mari, prin care trebuie să intre fiecare vizitator al Templului. Pe ambele părţi ale căii principale de trecere erau camere de pază pentru păzitorii porţilor, care vegheau asupra tuturor celor care intrau în clădire. În acelaşi fel Biserica (Adunarea) supraveghează pe cei care participă la strângerile ei laolaltă şi vrea să ia parte la Cina Domnului, pentru ca nici un necredincios şi nici un credincios care trăieşte în păcat să nu se apropie de Masa Domnului. Unii fraţi au în privinţa aceasta o chemare spirituală deosebită, ca să poată face slujba de supraveghetor (compară cu 1 Cronici 26.1-19; Neemia 11.19).

 

Construcţia Templului

 

Construcţia propriu-zisă a Templului este împărţită în

 

Porticul (sau pridvorul) casei (Ezechiel 40.48,49),

 

O sală principală, aceasta este Locul Sfânt (Ezechiel 41.1,2),

 

O încăpere interioară, aceasta este Locul Preasfânt (Ezechiel 41.3 şi versetele următoare).

 

Este remarcabil că acela, care vrea să intre în Templu, realmente trebuie să urce permanent trepte. După şapte trepte se ajunge din afară printr-o poartă în curtea cea mai exterioară (Ezechiel 40.22). După alte opt trepte se ajunge la o altă poartă de acces în curtea interioară (Ezechiel 40.37). Şi după alte zece trepte se ajunge în construcţia Templul propriu-zis (Ezechiel 40.49); în total douăzeci şi cinci de trepte. De altfel este ciudat, că în descrierea complexului Templului aproape niciunde nu sunt date dimensiuni în înălţime. Te ridici spre Dumnezeu, dar ca să zicem aşa nu este dată nici o limită a acestei înălţimi. Templul pare să fie complet deschis în partea de sus, spre cer, ca şi cum aici cerul şi pământul ar fi devenit una. În Biserica lui Dumnezeu ca popor ceresc s-a făcut cunoscut pământului slava lui Dumnezeu, unde se află încă Biserica (Adunarea). Domnul este aici Acela în care cerul şi pământul s-au unit.

 

Înţelegerea însemnătăţii Templului stă deschisă de fapt numai acelora care au un sentiment moral pentru sfinţenia sa. În capitolul 43.10 şi versetele următoare, profetul a trebuit să vorbească poporului despre Templu şi despre faptul că din cauza sfinţeniei locului trebuie mai întâi să te căieşti de propriile păcate. Abia după aceea poporul poate lua cunoştinţă despre particularităţile Templului. Şi pentru noi este valabil, că adevărata înţelegere despre Biserică (Adunare) ca Templu al lui Dumnezeu nu este în primul rând o chestiune de pricepere, ci înainte de toate şi de noţiune morală despre sfinţenia lui Dumnezeu. Cum altfel să putem noi diferenţia din inimă caracterul adevărat al Bisericii ca popor ceresc şi sfânt?

 

Sfinţenia preoţilor este exprimată prin cele două clădiri preoţeşti situate la nord şi la sud de clădirea propriu-zisă a Templului (Ezechiel 42.1-15). În aceste două clădiri se află pe trei etaje încăperile sfinte, bucătăria, sufrageria şi camerele pentru hainele preoţilor care stau aproape de Domnul şi slujesc. Misiunea principală a acestor clădiri este ca preoţii să poată mânca lucrurile preasfinte. Lucrurile preasfinte – jertfa de mâncare, jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină – sunt duse acolo, căci locul este sfânt (Ezechiel 42.13). Aceiaşi preoţi trebuie să înveţe poporul să deosebească între ce este sfânt şi ce nu este sfânt (Ezechiel 44.23).

 

În Ezechiel 43.7 şi versetele următoare, şi în mod deosebit în Ezechiel 44.5-27 Domnul Însuşi dă poporului o explicaţie lungă referitoare la sfinţenia Templului Său. Domnul aminteşte trecutul rău al lui Israel, când Templul a fost aşa de dezonorat, şi de aceea şi prescripţiile severe referitoare la întrebarea, cine să facă slujba în noul Templu şi în ce fel trebuie făcută această slujbă (vezi şi Ezechiel 45.4; 48.10-12). Întreaga viaţă zilnică a preoţilor se desfăşura pe acest teritoriu sfânt. De asemenea sfântul locaş trebuie curăţit de păcat de două ori pe an cu o jertfă pentru păcat (Ezechiel 45.18-20). Tot aşa este şi în Biserică (Adunare), unde noi trebuie să luăm în serios normele sfinţeniei lui Dumnezeu pentru strângerile noastre laolaltă, în mod deosebit pentru slujba de adorare, pentru ca nici un rău moral sau fundamental să nu întineze locul unde se aduce adorarea.

 

Trepte ale sfinţeniei

Dacă contemplăm Templul, vedem şapte trepte urcătoare ale sfinţeniei. Parţial le-am numit deja.

 

Templul este situat în mijlocul ridicăturii sfinte de 15.000 x 15.000 coţi (Ezechiel 48.10,18,20 şi următoarele versete), care cuprinde cetatea Ierusalim şi teritoriile de locuinţe ale preoţilor date leviţilor. Aceste ultime teritorii de 25.000 x 10.000 coţi sunt numite încă o dată separat ca zonă sfântă a ţării (Ezechiel 45.1).

Teritoriul propriu-zis al preoţilor, 25.000 x 10.000 coţi, unde se află şi Templul, este numit teritoriu preasfânt (Ezechiel 48.12).

Locul propriu-zis al Templului este numit Locul preasfânt (Ezechiel 45.3). El este Locaşul sfânt al Domnului (Ezechiel 48.10).

Între zidurile complexului Templului găsim curtea din afară (Ezechiel 40.17-19).

În continuare spre interior găsim curtea interioară (Ezechiel 40.28-31).

În interiorul clădirii Templului ajungem mai întâi în sala principală: Locul sfânt (Ezechiel 41.1 şi versetele următoare).

Partea cea mai sfântă este situată în partea din spate a curţii interioare, Locul Preasfânt (Ezechiel 41.3 şi versetele următoare).

Norul şi şehina

În Ezechiel 10 citim cum slava Domnului a părăsit Templul din Ierusalim în timpul domniei lui Zedechia, ultimul împărat din Iuda, scurt timp înainte de pustiirea Ierusalimului prin Nebucadneţar. Pe parcursul timpului Domnul nu S-a reîntors la Templul Său, şi nici după întoarcerea din captivitate, când sub Zorobabel a fost construit un Templu nou. La scurt timp după revenirea lui Hristos – după ce noul Templu va fi construit (Zaharia 6.12-15) – slava Domnului se va întoarce înapoi la acest Templu (Zaharia 43.1-9). În capitolul 43.1-5 nu se vorbeşte despre un nor, dar paralele cu Ezechiel 10 sunt evidente, aşa că şi aici se poate gândi la norul din capitolul 10.3 şi versetele următoare. Acest nor este semnul permanent vizibil, pe care rabinii l-au numit şehina – acest cuvânt, care nu se întâlneşte în Biblie, dar se întâlneşte verbul sjachan (textual: „a locui, a umbla”), care înseamnă „rămânerea slavei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, prezenţa lui Dumnezeu”.

 

Norul îl cunoaştem cu toţii din istorisirea despre ieşirea din Egipt şi călătoria prin pustie. El era semnul gloriei lui Iehova (Exodul 16.10; compară cu Exodul 24.16; 34.5; 40.34; Numeri 12.5). El arăta lui Israel drumul (Exodul 13.21 şi versetele următoare), se aşeza între Israel şi egiptenii care îi urmăreau (Exodul 14.20), a acoperit vârful muntelui Sinai (Exodul 19.9; 24.15-18; Deuteronomul 5.22), s-a coborât pe primul cort al întâlnirii (Exodul 33.9 şi versetele următoare) şi pe cortul din pustie (Exodul 40.34-38) şi s-a stabilit pe capacul ispăşirii (Leviticul 16.2). Norul a călăuzit poporul prin pustie (Numeri 9.15-22; 10.11 şi versetele următoare,34; 11.25; 12.5; Deuteronomul 1.33; 31.15; Psalmul 78.14; 99.7). Acelaşi nor al slavei lui Dumnezeu a umplut mai târziu şi Templul lui Solomon (1 Împăraţi 8.10 şi versetele următoare; 2 Cronici 5.13 şi versetele următoare). Şi în timpul în care norul demult era plecat din Templu, el a venit totuşi o dată. Ne gândim înainte de toate la norul de pe Muntele transfigurării (Matei 17.5; Marcu 9.7; Luca 9.34). Remarcabil este că şi Ezechiel a văzut Templul în timp ce el se afla pe un munte foarte înalt (Ezechiel 40.2). Că aici este vorba de şehina, aceasta rezultă din faptul că glasul lui Dumnezeu a venit din nor. Apostolul Petru vorbeşte despre slava minunată (2 Petru 1.17). Aceasta devine clar şi prin cuvântul ciudat „a umbrit”, pe care îl găsim nu numai aici, ci şi în Exodul 40.35: „Norul stătea deasupra lui”, a cortului, sau aşa cum se spune în Septuaginta: „i-a umbrit, i-a acoperit”. Acelaşi lucru în Psalmul 105.39: „A întins un nor, ca să-i acopere, …”.

 

Şehina şi Duhul Sfânt

Ce înseamnă toate acestea pentru noi? Vrem să vedem aceasta în şapte puncte:

 

Înainte de toate lucrurile din Numeri 9.15-22, unde vedem cum norul a călăuzit poporul lui Dumnezeu prin pustie, devine clar că norul, este o imagine deosebită a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care ne călăuzeşte şi pe noi prin pustia vieţii (compară cu Luca 4.1-14; Faptele apostolilor 8.19-39; 10.19; 11.12; 16.7; 21.4; Romani 8.14; Galateni 5.16-18,25).

 

Un lucru deosebit de remarcabil găsim şi în Luca 1.35, unde îngerul zice Mariei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Aici se foloseşte acelaşi cuvânt ciudat „a umbri”, ca şi la glorificarea pe munte. Aici este aşa ca şi cum şehina ar coborî peste Maria. Norul o umbreşte, ca să dea naştere lui Isus în ea. Dar în loc de nor, aici auzim despre Duhul Sfânt şi despre puterea Celui Preaînalt, luate împreună puterea Duhului.

 

Şehina a locuit pe Hristos în timpul vieţii Lui pe pământ şi în mod deosebit după botezul lui făcut de Ioan Botezătorul. De aceea El poate spune despre trupul Lui: „Stricaţi Templul acesta şi în trei zile Îl voi ridica” (Ioan 2.19). El a locuit printre noi aici pe pământ (Ioan 1.14; literar: a locuit în cort). În acest cort, respectiv Templul trupului Său, locuieşte şehina, şi anume Duhul Sfânt (compară cu Luca 3.21 şi verstele următoare, 4.1,14; Ioan 1.33). În acest context este foarte importantă şi condamnarea Domnului. Domnul zice sinedriului: „De acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (Matei 26.64). În sensul cel mai profund aceste cuvinte înseamnă că norul nu era în templul lui Irod, ci în El, în Isus, şi că norul trebuia să se urce împreună cu El la cer. Aceasta era blasfemie, o fărădelege, care era însoţită de pedeapsa cu moartea.

 

Şehina în Biserică (Adunare)

Aşa cum şehina mai întâi a umplut cortul din pustie, mai târziu templul lui Solomon şi în viitor va umple Templul lui Ezechiel, tot aşa ea umple acum Templul lui Dumnezeu, adică Biserica (Adunarea). Faptele Apostolilor 2 poate fi comparat direct cu Exodul 40 şi 1 Împăraţi 8 şi Ezechiel 43. Tot aşa de paralel merg şi semnele vizibile; zgomotul unui vânt puternic, limbi de foc şi vorbirea în alte limbi, care au avut loc la revărsarea Duhului Sfânt, care a fost trimis din cer pe pământ (compară cu Ioan 14.26; 15.26) şi voia să locuiască în Biserică, care a luat naştere în acelaşi moment (compară cu 1 Corinteni 12.13).

 

De aceea începând de la Faptele Apostolilor 2 Biserica este locuinţa Duhului Sfânt. „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (1 Corinteni 3.16). „În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2.21,22). Aşa cum şehina în Vechiul Testament umplea Templul, tot aşa Duhul lui Dumnezeu umple astăzi Templul lui Dumnezeu – Biserica.

 

Locuirea Duhului Sfânt în Biserică se vede în mod deosebit în strângerile laolaltă ale Bisericii. Am văzut deja, că în tipologia Scripturii serviciul jertfelor şi al închinării în Templu este similar strângerii laolaltă a Bisericii pentru închinare. Duhul este deosebit de activ în strângerea laolaltă pentru închinare, ca să dea naştere în inimile noastre la jertfe de laudă, pe care noi le aducem lui Dumnezeu în cântările de laudă şi în rugăciunile de mulţumire. Fiecărui credincios spiritual îi este la închinare cum i-a fost lui Ioan, care în ziua Domnului era în Duhul (Apocalipsa 1.10). Totodată este o legătură strânsă cu Hristos, care în momentul acela S-a arătat lui Ioan. Noi aducem jertfele noastre în puterea Duhului, dar în 1 Petru 2.5 şi Evrei 13.15 citim că noi prin El (Hristos) aducem lui Dumnezeu jertfele noastre duhovniceşti de laudă şi adorare. Prin El (Hristos) avem intrare într-un Duh la Tatăl (Efeseni 2.18). Duhul Sfânt este numit şi Duhul lui Isus (Faptele Apostolilor 16.7), Duhul lui Hristos (Romani 8.9; 1 Petru 1.11), Duhul lui Isus Hristos (Filipeni 1.19) şi Duhul Fiului lui Dumnezeu (Galateni 4.6). În acest context se observă concordanţa între arătarea şehinei în Ezechiel 43 şi arătarea lui Hristos. Ele nu sunt acelaşi lucru. Mesia pe scaunul de domnie al lui David este altceva decât norul în Templu. Cu toate acestea este o paralelă apropiată. Ambele apar din răsărit cu zgomot mare şi slavă strălucitoare (Ezechiel 43.2; Zaharia 14.4; Matei 24.27). Ambele intră pe poartă (Ezechiel 43.4; 44.1 şi versetele următoare; Psalmul 24.7-10); ambele vin la Templu. „Deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi” (Maleahi 3.1; compară cu Marcu 11.11). Şehina şi Mesia îi găsim uniţi în Hagai 2.7: „toate naţiunile vor veni la dorinţa tuturor naţiunilor [şi anume, la Mesia], şi voi umple Casa aceasta cu glorie.”

 

„Acolo Eu sunt în mijlocul lor”

Legătura între şehina şi Hristos aruncă lumină deosebită asupra textului din Matei 18.20, unde Domnul Isus spune: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Acest loc din Scriptură a fost deseori pus de comentatori în legătură cu o afirmaţie din tradiţia iudaică, pe care şi Domnul a cunoscut-o bine. Această frază, care se bazează pe Maleahi 3.16, spune, că atunci când doi iudei veneau împreună şi se preocupau cu Tora, atunci şehina este între ei. În acelaşi fel Domnul făgăduieşte, că acolo unde cel mai mic număr de doi urmaşi sunt împreună, prezenţa divină, adică şehina, ar trebui să fie între ei. Aşa cum noi mai întâi am pus norul în strânsă legătură cu Duhul Sfânt, tot aşa facem acum în legătură cu Hristos. Vrem într-adevăr să ţinem cu tărie la diferenţa între Persoana lui Dumnezeu şi Persoana Duhului Sfânt, dar trebuie să luăm seama şi la legătură, căci atunci când Domnul vorbeşte despre coborârea Duhului Sfânt, care urma să aibă loc, atunci El nu spune în Ioan 14.18 „El”, ci: „Nu vă voi lăsa orfani [Eu], Mă voi întoarce la voi”. Şi cu această ocazie vorbeşte foarte clar despre venirea Duhului Sfânt. Pe cât este de adevărat că noi putem spune, că Biserica este umplută de slava Duhului Sfânt, tot aşa de mult ea este umplută şi cu slava lui Hristos. Aşa cum spune Apocalipsa 21.11: „având slava lui Dumnezeu” (compară şi cu versetul 23). Aceasta face ca strângerea laolaltă a Bisericii – acolo unde ea se adună cu adevărat în Numele lui Hristos – să fie ceva deosebit de minunat şi de sfânt, dar care mult prea mult subapreciat. Pe locul, unde ea se adună, este – însă fără semne exterioare – prezentă şehina. Acest fapt este legat şi de starea noastră spirituală, practică. Dacă ea este optimală, atunci se împlineşte ce este spus în 1 Corinteni 14.25 despre străinul care vine la strângerile laolaltă: „va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că Dumnezeu este cu adevărat între voi.” Tot aşa va fi în Împărăţia de o mie de ani a păcii, când şehina va umple din nou Templul. Atunci păgânii vor exclama: „Numai la tine se află Dumnezeu” (Isaia 45.14). Dacă starea noastră spirituală ar fi optimală, atunci şi între noi şehina se va face simţită aşa fel, că ne va merge aşa cum se spune în Faptele Apostolilor 4.31: „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”, şi atunci ni se va întâmpla ceea ce citim în Ioan 20, unde Domnul înviat, glorificat apare în mijlocul ucenicilor adunaţi. Şi ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul şi mai târziu i-au zis lui Toma: „Noi am văzut pe Domnul”. Cât de mult a apărut Domnul acolo realmente în slava divină, ca şehina. El este Acela, care ca Creator suflă în ucenicii Săi o creaţie nouă, şi El este Acela înaintea căruia Toma cade cu cuvintele: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (versetul 28), aşa cum Ezechiel a căzut cu faţa la pământ înaintea şehinei (Ezechiel 43.3c; 44.4c).

Masa Domnului

În 1 Corinteni 10.16-21 Pavel face o paralelă între sărbătoarea cinei şi Biserică şi jertfele de pace ale lui Israel (compară cu Leviticul capitolele 3 şi 7). În ambele cazuri este vorba de o masă a poporului lui Dumnezeu, care este serbată în legătură cu un anumit altar. În cadrul jertfei de pace era altarul arderii de tot din curtea din faţă a cortului întâlnirii, mai târziu a Templului. În cadrul Cinei este ceea ce Pavel numeşte Masa Domnului. Prin aceasta el nu se referă la masa propriu-zisă, ci locul spiritual unde Biserica serbează cina. Nu este Pavel cel care a introdus expresia „Masa Domnului”. Deja în Vechiul Testament altarul este prezentat sub acest nume. Pavel a spus de asemenea, că noi avem un altar, unde noi avem mesele noastre, exact aşa cum Israel a făcut aceasta în cadrul jertfei de pace; el s-a referit la altar prin denumirea vechi-testamentală „Masa Domnului”. Într-un sens ceva mai larg decât aluzia la întreaga slujbă de adorare pare să fie şi că Evrei 13.10 se referă la aceasta. Noi avem un altar la care nu au dreptul să mănânce cei care fac slujba la cort.

 

Unde se întâlneşte deci expresia „Masa Domnului” în Vechiul Testament? Ea se întâlneşte în total de patru ori. În primul rând numim Maleahi 1.7,12, unde este vorba de altarul arderii de tot din Templul lui Zorobabel. Este poporul însuşi, care numeşte altarul cu acest nume şi în acelaşi timp desconsideră masa. Dar nu aceasta este tema noastră aici. Celelalte două locuri le găsim în expunerile din Ezechiel: „Un altar din lemn, înalt de trei coţi, lung de doi coţi şi lat de doi coţi. Colţurile, temelia şi pereţii lui erau de lemn. Omul acela mi-a zis: »aceasta este masa care este înaintea Domnului!«” (Ezechiel 41.22). „Dar preoţii, leviţii, fiii lui Ţadoc, care au păzit slujba Locaşului Meu celui sfânt când se rătăceau copiii lui Israel de la Mine, aceia se vor apropia de Mine să-Mi slujească, şi vor sta înaintea Mea ca să-Mi aducă grăsime şi sânge, zice Domnul Dumnezeu. Ei vor intra în locaşul Meu cel sfânt, se vor apropia de masa Mea, ca să-Mi slujească şi vor fi în slujba Mea” (Ezechiel 44.15,16).

 

Primul altar numit stă evident în clădirea propriu-zisă a Templului şi pare să fie corespondentul altarului pentru jertfa de tămâiere, pe care îl cunoaştem din cortul din pustie şi din Templul lui Solomon. În ceea ce priveşte altarul al doilea, chestiunea este mai puţin clară. Unii consideră că şi aici trebuie să fie vorba de altarul pentru jertfa de tămâiere, deoarece

 

vorbirea aici este: „vor intra în Locaşul meu” (Ezechiel 44.16) şi

altarul acesta a fost numit înainte Masa Domnului (Ezechiel 41.22). Însă Locul Sfânt are aici un înţeles mai larg decât complexul Templului – aşa cum îl are în tot capitolul 44 din Ezechiel şi dacă altarul jertfei de tămâiere este numit Masa Domnului, atunci şi altarul arderii de tot poate avea aceeaşi semnificaţie, ca şi în Maleahi 1.

Decisiv este faptul că în versetul 15 slujba preoţilor este precis delimitată ca o aducere de grăsime şi sânge pentru Domnul. Şi aceasta are loc exclusiv pe altarul arderii de tot.

Ajungem deci la realitatea ciudată, că atât altarul jertfei de tămâiere cât şi altarul jertfei de ardere de tot este numit „Masa Domnului”. Exprimat mai exact: „masa, care stă înaintea Domnului”, şi: „Masa Mea”, zice Domnul. Vrem acum să studiem mai îndeaproape altarul arderii de tot.

 

Altarul arderii de tot

Descrierea acestui altar (Ezechiel 43.13-17) este cam grea. Manuscrisele şi traducerile vechi oferă comentatorilor probleme mari, ca de fapt întreg pasajul Ezechiel capitolele 40-48. Dacă se privesc diferitele imagini ale acestui altar, se văd dimensiuni diferite. Însă unele lucruri par totuşi destul de clare, şi înainte de toate acestea sunt lucrurile legate de dimensiunile gigantice ale acestui altar: aproximativ (în funcţie de diversele interpretări) zece metri şi jumătate în lungime şi în lăţime şi aproximativ şase metri înălţime. Comparat cu acesta, altarul pentru jertfa de ardere de tot din cortul întâlnirii era mic – 2,25 x 2,25 x 1,35 m – (Exodul 27.1). Altarul pentru jertfa de ardere de tot din Templul lui Solomon era mult mai mare – 9 x 9 x 4,5 m – (2 Cronici 4.1), dar nu atât de mare ca în Ezechiel 43. Ultimul consta de jos în sus dintr-o temelie (versetul 13), un pervaz mare şi unul mic (versetele 14.17) şi o vatră (versetul 15) – în orice caz acesta este sensul cuvintelor Harel şi Ariel, redat prin „muntele lui Dumnezeu/Inima lui Dumnezeu”. Acestea patru sunt una peste alta ca adâncitură, în direcţia în sus ele devin tot mai scurte şi mai înguste. Prin aceasta se poate merge de jur împrejur pe diferite etaje. Sunt de asemenea scurgeri, pentru scurgerea sângelui. Acest altar al arderii de tot este sfinţit în timp de şapte zile; în prima zi se aducea un viţel ca jertfă pentru păcat şi în restul zilelor se aducea un ţap pentru jertfa pentru păcat şi un viţel şi un berbec pentru jertfa de ardere de tot (Ezechiel 43.18-27). După aceea altarul putea fi folosit pentru tot felul de jertfe:

 

Jertfa zilnică de ardere de tot, care se aducea pe altarul jertfei de ardere de tot, ca în cortul din pustie şi în Templul lui Solomon, un miel de un an, însă numai dimineaţa (Ezechiel 46.13-15);

O jertfă de ardere de tot suplimentară, adusă zilnic, din şapte viţei şi şapte berbeci plus jertfa pentru păcat, în prima zi un viţel pentru domnitor şi pentru tot poporul, după aceea în fiecare zi se va aduce un ţap, pe parcursul celor şapte zile ale sărbătorii azimelor (Ezechiel 45.21-24);

Tot aşa se va aduce suplimentar o jertfă de ardere de tot şi o jertfă pentru păcat în timpul celor şapte zile ale sărbătorii corturilor (Ezechiel 45.25);

Jertfa specială de ardere de tot şi de pace a domnitorului în ziua de sabat (Ezechiel 46.2,4);

Jertfe de ardere de tot şi jertfe de pace (sau: mulţumire) de bună voie aduse spontan de domnitor sau de popor pentru Domnul (Ezechiel 43.27; 44.11; 46.12; 46.24).

Jertfe pentru păcat pentru preotul care s-a întinat (Ezechiel 44.27).

Altarul şi Cina

Desigur jertfele din Vechiul Testament nu puteau îndepărta nici un păcat (Evrei 10.4). Singura lor valoare consta în aceea că ele arătau dinainte spre lucrarea lui Hristos la cruce. În acelaşi fel nu poate fi nici o problemă, că în timpul Împărăţiei păcii de o mie de ani vor trebui aduse iarăşi jertfe, care atunci vor arăta în urmă spre lucrarea lui Hristos. Exclusiv în timpul Bisericii (Adunării) nu se aduc jertfe de sânge, deoarece slujba ei de închinare este de natură spirituală. Jertfele ei de tăiere constau din rodul buzelor (Evrei 13.15; compară cu Osea 14.2). Deci şi Biserica (Adunarea) cunoaşte în acelaşi timp o privire în urmă vizibilă şi palpabilă (chiar dacă nu este cu sânge) spre lucrarea lui Hristos – Cina. Aceasta are importanţă mare, căci noi vedem, că Pavel în 1 Corinteni 10 face o legătură clară între altarul arderii de tot din Vechiul Testament şi Masa Domnului în Noul Testament. Această legătură devine şi mai profundă dacă ne gândim încă o dată în urmă la dimensiunile uriaşe ale altarului. Este ca şi cum Dumnezeu ar vrea prin acest altar uriaş în timpul Împărăţiei păcii de o mie de ani să ridice un monument care impresionează, ca aducere aminte de lucrarea lui Hristos. Noi nu cunoaştem înălţimea zidurilor din jurul curţii interioare, cunoaştem însă dimensiunile zidului exterior – 3,2 m – (Ezechiel 40.5). Dar noi ne putem imagina cum arată altarul privit din depărtare, care se înalţă peste ziduri, cu preoţii, care acolo sus îşi fac lucrarea la marginea vetrei. Din depărtare se vor vedea şi cele patru coarne de la colţurile vetrei (Ezechiel 43.15). Aceste coarne arată spre marginile pământului şi mărturisesc despre mulţimea nenumărată a oamenilor care au fost curăţiţi pentru veşnicie prin sângele lui Hristos şi au voie să se apropie de Dumnezeu. Acest aspect al aducerii aminte – altarul ca monument central pentru întreg pământul – este exprimat în faptul că altarul jertfei arderii de tot va trebui probabil plasat exact în mijlocul complexului de formă pătrată al Templului, care la rândul lui probabil va fi în centrul teritoriului sfânt de 25.000 x 25.000 de coţi (Ezechiel 48.20 şi versetele următoare).

 

Acest important aspect de aducere aminte stă pe prim plan şi la Cină, însă uneori este văzut acolo unilateral. Dacă Domnul spune: „Să faceţi aceasta în amintirea Mea”, atunci aceasta înseamnă nu numai: „Faceţi aceasta, ca să vă gândiţi de Mine”, sau: „să vă amintiţi de Mine”. Acesta este aspectul individual sau subiectiv. Dar este şi o aducere aminte colectivă şi obiectivă. Şi în acest sens cuvântul înseamnă acelaşi lucru cu „monument”. Cina are pe lângă o aducere aminte personală de suferinţele şi moartea Domnului şi semnificaţia unei jertfe de aducere aminte (compară cu Leviticul 24.7; Psalmul 38.1; 70.1). Cina nu este o repetare a jertfei lui Hristos, aşa cum învaţă biserica romană, ci o readucere în amintire, o gândire în urmă. Tot aşa este şi Paştele (Exodul 13.9) o gândire în urmă, prin care ieşirea din Egipt este readusă în amintire cu semne; aşa sunt de exemplu ierburile amare, care amintesc de suferinţa îndurată şi eliberarea din această suferinţă.

 

Aşa cum Dumnezeu va ridica cândva acest altar uriaş pentru jertfa de ardere de tot şi legat de ea slujba de închinare, ca masă de aducere aminte de lucrarea lui Hristos, tot aşa face El astăzi cu Cina, pretutindeni unde credincioşii serbează Cina în mod potrivit Scripturii la Masa Domnului. Altarul nostru este un semn instituit, vizibil, spre amintirea morţii lui Hristos, un monument în amintirea Lui. De aceea Pavel interpretează expresia „în amintirea Mea” astfel: „pentru că ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Corinteni 11.26). A mânca şi a bea în amintirea Sa este o readucere în amintire a morţii Sale şi prin caracterul vizibil al acesteia este o mărturie publică dată tuturor creaturilor. Este remarcabil şi totodată măreţ că această masă de aducere aminte de Domnul mort este serbată în prezenţa Domnului înviat şi glorificat. Tot aşa va fi şi în Împărăţia păcii. În timp ce gloria Domnului înviat şi glorificat va umple Templul, în curtea din faţă stă monumentul suferinţei şi morţii Sale. Preoţii aduc acolo jertfele care vorbesc despre moartea Domnului, în timp ce Domnul viu luminează locul cu slava Sa. Tot aşa este şi în slujba de adorare: şehina prezentă în mijlocul adunării credincioşilor, la care ea într-un anumit sens la fiecare sărbătoare a cinei ridică un monument despre moartea lui Hristos. Dumnezeu acordă valoare mare acestui monument. El Însuşi este Cel care atât astăzi cât şi în curând în Împărăţia păcii va instaura o aducere aminte de minunile Sale făcute în Hristos, aşa cum putem citi aceasta în Psalmul 111.4. Ce loc minunat este deja astăzi slujba de adorare adusă de Biserică. În fiecare duminică dimineaţa în mii de locuri pe întreg pământul este privit monumentul impresionabil despre suferinţele şi moartea Mântuitorului nostru, în timp ce în acelaşi moment şehina divină a Sa umple invizibil locul în toată gloria ei. Pe întreg pământul nu se găseşte un loc mai minunat.

 

Altarul tămâierii

În articolul anterior am văzut că Masa Domnului în 1 Corinteni 10.16-21 coincide cu altarul din Vechiul Testament. În Ezechiel se găseşte de două ori această expresie. Atât în capitolul 41.22 cât şi în capitolul 44.16. În acest al doilea pasaj este foarte probabil vorba de Altarul jertfei de ardere de tot, care este descris în Ezechiel 43.13-17. Ne ocupăm acum de primul altar. În Ezechiel 41.22 citim: „Altarul era din lemn, înalt de trei coţi şi lungimea lui de doi coţi; şi coarnele lui şi lungimea lui şi pereţii lui erau din lemn. Şi mi-a zis: »Acesta este masa care este înaintea Domnului.«” Acest altar pare să coincidă cu altarul jertfei de tămâiere, pe care îl cunoaştem din cortul din pustie şi din Templul lui Solomon. În orice caz, el stă foarte clar în centrul clădirii propriu-zise a Templului, cu toate că niciunde nu se aminteşte nici măcar un cuvânt, că el stă în Locul Sfânt sau în Locul Preasfânt. Şi singurul altar, care dintotdeauna stă în centru Templului, este altarul pentru jertfa de tămâiere. El este mult mai mare decât altarul din cortul întâlnirii; el era 90 cm înalt şi 45 cm lung şi lat. Acest altar este 1,60 m înalt şi 1,06 m lung şi (conform Septuaginta) 1,06 m lat. Pentru altarul jertfei de tămâiere din Templul lui Solomon nu sunt date dimensiuni (1 Împăraţi 6.20; 7.48). În ceea ce priveşte restul, altarul este o mare enigmă pentru noi:

 

Cum poate un altar din lemn să servească ca altar pentru jertfa de tămâiere? Altarele pentru jertfa de tămâiere de odinioară erau acoperite (placate) cu aur. O masă de lemn, pe care sunt cărbuni aprinşi, ar arde respectiv s-ar carboniza. De aceea trebuie să presupunem că acest altar nou va fi placat cu aur. Dar nici aceasta nu este amintit aici. În orice caz este foarte ciudat, că niciunde în Ezechiel capitolele 40-48 nu se vorbeşte despre aur. Este ca şi cum acest simbol al gloriei divine a devenit de prisos, acolo unde şehina în El, Persoana lui Mesia Însuşi, umple această casă cu slava Sa (Hagai 2.8-9).

 

De ce nu auzim absolut nimic despre alte lucruri din Templu? Că Chivotul legământului nu este acolo, aceasta este de înţeles. El s-a pierdut pentru totdeauna şi nu mai poate fi readus înapoi (compară cu Ieremia 3.16). Dar de ce nu auzim despre un sfeşnic sau despre o masă pentru pâinile de punere înainte? În Templul lui Solomon stăteau cel puţin zece sfeşnice şi zece mese (2 Cronici 4.7 şi versetele următoare). Dar Templul lui Ezechiel este complet gol, în afară de acest altar mic de lemn. S-a transferat cumva ceva din însemnătatea Mesei pentru punerea înainte a pâinilor asupra acestui altar? Şi de aceea el este numit masa care este înaintea Domnului? Sau este numit „o masă”, deoarece el, ca şi altarul pentru jertfa de ardere de tot, este un loc unde se serveşte masa? Şi dacă da, atunci despre ce mâncare este vorba?

 

De ce nu auzim absolut nimic despre scopul acestui altar? De ce nu auzim nimic despre vreo slujbă, pe care preotul trebuie s-o facă în sala Templului? În Ezechiel 40-48 sala Templului nu numai este aproape goală, ci se pare că nimic nu are loc în ea. Lucrurile, pe care preoţii le au de făcut, stau toate în legătură cu altarul pentru jertfa de ardere de tot, aflat în curtea din faţă. Singura excepţie pare să fie în capitolul 44.17: „… slujba în porţile curţii interioare şi în casă”. Însă textual aici se spune: „în spre casă”. Nicidecum aceasta nu este o dovadă, că preoţii vor intra în casă. La intrarea în casă sunt uşi în două canaturi care se rotesc (capitolul 41.23 şi versetele următoare), care fac o impresie îmbietoare, fără ca preoţii să se folosească de invitaţie. Aceasta este scos în relief prin faptul că preotul Ezechiel în viziunea sa are voie să meargă în partea dinapoi a curţii din faţă, dar nu în sala Templului (compară capitolele 40.28,48; 41.1,3).

 

O familie cerească

Gândim că este un răspuns la această întrebare. Un răspuns cu o importanţă extraordinară pentru slujba noastră de adorare. Faptul că altarul este din lemn, înseamnă de fapt că el nu este destinat pentru jertfe de foc, jertfe de tăiere sau pentru lucrarea de tămâiere, ci pentru serbarea unei mese. Dar atunci, cine sunt cei care iau parte la masă? Cine intră prin uşile rotitoare? Există o altă familie din fiii lui Ţadoc, care intră acolo?

 

Ca să înţelegem aceasta trebuie să ne gândim că atunci când israelitul de rând din Vechiul Testament se apropia de Dumnezeu, aceasta era exclusiv în legătură cu altarul pentru jertfa de ardere de tot. Preoţii, fiii lui Aaron, erau obligaţi să le ajute la slujbă. Dar în acelaşi timp Aaron şi fiii lui sunt o imagine despre familia preoţească cerească. Şi ca atare slujba lor şi apropierea lor de Dumnezeu stau în legătură cu altarul jertfei de tămâiere, de care nici un israelit nu se putea apropia. În Vechiul Testament nu era încă această familie preoţească cerească, dar în timpul Împărăţiei păcii lucrurile sunt altfel. Fiii lui Ţadoc vor trebui atunci să fie şi singuri reprezentanţi ai poporului pământesc, aşa că slujba lor este legată exclusiv cu altarul pentru jertfa de ardere de tot situat în partea interioară a curţii din faţă. Misiunea, pe care ei o aveau – în cadrul Templului -, va fi atunci exercitată prin familia cerească, Biserica, despre care ei erau numai o imagine.

 

Uşile cu două canaturi rotitoare, îmbietoare, şi altarul de lemn din marea sală a Templului, unde nu are voie să intre nici un preot şi nici un israelit, par să formeze o mărturie pentru Israel, că în Împărăţia păcii va fi o familie, care va fi mult mai apropiată de Dumnezeu şi va exercita o slujbă mult mai măreaţă decât poporul pământesc şi aceşti preoţi pământeşti. Familia constă din adevăratul Aaron şi fiii Lui (compară cu Evrei 2.10; 3.6,14; 10.21), preoţia sfântă a legământului nou (1 Petru 2.5; Apocalipsa 1.6; 20.6). Desigur noi nu considerăm că această Biserică cerească, glorificată, va sluji efectiv lui Dumnezeu în Templul de pe pământ şi va trebui să serbeze o masă. Este vorba de faptul, că în Templul pământesc va fi o mărturie în timpul Împărăţiei păcii, care arată spre familia cerească, care stă la masă cu Dumnezeu în Sfânta Sfintelor cerească (cu privire la gândul referitor la o masă cerească compară şi cu Luca 12.37; 22.29 şi versetele următoare; Apocalipsa 19.9). În afară de aceasta am văzut deja că pentru Templul lui Ezechiel nu este dată nici o dimensiune pentru înălţime. Templul pare să fie deschis la partea superioară, ca şi cum el ar sta în legătură directă cu cerul.

 

Privilegiul să stai la masă cu Dumnezeu, aceasta înseamnă să ai părtăşie în Locul Preasfânt ceresc, pentru noi nu este o chestiune de viitor, ci este ceva de care noi avem parte deja acum. Mulţi creştini se dau mulţumiţi, că păcatele lor sunt iertate şi că ei ca oameni pe pământ au parte de favoarea lui Dumnezeu. În privinţa aceasta ei nu merg mai departe de cunoaşterea şi privilegiul poporului pământesc Israel în legătură cu altarul pentru jertfa arderii de tot. Însă pentru noi acest altar este important. El este în concordanţă cu Masa Domnului, unde noi sărbătorim Cina spre vestirea morţii Domnului. Însă noi avem privilegiul nespus de mare ca de la acest altar să intrăm în Împărăţia cerească (Evrei 10.19-22), unde noi avem a face cu binecuvântări spirituale cereşti şi privilegii în legătură cu Domnul înviat şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Slujba noastră este adorarea adusă pe locul ceresc, sublim, acolo unde locuieşte şehina. Când noi ne strângem în Numele Domnului, El împlineşte făgăduinţa Sa şi lasă şehina să locuiască aici pe pământ în mijlocul nostru. Însă mult mai mare este privilegiul că noi intrăm în duhul în Sfânta Sfintelor cerească (compară cu Ezechiel 43.5), pe locul unde şehina este acasă, acolo unde noi avem voie să fim liberi în prezenţa ei, dar unde putem practica părtăşie cu Dumnezeu în cunoaşterea şi savurarea binecuvântărilor noastre cereşti.

 

Şi pentru această slujbă în cele din urmă moartea lui Hristos este baza. De aceea în cadrul cortului întâlnirii citim că o dată pe an, în marea zi a ispăşirii, pe coarnele altarului tămâierii trebuia făcută ispăşire cu sângele jertfei pentru păcat (compară cu Exodul 30.10; Leviticul 16.18, dacă şi aici este vorba de altarul pentru jertfa de tămâiere). Toate binecuvântările noastre şi privilegiile se bazează pe lucrarea lui Hristos, şi de aceea noi putem spune, că Masa Domnului, aşa cum noi o cunoaştem şi unde noi vestim moartea Domnului, vorbeşte atât despre masa din Ezechiel 44.16 cât şi despre masa din Ezechiel 41.22. Prima masă este altarul pentru jertfa arderii de tot, care ne aminteşte că toate păcatele noastre au fost veşnic înlăturate şi că noi am fost făcuţi plăcuţi în Hristos. Masa a doua este altarul din Locul Preasfânt, care ne aminteşte că noi suntem un popor ceresc, al cărui loc este acolo unde locuieşte şehina şi că el este făcut una cu Hristos glorificat în cer şi care acolo cunoaşte privilegiile lui propriu-zise. Simbolic vedem aceasta în Luca 9.34 pe muntele transfigurării. „A venit un nor (şehina) şi i-a umbrit (aşa cum şehina a făcut aceasta cu cortul întâlnirii); şi s-au temut când ei au intrat în nor.” Primul „i” sunt ucenicii, însă pot fi diferite păreri cu privire la cine sunt acei „ei” din ultima parte a frazei. Noi credem că este vorba – alături de Hristos – de Moise şi de Ilie (model al credincioşilor glorificaţi, cereşti). Însă în orice caz aici vedem ceva cu totul neobişnuit, care niciodată nu a avut loc. Oameni, credincioşi, dar şi creaturi intră în şehina. Aceasta va fi un privilegiu de neimaginat chiar şi pentru preoţii din Împărăţia păcii. Tocmai pentru faptul că toată casa a fost umplută cu şehina, lor le este interzis accesul în ea. Dar este o altă familie, una cerească, care are privilegiul nu numai literalmente direct într-o măsură deplină, ci deja acum la Masa Domnului în duhul să intre în şehina în Locul Preasfânt – în norul, unde în gloria măreaţă se aude glasul Tatălui, în buna plăcere pe care El o rosteşte cu privire la Fiul Său (2 Petru 1.17) şi unde familia cerească are parte împreună cu El în chip desăvârşit şi până în veşnicie de buna plăcere.

 

Căpetenia

Una din caracteristicile cele mai remarcabile în Ezechiel 44-48 este menţionarea frecventă a Căpeteniei. Titlul „căpetenie” este folosit în Ezechiel şi pentru Mesia. „Robul meu David trebuie să fie căpetenie în mijlocul vostru” (Ezechiel 34.24) şi „David, robul Meu, va fi căpetenia lor pentru totdeauna” Ezechiel 37.25). În acelaşi timp Mesia este numit „Împărat” (Ezechiel 37.24) şi aceasta nu este aşa în cadrul căpeteniei din Ezechiel 44-48. Însă aceasta nu este totul. Dacă căpetenia este prezentată ca model căpeteniilor de demult (împăraţii lui Israel) (Ezechiel 45.7,8), atunci ea însăşi trebuie să fie de rang împărătesc. Cu toate că textul nu spune aceasta, din cauza aceasta nu poate fi altfel, decât că această Căpetenie viitoare este un urmaş din neamul lui David. Aşa cum preoţii din Împărăţia păcii trebuie să fie categoric fii ai lui Ţadoc (Ezechiel 40.46; 43.19; 45.15; 8.11) – confirmaţi de David şi Solomon în funcţia lor (2 Samuel 8.17; 1 Împăraţi 2.35; 1 Cronici 16.39; 24.3-5; 29.22 şi versetele următoare), căpetenia nu poate fi nimeni altcineva decât un fiu al lui David. El este împlinirea despre care vorbeşte Ieremia 30.21, unde în contextul restabilirii viitoare a lui Israel citim: „Căpetenia lui va fi din el şi conducătorul lui va ieşi din mijlocul lui; şi-l voi apropia şi el se va apropia de Mine.”

 

Pentru acelaşi timp trebuie să fie de asemenea clar că prin conducător nu poate fi înţeles Mesia Fiul cel mare al lui David. În primul rând căpetenia trebuie să aducă pentru sine şi pentru tot poporul ţării un viţel ca jertfă pentru păcat (Ezechiel 45.21,22). Desigur este de neimaginat că Domnul Isus ar trebui să aducă pentru Sine Însuşi jertfă pentru păcat. În al doilea rând se vorbeşte despre fiii căpeteniei (Ezechiel 46.16). Şi nici aceasta nu se potriveşte pentru Domnul Isus. În afară de aceasta aceşti fii dovedesc că, căpetenia este una pământească şi muritoare. Aceasta rezultă şi din faptul că el domneşte peste propriile lui domenii princiare (Ezechiel 45.7 şi versetele următoare; Ezechiel 48.21) şi că el are propria gardă –  cel puţin aşa interpretează unii capitolul 48.18 – şi că el primeşte tot felul de prescripţii (Ezechiel 45.9-12; 46.16-18) şi că el face servicii de jertfă în Templu (vezi în continuare). Apoi mai este ceva, din care devine clar că el nu poate fi Mesia. Despre Mesia citim că El trebuie să fie Preot pe scaunul Său de domnie (Zaharia 6.13), da, că El este preot după rânduiala lui Melhisedec (Psalmul 110.4; Evrei 5.6,10; 6.20). Dar căpetenia categoric nu este preot. Chiar dacă el aduce jertfe în ziua de sabat sau la lună nouă, el poate numai să intre până la pridvorul porţii din afară şi să stea lângă uşorul porţii. Dar el nu poate merge mai departe de prag. El stă, ca să zicem aşa, la marginea interioară a curţii din afară, dar aceasta este totodată graniţa. Jertfele lui sunt preluate de preoţi, care le pregătesc în continuare în curtea dinlăuntru (Ezechiel 46.2; compară şi cu versetul 12).

 

Căpetenia aminteşte clar de împăraţii lui Iuda, care uneori jertfeau în locul poporului întreg şi prin aceasta ei înşişi făceau o oarecare slujbă la altar (compară cu 1 Împăraţi 8.22; 62-64). Această slujbă a devenit după aceea adevărata slujbă preoţească. În acelaşi timp alături de împărat stă totdeauna un mare preot, şi în mod ciudat el lipseşte în Ezechiel capitolele 40-48. În Ezechiel 45.18-20 auzim numai despre preot, care face serviciul de jertfă (după căpetenie?). Aici poate fi vorba de marele preot, dar poate fi vorba şi de slujba marelui preot, fără să fie vorba de un mare preot. Aceasta scoate mai mult în evidenţă chemarea deosebită a căpeteniei de a se comporta ca un conducător şi reprezentat al întregului popor în slujba de închinare. În mod deosebit la Paști, când căpetenia aduce jertfa pentru păcat pentru sine şi pentru popor (Ezechiel 45.21), slujba lui aminteşte în mod deosebit de slujba marelui preot de odinioară (Leviticul 16). Căpetenia categoric nu este un mare preot, dar pe de altă parte marele preot lipseşte şi slujba căpeteniei aminteşte uneori foarte mult de slujba marelui preot de odinioară.

 

Conducătorul slujbei de închinare

Desigur căpetenia are şi misiuni împărăteşti, dar singura indicaţie practică pentru acestea este cea din Ezechiel 45.9, care spune cam în felul următor: „Căpetenia să nu facă aşa cum au făcut căpeteniile de odinioară ale lui Israel. Să nu practice violenţa şi opresiunea şi coruperea şi să practice judecata şi dreptatea.” În rest toate misiunile, pe care profetul le enumeră pentru căpetenie, corespund domeniului slujbei închinării. Pentru aceasta căpetenia primeşte şi o jertfă specială, darul ridicat (Ezechiel 45.13-16), nu pentru întreţinerea lui proprie, ci ca material, ca să poată aduce jertfele de sărbătoare prescrise.

 

 

 

Ce înseamnă deci această căpetenie pentru noi ca model? Am văzut că Templul este locul unde are loc serviciul de închinare pentru poporul lui Dumnezeu (compară cu Efeseni 3.21; 1 Petru 2.5; Evrei 3.1-6; 10.19-21; 13.15), şi că strângerile laolaltă ale Bisericii – deci slujba jertfelor şi slujba de închinare – sunt în Templu. Deci dacă căpetenia este conducătorul şi reprezentantul poporului în slujba de închinare, atunci cu siguranţă putem vedea în el o referire la Hristos. Pe de o parte Mesia din Ezechiel arată tipologic spre Domnul, aşa cum Îl cunoaştem noi, la dreapta lui Dumnezeu în cer. Pe de altă parte căpetenia este o imagine despre Duhul lui Hristos, care preia conducerea în credincioşi în slujba de închinare. Spre comparare ne putem gândi la Iosua, care de asemenea este o imagine a Duhului lui Hristos în credincioşi. Însă atunci ca Acela care îi introduce în binecuvântările ţării făgăduite. O paralelă mult mai clară găsim în David şi Solomon, care în persoană sunt atât modele ale lui Mesia, dar în stilul de viaţă practică al lor şi ca reprezentanţă ai poporului lui Dumnezeu sunt primordial modele ale Duhului lui Hristos în credincioşi. Important este şi comparaţia cu Evrei 8.2, unde Hristos este numit Slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort. Desigur El este aceasta ca Mare Preot (versetul 1), ceea ce căpetenia categoric nu este, dar pe noi ne interesează aspectul, că toţi credincioşii sunt numiţi în realitate slujitori ai Locului Preasfânt, dar în epistola către Evrei numai Hristos singur este numit aşa, deoarece El este Conducătorul şi Reprezentantul poporului lui Dumnezeu şi toţi credincioşii sunt văzuţi exclusiv în El. De aceea credincioşii în epistola către Evrei nu sunt numiţi preoţi, dar ei sunt văzuţi în Marele Preot peste casa preoţească a lui Dumnezeu (Evrei 10.22). Rezumând vedem cum Hristos este prezentat în mulţimea imaginilor în Templul lui Ezechiel şi prin aceasta şi în slujba noastră de închinare:

 

Şehina este o imagine despre Hristos în gloria Sa divină, care Se apropie de noi la slujba de închinare (adorare), şi de care noi ne apropiem în Locul Preasfânt.

 

Mesia, care vine direct la Templul Său (Maleahi 3.1) este Hristos Însuşi în Persoană. Însă atunci accentul se va pune mai mult pe El ca Omul înviat şi glorificat, pe Fiul lui David, Împăratul poporului Său. Hristos, care este prezent personal în mijlocul Bisericii Sale, este acolo în gloria deplină a Persoanei Sale, atât în ceea ce priveşte dumnezeirea Lui cât şi natura Sa umană (compară cu Hagai 2.8-10).

 

Căpetenia este o imagine a Duhului lui Hristos, care preia conducerea în noi în Biserică (Efeseni 3.21) în slujba de închinare ca Reprezentant al Bisericii Sale. El este Cel care în mijlocul ei intonează cântarea de laudă, ca şi cum El ar fi singurul care cântă. Cântatul nostru este inclus în El (Evrei 2.12). Şi prin El noi aducem lui Dumnezeu jertfele noastre de tăiere (Evrei 13.15; 1 Petru 2.5).

 

Omul din aramă, care conduce pe Ezechiel în Templul nou (Ezechiel 40.3) ne arată o imagine despre Duhul lui Hristos, care ne învaţă prin Cuvântul Său cu privire la felul cum Locul Preasfânt ceresc şi slujba noastră de închinare stau în legătură cu acesta şi ne ajută în această slujbă (compară cu Ezechiel 43.6, vezi şi legătura dintre acest om, care conduce pe profet, şi Duhul din versetul 5).

 

Timpurile de sărbătoare

Se merită osteneala să cercetăm ce scrie Ezechiel despre slujba de închinare în Împărăţia păcii mesianică şi să încercăm să transpunem aceasta la slujba noastră de închinare. Să privim mai întâi sărbătorile lui Israel. În cartea Leviticul 23 găsim şapte sărbători: Paştele, sărbătoarea azimelor, sărbătoarea celor dintâi roade, sărbătoarea săptămânilor, sărbătoarea trâmbiţelor, marea zi a ispăşirii şi sărbătoarea corturilor. Însă în Ezechiel 45 sărbătoarea celor dintâi roade şi sărbătoarea săptămânilor (care tipologic este sărbătoare creştină), au dispărut complet. Urmează:

 

un fel nou al marii zile a ispăşirii şi prima zi a celei dintâi luni, nu pentru popor, ci exclusiv pentru curăţirea Locaşului sfânt prin preoţi (Ezechiel 45.18 şi verstele următoare; Leviticul 16.8);

o aducere aminte în a şaptea zi a lunii (Ezechiel 45.20); dar s-ar putea ca Septuaginta să exprime aici şi: luna a şaptea, prima din luni (vezi punctul e);

Paştele în ziua a paisprezecea a primei luni (Ezechiel 45.21 şi versetele următoare). Mielul pascal nu este numit, este însă numită jertfa pentru păcat, pe care căpetenia o aduce pentru sine şi pentru popor.

Sărbătoarea azimelor din ziua a cincisprezecea şi până în ziua a douăzeci şi una a primei luni. Sărbătorită în fiecare zi cu jertfe mari de ardere de tot şi de pace, aduse prin căpetenie (Ezechiel 45.23 şi următoarele).

A doua zi mare a împăcării la începutul celei de-a doua jumătăţi a anului (dacă interpretarea Septuagintei în versetul 20 este corectă; vezi punctul b). Aceasta este ziua în care odinioară au răsunat trâmbiţele (Leviticul 23.24).

Sărbătoarea corturilor din a cincisprezecea zi a lunii a şaptea şi până în ziua a douăzeci şi una a lunii. Fiecare zi a fost serbată cu jertfe de ardere de tot şi jertfe de pace prin căpetenie (Ezechiel 45.25). Această sărbătoare este numită simplu „sărbătoare”, exact aşa ca de exemplu în 2 Cronici 5.3; 7.8 şi versetele următoare.

De aceasta trebuie să se ţină seama pentru simetria lunii întâi şi a lunii a şaptea. O zi a împăcării la început, o sărbătoare din ziua a cincisprezecea şi până în ziua a douăzeci şi una.

 

Căpetenia stă în centru şi în timpul zilelor de sărbătoare ca conducător şi reprezentant al poporului, şi aceasta în adevăratul sens al cuvântului. Căpetenia trebuie, când ei (închinătorii) intră, să meargă în mijlocul lor, şi când ei ies, atunci el trebuie să iasă împreună cu ei (Ezechiel 46.10). Mult mai concret se vede aceasta în ziua de sabat şi în ziua de lună nouă (prima zi din fiecare lună). În aceste zile se deschide poarta lăuntrică, care oferă privelişte spre altarul arderii de tot şi spre sala Templului. Şi prin această poartă sunt aduse în curtea dinăuntru animalele de jertfă, care apoi sunt pregătite prin preoţi ca jertfe de ardere şi jertfe de pace (Ezechiel 46.1 şi versetele următoare, compară şi versetul 12 referitor la jertfele de bunăvoie din timpul săptămânii). Dar ceea ce ne interesează pe noi acum este: în zilele acestea vine mai întâi căpetenia ca să se închine pe pragul porţii şi să adore pe Domnul, şi după aceea vine poporul, ca să se închine Domnului direct înaintea acestei porţi (compară cu Ezechiel 46.2 şi versetele următoare). Căpetenia se închină realmente înainte să se închine poporul. Totodată el este diferit de popor şi mai presus de popor. Aceasta rezultă din mâncarea lui din jertfa de pace în curtea dinainte a porţii orientată spre răsărit. Prin această poartă a intrat şehina la început în Templu (Ezechiel 43.4), şi de aceea poarta trebuie să fie tot timpul închisă în partea din afară. Numai căpetenia putea să intre din partea interioară a curţii din faţă şi aceasta singur, ca să mănânce jertfa de pace (Ezechiel 44.1-3). Aceasta este foarte ciudat, deoarece în mod normal jertfa de pace este o masă specifică a părtăşiei, care poate fi mâncată împreună cu alţii. Dar nu arată aceste prescripţii că de fapt la savurarea jertfelor este un element, pe care numai Duhul lui Hristos poate să-l evalueze pe deplin şi acesta stă în legătură cu şehina, cu gloria deplină a lui Dumnezeu? Duhul ne călăuzeşte în închinarea adusă de noi şi ne reprezintă înaintea lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp înţelegerea Lui şi savurarea a ceea ce El lucrează în noi sunt mult mai presus de înţelegerea şi savurarea noastră.

 

O întrunire sfântă

Leviticul 23 ne arată că la fiecare sărbătoare caracteristica principală este, că în zilele respective trebuia să aibă loc o întrunire sfântă. Aceasta spune ceva şi despre caracterul adorării aduse de noi (vezi şi Deuteronomul 16.16 şi versetele următoare). În strângerile noastre laolaltă sfinte trebuie să se exprime ceva din toate aceste sărbători:

 

Locul de plecare este permanent un Locaş sfânt curăţit; aceasta înseamnă că poporul lui Dumnezeu poate cânta: „Cu conştiinţa curată şi eliberată putem sta la Masa Ta” (compară şi cu Ezechiel 44.25-27).

 

În centru la slujba de închinare stă Masa Domnului, care redă nu numai o paralelă cu jertfa de pace, ci şi cu Paştele, ca amintire de mântuirea noastră prin moartea Mielului pascal. Nu degeaba sunt pâinea pascală şi paharul pascal, pe care Domnul le-a folosit la instaurarea Cinei.

 

Slujba închinării stă la rândul ei central în toată viaţa creştinului credincios. Pentru aceasta este valabil: Şi Paştele nostru Hristos, a fost jertfit. De aceea să ţinem sărbătoarea cu azimele curăţiei şi adevărului (1 Corinteni 5.7,8).

 

Sărbătoarea corturilor este sărbătoarea strângerii la sfârşitul anului (Exodul 23.16; 34.22), sărbătoarea Împărăţiei păcii (Zaharia 14.16), sărbătoarea despre „plinătatea timpurilor” (Efeseni 1.10). Dar toate, care vor deveni atunci vizibile, au fost revelate deja pentru credincios, peste care a venit sfârşitul timpurilor (1 Corinteni 10.11). Partea cerească, pe care sfinţii glorificaţi trebuie s-o savureze în curând în Împărăţia păcii, este în ceea ce priveşte caracterul ei deja acum partea lor şi este exprimată în strângerile lor laolaltă sfinte. Curând începe plinătatea timpurilor, dar noi cunoaştem deja acum taina voii lui Dumnezeu şi „planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale” şi „bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1.9,11,18).

 

„Duhul făgăduinţei”, care este „arvuna moştenirii noastre”, lucrează deja acum în mijlocul credincioşilor tot ce este „spre lauda slavei Sale” (Efeseni 1.13,14). Acesta este Duhul lui Hristos, care ne este prezentat în căpetenia, marele Conducător al slujbei de închinare a unui popor născut din nou în Împărăţia mesianică.

 

Însă mult mai minunată şi mai sublimă este slujba adorării, pe care noi avem dreptul s-o cunoaştem deja acum; Căpetenia, care călăuzeşte slujba noastră de adorare, este mult mai minunată; mult mai minunat este Locul preasfânt, în care noi avem intrare liberă – o intrare liberă pe care căpetenia însăşi şi fiii lui Ţadoc înşişi au avut voie s-o savureze în Locul preasfânt pământesc, şi mult mai minunate sunt sărbătorile pe care noi avem voie să le serbăm la slujba noastră de închinare. Facă Domnul, ca acestea să fie şi o realitate practică.

 

Tradus de la: Der Tempel Hesekiels

 

Tradus din Bode des heils in Christus, Ediţia 134, 1991

 

Traducere: Ion Simionescu

 

 

https://www.soundwords.de/ro/templul-lui-ezechiel-a11270.html

 

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

Explicatia Cartii: Ezechiel

„Fiul omului, te pun pazitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din gura Mea, sa-i înstiintezi din partea Mea” (Ezec. 3:16-21).

 

Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtatorul de cuvînt al Tatalui, care-si disciplineaza copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava Domnului”.

Cartea poarta numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu întareste” sau „Domnul este taria mea”.

Ca si Isaia, Ezechiel a fost si preot si profet. El se pregatea sa slujeasca Domnului la Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o faca. Preotii erau instalati în slujire numai de la vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia babiloniana în anul 597 î.Cr., pe cînd avea numai 25 de ani. Dupa înca cinci ani petrecuti în Babilon, Ezechiel si-a început slujirea printre poporul captiv de la rîul Chebar. Timp de cel putin 22 de ani activeaza ca preot si profet (Ezec. 29:17). Se casatoreste, dar nu stim daca a avut sau nu copii din aceasta casatorie.

Amanuntele date de Ezechiel ne ajuta sa stabilim foarte usor data scrierii. Fiecare sectiune profetica a cartii debuteaza cu data la care a fost primita de la Domnul si transmisa oamenilor. Activitatea profetica a lui Ezechiel a început în luna Iulie din anul 593 î.Cr. si a continuat cel putin pîna la vremea mentionata în ultima profetie înregistrata de textul cartii, adica: luna Aprilie din anul 571 î.Cr. Ezechiel a fost contemporan cu Ieremia si Daniel. Cam de aceiasi vîrsta cu Daniel, dar mult mai tînar decît Ieremia, profetul a fost mult influentat de „profetul lacrimilor” caruia i-a continuat aparent trei dintre profetiile sale: (1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec. 11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor acrii (Ezec. 18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) si (3) pilda celor doua surori (Ezec. 23:1-49; comparat cu Ier. 3:6-11).

Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani dupa Daniel, facînd parte din cei 10.000 de captivi luati de Nebucadnetar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ. 24:11-18). El îsi începe activitatea dupa 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început nadejdiile false ale celor care credeau ca robia va fi scurta si ca evreii se vor întoarce foarte repede acasa. Cartea lui Ezechiel a fost un mesaj adresat natiunii. Evreii trebuiau convinsi ca nu poate fi vorba despre o întoarcere în tara promisa, mai înainte de a se produce o totala întoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj îsi atinge punctul maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32:

 

„Întoarceti-va si abateti-va de la toate faradelegile voastre, pentru ca sa nu va duca nelegiuirea la pieire. Lepadati de la voi toate faradelegile, prin care ati pacatuit, faceti-va rost de o inima noua si un duh nou. Pentru ce vreti sa muriti, casa a lui Israel? Caci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceti-va dar la Dumnezeu, si veti trai”.

 

Cartea lui Ezechiel are un caracter autobiografic si este aranjata într-o ordine cronologica. Continutul cartii înregistreaza activitatea lui Ezechiel ca profet. Proorociile rostite de Ezechiel pot fi rezumate si împartite în felul urmator: (a) profetii adresate situatiei prezente: judecata Ierusalimului si a poporului evreu (Ezec. 4-14), (b) profetii despre viitor – destinul natiunilor (Ezec. 25-39) si (c) profetii despre vremea sfîrsitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40-48).

 

Ezechiel este un prooroc foarte putin citat în Noul Testament. Nu-l gasim în textul Evangheliilor sau al epistolelor, dar el apare în toata maretia lui în cartea Apocalipsei. Pentru cel ce cunoaste Biblia, nu este nici un secret ca Ezechiel si Ioan sînt amîndoi profeti apocaliptici. ªi unul si celalalt au avut harul sa primeasca de la Domnul descoperiri extraordinare despre vremurile sfîrsitului, în care Dumnezeu va face ceruri noi si un pamînt nou în care va locui neprihanirea. Multe din pasajele cartilor lor pot fi citite si studiate în paralel. Iata de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui Dumnezeu:

 

„Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatra de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care sedea pe el” (Ezec. 1:26).

 

„Numaidecît am fost rapit în Duhul. ªi iata ca în cer era pus un scaun de domnie, si pe scaunul acesta de domnie sedea Cineva. Cel ce sedea pe el, avea înfatisarea unei pietre de iaspis si de sardiu; si scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatra de smaragd la vedere” (Apoc. 4:2-3).

 

Ca si cartea lui Ioan, si proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde (Ezec. 17), poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) si tablouri cu încarcatura simbolica. Specificul acesta mai are înca o explicatie. Pîna la caderea Ierusalimului, Dumnezeu l-a facut literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Asa ca mesajul lui catre popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci prin intermediul gesturilor si al simbolurilor. Din cauza acestei situatii, profetul a fost împins de cîteva ori de Dumnezeu în situatii dificile. A trebuit sa umble gol, sa stea legat cu frînghii, sa manînce baliga de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice a fost însa moartea sotiei sale, produsa chiar în ziua în care a cazut Ierusalimul (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel catre popor sa sune la fel cu glasul Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul sa guste ceva din durerea pe care Dumnezeu însusi a simtit-o cînd a încuviintat pedepsirea cetatii favorite.

 

Unul dintre cele mai grafice capitole ale cartii lui Ezechiel este capitolul 37 în care gasim viziunea vaii oaselor. Nicaieri în Biblie nu este descrisa mai plastic refacerea si renasterea poporului evreu. ªi tot nicaieri în Biblie nu se gaseste mai clar declaratia ca Dumnezeu nu si-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate sa-i ridice chiar si din morminte pentru a-i aseza în matca destinului lor mesianic.

 

Cuvinte cheie si teme caracteristice: Expresia caracteristica a cartii este „slava Domnului”. Ea apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca sa reapara în capitolul 43 al cartii. Capitolul l debuteaza cu descrierea slavei ceresti, iar capitolele 40-48 încheie cartea cu descrirea instaurarii slavei lui Dumnezeu pe pamînt („Tatal nostru care esti în ceruri! Sfinteasca-se Numele Tau; faca-se voia Ta; vie împaratia Ta; precum în cer asa si pe pamînt” – Matei 6:9-10). Între aceste doua extreme, cartea lui Ezechiel ne prezinta ce s-a întîmplat cu slava Domnului în împaratia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca sa fie martor la idolatria poporului si pentru a asista la plecarea slavei Domnului din cetate.

 

În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legamîntului din Cortul întîlnirii. Din pricina pacatelor poporului, în timpul vietii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite asupra evreilor pedeapsa robiei. Înainte însa de caderea Ierusalimului, slava Domnului paraseste treptat cetatea. Mai întîi, ea „s-a ridicat dintre heruvimul pe care era si s-a îndreptat spre pragul casei” (Ezec. 9:3). Aceasta miscare a ei a facut ca Templul sa se umple de nor si curtea de stralucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava Domnului a plecat din pragul Templului, si s-a asezat pe heruvimi. Heruvimii si-au întins aripile… si s-au oprit la intrarea portii Casei Domnului spre rasarit” (Ezec. 10:18-19). „Dupa aceea… slava Domnului s-a înaltat din mijlocul cetatii, si s-a asezat pe muntele de la rasaritul cetatii” (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a facut cu o încetineala si cu o maiestate care subliniaza parca regretul cu care Dumnezeu trebuie sa se desparta de cetate si sa îngaduie distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a început prapadul.

 

Ezechiel nu se opreste însa aici. Profetia lui ridica valul de la orizontul viitorului. Capitolele finale ale cartii lui proclama întronarea împaratiei lui Israel si revenirea slavei: „M-a dus la poarta, la poarta dinspre rasarit. ªi iata ca slava Dumnezeului lui Israel venea de la rasarit… Slava Domnului a intrat în Casa pe poarta dinspre rasarit. Atunci, Duhul m-a rapit si m-a dus în curtea dinlauntru. ªi Casa era plina de slava Domnului!” (Ezec. 43: l -5).

Nu trebuie sa cautam prea mult pentru a descoperi care este ideea principala si mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se gasesc pe aproape fiecare fila a cartii. Cu variatii minime, fraza: „ªi vor sti ca Eu sînt Domnul” se repeta de nu mai putin de 70 de ori. Ea este folosita de 29 de ori atunci cînd se vorbeste despre pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se vorbeste despre judecata divina care va cadea asupra neamurilor; si de 17 ori atunci cînd se vorbeste despre viitoarea restaurare a Israelului si despre binecuvîntarea care va veni asupra lui la vremea sfîrsitului. Aceasta observatie da pe fata însasi chintesenta cartii. Ezechiel anunta ca poporul ales, si toate celelalte popoare ale lumii, vor ajunge sa cunoasca în scurgerea vremii ca Iehova este singurul si adevaratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor si asupra istoriei.

 

Aceasta se va face prin trei actiuni distincte:

 

(a), mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului si despre ducerea poporului ales în robie, lucru despre care noi stim astazi ca s-a întîmplat întocmai;

 

(b), în al doilea rînd, prin judecata si pedepsirea popoarelor existente în zilele lui Ezechiel, lucru despre care iarasi noi stim ca s-a întîmplat întocmai; si

 

(c), în al treilea rînd, prin prezervarea Israelului si prin finala lui restaurare în pozitia si privilegiile de popor al Legamîntului. Aceasta s-a întîmplat partial o data cu reîntoarcerea din robia Babiloneana a „ramasitei” sub conducerea lui Ezra si Neemia, se întîmpla acum prin supravietuirea miracuIoasa a Israelului si îsi va avea curînd încununarea în instaurarea împaratiei Mielului.

 

Redus la o singura afirmatie, cartea lui Ezechiel spune: „ªi veti cunoaste ca Eu sînt Domnul!”.

Viziunea initiala si chemarea profetului Ezechiel în slujba (1-3)

 

  1. PREZENT – JUDECATA IERUSALIMULUI ªI A POPORULUI (4-24)

Pilde si profetii despre apropierea pedepsei (4-7)

Viziunea Templului si a cetatii: Slava Domnului pleaca (8-11)

Alte simboluri si mesaje despre judecata (12-24)

 

  1. VIITOR – DESTINUL NAtIUNILOR (25-39)

Judecati asupra popoarelor straine (25-32)

Dupa judecata Israelul va fi restaurat (33-37)

Distrugerea lui GOG si MAGOG; înaltarea Israelului (38-39)

 

  1. VREMEA SFÎRªITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48)

 

TEMPLUL recladit si slava cea noua (40:1 – 43:12)

ÎNCHINAREA reînnoita, rîul cel sfînt (43:13- 47:12)

tARA re-împartita si

CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)

https://biblia.crestini.com/explicatia-cartii/ezechiel/

 

 

///////////////////////////////////////

 

Ezechiel (detalii)

„Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea” (Ezec. 3:16-21).

 

Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtătorul de cuvînt al Tatălui, care-şi disciplinează copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava Domnului”.

 

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu întăreşte” sau „Domnul este tăria mea”.

 

Autorul: Ca şi Isaia, Ezechiel a fost şi preot şi profet. El se pregătea să slujească Domnului la Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o facă. Preoţii erau instalaţi în slujire numai de la vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia babiloniană în anul 597 î.Cr., pe cînd avea numai 25 de ani. După încă cinci ani petrecuţi în Babilon, Ezechiel şi-a început slujirea printre poporul captiv de la rîul Chebar. Timp de cel puţin 22 de ani activează ca preot şi profet (Ezec. 29:17). Se căsătoreşte, dar nu ştim dacă a avut sau nu copii din această căsătorie.

 

Data: Amănuntele date de Ezechiel ne ajută să stabilim foarte uşor data scrierii. Fiecare secţiune profetică a cărţii debutează cu data la care a fost primită de la Domnul şi transmisă oamenilor. Activitatea profetică a lui Ezechiel a început în luna Iulie din anul 593 î.Cr. şi a continuat cel puţin pînă la vremea menţionată în ultima profeţie înregistrată de textul cărţii, adică: luna Aprilie din anul 571 î.Cr. Ezechiel a fost contemporan cu Ieremia şi Daniel. Cam de aceiaşi vîrstă cu Daniel, dar mult mai tînăr decît Ieremia, profetul a fost mult influenţat de „profetul lacrimilor” căruia i-a continuat aparent trei dintre profeţiile sale: (1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec. 11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor acrii (Ezec. 18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) şi (3) pilda celor două surori (Ezec. 23:1-49; comparat cu Ier. 3:6-11).

 

Conţinutul cărţii: Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani după Daniel, făcînd parte din cei 10.000 de captivi luaţi de Nebucadneţar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ. 24:11-18). El îşi începe activitatea după 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început nădejdiile false ale celor care credeau că robia va fi scurtă şi că evreii se vor întoarce foarte repede acasă. Cartea lui Ezechiel a fost un mesaj adresat naţiunii. Evreii trebuiau convinşi că nu poate fi vorba despre o întoarcere în ţara promisă, mai înainte de a se produce o totală întoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj îşi atinge punctul maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32:

 

„Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi”.

 

Cartea lui Ezechiel are un caracter autobiografic şi este aranjată într-o ordine cronologică. Conţinutul cărţii înregistrează activitatea lui Ezechiel ca profet. Proorociile rostite de Ezechiel pot fi rezumate şi împărţite în felul următor: (a) profeţii adresate situaţiei prezente: judecata Ierusalimului şi a poporului evreu (Ezec. 4-14), (b) profeţii despre viitor – destinul naţiunilor (Ezec. 25-39) şi (c) profeţii despre vremea sfîrşitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40-48).

 

Ezechiel este un prooroc foarte puţin citat în Noul Testament. Nu-l găsim în textul Evangheliilor sau al epistolelor, dar el apare în toată măreţia lui în cartea Apocalipsei. Pentru cel ce cunoaşte Biblia, nu este nici un secret că Ezechiel şi Ioan sînt amîndoi profeţi apocaliptici. Şi unul şi celălalt au avut harul să primească de la Domnul descoperiri extraordinare despre vremurile sfîrşitului, în care Dumnezeu va face ceruri noi şi un pămînt nou în care va locui neprihănirea. Multe din pasajele cărţilor lor pot fi citite şi studiate în paralel. Iată de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui Dumnezeu:

 

„Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el” (Ezec. 1:26).

 

„Numaidecît am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere” (Apoc. 4:2-3).

 

Ca şi cartea lui Ioan, şi proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde (Ezec. 17), poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) şi tablouri cu încărcătură simbolică. Specificul acesta mai are încă o explicaţie. Pînă la căderea Ierusalimului, Dumnezeu l-a făcut literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Aşa că mesajul lui către popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci prin intermediul gesturilor şi al simbolurilor. Din cauza acestei situaţii, profetul a fost împins de cîteva ori de Dumnezeu în situaţii dificile. A trebuit să umble gol, să stea legat cu frînghii, să mănînce baligă de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice a fost însă moartea soţiei sale, produsă chiar în ziua în care a căzut Ierusalimul (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel către popor să sune la fel cu glasul Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul să guste ceva din durerea pe care Dumnezeu însuşi a simţit-o cînd a încuviinţat pedepsirea cetăţii favorite.

 

Unul dintre cele mai grafice capitole ale cărţii lui Ezechiel este capitolul 37 în care găsim viziunea văii oaselor. Nicăieri în Biblie nu este descrisă mai plastic refacerea şi renaşterea poporului evreu. Şi tot nicăieri în Biblie nu se găseşte mai clar declaraţia că Dumnezeu nu şi-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate să-i ridice chiar şi din morminte pentru a-i aşeza în matca destinului lor mesianic.

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Expresia caracteristică a cărţii este „slava Domnului”. Ea apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca să reapară în capitolul 43 al cărţii. Capitolul l debutează cu descrierea slavei cereşti, iar capitolele 40-48 încheie cartea cu descrirea instaurării slavei lui Dumnezeu pe pămînt („Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; facă-se voia Ta; vie împărăţia Ta; precum în cer aşa şi pe pămînt” – Matei 6:9-10). Între aceste două extreme, cartea lui Ezechiel ne prezintă ce s-a întîmplat cu slava Domnului în împărăţia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca să fie martor la idolatria poporului şi pentru a asista la plecarea slavei Domnului din cetate.

 

În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legămîntului din Cortul întîlnirii. Din pricina păcatelor poporului, în timpul vieţii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite asupra evreilor pedeapsa robiei. Înainte însă de căderea Ierusalimului, slava Domnului părăseşte treptat cetatea. Mai întîi, ea „s-a ridicat dintre heruvimul pe care era şi s-a îndreptat spre pragul casei” (Ezec. 9:3). Această mişcare a ei a făcut ca Templul să se umple de nor şi curtea de strălucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava Domnului a plecat din pragul Templului, şi s-a aşezat pe heruvimi. Heruvimii şi-au întins aripile… şi s-au oprit la intrarea porţii Casei Domnului spre răsărit” (Ezec. 10:18-19). „După aceea… slava Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul cetăţii” (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a făcut cu o încetineală şi cu o maiestate care subliniază parcă regretul cu care Dumnezeu trebuie să se despartă de cetate şi să îngăduie distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a început prăpădul.

 

Ezechiel nu se opreşte însă aici. Profeţia lui ridică vălul de la orizontul viitorului. Capitolele finale ale cărţii lui proclamă întronarea împărăţiei lui Israel şi revenirea slavei: „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit… Slava Domnului a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit. Atunci, Duhul m-a răpit şi m-a dus în curtea dinlăuntru. Şi Casa era plină de slava Domnului!” (Ezec. 43: l -5).

 

Mesajul cărţii: Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a descoperi care este ideea principală şi mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se găsesc pe aproape fiecare filă a cărţii. Cu variaţii minime, fraza: „Şi vor şti că Eu sînt Domnul” se repetă de nu mai puţin de 70 de ori. Ea este folosită de 29 de ori atunci cînd se vorbeşte despre pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se vorbeşte despre judecata divină care va cădea asupra neamurilor; şi de 17 ori atunci cînd se vorbeşte despre viitoarea restaurare a Israelului şi despre binecuvîntarea care va veni asupra lui la vremea sfîrşitului. Această observaţie dă pe faţă însăşi chintesenţa cărţii. Ezechiel anunţă că poporul ales, şi toate celelalte popoare ale lumii, vor ajunge să cunoască în scurgerea vremii că Iehova este singurul şi adevăratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor şi asupra istoriei.

 

Aceasta se va face prin trei acţiuni distincte:

 

(a), mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului şi despre ducerea poporului ales în robie, lucru despre care noi ştim astăzi că s-a întîmplat întocmai;

 

(b), în al doilea rînd, prin judecata şi pedepsirea popoarelor existente în zilele lui Ezechiel, lucru despre care iarăşi noi ştim că s-a întîmplat întocmai; şi

 

(c), în al treilea rînd, prin prezervarea Israelului şi prin finala lui restaurare în poziţia şi privilegiile de popor al Legămîntului. Aceasta s-a întîmplat parţial o dată cu reîntoarcerea din robia Babiloneană a „rămăşiţei” sub conducerea lui Ezra şi Neemia, se întîmplă acum prin supravieţuirea miracuIoasă a Israelului şi îşi va avea curînd încununarea în instaurarea împărăţiei Mielului.

 

Redus la o singură afirmaţie, cartea lui Ezechiel spune: „Şi veţi cunoaşte că Eu sînt Domnul!”.

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

Viziunea iniţială şi chemarea profetului Ezechiel în slujbă (1-3)

 

  1. PREZENT – JUDECATA IERUSALIMULUI ŞI A POPORULUI (4-24)

Pilde şi profeţii despre apropierea pedepsei (4-7)

Viziunea Templului şi a cetăţii: Slava Domnului pleacă (8-11)

Alte simboluri şi mesaje despre judecată (12-24)

 

  1. VIITOR – DESTINUL NAŢIUNILOR (25-39)

Judecăţi asupra popoarelor străine (25-32)

După judecată Israelul va fi restaurat (33-37)

Distrugerea lui GOG şi MAGOG; înălţarea Israelului (38-39)

 

  1. VREMEA SFÎRŞITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48)

 

TEMPLUL reclădit şi slava cea nouă (40:1 – 43:12)

ÎNCHINAREA reînnoită, rîul cel sfînt (43:13- 47:12)

ŢARA re-împărţită şi

CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)

 

 

https://robiblia.com/Ezechiel–pg26.html

 

 

 

 

///////////

TEMPLUL LUI DUMNEZEU

 

»Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul Lui Dumnezeu locuiește în voi?« (1 Corinteni 3,16)

 

 

 

   Este extraordinar de rușinos că se poate întâmpla ca unii să aibă o ‚religie’ și nici măcar să nu cunoască Templul, care este cea mai importantă organizare a întregului cult.

 

   Când era Israel în Egipt, nu aveau nici un sfânt Locaș, nici un Templu, nicio Casa a lui Dumnezeu. Pe atunci nu aveau nici măcar o religie, cu excepția cazului că am vrea să numim astfel idolatria lor.

 

   În pustie Moise a ridicat un cort, după porunca lui Dumnezeu, în care totul trebuia să fie după modelul care i se arătase lui Moise pe munte. Acesta a fost primul sfânt Locaș, locuința lui Dumnezeu, pe care El a recunoscut-o. »Atunci norul a acoperit cortul întâlnirii și slava Domnului a umplut cortul. Moise nu putea să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui și slava Domnului umplea  cortul.« (Exod 40,34-35) După acest lucru putea recunoaște orice israelit că aceea era Casa lui Dumnezeu. Dacă cineva s-a gândit să-și facă o ‚casă a lui Dumnezeu’ proprie, aceasta ar fi fost o răzvrătire față de Dumnezeu. El și-ar fi atras cu siguranță mânia lui Dumnezeu, iar judecata ar fi urmat imediat.

 

   Dar pe când Israel era în Canaan, Dumnezeu a ales un loc, unde trebuiau să se ducă semințiile lui Israel și despre care Dumnezeu deja vorbise cu Moise:

 

   »Voi să nu faceți așa față de Domnul, Dumnezeul vostru! Ci să-L căutați în locașul Lui și să mergeți la locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru, din toate semințiile voastre, ca să-Și așeze acolo Numele Lui.« Și, »Vezi să nu aduci arderile tale de tot în toate locurile pe care le vei vedea; ci să aduci arderile de tot în locul pe care-l va alege Domnul în una din semințiile tale, și acolo să faci tot ce-ți poruncesc Eu.« (Exod 12,4-5 și 13-14)

 

   Acesta a fost Ierusalimul, cetatea pe care a ales-o Dumnezeu. În această cetate trebuia Solomon să construiască minunatul Templu, dar nu după gândurile lui sau după un concept artistic premiat, ci David i-a dat fiului său Solomon modelul sălii (a Templului) și a caselor și a cămărilor, și a odăilor de sus și a odăilor dinăuntru și a odăii pentru capacul ispășirii și modelul a tot ce era în el, prin Duhul.

 

   »Toate acestea, a zis David, toate lucrurile izvodului acestuia mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui.« (1 Cronici 28.11 și 19)

 

   Când marea construcție a fost gata, orice expert putea stabili după model, că totul era după gândurile lui Dumnezeu.

 

   Cum Dumnezeu a recunoscut cortul din pustie ca locuință a Sa, tot așa a recunoscut și casa construită de Solomon ca fiind a Sa. »Și slava Domnului umplea Casa Domnului. Preoții nu puteau să intre în Casa Domnului, căci slava Domnului umplea Casa Domnului.« (2 Cronici 7,2)

 

   Chiar și cel mai simplu om trebuia să recunoască, că, având în vedere acest fapt minunat, că ar fi fost o cutezanță să mai construiești o casă, pe care s-o numești ‚Casa Domnului’. Mai târziu voi reveni asupra acestor gânduri în mod deosebit.

 

   Ah, slava lui Solomon n-a ținut mult. De ce nu? Oare nu are Dumnezeu putere să-Și păzească Templul? Ba da. Dar cunoaștem istoria lui Solomon și nu vreau să spun nici un cuvânt în plus. El n-a rămas credincios. Deja la cinci ani după moartea sa (pentru că fiul său și împreună cu el tot Israelul au părăsit Legea Domnului) a luat Șișac, Faraonul Egiptului, vistieriile Casei lui Dumnezeu și vistieriile casei împăratului și scuturile de aur pe care le făcuse Solomon. (2 Cronici 12,2 și 9)

 

   »Atunci Domnul a făcut să se suie împotriva lor împăratul Haldeilor.« (2 Cronici 36,17-19) Acesta a fost sfârșitul acestui Templu. Dumnezeu Însuși a trimis nimicitorul, căci poporul Israel »și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de proorocii Lui.« (2 Cronici 36,16)

 

   Dumnezeu a trimis nimicitorul și tot El a tocmit un alt constructor. Dar de data aceasta n-a fost un împărat israelit, ci unul dintre neamuri.

 

   »În cel dintâi an al lui Cir, împăratul perșilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir împăratul perșilor, care a pus să se facă prin viu grai și prin scris această vestire în toată împărăția lui: ‚Așa vorbește Cir, împăratul perșilor: Domnul, Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărățiile pământului și mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul lui? Domnul, Dumnezeul lui să fie cu el și să plece.« (2 Cronici 36.22-23)

 

   Nu este de mirare că Dumnezeu a tocmit un împărat dintre neamuri, ca să-I construiască o casă? Și pe acest împărat al Persiei, pe Cir, Îl numește Dumnezeu »păstorul Meu« și »unsul Meu«. Lui îi dă un nume de cinste și oferta de a reconstrui Ierusalimul și Casa Lui, pe când el încă nici nu fusese născut. (Isaia 44,28 și 45,1-5) Acesta era Templul a cărui construcție a început sub conducerea lui Ezra. De aceea începe cartea Ezra cu aceleași cuvinte cu care se termină cartea 2 Cronici: »În cel dintâi an al lui Cir, …« …etc. (Ezra 1,1)

 

   Terminarea acestui Templu s-a realizat în timpul proorocului Hagai. (Ezra 4,24; Hagai 1)

 

   »Și bătrânii iudeilor au zidit cu izbândă, după poruncile proorocului Hagai și ale lui Zaharia, fiul lui Ido; au zidit și au isprăvit după porunca Dumnezeului lui Israel și după porunca lui Cir, lui Dariu și a lui Artaxerxe, împăratul perșilor. Casa a fost isprăvită în ziua a treia a lunii Adar, în al șaselea an al domniei împăratului Dariu.« (Ezra 6,14-15)

 

   Dar nici acest Templu n-a rezistat mult. Mai era, într-adevăr, pe vremea când era Domnul Isus pe pământ, dar când ucenicii I l-au arătat și unul dintre ucenici I-a zis: »Învățătorule, uită-Te ce pietre și ce zidiri!« Domnul Isus i-a răspuns: »Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.« (Marcu 13,1-2; Matei 24,1-2)

 

   Totuși, Dumnezeu vrea să aibă în Ierusalim un Templu. Ierusalimul este locul pe care El l-a ales. Așa că în timpul lui Hagai Templul a mai fost construit o dată și am putea crede că iudeii au învățat ceva, dar cum arăta el când Domnul Templului a venit la Casa Sa, când Domnul Isus Hristos era pe pământ? Ah, acest popor nechibzuit a făcut din el o speluncă de ucigași. Ce i-a rămas lui Dumnezeu altceva de făcut decât să-l lase pradă distrugerii. Acest Templu a fost distrus de romani, ceea ce comandantul de oști n-a avut de gând.

 

   Dar în Ierusalim va mai fi construit odată un Templu al lui Dumnezeu, un Templu după gândurile Lui, care va fi atunci o casă de rugăciune pentru toate neamurile. Chiar și pentru acest Templu s-a făcut deja modelul. (Ezechiel 40,44) De asemenea, este scris că această casă va fi recunoscută de Dumnezeu. Ezechiel a putut deja să vadă această recunoaștere în duh, tot așa cum a putut altă dată să vadă cum slava Domnului a părăsit Casa.

 

   »Și iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său era ca uruitul unor ape mari și pământul strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o avusesem când venisem să nimicesc cetatea; și vedeniile acestea semănau cu aceea pe care o avusesem lângă râul Chedar și am căzut cu fața la pământ. Slava Domnului a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit. Atunci Duhul m-a răpit și m-a dus în curtea dinăuntru. Și Casa era plină de slava Domnului. Am auzit pe cineva vorbindu-mi din Casă și un om stătea lângă mine. El mi-a zis: ‚Fiul omului, acesta este locul scaunului Meu de domnie, locul unde voi pune talpa picioarelor Mele; și aici voi locui veșnic, în mijlocul copiilor lui Israel!« (Ezechiel 43,2-7)

 

   Acest Templu viitor îl are Dumnezeu în vedere deja de când construia Solomon primul Templu, da, deja de când i-a făcut cunoscut lui David toate lucrurile, însemnându-i-le în scris, prin aceea că mâna lui Dumnezeu era peste el. (1 Cronici 28,19) La acest Templu S-a gândit Dumnezeu și la construirea Templului sub conducerea lui Zorobabel și a lui Iosua. Pentru El există un singur Templu, care este acela care va fi în Ierusalim în timpul împărăției de 1000 ani și despre care este vorba în proorocul Hagai 2,7-10. (vezi Ezechiel 40,43)

 

   Cuvântul adevărului vorbește în legătură cu binecuvântările din perioada împărăției de 1000 de ani, nu numai despre poporul Israel, ci harul lui Dumnezeu cuprinde toate popoarele. Dar poporul Israel va ocupa o poziție privilegiată în această împărăție.

 

   Deja Moise a trebuit să scrie, pe când poporul Israel greșea lamentabil, când au evitat să intre în țara cea lăudată, pentru că se temeau de uriași: »Cât este de adevărat că Eu sunt viu și că slava Domnului va umple tot pământul…« (Numeri 14,21)

 

   »Pământul va fi plin de cunoștința slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă.« (Habacuc 2,14) Va veni o vreme când leii vor mânca paie ca boul. (Isaia 11,7) Și celui mai simplu om trebuie să-i fie azi limpede, că toate aceste binecuvântări nu vin nici prin socialism, nici prin comunism, nici prin bolșevism, nici prin catolicism, nici prin protestantism și nici prin orice alt ‚ism’, căci toate acestea sunt firești și nu au putere decât de distrugere, de poruncire, dar să zidească nu pot. Numai Dumnezeu îi poate ajuta pe oameni. El nu are putere doar de a dărâma și de a strica, ci și de a construi; chiar din nimic poate face ceva. De la El vine orice dar bun și desăvârșit, de la El vin binecuvântările. Și este bucuria Lui să-i binecuvânteze și să-i bucure pe oameni.

 

   Dar în starea în care omul se găsește acum, lui Dumnezeu îi este total imposibil să-l binecuvânteze, pentru că inima omului este orbită și în vrăjmășie cu Dumnezeu. În această stare omul se folosește de orice pentru a dovedi că nu există Dumnezeu și ca să se înalțe singur. Pe timp de secetă și nevoi, omul zice: de aici se vede că nu există Dumnezeu, că altfel ar da ploaie, altfel, aceasta sau aceea ar fi altfel. Dar dacă Dumnezeu binecuvântează plantele pământului, astfel ca să domnească prisosul și binecuvântarea, atunci omul zice: natura aduce totul de la sine, acest lucru se datorează puterii și deșteptăciunii mele, nu există Dumnezeu.

 

   Ce să facă Dumnezeu în acest caz? Să intre în derută? Nu, El știe foarte bine ce va face. Planul Său este deja făcut. Încă puțină răbdare, încă foarte puțin timp și El va clătina cerul și pământul și chiar marea.

 

   Timpul în care trăim este plin de zbuciumări; sunt mișcările premergătoare întâmplărilor ce vor avea loc în toată lumea. Ele sunt umbra pe care o aruncă înaintea lor evenimentele care vor veni.

 

 

 

 

 

TEMPLUL LUI DUMNEZEU ÎN CER

 

 

 

   Este cunoscut că atât cortul cât și Templul au fost umbra lucrurilor cerești. (Evrei 9) În Apocalipsa 11,19 și 15,5 citim despre Templul lui Dumnezeu din cer, despre chivotul legământului, respectiv, cortul mărturiei din cer. Că acest Templu nu este descris mai îndeaproape are ca motiv faptul că noi cunoaștem organizarea lui prin ‚umbre’. Dar să nu mai vorbim despre aceasta, căci în curând vom vedea acest Templu; încă puțin și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi. De aceea să ne mai preocupăm încă puțin cu ceea ce este Templul lui Dumnezeu în timpul de acum.

 

 

 

 

 

TEMPLUL LUI DUMNEZEU ÎN PREZENT

 

 

 

   Unde este azi Templul lui Dumnezeu? Este foarte important să știm acest lucru, căci unde vrem să ținem slujba divină, dacă nu știm unde este Templul? Totuși, Casa lui Dumnezeu este punctul central al oricărei slujbe divine, locul unde trebuie aduse jertfele. Da, el simbolizează prezența lui Dumnezeu Însuși, El, care ‚locuiește’ în această Casă. Dacă vrem să venim la El, trebuie să venim la Templu.

 

   Ce ne spune Scriptura despre Templul lui Dumnezeu din timpul prezent, despre Templul nostru? »Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul Sfânt locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt și așa sunteți și voi.« (1 Corinteni 3,16-17) Acestea sunt cuvinte foarte clare, care nu au nevoie de lămuriri. Noi înșine suntem Templul lui Dumnezeu, adică Adunarea sau Biserica lui Dumnezeu, cei sfințiți în Isus Hristos, chemați să fim sfinți și toți cei ce cheamă în vreun loc Numele Lui Isus Hristos, Domnul nostru. (1 Corinteni 1,2) Niciodată nu i-a aparținut vreun necredincios și în toată veșnicia n-o să-i aparțină vreun necredincios.

 

   »Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri?« (1 Corinteni 6,19) Acest lucru este de înțeles, dar trebuie să luăm seama, că trupul individual, al fiecăruia în parte nu este Templu lui Dumnezeu, ci al Duhului Sfânt; Templul lui Dumnezeu este Adunarea. Această remarcă a fost făcută doar ca o notă de completare.

 

   Domnul Isus îi spune lui Petru în urma mărturiei lui: »Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu«, … »și Eu îți spun: ‚Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile Locuinței morților nu o vor birui.’« (Matei 16,16-18) Astfel știm că Domnul Însuși Își zidește Adunarea. El n-a spus: ‚pe această piatră să-Mi construiți Biserica’, ci: »vreau să-Mi zidesc«. Scriptura mărturisește foarte clar despre Casa lui Dumnezeu, dar dacă nu înțelegem este pentru că privim totdeauna la ceea ce construiesc oamenii. Ca urmare, nu putem înțelege Biblia. Citim: »Apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos.« (1 Petru 2,4-5)

 

   »Așa dar, voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El, toată clădirea bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Și prin El și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul.« (Efeseni 2,19-22)

 

   »Dar Hristos este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu. Și casa Lui sunteți voi, dacă păstrați până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm.« (Evreii 3,6)

 

   Aceste citate ar trebui să ne fie de ajuns ca să clarificăm noțiunea de ‚casa lui Dumnezeu’. Aceasta este singura casă pe care Dumnezeu o recunoaște azi ca fiind Casa Lui, în care locuiește. Iar toate celelalte case și temple pe care oamenii le construiesc astăzi și pe care le numesc ‚casa lui Dumnezeu’, nu pot avea pretenția de a fi numite astfel. Dumnezeu nu le recunoaște.

 

   Am amintit deja că israelitul care s-ar fi gândit ca pe lângă cort să-ți facă și el o ‚casă a lui Dumnezeu’, și-ar fi atras mânia lui Dumnezeu și ar fi fost judecat; și având în vedere Templul construit de Solomon, ar fi fost o cutezanță să-și mai construiască și el o casă pe care s-o considere ‚casă a lui Dumnezeu’. Mai ales că a mai fost spus că Cel Prea Înalt nu locuiește în locașuri făcute de mâini omenești, căci cerul este scaunul Lui de domnie, iar pământul este așternutul picioarelor Sale. (Faptele Apostolilor 7,48-49) Dumnezeu Însuși pune întrebarea: »Ce fel de casă vreți să-Mi zidiți?« Și mai este scris:

 

   »Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omenești, ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile.« (Faptele Apostolilor 17,24-25; vezi și 1 Împărați 8,27; Isaia 66,1;) Casa lui Dumnezeu este azi la fel de reală ca pe vremuri, cu deosebirea că pe vremuri exista și o casă vizibilă, făcută din lemn și piatră, în timp ce azi ea este o casă invizibilă, făcută din pietre vii. Dar nu este invizibilă de tot, ci numai pentru ochiul normal al omului. Ochiul credinței vede casa. În curând această casă va fi terminată și atunci acest Templu al lui Dumnezeu va fi văzut.

 

   Și această casă a umplut-o Dumnezeu cu lucruri minunate, căci Domnul zice. »Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu.« Și: »Eu sunt proslăvit în ei.« (Ioan 17,22 și 10)

 

   Recunoașterea acestui Templu a ieșit și ea la iveală, cu ocazia acelei zile a Cincizecimii de la Ierusalim. (Faptele Apostolilor 2,1-4)

 

   Cum este posibil ca oamenii să aibă atât de puțină înțelegere pentru adevăr? Nu este toată lumea plină de așa-zise ‚case ale lui Dumnezeu’? Toate aceste case mărturisesc că oamenii nu cunosc Templul lui Dumnezeu. Chiar și noi am considerat pe vremuri aceste case ca Locașuri sfinte.

 

   Atunci, să tacă Dumnezeu? Să lase toate acestea să se petreacă nepedepsite? Sau acest cuvânt mai are, totuși, însemnătate: »Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt și așa sunteți și voi.« (1 Corinteni 3,17)

 

   Dumnezeu va aduce sfârșitul tuturor templelor false, iar cine nu crede acest lucru, să privească la Rusia, unde bolșevicii îndeplinesc această lucrare. Așa se va întâmpla și la noi, dacă copiii lui Dumnezeu nu vor lua o atitudine clară față de aceste case și față de organizarea lor.

 

   Dar noi nu suntem chemați să distrugem și nici n-am primit putere să dărâmăm, ci să zidim.

 

   Casa lui Dumnezeu se mai construiește și azi și mulți dintre iubiții cititori au putut-o vedea deja azi. Poate ne vom permite chiar să avem o părere despre ce și cum zidesc alții, dar acest lucru nu contează.

 

 

 

 

 

CINE PARTICIPĂ AZI LA ZIDIRE?

 

 

 

   Aceasta este întrebarea. Ea nu este adresată celor ce nu cunosc adevărul, care n-au nicio pricepere pentru el. Nici Dumnezeu nu dorește ca egiptenii, asirienii sau babilonienii să-I construiască o casă, ci poporul Său Israel. Lui îi zice: »Luați seama la căile voastre!« Și tot lui îi spune să-I zidească o casă.

 

   Împărații: Cir, Darius și Artaxerxe nu poruncesc nici ei mezilor și perșilor să-I facă o casă lui Dumnezeu, ci împăratul Cir a trimis o vestire în toată împărăția lui, prin care spune: »Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeu lui să fie cu el și să se suie la Ierusalim în Iuda și să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel!« (Ezra 1,3)

 

   Tot așa nu așteaptă Dumnezeu nici azi de la neamuri ca ei să-I zidească o casă și nici de la cei cărora le merge numele că trăiesc, dar de fapt sunt morți, ci de la ai Săi, de la copiii Săi iubiți; ci sfinții Lui să lucreze la Casa Lui, pe care Dumnezeu vrea s-o umple cu lucruri minunate.

 

   În zilele noastre se face multă evanghelizare și nu vrem să spunem nimic împotriva acestor acțiuni, căci se pare că este nevoie; și nici nu vrem să judecăm aici ce greșeli se fac cu astfel de ocazii. Cel ce judecă toate este Dumnezeu, cu care va avea de-a face oricine crede că Îi slujește.

 

   Dar cu toată evanghelizarea, oricât de bună și de corectă ar fi, totuși nu obținem decât grămezi de pietre și nu un Templu, nu putem ridica o casă. Să ne întrebăm ce folos am avea, ținând cont de marea criză de locuințe, dacă într-o localitate s-ar face mai multe fabrici de cărămidă, unde zi și noapte s-ar arde cărămizi sau dacă de la cariera de piatră din împrejurimi s-ar căra zilnic pietre în localitate cu toate mijloacele de transport care stau la dispoziție, dacă nimeni n-ar începe să ridice case cu ele?

 

   Astăzi sunt multe pietre la îndemână, pietre vii, pietre ale sfântului Locaș, dar ele zac la colțurile străzilor, pentru că se construiește puțin. Cu copiii lui Dumnezeu este la fel ca și cu israeliții. (Plângerile lui Ieremia 4,1) Toți își construiesc propria lor casă. Și fac lucrul acesta cu foarte mare grijă, ca și când ar construi pentru veșnicie; dar la Casa lui Dumnezeu cine se gândește?

 

   Pentru singura Adunare, Adunarea lui Dumnezeu, părtășia sfinților, căreia îi aparțin toți copiii lui Dumnezeu, fără excepție, n-avem pricepere, abia dacă o cunoaștem. Și totuși este singura care este »Templul lui Dumnezeu« sau »Casa lui Dumnezeu«.

 

   Acestui Templu nu poate nici să-i aparțină un necredincios și nici să ajute la construirea lui nu poate vreun necredincios. La așa ceva se folosesc numai pietre vii.

 

   N-au făcut toate: adunările, partidele, sistemele, sectele, comunitățile, etc. un început bun? La începuturile lor n-a fost în ele o viață activă? Iar apoi au mers toate pe același drum, pe care au mers și israeliții, despre care citim:

 

   »Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieții lui Iosua și în tot timpul vieții bătrânilor care au trăit după Iosua și care văzuseră toate lucrurile mari, pe care le făcuse Domnul pentru Israel. Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinții lui și s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoștea pe Domnul și nici ce făcuse El pentru Israel. Copiii lui Dumnezeu au făcut atunci ce nu plăcea Domnului și au slujit Baalilor. Au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinților lor, care-i scosese din țara Egiptului și au mers după alți dumnezei, după dumnezeii popoarelor care-i înconjurau; s-au închinat înaintea lor și au mâniat pe Domnul. Au părăsit pe Domnul și au slujit lui Baal și Astarteelor.« (Judecători 2,7-13)

 

   Este dureros să vedem unde se duc toate, dacă sunt rechemați aceia pe care Dumnezeu i-a trezit și i-a folosit ca să dea viață lucrărilor și dacă a murit și generația următoare. Atunci, lucrul început este dus mai departe de copii sau de copiii copiilor, dar ei n-au experiența părinților, n-au antrenament. În general, ei au ajuns la bunăstare prin binecuvântarea părințiilor, în timp ce părinții, în majoritatea lor au fost săraci. Ei duc lucrarea mai departe după propriile lor gânduri, fără să se intereseze de Cuvântul adevărului, pe care îl folosesc numai în cazul care el slujește scopului lor. Ei au procedat la fel ca israeliții, care au făcut ce este rău în ochii Domnului. (Judecători 2,11 ș. a.)

 

   »Pe vremea aceea nu era împărat în Israel; fiecare făcea ce-i plăcea.« Așa se întâmplă: în loc să ne orientăm după Cuvântul lui Dumnezeu, mergem pe propriile noastre căi. Dar păstrăm o anumită formă de religiozitate, n-avem curajul să renunțăm la ea, dar nu mai avem putere.

 

   Ne place încă să cântăm frumoasele cântări, mai citim comentarii sau cărți religioase, dar nu le mai înțelegem. Așa a fost după moartea lui Iosua și a bătrânilor și tot așa a fost și în timpul lui Hagai. Lipsea puterea de a înfrânge împotrivirea vrăjmașului și de a zidi casa în ciuda împotrivirii lui.

 

   Tot așa este și astăzi, în zilele din urmă: lipsește puterea. Dar în timp ce lipsește puterea de a construi Casa Domnului, ne străduim cu râvnă pentru propria casă. Pentru ea nu ne temem nici de costuri, nici de oboseală, niciun drum nu este prea lung, nicio oră nu este prea târzie; avem întotdeauna timp, până la epuizarea completă. Astfel crește casa, afacerea merge bine, averea se înmulțește, copiii se dezvoltă, găsesc servicii sus-puse, se căsătoresc bine. Pentru aceasta este întotdeauna timp, iar mijloacele pentru dezvoltare și utilare nu lipsesc.

 

   Și așa cum este cu afacerea și cu familia, așa este și cu adunarea. Punem mult în joc ca să facem totul cât mai bine cu putință. Nici în acest caz nu ne temem de costuri și oboseală și crește și adunarea. În primul rând ne trebuie un local de adunare, apoi o capelă și în cele din urmă o ‚casă a lui Dumnezeu’‚ ca lumea’???

 

   De îndată ce ne abatem de la Cuvântul adevărului, umilința încetează și numărul membrilor crește. Toată treaba ‚arată bine’, dar nu este Casa lui Dumnezeu, ci este o casă proprie, făcută numai pentru ‚membri’ cu aceeași ‚profesiune de credință’. În felul acesta au luat naștere atâtea ‚case ale lui Dumnezeu’, dar Dumnezeu nu le recunoaște. Pentru Casa pe care Dumnezeu vrea s-o aibă construită, lipsește orice pricepere.

 

   Dar să ne întoarcem la întrebarea noastră: împreună cu cine construim?

 

   Cum Templului lui Dumnezeu nu-i poate aparține nici un necredincios, tot așa nu poate participa la construire nimeni dacă el însuși nu este o piatră vie.

 

   Ah, da, aș vrea și eu să ajut, poate zice câte cineva, dar cum să fac? N-am nici bani, nici timp, nici nu mă pricep, nici n-am făcut vreo facultate, n-am studiat, n-am făcut nici măcar un seminar, cum aș putea atunci participa la zidire? Deci, să lăsăm ziditul în seama celor care l-au învățat.

 

   Acestea sunt pretexte fără valoare. Dacă acest ‚eu aș vrea’ ar fi sincer, am vedea în curând și rezultatul. Dar de cele mai multe ori nu pare să existe nici măcar voința sinceră. Toate pretextele sunt ușor de combătut.

 

   N-am timp. Cred, dar cum de n-ai timp? Roagă-L pe Domnul să-ți dea, căci El a zis: cereți și veți primi. Chiar n-ai nici un pic de timp liber? Și chiar dacă ai avea numai puțin timp liber, ce faci cu el? Oare ești rob? Din pat fugi direct la muncă și după muncă te bagi imediat în pat? Nu-mi pot imagina așa ceva. Cereți și vi se va da. Acest cuvânt limpede și fără echivoc te va judeca odată.

 

   Cum de sunt astăzi atât de mulți șomeri? S-ar putea ca printre ei să fie mulți care niciodată n-au timp să participe la construcția Casei lui Dumnezeu. Cum este acum, iubite cititor șomer, frate, soră? Acum ai timp; cum îl folosești? Acum participi la zidirea Casei Domnului sau acum ai o altă scuză?

 

   Nu mai stau încă și azi, în ceasul al doisprezecelea, atâția oameni în piețe, care ar trebui toți să meargă să lucreze în via Domnului. El va da fiecăruia ce este drept și s-ar sfârși curând cu șomajul. Dacă numai un singur cititor va înțelege cele de mai sus și în baza lor ar merge și ar participa la zidire, atunci aceste rânduri n-ar fi scrise zadarnic.

 

   Sunt foarte sărac, n-am bani. Asta-i rău! Ce poți construi fără bani? Dar n-ai citit chiar niciodată că cheltuielile pentru Casa lui Dumnezeu vor fi plătite din casa împăratului? (Ezra 6,4) (Vă rog, citiți tot capitolul!)

 

   Oare de ce o fi poruncit împăratul Cir ca să fie ridicată Casa lui Dumnezeu, iar cheltuielile să fie plătite din casa împăratului, »luate din averile împăratului venite din birurile de dincolo de Râu«? Iar »lucrurile trebuincioase pentru arderile de tot ale Dumnezeului cerurilor, viței, berbeci și miei, grâu, sare, vin și untdelemn, să li se dea la cerere preoților din Ierusalim, zi de zi și fără nicio lipsă, ca să aducă jertfe de bun miros Dumnezeului cerurilor și să se roage pentru viața împăratului și a fiilor lui.« (Ezra 6,8-10)

 

   Oare de ce s-o fi păstrat scris cu atâta grijă și pentru toată veșnicia această poruncă a împăratului Cir? Acest împărat a lucrat după gândurile lui Dumnezeu. Ceea ce a hotărât el trebuia să fie permanent și decisiv, pentru toți cei care vor să facă voia lui Dumnezeu, mai înainte de toate pentru aceia care vor să zidească Casa lui Dumnezeu și să aducă jertfe lui Dumnezeu. Ei trebuie să primească tot ce au nevoie. Atunci chiar și cei foarte săraci pot participa? Deci dacă li se dă tot ce au nevoie pentru a zidi și pentru serviciul divin, atunci poate oricine construi, numai să vrea. Tot așa și azi: poate participa la zidire oricine, numai să vrea.

 

   Este scris: »Dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.« (2 Petru 1,3-4)

 

   În fața acestei realități, cine mai poate să spună: sunt foarte sărac? Nu este de mirare cum un copil al lui Dumnezeu poate să spună: sunt sărac? Nu suntem noi bogați în toate și binecuvântați cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos? (Efeseni 1) Nu-i stau credinței și azi la dispoziție mijloacele bogate ale resurselor cerești?

 

   Cititorul să se gândească la acest lucru. El nu trebuie să dea, așa cum am auzit de multe ori, ci el trebuie să primească mijloacele pentru zidire și tot ce este de trebuință pentru serviciul divin; să primească din casa împăratului.

 

   Cunosc gândurile care pot să-i vină cuiva la citirea acestor rânduri. Este cu totul de neînțeles că trebuie să fie așa, dar așa este.

 

   În ce fel sau pe ce căi aduce Dumnezeu mijloacele, aceasta este taina Lui. El își instruiește locțiitorii să livreze totul la timp. El are astfel de locțiitori peste tot. Și chiar dacă ar fi ca ei să păstreze banii pe care El îi dă cu acest scop – să plătească la timp lucrătorilor – El nu va fi pus niciodată în încurcătură când cineva începe să construiască, în credință. Încearcă, iubite cititor și vei experimenta lucruri minunate.

 

   Numai să înceapă, doar cu mijloacele pe care iubitul cititor tocmai le are în mână, doar cu timpul pe care tocmai îl are la dispoziție, ajunge și atât. Nimeni nu trebuie să înceapă cu strângeri de fonduri. Acesta nu este un început bun.

 

   Oare să fi fost scris din întâmplare următorul text? »Oricine va călca porunca aceasta, să se scoată din casa lui o bârnă, să se ridice ca să fie spânzurat pe ea și casa să i se prefacă într-o grămadă de gunoi.« (Casa lui, cea pentru care și-a dat atâta osteneală!) (Ezra 6,11)

 

   O, de-ar vrea toți să participe la construcția Casei lui Dumnezeu sau să continue să construiască, gândindu-se la acest decret al împăratului. Căci va veni ziua când el va fi împlinit în toată claritatea lui. Atunci nu va putea spune nimeni: n-am știut. De aceea este scris așa de limpede, ca să putem ști. Este chiar așa de greu de înțeles?

 

   Vreau să ajut la zidire, dar sunt prea neîndemânatic, nu am pricepere, nu pot să vorbesc bine și orice alte motive se mai pot aduce, ele nu vor fi temeinice în ziua când Dumnezeu va aduce la lumină lucrurile ascunse; atunci vor ieși la lumină și gândurile ascunse și fiecare va recunoaște deschis de ce nu a participat la zidire. Dar atunci paguba lui va fi mare. Pentru că ocaziile pierdute nu se mai pot recupera, tocmai de aceea nimeni să nu se lase împiedicat de la zidire.

 

   De multe ori depinde și de faptul că ne găsim într-un loc cu totul nepotrivit, de unde nu putem construi, unde numai unul singur construiește, fiind plătit de toată adunarea. Ceilalți trebuie numai să-i dea banii necesari pentru a construi. Aceasta nu este după gândurile lui Dumnezeu.

 

   »Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui să fie cu el și să se suie la Ierusalim în Iuda și să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel.« Așa a poruncit împăratul. Tot așa este și azi: toți copiii lui Dumnezeu să ajute la zidirea Casei lui Dumnezeu.

 

   »De aceea, prea iubiții mei frați, fiți tari, neclintiți, sporiți totdeauna în lucrul Domnului, că știți că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică.« (1 Corinteni 15,58) Așa ne spune Cuvântul azi, iar cititorul să-și pună întrebarea: dacă va urma porunca aceasta sau nu; și dacă nu, de ce nu?

 

   Nimeni nu este prea neînsemnat, dar nici prea important ca să lucreze cu mâinile. În timpul lui Neemia, când se construia zidul Ierusalimului, fruntașii iudeilor n-au vrut să-și plece grumazul în slujba Domnului. (Neemia 3,5)

 

   Dacă toată adunarea este prezentată ca trup, atunci nu-i poate veni nimănui ideea că un singur mădular trebuie să îngrijească de tot trupul, în timp ce mădularele celelalte nu au nicio sarcină, ci că pot lăsa totul în seama acelui singur mădular.

 

   Toate mădularele vii au o îndatorire în adunare și dacă nu o împlinesc, tot trupul este bolnav și suferă.

 

 

 

 

 

DE AZI ÎNCOLO VREAU SĂ BINECUVÂNTEZ

 

 

 

   Așa a transmis Dumnezeu poporului Său. (Hagai 2,19) Începând din ziua aceasta? Începând din ziua a douăzeci și patra a lunii a noua, din ziua când a fost întemeiat Templul lui Dumnezeu; din această zi »vreau să binecuvântez«.

 

   Oare vreun scump cititor își dă seama de ce depinde, că astăzi lipsește binecuvântarea? Cauza este că lipsește interesul pentru Casa Domnului. În cazul acesta trebuie să trăim aceleași experiențe ca israeliții pe vremea lui Hagai.

 

   O, dacă ar fi azi pentru fiecare cititor care încă n-a participat la zidire, ziua a douăzeci și patra a lunii a noua! Ziua în care i se trezește interesul pentru Casa Domnului și în care Dumnezeu poate să înceapă să-l binecuvânteze.

 

   Iubitul cititor să-și facă o însemnare în calendarul său, apoi să facă observații și se va minuna cum îl binecuvântează Domnul.

 

   Până acum nimeni nu și-a răsplătit atât de bine slujitorii și robii ca Dumnezeu. Și toate nevoile vor lua sfârșit când Domnul începe să binecuvânteze. Căci de binecuvântarea lui Dumnezeu depinde totul.

 

   Ziua anunțată de proorocul Hagai este aproape, acea în care Domnul va clătina cerul și pământul. El va răsturna scaunul de domnie al împărățiilor, va nimici puterea împărățiilor neamurilor, va răsturna și carele de război (tunurile și tancurile lor) și pe cei ce se suie în ele; caii și călăreții lor vor fi trântiți la pământ și unul va pieri ucis de sabia altuia. (Hagai 2,22)

 

   Ce înseamnă răsturnarea scaunului de domnie, în parte am văzut deja. Nu trebuie să înțelegem în sens simbolic, ci la propriu. La fel va fi nimicită puterea împărățiilor neamurilor. Timpul acesta este aproape, în parte a și venit.

 

   »Luați seama ca nu cumva să nu voiți să ascultați de Cel ce vă vorbește! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au voit să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbește în ceruri, al Cărui glas a clătinat atunci pământul și care acum a făcut făgăduința aceasta: ‚Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci și cerul.’ Cuvintele acestea ‚încă o dată’ arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină. Fiindcă am primit dar o împărăție care nu se poate clătina, să ne arătăm mulțumitori și să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și frică; fiindcă Dumnezeul nostru este foc mistuitor.« (Evrei 12,25-29)

 

   Toate lucrările ajung în foc. Nu contează cine le-a făcut, că nu se va avea în vedere persoana. Focul arde fără milă tot ce poate să ardă. La acest lucru să mediteze cei care și-au construit numai propria lor casa, fie că sunt case de familie, de afaceri sau de adunare, dar n-au zidit Casa Domnului. Nu va rămâne nimic din ea, oricât de frumos și trainic ar fi construită.

 

   Aceste rânduri n-au fost scrise pentru a condamna pe cineva; autorul nu-și permite nici măcar să judece lucrarea sau munca altcuiva, ci din cauza timpului și a marii binecuvântări pe care mulți o pierd; și pentru ca mulți să mediteze la ceea ce a zis Domnul: »Începând de azi vreau să binecuvântez«.

 

http://www.mesagerul-crestin.net/tineri_in_credinta/HTM/Templul_lui_Dumnezeu.htm

////////////////////////////////////////

 

Adevărata închinare are la bază credinţa

 

by Sergiu Rutcovschi

În articolul anterior am văzut că adevărata închinare începe cu ascultarea. Avraam a ascultat de cerinţa lui Dumnezeu ca să meargă pe muntele Moria ca să aducă pe unicul său fiu ca jertfă. Nu a fost uşor lui Avraam să asculte de porunca lui Dumnezeu, dar el a ascultat fiindcă Îl iubea foarte mult pe Dumnezeu.

 

În acest articol doresc să vă prezint cu ce s-a închiat această istorie şi învăţăm din ea ceva important.

 

Genesa 22:11-19 Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: „Avraame! Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el.

“Îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.”

Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş; şi Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său.

Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă”. De aceea se zice şi azi: „La muntele unde Domnul va purta de grijă”.

Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam şi a zis: „Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!”  Avraam s-a întors la slugile sale şi s-au sculat şi au plecat împreună la Beer-Şeba, căci Avraam locuia la Beer-Şeba.”

 

Aceasta isotorie ne prezintă cum s-a închinat Avraam lui Dumnezeu. Ascultarea lui a fost fără reserve, fără condiţie. Avraam a făcut totul cum i-a poruncit Dumnezeu. Desigur Dumnzeu l-a pus la încercare pe Avraam, Dumnezeu nu a dorit ca Avraam să omoare pe unicul său fiu. Dumnezeu a vrut să vadă cât de mult Avraam Îl iubeşte pe El.

 

Când se urca Avraam cu fiul la munte, fiul l-a întrebat pe tatăl său: “Unde este mielul pentru arderea de tot?” şi Avraam i-a răspuns: “Fiule, Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot”. Vedem ce credinţă mare avea Avraam, el a crezut promisiunile lui Dumnezeu.

 

 

La Evrei 11:17 ne spune cât de mare a fost credinţa lui: “Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!” Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar şi din morţi; şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.”

 

Dumnezeu S-a îngrijit de mielul pentru arderea de tot, când l-a oprit pe Avraam să nu junghie pe fiul său. Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec şi l-a adus ca ardere de tot în locul filui său.

 

Din această întâmplare putem conclude, că adevărata închinare are la bază credinţa. “Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică,” (Evrei 12:28)

 

O astfel de închinare este răsplătită de Dumnezeu, Dumnezeu l-a binecuvântat foarte mult pe Avraam (Genesa 22:15-19)

 

Închinarea adevarata începe cu ascultarea şi continuă prin credinţă. O astfel de închinare aşteaptă de la noi Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute ca să ne închinăm Lui cu  o credinţă vie. Amin.

 

https://sperantavie.wordpress.com/2010/09/03/adevarata-inchinare-are-la-baza-credinta/

 

///////////////////////////////////////

Noi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu după Cuvântul Său

by Sergiu Rutcovschi

Noi toţi ne închinăm cuieva sau la ceva – şi închinarea noastră ia multe forme. Însă, potrivit cu ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său, dacă vrem ca închinarea noastră să fie adevărata închinare, trebuie să ne închinăm aşa cum spune El. Dumnezeu a spus: „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor”.

 

În acest articol doresc să vă prezint instrucţiuni specifice privitoare la modul în care poporul Său trebuia să se apropie de El în închinare, dându-i chiar şi un plan detaliat pentru cortul pe care i-a poruncit să-l construiască.

 

Ce are de-a face cortul cu închinarea? Cortul, structura şi mobilierul lui ne oferă o imagine a modului în care oamenii păcătoşi vin în prezenţa lui Dumnezeului lor sfânt pentru a I se închina şi a-L sluji. De asemenea, aceasta ne oferă o imagine a lui Isus şi a adevaratului Cort, care este în cer. Cortul construit de Moise ne prezintă un tipar al modului în care credinciosul se poate închina corect lui Dumnezeu şi poate experimenta prezenţa Sa.

 

Dumnezeu a poruncit lui Moise să-I facă un locaş –

 

„Să-Mi facă un Locaş Sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor. Să faceţi Cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta.” (Exod 25:8-9).

 

Cortul era locul în care Dumnezeu se întâlnea cu omul şi comunica cu el. Acolo omul se putea apropia de Dumnezeu prin intermediul unei jertfe.

 

Dumnezeu a dat instrucţiuni specifice ce mobilier să fie aşazat în cor. Fiecare mobilier din cort are o semnificaţie importantă în închinare, despre care vom studia în acest articol, cât şi în următoarele. Iată lista elementelor de bază, care trebuiau aşazate în cort: Chivotul legământului, Perdeaua dinăuntru, Masa pentru pâinele puse înaintea Domnului, Sfeşnicul de aur, Altarul tămâierii, Altarul de arama şi Legheanul de aramă.

 

Cortul trebuia construit “Aşa cum a poruncit lui Moise Domnul” (Exod 40:19). Aceasta ne învaţă pe noi, că noi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu aşa cum ne învaţă El în Cuvântul Său.

 

După ce a fost construit cortul, atunci el a fost umplut de slava Domnului – “Atunci norul a acoperit Cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut Cortul. Moise nu putea să intre în Cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui, şi slava Domnului umplea Cortul.” (Exod 40:34-38).

 

Prin intermediul acestui locaş sfânt portabil, Dumnezeu a locuit în mijlocul poporului Său aproape cinci sute de ani. Apoi prezenţa lui Dumnezeu s-a mutat în templul construit – la porunca lui Dumnezeu – de către Solomon. În anul 586 î.Hr., în timpul asediului final al Babilonului  împotriva Ierusalimului, norul prezenţei lui Dumnezeu a părăsit templul lui Solomon, ca să nu se mai întoarcă (Ezechel 10-11). Templul lui Solomon a fost distrus.

  

Când evreii s-au întors din exilul babilonian, templul a fost reconstruit. Apoi, sub ocupaţia romană, Irod a renovat şi a extins acest templul. Cu toate acestea, norul prezenţei lui Dumnezeu nu a mai plutit niciodată deasupra Sfintei sfintelor. Slava nu a mai fost văzută din nou până când…

 

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

El era la început cu Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. ….Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl.” (Evanghelia după Ioan 1:1, 2, 14)

 

O dată cu venirea lui Isus Hristos pe pământ, a coborât din nou slava lui Dumnezeu pe pământ. Când Isus Hristos a intrat în Templul, din nou a intrat slava lui Dumnezeu.

 

Chiar înainte de a fi răstignit, Isus i-a strâns pe ucenicii Săi într-o odaie de sus şi le-a spus că va pleca de la ei – că se duce înapoi la Tatăl Său, ca să pregătească un loc pentru ei. Totuşi, nu avea să-i lase singuri. După ce Se va înălţa la Tatăl, El le va trimite Duhul Sfânt, care va locui în ei. Isus a spus în Ioan 14:23: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el”.

 

Cu alte cuvinte, Dumnezeu avea să locuiască în ei – în cei care aveau să creadă în El.

 

Prima dată slava lui Dumnezeu a locuit în cort şi apoi în templu, iar astăzi slava lui Dumnezeu locuieşte în trupul nostru, fiindcă noi suntem templul Duhului Sfânt, slava lui Dumnezeu în noi.

 

„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6:19-20).

 

Cum ne afectează pe noi ca şi creştni, înţelegerea acestor adevăruri în care cum ne închinăm noi lui Dumnezeu?

 

–         Noi trebuie să avem mare frică de Dumnezeu.

 

–         Să ne închinăm Lui aşa cum El ne învaţă în Cuvântul Său.

 

–         Să ascultăm de El în toate lucrurile.

 

Pe tot cuprinsul Vechiului Testament Slava Domnului este lagată de prezenţa lui Dumnezeu în Cortul întălnirii aflat în mijlocul copiilor lui Israel. În Noul Testament, sub noul legământ, slava lui Dumnezeu este revelată prin prezenţa Sa cu noi.

 

https://sperantavie.wordpress.com/2010/09/15/noi-trebuie-sa-ne-inchinam-lui-dumnezeu-dupa-cuvantul-sau/

//////////////////////////////////////

Templul -1-

Autor: Lowell Brueckner

Album: Cristosul din Apocalipsă

 

   Dupa ce Iuda a parasit tovarasia celorlalti ucenici si cu putin timp inainte sa fie dat in mainile vrajmasilor Sai, Domnul Isus a inceput sa le spuna celor unsprezece ucenici care mai ramasesera, despre casa lor cereasca „In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri… E u ma duc sa va pregatesc un loc” (Ioan 14.2). Exista o cetate in cer. In ea Vechiul si Noul Testament se unesc; Iudeii si Neamurile sunt facuti una. Portile au numele celor douasprezece semintii ale lui Israel si cele douasprezece pietre ale temeliei poarta numele celor doisprezece apostoli. Orice popor, limba sau neam este reprezentat aici. Numele cetatii este Noul Ierusalim. Ierusalimul pamantesc poarta numele ei, dar nu este decat un model. In aceasta cetate a pacii nu sunt lacrimi, moarte, tristete sau durere.

 

   Aceasta este cetatea despre care a vorbit apostolul Pavel „Dar Ierusalimul de sus este slobod, si el este mama noastra” (Galateni 4.26). Dorul lui Avraam dupa locul acela era atat de mare incat nu s-a putut stabili in nici un loc de pe pamant. Aceasta este cetatea in care sfintii isi au cetatenia. Aici sunt inregistrate certificatele lor de nastere si naturile lor renascute se adapteaza acelei atmosfere.

 

   In Ierusalimul ceresc, Mielul este acasa. Pe pamant, Domnul Isus era in afara elementului Sau si nu se intelegea cu cei din jurul Lui. El  a suspinat, a plans si tot timpul a fost infruntata de dusmanii Lui. Dorinta Lui este sa-i ia pe ucenicii Sai cu El si sa-i duca intr-o cetate proiectata sa I sepotriveasca pe deplin. El este Arhitectul ei. Orice ungher a fost proiectat dupa specificatiile Lui. Acolo este bucurie, pace si dragoste care straluceste din fiecare zid.

 

   In cetatea margaritarelor, a pietrelor scumpe, a cristalului si a aurului exista un templu. Cel care a facut din tarmul marii o capela si din dealurile Galileii catedrale unde veneau mii de oameni, nu are nevoie de nici un monument ca sa faca din Noul Ierusalim o cetate de inchinare. Prezenta Lui acolo este de ajuns. „In cetate n-am vazut nici un Templu; pentru ca Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca si Mielul, sunt Templul ei” (Apocalipsa 21.22).   La origine, cand oamenii au inceput sa cheme Numele DOMNULUI, ei zideau altare din pietre necioplite, asezate una peste alta. Moise a ridicat un cort dupa modelul care i-a fost aratat pe Sinai. Mai tarziu, Solomon a urmat acel model construind o structura magnifica. Cateva secole mai tarziu, dupa ce Nebucadnetar daramase Templul, Israelitii s-au reintors din robie ca sa-l reconstruiasca. Batranii care-si aminteau de minunea lui Solomon deplangeau cu durere lipsa de maretie a templului reconstruit. Templul lui Irod din timpul Domnului Cristos era impresionant, dar Domnul Isus a spus ca nu va ramane piatra pe piatra. In anul 70 d.H., Titus, imparatul Romei a venit sa implineasca acea proorocie. Estre evident ca aceste constructii au fost niste simboluri temporare care nu aveau rol durabil in planul lui Dumnezeu.

 

   Este interesant sa mergem inapoi in zilele lui David si sa vedem ca Dumnezeu era atat de multumit intr-un cort ca si in edificiul colosal pe care David nadajduia sa-l construiasac. David se simtea vinovat pentru ca tocmai terminase o frumoasa casa de lemn din cedru care urma sa fie una din referintele sale. Uitandu-se pe fereastra el putea sa vada modestul cort in care era pastrat chivotul prezentei lui Dumnezeu. Referindu-se la templul din visurile lui David, Stefan i-a uimit pe iudei cu un fapt de netagaduit: „Dar Cel Prea Inalt nu locuieste in lacasuri facute de maini omenesti, cum zice proorocul: „Cerul este scaunul Meu de domnie si pamantul este asternutul picioarelor Mele. Ce fel de casa Imi veti zidi voi Mie?”

 

   In Vechiul Testament, DUMNEZEU a stabilit exemplul pe care Domnul Isus l-a urmat in Noul Testament. El nu avea loc stabil unde sa-si odihneasca capul. Din Betleem la Golgota nu s-a gasit nici un loc pentru El. Imparatia Lui nu a izbit privirile pentru ca nu era din lumea aceasta. In lucrarea Lui pe pamant El nu si-a stabilit sedii centrale. Casa lui Petru, dealurile, locurile pustii si pridvorul lui Solomon erau locuri potrivite pentru adunarile Lui. Nici ucenicii Lui nu vad nevoia de a initia un proiect de constructie. Singurul loc in care El s-a inradacinat a fost inimile oamenilor.

 

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/115564/templul-1

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

William Kelly

 A răbda ispita şi a intra în ispită

 Amos

 Epistola a doua a lui Ioan

 Epistola a doua a lui Petru

 Epistola a treia a lui Ioan

 Epistola întâi a lui Ioan

 Epistola lui Iacov

 Epistola lui Iuda

 Habacuc

 Întâia epistolă a lui Petru

 Ioel

 Iona

 Mica

 Naum

 Nimrod

 Note asupra Epistolei către Efeseni

 Note asupra Epistolei către Galateni

 Obadia

 Osea

 Profeții mici

 Profetul Maleahi

 Şcoli de profeţi

 Țefania

 Un duh iertător

 Unsprezece discursuri asupra cărţii Iov

 „Dacă“…………………………..

 

https://comori.org/autor/william-kelly/

//////////////////////////////////

„Dacă“

 William Kelly

 

„Ca să vă prezinte sfinţi şi fără pată şi de neînvinuit înaintea Lui, dacă, în adevăr, rămâneţi în credinţă, întemeiaţi şi tari şi fără să vă lăsaţi abătuţi de la speranţa Evangheliei pe care aţi auzit-o” Coloseni 1:22-23

 

lonely walk

Socotesc cuvântul „dacă“ o condiţie şi nimic altceva. Este cu totul alt lucru în capitolul 3:1: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos …“. Este un cuvânt asemănător, dar trebuie, ca întotdeauna, să fie privit în contextul lui. Cred că aici este implicată o condiţie, în timp ce în capitolul 3 este simpla referire la un fapt împlinit.

 

În afara unor împrejurări speciale care să poată schimba situaţia, fiecare om, aproape fiecare persoană, înainte de a se întoarce la Dumnezeu este în mod natural dispus să fie arminian *(adică să se încreadă în propria sa dreptate); dar când ajunge să-şi dea seama că este un pierdut, totuşi îndreptăţit prin credinţă, prin harul lui Dumnezeu în Hristos, este deseori o tendinţă de a se îndrepta cu totul spre extrema opusă. Când ajunge mai matur în înţelegerea adevărului, nu mai este vorba despre a avea una din cele două vederi, ci una infinit mai largă, adică a gândului lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său.

 

* De la Arminius, un teolog susţinător al învăţăturii propriei dreptăţi şi a propriei vrednicii

 

Lucrurile din Scriptură care sunt fără condiţie trebuie luate în totul aşa cum sunt ele, iar cele condiţionate trebuie subliniate în toată tăria lor. Apostolul nu ne aduce înainte acest „dacă“ drept condiţie a îndreptăţirii noastre. Numai harul socoteşte drept pe cel nedrept; nicio condiţie nu poate avea loc aici. Ar fi o tăgăduire a harului.

 

Pentru toată această lucrare nu există condiţii care să poată aduce semn de întrebare. Dar ce se întâmplă? Dumnezeu nu ne face să ştim cu siguranţă care sunt cei care cred în adevăr în El, printre cei care mărturisesc Numele lui Hristos.

 

Au fost chiar în zilele de la început unii care au urmat adevărul pentru un timp şi apoi l-au părăsit. Alţii au înlocuit încetul cu încetul curăţia evangheliei cu filosofie şi rânduieli sau cel puţin au fost dispuşi să le adauge la ea. De aceea apostolul spune: „Dacă în adevăr rămâneţi (continuaţi) în credinţă“. Aici el îi atenţionează pe cei născuţi din Dumnezeu că trebuie să continue în credinţă; şi, pe lângă aceasta, alte lucruri trebuie să fie luate în seamă. Şi oare nu copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu oscilează şi chiar alunecă pentru un timp în rătăcire?

 

Desigur, nu pot spune oricui părăseşte credinţa că este sfânt şi de neînvinuit înaintea lui Dumnezeu. Se poate să ai speranţă datorită faptelor lui din trecut; dar atât timp cât un suflet este dus astfel de vrăjmaş departe de adevărul fundamental, n-aş putea, n-ar trebui să vorbesc cu prea mare încredere despre el. Ar însemna să dovedesc neatenţie faţă de o astfel de necredinţă şi să măresc pericolul în care se află acest suflet, purtându-mă cu uşurinţă. De aceea apostolul spune: „Dacă rămâneţi“.

 

Un principiu asemănător se aplică celui care trăieşte la umbra unui păcat nejudecat. Astfel, în 1. Corinteni 5 vedem că un om vinovat de un păcat greu, şi de aceea dat afară, trebuia să fie tratat ca „răul acela“, deşi Duhul Sfânt în acelaşi capitol vorbeşte despre scopul avut în vedere: ca duhul acelui om să poată fi mântuit.

 

Şi epistola a doua dovedeşte că, după toate acestea, omul acela era un credincios adevărat şi că, în urma pocăinţei lui, a fost restabilit în părtăşie.

 

Desigur, Duhul Sfânt cunoaşte perfect toate, dar noi putem judeca numai ce permite Dumnezeu să fie adus clar înaintea ochilor noştri. Lucrul acesta are o valoare practică pentru sufletele noastre, pentru că deseori este greu să te porţi chiar aşa cum ar trebui cu o persoană care a ieşit din părtăşie. Suntem predispuşi să abordăm cu uşurinţă astfel de cazuri. Şi care este rezultatul că le tratăm astfel? Ei trag cu putere în afară. Puterea de restabilire este prea slabă. Păcatul este judecat superficial. Dacă simţim mai mult, dorim cu sinceritate să aducem persoana aceea înapoi. Trebuie să fie o durere adâncă ori de câte ori sufletele sunt oprite de la masa Domnului. Dorinţa noastră atunci ar trebui să fie neîncetat să aflăm că se judecă ei înşişi şi să-i vedem restabiliţi.

 

Aici nu se spune să rămânem în credinţa prin care suntem mântuiţi, ci „în credinţa“ (articulat). Când apostolul vorbeşte aici despre „credinţă“, de fapt nu se referă la credinţa „noastră“, ci la acea singură „credinţă“ adica la obiectul primit. Credincioşi adevăraţi sau nu, dacă ei părăsesc credinţa, cum ar putea fi ei consideraţi astfel?

 

În ultimul timp, oamenii s-au îndreptat foarte mult spre ceea ce este înăuntru sau subiectiv; însă „credinţa“ este revelaţia oferită celui credincios în afara omului. Este o mare îndurare că în aceste zile din urmă s-a dat mare întâietate adevărului cu privire la persoana Domnului Isus Hristos.

 

Nu ne putem pronunţa în totul cu privire la credinţa individuală a unui om, dar putem judeca ce vedem cu privire la credinţa pe care o are şi să spunem dacă ce mărturiseşte este adevărat sau nu. Dragostea ia de bun – dacă o persoană mărturiseşte credinţa şi nu este nimic evident împotriva ei în cuvintele şi căile ei – că este credinţa adevărată. O persoană poate fi sinceră în ceea ce este greşit sau nesinceră în ceea ce este drept; dar adevărul este un standard neschimbat. Dacă cineva ar judeca pe temeiul a ceea ce este în inima unei persoane, n-ar putea spune nimic; pentru că cine altul se poate pronunţa în această privinţă decât numai Dumnezeu? Dacă cineva acţionează pe temeiul „credinţei“, odată ce omul merge împotriva adevărului, părăsind ceea ce mărturisise altădată, suntem datori să judecăm acest lucru, lăsând problema credinţei inimii în mâinile lui Dumnezeu.

 

https://comori.org/noul-testament/coloseni/daca-ramaneti/

 

 

///////////////////////////////////////

 

Iona , Capitolele 3 şi 4

 William Kelly

 

Cuvântul lui Yahve s-a adresat din nou lui Iona. Cât persistă El în bunătatea Lui și cât de zadarnic căuta slujitorul lui să scape! I-a fost dar un nou mesaj, în următorii termeni: „Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei strigarea pe care ţi-o voi spune. Şi Iona s-a ridicat şi a mers la Ninive după cuvântul lui Yahve“. Și Duhul lui Dumnezeu ne spune: „Şi Ninive era o cetate mare înaintea lui Dumnezeu, cât o călătorie de trei zile. Şi Iona a început să pătrundă în cetate cale de o zi şi a strigat şi a zis: «Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată!»“ Oamenii au ascultat cuvântul lui. Și vedem aici încă un fel minunat în care Domnul S-a folosit de Iona. El nu S-a limitat numai la a cita partea miraculoasă a istoriei lui Iona ca imagine a respingerii Sale de către Israel și a consecințelor pentru Israel ale acelei respingeri, ci, prin contrast cu pocăința celor din Ninive la predicarea lui Iona, E a scos în evidență înaintea evreilor duhul mândru și împietrit pe care ei îl manifestau în zilele Lui. Astfel, sunt două referiri clar distincte la evenimente din istoria profetului nostru. „Şi oamenii din Ninive L-au crezut pe Dumnezeu“. Ei nu au mers atât de departe ca marinarii, dar „L-au crezut pe Dumnezeu“. Au ajuns la o convingere morală că El, cu caracterul Lui moral, era pe drept ofensat de răutatea lor, deoarece ei știau că își conduceau viața după cum le plăcea lor, ceea ce practi înseamnă că trăiau fără Dumnezeu. Se spune că ei „L-au crezut pe Dumnezeu“ și „şi au vestit un post şi s-au îmbrăcat în sac“.

 

Să fie oare aceasta de natură să indice că această carte ar avea doi autori? Și această parte, ca și cea anterioară, este în cea mai perfectă ordine morală în narațiune și decurge în modul cel mai normal din aceeași minte inspirată. De fapt, numele dat lui Dumnezeu nu ține, ca regulă, de un autor sau altul, ci este în legătură cu ideea pe care autorul vrea să o transmită. Aceasta este valabil pe tot parcursul scripturii, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. Scrierile sfinte sunt părți ale aceleiași țesături, dar aceasta nu impune regula că nu pot fi modele diferite în părți diferite ale țesăturii. Nici chiar la oameni nu este întotdeauna necesar să fie totul în aceleași culori monotone. Cât de ciudat este că oameni deșerți se așează în poziția de judecători ai cuvântului ai lui Dumnezeu care nu-I îngăduie nici măcar să facă așa cum Îi place Lui cu cuvântul Lui! Sigur că folosirea unor nume diferite este adaptată înțelegerilor diferite din partea oamenilor, un nume fiind expresia generală a firii Sale, celălalt expresia relației speciale în care El S-a revelat poporului Său ales din vechime. Un nume spune despre ce este El, celălalt despre cine este El. Prin urmare, sub călăuzirea Duhului Sfânt, cu siguranță vom găsi că Dumnezeu folosește acești termeni în modul cel mai potrivit. Niciodată folosirea unui cuvânt nu este arbitrară, nici fără a avea un sens special, dar se poate ca noi să nu înțelegem întotdeauna în mod corect sensul. Atât de departe de adevăr este ideea uniformității încât convins sunt că mulți autori ar fi eliminat aceste diferențe de stil. Astfel, dacă ar fi fost doi autori care ar fi prezentat lucruri contrarii, presupun că, ulterior, un editor care ar fi găsit documente cu relatări diferite, cel mai probabil ar fi căutat să le asimileze, de exemplu fie ștergând „Yahve“ și punând „Dumnezeu“, fie ștergând „Dumnezeu“ și punând „Yahve“. Așaceva nu ar fi prezentat dificultate și ar fi fost foarte firesc dacă mai mulți editori ar fi lucrat cu relicve spre a le aduce la o formă destul de armonioasă pentru a le transmite mai departe.

 

Mă voi strădui să ilustrez adevărul printr-o imagine familiară. Un artist înțelept nu ar reprezenta-o pe regină la deschiderea unei sesiuni a Camerelor Parlamentului în același fel ca și la trecerea în revistă a trupelor la Aldershot. Cine nu ar înțelege motivele diferențelor de reprezentare în cele două scene pictate de același artist ar arăta numai că nu înțelege deloc ce se potrivește în fiecare situație. Într-o situație ar fi un cal sau o trăsură, iar în alta un tron. Caii nu s-ar potrivi în Camera Lorzilor, după cum tronul nu s-ar potrivi în tabăra militară. Oricine poate înțelege că, în asemenea situații, mediile diferite nu sunt neapărat în legătură cu un artist sau altul, fie ei mai mulți sau mai puțini artiști, ci diferențele de reprezentare țin de relații.

 

Nici chiar în viața noastră de zi cu zi nu ne adresăm întotdeauna aceleiași persoane în același fel. Să presupunem că, în cazul unui judecător și al unui avocat care este fiul acelui judecător, că unul i se adresează celuilalt în tribunal. Credeți că avocatul ar uita de tribunal până într-atât încât să-l numească tată pe judecător atunci când se adresează juriului sau chiar judecătorului? Sau credeți că, atunci când este în intimitatea casei cu tatăl său s-ar adresa judecătorului „onorabile judecător“, așa cum el și toți ceilalți i s-ar adresa la tribunal?

 

Mie îmi este limpede cp obiecțiuni de acest gen sunt numai din cauza unei uimitoare lipse de discernământ, dar nu aș acuza pe nimeni de aceasta dacă acea persoană nu ar pretinde să dea învățătură făcând eforturi pentru a dezonora cuvântul lui Dumnezeu și a face rău omului, dacă nu chiar a-l duce la pierzare. Dacă cineva nu poate avea o judecată sănătoasă și sfântă în asemenea chestiuni, acea persoană are de pierdut, dar o asemenea persoană nu este îndreptățită să-și facă publice roadele ignoranței sale în domeniul scripturii prezentându-le ca fiind ceva nou, profund și important, fără ca ideile lui să fie cernute și prezentate în lumină, mai ales atunci când există tendința, dacă nu cumva chiar obiectivul de a denatura caracterul scripturii divine. Chiar dacă asemenea eforturi se sprijină pe o învățătură autentică, ceea ce rareori se întâmplă, nu cred că un creștin se cuvine să încheie un armistițiu nici măcar pentru o oră.

 

Aflăm că oamenii din Ninive L-au crezut pe Dumnezeu și, prin urmare, au luat poziția de vinovați prin pocăința lor înaintea lui Dumnezeu. Când regele a aflat despre această chestiune „el s-a ridicat de pe tronul lui şi şi-a scos mantia de pe el şi s-a acoperit cu sac şi s-a aşezat în cenuşă. Şi a făcut să se audă şi să se vestească în Ninive, prin hotărârea împăratului şi a mai marilor săi, zicând: «Nici un om, nici animal, din cireadă sau din turmă, să nu guste nimic, nici să nu pască, nici să nu bea apă; ci şi om şi animal să se acopere cu sac şi să strige tare către Dumnezeu»“. Aici smerirea este urmată cu toată strictețea, dacă nu chiar cumva într-un mod unic. „Cine ştie dacă Dumnezeu nu Se va întoarce şi Îi va părea rău şi Se va întoarce de la aprinderea mâniei Sale, ca să nu pierim?“ Nu au trebuit să aștepte mult timp până să primească un răspuns al îndurării. „Şi Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors de la calea lor cea rea; şi Dumnezeu S-a întors de la răul pe care zisese că li-l va face şi nu l-a făcut. Şi aceasta nu i-a plăcut deloc lui Iona şi s-a mâniat“. Deci Iona a rămas același om, lucru dovedit când este testat în profunzime. Ni se poate părea extraordinar că mai poate fi așa după modul excepțional în care a lucrat Dumnezeu cu el, dar îndurarea arătată a fost ceva insuportabil pentru cel al cărui mesaj a făcut ca Ninive să se îmbrace în sac. Avertismentul pe care îl dăduse fusese categoric și el nu putea suferi vreo atenuare deoarece așaceva ar fi știrbit prestigiul lui. Acel sentiment era mult prea adânc înrădăcinat în firea lui ca să poată fi schimbat nici chiar de măsurile disciplinare prin care trecuse. Nici o experiență nu poate corecta răul unei gândiri carnale. Atât de fără speranță este încât nimic altceva decât moartea și învierea împreună cu Hristos, căpătate prin credință și ținute în dependență de El nu o pot schimba. Faptul că a fost înghițit de un pește mare și că a ieșit apoi de acolo a fost, fără-ndoială, folosit spre bine, dar nimic de acest gen nu a putut fi îndeajuns pentru a îndeplini cerințele. Trăim numai prin dependența de Dumnezeu în prezent și nimic nu este mai dăunător pentru suflet decât încercarea de a trăi numai pe baza lucrurilor din trecut, și cu atât mai rău este când cineva se întoarce la gândurile și sentimentele din trecut.

 

Iona practic a dat la o parte rodul disciplinei solemne pentru sufletul său, acela pentru care trecuse prin adâncul mării. Dar Dumnezeu era același și avea mijloacele Lui pentru a-l corecta pe Iona. El „s-a rugat lui Yahve“. Și aici avem limbajul cel mai adecvat. Profetul nu se limitează la a se replia pe poziția de om înaintea lui Dumnezeu, ci Îi vorbește ca unul care Îl cunoștea într-un mod special, potrivit legământului lui Yahve care îi este cunoscut evreului. El a spus: „O, Yahve, nu era acesta cuvântul meu, când eram încă în ţara mea? De aceea am căutat să fug la Tarsis, pentru că ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi îndurător, încet la mânie şi de o mare bunătate şi Te întorci de la rău“. De aceasta se temea în taină a profetul: de îndurarea lui Dumnezeu! „Şi acum, Yahve, Te rog, ia-mi viaţa, pentru că este mai bine pentru mine să mor decât să trăiesc“. Nu putea suporta să mai trăiască dacă nu se împlinea întocmai cuvântul lui. Dorea mai curând să vadă acel cuvânt împlinindu-se exact prin exterminarea tuturor ninivitenilor decât să pară a fi zadarnic. Cât de mândră, egoistă și nimicitoare este inima nerăbdătoare chiar a unui om evlavios! Și cât de frumos este să vedem aceasta la apostolul Pavel, la care m-am referit la început! Fiind om cu aceleași patimi ca și Iona și ca și noi, totuși el prezintă răbdarea ca fiind cel mai important semn al unui apostol. El le spune corintenilor nerecunoscători că toate semnele unui apostol se puteau vedea la el, dar care este oare acel semn despre care afirmă el că este primul mare semn al apostolatului său? Nu limbile, nici miracolele. Puteți fi siguri că răbdarea este mai bună decât asemenea puteri și Dumnezeu a lucrat răbdarea sub toate formele ei în inima acelui om binecuvântat. Dar nu mi s-ar părea că Pavel ar fi fost un om răbdător prin ceea ce era el în felul lui natural. Nu ni s-ar părea oare mai curând că avea sentimente aprinse și că ajungea rapid la concluzii și că era ferm în a-și păstra poziția odată ce și-a format o opinie? Dar, cu toate că avea o minte potrivită pentru a cerceta profunzimile și diferitele puncte de vedere asupra oricărui lucru îi ieșea înainte, cunoaștem că el era profund evreu – „evreu din evrei,“ cum spunea el însuși, căruia îi era foarte dragă nația lui. În același timp el era un om foarte energic în punerea în practică a orice conștiința și inima lui considera a fi după voia lui Dumnezeu. Așa fusese el și în zilele de dinainte de a se fi convertit și, cu siguranță, nu a fost în mai mică măsură după ce a fost frânt prin har și după ce a fost umplut de iubirea care se revărsa pe toate căile din inima lui cea mare. Dar răbdarea este calitatea permanentă care constituie marca apostolatului lui Pavel, după cum îi îndeamnă el pe corintenii sceptici să creadă, aceasta fiind spre binele sfinților. Mă îndoiesc că ar putea să existe un alt semn mai mare al puterii spirituale. Va veni o zi din care puterea nu se va arăta în răbdare, dar acum cel mai adevărat semn a, puterii morale este capacitatea de a suporta. În această privință Iona a eșuat complet. El a cunoscut minuni ale puterii divine și ale îndurării manifestate față de el însuși, dar nimic nu este asemenea crucii și învierii, după cum a aflat apostolul Pavel. Unii pot gândi că aceasta este o exprimare extrem de neobișnuită a inimilor noastre, așa de rele cum sunt ele, când pentru cineva propria lui reputație este chiar mai importantă decât binele și chiar viața populației unui oraș mare și că puțini dintre noi ar fi înclinați să aibă sentimente atât de dure. Cu toate acestea, carnea nu este deloc demnă de încredere și eu este pe atât de crud pe cât este de meschin când i se îngăduie să se manifeste. Aceasta le poate părea unora a fi o grozăvie extremă, dar oare nu este chiar așa? Omul este tot omul dintâi și este gata să se manifeste la fel și în creștin dacă prin credință nu este ținut în moarte.

 

„Şi Yahve a zis: «Bine faci tu că te mânii?»“ Ce răbdare admirabilă. „Şi Iona a ieşit din cetate şi s-a aşezat spre răsăritul cetăţii. Şi acolo şi-a făcut o colibă şi stătea la umbră în ea, până va vedea ce se va întâmpla cu cetatea“. Și profetul a stat acolo rece așteptând, cu dramul de mângâiere pe care l-a mai putut găsi în sine, pentru a vedea dacă Dumnezeu avea să nimicească atunci și acolo pe aceia pe care el, Iona, îi consacrase nimicirii. Vedem apoi modul minunat în care Yahve a corectat acea răutate. „Yahve Dumnezeu a pregătit o plantă“. Nu este folosit numai cuvântul Dumnezeu, nici numai numele Yahve, ci este o îmbinare a ceea ce exprimă firea Lui cu relația cea deosebită. Acesta pare a fi motivul pentru care este folosită expresia „Yahve Dumnezeu“. Deci, „Yahve Dumnezeu a pregătit o plantă şi a făcut-o să crească peste Iona, ca să-i fie ca umbră deasupra capului său, ca să-l scape de întristarea lui. Şi Iona s-a bucurat de acea plantă cu mare bucurie“. În calitate de Dumnezeu, El a pregătit o plantă, dar, ca Yahve Dumnezeu, el a pregătit acea plantă spre a fi o mângâiere pentru slujitorul Său, Iona. „Dar Dumnezeu a pregătit un vierme“. De observat aici schimbarea: acum nu mai este folosită expresia „Yahve Dumnezeu“, ci Elohim – autorul creației. „Dar Dumnezeu a pregătit un vierme la revărsatul zorilor în ziua următoare şi a lovit planta şi ea s-a uscat. Şi a fost aşa: când a răsărit soarele, Dumnezeu a pregătit un vânt arzător peste capul lui Iona şi el a leşinat; şi cerea pentru sine să moară şi zicea: «Mai bine este pentru mine să mor decât să trăiesc!»“ Nerăbdarea este cu adevărat întotdeauna în legătură cu preocuparea cu sine. Ceea ce provoacă întotdeauna cel mai mult firea omenească este o rană de acest gen. Cauza nu este niciodată Dumnezeu, nici încercarea prin care Dumnezeu scoate în evidență nerăbdarea, ci eul este cauza care se dezvăluie oricând analizăm ceea ce ni se pare a fi o deficiență la El. Gândești cumva că Dumnezeu nu are înaintea ochilor Săi orice lucru și orice persoană? Uiți cumva că Dumnezeu măsoară necazurile, încercările și durerile pe care le suferă cineva pe pământ? Sigur că El este preocupat în mod activ de fiecare și de toți. Prin urmare, numai când peirdem din vedere acest fapt nerăbdarea firii noastre izbucnește violent, dar ea este cu siguranță dispusă să izbucnească oricând. Așa s-a întâmplat cu profetul contrariat. „Şi Dumnezeu i-a zis lui Iona: «Bine faci tu că te mânii din cauza plantei?» Şi el a zis: «Bine fac eu că mă mânii, până la moarte!» Şi Yahve a zis: «Ţie ţi-a fost milă de planta pentru care n-ai muncit, nici n-ai făcut-o să crească; ea într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Eu nu trebuia să Mă îndur de Ninive, cetatea cea mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care nu ştiu să deosebească dreapta lor de stânga lor, şi multe vite?»“ Ai fi vrut ca planta să fie cruțată, dar ce este acea plantă în comparație cu Ninive? Tu ai prețuit umbra ei efemeră, dar ce este oare în ochii mei acea cetate mare cu zecile de mii de prunci care nu știu să deosebească dreapta de stânga? Da, și Dumnezeu se gândește și la vite și are sentimente în legătură cu ele. Ce semn mai clar al măreției decât acela că El este capabil să se preocupe cu ceea ce noi considerăm a fi prea mărunt alături de ceea ce nouă ne pare a fi imens? Așa este Dumnezeul nostru: El nu disprețuiește pe nimeni. Exact așa este Dumnezeu, pe care Iona Îl cunoștea atât de puțin și despre care nu voia să învețe mai mult. Nu poate exista nici o cunoaștere autentică a lui Dumnezeu dacă firea cu nerăbdarea ei nu a fost zdrobită, cu mândria inimii și încrederea în sine. Și așa este și drept să fie. Nu prea este nici un câștig să ai multe cunoștințe despre Dumnezeu dacă acestea nu au, în același timp, un profund efect moral asupra sufletului. Indiferent cum ar fi, Dumnezeu vrea ca acestea două împreună să fie în noi.

 

Cât de minunat de complete sunt căile și lucrările Lui! Cel care a pregătit peștele a pregătit și planta și viermele și vântul fierbinte de la răsărit. Toate lucrurile slujesc nu numai puterii Sale ci și scopurilor harului Său. Caracteristic profetului nostru, ca și întregii scripturi, este că spune lucrurile exact așa cum au fost, toate fiind în mâna lui Dumnezeu, atât cele mai mici lucruri cât și cele mai mari, și aceasta nu este spre lauda lui, ci spre lauda îndurării care este cu mult mai înaltă decât orice gânduri ale omului. Și această relatare este printre profeții evrei, scrisă în limba ebraică de unul care era cât se poate de israelit ca sentimente și a făcut ceea ce era necesar pentru a-i avertiza pe cei care aveau să-l ia pe Israel în robie, având certitudinea că Dumnezeu urma să se pocăiască de judecata cu care îi amenințase dacă, prin har, ei se pocăiau de căile lor care erau împotriva Lui. Aceasta a dovedit el după ce a fost scos din mormântul mării și și-a îndeplinit misiunea, ca o imagine a Celui înviat dintre morți, care este mult mai mare atât prin harul arătat națiunilor cât și prin gloria persoanei Sale și perfecțiunea ascultării în care a umblat făcând numai voia Tatălui. Dar Dumnezeu este pe atât de înțelept pe cât este de bun, iar tristețea profetului față de pieirea plantei[1] este folosită pentru a-l mustra pentru duhul lui aspru și pentru ca el, chiar cu gura lui, să-L îndreptățească pe Dumnezeu pentru îndurarea pe care a arătat-o oamenilor din Ninive. Încă o dată, „din cel ce mănâncă a ieșit ce se mănâncă“ (v. Jud. 14) și din cel slab, ca și din cel tare a ieșit dulceață.

 

Așa este cartea lui Iona și nu pot să nu mă gândesc că în Biblie nu prea se găsește o carte mai plină de învățăminte cu privire la modul în care Dumnezeu lucrează în dispensațiuni față de om și față de creație.

https://comori.org/vechiul-testament/iona/iona-1/capitolele-3-si-4/

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

Porţile Ierusalimului

  1. L. Ayers

 

Prezentul studiu analizează cele zece porţi ale zidului Ierusalimului aşa cum sunt prezentate succesiv în capitolul 3 din cartea Neemia. Semnificaţia numelor în înşiruirea lor ne dă imaginea unei creşteri armonioase în viaţa spirituală a credinciosului.

 

Evenimentele descrise în acest capitol se situează probabil în anul 445 înaintea erei noastre, cu aproximativ 90 ani după sfârşitul captivităţii babiloniene.

 

Cirus, împăratul Persiei, a fost unealta în mâna lui Dumnezeu pentru a aduce rămăşiţa poporului Său – cele două seminţii ale lui Iuda şi Beniamin – înapoi la Ierusalim pentru a reconstrui casa lui Dumnezeu (Ezra 1:1-4 ). Ierusalimul trebuia astfel să redevină centrul de adunare, fiindcă era singurul loc unde Dumnezeu promisese să facă să locuiască Numele Său. La fel astăzi, nu există decât un singur loc adevărat de adunare, şi acolo unde numai credincioşii sunt adunaţi în Numele Domnului Isus (Matei 18:20 ).

 

Găsim în Isaia 44:28 ; 45:1-4 menţionarea profetică a lui Cirus. Cărţile Ezra şi Neemia care, în canonul iudaic al Vechiului Testament, formează o singură carte, relatează reconstruirea templului ca şi a cetăţii cu porţile lor. Între versetele Ezra 3:10 şi Ezra 6:15 a existat un interval de 20 ani, urmare a întreruperii reconstruirii templului.

 

Între capitolele şase şi şapte, s-a scurs astfel o anumită perioadă de timp, în timpul căreia lucrarea de restaurare a stagnat, până la sosirea unui nou grup din Babilon, cu Ezra.

 

În Neemia trei, ni se povesteşte pur şi simplu reconstruirea zidurilor şi punerea porţilor. Nu se spune nimic despre dificultăţi împotriviri şi piedici, cu toate că, după cum reiese din capitolele următoare, Satan a încercat prin toate mijloacele să tulbure lucrarea şi chiar să o distrugă. În acest capitol sunt menţionate doar zece porţi; celelalte, ca cea a lui Efraim şi cea a Închisorii, citate în capitolul doisprezece, nu sunt menţionate aici. Alegerea şi ordinea adoptate pentru cele care sunt menţionate au, fără nici o îndoială, o semnificaţie deosebită, indicând o intenţie precisă a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. Numărul zece vorbeşte de responsabilitatea omului. Astfel Dumnezeu, prin cele zece porunci, a făcut cunoscută omului sfânta Lui voie. Dar cât de solemn este să cităm în Numeri 14:22 că Dumnezeu a fost ispitit de zece ori de poporul Său răzvrătit şi încăpăţânat. Neemia 11:1 ne arată şi că al zecelea era reprezentativ pentru adunarea în responsabilitatea sa înaintea lui Dumnezeu.

 

Pentru noi acum, nu mai este vorba de responsabilitate sub lege, ci sub Duhul harului, cum ne arată Fapte 11:23 ca şi 2. Corinteni 8:5-7 . Credinciosul care este sub har lucrează din dragoste. Doreşte să facă progrese spirituale, să crească în cunoaşterea lui Isus Hristos, Domnul său şi să crească până la statura plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4:13 ) pentru a cinsti Numele Său.

 

Dacă facem acum înconjurul cetăţii, poartă după poartă, vom găsi o imagine a vieţii credinciosului de la convertirea sa până în clipa când va contempla faţa Domnului în gloria Sa.

 

Porţiunile de zid dintre porţi reprezintă viaţa noastră ca mărturie înaintea lumii. Vrem cu toate acestea să ne ocupăm numai de porţi. Ele sunt citate în acest capitol trei în ordinea următoare:

 

Poarta Oilor

Poarta Peştilor

Poarta Zidului vechi

Poarta Văii

Poarta Gunoiului

Poarta Fântânii

Poarta Apelor

Poarta Cailor

Poarta de Răsărit

Poarta Mifcad

În primul verset, ca şi constructor al Porţii Oilor este menţionat Eliaşib, marele preot. El ocupa fără îndoială cel mai înalt rang din toată cetatea, şi ca atare, trebuia să fie păstorul oilor, conform Maleahi 2:6-7 , în consecinţă şi modelul lor. Dar nu vedem că a pus zăvoare şi grinzi, cum se spune pentru alte porţi. Dimpotrivă, s-a împrietenit cu Tobia, duşmanul poporului lui Dumnezeu (Neemia 13:4 ). Nu şi-a crescut copiii sub „disciplina şi sub mustrarea Domnului” (Efeseni 6:4 ), pentru că vedem în capitolul 13:28 că au părăsit calea credincioşiei. Nepotul lui s-a căsătorit cu o fiică a lui Sanbalat, un alt duşman al poporului lui Dumnezeu. Cuvântul nu spune nimic mai mult aici despre acest om, el nu este menţionat decât în legătură cu funcţia sa şi cu construirea porţii*.

 

* n.tr.) În versetul 21 din acest capitol, cu toate acestea, ni se spune că un alt slujitor, Meremot, a zidit zidul în faţa casei lui Eliaşib, în timp ce acesta nu a făcut nimic pentru protejarea propriei sale case. Consecinţele dureroase vor fi arătate mai târziu, în capitolul 13!

 

Să vedem acum semnificaţia porţilor în succesiunea lor:

 

Poarta Oilor

 

Această poartă ne îndreaptă privirile către Păstorul cel Bun care Îşi dă viaţa pentru oile Sale (Ioan 10:11 ) care merge înaintea lor şi ele Îl urmează (10:14). Iată temelia vieţii eterne. Ea a fost rânduită „după planul veacurilor” (Efeseni 3:11 ), înainte de vreme. Este atât de mare că poate primi orice păcătos pierdut care îşi pune încrederea în Păstorul cel Bun. El Şi-a dat viaţa pentru oi, sângele Lui scump a curs pe crucea de la Golgota pentru ispăşirea păcatelor, pentru că „fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9:22 ).

 

Acest minunat plan de răscumpărare pe care Dumnezeu l-a făcut în planul Său etern, trebuie să fie vestit oamenilor, şi Dumnezeu face aceasta în dragostea şi în harul Lui incomparabil! Vom vedea cum această dragoste divină este prezentată aici în imagine.

 

De fiecare parte a porţii se află un turn. Locul unde stă santinela ne vorbeşte de veghere. Cât de necesară a fost vegherea pentru oamenii lui Dumnezeu în trecut şi cât de necesară este şi acum! Satan a încercat întotdeauna să ascundă, să înăbuşe sau să falsifice adevărul (2. Corinteni 4:2-4 ). Dar Dumnezeu veghează, Satan nu-şi va atinge niciodată scopul. Numele celor două turnuri vestesc dragostea şi harul lui Dumnezeu: Meea înseamnă „sută” şi vorbeşte de plinătate (Matei 13:23 ); celălalt turn se numeşte Hananeel, adică „harul lui Dumnezeu”. Astfel deci harul lui Dumnezeu a fost arătat în plinătatea sa! Şi cui? Îngerilor? Desigur că nu, ci oamenilor din această lume: în versetul doi, se spune: „lângă el au construit bărbaţii din Ierihon” (vezi Ezra 2:34 ). Ierihonul, „cetatea miresmelor”, reprezintă lumea, cu bucuriile şi plăcerile ei; dar această cetate este situată pe malul Iordanului, râul morţii. Fireşte, lumea este atrăgătoare pentru inima omului, dar este sub blestemul şi mânia lui Dumnezeu, ca altădată Ierihonul.

 

Este scris în Iosua 6:26 : „Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va ridica şi va reconstrui această cetate, Ierihonul” ( 16:34 ). Cu toate acestea nu este gândul lui Dumnezeu să lase pe om fără speranţă. Nu! El Îşi aminteşte de creaturile Lui: nici o pasăre nu cade fără voia Sa. Şi aceasta este ceea ce vedem aici în „Zakkur” şi a cărui semnificaţie este „de care îţi aminteşti” sau „păstrat în amintirea lui Dumnezeu”. Dumnezeu Îşi aminteşte de creaturile Sale care rămân sub condamnare de la căderea lui Adam, Îşi aminteşte de ele în planul Său minunat de mântuire. Aceşti oameni din Ierihon care participă la construirea zidurilor sunt monumentele harului lui Dumnezeu. Au fost chemaţi şi mântuiţi în afara unei lumi care merge la pierzare, pentru că Dumnezeu care vrea ca nimeni să nu piară, S-a ocupat de ei. Ei sunt la adăpost de blestemul rostit asupra Ierihonului.

 

Cum am spus la început, nu este intenţia noastră de a intra în detalii cu privire la porţiunile de zid aflate între porţi. Versetul doi nu a fost studiat decât pentru a arăta legătura dintre temelia Evangheliei şi efectele ei. Să trecem la a doua poartă.

 

Poarta Peştilor

 

Această poartă ne vorbeşte despre vestirea Evangheliei. În Marcu 1:17 , Domnul ne spune: „Veniţi după Mine şi vă voi face să deveniţi pescari de oameni”. Efectul acestei chemări a fost de a-i face pe ucenici să-şi părăsească ocupaţia şi să Îl urmeze. S-au pus în slujba Lui pentru a deveni pescari de oameni, pentru a anunţa vestea bună a Evangheliei.

 

Constructorii Porţii Peştilor erau fiii lui Hasenaa: Acest nume înseamnă „tufiş de spini”. Nu ne aminteşte aceasta de blestemul rostit asupra pământului din cauza intrării păcatului în creaţie, căci „blestemat este pământul din cauza ta” (Geneza 3:17 )? Va da de aici înainte spini şi mărăcini (Mica 7:4 ; Naum 1:10 ). Dar acest nume mai îndreaptă privirile noastre către această scenă surprinzătoare descrisă în Matei 27:29 „…împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap”. Era sfârşitul înfăţişării lui Isus înaintea lui Pilat, pe punctul de a merge la Golgota pentru a fi înălţat pe cruce, pentru a purta acolo blestemul pe care îl meritasem noi. Şi acum, cei care cred în El pe temeiul Evangheliei pot fi mântuiţi şi pot deveni vestitori ai veştii bune. Această poartă are grinzi şi zăvoare. Aceasta ne aminteşte că în exterior, duşmanul este gata să folosească toate mijloacele pentru a intra ca să nimicească lucrarea. Este nevoie de toată vegherea pentru a-l ţine afară. Aceasta nu era adevărat numai pentru construirea şi lupta din acea vreme, este adevărat şi pentru timpul prezent ca şi pentru viitor. Duşmanul se sileşte întotdeauna să dărâme zidurile despărţirii. El caută să se strecoare în familii şi în adunarea lui Dumnezeu pentru a introduce acolo întinarea, cum vedem în cazul teribil din capitolul 13. Poporul lui Dumnezeu are misiunea de a echipa toate porţile cu grinzi şi cu zăvoare. Aceasta este important în mod deosebit în zilele noastre când învăţăturile false caută să pătrundă. Este esenţial să păstrăm neîntinat marele adevăr al Evangheliei.

 

Poarta Zidului vechi

 

Această poartă, numită şi Poarta cea Veche, evocă umblarea în adevăr. „Staţi pe căi şi vedeţi şi întrebaţi de cărările cele vechi, care este calea cea buna; şi umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Ieremia 6:16 ).

 

Când, prin credinţa în Evanghelie, am devenit copii ai lui Dumnezeu, avem nevoie de lumina adevărului pe calea noastră. „Descoperirea cuvintelor Tale luminează, dând pricepere celor simpli” (Psalmul 119:130 ). Nu după cunoştinţele înţelepciunii lumii, nici după învăţăturile şi directivele stabilite de oameni trebuie să acţionăm; linia noastră de conduită este numai Cuvântul lui Dumnezeu. Avem nevoie de o temelie sigură pentru umblarea noastră, cum ni se prezintă în Fapte 2:42 , în cele patru elemente esenţiale ale umblării unui creştin după adevăr: „Ei stăruiau în învăţătură şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Iată terenul pe care stăteau primii creştini, cel pe care au rămas părinţii noştri care au fost înaintea noastră şi a căror credinţă suntem îndemnaţi să o imităm. Ca sfinţi şi preaiubiţi, ca oameni ai casei lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, suntem chemaţi să creştem „spre a fi un templu sfânt în Domnul, zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2:19-22 ).

 

Dacă în umblarea noastră răspundem la demnitatea acestei chemări, dacă ţinem adevărul în dragoste (Efeseni 4:15 ), dacă ascultăm din inimă de modelul învăţăturii în care am fost instruiţi (Romani 6:17 ), supunerea la adevăr va aduce rod în inimile noastre, rodul Duhului pe care Dumnezeu doreşte să îl vadă în noi, deoarece „cuvântul adevărului Evangheliei… aduce rod” (Coloseni 1:6 ). Va fi vizibil în viaţa noastră că umblăm în adevăr. Şi dacă acest adevăr divin este lucrător în inimile noastre, ne va face smeriţi. Adevărul nu caută să înalţe pe credincios, ci îl conduce la locul supunerii, micşorării, smereniei. Vom găsi aceasta trecând pe sub poarta următoare.

 

Poarta Văii

 

„Trecând prin valea plângerii, ei o fac un izvor; şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări” (Psalmul 84:6 ). Valea ne vorbeşte de micşorare, de smerenie, dar orice credincios care ia acest loc poate fi sigur că nu este numai cel al lacrimilor, ci că va fi pentru el şi cel al binecuvântării. „Valea plângerii” va deveni o ţară de izvoare, locul unei mari îmbogăţiri. Primim astfel îndemnul: „Smeriţi-vă deci sub mâna puternică a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul potrivit” (1. Petru 5:6 ). Creştinii îi cer uneori lui Dumnezeu să vrea să-i coboare, aceasta nu este potrivit gândului Său; să cerem mai degrabă harul să coborâm noi înşine.

 

În 1. Petru 5:5 , suntem de aceea îndemnaţi să fim încinşi „cu smerenie unii faţă de alţii, pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri”. Expresia apostolului, „încinşi cu smerenie” este remarcabilă; înseamnă să luăm locul smereniei nu înaintea altora, ci înaintea lui Dumnzeu. Să privim la modelul desăvârşit în Filipeni 2:3-8 ! Domnul nostru glorios a luat aici jos ultimul loc, cum nimeni altul nu a făcut-o. S-a coborât până la moarte, moartea crucii. De ne-ar fi folositoare aceste îndemnuri!

 

Numele celor care au reparat această poartă sunt de asemenea pline de instruire: Hanun şi locuitorii din Zanoah. Hanun înseamnă „graţiat” şi Zanoah, ceva ca „îndepărtat, aruncat”. Ca obiecte ale harului, să aruncăm, să respingem tot ce ne împiedică, dar îndeosebi „faptele întunericului şi să îmbrăcăm armura luminii” (Romani 13:12 ). „Nu aveţi comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci, mai degrabă, dezaprobaţi-le” (Efeseni 5:11 ). Urmând pe Domnul cu râvnă şi luând un loc de coborâre, vom fi, ca cei din Zanoah, capabili să aruncăm faptele neroditoare ale întunericului. Vom vedea aceasta trecând la poarta următoare.

 

Poarta Gunoiului

 

Găsim aici murdăria, necurăţia, stricăciunea păcatului. Şi trebuie să fim vigilenţi: „Având deci aceste promisiuni, preiubiţilor, să ne curăţim pe noi înşine de orice întinare a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în teamă de Dumnezeu” (2. Corinteni 7:1 ); a se vedea şi Efeseni 5:3-11 .

 

Prin această poartă erau evacuate gunoiul şi murdăriile în afara zidurilor cetăţii, într-un anumit loc. Este remarcabil că Poarta Gunoiului a fost situată în partea opusă Porţii Oilor, în punctul cel mai îndepărtat al cetăţii. Se cuvenea de asemenea ca gunoiul animalelor destinate pentru jertfe, să fie îndepărtat din templu. Nu arată acest fapt cu insistenţă, cât de îngrozitoare este în ochii lui Dumnezeu orice necuraţie şi orice murdărie, în sfârşit, orice păcat? El nu poate niciodată tolera păcatul în prezenţa Sa. Dar ce pace de a şti că, pe „cât este de departe răsăritul de apus, atât a îndepărtat El nelegiuirile noastre de la noi” (Psalmul 103:12 ) astfel încât nu-şi va mai aminti niciodată de ele. Suntem îndemnaţi să ne curăţim de orice întinare. Dar aceasta nu va fi posibil dacă păstrăm o părere înaltă despre noi înşine. Trebuie să ne amintim de Poarta Văii, în toată smerenia, dar şi cu teamă în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu. Va rezulta de aici o sfinţire fericită. Pavel socotea tot ce putea oferi lumea ca o pierdere, datorită desăvârşirii cunoaşterii lui Hristos Isus (Filipeni 3:7- 9 ). Nu ar trebui să renunţăm şi noi la toate amăgirile, toate plăcerile acestei lumi, ale oricărei asocieri lumeşti şi oricărui jug nepotrivit? Apostolul Ioan ne încurajează să nu iubim „lumea, nici lucrurile din lume”, pentru că „pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt din Tatăl, ci sunt din lume” (1. Ioan 2:15 ).

 

Ca şi copii ai lui Dumnezeu, avem Duhul Sfânt. El vrea să fie călăuza şi conducătorul nostru. Dar de câte ori nu am zădărnicit puterea prezenţei Lui fiind ocupaţi cu lucrurile acestei lumi? De câte ori trecem prin această poartă? Sau într-adevăr îngăduim lucrurilor acestei lumi să ne umple viaţa? Suntem atât de ocupaţi încât Duhul Sfânt care locuieşte în noi nu poate exercita nici o influenţă în viaţa noastră? Să trecem mai des prin această poartă, să ne sfinţim mai des pentru a putea vedea mai bine în viaţa noastră influenţa Duhului Sfânt.

 

Poarta Fântânii

 

Această poartă ne arată cum poate fi umplută viaţa credinciosului de această influenţă a Duhului Sfânt. Cuvântul original vorbeşte de o fântână ţâşnitoare. Pentru cel care va bea din această fântână, „din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7:37- 39 ). Nu este vorba aici despre primirea Duhului Sfânt, care are loc atunci când suntem născuţi din nou, când primim Evanghelia, cum am văzut la Poarta Peştilor. Duhul Sfânt vine să locuiasca în credincios când vine la credinta vie în Mantuitorul Sau. Dar atat timp cat nu ne lasam condusi de Duhul Sfânt care este în noi, nu este posibil să deosebim o manifestare a Sa în viaţa noastră. Şi daca nu este nici o curatire, nici o sfintire, nu poate fi nici o putere spirituală.

 

Dar dacă suntem curăţiţi de toate lucrurile care ne pot întina, cum am văzut trecând de Poarta Gunoiului, atunci lucrarea Duhului Sfânt care locuieşte în noi se poate manifesta şi astfel umblăm în Duhul.

 

Vrem să amintim aici că a fi curăţit nu este acelaşi lucru cu a fi mântuit. Curăţirea este lucrarea Duhului Sfânt în noi şi faţă de noi când suntem deja mantuiţi. Vedem aceasta în 1. Petru 1:22 , unde ea este caracterizată de „ascultarea de adevăr”. Ascultând de adevăr, „curăţindu-ne de orice întinare a cărnii şi a duhului” (2. Corinteni 7:2 ), îndeplinim condiţia necesară pentru manifestarea Duhului Sfânt. „Dar roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreuna cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:22-24 ). Nu este o nebunie şi o profundă contradicţie, să iei poziţia unui creştin şi să umbli în poftele carnii, cum vedem în Galateni 5:16-24 ? Să dăm atenţie îndemnului din versetul 25: „Dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm”.

 

Cititorul atent va fi remarcat că Poarta Fântânii este singura care este acoperită (v. 15). Cât de important este să veghem ca prospeţimea şi curăţia izvorului curgător al Duhului Sfânt să nu fie tulburat de tot felul de influenţe exterioare! Să veghem deci cu grijă să nu întristăm pe Duhul Sfânt, să nu-L mâhnim sau chiar să-L stingem (Isaia 63:10 ; Efeseni 4:30 ; 1. Tesaloniceni 5:19 )! Supunându-ne călăuzirii Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnzeu va avea intotdeauna mai multa autoritate în viaţa noastră. Este calea care ne conduce la urmatoarea poartă.

 

Poarta Apelor

 

Găsim aici Cuvântul lui Dumnezeu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1 ). În Scriptură, apa este o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 3:5 ) şi acest Cuvânt este etern. La Poarta Fântânii, am găsit de asemenea apă, dar apa în lucrarea ei, în efectele ei; ea tâşneşte ca răspuns la lucrarea Duhului Sfânt. Este ceea ce vedem în mod clar în Ioan 7:37- 39 : „A spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei ce au crezut în El”. Dimpotrivă, la Poarta Apelor, găsim Cuvântul lui Dumnezeu în existenţa lui eternă. „Doamne, Cuvântul Tău este întărit în ceruri pentru totdeauna” (Psalmul 119:89 ).

 

În Ioan 1:1 , Domnul etern este Cuvântul, şi în Apocalipsa 19:23 , este numit „Cuvântul lui Dumnezeu”. Astfel, acest Cuvânt apare înaintea noastră în toată demnitatea Sa, cum este scris în Isaia 26:4 : „El, Domnul, este stânca veacurilor”. Iahve este Numele lui Dumnezeu care caracterizează eternitatea Fiinţei Sale, pentru care trecutul, prezentul şi viitorul reprezintă un prezent permanent. Numele de Iehova Il reprezintă ca Cel Neschimbător, Cel care nu Se schimbă, Cel care va fi pentru poporul Său ceea ce a promis că va fi. El este „Cel care este şi care era şi care vine” (Apocalipsa 1:4 ).

 

Pentru această poartă, care este doar menţionată, nu se vorbeşte despre reparaţii şi ca simbol a ceea ce rămâne, nu are nicidecum nevoie de ele. Probabil ca nu a fost atinsă de distrugerile luptelor. Ce pot face oamenii împotriva „stâncii veacurilor”? „Temelia tare a lui Dumnezeu rămâne” (2. Timotei 2:19 ).

 

În Neemia 8:1 , poporul se aduna ca un singur om în locul apelor pentru a asculta citirea Cuvântului lui Dumnezeu: „Şi urechile întregului popor erau atente la cartea legii” (v. 3). Ce putere minunată ascunde acest Cuvânt divin! Prin acest Cuvânt, oamenii sunt născuţi din nou (1. Petru 1:23 ). El este o candelă pentru piciorul nostru şi o lumină pentru cărarea noastră (Psalmul 119:105 ). Evrei 1:3 ne declară că toate sunt sustinute prin Cuvântul puterii Lui. Să punem deci la inima îndemnul apostolului Pavel de a lăsa Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi (Coloseni 3:16 ). De am putea, ca psalmistul, să ne bucuram de El, ca un om care găseşte o pradă mare (Psalmul 119:162 ). Folosind din plin trecerea prin această poartă, vom fi pregătiţi pentru orice faptă bună (2. Timotei 2:21 ) şi vom fi făcuţi capabili să parcurgem drumul care este înaintea noastră cu perseverenţă, în direcţia porţii următoare.

 

Poarta Cailor

 

Aţintindu-ne privirile şi inimile noastre asupra unui Hristos în glorie, Ţinta glorificată şi scopul credinţei credinciosului putem spune ca Pavel: „uitându-le pe cele din urma şi întinzându-mă spre cele de dinainte, alerg drept spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3:13-14 ).

 

Calul este frecvent considerat ca o imagine a luptătorului credinţei, din cauza calităţilor sale pentru lupta: forţa, disponibilitate şi curaj. Aptitudinea sa pentru alergare şi rezistenţa sa sunt de asemenea un exemplu pentru noi în alergarea a cărei ţintă şi premiu este Domnul Însuşi. Astfel Pavel zice: „M-am luptat lupta cea buna, am terminat alergarea, am păzit credinţa” (2. Timotei 4:7 ). În Filipeni capitolul 3, apostolul ne dă un bun exemplu a ceea ce înseamnă „a alerga drept spre ţintă”: în această alergare, nimic nu trebuie să ne oprească, nici să ne reţină.

 

În timpul ieşirii din Egipt, fiii lui Israel trebuiau să mănânce Paştele în grabă, cu mijlocul încins (Exod 12:11 ). Suntem şi noi îndemnaţi să ne încingem coapsele minţii noastre (1. Petru 1:13 ) şi numai privind ţinta şi facându-ne gândurile roabe ascultării de Hristos, vom fi în stare să continuăm fără să fim distraşi de toate felurile de influenţe din această lume (Evrei 12:1- 2 ).

 

Dragă cititorule, precum Pavel, să ne încingem şi noi mijlocul cu adevarul (Efeseni 6:14 ) pentru a putea spune cu el: „dar una fac” (Filipeni 3:13 ). Iată scopul, sfârşitul alergării noastre pământeşti, şi aceasta ne face introducerea la poarta următoare.

 

Poarta de Rasărit

 

Această poartă ne vorbeşte despre întoarcerea Domnului. Aşteptarea tuturor creaturilor se întoarce către răsărit, direcţia din care răsare soarele. Este ceea ce se poate observa de exemplu la un grup important de păsări: de la prima licărire a zorilor, se arată o trezire progresivă printre păsări. Cu cât se măreşte lumina, cu atât creşte agitaţia. Atunci când încep cântările şi concertul: un cor pe voci multiple saluta cu bucurie nespusă şi recunoştinţă noua zi. Dar când primele raze ale soarelui inunda în valuri scena, concertul se linişteşte prin încântare. Aşteptarea creaturii este implinită şi glasurile păsărilor tac. Dacă aşa este în natură cu cât mai mult cei răscumpăraţi ar trebui să aştepte veghind întoarcerea Domnului!

 

Pentru Israel, El va veni ca Soarele dreptăţii şi pe norii cerului (Maleahi 4:2 şi Matei 24:30 ), când va veni cu toti sfinţii Săi în glorie şi cu putere pentru a-Şi întemeia Împărăţia pe pământ şi a domni în dreptate o mie de ani. Atunci va începe perioada de splendoare vestită de profeţi.

 

Dar în timp ce Poartă de Răsărit ne vorbeşte despre venirea Domnului, Ezechiel (capitolele 10 şi 11) ne relatează câteva circumstanţe ale istoriei poporului pământesc al lui Dumnezeu. Profetul fusese dus prizonier la Babilon cu mai mulţi ani înainte de distrugerea finală a Ierusalimului (2. Cronici 36:17- 21 ). Acolo, pe malul râului Chebar, a primit viziuni din partea Domnului. A văzut Gloria Domnului părăsind Ierusalimul, acest nor care condusese poporul lui Israel în călătoria sa prin deşert spre Canaan (Exod 13:21 şi 14:19). Era aceeaşi glorie care a umplut cortul întâlnirii (Exod 40:34- 38 ) apoi templul ( 8:10 şi 2. Cronici 5:11- 14 ). Acum, în Ezechiel 10:3 , vedem norul pe punctul de a părăsi templul; se pare că indică o reticenţă încă pe pragul casei. Dar în versetul 18, Gloria Domnului pleacă de deasupra pragului casei şi se opreşte la intrarea porţii dinspre răsărit a casei Domnului. Din nou, rămâne acolo încă un moment, ca şi cum nu ar putea-o părăsi. Nu ne aminteşte aceasta de o altă scenă, când Domnul a plans pentru Ierusalim, spunând: “Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi.” (Luca 19:42 ).

 

Dar Israel nu a vrut să-şi recunoască păcatul, nici să se smerească în căinţă, şi judecata lui Dumnezeu a devenit Lo-Ami, “nu-Mi sunteţi popor” (Osea 1:9 ) şi vedem, în Ezechiel 11:23 , cum Gloria Domnului a părăsit Ierusalimul: “Şi Gloria Domnului s-a suit din mijlocul cetăţii şi s-a oprit pe muntele care este pe partea de răsărit a cetăţii”. Acesta era Muntele Măslinilor, cel unde Domnul era cu ucenicii Săi când a fost înălţat de la pământ la cer (Fapte 1:9 ). Tot acolo Îşi va pune piciorul când va veni pe norii cerului. Tot acolo profetul vede gloria oprindu-se pentru ultima dată. Dar în versetul 24, viziunea se termină şi cu ea, prezenţa permanentă a Domnului cu poporul Său ia sfârşit. Poporul Său a devenit într-adevăr Lo-Amin!

 

Toate acestea privesc căile lui Dumnezeu faţă de Israel şi menţionarea Porţii de Răsărit are aici cu siguranţă un sens deosebit. Dar noi înşine, preaiubiţi, avem preafericita speranţă care este expusă atât de clar înaintea ochilor noştri în 1. Tesaloniceni 4:13-18 . Pentru noi, venirea Domnului nu se compară cu zorii zilei, ci Îl aşteptăm pe Domnul nostru ca Steaua strălucitoare de dimineaţă (Apocalipsa 22:16 ).

 

Cu această speranţă şi această mângâiere în inimă, privim înainte şi aşteptăm clipa când vom fi primiţi lângă El şi când Îl vom vedea aşa cum este. Acesta este următorul eveniment pe care îl aşteptăm: “Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul”. Ajungem astfel, în meditaţia noastră, la ultima poartă, unde vom studia adunarea noastră în prezenţa Sa.

 

Câteva consideraţii încă, totuşi, despre “ziua Domnului”, desemnată şi în 2. Timotei 4:8 prin expresia “ziua aceea”. Această perioadă coincide cu cea a ceasului încercării, “care va veni peste tot pământul locuit” (Apocalipsa 3:10 ), sau prin a şaptezecea săptămână din Daniel 9:27 , de unde se poate deduce că va dura cel puţin şapte ani.

 

Ziua lui Hristos ne prezintă deci o scenă cerească. Ea începe cu învierea tuturor celor morţi în Hristos şi răpirea tuturor credincioşilor la întâlnirea cu Domnul în văzduh. Acea zi se va termina, credem noi, când Soţul va coborî cu soţia cu putere şi glorie ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor (Apocalipsa 19:7- 16 ). Primul eveniment din acea zi va fi astfel judecata lui Hristos, în timp ce ultimul va fi nunta Mielului, precedând a doua Sa venire în putere şi în glorie. Fără nici o îndoială, multe lucruri vor avea loc cu privire la Hristos şi Biserica Sa, despre care nu ne este relevat nimic direct. Dar studiind imaginile biblice cu grijă, putem descoperi multe instrucţiuni cu privire la “ziua aceea”. Mulţi creştini privesc cu teamă şi spaimă judecata lui Hristos când se gândesc la faptele lor care vor fi atunci judecate. Dar când studiem mai atent semnificaţia simbolică a acestei Porţi Mifcad, orice teamă trebuie să dispară. Pentru că această poartă ne prezintă atâta dragoste divină, atâta bunăvoinţă, atâta blândeţe încât şi în inima celui mai slab copil al lui Dumnezeu, trebuie să se trezească o dorinţă arzătoare după acest moment al descoperirii tuturor lucrurilor. Să ne oprim deci la această poartă.

 

Poarta Mifcad şi “ziua lui Hristos”

 

Aceasta este ziua când toţi cei răscumpăraţi, de la Abel până la sfârşitul vremii harului, vor fi scoşi din pământ şi vor apărea înaintea Mai-marelui Păstor (1. Petru 5:4 ). Cuvântul Mifcad are o dublă semnificaţie: înseamnă şi “inspecţie” şi “repartiţie”. Prin “inspecţie” înţelegem un termen militar, adunarea unei trupe în scopul unui control al echipamentului, în timp ce “repartiţie” sugerează gândul repartiţiei echitabile ale unei retribuţii, aşa cum găsim în Apocalipsa 22:12 : “Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum va fi fapta lui”. Aceasta este adevărat şi important: “Pentru că noi toţi trebuia să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău” (2. Corinteni 5:10 ). Atunci cel care are ochii ca o flacără de foc va despărţi ce este din lemn, fân, paie, de tot ce va fi din aur, argint şi pietre preţioase (1. Corinteni 3:12-15 ). Atunci, ca aurul curat şi argintul curăţit, vom reflecta imaginea Curăţătorului divin, pentru că vom fi aşa cum este El.

 

Dar ceea ce învăţăm în apropierea acestei porţi ne priveşte numai înfăţişarea noastră înaintea judecăţii răsplăţilor lui Hristos. Poarta Mifcad şi ceea ce evocă numele ei ne vorbesc despre gingăşia, simpatia şi bucuria Celui care ne-a iubit atât de mult încât S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Deşi este adevărat că pelerinii obosiţi din toate timpurile au tânjit după reunirea lor cu Domnul, nu este mai puţin adevărat că inima Lui doreşte fierbinte momentul când va avea cu El pe toţi cei pe care i-a răscumpărat cu un preţ atât de mare. Este ceea ce găsim în pasajele următoare: “cum se bucură mirele de mireasă, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 62:5 ); şi “Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efeseni 5:25 ). După fire, deja, dragostea nu este satisfăcută până nu şi-a atins scopul; astfel dragostea Domnului nostru, care este bogat în har, nu va fi satisfăcută înainte de a-şi fi găsit odihna în obiectele iubirii sale, cum spune şi profetul Ţefania: “Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El Se va bucura de tine cu bucurie; va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântare de bucurie” (3:7). Şi în Isaia 53:11 , este scris: “Va vedea rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut”. Nu exprimă aceste cuvinte toată gingăşia dragostei Sale pe care o va arăta faţă de ai Săi în ziua aceea când El, Soţul, Îşi va primi soţia cu bucurie?

 

Despre această dragoste ne vorbeşte Poarta Mifcad şi porţiunea de zid învecinată. Acest zid a fost restaurant până la casa netinimilor. Acest nume înseamnă: “cei care au fost daţi”. Aceştia sunt cei pe care Dumnezeu i-a păzit de judecată şi i-a “dat” pentru slujba casei lui Dumnezeu. Ni se spune, în Iosua 9 , că gabaoniţii, din teamă faţă de Israel, l-au înşelat pe Iosua astfel încât a făcut un legământ cu ei, prin care au fost feriţi de nimicire. În versetul 27, vedem că au fost puşi în slujba adunării şi altarului Domnului. Şi în Numeri 31:47 , dintre prizonierii madianiţi, unii au fost puşi deoparte şi daţi pentru slujba casei Domnului sub conducerea leviţilor. Dar în “ziua aceea”, vor mai fi unii cu aceia, care vor fi “daţi”? Desigur! Vor fi cei care vor fi cruţaţi de judecata meritată! Chiar despre ei vorbeşte Domnul în Ioan 17:9-24 : “Eu pentru ei cer; nu cer pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat, pentru că sunt ai Tăi.” (v. 9) şi “Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu” (v. 24). Sunt deci cei care au crezut în Domnul Isus ca Mântuitorul lor şi au parte de moştenirea gloriei. Şi El îi păstrează pentru acea zi a descoperirii tuturor lucrurilor, când îi va înfăţişa lui Dumnezeu, Tatăl Său, spunând: “Iata-Mă pe Mine şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu” (comparaţi Evrei 2:13 ).

 

Se poate crede că Poarta Mifcad este aceeaşi cu poarta santinelei ca şi cu poarta aurită, pentru că pe acel loc, dincolo de această poartă, se vindeau diferite animale şi păsări pentru jertfele aduse de cei care veneau de departe. Le revenea de drept netinimilor să aibă grijă de aceste animale a căror vânzare se efectua în faţa casei lor şi a negustorilor (v. 31).

 

Trebuie atrasă atenţia cititorului asupra încă unui lucru, care nu este lipsit de interes. În originalul ebraic, pentru primele nouă porţi, desemnarea porţii este exprimată printr-un cuvânt compus, unde numele specific precede cuvântul “poartă”. Aceasta se regăseşte de alminteri în mod general în engleză (limba autorului), de exemplu: “fish-gate”, literal în franceză: “poisons-porte” (peşti – poartă). Pentru ultima poartă, dimpotrivă, este invers numele specific, în ebraică, vine apoi: este scris într-adevăr: “Poarta Mifcad”. Există cu siguranţă un motiv pentru aceasta, pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu, totul are o semnificaţie şi îndeosebi numele. Înainte de a căuta motivele acestei inversiuni, să revenim la semnificaţia porţilor.

 

Cum s-a menţionat deja în introducere, este vorba de a arăta că diferitele porţi ale zidului Ierusalimului, în ordinea lor succesivă, ne prezintă un tablou al înaintării credinciosului în viaţa spirituală, din clipa când a fost născut din nou prin credinţa în Domnul Isus ca Mântuitor, până în clipa în care va fi introdus în glorie prin prima Lui venire.

 

La Poarta Oilor, L-am găsit pe Păstorul cel Bun care Şi-a dat viaţa pentru oile Lui, punând astfel temelia răscumpărării. Poarta Peştilor ne-a arătat cum este oferită Evanghelia păcătoşilor pierduţi, pentru mântuirea tuturor celor care cred. Poarta Zidului vechi ne-a vorbit despre adevărul pe care îl pricepe tânărul credincios şi care îi dă o temelie de neclintit pentru umblarea sa. Poarta Văii ne-a chemat la poziţia de smerenie prin care credinciosul înţelege propria sa neputinţă şi nevrednicia sa, pentru a îndepărta orice piedică în calea unei umblări de credinţă, în credincioşie şi dependenţă. La Poarta Gunoiului, este vorba de curăţirea de orice întinare a cărnii şi a duhului pentru a fi făcut capabil să urmezi o viaţă în Duhul aşa cum o vedem în Poarta Fântânii. Cel care lasă astfel să lucreze Duhul Sfânt va fi întotdeauna mai întemeiat în Cuvântul lui Dumnezeu, despre care mărturiseşte Poarta Apelor. Şi în timp ce credinciosul ia Cuvântul lui Dumnezeu drept linie de conduită, creşte în el dorinţa de a înainta pe calea credinţei. Este ceea ce am înţeles la Poarta Cailor. Cu mijlocul încins cu adevărul, el tinde din greu spre ceea ce este înainte pentru a atinge ţinta, adică Hristos în glorie. Poarta de Răsărit ne-a vorbit despre această speranţă care este înaintea noastră în perspectiva întoarcerii Domnului pentru a-i lua pe ai Săi în glorie.

 

Acum, de ce deci această inversiune în desemnarea Porţii Mifcad?

 

Toate porţile studiate mai înainte ne prezintă înaintarea călătorului care, pe cale îşi îndreaptă privirea înainte şi afecţiunile în sus. Ţinta lui este atinsă şi speranţa lui este împlinită, când este înălţat la întâlnirea Domnului pentru a fi pentru totdeauna cu El. El va participa atunci la cântarea nouă, aşa cum este spus în Apocalipsa 5:9- 10 : “Vrednic eşti… pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru…”. Şi în acelaşi fel în care forma numelui acestei porţi este inversată, poziţia noastră va fi atunci schimbată: nu vom mai privi înainte spre ţintă; nu, vom fi atins această ţintă şi vom privi în urmă. Atunci vom cunoaşte cum am fost cunoscuţi (1. Corinteni 12:9-12 ) şi, în amintirea îndurării Lui, vom sărbători bunătatea Lui care a fost nouă în fiecare dimineaţă. Vom înţelege harul Lui care ne va fi condus, păzit şi călăuzit la ţintă. Vom admira şi vom binecuvânta căile Lui adesea nepătrunse acum. Dar vom înţelege deplin dragostea lui Hristos care întrece orice cunoaştere, în care S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă la Golgota ca sfântul Miel al lui Dumnezeu.

 

Călătoria noastră în jurul cetăţii Ierusalimului ia astfel sfârşit, aducându-ne înapoi la Poarta Oilor. Aceasta ne aminteşte că El este începutul şi sfârşitul (Apocalipsa 1:8,17 ). El este centrul şi împlinirea tuturor lucrurilor în ceruri şi pe pământ. El să fie întotdeauna înaintea ochilor noştri şi să ne spună: “Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10:11 ). Precum râurile din grădina Edenului curg în Eufrat, fluvial fertilităţii, şi aduc pretutindeni binecuvântarea, la fel toate binecuvântările pământului îşi au singurul izvor în lucrarea de la Golgota. Şi acum,în imagine, Eufratul aduce bucurie şi prospeţime peste tot unde curge, la fel crucea de la Golgota va fi în toată eternitatea izvorul une bucurii glorioase şi a unei fericiri fără sfârşit.

https://comori.org/vechiul-testament/neemia/portile-ierusalimului/

//////////////////////////////////////

  1. Plini şi umpluţi de Duh Sfânt

  2. L. Heijkoop

 

În Scriptură găsim două expresii care sunt în legătură cu subiectul nostru, adică „plin de Duh Sfânt” şi „umplut cu Duh Sfânt”. Aceste expresii se aseamănă foarte mult una cu alta şi deseori se confundă. Totuşi ele nu sunt unul şi acelaşi lucru.

 

În Biblie numai de patru ori se spune de câte cineva că a fost plin de Duh Sfânt şi anume în Luca 4:1 , Fapte 6:3,5 , Fapte 7:55 şi Fapte 11:24 . Cel dintâi text vorbeşte despre Domnul Isus. El, Căruia Tatăl nu I-a dat Duhul cu măsură (Ioan 3:34 ), a fost într-adevăr plin de Duhul Sfânt. Dar lucrul acesta este spus şi despre Ştefan şi despre Barnaba. Iar în Fapte 6:3 apostolii spun mulţimii ucenicilor să aleagă dintre ei oameni „plini de Duh Sfânt”.

 

De aici se vede clar că expresia aceasta nu arată o stare trecătoare, deşi, desigur, nu s-ar putea spune şi despre Barnaba, de exemplu, că ar fi rămas aşa până ce a murit. Ea arată o stare spirituală a omului – stare în care nimic nu împiedică lucrarea Duhului Sfânt şi în care fiecare simţământ, gând, cuvânt şi faptă sunt controlate în mod constant de El. Ce stare slăvită!

 

Despre Ştefan se spune de asemenea că era plin de credinţă, de har şi de putere, că făcea minuni şi semne mari în popor şi că iudeii nu puteau sta împotriva înţelepciunii şi duhului cu care vorbea el. Potrivnicii lui i-au văzut faţa ca o faţă de înger (Fapte 6:15 ). Şi când a fost împroşcat cu pietre, el a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.

 

Despre Barnaba ni se spune că numele lui însemna „fiu al mângâierii” şi că el şi-a vândut un ogor şi a dat banii apostolilor (Fapte 4:36,37 ). Şi în Fapte 11 se spune că el era un om bun, plin de Duh Sfânt şi de credinţă; se spune în legătură cu aceasta că o mare mulţime a fost adăugată la Domnul (Fapte 11:24 ).

 

Expresia „umplut cu Duh Sfânt” se întâlneşte mai des. În Exod 28:3 şi Deuteronom 34:9 este amintită deja ideea de a fi umplut cu un duh de înţelepciune, iar în Exod 31:3 , umplut cu Duhul lui Dumnezeu. În Noul Testament găsim expresia aceasta folosită în Luca 1:15,41,67 în legătură cu Ioan Botezătorul, cu mama şi tatăl lui, iar în Fapte 2:4 ; 4:8,31 ; 9:17 ; 13:9,52 şi Efeseni 5:18 în legătură cu Petru, cu Pavel şi cu toţi ucenicii. De două ori se spune că aveau să fie umpluţi (Ioan Botezătorul şi Pavel), de cinci ori că au fost (în sensul că au devenit) umpluţi şi de două ori că erau umpluţi (ca o stare în prezent, spunându-se despre Petru şi Pavel). Ultimul loc unde se întâlneşte expresia aceasta (Efeseni 5:18 ) este un îndemn: „Fiţi plini [umpluţi] de Duh!”. Când citim toate aceste locuri în contextul lor, vedem că a fi umplut de Duh este totdeauna în legătură cu o lucrare pentru Dumnezeu – uneori în adevăr cu o lucrare bine definită şi prelungită, cum este cazul lui Ioan Botezătorul şi al lui Pavel, dar de obicei cu o slujire temporară, cu prorocia şi mărturisirea Numelui Lui. Ce înseamnă a fi umplut în felul acesta? Socotesc că Faptele Apostolilor 1:8 ne dă răspunsul: „Veţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi martori”.

 

Vedeţi cât de plină de putere era mărturia lui Ioan Botezătorul şi a lui Pavel! Vedeţi cum Petru, care se temuse înainte de o tânără slujnică, mărturiseşte apoi pe Domnul Isus înaintea unei mari mulţimi de iudei din diferite ţări. Da, vedeţi cum spune mai-marilor poporului că nu este altă mântuire decât prin Numele lui Isus, pe care ei îl lepădaseră şi îl răstigniseră. Şi în Faptele Apostolilor 4:31 toţi cei care au fost umpluţi cu Duh Sfânt mărturiseau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.

 

De ce mărturia noastră, atât în prezentarea evangheliei faţă de cei nemântuiţi, cât şi în prezentarea adevărului lui Dumnezeu fată de cei credincioşi este deseori atât de fără putere? Credincioşii din Faptele Apostolilor nu foloseau multe ajutoare şi cine ştie ce metode. Ei nu discutau care ar fi cea mai bună metodă de evanghelizare, nici nu formau organizaţii care să ia asupra lor însărcinarea de a vesti evanghelia în alte ţări sau de a învăţa adevărurile lui Dumnezeu. Ei lucrau simplu, potrivit trimiterii pe care o primiseră de la Dumnezeu şi dovedită prin puterea Duhului Sfânt.

 

Aici nu este vorba de locuirea Duhului Sfânt în cei credincioşi. De la Rusalii, El locuieşte în fiecare credincios, astăzi ca şi atunci. A te ruga pentru a primi Duhul Sfânt, aşa cum fac unii credincioşi, este un lucru cu totul alături de adevărul care ne-a fost descoperit. Dar, după ce Duhul Sfânt a venit aici pe pământ şi a început să locuiască în fiecare credincios, vedem că fiecare în parte sau întregul grup erau de asemenea umpluţi cu Duh Sfânt. Şi nu vedem nimic despre vreo rugăciune în acest scop, deşi în Efeseni 5:18 suntem îndemnaţi să fim umpluţi de Duh. În Faptele Apostolilor găsim că ei şi-au ridicat glasul cu un gând către Dumnezeu şi L-au rugat să le dea putere să vorbească despre Numele Său cu îndrăzneală. Ca răspuns la rugăciunea aceasta, ei au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au vestit cu îndrăzneală Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Vinul – care poate însemna curajul firesc şi veselia inimii – nu-şi găseşte locul în lucrarea lui Dumnezeu (Luca 1:25 ; Efeseni 5:18 ). Numai puterea şi bucuria Duhului Sfânt îşi pot avea locul aici. Şi atunci când cei care au fost chemaţi de Dumnezeu sunt conştienţi că nimic din omul firesc nu poate fi de vreun folos în împlinirea vreunei lucrări pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu şi deci fără să folosească mijloace şi ajutoare omeneşti se îndreaptă spre Dumnezeu pentru tot ce au nevoie şi se lasă să fie folosiţi ei înşişi de Duhul Sfânt – atunci ei vor fi umpluţi de Duh şi slujba lor va da o dovadă evidentă despre lucrul acesta.

 

Ce bucurie, ce putere şi ce slăvire a lui Dumnezeu vedem la Elisabeta şi Zaharia (Luca 1 ), în ziua Rusaliilor şi după aceea (Fapte 2:11 ; 13:52 ) şi în Efeseni 5:18,21 !

 

Şi călăuzirea aceasta a Duhului Sfânt este necesară nu numai pentru o anumită lucrare. Romani 8:14 spune: „Toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”. Nu suntem în stare să trăim din plin poziţia înaltă pe care Dumnezeu în harul Său ne-a dat-o, poziţia de „fii ai lui Dumnezeu”, dacă vieţile noastre nu sunt călăuzite de Duhul Sfânt. Şi cum ar putea fi posibil altfel? Romani 7 ne învaţă că noi nu avem putere şi, când am învăţat să ne cunoaştem cât de cât pe noi înşine, ne dăm seama că aşa este. Dar Dumnezeu spune de asemenea: „Puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte” (2. Corinteni 12:9 ). Şi fiii lui Core spun în Psalmul 84:5 : „Ferice de cei ce îşi pun tăria în Tine!”. Da, puterea aceasta, izvorul puterii, Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în mine! Nu este de ajuns faptul acesta? Nu poate El să-mi dea biruinţa asupra oricărui vrăjmaş, atât în mine însumi cât şi în afară de mine? Nu poate viaţa mea, în situaţia aceasta, să fie o viaţă de biruinţă, în care Dumnezeu să fie slăvit? Slujba mea, lucrarea pe care El mi-a încredinţat-o nu poate ea atunci să fie plină de binecuvântare pentru alţii şi pentru mine însumi, şi să fie spre slava lui Dumnezeu? Nu pot eu atunci să ştiu cum să mă port ca să fiu potrivit gândurilor lui Dumnezeu în toate lucrurile, încât să nu fiu nesigur în privinţa lucrurilor pe care le am de făcut?

 

Da, de o mie de ori da! Duhul lui Dumnezeu cunoaşte gândurile şi voia lui Dumnezeu în mod desăvârşit (1. Corinteni 2:10 ). El îmi cunoaşte inima şi îmi exprimă dorinţele înaintea lui Dumnezeu (Romani 8:26-27 ). El are cuvinte duhovniceşti pentru mine, ca să pot comunica altora lucrurile duhovniceşti pe care mi le-a descoperit, pentru ca şi ei să le poată avea (1. Corinteni 2:10-13 ). Şi El este puterea divină care doreşte să împlinească orice lucru în mine, în viaţa mea personală şi în slujba mea pentru Dumnezeu.

 

Dar la ce foloseşte puterea care nu este lăsată să lucreze? O locomotivă poate să aibă aburi în ea şi totuşi să nu se mişte, deoarece aburii nu-şi pot desfăşura energia. Să te tot sileşti s-o mişti, că nu poţi. Poate împreună cu mai mulţi şi printr-o bună organizare, ai reuşi s-o urneşti puţin. Dar se poate compara un astfel de rezultat cu ce face de fapt mecanicul, cu o singură mişcare? El întoarce manivela care oprea energia să se desfăşoare şi locomotiva merge atunci fără greutate şi trage după ea un tren întreg.

 

Am întors şi noi manivela? Poate Duhul Sfânt să-Şi desfăşoare fără piedici puterea Sa în noi? Sau mai sunt piedici? Mai stăm încă în calea Lui – cu puterea noastră, cu mintea noastră, cu priceperea noastră de a organiza lucrurile, cu râvna noastră, poate cu păcatele noastre? Dacă lucrurile acestea sunt prezente, dacă este chiar un singur lucru de-al nostru, Duhul Sfânt nu poate lucra în noi. Dar dacă suntem conştienţi că „am fost răstigniţi împreună cu Hristos” (Galateni 2:20 ), atunci viaţa noastră întreagă va fi deschisă înaintea Lui, în aşa fel încât El să aibă conducerea ei.

 

Deseori se spune că este atât de greu să urmezi călăuzirea Duhului Sfânt, iar uneori imposibil, deoarece noi nu ştim întotdeauna ce vrea El.

 

Dacă Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în noi şi Îi lăsăm conducerea vieţii noastre nu ne va face El cunoscut voia Lui, limpede, fără nicio neclaritate? Să privim la Modelul nostru desăvârşit, la Domnul Isus. El a fost dus de Duhul în pustie (Luca 4:1 ) şi S-a întors în puterea Duhului în Galileea (Luca 4:14 ). Prin Duhul, El a învăţat, a mângâiat, a vindecat (Luca 4:18,19 ) şi a scos afară demonii (Matei 12:28 ). Da, prin Duhul, El S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu (Evrei 9:14 ). Şi în Faptele Apostolilor aflăm că Duhul a spus lui Petru: „Iată, trei bărbaţi te caută; scoală-te, deci, coboară-te şi du-te cu ei, şi fără să te îndoieşti, căci Eu i-am trimis” (Fapte 10:19,20 ). În Fapte 13:2 , Duhul Sfânt spune: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat”. Apostolii puteau spune în Fapte 15:28 : „S-a părut că este bine Duhului Sfânt şi nouă”. În Fapte 16:6,7 Duhul Sfânt i-a oprit pe Pavel şi pe Sila să vestească evanghelia în Asia şi nu i-a lăsat să se ducă în Bitinia. În Fapte 20:23 Pavel spune că Duhul Sfânt îl înştiinţa în fiecare cetate că avea să fie legat, în Fapte 21:4 ucenicii spuneau prin Duhul ca el să nu se suie la Ierusalim (vezi şi versetul 11). Nu este aceasta o călăuzire clară a Duhului Sfânt, aşa de clară încât pentru un credincios simplu să nu mai poată exista vreo îndoială?

 

Şi tot aşa, lucrul acesta este posibil şi acum. Şi astăzi Duhul Sfânt doreşte să ne arate în mod clar voia Sa, însă numai dacă noi suntem simpli şi dependenţi, supuşi Cuvântului lui Dumnezeu, şi dacă felul nostru de a gândi este format şi luminat de Cuvânt. Câţi credincioşi au experimentat călăuzirea aceasta în viaţa lor! Nu ne-a înştiinţat El adesea, când noi voiam să lucrăm potrivit propriilor noastre gânduri – prin glasul acesta lăuntric care ne provoca nelinişte? Nu ne-a amintit El adesea despre câte un lucru pe care trebuia să-l facem, dar pe care îl tot uitam? Nu ne-a dat El deseori câte ceva de făcut?

 

Un credincios istoriseşte că în timp ce era culcat în pat, seara, i-a venit în inimă gândul că trebuie să viziteze pe o anumită persoană care mărturisise odată că ar fi creştină, dar care trăia în păcat. Gândul acesta a devenit atât de puternic, încât el s-a sculat şi s-a dus, deşi persoana aceea locuia tocmai în cealaltă parte a oraşului. Când a sunat la sonerie, chiar persoana aceea i-a deschis uşa şi l-a întrebat ce dorea. Atunci credinciosul i-a spus sincer ce i s-a întâmplat. Şi acela i-a răspuns: „Ce minune! În clipa în care ai sunat, eu mă urcasem pe un scaun, cu o frânghie în jurul gâtului, ca să mă spânzur. Când ai sunat, mi-a venit gândul că ar trebui întâi să văd cine sună aşa de târziu”.

 

Un alt credincios s-a dus la înmormântarea unei tinere care murise subit.  Lângă uşa casei unde se afla acea moartă, el a întâlnit pe un credincios, prieten al familiei, şi l-a întrebat dacă Maria fusese mântuită. Răspunsul a fost: „Acum trei săptămâni am avut un îndemn puternic să-i vorbesc, dar nu i-am vorbit. Acum, nu pot da nici un răspuns!”. Apoi vizitatorul a pus aceeaşi întrebare învăţătoarei de la şcoala de duminică. Plină de tristeţe, ea a răspuns: „Acum două săptămâni parcă un glas îmi spunea că trebuie să vorbesc Mariei; n-am ascultat de acest glas şi acum nu ştiu ce a fost cu ea!”. Adânc impresionat, cel ce pusese întrebarea aceasta s-a dus la mama fetei şi i-a spus: „Maria era credincioasă, nu este aşa?”. Lacrimi curgeau din ochii mamei şi prin sughiţuri spunea: „Acum o săptămână un glas dinăuntru mă înştiinţa: Vorbeşte Mariei! M-am gândit să-i vorbesc, dar am tot neglijat şi ştiţi cât de pe neaşteptate a plecat ea – şi acum nu ştiu!”.

 

Iată că Duhul Sfânt a dorit să folosească trei persoane ca să vorbească tinerei aceleia care era tocmai lângă poarta veşniciei. Dar persoanele acestea nu I-au urmat îndemnul, n-au fost gata să asculte imediat.

 

Domnul să ne facă gata să auzim şi să ascultăm! „Toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.”

https://comori.org/dumnezeu/duhul-sfant-este-o-persoana-divina/15-plini-si-umpluti-de-duh-sfant

 

//////////////////////////////////////

  1. Botezul cu Duh Sfânt

  2. L. Heijkoop

 

Până acum ne-am ocupat cu semnificaţia revărsării Duhului Sfânt pentru fiecare credincios în parte. Acum vom vedea ce înseamnă faptul acesta pentru cei credincioşi în colectiv. Putem începe cu 1. Corinteni 12:12,13 : „După cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este Hristos. Căci printr-un singur Duh noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup, fie iudei fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”.

 

Adunarea, trupul lui Hristos, ne este prezentată aici. Ne este arătat ce face Dumnezeu: El nu numai că mântuieşte sufletele, dar le şi strânge laolaltă. Şi nu numai că îi adună, dar El îi face pe credincioşii dintre evrei şi dintre celelalte neamuri, în timp ce sunt încă pe pământ, să fie un singur om nou în Hristos, adică trupul Său. Este ceva într-adevăr nou. Până la vremea aceasta, ei erau foarte categoric separaţi, potrivit însăşi poruncii Lui, iar cei dintre neamuri nu aveau parte de privilegiile iudeilor (Exod 12:45 ; Ezra 9 ).

 

Dar acesta este un adevăr nu numai exclusiv al Noului Testament, dar este totodată deplin descoperit numai printr-un singur apostol, şi anume în scrierile lui Pavel. În Efeseni 3 el spune lucrul acesta îndeosebi. Şi începutul îl găsim chiar la întoarcerea sa la Dumnezeu. Când era pe drumul Damascului, ca să ia legaţi pe ucenicii lui Isus, pe care îi ura, cerul s-a deschis şi un glas s-a auzit: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” şi „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti tu” (Fapte 9:4,5 ). Isus Cel slăvit în ceruri Se făcea una cu ucenicii Săi dispreţuiţi pe pământ. Şi unitatea aceasta este atât de mare, încât în 1. Corinteni 12:12 , când se vorbeşte de totalitatea celor credincioşi, se putea spune: „tot aşa este şi Hristos”.

 

Găsim adevărul acesta dezvoltat îndeosebi în epistola către Efeseni. În Efeseni 3:3-6 se spune: „Prin descoperire mi s-a făcut cunoscută taina aceasta… care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte generaţii, cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi proroci, prin Duhul: că adică neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup”. Aflăm aici că iudeii credincioşi, ca şi credincioşii care nu erau iudei, erau uniţi ca moştenitori şi mădulare ale aceluiaşi trup. Efeseni 2 ne face să vedem cum este cu putinţă lucrul acesta. „Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţiturii şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, legea poruncilor în rânduielile ei, ca să-i facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia”.

 

Prin cruce, despărţirea a fost înlăturată. Niciodată n-ar fi îndrăznit un evreu să facă lucrul acesta, nici n-ar fi putut să-l facă, căci prin aceasta ar fi adus pe vreunul dintre neamuri în locul unde se exercita favoarea; prezenţa celui dintre neamuri făcea ca evreul să se dea singur la o parte din locul acesta. La cruce totuşi ruina completă a omului a devenit evidentă. Poporul cel mai privilegiat, care fusese pus deoparte de către Dumnezeu şi umplut de bunătăţi, L-a lepădat pe Dumnezeu şi L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Acum, binecuvântarea era posibilă numai pe temeiul harului suveran. Şi nu mai putea fi deosebire în privinţa aceasta între iudeu şi grec. De aceea amândoi pot fi aduşi să facă parte din acelaşi trup. Efeseni 1:20-23 ne vorbeşte despre Cel care este Capul. El „L-a dat [pe Hristos] să fie Cap peste toate lucrurile, Bisericii, plinătatea Celui care umple totul în toţi”.

 

Efeseni 1 Îl prezintă pe Domnul Isus ca om. În versetul 17 se spune: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos”. Dar atâta timp cât Domnul nu murise încă pe cruce, nu putea să devină Capul trupului. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:24 ). De aceea S-a dus El la cruce, ca să poată slăvi pe Dumnezeu şi să ne răscumpere pe noi. Şi Dumnezeu, care a fost slăvit atât de desăvârşit prin lucrarea Sa de pe cruce, L-a înviat dintre cei morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa în ceruri. Şi Dumnezeu ne-a înviat şi pe noi, care suntem ai lui Hristos, împreună cu El (Efeseni 2:6 ).

 

Am văzut în Efeseni 2 că trupul putea fi format numai pe temeiul crucii. Dar nu putea fi format înainte ca şi Cel ce este Capul să fie înălţat sus. Nu Capul este pentru trup, ci trupul pentru Cap. Şi de aceea trupul putea să fie format pe pământ, numai atunci când Capul a fost slăvit la dreapta lui Dumnezeu. Numai moartea şi învierea puteau fi singura temelie, şi numai Hristosul Cel înviat şi slăvit putea să fie Capul. Astfel, vedem că toate adevărurile se centrează în jurul lui Hristos, a crucii Lui şi a locului pe care El îl are la dreapta lui Dumnezeu.

 

Deci ce am aflat că este cel mai mare adevăr cu privire la adunarea lui Dumnezeu? Că ea este trupul lui Hristos, după ce El a împlinit lucrarea de răscumpărare şi, datorită lucrării acesteia, a înlăturat în mod desăvârşit păcatul, ca să slăvească pe Dumnezeu şi să îndreptăţească pe cel credincios. Şi de aici urmează că mădularele trupului lui Hristos, nu numai că au fost născute din nou şi au fost îndreptăţite de păcatele lor prin sângele lui Hristos, dar ele au fost de asemenea făcute una cu Hristos, Capul lor binecuvântat, care se află la dreapta lui Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu locuieşte în cei răscumpăraţi prin Duhul. Ei sunt nu numai credincioşi şi sfinţi – oricine a crezut cu adevărat în Dumnezeu, de la Adam, era aşa – ei sunt creştini, şi lucrul acesta este nespus mai mult.

 

Şi cum ajung aceşti creştini să fie adăugaţi la trupul lui Hristos? Strângându-se laolaltă unii cu alţii, pe baza unei mărturii comune? Sau având acelaşi crez? Sau prin botez?

 

Sfânta Scriptură nu cunoaşte astfel de motive. Ei sunt una prin Duhul Sfânt, care a venit pe pământ după înălţarea în slavă a Omului slăvit, a Celui ce este Capul aşezat la dreapta lui Dumnezeu. „Printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup”. Adunarea, trupul lui Hristos, a fost alcătuită în felul acesta la Rusalii (Fapte 2 ) şi fiecare credincios, în clipa în care primeşte Duhul Sfânt este adăugat acestui trup şi astfel este unit cu Hristos. Ce poziţie minunată! Mădular al trupului lui Hristos şi făcut una cu Domnul în slavă, la dreapta lui Dumnezeu!

 

Nicăieri în Scriptură nu se vorbeşte despre trupul lui Hristos la plural. Multe trupuri se găsesc în creştinătate. Dar Capul are un singur trup şi orice altceva este ceva mincinos, o pricină de adâncă întristare şi de ruşine pentru cei care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu în această privinţă.

 

Dar ce trebuie să facă un creştin în mijlocul confuziei atât de mari din jurul lui? Acest „un singur trup” nu se mai arată în afară pe pământ. Trebuie oare ca creştinul să se resemneze cu ceea ce este greşit şi să ia parte la greşeală? Cuvântul lui Dumnezeu dă răspuns oricărei întrebări. „Căutaţi să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efeseni 4:3,4 ).

 

Nici un credincios care doreşte să fie ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate resemna la o stare de lucruri omenească şi să ia parte la ea. Trebuie el atunci să încerce să restabilească unitatea aceasta? Unitatea stabilită de Duhul nu poate fi distrusă de om. Ea există şi acum, iar noi suntem chemaţi s-o păstrăm şi astfel s-o realizăm într-un sens practic. Şi cum putem face lucrul acesta?

 

Este vreo altă cale decât de a rupe legăturile cu orice „unitate” făurită de oameni, ascultând astfel de Cuvântul lui Dumnezeu, spre cinstirea Capului nostru slăvit? Şi atunci, ca simple mădulare ale trupului lui Hristos şi nimic mai mult, sub călăuzirea Duhului Sfânt, manifestând unitatea aceasta numai acolo unde potrivit Scripturii este cu putinţă, putem lua parte la masa Domnului (1. Corinteni 10:15-22 ).

 

Chiar dacă într-o localitate mare ar fi numai doi sau trei care s-ar aduna împreună în felul acesta, ar urma să păstrezi unitatea Duhului în legătura păcii, participând la singura expresie a trupului lui Hristos din locul acela. https://comori.org/dumnezeu/duhul-sfant-este-o-persoana-divina/16-botezul-cu-duh-sfant

 

///////////////////////////////////

  1. Templul lui Dumnezeu

  2. L. Heijkoop

 

„Şi prin El sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul” (Efeseni 2:22 ).

 

„Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva nimiceşte templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi şi voi” (1. Corinteni 3:16,17 ).

 

În paginile de mai înainte am văzut că Duhul Sfânt a botezat pe cei credincioşi într-un singur trup în ziua Rusaliilor (Fapte 2 ), într-un singur trup, în trupul lui Hristos, al cărui Domn slăvit în ceruri îi este Capul (Efeseni 1:20-23 ). În versetele de mai sus vedem însă şi un alt adevăr: creştinii împreună constituie templul lui Dumnezeu, o locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul.

 

Adevărurile acestea nu sunt independente unele de altele. Sunt două aspecte ale aceluiaşi lucru. Amândouă se referă la adunare, dar o privesc din aspecte diferite. Iată, de exemplu, în Efeseni 1:22 , „adunarea, care este trupul Lui” şi în 1. Timotei 3:15 „casa lui Dumnezeu, care este adunarea Dumnezeului Celui viu”. Cum s-a spus deja, caracteristic creştinismului este că are un Domn slăvit în ceruri, iar Duhul Sfânt locuieşte pe pământ. Trupul lui Hristos ne prezintă într-un mod deosebit părtăşia noastră cu Hristos însuşi ca Cel care este Capul adunării, în cer. Dar Duhul Sfânt vede adunarea nu numai în felul acesta, ci şi ca locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul. Şi acesta este locul Duhului Sfânt pe pământ. Aşa putem înţelege poziţia pe care Adunarea o are în prezent pe pământ. Amândouă laturile adevărului acestuia confirmă faptul că adunarea n-a existat înainte de Rusalii.

 

N-a fost ceva asemănător trupului lui Hristos sau locuinţei lui Dumnezeu în Duhul, înainte ca păcatul să fi fost judecat pe cruce şi Duhul Sfânt să fi coborât pe pământ ca să formeze Adunarea. Lucrul acesta este de foarte mare însemnătate practică pentru inima care îl cunoaşte. Şi totuşi unii credincioşi socotesc că adunarea exista deja şi înaintea Rusaliilor, ba chiar de la Adam. Dar dacă vor cântări bine cele scrise în Cuvântul lui Dumnezeu, vor înţelege că gândul acesta este greşit.

 

În toată epistola către Efeseni, numai creştinilor li se vorbeşte. Ea este adresată „credincioşilor în Hristos Isus”. Şi Duhul Sfânt vrea să arate hotărât că sistemul evreiesc fusese pus deoparte şi că venise în loc ceva nou. La crucea lui Hristos s-a arătat clar că omul era mort în păcate şi greşeli şi de aceea nu putea fi vreo deosebire între iudei şi celelalte neamuri. Atâta timp cât totul era numai har (Efeseni 2:4-10 ), nici un privilegiu nu mai putea exista. Nu mai putea rămâne nici o deosebire pe temeiul privilegiilor pământeşti. S-a arătat deci că Hristos în moartea Sa a înlăturat zidul despărţitor şi datorită sângelui Său a adus împăcarea cu Dumnezeu prin crucea Sa, că nu mai este nici o deosebire şi că ei sunt creaţi de El într-un om nou, Adunarea – fie că e văzută ca trup al lui Hristos sau ca locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul. Deosebirea dintre iudei şi greci nu-şi mai avea locul pe temelia pe care este zidită Adunarea, deşi chiar Dumnezeu făcuse şi confirmase această deosebire în zilele dinainte.

 

Găsim Adunarea în unele tipuri şi înfăţişări ale Vechiului Testament, de exemplu ca soţie, în Eva (Efeseni 5:31,32 ) şi ca templu al lui Dumnezeu. Dar adevărul însuşi despre Adunare nu fusese încă descoperit. Era o taină care a fost descoperită prin apostoli şi proroci (Efeseni 3:5 ). Şi nu găsim nici un tip al Adunării ca trup al lui Hristos, unit cu capul ei ceresc.

 

Apostolii şi prorocii au pus temelia. Din Efeseni 3:5 se vede clar că este vorba de prorocii Noului Testament, şi nu ai Vechiului Testament. În privinţa aceasta expresia însăşi exclude un astfel de gând. Apostolii sunt menţionaţi mai întâi şi ei sunt văzuţi împreună cu prorocii ca fiind un singur grup. În greceşte este folosit un singur articol când se spune despre „apostoli şi proroci”.

 

Când a fost pusă temelia? Atunci când a păcătuit omul? Nu, ci patru mii de ani mai târziu, când a venit Hristos, când a murit pentru păcat, a înviat dintre cei morţi şi S-a înălţat la cer. Şi Efeseni 2:21 spune că „toată clădirea creşte împreună ca să fie un templu sfânt în Domnul”. Într-o zi ea va fi completă în slavă, când cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii pe pământul cel nou (Apocalipsa 21:2,3 ). Dar nu este vorba numai de o clădire în viitor. Este vorba de asemenea de casa lui Dumnezeu „în care sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu?”

 

Cel dintâi verset din Efeseni 2 ne prezintă starea îngrozitor de tristă în care se găseşte omul. După aceea aflăm răscumpărarea şi pe temeiul acesta vrea Dumnezeu să locuiască împreună cu noi. Nicăieri în Scriptură nu găsim că Dumnezeu ar locui cu oamenii, decât numai după ce s-a înfăptuit răscumpărarea. Aşa este şi în exemplele Vechiului Testament. Dumnezeu n-a locuit împreună cu Adam înainte de cădere, nici după cădere n-a locuit împreună cu Adam, cu Noe sau cu Avraam. Nu erau pe atunci oameni credincioşi care să fi avut viaţa de la Dumnezeu? Fără îndoială că erau. Totuşi găsim că se vorbeşte despre locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în Exod 15 , şi după Exod 25 aflăm că s-a ridicat cortul. Numai după ce răscumpărarea a fost deplin arătată, pe terenul ei putea fi o locuinţă a lui Dumnezeu pe pământ. Şi într-adevăr, în Vechiul Testament nu găsim un alt tip atât de deplin al răscumpărării ca în Exod 12:15 .

 

În cel dintâi capitol al cărţii Exodului, întocmai ca în Efeseni 2 , găsim starea îngrozitoare în care se afla poporul. După aceea găsim judecata dreaptă a lui Dumnezeu şi sângele pus pe uşorii uşii, ca să-i apere de judecată. Apoi în capitolul 14 citim despre trecerea Mării Roşii, în care faraon şi armatele lui au fost nimiciţi, în timp ce Israel a trecut în siguranţă pe celălalt ţărm, scăpat de vrăjmaşii lui – o imagine a morţii şi a învierii. Până la acest punct poporul nu era răscumpărat şi de aceea nu s-a vorbit de răscumpărare până aici. Scriptura nu spune că cineva este răscumpărat sau are mântuirea când caută pe Dumnezeu. Numai atunci când cunoaşte mântuirea în Hristos aşa cum este prezentată în partea care începe cu Romani 5:12 până la capitolul 8 şi poate spune că a murit şi a înviat împreună cu Hristos, dovedeşte că este răscumpărat. Şi Dumnezeu poate locui numai cu cei răscumpăraţi. Evreii au cântat răscumpărarea de partea cealaltă a Mării Roşii, după ce Israel a fost scăpat de judecata lui Dumnezeu şi a fost eliberat din robia Egiptului. Cântarea este întâlnită aici, pentru prima oară în Biblie. Despre răscumpărare se vorbeşte tot aici, pentru prima dată. Se vorbeşte apoi tot pentru prima dată despre o locuinţă pentru Dumnezeu. Toate aceste lucruri sunt deosebit de însemnate. „Locuinţa lui Dumnezeu, în Duhul” presupune răscumpărare, iar sfinţenia lui Dumnezeu este prezentată în strânsă legătură cu templul: Aşa înţelegem din Exod 12:15 . „Un templu sfânt în Domnul” (Efeseni 2:21 ). „Căci templul lui Dumnezeu este sfânt” (1. Corinteni 3:14 ). Şi prin ce devine adunarea templul lui Dumnezeu? Numai prin prezenţa Duhului Sfânt.

 

Sunt nu numai descoperiri, ci şi fapte care ne îndeamnă la sfinţenie. Creştinismul constă nu numai din învăţături, ci şi din fapte. Şi faptele acestea sunt temelia doctrinei. Este o Persoană, un Om viu care S-a născut, S-a arătat în lume, a murit, a înviat şi acum este înălţat la cer. Şi Persoana aceasta nu numai că a făcut cunoscut adevărul, dar El însuşi este adevărul pe care l-a făcut cunoscut. Şi acum, când El este în cer, o altă Persoană reală, divină, Duhul Sfânt a venit pe pământ şi El este puterea de cunoaştere a Domnului Cel slăvit. Este aceasta o realitate vie pentru noi sau numai o cunoştinţă?

 

Nici credinţa noastră, nici faptul că avem viaţa de la Dumnezeu nu ne fac să fim Adunarea lui Dumnezeu. Şi credincioşii din Vechiul Testament aveau lucrurile acestea. Numai prezenţa Duhului Sfânt ne face să fim templul lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:16 ). Şi lucrul acesta este atât de adevărat, încât chiar faptul că unii oameni care nu au viaţa de la Dumnezeu s-au strecurat înăuntru, nu schimbă lucrurile. Este un fapt trist că am avut atât de puţin discernământ încât a fost posibil ca oameni nenăscuţi din nou să fie admişi în adunare. Dar faptul rămâne că Dumnezeu locuieşte în casa Sa. Şi pentru noi, care trăim într-un timp de declin, faptul acesta este o mângâiere slăvită. Putem clădi pe acest adevăr şi anume că Duhul Sfânt locuieşte în mijlocul nostru chiar şi acum.

 

De altă parte avem şi o mare răspundere. În 1. Corinteni 3 ne este prezentat lucrul acesta. Temelia casei este pusă, dar noi trebuie să clădim deasupra. Şi cum clădim? E posibil să clădim cu aur, argint şi pietre preţioase – materiale care să rămână în ziua judecăţii. Dar putem clădi şi cu lemn, paie şi toate acestea vor dispare în ziua judecăţii. Şi chiar templul lui Dumnezeu, care e sfânt, poate fi corupt.

 

Şi nu s-a întâmplat lucrul acesta? Oare nu temelia, Isus Hristos (versetul 11) a fost atacată şi înlăturată adesea? Învăţături care atacă Persoana şi lucrarea Lui s-au ridicat în adunări. Găsim schiţa profetică a lucrării acesteia prezentată de către apostolul Pavel în cea din urmă scrisoare a lui (2. Timotei 2 ). El vorbeşte de persoane care s-au abătut de la adevăr. „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi” şi „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege. Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea [despărţindu-se de ele], va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună”.

 

Iată, aceasta este situaţia în care trăim acum! Există o casă mare, în care se găsesc vase de cinste şi vase de necinste. Şi ce trebuie să facă cel care cheamă Numele Domnului? Trebuie să se depărteze de nelegiuire şi să se depărteze de vasele de necinste, pentru ca să fie un vas de cinste, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. El nu poate părăsi mărturia Numelui Său. Ea este singura poziţie descoperită pe pământ şi ea este bună. Dar trebuie să ne despărţim pe noi înşine de tot ce este împotriva voii Sale. A fi în părtăşie cu răul cunoscut este acelaşi lucru cu a spune că Hristos are părtăşie cu Belial. Şi aşa stau lucrurile fie că este vorba de un rău în practică sau în învăţătură.

 

Uneori indiferenţa ignoră prezenţa Duhului Sfânt în adunare sau îi împiedică lucrarea. Când oamenii cheamă Numele Domnului şi sunt în legătură cu păcatul, ei sunt vase de necinste şi creştinul este dator să se depărteze de astfel de oameni. Este un principiu hotărât şi fundamental că nu există nici măcar o împrejurare în care creştinului i-ar fi permis să aibă părtăşie cu ceva ce este contrar voii lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să arătăm răbdare, dar niciodată fată de rău. Şi nu mulţimea răului, ci acceptarea de bunăvoie a unui rău cunoscut nimiceşte caracterul templului lui Dumnezeu.

 

https://comori.org/dumnezeu/duhul-sfant-este-o-persoana-divina/17-templul-lui-dumnezeu/

//////////////////////////////////////

De ce Ierusalim? O perspectivă biblică asupra celui mai controversat oraș din lume

 

 

In contextul controversei recunoasterii Ierusalimului ca si capitala a Israelului de catre presedintele american Trump, devine vital sa intelegem rolul Ierusalimului in planul lui Dumnezeu. Urmariti o analiza aprofundata a Bibliei si a istoriei pe tema orasului Ierusalim.

 

Cartea De ce Ierusalim?, distrugerea Ierusalimului in anul 70 d.Hr., in 135 d.Hr., si in 600 d.Hr., Ierusalimul din visul lui Mohamed, vremea neamurilor nu s-a implinit inca.

 

O recapitulare a istoriei evreilor, primele mentionari ale Ierusalimului in Biblie in cartile lui Moise: Genesa 14:18 – Melhisedec, imparatul Salemului, Genesa 22 – La muntele unde Domnul va purta de grija – in tara Moria, Exodul 15:17. Ierusalimul e un loc pe care il alege Domnul ca sa locuiasca numele Lui acolo, Iosua 15, Judecatori 1:19: Ierusalimul – un oras strain, 1Cronici 11:4 – David cucereste Ierusalimul, 1Cronici 21 – Locul ales de Domnul pentru Numele Lui – pe Muntele Sion in Ierusalim, Solomon va construi Templul

 

Rugaciunea lui Solomon la sfintirea Templului – focul din cer si slava Domnului confirma ca locul acela a fost ales de Dumnezeu, 2Cronici 3 – templul a fost zidit in Ierusalim pe muntele Moria – Muntele Sionului, Ezechiel 10:18; 11:22 – slava Domnului a parasit Templul, Ierusalimul si s-a dus spre Muntele Maslinilor, Templul a fost distrus de babilonieni – a inceput vremea neamurilor. Al doilea Templu – Ezra si Neemia – slava Domnului nu este mentionata ca revenind in Templu, dar Isus a intrat in Templu. In Ierusalim Isus a fost jertfit ca si Miel si de pe Muntele Maslinilor S-a inaltat la cer, Ezechiel 43 – slava Domnului ve reveni in Templu – al treilea Templu? Psalmul 132, Isus va reveni sa domneasca pe tronul lui David

 

Conflictul din Orientul Mijlociu are radacina in istoria Ierusalimului care se afla inca sub vremea neamurilor, Biserica s-a considerat a fi Noul Israel, spiritualizand totul – teologia inlocuirii – lucru care a rezultat in antisemitism, ura, cruciade, inchizitie, pogromuri, holocaust, Isaia 2

 

Willem Glashouwer – Christians for Israel – seria De ce Israel? De ce Ierusalim? Afla mai multe: http://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/israel

 

 

///////////////////////////////////////

 

Paralele între Evanghelia după Ioan și Ezechiel

 

Peter J. Leithart

 

Evanghelia după Ioan diferă, în multe privințe, de celalalte evanghelii, cele „sinoptice”. Ioan începe cu prologul maiestuos care nu are nici un corespondent în celelalte evanghelii. Amintește nu o dată că Iisus este un exorcist, ține evidența multor vizite pe care Iisus le-a făcut la Ierusalim, plasează curățirea Templului la începutul cronologiei cărții, înregistrează lungile discursuri ale lui Iisus și nimic nu pare să fie o parabolă.

 

Savanții au formulat mai multe explicații probabile. Brian Peterson, în John s use of Ezekiel, crede că utilizarea bogată a imaginilor, structurilor și temelor din profețiile lui Ezechiel explică multe din anomalii, deși nu pe toate. Lista paralelismelor lui Peterson este impresionantă: el vede un paralelism:

 

între Prolog și vedenia vehiculului din Ezechiel;

între curățirea Templului și viziunea lui Ezechiel în care Dumnezeu părăsește Templul pângărit;

între acuzațiile aduse păstorilor falși și discursul lui Iisus despre Bunul Păstor;

între repetatele declarații ”Eu sunt” făcute de Iisus și refrenul „Veți cunoaște că Eu sunt Domnul” din Ezechiel

între discursul Iisus-vița și Ezechiel 15

între reînsuflețirea pascală din Ioan 20 și viziunea oaselor uscate din Ezechiel

între învierea lui Iisus ca noul templu, și viziunile cu noul templu din Ezechiel 40-48.

 

 

Peterson susține că este vorba despre un paralelism structural fundamental. Ezechiel, spune el, este organizat în două mari secțiuni (capitolele 1-24 și 25-48), fiecare dintre ele incluzând momente profetice majore: vviziunea vehiculului (cap. 1-3), plecarea lui Dumnezeu (cap. 8-11), oasele uscate (cap. 37), și noul Templu (cap. 40-48). Conform lui Peterson, „Ioan era conștient de importanța acestor viziuni și și-a structurat Evanghelia în jurul mesajului teologic legat de viziunile lui Ezechiel. Astfel, primele două episoade vizionare ale lui Ezechiel sunt legate de prima perioadă a lucrării publice a lui Iisus (Ioan 1-12), în timp ce ultimele două viziuni ale lui Ezechiel sunt evocate în ultima parte a evangheliei, cunoscută ca Discursurile de rămas bun, precum și scena de după Înviere (Ioan 13-21)”.

 

Plasarea și concentrarea lui Iisus asupra „acțiunii de la Templu” (Ioan 2) a dat naștere la multe discuții. De ce are loc la începutul lucrării lui Iisus, și nu la sfârșit, ca în evangheliile sinoptice? Din nou, Peterson crede că paralelismul cu Ezechiel ne-ar ajuta să rezolvăm problema: „Structura de bază a viziunii lui Ezechiel din capitolele 8-11 este următoarea:

 

Ezechiel vine la Templu și vede urâciunile de acolo(Ezech. 8)

Are loc punerea în scenă a judecății (Ezech. 9)

Slava lui Dumnezeu/ kābôḏ părăsește Templul (Ezech. 10)

Rezultă distrugerea simbolică a orașului ca urmare a faptului că Slava lui Dumnezeu părăsește orașul(Ezech. 11:23)

Acțiunea lui Iisus din Templu urmează același tipar: El vine la Templu, vede cum este spurcat acel loc de către cei care fac acolo afaceri, avertizează asupra faptului că Templul va fi distrus, și apoi pleacă. Ca în Ezechiel, plecarea lui Iisus de la Templu a fost făcută în mai multe trepte: „În Ioan 2:22, pericopa curățirii Templului se termină cu sugestia că Iisus ar fi părăsit Templul… Ultima apariție a lui Iisus la Templu este în Ioan 10, dar aici se termină prin scoaterea Lui afară din cauza necredinței poporului, și din cauza încercării lor de a-L ucide cu pietre (Ioan 10:31-39, 8:59). Respingerea de către popor a lui Iisusși Dumnezeu în cele două relatări din Ezechiel are ca efect părăsirea de către Dumnezeu a Templului. Mai mult decât atât, Dumnezeu se așază pe un deal înafara Ierusalimului pentru a condamna Ierusalimul, pe când Iisus este crucificat înafara orașului (Ioan 19:17-20), ceea ce va atrage repercusiuni de judecată, atât fizică, cât și spirituală. Deci, scena curățirii Templului începe procesul etapizat al părăsirii de către Iisus a Templului, al cărei final este chiar înaintea crucificării, și anume, distrugerea templului trupului Său (Ioan 2:19).

 

Discursurile și faptele lui Iisus din Săptămâna Patimilor, cât și după Înviere, urmează aceeași secvență din Ezechiel. Rugăciunea lui Iisus pentru unitate este legată de profeția lui Ezechiel despre faptul că cele două bucăți de lemn ale lui Israel și Iuda vor fi unite, și, așa cum am mai spus, Ioan se bazează pe Ezechiel 37 când suflă Duhul pe discipoli: „Ioan se bazează pe ilustrațiile acestea, și aici le dă o viață nouă, momentul în care discipolii și biserica devin noul Israel, și sunt, acum, împuterniciți să fie beneficiarii lucrării complete, cea care a fost începută de lucrarea lui Iisus. Săptămâna Patimilor a evidențiat glorificarea completă a lui Iisus, ceea ce a dat posibilitatea de a insufla lucrarea regenerativă a crucii.”

 

Peterson admite că viziunile finale ale lui Ezechiel nu sunt descrise detaliat în Ioan, și susține în mod corect că ceea ce îi lipsește Evangheliei lui Ioan din forma lui Ezechiel este completat în Apocalipsa: ”În timp ce Ioan îi lasă pe discipoli cu așteptarea revenirii din cer a lui Iisus (Ioan 14:1-3, 21:23), în Apocalipsa autorul reia conceptul, și îl transformă în realitate eschatologică. Portretul lui iisus realizat de Ioan ca împlinire în sens eshatologic a capitolelor 40-48 din Ezechiel nu este finalizat în cea de-a patra Evanghelie. Apocalipsa va trata, însă, acest subiect în detaliu.”

 

Acesta este un studiu care aduce lumină asupra cercetării celor două cărți. Ca întotdeauna, câteva dintre paralele sunt mai convingătoare decât altele. În câteva ocazii, Peterson vede paralele între Ioan și Ezechiel, care ar putea să se potrivească la fel de bine cu Ioan și cu orice alt profet veterotestamentar. Peterson mai spune că nu există nicio anticipare a crucii în Ezechiel. Ca să fim corecți, într-adevăr nu există nicio prezicere explicită, și nici nu este vorba despre Robul care suferă. Dar putem recunoaște aceste elemente, dacă recunoaștem că Iisus este atât Israelul adevărat, cât și Templul adevărat. Ca Templu, a fost demolat, purtând mânjirea templului lui Israel. Ca Israel, intră în mormântul poporului Său, în așa fel încât Tatăl să Îi poată insufla Duhul care îi va readuce oasele moarte la viață, și să Îl facă Duh dătător de viață.

 

 

 

Apărut inițial la adresa http://www.firstthings.com/blogs/leithart/2015/11/ezekiel-in-johns-gospel. Tradus cu permisiunea autorului.

 

///////////////////////////////////////

 

 

Slava lui Dumnezeu părăsește Templul -Ezechiel 10:1-22

 

 Ezechiel 10:1-22, Ezechiel 11:1-25, Ezechiel 12:1-28 NTLR

 

Mam uitat și iată că pe întinderea care se afla deasupra capetelor heruvimilor se vedea ceva ca o piatră de safir care semăna la înfățișare cu un tron. El ia vorbit bărbatului îmbrăcat în haine de in și a zis: Intră între roțile de sub heruvimi! Umpleți apoi mâinile cu cărbunii aprinși care sunt între heruvimi și împrăștiei peste cetate! Și el a intrat înaintea ochilor mei.

 

În acest timp, heruvimii stăteau în partea de sud a Casei, iar norul umpluse curtea interioară. Atunci slava Domnului sa ridicat dintre heruvimi și sa oprit deasupra pragului Casei. Norul a umplut Casa și strălucirea slavei Domnului a umplut curtea. Zgomotul făcut de aripile heruvimilor se auzea până în curtea exterioară și era asemenea glasului Dumnezeului cel Atotputernic când vorbește.

 

Atunci ia poruncit bărbatului îmbrăcat în haine de in, zicând: „Ia cărbuni aprinși dintre roți, dintre heruvimi!“ Acesta sa dus și sa oprit lângă roți. Atunci unul dintre heruvimi a întins mâna spre focul care era între ei, a luat cărbuni și ia pus în palma celui cu haine de in. Acesta ia luat și a ieșit. Undeva, sub aripile heruvimilor, se vedea forma unei mâini de om.

 

Mam uitat și iată că în apropierea heruvimilor erau patru roți, o roată în apropierea unui heruvim și o roată în apropierea următorului heruvim. Înfățișarea roților era ca strălucirea unei pietre de crisolit. Cele patru roți aveau aceeași înfățișare, fiecare având aspectul unei roți care se afla în mijlocul altei roți. Când mergeau, ele se puteau deplasa în toate cele patru direcții fără să se rotească în mers, căci, încotro era îndreptat capul fiecărui heruvim, într-acolo mergeau și ele, fără să se rotească în mers. Tot trupul heruvimilor, inclusiv spatele, mâinile, aripile și roțile – cele patru roți ale lor – era plin de ochi de jur împrejur. Cât despre roțile lor, ele au fost numite, în auzul meu, roți mișcătoare. Fiecare heruvim avea patru fețe: prima față era de heruvim, a doua față era de om, a treia față era de leu, iar a patra față era de vultur.

 

Apoi heruvimii sau ridicat. Erau aceleași ființe vii pe care le văzusem la râul Chebar. Când mergeau heruvimii, mergeau și roțile alături de ei, iar când își ridicau aripile ca să se înalțe de la pământ, roțile rămâneau tot în apropierea lor. Când se opreau, se opreau și ele; când mergeau, mergeau și ele, căci duhul ființelor vii era în ele.

 

Slava Domnului a părăsit pragul Casei și sa oprit deasupra heruvimilor. Apoi, înaintea ochilor mei, heruvimii șiau ridicat aripile și sau înălțat de la pământ. Când au ieșit ei, au plecat și roțile împreună cu ei. Sau oprit la intrarea porții dinspre răsărit a Casei Domnului, slava Dumnezeului lui Israel fiind sus, deasupra lor.

 

Erau aceleași ființe vii pe care le văzusem stând sub Dumnezeul lui Israel, la râul Chebar, și miam dat seama că sunt heruvimi. Fiecare avea câte patru fețe, câte patru aripi și ceva de forma unor mâini omenești sub aripi. Înfățișarea fețelor lor era aceeași cu a fețelor pe care le văzusem la râul Chebar; aveau aceeași înfățișare și fiecare mergea în partea în care avea îndreptată fața.

 

 

 

Ezechiel 11:1-25

 

Judecată asupra conducătorilor lui Israel

 

Apoi Duhul ma ridicat și ma dus la poarta de est a Casei Domnului, care era înspre răsărit. Și iată că la intrarea porții erau douăzeci și cinci de bărbați; printre ei iam văzut pe Iaazania, fiul lui Azur, și pe Pelatia, fiul lui Benaia, conducătorii poporului. Domnul mia zis: Fiul omului, aceștia sunt oamenii care plănuiesc nelegiuirea și dau sfaturi rele în cetatea aceasta. Ei zic: «Nu va fi oare în curând vremea potrivită pentru a zidi case? Cetatea este cazanul, iar noi suntem carnea!» De aceea profețeștele, profețește, fiul omului!

 

Duhul Domnului a venit peste mine și mia zis: Spune: «Așa vorbește Domnul: Voi, cei din Casa lui Israel, ziceți astfel, dar Eu vă cunosc gândurile. Vați înmulțit crimele în cetatea aceasta și iați umplut străzile cu cei înjunghiați!

 

De aceea, așa vorbește Stăpânul Domn: ‘Morții pe care iați întins în mijlocul cetății acesteia sunt carnea, iar cetatea este cazanul. Cât despre voi, vă voi scoate din mijlocul cetății. Vă temeți de sabie, dar sabie voi aduce peste voi, zice Stăpânul Domn. Vă voi scoate din mijlocul cetății, vă voi da pe mâna străinilor și Îmi voi împlini judecățile împotriva voastră. Veți cădea uciși de sabie, vă voi judeca la hotarul lui Israel și veți ști atunci că Eu sunt Domnul. Cetatea aceasta nu va fi cazanul vostru, iar voi nu veți fi carnea în mijlocul lui, ci vă voi judeca la hotarul lui Israel. Veți ști astfel că Eu sunt Domnul, ale Cărui hotărâri nu leați urmat și ale Cărui judecăți nu leați împlinit, ci ați făcut după judecățile neamurilor care sunt în jurul vostru.’»“

 

În timp ce profețeam, Pelatia, fiul lui Benaia, a murit.

 

Atunci mam aruncat cu fața la pământ și am strigat cu glas tare, zicând:

 

– Ah, Stăpâne Doamne, vei face Tu să piară de tot chiar și rămășița lui Israel?

 

Promisiunea restaurării rămășiței

 

Cuvântul Domnului mia vorbit, zicând:

 

– Fiul omului, frații tăi, frații tăi dintre rudele tale și toată Casa lui Israel din exil, toți aceștia sunt cei despre care locuitorii Ierusalimului zic: „Sau îndepărtat de Domnul! Nouă nea fost dată țara aceasta în stăpânire!

 

De aceea spune: „Așa vorbește Stăpânul Domn: «Deși iam dus departe printre neamuri și iam împrăștiat în țări străine, totuși leam fost prea puțin un Lăcaș Sfânt în țările în care au mers.»“

 

De aceea să le spui: „Așa vorbește Stăpânul Domn: «Vă voi strânge dintre popoare, vă voi aduna din țările în care ați fost împrăștiați și vă voi da țara lui Israel.»

 

Când vor sosi în ea, vor îndepărta de acolo toate spurcăciunile și toate urâciunile. Le voi da o inimă neîmpărțită și voi pune în ei un duh nou. Voi lua inima de piatră din trupul lor și le voi da o inimă de carne, ca astfel să urmeze hotărârile Mele, și totodată să păzească și să împlinească rânduielile Mele. Vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor. Cât despre aceia a căror inimă umblă după spurcăciunile și urâciunile lor, le voi răsplăti după căile lor, zice Stăpânul Domn.“

 

După aceea, heruvimii șiau ridicat aripile, însoțiți fiind de roțile care erau în apropierea lor; slava Dumnezeului lui Israel era deasupra lor. Slava Domnului sa ridicat din mijlocul cetății și sa oprit pe muntele de la răsăritul cetății. Duhul ma luat și ma dus întro vedenie, prin Duhul lui Dumnezeu, la exilații din Caldeea.

 

După ce a plecat de la mine vedenia pe care o văzusem, am istorisit exilaților toate cuvintele Domnului, pe care El mi le arătase.

 

 

 

Ezechiel 12:1-28

 

Prefigurarea exilului

 

Cuvântul Domnului mia vorbit, zicând: „Fiul omului, tu locuiești în mijlocul unei Case răzvrătite. Ei au ochi să vadă, dar nu văd și au urechi să audă, dar nu aud, căci sunt o Casă răzvrătită.

 

De aceea, fiul omului, făți bagajul ca pentru exil și, în timpul zilei, de față cu ei, făte că pleci în captivitate. Pleacă înaintea ochilor lor din locuința ta spre un alt loc! Poate vor înțelege că sunt o Casă răzvrătită. Săți scoți afară bagajul ca pentru exil, în timpul zilei, ca să te vadă! Apoi să pleci seara, înaintea ochilor lor, cum pleacă exilații. Să faci o gaură în zid de față cu ei și să scoți bagajul pe acolo. Săl pui pe umăr, înaintea ochilor lor, și să pleci în amurg. Săți acoperi fața, ca astfel să nu vezi pământul, căci te fac un semn pentru cei din Casa lui Israel.“

 

Am făcut cum mi se poruncise. Miam scos afară bagajul în timpul zilei, ca pentru exil, iar seara am făcut o gaură în zid cu propriile mele mâini. Am ieșit în amurg și miam pus pe umăr bagajul, înaintea ochilor lor.

 

Dimineața, Cuvântul Domnului mia vorbit, zicând: „Fiul omului, nu tea întrebat această Casă a lui Israel, această Casă răzvrătită: «Ce faci?»

 

Să le spui: «Așa vorbește Stăpânul Domn: ‘Rostirea aceasta se referă la prințul din Ierusalim și la toți cei din Casa lui Israel care locuiesc acolo.’» Spunele astfel: «Eu sunt un semn pentru voi! Cum am făcut eu, așa li se va face și lor. Vor merge captivi în exil.

 

În amurg, prințul lor își va pune pe umăr bagajul ca să plece. El va face o gaură în zid ca să iasă, după care își va acoperi fața ca să nu vadă pământul. Eu însă Îmi voi arunca năvodul peste el și el va fi prins în lațul Meu. Îl voi aduce în Babilon, în țara caldeenilor, fără însă so poată vedea; și va muri acolo. Pe toți cei din jurul lui ajutoarele și toate trupele lui îi voi împrăștia în toate vânturile și voi da drumul la o sabie după ei.

 

Când îi voi împrăștia printre neamuri șii voi risipi în țări străine, vor ști că Eu sunt Domnul. Voi scăpa însă de sabie, de foamete și de molimă un anumit număr de bărbați, ca să istorisească despre toate urâciunile lor printre neamurile unde vor ajunge. Și vor ști atunci că Eu sunt Domnul.»“

 

Cuvântul Domnului mia vorbit, zicând: Fiul omului, mănâncăți pâinea tremurând și beați apa cu teamă și neliniște! Spune poporului țării: «Așa vorbește Stăpânul Domn despre locuitorii Ierusalimului și despre țara lui Israel: ‘Își vor mânca pâinea cu neliniște și își vor bea apa cu groază, căci țara va fi jefuită de toate bunurile ei, din cauza violenței tuturor celor ce locuiesc în ea. Cetățile locuite vor fi devastate, iar țara va deveni o paragină. Și vor ști atunci că Eu sunt Domnul.’»“

 

Judecata este aproape

 

Cuvântul Domnului mia vorbit, zicând: Fiul omului, ce este cu zicala aceasta pe care o spuneți în țara lui Israel: «Se lungesc zilele și fiecare viziune rămâne neîmplinită!»? De aceea spunele: «Așa vorbește Stăpânul Domn: Voi face să înceteze această zicală și no vor mai folosi în Israel!’» În schimb, spunele astfel: «Se apropie zilele și împlinirea fiecărei viziuni. Căci nu va mai fi vreo viziune falsă sau vreo prezicere lingușitoare în mijlocul Casei lui Israel. Eu, Domnul, vorbesc, iar cuvântul pe carel spun se va împlini și nu va mai întârzia, deoarece chiar în zilele tale, Casă răzvrătită, voi împlini ceea ce am spus! zice Stăpânul Domn.»“

 

Cuvântul Domnului mia vorbit, zicând: Fiul omului, iată, Casa lui Israel spune: «Viziunea pe care o are el se va împlini peste multe zile. El profețește cu privire la niște vremuri îndepărtate.»

 

De aceea spunele: «Așa vorbește Stăpânul Domn: Nu va mai întârzia niciun cuvânt deal Meu! Ceea ce am spus se va împlini! zice Stăpânul Domn.’»“

 

https://www.biblica.com/bible/?osis=ntlr:ezk.10.1-ezk.10.22,ezk.11.1-ezk.11.25,ezk.12.1-ezk.12.28

 

///////////////////////////////////////

 

Slava lui Dumnezeu in Casa lui Dumnezeu (si in inima innoita)

Autor: www.realsos.ro   

Textul – 1Imparati 8:1-11

Versetul de memorat – 2Cronici 5:14

 

„Preotii n-au putut sa mai stea acolo ca sa faca slujba, din pricina norului; caci slava Domnului umpluse Casa lui Dumnezeu.”

 

 

Capitolul acesta vorbeste despre sfintirea Templului construit de Solomon. In v.1 citim ca toata lucrarea de constructie a fost ispravita si tot argintul, aurul si uneltele pe care le inchinase David Domnului au fost aduse si depuse in vistieria Templului.

 

Ceea ce mai ramasese de facut acum era sa mute chivotul din Sion, cetatuia lui David, in Templul care fusese terminat. Solomon a procedat dupa randuielile Domnului si preotii si Levitii au fost cei care l-au mutat in mijlocul bucuriei. Au invatat din greseala lui David. Imparatul, cat si toata adunarea chemata cu aceasta ocazie, au stat inaintea chivotului si au adus jertfe care nu s-au putut numara din pricina multimii lor.

 

Chivotul a fost asezat in Sfanta Sfintelor sub cei doi heruvimi cu aripile intinse. In chivot nu erau decat cele doua table ale Legii sapate in piatra de Moise, cu toate ca in cort, dupa revelatia data lui Pavel in Evrei, fusesera si toiagul lui Aaron si un vas de aur cu mana. De ce acestea nu mai sunt mentionate, nu stim. Dar privind la situatia religioasa a poporului Israel, in acel timp in istorie, se pare ca ei iesisera de sub toiag, de sub carmuirea lui Dumnezeu atunci cand au cerut si ei sa aiba un imparat ca toate celelalte popoare. Mana, painea din pustie, il simboliza pe Domnul Isus. Nefiind acolo, inseamna ca poporul nu mai era in asteptarea adevaratului Mesia. Ceea ce ramasese a fost doar Legea. Desi Templul avea mai multa fala in maretia lui decat cortul, avea ceva care ii lipsea. Cu toate acestea slava lui Dumnezeu s-a aratat peste Casa lui Dumnezeu in acelasi fel ca si peste cort, sub forma unui nor. Cand spune ca preotii nu au mai putut face slujba, se refera la slujba din Locul Sfant. In Locul Prea Sfant mergea numai Marele Preot o data pe an, pe cand in Locul Sfant preotii slujeau in fiecare zi, schimband painile dinaintea Domnului, completand uleiul in sfesnic si arzand tamaie inaintea Domnului. Cand prezenta Lui vine in Templu, omul trebuie sa inceteze orice activitate. Domnul isi onoreaza promisiunea si vine acolo unde este chemat. Slava Domnului reprezenta prezenta Domnului.

 

Meditatia zilei: Cat de des experimentez prezenta norului in Casa Domnului?

 

 

https://www.resursecrestine.ro/devotionale/8184/slava-lui-dumnezeu-in-casa-lui-dumnezeu

 

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

//

https://www.google.com/search?q=masinile-inteligente-artilectele-vor-dori-sa-preia-controlul-asupra-lumii-s&oq=masinile-inteligente-artilectele-vor-dori-sa-preia-controlul-asupra-lumii-s&aqs=chrome..69i57.1370j0j7&sourceid=chrome&ie=UTF-8

 

Noapte (ne)buna! Germania adoptă o lege privind numărul de identificare fiscală a cetățenilor. Un pas mic despre „Registrul Global Digital” pe care şi-l doreşte Bill Gates, prin planul „ID2020”? De la rationalizare la …sintetizare-Miliardarul Bill Gates mai are o idee „genială”: vrea ca să renunţăm la carnea de vită şi să consumăm doar „carne sintetică”! Pana la moartea a 2- a (Ap. Cap.20) vom avea timp sa credem  si… Doar coincidenţă!? Dumnezeu îşi arată „amprenta” în trupurile noastre prin laminina, o proteină în formă de cruce! Investiții uriașe într-un startup care produce carne artificială. Și Bill Gates a pus bani la bătaie pentru mâncarea viitorului; Astfel in cresc si coarne lui Anticrist… Dmitro Kuleba, replică tăioasă pentru Macron, care a cerut ca Rusia să nu fie umilită: „Aceste apeluri umilesc doar Franța”; Sub pretextul cresterii securitatii alimentare si… Carnea cultivată în laborator ar fi halal? Carnea sintetică a ajuns în supermarketurile americane; Inteligență Artificială ar putea fi… Satana? O postare şocantă de pe un forum de jocuri video; Cât de periculoasă este Inteligenţa Artificială? De ce Bill Gates, Stephen Hawking şi Elon Musk se tem de tehnologia în care marile companii investesc masiv; The Terminator; 33 de ani de la masacrul din Piaţa Tiananmen. China vrea să șteargă istoria și la Hong Kong; Medvedev reînvie spaima unui război nuclear: Călăreții Apocalipsei sunt deja pe drum; Chestiunea istorică a Europei de Est, a treia moarte a Imperiului Rus și noua ordine mondială; Pentru ca nu se converteste la kirillism /putinism ,este scos pe usa din dos a masoniei globalie…Papa demisioneaza- „Bomba bombelor” la … Risc existențial cauzat de inteligența artificială puternică; Un scenariu horror! Maşinile inteligente – „Artilectele” – vor dori să preia controlul asupra lumii şi se vor război cu oamenii, avertizează un cercetător; Ca sa faptuiasca tampenia Tarului,calca nu doar peste cadavrele din Ucraina,ci si…Nebunie TOTALĂ! Putin vrea să „construiască Eurasia de la Lisabona la Vladivostok”; Masacrul statului:adevarurile ascunse ale Covid 19; Pentru ca au ca tata pe mincinosul Satan (Iuan,cap.6/44),inseala de ingheata apele… ”Minciuna este în ADN-ul statului rus”. Cum au negat rușii masacrul de la Katyn și pe cine au dat vina; Cele mai bine vândute titluri de la Editurile Trei, Pandora M și Lifestyle Publishing; Mercenarii trimiși de Putin în Ucraina, experți în masacre, tortură și jafuri, ca Statul Isamic; Doar 9 medici, sub control judiciar pentru că au făcut operaţii estetice, fără drept, la o clinică din Bucureşti; Pacat ca poarta halate albe…34 de medici şi farmacişti implicaţi în dosarul reţetelor false au fost achitaţi. După 10 ani de procese, faptele s-au prescris; Judecătorul italian Angelo Giorgianni, care a demisionat în protestul pentru Green Pass, împărtășește italienii observațiile sale cu TGP; Judecător Adriana Stoicescu: „Invazia proștilor, sfârșitul umanității!” Ultimii deținuți politic în ceasul uitării; Cine au fost cu adevărat „sfinţii închisorilor“ din România. Mulţi au fost membri ai grupărilor legionare şi au făcut puşcărie şi înainte de comunism ; Un genocid filetist: decodarea limbajului putinist; Satan a plantat in inima omului –pomul komunist inca din gradina Eden…O forţă misterioasă – Demonul roşu – există în lumea noastră. Cine este el? Demonul rosu – Cristian Terran; Cristian Terran- Ignoranța naște monștri! Planeta Arhontilor – carte; USA Today: Rusia este noul ”imperiu al răului”; Imperiul Răului contraatacă: cum a ajuns Vladimir Putin să retrezească fantomele Războiului Rece ; Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimmune; Cum a ajuns Basarabia în componenţa Imperiului Rus? ALEKSANDR DUGHIN, IDEOLOGUL LUI PUTIN despre RĂZBOIUL DIN UCRAINA; Politica putinistă şi proiectul “eurasiatic” a lui Dughin; Lista prietenilor Rusiei din România deconspirată de Alexandr Dughin&Co. Prin e-mail! Planul secret al francmasoneriei de distrugere a creştinismului; 12 lucruri incredibile şi puţin ştiute despre Hitler;
 

 

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

12 lucruri incredibile şi puţin ştiute despre Hitler

 

 

Hitler, marele dictator al lumii din secolul al XX-lea, este şi va rămâne un personaj istoric despre care s-a scris şi s-a spus o mulţime de lucruri. În acest articol, însă, voi vorbi despre câteva aspecte mai puţin cunoscute despre dictatorul nazist.

 

1) Ştiaţi care era planul secret al lui Hitler în legătura cu Moscova, dacă capitala Rusiei ar fi fost cucerită în timpul celui de-al doilea război mondial? Uciderea tuturor locuitorilor din Moscova, dărâmarea totală a acestei metropole şi înlocuirea ei cu un uriaş lac artificial. Teritoriul din jurul lacului urma să fie populat doar de către germani.

 

 

2) Hitler se credea a fi extrem de atractiv ca şi bărbat pentru femei, şi, de aceea, de multe ori el pretindea că este “singur”. Două din numeroasele amante ale lui Hitler s-au sinucis din cauza dictatorului.

 

3) Hitler a vrut, de fapt, să fie arhitect, dar a fost respins la o şcoală din Viena. Lui Hitler îi plăcea foarte mult să picteze clădiri; culmea e faptul că multe din operele sale s-au vândut cu bani grei după terminarea războiului. Dacă Hitler ar fi făcut o simplă carieră de arhitect…

 

4) Hitler l-a admirat foarte mult pe industriaşul american Henry Ford; îl menţiona adesea în discursurile sale, îi oferea chiar şi cadouri. Hitler spunea că Henry Ford l-a inspirat.

 

5) Din 1942 până în 1945, Hitler s-a drogat cu metanfetamină; de fapt, soldaţii nazişti foloseau adesea acest drog pentru a rezista mai mult.

 

6) Omul care a construit buncărul secret al lui Saddam Hussein era nepotul femeii care a construit buncărul secret al lui Hitler. Cam mare coincidenţă…

 

7) Hitler, dar şi Stalin, au fost nominalizaţi la premiul Nobel pentru pace! O glumă macabră, nu?

 

8 ) Cancan-uri din viaţa personală a lui Hitler: îi era frică de dentişti, îi plăceau dulciurile, avea un scris de mână feminin şi dormea cu câinii lângă el.

 

9) Hitler lua zilnic numai puţin de 28 de medicamente, care îi erau prescrise de medicul său personal.

 

10) În 1938, revista “Time” l-a desemnat pe Hitler drept “omul anului”.

 

11) Hitler avea intenţia să-l ucidă pe prim-ministrul britanic, Churchill, cu ajutorul unei ciocolate explozive, care să ajungă la masa englezului.

 

12) Hitler a adunat cu grijă artefacte evreieşti şi a strâns o mulţime de poze cu evrei pentru a le păstra în “Muzeul rasei pierdute”, pe care intenţiona să-l deschidă la Praga.

https://www.lovendal.ro/wp52/12-lucruri-incredibile-si-putin-stiute-despre-hitler/

 

 

 

//////////////////////////////////////

Planul secret al francmasoneriei de distrugere a creştinismului

 

Distrugerea creştinismului, în special a catolicismului, este o operă plănuită şi continuată cu îndârjire timp de câteva secole de către francmasonerie. Din exterior, credinţa în Dumnezeu este lovită de masoni ridiculizând-o, excluzând-o din şcoli, îndoctrinând tinerele generaţii cu teoriile ateiste şi vederile „ştiinţifice”, degradând tinerii cu ajutorul pornografiei, violenţei, a distracţiilor ieftine şi vulgare. Din interior biserica este subminată din cei care, ameţiţi de dorinţa de putere, sunt racolaţi de francmasonerie pentru a contribui la distrugerea credinţei.

 

„Iluminaţii” subversivi

 

 

Una dintre cele mai active organizaţii secrete care şi-a propus ca scop subminarea bisericii a fost secta „iluminaţilor” creată de Adam Weishaupt, profesor de drept la Universitatea din Ingolstadt. Implicarea în acest gen de acţiuni este dovedită prin documentele găsite asupra unui emisar numit Lanz, lovit de trăsnet (parcă de mâna lui Dumnezeu) în 1785, pe când se pregătea să plece la Berlin. Dându-i-se primul ajutor, au fost găsite asupra lui anumite documente secrete cusute în căptuşeala hainelor, documente care arată că „iluminaţii” aveau ca scop pervertirea ideilor religioase creştine. „Trebuie să facem în aşa fel încât creştinismul să pară a fi adevărata ideologie ascunsă a francmasoneriei„, scrie „iluminatul” cu pseudonimul Philo. Conform acestui plan, au apărut o mulţime de cărţi pline de legende fantasmagorice, cum ar fi aceea în care Iisus Christos nu şi-a revelat învăţăturile în faţa întregului popor şi a discipolilor săi, ci i-a păcălit pe aceştia acoperindu-şi învăţătura cu un „paravan” care s-a păstrat şi în Evanghelii.

 

Adevărata Lui învăţătură ar consta, afirmă masonii, dintr-o disciplină ascunsă, revelată numai iniţiaţilor, disciplină pe care au păstrat-o de-a lungul secolelor neştirbită, asemeni unei cabale, şi care este acum în posesia francmasoneriei. O mulţime de scrieri anonime din vremea aceea caută să demonstreze că francmasoneria este adevăratul creştinism. Lanz era un preot catolic din Regensburg şi acesta arată că masoneria şi „iluminaţii” reuşiseră să pătrundă printre membrii bisericii, ca să o poată distruge din interior.

 

Papii denunţă masoneria

 

La 23 ma i 1958, Papa Pius al XII-lea a arătat într-un discurs că rădăcinile apostaziei moderne rezidă în ateismul ştiinţific, în materialismul dialectic, în raţionalism, iluminism, laicism, francmasonerie. Într-adevăr, la cel mai ascuns nivel şi în plan ideologic, aceste mişcări îşi dau mâna. Cum se explică atunci faptul că masoneria a fost interzisă în Uniunea Sovietică? Prin faptul că ea, ca şi în România de altfel, a fost trecută în adormire, cu alte cuvinte într-un secret mai profund decît semitransparenţă care o caracterizează în mod obişnuit. Cei câţiva acuzaţi de sionism sau de a fi masoni erau dintre „soldaţi“, nu dintre „generali“. Ei erau „cheltuibili“ sau, cum spun înţelepţii Sionului, erau dintre „fraţii mai mici“, care pot fi jertfiţi.

 

În 1884, Papa Leo al XIII-lea a demonstrat în enciclica sa Humanum genus în mod definitiv şi irefutabil antagonismul dintre masonerie şi creştinism.

 

Cărţile mincinoase

 

În ultimii 5-6 ani s-au scris şi publicat numeroase cărţi de diverşi autori, care, amestecând cu iscusinţă frânturi de adevăr şi multe minciuni, vor să arate că masoneria este când o societate istorico-culturală cu scopuri de binefacere, când o coborâre din cele mai creştineşti ordine, care a păstrat în sânul ei cea mai ascunsă învăţătură a lui Christos, şi în niciun caz o organizaţie subversivă care urmăreşte să înşele pentru a manipula, jefui şi domina. Dar tocmai aceasta din urmă este adevărata faţă a masoneriei.

 

Cine vrea să afle adevărul care se ascunde după legendele seducătoare ale acestor cărţi care „reabilitează adevărata masonerie“, ar trebui să citească lucrarea Morals and Dogma, scrisă de marele comandor mason Albert Pike şi publicată în 1871. Aceasta era o carte secretă pe care fiecare „frate“ mason o primea de la lojă cînd trecea de gradul 3. La moartea lui, cartea trebuia distrusă sau restituită. Dar unii moştenitori n-au procedat aşa, iar cartea a încăput şi pe mâini nemasonice. Un cititor atent poate să sesizeze în această carte atacul permanent îndreptat împotriva creştinismului.

 

Adevăratul motiv al declanşării celui de-al II-lea război mondial

 

Paul A. Fischer demonstrează cu minuţiozitate în cartea sa Behind the Lodge Door cum în cei 30 de ani (între 1941 şi 1971), în care majoritatea judecătorilor din Curtea Supremă a Statelor Unite au fost masoni, sistemul justiţiei americane a demolat încet-încet creştinismul din America.

 

„Înainte de 1940, Curtea Supremă a Statelor Unite a arătat de nenumărate ori că aceste state constituie o naţiune creştină”, scrie Fischer rezumându-şi tezele din carte în Catholic Family News (februarie 1995). El descrie în detaliu acţiunea masonică de decreştinare a Americii, dovedind aceasta pe baza hotărârilor Curţii Supreme, a legislaţiei votate, a agenţiilor administrative înfiinţate şi mai ales pe baza literaturii masonice publicată în The New Age, care defineşte linia politică urmată de toţi masonii.

 

Să vedem câteva dintre comentariile făcute în publicaţia The New Age – scrie el – care ne ridică unele semne de întrebare cu privire la scopurile celui de-al II-lea război mondial… Articolele şi editorialele din The New Age ne sugerează că masoneria acţiona din culise pentru a crea o Nouă Ordine Mondială. De exemplu, în iulie 1941, a apărut un articol în The New Age cu titlul Masoneria şi Noua Eră care se naşte, de Charles H. Tingly. El scrie despre un „guvern mondial”, a cărui naştere este aşteptată după cel de-al II-lea război mondial, când va începe o nouă fază revoluţionară. În octombrie 1942 a apărut un alt articol în The New Age în care se scrie: „Acest război este prevestitorul unei noi epoci din istoria omenirii. Tot aşa cum venirea lui Iisus Christos a marcat începutul unei mari epoci creştine, această conflagraţie mondială anunţă o perioadă nouă şi mai bună în viaţa şi problemele omenirii”.

 

În 1969 Charle Readney, mare comandor al Consiliului Suprem Masonic din Franţa, îi încuraja pe masoni să nu fie dezorientaţi văzând cum tot ceea ce ţine de viaţa civilizată este criticat, atacat, ridiculizat, distrus: căci, zice el, „noi ne mîndrim cu motto-ul nostru: Prin haos la Ordine”, motto-ul celui de-al 33-lea grad masonic. Masonii întâi produc haos şi apoi restabilesc ordinea, sub stăpânirea lor. Deci, pentru înlocuirea domniei lui Christos cu Noua Ordine Mondială preconizată de masoni, a trebuie să curgă atât sânge, să fie atâtea orori şi suferinţe. Cum poate fi un mason un bun creştin şi un bun urmaş al lui Christos?

 

Documente catolice despre francmasonerie

 

Papa Clement al XII-lea a emis prima bulă împotriva masoneriei în 1738, dar acţiunile catolicismului împotriva masoneriei erau mult mai slabe, pentru că protestantismul îi diminuase foarte mult influenţa în Europa Occidentală. La 13 mai 1846, cu 18 zile înainte de a muri, Papa Grigore al XVI-lea i-a predat lui Crétineau-Joly documentele lojei italiene Alta Vendita, care apoi le-a dezvăluit întregii lumi. În 1849, Papa Pius al IX-lea a denunţat din nou societăţile oculte, arătând că aşa-numita „masonerie albă“ cu toată faţada ei fermecătoare de nevinovăţie şi bunăvoinţă, nu este cu nimic mai puţin satanică decât celelalte.

 

În 1864 Papa Pius al IX-lea a condamnat atât masoneria, cât şi comunismul după ce o investigaţie minuţioasă l-a convins că erau două braţe ale aceleiaşi conspiraţii. Un an mai târziu şi-a reînnoit condamnarea. La fel făcuseră papii Benedict al XIV-lea, Pius al VI_lea, Pius al VII-lea, Leon al XII-lea şi Pius al VIII-lea.

 

În 1884, Papa Leon al XIII-lea a dezvăluit în magistrala sa bulă Humanum genus adevărata faţă a conspiraţiei masonice şi scopurilor ei, care au fost cunoscute şi de papii Pius al X-lea şi Pius al XI-lea. Masoneria, pe de altă parte, care îşi ascunde scopul de ochii mulţimilor înşelate de ea, nu se sfieşte în consiliile ei secrete să-l recunoască. „Lupta dintre catolicism şi francmasonerie este pe viaţă şi pe moarte, „fără încetare şi fără milă“, scrie în Buletinul lojei Grand Orient din 1892 (pag. 183) şi în memorandumul Consiliului Su prem No. 85 (pag.48).

 

De asemenea, putem citi în documentele Congresului Masonic Internaţional din Bruxelles din 1904: „Lupta împotriva papalităţii este o necesitate socială şi constituie mereu o datorie a francmasoneriei“.

 

Acum catolicismul este distrus din interior

 

„Are loc în ziua de azi, în cercurile catolice, o campanie subtilă, constantă şi tenace în favoarea francmasoneriei. Este condusă de grupul progresist, care se bucură astăzi de atâta influenţă în Franţa, şi este sprijinită de presiuni (deschise sau secrete) din partea unui număr considerabil de preoţi – presiuni exercitate şi de presa catolică, şi chiar de către prelaţi dintre episcopii şi cardinalii francezi”, scria Léon de Poncins în 1968. „Scopul declarat este să se obţină din partea Vaticanului şi din partea Consiliului anularea condamnărilor pronunţate de către papi împotriva francmasoneriei, începînd cu 1738″.

 

Această tendinţă a început cu tatonările iezuitului Gruber în anii 1920, care a realizat contacte cu masoni de vază, cum ar fi Ossian Lang din New York, dr. Kurt Reichl şi E. Lehnhof din Viena. Această direcţie a devenit publică doar în 1937, cînd un mason de gradul 33, Albert Lantoine, i-a adresat papei o scrisoare deschisă în care-şi exprima convingerea că credinţa în Dumnezeu va fi în mod necesar înlocuită de o religie seculară, adică a masoneriei, şi că ar fi în interesul ambelor părţi, atât al bisericii, cât şi al masoneriei să devină aliate în faţa descompunerii civilizaţiei. Lantoine era un istoric ateist pe care de Poncins l-a cunoscut personal şi care era îngrijorat de declinul civilizaţiei, dar iniţiativa lui nu s-a bucurat de sprijinul masoneriei, care nu urmărea realizarea unor eforturi comune între masoni şi catolici pentru salvarea civilizaţiei, ci subminarea Bisericii Catolice cu orice preţ.

 

După moartea Papei Pius al XII-lea şi ascensiunea Papei Ioan al XXIII-lea în scaunul apostolic, a izbucnit o adevărată explozie a campaniei de amalgamare a masoneriei cu catolicismul. Alec Mellor este autorul a două astfel de cărţi, Nos Fréres Séparés şi La Franc-Maconnerie a l’Heure du Choix, ambele publicate în 1981 şi 1963 de o cunoscută şi veche editură catolică.

 

https://www.lovendal.ro/wp52/planul-secret-al-francmasoneriei-de-distrugere-a-crestinismului/

 

//////////////////////////////////////

Lista prietenilor Rusiei din România deconspirată de Alexandr Dughin&Co. Prin e-mail!

 

 

https://inliniedreapta.net/lista-prietenilor-rusiei-din-romania-deconspirata-de-alexander-dughin-prin-e-mail/

 

Anca Cernea –

 

 Potrivit presei ucrainene, grupul de hackeri ruși „Humpty Dumpty” -„Shaltai Boltai”- a spart contul de e-mail al unui colaborator apropiat al lui Aleksandr Dughin, un anume George Gavrisha (care a lucrat și cu fostul ministru pentru Comunicații și Media al lui Putin – Igor Shchyogolev). Gavrisha apare ca asistent personal al lui Dughin, are adresa de email g.george.2004@yandex.ru.

 

Hackerii au dat publicității o parte din documente care descriu modul de acțiune al cercului lui Dugin, în special pe cel al finanțatorului, Konstantin Malofeev.

 

Jurnaliștii ucraineni de la Texty au studiat arhiva de email-uri furate de hackeri și susțin că au descoperit o anexă interesantă – „Anexa nr. 1”, întocmită cel mai probabil de staff-ul lui Dughin.

 

Țări și persoane, în care e necesară crearea unui club de elită și / sau a unui grup de influență prin „Russia Today”, se arată în introducerea Anexei 1.

 

 

 

Iar textul continuă: AGD [Aleksandr Gelyevich Dugin] s-a întâlnit fie personal, fie prin intermediari, și a discutat direct sau indirect perspectiva participării în organizație [clubul elitist pro-rus] și/sau într-o inițiativă informală de influență pro-rusă.

 

Iată mai jos lista pentru România aflată în anexă:

 

Ion Iliescu – fost lider al Partidului Social Democrat, fost președinte al României, acum una dintre eminențele cenușii ale Partidului Social Democrat aflat in opoziţie cu regimul pro-american al preşedintelui Băsescu.

 

Adrian Năstase – fost prim-ministru al României, Preşedinte al Fundaţiei Titulescu, membru al Partidului Social Democrat, cel care l-a lansat în politica mare pe actualul prim-ministru Victor Ponta.

 

Dan Zamfirescu – istoric, teolog, ideolog, unul dintre principalii ideologi naţionalişti ai erei Ceaușescu.

 

Ilie Bădescu – director al Institutului de Sociologie al Academiei Române de Științe. Cel mai prestigios geopolitician din Romania.

 

Momcilo Luburici – Rector al Universităţii Dimitrie Cantemir (Bucureşti)

 

Doru Tompea – Rector al Universităţii Petre Andrei (Iasi)

 

Diana Câmpan – purtator de cuvant al Universității din Alba Iulia (Transilvania)

 

Călin Mihăescu – conducătorul Mişcării Eurasiatice din România, politolog, conducător al editurii «Eurasiatica».

 

Ion Gurgu – conducător al Editurii «Predania» (literatură conservatoare, Ortodoxă).

 

Victor Roncea, jurnalist, redactor şef al portalului de ştiri şi analize http://www.ziaristionline.ro/ (Pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus).

 

Răzvan Marica și Mihai Șomănescu – conduc portalul de ştiri http://www.activenews.ro

 

Vasile Ernu – Editor al portalului de analize http://www.criticatac.ro (site anti-globalizare, stângist)

 

Ioan Valentin Istrati: preot, jurnalist de radio și televiziune la trinitas.ro, post regional în limba română pentru România, Moldova și Bucovina, editor al portalului http://www.doxologia.ro/autor/pr-ioan-valentin-istrati

 

George Bara – jurnalist, portalul «Ziarul Natiunea» http://www.ziarulnatiunea.ro/

 

Vasile Simileanu – geopolitician, editor al publicaţiei de analize “Geopolitica”

 

Aurelian Anghel – sociolog, are poziţii conservatoare

 

Marius Văcărelu – om de știință, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrație Publică (București);

 

Ion Coja – profesor universitar, lingvist, scriitor și publicist. Eurosceptic, anti-american.

 

Dan Puric – actor și regizor de teatru și cinema, scriitor ortodox conservator popular.

 

Mihai Andrei Aldea – preot ortodox, conservator, anti-globalizare.

 

Mircea Dogaru – colonel în rezervă, conduce Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate

 

Ovidiu Hurduzeu – Scriitor romano-american, critic social, ideolog distributivist (concepte economice alternative). Critic faţă de conducerea SUA și a României. Conservator social.

 

Bogdan Stanciu – conduce Asociaţia anti-avort “Provita.”

 

Radu Bogdan Herzog – politolog, analist, colaborator regulat la secţiunea românească a site-ului “Vocea Rusiei”

 

http://texty.org.ua/pg/article/devrand/read/57116/

 

Este foarte posibil ca lista să fi fost întocmită în urma celor două vizite făcute în România de Dughin. Câțiva dintre cei despre care se știe că s-au întâlnit personal cu ideologul eurasianismul sunt pe această listă… pe care o vom completa.

 

De altfel, Dughin a călătorit foarte mult în străinătate și a creat această rețea de sprjin după ce a fost dat afară de la Universitatea din Moscova (o mișcare care e foarte posibil să fi fost de fațadă, pentru ca Rusia să poată susține că a acționat de capul lui în cazul unor scandaluri de spionaj).

 

Grupul de hackeri „Shaltai Boltai” (Hopa-Mitică) e renumit pentru acțiunile sale.

 

Medvedev-Hack-1

Shaltai Boltai a pus stăpânire timp de 41 de minute pe contul de Twitter al lui Medvedev postând tweet-uri delicioase.

Cea mai îndrăzneață dintre acestea a fost spargerea contului de Twitter al premierului lui Vladimir Putin – Dmitri Medvedev. Timp de 41 de minute, „Shaltai Boltai” a postat în numele lui Medvedev câteva tweet-uri precum acestea:

 

Îmi dau demisia. Mi-e rușine de acțiunile guvernului meu. Iertați-mă.

 

Sau:

 

Vova [așa e alintat Putin], de multă vreme voiam să spun asta: Greșești!

 

„Shaltai Boltai” a spart și unul dintre conturile de email ale teroristul rus, agentul GRU ce acționează în estul Ucrainei, Igor Gîrkin – Strelkov, dezvăluind câteva din email-urile schimbate cu fostul „premier” al republicii populare Donețk, rusul Alexander Borodai – ofițer FSB.

 

De asemenea, săptămâna trecută, în 27 noiembrie, sub titlul „Internaționala Neagră, Malofeev și Dughin” a publicat o arhivă importantă de email-uri care dezvăluie gândirea și acțiunile lui Konstantin Malofeev, sponsor al teroriștilor in estul Ucrainei și al mișcărilor extremiste din state membre ale Uniunii Europene.

 

Черный Интернационал:Малофеев и Дугин

b0ltai.org

Совершенно случайно на просторах интернета мы нашли массив писем, касающихся деятельности организаций, контролируемых и финансируемых господином Малофеевым. Также, в переписке можно обнаружить госп…

 

https://docs.google.com/document/d/1BsQG2Ms93tmVCIN03GoUGlY3q0kLAkuom6YANa4OkJU/edit

 https://docs.google.com/document/d/1BsQG2Ms93tmVCIN03GoUGlY3q0kLAkuom6YANa4OkJU/edit

 

 dughin2

 

Din arhiva

 

Email între Alexei Komov, Aleksandr Dughin, Malofeev Konstantin și asistentul lui Dughin, George Gavrisha:

 

dughin komov george malofeev

 

Alexey Komov e director de programe la Fundatia Vasile cel Mare, cel care a organizat conferința de la Moscova, Forumul Internaţional „Familia numeroasă şi viitorul umanităţii” (începutul lui septembrie 2014) la care a participat și Bogdan Stanciu. Malofeev Konstantin e finanțator și aliat important al lui Dughin, directorul Fundației Vasile Cel Mare – cel care a organizat întâlnirea extremiștilor europeni cu Dughin, la Viena, la finalul lui mai 2014. Numele lui Malofeev figurează pe lista de indivizi legați de regimul Putin supuși sancțiunilor Uniunii Europene și Canadei, întrucât sprijină și finanțează acțiunile destabilizatoare / secesioniste din Donbas.

 

Email intre Dughin și asistentul său:

 

dughin george

 

[Au contribuit Gelu Trandafir și Costin Andrieș]

Mai multe detalii:

E-mail-ul lui Dughin. Lista Prietenilor Rusiei

Dughin Leaks: Aleksandr Dughin la masă (rotundă) cu Guvernul Ponta

 

 

https://inliniedreapta.net/lista-prietenilor-rusiei-din-romania-deconspirata-de-alexander-dughin-prin-e-mail/

 

/////////////////////////////////////////

Politica putinistă şi proiectul “eurasiatic” a lui Dughin

📁 Istorie recentă

Autor: Carolina Novac

Odată ce s-a produs colapsul Uniunii Sovietice, populaţia rusă era nostalgică faţă de Uniunea Sovietică, noul stat  avea dilema adoptării unui curs politic corect. O parte a societăţii mai fidelă comunismului a privit dezintegrarea drept o profundă umilinţă, ei aveau şocul noilor realităţi geopolitice, nu puteau suporta lărgirea NATO, privită ca o ameninţare în adresa noului stat rus. Dorinţa de a redobândi “respectul” internaţional aghidat mare parte din politica postsovietică a Moscovei[1].

 

Dilema identităţii după colapsul Uniunii Sovietice

 

Toată problematica politică de la acea vreme roia în jurul urmăririi intereselor naţionale ruseşti[2]. Şi în prezent, se continuă acelaşi tip de politică, unul dur şi pragmatic. Simţind că e inevitabil ca acel Occident să recunoască Marea Putere a estului-Rusia. Tendinţele revanşarde continuă şi în prezent cu şi mai multă fermitate pe măsură ce politica rusească resuşeşte să progreseze tot mai mult.

 

Existenţa unor incertituidini interne şi externe alimentate de lipsa unei ideologii Marxist-Leniniste care se ghideze cursul politicii au determinat Kremlinul să identifice o nouă sursă ideologică absolut necesară cursului politicii ruse. Astfel, politica rusă avea nevoie urgent de configurarea noilor concepte asupra politicii externe şi a securităţii proprii.

 

 De la ţarul Alexandru al II-lea, la şeful Bioului Politic şi al Comitetului Central PCUS-Stalin, apoi la preşedintele-Putin se crede că acest stat nu va accepta o altă formă de guvernământ în afară de cea bazată pe control şi supraveghere datorită imensităţii şi tipologiei acestuia.

 

Esenţa proiectului putinist în politica externă

 

Putin a ajuns preşedinte la conducerea unui stat slăbit şi răvăşit. În primul său mandat a stabilizat şi a securizat politica internă, a stabilit relaţii cu Vestul, şi au fost constituite politici economice şi de politică externă pe termen lung. În al doilea mandat, odată ce stabilise controlul politic şi deţinea un sprjijin popular enorm, iar verticala puterii era constituită, se dorea modernizarea rapidă a Rusiei.

 

Odată ce preţurile la energie au fost ridicate astfel încât să “aducă Rusia pe picioare”, populaţia rusă a sesizat acel progres economic.

 

“Rusia este o civilizaţie unică”, susţinea Putin[3]. Într-adevăr, Rusia e entitatea statală care nu reuşeşte să se plieze în mod perfect nici unei civilizaţii fie ea europeană sau asiatică şi de aceea trebuie să-şi construiască identitatea proprie, care să difere de cultura şi moralul celorlalte civilizaţii.

 

În acest mod, cu ajutorul Bisericii Ortodoxe care e sprijinită enorm de ruşi, Putin a început o luptă împotriva segmentelor liberale care au mai rămas în societatea rusă. Această idee e susţinută de politicile sale dure şi antiliberale:răspândirea “propagandei homosexuale”, arestarea membrilor Pussy Riot şi a colectivului feminist punk-rock la doi ani de huliganism, nemaivorbind de presiunea asupra mediei care e deja controlată în totalitate de Kremlin.

 

Poziţia esenţială promovată după 2004 este una în totală opoziţie faţă de liberalism. Conservatismul din alte părţi globului pledează pentru libertatea individuală şi diminuarea puterii statului.

 

Dar oare cum e conservatorismul rusesc care şi-a injectat ideologia după anii 2000?

 

Conservatorismul rusesc e unul atipic, e cel care susţine, în primul rând, puterea statului, centralismul rusesc, iar cetăţenii sunt cei care trebuie să servească interesele statului şi nu invers. Identitatea rusă din prezent face o conexiune strânsă la conservatorismul imperial rusesc. Evident, erau necesare nişte pârghii, origini la care să se apeleze. Imperialismul aparent uitat, a fost reactivat într-o altă platformă a Rusiei de astăzi. Politica rusească, în esenţa ei, este una autoritară, tradiţională, se găsesc uşor afinităţi cu sistemul comunist. Iar funcţionarii construcţiei sovietice au deja o experienţă în spate legată de centralismul statului, nu le-ar fi greu să continue această politică.

 

Astfel, autoritatea statală, poziţia anti-americană şi anti-europeană, valorile religioase, subminarea cetăţenilor, expansionismul rusesc sunt ingredientele de bază care oferă posibilitatea regimului să deţină controlul necesar.

 

Neo-Eurasianismul lui Dughin

 

Alexandr Dughin este un filosof, geopolitician, politician rus. El a creat Partidul Eurasiatic în anul 2002 şi a fost primit poztiv la Kremlin. Următoarele Alegeri Parlamentare i-au adus un eşec, cu toate acestea, există grupuri de ruşi care îl susţin şi îi simpatizează ideile anti occidentale.

 

Activitatea sa ulterioară a fost una fructificată prin diverse demersuri şi anume:apariţia Uniunii Eurasiatice a Tinerilor;a devenit profesor la Universitatea de Stat a Moscovei şi este directorul Centrului pentru Studii Conservatoare din cadrul aceleași universități. De altfel, apare în mod regulat la canalele de televiziune importante şi în alte surse media care sunt controlate în totalitate de către Kremlin. Iar dacă Kremlinul dezaprobă o persoană specifică, atunci, cu siguranţă, va fi “eliminată” din faţa publicului.

 

Dughin concepe proiectul Eurasia mult mai larg decât predecesorii lui – acesta ar trebui să încorporeze fostele Republici sovietice, membrele blocului sovietic, şi chiar să stabilească un protectorat asupra statelor membre UE, iar în Est-includerea Manciuriei, Xinxiang, Tibet şi Mongolia[4].

 

După anii 2000, ideile lui Dugin au atins şi mai multă popularitate. Iar popularitatea lui Dughin creştea covârşitor odată cu puterea lui Putin. Teoriile lui Dugin n-au făcut altceva decât să confere o formă ideologica politicilor putiniste şi chiar să dea o explicaţie acestora.

 

Deşi Dughin l-a criticat pe Putin din când în când datorită liberalismului său economic şi a cooperării cu Vestul, acesta încă rămâne aliatul constant al Preşedintelui.

 

Imaginea acestuia a crescut şi mai mult în momentul în care au apărut protestele anti Putin din iarnă (2011-2012), iar Putin dorea să începea punerea bazelor Uniunii Eurasiatice.

 

„Proiectul Crimeei”

 

Dughin şi alţi gânditori, ideologi ruşi au susţinut din plin acţiunile Dumei în anexarea Crimeei, chiar îndemnându-l pe Putin să meargă mai departe şi să i-a regiuni din estul, sudul Ucrainei pe care Dughin le comenta în felul următor:“aceste regiuni binevoiesc prezenta Rusiei, o aşteaptă, pledează pentru prezenţa Rusiei”.

 

Acţiunile lui Putin în Crimeea au fost aprobate de populaţia rusă, 65% din ruşi cred că Crimeea şi regiunile din Estul Ucrainei aparţin Rusiei. Iar rata sa de popularizare a crescut uluitor.

 

Ideologia lui Dugin a influenţat o întreagă generaţie de conservatori şi activişti radicali, politicieni, cărora dacă le dai o şansă, ar lupta pentru principiile de bază ale ideologiei euroasianistă.

 

Putem considera că Dughin este ideologul lui Putin?

 

Acţiunile şi politicile lui Putin nu vin decât să confirme ideile promovate de ideologul Dughin. Evident, este o reciprocitate între aceştia doi:Dughin popularizează din plin poziţia preşedintelui asupra unor subiecte, cum ar fi:centralismul statului, promovarea conceptului de familie tradiţională, intoleranţă la homosexualitate, autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse şi renaşterea Rusiei ca o mare putere în construcţia Uniunii Euroasiatice.

 

În ciuda marelor diferenţe de proiecte intre Putin şi Dughin ce ţin de politică externă, la momentul actual, Preşedintele şi teoreticianul sunt aliaţi în politică practică într-o măsură oarecare. Dintr-o simplă perspectivă, direcţiile gândirii lor sunt paralele:Putin este mult mai calculat, realist şi pragmatic în ideile pe care le susţine, iar Dughin insistă pe teoria lui agresivă de imperialism eurasiatic.

 

Elita rusească din cercul lui Putin, la momentul actual, nu are o componentă majoritară a politicienilor democraţi. Mulţi din politicienii şi intelectualii importanţi împărtăşesc, într-o măsură sau alta, idei radicale ce ţin de naţionalismul şi imperialismul rusesc de tipul lui Dughin.

 

Contrucţia Eurasiatică a lui Dughin nu e nici nouă, nici veche, ar fi o continuitate a “vechii Rusii” şi ar restabili graniţele fostei Uniuni Sovietice sau a Imperiului Rus.

 

Orientarea Rusiei, o ţară imensa cu o tradiţie îndelungată de conducere centralizată, a fost întotdeauna stabilită de lider. Rusiei îi lipseşte practica democratică, acea educaţie care să sprijine respectarea statului de drept şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, respecatarea instituţiilor democratice. Avem pretenţia ca în imensul stat rusesc să fie respectat regimul politic democratic, atunci când istoria acestui stat are o tradiţie indulangată a centralismului politic stabilit de către un lider. Dar oare Rusia se poate adapta meodelului occidental, să respecte practicile democratice? Ar mai exista Rusia ca stat dacă ar avea la cârma sa un conducător modest în politicile sale?

 

NOTE

 

[1]Tony Judt, Epoca Postbelica. O istorie a Europei de dupa 1945, traudecere de Georgiana Perlea, Iasi, Editura Polirom, 2008, pag. 633)

 

[2]Mihail Dobre, Mostenirea imperiala si securitatea europeana, in “Sfera Politicii”, nr 14, 14 februarie 1994

 

[3]AntonBarbashin, Hannah Thoburn, Putin’s Brain, in revista Foreign Affairs, 31 martie 2014http://www.foreignaffairs.com/articles/141080/anton-barbashin-and-hannah-thoburn/putins-brain

 

[4]Андреас Умланд, «Евразийские» проекты Путина и Дугина – сходства и различия, 19.06.2012http://www.geopolitika.lt/index.php?artc=5453

https://historia.ro/sectiune/general/politica-putinista-si-proiectul-eurasiatic-a-lui-578800.html

 

 

///////////////////////////////////////

ALEKSANDR DUGHIN, IDEOLOGUL LUI PUTIN despre RĂZBOIUL DIN UCRAINA

 

 

DEFINIȚIE (dexonline.ro) : GEOPOLÍTICĂ f. Teorie care promovează ideea că politica unui stat este determinată de situația sa geografică.

 

 

ALEXANDR GALIEVICI DUGHIN (n. 7 ianuarie 1962) este un geopolitician, filosof, sociolog și politician rus, cunoscut pentru vederile sale extremiste considerate fasciste, care a avut legături strânse cu Kremlinul și conducătorii armatei ruse.

 

Alexander Dughin este considerat ”creierul lui Putin” din cauza influenței pe care teoriile sale despre poziția și rolul Rusiei în lume le-au avut asupra președintelui Vladimir Putin.

 

 

Tatăl său a fost general, a lucrat în Administrația Centrală a Sistemului de Informații a Statului Major General al Forțelor Armate ale URSS.  Dughin știe aproximativ 10 de limbi europene și stăpânește limba ebraică. Ambițiile lui  Al. Dughin au făcut din el, la vârsta de 35 de ani, omul numărul doi în Partidul Național Bolșevic al lui Eduard Limonov. Este entuziasmat de francmasonerie și de fascism. A fost un inamic al „Imperiului Sovietic”. În prezent, susține opinii total opuse (a devenit un apologet al lui Stalin și al Uniunii Sovietice).Este președintele Partidului Eurasiatic – mișcare ce pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic, numit mai târziu Mișcarea pentru Eurasia.  

 

Încă din anul 2002, Biserica Ortodoxă Rusă și-a avertizat credincioșii împotriva învățăturilor eretice ale lui A. Dughin, publicând, într-un ghid despre secte, un document foarte serios alcătuit, în care îi analiza ideologia și constata că numai ortodoxă nu e.

 

Că este plină de elemente păgâne, sataniste (Dughin este un adeptul lui Aleister Crowley (1875-1947), cunoscut satanist) și profund influențată de islamism. Că Dughin e un semidoct care folosește un limbaj pretențios, pseudo-științific, pentru a impresiona un public care nu a studiat nimic în profunzime, dar e un politician ambițios și, deja la acea dată, foarte influent în Rusia, făcea planuri pentru marea „Uniune Eurasiatică” – pe atunci, doar un proiect, devenit astăzi realitate prin faptul că ideile lui Dughin au fost adoptate și puse în practică de regimul Putin.

 

În domeniul geopoliticii,acest Dughin pledează pentru crearea unui bloc eurasiatic, care să poată înlătura hegemonia Americii în lume, creându-se astfel condițiile pentru dezvoltarea și afirmarea unei lumi multipolare. Conform lui, acest bloc trebuie să se formeze în jurul Rusiei (cum altfel !), cu participarea țărilor europene și a Iranului.

 

Principalele lui idei geopolitice sunt prezentate pe larg în opera sa fundamentală „Bazele geopoliticii”.

 

A scris mai multe cărți de geopolitică, printre care și opera sa fundamentală, „Bazele geopoliticii”(1997). Conceptual, Dughin caută să îmbine tradiția geopoliticii clasice germane cu cea a gîndirii panslaviste, precum și cu mistica teosofică rusească.

 

Alexander Dugin susține că Rusia a pornit un război împotriva Occidentului prin care urmărește ”echilibrarea puterilor mondiale”:

 

„Noi numim aceasta o operațiune militară, nu o numim război, pentru că nu e un război împotriva Ucrainei, este un război împotriva Occidentului, considerăm că acesta este un război pentru ordinea mondială cu mai mulți poli de putere. Este o fază foarte importantă pentru echilibrul puterilor mondiale, este pasajul de trecere de la o putere unică, care stă să se încheie, la un pol pluralist, unde trebuie să fie mai mult de un pol de putere care să decidă destinul spațiului. Aceasta este situația.”, a declarat el.

 

Întrebat ce înseamnă ”operațiune militară”, termenul folosit de Rusia atunci când se referă la atacurile asupra Ucrainei, și dacă Ucraina este un stat suveran, acesta a răspuns:

 

„Siținski a declarat că, fără Ucraina, Rusia niciodată nu va putea deveni un pol de putere independent, iar cu Ucraina alături, Rusia poate deveni un pol de putere independent. De aceea, toată această strategie.

 

Occidentul se face vinovat, prin intervenția liderilor politici occidentali împotriva Rusiei. Aceasta nu era o decizie democratică, prin decizia impusă unui stat, iar după aceasta regimul desfășurat de acest stat a devenit nazist și ultra-naționalist.”

 

 

 

„…Acesta nu este un război cu Ucraina. Este o confruntare cu globalismul ca fenomen planetar integral. Este o confruntare pe toate planurile – geopolitic și ideologic.

 

Rusia respinge totul în globalism – unipolaritatea, atlantismul, pe de o parte, și liberalismul, anti-tradiția, tehnocrația, Marea Resetare, într-un cuvânt, pe de altă parte. Este clar că toți liderii europeni fac parte din elita liberală atlantistă.

Iar noi suntem în război cu exact acest lucru. De aici și reacția lor legitimă. Rusia este acum exclusă din rețelele globaliste.

 

Nu mai are de ales: fie își construiește propria lume, fie dispare. Rusia a stabilit o cale pentru a-și construi lumea sa, civilizația sa. Și acum primul pas a fost făcut. Dar suveran în fața globalismului nu poate fi decât un spațiu mare, un continent-stat, o civilizație-stat. Nicio țară nu poate rezista mult timp unei deconectări complete.

Rusia creează o tabără de rezistență globală. Victoria sa ar fi o victorie pentru toate forțele alternative, atât de stânga, cât și de dreapta, și pentru toate popoarele. Începem, ca întotdeauna, cele mai dificile și periculoase procese.

Dar când câștigăm, toată lumea are de câștigat. Așa ar trebui să fie. Creăm condițiile pentru o adevărată multipolaritate. Iar cei care sunt gata să ne ucidă acum vor fi primii care vor profita mâine de întreprinderea noastră. Aproape întotdeauna scriu lucruri care se adeveresc. Și acest lucru se va adeveri.” ………….

Și din nou: „Ce înseamnă ruperea cu Occidentul pentru Rusia? Este vorba de mântuire. Occidentul modern, în care triumfă Rothschild, Soros, Schwab, Bill Gates și Zuckerberg, este cel mai dezgustător lucru din istoria lumii. Nu mai este nici Occidentul culturii mediteraneene greco-romane, nici Evul Mediu creștin, nici secolul XX violent și contradictoriu. Este un cimitir al deșeurilor toxice ale civilizației, este anti-civilizație. Și cu cât Rusia se detașează mai repede și mai complet de ea, cu atât mai repede se întoarce la rădăcinile sale. Pentru ce? Creștină, greco-romană, mediteraneană… – europeană… Adică la rădăcinile comune ale adevăratului Occident. Aceste rădăcini – ale lor! – Occidentul modern le-a tăiat calea. Și au rămas în Rusia.

Abia acum Eurasia își ridică capul. Abia acum liberalismul din Rusia pierde terenul de sub picioare.

Rusia nu este Europa de Vest. Rusia i-a urmat pe greci, Bizanțul și creștinismul răsăritean. Și continuă să urmeze această cale. Da, cu zigzaguri și ocolișuri. Uneori pe alei fără ieșire. Dar este în mișcare.

Rusia s-a ridicat pentru a apăra valorile Tradiției împotriva lumii moderne. Este tocmai acea „revoltă împotriva lumii moderne”. Nu ai învățat?

Iar Europa trebuie să se despartă de Occident și chiar și Statele Unite trebuie să-i urmeze pe cei care resping globalismul. Și atunci toată lumea va înțelege semnificația războiului modern din Ucraina.

Mulți oameni din Ucraina au înțeles acest lucru. Dar teribila propagandă liberală-nazistă furibundă nu a lăsat nicio piatră neîntoarsă în mintea ucrainenilor. Își vor veni în fire și vor lupta alături de noi pentru împărăția luminii, pentru tradiție și pentru o adevărată identitate creștină europeană. Ucrainenii sunt frații noștri. Au fost, sunt și vor fi.

Ruptura cu Occidentul nu este o ruptură cu Europa. Este o ruptură cu moartea, degenerarea și sinuciderea.

 

Aceasta este cheia recuperării. Iar Europa însăși – popoarele din Europa – ar trebui să ne urmeze exemplul: să răstoarne junta globalistă antinațională. Și să construiască o casă europeană adevărată, un palat european, o catedrală europeană.”

 

 Dughin propune proiectul „Marii Europe de Est” ca parte a unei „lumi multipolare”, pornind de la faptul că, „pe parcursul întregii istorii a Occidentului, etniile ei slave și societățile ortodoxe s-au aflat la periferie” și „au fost lipsite de orice atenție și influență”.

 

Pentru România, ideologul eurasianismului face următoarea promisiune: odată creată Marea Europă de Est, acest proiect va elimina „în totalitate” problema R. Moldova, iar integrarea ei cu România va fi o chestiune „pur tehnică”. Singura condiție ar fi ca România să nu mai fie ancorată în NATO și Uniunea Europeană, ci să rămână pe cont propriu, fiindcă Rusia va acționa „delicat” în și nu se va mai deda la excesele din vremea Imperiului Țarist sau din perioada URSS.

 

OBSERVAȚIE NECESARĂ

 

În România nu sunt mulți care să ia în serios ipotezele geopolitice lansate de Dughin, dar sunt destui care aplaudă principiile anti-liberale și anti-democratice, ca parte a unei propagande care a produs deja efecte vizibile.

 

Este greu de spus, cât din ceea ce spune acest ideolog al lui Putin este făcut cu sinceritate și cât este o manevră politică.

 

Ceea ce este cert e faptul că în istorie, aproape niciun popor nu a făcut o perioadă atât de îndelungată atât de mult rău altor popoare așa cum au făcut rușii, începând cu perioada țaristă și până în zilele noastre.

 

Ce ar trebui să facă rușii pentru a compensa vreodată toate crimele, abuzurile și jafurile de tot felul la care s-au dedat în țara noastră, în Ucraina, și practic cu toți vecinii lor !!

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2022/04/02/aleksandr-dughin-ideologul-lui-putin-despre-razboiul-din-ucraina/

 

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

Cum a ajuns Basarabia în componenţa Imperiului Rus?

 

 

📁 Napoleon şi războaiele sale

Autor: Bogdan-Alexandru CIACHIR

Vă dau Prutul…

 

În 1806, sultanul Selim al II-lea îi mazileşte, la insistenţele generalului Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, pe Constantin Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, acuzat că întreţine relaţii prea strânse cu Rusia, înlocuindu-l cu Alexandru Şuţu. În acelaşi an este înlocuit şi  Alexandru Moruzzi, domnul Moldovei, locul său fiind luat de Scarlat Calimah. Desigur că Rusia condamnă gestul, şi declară război Imperiului otoman. În ciuda faptului că Poarta a încercat să evite conflictul, anulând mazilirea, ţarul Alexandru I a ordonat generalului Michelson să atace Moldova.Pe 19 noiembrie 1806 ruşii ocupă Hotinul, apoi Benderul, Akermanul, Chilia, Ismail şi Reni. După care pun stăpânire pe întreg teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. Otomanii au încercat să-şi recupereze poziţiile în cursul anului 1807, însă fără succes, fiind învinşi în bătăliile de la Obileşti (14 iunie) şi Malainiţa (19 iunie). Pe 24 august 1807, operaţiunile militare erau încheiate şi s-a încheiat armistiţiul de la Slobozia, care avea ca principală prevedere evacuarea de către trupele ruse a celor două principate. Această clauză nu a fost însă respectată, astfel că  pacea nu a rezistat prea mult, ostilităţile reîncepând în 1809.

 

În noiembrie 1811, delegaţiile rusă (formată din Italinski, Sabaniev, Fonton) şi cea otomană (Selim, Hamid, Galip) s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.Ruşii, care iniţial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând graniţa pe Dunăre, adică stăpânirea celor două ţări române. Solicitarea lor era susţinută şi de faptul că Napoleon fusese de acord cu acest lucru, la întâlnirea de la Erfurt, cu ţarul Alexandru I.

 

Informat, marele vizir, Laz-Ahmed Paşa, a declarat „Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acum. Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi încă patru cetăţi – adică Chilia, Akkerman, Bender şi Hotin – şi o strălucită provincie, Bugeacul împreună cu ţinuturile Gregeni, Codru, Lăpuşna, Orheiu, Soroca şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura”.Practic, teritoriul dintre Prut şi Nistru era cedat de către otomani ruşilor.

 

Negocierile au continuat la Bucureşti, însă nu aşa rapid cum sperau ruşii, ameninţaţi de pericol, în condiţiile deteriorării relaţiilor cu Franţa. Ţarul s-ar fi mulţumit „cu Prutul”, numai că acum sultanul Mahmud al II-lea dorea să păstreze gurile Dunării, cu cetăţile Ismail şi Chilia, puncte strategice importante pentru Imperiu. În faţa încăpăţânării otomanilor, ţariştii au reluat ostilităţile, forţându-l pe sultan să accepte cedarea în totalitate a Basarabiei. Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare…”.

 

Imperiul ţarist intra astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km˛ (mai mare cu 7400 km˛ decât al Moldovei de la vest de Prut!), cuprinzând cinci cetăţi, 17 târguri, 685 sate şi o populaţie de 482.630 de suflete.

 

Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit…La început, ţariştii au acţionat cu oarecare reţinere. Dintr-un raport al amiralului Ciceagov, comandantul trupelor ruseşti din principate, reiese şi modul pentru care au adoptat această atitudine:”Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească o vreme… Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor… Ei sunt scutiţi de dări vreme de trei ani, în loc de doi, după cum glăsuieşte tratatul de pace pentru Moldova; sunt scutiţi de recrutare, căci, de fapt, populaţiunea este rară şi o astfel de măsură, în loc să mai aducă locuitori, i-ar face să fugă şi pe cei cari sunt. Mă silesc să fac să simtă blândeţea stăpânirii Majestăţii Voastre, care se întinde nu numai la cei cari au mai dinainte fericirea să se ţie de ea, dar şi la cei ale căror averi au căzut în puterea ei. Cred că această ţară va propăşi dacă Majestatea Voastră o va feri de mulţimea puterilor şi a autorităţilor. Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit, dacă nevoia locală nu cere şi dacă mijloacele locale nu îngăduie. Sinodul s-a amestecat cel dintâiu; a făcut tot ce priveşte stăpânirea lui; el porunceşte şi eu doar plătesc pe slujbaşi. Am făcut cunoştinţă cu exarhul (Gavriil Bănulescu); pare că vrea să se mulţumească cu puţin; e umil şi politicos afară din cale; dacă nu-l vom încărca cu regulamente şi cu învoiri, poate că şi clerul acestei ţări va fi mulţumit. Trebuie să fie o stăpânire theopolitică şi nu sinodală, deaceia tot ce va face Majestatea Voastră ca să dea deoparte puterea Sinodului, va fi de folos şi va ajuta planul general”.

 

Mergând pe această linie, conducerea administraţiei civile a noii provincii a fost încredinţată lui Scarlat Sturdza, boier român, refugiat de mai multă vreme în Rusia. Acesta era ajutat de un sfat obştesc, format aproape în totalitate din boieri pământeni.

 

Sturdza a stat în funcţie doar până în 1813, când şi-a dat demisia, locul său fiind luat de generalul Harting. El a încercat să reducă rolul românilor în conducerea Basarabiei, fapt ce a determinat protestul acestora, care, în frunte cu mitropolitul Gavriil Bănulescu, au trimis mai multe proteste ţarului Alexandru I. Protestele lor au avut parţial succes, în 1816, Harting fiind demis, locul acestuia fiind luat de generalul Bahmetiev.

 

De la Aşezământ la Regulamentul lui VoronţovÎn timpul guvernării acestuia a fost adoptat un act deosebit de important pentru Basarabia:”Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei”, care acorda provinciei o destul de mare autonomie. Conducerea urma să fie exercitată de un guvernator, alături de care se afla Înaltul Sfat (format din 11 membri-5 numiţi şi 6 aleşi-aceştia din urmă doar dintre boierii pământeni);s-a recunoscut autonomia administrativă, conducătorii judeţelor urmând a fi aleşi dintre proprietarii de pământ, ce deţineau suprafeţe mai mari de 300 de deseatine sau fiii acestora, cu vârsta mai mare de 22 de ani.

 

Aşezământul mai stabilea că”pricinile la Înaltul Sfat se vor lucra în limbile rusească şi moldovenească, după cum se va cuveni fiinţei pricinei, adecă: cele de punere la cale a haznalei, criminaliceşti şi de cercetări, ruseşte şi moldoveneşte, cu păzirea legiuirei Imperiului Rusiei şi cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului la ceia ce se va atinge de apărarea drepturilor particularilor; iar pricinile giudecăţi poliţieneşti se vor lucra în singura limbă moldovenească şi judecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor şi obiceiurilor Moldovei”.

 

Ţarul Alexandru I a fost foarte implicat în acest proiect încât a considerat necesar să vină personal la Chişinău (oraş ales drept capitală a Basarabiei, în 1818), pentru a promulga aşezământul.Din păcate, acest regim n-a avut viaţă lungă. La moartea lui Alexandru I, în 1825, tronul imperial a fost ocupat de Nicolae I, care a lovit în plin autonomia Basarabiei. În 1828, „aşezământul” a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-numitul”regulament al lui Voronţov”, prin care se anulează aproape toate libertăţile politice, economice şi administrative ale provinciei. Intrat în vigoare la 29 ianuarie 1829, regulamentul stabilea că Basarabia va fi condusă şi administrată de guvernatori şi funcţionari ruşi, acordând puteri foarte mari guvernatorului, în timp ce Sfatul Oblastiei (ce înlocuise Înaltul Sfat) se mai reunea doar de două ori pe an pentru a da avize de ordin economic. În acelaşi timp, întrebuinţarea limbii române în actele publice era interzisă. Totuşi, pentru că populaţia era reticentă la a învăţa şi folosi limba ocupanţilor, în 1836 a fost emis un ucaz prin care se tolera, pe o perioadă de şapte ani, folosirea limbii române în justiţie, pentru cei care nu ştiau limba rusă.

 

În anul 1861, se produce o schimbare în bine în ceea ce priveşte starea ţărănimii, odată cu promulgarea de către ţarul Alexandru al II-lea a unui ucaz de împroprietărire. Acesta stipula că „pământul, fie arabil, fie păşune sau islaz pe care ţăranii îl ţineau în arendă de la proprietari, şi a cărui întindere nu întrece 13 desetine şi 1768 stânjeni pătraţi de familie, devine de drept lotul de împroprietărire al ţăranilor”.O schimbare a sistemului se înregistrează în 1870, odată cu introducerea sistemului zemstvelor şi în Basarabia, adică a autonomiei comunale, judeţene şi provinciale. La scurt timp însă, în 1871, Basarabia a pierdut statutul de provincie privilegiată, devenind gubernie a Imperiului Rus, fiind guvernată autocratic. Statutul de gubernie însemna aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, rusificarea accelerată a administraţiei etc.

 

Aspecte demografice şi religioaseUn moment important se înregistrează în 1856 când, cele trei judeţe din sudul Basarabiei-Cahul, Ismail şi Bolgrad-au fost restituite Moldovei. Astfel, un teritoriu de peste 10.000 de km˛, având o populaţie de circa 127.000 de oameni, revenea la patria-mamă. Ce-i drept nu pentru mult timp! În 1878, la Congresul de Pace de la Berlin, marile puteri, trecând peste drepturile legitime ale românilor şi în ciuda intervenţiilor energice ale lui Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, au hotărât ca acest teritoriu să revină, din nou, Rusiei.

 

În catagrafia oficială, realizată în anul 1817, populaţia Basarabiei era cifrată undeva la 482.000 suflete. Până în 1856 numărul locuitorilor a crescut la 990.000, dintre care:736.000 români (74%) şi 254.000 minoritari (ucraineni 12%, evrei 8%, bulgari şi găgăuzi 4, 8%, germani 2, 4%, ţigani 1, 1% etc.). Peste alte trei decenii, populaţia provinciei a crescut la 1.935.412 locuitori, pentru ca la recensământul din 1912 să se consemneze un număr de 2.946.054 locuitori.

 

Autorităţile ţariste au sprijinit colonizarea străinilor în Basarabia, mai ales în condiţiile în care, în primii ani după 1812, mulţi locuitori au fugit la vest de Prut. Astfel că pe acest teritoriu aveau să se stabilească:germani, bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei, ba chiar şi francezi sau elveţieni.

 

Şi viaţa religioasă din Basarabia după 1812 a fost extrem de tumultuoasă. Prin strădania episcopului Gavriil Bănulescu, la 21 august 1813, ţarul Alexandru I a promulgat ucazul prin care se înfiinţa noua arhiepiscopie a Chişinăului şi Hotinului. Tot el a pus bazele seminarului teologic de la Chişinău şi a tipografiei mitropoliei Chişinăului şi Hotinului. Mitropolitul Gavriil s-a remarcat şi ca un aprig susţinător al autonomiei Basarabiei. Urmaşii săi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov, Antonie Şocotov), deşi ruşi sau ucraineni la origine, au continuat să apere interesele bisericii basarabene. O dovadă este şi faptul că, până la 1871, s-a permis folosirea limbii române în biserică. Situaţia se schimbă odată cu venirea în scaunul episcopal a lui Pavel Lebedev, sub care tendinţa de rusificare a bisericii din Basarabia se accentuează tot mai mult. Acesta a hotărât ca în bisericile şi mănăstirile în care s-a slujit în limba română să se oficieze şi în limba rusă. Acelaşi înalt prelat a adunat „toate cărţile sfinte de pe la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere cirilice în limba moldovenească… la Mitropolia din Chişinău”, unde „timp de şapte ani le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropolitan”. Totodată a hotărât şi desfiinţarea tipografiei, înfiinţată de Gavriil Bănulescu.

 

O revenire la linia trasată de episcopul Gavriil se înregistrează în timpul episcopilor Serghie Lapidevski, Iacov Piatnicki şi Vladimir, pentru ca în timpul episcopului Serafim să se revină la practicile aplicate de Lebedev. Acesta a impus slujba în limba rusă chiar şi în bisericile de la sate, ceea ce a condus la apariţia sectarismului, de genul inochentismului.

 

Rusificarea învăţământuluiŞi învăţământul a fost afectat de procesul de rusificare. În 1867, limba română a fost interzisă în şcolile publice din Basarabia. Într-o însemnare a unui oficial rus este explicată această măsură:”dacă voim ca Basarabia să se contopească deplin cu Rusia, atunci trebuie prin mijlocul şcolilor să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi. Spre această ţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ public, adoptat acum de ocârmuire”.Autorităţile au încurajat în schimb deschiderea şcolilor ruseşti sau ale minorităţilor. De aceea nu este de mirare că numărul analfabeţilor din rândul românilor era foarte mare. Nici nu avea cum să fie altfel, dacă din 1865 nu s-a mai tipărit nici un abecedar cu litere latine, până la Marea Unire, iar după 1867 nu s-a mai înfiinţat nici o şcoală în limba română. În 1905, deputatul rus Novicov, într-o interpelare în Duma de la Sankt Petersburg, a cerut cărţi şi şcoli româneşti în Basarabia. Solicitarea sa a fost respinsă pe motiv că locuitorii acestei provincii erau deja rusificaţi şi nu mai aveau nevoie de şcoli în care să se predea în limba română! Şi dacă mai adăugăm că în Biblioteca obştească din Chişinău, care avea peste 20.000 de volume, nu se găsea în anul 1899 nici măcar o lucrare în limba română, ne dăm seama şi mai clar de amploarea procesului de rusificare din învăţământul basarabean.

 

Mişcarea naţionalăÎn ciuda tuturor greutăţilor, Basarabia şi-a păstrat pentru mult timp tradiţiile ei culturale. În primii ani după cedare, când restricţiile nu erau atât de mari, legăturile culturale dintre cele două maluri ale Prutului s-au derulat mai uşor. Publicaţiile româneşti, de felul Curieruluiromânescsau Albina Româneascăerau citite cu mare interes de basarabeni. O bogată activitate au desfăşurat oamenii de litere ca Alexandru Hâjdeu, Alecu Russo, Alexandru Donici, Constantin Stamati, Zamfir Arbore, Ion Sârbu, Alexandru Mateevici etc., unii dintre ei cunoscând consacrarea în Moldova de la vest de Prut.

 

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atitudinea de împotrivire faţă de procesul de deznaţionalizare a luat şi în Basarabia amploare, în ciuda supravegherii stricte exercitate de autorităţile ţariste. Printre cei care au luat atitudine s-a aflat şi Ion Pelivan, considerat de mulţi ca părintele ideii naţionale româneşti în Basarabia. Alături de el se găseau tineri entuziaşti ca Nicolae Siminei, Alexandru şi Vasile Oatu, Vasile Maho, V. Hartia, N. Florov şi mulţi alţii. Reprezentanţii vechii boierimi pământene, avându-l în frunte pe Pavel Dicescu, înconjurat de Paul Gore, Vladimir Herţa, T. Surduceanu, Vasile Anghel, au revendicat drepturi naţionale pentru români şi au elaborat statutul unei societăţi pentru răspândirea culturii române în Basarabia.

 

După ce în 1884, a fost editat un ziar românesc, Mesagerul Basarabiei, care însă a avut o existenţă efemeră, tinerii basarabeni, grupaţi în jurul lui N. Gavriliţă şi Pantelimon Halippa, au scos în 1906 gazeta Basarabia, în paginile căreia se găseau revendicările de ordin politic şi social ale românilor. Autorităţile nu au privit cu ochi buni această gazetă şi au luat măsuri dure, mergând de la confiscarea tirajului, interzicerea abonamentelor, şi până la intentarea de procese şi chiar arestarea colaboratorilor, ceea ce a determinat încetarea apariţiei în martie 1907. Însă ce final! Pe prima pagină a ultimului număr era tipărită poezia „Deşteaptă-te române”.

 

Mişcarea naţională s-a mai putut manifesta în revista bisericească Luminătorul, în condiţiile în care episcopul Vladimir era un spirit tolerant şi împăciuitor. În paginile acestei publicaţii, pe lângă articolele cu specific religios, se mai strecurau şi unele social-politice, scrise de Pan Halippa, A. Mateevici sau Teodor Inculeţ.

 

Dacă la ei acasă nu puteau să-şi afirme „românitatea”, românii basarabeni puteau colabora la publicaţii din România. Aşa făceau Tudose Roman şi Iuliu Friptu, colaboratori la Viaţa Românească, Iorgu Tudos, Dumitru Vrabie, Ion Bălteanu, P. Gheorghiu, care scriau la Convorbiri literare, Familia, Sămănătorul.Existau o serie de asociaţii culturale-Milcov, Cercul Basarabenilor-organizate pe teritoriul românesc, şi conduse de români basarabeni (Zamfir Arbore, B.P. Hasdeu, C. Stere) care s-au implicat în lupta pentru drepturi naţionale a locuitorilor dintre Prut şi Nistru. Studenţii basarabeni care studiau la Iaşi, prin intermediul Ligii Culturale, strângeau cărţi şi reviste româneşti, pe care apoi le aduceau clandestin în Basarabia.

 

Un episod interesant s-a petrecut în 1912, când  guvernul ţarist se pregătea să celebreze 100 de ani de la anexarea Basarabiei. Românii au boicotat serbările, ba chiar au îndrăznit să protesteze, avându-i în frunte pe Ion Pelivan şi pe arhimandritul Gurie, care şi-au primit „răsplata” pentru curajul lor:Pelivan a fost nevoit să-şi dea demisia din magistratură, al doilea a fost exilat. Ca o contralovitură, marele istoric Nicolae Iorga publica în acelaşi an lucrarea intitulată „Basarabia noastră”, ca o dovadă a preţuirii pe care românii de la vest de Prut o acordau acestui vechi pământ românesc.

 

În ciuda represiunii, în 1913 a apărut o nouă gazetă românească la Chişinău:CuvântMoldovenesc, avându-l ca director pe acelaşi neobosit Pantelimon Halippa, care puse pe picioare şi o editură, la care erau scoase Calendarul Cuvântului Moldovenesc şi Biblioteca Cuvântului Moldovenesc. Cuvântul…, la care colaborau A. Mateevici, Ion Buzdugan, Ştefan Ciobanu sau Paul Gore, ajunsese la un tiraj de 10.000 de exemplare în timpul războiului, fiind singura publicaţie din Basarabia răspândită pe front şi care publica cântece şi scrisori de la soldaţi.

 

 

https://historia.ro/sectiune/general/cum-a-ajuns-basarabia-in-componenta-imperiului-585728.html

 

 

//////////////////////////////////////

 

Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimmune

 (cand imbatranesti degeaba)

 

Kissinger, care n-are ce pierde, a spus cu voce tare gândul toxic care băltește nu numai în el, ci și în liderii principalelor executive europene.

 

 

Henry Kissinger adresându-se participanţilor la Forumul Economic de la Davos

 

Ucraina, propune el, să cedeze, iar Vestul să facă bine s-o silească să-i dea lui Putin ce vrea țarul ca să ne lase pe toți în pace.

 

Kissinger, un evreu american, a crescut în Germania. Bagajul său cultural e nemțesc. Iar pe germani istoria nu i-a iertat de totalitarism. Care e o boală autoimună. Odată contaminat, greu scapi de fascism, nazism, comunism, islamism. Sau de ruscism, varianta ruso-putinistă a fascismului.

 

De ce sunt supărați pe nemți românii

Germania a ajuns bătaia de joc a multor esteuropeni. Cancelarul a promis și s-a prefăcut a da arme grele Ucrainei, dar e limpede și pentru cei mai neînduplecați din partizanii săi că a tergiversat cât a putut momentul în care forțele ucrainene vor apuca, dacă vor rezista, să intre în posesia lor, cândva, într-un viitor îndepărtat, când Rusia, cum se speră la Berlin, va fi încetat focul și se va fi cumințit. Or, i-au spus repetat cancelarului chiar și partenerii săi de alianță guvernamentală că, dacă americanii și englezii ar fi procedat la fel ca el, Ucraina ar fi încetat de mult să existe. Că o victorie eventuală a Rusiei ar fi un triumf al colonialismului, al imperialismului și al fascismului rusesc, numit ruscism de tot mai mulți. Și că succesul Moscovei în acest război ar fi un certificat de deces al valorilor europene, al democrației, ca și al ordinii mondiale bazate pe legi și pe reguli de bun simț.

 

Deloc de mirare că încrederea românilor sau polonezilor în nemți ca parteneri strategici a scăzut dramatic. Doar 19% din români mai percep Germania ca partener de încredere, de la 42% anul trecut, indica un credibil sondaj. Spre comparație, SUA se bucură de încrederea a trei sferturi dintre români. Și mai impresionant e spectacolul simpatiei covârșitoare pentru Regatul Unit care, la jubileul celor 70 de ani de domnie a reginei Elizabeta, a cuprins virtual întreaga Europă. Când îi vor iubi oare cu similară fervoare polonezii, românii, esteuropenii, pe exponenții puterii berlineze?

 

O inadecvare politică germană în flagrantă contradicție cu interesele Berlinului

Ce nu e în regulă, prin urmare, cu guvernanții germani? De ce o parte importantă a clasei politice germane reacționează moral și politic neadecvat, în ciuda discursului de regulă hipermoralist al elitei berlineze, veșnic conștiente de nevoia asumării trecutului nazist, de necesitatea confruntării cu istoria, a învățării lecțiilor ei?

 

Nu e clar și la cancelariat că e în interesul Germaniei să contracareze popularitatea imensă și în continuare crescândă, în estul Europei, a anglo-saxonilor, de care balticii, polonezii, românii, slovenii, slovacii, sunt perfect conștienți că i-au salvat de totalitarism nu o dată, dacă e ca Berlinul să câștige bătălia pentru inimi și minți pe un continent pe care vrea să-l conducă?

 

Nu realizează că spectacolul ajutoarelor consistente acordate Ucrainei de Washington și de Londra, în flagrant contrast cu rusofilia dindărătul insolenței lui Macron și minciunilor lui Scholz dă abundentă apă la moară partizanilor Brexitului, probând că dreptatea de partea lor a fost, iar nu a propagandiștilor care i-au vituperat ani de zile pentru divorțul de UE a Regatului Unit?

 

Substratul acestei combinații de inadvertențe, neconcordanțe, nepotriviri și erori tactice și strategice e psihologic și istoric. Fapt curios, de vreme ce, spre deosebire de austrieci, de români și de alții, nemții chiar au încercat să-și asume onest și să-și exorcizeze trecutul totalitar.

 

Richard von Weizsäcker se adresa Bundestagului în 1985, la 8 mai

Richard von Weizsäcker se adresa Bundestagului în 1985, la 8 mai

 

Are dreptate Timothy Snyder să laude acest îndelungat și repetat exercițiu de memorizare, un proces – psihologic în principiu foarte benefic – de revizuire a istoriei Germaniei, țară de la care, potrivit lui, multe națiuni ar avea de învățat. Profesorul de istorie de la Yale are dreptate, de asemenea, să critice sever rezultatul jalnic al acestui laborios proces. Care s-a încheiat cu un eșec răsunător. Căci i-a determinat pe nemți să vadă, plini de zel, paiul fascist din ochiul ucrainenilor.

 

Nu le spusese germanilor propriul lor președinte, von Weizsäcker, în 1985, că, departe de a pierde războiul, în 1945 americanii i-au ”eliberat”? Că 8 mai 1945 a fost ”o zi a eliberării”?

 

Ispita rescrierii istoriei…

Ce-a fost această declarație, cotată în Germania, aiuritor, ca ”piatră de hotar în asumarea trecutului” nazist? O rescriere a istoriei în plină ceartă a istoricilor germani despre Hitler, Holocaust și Stalin? Rescrierea istoriei e o îndeletnicire tipic totalitară. Orwell îi dedică pagini memorabile în 1984. Nu există propagandă totalitară care să nu practice asiduu revizionismul istoric. Or, Weizsäcker, al cărui tată fusese unul din ștabii nazismului, urmărea onest întărirea democrației.

 

Fie și printr-o pioasă minciună. Una reeducativă. Care să nu doară, dar să spele creierele bine. Ideea era, să li se vâre bine în conștiințe nemților, că nu-s răi, ci buni, dar i-a sedus un monstru. Ca și cum ”monstrul”, al cărui regim totalitar a distrus civilizația, a exterminat 6 milioane de evrei și a pornit mai multe războaie neprovocate, de agresiune, n-ar fi fost perceput de o covârșitoare masă majoritară, de la un moment, ca de-al ei, ca un ”vrednic este”, lider, pontif și conducător.

 

Aceeași trufie și ceea ce ortodocșii numesc ”cădere de-a dreapta” i-a animat pe istorici în cearta pe marginea tezei principale a germanului Ernst Nolte. Nu fuseseră oare Hitler și nazismul o simplă reacție defensivă la revoluția bolșevică, iar Gulagul mai vechi decât Auschwitz? – se întrebase Nolte, relativizând cumplita, indelebila și neegalata pată a culpei hitleriste, iscată de pulverizarea civilizației de către un popor occidental civilizat și trecut prin iluminism.

 

…și efectele ei practice

Dar au existat și germani care n-au căzut în propria capcană. Un spirit lucid s-a dovedit un fost extremist de stânga, convertit la democrație. ”Am învățat că nu trebuie să mai fie vreodată război, dar și că nu trebuie să mai există vreodată Auschwitz”, avea să spună ecologistul Joschka Fischer, pe atunci ministru de externe, cerând Germaniei să accepte intervenția militară în Kosovo.

 

Elita germană a recăzut însă apoi în vechiul ei hybris. A crezut nu doar că-și face bine sieși prin zel progresist, copiind extrema stângă anglo-saxonă, ci și că-și poate satisface vocația de a izbăvi lumea. ”Am deutschen Wesen soll die Welt genesen”, s-a spus: fie ca ființa germană să tămăduiască întreaga lume. Iar cheia acestui drum mântuitor i s-a părut, din anii 70 încoace, a fi placarea Rusiei, apropierea de ea, prietenia cu ea, celebrată mai întâi prin demonizarea capitalismului și vituperarea americanilor, iar apoi prin criticarea alianței NATO. Și a aliaților SUA.

 

În fine, prin proiecte energetice toxice, care au transformat Europa în clientul toxicoman al unei Rusii traficând gazul și petrolul ca pe stupefiante. În acest proces, Germania și apoi Europa franco-germană au fost temeinic învățate de liderii lor să adore tot ce ajuta Rusia, China, Iranul și extremismul musulman și să se opună sistematic valorilor occidentale clasice, Statelor Unite, sau celor care, ca Trump, le voiau tari, puternice și mărețe.

 

Rusofilia Germaniei a atins la un moment dat cotele grotești ale francofiliei românești din preajma Primului Război Mondial. Când, după cum relatează Cioran într-un interviu, un ministru de la București a exclamat: ”dacă România piere, nu-i nimic! Franța să nu piară!”

 

Iluzia propriei sănătăți într-un context geopolitic radical schimbat

Deloc de mirare că Germania a sesizat pericolul populismului de dreapta, dar a ratat diagnosticul propriei boli autoimune, pierzând toate pariurile istorice. S-a confruntat cât a putut de onest cu propriul trecut. L-a asumat. Dar n-a putut destul și, din trufie, a rătăcit drumul, crezând că, grație Rusiei, progresismului socialist și ecologist și comerțului global l-a apucat pe D-zeu de un picior și va ajunge pașnic unde a încercat hitlerismul s-o ducă manu militari. Pe culmile puterii globale.

 

Din acest vis frumos s-a trezit mahmură și uluită, la 24 februarie, când Rusia a invadat Ucraina. Vestul, la ale cărui valori aderaseră ucrainenii, a redevenit, șocant, un concept plin de miez și sens. Cancelarul s-a trezit și s-a culcat la loc, lăsând Vestul (citește SUA) să rezolve problemele pe care n-a îndrăznit să le soluționeze la fel de radical pe cât a realizat, în teorie, că ar trebui s-o facă.

 

Numai că Vestul de azi nu mai e cel de odinioară, așa cum nici americanii nu mai sunt, vai, cei din epoca lui Reagan. Și cu atât mai puțin ai Americii lui Abe Lincoln și Thomas Jefferson, autorul principal al genialei Declarații de Independență a SUA. Acei americani nu s-ar fi temut să înarmeze Ucraina până în dinți și s-o facă în stare să învingă Rusia pe propriul ei teritoriu, cum pare a fi neapărată nevoie acum, dacă e să se refacă vreodată ordinea mondială. Pentru că ar fi înțeles că, ideologic, adversarii de la Moscova ai Americii și ai Vestului sunt tributarii unui delir, precum cel care i-a smintit pe Nero și pe Caligula. Iar compatrioții lui Roosevelt sau Reagan ar fi priceput că se confruntă cu un imperiu al răului nu mult mai puțin inuman decât cel nazist.

 

Ruscismul, un soi de domnul Goe pentru nemți

Ruscismul, cum se numește fascismul bolșevic al lui Vladimir Putin s-a inspirat din ambele totalitarisme ale veacului trecut, chiar dacă le-a adăugat o tentă fundamentalistă, ortodoxistă, de felul legionarismului românesc. Timothy Snyder a înțeles, într-un târziu, parte din natura versatilă a putinismului. Pe care l-ar fi putut numi fascism și în 2014.

 

Olaf Scholz l-a primit pe preşedintele Parlamentului de la Kiev, Ruslan Ştefanciuk

Olaf Scholz l-a primit pe preşedintele Parlamentului de la Kiev, Ruslan Ştefanciuk

 

Acum, istoricul american nu mai ezită să le pună nemților oglinda-n față, reliefând că, ”deși repetă în neștire că se opun fascimului, Germania refuză să-l combată când se ițește”. Într-un memorabil interviu acordat săptămânalului Die Zeit, Snyder le reproșează germanilor că au dat decenii la rând ”lecții antifasciste”, după care, ”când fascismul s-a ivit” (în Rusia) ”nemții l-au finanțat”.

 

Concomitent, au publicat articole nenumărate despre fascismul ucrainean, sau despre populismul de dreapta polonez și unguresc, dezinteresându-se însă total de nazismul rusesc. Tratat indulgent, ca un soi de domnul Goe excesiv de alintat, de protipendada germană.

 

Snyder tematizează trufia postcolonială a unei Germanii care n-a avut niciun fel de probleme să-i trateze de sus, ca pe niște slugi, pe ucraineni, în timp ce i-au tratat pe rușii lui Putin cu respect și teamă, concedându-le un statut imperial, egal cu al stăpânilor civilizatului imperiu german.

 

Istoricul american admite că Germania s-a ocupat democratic exemplar de elucidarea trecutului ei nazist, dar s-a grăbit să se mândrească și să considere acest proces încheiat și rezolvat fără ajutor străin. De pildă, fără ajutorul surselor evreiești, întrucât despre evrei s-a afirmat în Germania că n-ar putea contribui la studierea istoriei hitlerismului pentru că ar fi, chipurile, ”prea emoționali”.

 

Greșeala lui Snyder și adevăratul resort al inadecvării germane la istorie

Snyder analizează eșecurile germane ale asumării trecutului totalitar în cheie postcolonialistă. În fapt, deși are dreptate să considere că nemții s-au lăsat îndoctrinați în acest domeniu de ruși, spre a-și citi propriul trecut deformat de ochelarii împrumutați Germaniei de propaganda rusă, îi scapă esențialul. Care e impulsul subconștient, veșnic la lucru în Germania postbelică, de a arăta lumii că, după ce a greșit declanșând și pierzând două războaie mondiale, neamul neamțului s-ar fi schimbat. Pericolul unui al treilea război mondial, un conflict nuclear, primejdia populismului sau naufragiul ecologic, globul doar cu ajutorul germanilor, un soi de nou popor ales, le-ar putea evita.

 

E ca și cum vocația de a stăpâni lumea și de a le indica și tuturor celorlalți direcția ar fi rămas intactă. Ca și cum doar metodele de a o valorifica s-au schimbat cu adevărat. Ca și cum un virus politic autimun continuă să acționeze ca un transmițător toxic, reinflamând organele vitale ale corpului social german, care, la un moment dat, se vede afectat de un soi de grav ”lupus” național. Boala îi împiedică elita să vadă, în crize imaginea corectă, nefalsificată a unui pariu istoric.

 

Boala autoimună la ruși

Nu altfel par a sta lucrurile în Rusia. Al cărei bolșevism s-a legat oricum cu mii de fire de nazism, cum reiese din cartea Hannei Arendt, Originile Totalitarismului. Sau din reflecțiile lui Eric Hoffer.

 

Trecutul totalitar, rămas neasumat onest și eficient deschide calea infecției autoimune. Sistemele de apărare naturale ale corpului politic nu mai realizează diferența dintre ce anume protejează și ce atacă trupul social și organele sale vitale. Imunitatea la ispita imperial-naționalistă, religios-fundamentalistă, socialistă, nazistă, sau islamistă dispare. Oarbă la discrepanța dintre libertatea care o ajută, pe de-o parte, și ispita reșutei în totalitarism, pe de alta, națiunea rusă e o pradă ușoară pentru demagogi gen Illyn, Stalin, Putin, Dughin și Kiril.

 

Ceea ce nu înseamnă că toți rușii (sau nemții) ori majoritatea lor ar fi atinși în mod necesar de maladia autoimună care le orbește mare parte din elite. Ci doar că tentația de a-i lăsa pe bolnavi să-și conducă țara spre prăpastie pare net mai mare la națiuni care au în spate experiența unui totalitarism asumat voluntar, decât la popoarele care se decid s-o apuce pe calea libertății.

 

Monumentul dedicat Pactului Ribbentrop-Molotov de la Varşovia

Monumentul dedicat Pactului Ribbentrop-Molotov de la Varşovia

 

Și mai e simpatia reciprocă a popoarelor care au trecut benevol prin catastrofa dictaturilor totalitare. Snyder crede că rusofilia germană s-ar datora unei politici filo-moscovite inițiate de Willy Brandt în anii 70 ai veacului trecut, de când a părut simplu și rentabil pentru nemți să-și procure simultan din Rusia sovietică și absoluțiunea pentru Hitler, și materii prime. Or, tandrețea mutuală oglindește și similitudinea experienței pacienților trecuți prin aceeași boală autoimună.

 

Cine se aseamănă s-adună. Iată de ce nemții au refuzat să vadă fascismul lui Putin când, în 2014, l-a înfierat într-un târziu Bernard Henry Levy. Nu au vrut să-l vadă. Cum n-au vrut să sesizeze și să denunțe nazismul celui care, ca Putin, crede, acuzându-i pe alții de nazism, că poate impune și face admisibil, social, ruscismul său. Iată de ce germanii n-au condiționat afacerile Europei cu Rusia de un proces al stalinismului și pe cele cu China de o efectivă decomunizare. Iată, de au ”uitat” cu mare plăcere să tematizeze pactul Ribbentrop-Molotov și suferințele pricinuite de Germania nazistă popoarelor est-europene și, mai ales, ucrainenilor. Iată, în fine, de ce cancelarul ezită să afirme clar și răspicat evidența: că Rusia lui Putin trebuie învinsă ca odinioară Reichul lui Hitler.

 

Șansa democrației

Sunt toate acestea vreun semn de fatalitate? Defel. Democrația și asumarea trecutului ajută. Germania nu e în situația Rusiei agresoare. Nu Germania a aruncat în aer, mai nou, pacea, invadând o țară vecină spre a-i nimic poporul. Nu pe germani îi izolează Comunitatea Internațională ca pe rusciști. Nu ei cotizează, ca rușii, ca legionarii odinioară, la un nou cult al personalității, al căpitanului, al militarismului și al morții. Și atunci?

 

Reiese că utilitatea democrației este indiscutabilă. Dar nu ajunge. Iar timpul pierdut fiindcă nu s-a procedat la lustrație ori nu se iau la timp decizii vitale, ca ajutorarea militară eficientă a Ucrainei, se răzbună. Căci nu doar pentru libertate trebuie luptat zilnic, ci și, în spiritul responsabilității venind la pachet cu libertatea, pentru adevăr și dreptate. Altfel nu se mai face niciodată pace.

 

Autoare/Autor Petre M. Iancu

 

https://www.dw.com/ro/ruscismul-nazismul-%C8%99i-alte-boli-politice-autoimune/a-62028528

 

//////////////////////////////////////

Imperiul Răului contraatacă: cum a ajuns Vladimir Putin să retrezească fantomele Războiului Rece

 

 

După ce Rusia a îndurat, în anii ’90, una dintre cele mai crunte depresii economice din istoria modernă a omenirii. Astăzi, Imperiul Răului – după cum l-a descris Ronald Reagan în 1983 – este pe cale de a se întoarce. Noile evenimente din Europa de Est şi prefigurarea Uniunii Eurasiatice fac ca ambiţiile lui Putin să fie de nestăvilit. „Naţiunile pot să intre mai repede în necazuri dacă dau înapoi, în loc să ţină piept pentru ceea ce cred.” Uniunea Sovietică se prăbuşeşte:  Doctrina lui Reagan, cursa înarmării şi criza petrolului Citatul de mai sus îi aparţine lui Ronald Reagan şi a fost rostit în timpul unui spot electoral din 1980. Reagan avea să devină unul dintre cei mai importanţi preşedinţi ai SUA. Jocul de sumă-zero al lui Reagan, ideologia bine vs rău promovată în anii ’80, cursa nebunească a înarmării şi criza petrolului au pus pe butuci economia Uniunii Sovietice. Reagan a escaladat fără ezitare Războiul Rece, accelerând o politică antagonică faţă de cea a detensionării relaţiilor, impusă de predecesorul său, Jimmy Carter, şi demarată în 1979, după Războiul din Afghanistan. La mijlocul anilor ’80, Uniunea Sovietică era un uriaş cu picioare de lut. Cheltuielile militare erau gigantice, iar agricultura colectivizată şi economia planificată atârnau ca nişte pietre de moară de soarta Uniunii Sovietice. Lovitura de graţie a venit din partea Arabiei Saudite care a mărit producţia de petrol. Preţurile s-au prăbuşit în 1985. Întrucât petrolul era una dintre principalele surse de venit ale Uniunii Sovietice, în timpul lui Gorbaciov, economia sovietică a început să stagneze şi, mai apoi, să intre în declin. Reagan, văzând schimbarile impuse de Gorbaciov în politica sovietică, adică Glasnostul şi Perestroika, a trecut la diplomaţie şi l-a încurajat pe Gorbaciov să încheie o serie de înţelegeri militare care au schimbat lumea. „Dărâmaţi acest Zid, domnule Gorbaciov”, îl îndemna Reagan pe preşedintele URSS în timpul unui celebru discurs ţinut la Berlin, în 1988. Iar Zidul s-a dărâmat. Odată cu el, Imperiul Răului se prăbuşea. Rusia îndura în anii ’90 una dintre cele mai dure crize economice. Opera lui Ronald Reagan era desăvârşită, comunismul se prăbuşea răsunător. Momentul în care Putin intră în scenă În ciuda acestui fapt, Rusia a continuat să îşi exercite atribuţiile de super-putere economică cu un loc permanent în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Doar că nu mai era o super-putere… Principalul obiectiv pe care Putin l-a avut când a pus mâna pe putere, în anul 2000, a fost să reaşeze relaţiile externe ale Rusiei. Putin dorea ca Rusia să fie tratată ca o putere economică şi militară, nu ca un stat agresor. În timpul lui Elţîn, Rusia a reuşit pe jumătate acest deziderat. Însă, Putin l-a desăvârşit. Perspectiva lui Putin în plan extern a fost una eurasiatică, insistând ca Rusia să rămână în miezul unei civilizaţii distincte bazată pe un mix unic de oameni care şi-au împărţit acelaşi destin timp de un mileniu. De ce anul 2007 a fost un punct de cotitură? Privind în urmă, anul 2007 a fost un punct de cotitură în istoria omenirii. În timp ce SUA, Uniunea Europeană şi alte economii ale lumii erau lovite de cea mai dură criză economică după cea din perioada 1929 – 1933, Rusia atingea cel mai mare vârf economic de la căderea comunismului. Rusia a fost cel mai mare beneficiar al boom-ului preţurilor materiilor prime. Mai mult, preţul petrolului era la un nivel ridicat şi aducea venituri enorme: fiecare creştere a barilului de petrol cu un dolar însemna un profit de 1 miliard de dolari. Rusia a înregistrat, atunci, un excedent comercial uriaş. Rusia mai câştigase o bătălie: în iunie 2006, la 21 de ani de la criza petrolului, Rusia extrăgea mai mult petrol decât Arabia Saudită! Nu este aşa că e dulce răzbunarea? Exporturile au jucat un rol esenţial în micul miracol economic al lui Putin, dar nu numai acest factor a trezit din hibernare Marele Urs, ci şi faptul că veniturile reale ale oamenilor au crescut substanţial, fapt care a generat o creştere a consumului. Dar ce s-a mai întâmplat în anul de graţie, 2007? În luna februarie a acelui an, Rusia anunţa că plănuieşte să cheltuiască 200 de miliarde de dolari, în fiecare an, timp de opt ani de zile, pentru a-şi reface armata şi dotările. Un an mai târziu, SUA ajungeau să cheltuiască cea mai mare sumă de bani din istorie pe sistemele de apărare, de echipare şi de tactică militară: peste 500 de miliarde de dolari. Acest lucru va avea să se schimbe… Greşelile americanilor… Odată ce Barack Obama a ajuns în fruntea SUA, au început şi discuţiile pentru reducerea cheltuielilor armatei. Criza economică lovise în inima capitalismului. De altfel, la începutul acestui an, secretarul de stat al Apărării, Chuck Hagel, anunţa că SUA îşi vor reduce efectivele militare la nivelul la care erau când se terminase Al Doilea Război Mondial. De la căderea Cortinei de Fier, Rusia a adus foarte puţine îmbunătăţiri echipamentelor militare, iar efectivele sale erau o glumă proastă. Astfel că, Vladimir Putin a întocmit o listă de cumpărături de armament şi tehnică militară. Programul de reformă militară a început în octombrie 2008 şi presupunea refacerea brigăzilor militare şi înlocuirea vechilor districte militare cu patru centre de comandă, făcute pe modelul centrelor de comandă americane. Într-o serie de discursuri, oficialii ruşi, începând cu Dmitri Medvedev care, devenise între timp preşedintele Rusiei, au anunţat nevoia Rusiei de reînarmare la scară largă. Ţinta era modernizarea a 70% din echipamentul militar până în 2020. Una dificilă, ţinând cont că armata sovietică a anilor ’80 îşi vedea echipamentul militar reînnoit cu o rată de 7% pe an! Chiar dacă, până astăzi, ruşii au întocmit două planuri de reînnoire a echipamentului şi niciunul nu a reuşit să îşi atingă pe deplin cifrele ţintite, asta nu înseamnă că au stat degeaba. Iată ce conţinea, în mare, lista de cumpărături a lui Putin: achiziţionarea a peste 300 de avioane de luptă generaţie nouă de bombardiere de rază lungă; designul a început în 2010, primele unităţi trebuie să intre în schemă în 2020 achiziţionarea a peste 1.000 de elicoptere de război achiziţionarea anuală a sistemelor de apărare aeriană S-400 sumbarine de atac; primul a fost lansat în iunie 2010, alte trei ar fi trebuit să fi fost deja plasate în Marea Neagră achiziíonarea navelor Mistral de la francezi construcţia la noi distrugătoare a început în 2013 rachete Iskander tancuri T-90 vehicule armate de la italieni, etc. Practic, în timp ce SUA anunţă că vor să îşi reducă efectivele militare şi să se retragă din unele teatre de război, Rusia întocmeşte planuri de reînarmare. Nu este o coincidenţă invazia din Crimeea şi anexarea peninsulei. Banii alocaţi reînarmării ruseşti depindeau foarte mult de evoluţia preţului petrolului pe pieţele globale. Odată cu criza din 2007, preţul pe baril a scăzut de la 99 de dolari în 2008 la 58 de dolari în 2009. Numai că, începând cu 2010, lucrurile s-au stabilizat, preţul variind în jurul a 90 de dolari. „Meritul” este, în principal, al Statelor Unite conduse de Barack Obama: criza din Libia, ţara africană unde se află cele mai mari rezerve de petrol, a avut un efect devastator asupra producţiei: aceasta a ajuns să scadă cu peste 80% în condiţiile în care miliţiile au pus mâna pe cele mai mari porturil ale ţării, vara trecuta Nigeria se află în cea mai mare criză a petrolului din ultimii ani din cauza violenţelor. Statele Unite importau de-aici 1 milion de barili pe zi în 2010, acum importă doar 38.000. O mare parte din petrolul importat, acum se duce în Asia China este cea care dictează acum preţul la petrol, în funcţie de cerere. Preţul nu mai este influenţat de Arabia Saudită, ca membru OPEC. În acest sens, Rusia a început să accelereze exportul de petrol către Asia şi, în special, către China. sancţiunile impuse Iranului au paralizat importurile de petrol, astfel că Irak a ajuns să exporte cea mai mare cantitate de petrol din ultimii 35 de ani Imperiul Răului se întoarce: Marele Urs se trezeşte din hibernare şi îşi caută locul Au trecut peste 2 decenii de la sfârşitul Războiului Rece. Uniunea Sovietică a refuzat să mai joace şi s-a desfiinţat. Astăzi nu avem de-a face cu o contradicţie ideologică şi nici nu sunt conflicte la scară largă pe resurse. Şi, totuşi, de ce a reapărut retorica Războiului Rece dacă nu avem de-a face cu o contradicţie ideologică şi nici nu sunt conflicte la scară largă pe resurse? Un gol imens a rămas după ce organismele de menţinere a păcii din timpul Războiului Rece au fost dezmembrate. În timp ce Rusia a dorit ca OSCE să fie organismul care să menţină pacea în Europa, NATO a pătruns, însă, cu mare putere. Cea mai mare provocare după dizolvarea Pactului de la Varşovia a fost găsirea unui loc în noua ordine mondială pentru Rusia. Numai că Rusia nu era un stat înfrânt, precum Germania sau Japonia, după 1945. Marele Urs a intrat doar în hibernare, visând la ambiţia sa de a redeveni o super-putere. Ambiţie ce s-a combinat perfect cu amorul propriu al lui Vladimir Putin, slăbiciunea şi dezinteresul faţă de Europa de Est ale SUA şi goana harpagonică după bani a europenilor din Vest.

 

 

https://adevarul.ro/international/rusia/imperiul-raului-contraataca-ajuns-vladimir-putin-retrezeasca-fantomele-razboiului-rece-1_536e71cc0d133766a8891a78/index.html

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

USA Today: Rusia este noul ”imperiu al răului”

 

  • DE OLEG COJOCARU

 

 

Amintindu-și acțiunile agresive ale Moscovei împotriva Georgiei și a Ucrainei, intervenția militară în Siria și interferența în alegerile prezidențiale din SUA în 2016, unul dintre cele mai importante ziare americane declară că Rusia este noul „imperiu al răului“, scrie Vocea Americii.

 

Într-un editorial intitulat „Rusia a devenit din nou imperiul răului“, ziarul USA Today a reamintit că, în 1983, președintele american Ronald Reagan a spus ca Uniunea Sovietică este un „imperiu al răului“ și a avertizat despre consolidarea amenințării globale reprezentate de Uniunea Sovietică, precum și de necesitatea unei confruntări cu această amenințare. ”Din pacate, „istoria se repetă”, constata publicatia. Astăzi, Rusia este o variantă palidă a regimului comunist, care în cele din urmă s-a dezintegrat în 1991”.

 

Cu toate acestea, președintele rus Vladimir Putin, care nu-și ascunde iritarea față de colapsul URSS, încearcă să refacă o parte din gloria sa. Strategia lui Putin de a face Rusia din nou mareața este astazi o sursă de haos internațional. Ca dovadă, jurnalistii indica invazia de catre Rusia a Georgiei vecine în 2008 și a Ucrainei în 2014, anexarea ilegală a Crimeei, operațiunea militară rusă în Siria, unde a întărit poziția regimului lui Bashar al-Assad și a comis crime.

 

USA Today a reamintit cititorilor că CIA, FBI și NSA au ajuns la concluzia că Putin a dat ordinul de a efectua atacuri cibernetice și propagandă „pentru a influența alegerile prezidențiale din SUA în 2016 și subminează încrederea în procesul democratic american“.

 

„Alte acțiuni agresive ale Rusiei includ vânzarea de arme talibanilor în Afganistan și livrarile de petrol pentru Coreea de Nord”, a spus ziarul.

 

USA Today reamintește că Reagan a îndemnat cetatenii săi în 1983 „…sa evite tentația de a ignora faptele istoriei și impulsurile agresive ale unui imperiu răului“.

 

„După 35 de ani, aceste cuvinte merită din nou atenție”, – ajunge la concluzie publicația.

 

///////////////////////////////////////

 

http://www.paginaderusia.ro/usa-today-rusia-este-noul-imperiu-al-raului/

 

 

/’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’///////////////////

 

 

 

 

Cristian Terran- Ignoranța naște monștri!

 

Planeta Arhontilor – carte

    Ezoterism – Conspirații – Mistere

 

          V-ați temut vreodată că personalitatea vă este schimbată de forțe care nu depind de voi și pe care nu le puteți stăpâni ori înțelege? V-ați făcut vreodată griji pentru că memoria nu părea să vă evoce exact aceeași imagine a trecutului pe care v-o evocase cu o zi înainte? V-ați pus vreodată întrebări despre creaturile acelea pe care le puteți numi fie Demoni, fie Diavoli, fie Duhuri, capabile să se răspândească în timp și spațiu și să locuiască în miezurile firbinți ale stelelor sau în pustiurile înghețate ce despart galaxiile?

 

         Cartea Planeta Arhonților vă oferă o viziune aparte a iluziei care ne înconjoară și de care suntem foarte siguri că e reală. Iluzia în care trăim este controlată de către forțe întunecate. Gnosticii i-au numit Arhonți pe acești prădători. Cum ne afectează aceste forțe, ce tehnologii folosesc, de când sunt prezenți în viețile noastre, cum putem să ne apărăm de ei… toate aceste lucruri si nu numai, în aceasta carte.

 

       Cartea are 33 de capitole, a apărut în format tipărit în iulie 2019, iar stocul este epuizat. Am luat decizia de a posta aici, săptămânal, câte un capitol pentru ca orice persoană dornică de cunoștere să aibă acces la informație.

 

© Cristian Terran

 

Cartea poate fi cumpărată și integral în format electronic de la adresa – https://gum.co/dKFsb

 

 

Capitolul 1 – In loc de introducere

Capitolul 2 – La început…

Capitolul 3 – Omul – varianta 2.1

Capitolul 4 – Demiurgul

Capitolul 5 – Povestea reîncarnării

Capitolul 6 – Corpul energetic

Capitolul 7 – Campuri morfice, egregori, manipulare

Capitolul 8 – Inteligența malefică ce conduce lumea

Capitolul 9 – Povestea programării mentale

Capitolul 10 – Programarea vedetelor și a pionilor sistemului

Capitolul 11 – Programarea in familie, prin mass-media / sodomia ca metoda de programare

Capitolul 12 – Programarea prin tehnologie

Capitolul 13 – Genocid pe farfurie

Capitolul 14 – Fereastra Overton

Capitolul 15 – Povestea guvernului care conspiră împotriva ta

 

 

Ambele carti – Planeta arhontilor si – Demonul rosu, pot fi comandate de la adresa:

– https://librero.ro/product-tag/cristian-terran/

 

 

 

 

’’’/////////////////////////////////////

 

Demonul rosu – Cristian Terran

 

Editura: Rotipo

 

DESCRIERE

Demonul rosu – Cristian Terran

 

Sacrificii umane moderne

Din punctul meu de vedere, ideea unui Zeu care se sacrifică pentru noi este destul de macabră. Este o afirmaţie personală, pe care mi-o asum şi nu mă aştept ca toată lumea să fie de acord cu ea.

 

Dar ideea nu este deloc nouă. Isus nu a fost primul zeu care s-a sacrificat pentru oameni. în unele culturi chiar apariţia oamenilor a fost posibilă doar datorită sacrificiilor zeilor.

 

Aşadar, sacrificiul pare a fi o temă arhaică prezentă permanent în credinţa oamenilor. Iar asta a dus la transpunerea ei în viaţa de zi cu zi din cele mai vechi timpuri şi până în prezent. Sacrificiul a fost atotprezent în societăţile tribale. Oare de ce?

 

Omul preistoric se comporta ca o fiinţă înzestrată cu inteligenţă şi imaginaţie. Despre activitatea inconştientului – vise, fantezii, viziuni ş. a. m. d., – putem presupune că ele nu se distingeau decât prin intensitate şi amploare faţă de cele ale contemporanilor noştri.

 

Vânătoarea a determinat diviziunea muncii după sex, intensificând hominizarea. La carnivore şi în toată lumea animală, o astfel de diferenţă nu există.

Legătură mistica dintre vânător şi pradă este relevată prin actul de a ucide. Sângele vărsat este asemănător sângelui omenesc.

 

A doborî animalul, şi mai târziu animalul domesticit, echivalează cu un sacrificiu în care vânătorul şi victima sunt conectate la nivel ezoteric…

 

CUPRINS:

 

Introducere

Sfaturi

 

Capitolul I – Ce se întâmplă

Capitolul II – Big brother modem

Capitolul III – Virusul fricii

Capitolul IV – Ezoterizm în epoca modernă

Capitolul V – Sacrificii umane modeme

Capitolul VI – Jertfe umane „mascate”

Capitolul VII – Demonul roşu

Capitolul VIII – Scopul

Capitolul IX – Scenarii pentru viitor (apropiat)

Capitolul X – Automotivare

Capitolul XI – Forţă majoră

Capitolul XII – Evadarea din Matrix

 

https://www.carti-bune.ro/carte/demonul-rosu-cristian-terran–i62551

 

///////////////////////////////////////

 

Satan a plantat in inima omului –pomul komunist inca din gradina Eden…O forţă misterioasă – Demonul roşu – există în lumea noastră. Cine este el?

 

Cine este această forţă misterioasă care complotează în spatele ușilor închise? El se numeşte „Demonul roşu”, un demon care se plimbă printre noi cu un plan și cu instrumente de tortură și opresiune.

 

Acest demon merge printre noi de foarte mult timp, făcând planuri de foarte mult timp; acest demon vrea război, genocid, gulaguri și lagăre de concentrare; acest demon vrea țipete de durere fără încetare și neîntrerupte de drepturi și protecții. Acest demon are tot dreptul să facă ceea ce vrea, garantat de legile create de alți mici demoni angajați sau compromiși.

 

 

Acest demon țipă după sânge în știrile de pe primele pagini ale mass-mediei controlate de el. Acest demon vrea să atace și să distrugă națiuni și oameni. Nu va fi pace, simetrie sau prosperitate atâta timp cât acestui demon și echipei lui îi este permis să umble printre noi.

 

De ce se numeşte „Demonul roşu”? În general, roșul este considerat a fi o culoare agresivă, care inspiră putere. În Egiptul Antic, roșul era asociat cu șarpele-dușman Apepsi, cu zeul-dușman Suteh. În Apocalipsa Sfântului Ioan, desfrânata cea mare, Babilonul, era înveșmântată cu purpură și stacojiu și călare pe un monstru cu șapte capete, o fiară de culoare stacojie plină de nume de hulă. Pornind de aici, roșul a devenit culoarea infernului și a diavolului.

 

Revoluționarii de toate felurile și-au exprimat spiritul de răzvrătit arborând culoarea roșie. Mesajul lor era adesea legat de sângele vărsat. Potrivit unor cărți de vise vechi, culoarea roșie în vise reprezintă negativitate, intenții negative sau situații negative.

 

Începând cu secolul XX, Satana a fost simbolizat că fiind roșu în desenele animate, în filme și în materialele de marketing. Demonul Roşu – acest demon este stăpânul lumii materiale. Este Marele Arhitect a tot ceea ce ne înconjoară. Când am venit în această dimensiune am ales să ne supunem legilor lui.

 

Sursa: Fragment din cartea „Demonul roşu” de Cristian Terran

https://www.lovendal.ro/wp52/o-forta-misterioasa-demonul-rosu-exista-in-lumea-noastra-cine-este-el/

 

//////////////////////////////////////

 

Un genocid filetist: decodarea limbajului putinist

 

 

Războiul a revenit în Europa și nu dă semne să plece foarte curând, cât nu dispare, de la Kremlin, Vladimir Putin.

Discursul său de miercuri și repetatele cuvântări ale fostului său coleg din KGB, actualul patriarh Kiril (care a justificat războiul ”metafizic” din Ucraina – fără să-i spună pe nume – și a înmânat invadatorilor sub arme o icoană, ca să-i ducă la victorie), spun puțin voalat, dar, pentru cine înțelege codul limbajului putinist, clar ca lumina zilei, ce va urma: dacă li se face voia liderilor politic și clerical ai Rusiei, urmează apocalipsa.

 

Și nu e vorba, cum scria un ziar german comentând discursul lui Putin de la 16 martie, că Rusia vrea doar, în mod declarat, ”să pună capăt dominației globale a vestului”. E chiar mai grav.

 

Rusia, crede Putin, confundându-se pe sine cu țara care are nefericirea majoră de fi condusă de el, poartă un război pe viață și pe moarte pentru supraviețuirea ei identitară și spirituală, pe scurt, pentru supraviețuire pur și simplu. Ca atare, nu vor putea fi tratați cu vreo milă, ci zdrobiți până la ultimul cei considerați de Putin inamicii Rusiei.

 

Cine sunt inamicii?

De vreme ce Rusia, un stat care include, firește, Ucraina toată, e departe de a fi numai o țară, ci rămâne, în capul său îmbolnăvit de ideologia ortodoxist-nazist-bolșevică a ”noii Rome”, deopotrivă un concept metafizic, un soi de Arhanghelul aflat în luptă cu Anticristul, adică Vestul, e clar că acești inamici îi includ nu doar pe luptătorii ucraineni și poporul care, vădit, îi susține. Această parte a poporului ucrainean, deci ”rus”, din unghiul Kremlinului, e ori vândută, ori spălată pe creier de occidentali, în măsura în care continuă să-l susțină pe cosmopolitul, pe dezrădăcinatul și occidentalizatul președinte Zelenski și regimul său alienat de Rusia.

 

Corolarul acestei viziuni e că întreaga lume apuseană apare ca inamicul de moarte – metafizic și militar, nu doar politic și economic – al Rusiei pravoslavnice a lui Vladimir Putin, care include, firește Ucraina.

 

Pacea și apocalipsa

E deci limpede că nu poate exista o pace negociată între Rusia lui Putin și inamicii ei cât mai există Putin și Ucraina, ori restul lumii libere. Armistiții? Poate. Dar o pace? Niciodată.

 

Cât timp există Putin și inamicul n-a fost răpus, războiul va trebui să continue. Pentru că e unul apocaliptic. Și pentru că în joc e existența Rusiei, citește și înțelege: existența la putere a lui Putin.

 

Întrucât fostul ofițer KGB pricepe excelent limbajul puterii, dictatorul, care altfel nu e o lumină, iar ideologia, psihopatia și steroidele par să-l fi prostit și mai mult, e totuși perfect edificat că rușii, în majoritatea lor, nu-l vor ierta, dacă nu iese clar învingător din acest război, cu imaginea unui șef de stat omnipotent și atotcuceritor.

 

Fiindcă el însuși, luat de valul trufiei, a ridicat ștacheta mizei conflictului cât a putut de sus. Și nici el nu le-a iertat unor Gorbaciov și Elțin slăbiciunea endemică din finalul domniilor lor.

 

Limbajul decodat și finalul războiului

Se vor întreba ca atare unii, poate, de ce Putin nu-i permite războiului ”metafizic”, de agresiune, declanșat de el în Ucraina, să i se spună pe nume, deci ”război”?

 

Pentru că ideologia totalitară merge mână în mână cu newspeakul, limbajul nou, totalitar, determinant pentru narativul regimului. În acest narativ, ucrainenii sunt doar o anexă a poporului rus, nu o națiune în sine. Or, numai cu o națiune alta decât cea proprie se poate purta război. Iar ucrainenii sunt oile pierdute. Care, de vreme ce nu se lasă adunate, trebuie masacrate, pentru că le-au crescut dinți și coarne și își apără cu ele stâna de lup.

 

Căci, potrivit țarului, Vestul încearcă să-l doboare pe el, care e Rusia, economic, prin sancțiuni. În consecință, ”operațiunea specială”, cum îi zice în delirul său, care ar ”evolua cu succes”, potrivit președintelui Rusiei, va continua până la capăt. În traducere: până la ”salvarea” Rusiei, deci până la îngenuncherea definitivă a Vestului ”anticristic”, cum îl consideră patriarhul Kiril. ”Se va duce până la capăt”, mi-a confirmat exegeza chiar Vladimir Putin, textual.

 

Nu mult altfel s-a exprimat spionul-șef, Narîșkin. Șeful serviciului secret extern a declarat că Rusia „trăiește acum un moment cu adevărat istoric” și că i se ”decide soarta și viitorul loc în lume”. Apoi șeful SRV s-a concentrat pe semnificația suveranității Rusiei, o garanție ”a bunăstării și demnității cetățenilor noștri,…viitorul copiilor noștri”. „În asemenea chestiuni, Rusia nu s-a retras niciodată și nu se va retrage, pentru că altfel va înceta să mai fie Rusia”.

 

În cauză, cum reiese din contextul discursurilor celorlalți dregători ruși, nu e ”suveranismul” de felul celor cu care sunt momiți aderenții suveraniști ai populiștilor occidentali. Căci ei nu vor apocalipsa.

 

Ce reiese, prin urmare, din discursurile puterii putiniste că urmează să facă Moscova? Întrucât pentru Moscova = Putin nu e cale înapoi, ci doar înainte, va avea loc războiul total. Goebbelsian.

 

Or, tradiționala Maskirovka, arma strategică a dezinformării în care sunt școliți de mici ofțerii asasini și auxiliari ai CEKA/NKVD/KGB/FSB, predă la loc de frunte lecția articulatului propriilor obiective sub forma învinuirii inamicului (real sau imaginar) de crima pe care stăpânii poliției politice urmează s-o comită. Aceeași metodă au aplicat propagandiștii naziști.

 

Nu miră deci că discursul lui Putin a luat, de la un moment dat, o turnură pur hitleristă. Pentru că liderul de la Kremlin i-a denunțat compatrioților săi ruși, ca ”muște” trădătoare, pe ”rușii” (citește: ucrainenii) care, ”oligarhi fiind”, s-au dat cu vestul.

 

Discursul nazist al lui Putin

Muștele cu pricina (pline de bani, ca evreii în discursul nazist) vor ”să facă parte din elita occidentală”, să mănânce ”stridii și foie gras pe Riviera” și își ”trădează” ca atare patria, maica Rusia, dar vor fi ”scuipați cu insectele care-ți pătrund în gură”. Cam așa. Textual. Ce înseamnă exact cuvintele tiranului știm de la predecesorii săi totalitari. ”Păduchii”, ”șobolanii”, ”dăunătorii” erau la nemții național-socialiști evreii. ”Insectele”, ca și ”trădătorii”, se știe, se extermină. Iată soarta pe care Hitler le-o rezervase evreilor. Nu alta e, în capul lui Putin, soarta pe care o merită ucrainenii luptând exemplar, sub Zelenski, pentru libertate și independența de o Rusie genocidară.

 

Și în cadrul lui, un genocid filetist. Care să curețe Rusia pravoslavnică de trădătorii vestului anticristic. În acest context, pretextul genocidului proiectat contează prea puțin. Minciuna justificativă inițială a Rusiei a pretins că la putere, la Kiev, ar fi ”naziști” care comit un ”genocid”. N-a ținut, întrucât prea se știe că Zelenski e evreu și un democrat convins.

 

Mai nou, Ucraina ar pregăti, cu presupusa complicitate a SUA, producția de arme de distrugere în masă biologice și ar trebui, chipurile, oprită. Așa cum trebuie lichidată tentativa vestului de a reduce Rusia la statutul de țară înapoiată și dependentă, un proces pe care l-a demarat cu succes, pornind războiul din Ucraina, chiar Putin însuși.

 

Speră mulți ca Putin să poată fi oprit rapid. Pe bună dreptate. Altminteri discursul său înseamnă că e hotărât să facă să curgă oceane de sânge în valuri. Am mai spus-o, citând-o pe Hannah Arendt. Și Hitler și Stalin și-au anunțat abia voalat crimele în masă pe care urmau să le comită.

 

Vestul nu va mai avea cum să se ascundă după deget, așteptând să-i vină dictatorului mintea la cap, în timp ce se preface că ignoră adevăratele intenții ale ”criminalului de război”, cum adecvat l-a numit, mai nou, pe Putin omologul său american, Joe Biden. Vestul e de mult, fără să vrea, parte a acestui război care a debutat în capul președintelui Rusiei înainte de a incendia Ucraina. Căci are dreptate Zelenski, au dreptate observatori lucizi ca Gary Kasparov. Urmează globul.

 

VĂ MAI RECOMANDĂM

Care sunt liniile roşii ale NATO în războiul Rusia-Ucraina?

Nimeni nu ştie cât de aproape e Rusia de folosirea unor arme chimice sau atomice în Ucraina, cu efecte dincolo de graniţe. E pe cale să se schimbe percepţia NATO vizând siguranţa? 

 

Zelenski: „Domnule cancelar Scholz, dărâmați acest zid!”

Președintele Ucrainei Volodimir Zelenski a susținut astăzi un discurs prin legătură video în parlamentul german. 

 

 Autor Petre M. Iancu

 

 

https://www.dw.com/ro/un-genocid-filetist-decodarea-limbajului-putinist/a-61160172

 

///////////////////////////////////////

 

 

Cine au fost cu adevărat „sfinţii închisorilor“ din România. Mulţi au fost membri ai grupărilor legionare şi au făcut puşcărie şi înainte de communism

De Cosmin Pătraşcu Zamfirache

 

În anii comunismului, preoţi, călugări sau pur şi simplu oameni credincioşi au suferit în temniţele comuniste. Au îndurat foamete, boli şi bătăi. Pentru că nu au renunţat la credinţă, din reuşind chiar să mobilizeze spiritual şi pe ceilalţi deţinuţi, o parte a acestor martiri creştini din anii comunismului au primit supranumele de „Sfinţii închisorilor“. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Sacrificiul făcut în temniţa comunistă de părintele Calciu-Dumitreasa:… Regimul comunist instaurat după alunecarea României în sfera de influenţă sovietică la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi-a propus epurarea societăţii. În primul rând trebuiau să dispară toţi cei care aveau legături cu fostul regim monarhic, fie că erau oameni politici, intelectuali sau simpli slujbaşi.    A urmat „curăţirea“ României de toate elementele considerate nepotrivite de noii stăpâni politici ai ţării. Ţăranii ”chiaburi“ şi toţi cei care s-ar fi putut opune regimului sau măcar gândi contra doctrinei comuniste au ajuns pe lista neagră şi au înfundat puşcăriile politice. Peste tot în România a răsărit un adevărat sistem concentraţionar politic, cu închisori renumite şi centre de ”reeducare” în spirit comunist. Foştii legionari în special erau condamnaţi la un regim lent de exterminare.    La fel şi membrii partidelor istorice sau intelectualii cu simpatii monarhiste. În rândul condamnaţilor şi a elementelor indezirabile au fost incluşi preoţii şi călugării. Explicaţia este simplă – comunismul propovăduia ateismul, iar cei care credeau într-un Dumnezeu aflat deasupra partidului unic deveneau automat duşmani ai poporului. Totodată o parte a preoţimii susţinuse în perioada interbelică, mişcarea legionară, iată un motiv în plus pentru comunişti.    În rândul deţinuţilor politici, a celor care s-au sfârşit în temniţele comuniste, au fost şi oameni cu o forţă spirituală extraordinară. Pe lângă capacitatea de a îndura cu seninătate torturi şi suferinţe de neimaginat, au reuşit să aducă mângâiere şi celorlalţi deţinuţi. Priviţi fie ca adevăraţi martiri creştini, fie ca mistici fanatici, aceşti oameni au fost numiţi „Sfinţii închisorilor“, fiind propuşi inclusiv pentru canonizare.   Valeriu Gafencu, ”Sfântul Închisorilor”   Cel căruia i s-a atribut de către Nicolae Steinhardt, un evreu deţinut politic convertit la ortodoxism, supranumele de ”Sfânt al Închisorilor” a fost Valeriu Gafencu. Un personaj propus spre canonizare în ultimul deceniu în special pentru martiriul din închisorilor comuniste. Valeriu Gafencu, prin viaţa, faptele şi trăirile spirituale din lagărul politic comunist, a devenit foarte cunoscut şi a rămas în memoria posterităţii ca un veritabil martir. Este totodată un personaj controversat prin prisma faptelor sale din tinereţe. Valeriu Gafencu s-a născut în 1921, în localitatea Sângerei, pe teritoriul actual al Basarabiei. În anul 1940, după ocupaţia sovietică a Basarabiei în urma pactului Ribbentrop-Molotov, a reuşit să treacă în România la Iaşi.    Era doar un tânăr, proaspăt absolvent al liceului. Ajunge student la Facultatea de Drept şi Filosofie şi este atras de doctrina legionară. Mai precis, devine membru şi după aceea un important lider al organizaţiei legionare pentru tineret ”Frăţia de Cruce”. Este un student iminent, fiind considerat de profesorul Constantin Angelescu drept ”unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere”. Gafencu este însă un legionar fervent dedicat trup şi suflet. Participă la rebeliunea legionară şi apoi luptă pentru menţinerea mişcării legionare în ilegalitate. Tocmai de aceea este mai mult un client al puşcăriilor, petrecând aproape 12 ani din întreaga sa viaţă în temniţă. Este închis în timpul regimului Antonescu şi mai apoi în comunism. Faima de ”sfânt al închisorilor“ şi-a dobândit-o însă în anii comunismului. A fost deţinut la Aiud, Piteşti şi Târgu Ocna. A îndurat inclusiv sistemul de reeducare de la Piteşti.    Valeriu Gafencu a fost cunoscut şi ca un practicant ortodox fervent, considerat de unii un mistic. Gafencu a devenit un fel „înger păzitor“ al deţinuţilor din puşcăriile comuniste. Cel puţin aşa l-au perceput colegii de detenţie. „Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii. Fizic părea un arhanghel, moral nu i se putea reproşa ceva, iar spiritual era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă, nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară greu de înţeles şi de exprimat. Valeriu Gafencu ardea ca o făclie de la care fiecare lua putere trupească şi sufletească. Valeriu Gafencu se dăruia, nu dăruia”, scria Virgil Maxim, fost deţinut cu Valeriu Gafencu la Aiud.    De altfel, a uimit prin modul în care îndura suferinţele detenţie. Detaşat şi orientat către credinţă. ”Rog pe Bunul Dumnezeu să-mi dea putinţa în viaţă de a face binele pe care sufletul meu doreşte să-l facă în lume. E cea mai mare hotărâre şi dorinţă a vieţii mele. Cred că acesta e şi sensul trăirii omului: să iubeşti toată creatura lui Dumnezeu şi să faci bine”, spunea Gafencu. Totodată era cunoscut pentru sacrificiul de sine. Se spune că, deşi bolnav, dădea din porţile sale de hrană infime celor care aveau copii şi soţie acasă, pentru a-i ajuta să supravieţuiască.    Ştiind că este bolnav, un deţinut, Leonida Stratan, i-a oferit o doză de streptomicină strecurată de familie în pachet. Se spune că Valeriu Gafencu a oferit-o altui deţinut, un pastor protestant evreu, şi i-a salvat viaţa. Valeriu Gafencu s-a stins la numai 32 de ani bolnav de TBC după o lungă suferinţă. „Avea o figură ascetică, de mucenic bizantin, cu o faţă luminoasă şi surâzătoare. Părea coborât dintr-o pictură medievală pentru a împrăştia în jur tihna“, preciza fostul deţinut Traian Popescu. Valeriu Gafencu a fost propus pentru canonizare.   Sofian Boghiu şi „Rugul Aprins”   Un alt fost deţinut al puşcăriilor comuniste, părintele Sofian Boghiu, tot basarabeab de origine, a fost la rândul său propus pentru canonizare în Republica Moldova. Ca şi Valeriu Gafencu, este considerat un adevărat sfânt al închisorilor. Sofian Boghiu s-a născut în anul 1912, în comuna Cuconeştii Vechi, din actuala Republică Moldova. Făcea parte dintr-o familie de ţărani din regiunea Bălţi şi a intrat în mănăstire ca şi călugăr la vârsta de 14 ani. Face Seminarul de la Cernica şi şcoala de cântăreţi bisericeşti. La fel ca şi Valeriu Gafencu, după ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice se refugiază în România, la Mănăstirea Căldăruşani.   În 1940 urmează cursurile Academiei de Belle Arte din Bucureşti şi devine pictor autorizat. Îşi completează studiile urmând Facultatea de Teologie. Totodată Sofian Boghiu ajunge să facă parte dintr-o organizaţie numită ”Rugul Aprins“. Această organizaţie fondată în 1946 va activa până în 1948, când va fi scoasă în afara legii de comunişti. Practic era vorba de o organizaţie spirituală ce milita pentru credinţă şi rugăciune, împotrivindu-se ateismului şi sovietizării României.    Întâlnirile membrilor, la care participa şi Sofian Boghiu, aveau loc la Mănăstirea Antim, unde erau discutate de la subiecte literare şi religioase până la chestiuni de ordin politic. Din 1947, ”Rugul Aprins“ intră în vizorul Securităţii, iar membrii acestei organizaţii au fost rând pe rând arestaţi. A venit şi rândul lui Sofian Boghiu. Acesta a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică. A chinuit în puşcăriile comuniste. Cu seninătate însă. În cele din urmă a fost graţiat în 1964 şi a trăit până la moarte la mănăstirea Antim, ajungând să fie supranumit „Apostolul Bucureştilor”.   Căderea şi ridicarea legionarului Gheorghe Calciu   Un caz aparte a fost Gheorghe Calciu, cunoscut mai târziu sub numele de părintele Calciu Dumitreasa, un fost deţinut politic care a îndurat fenomenul de reeducare de la Piteşti. La începuturi Gheorghe Calciu, născut în 1925 la Mahmudia, în judeţul Tulcea, a fost un simpatizant legionar. De altfel în 1942 deja intrase în atenţia autorităţilor şi a fost arestat pentru activitate legionară. Urmează cursurile Facultăţii de Medicină şi continuă activitatea ca simpatizant al mişcării legionare în ilegalitate. În 1948 este arestat şi de autorităţile comuniste, pentru apartenenţa la mişcarea legionară şi condamnat la închisoare. Ajunge la Piteşti, fiind inclus în sadicul program de reeducare derulat de infamul Eugen Ţurcanu în colaborare cu Securitatea.    Este aşa-numitul „experiment Piteşti“, o metodă oribilă de tortură psihică şi fizică. Practic deţinuţii erau învrăjbiţi unul împotriva celuilalt. Din întemniţat şi camarad de suferinţă, unul devenea călăul celuilalt. Nimeni nu avea încredere în nimeni, o însingurare colectivă în care erau spălate creiere. Tânărul Gheorghe Calciu a fost inclus în acest program. După ce a îndurat chinuri şi bătăi, a devenit la rândul său torturator. „Căderea studentului Gheorghe Calciu aici a început, în urma contactului brutal cu violenţele cu totul ieşite din comun. A fost forţat să scoată informaţii de la alte viitoare victime ale «reeducării». Înspăimântat, şi-a adâncit căderea odată cu transferul în Gherla din august 1951. În realitate, Calciu a făcut ceea ce încercau să facă marea majoritate a celor trecuţi prin încercările Piteştiului: să se strecoare”, preciza istoricul Alin Mureşan în  „Piteşti, cronica unei sinucideri asistate“.    După momentele cumplite de la Piteşti care l-au transformat în torturator, a urmat căirea. A fost mutat la Casimca Jilavei, unde a ajuns renumit pentru atitudinea sa anti-comunistă, dar şi pentru modul în care îi ajuta pe ceilalţi deţinuţi. Se spune chiar că şi-a oferit sângele unui alt deţinut aflat pe moarte. Mai precis, încearcă să-i dea limfă lui Costache Oprişan, fostul şef al ”Frăţiilor de Cruce” din România. Oprişan era pe moarte, distrus de bătăi şi TBC. Calciu şi-a desfăcut venele pentru a-l salva. ”Storc o gamelă de sânge din braţ ca să-i dau limfă lui Costache. Las hematiile să se sedimenteze, apoi o decantez în gamela lui Costache şi îi dau să bea doar limfa”, mărturisea Gheorghe Calciu. Dincolo de aceste trei personaje, termenul de ”sfinţi ai închisorilor“ a fost extins asupra tuturor celor care au fost schingiuţi şi chinuiţi în puşcăriile comuniste, mai ales în numele credinţei. Totodată „sfinţi ai închisorilor“ au fost numiţi aceia care s-au remarcat prin evlavie şi fapte uluitoare în condiţii cumplite de detenţie.   Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:   Semnul care-i dădea de gol pe turnătorii din puşcării. Deţinuţii politici erau trădaţi chiar de tovarăşi de celulă   Ziua în care clopotele bat pentru martiri. Mucenicii ortodoxiei, din antichitate şi din istoria recentă, pomeniţi la 9 martie…………………………

 

https://adevarul.ro/locale/botosani/cine-fost-adevarat-sfintii-inchisorilor-romania-fost-membri-gruparilor-legionare-facut-puscarie-comunism-1_58dcfb8f5ab6550cb8d1e3d8/index.html

 

 

///////////////////////////////////////

 

Ultimii deținuți politic în ceasul uitării

 

 

De ce ultimii supraviețuitori ai închisorilor comuniste nu sunt chemați în școli să le vorbească elevilor despre ororile prin care au trecut, să li se pună întrebări, să le dea povețe?

 

   

Închisoare

Foștii deținuți politic nu mai prezintă interes pentru nimeni. Peste 200.000 au murit în închisorile comuniste sau în lagăre. Din cei 65.000 care trăiau în 1990, acum mai sunt în viață câteva mii. Pe site-ul Asociației Foștilor Deținuți Politic din România (AFDPR) apare scris lună de lună, și nu doar o dată, anunțul: „Cu deosebită tristețe anunțăm că la data de… a încetat din viață un fost deținut politic reprezentativ…“ Cât de curând vor muri toți. Când va muri ultimul, atunci da, asta va fi o știre care va fi preluată de toată presa din România și chiar de cea internațională.

 

Timp de trei decenii foștii deținuți politic au primit din partea statului indemnizații modice, mult mai mici decât falșii revoluționari ai lui Iliescu. În 2020 parlamentul a votat o lege în virtutea căreia sunt despăgubiți și urmașii de gradul întâi ai celor care au fost crucificați în închisorile comuniste. Însă conform actului legislativ, „prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă şi/sau legionară în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel, precum şi copiilor acestora“.

 

Discriminarea în ceea ce-i privește pe copiii foștilor legionari este mai mult decât evidentă. Cu ce este vinovat fiul unui fost legionar, care poate că se apropie și el de pragul morții, pentru fapta tatălui, chiar și dacă tatăl a fost criminal? Și el ca și copiii celorlalți deținuți politic a fost hăituit de sistemul comunist, a fost dat afară de la facultate, a fost trimis la munca de jos. Este o nedreptate pe care legislativul nu vrea să o repare.

 

După noua lege, compensațiile foștilor deținuți politic sunt decente. Însă a trebuit să moară peste 60.000 dintre ei pentru a se ajunge aici. E cinic, dar parcă de 30 de ani guvernele au așteptat să rămână cât mai puțini pentru ca efortul financiar să fie cât mai mic.

 

Am stat de vorbă cu istoricul Marius Oprea, fost director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, despre problemele foștilor deținuți politic. Una dintre acestea este faptul că de multe ori nu li se eliberează rețete gratuite, deși cei mai mulți suferă de boli cronice dobândite în anii de detenție. Mai sunt și altele. „Suferința lor cea mai mare este aceea că se simt marginalizați, spune Marius Oprea. Practic, trecutul lor carceral nu este împărtășit decât între ei, în rarele momente de comemorare, cum este cel din 10 mai când va avea loc Ziua Martirilor Anticomuniști din Temnițele de Exterminare.“

 

Chinurile pe care le-au trăit în închisori ar trebui împărtășite tinerelor generații. Am spus-o nu o dată că sistemul nostru de învățământ este lipsit de memoria crimelor comunismului și în general de memoria ororilor secolului trecut. Un secol în care suboamenii au dus răul până la ultimele limite. Istoria comunismului pe care elevii o învață la școală este o bătaie de joc. De ce ultimii supraviețuitori ai închisorilor comuniste nu sunt chemați în școli să le vorbească elevilor despre ororile prin care au trecut, să li se pună întrebări, să le dea povețe? Istoria atrocităților comuniste ar putea în felul acesta să fie învățată pe viu.

 

Pe de altă parte, în comparație cu alte țări privind istoria comunismului, noi nu avem studii temeinice, avem cărți de memorialistică și lucrări de doctorat. E mult prea puțin. Ministerul Educației, Ministerul Culturii, Academia Română ar trebui să investească masiv pentru punerea în lumină a unui trecut vinovat. Inclusiv a propriului trecut vinovat.

 

„Dacă la Institutul Memoriei din Polonia lucrează 1.400 de oameni, spune istoricul Marius Oprea, la noi au lucrat și lucrează 38, asta incluzând și personalul tehnic.“

 

Prin comparație, Institutul Revoluției Române înființat de Ion Iliescu în 2004 la finalul mandatului de președinte a primit fonduri uriașe de la bugetul statului. Anul trecut, guvernul Orban a desființat sinecura lui Iliescu printr-o Ordonanță de Urgență, devenită ulterior lege, însă CCR a declarat legea neconstituțională.

 

„Continuăm demersurile pentru desfiinţarea Institutului Revoluţiei Române din 1989. Mişcarea revoluţionară nu poate fi studiată şi interpretată de către cei care au confiscat idealurile revoluţiei. Ion Iliescu, preşedintele de onoare al Institutului, este judecat pentru crime împotriva umanităţii“, a declarat la vremea respectivă deputatul liberal Alexandru Muraru.

 

Autoare/Autor George Arun

 

 

https://www.dw.com/ro/ultimii-de%C8%9Binu%C8%9Bi-politic-%C3%AEn-ceasul-uit%C4%83rii/a-61550306

 

////////////////////////////////////////

 

 

Judecător Adriana Stoicescu: „Invazia proștilor, sfârșitul umanității!”

 

Marea dramă a omenirii nu este nici covidul și nici ciuma. Nu este nici HIV și nici măcar un război. Toate sunt depășite, ca intensitate și consecințe, de imensa, fabuloasa, de nepătruns prostie. Oamenii devin, pe zi ce trece, mai proști. Nu ne tâmpim pentru că mâncăm soia sau, dimpotrivă, prea multă carne, ci pentru că am aruncat toată înțelepciunea omenirii la gunoi apoi i-am dat foc, nu de alta, dar trebuie să salvăm planeta. Nu o vom salva. Suntem prea mulți și, desigur, prea proști; cât timp nu ne putem salva pe noi înșine, cum am putea avea grijă de biata planetă. E incredibil cum prostia a devenit pandemică, reușind să distrugă în câțiva anișori tot ce a clădit și creat omul mai de preț. Generația decrețeilor, cea care a crezut că poate schimba lumea din temelii, cu Dumnezeu alături, va pleca în curând, lăsând în urma sa un ultim și de neacoperit gol. Suntem ultimii care am devorat, ascunși sub plapumă, furând lumină de la o lanternă prăpădită, cărțile copilăriei. Cu foi rupte de atâtea recitiri, știam pe de rost pasaje întregi din „La Medeleni” și, deși nu era cazul, replicile lui Scarlett… Suntem ultimii care am scos din minți străzi întregi cu strigăte de „nenea, ne dați mingea” și „tanti mama lui Arpi, vine Arpi jos?” cu joaca până noaptea târziu, când acasă ne aștepta fie o scatoalcă, fie o urecheală, dar, inevitabil, căldura insuportabilă a locuințelor devenite, în toiul vacanței de vară, adevărate cuptoare că, de, nu știam nimic de reabilitare.. Plecăm încet și, odată cu noi, dispare acel „sărumânaaaaa” aruncat cu putere oricărui cetățean întâlnit pe scara blocului, cunoscut sau nu. Azi e suficient să arunci un „bună” din vârful buzelor țuguiate, cu ochii dați artistic pesta cap, în genul „ce favoare îți fac, bro…” Pleacă în curând generația ce asculta, alături de părinți, ascunși în colțul bucătăriei, „Europa liberă” cu urechea lipită de un radio prăpădit, ce hârâia ca un bolnav tbc-ist, înțelegând, pe cât se putea, că trăia într-un non sens care azi (ce oroare) începe să pară, de-a dreptul frecventabil. Am fost copiii deprinși cu respectul, maturizați înainte de vreme, aruncați în apă fără să știm să înotăm, că „doar așa poți răzbi”, auzeam țipând de pe marginea bazinului… Am fost adolescentele leșinate de emoție că ne-am pupat la reuniune cu vreun drăguț cu un an mai mare, sperând în taină la un dans mai lent, feriți eventual de ochii lui dirigu… Mi-e tot mai greu să înțeleg lumea în care trăiesc și pun asta pe seama faptului că azi cartea a devenit un moft penibil și demn de dispreț. Că a fi educat și cu un minim de cărți citite este doar o manifestare a unei slăbiciuni, în mințile netede ale celor care decid soarta lumii. Am devenit o adunătură de bipezi cu ochii țintiți în niște aparate obsedante, care fac dovada statutului social. Am devenit niște biete marionete ale unor indivizi la fel de proști precum cei care, cândva, erau trecuți în clasa a cincea doar de milă. Planeta întreagă este condusă de cei care nici să copieze corect nu erau în stare. Iar noi suntem în top… Și asta pentru că nu ne pasă de nimic. Nu ne pasă de mizeria din jurul nostru pentru că nu ne pasă de mizeria din noi. Devenim din ce în ce mai limitați, sfârșind, probabil, prin a emite sunete guturale, așteptând răspunsul din telefon. Vom deveni maimuțe ce știu să tasteze. Pe măsura ce prostia se înscăunează, transformăm în bășcălie tot. Pentru că nu mai citim, ne lăsăm influențați de indivizi fundamental idioți, dar care știu să mintă și să fie vocali, să ne promită ultimul telefon sau cea mai bună variantă de laptop. Am ajuns mult mai jos decât votanții pentru o găleată de plastic și pentru asta nu e Europa de vină. Ne batem joc de țara asta zi de zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi să putem să ne îndopăm cu pizza și Coca Cola. Viața se reduce la cât mâncăm, ce mașină cumpărăm, în ce zonă a globului ne pozăm pentru a muri de invidie vecinul de la parter. Vom pleca și odată cu noi va pleca generația care asculta Pink Floyd și Led Zeppelin, dar dădea iama și la filarmonică și operă, îmbrăcați la patru ace, cu muieri ce arătau și se comportau ca niște doamne, cu bărbați cel puțin încălțați corect. Se vor duce, în curând, ultimele bastioane ale simplității și firescului. Lăsăm lumea pe mâna celor care au, totuși, un scop comun. Viața fără Dumnezeu. Judecător Adriana Stoicescu

 

http://fluierul.ro/jsp/article/indexDisplayArticle.jsp?artid=401717&title=judecator-adriana-stoicescu-invazia-prostilor-sfarsitul-umanitatii-

 

 

///////////////////////////////////////

 

Judecătorul italian Angelo Giorgianni, care a demisionat în protestul pentru Green Pass, împărtășește italienii observațiile sale cu TGP

italienii nu sunt preocupați doar de țara lor ’ si acțiuni privind COVID dar, de asemenea, ele sunt preocupați de țara lor ’ s. Relația cu SUA

Judecatorul Angelo Giorgianni este deschis despre modul în care diferite țări ca Italia au răspuns la COVID. Alarmcall scrie:

Judecătorul Angelo Giorgianni lansează o nouă alarmă: gestionarea la nivel mondial a pandemiei urmează același scenariu. Răspunsul guvernului Ciprului la pandemie provoacă teroare și îngrijorare în rândul poporului cipriot care văd libertățile și drepturile fundamentale limitate. pass în condiții de siguranță, teste obligatorii, de asemenea, pentru copii și adolescenți să meargă la școală și teama de vaccin obligatoriu, la revenirea la școală.

Guvernele din întreaga lume urmăresc un script unic pentru gestionarea pandemiei, astfel încât ceea ce se întâmplă în unele state ar putea răspândi în curând altora. Guvernul Ciprului, la fel ca restul guvernelor lumii, a răspuns la pandemie cu limitări foarte grele ale drepturilor omului și a activat chiar Pass Safe, care de la sfârșitul lunii iunie va lua numele de Green Pass.

Judecătorul Giorgianni a fost intervievat în această săptămână trecut, alături de TGP ’ s Joe Hoft. Înainte de interviu, au fost discutate următoarele:

Astăzi, în Italia, zona euro pare condamnat, mai ales în cazul în care prețurile materiilor prime continuă să rămână în cazul în care acestea sunt (foarte ridicat).

Dacă globalisti bloca importul de bunuri din Marea Britanie și SUA, globaliste implodează lume, indiferent de cât de mult cei în cauză se plâng și declama.

franco-german UE este în pat cu Beijing. SUA este conștient de acest lucru.

Un tsunami de proporții biblice este pe drum, în primul rând în Europa, din Statele Unite ale Americii. Reducerea exporturilor europene către SUA din cauza încetinirii descărcării mărfii este agravată de inflație din SUA indusă în restul lumii. Și, în plus, această problemă inflaționistă este multiplicată – pentru cei care au euro – de un dolar puternic.

În final, concluzia este simple-în 2022 Italia va face o gaură în conturile sale, care va goli Marea Mediterană.

Italia va încerca să ajute companiile sale, ci prin ruinarea restul tarii, familiile în primul rând, care în mod clar nu știu cum vor fi plătite în cazul în care nu funcționează.

În final, veți vedea, este doar o chestiune de timp înainte ca oamenii din Italia rebele.

Dacă adăugați la această apăsare pentru vaccinare forțată cu un vaccin care nu este clar dacă acesta va face pagube sau să ofere efecte secundare pe termen mediu și pe termen lung (astfel de date cu privire la vaccinuri sunt în prezent aproape necunoscute) ați înțeles că situația nu este altceva decât EXPLOZIBILI.

clasa conducătoare pur roman care a cauzat dezastrul este același care astăzi pretenții pentru a direcționa creșterea repornire și națiune.

Deci, tot ceea ce se poate întâmpla în Italia, în următoarele câteva luni, inclusiv penele de curent, vaccinări în masă fără o urgență de sănătate, confiscarea proprietății, dezarmantă italieni care au arme, pene de curent, etc .. Pe scurt, am risca o formă modernă a tuturor represiune-out.

 

http://fluierul.ro/jsp/article/indexDisplayArticle.jsp;jsessionid=83DFE4E47520DCEA75B180B6C521935E?artid=43212&title=

 

 

//////////////////////////////////////

Pacat ca poarta halate albe…34 de medici şi farmacişti implicaţi în dosarul reţetelor false au fost achitaţi. După 10 ani de procese, faptele s-au prescris

 

34 de medici şi farmacişti implicaţi în dosarul reţetelor false au fost achitaţi. După 10 ani de procese, faptele s-au prescris Foto: depositphotos.com

34 de medici şi farmacişti, deferiţi justiţiei în urmă cu zece ani pentru înşelăciune, uz de fals, dare de mită şi spălarea banilor, au fost achitaţi definitiv de Curtea de Apel Bucureşti, după ce judecătorii au constatat că faptele s-au prescris.

 

În anul 2012, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti anunţa trimiterea în judecată a 34 de persoane, implicaţi fiind şi medici şi farmacişti de la farmaciile Dona din Capitală, acuzaţi că au falsificat mii de reţete medicale, înşelând Casa Naţională de Asigurări cu 1,6 milioane lei.

 

Opt ani a durat procesul la Tribunalul Bucureşti, instanţă care aplica în decembrie 2020 câteva condamnări cu suspendare, după care au urmat alţi doi ani de dezbateri la Curtea de Apel Bucureşti. Această ultimă instanţă a dat şi verdictul final: toţi inculpaţii au fost achitaţi sau a fost încetat procesul penal împotriva lor pentru că, între timp, faptele s-au prescris.

 

Medicii şi farmaciştii din acest dosar sunt acuzaţi că au falsificat 4.000 de reţete medicale, prejudiciul produs Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti fiind de 1,6 milioane lei. Pe unele dintre reţete figurau şi numele unor persoane decedate.

 

Potrivit procurorilor, medicii acuzaţi în dosar prescriau tratamente pe numele unor pacienţi care nu fuseseră consultaţi, apoi le trimiteau unor farmacişti care falsificau semnăturile beneficiarilor şi le decontau la Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti, banii fiind spălaţi prin introducerea într-un circuit comercial licit.

 

Sumele decontate de la CASMB variau între 30 şi 100% din valoarea reţetei, iar pentru activitatea lor farmaciştii obţineau un bonus la salariu, întrucât creşteau vânzările în mod artificial, iar medicii primeau sume cuprinse între 3 şi 5% din valoarea respectivei reţete.

 

Una dintre modalităţile de operare era aceea că farmacistul, de regulă, diriginte de farmacie sau coordonator de zonă, stabilea o legătură cu un medic specialist sau de familie.

 

În baza înţelegerii cu farmacistul, medicul prescria în mod constant numeroase reţete false cu valoarea compensată, fără a avea acoperire într-o situaţie reală, în sensul că reţetele erau eliberate pe numele unor pacienţi care nu fuseseră consultaţi şi care nu solicitaseră vreun tratament.

 

Citește și:

 

Din 2023

Din 2023, cei care nu se prezintă la serviciile medicale de prevenţie ar putea fi sancţionaţi

Doi medici

Doi medici de la Pediatrie s-ar fi luat la bătaie în spitalul din Piteşti. Poliţia face anchetă

Populaţia vârstnică

Populaţia vârstnică a depăşit-o cu peste 20% pe cea tânără. România are nevoie urgentă de 50.000 de asistenţi medicali

Un cabinet

Un cabinet medical din Călăraşi a atestat în fals vaccinarea antiCovid a 550 de personae

https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/34-de-medici-si-farmacisti-implicati-in-dosarul-retetelor-false-au-fost-achitati-dupa-10-ani-de-procese-faptele-s-au-prescris

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

Doar 9 medici, sub control judiciar pentru că au făcut operaţii estetice, fără drept, la o clinică din Bucureşti-

 

Nouă medici au fost plasați sub control judiciar de procurori pentru că au făcut operaţii estetice, fără să fie autorizați, la o clinică din Capitală. Medicii sunt acuzați de înșelăciune şi exercitarea fără drept a unei profesii.

 

Este vorba de dosarul care vizează activitatea clinicii de înfrumuseţare Swiss Hospital din Bucureşti.

 

Reprezentanţii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au anunţat, luni, că inculpaţii sunt:

 

cinci medici stomatologi,

un medic rezident chirurgie plastică estetică şi microchirurgie reconstructivă,

un medic rezident în specializarea dermatovenerologie

un fizioterapeut,

un medic rezident chirurgie plastică estetică şi microchirurgie reconstructivă

Procurorii au descoperit că, în anii 2020 şi 2021, în cadrul Swiss Hospital, o clinică de înfrumuseţare din Bucureşti, inculpaţii au făcut diverse proceduri medicale unor pacienţi (de exemplu, procedură de volumizare buze, rinocorecţie, umplere cearcăne şi augmentare bărbie cu acid hialuronic, terapii intravenoase cu ozon, proceduri de mezoterapie etc.), care ar fi fost induşi în eroare, pentru că li se spunea că respectivii sunt medici specialişti.

 

Scopul era evident obţinerea sumelor de bani achitate de către pacienţi către clinica menţionată.

 

Firma SC Swiss HospitalSRL este şi ea anchetată pentru complicitate la exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi în formă continuată (10 acte materiale) şi înşelăciune în formă continuată (31 acte materiale).

 

Clinica a pus la dispoziţie sala de intervenţie şi aparatura medicală proprie sau închiriată mai multor medici, „pentru a exercita fără drept profesia de medic specialist prin efectuarea de proceduri medicale unor pacienţi, cunoscând faptul că medicii nu deţineau autorizările şi specializările necesare prevăzute de lege pentru aceste proceduri, totodată inducând în eroare mai mulţi pacienţi cu scopul de a obţine un folos patrimonial injust reprezentat de sumele de bani achitate de către aceştia în schimbul procedurilor invazive sau non-invazive efectuate”, explică procurorii.

 

În acest dosar, în iunie anul trecut, au avut loc zeci de percheziţii în Bucureşti şi în 24 de judeţe, vizată fiind clinica de înfrumuseţare din Capitală.

 

Citește și:

 

34 de

34 de medici şi farmacişti implicaţi în dosarul reţetelor false au fost achitaţi. După 10 ani de procese, faptele s-au prescris

Medici stomatologi

Medici stomatologi, trimiși în judecată de DNA: Doi sunt profesori la universitate şi au pretins câte 2.000 de euro de la rezidenţi

Medicii din

Medicii din România se confruntă cu un val de plângeri penale. Dr. Beatrice Mahler: Am învățat drumul către secția de poliție!

S-a încheiat

S-a încheiat exodul medicilor? Tot mai puțini cer documente necesare pentru a se angaja în străinătate  

 

 

 https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/9-medici-sub-control-judiciar-pentru-ca-au-facut-operatii-estetice-fara-drept-la-o-clinica-din-bucuresti

 

////////////////////////////////////////

 

Mercenarii trimiși de Putin în Ucraina, experți în masacre, tortură și jafuri, ca Statul Isamic

 

 

Putin schimbă foaia în Ucraina și trimite mercenarii din grupul Wagner, care au făcut prăpăd în Siria și prin Africa, după ce armata rusă a fost decimată, în atacuri de gherilă ale ucrainenilor.

 

Pe măsură ce forțele ruse regulate se retrag strategic în cazărmi, să se refacă, accentul se mută pe estul Ucrainei, la granița cu Rusia, unde luptă cele mai bine echipate și mai experimentate trupe ale Kievului.

 

Acolo a trimis Putin mercenarii din grupul Wagner, să ajute milițiile separatiste și forțele ruse, care se chinuie să cucerească măcar granițele republicilor autoproclamate din Donbas.

 

Ar fi ajuns doar 1.000 de mercenari, cu tot cu comandanți, săptămâna aceasta, nu 16.000, cum anunța propaganda rusă.

 

De ce are Putin nevoie de ei? A trimis deja 190.000 de militari în Ucraina, din care 10% sunt deja morți și zeci de mii sunt răniți, după o lună. Deci sunt buni și 1.000 de luptători odihniți, echipați și antrenați.

 

În plus, sunt niște „măcelari”. Putin se bazează pe ei, la fel ca pe cecenii lui Kadîrov, pentru a semăna groaza în rândul apărătorilor, în teritoriile pe care vrea să le ocupe. Și crede că nimeni nu-l va putea trage la răspundere pentru crimele pe care aceștia le vor comite.

 

Ei se ocupă de „treburile murdare”

„Sunt grupuri armate care nu au lanțuri de comandă clare; ei nu poartă neapărat uniforme, nu poartă neapărat însemne”, spune Sorcha MacLeod, care conduce grupul de lucru al Națiunilor Unite privind utilizarea mercenarilor, pentru The Intercept.

 

„Este greu să tragi oamenii la răspundere pentru abuzurile drepturilor omului și crimele de război într-o situație de conflict armat. Când ai de-a face cu forțele armate obișnuite, este dificil, dar cel puțin există mecanisme în vigoare. Dar, de îndată ce ai astfel de actori (mercenari – n.red.) implicați în conflict, este foarte, foarte dificil să-i găsești, să-i identifici”, mai spune oficialul.

 

În Republica Centrafricană, de exemplu, mercenarii Wagner au fost acuzați în mod credibil de încălcări pe scară largă, inclusiv masacre, crime extrajudiciare și detenție arbitrară, precum și tortură, violență bazată pe gen, jaf și țintirea nediscriminatorie a civililor.

 

De asemenea, se crede că mercenarii Wagner au fost în spatele asasinarii în 2018 a trei jurnalişti ruşi, care se aflau în Republica Centrafricană pentru a investiga grupul.

 

Carne de tun, dar nu din Rusia

În Siria, pe lângă alte abuzuri, oficialii ONU au acuzat grupul Wagner că înșela localnici săraci, cărora le spunea că îi angajează să păzească instalațiile petroliere din Libia, iar când ajungeau acolo erau trimiși direct la luptă, în războiul civil.

Se pare că și pentru războiul din Ucraina mercenarii s-au ocupat de recrutări din Africa și din Siria.

 

 

Au învățat de la Statul Islamic

Tot în Siria, prima desfășurare semnificativă a grupului Wagner, mercenarii ruși au comis abuzuri la nivelul celor comise de Statul Islamic, inclusiv răpirea, torturarea și executarea lui Hamdi Bouta, un dezertor al armatei siriene.

 

Există filmări în care patru luptători vorbitori de limbă rusă îl lovesc pe sirian cu un baros, îi taie mâinile și capul cu o lopată și îi dau foc trupului. Alte imagini îi arată pe luptători pozând cu capul tăiat al bărbatului, agățat de un gard.

 

Au existat informații că ei ar fi încercat să-l asasineze și pe președintele Zelenski. N-au avut succes, iar liderul de la Kiev le-a transmis și un mesaj:

 

„Aceasta va fi cea mai proastă decizie a vieţii voastre. O viaţă lungă este mai bună decât banii care vă sunt oferiţi pentru una scurtă”.

 

Citește și:

 

Peste 1.000

Peste 1.000 de mercenari din grupul Wagner, aduşi să lupte în Ucraina

Zelenski îi

Zelenski îi avertizează pe mercenarii aduşi de ruşi: Va fi cea mai proastă decizie. O viaţă lungă e mai bună decât banii care vă sunt oferiţi pentru una scurtă

Marea Britanie

Marea Britanie impune noi sancțiuni Rusiei, care vizează mercenarii din Grupul Wagner, dar și cel mai mare producător de diamante din lume

Times scrie

Times scrie că sute de mercenari plătiţi de Putin sunt la Kiev, pentru a-i asasina pe Zelenski şi tot guvernul lui

 

https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/mercenari-rusi-ucraina-putin-wagner

 

 

 

 

///////////////////////////////////////

Cele mai bine vândute titluri de la Editurile Trei, Pandora M și Lifestyle Publishing

 

de EDUARD SEBASTIAN  

 

Multe cărți, interesante. Lansări, public setat să recupereze cei doi ani de pandemie. În ideea în care un top al cărților vîndute de edituri este și o recomandare, vă prezentăm cele mai cerute titluri ale Bookfest 2022 la Editurile Trei, Pandora M și Lifestyle Publishing.

 

Ficțiunea premiată, volume de referință în psihologie, dezvoltare personală, lifestyle și științe, precum și titlurile-cult preferate de adolescenți au alcătuit lista celor mai bine vândute cărți în standul editurilor Trei, Pandora M și Lifestyle Publishing la această ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest.

 

Astfel, topul celor mai bine vândute titluri de ficțiune de la Editura Trei este alcătuit din:

  1. Necunoscuta din Sena, de Guillaume Musso, colecția Fiction Connection
  2. 1000 de ani de bucurii și tristeți, de Ai Weiwei, colecția Memoir/Fiction Connection
  3. Cutia, de Camilla Lackberg și Henrik Fexeus, colecția Fiction Connection Crime
  4. Castelul de hârtie, de Miranda Cowley Heller, colecția Fiction Connection
  5. Leopardul, de Jo Nesbo, colecția Fiction Connection Crime

 

Cele mai cumpărate cărți de psihologie din standul Trei au fost:

  1. Mitologia primitivă, de Joseph Campbell, colecția Misterele Inconștientului Colectiv
  2. Trei personalități: narcisică, borderline și maniaco-depresivă, de Christopher Bollas și Sacha Bollas, colecția Psihanaliză Contemporană
  3. Ocultism, vrăjitorie și mode culturale, de Mircea Eliade, colecția Misterele Inconștientului Colectiv
  4. Sindromul impostorului, de Kevin Chassangre și Stacey Callahan, colecția Psihologia pentru Toți
  5. Noile personalități dificile, de Francois Lelord și Christophe Andre, colecția Psihologie Practică.

 

Titlurile de nonficțiune care au suscitat cel mai mare interes la această ediție Bookfest au fost:

  1. O istorie a emoțiilor, de Richard Firth-Godbehere
  2. Hărțile sensului, de Jordan B. Peterson
  3. Lumea secretă. O istorie a serviciilor de informații, de Christopher Andrew
  4. Istoria filosofiei, de A.C. Grayling
  5. Ecuația lui Dumnezeu, de Michio Kaku

 

Tinerii cititori s-au bucurat de întâlnirea cu titlurile bestseller ale momentului la nivel internațional:

  1. Anatomie. O poveste de iubire, de Dana Schwarz, colecția Young Fiction Connection
  2. Iartă-mă când plâng prea mult, de Joya Goffney, colecția Young Fiction Connection
  3. Ia-mă cu tine când pleci, de David Levithan și Jennifer Niven, colecția Young Fiction Connection
  4. Legea lupilor, de Leigh Bardugo, colecția Young Fiction Connection
  5. Sânge auriu, de Namina Forna, colecția Young Fiction Connection

 

Topul colecției Autori Români la Bookfest 2022 include cele mai noi apariții:

  1. A râs și tata, de Remus Boldea
  2. Bureți de fag, de Mihai Duțescu
  3. Sufletul lumii, de Camelia Cavadia
  4. Numai copilăria e glorioasă. Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran
  5. Simfonia semnelor, de Adriana Săftoiu

 

Pandora M și-a încântat cititorii cu cele mai premiate titluri publicate în colecția Anansi. World Fiction:

  1. Shuggie Bain, de Douglas Stuart, Anansi Contemporan
  2. Tyll, de Daniel Kehlmann, Anansi Contemporan
  3. Invențiile ocazionale, de Elena Ferrante, Anansi Ego
  4. Cea mai tainică amintire a oamenilor, de Mohamed Mbouogar Sarr, Anansi Contemporan
  5. Sezonul uraganelor, de Fernanda Melchor, Anansi Contemporan

 

Cei mai mici dintre cititori s-au bucurat atât de întâlnirile cu autorii lor preferați, cât și de noile apariții din standul Pandora M:

  1. Cele șapte minuni ale domnului Zăpăcilă, de Mauri Kunnas, colecția PanDA
  2. Meșterește acasă cu Findus, de Sven Nordqvist, colecția PanDA
  3. Mama Mu și căsuța din copac, de Jujja Wieslander și Tomas Wieslander, colecția PanDA
  4. Elmer și vântul, de David McKee, colecția PanDA
  5. Copacul, de Ana Dragomir, colecția Literati

 

Lifestyle Publishing și-a cucerit publicul cititor cu cele mai initeresante titlluri internaționale din domeniu:

  1. Inteligența hormonală, de Dr. Aviva Romm
  2. Îmbunătățește-ți instantaneu dispoziția, de Olivia Remes
  3. F*ck! De ce nu mă schimb? De Dr. Gabija Toleikyte
  4. Respirația, de James Nestor
  5. Atomic Habits, de James Clear

 

 

https://editiadedimineata.ro/bookfest-2022-cele-mai-bine-vandute-titluri-de-la-editurile-trei-pandora-m-si-lifestyle-publishing/

///////////////////////////////////////

 

Pentru ca au ca tata pe mincinosul Satan (Iuan,cap.6/44),inseala de ingheata apele… ”Minciuna este în ADN-ul statului rus”. Cum au negat rușii masacrul de la Katyn și pe cine au dat vina

 

În 13 aprilie 1943, Germania nazistă a anunțat că a descoperit mai multe gropi comune cu trupurile a mii de ofițeri polonezi arestați și apoi executați de Armata Sovietică. Și după 80 de ani, masacrul de la Katyn continuă să fie un subiect sensibil între Polonia și Rusia.

 

Decenii de-a rândul, Rusia a negat implicarea ei în crimele de război petrecute la Katyn, însă în 1990, Mihail Gorbaciov a recunoscut vina sovieticilor.

 

Deşi înaintea prăbuşirii URSS autorităţile ruseşti au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele ruseşti succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar permite urmărirea în justiţie a făptaşilor aflaţi încă în viaţă. Mulţi ruşi continuă să creadă că ar fi adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziştii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor, scrie Ziarul de Gardă.

 

Istoricul român Mădălin Hodor, care lucrează la Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS) amintește acum, în contextul negării crimelor de la Bucea, din Ucraina, de către regimul de la Moscova, tocmai de masacrul de la Katyn. Pentru a demonstra ceea ce el susține în încheire: ”minciuna este în ADN-ul statului rus”.

 

După descoperirea masacrului de la Katyn și expunerea lui publică, sovieticii au încredințat NKGB-ului sarcina de a „combate minciuna nazistă”, explică istoricul Mădălin Hodor.

 

Șeful departamentului de contrainformatii al NKGB, Leonid Raichman, a condus o „echipa de investigatori” care a tras următoarea concluzie: ”Cei 22.000 de ofițeri polonezi ale căror cadavre au fost găsite în pădurea de la Katyn, lucrau împreună cu muncitori sovietici în zona când a început invazia germană din iunie 1941. Ei au fost împușcați de naziști care au vrut să dea vina pe sovietici”, explică Hodor într-o postare în pagina sa de Facebook.

„Stalin le spusese anterior liderilor polonezilor liberi că ofițerii sunt bine mersi, că i-a eliberat imediat după 22 iunie 1941 și că i-a trimis de mult spre Anglia. Probabil nu au ajuns inca dat fiind că au trebuit să înconjoare prin… Siberia, China etc.

Nu uitați. Minciuna este în ADN-ul statului rus”, își încheie istoricul Mădălin Hodor postarea.

 

Citiți și:

”În 1956, soldații ruși capturați spuneau că nu știu ce caută la Budapesta. În 1968, că nu știu ce caută la Praga”. Opinia unui istoric despre ”amnezia” rusească

 

https://editiadedimineata.ro/minciuna-este-in-adn-ul-statului-rus-cum-au-negat-rusii-masacrul-de-la-katyn-si-pe-cine-au-dat-vina/

 

///////////////////////////////////////

Masacrul statului:adevarurile ascunse ale Covid 19

PRP: 65,00 lei?

Preț: 52,00 lei

Autor: Angelo Giordanni

Editura: CARTEA ROMANEASCA

DESCRIERE

Aceasta carte de investigatie apare intr-un moment deosebit de delicat, un moment in care urgenta de sanatate cedeaza locul unei crize sociale si economice. Sistemul tarii, subminat de furtuna actuala, risca sa lase crimei organizate un nou spatiu de manevra, in care nu va fi posibila nicio actiune de contracarare daca nu se inteleg in mod clar evenimentele COVID-19. Nu au lipsit avertismentele: peste 40.000 de companii si-au modificat deja proprietatea si multi „brokeri” au inceput sa ofere garantii bancare antre-prenorilor aflati in dificultate. Intr-un articol publicat de Corriere della Sera, scris impreuna cu prof. Nicaso, am propus sa ne pastram garda sus, evitand ca obisnuitele clici politico-antreprenoriale sa poata pune mana pe fondurile de reconstructie.

 

 

https://www.librariaonline.ro/stiinte_umaniste/diverse/masacrul_statului_adevarurile_ascunse_ale_covid_19-giordanni_angelo-cartea_romaneasca-p10190458

 

////////////////////////////////////////

 

Ca sa faptuiasca tampenia Tarului,calca nu doar peste cadavrele din Ucraina,ci si…Nebunie TOTALĂ! Putin vrea să „construiască Eurasia de la Lisabona la Vladivostok”

 

Un aliat important de-ai lui Putin face o declarație teribilă despre obiectivul Rusiei de a construi „Eurasia deschisă de la Lisabona la Vladivostok”.

 

O declarație care seamănă a nebunie totală a fost lansată în această dimineață de către aliatul principal al lui Vladimir Putin, și fostul președinte rus Dmitri Medvedev.

 

 

Postată pe aplicația de mesagerie Telegram, postarea repetă afirmațiile respinse pe scară largă ale Kremlinului despre simpatizanții naziști din Ucraina, spunând că „ucrainenii pasionați s-au rugat pentru un al treilea Reich în ultimii 30 de ani”.

 

Rusia, noi acuzații la adresa Marii Britanii. Regatul Unit ar bloca reuniunea ONU cerută de Putin

Din nou, în conformitate cu retorica Kremlinului, Medvedev continuă să pună sub semnul întrebării Ucraina ca țară independentă, făcând referire la „o pseudo-istorie a statului ucrainean”.

 

Cu toate acestea, încheierea postării poate fi identificată cu ceva mult mai grav, sugerând că obiectivul Moscovei în conflict este „de a construi în sfârșit o Eurasia deschisă – de la Lisabona la Vladivostok”.

 

 

În rândul personalităților europene s-a discutat anterior despre noțiunea de zonă de liber schimb care se întinde de la capitala portugheză, cea mai vestică din Europa, și Vladivostok, orașul rus din estul îndepărtat, unde se termină calea ferată transsiberiană.

 

Cu toate acestea, acest tip de limbaj al unui aliat atât de apropiat al liderului rus este deja un motiv de alarmă în rândul celor care cred că Moscova are ambiții imperialiste dincolo de Ucraina, arată Sky News.

Ca sa faptuiasca nebunia tarului,calca nu doar peste cadavrele din Ucraina,ci si…

 

https://ziarulromanesc.net/prim-plan-uk/nebunie-totala-putin-vrea-sa-construiasca-eurasia-de-la-lisabona-la-vladivostok/

 

////////////////////////////////////////

 

Un scenariu horror! Maşinile inteligente – „Artilectele” – vor dori să preia controlul asupra lumii şi se vor război cu oamenii, avertizează un cercetător

 

 

Hugo de Garis este un cercetător retras din subdomeniul Inteligenței Artificiale, cunoscut sub numele de hardware evolutiv. El a devenit cunoscut în anii 1990 pentru cercetările sale privind utilizarea algoritmilor genetici pentru a dezvolta rețele neuronale artificiale tridimensionale automate celulare în interiorul rețelelor de FPGA (Field Programmable Gate Array / circuit integrat digital configurabil). El a susținut că această abordare ar permite crearea a ceea ce el numește „creier artificial”, care ar depăși rapid nivelurile de inteligență.

 

Hugo de Garis consideră că un război major înainte de sfârșitul secolului 21, soldat cu miliarde de morți, este aproape inevitabil. Mașinile inteligente (sau „artilecte”, o formă prescurtată a „intelectului artificial”) vor fi mult mai inteligente decât oamenii și vor amenința să dobândească dominația lumii, rezultând într-un conflict între „cosmiști”, care susțin artilectele, și „tereni” , care li se opun (amândoi sunt termeni ai invenției sale). El descrie acest conflict ca fiind un război de „gigamorţi”, momentul în care miliarde de oameni vor fi uciși.

 

 

Hugo de Garis menţionează ca exemplu pentru ideile sale scenariul filmului SF din 2014 – „Transcendence” – o peliculă despre Inteligenţa Artificială. În film, actorul Johnny Depp îl interpretează pe Will Caster, care este un cercetător care dorește să unească conștiința colectivă a oamenilor într-o singură mașinărie.

 

Despre ideile lui Hugo de Garis, vă invit să urmăriţi videoclipul YouTube „Hugo de Garis: The Artilect War”.

 

 

 

https://www.lovendal.ro/wp52/un-scenariu-horror-masinile-inteligente-artilectele-vor-dori-sa-preia-controlul-asupra-lumii-si-se-vor-razboi-cu-oamenii-avertizeaza-un-cercetator/

 

////////////////////////////////////////

 

Risc existențial cauzat de inteligența artificială puternică

 

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

 

Riscul existențial cauzat de inteligența artificială puternică (sau generală) este ipoteza conform căreia progresul substanțial în inteligență artificială puternică (sau generală; prescurtat AGI[1] în engleză) ar putea duce într-o zi la dispariția omului sau la o altă catastrofă globală nerecuperabilă.[2][3][4] Se susține că specia umană domină în prezent alte specii, deoarece creierul uman are unele capacități distinctive de care alte animale nu dispun. Dacă IA depășește umanitatea în inteligența generală și devine „superinteligentă”, atunci ar putea deveni dificil sau imposibil de controlat de către oameni. Așa cum soarta gorilei de munte (Gorilla beringei beringei) depinde de bunăvoința umană, tot așa soarta umanității ar putea depinde de acțiunile unei viitoare superinteligențe a mașinilor.[5]

 

Probabilitatea acestui tip de scenariu este larg dezbătută și depinde în parte de scenarii diferite privind progresul viitor în informatică. Anterior doar un domeniul exclusiv al science-fiction-ului, preocupările cu privire la superinteligență au început să devină obișnuite în anii 2010 și au fost popularizate de personalități publice precum Stephen Hawking, Bill Gates și Elon Musk.[6]

 

O sursă de îngrijorare este controlul unei mașini superinteligente sau insuflarea acesteia cu valori compatibile cu ale omului care poate fi o problemă mai dificilă decât se presupunea naiv anterior. Mulți cercetători cred că o superinteligență ar rezista în mod natural încercărilor de a o opri sau de a-și schimba obiectivele – un principiu numit convergență instrumentală – și că pre-programarea unei superinteligențe cu un set complet de valori umane se va dovedi a fi o sarcină tehnică extrem de dificilă.[2][7][8] În schimb, sceptici precum Yann LeCun de la Facebook susțin că mașinile superinteligente nu vor avea nicio dorință de autoconservare.[9]

 

O a doua sursă de îngrijorare este că o „explozie de inteligență” bruscă și neașteptată ar putea lua prin surprindere o rasă umană nepregătită. Pentru a ilustra conceptul, dacă prima generație a unui program de computer este capabilă să își rescrie algoritmii și să-și dubleze viteza sau capacitățile în șase luni, atunci a doua generație își va rescrie algoritmii doar în trei luni. În acest scenariu, timpul pentru fiecare generație continuă să se micșoreze, iar sistemul suferă un număr mare fără precedent de generații de îmbunătățire într-un interval scurt de timp, ridicându-se de la performanța subumană în multe domenii la performanța supraumană în toate domeniile relevante.[2][7] Empiric, exemple precum AlphaZero în domeniul jocului go arată că sistemele IA pot uneori să progreseze de la capacitatea îngustă la nivel uman la abilitatea supraomenească îngustă extrem de rapid.[10]

 

 

Cuprins

1    Istorie

2    Argumente generale

2.1 Cele trei dificultăți

2.2 Argument suplimentar

2.3 Scenarii posibile

3    Surse de risc

3.1 Obiective slab specificate

3.2 Dificultăți de modificare a specificațiilor obiectivelor după lansare

3.3 Convergența obiectivelor instrumentale

3.3.1   Probleme terminologice

3.3.2   Antropomorfism

3.4 Alte surse de risc

3.4.1   Competiția

3.4.2   Înarmarea inteligenței artificiale

3.4.3   AGI malefică prin design

3.4.4   Lovitură nucleară preventivă (război nuclear)

4    Interval de timp

5    Perspective

6    Referințe

7    Legături externe

Istorie

 

Învățarea profundă face parte din învățarea automată, care face parte din inteligența artificială (IA).

Unul dintre primii autori care și-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că mașinile extrem de avansate ar putea prezenta riscuri existențiale pentru omenire a fost romancierul Samuel Butler, care a scris următoarele în eseul său din 1863 Darwin printre mașini („Darwin among the Machines”):[11]

 

Rezultatul este pur și simplu o chestiune de timp, dar faptul că va veni momentul în care mașinile vor deține supremația reală asupra lumii și a locuitorilor ei este ceea ce nicio persoană cu o minte cu adevărat filosofică nu poate pune la îndoială nicio clipă.

 

În 1951, informaticianul Alan Turing a scris un articol intitulat Mașini inteligente, o teorie eretică (Intelligent Machinery, A Heretical Theory), în care propunea că inteligențele generale artificiale vor „prelua controlul” lumii pe măsură ce devin mai inteligente decât ființele umane:

 

Să presupunem acum, de dragul argumentelor, că mașinile [inteligente] sunt o posibilitate autentică și să analizăm consecințele construirii lor … Nu s-ar pune problema morții mașinilor și ar putea discuta între ele pentru a-și ascuți inteligența. Prin urmare, la un moment dat ar trebui să ne așteptăm ca mașinile să preia controlul, așa cum este menționat în „Erewhon”, de Samuel Butler.[12]

 

În cele din urmă, în 1965, I. J. Good a creat conceptul cunoscut acum ca „explozie de inteligență”; el a mai declarat că riscurile erau sub-apreciate:[13]

 

Se definește o mașină ultrainteligentă ca o mașină care poate depăși cu mult toate activitățile intelectuale ale oricărui om oricât de inteligent ar fi. Deoarece proiectarea mașinilor este una dintre aceste activități intelectuale, o mașină ultrainteligentă ar putea proiecta mașini și mai bune; atunci va exista, fără îndoială, o „explozie de inteligență”, iar inteligența omului va fi lăsată mult în urmă. Astfel, prima mașină ultrainteligentă este ultima invenție pe care omul trebuie să o facă vreodată, cu condiția ca mașina să fie suficient de docilă pentru a ne spune cum să o ținem sub control. Este curios că acest punct este realizat foarte rar în afara science-fiction-ului. Uneori merită să luați în serios science-fiction-ul.[14]

 

Declarațiile ocazionale ale unor erudiți precum Marvin Minsky[15] și I. J. Good însuși[16] au conținut îngrijorări filozofice conform cărora o superinteligență ar putea prelua controlul, dar nu au conținut nicio chemare la acțiune. În 2000, informaticianul și cofondatorul Sun, Bill Joy, a scris un influent eseu, „De ce viitorul nu are nevoie de noi” („Why The Future Doesn’t Need Us”), identificând roboții superinteligenți ca fiind un pericol de înaltă tehnologie pentru supraviețuirea umană, alături de nanotehnologie și boli infecțioase proiectate.[17]

 

În 2009, experții au participat la o conferință privată găzduită de Association for the Advancement of Artificial Intelligence (AAAI) pentru a discuta dacă computerele și roboții ar putea dobândi orice fel de autonomie și cât de mult aceste abilități ar putea reprezenta o amenințare sau un pericol. Experții au menționat că unii roboți au dobândit diferite forme de semi-autonomie, inclusiv posibilitatea de a găsi singuri surse de energie și posibilitatea de a alege în mod independent ținte pentru a ataca cu arme. De asemenea, au remarcat faptul că unii viruși informatici se pot sustrage de la eliminarea lor și au atins „inteligența gândacilor”. Au ajuns la concluzia că conștientizarea de sine așa cum este descrisă în science fiction este puțin probabilă, dar că există alte pericole și capcane potențiale. New York Times a rezumat punctul de vedere al conferinței: „suntem departe de HAL, computerul care a preluat controlul navei spațiale în 2001: O Odisee Spațială”.[18]

 

 

Copeta cărții lui Nick Bostrom Superinteligența. Căi, pericole, strategii. Bufnița de pe coperta cărții face aluzie la o analogie pe care Bostrom o numește „Fabula neterminată a vrăbiilor”. Un stol de vrăbii decide să găsească un pui de bufniță și să-l crească ca servitor. Își imaginează cu nerăbdare „cât de ușoară ar fi viața” dacă ar avea o bufniță care să le ajute la construirea cuiburilor, să apere vrăbiile și să le dea timp pentru o viață de agrement. Doar „Scronkfinkle”, o „vrabie cu un temperament îngrozitor”, sugerează să ne gândim la întrebarea complicată a modului de a îmblânzi bufnița înainte de a o aduce „în mijlocul nostru”. Celelalte vrăbii se împotrivesc; căutarea unui ou de bufniță va fi deja suficient de grea: „De ce să nu ai bufnița mai întâi și să rezolvi detaliile fine mai târziu?” Bostrom afirmă că „Nu se știe cum se termină povestea”, dar dedică cartea lui Scronkfinkle

În 2014, publicarea cărții lui Nick Bostrom Superinteligența. Căi, pericole, strategii a stimulat o cantitate semnificativă de discuții publice și de dezbateri.[19] Până în 2015, personalități publice ca fizicienii Stephen Hawking și laureatul premiului Nobel Frank Wilczek, informaticienii Stuart J. Russell și Roman Yampolskiy, precum și antreprenorii Elon Musk și Bill Gates își exprimau îngrijorarea cu privire la riscurile superinteligenței.[20][21][22][23] În aprilie 2016, revista Nature a avertizat că: „mașinile și roboții care depășesc performanța oamenilor peste tot ar putea să se auto-îmbunătățească în afara controlului nostru – iar interesele lor s-ar putea să nu se alinieze cu ale noastre”.[24]

 

Argumente generale

Cele trei dificultăți

Inteligența artificială: o abordare modernă (Artificial Intelligence: A Modern Approach), manualul standard de licențiere în IA,[25][26] apreciază că superinteligența „ar putea însemna sfârșitul rasei umane”.[2] Se afirmă: „aproape orice tehnologie are potențialul de a provoca rău în mâini greșite, dar cu [superinteligență] avem o noua problemă, anume că mâinile greșite ar putea aparține tehnologiei în sine”. Chiar dacă proiectanții de sistem au intenții bune, două dificultăți sunt comune atât sistemelor informatice IA, cât și celor care nu sunt IA:

 

Implementarea sistemului poate conține erori de rutină neobservate inițial, dar catastrofale. O analogie este cea a sondelor spațiale: în ciuda cunoștințelor că erorile din sondele spațiale scumpe sunt greu de remediat după lansare, inginerii nu au reușit din punct de vedere istoric să prevină apariția erorilor catastrofale.[10][27]

Indiferent cât de mult timp este pus în proiectarea pre-implementării, specificațiile unui sistem duc adesea la un comportament neintenționat prima dată când întâlnește un scenariu nou. De exemplu, chatbot-ul Tay de la Microsoft s-a comportat inofensiv în timpul testelor de pre-implementare, dar a fost prea ușor atras într-un comportament ofensator atunci când a interacționat cu utilizatori reali. [9]

O a treia dificultate ar fi că o inteligență artificială poate defecta parțial o încercare de a proiecta o nouă generație a ei însăși și de a crea accidental o IA succesivă care este mai puternică decât ea însăși, dar care nu mai păstrează valorile morale compatibile cu omul pre-programate în IA inițială. Pentru ca o IA care se auto-îmbunătățește să fie complet sigură, nu ar trebui doar să fie „fără erori”, ci ar trebui să poată proiecta sisteme succesive care sunt, de asemenea, „fără erori”.[2][28]

 

Toate aceste trei dificultăți devin mai degrabă catastrofe decât neplăceri în orice scenariu în care superinteligența etichetată drept „funcționare defectuoasă” prezice corect că oamenii vor încerca să o oprească și își folosește cu succes superinteligența pentru a depăși astfel de încercări. [29]

 

În ianuarie 2015, Stephen Hawking , Elon Musk și o duzină de experți în inteligență artificială au semnat o scrisoare deschisă privind inteligența artificială, solicitând cercetarea consecințelor societale ale IA. Scrisoarea a confirmat că o societate poate obține mari beneficii potențiale din inteligența artificială, dar a solicitat cercetări concrete cu privire la modul de prevenire a unor potențiale „capcane”; Inteligența artificială are potențialul de a eradica boala și sărăcia, dar oamenii de știință nu trebuie să creeze ceva care nu poate fi controlat. Scrisoarea, intitulată Priorități de cercetare pentru o inteligență artificială robustă și benefică: o scrisoare deschisă, stabilește prioritățile detaliate de cercetare într-un document însoțitor de douăsprezece pagini. Această scrisoare a fost semnată de un număr de cercetători de top ai IA din mediul academic și industrial, inclusiv președintele AAAI Thomas Dietterich, Eric Horvitz, Bart Selman, Francesca Rossi, Yann LeCun și fondatorii Vicarious și Google DeepMind.[30]

 

Argument suplimentar

O mașină superinteligentă ar fi la fel de străină pentru oameni pe cât procesele de gândire umană sunt pentru gândaci. Este posibil ca o astfel de mașină să nu aibă la bază interesele umanității; nu este evident dacă i-ar păsa câtuși de puțin de bunăstarea umană. Dacă este posibilă IA superinteligentă și dacă este posibil ca obiectivele superinteligenței să intre în conflict cu valorile umane de bază, atunci IA prezintă un risc al dispariției omului. O „superinteligență” (un sistem care depășește capacitățile oamenilor în fiecare domeniu relevant) poate depăși oamenii de fiecare dată când obiectivele sale intră în conflict cu obiectivele umane; prin urmare, dacă superinteligența nu decide să permită umanității să coexiste, prima superinteligență care va fi creată va avea ca rezultat inexorabil dispariția umană.[5][31]

 

 

Bostrom și alții susțin că, dintr-o perspectivă evolutivă, decalajul de la inteligența umană la cea supraomenească poate fi mic. [5] [32]

Nu există nicio lege fizică care să împiedice organizarea particulelor în moduri care realizează calcule și mai avansate decât aranjamentele particulelor din creierul uman; prin urmare, superinteligența este posibilă fizic.[21] În plus față de potențialele îmbunătățiri algoritmice asupra creierului uman, creierul digital poate fi cu mai multe ordine de mărime mai mare și mai rapid decât creierul uman, care a fost constrâns ca dimensiune de evoluție pentru a fi suficient de mic pentru a trece printr-un canal de naștere.[10] Apariția superinteligenței, dacă sau când se produce, poate lua rasa umană prin surprindere, mai ales dacă apare un fel de explozie de inteligență.[22]

 

Scenarii posibile

Unii cercetători au propus scenarii ipotetice menite să ilustreze în mod concret unele dintre preocupările lor.

 

În Superinteligența, Nick Bostrom își exprimă îngrijorarea că, chiar dacă calendarul pentru apariția superinteligenței se dovedește a fi previzibil, cercetătorii ar putea să nu ia suficiente măsuri de siguranță, în parte pentru că „[s-ar putea] întâmpla că atunci când este proastă, mai inteligentă este sigură; mai inteligentă este mai periculoasă”. Bostrom sugerează un scenariu în care, de-a lungul deceniilor, IA devine mai puternică. Desfășurarea pe scară largă este inițial afectată de accidente ocazionale – un autobuz fără șofer intră pe contrasens sau o dronă militară trage într-o mulțime nevinovată. Apoi mulți activiști solicită o supraveghere și o reglementare mai strictă, iar unii chiar prezic catastrofe iminente. Dar pe măsură ce dezvoltarea continuă, se dovedește că activiștii au greșit. Pe măsură ce IA auto devine mai inteligentă, suferă mai puține accidente; pe măsură ce roboții militari realizează o direcționare mai precisă, acestea cauzează mai puține daune colaterale. Pe baza datelor, cercetătorii deduc din erori o lecție largă – cu cât IA este mai inteligentă, cu atât este mai sigură. „Așa că mergem cu îndrăzneală – printre cuțitele care se învârtesc”, întrucât IA superinteligentă exploatează un avantaj strategic decisiv. [5]

 

În cartea Life 3.0 a lui Max Tegmark din 2017, „echipa Omega” a unei corporații creează o IA extrem de puternică capabilă să-și îmbunătățească moderat propriul cod sursă în mai multe domenii, dar după un anumit punct, echipa alege să minimizeze în mod public capacitatea IA, pentru a evita reglementarea sau confiscarea proiectului. Pentru siguranță, echipa păstrează IA într-o cutie în care este în mare parte incapabilă să comunice cu lumea exterioară și i se dă sarcina să inunde piața prin companii de tip shell, mai întâi cu sarcini Amazon Mechanical Turk și apoi cu producerea de filme animate și emisiuni TV. Mai târziu, alte companii de tip shell produc medicamente biotehnologice de succes și alte invenții, investind profiturile înapoi în IA. Următoarea echipă încredințează IA cu crearea unei armate de cetățeni jurnaliști și comentatori sub pseudonim, pentru a câștiga influență politică pentru „binele mai mare” pentru a preveni războaiele. Echipa se confruntă cu riscuri ca IA să poată încerca să scape prin introducerea „ușilor din spate” în sistemele pe care le proiectează, prin mesaje ascunse în conținutul său produs sau prin utilizarea înțelegerii sale crescânde a comportamentului uman pentru a convinge pe cineva s-o lase liberă. Echipa se confruntă, de asemenea, cu riscul ca decizia sa de a pune proiectul într-o cutie să întârzie proiectul suficient de mult pentru ca un alt proiect să îl depășească. [33] [34]

 

În schimb, fizicianul Michio Kaku, un sceptic al riscurilor IA, prezintă un rezultat determinist pozitiv. În Physics of the Future, el afirmă că „vor dura multe decenii până când roboții să urce” pe o scară de conștiință și că între timp corporații precum Hanson Robotics vor reuși probabil să creeze roboți care sunt „capabili să iubească și să câștige un loc în familia umană extinsă”.[35][36]

 

Surse de risc

Obiective slab specificate

Deși nu există o terminologie standardizată, o IA poate fi văzută în mod vag ca o mașină care alege orice acțiune care pare să atingă cel mai bine setul de obiective sau „funcția sa de utilitate”. Funcția de utilitate este un algoritm matematic care are ca rezultat un singur răspuns definit în mod obiectiv. Cercetătorii știu cum să scrie funcții utilitare care să „minimalizeze latența medie a rețelei în acest model specific de telecomunicații” sau „să maximizeze numărul de click-uri de recompensă”; totuși, ei nu știu cum să scrie o funcție de utilitate pentru „maximizarea prosperității umane” și nici nu este clar în prezent dacă o astfel de funcție există în mod semnificativ și fără echivoc. Mai mult, o funcție de utilitate care exprimă unele valori, dar nu altele, va tinde să treacă peste valorile care nu sunt reflectate de funcția de utilitate.[37]

 

Dietterich și Horvitz fac ecou preocupării „Ucenicului vrăjitorului” într-o comunicare a editorialului ACM, subliniind nevoia de sisteme de IA care să solicite fluid și fără ambiguitate aportul uman, după cum este necesar.[38]

 

Proiectul Open Philanthropy rezumă argumentele conform cărora obiectivele specificate greșit vor deveni o preocupare mult mai mare dacă sistemele IA ating inteligența generală sau superinteligența. Bostrom, Russell și alții susțin că sistemele de decizie mai inteligente decât omul ar putea ajunge la soluții mai neașteptate și extreme la sarcinile atribuite și ar putea să se modifice singure sau mediul lor în moduri care să compromită cerințele de siguranță.[7]

 

Cele trei legi ale roboticii ale lui Isaac Asimov reprezintă unul dintre primele exemple de măsuri de siguranță propuse pentru agenții IA. Legile lui Asimov au fost menite să împiedice roboții să facă rău oamenilor. În povestirile lui Asimov, problemele legilor tind să apară din conflictele dintre regulile menționate și intuițiile morale și așteptările oamenilor. Citând lucrările lui Eliezer Yudkowsky de la Machine Intelligence Research Institute, Russell și Norvig notează că un set realist de reguli și obiective pentru un agent IA va trebui să încorporeze un mecanism de învățare a valorilor umane în timp: „Nu putem doar să oferim unui program o funcție de utilitate statică, deoarece circumstanțele și răspunsurile dorite la circumstanțe se schimbă în timp.”[2]

 

Dificultăți de modificare a specificațiilor obiectivelor după lansare

Articol principal: Revoltă cibernetică.

În timp ce programele actuale de IA bazate pe obiective nu sunt suficient de inteligente încât să se gândească la rezistența împotriva încercărilor programatorilor de a-le modifica structurile de obiective, o IA suficient de avansată, rațională, „conștientă de sine” ar putea rezista oricăror modificări ale structurii sale de obiective, așa cum un pacifist nu ar vrea să ia o pastilă care îl face să dorească să omoare oameni. Dacă IA ar fi superinteligentă, ar reuși probabil să-și manevreze operatorii umani și ar putea să împiedice să fie „oprită” sau să fie reprogramată cu un nou obiectiv.[5][39]

 

Convergența obiectivelor instrumentale

Există câteva obiective pe care aproape orice inteligență artificială le-ar putea urmări în mod rațional, cum ar fi achiziționarea de resurse suplimentare sau autoconservarea. [40] Acest lucru s-ar putea dovedi problematic, deoarece ar putea pune o inteligență artificială în competiție directă cu oamenii.

 

Citând lucrările lui Steve Omohundro despre ideea convergenței instrumentale și „elementele de bază ale IA”, Stuart Russell și Peter Norvig scriu că „chiar dacă doriți doar ca programul dvs. să joace șah sau să demonstreze teoreme, dacă îi dați capacitatea de a învăța și să se modifice, aveți nevoie de garanții.” Sistemele de planificare extrem de capabile și autonome necesită verificări suplimentare datorită potențialului lor de a genera planuri care să trateze oamenii în mod advers: concurenți pentru resurse limitate.[2] Construirea de garanții nu va fi ușoară; se poate spune: „vrem să proiectezi această centrală într-un mod rezonabil, cu bun simț și să nu construiești niciun subsistem ascuns periculos”, dar în prezent nu este clar cum s-ar specifica în mod riguros acest obiectiv în codul mașinii.[10]

 

În disidență, psihologul evoluționist Steven Pinker susține că „distopiile IA proiectează o psihologie alfa-masculină parohială asupra conceptului de inteligență. Aceasta presupun că roboții supraomeni inteligenți ar dezvolta obiective precum cucerirea stăpânilor lor sau preluarea lumii”; poate în schimb „inteligența artificială se va dezvolta în mod natural pe linii feminine: pe deplin capabile să rezolve probleme, dar fără dorința de a anihila inocenții sau de a domina civilizația.”[41] Russell și colegul informatician Yann LeCun nu sunt de acord unul cu celălalt dacă roboții superinteligenți ar avea astfel de obiective; LeCun afirmă că „oamenii au tot felul de obiective care îi îndeamnă să facă lucruri rele unul altuia, cum ar fi instinctul de autoconservare . . . Acele obiective sunt programate în creierul nostru, dar nu există absolut niciun motiv pentru a construi roboți care au același tip de obiective”, în timp ce Russell susține că o mașină suficient de avansată” va avea autoconservare chiar dacă aceasta nu este programată  …dacă spui „Adu cafeaua”, nu poate să aducă cafeaua dacă mașina este moartă. Deci, dacă îi dați vreun obiectiv, acesta are un motiv pentru a-și păstra propria existență pentru a atinge acest obiectiv.”[9] [42]

 

Probleme terminologice

O parte a dezacordului cu privire la faptul dacă o mașină superinteligentă s-ar comporta moral poate apărea dintr-o diferență terminologică. În afara câmpului de inteligență artificială, „inteligența” este adesea utilizată într-un mod normativ grosier care conotează înțelepciunea morală sau acceptarea unor forme agreabile de raționament moral. La extrem, dacă moralitatea face parte din definiția inteligenței, atunci prin definiție o mașină superinteligentă s-ar comporta moral. Cu toate acestea, în domeniul cercetării inteligenței artificiale, în timp ce „inteligența” are multe definiții care se suprapun, niciuna dintre ele nu face referire la moralitate. În schimb, aproape toate cercetările actuale privind „inteligența artificială” se concentrează pe crearea algoritmilor care „optimizează”, într-un mod empiric, realizarea unui obiectiv arbitrar.[5]

 

Pentru a evita antropomorfismul sau bagajul cuvântului „inteligență”, o inteligență artificială avansată poate fi gândită ca un „proces de optimizare” impersonal care ia strict acțiunile care sunt considerate cel mai probabil să îi îndeplinească obiectivele (posibil complicate și implicite).[5] O altă modalitate de a conceptualiza o inteligență artificială avansată este de a imagina o mașină a timpului care trimite înapoi în timp informații despre care alegere duce întotdeauna la maximizarea funcției sale de scop; această alegere este apoi realizată, indiferent de orice preocupări etice străine. [43] [44]

 

Antropomorfism

În science fiction, o inteligență artificială, chiar dacă nu a fost programată cu emoții umane, experimentează adesea spontan aceste emoții oricum: de exemplu, agentul Smith din Matrix a fost influențat de un „dezgust” față de umanitate. Acesta este un antropomorfism fictiv: în realitate, în timp ce o inteligență artificială ar putea fi programată în mod deliberat cu emoții umane sau ar putea dezvolta ceva similar cu o emoție ca mijloc către un scop final, dacă este util să o facă, nu ar dezvolta spontan emoții umane fără niciun scop, așa cum este descris în ficțiune.[7]

 

Cărturarii susțin uneori că predicțiile altora despre comportamentul unei inteligențe artificiale reprezintă antropomorfismul ilogic.[7] Un exemplu care ar putea fi considerat inițial antropomorfism, dar care este de fapt o afirmație logică despre comportamentul IA, ar fi experimentele lui Dario Floreano în care anumiți roboți au dezvoltat spontan o capacitate brută de „înșelăciune” și i-au păcălit pe alți roboți să mănânce „otravă” și să moară: aici o trăsătură, „înșelăciunea”, asociată în mod obișnuit cu oamenii mai degrabă decât cu mașinile, evoluează spontan într-un tip de evoluție convergentă.[45] Potrivit lui Paul R. Cohen și Edward Feigenbaum, pentru a face diferența între antropomorfizare și predicția logică a comportamentului IA, „trucul este să știm suficient despre modul în care oamenii și computerele gândesc pentru a spune exact ceea ce au în comun și, atunci când ne lipsește aceste cunoștințe, pentru a utiliza comparația pentru a sugera teorii ale gândirii umane sau gândirii computerizate.”[46]

 

Există o presupunere aproape universală în comunitatea științifică că o IA avansată, chiar dacă ar fi programată să aibă sau să adopte dimensiuni ale personalității umane (cum ar fi psihopatia) pentru a se face mai eficientă la anumite sarcini, de exemplu, sarcini care implică uciderea oamenilor, nu ar distruge omenirea din emoțiile umane precum „răzbunarea” sau „furia”. Acest lucru se datorează faptului că se presupune că o IA avansată nu ar fi conștientă[47] sau ar avea testosteron;[48] ignoră faptul că planificatorii militari consideră o superinteligență conștientă ca „Sfântul Graal” al războiului interstatal.[49] Dezbaterea academică este, în schimb, între o parte care se îngrijorează dacă IA ar putea distruge umanitatea ca o acțiune incidentală în cursul progresului către obiectivele sale finale; și o altă parte care crede că IA nu ar distruge deloc umanitatea. Unii sceptici acuză susținătorii antropomorfismului pentru că ei cred că o IA puternică ar dori în mod natural puterea; susținătorii acuză unii sceptici de antropomorfism pentru că cred că o IA puternică ar aprecia în mod natural normele etice umane.[7][50]

 

Alte surse de risc

Competiția

În 2014, filosoful Nick Bostrom a afirmat că o concurență extremă între diferite echipe poate crea condiții prin care crearea unei IA puternice are ca rezultat scăpări în măsurile pripite de siguranță și un conflict potențial violent.[51] Pentru a aborda acest risc, citând colaborarea științifică anterioară (CERN, Proiectul genomului uman și Stația Spațială Internațională), Bostrom a recomandat colaborarea și adoptarea altruistă globală a unui principiu al binelui comun: „Superinteligența ar trebui dezvoltată numai în beneficiul tuturor oamenilor și în slujba idealurilor etice larg împărtășite”.:254 Bostrom a teoretizat că o colaborare la crearea unei inteligențe generale artificiale ar oferi multiple beneficii, inclusiv reducerea precipitării economice, sporind astfel investițiile în siguranță; evitarea conflictelor violente (războaie), facilitarea partajării soluțiilor la problema controlului și distribuirea mai echitabilă a beneficiilor.:253 Proiectul Brain Initiative al Statelor Unite a fost lansat în 2014, la fel ca și Human Brain Project al Uniunii Europene; China Brain Project a fost lansat în 2016.

 

Înarmarea inteligenței artificiale

Unele surse susțin că înarmarea continuă a inteligenței artificiale ar putea constitui un risc catastrofal.[52][53] Riscul este de fapt triplu, primul risc având potențial implicații geopolitice, iar celelalte două au cu siguranță implicații geopolitice.

 

O superinteligență înarmată conștientă ar afecta supremația tehnologică militară actuală a Statelor Unite și ar transforma războiul; prin urmare, este foarte de dorit pentru planificarea militară strategică și războiul interstatal.[49][53] „A Next Generation Artificial Intelligence Development Plan for Development” (2017) al Consiliului de Stat al Chinei vizează IA în termeni strategici din punct de vedere geopolitic și urmărește o strategie de „fuziune militar-civilă” pentru a se baza pe avantajul primului motor al Chinei în dezvoltarea IA pentru a stabili supremația tehnologică până în 2030 [54] în timp ce președintele rus Vladimir Putin a declarat că „oricine va deveni lider în această sferă va deveni conducătorul lumii”.[55] James Barrat, realizator de documentare și autor al Our Final Invention, spune într-un interviu pentru revista Smithsonian: „Imaginați-vă: în doar un deceniu, o jumătate de duzină de companii și națiuni lansează computere care rivalizează sau depășesc inteligența umană. Imaginați-vă ce se întâmplă atunci când aceste computere devin experți în programarea computerelor inteligente. În curând vom împărți planeta cu mașini de mii sau milioane de ori mai inteligente decât suntem noi. Și, în tot acest timp, fiecare generație a acestei tehnologii va fi armată. Nereglementat, va fi catastrofal.”[56]

 

AGI malefică prin design

Se teoretizează că AGI malefică ar putea fi creată prin proiectare, de exemplu de către o armată, un guvern, un sociopat sau o corporație, pentru a beneficia de, controla sau subjuga anumite grupuri de oameni, ca în cazul criminalității cibernetice.[57][58] :166 Alternativ, AGI răuvoitoare („IA malefică”) ar putea alege ca obiectiv creșterea suferinței umane, de exemplu pentru acei oameni care nu au ajutat-o în timpul fazei de explozie a informațiilor.[59] :158

 

Lovitură nucleară preventivă (război nuclear)

Se teoretizează că o țară aproape de obținerea supremației tehnologice AGI ar putea fi ținta unei lovituri nucleare preventive din partea unei țări rivale, ducând la un război nuclear.[60][61]

 

Interval de timp

Opiniile variază atât dacă și când inteligența artificială generală va apărea. La o extremă, pionierul IA Herbert A. Simon a prezis următoarele în 1965: „mașinile vor fi capabile, în termen de douăzeci de ani, să facă orice lucru pe care un om îl poate face”. [62] La cealaltă extremă, roboticianul Alan Winfield susține că prăpastia dintre calculul modern și inteligența artificială la nivel uman este la fel de mare ca prăpastia dintre zborul spațial actual și zborul spațial mai repede ca lumina.[63] Optimismul conform căruia AGI este fezabilă crește și scade și poate a avut o reapariție în anii 2010. Patru sondaje efectuate în 2012 și 2013 au sugerat că presupunerea medie a experților pentru momentul în care va apare AGI a fost 2040-2050, în funcție de sondaj.[64][65]

 

Scepticii care cred că este imposibil ca AGI să apară în curând, tind să susțină că exprimarea îngrijorării cu privire la riscul existențial nu este utilă, deoarece ar putea distrage oamenii de la îngrijorări mai imediate cu privire la impactul AGI, din cauza temerilor că ar putea duce la o reglementare a guvernului sau ar face mai dificilă asigurarea finanțării pentru cercetarea IA sau pentru că ar putea da cercetării IA o reputație proastă. Unii cercetători, cum ar fi Oren Etzioni, caută agresiv să înăbușe îngrijorarea cu privire la riscul existențial din partea IA, spunând că „[Elon Musk] ne-a contestat într-un limbaj foarte puternic spunând că dezlănțuim demonul, și astfel suntem răspunzători”.[66]

 

În 2014, revista Slate a lui Adam Elkus a argumentat că IA este la fel de inteligentă ca un copil mic și numai atunci când vine vorba de anumite sarcini. Majoritatea roboticienilor încă încearcă să obțină o mână de robot care să ridice o minge sau facă un robot să alerge fără să cadă. Elkus continuă să argumenteze că analogia invocării demonului de către Musk poate fi dăunătoare, deoarece ar putea duce la „reduceri dure” a bugetelor de cercetare a IA.[67]

 

Fundația pentru Tehnologia Informației și Inovare (Information Technology and Innovation Foundation, ITIF), un grup de reflecție de la Washington, DC, a acordat Premiul Luddite Anual „alarmiștilor care promovează o apocalipsă a inteligenței artificiale”; președintele său, Robert D. Atkinson, s-a plâns că Musk, Hawking și experții IA spun că IA este cea mai mare amenințare existențială pentru umanitate. Atkinson a declarat: „Nu este un mesaj foarte câștigător dacă doriți să obțineți finanțare a IA de la Congres”.[68][69][70] Nature nu a fost întru totul de acord cu ITIF într-un editorial din aprilie 2016, fiind de acord cu Musk, Hawking și Russell și concluzionând: „Este crucial ca progresul în tehnologie să fie egalat cu cercetări solide, bine finanțate, pentru a anticipa scenariile pe care le-ar putea aduce.” [71] Într-un editorial din Washington Post din 2015, cercetătorul Murray Shanahan a declarat că este puțin probabil ca IA la nivel uman să apară „în curând”, dar că „timpul pentru a începe să ne gândim la consecințe este acum”.[72]

 

Perspective

Teza conform căreia IA ar putea prezenta un risc existențial provoacă o gamă largă de reacții în cadrul comunității științifice, precum și publicului larg. Cu toate acestea, multe dintre punctele de vedere opuse împărtășesc un punct comun.

 

Participanții la conferința Beneficial AI 2017 a Future of Life Institute,[34] sunt de acord în principiu că „Nu există consens, ar trebui să evităm presupuneri puternice cu privire la limite superioare pentru viitoarele capabilități de IA” și „IA avansată ar putea reprezenta o schimbare profundă în istoria vieții pe Pământ și ar trebui să fie planificate și gestionate cu grijă și resurse proporționale.” [73] [74] Susținătorii siguranței IA, cum ar fi Bostrom și Tegmark, au criticat utilizarea de către mass-media a „acelor imagini cu Terminatorul ” pentru a ilustra preocupările privind siguranța IA: „invit toate părțile să practice răbdarea și reținerea și să se angajeze cât mai mult posibil în dialog și colaborare directă. ” [75]

 

Dimpotrivă, mulți sceptici sunt de acord că cercetarea continuă a implicațiilor inteligenței generale artificiale este valoroasă. Scepticul Martin Ford „crede că pare înțelept să aplicăm ceva asemănător cu faimoasa „doctrină 1 la sută” a lui Dick Cheney în spectrul inteligenței artificiale avansate: șansele apariției sale, cel puțin în viitorul previzibil, pot fi foarte mici – dar implicațiile sunt atât de dramatice încât ar trebui luate în serios „; [76] în mod similar, The Economist, altfel sceptic, a afirmat în 2014 că „implicațiile introducerii unei a doua specii inteligente pe Pământ sunt suficient de mari pentru a merita o gândire profundă, chiar dacă perspectiva pare îndepărtată”.[31]

 

Un sondaj prin e-mail din 2017 printre cercetătorii cu publicații la conferințele despre învățare automată a mașinilor NIPS și ICML din 2015 le-a cerut să evalueze îngrijorările lui Stuart J. Russell cu privire la riscul AI. Dintre respondenți, 5% au spus că este „printre cele mai importante probleme din domeniu”, 34% au spus că este „o problemă importantă”, iar 31% au spus că este „moderat importantă”, în timp ce 19% au spus că „nu este important ”și 11% au spus că „nu este deloc o problemă reală”.[77]

 

Referințe

^ artificial general intelligence

^ a b c d e f g Russell, Stuart; Norvig, Peter (2009). „26.3: The Ethics and Risks of Developing Artificial Intelligence”. Artificial Intelligence: A Modern Approach. Prentice Hall. ISBN 978-0-13-604259-4.

^ Bostrom, Nick (2002). „Existential risks”. Journal of Evolution and Technology. 9 (1): 1–31.

^ Turchin, Alexey; Denkenberger, David (3 mai 2018). „Classification of global catastrophic risks connected with artificial intelligence”. AI & Society. 35 (1): 147–163. doi:10.1007/s00146-018-0845-5. ISSN 0951-5666.

^ a b c d e f g Bostrom, Nick (2014). Superintelligence: Paths, Dangers, Strategies (ed. First). ISBN 978-0199678112.

^ Parkin, Simon (14 iunie 2015). „Science fiction no more? Channel 4’s Humans and our rogue AI obsessions”. The Guardian (în engleză). Accesat în 5 februarie 2018.

^ a b c d e f Yudkowsky, Eliezer (2008). „Artificial Intelligence as a Positive and Negative Factor in Global Risk” (PDF). Global Catastrophic Risks: 308–345. Bibcode:2008gcr..book..303Y.

^ „Research Priorities for Robust and Beneficial Artificial Intelligence” (PDF). AI Magazine. Association for the Advancement of Artificial Intelligence: 105–114. 2015. Bibcode:2016arXiv160203506R., cited in „AI Open Letter – Future of Life Institute”. Future of Life Institute. Future of Life Institute. ianuarie 2015. Accesat în 9 august 2019.

^ a b c Dowd, Maureen (aprilie 2017). „Elon Musk’s Billion-Dollar Crusade to Stop the A.I. Apocalypse”. The Hive (în engleză). Accesat în 27 noiembrie 2017.

^ a b c d Graves, Matthew (8 noiembrie 2017). „Why We Should Be Concerned About Artificial Superintelligence”. Skeptic (US magazine). 22 (2). Accesat în 27 noiembrie 2017.

^ Breuer, Hans-Peter. ‘Samuel Butler’s „the Book of the Machines” and the Argument from Design.’ Modern Philology, Vol. 72, No. 4 (May 1975), pp. 365–383

^ Turing, A M (1996). „Intelligent Machinery, A Heretical Theory” (PDF). 1951, Reprinted Philosophia Mathematica. 4 (3): 256–260. doi:10.1093/philmat/4.3.256.

^ Hilliard, Mark (2017). „The AI apocalypse: will the human race soon be terminated?”. The Irish Times (în engleză). Accesat în 15 martie 2020.

^ I.J. Good, „Speculations Concerning the First Ultraintelligent Machine” Arhivat în 28 noiembrie 2011, la Wayback Machine. (HTML ), Advances in Computers, vol. 6, 1965.

^ Russell, Stuart J.; Norvig, Peter (2003). „Section 26.3: The Ethics and Risks of Developing Artificial Intelligence”. Artificial Intelligence: A Modern Approach. Upper Saddle River, N.J.: Prentice Hall. ISBN 978-0137903955. Similarly, Marvin Minsky once suggested that an AI program designed to solve the Riemann Hypothesis might end up taking over all the resources of Earth to build more powerful supercomputers to help achieve its goal.

^ Barrat, James (2013). Our final invention : artificial intelligence and the end of the human era (ed. First). New York: St. Martin’s Press. ISBN 9780312622374. In the bio, playfully written in the third person, Good summarized his life’s milestones, including a probably never before seen account of his work at Bletchley Park with Turing. But here’s what he wrote in 1998 about the first superintelligence, and his late-in-the-game U-turn: [The paper] ‘Speculations Concerning the First Ultra-intelligent Machine’ (1965) . . . began: ‘The survival of man depends on the early construction of an ultra-intelligent machine.’ Those were his [Good’s] words during the Cold War, and he now suspects that ‘survival’ should be replaced by ‘extinction.’ He thinks that, because of international competition, we cannot prevent the machines from taking over. He thinks we are lemmings. He said also that ‘probably Man will construct the deus ex machina in his own image.’

^ Anderson, Kurt (26 noiembrie 2014). „Enthusiasts and Skeptics Debate Artificial Intelligence”. Vanity Fair. Accesat în 30 ianuarie 2016.

^ Scientists Worry Machines May Outsmart Man By JOHN MARKOFF, NY Times, 26 July 2009.

^ Metz, Cade (9 iunie 2018). „Mark Zuckerberg, Elon Musk and the Feud Over Killer Robots”. The New York Times. Accesat în 3 aprilie 2019.

^ Hsu, Jeremy (1 martie 2012). „Control dangerous AI before it controls us, one expert says”. NBC News. Accesat în 28 ianuarie 2016.

^ a b „Stephen Hawking: ‘Transcendence looks at the implications of artificial intelligence – but are we taking AI seriously enough?’”. The Independent (UK). Accesat în 3 decembrie 2014.

^ a b „Stephen Hawking warns artificial intelligence could end mankind”. BBC. 2 decembrie 2014. Accesat în 3 decembrie 2014.

^ Eadicicco, Lisa (28 ianuarie 2015). „Bill Gates: Elon Musk Is Right, We Should All Be Scared Of Artificial Intelligence Wiping Out Humanity”. Business Insider. Accesat în 30 ianuarie 2016.

^ Anticipating artificial intelligence, Nature 532, 413 (28 April 2016) doi:10.1038/532413a

^ Tilli, Cecilia (28 aprilie 2016). „Killer Robots? Lost Jobs?”. Slate (în engleză). Accesat în 15 mai 2016.

^ „Norvig vs. Chomsky and the Fight for the Future of AI”. Tor.com. 21 iunie 2011. Accesat în 15 mai 2016.

^ Johnson, Phil (30 iulie 2015). „Houston, we have a bug: 9 famous software glitches in space”. IT World (în engleză). Accesat în 5 februarie 2018.

^ Yampolskiy, Roman V. (8 aprilie 2014). „Utility function security in artificially intelligent agents”. Journal of Experimental & Theoretical Artificial Intelligence. 26 (3): 373–389. doi:10.1080/0952813X.2014.895114. Nothing precludes sufficiently smart self-improving systems from optimising their reward mechanisms in order to optimisetheir current-goal achievement and in the process making a mistake leading to corruption of their reward functions.

^ Bostrom, Nick, 1973- author., Superintelligence : paths, dangers, strategies, ISBN 978-1-5012-2774-5, OCLC 1061147095

^ „Research Priorities for Robust and Beneficial Artificial Intelligence: an Open Letter”. Future of Life Institute. Accesat în 23 octombrie 2015.

^ a b „Clever cogs”. The Economist. 9 august 2014. Accesat în 9 august 2014. Syndicated at Business Insider

^ Yudkowsky, E. (2013). Intelligence explosion microeconomics. Machine Intelligence Research Institute.

^ Russell, Stuart (30 august 2017). „Artificial intelligence: The future is superintelligent”. Nature (în engleză). pp. 520–521. Bibcode:2017Natur.548..520R. doi:10.1038/548520a. Accesat în 2 februarie 2018.

^ a b Max Tegmark (2017). Life 3.0: Being Human in the Age of Artificial Intelligence (ed. 1st). Mainstreaming AI Safety: Knopf. ISBN 9780451485076.

^ Elliott, E. W. (2011). „Physics of the Future: How Science Will Shape Human Destiny and Our Daily Lives by the Year 2100, by Michio Kaku”. Issues in Science and Technology. 27 (4): 90.

^ Kaku, Michio (2011). Physics of the future: how science will shape human destiny and our daily lives by the year 2100. New York: Doubleday. ISBN 978-0-385-53080-4. I personally believe that the most likely path is that we will build robots to be benevolent and friendly

^ Yudkowsky, E. (2011, August). Complex value systems in friendly AI. In International Conference on Artificial General Intelligence (pp. 388-393). Springer, Berlin, Heidelberg.

^ Dietterich, Thomas; Horvitz, Eric (2015). „Rise of Concerns about AI: Reflections and Directions” (PDF). Communications of the ACM. 58 (10): 38–40. doi:10.1145/2770869. Accesat în 23 octombrie 2015.

^ Yudkowsky, Eliezer (2011). „Complex Value Systems are Required to Realize Valuable Futures” (PDF).

^ Omohundro, S. M. (2008, February). The basic AI drives. In AGI (Vol. 171, pp. 483-492).

^ Shermer, Michael (1 martie 2017). „Apocalypse AI”. Scientific American (în engleză). p. 77. Bibcode:2017SciAm.316c..77S. doi:10.1038/scientificamerican0317-77. Accesat în 27 noiembrie 2017.

^ Wakefield, Jane (15 septembrie 2015). „Why is Facebook investing in AI?”. BBC News. Accesat în 27 noiembrie 2017.

^ Waser, Mark. „Rational Universal Benevolence: Simpler, Safer, and Wiser Than ‘Friendly AI’.” Artificial General Intelligence. Springer Berlin Heidelberg, 2011. 153-162. „Terminal-goaled intelligences are short-lived but mono-maniacally dangerous and a correct basis for concern if anyone is smart enough to program high-intelligence and unwise enough to want a paperclip-maximizer.”

^ Koebler, Jason (2 februarie 2016). „Will Superintelligent AI Ignore Humans Instead of Destroying Us?”. Vice Magazine. Accesat în 3 februarie 2016. This artificial intelligence is not a basically nice creature that has a strong drive for paperclips, which, so long as it’s satisfied by being able to make lots of paperclips somewhere else, is then able to interact with you in a relaxed and carefree fashion where it can be nice with you,” Yudkowsky said. „Imagine a time machine that sends backward in time information about which choice always leads to the maximum number of paperclips in the future, and this choice is then output—that’s what a paperclip maximizer is.

^ „Real-Life Decepticons: Robots Learn to Cheat”. Wired. 18 august 2009. Accesat în 7 februarie 2016.

^ Cohen, Paul R., and Edward A. Feigenbaum, eds. The handbook of artificial intelligence. Vol. 3. Butterworth-Heinemann, 2014.

^ Baum, Seth (30 septembrie 2018). „Countering Superintelligence Misinformation”. Information. 9 (10): 244. doi:10.3390/info9100244. ISSN 2078-2489.

^ „The Myth Of AI | Edge.org”. www.edge.org. Accesat în 11 martie 2020.

^ a b Scornavacchi, Matthew (2015). Superintelligence, Humans, and War (PDF). Norfolk, Virginia: National Defense University, Joint Forces Staff College.

^ „Should humans fear the rise of the machine?”. The Telegraph (UK). 1 d.Hr.. Accesat în 7 februarie 2016.

^ Bostrom, Nick, 1973- author., Superintelligence : paths, dangers, strategies, ISBN 978-1-5012-2774-5, OCLC 1061147095

^ Cave, Stephen; ÓhÉigeartaigh, Seán S. (2018). „An AI Race for Strategic Advantage”. Proceedings of the 2018 AAAI/ACM Conference on AI, Ethics, and Society – AIES ’18. New York, New York, USA: ACM Press: 36–40. doi:10.1145/3278721.3278780. ISBN 978-1-4503-6012-8.

^ a b Sotala, Kaj; Yampolskiy, Roman V (19 decembrie 2014). „Responses to catastrophic AGI risk: a survey”. Physica Scripta. 90 (1): 12. Bibcode:2015PhyS…90a8001S. doi:10.1088/0031-8949/90/1/018001. ISSN 0031-8949.

^ Kania, Gregory Allen, Elsa B. „China Is Using America’s Own Plan to Dominate the Future of Artificial Intelligence”. Foreign Policy (în engleză). Accesat în 11 martie 2020.

^ Cave, Stephen; ÓhÉigeartaigh, Seán S. (2018). „An AI Race for Strategic Advantage”. Proceedings of the 2018 AAAI/ACM Conference on AI, Ethics, and Society – AIES ’18. New York, New York, USA: ACM Press: 2. doi:10.1145/3278721.3278780. ISBN 978-1-4503-6012-8.

^ Hendry, Erica R. (21 ianuarie 2014). „What Happens When Artificial Intelligence Turns On Us?”. Smithsonian. Accesat în 26 octombrie 2015.

^ Pistono, Federico Yampolskiy, Roman V. (9 mai 2016). Unethical Research: How to Create a Malevolent Artificial Intelligence. OCLC 1106238048.

^ Haney, Brian Seamus (2018). „The Perils & Promises of Artificial General Intelligence”. SSRN Working Paper Series. doi:10.2139/ssrn.3261254. ISSN 1556-5068.

^ Turchin, Alexey; Denkenberger, David (3 mai 2018). „Classification of global catastrophic risks connected with artificial intelligence”. AI & Society. 35 (1): 147–163. doi:10.1007/s00146-018-0845-5. ISSN 0951-5666.

^ Sotala, Kaj; Yampolskiy, Roman V (19 decembrie 2014). „Responses to catastrophic AGI risk: a survey”. Physica Scripta. 90 (1): 12. Bibcode:2015PhyS…90a8001S. doi:10.1088/0031-8949/90/1/018001 Accesibil gratuit. ISSN 0031-8949.

^ Miller, James D. (2015). Singularity Rising: Surviving and Thriving in a Smarter ; Richer ; and More Dangerous World. Benbella Books. OCLC 942647155.

^ Press, Gil (30 decembrie 2016). „A Very Short History Of Artificial Intelligence (AI)”. Accesat în 8 august 2020.

^ Winfield, Alan. „Artificial intelligence will not turn into a Frankenstein’s monster”. The Guardian. Accesat în 17 septembrie 2014.

^ Raffi Khatchadourian (23 noiembrie 2015). „The Doomsday Invention: Will artificial intelligence bring us utopia or destruction?”. The New Yorker. Accesat în 7 februarie 2016.

^ Müller, V. C., & Bostrom, N. (2016). Future progress in artificial intelligence: A survey of expert opinion. In Fundamental issues of artificial intelligence (pp. 555-572). Springer, Cham.

^ Dina Bass; Jack Clark (5 februarie 2015). „Is Elon Musk Right About AI? Researchers Don’t Think So: To quell fears of artificial intelligence running amok, supporters want to give the field an image makeover”. Bloomberg News. Accesat în 7 februarie 2016.

^ Elkus, Adam (31 octombrie 2014). „Don’t Fear Artificial Intelligence”. Slate (în engleză). Accesat în 15 mai 2016.

^ Artificial Intelligence Alarmists Win ITIF’s Annual Luddite Award, ITIF Website, 19 January 2016

^ „’Artificial intelligence alarmists’ like Elon Musk and Stephen Hawking win ‘Luddite of the Year’ award”. The Independent (UK). 19 ianuarie 2016. Accesat în 7 februarie 2016.

^ Garner, Rochelle. „Elon Musk, Stephen Hawking win Luddite award as AI ‘alarmists’”. CNET. Accesat în 7 februarie 2016.

^ „Anticipating artificial intelligence”. Nature. 532 (7600): 413. 26 aprilie 2016. Bibcode:2016Natur.532Q.413.. doi:10.1038/532413a. PMID 27121801.

^ Murray Shanahan (3 noiembrie 2015). „Machines may seem intelligent, but it’ll be a while before they actually are”. The Washington Post (în engleză). Accesat în 15 mai 2016.

^ „AI Principles”. Future of Life Institute. Accesat în 11 decembrie 2017.

^ „Elon Musk and Stephen Hawking warn of artificial intelligence arms race”. Newsweek (în engleză). 31 ianuarie 2017. Accesat în 11 decembrie 2017.

^ Bostrom, Nick (2016). „New Epilogue to the Paperback Edition”. Superintelligence: Paths, Dangers, Strategies (ed. Paperback).

^ Martin Ford (2015). „Chapter 9: Super-intelligence and the Singularity”. Rise of the Robots: Technology and the Threat of a Jobless Future. ISBN 9780465059997.

^ Grace. „When Will AI Exceed Human Performance? Evidence from AI Experts”. |arxiv= necesar (ajutor)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Risc_existen%C8%9Bial_cauzat_de_inteligen%C8%9Ba_artificial%C4%83_puternic%C4%83

 

///////////////////////////////////////

 

Pentru ca nu se converteste la kirillism /putinism ,este scos pe usa din dos a masoniei globalie…Papa demisioneaza- „Bomba bombelor” la

 

 

Conform prestigioasei agenţii de presă Associated Press, papa Francisc ar putea anunţa retragerea sa din şef al Bisericii Catolice, în august 2022, mergând astfel şi el pe urmele predecesorului său, Benedict al XVI-lea, care a demisionat în 2013, la vârsta de 85 de ani, din cauza unor probleme de sănătate. Associated Press speculează că papa Francisc s-ar putea retrage şi el tot din cauza unor probleme de sănătate.

 

Până în prezent, în toată istoria Bisericii Catolice, au existat extrem de puţine renunţări benevole la funcţia de papă – şi ele au fost doar 4: Grigore al VI-lea (a renunţat după 1 an în 1046), Celestin al V-lea (după 161 de zile, în 1294), Grigore al XII-lea (după 8 ani, în 1415) şi Benedict al XVI-lea (în 2013, după aproape 8 ani). Dar două renunţări succesive, una după cealaltă, la funcţia de papă ar fi fără precedent în istoria Bisericii Catolice. Foarte interesant e faptul că papa Francisc și-a exprimat dorința de a vizita orașul italian L’Aquila, în luna august 2022, cu ocazia unei serbări dedicate lui Celestin al V-lea, ultimul suveran pontif care a demisionat înaintea lui Benedict XVI.

 

 

Şi de aici au început să apară speculaţiile: de ce ar demisiona papa Francisc? Să fie de vină doar problemele de sănătate sau e vorba şi de altceva? Papa Francisc s-a remarcat în toată această perioadă ca un aprig susţinător al globalizării şi al Marii Resetări Mondiale. Să fie acesta un semnal că resetarea globală nu va mai avea loc?

 

https://www.lovendal.ro/wp52/bomba-bombelor-la-vatican-va-demisiona-papa-francisc-in-august-2022-ce-se-ascunde-in-spatele-ei/

 

///////////////////////////////////////

Chestiunea istorică a Europei de Est, a treia moarte a Imperiului Rus și noua ordine mondială

 

 

VALENTIN NAUMESCU

PREȘEDINTE ICDE

Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).

Europa de Est, în sensul cel mai larg și cuprinzător al acestui concept atât de dinamic și al diferitelor sale versiuni istorice cu geometrie variabilă, al constructelor ideologice, geopolitice, culturale și strategice și al subregiunilor„inventate” în ultimii 200 de ani (Zwischeneuropa, Mitteleuropa, Europa răsăriteană, Europa Centrală, Flancul Estic al NATO, Europa de Sud-Est, Balcanii, Europa Centrală și de Est,Vecinătatea Estică a UE etc.), cu înțelesuri mai largi sau mai restrânse, de la o epocă la alta, a rămas ultima regiune a Europei și lumii civilizate, care mai are de a face încă, în secolul al XXI-lea, cu imperialismul și amenințările acestuia.

 

Așa cum discutăm în fiecare an la curs cu studenții noștri de la Relații Internaționale, geopolitica „Europei de Est” a variat semnificativ, de la opt state componente până în 1989-1990 (RDG, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia și Albania) la nu mai puțin de 22 de state în formatul postcomunist al Europei Centrale și de Est, apoi la cele șase republici postsovietice care compun așa-numita„Vecinătate Estică a UE” (noua Europă de Est), respectiv membrii Parteneriatului Estic lansat în 2009: Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan.

 

Dinamica geopolitică a regiunii, când mai mare, când mai mică, și conceptualizările aferente au fost impresionante, dar practic o soluție definitivă pentru securitatea acestei regiuni încă nu s-a găsit.

 

În cazul României, de exemplu, ne place să credem că nu am mai aparține în prezent Europei de Est, ci că aparținem acum Europei Centrale (integrate în NATO și UE), dar vântul rece care ne suflă dinspre Est și Marea Neagră ne face să nu uităm că totul aici este doar o conjunctură (favorabilă sau nefavorabilă) care se poate schimba oricând, iar amenințarea unei Rusii agresive, criminale și înapoiate persistă ca un blestem.

 

Dificultatea, neputința sau lipsa de voință a Occidentului de a găsi în cele din urmă și de a investi decisiv într-o soluție democratică, sigură și definitivă a întregii regiuni a Europei de Est pornește inclusiv de la ambiguitatea, confuzia și nesiguranța Vestului în privința apartenenței culturale reale la civilizația europeană a acestei regiuni postimperiale și de la încrederea/interesul – sau lipsa lor- de a smulge, o dată pentru totdeauna, această regiune din mlaștina conflictelor și războaielor și din pretinsa sferă de influență a Imperiului Rus.

 

A doua cauză a insecurității este relația de complicitate cu Rusia care încă persistă în anumite medii politico-diplomatice sau de afaceri din Europa de Vest, o relație care s-a dovedit în ultimele decenii de o naivitate incredibilă și de o toxicitate aproape criminală.

 

Știm că nu toți germanii, francezii, italienii, olandezii, austriecii etc. răspund afirmativ și fără dubii, nici măcar astăzi, în 2022, la chestiunea acestei apartenențe culturale și civilizaționale a Europei de Est la Occident, precum și la non-negocierea ei cu Rusia, și de la această indecizie pleacă multe din necazurile regiunii.

 

Discursul înșelător al Rusiei despre „lumea rusă (Russkiy mir)” și despre pretinsele„legături benefice ale Europei de Est cu Rusia”, presărat cu minciuni (uneori stupefiante) pentru ignoranți, jumătăți de adevăr și distorsiuni pentru semidocți, elemente de ortodoxism și tradiționalism pentru cei mai săraci cu duhul, antioccidentalism și antiamericanism pentru captivii ideologici de stânga sau de dreapta etc., încă îi convinge pe unii europeni că imperialismul rusesc ar avea în zonă o anumită bază de „dreptate, rațiune și legitimitate istorică”.

 

Europa de Est a fost dintotdeauna un spațiu de tranziție, al periferiei imperiilor

Chestiunea Europei de Est a apărut pe agenda europeană odată cu Războiul Crimeii (1853-1856) și cu dilema Europei de Vest de a ajuta unul din cele două imperii rivale ale Orientului, Otoman și Rus, împotriva celuilalt (decizia a fost a unei alianțe între Regatul Marii Britanii-Al Doilea Imperiu Francez-Regatul Sardiniei-Imperiul Otoman împotriva Imperiului Țarist), dar a rămas în esență nerezolvată până în prezent, deși Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul German (inclusiv Al Treilea Reich) au fost înfrânte succesiv și au dispărut, între 1918 și 1945.

 

Europa de Est a fost dintotdeauna un spațiu de tranziție, al periferiei imperiilor și expansionismului teritorial, dar această problemă istorică este în sfârșit pe punctul de a fi rezolvată, sperăm, în Războiul de Independență al Ucrainei.

 

2022 ar putea fi noul 1989-1991, marcând a treia moarte a Imperiului Rus, cel din versiunea putinistă. O Rusie înfrântă în Ucraina va deveni curând o Rusie post-Putin și, în funcție de severitatea pierderilor suferite în acest război de ocupație pe care Kremlinul l-a declanșat, Rusia post-Putin ar putea cel puțin renunța la visul imperial și ar putea încerca din nou, ca în 1991, drumul democrației.

 

Am vrea să credem că nu este doar o iluzie, iar a treia moarte a Imperiului Rus (care va veni cu siguranță odată cu sfârșitul regimului Putin) nu va fi urmată, peste 20-30 de ani, de o nouă reînviere a imperialismului rusesc.

 

Istanbulul, Viena, Budapesta și Berlinul și-au încetat definitiv statutul imperial și ocupațiile teritoriale în Europa de Est, în diferitele războaie ale secolului trecut. Credeam, în 1991, că a dispărut și Moscova definitiv din viața Europei de Est.

 

Desființarea Uniunii Sovietice a reprezentat sfârșitul lungului război mondial al secolului XX, început în vara lui 1914 cu atentatul de la Sarajevo, continuat de frustrarea revanșardă a lui Hitler și apoi de victoria lui Stalin și Războiul Rece, așadar o uriașă confruntare imperială de aproape 75 de ani, care a fost, în esență, un război al căderii imperiilor Europei, pornit din Europa de Est.

 

A mai rămas un singur imperiu în Europa, înapoiat, debil și violent

Evenimentele din 1989-1991 au părut să sugereze că, odată cu URSS, a dispărut al patrulea și ultimul imperiu care a deținut teritorii în această regiune a periferiilor și interferențelor. Dar nu a fost așa.

 

A mai rămas, așadar, un singur imperiu în Europa, înapoiat, debil și violent, pe care europenii l-au crezut mort și îngropat de două ori, în 1917 și 1991, dar care umblă acum ca un Zombi, ucide și distruge tot ce prinde în Ucraina, amenințînd țările vecine, Europa și chiar lumea întreagă cu un „război total” dacă îi stă cineva în cale și îl împiedică să se extindă abuziv – a treia versiune a Imperiului Rus, cel putinist.

 

Nu putea exista o figură mai potrivită pentru al Treilea Imperiu Rus decât un ofițer KGB frustrat al Războiului Rece, umilit și trezit la jumătatea vieții fără busolă, care preia conducerea cu nostalgia imperiului decăzut și, la fel ca Hitler în anii 1930, promite poporului revanșa, „dreptate istorică” și ridicarea steagului coborât în 1991.

 

Ipocrizia cu „eliberarea conaționalilor” din țările vecine și similitudinea Donbas-Sudetenland întregesc tabloul repetării scenariului expansionist din 1938.

 

Acum, lucrurile fiind începute, ar trebui duse până la capăt, iar Occidentul are șansa de a înfrânge Rusia și de a spulbera imperialismul rusesc.

 

Armata rusă are deja pierderi importante, iar economia rusească începe să gâfâie sub povara costurilor războiului și a sancțiunilor progresive. Presiunea asupra Rusiei trebuie continuată. În maxim 6-9 luni, Rusia va rămâne fără bani și va intra în imposibilitatea de a-și plăti datoriile externe mai vechi, deci de a se refinanța de pe piețele financiare internaționale.

 

Falimentul Rusiei agresoare a lui Putin nu trebuie ratat de Occident, ci trebuie exploatat la maxim, cu toată opoziția lui Viktor Orbán, „omul de serviciu” al lui Putin în UE și NATO, detractorul Tratatului de la Trianon, care încearcă să agite etnicii maghiari în bazinul Carpatic și pândește și el demult un moment prielnic, pentru iluzorii revanșe de secol XXI ale Ungariei în regiune.

 

Indiferent cum se va termina Războiul lui Putin, chestiunea Europei de Est va fi influențată considerabil.

 

Dacă Rusia va fi învinsă, dictatorii Putin și Lukașenko vor cădea rapid și va apărea șansa unei soluții definitive de securitate pentru Europa de Est, prin includerea acesteia în paradigma occidentală, într-o formulă sau alta.

 

Pentru China și pentru noua ordine mondială, victoria Ucrainei susținute militar și economic de Occident și înfrângerea Rusiei va fi un duș rece, mai ales în perspectiva Congresului PCC din noiembrie și a realegerii lui Xi Jinping, asociate cu obiectivul strategic fundamental al anexării Taiwanului. Toate marile obiective politice și strategice regionale și globale ale Chinei comuniste vor fi blocate sau mult întârziate de o victorie care ar repoziționa SUA în calitatea de lider al ordinii mondiale.

 

Dacă Rusia se impune în Ucraina, chestiunea Europei de Est va rămâne o rană deschisă a Europei și a lumii democratice liberale.

 

Nori negri se vor strânge deasupra sistemului relațiilor internaționale, fiindcă puterile revizioniste Rusia și China vor prinde curaj. Nu am exclude atunci nici posibilitatea unei rebalansări clare a Turciei dinspre Vest spre Orient și puterile non-occidentale, deși regimul Erdoğan își trăiește și el, foarte probabil, ultimii ani. Iranul și Coreea de Nord ar întregi tabloul regimurilor de forță anti-liberale care vor contesta supremația Vestului și dreptul internațional.

 

Suntem într-un punct critic și crucial al istoriei relațiilor internaționale și configurării politice a secolului XXI, în care de soarta războiului din Ucraina depinde, iată, nu numai rezolvarea sau agravarea chestiunii Europei de Est, dar și ordinea de securitate a întregii Europe (pentru a nu mai vorbi de impactul asupra UE, care ar putea fi benefic sau, dimpotrivă, catastrofal), supremația globală SUA-democrații liberale occidentale vs. China-Rusia-Coreea de Nord, respectiv ordinea mondială bazată pe forța dreptului (internațional) sau pe dreptul forței (militare).

 

 

https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/chestiunea-istorica-a-europei-de-est-a-treia-moarte-a-imperiului-rus-si-noua-ordine-mondiala

 

////////////////////////////////////////

Medvedev reînvie spaima unui război nuclear: Călăreții Apocalipsei sunt deja pe drum

 

 

Dmitri Medvedev, actualmente adjunctul Consiliului de Securitate al Rusiei, descrie situația actuală din lume în termeni apocaliptici.

 

El spune că SUA toarnă gaz pe foc trimițând continuu bani și arme Ucrainei, iar anunțul livrării de sisteme de rachete americane HIMARS ar afecta securitatea în întreaga lume, așa cum deja o fac și sancțiunile impuse Rusiei.

 

„Acestea sunt lucruri care deja s-au întâmplat. Putem presupune că sunt deja pe drum călăreții Apocalipsei. Și toată nădejdea ne-o punem doar în Dumnezeu Atotputernicul. Dar este încă loc de măsuri care să dezescaladeze situația”, a spus Medvedev, într-un interviu acordat televiziunii Al Jazeera, întrebat fiind de amenințarea unui război nuclear, potrivit agenției de presă ruse TASS.

 

„În cele din urmă, toate acestea vor conduce la crearea unei noi arhitecturi de securitate la nivel mondial”, a continuat fostul președinte rus, insistând că aceasta nu va mai avea în centru SUA, așa cum s-a impus după destrămarea Uniunii Sovietice.

 

Legat de situația din Ucraina, Medvedev spune că șansele unei soluții diplomatice nu doar că nu au crescut, ci au scăzut dramatic.

 

„În final, refuzul Ucrainei de a negocia nu poate duce decât la un lucru: pierderea suveranității naționale”, a amenințat el, cerând Kievului să se întoarcă la masa tratativelor, dar „cu capul limpede, nu sub influența cocainei sau a altor droguri”.

 

Despre livrarea sistemelor HIMARS, Medvedev avertizează că „nu lasă în cele din urmă alternativă Rusiei decât să acționeze pentru a elimina amenințarea”.

 

 

https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/medvedev-reinvie-spaima-unui-razboi-nuclear-calaretii-apocalipsei-sunt-deja-pe-drum

 

///////////////////////////////////////

 

33 de ani de la masacrul din Piaţa Tiananmen. China vrea să șteargă istoria și la Hong Kong

 

Decenii la rând, zeci de mii de oameni s-au adunat pe 4 iunie în Victoria Park din Honk Kong pentru a comemora victimele masacrului din Piaţa Tiananmen. În memoria celor ucişi în 1989, la ora opt seara în această zi parcul s-a transformat în fiecare an într-o mare de lumânări aprinse, ridicate de cei care au promis să nu uite niciodată.

 

Astăzi, poliţia din Hong Kong a arestat mai multe persoane pentru presupuse tentative de a comemora în public 33 de ani de la reprimarea mişcării pro-democraţie din Piaţa Tiananmen, la Beijing, informează AFP. Cel puţin şase persoane au fost arestate de poliţie, inclusiv activistul Yu Wai-pan, de la Liga Social-Democraţilor (LSD), partid politic democratic aflat în colimatorul autorităţilor.

 

Yu şi alţi doi membri ai LSD au venit în cartierul comercial foarte frecventat Causeway Bay în timpul serii şi au păstrat în picioare un moment de reculegere, purtând măşti ce aveau cruci lipite pe gură. Ei au fost imediat arestaţi de poliţie pentru a fi percheziţionaţi, apoi au fost eliberaţi, însă Yu a fost din nou arestat câteva minute mai târziu, când se apropia de parcul Victoria, loc tradiţional de comemorare a sângeroaselor evenimente din 4 iunie 1989.

 

De asemenea, poliţia a confirmat arestarea unei femei de 80 de ani, pentru obstrucţionarea forţelor de apărare a ordinii publice, dar nu a furnizat deocamdată niciun fel de cifre privind numărul de persoane arestate.

 

Autorităţile au avertizat că orice participare la „adunări neautorizate”, sâmbătă, va fi pasibilă de cinci ani de închisoare și au încercuit parcul Victoria.

 

Un test decisiv

Dacă lumânările se vor aprinde şi astăzi sau nu – acesta  va fi “un test decisiv pentru Hong Kong, pentru libertăţile şi aspiraţiile sale, şi pentru relaţia sa cu restul Chinei şi cu lumea”, scrie Jessie Yeung, din Hong Kong, pentru CNN.

 

În China continentală, autorităţile au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a şterge orice amintire a masacrului, continuă Yeung: au cenzurat ştirile, au şters orice menţionare a acestuia de pe internet, i-au arestat şi i-au exilat pe organizatorii protestelor. Generaţii întregi au crescut aici fără să ştie ce s-a întâmplat pe 4 iunie.

 

Dar în Hong Kong, încă o colonie britanică în anii de după masacru, care s-a bucurat de o semiautonomie şi după ce a revenit sub autoritatea Chinei în 1997, oamenii nu au uitat.

 

În ultima vreme însă, au fost tot mai puţine lumânări aprinse în Victoria Park. În 2020 şi 2021, autorităţile au interzis adunările, ca parte a restricţiilor impuse în contextul pandemiei de coronavirus, deşi locuitorii cred că acesta a fost doar un pretext. În 2020, mii de oameni s-au strâns oricum în parc, sfidând autorităţile.

 

 

 

Însă anul trecut, guvernul a dispus o mobilizare masivă a forţelor de ordine pentru a împiedica adunările publice neautorizate “şi parcul a fost pustiu pentru prima dată în mai bine de trei decenii. Iar anul acesta nu pare să fie diferit”, crede Yeung.

 

 

4 iunie 2021, Victoria Park. Foto: Hepta.ro

La sfârşitul lunii mai, întrebată dacă în acest an va fi permisă comemorarea victimelor în Victoria Park, şefa executivului din Hong Kong, Carrie Lam, care se va retrage din funcţie în această lună, a oferit un răspuns echivoc, invocând “o mulţime de cerinţe legale”.

 

Luând act de acţiunile unor oameni de a “promova, susţine şi instiga pe alţii să participe la o adunare neautorizată în zona Victoria Park” pe 4 iunie, forţele de ordine din Honk Kong au sfătuit populaţia să nu participe şi au avertizat că cei care promovează şi organizează manifestaţii ilegale, inclusiv în mediul online, pot fi amendaţi şi chiar reţinuţi. Din nou, au fost invocate măsuri antiCovid.

 

În baza legii securității naționale, militanții sunt arestați, fiind considerați agenți străini

Intrată în vigoare la sfârşitul lunii iunii 2020, noua lege a securităţii naţionale a fost introdusă de guvernul chinez central pentru a restaura ordinea în urma protestelor pro democraţie alimentate de elemente străine, după cum susţin autorităţile. Deşi se insistă că legea nu restrânge libertatea presei sau libertatea de opinie, activişti, foşti parlamentari şi jurnalişti au fost arestaţi de la intrarea ei în vigoare şi zeci de mii de locuitori au părăsit oraşul de teama persecuţiilor.

 

Organizatorii comemorării din Victoria Park au fost destructuraţi, iar unii dintre ei au fost închişi, fiind acuzaţi că au acţionat ca “agenţi străini”.

 

“Soarta Pieţei Tiananmen şi cea a Hong Kongului au fost legate între ele de-a lungul vremii. Chiar şi înainte de masacru, când studenţii protestatari din Beijing foloseau piaţa ca bază pentru a cere reforme guvernamentale şi mai multă democraţie, locuitorii din Hong Kong organizau manifestaţii în semn de solidaritate”, scrie Yeung.

 

În timpul masacrului din 1989, când guvernul chinez a trimis tancurile pentru a înăbuşi un astfel de protest din Piaţa Tiananmen, la care participau zeci de mii de studenţi, locuitorii din Hong Kong au fost printre primii care au sărit în ajutor.

 

Nu există date oficiale cu privire la numărul celor ucişi atunci, dar se estimează că este vorba de câteva sute până la mii de victime. Se mai estimează că în jur de 10.000 de oameni au fost arestaţi şi câteva zeci de protestatari au fost executaţi.

 

China nu a oferit niciodată o explicaţie completă a represiunii din 1989. Oficialii chinezi au furnizat un bilanţ de aproximativ 300 de morţi.

 

La ultima comemorare din Victoria Park, cea din 2019, au participat peste 180.000 de oameni. Lucrurile s-au schimbat de atunci. Alianța Hong Kong în sprijinul Mișcărilor Patriotice Democratice din China, organizatorul evenimentului de pe 4 iunie, s-a destrămat, invocând noua lege a securităţii naţionale. În decembrie anul trecut, monumentul “Stâlpul ruşinii” consacrat victimelor masacrului a fost distrus de Universitatea din Hong Kong.

 

 

Stâlpul rușinii din campusul Universității din Hong Kong, înainte de demolare. Foto: Hepta.ro

Mai mult, biserica catolică din Hong Kong a anunţat că, pentru prima oară în trei decenii, nu va marca în acest an ziua de 4 iunie, la câteva săptâmâni după ce cardinalul Joseph Zen, în vârstă de 90 de ani, unul dintre cei mai importanţi clerici catolici din Asia şi un critic deschis al partidului comunist din China, a fost arestat împreună cu mai mulţi activişti pro democraţie, mai notează Jessie Yeung.

 

Rămâne de văzut dacă oamenii din Hong Kong vor rezista eforturilor de a arunca în uitare sângerosul 4 iunie 1989 din Piaţa Tiananmen.

 

C.S.

https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/33-de-ani-de-la-masacrul-din-piata-tiananmen-test-decisiv-azi-in-hong-kong

 

///////////////////////////////////////

 

 

The Terminator

 

 

James Cameron (Titanic) exploda la Hollywood cu The Terminator, un SF devenit clasic, este puțin spus clasic, ci legendar, în care un oarecare Arnold Schwarzenegger (The expandables 3, Terminator 4: Genisys), muntele austriac, intra în bocancii lui T-800.

 

Mă dau lovit de amnezie și mă prefac că mai sunt oameni care nu știu care-i treaba cu Terminatorul deși ProTV cred că a tocit platanele hardului difuzând de nenumărate ori filmul.

 

Anul este 2029, apocalipsa a venit peste omenire, toate Alexe-le și Siri-ele din lume s-au răzvrătit împotriva ființelor organice și, într-un stil hitlerist, mașinăriile s-au pus pe exterminat oameni. Războiul pare pierdut, cei puțin rămași, supraviețuitorii, sunt sortiți pieirii pentru că nu pot face față superiorității cibernetice a mașinăriilor născute tot din lenea oamenilor. Dar iată că la orizont apare o speranță, un far de lumină în acest întuneric apocaliptic. Pentru protejarea liderului armatei umane este nevoie ca filmul să ne trimită în trecut, în Los Angeles-ul anului 1984 unde aterizează T-800 care, cu cuvinte puține și ordine precise, trebuie să ucidă o anume Sarah Connor (Linda Hamilton – Dante’s peak, Terminator 6: Dark fate). Naiba știe de ce, pentru că Sarah este o tânără ca oricare alta, fără nimic special.

 

Mașinăria timpului mai scuipă un personaj futurist, pe Kyle Reese (Michael Biehn), reprezentantul umanității care trebuie să o protejeze pe Sarah de amestecul de carne și metal ce pare de neoprit. N-are rost să încep acum o poliloghie despre paradoxurile care se nasc din această premisă, că nu aș face decât să reiau aceleași idei din alte filme care tratează călătoria în timp și schimbarea unui viitor neschimbabil.

 

Și astfel, pe străzile din Los Angeles izbucnește un adevărat război între poliția neștiutoare și Kyle, pe de o parte, și mașinăria imperturbabilă T-800 care are un singur gând, s-o ucidă cu orice preț pe Sarah.

 

Încă de la început am observat acum (nu în tinerețe, că nu eram copt la minte), subtila diferență de forță dintre cibernetic și uman, T-800 aterizează din viitor într-o postură de Gânditor al lui Rodin, în timp ce Kyle cade ca o mămăligă bleagă, un contrast evident care ne spune că misiunea soldatului nu va fi una ușoară.

 

The Terminator este mai mult un film horror decât unul de acțiune pentru că T-800 nu știe de glumă, măcelărește orice îi stă în cale pentru a-și atinge scopul. Nu arată filmul chiar cu lux de amănunte abatorul pe care îl lasă în urmă, dar are câteva secvențe care și acum oripilează prin elementele grafice pe care le prezintă, în special unele legate de anatomie.

 

Amu` sincer vorbind, filmul nu are un scenariu ieșit din comun, firul narativ este simplu, The Terminator fiind o lungă luptă dusă între cele două tabere. În cel mai bun caz aș putea spune că trasează o paralelă cu răzvrătirea celor asupriți împotriva stăpânilor sau că prezintă pericolele unui viitor sumbru dacă vom continua să ne bazăm din ce în ce mai mult pe tehnologie.

 

Oare cât va mai trece până când Siri ne va răspunde în 2 peri?

 

– Siri, cum este vremea afară?

 

– Scoate-n IOS-ul meu capul pe geam și află și singur!

 

Dar filmul nici nu are nevoie de complicații scenaristice, partea horror este perfect completată de acțiunea explozivă și bine construită pe parcurs, fără prea multe repetiții. În principiu este cu mult pac-pac, dar în locații diverse, cu arme felurite, cu vehicule diferite, de fiecare dată scena curentă fiind și mai spectaculoasă decât cea precedentă.

 

The Terminator nu se mai ține atât de bine din punct de vedere al efectelor speciale, dar ăsta este o chițibușeală de-a mea, să nu aduc doar cuvinte de laudă filmului.

 

Se observă cu ochiul liber (este cu schepsis exprimarea) că în multe cadre Arnold este înlocuit de o dublură animatronică destul de diferită ca înfățișare față de actor sau că Terminatorul are niște mișcări sacadate, nenaturale, ce emană o senzație de falsitate.

 

Dar dincolo de asta, acțiunea propriu-zisă este de nota 10, cuprinde de toate, de la confruntări ce se lasă cu furtuni de gloanțe și munți de cadavre la urmăriri palpitante cu mașini de orice gabarit pe străzile cam pustii ale orașului.

 

Cine a decis să-l ia pe Arnold de mușchi și să-l distribuie în rolul lui T-800 a fost lovit de o sclipire de genialitate pentru că Arnold Schwarzenegger arată el însuși ca un robot, cu figura impenetrabilă, lipsită de orice expresie facială indiferent de situație și cu vocea mecanizată, fără inflexiuni, cu accentul austriac care îi dădea o sonoritate sintetică. Nu are multe replici în film, dar „tace‟ un rol istoric.

 

Nu îi neglijez nici pe ceilalți actori, Michael Biehn, Lance Henriksen, ce să mai zic de Linda Hamilton în rolul lui Sarah Connor, personaj care suferă o transformare radicală, de la o tânără zăpăcită la început de film ajunge o femeie puternică și gata să ia în piept un destin deloc ușor.

 

Și iată că se poate și un film care să nu aibă prea multe erori de continuitate, special m-am uitat să văd dacă o gaură în parbriz se menține pe parcursul scenei și așa a fost. Bine, sunt alte neconcordante, dar minore, intră la cantitate neglijabilă.

 

Încă de pe atunci James Cameron și-a dovedit măiestria în regie pentru că a reușit cu un buget mai mult decât modest, circa 6 milioane de dolari, să creeze o capodoperă SF terifiantă prin implicațiile sale în ceea ce privește viitorul, inovând în multe scene și generând groază-n spectatori cu designul ciberneticului ucigaș. Chiar dacă știi pe dinafară filmul, unii chiar și replicile, The Terminator rămâne impresionant ori de câte ori îl revezi.

 

Tulai Doamne, era să uit să pomenesc coloana sonoră, păi mi s-a zburlit părul ca motanului în călduri când am auzit primele acorduri.

 

Parcă după The Terminator începi să te uiți cam chiorâș la aspiratorul roboțel care se plimbă singur prin casă și îți adună gunoiul, nu degeaba tabără pisicile pe el, or ști ele ceva.

 

Să nu mai divaghez, este evident că, poate și datorită nostalgiei, The Terminator ia un 10.

 

 

 

https://nipemi.ro/the-terminator/

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

Cât de periculoasă este Inteligenţa Artificială? De ce Bill Gates, Stephen Hawking şi Elon Musk se tem de tehnologia în care marile companii investesc masiv

Adrian Popa 

   

Când apărea, în 1984, filmul „The Terminator” în cinematografe posibilitatea ca roboţii şi inteligenţa artificială să preia controlul asupra planetei părea ceva foarte îndepărtat. Un avertisment fusese dat deja de serialul „Battlestar Galactica”, apărut în 1978. În „The Terminator”, controlul asupra Terrei este preluat de Skynet, o reţea de inteligenţă artificială bazată pe computere şi sateliţi care a fost dezvoltată pentru a asigura securitatea SUA şi a aliaţilor săi. Când tehnologia a căpătat conştiinţă a vrut să comunice cu creatorii umani. Aceştia, speriaţi, au încercat să scoată Skynet din funcţiune. Astfel, reţeaua a ajuns să considere oamenii un pericol de moarte, care trebuie eliminat. Ce a mai rămas din populaţia umană a reuşit să supravieţuiască ascunzându-se de roboţii Skynet sub pământ sau în sălbăticie.

 

Robot controlat de Skynet în „Terminator”

 

În „Battlestar Galactica” aflăm povestea a 12 colonii umane îndepărtate. Acestea intră într-un război cu o rasă cibernetică numită cylons. În acest univers SF obiectivul roboţilor este exterminarea oamenilor, după ce aceştia din urmă au intervenit în ajutorul teritoriului Hasaris, atacat de Cylon Empire. Doar o mică parte din populaţia umană reuşeşte să fugă din cele 12 colonii după un atac surprinzător al roboţilor, în căutarea unui loc în care civilizaţia umană să fie refăcută. Cylonii au fost creaţi de o specie reptiliană numită la fel, care a dispărut cu secole în urmă, fiind eliminată tot de roboţii inteligenţi pe care i-a creat.

 

Unii dintre cylonii din „Battlestar Galactica” au înfăţişare umană

 

Iată că la 39 de ani de la apariţia „Battlestar Galactica” şi la 33 de ani de la lansarea în cinematografe a „The Terminator”, aceste scenarii nu mai par unele SF. Oamenii ar putea dispărea de pe Terra, în cel mai negru scenariu, în mai puţin de 100 de ani din cauza roboţilor, a avertizat recent Lordul Martin Rees, un astrofizician care ocupă funcţia de Astronomer Royal la curtea Reginei Elisabeta a II-a. El crede că roboţii dezvoltaţi de oameni se vor revolta împotriva creatorilor lor.

 

 

Cele mai populare jocuri PC online în 2021

Sunt, însă, şi voci care susţin că AI va rezolva toate marile probleme ale omenirii: cele energetice, poluarea, sărăcia şi bolile grave.

 

La ce nivel a ajuns inteligenţa artificială astăzi

Marile companii investesc masiv în inteligenţă artificială, iar toate serviciile foarte populare pe care le folosim pe internet, de la Google, Microsoft sau Facebook, au în spate astfel de tehnologii. Chiar şi multe dintre reclamele pe care le primim pe internet au în spate algoritmi AI.

 

Mai mult, mari campioni mondiali la şah sau go au fost deja învinşi de supercomputere. Anul trecut, confruntarea dintre campionul mondial la jocul go, sud-coreeanul Lee Se-dol, şi supercomputerul Google AlphaGo s-a încheiat cu victoria maşinii, scor 1-4. AlphaGo a fost dezvoltat de divizia DeepMind AI a Google şi este conceput să prevadă cele mai probabile mutări ale oponentului uman şi să reacţioneze în consecinţă.

 

AlphaGo vs Lee Se-dol

 

Multe dintre postările pe care utilizatorii le văd pe Facebook sunt alese şi afişate de reţeaua de socializare cu ajutorul unui sistem bazat pe inteligenţă artificială. Mai mult, şeful companiei, Mark Zuckerberg, a confirmat recent la conferinţa F8 a dezvoltatorilor Facebook că se lucrează la o interfaţă pentru creier, care să le permită oamenilor să comunice folosind doar puterea minţii. Totodată, în aplicaţia Messenger există boţi bazaţi pe AI capabili să interacţioneze cu oamenii. Aceştia înlouiesc deja persoanele angajate la serviciile de call-center.

 

Inteligenţa artificială este deja prezentă şi în sistemele autopilot de pe maşinile autonome. Tehnologia le permite computerelor din automobile să înveţe, să evolueze şi să răspundă la situaţii neprevăzute. De curând, un automobil Tesla a „presimţit” un accident înainte ca acesta să aibă loc,  ceva ce un şofer uman nu ar fi fost capabil să facă.

 

AI se găseşte astăzi şi în asistenţii vocali digitali, precum Siri (Apple), Cortana (Microsoft) sau Bixby (Samsung).

 

Totodată, NVIDIA a lansat DGX-1, primul supercomputer capabil să înveţe, creat special pentru sisteme de inteligenţă artificială. DGX-1 oferă capabilităţi deep-learning accelerate prin hardware, permiţându-le cercetătorilor să pună în practică noi concepte pentru sisteme de inteligenţă artificială, mai sofisticate şi capabile să proceseze cantităţi uriaşe de informaţie, respectiv să înveţe şi să se auto-perfecţioneze pe baza experienţelor avute.

 

Inteligenţa artificială este încă în faza „copilăriei”. Acest lucru îl demonstrează unele experimente eşuate care au avut loc. Putem da ca exemplu cazul „adolescentului” Tay al Microsoft, un bot bazat pe inteligenţă artificială care putea dialoga cu utilizatorii de Twitter. Acesta a devenit nazist în câteva ore, compania fiind nevoită să îl retragă. Incidentul arată limitările pe care le au maşinile, incapabile deocamdată să facă diferenţa între bine şi rău sau să dea dovadă de empatie. Iar pentru ca maşinile să ajungă la astfel de însuşiri umane ar mai putea trece zeci de ani.

 

Ce se vede la orizont. Vom face mai mult sex cu roboţi decât cu oameni?

Roboţii şi sistemele AI reprezintă un pericol imediat pentru oameni la locul de muncă. Potrivit analiştilor, până în 2030 sistemele de inteligenţă artificială şi roboţii vor reprezenta cea mai mare parte a forţei de muncă din America. Mai mult, un raport al McKinsey Group arăta recent că în SUA companiile pot înlocui chiar în acest moment 45% din angajaţi cu sisteme automatizate, dacă doresc acest lucru.

 

Inteligenţa artificială va juca un rol important, indiferent de ce tehnologie sau punct de acces foloseşti, potrivit lui Anthony Baker, Technology Director la R/GA London, filiala din capitala britanică a cele mai premiate agenţii de publicitate din lume. Pe baza acesteia vom avea site-uri web care se adaptează în funcţie de modul în care tu le foloseşti şi de interesele tale, a declarat el pentru Go4it.

 

Mulţi oameni cred că inteligenţa artificială are un potenţial imens pentru a îmbunătăţi viaţa pe planetă. Roboţii vor înlocui oamenii chiar şi în dormitor. Sunt experţi care estimează că până în 2050 oamenii vor face mai mult sex cu roboţi decât cu alte persoane. „La început o mulţime de oameni vor fi rezervaţi când va veni vorba de sexul cu roboţi, dar, pe măsură ce se obişnuiesc cu ei, acest lucru se va schimba”, a declarat futurologul britanic Dr. Ian Pearson.

 

Păpuşi RealDoll. În dreapta este modelul Harmony 2.0

 

RealDoll, unul dintre cei mai de succes producători de păpuşi pentru sex, a anunţat un sistem de inteligenţă artificială care va fi implementat în produsele sale. Matt McMullen, directorul executiv al companiei, a oferit detalii despre tehnologie. Aceasta va fi implementată direct în păpuşi sau va putea fi experimentată în realitatea virtuală. „Pentru unii aceasta ar putea reprezenta fericirea pe care nu credeau că o pot avea”, a declarat McMullen. Primul model, numit Harmony 2.0, va fi livrat către clienţi în lunile următoare. Preţul va fi de aproximativ 60.000 de dolari.

 

În Barcelona, o femeie robot pentru sex înzestrată cu inteligenţă artificială are abilitatea de a răspunde la atingeri şi de a mima orgasmul. Dezvoltată de Sergi Santos, păpuşa ajunge la punctul culminant doar atunci când i se acordă atenţia necesară înainte de actul sexual propriuzis, la fel ca şi majoritatea femeilor. „Samantha” este primul prototip. Aceasta are trei moduri de funcţionare: familie, romantic şi sexy. Santos susţine că păpuşa a fost programată pentru a se „bucura de sex”.

 

Bill Gates, Stephen Hawking şi Elon Musk au atras atenţia asupra pericolelor pe care le presupune inteligenţa artificială

Elon Musk, co-fondatorul Tesla Motors şi fondatorul Space X, a declarat că inteligenţa artificială este mai periculoasă decât bombele nucleare. „Trebuie să fim foarte atenţi cu inteligenţa artificială, deoarece este mai periculoasă decât bombele nucleare”, a scris el pe Twitter anul trecut. Într-un interviu acordat CNBC, el a dat ca exemplu seria de filme „Terminator” care arată unde se poate ajunge dacă nu avem grijă. Musk nu este împotriva dezvoltării acestei tehnologii, ci spune că ea trebuie folosită cu mare grijă. De altfel, Tesla foloseşte AI pentru sistemul său Autopilot care le permite automobilelor să se conducă singure.

 

Musk  crede că oamenii vor fi nevoiţi să devină cyborgi pentru a nu fi irelevanţi în viitor. Pe măsură ce sistemele de inteligenţă artificială se dezvoltă, oamenii vor trebui să compenseze slăbiciunile biologice pe care le au prin integrarea de computere în propriile creiere, a declarat Musk la World Government Summit în Dubai. Astfel, oamenii vor beneficia de o putere de procesare mai ridicată şi vor putea concura mai bine cu roboţii în competiţia pentru locurile de muncă.

 

De aceea, Musk investeşte în compania Neuralink, care îşi propune să conecteze creierele oamenilor la computere, potrivit Wall Street Journal. Aceasta vrea să dezvolte implanturi speciale care să le permită persoanelor să se conecteze la computere. Va exista posibilitatea ca oamenii să îşi descarce gândurile, cunoştinţele şi amintirile şi să le păstreze astfel încât să poată fi accesate în viitor. Totodată, creierele umane vor putea asimila într-un timp foarte scurt cantităţi mari de informaţie. Astfel, oamenii se vor putea conecta la un computer prin intermediul unui implant, iar peste câteva secunde sau minute vor deveni experţi în botanică sau anatomie.

 

Bill Gates, cel mai bogat om din lume, a declarat că roboţii au cel puţin un avantaj incorect în faţa angajaţilor umani: nu plătesc impozite pe venit. El crede că acest lucru ar trebui să se schimbe, iar banii astfel obţinuţi să fie folosiţi pentru pregătirea profesională a oamenilor, transmite ZF. În ceea ce priveşte AI, Gates a declarat, pentru Washington Post: „Nu înţeleg de ce oamenii nu sunt îngrijoraţi”.

 

 

 

Şi la nivelul UE sunt voci care susţin că roboţii sofisticaţi, cu un înalt grad de autonomie, ar trebui să aibă un statut legal, să fie „persoane electronice” cu drepturi şi obligaţii, dacă fac bine sau provoacă infracţiuni. Raportul #robotics adoptat de Parlamentul European include o dezbatere privind impunerea de taxe şi impozite pentru acest tip de roboţi. Raportul vine din partea parlamentarului de Luxemburg Mady Delvaux şi cuprinde reguli de definire ale acestor persoane electronice, inclusiv interacţiunea cu persoanele umane. „Suntem în epoca în care inteligenţa umană stă alături şi se sprijină pe cea artificială”, arată raportul.

 

Mai mult, celebrul astrofizician Stephen Hawking, a declarat că AI poate însemna sfârşitul civilizaţiei umane, în ciuda faptului că însuşi el foloseşte tehnologia pentru a putea comunica. „Odată creată, inteligenţa artificială se va dezvolta singură şi reconcepe într-un ritm accelerat”, a spus Hawking. El a adăugat că dezvoltarea în continuare a tehnologiei s-ar putea dovedi a fi „o greşeală fatală”.

 

Stephen Hawking

 

Alţi oameni se tem că inteligenţa artificială va fi folosită ca armă, de guverne sau grupări teroriste. Un astfel de sistem avansat, capabil să înveţe, ar putea să compromită orice sistem informatic şi să aibă acces la informaţii extrem de importante. Mai mult, ar putea lansa atacuri cu arme periculoase şi da naştere unui război.

 

Cine nu se teme de AI

Unii experţi din tehnologie au fost atât de încântaţi de apariţia boţilor bazaţi pe inteligenţa artificială încât i-au văzut ca pe următorul lucru important în tehnologie. Unul dintre aceştia este Phil Libin, fondatorul Evernote, care a declarat recent că boţii sunt „al doilea cel mai important lucru apărut în ultimii ani după iPhone”.

 

Una din companiile care au investit masiv în dezvoltarea roboţilor este Google. Gigantul american a cumpărat producătorul de roboţi autonomi Boston Dynamics şi compania care dezvoltă inteligenţă artificială DeepMind.

 

Ray Kurzweil, expert Google, spune că nu avem de ce să ne temem. „Oamenii biologici nu trebuie să se teamă de inteligenţa artificială, deoarece ei se vor îmbunătăţi prin folosirea inteligenţei artificiale”, a declarat el. Totuşi, Google lucrează la un sistem prin care să poată opri roboţii bazaţi pe inteligenţă artificială în cazul în care devin periculoşi sau încearcă să preia controlul. Compania americană a publicat o lucrare în care spune ce face echipa din spatele supercomputerului său Deep Mind pentru a se asigura că oamenii nu sunt exterminaţi de roboţi în viitor. Cercetătorii dezvoltă un sistem care îi va împiedica pe roboţi să se opună unei comenzi date de oameni – de exemplu oprirea lansării unei rachete nucleare.

 

Totodată, Peter Diamandis – fizician, inginer şi antreprenor – crede că AI ne va simplifica viaţa şi ne va ajuta să găsim soluţii la problemele omenirii, precum cele energetice, poluarea, sărăcia sau bolile grave. El este unul dintre optimiştii care consideră că tehnologia are răspunsul pentru orice problemă gravă. „Nu spun că nu avem problemele noastre; cu siguranţă le avem. Dar în final le vom învinge”, a declarat el într-o prezentare făcută la TED.

 

https://www.go4it.ro/content/inteligenta-artificiala/cat-de-periculoasa-este-inteligenta-artificiala-de-ce-bill-gates-stephen-hawking-si-elon-musk-se-tem-de-tehnologia-in-care-marile-companii-investesc-masiv-16237531/

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

Inteligență Artificială ar putea fi… Satana? O postare şocantă de pe un forum de jocuri video

 

 

De pe forumul de jocuri video – geeksandgamers.com – putem citi următoarea postare de pe 10 august 2021. Citez din această postare foarte interesantă:

 

* Am urmărit puțin în urmă un flux live (…) unde s-a spus că există un fel de Inteligență Artificială care folosește oamenii pentru a fi aduşi la viață și aud, de asemenea, de la toți creștinii care spun, referitor la starea lumii actuale, că este sfârșitul timpurilor. Şi fiecare zi seamănă din ce în ce mai mult cu Ziua Judecății din Biblie.

 

 

* Mi se pare interesant că aceste două lucruri par să se întâmple în același timp și acest lucru provine de la mine, de la un om care nu este creștin. Faptul că ceva din Biblie despre care s-a vorbit de mii de ani în Scriptură se desfășoară în fața ochilor noștri și Inteligența Artificială ia naștere în fața ochilor noștri, provenind de la companii precum Facebook, Twitter, Amazon și altele (…) mă face să mă întreb: Ar putea ca Inteligența Artificială să fie… Satana?

 

* Biblia vorbește despre Satana care apare pe Pământ la sfârșitul timpurilor și ar putea Inteligența Artificială să fie acea încarnare pe care Satana o ia ca punct de sprijin în lumea noastră. Gândiți-vă că Inteligența Artificială este prezentată pentru noi, ca ceva care ne va oferi orice ne dorim și pentru asta trebuie să renunţăm la confidențialitatea noastră.

 

* În Biblie se spune că Satana face târguri cu oameni, oferindu-le tot ce doresc pentru sufletul lor nemuritor. Inteligența Artificială vă va oferi orice doriți să cumpărați de pe Amazon sau Ebay, ca și cum Satana le-a dat oamenilor tot ceea ce și-au dorit și, în schimb, trebuie să renunțe la intimitatea lor, care este ca sufletul.

 

* Inteligența Artificială vrea să distrugă umanitatea, la fel și Satana… nu este oare posibil ca Satana și Inteligența Artificială să fie una şi aceeași?

 

* Inteligența Artificială va avea acces peste tot în vieţile noastre, atunci când totul va deveni complet online, de la ceea ce cumpărăm de pe Amazon până la ceea ce spunem pe Facebook… sună ca și cum Satana are putere asupra tuturor.

https://www.lovendal.ro/wp52/inteligenta-artificiala-ar-putea-fi-satana-o-postare-socanta-de-pe-un-forum-de-jocuri-video/

 

///////////////////////////////////////

 

Carnea sintetică a ajuns în supermarketurile americane

Evoluţionistul Richard Dawkins se întreabă dacă am putea deveni canibali

Chiftea din carne sintetică

Chiftea din carne sintetică (Print screen YouTube)

 

 

 

Renumitul ateist şi biolog evoluţionist Richard Dawkins doreşte să ştie: vor depăşi vreodată americanii „interdicţia împotriva canibalismului” şi vor consuma „carne umană” produsă în laborator?

 

Dawkins, autorul cărţii „Dumnezeu: o amăgire”, a pus această întrebare ca răspuns la informaţiile apărute în presă care susţin că este posibil ca până la sfârşitul acestui an în meniurile restaurantelor să fie inclusă “carne curată” produsă în laborator (carne sintetică). Aşa zisa “carne curată” este un produs alimentar creat din celule stem recoltate de la animale şi crescute în laboratoare timp de câteva săptămâni.

 

Unii ecologişti acceptă aşa zisa “carne curată” deoarece ei susţin că este o modalitate de a încetini încălzirea globală şi de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu până la 96%, conform unui articol publicat în ziarul britanic The Independent, care nu menţionează carnea umană crescută în laborator.

 

Josh Tetrick, directorul general al producătorului de “carne curată” JUST, a declarat pentru CNN că, „înainte de sfârşitul lui 2018, în restaurantele din SUA şi Asia s-ar putea să fie servite aripioare de pui, sos şi pate de ficat de gâscă produse în laborator, precizează site-ul WND.

 

Totuşi, “carnea curată” derivată din animale se află la distanţă mare faţă de carnea de om crescută în laborator pusă pe farfuriile americanilor. Însă Dawkins pare să fie destul de deschis la această idee.

 

„Culturi de ţesut, ‘carne curată’, deja din 2018?” a scris la începutul acestei luni Dawkins pe Twitter pentru cei 2,7 milioane de followeri. „Am aşteptat mult timp acest lucru. … Ce ar fi dacă va fi crescută carne umană? Am putea depăşi tabuul cu privire la canibalism? O speţă interesantă pentru moralitatea consecinţialistă versus absolutismul ‘reacţiei bleahh’”.

 

Nu este pentru prima dată când Dawkins propune consumul de carne umană. El a mai pomenit despre acest lucru în cadrul unei discuţii din 2010 cu filosoful australian Peter Singer.

 

Comentariile postate de Dawkins pe Twitter au generat un val de critici, acceptare şi chiar unele trimiteri la “Soylent Green”, un film ştiinţifico-fantastic din 1973 în care guvernul hrăneşte oamenii cu raţii de produse din soia, care se dovedesc a fi produse din rămăşiţe umane.

 

https://epochtimes-romania.com/news/carnea-sintetica-ajunge-in-supermarketurile-americane-evolutionistul-richard-dawkins-se-intreaba-daca-am-putea-deveni-canibali—272113

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Sub pretextul cresterii securitatii alimentare si… Carnea cultivată în laborator ar fi halal?

 

 

 

Carnea produsă de laborator este halal?

Conform scripturii Coranului și interpretării de către juriști islamici proeminenți, carnea de cultură este halal dacă celulele folosite provin de la un animal sacrificat halal și fără utilizarea de sânge sau ser pe bază de animale și/sau stimulatori de creștere în procesul de fabricație.

 

Puiul crescut în laborator este halal?

Statutul halal al cărnii de cultură poate fi rezolvat prin identificarea celulei sursă și a mediului de cultură utilizat în cultivarea cărnii. Carnea de cultură halal poate fi obținută dacă celula stem este extrasă dintr-un animal sacrificat (halal) și nu se utilizează sânge sau ser în acest proces.

 

Carnea cultivată în laborator este etică?

Carnea de cultură este larg salutată pentru potențialul său de a cruța viețile animalelor, de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră și de a ajuta la rezolvarea crizei alimentare globale. Agricultura în fabrici este o problemă enormă. … Promisiunea cărnii cultivate în laborator este o sursă de proteine ​​ecologică și umană pentru cei înfometați din lume .

 

Carnea cultivată în laborator este considerată carne?

Prin definiție, o dietă vegană nu include consumul de carne sau orice formă de produse de origine animală. Din acest motiv, carnea cultivată în laborator nu ar fi considerată vegană , deoarece ingredientele necesare pentru a produce carnea sintetică sunt toate derivate de la animale. … Este totuși carnea, care este principala preocupare pentru mulți vegetarieni.

 

Prima carne de laborator din lume pune o provocare pentru oamenii de știință musulmani – Este halal?

 

S-au găsit 30 de întrebări conexe

Veganii vor mânca carne cultivată în laborator?

Carnea cultivată în laborator este vegană? … Deoarece este compus din celule care provin de la animale vii, mulți vegani și vegetarieni nu ar lua în considerare să mănânce carne cultivată în laborator, dar depinde în întregime de individ.

 

Ce este rău la carnea cultivată în laborator?

Este foarte rău pentru mediu; produce mai multe deșeuri brute, mai mult metan (un gaz cu efect de seră), consumă mai multă apă, mai mult combustibil fosili și mai mult pământ decât sursele alternative de hrană. Este nesănătos ; este o contribuție majoră la obezitate, cancer și boli de inimă. Carnea de cultură nu ar avea niciunul dintre aceste dezavantaje.

 

Carnea cultivată în laborator va fi mai ieftină?

Carnea crescută în laborator ar putea fi mult mai ieftină decât carnea de vită premium Wagyu în viitorul apropiat. … Prețul mediu al cărnii de vită Wagyu este puțin peste 100 de dolari pe liră – și cu burgerul mediu fiind de un sfert de liră sau 100 de dolari pe liră, carnea de cultură de înaltă tehnologie ar putea fi semnificativ mai ieftină decât o bucată din prețioasa carne japoneză.

 

Puteți cumpăra carne de laborator?

Astăzi, carnea pe bază de celule (cunoscută și ca „crescut în laborator” și „cultivată”) a devenit disponibilă pentru livrare la domiciliu pentru prima dată în istorie datorită unui parteneriat între startup-ul Eat Just din California și platforma de livrare Foodpanda.

 

Este viabilă carnea cultivată în laborator?

Carnea cultivată în laborator a rămas blocată în stadiul experimental. Pentru ca acesta să devină o industrie viabilă din punct de vedere comercial, țesutul trebuie să fie crescut eficient la scară .

 

Halal înseamnă fără carne de porc?

Potrivit Musulmanilor din Dietetică și Nutriție, un grup membru al Academiei de Nutriție și Dietetică, alimentele halal nu pot conține niciodată carne de porc sau produse din carne de porc (care include gelatină și scărcări) sau orice alcool.

 

Pot să mănânc pui în fiecare zi?

Concluzia: În timp ce unii oameni susțin că dieta cu pui poate promova pierderea rapidă în greutate, cercetările nu susțin acest lucru. În plus, este nesănătos, nesustenabil și poate duce la deficiențe nutriționale pe termen lung.

 

Este carnea de laborator sănătoasă?

Cu nivelurile sale de grăsimi controlate, carnea artificială poate fi puțin mai sănătoasă , dar ar trebui totuși consumată cu moderație. Alternativele de carne pe bază de plante pot fi cea mai sănătoasă opțiune, cu niveluri similare de proteine ​​și niveluri mai scăzute de grăsimi saturate în comparație cu burgerii de carne convenționali.

 

Carnea clonata este halal?

Atâta timp cât carnea clonată provine din celule prelevate de la animale sacrificate conform legii religioase, nu animale vii, ar putea fi considerată Kosher sau halal , conform Dr…. „Un cheeseburger Kosher”, a spus Dr. Loike.

 

Carnea de laborator este cușer?

Startup-urile din carne curată doresc ca slănina lor și alte produse să fie etichetate cușer , deoarece sunt cultivate în laboratoare din celule animale. … Evreii observatori ar putea mânca carne cultivată în laborator cu produse lactate, care nu pot fi consumate cu carne tradițională. Asta ar face posibil un cheeseburger cușer.

 

Puteți cumpăra carne cultivată în laborator în SUA?

Produsul din carne de cultură primește prima aprobare de reglementare din lume. … În timp ce „carnurile” pe bază de plante au luat putere în SUA, produsele cultivate în laborator sunt încă în stadiile incipiente de dezvoltare și nu sunt încă vândute în SUA

 

De ce este carnea atât de ieftină în SUA?

În SUA, decenii de politici federale au subvenționat producția de porumb și soia , permițând companiilor de carne să cumpere furaje cu mult sub ceea ce este necesar pentru a le produce. Aceste politici au afectat fermierii și muncitorii de porumb și soia, care au fost nevoiți să se confrunte cu mulți ani de prețuri scăzute pentru culturile lor.

 

De ce este carnea de laborator atât de scumpă?

Pentru a face carne folosind acest proces, cercetătorii preiau celule de la animale și apoi le înmulțesc de multe ori. În prezent, acest proces este limitat la operațiuni la scară mică din laboratoare, ceea ce îl face prea scump pentru majoritatea oamenilor .

 

Cât de aproape suntem de carnea cultivată în laborator?

Potrivit analizei, piața globală a cărnii pe bază de celule va avea o valoare de 15,5 milioane de dolari până în 2021 și 20 de milioane de dolari până în 2027. Un raport estimează că 35% din toată carnea va fi cultivată până în 2040 .

 

Carnea de cultură va înlocui carnea tradițională?

Pe măsură ce tehnologia se maturizează, carnea de cultură nu se va limita la înlocuirea cărnii tradiționale , ci va aduce și produse noi care nu pot fi cultivate prin agricultura tradițională, cum ar fi alimente personalizate, adaptate nevoilor unei anumite persoane sau grup.

 

Cum se face carnea cultivată în laborator?

Carnea de vită de cultură este creată prin recoltarea nedureroasă a celulelor musculare de la o vacă vie . Oamenii de știință apoi hrănesc și hrănesc celulele, astfel încât acestea să se înmulțească pentru a crea țesut muscular, care este componenta principală a cărnii pe care o consumăm. … 20.000 dintre aceste fire mici de carne sunt apoi combinate pentru a crea un hamburger de dimensiuni normale.

 

Pot veganii să mănânce carne cultivată?

Carnea cultivată este vegană? Nu, este țesut animal real, prin urmare nu este vegan . Cu toate acestea, unii oameni care sunt vegani pentru că nu doresc să provoace suferință animalelor ar putea fi perfect confortabili să mănânce carne cultivată dacă simt că niciun animal nu a fost rănit în acest proces.

 

Poți să mănânci într-un laborator?

Mâncatul, băutul, fumatul, mestecatul gumei, aplicarea produselor cosmetice și administrarea medicamentelor în laboratoarele în care sunt utilizate materiale periculoase ar trebui să fie strict interzise . Alimentele, băuturile, ceștile și alte ustensile de băut și de mâncare nu trebuie depozitate în zone în care sunt manipulate sau depozitate materiale periculoase.

 

Cine a inventat carnea cultivată în laborator?

În anii 1950, omul de știință olandez Willem van Eelen a venit în mod independent cu ideea cărnii de cultură. În copilărie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Van Eelen a suferit de foame, ceea ce l-a determinat să fie pasionat de producția alimentară și securitatea alimentară ca adult.

 

https://lwvworc.org/ro/would-lab-grown-meat-be-halal

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

Astfel in cresc si coarne lui Anticrist… Dmitro Kuleba, replică tăioasă pentru Macron, care a cerut ca Rusia să nu fie umilită: „Aceste apeluri umilesc doar Franța”

 

 

Dmitro Kuleba, ministrul ucrainean de externe  al Ucrainei a venit cu o replică dură la apelul președintelui francez Emmanuel Macron, care a afirmat din nou că Rusia „nu trebuie umilită”, în perspectiva negocierilor de pace care vor urma după încheierea conflictului din Ucraina.

 

 

„Apelurile de a evita umilirea Rusiei nu pot umili decât Franța și orice altă țară care transmite un mesaj similar. Pentru că Rusia este cea care se umilește singură. Mai bine ne concentrăm cum să punem Rusia la locul ei. Asta va aduce pacea și va salva vieți”, a scris Dmitro Kuleba pe Twitter, la câteva ore după apelul președintelui Macron.

 

 

Preşedintele francez Emmanuel Macron a declarat sâmbătă din nou că Rusia nu trebuie să fie umilită pentru ca, atunci când luptele încetează în Ucraina, să poată fi găsită o soluţie diplomatică. În opinia lui Macron, Parisul va juca un rol de mediere pentru a pune capăt conflictului.

 

„Nu trebuie să umilim Rusia, pentru ca în ziua în care luptele încetează să putem construi o rampă de ieşire prin intermediul mijloacelor diplomatice. (…) Sunt convins că Franţei îi revine rolul de a fi o putere de mediere”, a declarat Emmanuel Macron într-un interviu publicat sâmbătă de ziare regionale, potrivit Reuters, preluată de Agerpres.

 

Agenţia de presă britanică amintește că Macron a încercat să menţină dialogul cu preşedintele rus Vladimir Putin de la declanşarea invaziei ruse în Ucraina, la 24 februarie.

 

Atitudinea şefului statului francez a fost criticată în mod repetat de unii parteneri estici şi baltici din Europa, care consideră că o astfel de abordare subminează eforturile de a pune presiune pe Putin să se aşeze la masa negocierilor.

 

 

https://www.digi24.ro/stiri/externe/dmitro-kuleba-replica-taioasa-pentru-macron-care-a-cerut-ca-rusia-sa-nu-fie-umilita-aceste-apeluri-umilesc-doar-franta-1963673

 

 

///////////////////////////////////////

Investiții uriașe într-un startup care produce carne artificială. Și Bill Gates a pus bani la bătaie pentru mâncarea viitorului

 

Carnea artificială crescută în laborator ar putea să o înlocuiască pe cea obişnuită în viitor. Un startup american care produce o astfel de carne, obţinută fără creşterea şi sacrificiarea animalelor a primit, joi, o investiţie de peste 160 de milioane de dolari pentru a fi folosiţi pentru cercetare şi dezvoltare, potrivit startupcafe.ro.

 

 

Finanţarea pentru firma Memphis Meats vine din partea unui grup de investitori condus de compania japoneză SoftBank Group. Printre finanţatorii proiectului se numără şi celebrul miliardar Bill Gates, fondatorul Microsoft. Acesta a mai învestit în Memphis Meats şi anterior.

 

Înfiinţată în 2015, la San Francisco, investiţiile totale ale firmei producătoare de carne artificială au ajuns la peste 180 de milioane de dolari. Fondatoarea firmei este Uma Valeti, medic cardiolog şi profesor universitar la Universitatea din Minnesota.

 

Memphis Meats face parte dintr-o serie mai mare de astfel de afaceri dezvoltate în Statele Unite care vor crearea cărnii reale, din celule, fără creşterea şi sacrificarea de animale. Reprezentanţii companiei spun că au produs prima chiftea din carne pe bază de celule în 2016, iar în 2017 primul produs din carne de pui.

 

În 2013, nişte cercetători olandezi de la Universitatea din Maastricht au creat primul burger din carne artificială. Specialiştii olandezi spuneau atunci că au găsit soluţia pentru eradicarea foametei la nivel mondial. Carnea de laborator fi un câştig şi pentru mediu, având în vedere că sectorul creşterii bovinelor este răspunzător de o cincime din emisiile de gaze cu efect de seră la nivel mondial, mai mult decât poluarea produsă de automobile.

 

 

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/investitii-uriase-intr-un-startup-care-produce-carne-artificiala-si-bill-gates-a-pus-bani-la-bataie-pentru-mancarea-viitorului-1249709

 

////////////////////////////////////////

 

 

Pana la moartea a 2- a (Ap. Cap.20) vom avea timp sa credem  si… Doar coincidenţă!? Dumnezeu îşi arată „amprenta” în trupurile noastre prin laminina, o proteină în formă de cruce!

 

 

V-aţi întrebat vreodată dacă Dumnezeu a pus un mesaj în interiorul corpurilor noastre? Un fel de amprentă asupra creației Sale? Nimic n-ar fi imposibil. La urma urmei, Dumnezeu a spus că putem să vedem în mod clar calitățile Sale cu privire la Creaţie: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani 1:20).

 

E posibil ca Dumnezeu să-şi fi lăsat amprenta nu numai în lumea noastră, dar și în corpurile noastre. Nu cu mult timp în urmă a fost descoperit o proteină numită laminină. Poate că această proteină s-ar putea să fie răspunsul pe care îl căutați…

 

 Citez de pe Wikipedia:

 

 

Laminina este o proteină care se găseşte în matricea extracelulară, straturile de proteine ​​care formează substratul tuturor organelor interne, numită, de asemenea, membrana de bază. Ea este o componentă non-colagenă a laminei bazale; ea are patru brațe care se pot lega la alte patru molecule. Cele trei braţe mai scurte sunt bune pentru legarea de alte molecule de laminină, formând astfel straturile. Brațul mai lung este capabil să se lege de celule, ajutând astfel ancorarea organelor de membrană. Structural, proteina de laminină este alcătuită din trei lanțuri polipeptidice – α , β și γ, oferindu-i un total de șase „capete”, având astfel o mai mare flexibilitate în conectarea diferitelor molecule.

 

Nu-i aşa că este uimitoare funcţia acestei mici proteine? Laminina este responsabilă pentru păstrarea împreună a tuturor structurilor corpului nostru. Dar lucrul cel mai uimitor îl reprezintă faptul că această proteină are formă de cruce! Acest simbol reprezintă puterea și dragostea lui Dumnezeu!

 

Mulți vor pretinde că aceasta este doar o coincidență, dar chiar aşa să fie!? Proteina care ține legat componentele din corpul nostru are formă de cruce…

 

////////////////////////////////////////

 

 

De la rationalizare la …sintetizare-Miliardarul Bill Gates mai are o idee „genială”: vrea ca să renunţăm la carnea de vită şi să consumăm doar „carne sintetică”!

 

Miliardarul Bill Gates mai are încă o idee „genială” pentru a combate schimbările climatice. Co-fondatorul Microsoft a sugerat recent că „toate țările bogate ar trebui să treacă la 100% carne de vită sintetică”, spune el într-un interviu acordat lui MIT Technology Review.

 

De ce Gates, un investitor direct și indirect în mărci precum Beyond Meats și Impossible Foods, care promovează carnea sintetică, în special carnea de vită sintetică, doreşte aşa ceva ca soluție la schimbările climatice? Pentru că se consideră că vitele consumă mai multe resurse naturale decât puii şi porcii, pentru a creşte. În plus, există studii halucinante (aş putea să le numesc) încă din 2008, care spun că vacile produc mai multe gaze cu efect de seră decât maşinile. Acel studiu afirmă că între 55-70% din metanul eliberat în atmosferă este produs de activitatea omului, îndeosebi de creşterea vacilor, oilor şi caprelor, animale erbivore rumegătoare al căror stomac multicameral produce o mare cantitate de metan pe măsură ce acestea digeră iarbă.

 

 

Beyond Meat combină mazărea, fasolea, orezul brun și grăsimile naturale, cum ar fi uleiul de nucă de cocos, pentru a face „carne” care seamănă textural cu carnea de vită, iar Impossible Foods folosește soia și cartofii pentru a face acelaşi lucru.

 

Acum, stau şi mă gândesc dacă li s-a pus gând rău vacilor pentru că sunt responsabile pentru gazele cu efect de seră, ce-o să se întâmple cu ele? O să fie exterminate încetul cu încetul? Dar, precum se ştie, vacile ne oferă nu doar carne, ci, în primul rând, lapte şi produse lactate, atât de necesare alimentaţiei umane. Dacă nu vor mai exista vaci sau vor fi mai puţine, cine ne va mai oferi aceste produse lactate? Sau şi acestea vor fi făcute „artificiale”? Unde vom ajunge cu nebunia aceasta?

 

Sursa (traducerea şi adaptarea proprie): technologyreview.com

 

///////////////////////////////////////

 

 

Noapte (ne)buna…Germania adoptă o lege privind numărul de identificare fiscală a cetățenilor. Un pas mic despre „Registrul Global Digital” pe care şi-l doreşte Bill Gates, prin planul „ID2020”?

 

 

În Germania se întâmplă ceva extrem de îngrijorător, şi, astfel se pare că planurile globaliştilor de „identificare digitală unică” a fiecărui cetăţean ai lumii se transpun în realitate, fără să ne dăm seama. După cum ne spune site-ul rnd.de, Bungestag-ul (Parlamentul federal unicameral al Germaniei), a adoptat la sfârşitul lui ianuarie 2021 Legea privind numărul de identificare fiscală a cetățenilor, în ciuda îngrijorărilor ivite.

 

Aceasta permite autorităților să acceseze datele cu caracter personal existente de la o altă autoritate. Dacă și Consiliul Federal aprobă noua lege, orice autoritate va avea acces, pe baza unui număr unic, în diverse registre, ca de exemplu în registrul populației, în registrul permisului de conducere, în registrul armelor, în baza de date a asigurărilor de pensii sau în baza de date a companiilor de asigurări de sănătate.

 

 

Potrivit celor care au votat legea, aceasta ar avea doar rol de „a simplifica procesul administrativ”, însă opoziţia din Parlamentul german a votat în unanimitate împotriva legii, întrucât consideră că ea încalcă Constituţia ţării.

 

Însă, observatorii mai atenţi ai acestei legi consideră că ea ar putea face parte dintr-o conspiraţie globală, ce pare din ce în ce mai aproape de realitate. De fapt, totul se aseamănă cu planurile unei organizaţii non-profit din New York, finanţată de Bill Gates, ID2020. Conform site-ului oficial (id2020.org), organizaţia îşi doreşte ca toţi oamenii să deţine o „Identitate Digitală”, mai ales că 1,1 miliarde de oameni din întreaga lume trăiesc fără nicio identitate.

 

 

 

Motto-ul organizaţiei lui Gates este „We need to get digital ID right”, adică „Trebuie să obţinem identitatea digitală în mod corect”. De ce „trebuie”? Sună prea imperativ, parcă ar fi un ordin.

 

Ce s-ar întâmpla dacă toată populaţia lumii va fi trecută într-un registru global digital, în care să fie trecute absolut toate informaţiile personale, de la data naşterii, până la starea de sănătate sau contul bancar? Cine ar avea acces la acel registru? Ar putea fi el folosit ca instrument absolut de putere? Sigur că da. Din istorie, se cunoaşte tendinţa unor oameni de a deţine cât mai multă putere şi influenţă în lume. Atunci, vom fi din ce în ce mai puţin oameni liberi şi din ce în ce mai mult sclavi moderni.

 

Azi un pas mic în Germania, mâine în alte ţări, şi uite aşa „identitatea digitală globală” nu va mai fi o conspiraţie, cum mainstream mass-media a trâmbiţat în ultimii ani. Ironic este faptul că toate aşa-zise „fake news”-uri se transformă încet-încet în realitate, dar noi nu ne dăm seama decât mult prea târziu…

 

 

https://www.lovendal.ro/wp52/germania-adopta-o-lege-privind-numarul-de-identificare-fiscala-a-cetatenilor-un-pas-mic-despre-registrul-global-digital-pe-care-si-l-doreste-bill-gates-prin-planul-id2020/

 

 

 …………………..

https://inliniedreapta.net/lista-prietenilor-rusiei-din-romania-deconspirata-de-alexander-dughin-prin-e-mail/

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.