Komunismul, kapitalismul, putinismul cu tot neamul lor de satanişti-  au nivelat calea pentru manipulare, înrăire, prostire, învrăjbire, hoţie, minciună, demonizare, idolatrie şi pentru alte roade socialiste (Gal. 5/19-21), dar globalismul desăvârşeşte  căderea omului şi întronează urâciunea pustiirii; De aceea- să ne naştem din nou din Sămânţa lui Dumnezeu (Luca 8/11), prin pocăinţă, dacă ne hrănim din Pâinea (Biblia) cea de toate zilele (Ioan, cap. 6), ca să ne scape de moartea a doua (Ap. cap. 20); Să credem că El a murit în locul fiecăruia dintre noi, pentru ca noi să fim înviaţi, înălţaţi, (Col.3/6), înfiaţi, iertaţi, salvaţi ; Astfel, toţi cei batjocoriţi de gunoierul cosmic vom dansa biruitori peste “” cadavrul”” satanei, până ce, tot prin Atotputernicia lui îi vom strivi şi coada, (Rom. 16/20), după cum Hristos i-a zdrobit capul la Golgota, pentru veşnicirea noastră…” Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentruca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentruca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică. Dumnezeu, în adevăr, n’a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentrucă n’a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunerecul decât lumina, pentrucă faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentruca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.„ (Ioan 3/14-21)

 (ICOANA) facatoare de FIARE a mai nascut un globalist-Fabuloasa avere a Patriarhului Kirill al Moscovei pentru care se închină la Putin! Un mare clasic: Thomas Hardy…Dostoievski – un scriitor dubios? Noapte (ne)buna! Germania adoptă o lege privind numărul de identificare fiscală a cetățenilor. Un pas mic despre „Registrul Global Digital” pe care şi-l doreşte Bill Gates, prin planul „ID2020”? De la rationalizare la …sintetizare-Miliardarul Bill Gates mai are o idee „genială”: vrea ca să renunţăm la carnea de vită şi să consumăm doar „carne sintetică”! Pana la moartea a 2- a (Ap. Cap.20) vom avea timp sa credem  si… Doar coincidenţă!? Dumnezeu îşi arată „amprenta” în trupurile noastre prin laminina, o proteină în formă de cruce! Investiții uriașe într-un startup care produce carne artificială. Și Bill Gates a pus bani la bătaie pentru mâncarea viitorului; Astfel in cresc si coarne lui Anticrist… Dmitro Kuleba, replică tăioasă pentru Macron, care a cerut ca Rusia să nu fie umilită: „Aceste apeluri umilesc doar Franța”; Sub pretextul cresterii securitatii alimentare si… Carnea cultivată în laborator ar fi halal? Carnea sintetică a ajuns în supermarketurile americane; Inteligență Artificială ar putea fi… Satana? O postare şocantă de pe un forum de jocuri video; Cât de periculoasă este Inteligenţa Artificială? De ce Bill Gates, Stephen Hawking şi Elon Musk se tem de tehnologia în care marile companii investesc masiv; The Terminator; 33 de ani de la masacrul din Piaţa Tiananmen. China vrea să șteargă istoria și la Hong Kong;Medvedev reînvie spaima unui război nuclear: Călăreții Apocalipsei sunt deja pe drum; Chestiunea istorică a Europei de Est, a treia moarte a Imperiului Rus și noua ordine mondială; Pentru ca nu se converteste la kirillism /putinism ,este scos pe usa din dos a masoniei globalie…Papa demisioneaza- „Bomba bombelor” la … Risc existențial cauzat de inteligența artificială puternică; Un scenariu horror! Maşinile inteligente – „Artilectele” – vor dori să preia controlul asupra lumii şi se vor război cu oamenii, avertizează un cercetător; Ca sa faptuiasca tampenia Tarului,calca nu doar peste cadavrele din Ucraina,ci si…Nebunie TOTALĂ! Putin vrea să „construiască Eurasia de la Lisabona la Vladivostok”; Masacrul statului:adevarurile ascunse ale Covid 19; Pentru ca au ca tata pe mincinosul Satan (Iuan,cap.6/44),inseala de ingheata apele… ”Minciuna este în ADN-ul statului rus”. Cum au negat rușii masacrul de la Katyn și pe cine au dat vina; Cele mai bine vândute titluri de la Editurile Trei, Pandora M și Lifestyle Publishing; Mercenarii trimiși de Putin în Ucraina, experți în masacre, tortură și jafuri, ca Statul Isamic; Doar 9 medici, sub control judiciar pentru că au făcut operaţii estetice, fără drept, la o clinică din Bucureşti; Pacat ca poarta halate albe…34 de medici şi farmacişti implicaţi în dosarul reţetelor false au fost achitaţi. După 10 ani de procese, faptele s-au prescris- era de asteptatAceastă imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 6.jpg

Judecător Adriana Stoicescu: „Invazia proștilor, sfârșitul umanității!” Ultimii deținuți politic în ceasul uitării; Cine au fost cu adevărat „sfinţii închisorilor“ din România. Mulţi au fost membri ai grupărilor legionare şi au făcut puşcărie şi înainte de comunism ; Un genocid filetist: decodarea limbajului putinist; Satan a plantat in inima omului –pomul komunist inca din gradina Eden…O forţă misterioasă – Demonul roşu – există în lumea noastră. Cine este el? Demonul rosu – Cristian Terran; Cristian Terran- Ignoranța naște monștri! Planeta Arhontilor – carte; USA Today: Rusia este noul ”imperiu al răului”; Imperiul Răului contraatacă: cum a ajuns Vladimir Putin să retrezească fantomele Războiului Rece ; Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimmune; Cum a ajuns Basarabia în componenţa Imperiului Rus? ALEKSANDR DUGHIN, IDEOLOGUL LUI PUTIN despre RĂZBOIUL DIN UCRAINA; Politica putinistă şi proiectul “eurasiatic” a lui Dughin; Lista prietenilor Rusiei din România deconspirată de Alexandr Dughin&Co. Prin e-mail! Planul secret al francmasoneriei de distrugere a creştinismului; 12 lucruri incredibile şi puţin ştiute despre Hitler;Judecătorul italian Angelo Giorgianni, care a demisionat în protestul pentru Green Pass, împărtășește  observațiile sale cu TGP;Editorial-surpriză în ziarul globalist „Newsweek”: „O revoltă populară împotriva elitelor se întinde la nivel global”…Doar de ochii lumii- Doar de ochii lumii- Mass-media chineză chiar l-a făcut „terorist economic” şi „fiul Satanei” pe miliardarul George Soros? Cine manipulează?Oare esti pregatit pentru Judecata de Apoi?Teoria evoluției combătută în 4 minute de un om de știință celebru (David Berlinski)… Ești înștiințat…Slava lui Dumnezeu in Casa lui Dumnezeu (si in inima innoita); Slava lui Dumnezeu părăsește Templul -Ezechiel 10:1-22; Paralele între Evanghelia după Ioan și Ezechiel; De ce Ierusalim? O perspectivă biblică asupra celui mai controversat oraș din lume; Templul lui Dumnezeu; 16. Botezul cu Duh Sfânt; Plini şi umpluţi de Duh Sfânt; Porţile Ierusalimului; Iona , Capitolele 3 şi 4; „Dacă“…Templul -1; Noi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu după Cuvântul Său; Adevărata închinare are la bază credinţa; TEMPLUL LUI DUMNEZEU; Ezechiel (detalii); Explicatia Cartii: Ezechiel; Templul lui Ezechiel; Iată, Mielul lui Dumnezeu!; Ce este adevărata părtăşie cu Hristos?Serie de articole; Carte recomandată: Bogăţia uitată-Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale; Vindecarea lui Naaman (2)- Un sfat neaşteptat ; VINDECARE PRIN PUTEREA IERTĂRII; De ce ne vorbeste Iisus Hristos de iertare? Pentru ca astfel se produc modificari la nivelul ADN-ului… Atentie! Vindecarea alunga boala din trup in suflet, in destin si chiar asupra generatiilor viitoare; Atentie la ganduri! Acestea se pot transforma in farmece… Misterul inregistrarii tuturor informatiilor din Univers – trecute, prezente si viitoare; Terapia prin iertare. Tu ierţi? Iosif Ton Explicarea Epistolei catre Efeseni 02; Terapia Iertării: Cei care nu iartă la timp, suferă la momentul nepotrivit; Terapia iertarii – partea a II-a ; A doua lege a iertarii; Iertarea păcatelor ; Iertarea lui Dumnezeu ; CONFRUNTAREA, IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA… Testamentul iertarii; ISUS ARE PUTERE SĂ IERTE PĂCATELE; Primul cuvânt de pe cruce – Iertarea -Isus zicea: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!« Luca 23,34, de (C. H. Spurgeon)…

Ce spun Scripturile despre iad? Alegeți Viața ca să trăiți…Împărăția lui Dumnezeu…Venirea Domnului Nostru… Invitație la Munca interioară…….1- Preoţi şi politruci de pretutindeni, chiar nu vă păsa că recolta voastră a umplut gheena iadului cu păcătoşi, pentru care a sângerat Iisus? I-aţi hrănit cu manipulări, minciuni, idolatrii, prostiri, datini, false învăţături, tradiţii, săracii, promisiuni, comuniste, globaliste, adică sataniste ! Încă nu simţiţi nevoia să vă smeriţi, umiliţi, pocăiţi şi să vă cereţi iertare? O să vreţi să vă naşteţi din nou, dar va fi prea târziu… „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tata pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.” (Mat.3/7-9) 2- Groparul lui Dumnezeu- L-a ingropat stiinta pe Dumnezeu? John C. Lenno…….Daca nu crezi ca Isus este Dumnezeu esti pierdut! Zdrobirea Sa pentru pacatul nostru…Intreaga Trinitate ne iubeste – Tatal, Fiul si Duhul Sfant…Mantuirea sufletului este numai prin credinta sau si prin fapte?Avem siguranța mântuirii sufletului nostru, sau ne înșelăm?Dumnezeu este suveran in toate lucrurile…(IDOLATRII);URACIUNEA PUSTIIRII – UN CUVANT ADEVARAT, DAR NEIUBIT DE MULTI…!Când se va împlini săptămâna a șaptezecea din Daniel?Preoți ruși binecuvântează racheta Satan2, arma supremă a lui Putin!

Care este rolul faptelor bune in mantuirea noastra?

In articolul “Mantuirea sufletului este numai prin credinta sau si prin fapte?” am vazut ca suntem mantuiti doar prin credinta, fara fapte. Biblia este categorica atunci cand vorbeste despre ceea ce noi trebuie sa facem pentru a fi mantuiti, si anume sa ne pocaim si sa credem in Domnul Isus.

Totusi, daca faptele nu contribuie la mantuirea noastra, ce rost au faptele bune, si ce rost au toate acele versete care vorbesc despre a face fapte bune, versete precum:

Dupa cum trupul fara duh este mort, tot asa si credinta fara fapte este moarta. (Iacov 2.26)

Cei ce au facut binele vor invia pentru viata; iar cei ce au facut raul vor invia pentru judecata. (Ioan 5.29)

Daca urmarim contexul in care Iacov a scris primul verset, vom vedea ca acolo este aratata o presupusa discutie intre doua persoane, care vorbesc despre mantuire. Avand in vedere acest context, Iacov vrea sa ne spuna ca daca cineva spune ca are credinta (si ca este mantuit), acesta trebuie sa dovedeasca cu viata lui ca este credincios adevarat.

Al doilea verset vorbeste despre faptul ca Dumnezeu la judecata va demonstra lumii intregi ca judecata Lui este dreapta, atunci cand va aduce la lumina faptele facute de cei mantuiti si de cei pierduti.

Asta nu demonstreaza ca Dumnezeu ii va mantui pe unii pentru ca au facut fapte bune, si ii va condamna pe altii pentru ca au facut fapte rele, ci asta inseamna ca oamenii vor vedea cine sunt cei care au crezut cu adevarat, privind la faptele lor – faptele reprezinta dovada mantuirii, nu sursa acestei mantuiri.

Fapte bune pentru ca am fost mantuiti, nu pentru a fi mantuiti
Pentru a intelege mai bine aceste versete, as dori sa vedem ceea ce ne spune Pavel in Epistola catre Tit:

Tit 3.8

Adevarat este cuvantul acesta, si vreau sa spui apasat aceste lucruri, pentruca cei ce au crezut in Dumnezeu, sa caute sa fie cei dintai in fapte bune. Iata ce este bine si de folos pentru oameni!

Asta inseamna ca nu facem fapte bune ca sa fim mantuiti, insa dupa ce suntem mantuiti, si pentru ca am fost mantuiti, Dumnezeu ne indeamna sa facem fapte bune, placute Lui, insa aceste fapte nu contribuie la mantuirea noastra, deoarece indemnul de a face fapte bune este oferit celor “ce au crezut in Dumnezeu“, adice celor care au fost deja mantuiti.

Si mai este inca un aspect pe care tot Pavel ni-l arata, si anume ca nici macar faptele bune pe care cei credinciosi le fac dupa ce sunt mantuiti, nu isi au sursa in oameni, ci in Dumnezeu.

Efeseni 2.10

Caci noi suntem lucrarea Lui si am fost ziditi in Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele.

Mai exact, Dumnezeu a vrut ca cei mantuiti sa traiasca o viata frumoasa inaintea Lui si inaintea oamenilor, asa ca a hotarat sa randuiasca fapte bune pentru fiecare dintre noi. Dumnezeu a creat aceste fapte in mintea Sa, pentru fiecare din noi, si atunci cand un om este mantuit, Dumnezeu “trimite” cum ar fi acele fapte bune in viata lui, la momentele potrivite alese de El – omul credincios este un canal prin care Dumnezeu isi face lucrarea, si faptele bune sunt tot o lucrare a lui Dumnezeu.

Fapte bune de la Dumnezeu

Totusi, faptele joaca un rol foarte important in viata unui crestin, si nu avem de ce sa ne ferim de acest aspect al faptelor, chiar si atunci cand vorbim despre mantuire. Faptele bune au cateva scopuri bine definite in viata noastra, si scopurile sunt urmatoarele:

  • Sunt facute pentru slava lui Dumnezeu
  • Sunt facute pentru ca este in natura omului mantuit sa faca bine
  • Sunt facute pentru ca sa arate lumii ca suntem din Dumnezeu
  • Sunt facute pentru ca deja suntem mantuiti, din recunostiinta fata de Dumnezeu

Fapte facute pentru slava lui Dumnezeu

Acest lucru ni-l spune Domnul Isus:

Matei 5.16

Tot asa sa lumineze si lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune si sa slavească pe Tatal vostru, care este in ceruri.

Faptele bune pe care noi le facem fata de toti oamenii, ii fac pe acei oameni sa Ii multumeasca lui Dumnezeu, si sa se gandeasca la faptul ca inca mai exista oameni ai lui Dumnezeu in aceasta lume.

Este in natura omului mantuit sa faca fapte bune

Domnul Isus spune in Predica de pe munte ca omul mantuit va face fapte bune pentru ca natura lui este una buna.

Matei 7.17,18

Tot asa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rau face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rau nu poate face roade bune.

Vedem ca pomul face roade bune pentru este un pom bun, nu face roade bune ca sa devina un pom bun. Asa este si cu omul mantuit, face fapte bune pentru ca este mantuit, nu ca sa fie mantuit.

Sunt facute pentru ca sa arate lumii ca suntem din Dumnezeu

Dumnezeu doreste ca oamenii sa vada ca exista pe acest pamant persoane care Ii apartin Lui, si ca El mantuieste oameni pentru slava Sa.

Filipeni 2.15

Ca sa fiti fara prihana si curati, copii ai lui Dumnezeu, fara vina, in mijlocul unui neam ticalos si stricat, in care straluciti ca niste lumini in lume.

Facem fapte bune pentru ca deja suntem mantuiti, din recunostinta fata de Dumnezeu

Este un lucru firesc ca daca cineva ti-a facut o mare favoare, sa ii rasplatesti acea favoare. Dumnezeu ne-a facut cel mai mare bine, nemeritat de noi, ne-a mantuit sufletele dand pe Insusi Fiul Sau la moarte. Daca asa stau lucrurile, oare nu se cuvine ca de acum incolo sa traim facand ce ii este placut Lui? Dumnezeu este bun, si El face bine tuturor, iar El doreste ca si cei care Ii apartin sa faca aceleasi lucruri ca si El, bine tuturor oamenilor.

Faptele bune joaca un rol foarte important in viata celui credincios. Fiecare lucru marunt pe care il facem prin puterea si harul lui Dumnezeu pentru binele celor din jurul nostru are mare pret in ochii Lui, Domnul Isus ne spune ca chiar si un pahar cu apa pe care il dam unui credincios in Numele Lui nu va ramane fara rasplata.

Biblia ne indeamna la fapte bune si la o viata de sfintenie, insa asta abia dupa ce am fost mantuiti, nascuti din nou. Nu putem sa fim nascuti din nou prin faptele noastre ( El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt – Tit 3.5), si nici nu ne putem pastra mantuirea prin faptele noastre ( Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! – 1 Petru 1.5), insa faptele noastre dovedesc daca suntem sau nu cu adevarat mantuiti.

Care este motivul pentru care infaptuiesti lucruri bune? Ca sa te vada semenii tai, ca sa primesti aplauze de la oameni, ca sa iti castigi un loc in rai sau ca iti pastrezi mantuirea? Toate aceste lucruri sunt o uraciune inaintea lui Dumnezeu, o haina manjita, atata vreme cat faptele noastre nu vin dintr-o inima noua pe care Dumnezeu ne-a oferit-o si daca nu sunt facute pentru slava Sa.

Ce este Crestinismul si de ce este singura religie adevarata

În epoca post-modernă în care trăim Creștinismul (religia creștină) este văzut ca un fel de „dinozaur”, ceva învechit care nu a putut ține pasul cu filosofia, știința și alte discipline, și acum parcă mai mult ca niciodată Creștinismul este în defensivă, fiind atacat din toate părțile:

  • Documentare despre așa zise „descoperiri” care neagă adevărul creștin
  • Oamenii de știință par să fie toți împotriva a ce scrie în Biblie
  • Hollywood ia în derâdere lucrurile sacre ale creștinilor
  • Atacuri din interior, de la oameni care se numesc teologi creștini

Din nefericire părerea majorității oamenilor este formată de ce văd și aud, mai ales în mijloacele mass-media. Alte persoane privesc la marile instituții religioase (ex. Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică) și asociază Creștinismul cu aceste organizații.

În timpul acesta, oamenii privesc spre bisericile oficiale și văd corupție, certuri, clerici avizi după bani; unii oameni care cunosc istoria din ultimii 2000 de ani pot vedea cu ușurință cum Biserica Romano-Catolică a subjugat lumea politică și religioasă, a dus omenirea în Evul Întunecat, a înființat cruciadeleinchiziția, și alte lucruri oribile și rușinoase; tocmai de aceea, mulți se întreabă, care este religia adevărată?

 

Citeste si “Dovezi pentru existenta lui Isus Hristos

Poate oare religia creștină să supraviețuiască acestor atacuri constante din afara și mărturiei slabe din interior? Răspunsul la această întrebare depinde de ce crezi tu că înseamnă Creștinismul, și permite-mi să îți spun cu toată sinceritatea, sunt șanse foarte mari ca să ai o părere cu totul greșită despre acest subiect.

Ce cred oamenii că este Creștinismul

Oamenii nereligioși

Fiecare dintre noi credem ceva despre religia creștină, în funcție de sursele de unde ne luam informația. O să enunț câteva dintre cele mai populare păreri ale noastre:

  • O religie inventată de oameni pentru a putea controla masele
  • Doar o altă religie, inventată doar de un alt învățător religios, Isus
  • O poveste, o colecție de mituri religioase din antichitate
  • O invenție a omului care nu a putut să-și explice fenomenele naturale (tunet, foc etc.)
  • Un stil de viață care poate fi adoptat doar de către cei săraci și ne-inteligenți
  • Un sistem incompatibil cu descoperirile științei moderne

Saracul Gagarin…macar stia engleza!

Oamenii religioși

Oamenii care au o înclinație religioasă (spre orice religie, nu contează) au și ei părerile lor despre ce este Creștinismul:

  • Un set de reguli și ritualuri pe care trebuie să le împlinești pentru a ajunge în rai
  • Una dintre căile prin care poți ajunge la Dumnezeu
  • Un lucru bun de urmat, dar care este doar pentru cei care au „chemare” pentru așa ceva

Vom încerca atât cât ne permite spațiul să arătăm că toate aceste păreri sunt nu numai false, ci și foarte periculoase, deoarece de înțelegerea pe care o ai tu despre religia creștină depinde viața ta veșnică!

De ce nu este Creștinismul o religie inventată de oameni pentru a putea controla masele?

Creștinismul a fost înființat acum 2000 de ani, de către un tâmplar din Nazaret, Isus, care a avut 12 urmași. Învățătura Creștinismului este aceea că toți oamenii sunt păcătoși, că nici un om nu poate să se salveze singur și că doar Dumnezeu în mila Sa poate să ne salveze.

Apropo, cine are inventa o religie care condamnă întreaga rasă umană ca păcătoasă și fără nici o speranță? Mă rog, să trecem mai departe…

 

Creștinii din primele secole au fost persecutați în mod barbar, și să devii creștin era aproape sinonim cu a fi omorât. Creștinii ajutau și iubeau pe toți oamenii, și nu așteptau iubire de la nimeni, majoritatea dintre ei erau foarte săraci, dar trăiau o viață exemplară, admirată de toți cei din jurul lor.

Este adevărat că ulterior, începând cu secolul 4, împăratul Constantin a folosit această religie pentru a-și promova interesele, și astfel religia creștină a ajuns să fie folosită în scopul controlării maselor, însă nu au fost folosite principiile și învățăturile Creștinismului pentru a face asta, ci principii și învățături inventate de oameni.

Tot vorbeam de control al maselor…insa acesta nu este Crestinism!

Biblia nu oferă învățături despre „control al maselor”, ci se ocupă de fiecare individ în parte, și îi spune acestuia să se pocăiască de păcatele lui și să creadă în Fiul lui Dumnezeu care a murit pe cruce pentru păcatele lui.

Creștinismul învață pe cel care îl propagă să facă asta „fără bani și fără plata”, creștinii trebuie să dea din ce au ei și celorlalți, să facă bine atunci când li se face rău, să întoarcă obrazul când sunt loviți – asta este departe de manipulare în masă a oamenilor!

De ce nu este Creștinismul doar o alta religie, inventată de unul dintre învățătorii religioși, Isus?

Afirmațiile Creștinismului sunt radicale și exclusiviste, adică nu lasă loc și altor religii. Așadar, ceea ce învață religia creștină este ori o minciunăori un adevăr. Dacă este o minciună, nu poate să fie o religie care să-l îndrepte pe om spre Dumnezeu, și dacă nu este o minciună ci este adevăr, atunci este religia adevărată. Spun asta pentru cei care cred că mai multe religii pot sa fie adevărate…

Creștinismul este unic deoarece Isus Hristos este unic, și învățătura creștină este unică.

Nici un om nu a trăit așa cum a trăit Omul Isus Hristos, unicitatea Lui nu poate fi contestată, iar viața Lui este admirată de orice om sincer. Cei din vremea Lui spuneau despre El că “toate le face de minune”, și cel care l-a condamnat la moarte a spus despre El “eu nu găsesc nici o vină în omul acesta”.

Au existat mulți oameni înțelepți pe acest pământ, unii dintre ei au lăsat cuvinte care au influențat mase de oameni, unele în bine, altele în rău. Au existat și mulți învățători care au lăsat învățături ce și astăzi sunt urmate cu rigurozitate de milioane de oameni. Istoria omenirii este “împânzită” de oameni proeminenți, însă nici unul dintre ei nu a fost ca Omul Isus Hristos.

Mulți au oferit învățătură, însă doar Isus a trăit pe deplin ce a spus și altora, mulți au promis lucruri mărețe “elevilor” lor, însă doar Isus a promis viață eternă celor ce-L urmează, mulți au vrut să ofere lumină lumii în care trăim, însă doar Isus a spus “Eu sunt lumina lumii”, mulți învățători au căutat adevărul, însă doar Isus Hristos a spus despre Sine “Eu sunt Adevărul”.

Creștinismul este singura religie care spune că omul nu poate să se mântuiască pe sine, că este mort în păcate și drept urmare incapabil să ajungă la Dumnezeu. Ca să fi salvat în alte religii trebuie să depui eforturi pentru a fi primit de Dumnezeu.

 

 

Unii chiar cred ca vor fi mantuiti…asa??

În Creștinism Dumnezeu a depus efortul în locul nostru, când L-a trimis să moară pe Singurul Său Fiu, pentru ca noi oamenii să fim salvați prin moartea Lui de pe cruce.

Creștinismul este singura religie care ne prezintă un Dumnezeu bun și plin de milă, care se coboară la nivelul nostru să ne vorbească, să ne ajute, să ne scoată din starea păcătoasă în care suntem, toate celelalte religii prezintă niște dumnezei supărați, care își vad de treaba lor în ceruri și nu le pasă de oameni, iar noi oamenii trebuie să mulțumim acești zei (ca să nu ne pedepsească) folosind tot felul de mijloace.

De ce nu este Creștinismul o poveste, o colecție de mituri religioase din antichitate

Noul Testament a fost scris în jurul anilor 40-90 d. Hr. de niște evrei. Unii dintre ei erau pescari, alții erau mai învățați și ceea ce ei au scris are de-a face cu Persoana Fiului lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos.

Ca să înțelegem de ce Creștinismul nu poate fi o colecție de mituri, trebuie să știm că în acea vreme în Israel, evreii urau foarte mult religiile străine și iubeau religia iudaica.

Dacă ai fi vrut în acea vreme să înființezi o nouă religie în Israel, bazată pe o combinație de idei luate din niște religii pe care evreii le urau și le considerau spurcate, atunci acea religie nu avea nici o șansă să câștige adepți.

Si egiptenii aveau o religie…si ce?

Adepții religiei creștine, cei care L-au cunoscut personal pe Isus din Nazaret, și-au dat viața pentru El, însă oamenii nu își dau viața pentru ceva ce ei înșiși au inventat. Dacă Isus din Nazaret era doar o colecție de mituri, nimeni din acea vreme nu ar fi acceptat să fie persecutat și omorât pentru un lucru despre care știau sigur că este o minciună!

Un alt motiv pentru care religia creștină nu poate să fie o colecție de mituri este pentru că cei care au scris cărțile Noului Testament erau oameni de rând, era imposibil ca niște oameni de rând din acea vreme să știe atât de multe despre religia antică a egiptenilor, religia babiloniană, Homer și alte scrieri, iar pe urmă să fie și în stare să creeze o poveste perfect alcătuită.

Adevărul este că cei care susțin că Isus Hristos este doar o colecție de mituri nu sunt familiari cu Vechiul Testament în care se află sute de profeții cu privire la Mesia (Isus Hristos). În Vechiul Testament ni se spune că:

  • Mesia se va naște dintr-o fecioară
  • Se va naște în Betleem
  • Va face semne și minuni supranaturale
  • Va avea o viață de suferință
  • Va intra în Ierusalim călare pe un măgăruș
  • Va fi omorât pentru păcatele oamenilor
  • Va învia după 3 zile

Acestea sunt doar câteva dintre profețiile spuse despre Mesia, care s-au împlinit cu exactitate. Așadar, atunci când ucenicii Domnului Isus au scris Noul Testament, nu au folosit ca sursă de inspirație o sumedenie de povești mitologice luate din diverse părți, de la diverși autori, din diverse perioade ale istoriei, ci doar au scris pe hârtie ceea ce ei au văzut cu ochii lor, lucruri care se potriveau perfect cu ceea ce a fost scris înainte în scrierile evreilor.

Imaginați-vă uimirea pe care o trăiau ucenicii în timp ce aveau în fața lor o persoană care împlinea rând pe rând tot ceea ce a fost scris cu sute, mii de ani înainte!

Nu este nici o religie de pe pământ care să poată măcar ajunge la numărul copleșitor de dovezi care există în favoarea Creștinismului:

  • Un număr voluminos de manuscrise antice
  • Datarea foarte timpurie a documentelor care au fost scrise în timpul martorilor oculari (unele la doar 15 ani după moartea lui Isus Hristos)
  • Numărul mare de martori (9 autori în 27 de cărți din Noul Testament)
  • Dovezile arheologice care nici măcar una nu au contrazis spusele Noului Testament
  • Apostolii s-au lăsat martirizați în timp ce mărturiseau că L-au văzut pe Isus acționând și că El a înviat din morți (nimeni nu și-ar da viața pentru un lucru care știu că este fals, ar fi fost imposibil ca ucenicii să inventeze o poveste și pe urmă să își dea viața pentru ea)

Creștinismul ridică ștacheta foarte sus în ce privește dovezile istorice. Odată ce toate dovezile sunt examinate, singura concluzie normală este că lucrurile consemnate în Noul Testament sunt fapte istorice.

De ce Creștinismul nu este doar o invenție a omului care nu a putut să-și explice fenomenele naturale (tunet, foc etc.)

Este adevărat că oamenii au început să își facă dumnezei feluriți, în funcție de mediul și timpul în care se aflau. Soarele a fost dintotdeauna esențial oamenilor, așa că oamenii au început să se închine zeității ce era în controlul soarelui.

Oamenii aveau nevoie de recolte ca să supraviețuiască, așa că se închinau diferitelor zeități care le puteau aduce bunăstare în aceste recolte. Omul a văzut că fulgerul vine de undeva de sus, unde el nu poate să ajungă, și astfel a luat ființă zeul tunetului; și astfel de exemple pot continua.

Este atunci Dumnezeul creștinilor doar o altă zeitate inventată de oameni, pentru a umple anumite „goluri” de necunoștință?

Priviti…produsul unei explozii!

Biblia ne spune că „La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul”, nu doar fulgerul și focul. Dumnezeu a creat și legile care guvernează Universul, nu doar Universul. Dumnezeu a creat moralitatea, arta, poezia, muzica și tot ce este frumos și bun în această lume.

Dumnezeu este creatorul și susținătorul vieții, este judecătorul tuturor oamenilor și Cel care în curând va face să dispară acest Univers cu tot ce este în el, și care va aduce în ființă un pământ nou și un cer nou. Dumnezeul creștin nu este un dumnezeu al „golurilor”, care reprezintă unul din fenomenele naturii, ci este Dumnezeul măreț și infinit care a creat totul, de la cel mai mic atom la cea mai mare stea.

De ce Creștinismul nu este doar un stil de viață care poate fi adoptat doar de către cei săraci și needucați

„Orice om educat va respinge aceste basme străvechi!” – este afirmația pe care foarte multe persoane o fac.

Înainte de toate, as dori să vedem care este alternativa la un Dumnezeu creator. Dacă acest Univers nu a fost creat de Dumnezeu, înseamnă că Universul este etern (nu a avut început) sau că s-a creat singur.

Dacă viața nu a fost creată de Dumnezeu, înseamnă că viața a luat ființă din nimic, și s-a creat pe sine, sau, așa cum susțin unii oameni de știință, a venit din Univers, pe un asteroid (nu glumesc, asta este o opinie științifică în zilele noastre!)

Sau poate că întâmplarea a făcut ca viața să ia ființă din materialele primare ale vieții. Ar fi mai probabil ca o maimuță să scrie Hamlet sau să compună Simfonia nr. 9, decât ca viața complexa pe care o știm noi să ia ființă în felul acesta.

Hai ca mai are putin…

Afirmația că doar cei săraci și needucați adoptă religia creștină este falsă. De-a lungul istoriei au existat nenumărați creștini care fie au fost foarte bogați, fie făceau parte din clasa de oameni foarte educați. Să enunțăm creștini care au fost bogați nu este de folos, însă putem să numim doar câțiva oameni de știință care au crezut în Dumnezeu în timpul vieții lor.

William Turner (c.1508–1568): numit și „Tatăl botanicii engleze”

Blaise Pascal (1623–1662): bine-cunoscut fizician și matematician

Isaac Newton (1643-1727): om de știință prolific, a descoperit gravitația

Johannes Kepler (1571-1630): astronom prolific

Antoine Lavoisier (1743–1794): considerat părintele chimiei moderne

Alessandro Volta (1745–1827): fizician italian care a inventat prima baterie electrică

Charles Babbage (1791–1871): matematician, prima persoană care a creat ideea de calculator programabil

Asta nu dovedește că religia creștină este adevărată, ci doar dovedește că nu capacitățile intelectuale stau la baza respingerii creștinismului, ci alte motive, și întrebarea mea pentru tine care nu crezi este aceasta: Dacă nu intelectul este o piedică în calea credinței (în calea acestor minți strălucite nu a fost), de ce nu crezi adevărul care se află  în fața ochilor tăi?

Nu este uimitor că Sir Isaac Newton a descoperit legea gravitației, și asta l-a determinat să fie și mai sigur de existenta lui Dumnezeu, iar Stephen Hawking spune că deoarece există gravitație, nu este nevoie să credem în existența lui Dumnezeu?

Două persoane absolut strălucite privesc la aceleași date / informații și ajung la concluzii opuse. Dacă nu mintea lor a făcut aceasta diferență, atunci ce anume?

De ce Creștinismul nu este un set de reguli și ritualuri pe care trebuie să le împlinești pentru a ajunge în rai

Este tragic faptul că azi sunt atâția oameni care văd în Creștinism doar un set de reguli. Acești oameni au fost învățați greșit cu privire la mântuirea lor de către oameni care ar fi trebuit să știe mai bine!

Este adevărat că în Biblie sunt multe porunci date de Dumnezeu, însă aceste porunci nu sunt date pentru a ne mântui prin ele, ci ca să ne arate caracterul lui Dumnezeu, să ne ajute să trăim o viața frumoasă înaintea lui Dumnezeu, după ce am fost deja mântuiți.

Toate celelalte religii cer oamenilor ca ei să îndeplinească anumite lucruri pentru a ajunge în rai, Creștinismul este singurul care spune că nu putem face nimic să ajungem în rai.

Alte religii prezintă niște oameni buni care încearcă să mulțumească un Dumnezeu rău, religia creștină este singura religie care prezintă un Dumnezeu bun care și-a dat viața pentru ca niște oameni păcătoși să fie salvați de la moarte.

De ce Creștinismul nu este doar una dintre căile prin care poți ajunge la Dumnezeu

Această părere este cea mai populară în zilele noastre, ești văzut bine dacă ești de acord cu toate religiile, nu superi pe nimeni și mergi înainte cu toată turma. Să spui însă ca religia creștină este doar una din căile spre Dumnezeu presupune să crezi că există mai multe cai. Fiul lui Dumnezeu întrupat ne-a spus că El este singura cale spre Dumnezeu:

Ioan 14.6

„Isus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”

Așadar, Isus Hristos, etichetat ca fiind fondatorul creștinismului, ne spune că această religie este una exclusivă, singurul adevăr. Aș vrea să vedem pe scurt ce învață religiile majore ale lumii cu privire la mântuire:

Ateism

Exact, și ateismul este tot o religie, care se închină naturii ca fiind ultima realitate. Iți trebuie o credință mare să crezi că Universul s-a creat pe sine și că viața a evoluat din compuse chimice!

Ateismul învață că nu există decât viața aceasta, că toți suntem produsul „materiei fără minte” și a întâmplării, iar „mântuirea” în concepția ateistă este să mănânci și să bei, căci mâine vei muri…asta da filosofie de viață!

Hinduism

Mântuirea este atinsă atunci când se oprește ciclul reincarnării, atunci când o persoană scapă de toată karma rea din viața lui. Asta se face în 3 feluri:

  • Devoțiuni lipsite de egoism
  • Înțelegând natura Universului
  • Deprinderea de a-i mulțumi pe deplin pe zei

Budism

Pentru a ajunge în Nirvana (rai), trebuie să parcurgi o cale cu 8 pași, pași ce includ: înțelegerea universului, purtarea și vorbirea într-un mod potrivit și având intențiile corecte. Când o persoană împlinește toate aceste lucruri foarte bine, sufletul persoanei ajunge la dumnezeu.

Islam

În Islam poți fi mântuit dacă în ziua judecații, faptele tale bune sunt mai multe decât faptele tale rele. Singurul mod prin care poți știi sigur că ajungi în rai este dacă suferi martiraj în slujba lui Allah.

Iudaism

Iudaismul contemporan învață că evreii pot să fie mântuiți atâta timp cât trăiesc o viață de pocăință, dacă fac fapte bune și dacă au o viață de devoțiune față de Yahweh (Iehova / Dumnezeu).

Creștinism

În Creștinismul biblic mântuirea nu poate fi câștigată prin nici o acțiune sau faptă a oamenilor, deoarece toți oamenii sunt păcătoși și incapabili de a face fapte bune care să fie primite de Dumnezeu.

Mântuirea se primește doar prin pocăință de păcate și credință în Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, care a murit pe cruce pentru păcatele noastre.

Efeseni 2.8,9

„Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.”

De ce Creștinismul nu este doar un lucru bun de urmat și doar pentru cei care au „chemare” pentru așa ceva

Creștinismul nu este în primul rând un stil de viață, nu este un fel de accesoriu pe care cineva îl poate avea la viața lui, doar o altă preocupare. Să spui despre Creștinism că este doar pentru cei care au chemare este ca și cum ai spune că nu toți oamenii bolnavi au nevoie de tratament, ci doar cei care au inclinație spre a fi tratați!

Așa cum fiecare om bolnav are nevoie de tratament, așa fiecare om are nevoie de Persoana pe care religia creștină o prezintă, Isus Hristos. Fiecare dintre noi suntem bolnavi spiritual din cauza păcatelor noastre, și avem nevoie să fim vindecați de această boală.

Așadar, Creștinismul este un deget arătător spre Cel care singur poate să ne mântuiască, Domnul Isus Hristos. În Sfânta Scriptură nu vedem ce anume trebuie să ne străduim noi să facem ca să fim mântuiți, ci ne arată ce a făcut Isus ca să ne mântuiască, tocmai de aceea Creștinismul este pentru toți oamenii, deoarece „toți am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu.”

Ce este Creștinismul adevărat și de ce este singura cale către Dumnezeu

Poate că această afirmație sună arogant, și de multe ori noi creștinii suntem acuzați de acest lucru, „Adică vreți să spuneți că doar la voi este adevărul?” – ne întreabă foarte mulți oameni.

Să zicem că cineva se duce la doctor cu o boală gravă, și doctorul îi spune: „Singura ta șansă este să fi operat, din nefericire este un singur doctor care poate să facă această operație, va trebui să mergi la el.” Ce părere ați avea de persoana bolnavă dacă ar zice, „Domnule doctor, asta e prea de tot, e aroganță, cum adică doar asta e singura cale de scăpare?

Nu ați spune că acel om și-a ieșit din minți și nu știe ce este bine pentru el? La fel este și cu mântuirea, ar fi arogant să spun ca Isus este singura cale către Dumnezeu, dacă ar exista și alte cai, însă NU există alte căi!

Creștinismul este religia adevărată deoarece doar Creștinismul ne aduce la singurul care poate să ne mântuiască, adică la Fiul lui Dumnezeu. Orice altă religie nu are nevoie pentru a supraviețui de învățătorul care a înființat acea religie, tot ce trebuie să faci este să urmezi învățăturile acelei persoane, persoana nu este așa importantă.

Cununa de spini

În Creștinism trebuie să urmezi o Persoană, pe lângă învățăturile acesteia. Creștinismul este o viață trăită pentru Isus Hristos, în puterea pe care El ti-o dă, având o legătură strânsă cu această Persoana vie, care deși a fost răstignită, a înviat și acum trăiește în veci.

Biblia ne spune că „viața veșnică este să-L cunoști pe Dumnezeu și pe Isus Hristos”, așadar nu este îndeajuns să urmezi spusele Sale, ci trebuie să intri într-o legătură reală cu El.

Isus Hristos este Creștinismul

Domnul Isus Hristos este motivul pentru care doar Creștinismul este religia adevărată care poate aduce mântuire.

Orice alt învățător religios, fie că e ConfuciusBuda sau Mohamed, toți au avut un lucru în comun: toți erau oameni, și toți au murit. Unul singur a fost mai mult decât atât: Isus Hristos a spus despre Sine că El este Dumnezeul creator întrupat.

Asa arata Crestinismul

Oamenii din acea vreme nu aveau în față un simplu învățător religios (ca în cazul celorlalți), ci pe Dumnezeul creator venit pe pământ în chip de om. Isus S-a declarat pe Sine Dumnezeu când a spus cuvinte precum:

„Eu sunt lumina lumii”
„Eu sunt calea, adevărul și viața”
„Cine crede în Mine are viața eternă”
„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”
„Eu și Tatăl una suntem”

 

Un alt aspect este acela că Omul Isus nu a avut păcate – „El nu a avut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug”, Pilat a spus, „Omul acesta nu a făcut nici un rău”, și când Isus a întrebat pe farisei „Care dintre voi mă poate dovedi că am păcat?”, ei nu au putut răspunde nimic.

Iarăși, deși Isus a murit răstignit pe o cruce, totuși El a înviat a 3-a zi, în trup. Asta au mărturisit toți cei care L-au văzut, care au consemnat aceste lucruri și care și-au dat viața pentru acest adevăr.

Mulți învățători religioși au oferit învățături oamenilor, unii au arătat care este calea oamenilor către Dumnezeu, însă nici un învățător nu a promis viața eternă celor care îl urmează, nici un învățător nu a spus că el își dă viața pentru adepții săi, și nici un învățător nu a murit în locul celor care îl urmează.

Biblia mărturisește că Isus Hristos a murit pe cruce, purtând păcatele lumii întregi. El nu a murit din motive politice sau religioase, ci a murit pentru că Dumnezeu a luat pedeapsa pe care o meritam noi (adică moartea) și a pus-o asupra Lui, și astfel a murit în locul nostru, plătind în mod complet și pentru totdeauna ce trebuia să plătim noi din cauza păcatelor noastre.

Poate că ești interesat de mântuirea sufletului tău, sau poate că ești doar un batjocoritor al lucrurilor sfinte, sau poate pur și simplu nu iți pasă…oricine ai fi, Isus Hristos este interesat de mântuirea ta, te iartă și te primește chiar dacă ești un batjocoritor, puterea morții și a învierii sale acoperă orice păcat, orice necredință, orice nepăsare, doar vino la El.

Isaia 45.22

“Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi”

 

Care este adevarata pocainta și cum arata adevarata credința?

Esti sigur ca in viata ta a existat pocainta adevarata? Fara pocainta nu putem sa fim mantuiti, de aceea este vital sa intelegi cum arata si cum se manifesta aceasta pocainta care duce la mantuire, si exact acest lucru va fi explicat mai jos.

In primul rand, trebuie sa fim constienti de faptul ca aceasta pocainta este lucrarea lui Dumnezeu in vietile noastre, si ca aceasta pocainta nu este meritorie in ea insasi, in ce priveste mantuirea noastra, adica, pocainta noastra nu este motivul pentru care Dumnezeu ne mantuieste, ci mai degraba, Dumnezeu ne daruieste pocainta deoarece doreste sa ne mantuiasca.

2 Corinteni 7.10

Pentru ca intristarea potrivit lui Dumnezeu lucreaza pocainta spre mantuire, de care nu-ti pare rau.

In al doilea rand, aceasta pocainta este dupa voia lui Dumnezeu, potrivit cu scopurile lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Acest lucru este important, deoarece daca vedem aceasta pocainta in viata noastra, inseamna ca este lucrarea lui Dumnezeu, si Cel care a inceput aceasta buna lucrare, o va si ispravi.

 

Citeste si “O evanghelie falsa care duce la pierzare

Pocainta adevarata, mantuitoare

Care sunt, potrivit Scripturii, dovezile pentru pocainta adevarata? Pun aceasta intrebare deoarece consider ca Scriptura ne poate cerceta inima si viata pentru a vedea daca suntem sau nu pe calea catre cer!

Intristare pentru ca am pacatuit impotriva lui Dumnezeu

Persoana care se afla intr-o stare de pocainta adevarata, va avea ochii deschisi cu privire la propriile pacate, la propria pacatosenie, si cu privire la sfintenia lui Dumnezeu. Acesta va vedea ca pacatul infaptuit de el este in directa opozitie fata de Dumnezeu, si ca pacatul lui este in primul rand impotriva lui Dumnezeu. Intristarea lui este datorata faptului ca a putut sa pacatuiasca impotriva unui Dumnezeu asa sfant si bun.

O schimbare a gandirii si a atitudinii fata de Dumnezeu si de pacat

Daca pana atunci aceasta persoana nu avea nici o problema cu pacatul, si nu vedea in pacat ceva afara din cale de ingrozitor, acum vede pacatul asa cum este el (cu limitarile de rigoare), asa cum il vede Dumnezeu, ca o razvratire impotriva lui Dumnezeu, ca un principiu de viata opus principiilor divine. Atitudinea lui fata de pacat nu mai este de acceptare, ci de respingere.

In acelasi timp, Il vede pe Dumnezeu ca un Dumnezeu sfant, drept si bun, o Fiinta vrednica de ascultare si de supunere. Cu alte cuvinte, Domnul Isus este pretios pentru o astfel de persoana ( Pentru voi care credeti, El este pretios, 
1 Petru 2.7, King James Version ) .

Acceptare a consecintelor pacatelor

In timp ce omul aflat sub o pocainta falsa va incerca sa isi ascunda si sa isi scuze pacatul, omul care are parte de pocainta adevarata va da dreptate lui Dumnezeu cu privire la judecata care i s-ar fi cuvenit. Omul aflat intr-o pocainta adevarata stie ca Dumnezeu este drept daca il condamna la iad, si stie ca merita sa ajunga acolo.

De asemenea, el accepta si consecintele temporare ale pacatului, din viata aceasta. Tocmai de aceea, el va face restituire acolo unde se poate si este cazul. Un om care a furat o suma de bani cand era nemantuit, va incerca sa returneze acei bani, dupa ce se pocaieste ( Dar Zacheu a stat inaintea Domnului si I-a zis: „Iata, Doamne, jumatate din avutia mea o dau saracilor si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, ii dau inapoi impatrit – Luca 19.8 ).

Tristete pentru pacat

O vedere a pacatoseniei proprii

Daca pocainta falsa se ocupa de pacate si de consecintele lor, pocainta adevarata are in vedere natura omului. Omul vede ca este pacatos, ca intentiile lui sunt mereu indreptate spre rau si impotriva lui Dumnezeu, vede ca intre el si Dumnezeu exista dusmanie, si ca in inima lui exista ura fata de Dumnezeu.

O schimbare a vietii ce izvoraste din inima

Schimbarea survenita in urma acestei pocainte este reala, si ea vine din interior. Schimbarile exterioare din viata lui sunt datorate unei schimbari interioare reale, principiul care ii ghideaza viata nu mai este contrar voii lui Dumnezeu, ci este potrivit cu aceasta voie, cu legea lui Dumnezeu.

Este posibil totusi ca o schimbare exterioara majora sa nu se intample in cazul cuiva care este intr-o stare de pocainta adevarata. De exemplu, sunt oameni care au trait toata viata in biserica, si viata lor exterioara este una exemplara, nu traiesc in pacate vizibile, incearca sa urmeze poruncile divine, insa cand aceasta schimbare a pocaintei se produce in ei, poate ca faptele exterioare vor ramane in mare parte neschimbate, numai ca ei vor realiza ca o schimbare s-a produs in interiorul lor, vor avea o alta viziune asupra lucrurilor divine, asupra vietii de credinta, asupra adevarurilor din Scriptura.

Determinarea de a parasi pacatul

Un alt lucru pe care il putem distinge cu privire la omul care se pocaieste cu adevarat, este ca acesta este determinat sa paraseasca orice forma a pacatului. Deoarece principiul care ii guverneaza viata s-a schimbat, el are noi dorinte, dorinte dupa sfintenie (si fara sfintenie este imposibil sa ne afisam in fata lui Dumnezeu), dupa asemanare cu Domnul Isus, doreste sa ii fie placut lui Dumnezeu.

Aceasta persoana va parasi pacatele lui, nu pentru a scapa de condamnare, ci pentru ca este un lucru natural pentru el sa faca asta, pentru ca uraste pacatul si iubeste sfintenia.

Iarasi, cand este pus in situatia de a pacatui (ispita sau circumstante neasteptate), el va alege sa nu pacatuiasca, nu datorita consecintelor pe care le poate avea pacatul, ci pentru Dumnezeu ( Cum as putea sa fac eu un rau atat de mare si sa pacatuiesc impotriva lui Dumnezeu? – Geneza 39.9 ).

Vazand toate aceste lucruri despre pocainta, pentru a evidentia mai bine diferenta dintre pocainta falsa si cea adevarata, voi apela la 2 cazuri binecunoscute din Biblie, si anume, regele Saul si David.

Este evident din marturia Scripturii ca Saul nu a avut parte de mantuire, ceea ce inseamna ca pocainta lui nu a fost una veritabila. Ceea ce este din nou evident, este faptul ca David a fost mantuit, ceea ce inseamna ca pocainta lui a fost veritabila.

Regele Saul

Dupa ce Saul nu a ascultat de Domnul, Samuel i-a comunicat acestuia hotararea lui Dumnezeu de a-l inlocui pe Saul. Raspunsul lui Saul a fost urmatorul:

1 Samuel 15.24,25

Atunci, Saul a zis lui Samuel: „Am pacatuit, caci am calcat porunca Domnului şi n-am ascultat cuvintele tale; ma temeam de popor şi i-am ascultat glasul.

Saul a zis iaraşi: „Am pacatuit! Acum, te rog, cinsteşte-ma in faţa batranilor poporului meu şi in faţa lui Israel; intoarce-te cu mine, ca sa ma inchin inaintea Domnului, Dumnezeului tau.”

Vedem in Saul exemplul perfect al unui om care a avut parte de o pocainta falsa, deoarece:

  • Saul recunoaste ca a pacatuit, insa nu este pe deplin convins ca pacatul lui este impotriva lui Dumnezeu (am calcat porunca Domnului şi n-am ascultat cuvintele tale)
  • Desi recunoaste ca a pacatuit, totusi cauta scuze pentru pacatul lui (ma temeam de popor şi i-am ascultat glasul)
  • Saul pare sa fie miscat de faptul ca a pacatuit, deoarece mentioneaza asta a doua oara in versetul 30, insa vedem ca motivul acestei intristari este faptul ca avea sa piarda cinstea poporului. Cu alte cuvinte, lui Saul nu ii pasa de Dumnezeu, ci de propria persoana
  • Saul nu recunoaste grozavia pacatului sau, si nu crede ca pacatul lui ar trebui sa aiba consecinte, altfel nu ar mai fi cerut cinste de la popor
  • Saul nu il recunoste pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul lui (sa ma inchin inaintea Domnului, Dumnezeului tau)
Regele Saul
David

David este poate exemplul perfect ar unui om care se pocaieste, si desi aceasta pocainta este a unui om mantuit care avea o relatie minunata cu Dumnezeu, elementele gasite in acest psalm ne pot ajuta sa discernem pocainta adevarata a unui om care se intoarce la Dumnezeu pentru prima data.

Psalmul 51.4,5,6,11,14

Impotriva Ta, numai impotriva Ta, am pacatuit şi am facut ce este rau inaintea Ta; aşa ca vei fi drept in hotararea Ta şi fara vina in judecata Ta.

Iata ca sunt nascut in nelegiuire şi in pacat m-a zamislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevarul sa fie in adancul inimii: fa dar sa patrunda inţelepciunea inauntrul meu!

Nu ma lepada de la Faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tau cel Sfant. Dumnezeule, Dumnezeul mantuirii mele!

Pocainta lui David a fost autentica:

  • David recunoaste ca a pacatuit impotriva lui Dumnezeu, si este apasat profund de acest lucru, repetand ca a pacatuit impotriva lui Dumnezeu, si ca numai impotriva Lui a pacatuit
  • David recunoaste ca pacatul lui este vrednic de judecata, si este de acord cu dreptatea lui Dumnezeu asupra pacatului sau, adica, David este de partea lui Dumnezeu, impotriva lui insusi
  • El nu recunoaste numai ca a pacatuit, dar si ca este pacatos, recunoaste ca are o natura pacatoasa. Vedem de asemenea ca el este preocupat de interiorul lui, sa fie curat si placut lui Dumnezeu. Omul care se pocaieste cu adevarat va avea dorinta sa fie sfant
  • Pe Saul il interesa sa fie bine-vazut in ochii poporului, insa pe David il interesa relatia cu Dumnezeu. Saul dorea cinstea poporului, David il dorea pe Dumnezeu
  • David il recunoaste pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul lui (Dumnezeul mantuirii mele)
Regele David

Aceste 2 exemple sunt foarte concludente pentru a vedea mai bine diferentele dintre pocainta care aduce mantuire si pocainta care este rezultatul unor motive egoiste, care nu poate decat sa aduca omul care are parte de ea, intr-o experienta religioasa, poate sa il aduca intr-un mediu religios, si poate chiar sa il pastreze in acel mediu religios pana la moarte, insa fara sa ii aduca mantuire.

Credinta biblica, mantuitoare

Cand Scriptura vorbeste despre credinta, se refera in special la 2 lucruri: credinta ca actiune a omului, si credinta ca insumare a invataturilor crestine. In ceea ce este scris mai jos, se vorbeste doar despre credinta ca actiune a omului, mai exact, de credinta care aduce mantuire.

Inca ceva, fara credinta nu putem sa fim mantuiti, si nu numai atat, INDREPTATIREA noastra inaintea lui Dumnezeu este numai prin credinta!

Efeseni 2.8 (Biblia Cornilescu)

“Caci prin har aţi fost mantuiţi, prin credinţa. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”

Este uimitor faptul ca vorbim mereu despre credinta, insa stim atat de putin despre ea. Din nefericire a devenit un fel de cliseu religios, pe care il folosim din prisos, insa care parca nu mai valoreaza nimic in vietile noastre.

Insa credinta este pretioasa in ochii lui Dumnezeu ( Si fara credinţa este cu neputinta sa fim placuti Lui! Evrei 11.6 ), este ceva ce Il onoreaza pe El, este o forta care patrunde dincolo de lumea materiala, si care ajunge pana la tronul lui Dumnezeu ( pe care o avem ca o ancora a sufletului; o nadejde tare si neclintita, care patrunde dincolo de perdeaua dinauntrul Templului – 
Evrei 6.19 ); ni se spune ca mania lui Dumnezeu ramane peste toti cei care nu au credinta.

Credinta este atat de importanta, incat putem sa fim corecti in 100 alte lucruri, dar daca am gresit aici, nu vom vedea mantuirea lui Dumnezeu. Nu este de mirare ca diavolul s-a impotrivit cu inversunare acestui adevar, incepand cu primii oameni, nu este de mirare ca marea Reforma Protestanta a adus lumina in intreaga lume, atunci cand un om a redescoperit mantuirea doar prin credinta.

Biblia este categorica atunci cand vorbeste de credinta, cand ne arata ca singura modalitate prin care ne putem apropia de Dumnezeu este prin credinta ( Si fara credinta este cu neputinta sa fim placuti Lui! Caci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta – Evrei 11.6 ), si ca singura cale spre mantuire este credinta. Credinta ne leaga de Domnul Isus, intr-un mod perfect, credinta face ca binecuvantarile lucrarii Domnului Isus sa ne fie aplicate noua, credinta este legatura noastra cu cerul.

Ce este credinta?

In Biblie nu gasim o definitie a credintei, ci doar cum se manifesta ea ( Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad – Evrei 11.1 ). Putem spune despre credinta ca este privirea increzatoare a sufletului catre Dumnezeu. Ca si sursa, credinta este o lucrare tainica a lui Dumnezeu in adancul fiintelor noastre.

1. Credinta generala

Credinta generala este credinta privitoare la Dumnezeu, existenta Lui, personalitatea Lui, unicitatea Lui. Acesta este primul pas al credintei, ca omul sa creada in existenta Dumnezeului cel Viu, Singurului Dumnezeu ( Tu crezi ca Dumnezeu este unul, si bine faci, dar si dracii cred… si se infioara! – Iacov 2.19 ).

2. Credinta in adevarurile esentiale

Aceste adevaruri ne sunt aratate in Biblie, si au legatura cu planul mantuirii infaptuit de Dumnezeu Tatal, dus la indeplinire de Fiul, si aplicat noua de catre Duhul Sfant.

Inainte ca un om sa fie mantuit, el trebuie sa creada aceste adevaruri fundamentale: Dumnezeirea si umanitatea Domnului Isus, viata Lui fara de pacat, moartea Lui ispasitoare de la Golgota, invierea Lui. Pe langa acestea, omul trebuie sa creada si ca lucrarea de la Golgota i se aplica lui, si ca el poate beneficia de rezultatele lucrarii Domnului Isus.

3. Obiectul credintei

Biblia ne arata ca obiectul credintei este Dumnezeu ( pe cand celui ce nu lucreaza, ci crede in Cel ce socoteste pe pacatos neprihanit, credinta pe care o are el ii este socotita ca neprihanire. – Romani 4.5 ), si este Domnul Isus Hristos ( Pavel si Sila i-au raspuns: „Crede in Domnul Isus si vei fi mantuit, tu si casa ta.” – Fapte 16.31 ). In credinta adevarata exista un obiect al credintei, deoarece ea este mai mult decat un accept intelectual cu privire la anumite invataturi; cu alte cuvinte, credinta are legatura cu Fiinta care este Dumnezeu, credinta se ocupa cu Dumnezeu, intr-un sens final. Insusi Dumnezeu ne spune:

Isaia 45.22 (King James Version)

„Priviti la Mine, toate marginile pamantului, si veti fi mantuiti”.

4. Credinta mantuitoare

Credinta mantuitoare, care aduce indreptatirea, nu inseamna doar sa crezi unele invataturi, ci inseamna sa te increzi in Domnul Isus, sa iti pui increderea in El.

Un om poate crede toate invataturile fundamentale, toate adevarurile cu privire la Domnul Isus, insa sa ramana in continuare nemantuit. Tot ce a facut el a fost sa fie de acord intr-un mod intelectual, cu ceea ce a spus Dumnezeu, insa desi este vital sa crezi ce a spus Dumnezeu, trebuie sa mergi mai departe si sa te increzi in Dumnezeu. Conceptul de credinta aratat in Noul Testament cuprinde:

  • O recunoastere a adevarurilor biblice cu privire la Dumnezeu (o credinta pe care o au foarte multi oameni, dar si dracii – Tu crezi ca Dumnezeu este unul, si bine faci, dar si dracii cred… si se infioara! – Iacov 2.19)
  • Credinta cu privire la adevarurile mantuirii
  • O incredere deplina in Domnul Isus
Credinta in jertfa lui Isus

Esenta credintei mantuitoare este increderea deplina in Domnul Isus, ca El a indeplinit lucrarea mantuirii in locul tau, si ca El te va mantui, fara nici un merit din partea ta ( In ziua aceea, vor zice: „Iata, acesta este Dumnezeul nostru, in care aveam incredere ca ne va mantui. Acesta este Domnul, in care ne incredeam. – Isaia 25.9 ).

Rezultatele credintei

Iacov ne spune ca (Tot asa si credinta, daca n-are fapte, este moarta in ea insasi – Iacov 2.17 ), si asta inseamna ca adevarata credinta mantuitoare va fi insotita in mod invariabil de fapte ale credintei. Faptele nu sunt o conditie a credintei, faptele nu produc credinta si faptele nu intretin in viata credinta, faptele sunt doar „urme” ale credintei, oriunde exista credinta, exista si aceste fapte.

Martin Luther a vazut acest aspect foarte bine, cand a spus ca suntem mantuiti numai prin credinta, dar nu printr-o credinta care ramane numai ea (adica fara fapte).

Nimeni nu stie momentul in care Dumnezeu produce credinta in inima omului, momentul in care acest dar pretios este infiripat in adancul fiintei noastre, insa in scurt timp putem vedea rezultatele acelei credinte, deoarece ele vor influenta intreaga fiinta a credinciosului.

Cu crestinul se intampla ca si cu o samanta sadita in pamant fara ca cineva sa stie, chiar daca trece pe langa ea nu va vedea acea samanta, insa in cateva zile samanta va iesi la suprafata ca planta, si va produce roade, acum oricine trece pe langa planta aceasta va vedea rezultatul insamantarii.

Tot astfel si credinta, este semanata de Dumnezeu in mod tainic, si nimeni nu va sti cand (nici cel care o are), insa in scurt timp acea credinta va produce roade in viata credinciosului, si astfel toti vor sti ca in el a fost semanata o samanta a credintei.

Concluzii

Am vazut ca Evanghelia este una singura, si ca mantuirea vine doar prin acest mesaj maret. Am mai vazut si ca Evanghelia ni-L prezinta pe Fiul lui Dumnezeu, Persoana si lucrarea Lui, ce a facut El pentru pacatosi. Venirea lui pe pamant a reprezentat cea mai luminoasa perioada din istoria omenirii, iar a doua Lui venire va reprezenta innoirea tuturor lucrurilor.

Este vital pentru mantuirea noastra sa stim Cine este Domnul Isus, ce a facut El pentru pacatosi, si sa ne incredem in El pentru mantuirea sufletului. Atata vreme cat traim intr-o stare de nepocainta si de impietrirea a inimii ( Dar, cu impietrirea inimii tale, care nu vrea sa se pocaiasca, iti aduni o comoara de manie pentru ziua maniei si a aratarii dreptei judectai a lui Dumnezeu – Romani 2.5 ), atata vreme cat nu vrem sa recunoastem ca suntem pacatosi, pierduti si ca singura noastra speranta este in mila lui Dumnezeu, ramanem sub mania si judecata lui Dumnezeu, care se va abate in curand asupra tuturor celor care fac raul.

Credința are argumentele ei – Partea 1

 

Toate drepturile rezervate John Lennox si reprodus cu permisiunea autorului. Pentru mai multe resurse ca aceasta (in engleza) vizitati www.johnlennox.org
Copyright of John Lennox and reproduced by his permission. For more resources like this (in English), see www.johnlennox.org

Referințe

    E o adevărată plăcere să fiu cu voi aici în această dimineață, doamnelor și domnilor și să descopăr că în Australia nu trebuie să stau în cap pentru că Pământul este cu susul în jos. Vreau să vă prezint abordarea mea în aceste interacțiuni în mediu public. Există o axiomă de bază care stă în spatele a tot ceea ce fac. Și este o axiomă biblică, pe care o găsim în scrisoarea lui Pavel către Romani când vorbește depre Evanghelie și despre faptul că nu îi este rușine de ea.Și unul din primele argumente pe care le folosește este că există ceva vizibil pentru oricine. Vorbește despre percepție. Și spune aceasta, în Romani 1, versetul 19: „Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți.” Vreau să observați cât de puternică este această afirmație. Despre ce vorbește Pavel aici este ceva atât de evident, așa încât oamenii sunt făcuți să nu poată fi scuzați dacă o ignoră.

Al doilea lucru pe care aș vrea să îl observați este că el vorbește despre o „vedere lămurită” și nu o dovadă. Eu sunt un matematician pur, (n. t. care se ocupă cu studiul conceptelor abstracte) iar dovada sensului riguros al acestui cuvânt se regăsește doar în domeniul meu. Ai un set de axiome, ai o logică aprobată și ajungi la o concluzie sigură, în cele mai multe cazuri, pe baza acelei logici. Nu primești o astfel de dovadă în nicio altă disciplină intelectuală, nici în științele fizicii și, cu siguranță, nu în viața de zi cu zi. Dar asta nu înseamnă că nu pot fi lucruri în viață de care putem fi siguri. Cel puțin destul de siguri încât să ne punem viața ca miză pentru ele. Nu v-aș fi putut demonstra că avionul care m-a adus la Sydney urma să ajungă aici, și totuși mi-am pus viața ca miză pentru aceasta. Nu v-aș putea demonstra matematic că soția mea de 46 de ani mă iubește și totuși mi-aș pune viața ca miză și pentru aceasta. Așa că lucrul important pe care trebuie să îl înțelegeți este că doar pentru că nu avem dovezi, în sensul matematic riguros, nu înseamnă că nu putem avea dovezi în sensul juridic, dovezi care depășesc orice îndoieli raționale. Și ceea ce ni se spune aici este că natura nu este neutră. Că există dovezi ale existenței lui Dumnezeu care pot fi văzute. Așadar, una din misiunile mele, cred că este să educ această percepere, ca oamenii să poată experimenta acel „Aha!” când dintr-o dată văd ceva.

Vă amintiți când ați înțeles pentru prima dată algebra? Sau poate nu o înțelegeți. Și, pur și simplu, ați văzut-o! Pur și simplu, ați înțeles-o dintr-o dată! Sau când ați înțeles calculele pentru prima dată, sau orice altceva care vă captează interesul. Acel moment „Aha!” când, pur și simplu, vezi. Și Pavel spune că sunt lucruri care se pot vedea și că natura nu este neutră și ne indică acele lucruri care pot fi văzute. Acum, desigur, ne confruntăm cu opoziție. Pentru că dacă îl luăm ca exemplu pe Stephen Jay Gould, răposatul Stephen Jay Gould, el a spus că „orice am spune despre Dumnezeu, El nu poate fi văzut în natură.” Așa că sunt două perspective extreme. Există perspectiva mea, că Dumnezeu poate fi văzut și că există dovezi ale existenței Lui în natură, și cea că El nu poate fi văzut. Condițiile de concurență nu sunt egale. Și există o gălăgie crescândă din partea unui grup minoritar, numit „Noii Atei Noi”, pentru a privatiza exprimarea credinței în Dumnezeu. Nu trebuie să faci nimic din ce are legătură cu Dumnezeu în spații publice. Ceea ce e un fel de slogan politic care datează din epoca lui Tony Blair. Bineînțeles, „Ateii noi” au ajuns cumva demodați, așa că au fost înlocuiți de „Noii Atei Noi”. Iar Noii Atei Noi sunt ca și Ateii Noi, adică nu cred în Dumnezeu, doar că sunt cumva mai binevoitori față de religie. Ei spun „haideți să luăm tot ce este bun din religie, numai să nu Îl luăm și pe Dumnezeu și vom fi cu toții fericiți.” Această tendință combativă și stridentă, care a fost foarte vizibilă în ultimul deceniu, s-au săturat de ea. Și lucrul principal de văzut e acea schimbare.

Așadar avem ansamblul de atei din toată Marea Britanie, care își petrec timpul într-o veselie și cântându-și cântece triviale unii altora. Și când unul din colegii mei atei mi-a zis: „Ar trebui să vii la întrunirea noastră de atei!” Eu am răspuns: „Și ce faceți acolo?” El a spus: „Păi, jucăm jocuri și cântăm cântecele și așa mai departe” Și a continuat el, dar eu am spus: „Și ești surprins că nu sunt interesat să vin?” Acesta este un fel de lucru care se întâmplă, dar din păcate, efectul pe care l-au avut Noii Atei a marcat profund spațiul public. A condus la un fel de reacție din partea unor atei, care chiar amenință extincția lui Dumnezeu. Jürgen Habermas e unul din liderii intelectualilor publici ai continentului. S-a declarat un ateu metodologic. Și el amenință o nedreaptă excludere a religiei din spațiul public, cu scopul de a, citez: „să nu priveze societatea seculară de la importante resurse pentru crearea înțelesului.” Aceasta este o afirmație foarte puternică din partea unui ateu. Dar vedeți voi, este împotriva fondului afirmației, care a fost popularizată în urmă cu câțiva ani, cu precădere în cartea lui Richard Dawkins, „Dumnezeu: o amăgire”, și anume că religia nu este numai o amăgire, ci este una chiar dăunătoare, periculoasă și ea trebuie să fie eliminată. Și una din cele mai evidente ilustrații ale acestui lucru s-a găsit în „Der Spiegel” care ar fi echivalentul german al revistei „Time”, care avea un titlu în urmă cu câțiva ani, spunând: „Gott ist an allem schuld!” „Dumnezeu este de vină pentru orice”, iar apoi o fotografie a turnurilor gemene și 50 de pagini despre lucruri legate de ateism. Iar Dawkins a mărturisit mai târziu într-un interviu că 9/11 l-a făcut să devină radical. Iar argumentul e simplu și pentru că e simplu e și atrăgător. Ei au spus „9/11: aceasta a fost datorită religiei. E un pas prea evident. E inacceptabil!” Dacă vei obiecta că religia islamică, jihad, e una extremă, el îți va spune: „Da, este extremistă, dar de unde provin religiile extreme? Își au obârșia în religiile moderne. Așadar ca să poți tăia rădăcina, trebuie distruse toate religiile.” Și genul acesta de mentalitate a fost adoptată de oameni cu distincții științifice cu ani lumină înaintea lui Dawkins, de oameni ca Steven Weinberg, care a câștigat Premiul Nobel pentru fizică. Iar el a prezentat lucrurile așa: „Oamenii trebuie să se trezească din lungul coșmar al religiei. Tot ceea ce ne stă în putință nouă, oamenilor de știință, ar trebui să facem pentru a elimina religia, să slăbim strânsoarea religiei, iar aceasta ar putea fi cea mai semnificativă contribuție pentru civilizație.” Și vă rog să observați: „orice este nevoie să facem, trebuie făcut.” Este sinistru. Este semnul unei gândiri totalitare. Așadar, unii ajung în extreme.

Din fericire, nu toți ateii sunt ca Weinberg sau Dawkins și nu trebuie să gândim în felul acesta, dar influența a fost foarte profundă, într-adevăr. Iar corul Noilor Atei s-a unit în urmă cu câțiva ani cu Stephen Hawking,  care este fără îndoială cel mai faimos om de știință din lume. În cartea sa: „O scurtă istorie a timpului”, care este cea mai necitită carte din istorie. Cei mai mulți oameni ajung pe la pagina 4, cei mai diligenți până la pagina 10. El a lăsat strategic o portiță deschisă pentru Dumnezeu, pentru ca să crească vânzările, desigur. Dar a publicat o carte împreună cu Leonard Mlodinow care se numește „Marele Plan”, fiind ateu. Fizica nu are nevoie de un Creator. Citez: „pentru că există legea gravitației, Universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Iar Dawkins a prezentat o afirmație de o imensă bucurie și celebrare, pentru că a zis: „Darwin l-a scos pe Dumnezeu din biologie, iar acum Hawking a făcut același lucru pentru fizică.” Mai există un aspect legat de aceasta, pentru că ceea ce am discutat până acum a fost legat de știință. Dar ei conștientizează, desigur, că până în vremurile noastre, în vest cel puțin, în mod tradițional, etica era într-o strânsă legătură cu credința în Dumnezeu. Baza tradițională pentru etică a fost transcendentă. Un Dumnezeu transcendent. Există o dimensiune verticală, susținută de cele 10 porunci, și, desigur, de legislația consacrată și codificată a celor mai multe țări occidentale. Asta s-a schimbat! Dumnezeu a fost eliminat, dar ei văd că este nevoie să dea societății un fel de busolă morală, un ghid moral.

Așadar întrebarea eticii este la ordinea zilei, și chiar din ce în ce mai mult. Dacă Îl respingi pe Dumnezeu, de unde îți iei o bază pentru etică, o bază rațională pentru etică? Și faptul că ei se chinuie cu aceasta este destul de evident, pentru că se reflectă în comportamentul generațiilor ce vin în lumea noastră. Aceasta a coincis nu doar cu un atac științific asupra creștinătății, ci și cu un atac etic asupra creștinătății. Acest aspect mi-a fost adus în atenție într-un mod special când l-am dezbătut pe Christopher Hitchens pentru prima dată la Festivalul din Edinburgh în urmă cu câțiva ani. Pentru că începuse prin a vorbi timp de 10-15 minute, cât ne-a fost acordat fiecăruia, despre lucrurile îngrozitoare pe care el le considera făcute în numele religiei. Și desigur, avea dreptate în mare parte. Există o fațetă inacceptabilă a religiilor, precum responsabilitatea pentru diferite războaie și acte de violență din lume. Și asta m-a făcut să mă gândesc că aceasta va crește. Și desigur, a crescut, ridicându-se multe alte probleme cu aceeași tematică. Iar Richard Dawkins a predicat despre aceasta în cartea sa „Dumnezeu: o amăgire”.

Ce intenționez să fac eu în această dimineață, pe scurt, desigur, pentru că e un subiect complex, dar este mult mai bine să îți stimulezi gândirea decât să te plictisești de moarte din cauza unor vorbării goale. Așadar, ce intenționez să fac, doamnelor și domnilor, este să vă prezint niște idei, niște idei de bază, iar apoi să vedem ce întrebări aveți. Aceasta este partea mai interesantă pentru mine și sper că și pentru voi. Așadar, vă rog să ascultați și, după cum ați fost îndemnați, să vă pregătiți întrebări în minte. Veți învăța de 100 de ori mai mult la sfârșitul acestei zile, dacă vă petreceți toată ziua gândindu-vă la întrebări. Dacă ascultați pasiv, pe o ureche intră și pe cealaltă iese. Știți, matematica obișuia să fie descrisă ca o materie unde se scriau notițe pe tablă, care apoi erau transferate de pe tablă în caietele studenților, fără să parcurgă nici mintea profesorului, nici a studentului. Și, întâmplător, sunt și eu conștient de această definiție minunată a unei petiții matematice când cineva vorbește, iar alții dorm. Așadar, vom încerca să evităm aceasta, pe cât posibil.

În prima parte, în mare, vor fi întrebări despre Dumnezeu și știință, iar în cea de a doua, întrebări despre etica lui Dumnezeu. Și vom menționa câteva. Psihologia este recunoscută de mulți oameni ca știință. Și când Richard Dawkins a pus numele cărții sale „Dumnezeu: o amăgire”, el scotea în evidență o concepție psihiatrică, aproape psihiatrică, că Dumnezeu este o amăgire. Și definește amăgirea ca fiind o credință falsă, care este totuși susținută în ciuda unor puternice dovezi contrare. Voi arăta că fix aceasta este definiția ateismului: o credință falsă care este totuși susținută în ciuda unor puternice dovezi contrare. Totuși priviți la acest principiu. Dawkins nu este un psihiatru și nici eu nu sunt. Așadar, ce faci într-o asemena situație? Dacă ție ți se va părea credința în Dumnezeu o amăgire, un termen care, el admite, este aproape psihiatric, atunci… El nu este un psihiatru. Deci, ce va spune? Cel mai evident lucru este să consulte un psihiatru. Și să întrebe, ceea ce și eu am făcut, pentru că nici eu nu sunt un psihiatru. Și există acea regulă de aur a lumii academice. Vedeți voi, eu astăzi țin o conferință care nu este despre matematici pure, domeniul meu, și știu că sunteți recunoscători pentru aceasta. Dar ideea este că nu fac aceasta. Îmi depășesc domeniul. Și dacă treci granița domeniului tău, regula de aur este că trebuie să te verifici cu cele mai bune argumente de pe partea cealaltă. Trebuie să faci asta!

Acum priviți la acest fapt interesant. Am dat peste cartea care pretinde că Dumnezeu este o amăgire. Apoi m-am dus la fostul președinte al Colegiului Regal de Psihiatrie, să văd dacă este vreo evidență logică despre efectul credinței religioase asupra stării psihologice și mentale. Subiectul este „bunăstarea”. Este un subiect important în lumea noastră astăzi. Și se merită ca să fim conștienți măcar de unele lucruri care se spun. Acesta e primul: El, Andrew Sims, fostul președinte al Colegiului Regal de Psihiatrie, spune că „Subiectul avantajelor pe care le are credința religioasă și spiritualitatea este unul din cel mai bine păstrate secrete ale psihiatriei și ale medicinei, în general. Dacă descoperirile complexelor cercetări despre acest subiect ar fi condus în direcția opusă și s-ar fi descoperit că religia dăunează stării mentale, asta ar fi ajuns pe prima pagină în toate ziarele din ținut.” Citim așa ceva la Richard Dawkins? Nu! Dar dați-mi voie să continui. Meta-analize importante din Jurnalul American de Sănătate Publică scot în evidență în majoritatea studiilor: „Implicarea religioasă e corelată cu o stare de bine, cu fericire, cu mulțumire, optimism, cu identificarea unui țel în viață, stimă de sine, o acceptare mai ușoară a pierderilor, un simț al susținerii, mai puțină singurătate, o rată mai scăzută a depresiei, o rată mai ridicată a recuperărilor și așa mai departe și mai departe.” Și citind, literaturii nou-ateiste îi lipsește o parte. Așadar, nu și-au făcut treaba. În felul acesta, ei se contrazic cu alți intelectuali și nu sunt corecți în fața dovezilor care sunt chiar accesibile publicului larg. Deci nu îi pot lua în serios, din acest motiv. Acestea nu sunt argumente intelectuale serioase, care destituie un astfel de lucru.

Sunt conștient că toate datează din timpul lui Freud. Și vreau să spun ceva despre Freud pentru că acesta este un lucru constant, sunt întrebat mereu despre el. Dacă ați fost și voi aseară, iertați-mă că repet acest lucru, dar e un lucru bine de știut. Sunt acuzat foarte des, chiar de oameni de știință: „Credința ta în Dumnezeu e ca și cum ai crede în Moș Crăciun.” Dar nu este așa! Câți dintre voi ați ajuns să credeți în Moș Crăciun devenind adulți? A fost foarte amuzant în Olanda, când, chiar recent, am fost acuzat de acest lucru de către un profesor de fizică: „O, credința ta în Dumnezeu e ca și în Moș Crăciun!” Așa că m-am întors către public și i-am întrebat pe ei: „Câți dintre voi?” Și desigur, s-a jenat foarte tare și chiar s-a înfuriat și apoi mi-am spus ideea. Știu sute de oameni care au ajuns să creadă în Dumnezeu când au ajuns adulți. Vă rog, nu fiți naiv! Și să Îl puneți pe Dumnezeu în aceeași oală cu Moș Crăciun. Dar adevărata problemă, desigur, este ideea că oamenii slabi au nevoie de o cârjă. Și ei au proiectat experiența lor de tată, dacă era una plăcută, deși de multe ori nu e, pe un fel de imagine a unui tată în cer și așa mai departe. E foarte ușor să faci față la aceasta, pentru că argumentul freudian nu este prea concludent.

După cum Manfred Lütz evidențiază în cartea sa: „O scurtă istorie a Celui Măreț”. El spune: „Dacă nu ar exista Dumnezeu, argumentul lui Freud ar fi genial! Îți arată că religia este o împlinire a dorințelor”. Și asta are sens, dacă nu ar exista Dumnezeu. Dar apoi el continuă: „Totuși dacă există Dumnezeu, același argument îți demonstrează că ateismul este o împlinire a dorințelor.” Dorința de a nu trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu pentru viețile, decepțiile, crimele noastre și pentru adulterele noastre. Manfred Lütz este unul din cei mai importanți psihiatri ai Germaniei, apropo. Și apoi trage concluzia și spune că desigur, la întrebarea fundamentală, dacă există sau nu Dumnezeu, nu îți va răspunde Freud, Frankl sau Jung, ci trebuie să cauți în altă parte. Vedeți, doamnelor și domnilor, știința este plauzibilă: „Dumnezeu: o amăgire”, argumentul freudian, dar poți schimba foaia. După cum am făcut și eu cu Hawking. Când a răspuns pentru London Times la întrebarea: „Ce este religia?”, el a spus: „O poveste închipuită pentru oamenii cărora le este frică de întuneric.” Eu am fost întrebat cum răspund la aceasta și am spus: „Cu siguranță. Iar ateismul este o poveste închipuită pentru oamenii cărora le este frică de lumină.” Acum, aplauzele voastre demonstrează că nu ați înțeles argumentul pentru că ce am spus nu demonstrează nimic. E ușor să te duelezi în fraze scurte. Dar unul din scopurile esențiale aceste dezbateri este de a analiza argumentele și să vezi dacă se aplică și în sens invers, pentru că multe din ele se aplică. Putem să destituim toate aceste freudisme și să revenim la subiectele de bază din toată această legătură, și aceasta vreau să fac. Și vreau să privesc la câteva din problemele de bază care privesc științele exacte, cum ar fi fizica și așa mai departe.

Și prima idee este și cea mai simplă: nu există un război între Dumnezeu și știință. Este reprezentat așa tot timpul, pentru că aceasta este o convenție intelectuală foarte convenabilă. E evident că este falsă. Premiul Nobel pentru fizică de anul trecut a fost câștigat de un ateu, Peter Higgs, un scoțian, pentru bosonul Higgs. Cu câțiva ani înainte l-a luat Bill Phillips, un american, care e un creștin. Aceasta ar trebui să le arate oamenilor că gândesc prea simplist această problemă. Diferența dintre Phillips și Higgs nu are legătură cu fizica. Amândoi au câștigat Premiul Nobel. Diferența dintre ei este perspectiva asupra lumii. Unul este credincios, iar celălalt este ateu. Și ceea ce dezbatem noi în societatea contemporană este un conflict legat de viziunea asupra lumii și sunt oameni de știință de ambele părți. Așadar în ce constă acest conflict al viziunilor asupra lumii? Problema e care dintre aceste două perspective dominante… Mai este și o a treia în umbră și anume panteismul. Dar cea dominantă în academia occidentală este teismul, iar în cazul meu, teismul creștin, iar de cealaltă parte ateismul. Și ceea ce se întâmplă este că ateii pretind că știința inclină spre ateism. Eu spun exact opusul. Așadar întrebarea cheie care ar trebui pusă este: Știința inclină în vreo parte? Favorizează ateismul sau favorizează teismul? La acest moment, în multe din prelegerile legat de acest subiect oamenii se duc, de exemplu, spre biologie și descriu complexitatea anumitor situații și spun că aceste lucruri nu s-ar fi putut întampla în alt fel decât prin creația lui Dumnezeu. Eu nu voi face asta. Deoarece eu cred că până dumneavoastră nu faceți 3 lucruri și anume: să priviți la istoria științei, la filosofia științei și la natura științei, nu sunteți în postura în care să judecați statusul argumentelor care sunt rezultatul științei. Așadar, eu voi pune rezultatele științifice la urmă, nu la început, dintr-un motiv bine întemeiat, având în spate ani întregi de dezbateri pe aceste teme.

Istoria științei este foarte importantă pentru că pune întrebarea cheie. Isaac Newton și înainte de el, Galileo, Johannes Kepler credeau cu toții în Dumnezeu. Și asta este o circumstanță atât de fascinantă, care a condus la multă cercetare asupra filosofiei științei și asupra istoriei științei și am avut privilegiul la Oxford să cunosc doi dintre experții lumii în acest domeniu. Primul și al doilea profesori de știință și religie: John Hedley Brooke și Peter Harrison care a fost furat înapoi de la Oxford și s-a întors în Australia. Experți în istoria științei… Și lucrul fascinant este că toate aceste lucruri au căpătat un sens nou, dar nu am timpul necesar să expun tot. Principiul de bază este, după cum l-a prezentat C.S. Lewis într-un mod exceptional: „Oamenii au devenit oameni de știință pentru că se așteptau să găsească legi în natură. Și se așteptau să găsească legi în natură pentru că au crezut într-un Legiuitor.” Pe scurt, credința în Dumnezeu este motorul care a pus în funcțiune știința modernă. Nu a împiedicat-o, ci a pus-o în funcțiune. Peter Harrison este în mod special fascinant. Pentru că el spune că nu a fost pur și simplu rama teistă, credința în Creator, care a stat în spatele ei, ci modul unic în care reformatorii abordau înțelegerea Scripturii care era în spatele ei. În loc să caute abordări mitologice, alegorice, ilustrate ale Scripturii, ei au încercat să spună: „Haideți să vedem ce spune Biblia.” Haideți să o luăm de la primul nivel de impact, la al doilea și așa mai departe. În felul natural în care citim literatura. Și aplicând aceasta la univers, haideți să vedem ce vrea natura să ne spună. Să nu ne impunem ideile noastre asupra ei. Asta a dus la revoluția în știință.

Așadar, credința creștină, monoteismul în primul rând, dar credința creștină în mod special a contribuit enorm la știința pe care o avem astăzi. Dar asta nu este impresia pe care o au cei mai mulți. Îmi amintesc când am ținut prima prelegere asupra acestor lucruri în anii ’75 la Universitatea din Novosibirsk, în Akademgorodok, în Siberia. Și în timp ce îmi țineam prelegerea, am văzut o mulțime de oameni nervoși, iar mie nu-mi place oamenii nervoși. Așa că m-am oprit, și i-am întrebat de ce sunt nervoși și un profesor s-a ridicat și a spus: „Tu zici că Newton a crezut în Dumnezeu. De ce nu ni s-a spus asta niciodată?” Eu i-am răspuns: „Nu poți ghici?”. Ateismul a suprimat asemena informații. Dar o face și astăzi; sunt șocat de cât de puțini oameni știu despre aceasta. Este extrem de important! Datorăm nu doar sistemul educațional, cel legislativ, spitalele, ospiciile și toate celelalte creștinătății, datorăm chiar și știința, în sensul modern, creștinătății! Acum desigur, asta ridică marea întrebare: A ajuns știința să își detroneze Creatorul, așa cum pretind mulți oameni? Newton, a ocupat, prin definiție, primul scaun Newton, iar Stephen Hawking l-a ocupat până nu demult. Newton spune: Ei bine, „Există dovezi în univers, în descoperirile mele, în matematică, în astronomie, astro-fizică, legea gravitației; dovezi care indică spre Dumnezeu.” Iar el scrie Principia Mathematica ca să justifice aceasta. Stephen Hawking spune: „Trebuie să alegi între Dumnezeu și știință.” Am ajuns la o reversie grozavă! Și asta a fost în centrul atenției mele de ceva timp. De ce a avut loc această reversie? Ce s-a întâmplat mai exact? Iar eu vreau să sugerez că este din cauza unei neguri ce s-a coborât asupra noastră.

În multe locuri diferite a apărut confuzie, zăpăceală, iar unele chiar în mod deliberat. Și cele mai multe au legătură cu natura a ceea ce noi vrem să spunem prin explicații. Natura explicațiilor. Prima confuzie, care poate vă va surprinde, și nu am dat de ea până relativ recent, este despre natura lui Dumnezeu. Vedeți voi, când eram eu mai tânăr, cam în urmă cu un secol, obișnuiam să presupun că oamenii înțelegeau când vorbeam despre Dumnezeu, dar acum nu mai înțeleg. Descopăr că mulți dintre colegii mei de pretutindeni cred că eu cred într-un Dumnezeu care este exact ca unul din zeii mitologei grecești. Un Dumnezeu al golurilor, am putea spune. Nu putem explica; nu există explicație științifică pentru fulger, așa că postulăm un dumnezeu al fulgerului. Și desigur, câteva cercetări sau studii universitare la Universitatea din Melbourne și Dumnezeu dispare. Rămâi cu fizica atmosferică, descărcări electrice și toate de genul acesta. Și ei exact aceasta cred! Pentru că ei mereu Îl tot împing pe Dumnezeul Bibliei spre genealogia zeilor din Orientul Mijlociu antic. Iar ei folosesc acest argument prostesc și nebunesc că: „tu” adică eu „ești un ateu cu privire la Zeus și Artemis și Baal și așa mai departe.” Și pur și simplu continuăm și Îl demitem pe Dumnezeul Bibliei și ei cred că așa se termină totul. Dar nu au citit nimic despre zeii Orientului Mijlociu antic, pentru că trăsătura distinctivă și trebuie să înțelegem asta Werner Jaeger, o autoritate mondială în ce privește lumea orientală antică, diferența este aceasta: Zeii Orientului Mijlociu antic, toți, au descins din cer și pământ. Ei erau produsul unui haos, o materie sau o energie preistorică sau oricum vreți să-i spuneți. Dumnezeul Bibliei a creat cerurile și pământul. El nu se potrivește printre ceilalți deloc. Acesta este primul aspect.

În al doilea rând, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al golurilor, ci este un Dumnezeu al întregului. Și al lucrurilor pe care le înțelegem, și al celor pe care nu le înțelegem. Și dacă te oprești puțin, îți dai seama că pe măsură ce înțelegi mai bine arta, apreciezi mai mult talentul lui Rembrandt sau Picasso, nu mai puțin. Cu cât înțelegi mai mult din inginerie, cu atât poți să admiri genialitatea lui Rolls Royce mai mult, nu mai puțin. Și cu cât înțelegi mai bine universul, cu atât poți, asemeni lui Newton, să admiri genialitatea Dumnezeului care l-a creat așa mai mult, nu mai puțin. Sunt lucrurile pe care le înțelegi care te fac să afirmi că „cerurile spun slava lui Dumnezeu”, nu ceea ce nu înțelegi…  Ceea ce nu înțelegeți e la fel de fascinant, pentru că e ceea ce conduce știința, pe lângă alte lucruri. Dar cel mai important lucru care trebuie înțeles este acesta: Natura lui Dumnezeuface ca această conversație să se oprească chiar de la început pentru mulți oameni.

Dați-mi voie acum să vă prezint aceasta mai la subiect. Vedeți, dacă Îl definiți pe Dumnezeu, dacă ideea voastră despre Dumnezeu este că El e un Dumnezeu al golurilor, chiar trebuie să alegi între Dumnezeu și știință din cauza definiției pe care I-ai dat-o lui Dumnezeu. Chiar L-ai definit pe Dumnezeu ca fiind necunoscuta „x” care iși are rostul doar până știința gasește vreo explicație. Atunci, desigur că trebuie să alegi între Dumnezeu și știință. Și din acest motiv atât de mulți oameni sunt influențați inconștient de acest tip de logică ingenioasă, care e o logică falsă, desigur, și vom vedea imediat. Că trebuie să aleagă între Dumnezeu și știință. Stephen Hawking este una dintre cele mai mari victime ale acestei amăgiri în legătură cu natura lui Dumnezeu. Este o falsă idee despre Dumnezeu care este totuși susținută în ciuda dovezilor contradictorii puternice. E o amăgire! Pentru mine, aceasta este extrem de important, pentru că dacă oamenii nu înțeleg că atunci când vorbim despre Dumnezeu ne referim la Creatorul și Susținătorul universului, nu un Dumnezeu al golurilor, nu un Dumnezeu care… „Nu pot explica asta, deci înseamnă că Dumnezeu a făcut-o” genul acesta de Dumnezeu. Atunci nu vom ajunge nicăieri în conversațiile noastre. Dar următorul lucru care trebuie realizat, desigur, este că Newton ne face un favor pentru că noi realizăm acum că există confuzie legată de natura explicațiilor științifice. Există confuzie în legătură cu natura lui Dumnezeu și există confuzie în legătură cu natura explicațiilor științifice. Și este o greșeală foarte ușor de făcut.

Când Newton a descoperit legea gravitației, el nu a spus ce a spus Hawking. Hawking spune: „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Și prin asta, din perspectiva lui, scapă de Dumnezeu. Dar Newton a zis așa: „Pentru că există o lege a gravitației, aș putea scrie o carte care să elogieze măreția lui Dumnezeu, care l-a creat așa.” Pentru că Newton nu a făcut greșeala să confunde o explicație științifică cu o explicație personală, subiectivă. Dați-mi voie să prezint aceasta mai simplu. De ce fierbe ibricul? Pentru că arzătorul Bunsen este aprins. Și flacăra a ajuns la o anumită temperatură care este transmisă prin cuprul ibricului și agită moleculele de apă, iar ele se mișcă din ce în ce mai repede, iar unele încep să se spargă, iar ibricul incepe să fiarbă. Din acest motiv fierbe. „Ba nu, el fierbe pentru că eu vreau o ceașcă de ceai.” Cu toții înțelegem aceasta. Vedeți voi, e atât de simplu! Descopăr de multe ori că elevii din școli înțeleg aceasta mai bine decât profesorii. Pentru că ei văd diferența în natura explicației. Explicația „pentru că eu vrea o ceașcă de ceai” nu este în conflict; nu concurează cu explicația științifică, ci e complementara ei. Și ai nevoie de amândouă ca să poți explica aceasta în totalitate. De ce nu pot oamenii să vadă aceasta când e vorba de univers?

Vedeți voi, Richard Dawkins a provocat mult rău spunând că: „Dumnezeu este același tip de explicație cu știința, așadar, este în competiție directă cu ea.” Asta e ca și cum ai spune că Henry Ford este în competiție cu legea motorului cu ardere internă ca fiind o explicație pentru mașina cu motor. Sunt pur și simplu niște nonsensuri copilărești. Și ca să poți explica despre o mașină cu motor, ai nevoie de amândouă, nu e așa? Și din nou, ele nu concurează, nu sunt în conflict, ci se complementează. Așadar, mie mi se pare că o mare parte din abur poate fi dat la o parte din asta, dacă am putea vedea volumul uriaș de erori care reiese din afirmația lui Hawking: „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Așadar, nu avem nevoie de Dumnezeu. În primul rând, alternativele sunt false, iar în al doilea rând, propoziția este un nonsens. Am scris o cărticică despre Dumnezeu și Stephen Hawking când am citit acea propoziție, pentru că nu citisem nimic de genul acesta în toată viața mea. „Pentru că există o lege a gravitației, universul poate, și se va crea pe el însuși din nimic.” Pentru că a fost ceva, o lege a gravitației. Universul se va crea pe el însuși din nimic. Prima contradicție clară. Pentru că există ceva. Nimic. Legea gravitației nu este un nimic. Sau el mai spune „pentru că există o lege a gravitației” nu spune „pentru că există gravitația”. Aș fi blând cu el, dar chiar ridică o problemă importantă. Legile creează ceva? Bineînțeles că nu. Legile mișcării ale lui Newton nu au mișcat nicio minge de biliard în toată istoria universului. Oamenii cu tacuri fac asta. Aceasta este o confuzie profundă.

Am avut cândva o conversație interesantă cu colegul meu, Peter Atkins. El e un ateu cunoscut la nivel mondial. Și l-am întrebat: „Peter, cine crezi că a creat universul?” Și el a răspuns: „Matematica și legile naturii” Iar eu am început să râd dintr-o dată. Nu am intenționat, dar am facut-o. Și el m-a întrebat: „De ce râzi?” Iar eu i-am răspuns: „Peter, sincer, sunt un matematician, dar ăsta e cel mai absurd lucru pe care l-am auzit vreodată” I-am zis: „Dă-mi voie să îți prezint simplu. 1+1=2. Ți-a adus asta vreodată 2 dolari în buzunar?” Doamnelor și domnilor, eu cred că acea criză financiară a fost cauzată de încrederea că dacă făceai ceea ce se numește „contabilitate creativă”, puteai crea bani prin intermediul matematicii. Și cu toții am fost afectați de aceasta, nu-i așa? Acea noțiune absurdă că niște cantități abstracte și manipulate chiar ar putea crea ceva. Dar nu pot. Așa că ne-am blocat? Afirmația lui Hawking că universul „se poate crea pe el însuși”. Dacă v-aș spune vouă că X îl creează pe Y, ce ar însemna aceasta? Înseamnă că dacă îl ai pe X, el îl produce pe Y. Dacă v-aș spune că X îl creează pe X, asta ce ar însemna? Dacă îl ai pe X îl obții pe X. Ce înseamnă asta? Că este un nonsens și rămâne o absurditate, chiar dacă oameni de știință iluștri scriu asta. Este absurd, doamnelor și domnilor! Nu îmi venea să cred când am citit așa ceva. Unul din principalii oameni de știință ai lumii să vorbească absurditați filosofice. Nu e vorba că el dă pur și simplu o alternativă falsă: ori Dumnezeu, ori știința. Ci că atât cât privește știința, el spune absurdități. Și acesta nu e un început prea bun.

Tot în aceeași carte, la pagina 3, el spune că filosofia a murit și că oamenii de știință poartă torța adevărului în aceste vremuri. Filosofia a murit, și totuși, toată cartea sa este pură filosofie. Cu siguranță că demonstrează că este moartă în cazul lui. Și iertați-mă că sunt puțin aspru, dar cred că unele din aceste lucruri sunt atât de absurde încât trebuie să fie expuse. Așadar, el nu rezolvă deloc problema pe care cartea sa pretinde să o rezolve. Dumnezeu și știința nu sunt alternative logice, ci sunt logic complementare, dar din acea noțiune mai reiese o idee care este foarte greșită și o numim scientism. Eu o numesc fundamentalism științific. Și tocmai am scris un eseu despre o prelegere pe care am ținut-o la Academia Britanică. Am fost uimit să primesc o invitație de la o conferință despre fundamentalismul religios, organizată de directorul Academiei Britanice. Mi-au scris și m-au întrebat: „Vreți să țineți o prelegere despre fundamentalismul științific?” Iar eu m-am gândit: „Sub nicio formă!” Dar apoi m-am mai gândit puțin și am zis: „De ce nu?” Pentru că la asta ne referim prin scientism: Ideea că știința este singura cale către adevăr. Einstein, desigur, a văzut clar că nu era așa. El a zis: „Puteți vorbi despre fundamentul etic al științei, dar nu puteți vorbi despre fundamentul științific al eticii.” Asta înseamnă să fii provocat, după cum vom vedea în a doua secțiune. Deoarece, dacă nu poți vorbi despre fundamentul științific al eticii, vei întâmpina probleme grave; dacă Îl înlături pe Dumnezeu și înlături transcendența și faci știința regină și încerci să le oferi oamenilor o busolă morală și asta nu se poate realiza în teorie și în principiu, atunci vei avea probleme mari. Vom ajunge și acolo și vom continua.

Peter Medawar a fost mult mai înțelept când a spus: „E atât de evident că știința este limitată. Nici măcar nu poate răspunde la simplele întrebări ale unui copil: „De unde vin?” „Care este scopul vieții mele?” și așa mai departe. Dar e mai interesant decât atât, într-un fel. La ce ne referim când spunem că știința explică? Legea gravitației, ea ce explică? Explică gravitația? Nu! Newton a conștientizat aceasta, dar mulți nu o fac. Ei cred că dacă ai ceea ce se numește o explicație științifică, asta e tot. Nimeni nu știe ce e gravitația! Nimeni nu știe ce este energia, iar dacă nu mă credeți, citiți ce spune fizicianul câștigător al Premiului Nobel, Richard Feynman. Wittgenstein a spus odată și este foarte important: cea mai mare amăgire a modernității este concepția că legile naturii sunt o explicație pentru fenomenele naturii. Aceasta nu se poate! Nu explică, nu spun ce sunt anumite lucruri. Le descriu. Într-un mod minunat, desigur. Datorită legii lui Newton a ajuns omul pe lună, fără ca Einstein să facă vreo corecție. Nu îți spune ce este gravitația. Și asta este atât de important, pentru că replica des întâlnită este: „Știința ne explică. Avem explicația, nu mai avem nevoie de Dumnezeu.” Chiar la nivelul științific, de la definiția ei și e greu să definești știința, nu-i așa? Nici măcar nu pretinde asta. Așadar, trebuie să fim modești, mai ales ca oameni de știință, să realizăm că sunt arii vaste în legătură cu care suntem agnostici. Nu cunoaștem!

Punând știința împotriva lui Dumnezeu începi să arăți și mai prostesc. Pentru că la nivelul său nu ne oferă ceea ce noi numim o explicație exhaustivă. Ceea ce vreau eu să spun, incremental, este ceva foarte simplu și anume că explicația este un concept foarte sofisticat și pe mai multe niveluri. Și dacă îl reducem la o explicație reducționistă și mecanicistă prin procese naturale este extrem de limitant. Și desigur, nu se ocupă de întreg, oricum. Să excluzi explicația intermediară (?) este complet arbitrar. Știința pretinde să nu se ocupe cu acest intermediu dar, mulți oameni de știință spun că, prin urmare, nu există intermediu. Asta nu corespunde, bineînțeles. Dacă aș construi o mașină care poate vedea doar lumina vizibilă, iar numele tău se întâmplă să fie Röntgen din Würzburg Iar tu vii și spui că ai descoperit radiațiile X, iar eu îmi arăt mașina și îți spun că „Nu există. Mașina mea nu le vede.” Atunci tu ai avea toate drepturile să spui: „Mașina ta este construită să nu le poată vedea. Bineînțeles că nu le poți vedea.” Dacă excluzi în mod aprioric orice fel de implicație intermediară, bineînțeles că nu vei descoperi niciodată una. Dar aceasta nu demonstrează că nu există.

Acum, ultima idee de aici, din următoarele 150 de puncte, este să actualizez toată această dezbatere. Ar trebui să spun ceva și probabil că ați vrea să ridicați această problemă; există multă confuzie în legătură cu natura credinței. Noii Atei au provocat foarte multe daune multor creștinilor. Deci ei pun credința aici și știința acolo. Și asta îi dă de gol: aceasta este conceptualizarea ateistă, și anume, credință este un termen religios care înseamnă să crezi atunci când nu ai dovezi. Ambele sunt false. Și punând știința și credința în opoziție, le dăm apă la moară, suntem de acord cu ei. Credința în sensul biblic, și vorbesc ca și creștin, e un angajament bazat pe dovezi. După cum Ioan scoate în evidență, în Evanghelia lui: „Lucrurile acestea au fost scrise pentru voi ca să credeți” Aceasta este dovada ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Este un angajament pe baza unei dovezi. Acesta, în primul rând. Dar în al doilea rând, știința implică credință, fară nicio referire la Dumnezeu. Iar dacă suntem de acord cu redefinirea credinței lăuntrice ca fiind o credință oarbă, noi de fapt doar perpetuăm un mit ateist.

Deseori mi se cere să vorbesc despre știință și credință. Iar eu îi întreb pe oameni: „Vreți să vă vorbesc despre Dumnezeu?” Iar ei zic: „Desigur că vrem!” Iar eu le răspund: „Păi nu ați menționat. Ați spus doar despre știință și credință. Credință în ce?” Iar ei zic: „A, desigur. În Dumnezeu!” Iar eu le răspund: „Dacă la asta vă referiți, asta spuneți.” Pentru că se poate înțelege greșit, imediat. Ca și cum ai vorbi despre o credință religioasă fiind în opoziție cu știința care nu implică credință. Așadar, ideea mea finală este aceasta: știința implică devotament, încredere, credință cu semnificația din latină, de unde și provine cuvântul credință. Fides: încredere, devotament care au la bază dovezi și așa mai departe. Și este greu. Einstein a spus cândva că nu își poate imagina un om de știință fără ceea ce el numea o credință profundă.  La ce se referea? Nu se referea la credința în Dumnezeu. Se referea la credința în inteligibilitatea rațională a universului. Cu alte cuvinte, că știința poate fi înfăptuită. Nu poți lucra cu știința, decât dacă tu crezi în asta.

Am fost învățat mecanica cuantică de către profesorul Sir John Polkinghorne în urmă cu mulți ani, în Cambridge. Și în multe din cărțile sale el ne tot spune: „Înțelegeți, fizica nu poate să își explice credința”, nu cuvântul în sine. Credința ei în inteligibilitatea universului, pentru că trebuie să presupui aceasta înainte să poți face vreun pic de fizică. Așadar oamenii de știință au un crez. Au un sistem de încredințări. Iar tragedia este că Noii Atei au redefinit credința ca fiind o credință oarbă, astfel încât ei nu mai văd nu numai că știința implică credință, ci și că sistemul lor de încredințări o implică. Și cel mai impresionant exemplu al acestei idei l-am găsit puțin mai încolo, în Melbourne, când am discutat cu Peter Singer. Pentru că eu spusesem audienței că părinții mei erau credincioși, iar bunicii mei la fel. Iar când a venit rândul său să vorbească, el a spus că aceasta este marea lui obiecție pentru credința religioasă și anume că oamenii rămân în credința în care au crescut. Și eu eram un exemplu clasic. Iar eu m-am gândit că aceasta va fi foarte interesant, iar cum am avut ocazia să vorbesc am spus: „Peter, mai bine echilibrăm situația asta. Povestește-ne despre părinții tăi. Au fost atei?” „Da, au fost.” A răspuns el. „Oh”, i-am zis eu, „deci și tu ai rămas în credința în care ai crescut.” Dar el a zis: „O, dar aceasta nu este o credință!” „Oh, Peter”, i-am răspuns eu, „Și eu care mă gândeam că tu crezi în asta…” Iar acesta este un filosof de talie mondială, doamnelor și domnilor. Iar el nu vede că ateismul său este un sistem de încredințări. Am rămas șocat și la fel întreaga lume cibernetică. Pur și simplu marcat. Dar asta trebuie să facem! „Voi sunteți oameni credincioși. Aceasta este o insultă, pentru că înseamnă că tu crezi, deși nu ai nicio dovadă. Noi suntem oameni de știință, nu suntem oameni credincioși.” Și asta duce la cele mai absurde afirmații, ca aceasta a lui Cristopher Hitchens: „Credința noastră nu e o credință, încredințările noastre nu sunt încredințări” CE??

Trebuie să ne întoarcem la o temelie solidă. Oamenii de știință credeau că știința poate fi înfaptuită. Ei credeau în puterile lor intelectuale care le ofereau capacitatea de a analiza natura până la un anumit punct. Dar de ce ai face asta? Și aici începe distracția. Și multe din aceste lucruri se investighează acum. Vedeți voi, Darwin, a facut o afirmație foarte sinceră și interesantă. A spus așa: „Pentru mine, se ridică o îndoială îngrozitoare dacă convingerile minții omului, care s-a dezvoltat din cea a animalelor inferioare, au vreo valoare, sau sunt câtuși de puțin de încredere.” Iar eu am adus asta înaintea colegilor mei când conversațiile deveneau plictisitoare. Le spuneam: „Spune-mi, tu ești un om de știință. Cu ce îți înfăptuiești știința?” „Cu mintea mea, desigur!” iar eu îi răspund: „Ce este mintea ta?” „Păi, este creierul meu.” Cei mai mulți sunt reducționiști, sau materialiști. „Este creierul meu.” „Bine”, îi răspund, „și ce este creierul tău?” „Păi, pe scurt, creierul meu este produsul final al unui proces neghidat și negândit.” „Oh, înțeleg. Și tu ai încredere în el?” și sunt foarte serios când spun aceasta, doamnelor și domnilor. Dacă v-ați gândi pentru un moment că instrumentele dumneavoastră de laborator sunt produsul final al unui proces neghidat și negândit, nu ați avea încredere în ele. Darwin a văzut dificultatea, dar chiar și filosofi importanți văd asta acum, și nu doar filosofi creștini, ci și atei.

Dați-mi voie să vă citesc, apropiindu-mă de timpul pentru întrebări. Primul este un creștin, Alvin Plantinga, unul din cei mai mari filosofi ai lumii. „Dacă Dawkins are dreptate și suntem produsul unor procese naturale negândite și neghidate, atunci ne-a dat motive puternice să ne îndoim de siguranța facultăților mintale umane. Prin urmare, e inevitabil să ne îndoim și de validitatea oricărei încredințare pe care o produc inclusiv știința lui Dawkins și ateismul său.” Acum ascultați ce urmează: „Biologia sa și încrederea sa în naturalism par, prin urmare, să fie în război unele cu celelalte, într-un conflict care nu are absolut nicio legătură cu Dumnezeu.” Thomas Nagel, unul din cei mai eminenți filosofi ai Americii, a cauzat un cutremur serios în lumea intelectuală, scriind o carte cu titlul provocator: „Minte și cosmos: de ce concepția neo-darwiniană este aproape cu siguranță falsă” Iar în ea, el spune aceasta: „Dacă mentalul nu este el însuși aproape fizic, el nu poate fi explicat pe deplin prin știința fizică. Naturalismul evoluționist implică ideea că nu ar trebui să luăm niciuna din convingerile noastre în mod serios, inclusiv privirea de ansamblu științifică de care însuși naturalismul evoluționist depinde.”

Așadar ceea ce înțelegem acum, iar mie mi se pare fascinant, este că gânditori atei de frunte reiau ceea ce C.S. Lewis a văzut clar în anii 1940 și a scris în cartea sa „Despre minuni”. Anume că lucrul la care nu ne-am gândit destul este gândirea. Și dacă ne-am gândi la gândire, am conștientiza că întelegerea reducționistă ateistă, materialistă a universului reduce gândirea la o lipsă de sens. Altfel spus, doamnelor și domnilor, nu își adună nuiele doar pentru spinarea sa ci își adună și pentru creierul său.

· Așadar, entropia duce la moarte graduală de-a lungul vieții. Cum se împacă aceasta cu ideea vieții veșnice? Care sunt factorii schimbării din societate care duc la creșterea mișcarii ateiste? Este posibil să demonstrezi natura eternă a lui Dumnezeu? Care este argumentul dumneavoastră pentru mai mult decât o singularitate, nu doar un argument de tipul „Dumnezeu al golurilor”. Și unde ar trebui o minte științifică să înceapă căutarea de a Îl înțelege pe Dumnezeu și ce întrebări ar trebui să pună mai întâi?
· Acesta este un set de întrebari foarte interesant, nu-i așa, doamnelor și domnilor? Importanța citirii mai multor întrebări deodată este că îți formezi o idee despre ceea ce se întâmplă în mințile oamenilor. Și oamenii, observ în general, sunt foarte interesați de întrebările altor oameni. Așadar, hai să privim la acestea. OK! Dacă aș putea sta în spatele dispozitivului, probabil în stânga ta, ar fi mai bine. Și vom începe cu acestea. Fiecare va lua aproximativ o oră. Haideți să luam întâi pe cea cu societatea. Voi alege eu ordinea lor, acesta este motivul pentru care o fac și anume că există o oarecare ordine rațională. Care sunt factorii schimbării din societate care duc la creșterea mișcării ateiste? Dați-mi voie să mai zic ceva. Aceasta este un timp de „întrebări și răspunsuri”  Ceea ce înseamnă că este inadecvată și vom arăta că e așa. Pentru că cele mai multe din aceste întrebări ar avea nevoie de o prelegere bine pregatită. Deci ce pot face eu? Aș putea pur și simplu să răspund și să vă dau acum o abordare inițială la aceste întrebări. Nu va fi complet, bineînțeles că nu. Și nu va fi un răspuns la fel de bun ca și atunci când m-aș fi gândit o săptămână sau o lună sau un an sau doi. Dar acesta este un lucru bun. Pentru că dacă ați pus serios aceste întrebări, vă veți face partea voastră de muncă. Și munca dumneavoastră va fi cea care vă îmbogățește cu adevărat, și nu micul meu răspuns. Cu această înțelegere, vom continua, bine? Factorii schimbării din societate care duc la creșterea mișcării ateiste. Bineînțeles ateismul a existat de foarte mult timp. Nu este un fenomen nou. Dacă te duci la Grecia antică vei vedea cele două perspective principale asupra lumii, reprezentate genial. Perspectiva materialistă, ateistă a lui Democritus și Leucippus care sunt întemeietorii fizicii atomice. Ei credeau că realitatea finală era compusă din atomi și spațiu gol. Așadar, explicația lor pentru univers era cu susul în jos, în sensul că atomii coborau în cascadă printre spații goale, formând galaxii, lumi, viață și așa mai departe. Ați mai auzit această poveste. Iar ei au fost primii atei. Erau și ei acolo când Pavel a predicat în Atena. Pe de altă parte, au fost oameni ca de exemplu eroii mei intelectuali, Socrate, Platon și Aristotel care credeau în transcendență. Erau zei, dar era și Dumnezeu. Revenind, prin istorie în zilele noastre, există și acum aceste două perspective asupra lumii. Cu greu aș descrie astfel mișcarea ateistă. Au existat renașteri ale ateismului în diferite momente din istorie, în perioada Iluminismului și o parte din ceea ce se întâmplă astăzi, în special pe continent, în Franța și Germania, este un rezultat al Iluminismului. Eu cred că ceea ce se întâmplă în Vest este condus parțial de nemulțumirea cu structurile religioase, și în sensul acesta, creștinătatea publică.
În UK s-a făcut un sondaj „De ce părăsiți biserica?” Răspunsul principal, în mare, este „pentru că nu ne răspundeți la întrebări” Și acesta este un lucru rușinos, într-adevăr. Mi-e rușine de aceasta, pentru că și eu sunt parțial responsabil. De aceea avem evenimente de genul acesta. Am amânat prea mult, vorbesc despre Marea Britanie, să răspundem întrebărilor oamenilor. Tinerii cresc, și nu doar tinerii, chiar și pastori. Sunt invitat des să vorbesc unor adunări uriașe, chiar și catedrale pline de pastori, și asta e ceva. Pentru că sunt tulburați, nu fac față. Conduc parohii unde sunt oameni foarte deștepți, care sunt educați din punct de vedere științific, și ridică toate aceste întrebări, iar ei își ridică mâinile cu oroare și întreabă: „Cum ne descurcăm cu asta?”
Așadar, este o lecție aici. Oricare ar fi cauza, trebuie să ne implicăm activ când e vorba de întrebările oamenilor. Și, desigur, aceasta este cea mai mare problemă. Suntem foarte pasivi și ne speriem. Cele mai grele bătălii pe care le duc în jurul lumii sunt două: cu frica și cu rușinea. Și cumva, trebuie să învățăm să scăpăm de aceasta. Și putem să o facem! Pentru că oamenii trăiesc cu ideea că dacă nu pot răspunde la toate întrebările, nici nu ar trebui să înceapă. Așa, chiar nu vei începe niciodată. Dar puteți să invitați oameni în casele voastre. Eu, când mi-am început cariera la Cambridge, nu am făcut-o având răspunsuri la întrebări, dar aveam un lucru care se numea reportofon. Cei mai mulți dintre voi nici nu ați auzit de el. Era o mașină mare, cu niște roți mari, și avea o bandă care se încurca îngrozitor, dacă nu aveai grijă de ea. Și obișnuiam să invit studenți la mine. Îi lăsam să asculte 10 minute și apoi discutam. Puteți invita oameni acasă la dumneavoastră. Sunt sute de DVD-uri peste tot. Și doar urmariți ce se întâmplă cu conversația. Nici măcar nu trebuie să spuneți vreun cuvânt, dacă nu vreți. O să spună vecinii pentru voi. Este uimitor ce poate realiza un asemenea lucru.

· Unde ar trebui o minte științifică să înceapă căutarea de a Îl înțelege pe Dumnezeu Ce întrebări ar trebui să pună mai întâi?
· Depinde dacă problema este pur științifică, sau e mai mult de atât. Cu toții avem întrebări, multe, multe întrebări. Și s-ar putea crea un amestec. Dacă ai o problemă intelectuală care are nevoie de un răspuns rațional, bine. Dar această întebare este prea generală, pentru că fiecare om este diferit și oamenii întâmpină dificultăți din direcții diferite. Unii oameni nu au absolut nicio problemă să se uite la univers și să spună „Ce univers minunat! Dar nu-mi vorbi despre un Dumnezeu al iubirii sau un Dumnezeu care este o persoană, pentru că uite în ce dezastru se află lumea.” Aceasta e problema lor, nu este o problemă științifică, ci e una morală. Așadar, aceasta este prea generală. De unde începi? Cel care a pus întrebarea probabil se gândea la o anumită persoană. Vă spun eu de unde să începeți. Vorbește cu prietenul tău și întrebă-l: „Care este cea mai mare problemă a ta?” Probabil nu veți fi în stare să răspundeți. Nu-i nimic. Dacă ei spun ceva și îi răspundeți: „Știi, nu m-am mai gândit niciodată la asta.” Fiți sincer! Câștigi un prieten, fiind sincer și pierzi unul atunci când te prefaci, dar tu de fapt nu știi. Și spuneți-i: „Ne-am putea întâlni la o cafea săptămâna viitoare? Iar între timp am să mă gândesc la asta și am să văd dacă ajung undeva.” Știți, sunt invitat la sute și sute de biserici, și le spun, în general, că nu pot veni. Și le spun: „Dar e bine că nu pot veni, pentru că vă pot sugera ceva mai bun.” „O, serios?” „Da, absolut!” Unui vicar local îi spun: „Bine, adună un grup de oameni. Dacă mă vrei acolo, îl poți avea și pe Dawkins acolo gratis, ia un DVD și arată o parte din el. Dar aici este secretul: ia cinci oameni din congregația ta ca să răspundă la întrebări.” Și de foarte multe ori se lasă tăcerea de celalată parte a firului. „Nu avem cinci asemenea oameni.” Iar eu răspund: „Nu am înțeles. Dacă nu ai cinci asemenea oameni, înseamnă că nu-ți faci datoria cum trebuie.” „Oh, e și ăla și   Și acum îi spun: „Fă-mi o favoare și suna-mă înapoi și spune-mi ce s-a întâmplat și ține minte că prima dată e posibil să fie puțină bătaie de joc. Dar lucrul crucial este ca cinci oameni din congregația ta, sau patru, să fie juriul din față. Aceasta mi s-a întâmplat de multe ori și vă dau un exemplu extraordinar. Am primit o scrisoare, o scrisoare încântătoare. „Dragă domnule profesor Lennox, mulțumim atât de mult că nu ați venit la biserica noastră! Am avut o audiență maximă. Iar oamenii noștri au făcut un dezastru din asta, așa încât la sfârșit, un creștin, gâfâind, s-a uitat la audiență și a spus: „Știți ce? Nu am habar de niciunul din aceste lucruri. Și se pare că știm mai puțin decât voi. Vă spun cum facem. Putem începe săptămâna viitoare un curs «Christianity Explored»?” (n. t. Explorând creștinismul. Învățăturile de bază ale creștinismului.) 39 de atei încă urmează acest curs. Și asta după o singură seară. Este o chestiune de transparență și sinceritate și disponibilitatea de a lucra. Și trebuie să trecem peste barierele de genul acesta.
Așadar, ce întrebări ar trebui puse? Fără generalități. Nu înveți genul acesta de lucruri prin generalitați și citind sute de cărți așa-zis apologetice, care este cel mai prost cuvânt din limba engleză, apropo. De ce oare nu l-am tradus, ci l-am transliterat și l-am făcut o subdiviziune a primelor lecții de filosofie, nu știu. Pentru că în Noul Testament, când Pavel și-a ținut apologia, el apăra creștinătatea împotriva criticii, a neînțelegerilor. Și apologetica sa principală.. apologia era experiența lui cu Dumnezeu, nu înțelegerea lui a perioadei timpurii a lui Wittgenstein. Și am pierdut aceasta! Toți ar trebui să fie implicați în apologie, în apărarea Evangheliei. Așa că haideți să ne facem o favoare și să renunțăm la cuvântul acesta. Este foarte derutant.
Vorbiți cu un prieten săptămâna aceasta și cereți-i, dacă aveți ocazia, să vă spună care este cea mai mare problemă. Și spuneți-i: „Vreau să mă interesez de aceasta într-un mod serios” Și dacă te interesezi serios, poate nu o să îi răspunzi complet, dar te angrenezi într-o discuție. Și prima persoană pe care am văzut-o să vină la credința în Hristos, după doi ani la Cambridge, mi-a schimbat viața. pentru că am văzut că este posibil ca oamenii să își schimbe perspectiva asupra vieții. Și dacă nu ai avut niciodată această experiență, este foarte important să o cauți. Cea mai mare problemă pe care o văd în bisericile de azi este pășirea peste prima treaptă. și depășirea acelei frici, spunând pur și simplu: „Bine, mi-e frică! Și nu voi fi în stare să răspund la tot.” Lucrez zilnic cu oameni ale căror minți sunt nespus mai luminate decât a mea și mi se pun întrebări la care nu pot răspunde, dar nu mă îngrijorează, pentru că pot spune oricând: „Nu știu!” Și o spun mereu.

· E posibil să demonstrezi natura veșnică a lui Dumnezeu?
· Aceasta depinde la ce te referi prin „a demonstra”. Te referi în laborator? Pentru că nu Îl putem supune pe Dumnezeu unei testări în laborator. Probabil că te referi la mai mult de atât. Este vreo dovadă în Biblie că Dumnezeu este veșnic? Și aceasta este o întrebare foarte importantă pentru că ce citim este: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.” La început, Dumnezeu. El a fost acolo la început. În Evanghelia dupa Ioan citim „La început era Cuvântul”. Aceasta este o afirmație existențială: Cuvântul era deja, pentru că imediat spune că „toate lucrurile” nu „au fost făcute de El”, și Domnul spune prin asta că e mult mai important de atât. Spune că „toate lucrurile au fost făcute prin El” Ceea ce face Ioan aici, în ciuda culturii Greciei antice de atunci, pune în poziție ceea ce este etern cu ceea ce a fost făcut. Universul a fost făcut, tu ai luat ființă, dar Dumnezeu nu a luat ființă niciodată. El e etern. Întrebarea este: are asta sens? Criteriile pentru adevăr, de obicei.. Sunt două principale: 1. Este coerent? și 2. Corespunde realității? Și aici intervin, ca și creștin, pentru că El a afirmat pe pământ, „înainte de Avraam” nu „am fost Eu” ci „sunt Eu”. A spus că este Dumnezeul veșnic.
Așadar, primul argument, și mi-ar lua foarte mult timp; este un subiect de conferință, este să vedem care este pretenția biblică. Iar apoi să vedem dacă are sens, iar în final să ne ocupăm de cele mai mari obiecții care se ridică la adresa ei. Cea mai mare obiecție din zilele noastre este, din nou, una pe care Richard Dawkins probabil a cules-o prin școală. De obicei mă confruntam cu asta în Rusia; nu mă așteptam să o întâlnesc și în Marea Britanie. Dar Marea Britanie a luat-o la vale, nu-i așa? Ideea că nu poți avea un creator etern, Dumnezeu, pentru că dacă spui: „Dumnezeu a creat lumea” trebuie să pui întrebarea logică: „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” Ați mai auzit acest argument, nu-i așa? Cine a creat creatorul creatorului creatorului și așa mai departe și astfel totul este o absurditate. Ba nu e! Este foarte simplu, de fapt. Dacă întrebi: „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” sau abstractizând: „Cine sau ce l-a creat pe X?” automat presupui că X a fost creat. Așadar întrebarea „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” nu se aplică unui Dumnezeu etern, aceasta este primul lucru. Nici măcar nu se aplică! Dawkins nu a răspuns la întrebarea „Există un Dumnezeu etern?” El pur și simplu a presupus că nu există. Și i-a amăgit pe oameni să creadă că s-a ocupat de această întrebare, când de fapt, nici măcar nu a început să o pună. „Cine l-a creat pe creator?” nu se aplică unui Creator etern. Într-adevăr, zeii creați. Dacă ar fi scris o carte numită: „Zeii creați: o amăgire” nu cred că ar citi-o cineva, pentru că știm că sunt o amăgire. De obicei, îi numim idoli. Dar este un șiretlic aici, după cum i-am arătat și lui. „Crezi că e o întrebare bună, Richard? Bine. Tu crezi că universul te-a creat pe tine, așa că eu îți pun întrebarea ta: cine l-a creat pe creatorul tău?” Încă aștept răspunsul la această întrebare. Și au trecut 8 ani de când am pus-o.
Deci da. Demonstrația în sensul laboratoric nu se poate, dar trebuie să vezi întâi ce spune Biblia, dacă are sens și așa mai departe. Și la urmă ajungi la o concluzie de genul: eternitatea lui Dumnezeu este singurul lucru care are sens din tot ceea ce se poate înțelege despre Dumnezeu, atât din natură, cât și din descoperire biblică.

· Entropia duce la o moarte graduală pe tot parcursul vieții. Cum se împacă asta cu ideea vieții veșnice?
· Desigur, viața veșnică este ceva ce oamenii primesc în viața aceasta. Oameni care sunt muritori, ceea ce înseamnă pasibili de moarte. Nu știu ce legătură are entropia cu aceasta. Entropia este a doua lege a termodinamicii și spune că natura o ia la vale. Chiar și Cadillac-ul dumneavoastră, îmi pare rău să vă spun, va rugini. Asta face entropia. Și desigur, entropia aduce un argument rezonabil că există un început spațio-temporal, pentru că dacă lucrurile o iau la vale, cândva trebuie să fi fost într-o stare bună. Dar, ideea de a se împăca… Nu sunt sigur că entropia duce la timp, entropia nu duce la timp. Timpul nu e ceva rău, să știți. Apropo, nimeni nu știe ce este timpul. Acesta este un alt lucru care nu știm ce este. Dumnezeu a creat dimensiunea spațio-temporală. Ce este aceasta? Nu știm. Pur și simplu nu știm. Cunoaștem atât de puțin despre aceste lucruri.  Dar nu lua atitudinea unui mare filosof și nu te gândi că timpul, spațiul, masa și energia sunt lucruri rele. Aceasta este filosofie grecească, nu e creștinism. Cuvântul „evoluție” este și el pe aici. Nu am timp să mă ocup de asta acum, dar de aceea am scris o carte despre asta numită, „Groparul lui Dumnezeu. L-a îngropat știința pe Dumnezeu?” Care este o frântură nerușinată de reclamă necesară.
Așadar, viața veșnică este ceva ce Dumnezeu ne oferă, tocmai pentru că suntem muritori sau pasibili de moarte. Și darul lui Dumnezeu este viața veșnică. Este un alt fel de viață. O viață ca a lui Dumnezeu. Pentru că ne naștem în această lume ca și creații ale lui Dumnezeu, nu ca și copii ai Săi. Și Cuvântul lui Hristos ne spune că tuturor celor ce L-au primit, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Nu poți deveni ceea ce erai și înainte. Să devii copilul lui Dumnezeu, chiar și cei ce au crezut în Numele Lui. Așadar, viața veșnică este un dar nemaipomenit. Este viața lui Dumnezeu care ne garantează că Îl vom cunoaște progresiv și vom trăi veșnic cu El.

· Cum este argumentul dumneavoastră mai mult decât o singularitate, nu doar un argument de tipul „un Dumnezeu al golurilor”.
· Această persoană vorbește despre ideea intervenției lui Dumnezeu. Fizicienii credeau într-o singularitate spațio-temporală stând la baza universului. Biblia, în descrierea sa a ceea ce s-a întâmplat, „Și Dumnezeu a zis” „Și Dumnezeu a zis” „Și Dumnezeu a zis” ne spune că: A. Dumnezeu nu a creat toate lucrurile deodată. Și B. Că Universul nu este un sistem închis. Și nivelurile sale de existență depind de furnizarea de informații din exterior. Este ca o despachetare la Ioan 1:1 „La început era Cuvântul”, că realitatea este bazată pe Cuvânt. Și aceasta a fost puternic demonstrată prin descoperirea spiralei ADN-ului, care este cea mai lungă spirală existentă.
Dați-mi voie să vă spun o poveste, dar aceasta s-a întâmplat de multe ori. Mă întâlnesc cu cineva ateu, și afirmă că e un reducționist și că totul poate fi redus la fizică și chimie și fără nicio implicare a ceva din exterior. Și eu iau meniul de pe masă și le lansez următoarea provocare: Să zicem că acolo scrie „friptură de pui” F-R-I-P-T-U-R-Ă. Și le spun: „tu crezi că totul poate fi explcat prin fizică și chimie.” „Da.” „Bine. Avem F-R-I-P-T-U-R-Ă sunt doar niște simboluri pe hârtie, dar sunt semiotice, au o semnificație. Tu înțelegi „friptură”. Acum explică-mi în ce privește fizica și chimia foii și al cernelei felul în care acele simboluri poartă cu ele înțeles.” Și îmi amintesc că am făcut asta cândva cu un biochimist genial. Și a ezitat, iar soția lui, stând lângă el la masă îi spune: „Întoarce-i-o pe asta dacă poți!” Dar nu a încercat. A zis: „Știi, de 40 de ani am tot pășit în laboratorul meu gândindu-mă că nu se poate.” „Dar” a zis el, „se poate.” Crezând că se poate, dar spunând, evident, că n-a putut. Pentru că în momentul în care vezi litere, chiar și cinci litere, trimiți semnale unei inteligențe. Este o inteligență a golurilor, atunci! O, nu! Nu este o inteligență a golurilor, pentru că ceea ce te mișcă să postulezi o inteligență este natura lucrurilor care trebuie să fie explicate. Este semiotic, este lingvistic. Vedeți, doamnelor și domnilor, acesta este un punct foarte important în natura explicațiilor. Nu toate explicațiile pleacă de la simplu la complex. E minunat când e așa, dar un domeniu în care nu este așa este cel al limbii. Nu vei vedea niciodată limbajul, ca cel de pe ecran. Imediat postulezi, nu contează ce procese automate naturale au fost implicate în a o produce. Vedeți imediat că o minte a fost implicată. O percepi! O percepi cu doar cele câteva litere din numele meu: J-O-H-N. Și marea provocare este de ce nu o putem vedea atunci când percepem cele 3, 3.4 miliarde de caractere pe care le are codul genetic, exact în ordinea potrivită, într-un alfabet chimic de 4 litere. E interesant, nu e așa?

 

 

Invitație la Munca interioară

Ceea ce se întâmplă în domeniul spiritualității este dramatic și nu se întâlnește în domeniul științific, artistic sau în nicio altă ramură a cunoașterii.

În lume au existat mereu mari maeștrii spirituali pe care îi respectăm și îi admirăm deoarece au ajuns la o stare înaltă de conștiință și de dragoste pentru omenire. Cu toate acestea, propagarea învățăturilor acestor maeștrii s-a lovit de un important obstacol reprezentat chiar de adepții lor.\

În timp ce discipolii unui om de știință cercetează și verifică iar cei ai unui artist creează noi opere de artă punând în practică cele învățate, adepții unei doctrine spirituale se limitează la urmarea acesteia: „eu îl urmez pe Isus din Nazaret și sunt creștin”, „această persoană este maestrul nostru și îl vom venera și vom propaga ideile sale” etc.

Adepții se limitează întotdeauna la propagarea învățăturilor, înființarea de biserici și organizații, iar în general, cu excepția unor situații izolate, nu pun în practică învățătura primită, se mulțumesc cu stocarea acesteia în minte și propagarea ulterioară. Aceasta este marea tragedie din domeniul spiritualității.

Adepții sunt persoane care se mișcă într-o lume a convingerilor iar acest lucru îi limitează. Trebuie să încetăm să fim „imitatus” și să ne convertim în adevărați „adeptus”, persoane cu cunoaștere spirituală proprie. De fapt, acesta este singurul lucru pentru care merită să trăim.

Dacă observăm viața pe care o trăim, toți suntem, în mai mare sau mai mică măsură, niște adepți, toți avem convingeri spirituale și tuturor ne lipsește trăirea pe tărâmul spiritual.

Există două tipuri de înțelepciune, doctrina minții și doctrina inimii. Doctrina minții se adresează celor care se mulțumesc cu teorii spiritualiste și cu convingeri. Doctrina inimii se adresează celor care pun în practică învățăturile primite și le experimentează în interiorul lor.

Doctrinei minții îi aparțin marea majoritate a membrilor școlilor spiritualiste. Doctrinei inimii îi aparțin persoanele inițiate și maeștrii Frăției Albe Universale.

Convingerile simplilor adepți sunt foarte variabile deoarece cunoașterea lor este doar la nivel intelectual, superficială și fără valoare. Cunoașterea întărește mintea, iar mintea este adăpostul dorinței: gândește, analizează, trage concluzii și în final se înșeală. Mintea nu va putea niciodată cunoaște Adevărul.

Cei care practică la nivel profund învățăturile de care le dau lumii marii Maeștri ai Omenirii, ajung să le experimenteze și dezvoltă capacități spirituale necunoscute majorității oamenilor, ascultă mereu și iau aminte la vocea Maestrului Intern. Doctrina inimii este cea care deschide porțile spre adevărata înțelepciune.

A crede sau a nu crede nu are nicio valoare deoarece omul știe numai ceea ce experimentează. Adepții sunt și vor fi mereu persoane cu conștiința adormită deoarece în interiorul lor nu se poate dezvolta nimic spiritual chiar din pricina acestui conformism care există cu privire la convingeri.

Trebuie să lăsăm la o parte convingerile și să ne străduim să trăim, să experimentăm în interiorul nostru adevărul transmis de marii Maeștri ai omenirii și, în primul rând, să eliminăm viciile, defectele și răutatea pe care fiecare om le poartă în interior, căci fără această eliminare sau moarte a defectelor nu va putea avea loc niciodată o transformare reală în noi.

În cartea „Hercolubus sau Planeta Roșie” se prezintă sistemele practice care permit oricărei persoane să avanseze pe calea trezirii spirituale sau a trezirii conștiinței. Este atât de importantă creșterea spirituală în aceste vremuri, începutul suferinței care va lovi omenirea, că Asociația Alcione trimite această carte în mod absolut gratuit în toate țările din lume.

Nu uita! Trebuie să ne trezim deoarece timpul acestei omeniri, acestei civilizații, ia sfârșit…

Venirea Domnului Nostru

În aceste zile de haos, de atentate teroriste, pericol de război, pericol de explozii nucleare, pericol de droguri, poluare, violenţă, imoralitate etc., inimile oamenilor se umplu de groază gândindu-se ce li s-ar putea întâmpla lor şi întregului neam omenesc în caz că nu se poate găsi nici o soluţie la toate aceste pericole şi ameninţări.

Cei care se apleacă asupra Bibliei şi au credinţă în făgăduinţele şi profeţiile ei sunt convinşi că singura soluţie la problemele apărute din cauza păcatului şi egoismului este venirea lui Cristos şi stabilirea mult promisei Sale împărăţii de dreptate şi pace.

Asupra acestui mare eveniment din planul lui Dumnezeu există păreri diferite. Unii pretind că Isus a venit la Cincizecime (Rusalii) când Spiritul sfânt s-a revărsat peste ucenicii care erau în aşteptare. Ei spun că de atunci încoace, cu fiecare păcătos convertit, Cristos este tot mai aproape, iar când toţi vor fi convertiţi, El va fi venit complet. După părerea lor, în felul acesta Îşi împlineşte Domnul făgăduinţa, „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Matei 28:20.

Alţii pretind că Isus va veni iarăşi pe pământ ca om şi va fi recunoscut după urmele cuielor de la mâini şi de la picioare şi a suliţei din coastă, de la răstignirea Sa. Această din urmă părere se bazează în mare măsură pe o interpretare literală a unor profeţii, cum ar fi Apocalipsa 1:7, unde citim: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”.

Noi însă credem că adevărul asupra acestui subiect, sprijinit de întreaga mărturie scripturală, este între aceste două extreme. Prima părere, deşi nu recunoaşte necesitatea unei veniri personale a Domnului nostru, vede totuşi adevărul în privinţa naturii Lui, prin aceea că Îl consideră a fi de natură superioară celei omeneşti, aşa încât El poate fi prezent fără ca cineva să-L vadă.

A doua părere, deşi susţine faptul scriptural clar stabilit al unei veniri personale a Învăţătorului, totuşi limitează grandoarea şi posibilităţile acelui eveniment extraordinar prin pretenţia nescripturală că El va veni pe pământ ca om glorios, şi nu ca fiinţa divină invizibilă care a devenit când Tatăl ceresc L-a înviat din morţi şi I-a dat un nume mai presus de orice nume.

Scripturile arată că atunci când Isus a fost înviat din morţi n-a mai fost om, ci fiinţă divină puternică, „chipul Dumnezeului Celui nevăzut” (Coloseni 1:15; 2 Corinteni 5:16; 1 Petru 3:18). Aceasta înseamnă că, prin natura Sa, Isus este acum invizibil pentru ochiul uman, întocmai cum şi Dumnezeu este invizibil. Acest Cristos de natură divină este Cel care Se întoarce pe pământ, adică în atmosfera pământului; prin urmare, faptul întoarcerii Sale trebuie să fie recunoscut altfel, nu prin aceea că este văzut cu ochii naturali.

Este adevărat, Isus li S-a arătat ucenicilor ca om în câteva împrejurări după învierea Sa, dar aceasta nu înseamnă că era tot fiinţă umană. Împrejurările celor câteva arătări scurte dovedesc tocmai contrariul. De exemplu: El S-a arătat întotdeauna în alt corp, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă trupul uman în care S-a arătat era trupul Său real.

O singură dată S-a arătat într-un corp asemănător cu cel răstignit, şi aceasta a fost fiindcă Toma a spus că el nu va crede că Învăţătorul a fost înviat decât dacă-I va pipăi rănile. Isus i-a satisfăcut cererea, făcută din lipsă de credinţă. Aceasta a fost singura dată când ucenicii I-au văzut corpul cu răni. Apostolul Ioan spune că această arătare este un semn prin care Isus le-a dovedit că fusese înviat din morţi (Ioan 20:29-31). În celelalte împrejurări când li S-a arătat după înviere, ucenicii nu L-au recunoscut după înfăţişare, ci după ceea ce a făcut sau a spus.

Arătările lui Isus după înviere au fost la fel cu ale îngerilor în timpurile vechi. De exemplu: Lui Avraam i s-au arătat trei îngeri. Ei au vorbit şi au mâncat împreună cu el, dar nu erau oameni, deşi un timp Avraam a gândit că erau. Geneza 18:1, 2; Evrei 13:2.

Isus a fost împreună cu ucenicii timp de patruzeci de zile, de la înviere până la înălţare. Dar în toată această perioadă ei L-au putut vedea numai foarte puţin timp, şi atunci numai când li S-a arătat în mod miraculos. Acest Isus, care a putut fi prezent printre oameni şi totuşi să fie nevăzut, este Cel care urma să Se întoarcă pentru a stabili împărăţia Sa de dreptate prin care vor fi soluţionate problemele omului, şi prin care omenirea răscumpărată va fi restabilită la viaţă şi la fericire.

Trupul lui Isus ca preţ de răscumpărare

Isus a devenit om pentru a-Şi da umanitatea ca preţ corespunzător — o răscumpărare pentru Adam şi pentru rasa lui. Învăţătorul a spus: „Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). Dacă El ar fi fost înviat din morţi ca om, ar fi însemnat să fi luat înapoi preţul de răscumpărare şi lumea să nu fie răscumpărată.

Scripturile arată că El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, sau ca fiinţă spirituală (1 Corinteni 15:44-47; 1 Petru 3:18). Domnul nostru îi explicase lui Nicodim că cel născut din duh poate veni şi pleca precum vântul, adică să nu fie văzut de ochi omeneşti, şi poate avea putere mare. El a dovedit acest lucru, căci după înviere, când li S-a arătat ucenicilor, ei nu ştiau de unde vine sau încotro merge. Ioan 3:8.

Nu se poate contesta că Isus are încă puterea să Se arate oamenilor aşa cum li S-a arătat ucenicilor după înviere. Cu toate acestea, Scripturile nu spun că venirea Sa va fi descoperită lumii în felul acela. Arătările Sale după înviere au fost evident intenţionate să fixeze în mintea ucenicilor faptul că El înviase din morţi. Lucrul acesta fiind stabilit, noi nu avem nici un motiv să aşteptăm ca la a doua venire să Se arate în corp de carne vizibil.

În Romani 1:20 citim în privinţa lui Dumnezeu că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi”. Aici avem o cheie care ne ajută să înţelegem semnificaţia profeţiilor referitoare la venirea Domnului nostru. Acum El nu mai poate fi văzut de ochi omeneşti, întocmai cum nu poate fi văzut nici Tatăl ceresc. Prin urmare, prezenţa Sa poate fi recunoscută numai după lucrurile vizibile care au loc şi care pot fi identificate prin profeţiile biblice ca „semne” ale prezenţei Sale a doua.

Putem spune acest lucru sub altă formă: Noi credem în existenţa lui Dumnezeu nu fiindcă L-am văzut, ci fiindcă Îi vedem lucrările. Cu mijloacele noastre limitate explorăm universul şi spunem că trebuie să existe un Creator puternic şi atotînţelept care a făcut toate aceste lucruri. În mod asemănător, în cuvântul divin găsim prezentată o gamă impresionantă de evenimente care trebuie să aibă loc în lume după întoarcerea lui Cristos. Prin urmare, dacă vedem că multe din aceste evenimente au loc deja, concluzia logică este că venirea lui Cristos despre care vorbeşte Biblia trebuie să fie un fapt deja împlinit.

Dumnezeul acestei lumi este nevăzut

Scripturile arată că există un Diavol personal, deşi nici un ochi uman nu l-a văzut. Noi vedem însă peste tot influenţa lui nefastă. Apostolul Pavel spune că Satan este „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi că el este „domnul puterii văzduhului”, cel care lucrează acum în inimile „fiilor neascultării”. Isus de asemenea a spus că Satan este „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Dacă credem ce spune Biblia, ne dăm seama că de-a lungul secolelor această fiinţă puternică a exercitat control asupra oamenilor.

Diavolul este deci stăpânitorul nevăzut al „lumii rele de acum”. Apostolul Petru spune despre el că „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Aceasta arată clar că sfera lui de acţiune este aici pe pământ; totuşi, chiar şi cei care cred cu tărie acest lucru nu l-au auzit „răcnind” în mod literal.

Odată cu întoarcerea Domnului nostru şi ca rezultat al prezenţei Sale, în cele din urmă va fi instituită o nouă ordine socială, sau o lume nouă al cărei împărat va fi Isus. El va îndepărta complet pe Satan de la conducerea lumii rele actuale. Apostolul Ioan a văzut în viziune un înger care a venit din cer de la Dumnezeu, a pus mâna pe Satan şi l-a legat cu un lanţ mare. După cum legarea lui Satan este nevăzută, desigur că şi mijloacele care lucrează la legare sunt nevăzute. Apocalipsa 20:1-4, 6.

Puterea şi influenţa lui Satan nu sunt însă mai slabe din pricină că el este nevăzut. Dimpotrivă, acest fapt i-a dat anumite avantaje, deoarece fiind nevăzut a putut lucra cu mare forţă spre rău. Astfel el şi-a făcut simţită influenţa în camerele de consiliu ale coducătorilor şi prinţilor de pe pământ şi a putut să le influenţeze în mare măsură deciziile.

Conducerea lui Isus de asemenea va fi nevăzută şi va fi exercitată prin intermediul oamenilor. El va conduce popoarele cu toiag (autoritate) de fier, dar cu dreptate. Aşa cum stăpânirea lui Satan se poate lesne observa acum după rezultatele ei rele, tot aşa şi stăpânirea lui Isus va fi recunoscută de lume după realizările ei drepte şi bune.

Adevărul ascuns prin traducere greşită

Adevăruri importante referitoare la modul venirii Domnului nostru au fost ascunse multă vreme printr-o traducere greşită. După cum bine se ştie, Biblia n-a fost scrisă în limba noastră, de aceea noi trebuie să apelăm în traducerile noastre la ebraică pentru Vechiul Testament şi la greacă pentru Noul Testament. Deşi în cea mai mare parte numai puţin s-a pierdut din bogăţia sensului original, există totuşi excepţii în care prin traduceri greşite au rămas ascunse adevăruri adânci din planul divin, fără însă ca acestea să fi fost făcute intenţionat.

Una din aceste excepţii este în cazul cuvântului grecesc parousia, care este folosit de către Domnul nostru şi de către apostoli în legătură cu a doua prezenţă a Sa în atmosfera pământului. În traducerile noastre acest cuvânt este redat în mod aproape general prin „venire”. Rezultatul acesteia a fost că mulţi din cei care s-au interesat de profeţii au interpretat semnele profetice legate de întoarcerea Domnului nostru ca semne care arată că El va veni curând. Însă adevăratul sens al cuvântului grecesc este „prezenţă” şi înseamnă că semnele împlinite ale parousiei sau prezenţei indică fără dubiu faptul că El este deja aici.

Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru: „Care va fi semnul venirii (parousiei — prezenţei) Tale” (Matei 24:3), ei n-au întrebat ca să ştie înainte când va veni, ci ca să ştie când va fi venit, când va fi prezent. Cu alte cuvinte, ei voiau să ştie după ce lucruri vizibile să se uite, ca semne că Cristosul nevăzut S-a întors ca să-Şi stabilească împărăţia.

Descoperirile arheologice au scos la lumină faptul că în vechime cuvântul grecesc parousia era folosit şi în legătură cu vizitele regilor sau împăraţilor în diferitele cetăţi şi provincii ale domeniului lor. Taxele pentru plata acestor vizite erau colectate prin scoaterea unei monezi speciale numită „monedă parousia”. Cât de potrivit este deci ca acest cuvânt să se folosească în legătură cu vizita marelui Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor pe pământ! (Psalmul 8:4). Dar, la fel ca în cazul împăraţilor pământeşti, parousia Domnului nostru nu arată numai momentul venirii, ci întreaga durată a vizitei.

Prima prezenţă a lui Isus ca om pe pământ a fost doar de treizeci şi trei de ani şi jumătate. Apoi El a mai rămas patruzeci de zile ca fiinţă divină nevăzută de lume, după care S-a întors în curţile cereşti.

În Vechiul Testament sunt multe profeţii referitoare la prima prezenţă a lui Isus. Unele vorbesc despre naşterea Sa, altele despre o parte sau alta din viaţa şi misiunea Sa, iar altele despre moartea Sa ca Răscumpărător al omului. Însă nu toate aceste profeţii şi-au avut împlinirea în acelaşi timp.

Profeţiile şi făgăduinţele referitoare la a doua venire a lui Cristos de asemenea acoperă o mare varietate de evenimente, culminând cu nimicirea morţii şi a lui Satan. Unele îşi au împlinirea în acelaşi timp, iar altele în timpuri diferite. Se cere un studiu atent al profeţiilor legate de a doua venire, ca nu cumva să cădem în greşeala de a aştepta ca toate să se împlinească în acelaşi timp, sau într-o perioadă de timp relativ scurtă.

Modul prezenţei Sale

Isus le-a spus ucenicilor: „Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi! Căci, aşa cum iese fulgerul (greceşte astrape — lumina strălucitoare) de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea (greceşte parousia — prezenţa) Fiului Omului” (Matei 24:26, 27). Prin aceste cuvinte Isus voia să arate că venirea şi prezenţa Sa nu urmau să fie ca ale unui om. El urma să vină ca fiinţă spirituală divină, reprezentarea exactă a persoanei nevăzute a Tatălui. Nu Mă veţi găsi, spune Isus, ascuns în cămăruţe secrete, cum aţi găsi pe un om. Mai degrabă vă veţi da seama că sunt prezent aşa cum vă daţi seama de existenţa lui Dumnezeu, şi anume prin marile lucrări pe care ştiţi că El le-a făcut.

Şi tocmai aşa este. Noi privim soarele care încălzeşte pământul şi ploaia care-l udă, ca să producă cele necesare pentru cei ce-l locuiesc. Tot aşa, Isus a spus că noi vom şti că El este prezent pentru că prezenţa Lui va fi ca lumina sau strălucirea soarelui care vine de la răsărit şi se vede până la apus. Binecuvântările revărsate peste oameni după ce vor fi aduşi din mormânt în timpul prezenţei lui Cristos vor fi datorită faptului că „Soarele Dreptăţii” va răsări, aducând vindecare şi viaţă oamenilor de pe pământ. Maleahi 4:2.

Creşterea cunoştinţei

După cum am văzut, Isus a arătat că a doua prezenţă a Sa va fi ca lumina strălucitoare (Matei 24:26, 27). Aici, fără nici o îndoială, se dă ideea de iluminare, simbolizând creşterea cunoştinţei. Profetul Daniel, vorbind despre condiţiile care vor fi la „timpul sfârşitului”, spune printre altele că atunci „cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). Timpul sfârşitului la care se face referire aici este perioada în care, ca rezultat al întoarcerii şi prezenţei a doua a lui Cristos, se pune capăt stăpânirii păcatului, egoismului şi morţii. Lumea are parte tocmai acum de această creştere prezisă a cunoştinţei; dar fiindcă omul decăzut nu are înţelepciunea să o folosească aşa cum se cuvine, rezultă haosul şi chiar ameninţarea cu distrugerea neamului omenesc.

Din cauza nechibzuinţei şi egoismului omului, paşii mari făcuţi în creşterea cunoştinţei au dus deja la ceea ce profetul Daniel numeşte „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1). Vorbind despre acest timp, Domnul nostru a spus că necazul va fi aşa de mare încât, „dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa”. Folosirea în scopuri negative a fuziunii nucleare şi a tuturor resurselor naturale, poluarea apei, solului, aerului, plus creşterea fără precedent a violenţei, ar putea cauza desigur distrugerea vieţii pe pământ. Într-adevăr, numai intervenţia divină prin stabilirea mult promisei împărăţii a lui Cristos pe pământ va împiedica aceasta!

Prin mijloacele de lucru ale împărăţiei, când aceasta va fi stabilită, creşterea cunoştinţei va fi o mare binefacere pentru omenire, în special că atunci ea va include şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii Sale în faptul că S-a îngrijit de răscumpărarea din păcat şi moarte prin lucrarea de jertfire a Domnului nostru Isus. Lunga domnie a păcatului şi a morţii sub Satan, stăpânitorul acestei lumi, este descrisă în Biblie ca un coşmar al întunericului. Profetul Isaia a scris: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul şi negură mare popoarele”. Iar prin contrast, citim în privinţa timpului când împărăţia lui Cristos va stăpâni în afacerile oamenilor: „Şi neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale”. Isaia 60:2, 3; Luca 2:32.

În Ioan 1:9 se spune că Isus este Lumina, „care, venind în lume, luminează pe orice om”. Profeţiile arată clar că împlinirea completă a acestei făgăduinţe va avea loc în timpul celei de-a doua prezenţe a lui Cristos; că în cele din urmă „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Această profeţie va fi complet împlinită numai la sfârşitul domniei lui Cristos şi a Bisericii Sale.

„Iată, El vine cu norii”

În Apocalipsa 1:7 suntem informaţi că Domnul nostru Se întoarce cu nori şi că orice ochi Îl va vedea. Deoarece Cristos este o fiinţă divină, chipul exact al lui Dumnezeu, oamenii Îl pot vedea numai prin evenimentele care au loc la întoarcerea Lui. Va veni timpul, şi nu este departe, credem noi, când aceste evenimente vor avea un caracter atât de pronunţat, încât toţi vor recunoaşte uşor adevărata lor semnificaţie.

În Ioel 2:1, 2 există încă o referinţă la „nori”, care devin foarte ameninţători la începutul prezenţei lui Cristos, chiar înainte de a-Şi stabili împărăţia pe pământ. Aici se arată că această perioadă nu este un timp de pace, ci dimpotrivă, „o zi de întuneric şi de negură mare, o zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întinde peste munţi — un popor mare şi puternic, cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie”.

A se observa că norii menţionaţi de profet aici sunt acest „popor mare şi puternic”, aşa cum n-a mai fost înainte. Aceasta este evident o referire la ridicarea maselor de nemulţumiţi în toată lumea, în număr atât de mare încât să producă prăbuşirea civilizaţiei sub impactul conflictelor pe care aceştia le generează.

Aceşti nori de strâmtorare se formează chiar acum. Inima oamenilor este deja plină de groază din pricina aceasta, chiar dacă ei încă nu „văd” că prezenţa Domnului este asociată cu aceste forţe care distrug treptat „lumea rea de acum”. Isus a spus că toate popoarele pământului se vor boci din pricina prezenţei Sale şi că pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă. În ce stare de confuzie sunt astăzi oamenii! Nu pot fi găsite soluţii permanente la nenumăratele dificultăţi care se combină şi umple lumea de haos şi inimile oamenilor de frică.

Mâna lui Dumnezeu asupra lui Israel

Unii însă ar putea întreba: Cum vor fi făcuţi oamenii în general să recunoască faptul că aceste tulburări mondiale sunt spasmele de moarte ale ordinii sociale prezente şi sunt cauzate în mare măsură de prezenţa Împăratului lumii celei noi? Scripturile arată că unul dintre moduri va fi prin intervenţia divină în favoarea poporului Israel.

Experienţele evreilor în aceste zile de necaz sunt dovezi în plus ale celei de-a doua prezenţe a lui Cristos. Conform Scripturilor, a sosit timpul să li se restituie ţara. Ceea ce s-a întâmplat în privinţa aceasta de la 1914 şi chiar mai înainte de această dată este un miracol, şi fără îndoială este o pregătire pentru binecuvântările ulterioare din Împărăţia Mesianică.

„În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele.” Daniel 12:1.

„Căci iată, în zilele acelea şi în timpul acela, când voi aduce înapoi pe captivii lui Iuda şi ai Ierusalimului, voi strânge toate popoarele şi le voi coborî în Valea lui Iosafat (care înseamnă Iehova judecă — Versiunea Revizuită, subsol). Acolo voi începe judecata cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre popoare, împărţind între ele ţara Mea.” Ioel 3:1, 2.

Unul dintre aspectele acestei profeţii arată clar că poporul evreu va fi restabilit în ţara lui ca urmare a prezenţei Domnului şi că acesta este un timp de mare necaz pentru ei şi pentru toată lumea. Alte profeţii arată că Israelul va mai avea necazuri, ceea ce se poate desigur vedea, când ne gândim la situaţia în care se află de un bun număr de ani.

Nu este înţelept a intra în detalii referitoare la evenimente care n-au avut loc, însă Scripturile dau de înţeles că aproape de sfârşitul sforţării de moarte a popoarelor, cu ameninţarea distrugerii lor prin folosirea nechibzuită a tuturor resurselor, a tehnicii şi a cunoştinţelor acumulate, va fi un atac împotriva Israelului şi că atunci Domnul va interveni pentru ei şi îi va salva de vrăjmaşi. Atunci, prin profeţii lor şi prin alţi oameni de credinţă din trecut înviaţi din morţi, Îşi va stabili acolo împărăţia, care apoi va guverna peste tot pământul.

Ezechiel 38:14-23 prezintă unele amănunte ale acestui necaz final. Etimologia numelor date vrăjmaşilor lui Israel în această profeţie arată că ele sunt folosite profetic pentru a indica armatele, mai cu seamă din Europa şi din Orientul Mijlociu. Profeţia arată că aceste forţe vor ataca Israelul. În armonie cu profeţia din Ioel, norii din profeţia lui Ezechiel sunt forţele împotriva lui Dumnezeu care vor ameninţa cu nimicirea pe israeliţii întorşi în ţară. Ezechiel 38:16.

Profetul arată că va fi un timp de „clătinare”. Dar făgăduinţa este că Domnul va elibera pe poporul Său străvechi, iar prin această eliberare „ochii” popoarelor vor recunoaşte prezenţa noului Împărat al pământului care, în calitate de agent al lui Iehova Dumnezeu şi ca braţ al Său, va îndruma lucrurile (Psalmul 110:5). În acest fel, orice ochi va vedea prezenţa cu nori a lui Isus (Apocalipsa 1:7), şi se vor convinge de maiestatea şi slava Sa prin noile aranjamente ale împărăţiei puse atunci în acţiune.

Această serie de evenimente va duce şi la deschiderea ochilor israeliţilor. Citim în Ezechiel 39:7: „Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel şi nu-i voi mai lăsa să-Mi profaneze Numele Meu cel sfânt; şi popoarele vor şti că Eu sunt DOMNUL, Sfântul lui Israel!” Ce schimbare va produce aceasta în toată perspectiva israeliţilor! Salvarea Israelului prin puterea divină va fi numai prima manifestare a acţiunii noii puteri pe pământ. De atunci încolo mijloacele de lucru ale împărăţiei vor calma rapid furtuna patimilor umane, care la vremea aceea vor fi adus omenirea la o stare de disperare.

Împărăţia Şi Binecuvântările Ei

Scopul final al întoarcerii Domnului nostru este stabilirea unei împărăţii sau a unei guvernări mondiale, care va asigura pentru tot poporul pacea şi posibilitatea de a se bucura de sănătate şi de viaţă veşnică. În privinţa lui Isus şi a locului Său în planul divin, profetul Isaia a scris: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii». El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi cu dreptate … iată ce va face râvna DOMNULUI oştirilor”. Isaia 9:6, 7.

Cum va fi acest guvern nou? Va fi numai o influenţă sfântă care va trece peste pământ? Va fi într-adevăr o astfel de influenţă, dar fără discuţie guvernul va avea şi un personal angajat activ în guvernare. Cristos va fi Împăratul, Conducătorul nevăzut. Biserica — toţi aceia care au urmat cu credincioşie în urmele Lui de-a lungul veacului care se încheie acum — vor fi asociaţi cu Cristos în faza spirituală sau nevăzută a împărăţiei. Făgăduinţa făcută acestora a fost că dacă vor suferi cu Cristos vor şi împărăţi cu El. 2 Timotei 2:12.

Făgăduinţele lui Dumnezeu pentru urmaşii credincioşi ai Învăţătorului sunt făgăduinţe spirituale sau cereşti. Isus le-a spus ucenicilor: „Dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). Neînţelegând sensul acestor făgăduinţe, mulţi au tras concluzia că scopul lui Dumnezeu este să ia în cer pe toţi care în viaţa aceasta cred în Isus, iar restul care nu cred sunt pierduţi pe vecie. Dar acum se înţelege că pregătirea urmaşilor lui Isus ca să domnească împreună cu El este numai un pas pregătitor pentru mântuirea şi binecuvântarea întregii omeniri, prin restabilirea oamenilor la viaţă umană perfectă aici pe pământ.

Scripturile arată că în timp ce Cristos şi Biserica Sa, înălţaţi la slavă cerească, vor fi conducătorii nevăzuţi ai lumii în ordinea socială viitoare, pe pământ vor fi reprezentanţi umani, vizibili ai acestui guvern ceresc. După cum Satan, prinţul nevăzut al lumii rele de acum, a acţionat în principal prin agenţi vizibili, tot aşa Cristos şi urmaşii Săi înălţaţi, care au parte de întâia înviere pentru a trăi şi a domni cu El, vor avea reprezentanţi vizibili.

Cine vor fi aceştia? Isus a spus că în împărăţie mulţi „vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu” împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov şi cu toţi prorocii (Luca 13:28, 29). În Psalmul 45:16 aceştia sunt numiţi „părinţi”, iar profeţia spune că ei vor deveni „fii” ai Cristosului şi vor fi puşi „prinţi în toată ţara”. Această clasă va fi compusă din toţi credincioşii vrednici din veacurile trecute, de la neprihănitul Abel până la cei care au trăit pe vremea primei prezenţe a Domnului nostru. În Isaia 32:1 sunt arătate ambele părţi ale Împărăţiei Mesianice. Profeţia spune: „Iată, un împărat va domni cu dreptate şi prinţii (credincioşii vrednici din trecut) vor conduce cu judecată”.

Pentru Dumnezeu este posibil

Să nu spunem că stabilirea unei asemenea împărăţii este imposibilă. Pentru ca slujitorii vrednici ai lui Dumnezeu din veacurile trecute să devină partea vizibilă a Împărăţiei Milenare va trebui ca ei să fie înviaţi din morţi. Este prea mult să credem că Dumnezeu poate face acest lucru? Dar să ne gândim: nu este oare învierea morţilor o învăţătură de bază a religiei creştine? Desigur că dacă noi căutăm în Biblie soluţia la toate problemele lumii trebuie să fim pregătiţi să credem că Dumnezeu poate face tot ce a promis; şi El a promis să-i restabilească la viaţă pe aceşti slujitori din vechime, prin ceea ce Biblia numeşte o „înviere mai bună”. Evrei 11:35.

Această înviere mai bună a credincioşilor vrednici din vechime aşteaptă însă completarea clasei Bisericii, formată din urmaşii credincioşi ai Învăţătorului. Apostolul Pavel spune că ei (credincioşii vrednici din vechime) „nu ajung la desăvârşire fără noi”, adică nu sunt restabiliţi la perfecţiunea vieţii ca oameni, înainte ca Biserica să fie înviată (Evrei 11:40). Desigur că nu ne este greu să credem că urmaşii credincioşi ai lui Isus vor fi înviaţi la viaţă spirituală şi vor domni cu El în împărăţia de o mie de ani în calitate de conducători nevăzuţi. Oare nu cred cei mai mulţi dintre creştini în existenţa spirituală după moarte şi că fiinţele spirituale nu pot fi văzute de ochi omeneşti?

Cu toate acestea, unii în mod greşit au presupus că existenţa spirituală despre care vorbeşte Biblia este un rezultat natural al „ciclului vieţii”. Dar nu este aşa! „Plata păcatului este moartea” şi „cei morţi nu ştiu nimic” (Romani 6:23; Eclesiastul 9:5). Scripturile învaţă că speranţa vieţii după moarte pentru Biserică şi pentru lume depinde de învierea morţilor. Scripturile învaţă clar şi aceea că la înviere unii primesc corpuri spirituale. Cristos a fost înălţat, şi urmaşii Lui credincioşi de asemenea vor fi înălţaţi. Aceste fiinţe puternice spirituale, prin reprezentanţii lor umani, credincioşii din vechime, vor avea conducerea peste omenire în Împărăţia Mesianică de o mie de ani.

În timp ce legea Împărăţiei Mesianice „va ieşi din Sion”, „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”, spune profetul Mica. Când Isus a spus că în Împărăţie oamenii vor „sta la masă” cu credincioşii din vechime, imaginea este aceea a unor elevi stând la picioarele învăţătorului lor. Aceşti învăţători vor comunica „cuvântul Domnului” aşa cum îl vor primi de la clasa Sionului înălţată; aceasta, credem noi, înseamnă expresia „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”. Pe lângă aceasta, credem că este foarte posibil ca partea pământească a Împărăţiei Mesianice să aibă sediul în Ierusalimul biblic.

Ceruri noi şi pământ nou

Cele două faze sau părţi ale Împărăţiei Mesianice sunt ilustrate în profeţiile Bibliei prin „ceruri noi şi un pământ nou”. Domnul a spus prin profetul Isaia: „Căci iată, Eu creez ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute … Ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie în cele ce voi crea. Căci voi crea Ierusalimul să fie un jubileu şi poporul lui o bucurie. Eu Însumi Mă voi înveseli cu privire la Ierusalim şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el copii care trăiesc puţine zile, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos.” Isaia 65:17-20.

Apostolul Ioan a văzut în viziune (Apocalipsa 21:1-4) împlinirea acestei profeţii minunate. „Ierusalimul cel nou” văzut de Ioan, este clasa glorificată a Bisericii, numită şi „Mireasa, soţia Mielului” (Apocalipsa 21:9, 10). Despre cerurile şi pământul dintâi, simbolul ordinii sociale de sub stăpânirea lui Satan, se spune că trec şi apar „ceruri noi şi un pământ nou” — simboluri ale părţii cereşti şi pământeşti a Împărăţiei Mesianice.

Cu cerurile noi şi pământul nou în acţiune, favoarea lui Dumnezeu se va manifesta faţă de toţi prin acest aranjament guvernamental, cu rezultatul că „moartea nu va mai exista … nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Simbolismele Bibliei sunt întotdeauna potrivite. Cerurile literale şi pământul literal sunt în legătură unele cu altele, ceea ce ilustrează bine legătura fazei sau părţii cereşti cu cea pământească a Împărăţiei Mesianice. Cerurile, de exemplu, controlează mareele, condiţiile atmosferice, anotimpurile etc. Tot aşa, aranjamentele pământeşti ale guvernului cel nou al lui Cristos vor fi sub influenţa şi controlul direct al părţii spirituale sau cereşti a acelui guvern.

Acest lucru este adevărat şi despre cerurile simbolice şi pământul simbolic actual. Afacerile sociale şi guvernamentale ale oamenilor au fost întotdeauna sub influenţa mai mare sau mai mică a forţelor spirituale peste care Satan a fost stăpânitor (Efeseni 2:2). Aceste forţe şi-au exercitat frecvent influenţa prin sistemele religioase false. Într-adevăr, Satan a exercitat control asupra lumii mai cu seamă prin ideile şi sentimentele religioase ale oamenilor. În această ordine socială, religia falsă a fost mijlocul sau legătura între „dumnezeul acestei lumi” şi afacerile oamenilor. O ilustraţie excelentă a acestui lucru este unirea bisericii cu statul. Prin acest sistem „sfânt” au fost duse „războaie sfinte” şi „sfânta inchiziţie” a fost folosită să stăpânească poporul prin frică şi tortură.

Apostolul Petru, scriind despre evenimentele care vor avea loc drept urmare a întoarcerii Domnului nostru, ne spune că „cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate … pentru focul din ziua de judecată şi de pierzare a oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3:7). În această profeţie el arată că cerurile şi pământul de dinainte de potop au trecut. Noi însă ştim că apostolul nu vorbeşte despre cerurile naturale şi despre pământul natural, fiindcă acestea n-au trecut şi nici nu vor trece vreodată, fiindcă în Eclesiastul 1:4 citim că „pământul rămâne pentru totdeauna”, iar în Isaia 45:18 că Dumnezeu a creat pământul „nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit”.

Apostolul Petru vorbeşte deci despre nimicirea ordinii sociale prezente; şi el spune că noi trebuie să „aşteptăm şi să grăbim venirea zilei lui Dumnezeu, când cerurile aprinse vor fi distruse şi elementele arzând cu căldură se vor topi”, şi adaugă: „Dar noi, potrivit făgăduinţei Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (2 Petru 3:12, 13). Aceste „ceruri noi şi pământ nou” vor fi stabilite ca împlinire a cuvântului făgăduinţei lui Dumnezeu; iar când lucrarea acestei împărăţii noi va fi completă şi incorigibilii împreună cu Satan vor fi nimiciţi, atunci se va împlini făgăduinţa că „nu va mai fi moarte”. Aceasta este o perspectivă glorioasă şi este ca rezultat al întoarcerii Domnului nostru.

Râul vieţii

În Apocalipsa 22:1-3 este prezentat un alt simbol plin de semnificaţii, sau o ilustraţie a Împărăţiei Mesianice şi a binecuvântărilor ei, care, prin conducerea ei benefică, vor curge către omenire. Ioan a scris: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Aici Împărăţia este simbolizată prin „scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”, Mielul simbolizând aspectul sacrificiului pentru popor din misiunea Domnului Isus, faptul că El Şi-a dat trupul de carne ca sacrificiu pentru viaţa lumii. Acest sacrificiu, care a dat sângele răscumpărător al Mielului, face posibile binecuvântările simbolizate prin „râul cu apa vieţii”.

Apostolul Ioan a văzut pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună. Acesta este un simbol semnificativ, al faptului că prin cele două părţi sau faze ale Împărăţiei Mesianice vor fi posibile viaţa şi sănătatea pentru toţi cei doritori şi ascultători din omenire. Apostolul Ioan spune că „frunzele” pomului simbolic al vieţii vor fi „pentru vindecarea neamurilor”. Câtă nevoie de vindecare au astăzi oamenii din toate neamurile, şi noi ne bucurăm că Dumnezeul cerurilor a făcut pentru ei o astfel de pregătire, pe care o va pune în aplicare prin Cristos.

Apocalipsa 22:17 menţionează iarăşi „apa” acestui râu al vieţii şi ne dă iarăşi o asigurare minunată. Cităm: „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată”. „Mireasa” cuprinde pe cei care de-a lungul acestei ere creştine L-au urmat cu credincioşie pe Învăţătorul. Apocalipsa 19:7 vorbeşte despre căsătoria Mielului, care are loc după ce „soţia Lui s-a pregătit”. Pregătirea clasei mireasă este încă în desfăşurare, dar noi credem că va fi completată curând. Când aceştia vor fi „pregătiţi”, se vor uni cu Domnul lor ca mireasă, şi va exista deci o mireasă ca să spună: „Vino! … cine vrea să ia apa vieţii fără plată”.

Rezolvarea problemelor lumii

Cu un astfel de aranjament, sprijinit de puterea divină, ce repede vor fi rezolvate una după alta toate problemele omenirii. Să luăm problema războiului. Când Împărăţia va începe să funcţioneze, lumea se va găsi într-o stare dezorganizată de ravagiile diferitelor tipuri de războaie, „convenţionale” şi de altă natură. Revoluţia şi anarhia vor fi dus lumea într-o stare haotică. La timpul potrivit neamurile vor recunoaşte intervenţia divină în favoarea lui Israel, şi fiind ajunse la punctul epuizării după marea distrugere a Armaghedonului, cu guvernele lor în cea mai mare parte răsturnate, în acea stare de disperare ele vor privi spre puterea care le-a răsturnat şi vor zice:

„Veniţi, hai să ne suim la muntele DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim cuvântul DOMNULUI. El va judeca între multe popoare, va hotărî între popoare puternice, până departe. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război.” Mica 4:2, 3.

Ce simplă este această soluţie divină a problemei războiului! Ea răstoarnă axioma de veacuri a oamenilor, că pentru a menţine pacea popoarele trebuie să se pregătească de război. Această soluţie de asemenea anulează înţelepciunea oamenilor decăzuţi care au inventat teoria că războiul poate fi evitat printr-un „echilibru al puterii”. Ea începe tocmai de la baza problemei, cu un program de educare în arta şi avantajele păcii în loc de cele ale războiului, şi astfel va fi pus în aplicare un real program de dezarmare. Atunci va începe faza de pace a Împărăţiei şi se vor împlini făgăduinţele lui Dumnezeu care se referă la calitatea lui Isus de Prinţ al Păcii. Atunci va deveni realitate mesajul îngerilor la naşterea Mântuitorului, „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

Există astăzi în lume şi problema economică; cât de gravă este această problemă astăzi când 75% dintre oamenii de pe pământ merg seara la culcare flămânzi! Această problemă va fi de asemenea rezolvată în împărăţie, fiindcă făgăduinţa spune că atunci „fiecare va locui sub viţa şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura DOMNULUI oştirilor a vorbit” (Mica 4:4). Problema sărăciei este şi a fost întotdeauna o problemă ameninţătoare pentru milioane de oameni. Cei săraci, cei neprivilegiaţi, au fost întotdeauna un grup nefericit. Dar nu va mai exista o armată de flămânzi şi fără adăpost, ca acum, căci noul guvern va găsi soluţia. În legătură cu aceasta psalmistul a spus: „El va face dreptate celor necăjiţi din popor, va scăpa pe copiii săracului şi va zdrobi pe asupritor. … Căci El va scăpa pe săracul care strigă şi pe cel necăjit care n-are nici un ajutor”. Psalmul 72:4, 12.

Explozia demografică

O altă problemă serioasă cu care se confruntă astăzi lumea este creşterea rapidă a populaţiei. Aceasta este în prezent una din cauzele care contribuie la războaie, fiindcă guvernele caută spaţiu pentru populaţia în creştere, surse de materie primă şi pieţe de desfacere. Domnul a prevăzut şi soluţionarea acestei probleme. Mai întâi avem făgăduinţa că toate locurile pustii de pe pământ vor fi locuite, că „pustietatea va înflori ca trandafirul”. Să ne gândim la întinderile nelocuite din America, Australia, Africa de Sud etc.

Mai există însă un mod, permanent, în care va fi rezolvată problema populaţiei, şi aceasta este prin încetarea înmulţirii neamului omenesc. Când au fost creaţi primii noştri părinţi, li s-a poruncit să se înmulţească şi să umple pământul. Odată ce se vor fi născut numărul suficient de oameni ca să umple pământul, scopul acestei porunci divine fiind atins, posibilitatea prin care ea s-a pus în aplicare va fi retrasă.

Domnul Isus a făcut aluzie la aceasta când a răspuns la o întrebare referitoare la înviere. El a spus că „la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Matei 22:30). Cu alte cuvinte, popularea pământului a fost aranjată prin decret divin şi procesul va fi oprit când înţelepciunea divină va vedea că este suficient populat.

Poluarea mediului

Strâns legat de explozia demografică este pericolul crescând al poluării mediului înconjurător. Natural, cu cât este mai mare numărul de oameni care trăiesc într-o zonă, cu atât este mai mare pericolul poluării aerului, apei şi solului. Guvernele fac tot ce pot în această direcţie, dar egoismul omului le împiedică eforturile, aşa încât progresul este dureros de încet. Programul Domnului însă va da rezultatele dorite.

Cauza esenţială a tuturor problemelor omenirii decăzute este egoismul uman. Atâta vreme cât egoismul joacă un rol atât de mare în afacerile oamenilor nu va putea exista o pace reală şi bună înţelegere între oameni. Numai sub conducerea noului guvern al pământului vor învăţa oamenii valoarea iubirii în comparaţie cu egoismul. Ieremia 31:31-34 ne asigură că în ziua împărăţiei lui Cristos, legea lui Dumnezeu, care este legea iubirii, va fi scrisă în inimile oamenilor şi că în cele din urmă toţi o vor cunoaşte atât de bine încât nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui său: „Cunoaşte pe Domnul”, căci toţi Îl vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare.

Însăşi moartea va fi distrusă

Ce să mai spunem despre boală şi moarte! Dacă această problemă n-ar fi rezolvată, oamenii ar trebui să umble tot prin „valea umbrei morţii”. În acest caz n-ar putea fi pace şi fericire durabile nicăieri. Fiecare cămin paşnic şi fericit ar fi atins de vrăjmaşul îngrozitor, moartea, care acum îşi numără victimele cu milioanele în fiecare an.

Cristos, cel căruia I S-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”, Se va ocupa şi de aceasta, fiindcă în timpul domniei Lui boala şi moartea vor înceta. Apostolul Pavel spune că „trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:25, 26). În Isaia 25:8 se spune că Domnul va nimici moartea pe vecie şi va şterge orice lacrimă din ochii tuturor.

În legătură cu rezolvarea problemei morţii, nimeni nu va fi trecut cu vederea, fiindcă şi cei care au adormit în moarte de-a lungul veacurilor „vor auzi glasul Lui (al Fiului Omului) şi vor ieşi” (din mormânt) (Ioan 5:28, 29). Chestiunea spaţiului fiind rezolvată, toţi vor avea loc din abundenţă, atât cei vii, cât şi cei care vor fi înviaţi din morţi. Nimeni nu va avea motive să se plângă de faptul că Împărăţia n-a venit mai degrabă — înainte ca mama sau tata sau alte persoane dragi să fi murit — fiindcă toţi vor fi readuşi la viaţă. Puterea Celui care la prima Sa prezenţă pe pământ a biruit moartea, redând viaţa unora dintre morţi, va fi exercitată din nou, dar acum nu pentru un număr limitat, ci pentru toate familiile pământului. DOMNUL fie lăudat pentru un astfel de Mântuitor!

Aceasta însă nu implică o mântuire universală, fără condiţii, deorece, pentru a continua să trăiască şi să fie restabiliţi la perfecţiune umană, va fi necesar ca oamenii să se supună legilor Împărăţiei Mesianice şi să accepte oferta vieţii prin sângele răscumpărător al lui Cristos. Apostolul Petru Îl numeşte pe Cristos, în rolul pe care-l va avea în Împărăţie, „Prorocul acela”. El spune: „Oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Faptele Apostolilor 3:23.

Lumina soarelui peste toţi

Astfel vor fi rezolvate nenumăratele probleme care acum strică omenirea, şi aceasta pe măsură ce lumina crescândă a celei de-a doua prezenţe a Domnului nostru va pătrunde în toate colţurile întunecate ale pământului. Într-una din profeţiile care vorbesc despre stăpânirea lui Cristos peste pământ El este numit „Soarele dreptăţii” (Maleahi 4:2). Iar Isus a spus că urmaşii Săi credincioşi „vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43). Razele vindecătoare ale Soarelui dreptăţii vor pătrunde în inimile rănite şi în vieţile bolnave de păcat ale tuturor oamenilor. „Soarele” va străluci de la un capăt al pământului până la celălalt, iar puterile acelei lumini dătătoare de viaţă vor fi simţite de către toţi.

Razele luminii prezenţei lui Cristos vor umple pământul de cunoştinţa slavei Domnului. Aceasta înseamnă că „învăţăturile demonilor”, toate halucinaţiile nocturne şi superstiţiile, toate crezurile şi dogmele umane, prin care oamenii au fost învăţaţi să se teamă de Dumnezeu mai degrabă decât să-L iubească (Isaia 29:13), toate intrigile politice şi alte o mie şi una de rele care au stricat omenirea, vor fi măturate şi înlocuite cu o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu şi a dragostei Sale.

Nu va exista nici un colţ pe pământ în care să nu pătrundă lumina acelui „Soare” glorios. Căldura razelor lui vindecătoare va asigura o binecuvântată domnie a dreptăţii; iar prin acea domnie a iubirii şi a luminii vindecătoare tot păcatul, nedreptatea, boala, tristeţea şi moartea vor fi în final distruse.

Acestea, şi încă multe altele, se vor realiza, potrivit scopului divin, prin a doua prezenţă a Domnului nostru pe pământ. Ne putem bucura de acest scop şi putem continua să ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Matei 6:10.

Venirea Domnului nostru

„Pe cerul pământului nori de mânie tot mai aleargă
Şi-a lui Dumnezeu răzbunare pe-al lui suflet tot mai atârnă;
Dar el se va scula, deşi-ntâi pedepsit,
În slavă şi splendoare botezat.

Da, tu pământ, te vei scula, căci Tatăl tău va ajuta
La vindecarea ranei ce mâna Sa făcut-a spre a corecta;
Va judeca al mândrului asupritor avânt,
Va rupe-ale lui lanţuri, şi funii arunca-va la pământ.

Apoi verdeaţă veşnic verde va răsări pe a ta brazdă;
Să cânte văile, şi munţii în imne izbucnească!
Uscate stânci n-or mai privi cu încruntare,
N-a fi ocară de necredincios şi de păgân, ce-i dispreţuitoare

Nisipurile sterpe produce-or înzecit,
Ca nou Eden câmpul spinos va fi împodobit.
Acuma chiar vedem deasupra cu largu-i unduit
Puternic înger cum îşi ridică sceptrul aurit.

Judecă optimista viziune a puterii care coboară,
Oricare poartă o discerne şi oricare turn îl măsoară;
Şi mustră-ntârziatele peceţi ce vor încă să mai reţie
Pe Leul lui Iuda de la menita Lui domnie.”

Împărăția lui Dumnezeu

Nici o cerere n-a fost făcută cu atâta zel, nici o dorință n-a fost exprimată cu atâta sinceritate, nici o nevoie n-a fost simțită cu atâta seriozitate, ca aceea pentru o împărăție de pace, bucurie și fericire care să înlocuiască stările prezente de pe Pământ.

Credința și chiar viața creștinilor sunt bazate pe Isus din Nazaret. Isus Și-a concentrat viața și învățăturile în jurul acestui subiect, al unei împărății viitoare. El ne-a învățat despre aceasta în cuvintele: “Dar cei găsiți vrednici să aibă parte de veacul acela și de învierea dintre cei morți, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita; pentru că nici nu vor mai putea muri, căci vor fi ca îngerii. Și ei sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii”. Luca 20:35, 36.

Isus a vorbit despre împărăția viitoare în pildele Sale. În una din aceste pilde a spus: “Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: “Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”” (Matei 25:34). El a demonstrat puterea împărăției prin nenumărate miracole: a dat vedere orbilor, i-a făcut pe șchiopi să umble și chiar a înviat morții!

Isus a promis această împărăție; despre această împărăție a propovăduit; pentru obținerea ei a și murit!

Cum va fi acea Împărăție?

Cu toate că această împărăție a fost subiectul central al vieții lui Isus, ideea n-a pornit de la El. Conceptul împărăției se găsește și în profețiile Vechiului Testament.

Profeții au prorocit despre o împărăție în care va fi sănătate, în care va fi armonie între oameni. Au vorbit despre o împărăție de pace, în care va fi securitate economică totală. Astfel a vorbit Isaia: “Nu se va face nici un rău și nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt” (Isaia 11:6-9); “din săbiile lor își vor făuri fiare de plug” (Isaia 2:4); “aleșii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor”. Isaia 65:21, 22.

Profeții au prorocit despre o împărăție în care va fi armonie între om și animale; toate animalele vor trăi în pace și armonie completă, iar animalele care acum sunt periculoase atunci vor fi blânde.

“Atunci lupul va locui împreună cu mielul și leopardul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu și vitele îngrășate vor fi împreună și le va mâna un copilaș; vaca și ursoaica vor paște la un loc și puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul care suge se va juca la gura scorburei năpârcii și copilul înțărcat va băga mâna în vizuina viperei. Nu se va face nici un rău și nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoștința Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”. Isaia 11:6-9.

Profeții au prorocit despre o împărăție de pace în care va fi armonie între oameni și nu va fi război. În această împărăție: “El va fi Judecătorul neamurilor, El va mustra un mare număr de popoare, așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug și din sulițele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia și nu vor mai învăța războiul”. Isaia 2:4.

Ei au prorocit despre o împărăție în care securitatea economică va fi deplină; omenirea va beneficia de roadele muncii ei și va trăi în siguranță, fără teama de pierdere: “Vor construi case și le vor locui; vor sădi vii și le vor mânca rodul. … aleșii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor”. Isaia 65:21, 22.

În Noul Testament apostolii au prorocit despre o împărăție în care moartea însăși va fi înlăturată — “moartea nu va mai exista” (Apocalipsa 21:4). Acestea nu sunt doar vise goale. Ei n-au avut iluzii, ci au vorbit despre adevăruri de care erau siguri fiindcă erau martori la “măreția Lui”. Apostolul Petru a spus:

“Căci v-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu urmărind niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine, cu ochii noștri, măreția Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste și slavă, atunci când din slava minunată s-a auzit un glas care Îi zicea: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea”. Și noi înșine am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El pe muntele cel sfânt. Și avem cuvântul prorociei și mai sigur, la care bine faceți că luați aminte”. 2 Petru 1:16-19.

Și apostolul Pavel când vorbește despre sine scrie: “Cunosc un om în Hristos, care … a fost răpit până în al treilea cer” (2 Corinteni 12:2). În versetul 4 el numește acest al treilea cer rai. Acești scriitori biblici au putut vorbi cu o astfel de autoritate, cu o astfel de siguranță, fiindcă au avut un sprijin clar; și în cele mai multe din profețiile lor despre împărăție, siguranța lor este exprimată astfel: “căci gura Domnului oștirilor a vorbit”.

Pentru cine va fi această Împărăție?

Această împărăție va fi pentru cei drepți (Matei 13:43)! Va fi pentru creștini (Faptele Apostolilor 16:31)! Va fi și pentru evrei(Ezechiel 16:55)! Va fi pentru păgânii din Sodoma și Gomora (Matei 10:15)! Va fi pentru păgânii din Tir și Sidon (Matei 11:22)! De fapt împărăția va fi pentru TOȚI oamenii! “Nu vă mirați de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieții, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecății.” Ioan 5:28, 29.

TOȚI cei care sunt în morminte vor fi ridicați la viață — evrei și arabi, creștini și atei, catolici și protestanți, sfinți și păcătoși — TOȚI! Dar aceasta pare imposibil, căci Biblia spune clar că “În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”. Faptele Apostolilor 4:12.

Este adevărat! Mai întâi omul trebuie să creadă în Cristos ca să trăiască veșnic în acea împărăție. Totuși Biblia susține foarte clar că și oamenii din Sodoma și Gomora, din Tir și din Sidon vor fi în împărăție, și ei n-au crezut în Cristos. Pot fi oare ambele afirmații adevărate? Da!

Armonia dintre aceste idei aparent opuse se găsește într-o declarație simplă a voinței lui Dumnezeu în privința omului, dată prin apostolul Pavel: “Lucrul acesta este bun și bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștință de adevăr. Căci este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Isus, care S‑a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți; această mărturie a fost dată la timpul ei”. 1 Timotei 2:3-6.

Da, Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie mântuiți! Isus Cristos S-a dat pe Sine ca preț de răscumpărare pentru toți! Cum s-ar putea spune mai clar? Mântuirea este pentru TOȚI — evrei și neamuri, sfinți și păcătoși, creștini și păgâni — pentru TOȚI!Totuși, “nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”, decât Isus Hristos. Ambele afirmații se află în Biblie și Biblia spune adevărul!

Biblia este o carte complexă, dar subiectul ei central e simplu. Este istoria răscumpărării. Începe cu omul creat perfect și pus într-o grădină perfectă — Eden. Apoi vedem perechea originară — Adam și Eva — păcătuind și aruncând întreaga rasă în consecințele păcatului — moartea.

Biblia se încheie cu restaurarea omului la perfecțiune pe un pământ perfect, un pământ curățat de necurățirile păcatului — incluzând însăși moartea.

Între început și încheiere ea țese istoria făgăduinței și îndeplinirii ei, a deznădejdii și speranței, a prezicerii și realității, a răscumpărării omului printr-un om — Isus.

O răscumpărare pentru toți!

Însuși cuvântul “răscumpărare” arată principiul pe care este bazată oferta Bibliei de mântuire. Este luat din cuvântul grecesc anti‑lutron, care înseamnă un preț corespunzător.

O balanță simplă ilustrează bine aceasta. Adam a păcătuit și a atras asupra lui și a urmașilor lui pedeapsa meritată, adică moartea. Balanța dreptății a cerut‑o. Cristos a murit ca preț corespunzător — un om perfect pentru un om perfect — să plătească păcatul lui Adam și să echilibreze iarăși balanța dreptății. Este simplu? Da, este simplu! Este scriptural! Și este adevărat!

Deoarece toți copiii lui Adam (și de asemenea urmașii lor) s-au născut după primul păcat, ei s-au născut într-o stare de moarte. Psalmistul David a exprimat bine aceasta: “Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a conceput mama mea”. Psalmul 51:5.

Urmașii lui Adam sunt atât oameni buni cât și oameni răi, atât sfinți cât și păcătoși, atât credincioși cât și necredincioși, și toți au garanția mântuirii prin sângele vărsat al lui Cristos, care a fost dat de bună voie pentru Adam și pentru toți urmașii lui.

Apostolul Pavel a rezumat întregul mesaj al Bibliei în două propoziții scurte: “Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților. Și după cum în Adam toți mor, tot așa în Hristos, toți vor fi făcuți vii”. 1 Corinteni 15:21, 22.

Deci, toată rasa umană va fi eliberată de sub sentința morții adamice. Această eliberare este garantată de moartea lui Cristos pentru toți oamenii — pentru cei buni și pentru cei răi.

Dar un lucru este să fie eliberată din mormânt, și cu totul altul este să mențină acea viață eliberată. În timp ce moartea lui Isus promite viață pentru toți cei din morminte, nu promite că acea viață va fi menținută veșnic. Viața veșnică va fi condiționată.

Lui Adam și Evei le-a fost dată viață în grădina Edenului. Ei n-au meritat-o. Viața a fost un dar. A fost din harul lui Dumnezeu. Ei puteau să-și mențină acea viață pentru totdeauna, dar n‑au menținut-o pentru că au păcătuit.

Tot așa, în împărăția lui Dumnezeu toți oamenii vor fi treziți la viață fără să merite aceasta. Vor putea menține acea viață pentru totdeauna. Oare o vor menține? La fel ca și în cazul lui Adam și al Evei: ei vor alege.

O cunoștință a Adevărului

Aici este locul unde trebuie să fie examinată expresia din declarația lui Pavel către Timotei: “Care dorește ca toți oamenii … și să vină la cunoștință de adevăr”. 1 Timotei 2:4.

Planul lui Dumnezeu este ca toți oamenii să “audă vocea Fiului Omului și să iasă afară” din morminte, apoi să fie instruiți în “cunoștința adevărului”. Cunoștința adevărului îi va face responsabili și atunci vor putea alege în deplină cunoștință de cauză.

Oare aceasta nu-i dă omului o a doua șansă? Nu. Viața din moarte pentru toți nu este a doua șansă ci doar o completare a ceea ce Dumnezeu a plănuit de la început.

De ce se amână atât de mult?

Dar, dacă împărăția lui Dumnezeu este atât de minunată, de ce se amână atât de mult? Isus a murit cu aproape 2000 de ani în urmă și împărăția nu este încă stabilită. În loc de îmbunătățire, mulți simt că situația lumii a devenit mai rea. De ce se amână atât de mult?

Biblia arată trei motive ale acestei amânări. PRIMUL, pentru a popula în întregime pământul; AL DOILEA, pentru a lăsa pe om să aibă experiența deplină cu păcatul și consecințele lui; și AL TREILEA, pentru a se dezvolta o clasă de oameni care vor conlucra cu Cristos în ridicarea rasei umane la viață, perfecțiune și fericire.

La început când Dumnezeu l-a făcut pe om și l-a pus în grădina Edenului, i-a dat o misiune. “Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis: “Fiți roditori, înmulțiți‑vă, umpleți pământul și supuneți‑l; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ””. Geneza 1:28.

Astăzi experții în demografie spun că tocmai aceasta este problema. Ei spun că Pământul se confruntă cu o explozie demografică în așa măsură încât ne amenință existența. Dar acest lucru este oare adevărat? Biblia arată că omenirea a trăit pe această planetă cu puțin peste 6.000 de ani. Populația totală de la creare până în prezent a fost estimată la 30-50 miliarde. Aceasta reprezintă o masă mare de oameni!

Totuși, pământul este mare și la o populație de cincizeci de miliarde, numai pe insula Noua Zeelandă fiecare persoană ar putea avea 5,57 m2. Dar veți zice, aceasta nu este o suprafață mare. Adevărat! Dar Noua Zeelandă ocupă doar o foarte mică parte pe glob.

Omul are nevoie de spațiu nu numai să trăiască, ci și să-și obțină hrana necesară pentru menținerea vieții. Spațiu adecvat de asemenea a fost asigurat în planul lui Dumnezeu.

Observați iarăși cuvintele profetului Isaia: “Deșertul și țara fără apă se vor bucura; pustietatea se va înveseli și va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori și se va bucura din plin, da, se va bucura cu cântece de veselie, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului și a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreția Dumnezeului nostru”. Isaia 35:1, 2.

Deșertul va Înflori ca trandafirul

Astăzi deșertul se întinde pe mii de kilometri — Sahara, Gobi, marele deșert din sud-vestul Americii, centrul Australiei. Nenumărați kilometri sunt suprafețe pustii, neproductive și acoperite de tufărișuri. Gândiți-vă la toate acestea înflorind ca trandafirul. Gândiți-vă la locurile care nu sunt productive din lume: Ucraina, provinciile vaste de preerie din Canada, preeriile din Statele Unite ale Americii. Gândiți-vă la acestea împreună cu marea suprafață a deșerturilor de astăzi. Da, există spațiu pentru și mai mulți.

Și oamenii au primit misiunea de la Dumnezeu “să umple pământul”. Această “umplere” a pământului este unul dintre motivele marii amânări în introducerea împărăției pentru care am fost învățați să ne rugăm.

Permisiunea răului

Experiențele omului pe pământ au fost grele. Omul a trebuit să-și câștige existența cu “sudoarea feței”. Pe lângă aceasta, brutalitatea omului față de om a umplut de repulsie pe toți aceia mai decenți dintre ei. La aceste dureri ale rasei umane s-au adăugat și dezastrele naturale, ca de exemplu inundațiile, cutremurele de pământ, perioadele de foamete, erupțiile vulcanice. Oare va dori omul să trăiască întotdeauna într-o asemenea stare? Dacă există un Dumnezeu, de ce a permis atâta suferință?

Există un scop pentru tot acest rău. Să ascultăm cuvintele împăratului Solomon: “Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o preocupare obositoare, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor, ca să fie umiliți prin ea”. Eclesiastul 1:13.

Păcatul a fost introdus pe acest pământ prin intervenția unei personalități rele — Satan. Influența lui a dus la o mare epidemie a răului. Fiecare ființă umană din lume poate să înțeleagă cuvintele lui David: “Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a conceput mama mea”. Psalmul 51:5.

Unul dintre motivele succesului Împărăției lui Dumnezeu este bazat pe o premisă simplă, și anume că influențele celui rău vor fi restrânse — Satan va fi legat.

“Apoi am văzut un înger coborându-se din cer, având cheia Adâncului și un lanț mare în mână. El a pus mâna pe balaur, șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satan, și l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțin timp.” Apocalipsa 20:1-3.

În timp ce oamenii vor fi educați în legile lui Dumnezeu și ale dreptății, Satan va fi legat. Astfel oamenii vor avea minunata oportunitate să compare două stiluri de viață — cel de păcat, cu consecințele lui de durere, boală și moarte, și cel de dreptate, cu consecințele ei de fericire, sănătate și viață. Există oare vreo îndoială în privința stilului de viață pe care îl vor alege? Cu siguranță îl vor alege pe cel care garantează viața.

Conlucrători În Împărăție

Dar mai există un motiv pentru această amânare. Lucrarea împărăției este o lucrare mare. Planul lui Dumnezeu este să fie niște conlucrători cu Isus în această mare lucrare de ridicare a lumii. Când Isus va domni, vor fi unii care vor domni cu El. “Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El; dacă Îl tăgăduim, și El ne va tăgădui.” 2 Timotei 2:12.

“Fericiți și sfinți sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani.” Apocalipsa 20:6.

Alegerea și pregătirea acestei clase durează de multe secole, de la moartea lui Cristos până în prezent. Aceștia vor fi cu Domnul lor în cer, colaborând cu El în lucrarea de restaurare a oamenilor la viață perfectă pe pământ.

“Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este.” 1 Ioan 3:2.

Prin urmare, popularea pământului, deplina permisiune a omului să aibă experiența cu răul și cu consecințele lui și alegerea unei clase de conlucrători cu Cristos în împărăție, sunt cele trei motive pentru care s-a amânat aproape două mii de ani stabilirea domniei dreptății. Dar lucrul acesta se va face — la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.

Când va veni acea Împărăție?

Cum știm noi când va veni împărăția? Este aproape?

Da! Este aproape! Biblia arată o mulțime de semne ale schimbării condițiilor din lume care introduc acea împărăție. Multe dintre acestea se găsesc în cuvântarea Domnului nostru Isus, din Matei capitolul 24, bazându-se pe o profeție din cartea lui Daniel, capitolul 12.

Vom arăta pe scurt doar patru dintre aceste semne:

Un timp de necaz care amenință să distrugă tot ce este viu:

“Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n‑ar scăpa; dar, din cauza acelor aleși, zilele acelea vor fi scurtate.” Matei 24:21, 22.

Până la al doilea război mondial, când a izbucnit era războaielor nucleare, omul n-a avut capacitatea de a distruge întreaga creație. Astăzi cuvântul de coșmar “nimicire în masă” mărește frica omului datorită capacității de a distruge tot ce-i viu.

Cunoștința și revoluția în transporturi:

“Tu, însă, Daniel, ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea, până la timpul sfârșitului. Mulți vor alerga încoace și încolo și cunoștința va crește.” Daniel 12:4.

Odată cu introducerea educației obligatorii, cu posibilitatea de acces la materialul tipărit și cu introducerea epocii calculatorului, cunoștința a crescut foarte mult — dublându-se la fiecare 5-8 ani! Mijloacele de transport rapid sunt atât de obișnuite încât adesea uităm că strămoșii noștri, cu numai 150 ani în urmă, au fost limitați doar la viteza de mers a unui cal, și cei mai mulți au murit fără să călătorească la distanță mai mare de câțiva kilometri de locurile lor de naștere.

Israelul:

“Poporul Meu Israel … vor zidi iarăși cetățile pustiite și le vor locui … Îi voi planta în țara lor și nu vor mai fi smulși din țara pe care le-am dat-o, zice Domnul Dumnezeul tău.” Amos 9:14, 15.

Printr-un miracol modern, acest popor care a pribegit fără patrie timp de 2.000 de ani, s-a întors la patria lui. În ciuda numeroaselor atacuri, cu dușmani mai numeroși, el a rezistat, și astăzi stă tare printre familiile neamurilor.

Propovăduirea Evangheliei:

“Evanghelia aceasta a împărăției va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Și atunci va veni sfârșitul.” Matei 24:14.

La începutul anilor 1800 au fost stabilite în Europa și Statele Unite ale Americii societățile biblice în scopul distribuirii Scripturilor în întreaga lume. Astăzi Biblia este încă cea mai bine vândută carte și este disponibilă în peste o mie de limbi.

Să ascultăm iarăși cuvântul Domnului: “Tot așa, când veți vedea întâmplându-se aceste lucruri, să știți că împărăția lui Dumnezeu este aproape”. Luca 21:31.

Noi trăim într-o zi în care omul are puterea de a distruge tot ce este viu. Trăim într-o zi când cunoștința a crescut și mulți aleargă încoace și încolo. Trăim într-o zi în care renașterea lui Israel în vechea lui patrie este un fapt. Trăim într-o zi în care Evanghelia — Biblia — este publicată în întreaga lume.

De aceea trăim într-o zi în care împărăția lui Dumnezeu este aproape!

Da, omul s-a rugat pentru multe lucruri. Dar pentru nici un lucru nu s-a rugat atât de intens sau atât de mult cum s-a rugat pentru împărăție. Și aceasta este o rugăciune care va fi împlinită curând.

“Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău; vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ.” Matei 6:9, 10

  •  
  •  

Ce spun Scripturile despre iad?


La lege și mărturie! Căci pentru cei ce nu vorbesc după cuvântul acesta, nu le va răsări nici o lumină.”
Isaia 8:20
***O înțelegere corectă a acestui subiect a devenit aproape o necesitate pentru stabilitatea creștinului.

De secole, învățătura “ortodoxiei” de toate nuanțele a fost că Dumnezeu, înainte de a crea pe om, a creat un mare abis de foc și teroare în care pot intra toate miliardele familiei umane pe care El a plănuit să le aducă în existență; că El a numit acest abis “iad” și că toate promisiunile și amenințările din Biblie au fost intenționate să oprească pe cât de mulți posibil (o “mică turmă”), de la greșeli care ar face din acest loc îngrozitor casa lor veșnică.

Pe măsură ce cunoștința crește și superstițiile se sting, această vedere monstruoasă despre aranjamentul și caracterul divin își pierde forța, iar oamenii cugetători nu mai pot crede legenda care era în mod obișnuit ilustrată pe pereții bisericilor, la cel mai înalt nivel artistic și realism, astfel de exemple fiind încă văzute în Europa. Unii pretind acum că locul este literal, dar focul este simbolic etc., etc., în timp ce alții resping doctrina “iadului” în orice sens și în orice măsură. În timp ce suntem bucuroși să vedem că superstițiile cad și idei mai adevărate predomină despre marele, înțeleptul, dreptul și iubitorul Creator, suntem alarmați observând că înclinația celor care abandonează această îndelung respectată doctrină este spre îndoială, scepticism, necredință.

De ce ar fi așa, când mintea lor este pur și simplu eliberată de o eroare, vă veți întreba? Deoarece creștinii au fost de atâta timp învățați că temelia acestei îngrozitoare blasfemii împotriva caracterului și guvernării lui Dumnezeu este adânc așezată și bine fixată în Cuvântul lui Dumnezeu — Biblia — și, prin urmare, măsura în care această credință în “iad” se clatină, în aceeași măsură se clatină și credința lor în Biblie ca revelația adevăratului Dumnezeu; astfel că acei care au abandonat credința într-un “iad”, în ceva fel de chin veșnic, sunt adesea necredincioși pe față și batjocoritori ai Cuvântului lui Dumnezeu.

Conduși prin providența Domnului spre o înțelegere a faptului că Biblia a fost calomniată, la fel ca și Autorul ei divin, și că, înțeleasă corect ea nu învață despre acest subiect nimic păgubitor la adresa lui Dumnezeu, nici la adresa unei minți inteligente, vom încerca să arătăm deschis învățătura scripturală cu privire la acest subiect, pentru ca prin ea credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său să poată fi restabilită în inimile poporului Său, pe o temelie mai bună, rațională. Într-adevăr, opinia noastră este că oricine va găsi în felul acesta că vederea sa falsă s-a sprijinit pe concepții greșite și pe interpretări greșite, va învăța, în același timp, să se încreadă pe viitor mai puțin în propria sa imaginație și în imaginația altor oameni, și prin credință să se țină mai strâns de Cuvântul lui Dumnezeu, care este în stare să dea înțelepciune spre mântuire.

Că susținătorii doctrinei chinului veșnic au puțină credință în ea, sau n-au deloc, se vede din faptul că ea nu are nici o putere asupra comportamentului lor. În timp ce toate denominațiile creștinătății susțin învățătura că pedeapsa celor răi este un chin veșnic și o disperare nesfârșită, iremediabilă, ele sunt în mare parte liniștite, îngăduindu-le celor răi să-și urmeze cursul, în timp ce ele își urmează liniștite propria lor cale. Clopote melodioase, orgi răsunătoare, coruri artistice, edificii costisitoare, strane capitonate și oratorie rafinată care tot mai mult evită orice referire la această temă alarmantă, permit odihnă și amuzament congregațiilor moderne care se adună în ziua Domnului și sunt cunoscute lumii ca bisericile lui Cristos și reprezentantele învățăturilor Sale. Dar puțin pare să-i intereseze binele veșnic al mulțimii, sau chiar al lor propriu și al familiilor lor, deși în mod natural s-ar presupune că având perspectiva unei astfel de eventualități îngrozitoare, ei ar fi aproape înnebuniți în eforturile lor de a-i salva pe cei care pier.

Deducția evidentă este că ei nu o cred. Singura clasă de oameni care într-o oarecare măsură își arată credința în ea prin fapte este Armata Salvării; iar aceștia sunt subiect de râs aproape pentru toți ceilalți creștini, pentru că ei sunt oarecum consecvenți cu ceea ce cred. Totuși, metodele lor speciale, adeseori absurde, atât de izbitor în contradicție cu ale Domnului despre care este scris, că “nu va striga, nici nu va ridica vocea Sa, nici nu va face să o audă pe uliță” (Isaia 42:2), sunt foarte blânde în comparație cu ceea ce s-ar putea aștepta de la ei, dacă ar fi pe deplin convinși de această doctrină. Nu ne putem închipui cum cei care cred sincer în această doctrină groaznică umblă zi de zi după afacerile obișnuite ale vieții sau se adună liniștiți, cu eleganță, în fiecare duminică să asculte o prelegere de la amvon asupra unor subiecte deosebite cărora li s-a făcut adeseori publicitate. Pot ei face aceasta în timp ce de fapt cred tot timpul că semenii lor mor în proporție de o sută pe minut și intră în:

“Țara aceea izolată de adâncă disperare,
Unde Dumnezeu n-ascultă rugăciunea lor amară”?

Dacă ei într-adevăr ar crede aceasta, puțini sfinți ar putea sta acolo liniștiți gândindu-se la cei care în fiecare moment merg în grabă spre acea stare îngrozitoare descrisă de acel om bine intenționat, dar foarte înșelat, Isaac Watts (a cărui inimă a fost nemăsurat mai caldă și mai largă decât aceea pe care el a atribuit-o marelui Iehova) când a scris imnul:

„Furtunile de foc ale mâniei
Sufla-vor peste viermele rebel,
Și peste sufletele sterpe se vor abate
În uragan etern”.

Adeseori oamenii ajung să fie înnebuniți de supărare când prietenii lor sunt prinși în vreo catastrofă îngrozitoare, cum ar fi un foc sau un naufragiu, chiar dacă știu că ei vor fi eliberați repede prin moarte; totuși ei pretind a crede că Dumnezeu este mai puțin iubitor decât ei, și că El poate privi cu nepăsare, dacă nu chiar cu plăcere, la miliardele de creaturi ale Sale suferind o eternitate de chin încă și mai groaznic, pe care El l-a pregătit pentru ei, împiedicând orice scăpare din el pentru totdeuana. Și nu numai atât, dar ei așteaptă să ajungă în mod literal în sânul lui Avraam, de unde se vor uita peste prăpastie, vor vedea și vor auzi chinurile mulțimilor (dintre care, pe unii ei îi iubesc acum și plâng după ei); și își închipuie că vor fi atât de schimbați și vor deveni atât de mult în asemănare cu felul în care-L văd ei pe Dumnezeu, atât de împietriți față de orice milă și atât de lipsiți de iubire și compătimire, încât se vor bucura în- tr-un astfel de Dumnezeu și într-un astfel de plan.

Este uimitor că bărbați și femei de altfel sensibili, care își iubesc semenii și care fondează spitale, orfelinate, aziluri și societăți pentru împiedicarea cruzimii chiar și față de creația animală, sunt atât de neechilibrați mintal, încât să poată crede și susține o asemenea doctrină, și totuși să fie atât de indiferenți față de investigarea autorității ei!

Ne putem gândi la o singură excepție — cei care susțin doctrina ultra-calvinistă; care cred că Dumnezeu a hotărât astfel, că toate eforturile pe care ei le-ar putea face n-ar putea schimba rezultatul nici măcar pentru o singură persoană; și că toate rugăciunile pe care ei le-ar putea face n-ar schimba nici o iotă din planul îngrozitor pe care ei cred că Dumnezeu l-a făcut pentru veșnica plăcere a Lui și a lor. Aceștia, în- tr-adevăr ar putea sta liniștiți, în ceea ce privește efortul pentru semenii lor; dar de ce să cânte laude unui astfel de plan pentru condamnarea aproapelui lor, pe care Dumnezeu a poruncit să-l iubească ca pe ei înșiși?

De ce nu încep, mai degrabă, să se îndoiască de “învățăturile demonilor”, de această blasfemie contra marelui Dumnezeu, urzită în “veacurile întunecate”, când o preoțime vicleană învăța că este drept a face rău ca să rezulte bine?

Doctrina chinului veșnic a fost, fără îndoială, introdusă de papalitate pentru a-i face pe păgâni să se unească cu ea și să-i susțină sistemul. Ea a înflorit pe vremea când “luptele cu tauri” și întrecerile gladiatorilor erau distracțiile publice care plăceau cel mai mult; când cruciadele erau numite “războaie sfinte” și când bărbați și femei erau numiți “eretici” și erau adesea măcelăriți pentru că gândeau sau vorbeau contrar învățăturilor papalității; într-un timp când soarele adevărului evanghelic era întunecat; când Cuvântul lui Dumnezeu căzuse în uitare și era interzis să fie citit de altcineva decât de cler, a căror iubire față de aproapele lor era arătată adeseori prin torturarea “ereticilor” pentru a-i face să retracteze și să-și tăgăduiască credința și Biblia — ca să-i scape, dacă era posibil, ziceau ei, de viitorul și mai groaznic al “ereticilor” — chinul veșnic. Ei n-au împrumutat această doctrină de la păgâni, căci nici un popor păgân din lume nu are o doctrină atât de crudă, atât de diavolească și atât de nedreaptă. Să afle, oricine poate, și să expună faptul în toată întunecimea lui, ca dacă este posibil, să poată fi arătat că esența barbariei, a răutății, a urii și a lipsei de evlavie n-a fost însușită, nicidecum de la alții, de către cei pe care Dumnezeu i-a favorizat cel mai mult cu lumină de toate felurile și cărora Dumnezeu le-a încredințat Cuvântul Său. O, rușinea și confuzia care va acoperi fața multora, chiar oameni buni, care cu adevărat gândeau că fac serviciu lui Dumnezeu în timp ce propagau această doctrină blasfematoare, când se vor trezi la înviere, ca să afle despre iubirea și dreptatea lui Dumnezeu, și când vor ajunge să știe că Biblia nu învață această “erezie nimicitoare” a chinului veșnic, care dezonorează pe Dumnezeu, stinge iubirea, întunecă adevărul, împiedică pe sfinți și împietrește pe păcătoși. 2 Petru 2:1

Noi însă repetăm că, în lumina și dezvoltarea morală a zilei de azi, oamenii sensibili nu mai cred această doctrină. Totuși, deoarece ei cred că Biblia o învață, fiecare pas pe care-l fac în inteligență adevărată și în bunăvoință frățească, care împiedică credința în chinul veșnic, este în cele mai multe cazuri un pas de îndepărtare de la Cuvântul lui Dumnezeu, care este acuzat pe nedrept că este autoritatea pentru această învățătură. Prin urmare, a doua recoltă de roade rele, pe care o produce altoirea acestei erori de către diavol, este scepticismul. Astfel oamenii cugetători, inteligenți, cinstiți, sunt depărtați de la Biblie către filosofiile și științele deșarte, pe nedrept numite astfel, și către necredință. Nici oamenii “lumești” nu cred cu adevărat această doctrină; ea nici nu este o piedică în calea crimei, căci condamnații și clasele de jos sunt cei care cred cel mai tare în ea.

Dar, va zice cineva, n-a produs eroarea și ceva bun? N-au fost aduși mulți în biserici prin propovăduirea acestei doctrine în trecut?

Nici o eroare, răspundem noi, n-a făcut vreodată un bine adevărat, ci întotdeauna pagubă. Cei pe care eroarea îi aduce într-o biserică, și pe care adevărul nu-i va mișca, sunt o pagubă pentru Biserică. Miile de oameni terorizați, dar în inimă neconvertiți, pe care această doctrină i-a forțat să adere la papalitate, și care i-au umflat numărul și bogăția, au diluat puținul adevăr pe care-l dețineau înainte și l-au amestecat cu sentimentele lor nesfinte și cu erorile, așa încât, ca să facă față stării de lucruri schimbate, “clerul” a găsit necesar să adauge eroare la eroare și a recurs la metode, forme etc., neînvățate de Scripturi și nefolositoare celor cu adevărat convertiți, care sunt stăpâniți de adevăr. Printre acestea au fost: icoane, chipuri, mătănii, veșminte, lumânări, catedrale mărețe, altare etc., ca să-i ajute pe păgânii neconvertiți spre o formă de evlavie care să corespundă mai mult vechiului lor cult păgân, dar căreia îi lipsea toată puterea unei evlavii vii.

Păgânilor nu le-a folosit, deoarece ei erau tot păgâni în ochii lui Dumnezeu, dar au fost amăgiți ca să imite ceea ce nu înțelegeau sau nu făceau din inimă. Ei erau “neghină” adusă, ca să înăbușe “grâul”, fără ca neghinei să-i folosească. Domnul ne spune cine a semănat sămânța acestei recolte uriașe (Matei 13:39). Același lucru este adevărat și despre cei care își iau astăzi numele de “creștini”, care nu sunt în realitate convertiți de adevăr, ci sunt numai speriați de eroare sau ademeniți de avantaje pământești promise, cum sunt cele sociale sau de afaceri. Unii ca aceștia nu contribuie cu nimic la Biserica adevărată; prin ideile și purtarea lor, ei devin pietre de poticnire pentru adevărații consacrați, și prin incapacitatea lor de a digera adevărul, hrana adevărată a sfinților, ei fac și pe puținii păstori adevărați să înșele pe “oile” adevărate pentru a mulțumi cerințele acestor “capre” cu ceva plăcut gusturilor lor neconvertite. Nu, această eroare n-a făcut bine în nici un fel, decât în sensul că Dumnezeu este în stare să facă până și “furia omului” să-L laude. Tot așa, El va face ca acest lucru rău să servească în cele din urmă scopurilor Sale. În curând, când toți oamenii (în timpul Mileniului) vor ajunge să vadă această mare înșelare prin care Satan a orbit lumea în privința adevăratului caracter al lui Dumnezeu, poate va deștepta în ei o iubire mai caldă, mai puternică pentru Dumnezeu.

Văzând, deci, caracterul nerațional al vederilor oamenilor, să lăsăm la o parte opiniile și teoriile omenești, și să venim la Cuvântul lui Dumnezeu, singura autoritate în acest subiect, amintindu-ne că, “Dumnezeu Își este singur interpret și Se explică singur”.

Cuvântul “iad”

În primul rând să avem în vedere că scripturile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică, iar ale Noului Testament în greacă. Cuvântul “iad” este un cuvânt ales uneori de traducătorii Bibliei pentru a exprima sensul cuvântului evreiesc șeol și al cuvintelor grecești hadestartaroo și gheena, uneori traduse prin “mormânt” și “groapă”.

Cuvântul “iad” (hell — n. e.) în engleza veche, înainte de a fi preluat de teologii papali și a-i fi dat o semnificație nouă și specială care să se potrivească cu scopurile lor, a însemnat pur și simplu a tăinui, a ascunde, acoperi; prin urmare, locul tăinuit, ascuns sau acoperit. În literatura engleză veche se pot găsi relatări despre (helling) îngroparea cartofilor — punerea cartofilor în gropi; și despre (helling) acoperirea unei case — acoperind-o sau punându-i acoperiș. Cuvântul iad (hell) a fost, deci, folosit în mod potrivit ca sinonim pentru cuvintele “mormânt” și “groapă”, pentru a traduce cuvintele șeol și hades,însemnând starea secretă sau ascunsă a morții. Totuși, același spirit care a fost dispus să deformeze cuvântul pentru a teroriza pe ignoranți este încă dispus să continue eroarea — probabil spunând — “Să facem răul ca să poată urma binele”.

Dacă traducătorii Versiunii Revizuite a Bibliei (engleze — n. e.) ar fi fost cu totul descâlciți din eroarea papală și întru-totul cinstiți, ei ar fi făcut mai mult pentru a-l ajuta pe cercetătorul englez, decât doar să folosească cuvântul ebraic șeol și cuvântul grecesc hades, așa cum au făcut ei. Ar fi trebuit să traducă cuvintele.* Dar le-a fost evident frică să spună adevărul și le-a fost rușine să spună minciuni; și astfel ne-au dat șeol și hades netraduse și au permis deducția că aceste cuvinte au aceeași semnificație ca și semnificația denaturată a cuvântului “iad”. Această procedură, deși îi protejează un timp, totuși dezonorează pe Dumnezeu și Biblia, despre care oamenii obișnuiți încă presupun că ea învață despre un “iad” de chin prin cuvintele șeol și hades. Însă oricine poate vedea că dacă cuvântul șeol a fost potrivit să fie tradus de treizeci și unu de ori “mormânt” și de trei ori “groapă”, nu putea fi nepotrivit să fi fost tradus la fel și în celelalte locuri.

O particularitate de observat în compararea acestor cazuri, așa cum vom face imediat, este că în acele texte unde ideea chinului ar fi o absurditate, traducătorii versiunii King James au folosit cuvintele “mormânt” sau “groapă”, pe când în toate celelalte cazuri au folosit cuvântul “iad”; iar cititorul, învățat de mult cu ideea papală a chinului veșnic, citește cuvântul “iad” și se gândește că înseamnă un loc de chin, în loc de mormânt, locul sau starea ascunsă sau acoperită. De exemplu, să comparăm Iov 14:13 cu Ps. 86:13. Primul spune, “O, de m-ai ascunde în mormânt” (șeol), iar în al doilea, “… și Tu ai mântuit sufletul meu din infernul (șeol) cel mai de jos”. Cuvântul ebraic fiind același în ambele cazuri, nu vedem nici un motiv de ce același cuvânt “mormânt” să nu fie folosit în amândouă. Dar cât de absurd ar fi fost pentru Iov să se roage lui Dumnezeu ca să-l ascundă într-un iad de chin veșnic! Cititorul ar fi pus întrebări și secretul ar fi ieșit la iveală repede.

În timp ce traducătorii din vremea Reformei sunt întrucâtva de scuzat pentru înclinarea lor mintală în această problemă, fiindcă de-abia se desprinseseră din vechiul sistem papal, traducătorii noștri moderni, în special cei ai recentei Versiuni Revizuite, nu sunt îndrepățiți la nici o astfel de considerație. Profesorii de teologie și păstorii congregațiilor consideră că ei sunt îndreptățiți să urmeze calea acestor traducători, de a nu explica sensul cuvântului ebraic șeol și al celui grecesc hades, și folosind aceste cuvinte, ei de asemenea dau de înțeles turmelor lor încrezătoare că este vorba de un loc de tortură, un iaz de foc. În vreme ce le atribuim celor neștiutori numai cele mai bune motive, este evident că numai fățărnicia și lașitatea îi fac pe oamenii educați, care cunosc adevărul despre acest subiect, să prefere să continue a învăța eroarea prin deducție.

Dar nu toți slujitorii bisericești știu despre erorile traducătorilor și acoperă și ascund intenționat aceste erori de popor. Într-adevăr, mulți nu știu despre ele, acceptând doar, fără o cercetare sistematică și amănunțită, teoriile profesorilor lor de la seminar. Profesorii și învățații sunt cei vrednici de blamat. Aceștia au ținut ascuns adevărul despre “iad” din câteva motive: În primul rând există evident un fel de înțelegere sau etichetă printre ei, că dacă doresc să-și mențină poziția în “profesie”, ei “nu trebuie să divulge secretele școlii”, adică nu trebuie să divulge secretele profesionale “oamenilor de rând”, “laicilor”. În al doilea rând, cu toții se tem că a lăsa să se știe că ei au predat o doctrină nescripturală ani de zile, ar distruge respectul popular și reverența față de “cler”, față de denominații și de școlile teologice, și ar tulbura încrederea în înțelepciunea lor. O, și cât de mult atârnă de încrederea și reverența față de oameni, când Cuvântul lui Dumnezeu este atât de general ignorat! În al treilea rând, ei știu că mulți dintre membrii sectelor lor nu sunt contrânși de “iubirea lui Christos” (2 Corinteni 5:14), ci numai de frica iadului, și ei văd clar, prin urmare, că a lăsa adevărul să fie cunoscut acum ar însemna a pierde numele și banii multora din turmele lor, iar aceasta, pentru “câți vor să se fălească de corp” (“cei care doresc să arate bine în fața oamenilor”, traducerea Cornilescu revizuită — n.e.) — Galateni 6:12, ar părea să fie o mare nenorocire.

Dar care va fi judecata lui Dumnezeu, al cărui caracter și plan sunt ponegrite prin doctrina blasfematoare, care este sprijinită de aceste cuvinte netraduse? Îi va lăuda El pe acești slujitori necredincioși? Le va îndreptăți El calea? Păstorul cel Mare îi va numi pe aceștia prietenii Săi iubiți și le va face cunoscute planurile Sale viitoare (Ioan 15:15) ca ei să le denatureze, de asemenea, pentru a-și păstra propria demnitate și reverență? Va continua El să trimită “lucruri noi și vechi”, “hrană la timp” pentru casa credinței prin mâna slujitorilor necredincioși? Nu, aceștia nu vor continua să fie purtătorii Lui de cuvânt sau să păstorească turma Sa (Ezechiel 34:9,10). El va alege în locul lor, ca și la prima venire, purtători de cuvânt dintre laici — “oameni de rând” — și le va da cuvinte la care nimeni dintre marii preoți nu va fi în stare să răspundă sau să se împotrivească (Luca 21:15). Și, după cum a fost prezis, “înțelepciunea înțelepților lui va pieri și cuminția cuminților săi se va acunde”. Isaia 29:9-19

“Infern” în Vechiul Testament

Cuvântul “infern”, în Biblia de la 1874, apare de patruzeci și patru de ori în Vechiul Testament și în fiecare caz în ebraică esteșeol. Nu înseamnă un iaz de foc și de pucioasă, nici altceva asemănător cât de cât cu acest gând, nici în cea mai mică măsură! Chiar contrariul: în locul unui loc de foc arzător, este descris în context ca o stare de “întuneric” (Iov 10:21); în locul unui loc unde se aud țipete și gemete, este descris în context ca un loc al “tăcerii” (Psalmul 115:17); în loc să reprezinte în vreun sens durere și suferință, sau părere de rău, contextul îl descrie ca pe un loc sau o stare a uitării (Psalmul 88:12), “căci nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt (șeol) unde te duci”. Eclesiastul 9:10

Semnificația cuvântului șeol este “stare ascunsă”, așa cum se aplică la starea omului în moarte, în care și dincolo de care totul este ascuns, cu excepția ochiului credinței; ca atare, prin asociere potrivită și strânsă, cuvântul a fost adesea folosit în sensul de mormânt — groapă, loc ascuns sau locul dincolo de care numai cei care au ochiul înțelegerii luminat pot vedea învierea, restabilirea ființei. Și să observăm, în mod special, că același cuvânt șeol este tradus de căre traducătorii Bibliei de la 1874 “infern” de patruzeci și patru de ori, “mormânt” de douăzeci și șapte de ori și “groapă” de patru ori.

Toate textele în care “șeol” este tradus “infern”

  1. Prov. 27:20. “Precum infernul și adâncul nu se satură, așa nu se satură nici ochii omului.”
  2. Amos 9:2. “De vor săpa până în infern și de acolo mâna Mea îi va lua.” (O expresie figurativă deoarece, cu siguranță, gropile din pământ sunt singurele infernuri în care oamenii pot să sape.)
  3. Psalm 6:5. “În infern cine Te va lăuda?”
  4. Psalm 16:10. “Căci Tu nu vei lăsa infernului sufletul meu, nici nu vei lăsa pe cuviosul Tău să vadă mormântul (“putrezirea” în traducerea Cornilescu revizuită — n. e.).” (Acesta se referă la cele trei zile ale Domnului nostru în mormânt — Fapte. Ap. 2:31;3:15.)

5,6. Psalm 18:5 și 2 Sam. 22:6. “Legăturile infernului mă învăluiau, peste mine căzură lanțurile morții.” (Un limbaj figurativ în care se arată cum necazurile grăbesc pe cineva spre mormânt.)

  1. Psalm 30:3. “Iehova, scos-ai din infern sufletul meu.” Nimeni nu va crede că sufletul lui David a fost scos dintr-un chin veșnic, deoarece partea din urmă a versetului arată infernul din care David a scăpat, zicând: “Păstra-tu-mi-ai viața ca să nu mă cobor în groapă.”
  2. Psalm 31:17. “Rușineze-se nelegiuiții, tacă în infern.” (Într-adevăr, “acolo răii încetează de a tulbura” — Iov 3:17.)
  3. Psalm 49:14. “Ca oile în infern vor fi puși, moartea îi va paște.” (Moartea îi duce pe toți în infern, în mormânt, în pulbere.) “Și mutra (frumusețea sau puterea) lor o va mânca infernul (nimicirea).”
  4. Psalm 49:15. “Dar Dumnezeu va răscumpăra sufletul meu din puterea infernului.” (Dumnezeu a răscumpărat viața tuturor oamenilor prin Fiul Său Isus și acum toți așteaptă “dimineața învierii”, când vor fi eliberați din pulbere — Ioan 5:28.)
  5. Psalm 55:15. “Coboare-se de vii în infern!” Textul marginal (englez), “groapă”.
  6. Psalm 86:13. “Și Tu ai mântuit sufletul meu din infernul cel mai de jos.” Textul marginal (englez), “groapă”.
  7. Psalm 88:3. “Și viața mea se apropie de infern” (nimicire).
  8. Psalm 89:48. “Care este omul … care va scăpa sufletul său de infern?” (În loc ca sufletul să fie nemuritor, întrebarea este, cine va scăpa sufletul său de la moarte? Dacă Dumnezeu nu pregătea o răscumpărare și înviere, neamul omenesc se stingea din viață.)
  9. Psalm 116:3. “Funiile morții mă înconjuraseră, strâmtorările infernului m-aflaseră.” (Bolile și necazurile sunt mâinile simbolice ale mormântului care ne prind.)
  10. Psalm 139:8. “… și de mă voi culca în infern, iacă Tu și acolo ești.” (Puterea lui Dumnezeu este nemărginită; chiar și asupra celor din mormânt El are putere și va exercita-o aducându-i afară pe toți care sunt în morminte — Ioan 5:28.)
  11. Numeri 16:30-33. “… și pământul își va deschide gura sa și-i va înghiți pe ei … și pe toți oamenii care erau a lui Core și toată averea lor. Se pogorâră … de vii în infern și pământul îi acoperi.” (Aceasta nu este, nicidecum, o dovadă că s-au coborât într-un iad de chinuri; ei au fost înghițiți de pământ.)
  12. Deut. 32:22. “Că focul s-a aprins în mânia Mea, și va arde până la cele mai adânci ale infernului.” (O reprezentare figurativă a distrugerii, o deplină ruină a lui Israel ca națiune — “mânia spre pierzare”, cum a numit-o apostolul, mânia lui Dumnezeu a “ars” acea națiune până la baza temeliilor ei — 1 Tes. 2:16.)
  13. Iov 11:8. “Înaltă ca cerurile este (înțelepciunea lui Dumnezeu)! Ce poți face? Mai adâncă decât infernul (decât orice groapă)! Ce poți cunoaște?”
  14. Iov 17:16. “S-a pogorât sub zăvoarele infernului, de este repaus măcar în pulbere.” (Cu siguranță, în pulbere este repaus — Iov 3:17,18.)
  15. Iov 26:6. “Gol este infernul (mormântul) înaintea Lui și fără acoperiș adâncul.”
  16. Prov. 7:27. “Calea spre infern (mormânt) este casa ei, ducătoare la cămările morții.”
  17. Prov. 15:11. Infernul și adâncul sunt înaintea lui Iehova.” (Aici mormântul este asociat cu nimicirea și nu cu viața în chinuri.)
  18. Prov. 15:24. “Calea vieții merge tot în sus pentru cel înțelept, ca să se depărteze de infernul de jos.” (Aceasta ilustrează speranța învierii din mormânt.)
  19. Prov. 30:15,16. “Trei lucruri sunt ce nu se mai satură, da patru, ce nu zic “destul”: infernul (distrugerea), mitra stearpă, pământul neadăpat de apă și focul ce niciodată nu zice: “destul”.” (După cum focul nimicește totul, tot astfel și moartea distruge totul.)
  20. C. Cântărilor 8:6. “… tare ca moartea este iubirea; puternică ca infernul (distrugerea) gelozia ei.”
  21. Isaia 5:14. “De aceea se lărgește infernul și deschide gura sa cea fără de margini.” (Aici groapa este un simbol al nimicirii.)

28,29. Isaia 14:9,15. “Infernul (textul marginal englez, mormântul) de dedesupt s-a cutremurat pentru tine, ca să te întâmpine la venirea ta … Dară în infern iacă-te aruncat.” (Mormântul redat la fel în versetul 11.)

  1. Isaia 28:15-18. “Pentru că ați zis: “noi am încheiat legământ cu moartea și cu infernul (mormântul) am făcut învoială; când biciul inundării va trece, el nu va ajunge la noi căci ne-am făcut minciuna locul nostru de scăpare și sub mințire ne vom ascunde”. Pentru aceasta așa zice Iehova, Domnul “… legământul vostru cu moartea se va rupe și învoiala voastră cu infernul (mormântul) nu va sta.” (Dumnezeu declară, astfel, că ideea predominantă, prezentă, prin care moartea și mormântul sunt înfățișate mai degrabă ca prieteni, decât dușmani va înceta și omul va învăța că moartea este plata păcatului și că ea este în puterea lui Satan — Romani 6:23, Evrei 2:14 — și nu în a unui înger trimis de Dumnezeu.)
  2. Isaia 38:10. “Zis-am pe la miazăziua zilelor mele: “Mă voi duce la porțile infernului, lipsi-mă-voi de rămășița anilor mei”.” (Din aceste cuvinte ale lui Ezechia, bunul rege al lui Iuda, desigur nimeni nu va crede că el, Ezechia, aștepta să meargă la porțile unui chin veșnic. Fiind bolnav, el se simțea aproape de moarte, de stingere, de uitare, unde știa că se va duce.)
  3. Isaia 38:18. “Căci nu infernul te va lăuda.” (În partea din urmă a textului se vede clar, că infernul amintit aici este “groapa”.)
  4. Isaia 57:9. “Și te-ai umilit până la infern.” (Aici, adâncimea simbolică a degradării.)
  5. Ezec. 31:15-17. “În ziua în care s-a pogorât în infern, făcut-am să plângă pentru dânsul … Făcut-am să se înspăimânte popoarele de vuietul căderii sale, când l-am pogorât în infern cu cei ce se pogoară în groapă … Și aceștia s-au pogorât cu dânsul în infern.” (Descrierea simbolică și profetică a căderii Babilonului în distrugere, tăcere, mormânt.)
  6. Ezec. 32:21. “Cei mai puternici dintre viteji de dânsul vor vorbi din mijlocul infernului și de cei ce l-au ajutat.” (O continuare a aceleiași figuri reprezentând distrugerea Egiptului ca națiune, unindu-se cu Babilonul în nimicire.)
  7. Ezec. 32:27. “Care s-au pogorât în infern cu armele lor de rezbel și care au pus săbiile lor sub capetele lor și uneltele fărădelegilor lor pe oasele lor, deși erau frica celor puternici în pământul celor vii.” (Groapa este singurul “infern” în care cei căzuți dorm cu săbiile sub capul lor.)
  8. Osea 13:14. “Din mâna infernului i-aș răscumpăra; de moarte i-aș mântui; dar haide moarte cu ciuma ta, haide infernulecu mortăciunea ta! Compătimirea fie ascunsă de ochii Mei!” (Aici este profețită învingerea răscumpărării pentru întreg neamul omenesc, îndeplinită de Domnul nostru Isus Cristos la întâia Lui venire, pe baza căreia, la a doua Lui venire, în Împărăția de o mie de ani, va pune capăt morții, va nimici mormântul, eliberând pe toți morții din el — Apoc. 20:14; Ioan 5:28.)
  9. Habacuc 2:5. “(Cel) ce-și întinde lăcomia sa ca infernul (mormântul) și este nesățios ca și moartea.”
  10. Iona 2:1,2. “Și s-a rugat Iona lui Iehova, Dumnezeul său, din pântecele peștelui și a zis: “Strigat-am în strâmtorarea mea către Iehova și El m-a auzit, din pântecele infernului am strigat, și Tu ai auzit vocea mea.” (Pântecele peștelui a fost pentru un timp mormântul său.)

Textele în care “șeol” este tradus “mormânt” și “groapă”

  1. Gen. 37:35. “Plângând mă voi coborî la fiul meu în mormânt!
  2. Gen. 42:38. “… atunci voi, căruntețele mele le veți pogorî cu întristare în mormânt.” (Vezi, de asemenea, aceeași exprimare în cap. 44:29-32. Traducătorilor nu le-a plăcut să trimită pe Iacov, slujitorul lui Dumnezeu în iad numai din cauza că fiii lui au fost răi.)
  3. 1 Sam. 2:6. “Iehova omoară și învie, coboară în mormânt și face să învie.”
  4. 1 Împ. 2:6,9. “… și cărunteța lui să nu se pogoare în pace în mormânt … să pogori cu sânge cărunteța lui în mormânt.
  5. Iov 3:22. “Se veselesc când găsesc mormântul.” (Nimeni nu se poate veseli găsind un chin veșnic.)
  6. Iov 7:9. “… așa și cel ce se pogoară în mormânt.
  7. Iov 14:13. “O, de m-ai ascunde în mormânt, de mai acoperi până ce-ți va trece mânia; de mi-ai pune un termen, după care să-|i amintești iarăși de mine” (să mă înviezi)!
  8. Iov 17:1,13,14. Mormântul mă așteaptă … Mormântul e casa mea; în întuneric îmi aștern culcușul meu.” (Iov așteaptă învierea — “dimineața”.)
  9. Iov 21:13. “Ei își petrec zilele în fericire și într-o clipeală se pogoară în mormânt.
  10. Iov 33:22-24,28. “Sufletul său se apropie de mormânt … Dară de se află la dânsul unu … și el se îndură de dânsul și zice: “Apără-l să nu se pogoare în mormânt; am găsit cu cale a-l ierta” (pe baza jertfei de ispășire dată de Isus Hristos, Rom. 3:25, 26) … El apărat-a sufletul meu, să nu se pogoare în mormânt (pentru todeauna, ci numai pentru un timp).”
  11. Psalm 9:17. “În mormânt (nu într-un iad cu chinuri) se vor reîntoarce nelegiuiții.” “Că țărână ești și în țărână te vei întoarce” — Gen. 3:19.
  12. Psalm 55:23. “… Dumnezeu îi va coborî în adâncul mormântului.
  13. Psalm 88:4,5,11. “Asemănat sunt celor ce se coboară în mormânt … ce zac în mormânt … Oare spune-vor în mormântde îndurarea Ta?”
  14. Psalm 141:7. “… așa risipească-se oasele noastre la gura mormântului.
  15. Prov. 1:12. “Să-i înghițim de vii, ca infernul și întregi, ca pe cei ce se pogoară în mormânt” (comparați cu Num. 16:30-33).
  16. Prov. 5:5. “… pașii săi ies la mormânt (duc la mormânt).”
  17. Prov. 9:18. “Și el nu știe că acolo sunt umbrele morții și că cei chemați de ea sunt în adâncul mormântului.” (Aici invitații prostituatei sunt reprezentați ca morți, bolnavi sau muribunzi și mulți, victime ale senzualității în mormintele premature ale bolilor care, de asemenea, grăbesc posteritatea lor la mormânt.)
  18. Ecles. 9:10. “Toate câte-ți sunt la îndemână, fă-le cu toată puterea ta; căci nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt unde te duci.”
  19. Isaia 14:19. “… ce se pogoară la pietrele mormântului.
  20. Psalm 30:3,9. “… păstratu-mi-ai viața, ca să nu mă cobor în groapă … Ce folos este de sângele meu (de viața mea), de mă voi pogorî în groapă.
  21. Psalm. 107:20. “… și să-i scape din gropile lor.”
  22. Zaharia 9:11. “… voi da drumul încătușaților tăi din groapa în care nu este apă” (dar nici foc).

Această listă cuprinde toate textele în care cuvântul evreiesc “șeol” nu s-a tradus “infern”. Din această examinare trebuie să fie evident, tuturor cititorilor, că descoperirea lui Dumnezeu de-a lungul a patru mii de ani nu conține nici o sugestie despre un “iad” așa cum este înțeles acum, să semnifice, acest cuvânt.

“Iad” și “infern” în Noul Testament

În Noul Testament, cuvântul grecesc hades corespunde exact cuvântului ebraic șeol. Ca dovadă vedeți citatele din Vechiul Testament date de apostoli, în care ei îl redau hades. De exemplu, Faptele Apostolilor 2:27, “… că nu vei lăsa sufletul meu îninfern” este un citat din Psalmul 16:10, “căci Tu nu vei lăsa infernului (șeolului) sufletul meu”. Și în 1 Cor. 15:54, 55: “Moartea s-a înghițit în biruință. Moarte unde este boldul tău, iadule (hades) unde este biruința ta?”, este o aluzie la Isaia 25:8, “Va înghiți moartea pentru etern” și la Osea 13:14, “… haide moarte cu ciuma ta, haide infernule (șeol) cu mortăciunea ta”.

Cuvintele “iad” și “infern” traduse din cuvântul grecesc “hades”

  1. Matei 11:23. Și tu Capernaume! care te-ai înălțat până la cer, te vei pogorî până la iad.” Luca 10:15: “… până la iad te vei pogorî.” (Cetatea a fost favorizată din belșug cu privilegiile cunoștinței și a ocaziilor, sau figurativ, a fost “înălțată la cer”, dar datorită folosirii greșite a favorurilor lui Dumnezeu, va fi înjosită, sau figurativ coborâtă în iad, ruinată, distrusă. Acum este atât de complet îngropată în uitare, încât chiar și locul unde a fost este o chestiune de dispută. Capernaumul este în mod sigur distrus, coborât la iad.)
  2. Luca 16:23. “Și în iad ridicându-și ochii săi, fiind în chinuri.” (O figură parabolică explicată mai departe sub un titlu separat.)
  3. Apoc. 6:8. “Și am văzut, și iacă un cal galben; și numele celui ce ședea pe el era Moartea și Infernul urma după ea.” (Simbol al distrugerii sau mormântul.)
  4. Matei 16:18. “… pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Deși persecuție aspră și neînduplecată a îndurerat Biserica în timpul Vârstei Evanghelice, aceasta niciodată nu va determina exterminarea ei și în cele din urmă prin învierea sa îndeplinită de Domnul ei, Biserica va domni peste iad — mormânt.)

Cristos în “infern” (hades) și înviat din “infern” (hades) Fapte. Ap. 2:1, 14, 22-31

… sosind ziua cincizecimii … Petru sculându-se … le-a zis: “Bărbați israeliți, ascultați cuvintele acestea: Isus Nazarineanul, bărbat adeverit de la Dumnezeu între voi … fiind dat după sfatul hotărât și după preștiința lui Dumnezeu (El a fost dat pentru păcatele noastre), luându-L și prin mâinile celor fărădelege crucificându-L, l-ați omorât. Pe care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile (sau legăturile) morții fiindcă nu era cu putință ca să fie El ținut de dânsa (pentru că Cuvântul lui Iehova declarase înainte învierea Sa); Că David zice despre dânsul (reprezentându-l sau vorbind pentru el), văzut-am (Eu, Cristos) pe Domnul (Iehova) înaintea Mea pururea, că este de-a dreapta Mea, ca să nu mă clătesc. Pentru aceasta s-a veselit inima Mea și s-a bucurat limba Mea, chiar și corpul Meu se va repausa în speranță, că nu vei lăsa sufletul Meu în infern (hades, mormânt, condiția morții), nici vei lăsa ca cel cucernic al Tău să vadă stricăciunea. Tu (Iehova) mi-ai făcut cunoscut (mie, Cristos) căile vieții”.” Aici Domnul nostru personificat prin profetul David exprimă credința Sa în promisiunea lui Iehova privind învierea și îndeplinirea completă și glorioasă a planului lui Iehova prin El și se bucură în perspectivă.

Petru continuă spunând: “Bărbați, frați, să-mi fie iertat a vorbi liber către voi despre patriarhul David, că a și murit și s-a îngropat și mormântul lui este între noi până în-tr-această zi (așa că această profeție nu s-a putut referi la el personal, pentru că sufletul lui David a fost lăsat în “infern” — hades, mormânt, starea morții — și corpul său a văzut stricăciunea). Deci, fiind profet și știind că i s-a jurat Dumnezeu cu jurământ că din trupul coapselor lui, după corp va ridica pe Christos să șadă pe tronul lui; mai-nainte văzând aceasta a vorbit de învierea lui Christos (din “infern” — hades, mormânt — în care a trebuit să meargă pentru nelegiuirile noastre), că sufletul Său nu s-a lăsat în infern (hades — starea morții), nici corpul Lui nu a văzut stricăciunea. Astfel Petru prezintă un argument puternic, logic, bazat pe cuvintele profetului David — arătând, în primul rând, că Cristos, care a fost dat de către Dumnezeu pentru nelegiuirile noastre, a mers în “infern”, în mormânt, în starea morții, distrugere (Psalmul 16:10), și în al doilea rând că, potrivit făgăduinței a fost eliberat din infern, mormânt, moarte, distrugere, prin înviere — o ridicare la viață, fiind creat din nou aceeași ființă identică, dar mai glorioasă și înălțată chiar la “strălucirea măririi și imaginea ființei Lui (a Tatălui)” (Evrei 1:3). Și acum “acest Isus” (Fapte. 2:36), în descoperirea Sa următoare Bisericii, declară:

Apoc. 1:18. … Cel ce sunt viu și am fost mort și iacă trăiesc în secolii secolilor; Amin, și am cheile infernului (hades, mormânt) și ale morții.”

Amin! Amin! răspund inimile noastre; deoarece în învierea Sa noi vedem rezultatul glorios al întregului plan al lui Iehova, care va fi îndeplinit prin puterea Celui înviat, care acum deține cheile mormântului și ale morții, și la timpul potrivit va elibera toți prizonierii care sunt, prin urmare, numiți “încătușați cu speranță” (Zaharia 9:12; Luca 4:18). Nici o viclenie sau iscusință, prin nici un șiretlic, nu poate denatura aceste scripturi complet și să le folosească greșit în spijinul acelor tradiții papale monstruoase și blasfematoare ale chinului veșnic. Dacă aceasta ar fi fost pedeapsa noastră, Cristos, pentru a fi sacrificiu înlocuitor pentru noi, trebuie încă să îndure, și pentru toatăeternitatea, un astfel de chin, ceea ce nimeni nu va pretinde. Dar pedeapsa noastră a fost moartea, și “Christos a murit pentru păcatele noastre” “și pentru ale toată lumea”. 1 Corinteni 15:3; 1 Ioan 2:2

Apoc. 20:13,14. “Și marea a dat pe morții cei din-tr-ânsa și moartea și infernul (mormântul) au dat pe morții cei dintr-ânsele și s-au judecat fiecare după faptele sale. Și moartea și infernul (mormântul) s-au aruncat în lacul cel de foc. Acesta este mortea cea de a doua”. (Lacul de foc este simbolul nimicirii finale și veșnice. Moartea și infernul (mormântul) merg amândouă în el. Și nu va mai fi moarte; “Neamicul cel mai de pe urmă ce se va desființa este moartea” — 1 Corinteni 15:26; Apocalipsa 21:4.)

Alte locuri unde este cuvântul “iad”

După ce am examinat cuvântul șeol, singurul cuvânt în Vechiul Testament redat prin “infern”, și cuvântul hades, cel mai frecvent redat în Noul Testament prin “iad”, acum remarcăm fiecare loc rămas în Scripturi unde se folosește cuvântul “iad”. În Noul Testament, alte două cuvinte sunt redate prin “iad”, și anume, gheena și tartaroo, pe care le vom analiza în ordinea numită.

“Gheena” = Valea Hinnom

Acest cuvânt apare în următoarele texte — în total de douăsprezece ori: Matei 5:22, 29, 30; 10:28; 18:9; 23:15, 33; Marcu 9:43-47; Luca 12:5; Iacov 3:6. Aceasta este forma grecească a cuvintelor ebraice care sunt traduse prin “Valea Hinnom”. Această vale este așezată chiar în afara cetății Ierusalimului și a servit de canal pentru scurgere și pentru arderea gunoaielor din acea cetate. Acolo erau aruncate cadavrele, gunoaiele etc. și focul era menținut arzând continuu pentru a mistui cu totul orice era depozitat acolo, adăugându-se pucioasă ca să ajute arderea și să asigure o distrugere completă. Dar nu era permis să fie aruncat în gheena nimic ce era viu. Evreilor nu le era permis să tortureze nici o creatură.

Când ne gândim că prin poporul Israel Dumnezeu ne-a dat învățături ilustrând procedurile și planurile Sale, prezente și viitoare, trebuie să ne așteptăm ca această Vale Hinnom sau gheena să-și joace și ea rolul ei în ilustrarea lucrurilor viitoare. Știm că preoțimea și templul lui Israel au ilustrat Preoțimea Împărătească, Biserica creștină, deoarece ea va fi adevăratul templu al lui Dumnezeu; și știm că cetatea lor principală a fost o ilustrație a Ierusalimului Nou, sediul puterii Împărăției și centrul autorității — cetatea (guvernul) marelui Împărat, Emanuel. Ne amintim, de asemenea, că guvernul lui Cristos este reprezentat în cartea Apocalipsei (cap. 21:10-27) printr-o cetate — Ierusalimul cel Nou. Acolo, după descrierea clasei căreia i s-a permis să intre în privilegiile și binecuvântările acelei Împărății — cei onorabili și glorioși, și toți cei care au dreptul la pomii vieții — aflăm că este, de asemenea, declarat că nu va intra în ea nimic întinat, sau care trăiește în urâciune sau minciună, ci numai cei pe care Mielul îi va scrie ca vrednici de viață. Această cetate, care astfel va reprezenta lumea întreagă mântuită la sfârșitul Mileniului, a fost simbolizată prin cetatea pământească Ierusalim; iar cei întinați, cei care trăiesc în urâciune etc., clasa celor nevrednici de viață veșnică, cei care nu vor intra în ea, au fost reprezentați prin cadavrele respinse și murdare, lipsite de viață, aruncate în gheena afară din cetate — a căror distrugere completă — moartea a doua — a fost astfel simbolizată. În consecință, găsim declarat că acei care n-au fost găsiți vrednici de viață sunt aruncați în “lacul cel de foc” (Apocalipsa 20:15) — focul aici, ca și peste tot, fiind folosit ca simbol al nimicirii, iar simbolul lacului “cel de foc” fiind scos din aceeași gheena sau Valea Hinnom.

De aceea, fiindcă gheena a servit unui scop util pentru cetatea Ierusalim, ca un loc pentru arderea gunoiului, această vale, ca și cetatea însăși, a fost un tip și a ilustrat procedeele viitoare ale lui Dumnezeu, respingând și dând la nimicire toate elementele necurate, împiedicându-le astfel să întineze cetatea sfântă, Noul Ierusalim, după ce încercarea din veacul Milenar va fi dovedit pe deplin și va fi separat cu o corectitudine negreșită “oile” de “capre”.

Așadar, gheena a fost un tip sau o ilustrație a morții a doua — distrugerea finală și completă, din care nu poate fi nici o revenire; pentru că după aceea, “nu mai rămâne sacrificiu pentru păcate, ci … o râvnă arzătoare care va mistui pe cei împotrivitori” (Evrei 10:26, 27).

Să ne amintim că Israel, pentru a fi folosit ca tip al viitoarelor procedee ale lui Dumnezeu cu neamul omenesc, a fost tratat tipic, ca și cum răscumpărarea ar fi fost deja dată înainte de ieșirea lor din Egipt, deși numai un miel tipic fusese înjunghiat. Când a fost construit Ierusalimul și templul — care a reprezentat templul adevărat, Biserica și Împărăția adevărată așa cum va fi ea stabilită prin Cristos în Mileniu — acel popor a simbolizat lumea în Veacul Milenar. Preoții lor au reprezentat Preoțimea Împărătească glorificată și Legea lor cu cerințele ei de ascultare perfectă a reprezentat Legea și condițiile sub Noul Legământ, care vor fi puse în aplicare pentru binecuvântarea tuturor celor ascultători și pentru condamnarea tuturor celor care, acordându-li-se cea mai deplină ocazie, nu se vor supune din inimă conducerii drepte și legilor marelui Împărat.

Văzând, deci, că organizarea politică a lui Israel, condițiile etc. le-au prefigurat pe cele din lume în veacul viitor, ce potrivit este să găsim în Valea sau abisul gheena o ilustrație a morții a doua, distrugerea completă în veacul care vine a tot ce este nevrednic să fie păstrat; și cât de potrivit este, de asemenea, simbolul “lacul de foc care arde cu pucioasă” (Apoc. 19:20), inspirat din aceeași gheena sau Valea Hinnom, care arde continuu cu pucioasă. Expresia “care arde cu pucioasă” mărește puterea simbolului “foc”, pentru a exprima distrugerea completă și irevocabilă a morții a doua, deoarece pucioasa arzândă este cel mai ucigător agent cunoscut. Ce rațional este, de asemenea, să așteptăm ca Israelul să aibă tribunale și judecători care se aseamănă sau prefigurează judecățile din veacul viitor și ca sentința acelor tribunale (figurative) ale acelui popor (figurativ) sub acele legi (figurative) la acel abis (figurativ), din afara acelei cetăți (figurative), să corespundă considerabil sentințelor (reale) ale tribunalului (real) și ale judecătorilor din veacul viitor. Dacă aceste puncte vor fi reținute, ele ne vor ajuta mult să înțelegem cuvintele Domnului nostru referitoare la gheena; pentru că, deși a fost menționată și s-a făcut referire la valea literală, totuși aceste cuvinte conțin învățături legate de veacul viitor și de gheena antitipică — moartea a doua.

Vinovat va fi de focul gheenei — Matei 5:21, 22

“Ați auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu ucizi” și cine va ucide vinovat va fi judecății. Iar eu zic vouă, că tot cel ce se mânie asupra fratelui său fără cauză, vinovat va fi (în viitor — sub regulamentele adevăratei Împărății) judecății și cine va zice fratelui său Raca (prostule, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.), vinovat va fi sinedriului, dară cine va zice, nebunule, vinovat va fi de focul gheennei.

Pentru a înțelege aceste cuvinte referitoare la sinedriu, judecători și gheena, toți ar trebui să știm câte ceva despre regulamentele evreiești. “Curtea cu juri” se compunea din șapte bărbați (sau douăzeci și trei — numărul este disputat), care aveau puterea să judece unele categorii de nelegiuiri. Înaltul Consiliu, sau Sinedriul, era format din șaptezeci și unu de bărbați, recunoscuți ca învățați și capabili. Acesta era cel mai înalt tribunal al evreilor și supravegherea lui era peste cazurile cele mai grave. Pedeapsa cea mai aspră era moartea; însă unii criminali foarte înrăiți erau supuși după moarte unei înjosiri, refuzându-li-se îngroparea și fiind aruncați împreună cu cadavrele câinilor și cu gunoaiele din cetate etc. în gheena, ca să fie nimiciți acolo. Scopul acestei arderi în gheena era ca să facă nelegiuirile și pe nelegiuiți detestabili în ochii poporului și însemna că acuzatul era un caz fără speranță. Trebuie să ne amintim că Israelul spera într-o înviere din mormânt, și că de aceea erau deosebit de atenți în tratarea corpurilor celor morți. Neînțelegând pe deplin puterea lui Dumnezeu, se pare că ei se gândeau că El avea nevoie de ajutorul lor (Exodul 13:19; Evrei 11:22; Fapte. Ap. 7:15, 16). Prin urmare, nimicirea corpului în gheena, după moarte, sugera (simbolic) pierderea speranței vieții viitoare printr-o înviere. Astfel pentru aceștia gheena a reprezentat moartea a doua în același mod figurativ în care ei ca popor au reprezentat sau ilustrat o nouă ordine de lucruri viitoare sub Noul Legământ.

Remarcați că Domnul nostru, în cuvintele de mai sus, le-a arătat că interpretarea Legii de către ei, oricât de severă era, a fost mult inferioară semnificației reale a acelei Legi, așa cum va fi ea interpretată sub Împărăția reală și sub Judecătorii reali, care au fost reprezentați prin împărăția și judecătorii lor. El le-a arătat că porunca din Legea lor “să nu ucizi” mergea mult mai departe decât presupuneau ei; că mânia răutăcioasă și insulta “vor fi” considerate sub Noul Legământ o încălcare a Legii lui Dumnezeu și că, acei care sub condițiile favorabile ale Veacului Nou nu se vor reforma atât de amănunțit ca să respecte deplin Legea lui Dumnezeu, vor fi socotiți vrednici de ceea ce a simbolizat gheena din apropierea lor — moartea a doua. Totuși, rigurozitatea strictă a acelei Legi va fi aplicată numai în măsura în care vor fi nesocotite disciplinările, avantajele și ajutorul din veacul acela, care-i vor face capabili pe fiecare să se conformeze legilor lui.

Aceeași idee este continuată în

Matei 5:22-30

“… iar eu vă zic vouă … că mai de folos îți este ca să piară unul din membrii tăi, decât tot corpul tău să se arunce în gheennă.

Aici iarăși, lucrarea Legii lui Dumnezeu sub Noul Legământ este comparată cu lucrarea ei sub Vechiul Legământ sau Legământul evreiesc, și ca îndemn este dată lecția stăpânirii de sine, prin declarația că este cu mult mai folositor ca oamenii să refuze a-și mulțumi dorințele degradate (chiar dacă le-ar fi dragi ca ochiul drept și li s-ar părea indispensabile ca mâna dreaptă), decât să și le mulțumească și să piardă în moartea a doua viața viitoare pregătită prin ispășire pentru toți cei care se vor întoarce la perfecțiune, la sfințenie și la Dumnezeu.

Aceste expresii ale Domnului nostru servesc nu numai pentru a arăta perfecțiunea (Romani 7:12) Legii lui Dumnezeu și cât de deplin va fi ea definită și aplicată în Mileniu, ci ele au servit și ca o lecție pentru evrei, care până atunci au văzut în poruncile lui Moise numai aspectul exterior, general al Legii lui Dumnezeu. Deoarece în starea lor decăzută ei au constatat că era greu să țină necălcată chiar și semnificația de suprafață a Legii, ei trebuie să vadă acum imposibilitatea ținerii semnificației mai fine a Legii descoperite prin Cristos. Dacă ei ar fi înțeles și ar fi primit învățătura Lui pe deplin, ar fi strigat: vai! dacă Dumnezeu ne judecă astfel, după însăși gândurile și intențiile inimii, toți suntem necurați, toți suntem imperfecți și nu ne putem aștepta decât să fim condamnați la gheena (la nimicire completă ca animalele). Ei ar fi strigat: “Arată-ne o preoțime mai înaltă decât a lui Aaron, un mare Preot și un Învățător pe deplin capabil să aprecieze Legea, și pe deplin capabil să aprecieze și să compătimească cu starea noastră decăzută și cu slăbiciunile noastre moștenite, și să ofere El pentru noi “mai bune sacrificii” și să aplice pentru noi acea mai mare iertare a păcatului necesară, și El, ca mare medic, să ne vindece și să ne restabilească, așa încât să ne putem supune Legii perfecte a lui Dumnezeu din inima noastră”. Atunci ei L-ar fi găsit pe Cristos.

Dar ei n-au învățat această lecție, pentru că urechile înțelegerii lor erau “amorțite” și de aceea n-au știut că Dumnezeu pregătise tocmai preotul, sacrificiul, învățătorul și medicul de care aveau ei nevoie, care la timpul cuvenit i-a răscumpărat pe cei sub Legea tipică, precum și pe cei care nu erau sub ea, și care, de asemenea, la timpul cuvenit, nu peste mult, Își va începe lucrarea de restabilire — redând vedere ochilor orbi ai înțelegerii lor și auz urechilor surde ale lor. Atunci va fi “înlăturat vălul” — vălul ignoranței, al mândriei și al înțelepciunii umane pe care Satan îl folosește acum pentru a orbi lumea față de legea adevărată a lui Dumnezeu și față de planul adevărat al mântuirii în Cristos.

Învățătura Domnului nostru, nu numai că a arătat aici Legea Noului Legământ și le-a dat evreilor o lecție, ci ea este de folos și Bisericii Evanghelice. În măsura în care învățăm strictețea Legii lui Dumnezeu și în ce ar consta perfecțiunea sub cerințele ei, vedem că Răscumpărătorul nostru a fost perfect și că noi, complet incapabili a ne recomanda singuri lui Dumnezeu ca împlinitori ai acelei Legi, putem afla acceptare la Tatăl numai în meritul Răscumpărătorului nostru, în timp ce nimeni nu poate fi din acel “Corp”, acoperit cu haina dreptății Lui, în afară de consacrații care se străduiesc să facă numai acele lucruri bine plăcute lui Dumnezeu, ceea ce include evitarea păcatului în măsura capacității. Totuși, acceptarea lor de către Dumnezeu nu se bazează pe perfecțiunea lor, ci pe perfecțiunea lui Cristos, atâta vreme cât ei rămân în El. Aceștia însă beneficiază de o înțelegere clară a Legii perfecte a lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu sunt dependenți de o ținere perfectă a acestei Legi. Lor le place să facă voia lui Dumnezeu în măsura capacității lor și cu cât cunosc mai bine Legea perfectă a Lui, cu atât sunt mai capabili să se conducă pe ei înșiși și să se conformeze acestei legi. Astfel deci, cuvintele Domnului nostru au și pentru noi o lecție valoroasă.

Însă punctul care trebuie în mod special observat aici este că gheena, pe care evreii o știau și despre care Domnul nostru le vorbea, nu era un lac de foc arzând toată eternitatea, în care va fi aruncat oricine se “mânie asupra fratelui său” și îi zice “nebunule”. Nu; evreii n-au înțeles o idee atât de extremă din cuvintele Domnului. Teoria chinului veșnic le era necunoscută; nu-și avea locul în teologia lor, după cum se va arăta. Ea este o invenție relativ modernă, care a venit, după cum am arătat, de la papalitate — marea apostazie. Ideea este că gheena simbolizează moartea a doua — nimicirea totală, completă și veșnică. Acest lucru este arătat clar prin faptul că ea este pusă în contrast cu viața, ca opus al acesteia. “… îți este mai bine să intri în viață șchiop sau ciung, decât având amâdoauă mâinile sau amândouă picioarele să fii aruncat în focul cel etern … îți este mai bine să intri în viață cu un ochi, decât având amândoi ochii să fii aruncat în focul gheennei” (Matei 18:8, 9). Este mai bine să-ți negi plăcerile păcătoase decât să-ți pierzi toată viața viitoare și să fii nimicit în moartea a doua.

Poate să piardă și sufletul și corpul în gheenă
Matei 10:28; Luca 12:5

“Și nu vă temeți de cei ce ucid corpul, dar sufletul nu pot să-l ucidă, ci temeți-vă mai bine de cel ce poate să piardă și sufletul și corpul în gheennă„. Vezi, de asemenea, încă o relatare a aceleiași expuneri făcută de Luca — 12:4, 5.

Domnul nostru le arată, aici, urmașilor Săi marea cauză pentru care să aibă curaj și vitejie în împrejurările cele mai grele. Ei trebuiau să se aștepte la persecuție și împotriva lor să se vorbească tot felul de rele pe nedrept, din pricina Lui și din pricina “veștilor bune”, a căror slujitori și vestitori i-a făcut El; da, venea timpul când oricine îi va omorî să creadă că face un serviciu lui Dumnezeu. Consolarea sau răsplata lor pentru aceasta urma să fie primită, nu în viața aceasta, ci în viața viitoare. Ei au fost asigurați și au crezut că El venise să-Și dea viața o răscumpărare pentru mulți și că toți cei din morminte vor trebui, prin urmare, să audă la timpul cuvenit glasul Eliberatorului și să iasă afară, fie la răsplată (dacă au trecut cu succes încercarea în această viață), fie la o încercare sau judecată viitoare, cum va trebui să fie cazul cu marea majoritate care în viața prezentă nu vin la cunoștința și la ocazia necesară, esențiale pentru o încercare completă.

În condițiile prezente oamenii ne pot omorî trupul, dar nimic din ceea ce pot face nu ne va afecta ființa viitoare (sufletul), pe care Dumnezeu a promis că o va reînsufleți sau restabili prin puterea Sa în ziua învierii — Veacul Milenar. Sufletele noastre reînsuflețite vor avea corpuri noi (spirituale sau materiale — “… iar Dumnezeu îi dă (fiecărei semințe) corpul precum voiește”, și pe acestea nimeni nu va avea libertatea să le ucidă. Numai Dumnezeu are puterea să distrugă cu totul — sufletul și trupul. De aceea, numai de El trebuie să ne temem, iar de împotrivirea oamenilor, chiar până la moarte, nu trebuie să ne temem, dacă prin aceasta câștigăm aprobarea divină. Îndemnul Domnului nostru este deci: Nu vă temeți de cei care pot pune capăt vieții prezente (în curs de moarte) din aceste sărmane corpuri pe moarte. Nu vă îngrijiți prea mult de ea — de hrana, îmbrăcămintea, plăcerile ei, în comparație cu acea existență sau ființă viitoare pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru voi, și care, dacă este asigurată, poate fi partea voastră veșnică. Nu vă temeți de amenințările, privirile sau faptele oamenilor, a căror putere nu poate trece dincolo de existența prezentă; care pot vătăma și ucide aceste corpuri, dar nu pot face mai mult. Mai degrabă aveți respect și considerație față de Dumnezeu, de la care sunt pornirile vieții veșnice — teme-ți-vă de Acela care poate să distrugă în gheena, în moartea a doua, atât existența prezentă pe moarte, cât și orice speranță de existență viitoare.

Viermele lor nu moare și focul nu se stinge

Matei 18:8, 9; Marcu 9:43-48

Aici este arătat în concluzie că gheena ca ilustrație reprezintă moartea a doua — nimicirea completă care trebuie să urmeze în cazul tuturor celor care, după ce au primit ocaziile vieții sau existenței viitoare prin sacrificiul Domnului nostru, se dovedesc nevrednici de darul lui Dumnezeu și refuză să-l accepte, prin aceea că refuză să asculte de cerințele Lui drepte. Nu se spune că Dumnezeu va păstra sufletul sau corpul în gheena, ci se spune că El le poate “distruge” și le va “distruge” pe amândouă în ea. Astfel ne învață că toți cei condamnați la moartea a doua sunt fără speranță și sunt șterși pe veci din existență.

(Deoarece aceste două pasaje se referă la aceeași cuvântare a Domnului, cităm din Marcu — remarcând că versetele 44 și 46, și o parte din versetul 45, nu se află în manuscrisele grecești vechi, deși versetul 48, care spune acelși lucru, se află în toate manuscrisele. Cităm textul așa cum este în aceste manuscrise vechi și demne de încerdere.) “Și de-ți va fi de piedică mâna ta taie-o; mai bine-ți este ciung să intri în viață, decât două mâini având să intri în gheenna, în focul nestins unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și de-ți va fi de piedică piciorul tău ta-ie-l; mai bine-ți este șchiop să intri în viață, decât două picioare având să fii aruncat în gheenna, în focul nestins unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și de-ți va fi de piedică ochiul tău scoate-l; mai bine-ți este cu un ochi să intri în Împărăția lui Dumnezeu, decât doi ochi având să fii aruncat în focul gheennei, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge.”

După citirea celor de mai sus, toți trebuie să fie de acord cu profetul, că Domnul nostru Și-a deschis gura și a vorbit în parabole și cuvinte tainice (Psalmul 78:2; Matei 13:35). Nimeni nu va presupune nici măcar un moment că Domnul nostru a sfătuit poporul să-și mutileze trupurile, tăindu-și membrele sau scoțându-și ochii. Nici n-a vrut ca noi să înțelegem că vătămările și desfigurările din viața prezentă vor continua dincolo de mormânt, când vom “intra în viață”. Evreii, cărora li S-a adresat, neavând nici o idee despre vreun loc de chin veșnic, și care știau că cuvântul gheena se referea la valea din afara cetății lor, care nu era un loc de tortură și nici un loc în care să fie aruncat ceva viu, ci un loc pentru nimicirea completă a ceea ce se arunca, recunoscând că expresia Domnului în privința membrelor și ochilor era figurativă, știau căgheena, de asemenea, era folosită în același sens figurativ, pentru a simboliza nimicirea completă.

Domnul a vrut să spună doar aceasta: Viața viitoare de care Dumnezeu S-a îngrijit pentru omul răscumpărat este de o valoare inestimabilă și va merita din belșug să faceți orice sacrificiu pentru a o primi și a vă bucura de acea viață. Dacă v-ar costa chiar un ochi, o mână sau un picior, așa încât toată eternitatea să fiți obligați să îndurați pierderea acestora, totuși viața ar fi ieftină chiar cu un astfel de preț. Ar fi mult mai bine, decât să vă păstrați membrele și să pierdeți totul în gheena. Fără îndoială că ascultătorii au tras și învățătura că aceasta se aplică la toate afacerile vieții, și au înțeles că Învățătorul a vrut să spună că ar merita cu prisosință să-și nege multe comodități, plăceri și gusturi dragi, ca mâna dreaptă, prețioase ca un ochi și folositoare ca un picior, mai degrabă, decât prin mulțumire să piardă viața viitoare și să fie cu totul nimiciți în gheena — moartea a doua.

Dar ce înseamnă, “viermele lor nu moare și focul nu se stinge”?

Răspundem: În gheena literală, care este baza ilustrației Domnului nostru, trupurile moarte ale animalelor etc., adeseori cădeau pe colțurile stâncilor și nu în focul care continua să ardă dedesubt. Astfel expuse, acestea făceau viermi și erau mistuite de ei, la fel de complet și de sigur ca și cele care ardeau. Nimeni nu avea voie să intervină în aranjamentul acestei văi; astfel viermii și focul împreună completau lucrarea de distrugere — focul nu se stingea și viermii nu mureau. Aceasta n-ar însemna un foc nesfârșit, nici viermi veșnici. Ideea este că viermii nu mureau lăsând cadavrele acolo, ci continuau și completau lucrarea de nimicire. La fel și focul: nu se stingea, ci ardea până când mistuia totul. Întocmai așa, dacă o casă ar fi în flăcări și focul n-ar putea fi ținut sub control sau stins, ci ar arde până când ar distruge clădirea, noi l-am putea numi în mod potrivit “foc nestins”.

Domnul nostru a vrut să ne întipărească ideea că moartea a doua, simbolizată prin gheena, are un caracter complet și final. Toți câți vor ajunge în moartea a doua vor fi nimiciți cu desăvârșire, pentru totdeauna; nici o răscumpărare nu se va mai da, vreodată, pentru cineva (Romani 6:9), deoarece nici unul care va fi vrednic de viață nu va fi aruncat în moartea a doua, sau în “lacul de foc”, ci numai aceia care iubesc nedreptatea după ce au venit la cunoștința adevărului.

Moartea a doua este clar ilustrată prin gheena nu numai în locurile de mai sus, ci este evident că același Învățător a folosit aceeași ilustrație pentru a reprezenta același lucru în simbolurile Apocalipsei chiar dacă acolo nu este numită gheena, ci “lac de foc”.

Aceeași vale a fost încă o dată folosită înainte, ca baza unei cuvântări a profetului Isaia (Isaia 66:24). Chiar dacă nu-i dă nici un nume, el o descrie; și să observe toți că vorbește, nu după cum s-ar putea aștepta unii care au idei false despre miliardele de oameni vii în flăcări și chin, ci despre trupurile moarte ale celor care au păcătuit împotriva Domnului, care sunt astfel reprezentați ca distruși complet în moartea a doua.

Cele două versete precedente arată timpul când se va împlini această profeție, și este în deplină armonie cu simbolurile Apocalipsei; ea aparține dispensației noi, Mileniului, “cerului nou și pământului nou„. Atunci toți drepții vor vedea atât dreptatea cât și înțelepciunea în faptul distrugerii complete a inamicilor incorigibili, voiți, ai dreptății, după cum este scris: ei “vor fi ură la toată carnea”.

Matei 23:15,33

Clasa căreia i se adresează aici n-au fost păgânii care n-aveau nici o cunoștință de adevăr, nici cei mai de jos sau cei mai ignoranți din poporul lui Israel, ci cărturarii și fariseii, în aparență cei mai religioși, conducătorii și învățătorii poporului. Acestora Domnul nostru le-a spus: “Cum veți scăpa de judecata gheennei?„. Acești oameni erau fățarnici; ei nu erau sinceri în privința convingerilor lor. Li se adusese mărturie îmbelșugată despre adevăr, dar ei au refuzat să-l accepte și s-au străduit să se opună infuenței lui și să descurajeze poporul în a-l accepta. Și împotrivindu-se astfel spiritului sfânt al luminii și adevărului, ei își împietreau inimile față de însuși mijlocul pe care Dumnezeu l-a intenționat pentru binecuvântarea lor. Deci, ei cu răutate s-au împotrivit harului Său, și o astfel de cale, dacă era urmată, trebuia ca în cele din urmă să sfârșească în condamnarea la moartea a doua, gheena. Fiecare pas în direcția orbirii voite și a opoziției față de adevăr face întoarcerea mai grea, și-l face pe răufăcător tot mai mult de un caracter pe care Dumnezeu îl detestă și pe care moartea a doua este menită să-l distrugă complet. Cărturarii și fariseii înaintau repede pe această cale, de aceea a fost întrebarea prevenitoare a Domnului: “Cum veți scăpa?” etc. Înțelesul este acesta: Deși voi vă lăudați cu evlavia voastră, totuși veți fi cu siguranță distruși în gheena, dacă nu vă schimbați calea!

Aprinsă de focul gheenei — Iacov 3:6

“… așa (importantă) se află limba între mădularele noastre, încât spurcă tot corpul și aprinde cursul firii și (sau când) este însăși aprinsă de focul gheennei”.

Aici, în limbaj puternic simbolic, apostolul arată influența mare și rea a unei limbi rele — o limbă aprinsă (figurativ) de gheena. A fi o limbă aprinsă de gheena înseamnă că ea este fixată în rău, printr-o dispoziție coruptă, încăpățânată, egoistă, plină de ură, rea; prin felul de dispoziție care, în ciuda cunoștinței și ocaziei, dacă nu este stăpânită și reformată, va fi socotită vrednică să fie distrusă — clasa pentru care este intenționată “moartea a doua”, adevăratul “lac de foc”, adevărata gheenă. Un individ cu o astfel de atitudine poate aprinde cu limba lui un foc mare, o tulburare distructivă, care, oriunde ajunge, produce rău în tot cursul vieții. Câteva cuvinte răutăcioase adeseori aprind toate patimile rele ale celui care le spune, are același efect asupra celorlalți și se răsfrâng asupra lui însuși. Iar continuarea pe o astfel de cale rea strică în final toată ființa și o aduce sub sentință ca în întregime nevrednică de viață.

“Tartaroo” nu este un loc de tortură

Cuvântul grecesc “tartaroo” apare numai o dată în Scripturi în 2 Petru 2:4, unde citim: “… Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruțat, ci … i-a aruncat în tartar și i-a dat spre a se păzi la judecată”.

Cuvântul tartaroo, folosit de Petru, se aseamănă foarte mult cu tartarus, un cuvânt folosit în mitologia greacă drept numele unui abis întunecos sau închisoare . Dar tartaroo pare să se refere mai mult la un act decât la un loc. Căderea îngerilor care au păcătuit a fost o cădere de la onoare și demnitate, în dezonoare și condamnare, iar ideea pare să fie: “Dumnezeu n-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a degradat și i-a predat lanțurilor întunericului”.

Aceasta este cu certitudine în armonie cu faptele cunoscute de noi din alte scripturi; căci aceste spirite căzute au vizitat pământul în zilele Domnului nostru și ale apostolilor. Prin urmare, ei n-au fost în ceva loc în adânc, ci “în adânc” în sensul că au fost degradați de la cinstea și libertatea avute mai înainte, și au fost restrânși în întuneric, ca într-un lanț. Ori de câte ori aceste spirite căzute își manifestă puterile prin medii, în ședințe spiritiste, pretinzând că sunt anumite ființe umane moarte, ele trebuie să-și facă lucrarea în întuneric, pentru că întunericul este lanțul în care sunt legate până la marea zi Milenară de judecată. Dacă aceasta implică faptul că în viitorul apropiat ele se vor putea materializa la lumina zilei este greu de spus. Dacă este așa, atunci ar crește mult puterea lui Satan de a orbi și a înșela pentru puțină vreme — până când Soarele Dreptății va fi răsărit deplin și Satan va fi legat complet.

Cu acestea încheiem investigarea folosirii biblice a cuvântului “iad”. Mulțumim lui Dumnezeu că nu găsim un asemenea loc de tortură veșnică, așa cum învață în mod eronat crezurile, cărțile de cântări și cum se învață de la multe amvoane. Totuși am găsit un “iad” șeol, hades, la care a fost condamnat tot neamul nostru omenesc din cauza păcatului lui Adam, și din care toți sunt răscumpărați prin moartea Domnului nostru; și că “iadul” este mormântul — starea morții. Și mai găsim un “iad” (Gheena — moartea a doua — nimicirea totală), care ne este arătat ca fiind pedeapsa finală a tuturor celor care, după ce au fost răscumpărați și aduși la o deplină cunoștință a adevărului și la o deplină capacitate de a se supune, vor alege totuși moartea, alegând o cale de împotrivire lui Dumnezeu și dreptății. Și inimile noastre spun: Amin! “Drepte și adevărate (sunt) căile Tale, Rege al sfinților. Cine nu se va teme de Tine, Doamne și nu va mări Numele Tău? Căci Tu singur ești sfânt; căci toate națiunile vor veni și se vor închina înaintea Ta; căci judecățile Tale s-au arătat.” Apocalipsa 15:3, 4

Pilda cu bogatul și Lazăr – Luca 16:19-31

Marea greutate pentru mulți care citesc această scriptură este că, deși o privesc ca o pildă, totuși ei o judecă și trag concluzii din ea ca și cum ar fi o expunere literală. A o privi ca o expunere literală ar însemna a implica niște absurdități; de exemplu, că bogatul a mers în “iad” din cauză că s-a bucurat de multe binecuvântări pământești și nu i-a dat nimic lui Lazăr, decât fărâmituri. Nici un cuvânt nu se spune despre răutatea lui. Apoi, Lazăr a fost binecuvântat, nu pentru că a fost un copil sincer al lui Dumnezeu, plin de credință și încredere, nu pentru că el a fost bun, ci numai pentru că a fost sărac și bolnav. Dacă acestea ar fi interpretate literal, singura învățătură logică ce s-ar putea scoate din ea este că, dacă nu suntem niște bieți cerșetori plini de bube, nu vom intra niciodată în fericirea viitoare; și că dacă acum purtăm in subțire și purpură, și avem hrană din belșug în fiecare zi, suntem siguri de un chin viitor. De asemenea, râvnitul loc de favoare este “sânul lui Avraam”; și dacă toată declarația este literală, sânul trebuie să fie și el literal, și desigur n-ar încăpea în el foarte mulți din milioanele de bolnavi și de săraci de pe pământ.

Dar de ce să analizăm absurditățile? Ca pildă este ușor de interpretat. Lucrurile spuse într-o pildă nu sunt niciodată lucrurile la care se face referire. Știm acest lucru din explicațiile date de Domnul nostru pildelor Sale. Când a spus “grâu”, El a avut în vedere pe “fiii împărăției”, când a spus “neghină”, El a avut în vedere pe “fiii celui rău”, când a spus “secerători”, trebuia să se înțeleagă servii Săi etc. (Mat. 13). Aceleași clase au fost reprezentate prin diferite simboluri în diferite pilde. Astfel “grâul” dintr-o pildă corespunde cu “servul bun și credincios” și cu “fecioarele înțelepte” din alte pilde. Tot așa, în această pildă “bogatul” reprezintă o clasă de oameni, iar “Lazăr” o altă clasă.

În încercarea de a explica o pildă ca aceasta, la care Domnul nu ne dă o explicație, este desigur potrivită modestia în exprimarea opiniei noastre în privința ei. De aceea oferim următoarea explicație, fără nici o încercare de a ne impune vederile asupra cititorului, decât atât cât propria lui judecată i le-ar putea recomanda ca fiind în acord cu Cuvântul și planul lui Dumnezeu. După înțelegerea noastră, Avraam a reprezentat pe Dumnezeu, iar “bogatul” a reprezentat pe poporul lui Israel. Pe vremea când s-a spus această pildă, și o vreme îndelungată înainte, evreii se îmbrăcau “în purpură și în mătase veselindu-se în strălucire în toate zilele” — fiind primitorii speciali ai favorurilor lui Dumnezeu. După cum spune Pavel: “Care, deci, este prerogativa iudeului sau care este folosul circumciziunei? Este mare din toate punctele de vedere; mai întâi că lor li s-au încredințat cuvintele (Legea și Profeția) lui Dumnezeu”. Făgăduințele făcute lui Avraam și lui David și organizarea lor ca Împărăție tipică a lui Dumnezeu au investit pe acel popor cu regalitate, cum este reprezentat prin “purpura” bogatului. Jertfele tipice ale Legii au făcut din ei, în sens tipic, o națiune sfântă (dreaptă), lucru reprezentat prin “inul subțire” al bogatului — simbol al îndreptățirii (“inul este dreptatea sfinților”). Apoc. 19:8 Lazăr a reprezentat pe cei de sub lege, îndepărtați din favoarea divină, care, bolnavi de păcat, flămânzeau și însetau după dreptate. “Vameșii și păcătoșii” din Israel, căutând o viață mai bună și neamurile flămânde după adevăr, care-L “căutau pe Dumnezeu”, au constituit clasa Lazăr. Aceștia, la vremea când a fost spusă pilda, erau cu totul lipsiți de acele binecuvântări divine de care se bucura Israel. Ei zăceau la poarta bogatului. Nu aveau nici o făgăduință bogată, de regalitate; nu erau curățați nici măcar tipic, ci în boală morală, murdărie și păcat ei erau tovarăși ai “câinilor”. În zilele acelea câinii erau priviți ca niște creaturi detestabile, iar evreul curățat în mod tipic îi numea pe cei dinafară “păgâni” și “câini”, și niciodată n-ar fi mâncat și nu s-ar fi căsătorit cu ei, și nici n-ar fi avut vreun fel de legătură cu ei. Ioan 4:9

În privința întrebării cum mâncau aceștia din “fărâmiturile” favorii divine care cădeau de la masa înbelșugată a lui Israel, ne dau o cheie cuvintele Domnului către femeia sirofeniciană. El a zis către această femeie dintre neamuri: “Nu este bine (potrivit) a lua pâinea copiilor (a israeliților) și a o arunca câinilor (la păgâni)”; iar ea a răspuns: “Adevărat, Doamne; cu toate acestea câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad din masa stăpânilor lor” (Matei 15:26, 27). Isus i-a vindecat fiica, dându-i astfel fărâmitura de favoare dorită.

A venit însă o mare schimbare dispensațională în istoria Israelului, când ca națiune ei L-au respins și L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Atunci dreptatea lor tipică a încetat — atunci promisiunea de regalitate a încetat să mai fie a lor, și împărăția a fost luată de la ei pentru a fi dată unui popor care să aducă roadă din ea — Bisericii Evanghelice, “un neam ales … națiune sfântă” (Tit 2:14; 1 Petru 2:7,9; Matei 21:43). Astfel “bogatul” a murit față de toate aceste avantaje speciale, și curând el (poporul evreu) s-a găsit în-tr-o stare de părăsire — în necaz și suferință. În astfel de stare acest popor a suferit din zilele acelea până astăzi.

A murit și Lazăr: starea bietelor neamuri și a celor “răspândiți” din Israel care-L căutau pe Dumnezeu a suferit o mare schimbare, fiind duși de îngeri (mesageri — apostoli etc.) în sânul lui Avraam. Avraam este reprezentat ca părintele credincioșilor, și-i primește pe toți copiii credinței, care sunt astfel recunoscuți ca moștenitori ai tuturor făgăduințelor făcute lui Avraam; căci copiii după trup nu sunt copiii lui Dumnezeu, ci “fiii promisiunii se socotesc în sămânță (copii ai lui Avraam)”; “seminției tale care este Christos” — și “de sunteți voi ai lui Christos (credincioși), atunci seminție (copii) a lui Avraam sunteți și moștenitori după făgăduință (avraamică)” — Galateni 3:29.

Da, terminarea stării de lucruri care a existat atunci a fost bine reprezentată printr-o ilustrație, moartea, descompunerea statului național evreu și retragerea favorurilor de care Israel se bucurase atâta timp. Atunci ei au fost respinși și nu li s-a mai arătat nici “o favoare”, în timp ce bietele neamuri, care înainte fuseseră “înstrăinați de cetățenia (străini de întocmirile statale) lui Israel și străini de așezămintele făgăduinței (date până atunci numai lui Israel), neavând speranță și fără Dumnezeu în lume”, au fost aduși “aproape prin sângele lui Christos”, împăcați cu Dumnezeu. Efeseni 2:12, 13

La simbolurile morții și îngropării folosite pentru a arăta descompunerea lui Israel și îngroparea sau ascunderea lor printre alte neamuri, Domnul nostru a mai adăugat o ilustrație: “Și în iad (hades, mormânt) ridicându-și ochii săi, fiind în chinuri vede pe Avraam de departe” etc. Cei morți nu-și pot ridica ochii, nu pot vedea aproape sau departe, nici nu pot sta de vorbă; căci este clar declarat că, “nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt unde te duci” și despre morți se spune că sunt “pogorâți în locul tăcerii” (Eclesiastul 9:10; Psalmul 115:17). Domnul însă a voit să arate că peste ei ca popor aveau să vină mari suferințe și “chinuri” după dezmembrarea lor națională și după îngroparea lor printre alte popoare moarte în greșeli și păcate; și că în zadar vor cere eliberare și mângâiere de la clasa Lazăr care înainte fusese disprețuită.

Iar istoria a confirmat această profeție alegorică. Timp de optsprezece secole, evreii au fost nu numai în suferință mintală pentru respingerea lor din favoarea lui Dumnezeu și pentru pierderea templului lor și a altor lucruri necesare aducerii jertfelor, dar au fost și persecutați necontenit de către toate clasele, inclusiv de către creștinii declarați. De la aceștia din urmă, evreii au așteptat milă, așa cum se spune în pildă: “trimite pe Lazăr, să-și atingă vârful degetului său în apă ca să-mi răcorească limba”; dar “marele adânc” stabilit între ei a împiedicat lucrul acela. Cu toate acestea, Dumnezeu recunoaște încă legătura stabilită în legământul Său cu ei și îi numește fii ai legământului (vers. 25). Aceste “chinuri” au fost pedepsele venite din cauza călcării legământului lor, și ele aveau să vină peste ei tot atât de sigur cum aveau să vină și binecuvântările promise pentru ascultare. Vezi Leviticul 26.

“Marele adânc” reprezintă marea deosebire dintre Biserica Evanghelică și evrei — cei dintâi bucurându-se de harul liber, de bucurie, mângâiere și pace, în calitate de copii adevărați ai lui Dumnezeu, iar cei din urmă ținând la lege, care-i condamnă și-i chinuie. Prejudecata, mândria și eroarea, din partea evreiască, formează zidul de netrecut al acestei prăpăstii care-i împiedică pe evrei să vină în starea de fii adevărați ai lui Dumnezeu, acceptând pe Cristos și Evanghelia harului Său. Zidul de netrecut al acestei prăpăstii care-i împiedică pe fiii adevărați ai lui Dumnezeu să meargă la evrei — sub robia Legii — este cunoștința lor că prin faptele Legii nimeni nu poate fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, și că dacă cineva ține Legea (i se supune pentru a încerca să se recomande lui Dumnezeu prin ascultare de ea) aceluia Cristos nu-i folosește la nimic (Galateni 5:2-4). Astfel deci, noi care suntem din clasa Lazăr, să nu încercăm să amestecăm Legea cu Evanghelia, știind că ele nu pot fi amestecate, și că nu-i putem ajuta cu nimic pe aceia care se agață încă de Lege și resping jertfa pentru păcate dată de Domnul nostru. Iar aceștia, nevăzând schimbarea de dispensație care a avut loc, susțin că a nega Legea ca putere care mântuiește ar înseamna a nega toată istoria trecută a poporului lor, precum și a nega toate relațiile speciale ale lui Dumnezeu cu “părinții” lor (promisiuni și relații care, din cauza mândriei și a egoismului, ei nu le-au putut înțelege și folosi); ca atare ei nu pot veni în sânul lui Avraam, în odihna și pacea adevărată — partea tuturor copiilor adevărați ai credinței. Ioan 8:39; Romani 4:16; Galateni 3:29.

Este adevărat, în decursul Veacului Evanghelic câțiva evrei au venit probabil în credința creștină, dar atât de puțini încât au fost ignorați într-o pildă care reprezintă poporul evreu ca întreg. După cum la început bogatul reprezintă pe evreii ortodocși (evreii religioși care țin legea — n. e.), și nu pe cei “răspândiți ai lui Israel”, tot așa, până la sfârșitul pildei el continuă să reprezinte o clasă similară, și ca atare nu reprezintă pe acei evrei care au renunțat la Legământul Legii și au îmbrățișat Noul Legământ, sau pe aceia care au devenit necredincioși.

Cererea “bogatului” ca “Lazăr” să fie trimis la ceilalți cinci frați ai săi o interpretăm în felul următor:

Poporul din Iudeea, pe vremea când Domnul nostru a spus această pildă, era în mod repetat numit “Israel”, “oile cele pierdute ale casei lui Israel”, “cetățile lui Israel” etc., deoarece toate semințiile erau reprezentate acolo; dar de fapt majoritatea poporului era din cele două seminții, Iuda și Beniamin, doar puțini din cele zece seminții întorcân- du-se din Babilon sub permisiunea generală a lui Cir. Dacă poporul evreu (în principal cele două seminții) a fost reprezentat prin acel singur “bogat”, ar fi o armonie numerică să înțelegem că cei “cinci frați” reprezintă pe cele zece seminții împrăștiate peste tot. Cererea referitoare la cei cinci frați a fost fără îndoială adusă în discuție pentru a arăta că toată favoarea specială a lui Dumnezeu a încetat față de tot Israelul (cele zece seminții, precum și față de cele două cărora li se adresa mai direct). Ni se pare clar că numai la Israel se referă, deoarece nici un alt popor n-avea pe “Moise și pe profeți” ca instructori (vers. 29). Majoritatea din cele zece seminții au nesocotit atât de mult pe Moise și pe profeți, încât nu s-au mai întors în țara făgăduinței, ci au preferat să locuiască printre idolatri; și ca atare era inutil a încerca să mai comunice cu ei, chiar și prin unul dintre morți — clasa Lazăr moartă figurativ, dar acum înviată figurativ. Efeseni 2:5

Deși pilda nu menționează nici o punte de trecere a acestui “mare adânc”, alte scripturi arată că adâncul trebuia să fie “stabilit” (Luca 16:26, traducerea King James — n. e.) numai în Veacul Evanghelic și că la sfârșitul lui, “bogatul” primindu-și măsura de pedeapsă pentru păcatele sale,* va trece din aceste necazuri înfocate peste puntea făgăduințelor lui Dumnezeu, încă neîmplinite față de acest popor.

*Vezi Isaia 40:1, 2; Romani 11:26-33 și Studii în Scripturi, Vol. 2, pag. 252

Cu toate că, de secole, evreii au fost amarnic persecutați de păgâni, de mahomedani și de creștinii pretinși, totuși ei se ridică acum treptat la libertate și influență politică; și deși mare parte din “strâmtorarea lui Iacov” este acum aproape, totuși ca popor ei vor fi foarte proeminenți printre popoare la începutul Mileniului. “Vălul” (2 Corinteni 3:13-16) prejudecății lor există încă, dar treptat va fi ridicat, pe măsură ce răsare lumina dimineții Milenare; nu trebuie să fim surprinși auzind despre mari treziri printre evrei și că mulți ajung să-L recunoască pe Cristos. Ei vor părăsi astfel starea de hades (moartea națională) și chinul, și vor ajunge, primii dintre popoare, să fie binecuvântați de către sămânța adevărată a lui Avraam, care este Cristos, Cap și corp. Zidul de netrecut al prejudecății și mândriei lor naționale cade în unele locuri, iar cei smeriți, cei săraci în spirit încep, deja, să se uite spre Acela pe care L-au străpuns și să întrebe: Nu este acesta Cristosul? Și pe măsură ce privesc, Domnul revarsă peste ei spiritul favorii și al rugăciunii (Zaharia 12:10). De aceea, “Vorbiți la inima Ierusalimului și strigați către dânsul că timpul oștirei lui s-a împlinit (timpul lui de suferință s-a sfârșit, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.)” — Isaia 40:1, 2.

Pe scurt, această pildă pare să învețe exact ceea ce explică apostolul Pavel în Romani 11:19-32. Din cauza necredinței, ramurile naturale au fost rupte, iar ramurile sălbatice au fost altoite în butucul făgăduinței lui Avraam. Pilda lasă pe evrei în necazul lor și nu se referă la restabilirea lor finală în favoare — fără îndoială, fiindcă aceasta nu era legată de aspectul subiectului tratat; dar Pavel ne asigură că atunci când va intra plinătatea neamurilor — numărul deplin dintre neamuri ca să completeze Mireasa lui Cristos — “prin mila voastră (a Bisericii) să se miluiască și ei (Israelul natural)”. El ne asigură că acesta este legământul lui Dumnezeu cu Israelul trupesc (care a pierdut făgăduințele mai înalte spirituale, dar sunt totuși posesorii anumitor făgăduințe pământești), ca să devină națiunea de căpetenie a pământului. Ca dovadă la această declarație, el citează din profeți zicând: “Veni-va din Sion Mântuitorul (Biserica glorificată) și va întoarce nepietatea de la Iacob (sămânța trupească)”. “(În) adevăr sunt în privința evangheliei (chemării de sus) neamici (respinși), pentru voi; dar în privința alegerii, iubiți pentru părinți … Căci Dumnezeu a închis pe toți în necredință, ca să-i miluiască pe toți. O, adânc al bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu!” Romani 11:26-33

Pilda cu oile și caprele — Matei 25:31-46

“Și vor merge aceștia la chinul etern (pedeapsa veșnică, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.), iar drepții în viață eternă.” (vers. 46)

Deși, după cum am văzut, Scripturile nu învață doctrina blasfematoare a chinului veșnic, totuși ele învață foarte accentuat pedeapsa veșnică a celor răi, clasa reprezentată în această pildă prin “capre”. Să examinăm pilda, și apoi sentința pronunțată la sfârșitul ei.

S-a spus pe drept că “ordinea este prima lege a cerului”; totuși puțini, credem noi, își dau sema cât de adevărat este acest lucru. Privind în urmă peste planul veacurilor, nimic nu vedem care să dea o dovadă atât de concludentă despre un Conducător divin, ca ordinea observată în toate aspectele acestui plan.

Dumnezeu a avut timpuri și perioade definite și declarate pentru fiecare parte a lucrării Sale; și la sfârșitul fiecăreia din aceste perioade a fost o încheiere a lucrării ei și o evacuare a molozului, ca pregătire pentru începerea lucrării noi a dispensației următoare. Astfel, la sfârșitul Veacului Iudeu se observă ordine — o secerare și o separare completă a clasei “grâu” de clasa “pleavă”; și o deplină respingere din favoarea lui Dumnezeu a clasei din urmă. Cu cei puțini care au fost judecați vrednici la sfârșitul acelui veac a început un veac nou — Veacul Evanghelic. Și acum noi ne găsim în mijlocul scenelor de încheiere, în “secerișul” acestui veac; “grâul” și “neghina”, care au crescut împreună în timpul acestui veac, sunt în proces de separare. Cu clasa dintâi, al cărei Cap este Domnul nostru Isus, un veac nou este pe punctul de a fi inaugurat, iar aceștia care sunt “grâu” vor domni ca regi și preoți în noua dispensație, în timp ce elementul “neghină” este judecat ca fiind complet nevrednic de acea favoare.

În timp ce observăm această ordine în legătură cu Veacul Iudeu și cu cel care tocmai se încheie, Domnul nostru ne informează prin pilda pe care o analizăm că aceeași ordine va fi observată și în legătură cu veacul care urmează acestui Veac Evanghelic.

Secerișul Veacului Iudeu a fost asemănat cu despărțirea grâului de pleavă; secerișul acestui veac cu despărțirea grâului de neghină, iar secerișul Veacului Milenar cu despărțirea oilor de capre.

Că pilda cu oile și caprele se referă la Veacul Milenar este indicat clar în versetele 31 și 32: “Când va veni Fiul Omului în mărirea Sa, și toți sfinții îngeri cu dânsul, atunci va ședea pe tronul măririi Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate popoarele și El (îi) va despărți pe dânșii unul de altul, precum desparte păstorul oile de capre”. După cum în veacul prezent, fiecare faptă a celor ce sunt în încercare (Biserica) constituie o parte din acel caracter care, la timpul cuvenit, va hotărî decizia finală a Judecătorului în cazul nostru, la fel va fi și cu lumea (“popoarele”) în veacul viitor. După cum în veacul prezent încercarea majorității membrilor individuali ai Bisercii se sfârșește și se ajunge la o decizie în cazul lor cu mult timp înainte de sfârșitul veacului (2 Timotei 4:7, 8), la fel sub domnia Milenară decizia în unele cazuri individuale se va lua cu mult înainte de sfârșitul veacului (Isaia 65:20); dar în fiecare veac este un “seceriș” sau un timp general de separare la sfârșitul veacului.

În zorii Veacului Milenar, după timpul de “strâmtorare mare”, va fi o adunare a popoarelor aflate în viață, înaintea lui Cristos, și la timpul și în ordinea stabilită, morții tuturor popoarelor vor fi chemați să se prezinte înaintea scaunului de judecată al lui Cristos — nu ca să primească o sentință imediată, ci ca să primească o încercare individuală corectă și imparțială (Ezechiel 18:2-4, 19, 20), sub cele mai favorabile împrejurări, rezultatul încercării acesteia fiind o sentință finală, ca vrednici sau nevrednici de viață veșnică.*

*Vezi Studii în Scripturi, Vol. 1, Cap. 8 — Ziua de judecată

Scena acestei pilde este, prin urmare, după timpul de strâmtorare, când popoarele vor fi fost supuse, Satan legat (Apocalipsa 20:1, 2) și autoritatea Împărăției lui Cristos stabilită. Înainte de aceasta, Mireasa lui Cristos (Biserica biruitoare) va fi fost așezată cu El pe tronul Său de putere spirituală și va fi luat parte la executarea judecăților din marea zi a mâniei. Atunci Fiul Omului și Mireasa Sa, Biserica glorificată, se vor descoperi și vor fi văzuți de oameni cu ochii înțelegerii, și “vor străluci ca soarele în Împărăția Părintelui lor”. Matei 13:43

Aici este Noul Ierusalim așa cum l-a văzut Ioan (Apocalipsa 21), “… cetatea cea sfântă (simbol al guvernului) … pogorându-se de la Dumnezeu din cer„. În decursul timpului de strâmtorare el se va coborî, și înainte de sfârșitul lui, el va atinge pământul. Aceasta este piatra desprinsă din munți fără ajutorul vreunei mâini (dar prin puterea lui Dumnezeu), și apoi ea va deveni un munte (Împărăție) mare care va umple tot pământul (Daniel 2:35), venirea ei sfărâmând în bucăți împărățiile rele ale prințului întunericului. Daniel 2:34, 35

Aici este acea glorioasă cetate (guvern) gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei (Apocalipsa 21:2), și devreme, în zorii zilei milenare, popoarele vor începe să umble în lumina ei (vers. 24). Acestea vor putea să-și aducă în cetate mărirea și onoarea lor, dar “nu va intra într-ânsa tot ce este spurcat (adică să devină parte din ea)” etc., cu nici un chip (vers. 27). Aici, din mijlocul tronului iese un izvor curat, cu apa vieții (adevărul neamestecat cu eroare), iar “Spiritul și mireasa zic: Vino! … Și cel însetat să vină; și cel ce voiește să ia apa vieții în dar” (Apocalipsa 22:17). Aici va începe probarea lumii, ziua cea mare de judecată a lumii — o mie de ani.*

*Vezi Studii în Scripturi, Vol. 1, Cap. 8 — Ziua de judecată

Dar chiar și în acest timp favorizat, de binecuvântare și vindecare a popoarelor, când Satan va fi legat, când răul va fi oprit, când omenirea va fi în proces de eliberare din strânsoarea morții, și când cunoștința de Domnul va umple întreg pământul, se vor dezvolta două clase, pe care Domnul nostru le aseamănă aici cu oile și caprele. El ne spune că pe acestea le va despărți. Clasa oilor — cei ce sunt blânzi, ascultători și dornici să se lase conduși, vor fi adunați în decursul Veacului Milenar la dreapta Judecătorului — simbol al aprobării și favorii; dar clasa caprelor îndărătnice și încăpățânate, întotdeauna cățărându-se pe stânci — căutând întâietate și aprobare printre oameni — și hrănindu-se cu resturi sărăcăcioase, în timp ce oile pasc în pășunile bogate ale adevărului date de bunul Păstor — acestea vor fi adunate de partea stângă a Judecătorului, opusul poziției de favoare — ca subiecți ai dizgrației și condamnării Lui.

Pentru a fi îndeplinită această lucrare de despărțire a oilor și caprelor se va cere întregul Veac Milenar. În decursul acelui veac, fiecare individ, ajungând treptat la o cunoștință de Dumnezeu și de voința Sa, își va lua locul la dreapta favorii sau la stânga dizgrației, după cum vor profita sau vor neglija ocaziile din acea epocă de aur. Până la sfârșitul acelui veac, toată omenirea va fi fost așezată în două clase, întocmai cum este arătat în pildă.

Sfârșitul acelui veac va fi sfârșitul încercării sau judecății lumii, și atunci se va face plasarea finală a celor două clase. Răsplata clasei “oilor” Sale le va fi acordată fiindcă pe parcursul veacului de încercare și disciplinare, ei au cultivat și au manifestat frumosul caracter de iubire, pe care Pavel îl descrie ca fiind împlinirea legii lui Dumnezeu (Romani 13:10). Ei vor fi manifestat acest spirit unii față de alții în împrejurările de cea mai mare nevoie; iar ceea ce vor fi făcut ei unul pentru altul va fi socotit de către Domnul ca fiind făcut Lui, socotindu-i pe toți ca frații Lui — copiii lui Dumnezeu, deși ei vor fi de natură umană, în timp ce El este de natură divină.

Condamnarea clasei “caprelor” este arătată că va fi pentru lipsa acestui spirit al iubirii. În aceleași împrejurări favorabile ca și “oile”, ei se vor împotrivi cu voia influenței modelatoare a disciplinării Domnului și își vor împietri inimile. Bunătatea lui Dumnezeu nu-i va conduce spre o pocăință adevărată, ci, asemenea lui faraon, ei vor profita de bunătatea Lui și vor face rău. “Caprele”, care nu vor fi dezvoltat elementul iubirii, legea vieții și a Împărăției lui Dumnezeu, vor fi socotite nevrednice de viață veșnică și vor fi distruse, în timp ce “oile”, care vor fi dezvoltat asemănarea cu Dumnezeu (iubirea), și o vor fi dovedit-o în caracterul lor, vor fi instalați ca stăpânitori subordonați ai pământului pentru veacurile viitoare. La sfârșitul Veacului Milenar, la punerea în ordine finală a afacerilor umane, Cristos Se va adresa oilor Sale astfel: “Veniți, binecuvântații Părintelui Meu! moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.

Este clar că “oile” cărora li se adresează aici, la încheierea Mileniului, nu sunt oile din Veacul Evanghelic, Biserica Evanghelică, ci sunt acele “alte oi” la care S-a referit Domnul în Ioan 10:16. Iar Împărăția pregătită pentru ei în planul divin, de la întemeierea lumii, nu este Împărăția pregătită pentru Biserica Evanghelică. Biserica își va primi Împărăția la începutul Mileniului, dar aceasta este Împărăția pregătită pentru “oile” din Veacul Milenar. Împărăția lor va fi stăpânirea peste pământ, care la început i-a fost dată lui Adam, dar care a fost pierdută prin păcat, și care va fi iarăși restaurată când omul va fi adus la perfecțiune și astfel făcut potrivit să o primească și să se bucure de ea. Această stăpânire nu va fi stăpânirea unora din neamul omenesc peste alții, ci o stăpânire comună, în care fiecare om va fi rege și toți vor avea drepturi și privilegii egale în însușirea și folosirea tuturor bunurilor pământului. Acesta va fi un popor suveran — o republică mare și grandioasă pe baza unei dreptăți perfecte, în care drepturile fiecărui om vor fi respectate, pentru că “regula de aur” va fi scrisă în toate inimile și fiecare om va iubi pe aproapele său ca pe sine însuși. Stăpânirea tuturor va fi peste întreg pământul și peste toate rezervele binecuvântării lui bogate și generoase (Genesa 1:28; Psalmul 8:5-8). Împărăția lumii, care va fi dată la sfârșitul Mileniului celor desăvârșiți și vrednici din neamul omenesc răscumpărat, se deosebește clar de toate celelalte prin faptul că este numită împărăția pregătită pentru ei “de la întemeierea lumii”, pământul fiind făcut ca să fie locuința și împărăția veșnică a oamenilor perfecți. Dar Împărăția dăruită lui Cristos, în care Biserica, “Mireasa” Lui, devine “împreună moștenitoare”, este o împărăție spirituală, “când va desființa toată domnia și toată autoritatea și puterea” și care, de asemenea, “nu va avea sfârșit”, Împărăția Milenară a lui Cristos, care va avea sfârșit, fiind numai începutul puterii și domniei lui Cristos (1 Corinteni 15:24-28). Această împărăție cerească, spirituală, fără sfârșit, a fost pregătită cu multă vreme înainte de întemeierea Pământului — începutul ei fiind recunoscut în Cristos, “începutul facerii lui Dumnezeu”. Ea a fost intenționată pentru Cristos Isus, Întâiul-născut; dar chiar și Biserica, Mireasa și moștenitoarea împreună cu El, a fost aleasă sau hotărâtă, de asemenea în El, înainte de întemeierea lumii. Efeseni 1:4

Împărăția sau conducerea Pământului este împărăția care a fost în pregătire pentru omenire de la întemeierea lumii. A fost folositor ca omul să sufere șase mii de ani sub stăpânirea răului, pentru a afla rezultatele lui inevitabile, de suferință și moarte, pentru ca prin contrast să se dovedească dreptatea, înțelepciunea și bunătatea legii iubirii lui Dumnezeu. Apoi se va cere a șaptea mie de ani, sub domnia lui Cristos, pentru a-l restabili din ruină și moarte la starea desăvârșită, prin aceasta pregătindu-l ca să moștenească “împărăția cea gătită” lor “de la întemeierea lumii”.

Împărăția aceea, în care toți vor fi regi, va fi o republică mare, universală, a cărei stabilitate și influență binecuvântată vor fi asigurate prin perfecțiunea tuturor cetățenilor ei, un rezultat care este mult dorit acum, dar care este o imposibilitate din cauza păcatului. Împărăția lui Cristos în decursul Mileniului va fi însă, o teocrație care va cârmui lumea (în decursul perioadei de imperfecțiune și restaurare) fără a se ține seama de consimțământul sau aprobarea ei.

Frații din Biserica Evanghelică nu sunt singurii “frați” ai lui Cristos. Toți cei care vor fi restabiliți atunci la perfecțiune vor fi recunoscuți ca fii ai lui Dumnezeu — fii în același sens în care Adam a fost fiu al lui Dumnezeu (Luca 3:38) — fii umani. Și toți fiii lui Dumnezeu, fie că sunt umani fie că nu, de pe planul îngeresc sau divin, sunt frați. Iubirea Domnului nostru pentru aceștia, pentru frații Săi umani, este exprimată aici. După cum lumea are acum ocazia să servească celor care în curând vor fi fii divini ai lui Dumnezeu și frați ai lui Cristos, tot așa în timpul veacului viitor va avea ocazie îmbelșugată să servească (unul altuia) fraților umani.

Popoarele care au mers în moarte, când vor fi aduse iarăși în existență, vor avea nevoie de hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Oricât de mari au fost posesiunile lor în viața prezentă, moartea i-a adus pe toți la același nivel: pruncul și omul matur, milionarul și săracul, învățatul și neînvățatul, educatul și ignorantul și degradatul, toți vor avea ocazie din belșug pentru exercitarea bunăvoinței, și astfel vor fi privilegiați să fie lucrători împreună cu Dumnezeu. Aici ni se amintește de ilustrația dată în cazul lui Lazăr: Isus doar l-a trezit din moarte, iar apoi prietenilor care se bucurau li s-a permis să-i desfacă învelitoarea de pânză, să-l îmbrace și să-l hrănească.

Mai mult, se spune despre ei că sunt “bolnavi” și “în închisoare” (mai potrivit, sub pază). Mormântul este marea închisoare în care milioanele din omenire au fost ținuți în captivitate incoștientă; dar când vor fi eliberați din mormânt, restabilirea lor la perfecțiune nu va fi o lucrare instantanee. Nefiind încă perfecți, ei pot fi numiți în mod potrivit bolnavi, și sub pază; nu morți, și nici încă desăvârșiți în viață; și orice stare între acestea două poate fi în mod potrivit simbolizată prin boală. Ei vor continua să fie sub supraveghere sau pază până când se vor însănătoși — vor fi perfecți fizic, mintal și moral. În acel timp vor fi ocazii abundente pentru ajutorare reciprocă, simpatie, instruire și încurajare, și orice lipsă de ajutor va marca o lipsă a spiritului de iubire al Domnului.

Deoarece nu toată omenirea va fi ridicată deodată, ci treptat, în timpul miei de ani, fiecare grup nou va găsi o armată de ajutoare în cei care îi vor fi precedat. Iubirea și bunăvoința pe care oamenii le vor arăta atunci unii față de alții (frații lui Cristos) va fi socotită de Împărat ca fiind arătată față de El. Ca bază a onorurilor și favorurilor conferite celor drepți nu se vor cere ceva fapte mari: ei vor trebui doar să vină în armonie cu legea lui Dumnezeu de iubire și să o dovedească prin faptele lor. “Iubirea este îndeplinirea legii (Romani 13:10), și “Dumnezeu este iubirea”. Astfel, când omul va fi restabilit iarăși la chipul lui Dumnezeu — “foarte bun” — omul, de asemenea, va fi o expresie vie a iubirii.

“Moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii”, nu înseamnă că omul va stăpâni independent de legea și supremația divină; căci, cu toate că la început Dumnezeu a dat omului stăpânirea pământului și intenționează să i-o dea iarăși când El îl va fi pregătit pentru această mare încredere, totuși nu trebuie să presupunem că Dumnezeu are în intenție ca omul s-o conducă altfel decât sub sau în armonie cu legea Sa supremă. “Fie voia Ta precum în cer și pe pământ”, trebuie să fie veșnic principiul de guvernare. Omul va conduce de atunci încolo domeniul său în armonie cu legea cerului — bucurându-se continuu să-I facă voia Aceluia a cărui favoare înseamnă viață și “la dreapta” căruia (starea de favoare) “sunt desfătări fără capăt” (Psalmul 16:11). O, cine nu va zice, “Grăbiți-vă veacuri ale gloriei!” și nu va da slavă și cinste Aceluia ale cărui planuri iubitoare înfloresc în asemenea plinătate a binecuvântării?

Să examinăm acum mesajul către cei de la stânga — “Duceți-vă de la Mine, blestemaților (condamnaților)” — condamnați ca vase nepotrivite pentru slava și onoarea vieții, care n-ați cedat influențelor de modelare și formare ale iubirii divine. Când acești “frați” au fost flămânzi și însetați, sau goi, bolnavi și în închisoare, nu le-ați servit necesitățile, astfel dovedindu-vă continuu lipsiți de armonie cu cetatea (împărăția) cerească; pentru că, în nici un caz, “nu va intra într-ânsa tot ce este spurcat”. Decizia sau sentința în privința acestei clase este: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel etern (simbolul distrugerii) care este gătit diavolului și îngerilor lui”. În altă parte (Evrei 2:14), citim, fără să fie simbol, că Cristos “să desființeze pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul”. “Și vor merge aceștia (“caprele”) la chinul etern (pedeapsa veșnică, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.) (grecește, aionios — durabil), iar drepții în viață eternă (grecește, aionios — durabilă)”. Pedeapsa va fi tot atât de durabilă ca și răsplata. Amândouă vor fi veșnice.

Pedeapsa veșnică

Caracterul veșnic al pedepsei fiind astfel stabilit, rămâne un singur punct deschis pentru discuții, și anume, natura pedeapsei. Luați concordanța biblică și căutați ce spune marele Judecător despre pedeapsa păcătoșilor cu voia, care disprețuiesc și resping toate pregătirile Sale binecuvântate făcute pentru ei prin Cristos. Ce găsiți? Spune Dumnezeu că păcătoșii vor trăi veșnic în chinuri? Nu; nu găsim nici un singur text în care acelei clase să-i fie promisă viață în vreo stare.

Declarațiile lui Dumnezeu ne asigură că în cele din urmă El va avea un univers curat, lipsit de ruina păcatului și a păcătoșilor, deoarece “Iehova … pe toți nelegiuiții îi nimicește”. Psalmul 145:20

Dar, deși nu găsim nici un verset în Biblie care să spună că această clasă poate avea viață în chinuri, sau în oricare altă stare, găsim totuși numeroase pasaje care învață contrariul. Din acestea dăm doar câteva ca exemple: “… plata păcatului estemoartea” (Romani 6:23), “Omul ce păcătuiește acela va muri” (Ezechiel 18:4, 20). “… iar nelegiuiții vor pieri” (Psalmul 37:20). “Încă puțin și nelegiuitul nu va mai fi” (Psalmul 37:10). Astfel Dumnezeu ne-a spus clar natura pedepsei veșnice a celor răi — că va fi moartea, nimicirea.

Ideile false despre planul lui Dumnezeu de a proceda cu cei incorigibili, învățate tot timpul începând de la marea “apostazie” care a culminat în papalitate, și întroduse în mințile noastre încă din copilărie, sunt singurele responsabile pentru opinia susținută în general, că pedeapsa veșnică pregătită pentru păcătoșii cu voia este o viață în chinuri. Această părere este susținută, în ciuda nenumăratelor declarații clare ale Cuvântului lui Dumnezeu că pedeapsa lor va fi moartea. Aici Pavel declară foarte explicit care va fi pedeapsa. Vorbind despre aceeași Zi Milenară și despre aceeași clasă, care, în ciuda tuturor ocaziilor favorabile de atunci și a cunoștinței depline, nu vor veni în armonie cu Cristos, și ca atare nu “cunosc pe Dumnezeu” în adevăratul sens și “nici nu ascultă”, el zice că, “vor fi pedepsiți„. Da, dar ce fel de pedeapsă? El ne spune ce fel: “eternă pierzare (nimicire din care nu va mai fi revenire, răscumpărare sau înviere — Evrei 10:26-29) de la fața Domnului și de la mărirea puterii Sale” (2 Tesaloniceni 1:9). Această pierzare este reprezentată în pildă prin “focul cel etern care este gătit diavolului și îngerilor lui” și este “lacul de foc care arde cu pucioasă”, care este moartea a doua (Apocalipsa 20:14; 19:20), în care este trimisă clasa “caprelor” din această pildă. Matei 25:41

Astfel se pot vedea imediat, când sunt privite din punct de vedere corect, semnificația și caracterul rațional al acestei declarații privind pedeapsa veșnică. Focul din pildă, prin care se va realiza pedeapsa (nimicirea), nu va fi un foc literal, deoarece “focul” este un simbol la fel cum sunt și “oile” și “caprele”. Focul aici, ca și în alte locuri, simbolizează nimicirea și nicidecum păstrarea.

Am putea lăsa acest subiect aici și să considerăm că am arătat pe deplin că pedeapsa veșnică a clasei “caprelor” va fi nimicirea, dar îndreptăm atenția asupra unui alt punct care argumentează adevărul asupra acestui subiect. Ne referim la cuvântul grecesc kolasin, tradus “chin” (“pedeapsă”, în traducerea Cornilescu revizuită — n. e.) în versetul 46. Acest cuvânt nu conține nici cea mai vagă idee de chin. Semnificația lui principală este a tăia, a curăța, sau a tunde de crengi, ca în curățarea arborilor; iar al doilea sens este a reține. Cei răi vor fi reținuți sau tăiați pe vecie de la viață în a doua moarte. Ilustrații de folosire a cuvântului kolasin se pot găsi ușor în scrierile clasice grecești. Cuvântul grecesc pentru “chin” este basinos, un cuvânt care nu are nici o legătură cu cuvântul kolasin.

Cuvântul kolasin, folosit în Matei 25:46, apare numai încă într-un loc în Biblie în 1 Ioan 4:18, unde este tradus nepotrivit prin “chinuire” în Biblia de la 1874, în timp ce ar trebui tradus, “frica are reținere”. Cei care au Concordanța Analitică de Young (Young’s Analytical Concordance), vor vedea (pagina 995) că definiția cuvântului kolasin este, “tăiere, curățare, reținere”. Iar autorul lui Emphatic Diaglott, după ce a tradus kolasin în Matei 25:46 prin cuvântul “tăiere”, spune într-o notă de subsol:

“Versiunea Comună și multe alte traduceri moderne redau cuvintele kolasin aionion prin “pedeapsă veșnică”, dând ideea, așa cum se interpretează în general, de basinos, care înseamnă chinKolasin în diferitele lui forme se află numai în alte trei locuri în Noul Testament: Fapte. Ap. 4:21; 2 Petru 2:9; 1 Ioan 4:18. El se trage din cuvântul kolazoo, care înseamnă: 1. a tăia jos,cum ar fi tăierea ramurilor din arbori, a curăța; 2. a ține în frâu, a restrânge. Grecii scriu: “Căruțașul ține în frâu (kolazei) caii săi năvalnici”; 3. A corecta, a pedepsi. A tăia o persoană de la viață sau din societate, sau chiar a o reține, este socotit ca pedeapsă, și de aceea a apărut această a treia utilizare sau utilizare metaforică a cuvântului. A fost adoptată prima semnificație (în Diaglott), pentru că se potrivește mai bine cu a doua parte a frazei, păstrând astfel forța și frumusețea antitezei. Cei drepți merg în viață, cei răi la tăierea de la viață, la moarte — 2 Tesaloniceni 1:9.”

Acum să analizăm cu atenție textul și să observăm antiteza, contrastul, arătat între răsplata “oilor” și răsplata “caprelor”, pe care o dă ideea corectă a cuvântului kolasin — o clasă merge în viață veșnică, iar cealaltă este veșnic tăiată de la viață — reținută pentru totdeauna în moarte. Și aceasta se potrivește exact cu ceea ce declară peste tot Scripturile cu privire la plata sau pedeapsa pentru păcatul voit.

Să ne oprim un moment la cuvintele din versetul 41: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților (răscumpărați o dată prin Cristos din blestemul sau condamnarea la moarte a lui Adam, dar acum condamnați sau blestemați ca vrednici de moartea a doua, de către Cel ce i-a răscumpărat de sub primul blestem), în focul cel etern (simbolul nimicirii veșnice) care este gătit diavolului și îngerilor (slujitorilor) lui”.

Să ne amintim că aceasta va fi sentința definitivă la încheierea încercării finale — la încheierea Mileniului; și că atunci nimeni nu va mai fi servul lui Satan din cauza ignoranței sau fără voia sa, așa cum mulți sunt astăzi, căci marele Eliberator, Cristos, va înlătura ispitele din afară și va da ajutor pentru corectare personală, ceea ce va permite tuturor care vor vrea, să scape de slăbiciunile înnăscute și să ajungă la perfecțiune. Aceste “capre”, care iubesc răul și servesc lui Satan, sunt mesagerii (“îngerii”) lui Satan. Pentru aceștia și pentru Satan (și nu pentru alții), Dumnezeu a pregătit moartea a doua — nimicirea veșnică. Foc va veni din cer de la Dumnezeu și-i va mistui. Oricine poate aprecia ce este focul mistuitor sau nimicitor, dacă ochii nu-i sunt împiedicați de învățătură falsă și de prejudecată. Nimeni n-a auzit vreodată despre un foc care păstrează; și deoarece focul niciodată nu păstrează, ci totdeauna mistuie, Dumnezeu îl folosește ca simbol al nimicirii totale. Apocalipsa 20:9

Lacul ce arde cu foc și cu pucioasă;

Aceasta este moartea cea de a doua – Apocalipsa 19:20; 20:10, 14, 15; 21:8

“Lacul de foc care arde cu pucioasă” este menționat de câteva ori în cartea Apocalipsei, carte care toți creștinii admit că este o carte de simboluri. Cu toate acestea, în general ei gândesc și vorbesc despre acest simbol special ca despre o declarație literală care dă sprijin puternic doctrinei chinului veșnic, în ciuda faptului că acest simbol are o definiție clară și înseamnă moartea a doua: “Și moartea și infernul s-au aruncat în lacul cel de foc. Acesta este moartea cea de a doua” (Apocalipsa 20:14). Uneori se vorbește despre el ca despre “lacul de foc, care arde cu pucioasă” (Apocalipsa19:20), elementul “pucioasă” fiind menționat ca să intensifice simbolul distrugerii, moartea a doua; pucioasa arzândă fiind unul din cele mai ucigătoare elemente cunoscute. Ea este distrugătoare pentru toate formele de viață.

Simbolul acestui lac de foc este arătat, mai departe, prin faptul că “fiara” simbolică și “profetul cel mincinos” simbolic, și moartea și infernul (hadesul), precum și diavolul și urmașii săi, sunt distruși în el. Apocalipsa 19:20; 20:10, 14, 15; 21:8

Această nimicire sau moarte este numită moartea a doua, spre deosebire de moartea dintâi sau moartea adamică, nu fiindcă are semnificația că tot ce merge în ea moare a doua oară. De exemplu, moartea (dintâi sau adamică) și hadesul, mormântul, vor fi aruncate în el — pentru a se îndeplini această lucrare se va cere întregul Mileniu — și în nici un sens n-au mai fost nimicite înainte. Tot așa, nici “diavolul”, “fiara” și “profetul cel mincinos”, n-au mai fost nimicite înainte.

Din întâia moarte sau moartea adamică s-a pregătit o înviere. De aceea toți cei din morminte vor ieși afară. Revelatorul declară profetic: “Și marea a dat pe morții cei dintr-ânsa; și moartea și infernul (hadesul, mormântul) au dat pe morții cei dintr-ânsele … Și am văzut pe morți, pe cei mici și pe cei mari stând înaintea lui Dumnezeu și cărți s-au deschis” (Apocalipsa 20:13, 12). În planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc din condamnarea adamică, aceasta este numită “somn”, atât în Vechiul cât și în Noul Testament. În istoria lui Israel, despre cei buni și despre cei răi se spune în mod repetat că au “adormit cu părinții lor”. Apostolii au folosit același simbol, iar Domnul nostru de asemenea. Dar în legătură cu moartea a doua nu se folosește un asemenea simbol. Dimpotrivă, pentru a o simboliza sunt folosite cele mai tari ilustrații ale nimicirii totale, complete, cum ar fi, “focul și pucioasa”, deoarece aceasta va fi o nimicire din care nu va fi nici o revenire.

Fericit gând! Moartea adamică (care a cerut toată omenirea pentru păcatul părintelui ei) va fi înghițită pe vecie, și va înceta în această a doua moarte în care ea va fi aruncată de către marele Răscumpărător, care a cumpărat întreaga lume prin sacrificiul Său. Astfel Dumnezeu ne spune prin profet: “Din mâna infernului (șeol) i-aș răscumpăra; de moarte i-aș mântui … Haide infernule cu mortăciunea ta” (Osea 13:14). Întâia moarte sau moartea adamică nu va mai avea libertate sau putere asupra oamenilor, cum a avut în cei șase mii de ani trecuți; nu va mai muri nimeni din cauza păcatului adamic (Romani 5:12; Ieremia 31:29, 30; Ezechiel 18:2). De atunci înainte va fi în vigoare Noul Legământ sigilat cu sângele scump, și numai păcatele făcute cu voia vor fi socotite ca păcate și vor fi pedepsite cu plata păcatului — moartea — moartea a doua. În acest fel moartea adamică va fi aruncată în moartea a doua și va fi înghițită de ea.

Iar hadesul și șeolul — starea ascunsă, întunecată, mormântul, care astăzi ne vorbește despre o speranță a unei vieți viitoare prin puterea lui Dumnezeu de înviere în Cristos — nu vor mai fi; căci moartea a doua nu va nimici pe nimeni care va fi potrivit pentru viață — pe nimeni pentru care va rămâne o umbră de speranță, ci numai pe aceia pe care Judecătorul care nu poate greși îi va găsi deplin, imparțial și individual vrednici de nimicire. Și Satan, acel ispititor mincinos care a înșelat și ruinat neamul omenesc și care, cu energie și viclenie stăruitoare, a încercat continuu să zădărnicească planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră prin Cristos va fi nimicit, și împreună cu el toți care au spiritul lui, “îngerii lui „, și nu se vor mai trezi niciodată din moarte ca să tulbure iarăși lumea. Aici se spune despre el că va fi aruncat în “lacul de foc” — moartea a doua; iar Pavel în Evrei 2:14, referindu-se la același lucru, o numește nimicire: “să desființeze pe cel care are stăpânirea morții, adică pe diavolul”. Și “fiara și cu el profetul cel mincinos”, marile sisteme false, care au asuprit și rătăcit multă vreme creștinătatea nominală, nu vor scăpa nicidecum din ea. Despre aceste sisteme se spune că vor fi aruncate “vii” (adică, în timp ce sunt încă organizate și active) în lacul de foc, care arde cu pucioasă. Apocalipsa 19:20

Marele timp de strâmtorare, judecata Domnului, care va nimici complet aceste sisteme, va cauza negreșit mari greutăți și dureri sociale, financiare și religioase tuturor celor identificați cu aceste sisteme înșelate și înșelătoare, înainte de a fi cu totul distruse. Aceste sisteme vor fi aruncate în iazul de foc, distruse la începutul Mileniului, pe când nimicirea lui Satan este rezervată pentru sfârșitul Mileniului, când toate “caprele” vor fi fost separate de “oi” și când vor pieri împreună cu Satan în moartea a doua, ca fiind “îngerii lui”, mesagerii sau servitorii lui. Nici unul din caracterele acelea urâte dintre oameni, care, deși vor cunoaște adevărul, vor iubi totuși nedreptatea — nici unul dintre “fricoși și necredincioși” — cei care nu se vor încrede în Dumnezeu după toate manifestările harului Său oferite în timpul domniei Milenare a lui Cristos, nici urâcioșii, care în inima lor sunt ucigași și desfrânați și idolatri și mincinoși, nici unul dintre aceștia nu va scăpa de moartea a doua. Toți aceștia, după o deplină și generoasă ocazie de reformare, vor fi judecați ca nevrednici de viață și vor fi pentru totdeauna înlăturați în moartea a doua, simbolizată prin “lacul de foc, care arde cu pucioasă”.

Câteva descrieri profetice ale Veacului Milenar și ale lucrării lui, în capitolele 20 și 21 din Apocalipsa, arată clar obiectivul și rezultatul acelui veac de încercare, în armonie cu celelalte scripturi deja citate.

Capitolul 20, versetele 2, 4, 11 și capitolul 21, versetele 1, 2, 10, 11, arată începutul acelui Veac de Judecată și de restrângere a erorilor orbitoare și a sistemelor înșelătoare. “Fiara” și “profetul cel mincinos” sunt cele mai însemnate simboluri, și reprezintă organizațiile sau sistemele erorii, care, împreună constituie “Babilonul”. Judecata împotriva “scaunelor de domnie” din timpul prezent și împotriva sistemelor “fiarei” și “profetului cel mincinos” urmează grabnic după introducerea acestei domnii milenare de judecată. Tronurile stăpânirii prezente a pământului vor fi “răsturnate”, iar domnia va fi transferată marelui Profet, Preot, Rege și Judecător, “a căruia este dreptul” (Comparați Daniel 7:14, 22 și Ezechiel 21:27). Atunci sistemele erorii vor fi judecate în grabă ca vrednice de nimicire, de “lacul de foc”, “moartea cea de a doua”. Apocalipsa 19:20

Astfel a doua nimicire (sau moarte) începe foarte devreme în noua judecată; ea începe cu sistemele false simbolizate prin fiară, profetul mincinos etc., dar ea nu va ajunge la omenire, ca indivizi, până când fiecare vor fi avut mai întâi o încercare deplină și ocazie să aleagă viața și să trăiască veșnic. Capitolul 20:12, 13 și 21:3-7, indică încercarea binecuvântată, favorabilă, în care toți, atât cei morți cât și cei vii (în afară de Biserică, aceștia fiind atunci regi, preoți, comoștenitori și judecători împreună cu Isus Cristos) vor fi aduși la o deplină cunoștință a adevărului, eliberați de întristare și durere, și eliberați de orice eroare orbitoare și prejudecată, și încercați “după faptele lor”.

Rezultatul măreț al acestei încercări va fi un uivers curat. După cum exprimă Revelatorul: “Și toată făptura din cer și de pe pământ … le-am auzit zicând: “Binecuvântarea și onoarea și mărirea și puterea fie Celui ce șade pe tron și Mielului în secolii secolilor!”” (Apocalipsa 5:13). Dar acest rezultat va fi îndeplinit în armonie cu toate procedeele lui Dumnezeu din trecut și din prezent, care întotdeauna i-au recunoscut omului libertatea voinței, ca să aleagă binele sau răul, viața sau moartea.

Nu ne putem îndoi deci, că la sfârșitul Veacului Milenar, Dumnezeu va permite, din nou, răului să triumfe “puțin”, pentru ca prin el să-Și încerce creaturile (care până la timpul acela vor cunoaște pe deplin atât binele cât și răul, precum și urmarea acestora, și dreptatea și iubirea Lui le vor fi fost deplin demonstrate) pentru ca acei care în final vor prefera și vor alege răul, să poată fi înlăturați — nimiciți. Astfel Dumnezeu va înlătura pentru totdeauna pe toți cei care nu iubesc dreptatea și nu urăsc nelegiuirea.

Cu privire la această încercare citim că Satan se va strădui să ducă în rătăcire omenirea, al cărei număr va fi atunci mare ca nisipul mării; dar nu trebuie să presupunem că mulți dintre ei vor urma exemplul rău al lui Satan și vor alege răul și neascultarea, având în față experiența trecută și nefiind împiedicați de slăbiciunile de acum și de influențele orbitoare. Totuși, când Dumnezeu nu ne spune nici numărul, nici proporția celor care vor fi găsiți vrednici de viață și a celor care vor fi judecați vrednici de moarte (moartea a doua), nu putem fi dogmatici. De un lucru putem fi siguri: Dumnezeu nu vrea moartea celor răi, ci vrea ca toți să se întoarcă la El și să trăiască; și nu va fi nimicit în acel “lac de foc, care arde cu pucioasă” (simbol al nimicirii complete — gheena), nici unul care este vrednic de viață, a cărui viață în continuare ar fi o binecuvântare pentru el sau pentru alții care sunt în armonie cu dreptatea.

Nimicirea totală și fără speranță este intenționată numai pentru făcătorii de rele cu voia, care, asemenea lui Satan, în mândria inimii și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, vor iubi și vor face răul în ciuda manifestărilor dezaprobării divine și în ciuda experienței lor cu pedeapsa pentru acesta. Se pare că bunătatea și iubirea lui Dumnezeu în faptul că a pregătit o răscumpărare, o restabilire și o altă ocazie de viață pentru om, în loc să-i facă pe toți să urască păcatul, pe unii îi va face să presupună că Dumnezeu este prea iubitor ca să-i înlăture în moartea a doua, sau dacă ar face astfel, El le-ar da noi și noi ocazii în viitor. Zidind astfel pe o presupusă slăbiciune a caracterului divin, aceștia ar putea fi conduși spre a încerca să profite de harul (favoarea) lui Dumnezeu, ca de un permis să facă păcat cu voia. Dar ei nu vor merge mai departe pentru că nebunia lor va fi arătată. Nimicirea lor totală va dovedi celor drepți armonia și echilibrul perfect al Dreptății, Înțelepciunii, Iubirii și Puterii în Conducătorul divin.

Apocalipsa 21:8

Aici este înfățișat adevăratul caracter al clasei caprelor. Fricoșii și necredincioșii (care nu se vor încrede în Dumnezeu), urâcioșii, ucigașii (cei care urăsc pe frați), desfrânații, vrăjitorii, idolatrii (cei care-și însușesc și folosesc greșit favorurile divine, dându-și lor sau altor creaturi sau lucruri serviciul și onoarea care aparțin lui Dumnezeu) și toți “mincinoșii” — “tot cel ce iubește și face minciună” (într-un cuvânt, toți care nu iubesc adevărul și nu-l caută, și nu-l apără și nu-l susțin cu orice preț) “partea le va fi în lacul ce arde cu foc și cu pucioasă (gheena, simbol al nimicirii complete), acesta este moartea cea de a doua”. O astfel de tovărășie ar fi dezgustătoare pentru orice ființă cinstită, integră. Aceștia sunt greu de tolerat chiar și acum, când îi putem compătimi, știind că astfel de dispoziții sunt în mare măsură rezultatul slăbiciunii moștenite a cărnii. Suntem mișcați să avem o măsură de compătimire prin aceea că ne amintim cum în propriul nostru caz, adesea, vrând să facem binele, răul ne stă înainte. Dar la sfârșitul judecății Milenare, când Domnul, Judecătorul cel drept, va fi dat toate avantajele și ocaziile de cunoștință și capacitate, această clasă va fi o urâciune și o scârbă pentru toți cei care vor fi în armonie cu Regele Slavei. Iar cei drepți vor fi bucuroși când, încercarea fiind sfârșită, darul vieții va fi luat de la cei care se vor fi dovedit nevrednici și când cei care strică pământul, cu toată lucrarea și influența lor, vor fi nimiciți.

Diavolul, fiara și profetul cel mincinos, chinuiți

Apocalipsa 20:9 vorbește despre nimicirea acelor indivizi care se vor uni cu Satan în ultima răzvrătire; iar versetul 15 vorbește depre aceeași nimicire, dar cu alte cuvinte, folosind simbolul “lacul cel de foc”. Ei sunt mistuiți sau consumați în foc. Acesta fiind cazul, chinul din versetul 10 nu se poate referi la aceste ființe umane care sunt mistuite, nimicite. Prin urmare, întrebarea se reduce la aceasta: Vor fi Satan, profetul mincinos și fiara chinuiți veșnic, și învață acest verset astfel?

Noi răspundem prin cuvintele lui Dumnezeu: “Iehova … pe toți nelegiuiții îi nimicește”. În privința lui Satan, cel mai mare vrăjmaș al lui Dumnezeu și al omului, Dumnezeu ne informează în mod deosebit că el va fi nimicit, și nu păstrat în nici un sens sau stare. Evrei 2:14

Sistemele fiară și profet mincinos, care în decursul Veacului Evanghelic au înșelat și au dus în rătăcire, vor fi aruncate într-o strâmtorare mare și mistuitoare la sfârșitul Veacului Evanghelic. Chinul acestor sisteme va fi aionion, adică durabil. El va continua atâta timp cât vor dura ele, până când vor fi nimicite cu totul. La fel va fi mistuit și sistemul erorii, care se va manifesta deodată la sfârșitul Veacului Milenar și va duce “caprele” la nimicire (Apocalipsa 20:7-10). Acel sistem înșelător (nespecificat astfel, ci doar este numit Satan, după instigatorul lui), va fi aruncat în același fel de strâmtorare și nimicire la sfârșitul Veacului Milenar, în care sunt aruncate și sistemele fiară și profet mincinos acum, la sfârșitul Veacului Evanghelic.

Apocalipsa 19:3, vorbind despre unul dintre aceste sisteme, spune: “… fumul ei se suia în secolii secolilor”. Aceasta vrea să spună că amintirea (“fumul”) nimicirii acestor sisteme de înșelare și eroare va fi durabilă, lecția nu va fi uitată niciodată — după cum fumul, care continuă să se ridice după un foc nimicitor este mărturie că focul și-a făcut lucrarea. Vezi și Isaia 34:8-10.

Asupra Apocalipsei 14:9-11 remarcăm în treacăt că toți vor fi de acord imediat că, dacă în versetul 9 se referă la o închinare literală fiarei și icoanei ei, atunci puțini oameni din țările civilizate, sau poate nici unul n-ar fi pasibil de pedeapsa arătată în versetul 11; și dacă fiara, icoana ei, închinarea, vinul și paharul sunt simboluri, atunci și chinurile, fumul, focul și pucioasa sunt simboluri.

Aruncarea morții și a locuinței morților în nimicire completă, în moartea a doua, în timpul Veacului Milenar, face parte din nimicirea completă care va cuprinde orice lucru nepotrivit, dăunător și nefolositor (Isaia 11:9; Psalmul 101:5-8). Moartea a doua, sentința acelei încercări individuale, va fi finală: ea nu va fi nimicită niciodată. Și toți cei care iubesc dreptatea să spună, amin; căci a nimici moartea a doua, a înlătura sentința acelei încercări drepte și nepărtinitoare, ar însemna a dezlega iarăși nu numai pe Satan, ci pe toți aceia care iubesc și practică răul și înșelarea, și care dezonorează cu instituțiile lor rele pe Domnul — ar însemna a se opune, a insulta și a se strădui să-i răstoarne pe aceia care-L iubesc, doresc să-I servească Lui și se bucură de favoarea Lui. Ne bucurăm că nu există nici un pericol în aceasta, dar că dreptatea divină se unește cu înțelepciunea, iubirea și puterea divină, ca să introducă dreptatea veșnică pe o bază trainică.

Cei reîntorși în “iad”

“În mormânt (iad în limba engeză — n. e.) se vor reîntoarce nelegiuiții, toate popoarele ce uită pe Dumnezeu.” — Psalmul 9:17

Găsim că această declarație a Domnului menționată de psalmist este fără nici o rezervă și trebuie să o acceptăm ca pe un fapt sigur. Dacă pretențiile “ortodoxiei” cu privire la iad ar fi adevărate, acesta ar fi într-adevăr un mesaj înfricoșător.

Dar haideți să înlocuim adevărata semnificație a cuvântului șeol, și textul nostru se va citi: “În starea morții se vor reîntoarce nelegiuiții, toate popoarele ce uită pe Dumnezeu”. Noi credem aceasta; dar apoi, cine sunt cei nelegiuiți? Într-un sens toți oamenii sunt nelegiuiți, prin aceea că toți sunt călcători ai legii lui Dumnezeu, dar în sensul cel mai deplin, cei nelegiuiți sunt cei care, cu deplină cunoștință a răutății excesive a păcatului și a remediului pregătit pentru recuperarea lor de sub efectele lui nocive, persistă intenționat în păcat.

Până acum numai puțini — credincioșii consacrați — au ajuns la o cunoștință adevărată a lui Dumnezeu. Lumea nu-L cunoaște și popoarele nu-L pot uita pe Dumnezeu până când mai întâi sunt aduse la cunoștința de El. Consacrații au fost luminați, conduși de Spirit prin credință ca să înțeleagă lucrurile adânci și ascunse ale lui Dumnezeu, care descoperă slava caracterului lui Dumnezeu, dar care, deși exprimate în Cuvâtul Său, lumii îi apar ca o nebunie.

După cum am văzut până acum, aceasta nu va fi așa în veacul viitor, căci atunci “plin va fi pământul de știința lui Iehova, precum apele acoperă fundul mării” (Isaia 11:9). Multe lucruri, pe care le acceptăm acum prin credință, atunci vor fi demonstrate lumii. Când Cel care a răscumpărat pe om din puterea mormântului (Osea 13:14) va începe să-Și ia înapoi bunurile cumpărate din închisoarea morții (Isaia 61:1), când cei care dorm vor fi deșteptați de razele minunate ale Soarelui Dreptății, ei vor înțelege repede adevărul care până atunci li se părea o poveste inutilă, că “(Isus), prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toți”.

Am mai văzut apoi, că urcarea treptată pe Calea regală a sfințeniei, în acel veac, va fi posibilă și comparativ ușoară pentru toți, deoarece toate pietrele (pietre de poticnire, erori etc.) vor fi fost înlăturate, și vor fi făcute cărări drepte pentru picioarele lor. La acel veac se aplică textul acesta. Cei care vor nesocoti împrejurările favorabile din acel veac și nu se vor supune dreptului Judecător sau Conducător — Cristos — vor fi cu adevărat răi. Și fiecare supus loial al Împărăției lui Dumnezeu va aproba judecata dreaptă care va trimite iarăși pe aceștia în șeol — starea morții. Unii ca aceștia vor fi nevrednici de viață; și dacă li s-ar permite să trăiască, viața lor ar fi un blestem pentru ei înșisi și pentru restul omenirii, și o pată pe lucrarea lui Dumnezeu.

Aceasta va fi moartea a doua, de la care nu va mai fi nici o înviere. După ce au fost răscumpărați din mormânt (șeol) prin sacrificiul lui Cristos, dacă mor iarăși din cauza păcatului lor propriu, atunci “nu mai rămâne sacrificiu pentru păcate” (Evrei 10:26). “Christos … nu mai moare; moartea nu mai are putere asupra Lui” (Romani 6:9, 10). De moartea a doua toți ar trebui să se teamă și să se ferească, pentru că ea va fi sfârșitul existenței pentru toți cei socotiți nevrednici de viață. Dar în această moarte nu poate fi nici o suferință. Ea este stingerea vieții, ca și moartea adamică.

Din cauză că prin păcat omenirea a ajuns să fie supusă morții (șeolului, hadesului), de aceea a venit Isus Cristos să ne elibereze și să ne mântuiască din moarte (1 Ioan 3:8; Evrei 2:14). Moartea este încetarea existenței, absența vieții. Nu este nici o deosebire între starea morții adamice și a celei de-a doua, dar există speranță de eliberare din prima, pe când din a doua nu va fi nici o eliberare, nici o întoarcere la viață. Prima sentință a morții a trecut asupra tuturor din cauza păcatului lui Adam, pe când a doua moarte poate veni numai prin păcatul individual, voit.

Că aplicarea acestui text este pentru veacul viitor este un lucru evident, deoarece în prezent atât sfinții cât și păcătoșii merg în șeol sau hades. Acest verset indică faptul că la timpul când se va aplica, numai cei răi vor merge acolo. Iar popoarele care L-au uitat pe Dumnezeu trebuie să fie neamuri care L-au cunoscut, altfel nu L-ar fi putut uita; și niciodată până acum popoarele n-au fost aduse la acea cunoștință, și nici nu vor fi până în viitor, când cunoștința de Domnul va umple întreg pământul și nimeni nu va trebui să zică aproapelui său, cunoaște pe Domnul, pentru că toți Îl vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare (Isaia 11:9; Ieremia 31:34).

Cuvântul ebraic goi, tradus în acest text “popoare”, este folosit în altă parte de către același scriitor și redat prin “păgâni”, “neevrei” și “popor”. Ideea pare să fie aceea că se referă la toți cei care nu devin poporul de legământ al lui Dumnezeu, chiar dacă nu sunt în mod fățiș răi. Neamurile (păgânii, toți care sub acea cunoștință deplină nu devin israeliți adevărați), care uită sau neglijează favorurile lui Dumnezeu avute, și datoriile și obligațiile lor față de El, vor avea soarta celor “răi” cu voia și vor fi aruncați în moartea a doua.

Ca o dovadă în plus la aceasta, aflăm că cuvântul ebraic shub, care în textul nostru este tradus “se reîntorc”, înseamnă se întorc înapoi, ca la un loc unde au mai fost. Cei la care se referă acest text, fie sunt în șeol, fie sunt pasibili să intre acolo, dar fiind răscumpărați prin sângele scump al lui Cristos, vor fi scoși din șeol. Dacă atunci vor fi răi, ei împreună cu toți cei care uită pe Dumnezeu, vor fi întorși înapoi în șeol.

Au crezut evreii în chinul veșnic?

Observând că noi învățăm că doctrina chinului veșnic a fost altoită în doctrinele Bisericii Creștine în timpul apostaziei, a marii căderi de la credință care a culminat în papalitate, unii au întrebat dacă nu cumva, potrivit scrierilor lui Josephus, această doctrină a fost ferm susținută de evrei; și dacă este așa, nu este evident că creștinii timpurii, fiind convertiți în mare parte de la iudaism, au adus această doctrină cu ei, chiar de la începutul creștinismului?

Răspunsul nostru este, nu; doctrina chinului veșnic a ieșit în mod firesc din doctrina nemuririi omului, care, ca problemă filosofică a fost propagată la început într-o formă complet diferită de forma prezentă,de către Școala Platonică a filosofiei grecești. Aceștia au susținut în primul rând că fiecare om are în sine o părticică de zeitate, și că aceasta l-ar împiedica să moară vreodată. Această temelie fiind pusă, a fost ușor să se descrie un loc atât pentru făcătorii de rău cât și pentru făcătorii de bine. Dar, spre lauda acestor filosofi păgâni, să se noteze că ei n-au reușit să dezvolte, sau nici chiar să arate acea adâncime a degradării de la bunăvoință, rațiune și milă, necesară pentru a zugrăvi prin cuvânt, condei sau pensulă, astfel de detalii ale ororilor și suferințelor cum au fost încorporate curând în doctrina lor, și din această doctrină să dezvolte o credință declarată ca “necesară pentru mântuire” în pretinsa biserică a lui Cristos.

Pentru a înțelege cazul, este necesar să ne amintim că atunci când a fost întemeiată Biserica Creștină, Grecia era în fruntea cunoștinței și civilizației. Alexandru cel Mare cu-cerise lumea și răspândise respectul față de Grecia pretutindeni; și cu toate că din punct de vedere militar Roma i-a luat locul, nu așa a fost cazul în literatură. Timp de secole, filosofii și filosofia greacă au condus lumea intelectuală, și au impregnat și influențat totul. Devenise obișnuit ca filosofii și învățătorii altor teorii să pretindă că sistemele și teoriile lor erau aproape la fel cu ale grecilor, și să se străduiască să îndepărteze deosebirile dintre vechile lor teorii și părerile populare grecești. Iar unii căutau să tragă foloase, pretinzând că sistemul lor cuprindea toate punctele bune ale lui Platon împreună cu altele pe care Platon nu le-a văzut.

Din această clasă făceau parte învățătorii Bisericii Creștine din secolul al doilea, al treilea și al patrulea. Recunoscând corectitudinea larg acceptată a filosofilor, ei au pretins că aceleași aspecte bune ale filosofiei se găseau și în învățăturile lui Cristos, și că El a fost unul din cei mai mari filosofi etc. Astfel a avut loc un amestec de platonism și creștinism. Aceasta a devenit cu atât mai pronunțat cu cât regii și împărații au început să examineze învățăturile religioase și să le favorizeze pe acelea care păreau cel mai mult a inspira teamă poporului și a-l face mai supus. În timp ce învățătorii păgâni se aplecau în fața acestei examinări minuțioase imperiale și învățau o pedeapsă veșnică pentru cei care încălcau legile împăraților (care conduceau prin numire divină), nu putem presupune altfel decât că persoanele cu un caracter ambițios din biserica de atunci, care căutau să înlocuiască păgânismul și să devină puterea religioasă dominantă, vor scoate în evidență acele doctrine care în ochii împăraților păreau să aibă aceeași putere asupra spaimei și prejudecăților poporului. Și ce putea servi mai mult acestui scop decât doctrina chinului fără sfârșit pentru cei îndărătnici?

Aceleași motive, evident, l-au determinat și pe Josephus când a scris referitor la credința evreilor. Lucrările lui ar trebui citite ca apologii ale iudaismului și ca eforturi de a înălța acea națiune în ochii Romei și ai lumii. Să nu uităm că evreii aveau faima de a fi un popor foarte răzvrătit, foarte ostil ideii de a fi condus chiar și de către Cezari. Ei sperau, în armonie cu făgăduințele lui Dumnezeu, să devină națiunea principală. Între ei au avut loc multe izbucniri de răzvrătire, și religia lor specială, deosebită de toate celelalte, a fost în parte învinuită că favoriza prea mult spiritul de libertate.

Josephus avea un scop în scrierea celor două opere principale ale sale: “Antichitățile iudaice” și “Războaiele evreilor”. El le-a scris în limba greacă în timp ce trăia la Roma, unde a fost prietenul și oaspetele împăraților romani, Vespasian, Titus și Domițian, și unde era în legătură continuă cu filosofii greci. Aceste cărți au fost scrise cu scopul de a scoate în evidență poporul evreu, curajul, legile, etica lor etc., spre a fi cel mai bine avantajat în fața filosofilor greci și a demnitarilor romani. Acest scop este mărturisit printre rânduri în prefața sa la “Antichități iudaice”, unde spune:

“Am întreprins această lucrare gândind că ea le va apărea tuturor grecilor ca vrednică de a fi studiată … Cei care citesc cărțile mele se miră poate că discursul meu despre legi și fapte istorice conține multă filosofie Totuși, cei care au un spirit de a cunoaște motivele tuturor lucrurilor pot găsi aici o teorie filosofică foarte curioasă”.

Într-un cuvânt, ca om ager care devenise el însuși impregnat de spiritul filosofilor greci care predomina atunci, Josephus a scos din Lege și din Profeți, din tradițiile bătrânilor și din teoriile diferitelor secte ale evreilor, tot ce a putut găsi că era înclinat chiar și în cea mai mică măsură să arate următoarele:

Mai întâi, că religia evreiască nu era mult în urma filosofiei populare grecești; dar că din Legea lui Moise fuseseră scoase teorii întrucâtva asemănătoare și susținute de unii evrei, cu mult înainte ca filosofii greci să le pună în discuție.

În al doilea rând, că nu ideile religioase i-au făcut pe evrei ca popor greu de stăpânit, sau popor “răzvrătit”, așa cum toți iubitorii de libertate erau considerați de Cezari. Prin urmare, el încearcă să dovedească, într-un timp când se considera că virtutea constă în principal în supunere, că legea lui Moise “învață mai întâi că Dumnezeu este Tatăl și Domnul tuturor lucrurilor, și că El dăruiește viață fericită celor ce-L urmează, dar care scufundă în suferință inevitabilă pe cei care nu umblă în căile virtuții”. Și este evident că în sprijinul acestei idei și pentru astfel de scopuri, Josephus, după ce spune, “printre iudei există trei secte filosofice: prima, fariseii, a doua, saducheii, a treia, esenienii”, continuă și relatează cele trei teorii ale lor, detaliind în mod special orice trăsătură care semăna cu filosofia greacă. Și fiindcă doctrinele ultimei secte, și cea mai mică, esenienii, se asemăna cel mai mult cu doctrinele stoicilor și cu teoriile grecești mai importante, Josephus dedică aproape de zece ori mai mult spațiu vederilor lor, decât celor ale saducheilor și fariseilor luate la un loc. Și totuși, esenienii erau o sectă atât de neînsemnată, încât Noul Testament nici nu-i menționează, și chiar Josephus admite că erau puțini la număr. Prin urmare, oricare ar fi fost vederile lor, asupra oricărui subiect, nu se poate pretinde că au aprobarea evreilor, când majoritatea evreilor aveau opinii contrare. Însuși faptul că Domnul și apostolii nu s-au referit la ei, este bună dovadă că filosofia esenienilor nu reprezenta în nici un caz ideile evreilor. Această sectă mică a crescut probabil mai târziu și a absorbit din filosofia greacă ideile în privința nemuririi și a chinului veșnic pentru cei nevirtuoși. Vom mai aminti că Josephus nu s-a născut decât la trei ani după răstignirea Domnului nostru, și că el și-a publicat “Războaiele” în anul 75 d. Cr., iar “Antichitățile” în 93 d. Cr. — într-un timp când el și alți evrei, ca și tot restul lumii, sorbeau cu nerăbdare filosofia greacă și știința pe nedrept numită astfel, împotriva căreia Pavel avertizează Biserica. Coloseni 2:8; 1 Timotei 6:20

Josephus a acordat atenție deosebită esenienilor pentru că faptul acesta se potrivea scopului său. El admite că saducheii, al doilea grup ca mărime din poporul evreu, nu credeau în nemurirea omului. Iar despre vederile fariseilor el face o declarație oarbă, calculată să inducă în eroare, după cum urmează: “Și ei cred că sufletele au în ele o vigoare nemuritoare (aceasta ar putea fi înțeleasă că fariseii nu credeau ca saducheii, că moartea pune capăt oricărei existențe, ci credeau într-o vigoare sau viață dincolo de mormânt — printr-o înviere a morților), și că sub pământ vor fi răsplăți și pedepse, după cum au trăit în viața prezentă, virtuos sau vicios; și că cei din urmă vor fi reținuți într-o închisoare veșnică (moarte — nu tortură), dar primii (cei virtuoși) vor avea putere să reînvie și să trăiască din nou„. Nu este oare clar că Josephus a ajustat și a întins vederile fariseilor cât i-a permis conștiința sa elastică, pentru a arăta armonia lor cu filosofiile grecești? Pavel, care fusese fariseu, îl contrazice pe Josephus. În timp ce Josephus spune că ei credeau că “numai cei virtuoși vor învia și vor trăi din nou” (nu implică aceasta o înviere, și implică de asemenea că ceilalți nu vor trăi iarăși, ci vor rămâne morți, în marea închisoare — în mormânt?), Pavel, dimpotrivă, spune: “Având această speranță în Dumnezeu, care și înșiși aceștia au, că va să fie învierea morților și a drepților și a nedrepților” Fapte. Ap. 24:15.

Nu avem nici o ezitare în privința acceptării mărturiei inspirate a apostolului Pavel, nu numai în privința a ceea ce credeau evreii, ci și în privința a ceea ce credea el și Biserica primară; și repetăm, că teoria chinuirii veșnice a celor răi, bazată pe teoria că sufletul omului nu poate muri, este contrară atât cu învățăturile Vechiului cât și ale Noului Testament, și ea a fost introdusă printre evrei și printre creștini de către filosofii greci. Mulțumim lui Dumnezeu pentru filosofia mai curată a Scripturilor, care învață că plata păcatului este moartea sufletului (a ființei) (Ezechiel 18:4, 20); că toate sufletele condamnate prin păcatul lui Adam au fost răscumpărate de sufletul lui Cristos (Isaia 53:10) și că numai pentru păcatul individual, voit, va muri cineva în moartea a doua — o pedeapsă veșnică, dar nu un chin veșnic.

Alegeți Viața ca să trăiți

“Eu astăzi îți pun înaintea ta viața și binele, moartea și răul.” “Eu v-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege dară viață ca să trăiești, tu și seminția ta.” Deuteronom 30:15, 19.

Trecem acum să analizăm alte declarații scripturale în armonie cu cele arătate anterior.

Cuvintele citate aici sunt ale lui Moise către Israel. Pentru a le aprecia trebuie să ne amintim că Israel ca popor, și toate legămintele, jertfele lor etc., au avut o semnificație tipică.

Dumnezeu a știut că ei nu puteau obține viață prin ținerea legii, oricât de mult ar fi ales-o ei, pentru că ei erau slabi, decăzuți, ca toți ceilalți din neamul omenesc, din cauza “aguridei” păcatului pe care o mâncase Adam (Ieremia 31:29). Astfel, după cum declară Pavel, legea dată lui Israel nu putea să le dea viață din cauza slăbiciunilor și degradării naturii lor decăzute. Romani 8:3; Evrei 7:19; 10:1-10

Cu toate acestea, Dumnezeu a prevăzut un beneficiu pentru ei, chiar din încercarea nereușită de a trăi o viață desăvârșită; și anume, că aceasta îi va dezvolta și le va arăta necesitatea unei jertfe mai bune (răscumpărarea pe care a dat-o Domnul nostru) și a unui eliberator mai mare decât Moise. Și pe lângă aceasta, încercarea lor a furnizat un model, sau o umbră a încercării individuale, asigurată pentru toată omenirea (al cărei tip a fost Israelul) și garantată prin jertfele pentru păcat mai bune, prefigurate acolo, care să fie îndeplinite de marele Profet, pentru care Moise a fost numai un tip.

Văzând astfel că încercarea pentru viață sau moarte pusă înaintea lui Israel nu era decât un tip al încercării individuale a lumii întregi și a rezultatelor acesteia, viața sau moartea (viața veșnică sau moartea a doua), ar putea ajuta pe unii să vadă că marea Zi de încercare de o mie de ani, al cărei Judecător a fost numit Domnul nostru Isus Cristos, are cele două rezultate: viața și moartea. Atunci toți vor fi chemați să se hotărască, în acele împrejurări foarte favorabile, pentru dreptate și viață, sau pentru păcat și moarte, și va trebui să se facă o alegere. Și, cu toate că vor fi răsplăți și “lovituri” potrivit faptelor din viața actuală, precum și potrivit comportării lor în acea încercare (Ioan 3:19; Matei 10:42; 11:20-24), verdictul de la urmă va fi în armonie cu alegerea exprimată prin comportarea fiecăruia în decursul acelui veac de încercare.

A doua încercare, sentința și rezultatul ei, sunt arătate și în cuvintele lui Moise citate de Petru (Fapte. Ap. 3:22,23): “Profet va ridica vouă Domnul Dumnezeul vostru dintre frații voștri ca pe mine; pe El să-L ascultați în toate oricâte vă va zice. Și va fi că tot sufletul (orice ființă) care nu va asculta (nu se va supune) de acel profet (și astfel să aleagă viața) se va stârpi din popor”. Prin aceste cuvinte puține ni se atrage atenția asupra marii încercări a lumii, încă viitoare. Ni-L arată pe marele Profet sau Învățător ridicat de Dumnezeu pentru a face o nouă judecată sau încercare rasei condamnate, pe care El a răscumpărat-o din condamnarea venită asupra ei prin părintele ei, Adam. Ne arată, de asemenea, că condiția de viață veșnică va fi supunerea dreaptă și că la sfârșitul acelei încercări, unii vor fi judecați vrednici de această viață, iar alții vrednici de nimicire — moartea a doua.

Domnul nostru Isus, răscumpărându-i pe toți prin jertfa Sa desăvârșită și prețioasă, este Capul acestui mare Profet; iar pe membrii corpului Său, care, împreună cu Isus Cristos, vor fi agenți în judecarea lumii, Dumnezeu îi alege în decursul Veacului Evanghelic. Toți împreună vor forma pe marele Profet sau Învățător promis. “Au nu știți că sfinții vor să judece lumea?” — 1 Corinteni 6:2.

Prima încercare a fost numai a omenirii, și prin urmare pedeapsa sau blestemul ei, prima moarte, a fost numai asupra omului. Dar a doua încercare va fi mult mai cuprinzătoare. Va fi o încercare nu numai a omenirii decăzute și imperfecte, ci va include orice alt lucru și principiu și ființă care nu este în armonie cu Iehova. “Căci toată fapta o va aduce Dumnezeu înaintea judecății cu toate cele ascunse, fie bune sau rele.” Eclesiastul 12:14

“Judecata viitoare” va cuprinde judecarea spre condamnare a tuturor sistemelor false — civile, sociale și religioase. Acestea vor fi judecate, condamnate și izgonite devreme în Ziua Milenară, lumina adevărului făcându-le să ajungă în rușine, și de aceea să dispară. Această judecată vine întâi, pentru ca judecata omului să poată începe neîmpiedicată de eroare, prejudecată etc. Ea va cuprinde totodată și judecarea îngerilor “care au păcătuit” — a acelor îngeri “care nu și-au păzit starea lor cea dintâi”, de puritate și ascultare de Dumnezeu. Astfel apostolul scrie despre membrii Corpului marelui Proroc și marelui Preot, care va fi Judecătorul tuturor: “Au nu știți că (noi, sfinții) vom să judecăm pe îngeri?” 1 Corinteni 6:3.

Astfel fiind cazul, condamnarea din încercarea Milenară (distrugerea, moartea a doua), va cuprinde o mai mare sferă de păcătoși decât pedeapsa sau blestemul pentru păcatul lui Adam, care “a trecut la toți oamenii”. Într-un cuvânt, nimicirea de la sfârșitul încercării va fi o nimicire completă a tuturor ființelor și a tuturor lucrurilor care nu vor slăvi pe Dumnezeu și care nu vor fi spre folosul și binecuvântarea întregii sale creații.

Păcate care se pot ierta și păcate care nu se pot ierta

În paginile precedente am arătat pe scurt pedeapsa extremă pentru păcatul voit. Pedeapsa lui Adam, care a cuprins toată rasa lui, a fost de felul acesta; și numai drept rezultat al morții lui Cristos, ca răscumpărarea noastră, din acea pedeapsă a acelui păcat voit este posibilă vreo iertare a acestui păcat sau a oricăror păcate următoare.

Păcatele care se pot ierta sunt acelea care rezultă din slăbiciunile venite prin acel singur păcat adamic pe care Cristos l-a rezolvat o dată pentru totdeauna. Acestea nu sunt din acelea voite, ci sunt comise din ignoranță sau prin slăbiciunile cărnii. Dumnezeu garantează iertarea tuturor acestor păcate dacă ne căim, în numele și meritul sacrificiului lui Cristos.

Păcatele care nu se pot ierta, păcate de neiertat, sunt acelea făcute cu voia. După cum moartea — stingerea ființei — a fost pedeapsa primului păcat, tot așa moartea este pedeapsa fiecărui păcat făcut cu voia împotriva deplinei cunoștințe și capacități de a alege și a face bine. Aceasta este numită moartea a doua, spre a se deosebi de prima pedeapsă sau pedeapsa adamică, din care omenirea va fi eliberată prin sacrificiul de răscumpărare a lui Cristos.

“Păcatul spre moarte (a doua)”, de a cărui iertare apostolul spune că este inutil ca cineva să se roage (1 Ioan 5:16), nu este numai un păcat cu voia, ci un păcat împotriva cunoștinței clare; un păcat pentru care nu se poate găsi nici o scuză potrivită. Fiindcă este un păcat împotriva cunoștinței clare, sau a luminării în sfințenie, este numit “blestem contra Spiritului Sfânt (hulă împotriva Duhului Sfânt, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.)” — Matei 12:31, 32, pentru care nu este nici o iertare.

Dar sunt și alte păcate, parțial voite, care sunt, de aceea, în parte de neiertat. În acestea au o parte ispitele dinăuntru și dinafară (toate acestea fiind în mod direct sau indirect urmările căderii) — voința consimțind sub presiunea ispitei sau din cauza slăbiciunii. Numai Domnul știe cum să evalueze în mod potrivit răspunderile și vina noastră în astfel de cazuri. Însă pentru adevăratul copil al lui Dumnezeu există numai o singură cale potrivită de urmat: să se căiască și să ceară îndurare în numele și prin meritul lui Cristos, marea jertfă pentru păcat. Domnul va ierta pe un astfel de pocăit, în sensul restabilirii lui în favoarea Sa; dar acesta “se va bate mult” (Luca 12:47, 48) pentru păcat, în măsura în care Dumnezeu va vedea că păcatul a fost făcut cu voia.

Adeseori o persoană conștiincioasă își dă seama că a comis păcat și că a fost o măsură de voință în el. Pe bună dreptate el se simte condamnat, vinovat înaintea lui Dumnezeu; dându-și seama de propria sa vinovăție, și uitând izvorul în caz de păcat și necurăție, deschis de Dumnezeu pentru neamul slab omenesc, decăzut, acesta cade într-o stare de tristețe, crezând că a comis păcat de moarte. Aceștia rătăcesc în pustiuri triste, până când află izvorul curățitor. Aceștia să-și amintească, totuși, că însăși întristarea lor din cauza păcatului și dorința lor de a se întoarce în favoarea divină sunt dovezi că n-au comis păcatul de moarte; deoarece apostolul declară că acei care comit astfel de păcat nu pot fi înnoiți spre pocăință (Evrei 6:4-6). Cei care se căiesc deci, pot fi încrezători că păcatele lor au fost, în parte cel puțin, rezultatele căderii și ca atare n-au fost de moarte, dar care cer iertare și lovituri.

Aceasta este pregătirea minunată a lui Dumnezeu prin Cristos, pentru acceptarea oricărui suflet care, părăsind păcatul și iubirea de el, caută dreptatea și viața prin Acela care este Calea, Adevărul și Viața. Astfel toți, fie ei mai tari sau mai slabi prin natură, au ocazie egală de a câștiga viața veșnică, precum și de a câștiga marele premiu al moștenirii împreună cu Cristos.

Răsplata viitoare

În timp ce Scripturile învață că Veacul prezent, Evanghelic este ziua de judecată sau timpul de încercare al Bisericii, și că ziua de judecată sau timpul de încercare al lumii va fi Veacul Milenar, este totuși rațional să întrebăm, în ce măsură vor fi făcuți răspunzători în Veacul Milenar cei care nu fac parte din Biserica consacrată, pentru faptele lor rele, de cruzime, necinste și imoralitate din prezent? Și în ce măsură vor fi răsplătiți cei din aceeași clasă pentru strădaniile lor de a trăi o viață morală și binevoitoare?

Acestea sunt întrebări importante, mai ales pentru lume; și bine ar fi dacă oamenii și-ar putea da seama de importanța lor și să tragă foloase din aceasta. Acestea sunt importante și pentru Biserică, datorită interesului pe care-l avem în privința lumii și datorită dorinței noastre de a înțelege și a învăța pe alții în mod corect planurile Tatălui nostru.

Am învățat că jertfa lui Cristos garantează pentru toți oamenii, oricât de josnici, o trezire din moarte și privilegiul de a ajunge apoi la perfecțiune, și dacă vor vrea, de a trăi veșnic. “Va să fie învierea morților, și a drepților și a nedrepților.” (Fapte. Ap. 24:15) Scopul aducerii lor din nou în existență va fi ca să le dea o ocazie favorabilă de a-și câștiga viața veșnică, în baza condițiilor cerute de Dumnezeu — ascultare de voința Sa dreaptă. Nu avem nici o sugestie în Scripturi că, atunci când vor fi treziți, starea morală a oamenilor va fi fost schimbată, dar avem multe, atât raționale cât și scripturale, care arată că ei vor veni din moarte așa cum au mers în ea, slabi și degradați. Deoarece “nu este nici lucru, nici minte, nici știință, nici înțelepciune în mormânt” (Eclesiastul 9:10), ei nu vor fi învățat nimic acolo; și deoarece când au murit au fost păcătoși și nevrednici de viață și de favoare divină, ei vor fi tot nevrednici; și deoarece pentru faptele din viața prezentă n-au primit nici răsplăți depline, nici pedepse depline, este evident că e necesar tocmai un astfel de timp de trezire în Mileniu cum a făgăduit Dumnezeu — pentru a răsplăti, a pedepsi și a da întregii omeniri ocazia vieții veșnice asigurate prin marea jertfă de răscumpărare a lui Cristos.

Deși, strict vorbind, lumea nu este acum în încercare, adică, timpul prezent nu este timpul încercării ei depline și complete, totuși oamenii nu sunt acum, și nici n-au fost vreodată, cu totul fără lumină și fără capacitate, pentru folosirea cărora sunt răspunzători. În cele mai întunecate zile ale istoriei lumii și în cea mai adâncă degradare a vieții sălbatice, a existat întotdeauna cel puțin o măsură de lumină a conștiinței care a indicat mai mult sau mai puțin direct spre dreptate și virtute. Că faptele din această viață au mult de-a face cu viitorul, Pavel a învățat foarte clar când, fiind înaintea lui Felix, el aducea argumente despre dreptate și înfrânare, în vederea judecății viitoare, încât Felix s-a cutremurat. Fapte. Ap. 24:25

La prima venire a Domnului nostru le-a venit oamenilor o mai mare măsură de lumină și în acea măsură le-a crescut responsabilitatea, după cum a spus El: “Și aceasta este condamnarea (judecata, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.), că lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina că faptele lor rele erau” (Ioan 3:19). Pentru acele fapte rele comise împotriva luminii avute, fie că era lumina conștiinței sau a revelației, oamenii vor trebui să dea socoteală, și în ziua judecății lor vor primi o recompensă sau o răsplătire dreaptă. Și la fel, în măsura efortului lor de a trăi drept, ei vor primi răsplata cuvenită în ziua încercării lor. Matei 10:42

Dacă oamenii s-ar gândi la ceea ce chiar și rațiunea discerne, că vine un timp de socoteală, de judecată, că Dumnezeu nu va permite ca răul să triumfe veșnic, și că în-tr-un fel sau altul El va pedepsi pe răufăcători, aceasta fără îndoială i-ar scuti de multe întristări și pedepse în veacul viitor. Profetul a spus: “Vai de cei ce-și ascund adânc planurile lor de Iehova și faptele cărora sunt de întuneric și zic: “cine oare ne va vedea și cine oare ne va lua seamă?”” (Isaia 29:15). Iată, “în tot locul sunt ochii lui Iehova văzând pe cei răi și pe cei buni” (Proverbe 15:3); și “toată fapta o va aduce Dumnezeu înaintea judecății, cu toate cele ascunse, fie bune sau rele” (Ecles. 12:14). El “va aduce la lumină cele ascunse ale întunericului și va face cunoscute sfaturile inimilor” 1 Corinteni 4:5.

Veacul domniei lui Cristos va fi un timp de judecată dreaptă; și cu toate că va fi o epocă de aur pentru toți, va fi totuși un timp de disciplinare severă, de încercări și pedepse pentru mulți. Că judecata va fi corectă și nepărtinitoare și cu o cuvenită considerație pentru împrejurările și ocaziile fiecărui individ, este de asemenea un lucru sigur — prin caracterul Judecătorului (Cristosul — Ioan 5:22; 1 Corinteni 6:2), prin cunoștința Lui perfectă, prin dreptatea și bunătatea Lui neclintite, prin puterea Sa divină și prin marea Sa iubire, așa cum este arătată prin jertfa Sa pentru răscumpărarea omului de la moarte, pentru ca ei să se poată bucura de privilegiul acestei încercări individuale favorabile.

Diferitele împrejurări și ocazii ale oamenilor din acest veac și din veacurile trecute arată că o judecată dreaptă va recunoaște deosebiri în gradul responsabilității individuale, care va necesita, de asemenea, deosebiri în procedurile viitoare ale Domnului cu ei. Și această deducție rațională o găsim clar confirmată de Scripturi. Judecătorul a luat și ia și acum cunoștință amănunțită de faptele și cuvintele oamenilor (Proverbe 5:21), deși ei au fost complet în neștiință de acest lucru; și El declară că “pentru tot cuvântul deșert (desfrânat* — dezmățat, traducerea Cornilescu revizuită n. e. –, jignitor sau răutăcios), care vor vorbi oamenii, vor da seamă de dânsul în ziua judecății” (Matei 12:36); și “cel ce va adăpa pe unul dintre acești mici, numai cu un pahar de apă rece în nume de discipol, adevăr zic vouă, nu-și va pierde plata sa” (Matei 10:42). Contextul arată, că cuvintele “dezmățate” la care S-a referit Isus sunt cuvinte de împotrivire voită și răutăcioasă spuse împotriva luminii evidente (Matei 12:24, 31, 32). El a arătat, de asemenea, că în ziua judecății va fi mai ușor pentru Tir, Sidon și Sodoma decât pentru Capernaum, Betsaida și Horazin, care n-au valorificat mai mari avantaje de lumină și de ocazii. Matei 11:20-24

* 2 Petru 2:2

Putem vedea în însăși natura lucrurilor că pedepsele din veacul acela vor fi proporționale cu vina din trecut. Fiecare păcat îngăduit și fiecare înclinație rea cultivată împietrește inima și face mai anevoioasă întoarcerea la curățenie și virtute. Prin urmare, păcatele îngăduite cu voia acum, vor cere pedeapsă și disciplinare în veacul viitor; și cu cât sufletul este mai adânc pătruns de păcatul voit, cu atât mai aspre vor fi măsurile cerute pentru a-l corecta. După cum un părinte înțelept ar pedepsi pe un copil încăpățânat, tot așa Cristos va pedepsi pe cei răi spre binele lor.

Pedepsele Lui vor fi date întotdeauna în dreptate, temperate de milă și ușurate prin aprobarea și răsplata Sa pentru cei care vor fi bine “deprinși” prin ele. Și numai când pedepsele, instrucțiunile și încurajările vor da greș, numai când iubirea și mila vor fi făcut tot ce ar putea aproba înțelepciunea (adică tot ce s-ar putea cere), numai atunci individul va primi pedeapsa finală cerută de cazul său — moartea a doua.

Nimeni din lume nu va primi acea pedeapsă, fără să fi avut mai întâi toate ocaziile binecuvântate ale veacului viitor. Și în timp ce acest lucru este adevărat în legătură cu lumea, același principiu se aplică acum și la copiii consacrați ai lui Dumnezeu, în această zi de judecată (încercare) a noastră. Noi primim acum favorurile lui Dumnezeu (prin credință), pe când lumea le va primi în veacul viitor, adică va primi instrucțiuni, ajutor, încurajare, disciplinare și pedeapsă. “… căci care fiu este, pe care părintele nu-l ceartă (corectează, pedepsește)? Iar de sunteți fără certare, căreia toți sunt părtași, atunci sunteți bastarzi, iar nu fii”. De aceea, când primim pedeapsă aspră, trebuie s-o acceptăm ca de la un Tată iubitor pentru corectarea noastră, neuitând “mângâierea care vă vorbește ca unor fii: “fiul meu, nu disprețui certarea (disciplina) Domnului, nici nu pierde curajul mustrat fiind de El. Căci pe care-l iubește Domnul îl ceartă și bate pe tot fiul pe care-l primește””. Evrei 12:4-13

Cât de drepte și nepărtinitoare sunt căile lui Dumnezeu! Citiți cu atenție regulile veacului viitor — Ieremia 31:29-34 și Ezechiel 18:20-32. Ele ne dovedesc, fără nici un dubiu, sinceritatea și realitatea tuturor declarațiilor Sale de iubire față de oameni: “Viu sunt zice Iehova, Domnul, nu mă plac în moartea celui nelegiut, ci să se întoarcă cel nelegiuit de la calea sa și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la căile voastre cele rele! Căci de ce să muriți, casă a lui Israel?” Ezechiel 33:11.

Toți cei care în această viață se căiesc de păcat, și, așa cum sugerează cuvântul căință, încep și continuă lucrarea de reformare după cea mai bună capacitate a lor, își vor forma un caracter care le va fi de folos în veacul viitor; când vor fi treziți în veacul învierii, în acea măsură vor fi mai înaintați către perfecțiune, și progresul lor va fi mai rapid și mai ușor, pe când la ceilalți va fi mai încet, mai obositor și mai greu. Acest lucru este sugerat în cuvintele Domnului nostru: “… vine ora în care toți cei din morminte vor auzi vocea Lui (Cristos) și vor ieși, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții (cei a căror încercare este trecută și care au fost judecați vrednici de viață vor învia desăvârșiți — credincioșii din veacurile trecute la viață umană desăvârșită, biruitorii Veacului acesta Evanghelic la viață perfectă ca ființe divine), iar cei ce au făcut cele rele spre învierea condamnării (judecății, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.)” — Ioan 5:28, 29. Aceștia vor fi treziți pentru judecată — pentru a urma un curs de disciplinare și corecție — ca mijloc necesar pentru desăvârșirea lor sau, în caz contrar, pentru condamnarea lor la moartea a doua.

Omul care prin fraudă și nedreptate a acumulat și a adunat în această viață mare bogăție, care s-a risipit în vânt odată cu întoarcerea lui în țărână, se va trezi fără îndoială ca să-și plângă pierderea și să-și jelească sărăcia și neputința totală de a repeta procedeele ilegale pentru acumularea bogăției sub noua ordine a lucrurilor. Pentru mulți, a birui pornirile spre zgârcenie, egoism, mândrie, ambiție și trândăvie, nutrite și răsfățate ani de zile în viața de acum, va fi o pedeapsă aspră și o experiență amară. Ocazional vedem și acum câte o ilustrație a acestui fel de pedeapsă, când un om foarte bogat pierde totul deodată, și spiritul îngâmfat al său și al familiei sale trebuie să cadă.

Ni se spune (Daniel 12:2) că unii se vor scula spre ocară și rușine care va ține tot veacul. Și cine se poate îndoi că atunci, când fiecare lucru ascuns va fi adus la judecată (Eclesiastul 12:14) și când latura întunecată a multor caractere, care astăzi sunt larg aprobate printre oameni, va fi descoperită, multe fețe vor roși și se vor ascunde de rușine? Când omului care fură i se va cere să dea înapoi posesorului de drept proprietatea furată, plus o dobândă de douăzeci la sută, iar omului care înșală, acuză pe nedrept sau nedreptățește în alt mod pe apropoapele său, i se va cere să-și recunoască nelegiuirile și pe cât va fi posibil să repare pagubele, sub pericolul pierderii veșnice a vieții, nu va fi aceasta răsplătire dreaptă? Remarcați declarația clară despre aceasta în procedurile tipice ale lui Dumnezeu cu Israelul, pe care l-a făcut să reprezinte lumea. 1 Corinteni 10:11; Leviticul 6:1-7. Vedeți, de asemenea, “Umbrele Tabernacolului”, pag. 89.

Fiindu-ne astfel îngăduit să privim în planul perfect al lui Dumnezeu, cu câtă forță ni se amintește de cuvântul Său prin profetul Isaia: “… voi pune judecata în linie și dreptatea în cumpănă” (Isaia 28:17). Vedem, de asemenea, influența sănătoasă a acestei disciplinări. Părinții, când își disciplinează copiii, își dau seama de necesitatea imperativă ca pedepsele să fie proporționale cu greșelile; la fel este și în guvernarea lui Dumnezeu: pedepsele mari pentru greșelile mari nu sunt mai mari decât este necesar pentru a stabili dreptatea și a efectua reforme morale mari.

Văzând că Domnul, astfel va îndrepta echitabil toate afacerile umane la timpul Său cuvenit, noi putem să îndurăm greutatea din prezent și să ne împotrivim răului cu bine, chiar cu prețul avantajelor prezente. De aceea, “nu răsplătiți nimănui rău pentru rău”. “Să fie în voi același cuget care era și în Christos Isus.” Romani 12:17-19; Filipeni 2:5

Ordinea prezentă a lucrurilor nu va continua pentru totdeauna. Judecătorul cel drept al întregului pământ spune: “Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”; iar apostolul Petru adaugă: “Știe Domnul a scăpa de ispită pe cei pioși, iar pe cei nedrepți ai păzi la ziua judecății spre a se pedepsi (și să păstreze pe cei nedrepți ca să fie pedepsiți în ziua judecății, traducerea Cornilescu revizuită — n. e.)” — 2 Petru 2:9. Și, după cum am văzut, acele pedepse vor fi adaptate naturii păcatelor și vor avea în vedere acel scop binevoitor — stabilirea permanentă în dreptate a omului.

Alte Scripturi care confirmă această vedere a răsplăților și pedepselor viitoare sunt: 2 Samuel 3:39; Matei 16:27; 1 Petru 3:12; Psalmul 19:11; 91:8; Proverbele 11:18; Isaia 40:10; 49:4; Matei 5:12; 10:41, 42; Luca 6:35; Apocalipsa 22:12; Romani 14:11, 12.

Să predomine cinstea și Adevărul

După ce am demonstrat că nici Biblia, nici rațiunea nu oferă nici cel mai mic sprijin doctrinei că chinul veșnic este pedeapsa pentru păcat, vom observa faptul că diferitele crezuri, confesiuni, cărți de cântări și tratate teologice ale diferitelor biserici sunt singurul ei sprijin; și că sub creșterea luminii din zilele noastre și prin emanciparea rațiunii care rezultă din aceasta, credința în această doctrină oribilă, diavolească a veacurilor întunecate dispare repede. Dar vai! Aceasta nu este pentru că creștinii în general sunt zeloși după adevărul Cuvântului lui Dumnezeu și după caracterul Său, și sunt doritori să distrugă idolii dezgustători ai crezurilor. O, nu! Ei se închină încă în fața falsității lor pe care o admit; se angajează încă să le apere și cheltuie timp și bani pentru a le sprijini, deși în inimă se rușinează de ele și în particular le neagă.

Influența generală a tuturor acestora este să facă pe aceia din lume care sunt cinstiți în inimă să disprețuiască creștinismul și Biblia; și să facă ipocriți și semi-necredincioși din creștinii nominali. Fiindcă biserica nominală este lipită de această hulă veche, și pe nedrept își prezintă propria sa eroare ca fiind învățătura Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia deși încă respectată formal este practic respinsă. Astfel Biblia, marea ancoră a adevărului și a libertății, este îndepărtată de la, și de către aceia, care dacă n-ar fi înșelați în privința învățăturilor ei, ar fi susținuți și binecuvântați prin ea.

Efectul general, nu prea îndepărtat, va fi mai întâi o necredință pe față, iar apoi anarhia. Pentru mare, foarte mare parte din aceasta sunt responsabili creștinii căldicei, atât cei de la amvoane cât și din strane, care cunosc sau ar trebui să cunoască mai bine. Mulți din aceștia sunt dispuși să compromită adevărul, să calomnieze caracterul lui Dumnezeu și să se contrazică și să se înșele pe ei înșiși de dragul păcii, al comodității sau al avantajului pământesc actual. Și orice slujitor al bisericii, care, prin rostirea vreunui cuvânt în sprijinul unui adevăr nepopular își riscă salariul și reputația de a fi “stabilit” în mlaștina erorii, este considerat un om curajos, chiar dacă în mod nedemn el s-ar reține de la semnarea protestelor sale publicate.

Dacă creștinii declarați ar fi cinstiți cu ei înșiși și sinceri față de Dumnezeu, ar învăța repede că “temerea lui de Mine este ca un ordin învățat de la oameni” (Isaia 29:13). Dacă toți ar hotărî să-L lase pe Dumnezeu să fie adevărat, chiar dacă toți oamenii s-ar dovedi mincinoși (Romani 3:4), și ar arăta că toate crezurile umane sunt imperfecte și înșelătoare, s-ar face în scurtă vreme o mare lucrare de zdrobire a crezurilor. Atunci Biblia ar fi studiată și apreciată ca niciodată înainte; iar mărturia ei că plata păcatului este moartea (stingerea), ar fi recunoscută ca o “dreaptă răsplătire”.

Prefața ediției

Broșura “Ce spun Scripturile despre iad?” a fost scrisă în limba engleză în anul 1900 de Charles Taze Russell, primele ediții în limba română datând din perioada interbelică.

Ne bucurăm nespus de mult de ocazia ce ni se oferă de a reedita această carte, deoarece, deși au trecut câteva decenii de la apariția primei ediții, mesajul ei, susținut cu nenumărate dovezi biblice referitoare la acest subiect, are aceeași importanță, acum ca și atunci.

Deși am cercetat în amănunțime acest subiect, cu toate dovezile scripturale folosite în carte și multe altele care se mai găsesc în Biblie și deși am ajuns la convingerea că cele susținute aici sunt Adevăr, că reflectă caracterul lui Dumnezeu și aduce bucurie în inimile fiilor Lui, noi nu dorim să impunem credința noastră. Considerăm că Adevărul deține forța necesară pentru a se impune singur. Singura condiție este ca oamenii să-l dorească și să-l caute. De aceea noi ne asumăm doar sarcina de a avertiza pe toți cei ce se numesc după numele lui Cristos, că este timpul să renunțe la superstiții și prejudecăți și să cerceteze în amănunțime acest subiect.

Motivele și împrejurările în care a apărut doctrina “iadului” cu “chinul său veșnic” le cunoaștem din istorie și din revelațiile Bibliei (cele mai multe în simboluri), pe care această cărticică ne ajută să le înțelegem mult mai clar decât până acum.

Ceea ce dorim însă să subliniem este faptul că Biblia în unitatea înțelesului ei, nu susține această doctrină. Atât evreii cât și primii creștini nu învățau așa ceva. Ei știau despre Creator că este IUBIRE; știau că plata păcatului este moartea și că Dumnezeu nu a schimbat niciodată această sentință; știau că Isus a plătit pe deplin prețul de răscumpărare pentru Adam și toți fiii lui, că acest fapt va fi “mărturie pentru timpurile sale” (1 Tim. 2:6) și că va veni timpul când popoarele vor beneficia în mod real de el (Fapte. 3:18-24).

Mai atragem atenția că această doctrină a dus la împânzirea multor ediții ale Bibliei cu acest cuvânt (iad) și că a servit pe deplin scopurilor necreștinești pentru care a fost inventată. O dovadă concludentă este că, deși au trecut câteva decenii de când traducătorii Bibliei nu-și mai permit să traducă cuvintele “șeol” și “hades” din textele originale prin “iad” (din cauza emancipării popoarelor sau poate din sinceritate), el este atât de înrădăcinat în conștiința și credința oamenilor, încât aceștia nici nu observă acest fapt. Aceasta este o prejudecată la care, ca și la multe altele, trebuie să renunțăm; trebuie să ducem o adevărată luptă de eliberare pentru a cerceta Biblia în condiții de libertate deplină, deoarece Adevărul pătrunde numai acolo unde este dorit și unde are loc.

Nu putem decât să-i compătimim pe cei care înțeleg că “vestirea Evangheliei” (a veștii bune, de bucurie pentru toate popoarele) înseamnă vestirea “chinului veșnic”, neobservând că cei întorși din acest motiv au drept credință “un ordin învățat de la oameni” și neobservând că adevărații fii ai lui Dumnezeu sunt cei care vin din iubire față de El, iubindu-și totodată semenii și iertându-și dușmanii. Aceștia

fac voia lui Dumnezeu pentru că o găsesc minunată și sunt fericiți să vestească înțelepciunea, iubirea și îndurarea Lui. Dacă cineva a reușit să “guste”, cu mintea și cu inima, “cât de bun este Iehova” să nu oboseacă ci să vestească îndurările Lui, că El răsplătește “fărădelegea părinților în sânul fiilor lor după dânșii”, dar face “milă la mii” (Ier. 32:18) și “nu va mustra în etern” (Ps. 103:9), iar pe ceilalți îi avertizăm că dumnezeul și viitorul descris de ei nu este același cu Dumnezeul și viitorul descris de Biblie.

“Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței și a îndelungii Lui răbdări, neluând seamă că bunătatea lui Dumnezeu te aduce la pocăință?” (Rom. 2:4)

Omenirea a trecut prin multe “focuri” până în prezent, dar nici unul nu a avut efectele “focului” descris, în mod simbolic, în Biblie. Nici unul n-a “ars” atât de complet păcatul încât popoarele să rămână cu “buze curate”, ca “toate să cheme numele lui Iehova și să-i servească într-un gând” (|ef. 3:9), să-și amintească veșnic urmările nefaste ale păcatului, rușinându-se și regretând experiența cu el.

Biblia dă tuturor morților, prin meritul lui Isus, speranța învierii “căci roua Ta este ca roua ierburilor” (Is. 26:19), când se vor “deschide fluvii pe înălțimi”, când “ochii celor ce văd nu vor fi întunecați și urechile celor ce aud vor fi ascultătoare” (Is. 41:18; 32:3-5), dar cei ce vor pieri în acest “foc” suferă o “eternă pierzare”. Suntem siguri, că El “nu va obosi, nici nu va slăbi, până ce va întemeia dreptul pe pământ, până și țările depărtate vor aștepta învățătura Lui” (Is. 42:4).

Menționăm că toate textele biblice citate sunt din Biblia de la 1874, una din traducerile românești în care cuvântul

“iad” apare în multe locuri și considerăm că ar fi de un real folos citirea textelor și din traducerile recente (în paralel), dar atragem atenția asupra faptului că, în multe locuri există diferențe (mici) între numerele versetelor din Biblia de la 1874 și cele din traducerile recente pe care le avem la dispoziție.

Nu ne rămâne decât să îndemnăm cititorul, în numele Domnului Isus, să citească cu atenție și răbdare, să mediteze cât mai mult asupra principiilor expuse aici, să cerceteze cu adevărat ce spun Scripturile despre “iad” și să-și însușească ceea ce consideră că este ADEVĂR. Convingerea noastră este că, dacă cercetarea va fi sinceră, cititorul va găsi răspuns la nenumărate întrebări pe care și le-a pus sau poate nici nu și-a dat seama că și le pune. Suntem siguri că se va bucura și va rămâne cu o imagine nouă despre Creatorul lui, despre Mântuitorul și Răscumpărătorul lui și despre Planul lui Dumnezeu de mântuire a omenirii…………………….

 

 

 

 

Slava lui Dumnezeu in Casa lui Dumnezeu (si in inima innoita); Slava lui Dumnezeu părăsește Templul -Ezechiel 10:1-22; Paralele între Evanghelia după Ioan și Ezechiel; De ce Ierusalim? O perspectivă biblică asupra celui mai controversat oraș din lume; Templul lui Dumnezeu; 16. Botezul cu Duh Sfânt; Plini şi umpluţi de Duh Sfânt; Porţile Ierusalimului; Iona , Capitolele 3 şi 4; „Dacă“…Templul -1; Noi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu după Cuvântul Său; Adevărata închinare are la bază credinţa; TEMPLUL LUI DUMNEZEU; Ezechiel (detalii); Explicatia Cartii: Ezechiel; Templul lui Ezechiel; Iată, Mielul lui Dumnezeu!; Ce este adevărata părtăşie cu Hristos?Serie de articole; Carte recomandată: Bogăţia uitată-Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale; Vindecarea lui Naaman (2)- Un sfat neaşteptat ; VINDECARE PRIN PUTEREA IERTĂRII; De ce ne vorbeste Iisus Hristos de iertare? Pentru ca astfel se produc modificari la nivelul ADN-ului… Atentie! Vindecarea alunga boala din trup in suflet, in destin si chiar asupra generatiilor viitoare; Atentie la ganduri! Acestea se pot transforma in farmece… Misterul inregistrarii tuturor informatiilor din Univers – trecute, prezente si viitoare; Terapia prin iertare. Tu ierţi? Iosif Ton Explicarea Epistolei catre Efeseni 02; Terapia Iertării: Cei care nu iartă la timp, suferă la momentul nepotrivit; Terapia iertarii – partea a II-a ; A doua lege a iertarii; Iertarea păcatelor ; Iertarea lui Dumnezeu ; CONFRUNTAREA, IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA… Testamentul iertarii; ISUS ARE PUTERE SĂ IERTE PĂCATELE; Primul cuvânt de pe cruce – Iertarea -Isus zicea: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!« Luca 23,34, de (C. H. Spurgeon)…

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Primul cuvânt de pe cruce – Iertarea -Isus zicea: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!«

                                                     Luca 23,34

 

   (C. H. Spurgeon)

 

În acele momente, Domnul nostru suferea primele chinuri ale răstignirii; călăii tocmai bătuseră cuiele în mâinile şi picioarele Sale. Pe lângă aceasta, El era foarte epuizat în urma luptei din Ghetsimani din noaptea anterioară, a biciuirii şi batjocurii aspre, pe care le-a îndurat pe parcursul dimineţii la Caiafa, Pilat, Irod şi garda pretoriană. Cu toate acestea, nimic nu-L putea împiedica să continue să Se roage, nici epuizarea îndurată şi nici suferinţele care urmau să vină. Mielul lui Dumnezeu a tăcut înaintea oamenilor, dar nu a tăcut înaintea lui Dumnezeu. Mut ca un miel înaintea celor ce-l tundeau, Domnul nostru nu a spus nici un cuvânt pentru a Se apăra; a continuat să strige în inima Sa spre Tatăl. Nici o durere şi nici o slăbiciune nu a făcut să amuţească rugăciunea Sa sfântă pentru alţii. Ce exemplu! Să continuăm să ne rugăm atât timp cât inima noastră bate! Nici o suferinţă, oricât de grea ar fi ea, să nu ne reţină de a merge înaintea tronului de har. Suferinţele vor să ne aducă mai aproape de El. Într-o cântare se spune: »Creştinii să se roage, atât timp cât trăiesc, căci numai dacă se roagă, ei trăiesc.«

 

  Dacă încetăm să ne rugăm, renunţăm la mângâierile de care avem nevoie. »Dumnezeule mare, ajută-ne să ne rugăm, oricât de descurajaţi şi oricât de doborâţi am fi!« Niciodată desperarea să nu ne îndepărteze de tronul de har.

 

  Mântuitorul nostru slăvit a stăruit în rugăciune, chiar şi atunci când fierul rece străpungea venele Lui şi loviturile de ciocan zguduiau trupul şi sufletul Său. Această perseverenţă şi această rezistenţă au fost consecinţa obişnuinţei Lui de a Se ruga şi de a nu renunţa la rugăciune. Rugăciunea Sa pentru alţii era asemenea coborârii pe o pantă pe care nu te mai poţi opri. Nopţile acelea lungi şi reci pe înălţime, multele zile petrecute în singurătate, rugăciunile stăruitoare înălţate către cer, toate acestea au contribuit la consolidarea obişnuinţei Lui, pe care nici cele mai aspre furtuni nu puteau s-o schimbe. Dar era mai mult decât o obişnuinţă. Domnul nostru era scufundat în Duhul rugăciunii. El trăia în rugăciune, rugăciunea trăia în El. Rugăciunea era o parte componentă a vieţii Sale. Domnul nostru era asemenea unei mirodenii preţioase. Când o sfărâmi, ea nu-şi pierde parfumul, ci cu fiecare lovitură a uneltei de sfărâmat, parfumul se revarsă tot mai puternic. Parfumul Lui nu era la suprafaţă, ci el era o parte componentă a Fiinţei Lui. Zdrobirea în piuă a făcut să se elibereze parfumul şi să se descopere taina Lui. Aşa cum o legătură de mir răspândeşte parfumul ei sau aşa cum o pasăre cântă, căci nu poate să facă altceva, tot aşa Isus S-a rugat. Rugăciunea înconjura sufletul Lui ca o haină şi, astfel împodobit, inima lui ieşea în evidenţă. Repet: să învăţăm de la Domnul nostru, să nu încetăm să ne rugăm, oricare ar fi împrejurările, oricât de grea ar fi ispita şi oricât de apăsătoare ar fi asuprirea!

 

  Să observăm că Domnul nostru în această rugăciune S-a ţinut strâns de faptul că El este Fiul lui Dumnezeu. Nici cele mai mari încercări, cărora El de bunăvoie S-a expus, nu-L puteau face să renunţe la această convingere. El Şi-a început rugăciunea cu »Tată«. Nu fără intenţie ne-a învăţat să ne rugăm: »Tatăl nostru«. Dacă rugăciunea noastră va avea rezultate, depinde de încrederea pe care o avem în relaţia noastră cu Dumnezeu. Dacă avem parte de pierdere şi suntem prigoniţi, atunci suntem tentaţi să gândim că Dumnezeu nu ne tratează ca un Tată, ci ca un judecător aspru, care condamnă pe un tâlhar. Rugăciunea lui Hristos însă, făcută într-o situaţie în care noi niciodată nu vom ajunge, nu arată nici o şovăială sau îndoială cu privire la filiaţiunea Lui. În Getsimani, când sudoarea cădea la pământ ca nişte picături mari de sânge, El a început strigătul Său de durere – dacă este posibil să se îndepărteze paharul amar de la El – cu cuvintele: »Tatăl Meu«. Chiar şi după o noapte întunecată şi plină de durere, în care a strigat mereu la Dumnezeu, El Îl considera pe Dumnezeu ca Tată al Său. Şi aici, în primele Sale cuvinte pe cruce, a spus iarăşi »Tată«. Fie ca Duhul, care ne face să strigăm »Ava, adică Tată iubit« (Romani 8,15), să ne ajute ca totdeauna să strigăm aşa! Fie ca noi niciodată să nu devenim robii întrebării ispititoare: »Eşti Tu Fiul lui Dumnezeu?« (Matei 4,3) – sau dacă ispititorul ne va ataca vreodată, să triumfăm, aşa cum Isus a triumfat în pustia lipsită de pâine. Fie ca Duhul, care strigă în noi »Ava, Tată iubit«, să îndepărteze din noi orice teamă lipsită de credinţă. Dacă suntem pedepsiţi, aşa cum trebuie să fie (căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?), noi vrem în dragoste să ne supunem Tatălui, care ne dă Duhul, şi să trăim. În nici un caz nu dorim să devenim sclavii duhului robiei, ajungând să ne îndoim de dragostea Tatălui nostru milos şi îndurător şi de filiaţiunea noastră cu Dumnezeu.

 

  Mult mai remarcabil este faptul că Domnul nostru nu Se roagă pentru Sine. În mod sigur, chiar şi atunci când a fost pe cruce, El nu a încetat să se roage pentru Sine, iar strigătul »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« (Marcu 15,34) arată cât de personală era rugăciunea Sa. Dar prima rugăciune din cele şapte strigăte de rugăciune la cruce nu se referă nici măcar indirect la Cel care Se roagă. El a spus: »Tată, iartă-i.« Rugăciunea era exclusiv pentru alţii. Cu toate că aceste cuvinte fac aluzie la cruzimea de care El avea parte, ele nu erau o rugăciune pentru El Însuşi. Ai remarcat că El nu a spus: »Eu îi iert.« Aceasta este de la sine înţeles. Pare ca şi cum El nici nu a luat în seamă nedreptatea care i S-a făcut. Pe El Îl preocupa nedreptatea făcută Tatălui şi faptul că ei se ridicau împotriva Tatălui atacând persoana Fiului. Nu S-a gândit la Sine. Rugăciunea »Tată, iartă-i« era total dezinteresată. În rugăciunea Sa, El era ca şi cum n-ar fi. El a renunţat la Sine atât de mult, încât S-a pierdut pe Sine şi suferinţele Lui dinaintea ochilor Lui. Dacă au existat în viaţa Fiului Omului momente în care El putea să limiteze rugăciunea Sa la Sine, fără a exista pericolul de a fi învinuit că face aceasta, atunci acestea au fost atunci când El S-a aflat la începutul luptei Sale cu moartea. Este de mirare că unul care se află legat pe rug sau pironit pe cruce se roagă şi cere ajutorul exclusiv pentru sine? Observaţi însă că Domnul Isus Şi-a început rugăciunea cu o rugăminte făcută pentru alţii. Recunoşti tu ce fel de inimă se descoperă aici? Ce compasiune umplea pe Cel răstignit! Câtă asemănare cu Dumnezeu, ce divin este El! A existat vreodată cineva care ca şi El, sub chinurile morţii din rugăciunea Sa, să fi făcut o rugăciune pentru alţii? Fraţii mei, fiţi şi voi tot la fel de dezinteresaţi! Nu vă gândiţi numai la voi înşivă, gândiţi-vă la alţii! Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Caută să-L urmezi pe Hristos, să calci pe urmele Lui, Cel care ţi-a dat un aşa exemplu de lepădare de Sine!

 

  Însă o perlă întrece pe cealaltă în această cunună a dragostei minunate. Soarele neprihănirii apune pe Golgota într-o strălucire minunată. Printre culorile strălucitoare care glorifică apusul Lui este în mod deosebit aceasta: rugăciunea nu era făcută numai pentru alţii, ci ea era pentru cei mai barbari duşmani ai lui Hristos! Am spus »duşmani ai lui Hristos«? Ar trebui să ne mai gândim la un lucru. Nu erau duşmani, care cu ani în urmă I-au făcut ceva rău, ci aceia care aici şi acum Îl omorau. Mântuitorul nu S-a rugat atunci când nedreptatea a fost deja uitată şi când era un lucru mărunt să ierţi. În timp ce primele picături de sânge stropeau din mâinile străpunse şi în timp ce ciocanul s-a colorat în roşu-aprins, s-a deschis gura sfântă pentru o rugăciune plină de iubire: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!« Nu vreau să spun că această rugăciune se limita la soldaţii care executau sentinţa de moarte. Sunt convins că este vorba de o rugăciune care includea pe cărturari, pe farisei, pe Pilat şi Irod, pe iudei şi pe păgâni – da, întreaga omenire, căci noi toţi am luat parte la această ucidere. În primul rând însă era vorba de oamenii care acolo şi atunci L-au pironit pe Domnul pe crucea celor blestemaţi; peste ei s-a revărsat rugăciunea Lui ca un untdelemn preţios.

 

   Ce adâncimi cuprinde această rugăciune! Este de neegalat. Nici o alta nu se aseamănă cu ea. Este adevărat, şi Avraam, Moise şi profeţii s-au rugat pentru făcătorii de rele, dar nu pentru aceia care le-au străpuns mâinile şi picioarele. Este adevărat că începând din zilele acelea, creştinii au repetat această rugăciune. Ştefan a strigat: »Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!« (Faptele Apostolilor 7, 60). Unii martiri fiind legaţi pe rug au făcut rugăciuni pentru prigonitorii lor. Dar noi ştim de la cine au învăţat ei aceasta. Să ne întrebăm: de la cine a învăţat El să se roage aşa? De la nimeni! Nu era El Originalul divin? Rugăciunea a rezultat din natura Sa divină. Suferinţa pentru alţii, care era specifică Lui, şi numai Lui, i-a pus această rugăciune pe buze, rugăciune care nu are nici un model. Dragostea Sa împărătească L-a făcut să rostească această rugăciune pentru alţii, demnă de reţinut, care ne poate sluji de model, dar pentru care nu există nici un model. Doresc să-L ador şi să-I aduc închinare divină. Dacă nu aş şti nimic altceva despre El, decât numai această rugăciune, ar trebui să-L ador, căci această rugăciune, de neîntrecut, pentru iertare mă convinge mai mult decât orice altceva de divinitatea Aceluia care a rostit-o şi îmi umple inima cu veneraţie şi simpatie.

 

   V-am prezentat prima rugăciune a Domnului nostru, rostită cu voce tare pe cruce. Voi încerca, dacă Dumnezeu ne ajută prin Duhul Său, să întrebuinţăm aceasta. Mai întâi dorim s-o privim ca o rugăciune pentru alţii făcută de Mântuitorul nostru; apoi ca un îndemn pentru lucrarea făcută de Adunare; în cele din urmă ca o încurajare pentru oamenii nemântuiţi.

Un exemplu al rugăciunii pentru alţii făcută de Domnul nostru

 

 

 

    El S-a rugat atunci pentru duşmanii Lui, El Se roagă şi acum pentru duşmanii Săi. Ceea ce s-a petrecut pe cruce este un exemplu pentru lucrarea făcută pe tron. Hristos Se află acum în locul de sus şi într-o stare mult mai bună, dar activitatea Lui este aceeaşi. El face mereu rugăciuni înaintea tronului veşnic pentru oameni vinovaţi şi strigă: »Tată, iartă-i.« Mijlocirea Sa în general se aseamănă oarecum cu mijlocirea de pe Golgota. De aceea rugăciunea de pe Golgota ne poate ajuta să înţelegem corect caracterul rugăciunii de mijlocire făcute pe tron.

 

   Prima trăsătură de caracter a rugăciunii pentru alţii este bunătatea extraordinară. Oamenii, pentru care Domnul S-a rugat, potrivit relatării, nu au meritat rugăciunea Sa. Ei nu au făcut nimic care să-L fi determinat ca să-i binecuvinteze sau să-i răsplătească. Dimpotrivă, erau oameni care au complotat să-L omoare. Ei L-au răstignit; şi L-au răstignit fiind călăuziţi de plăceri rele. Da, I-au luat viaţa Lui nevinovată. Batjocoritorii Lui nu meritau ca El să Se gândească la ei, nici măcar un gând, oricât de mic ar fi fost el. Ei nu L-au rugat ca El să intervină pentru ei. Aceasta ar fi fost ultimul lucru pe care ei şi l-ar fi dorit: »Intervino pentru noi, Tu, Împărat care eşti pe moarte! Roagă-te pentru noi, Tu, Fiu al lui Dumnezeu!« Sunt înclinat să presupun că rugăciunea nici nu a fost luată în seamă de ei sau au ascultat-o cu indiferenţă ori au batjocorit-o chiar. Poate că nu ne vine să credem că oamenii aceia au râs de o asemenea rugăciune, dar la cruce s-au petrecut lucruri care au fost destul de brutale. Eu îmi pot imagina că aşa a fost.

 

   Mântuitorul nostru S-a rugat pentru oameni care nu meritau aceasta, care meritau blestemul; pentru oameni care nu au luau în considerare rugăciunea de mijlocire, care se amuzau de astfel de rugăciuni. Aşa stă acum în cer Marele Preot şi face rugăciuni de mijlocire pentru oamenii vinovaţi – pentru oameni vinovaţi! Nu există nimeni pe pământ care merită rugăciunea de mijlocire. Isus Hristos nu mijloceşte pentru nici unul, pentru că el o merită. El este acolo singurul care Se roagă pentru cei vinovaţi. Nu atunci când cineva este neprihănit, ci »dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit« (1 Ioan 2,1). Nu uita că Marele nostru Mijlocitor intervine pentru aceia care nu-L roagă să facă aceasta. Cei morţi în păcate şi fărădelegi sunt subiectul rugăciunii Sale de mijlocire înflăcărate. Chiar şi atunci când ei batjocoresc Evanghelia, inima Sa plină de dragoste imploră favoarea cerului pentru ei. Dacă aceasta este adevărat, atunci fă tot posibilul ca Domnul Isus Hristos să Se roage pentru tine înaintea lui Dumnezeu. Unii dintre voi L-aţi rugat pe Mântuitorul cu multe lacrimi şi cu multă seriozitate ca El să mijlocească pentru ei. Vă va respinge El? Există posibilitatea aceasta. Dar El Se roagă chiar şi pentru aceia care resping rugăciunea Lui; cu cât mai mult Se va ruga El pentru voi, care doriţi aceasta. Dacă în tine nu este absolut nimic bun şi dacă din cap până în picioare eşti rău, totuşi nimic nu-L va împiedica pe Hristos ca să fie Mijlocitorul tău. El va mijloci chiar şi pentru tine. Vino şi încredinţează-I problema ta! El va găsi circumstanţe atenuante şi atunci când tu ai ajuns la capăt cu iscusinţa ta. El va aduce cazul tău înaintea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut cu ucigaşii Săi: »Tată, iartă-i.«

 

   A doua trăsătură de caracter a mijlocirii Sale este grija. Ea se arată de asemenea în cuvintele: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.« Salvatorul nostru a cercetat în întregime inima duşmanilor Săi, ca să vadă ce putea să aducă în favoarea lor. Dar nu a găsit nimic, până în momentul când ochiul Său plin de bunătate s-a lovit de neştiinţa lor: »Nu ştiu ce fac.« Cât de amănunţit a cercetat El împrejurările şi persoana acelora pentru care a mijlocit! Tot aşa face şi acum în cer. Hristos nu este un apărător de drept superficial. El cunoaşte exact starea ta, vede starea inimii tale şi ştie ispita, căreia tocmai te împotriveşti. Mai mult chiar: El vede când vine ispita. Mijlocind El ia cunoştinţă de evenimentul care se apropie: »Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta« (Luca 22,31). Ce bunăvoinţă plină de dragoste a Marelui nostru Preot! El ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. El înţelege durerea ascunsă. Nu trebuie să-ţi faci griji cu privire la formularea corectă a rugăciunii tale; El o va îmbrăca în cuvinte potrivite. Chiar şi în ceea ce priveşte înţelegerea corectă – chiar dacă tu dai greş, El nu va da niciodată greş. El ştie care este intenţia lui Dumnezeu; El ştie şi ce se petrece în tine. El poate găsi şi în tine un punct de legătură pentru har, pe care tu însuţi niciodată nu-l vei descoperi. Dacă în sufletul tău este aşa de mult întuneric şi beznă, încât rugăciunea ta nu mai are nici o temelie, iar tu nu mai vezi nici o posibilitate, priveşte atunci spre cer – Domnul nostru a prelucrat deja rugăciunea şi o face auzită înaintea tronului de har! Mijlocirea Sa este, aşa cum tu însuţi poţi vedea, plină de bunătate şi bine gândită.

 

   În continuare observăm seriozitatea şi fermitatea acestei rugăciuni. Nimeni, care citeşte cuvintele înflăcărate »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac« nu se îndoieşte de faptul că ele au asaltat cerul. Fraţilor, puteţi fi absolut siguri, că Hristos ia în serios fiecare rugăciune! Aceasta se poate dovedi. Oamenii hotărâţi sunt în mod obişnuit deştepţi şi recunosc imediat unde au avantaje. Dacă este vorba de judecata cu privire la viaţa ta şi dacă numai un argument decisiv îţi poate salva viaţa, atunci cu siguranţă îl vei căuta pe acela pe care nici un altul nu-l va găsi. Isus a fost în cel mai înalt grad hotărât să salveze viaţa duşmanilor Lui. De aceea pentru iertarea lor, El a adus un argument, pe care un duh mai puţin angajat în această lucrare niciodată nu l-ar fi adus: »Nu ştiu ce fac.« În sens strict juristic, acest argument este dubios. Neştiinţa (care este intenţionată!) nu este o circumstanţă atenuantă. Mulţi oameni care stăteau sub cruce nu voiau să ştie despre ce era vorba! Ei puteau să ştie că Isus este Domnul slavei. Nu a fost Moise destul de clar? Nu a spus Isaia cuvinte destul de clare? Nu au fost dovezi şi semne de care nu te puteai îndoi, aşa cum nu te poţi îndoi de soarele de pe cer?

 

   Cu toate acestea, Mântuitorul a transformat cu iscusinţă într-un argument atenuant ceea ce nu părea să fie. El l-a formulat astfel: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.« Ce plină de eficacitate trebuie să fi fost acum în cer rugămintea Sa! Să nu gândeşti că mijlocirea Sa este acum mai puţin luată în considerare, mai puţin pătrunzătoare şi mai puţin insistentă. Nu, inima lui Hristos luptă încă cu Dumnezeul veşnic. El nu este un Avocat adormit. Din pricina Sionului, El nu are linişte, şi din pricina Ierusalimului, El nu va ceda, până când neprihănirea va ieşi strălucind, iar mântuirea lui va fi ca o lampă care luminează.

 

   În al patrulea rând este de remarcat că această rugăciune are la bază statornicia, stăruinţa şi durata mijlocirii lui Hristos în ceruri. Aşa cum am remarcat: dacă Mântuitorul nostru ar fi vrut să înceteze cu mijlocirea, atunci El ar fi putut face aceasta atunci când L-au pironit pe cruce, atunci când duşmanii s-au făcut vinovaţi faţă de Persoana sa divină. Dar păcatul nu este în stare să lege limba Prietenului nostru care mijloceşte. Ce mângâiere! Tu ai păcătuit, ai întristat Duhul lui Dumnezeu, dar tu nu poţi aduce la tăcere limba care vorbeşte pentru tine, în favoarea ta. Poate nu ai adus nici un rod, fratele meu! Tu trebuie să fi tăiat aşa cum se taie un copac neroditor. Dar inutilitatea ta nu-L va face pe Apărătorul tău să cedeze; în acest moment, El intervine cu rugămintea: »Doamne, mai lasă-l şi anul acesta« (Luca 13,8).

 

   Păcătosule, tu L-ai provocat pe Dumnezeu prin faptul că ai respins cu încăpăţânare harul Său şi te-ai dedat tot mai mult la rău. Dar nici batjocorirea lui Dumnezeu, nici nedreptatea, nici necredincioşia nu-L vor reţine pe Hristos să nu intervină chiar şi pentru cel mai ordinar păcătos. Hristos trăieşte. Deoarece El trăieşte, El mijloceşte. Atât timp cât va exista pe pământ un păcătos care are nevoie de mântuire, va fi un Mijlocitor în cer care va interveni pentru el. Acestea sunt numai câteva gânduri, dar sper ca ele să te ajute să înţelegi slujba de Mijlocitor a Marelui nostru Preot.

 

   Rugăciunea Domnului făcută pe pământ se aseamănă cu rugăciunea făcută în cer prin înţelepciunea Sa. Hristos a vrut să obţină ceea ce are mai mult nevoie batjocoritorul Său şi ceea ce îi este mai mult de folos: »Tată, iartă-i.« Acesta a fost punctul hotărâtor. Înainte de toate, ei au avut nevoie de iertarea din partea lui Dumnezeu. Domnul nu a spus: »Tată, fă-i să înţeleagă, căci ei nu ştiu ce fac«, căci simpla recunoaştere a ceea ce făceau le-ar fi chinuit conştiinţa şi i-ar fi dus în iad. El a strigat: »Tată, iartă-i.« Picăturile sângelui preţios care se scurgea din răni susţinea rugăciunea, şi Dumnezeu a ascultat-o şi cu siguranţă i-a iertat. Primul har, de care păcătoşii au nevoie, este iertarea păcatelor. În înţelepciunea Sa, Hristos Se roagă pentru darul de care este cea mai mare nevoie. Tot aşa este şi în cer. Domnul Se roagă cu înţelepciune şi previziune. Lasă în seama Lui; El ştie ce poate să ofere! Păşeşte înaintea tronului de har şi spune-ţi dorinţele, aşa cum poţi! Dacă ai făcut aceasta, atunci spune: »Domnul meu Isus, nu-mi împlini nici o dorinţă care nu este după voia Ta! Dacă nu ştiu de ce am nevoie cu adevărat, atunci şterge-mi rugăciunea, căci Tu eşti cu mult mai înţelept decât mine.«

 

   Este minunat să ai un prieten atunci când eşti la judecată, care prelucrează cererile şi le dă o formă potrivită, înainte ca acestea să fie prezentate Marelui Împărat. Eu sunt pe deplin convins că înaintea lui Dumnezeu ajung numai rugăciuni desăvârşite. Înaintea Aceluia, care este Tatăl nostru, al tuturor, nu ajung rugăciuni cu greşeli. Nu lipseşte nimic, nimic nu trebuie şters. Cauza nu este că rugăciunile sunt mai dinainte desăvârşite. Mijlocitorul Isus Hristos în înţelepciunea Sa nemărginită le desăvârşeşte, aşa că ele ajung înaintea tronului de har fiind potrivite cu Fiinţa şi voia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia să împlinească aceste rugăciuni.

 

   Rugăciunea Domnului nostru crucificat se aseamănă mijlocirii Celui Înălţat şi în ceea ce priveşte greutatea. Mulţi din aceia, pentru care El S-a rugat, au primit iertarea. Ştii cum Domnul a poruncit ucenicilor Săi, ca ei să fie martorii Lui »în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului« (Faptele Apostolilor 1,8); cum în ziua de Rusalii, Petru împreună cu cei unsprezece s-a ridicat şi a acuzat mulţimea că a răstignit şi a omorât pe Mântuitorul, şi cum după aceea trei mii dintre ei, cărora pe drept li s-a reproşat că L-au răstignit pe Domnul, au crezut în El şi au fost botezaţi în Numele Lui? Aceasta a fost o ascultare a rugăciunii lui Isus. Preoţii au avut toată responsabilitatea cu privire la omorârea Domnului nostru, ei au fost cei mai vinovaţi, şi cu toate acestea se spune: »şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă« (Faptele Apostolilor 6,7). Aceasta a fost o altă ascultare a rugăciunii.

 

   Deoarece toţi oamenii în baza principiului de reprezentare au participat la omorârea lui Isus, atât neamurile, cât şi iudeii, Evanghelia a fost vestită mai întâi iudeilor şi scurt după aceea şi neamurilor. Nu se aseamănă rugăciunea »Tată, iartă-i« cu o piatră care a fost aruncată în apă? Mai întâi se formează un cerc mic, apoi altul mai mare, şi aşa mai departe, până întreg lacul este acoperit cu inele. Această rugăciune, aruncată în lume, a constituit mai întâi micul cerc al credincioşilor iudei, iar după aceea marele cerc de oameni ai imperiului roman. Astăzi câmpul de influenţă a veştii bune se întinde pe întreg pământul, aşa că mii şi mii de oameni devin mântuiţi prin greutatea şi importanţa acestei rugăciuni de mijlocire: »Tată, iartă-i.« Cu siguranţă, tot aşa este şi în cer. Dumnul nu Se roagă niciodată în zadar. Cu mâini sângerânde, El a obţinut victoria. Cu toate că picioarele Lui au fost prinse în cuie pe lemn, El a ieşit învingător. Părăsit de Dumnezeu şi dispreţuit de popor, El a triumfat prin rugăciunea Sa – cu cât mai mult astăzi, când cununa Îi acoperă capul, mâna Sa ţine sceptrul lumii şi este înălţat ca Împărat peste toţi împăraţii şi domnii.

 

   Dacă lacrimile şi strigătele, aduse în slăbiciune, au fost atotputernice, cu cât mai mult – dacă este posibilă o astfel de creştere – se dovedeşte autoritatea sfinţită, pe care Hristos ca Cel Înviat o are, atunci când El stă înaintea tronului Tatălui şi se referă la legământul pe care Tatăl l-a făcut cu El. Voi, credincioşilor, care tremuraţi şi ezitaţi, încredinţaţi-vă pe voi înşivă şi problemele voastre Lui! Voi, descurajaţilor, veniţi la Acela care pune meritele Sale pe talerul balanţei, astfel ca rugăciunile voastre să aibă greutate! Domnul vă va împlini rugăciunile.

Îndem pentru lucrarea făcută de Adunare

 

 

 

   Aşa cum Hristos a fost odinioară în lume, tot aşa trebuie să fie şi Adunarea Sa. Hristos nu a venit în lume ca să I se slujească, ci ca să slujească; nu ca să fie onorat, ci ca să mântuiască oameni. Adunarea Sa va şti, dacă ea şi-a înţeles bine lucrarea, că ea este aici nu ca să adune bogăţie şi onoare sau ca să ocupe în timpul acesta o poziţie de cinste. Ea trebuie să trăiască pe pământ în lepădare de sine şi, dacă este nevoie, să moară altruist pentru salvarea oilor pierdute, pentru mântuirea oamenilor păcătoşi. Rugăciunea lui Hristos pe cruce a fost în totalitate altruistă. Domnul nu S-a referit deloc la Sine. Tot aşa să fie şi rugăciunea exprimată în viaţa Adunării, şi anume intervenţia pentru păcătoşi. Ea nu trebuie să trăiască pentru lucrătorii ei sau pentru ea însăşi, ci permanent pentru oameni pierduţi. Îţi poţi imagina că se pot crea adunări numai cu scopul de a întreţine lucrători, că există adunări numai pentru a asigura salariul bărbaţilor cu poziţii de conducere? Fraţii mei, dacă acesta este scopul adunărilor, atunci este mai bine să fie desfiinţate.

 

   Adunările nu sunt create cu scopul ca bărbaţi cu darul vorbirii să se ridice duminica şi să ţină prelegeri şi astfel să-şi câştige pâinea zilnică de la admiratorii lor. Este vorba de cu totul altceva. Locuri în care se aduce adorarea nu se construiesc cu scopul ca tu să te aşezi comod şi să asculţi ceva plăcut, care să-ţi înfrumuseţeze ziua de duminică. O adunare care nu face nici un bine în cartierele sărace ale oraşului este o adunare care nu are dreptul la existenţă. O adunare care nu se opune păgânismului, nu luptă împotriva răului, nu biruieşte învăţătura greşită, nu aduce minciuna la lumină, o adunare care nu se pune de partea săracilor, care nu înfierează nedreptatea şi nu proclamă public dreptatea, nu are dreptul la existenţă. Nu pentru tine însuţi, dragă Adunare, eşti tu aici, tot aşa cum Hristos n-a fost pentru Sine aici! Slava Sa a constat în aceea că El a renunţat la prestigiu şi onoare, iar Adunarea îşi va găsi slava în aceea că va renunţa la acestea şi va socoti o onoare să adune pe cei repudiaţi şi să caute în mizerie şi mocirlă după perlele preţioase, pentru care Isus Şi-a vărsat sângele. Chemarea ei cerească este să salveze sufletele de la iad şi să le aducă la Dumnezeu – la speranţă, la cer. O, de ar deveni Adunarea tot mai conştientă de aceasta! Lăsaţi-i pe episcopi şi pe vestitorii Cuvântului, sprijiniţi-i, şi din pricina lui Hristos, să facem toate lucrurile aşa cum se cuvine şi ordonat, dar purtaţi de grijă ca să se facă ceea ce este mai important: convertirea celor desfrânaţi, învăţarea celor neştiutori, ajutorarea săracilor, respectarea dreptului, biruinţa asupra răului şi apărarea împotriva oricărui pericol care ameninţă Împărăţia şi cununa Domnului nostru Isus Hristos!

 

   Rugăciunea lui Hristos a fost îndreptată spre un mare ţel spiritual. La cruce S-a rugat numai pentru ceea ce este necesar pentru sufletul oamenilor: »Tată, iartă-i.« Este bine că Adunarea se gândeşte că ea nu are de luptat cu carnea şi cu sângele, cu căpeteniile şi cu stăpânirile, ci cu răutatea spirituală; că ea nu sprijină administraţia oraşului şi nu răstoarnă tirania, ci va întemeia o domnie spirituală, care câştigă inimile pentru Hristos şi îşi subordonează mintea poruncii adevărului Său. Sunt convins că Adunarea va lucra cu atât mai bine, cu cât ea se va preocupa mai mult – înaintea lui Dumnezeu – de iertarea păcătoşilor; cu cât se va osteni mai mult prin viaţa ei şi prin rugăciune să înveţe pe cei păcătoşi ce înseamnă păcatul, sângele lui Hristos, cerul şi iadul.

 

   Înainte, fraţilor, ca un om, ca să lucraţi la iertarea păcatelor! Nu ezitaţi, luptaţi împotriva răului, care creează omenirii atâtea probleme! Fiţi vigilenţi, sprijiniţi educaţia, participaţi la înfăptuirea reformelor politice şi religioase, în măsura în care aveţi timp şi putere pentru acestea – dar misiunea cea mai înaltă a fiecărui bărbat creştin şi a fiecărei femei creştine să fie îndreptată spre inima şi conştiinţa oamenilor! Nu te lăsa reţinut în răspândirea veştii bune a lui Dumnezeu, că există har pentru fiecare! Aceasta este prima şi ultima ta misiune. Spune păcătoşilor că păcatul îi va duce la judecata de condamnare, că numai Hristos poate birui păcatul! Fă din rugăciunea aceasta preocuparea ta cea mai importantă: »Tată, iartă-i! Iartă-i! Ajută-i să înţeleagă cum pot primi iertarea. Ajută-mă să înţeleg că este de ajuns să fiu o unealtă a Ta, ca să aduc păcătoşii pe drumul mântuirii, chiar şi pe cei mai vinovaţi dintre ei.« Rugăciunea Mântuitorului nostru învaţă Adunarea că misiunea şi lucrarea ei nu are graniţe. Hristos S-a rugat pentru cei răi, aş zice pentru cei mai răi, pentru ceata celor răzvrătiţi, care se înghesuia în jurul crucii Lui. El S-a rugat pentru cei neştiutori. N-a zis El: »ei nu ştiu ce fac«? El S-a rugat pentru prigonitorii Lui. Pe cel ce era cel mai înverşunat duşman al Său, pe acela l-a avut cel mai mult pe inimă. Adunare a lui Dumnezeu, misiunea ta nu este valabilă numai pentru opt personalităţi care se strâng în jurul predicatorului lor şi ascultă profund impresionaţi cuvintele sale! Misiunea ta nu este pentru oamenii de elită, pentru cei aleşi, cei intelectuali, care critică cuvintele tale şi pun fiecare propoziţie a mesajului tău pe talerul balanţei. Misiunea ta nu este pentru cei care te întâmpină cu prietenie, cu generozitate şi cordialitate – oricum, nu numai pentru aceştia. Dimpotrivă, tu ai de slujit prostituatelor, hoţilor, batjocoritorilor, beţivilor, celor decăzuţi din punct de vedere moral şi celor neînfrânaţi. Dacă nimeni nu se preocupă de ei, atunci trebuie s-o facă Adunarea. Dacă sunt oameni pentru care trebuie să te rogi mai întâi, atunci sunt aceştia, spre care, de regulă, gândurile noastre se îndreaptă în cele din urmă.

 

   În mod deosebit ar trebui să ne preocupăm de cei neştiutori. Nu este suficient dacă ei au înţeles mesajul nostru, dacă au primit o lecţie bună. Vestitorul trebuie să se gândească la aceia, pentru care cea mai simplă afirmaţie teologică este tot aşa de neînţeleasă ca şi o propoziţie într-o limbă străină. Chiar şi atunci când sunt puţini nemântuiţi care ascultă mesajul Cuvântului, să-şi dea toate silinţele ca să le facă cunoscut vestea cea bună. Evanghelia este valabilă şi pentru cei care prigonesc credinţa. Ea îndreaptă săgeţile iubirii spre inima duşmanilor. Dacă vrem să aducem pe cineva cu prioritate la Isus, atunci aceştia sunt cei ce stau departe de vestea bună şi sunt ostili ei. Roagă-te: »Tată, iartă-i. Dacă altora nu le ierţi vina, atunci iartă-i pe aceştia. Dacă nu scuzi pe nimeni pentru ce a făcut, atunci scuză-i pe aceştia!«

 

    Adunarea trebuie să fie serioasă şi hotărâtă, aşa cum a fost Hristos. Atunci va recunoaşte unde este speranţă pentru cei ce i-au fost încredinţaţi şi curând va şti cum poate să intervină la Dumnezeu pentru ei.

 

   Ea trebuie să spere. În mod sigur nu există nici o comunitate care să aibă mai multe motive să spere decât Adunarea lui Dumnezeu. Dacă neştiinţa este un argument valabil înaintea lui Dumnezeu, priveşte atunci la păgânii din zilele noastre, milioane de oameni care n-au auzit niciodată de Numele lui Hristos. »Dumnezeule Mare, iartă-i, căci ei cu adevărat nu ştiu ce fac!« Dacă neştiinţa dă dreptul să ai speranţă, atunci există multă speranţă pentru această lume mare. Nu trăiesc în jurul nostru sute de mii de oameni, pentru care cele mai simple adevăruri ale Evangheliei sunt cele mai mari noutăţi? Fraţilor, este un gând neliniştitor faptul că lumea mai este încă sub giulgiul neştiinţei. Însă vârful ţepuşului acestei realităţi dureroase va fi frânt atunci când noi vom citi aşa cum se cuvine şi vom înţelege rugăciunea Mântuitorului nostru: »Iartă-i, căci nu ştiu ce fac!«

 

   Adunarea are misiunea să meargă neîncetat la aceia care au căzut cel mai adânc şi sunt neştiutori. Ea nu trebuie să înceteze niciodată în a face binele. Dacă Domnul ar veni mâine, aceasta n-ar fi un motiv pentru creştini să se aşeze ca să se întărească sufleteşte, să vorbească şi să citească, uitând de mulţimea mare de oameni care merge la pierzare. Dacă lumea ar pieri în următoarele paisprezece zile, aceasta nu va schimba cu nimic obligaţiile şi lucrarea mea. Să vină Domnul meu când va voi El. Dacă eu sunt la lucru pentru El, atunci sunt gata şi pentru venirea Lui. Misiunea Adunării rămâne în continuare, şi anume mântuirea oamenilor. Dacă ea stă numai şi cască gura, aşa cum îi cer prorocii moderni să facă, dacă renunţă la misiunea ei şi se dedă la interpretări speculative ale Scripturii, atunci ea are toate motivele să se teamă de venirea Domnului ei. Dar dacă îşi face lucrarea, dacă fără oboseală face tot ce îi stă în putinţă ca să caute perle preţioase pentru Domnul ei, atunci ea nu va trebui să se ruşineze când va veni Mirele.

 

   Acest capitol este mult prea scurt pentru o temă aşa de cuprinzătoare. Aş dori ca cuvintele mele să fie tot aşa de tari ca şi tunetul, tot aşa de pătrunzătoare ca şi fulgerul. Cu bucurie aş dori să mobilizez pe orice creştin şi să-l entuziasmez pentru lucrarea sa. Fraţilor, nu trăiţi pentru voi înşivă! Economisiţi, educaţi, construiţi şi câştigaţi-vă existenţa vieţii! Dar dacă doriţi să fiţi asemenea lui Hristos – aşa cum ar trebui să fiţi, căci aţi fost răscumpăraţi cu sângele Lui preţios – atunci ar trebui să aveţi în vedere lucruri mai mari. Începeţi să trăiţi pentru alţii; faceţi clar tuturor oamenilor cu care veniţi în contact, că scopul şi ţinta existenţei voastre nu sunteţi voi înşivă. Interveniţi pentru alţii, ca astfel prin faptele voastre Dumnezeu să fie proslăvit, iar Hristos să recunoască în voi chipul Său şi să vă confirme ceea ce faceţi. 

În încheiere un cuvânt adresat celor necredincioşi

 

 

 

   Citeşte atent frazele următoare. Vreau să le alcătuiesc cât se poate de scurt şi cuprinzător. Unii dintre voi nu sunt mântuiţi. Cu siguranţă, unii dintre voi au fost foarte neştiutori. Atunci când aţi păcătuit, n-aţi ştiut ce faceţi. Aţi ştiut ce-i drept că faceţi păcat, dar nu v-a fost clar cât de grozavă este vina voastră. Încă nu luaţi parte la orele de vestire a Cuvântului. Nu citiţi Biblia. Nu sunteţi într-o familie creştină. Gândiţi-vă la sufletul vostru. Reţineţi: neştiinţa voastră nu vă scuză, căci atunci Hristos n-ar fi spus »Iartă-i«. Chiar şi aceia care nu ştiu ce fac, trebuie să primească iertarea. Cu toate acestea, neştiinţa voastră vă dă o rază de speranţă. Atunci când aţi fost neştiutori, Dumnezeu a trecut cu vederea. Acum însă El porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. De aceea adu roade de pocăinţă! Dumnezeul pe care voi L-aţi desconsiderat în neştiinţa voastră, este gata să vă ierte. Aceasta este Evanghelia: încrede-te în Isus Hristos, care a murit pentru cei vinovaţi, şi vei fi mântuit. Dumnezeu să te ajute în aceste momente, şi tu vei deveni un om nou. Vei avea parte de o schimbare, de o naştere din nou. Vei deveni o făptură nouă în Hristos Isus.

 

    Însă, prietenii mei, printre noi sunt oameni pentru care Hristos nu poate să rostească rugăciunea »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac«, căci voi ştiţi ce aţi făcut. Orice vestire a Evangheliei la care aţi luat parte şi orice efect pe care l-a avut Evanghelia asupra conştiinţei şi minţii voastre vă măreşte responsabilitatea şi vă reduce posibilitatea de a spune că nu ştiţi ce aţi făcut. Voi ştiţi că aici este lumea, iar acolo este Hristos şi că voi nu le puteţi avea în acelaşi timp pe amândouă. Ştiţi că există păcat şi că există Dumnezeu, şi că nu le puteţi sluji în acelaşi timp. Voi ştiţi de plăcerile dăunătoare şi de bucuria cerului şi că nu le puteţi avea ambele în acelaşi timp. Facă Dumnezeu ca Duhul Sfânt să vină să vă ajute să alegeţi ceea ce vă povăţuieşte adevărata înţelepciune! Hotărăşte-te astăzi pentru Dumnezeu, pentru Hristos, pentru cer! Domnul să te ajute să iei această hotărâre, din pricina Numelui Lui. Amin.

http://www.mesagerul-crestin.net/CB_NT/HTM/Iertarea.htm

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

ISUS ARE PUTERE SĂ IERTE PĂCATELE

 

 

 

Text: Marcu 2:1-12 „După câteva zile, El a intrat iar în Capernaum. S-a auzit că este în casă şi s-au adunat îndată aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici chiar la uşă. Şi El le vestea Cuvântul. Au venit la El nişte oameni, care I-au adus un om paralizat purtat de patru inşi. Fiindcă nu puteau să ajungă la El din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul casei unde era El şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea cel paralizat. Şi Isus, văzându-le credinţa, a zis celui paralizat: «Copile, păcatele îţi sunt iertate.» Unii din cărturari stăteau acolo şi se gândeau în inima lor: «Cum de vorbeşte Omul Acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele, decât numai Dumnezeu?» Îndată Isus a cunoscut în duhul Său că ei gândeau astfel în ei şi le-a zis: «Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai uşor: a zice paraliticului: „Păcatele îţi sunt iertate” ori a zice: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”? Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele», a zis celui paralizat: «Ţie îţi poruncesc, scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă!» Şi îndată s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor, aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: «Niciodată n-am văzut aşa ceva!»”

 

 

 

            În textul de astăzi putem vedea în Isus pe Dumnezeul cel Atotputernic. Scriptura îl prezintă aici pe Isus având putere asupra păcatelor. Îl prezintă pe Isus ca Domn suprem asupra fiinţei umane şi asupra suferinţelor şi neputinţelor omeneşti. Deşi Isus n-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să atragă privirile şi înfăţişarea lui n-avea nimic care să ne facă să-L dorim, aşa cum spune Isaia, totuşi vedem că mulţi oameni au venit la Isus. Versetul 2 spune că s-au adunat aşa de mulţi în casa unde se afla Isus încât nu era loc nici chiar la uşă. Dar oare de ce au venit aşa de mulţi oameni la Isus? De ce se îmbulzeau să-L vadă? Care era motivul dorinţei lor de a fi în preajma lui Isus? Răspunsul îl găsim la sfârşitul versetului 2: „şi El le vestea Cuvântul”. Isus le spunea oamenilor lucruri pe care urechile lor nu le mai auziseră. Isus îi învăţa calea lui Dumnezeu şi le predica despre împărăţia cerurilor. Isus însă nu le predica aşa cum făceau cărturarii şi fariseii, ci cu autoritate. Vedem că oamenii au venit să asculte aceste cuvinte. Şi de ce au venit să le asculte? Pentru că le era sete. Le era sete după cuvintele vieţii veşnice şi doreau să cunoască mai mult despre Dumnezeu. De aceea fraţilor, trebuie ca noi toţi să avem o dorinţă arzătoare să auzim cuvântul Domnului şi prin El să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Astăzi poate nu veţi vedea mulţi oameni îngrămădindu-se în biserici duminică de duminică, dar îi veţi vedea pe cei credincioşi arzând de dorinţa de a fi în prezenţa Domnului. Studiul Bibliei, slujba de închinare de duminică şi citirea personală a Bibliei reprezintă modalităţile noastre de a-L cunoaşte pe Dumnezeu mai bine. De aceea, să stăruim în ele! Amin!

 

            Începând cu versetul 3, Marcu ne……………………………………Cont. aici

http://maranata.3x.ro/mesaje/marcu/2_1-12.htm

///////////////////////////////////////

Testamentul iertarii

 

 

by Claudiu Murtaza

Atunci cand Mesia a fost dus in fata marelui preot si apoi in fata lui Pilat I s-a cerut sa vorbeasca in apararea Sa, dar El a ales sa taca. Astfel au fost implinite cuvintelor profetului Isaia care il anuntase pe Mesia ce urma sa vina cu mai bine de 600 de ani in urma: “cand a fost asuprit si chinuit, El nu si-a deschis gura ca un miel care este dus la taiere si ca o oaie care tace inaintea celui ce o tunde, tot asa nici El nu si-a deschis gura.”

 

Insa in momentul in care a fost rastignit pe cruce, Mantuitorul ne-a lasat o parte a testamentului Sau in ultimele Sale cuvinte. Asadar o sa avem in saptamanile urmatoare o serie de lectii pe care le-am numit testamentul lui Isus de pe cruce.

 

Testamentul iertarii

 

Luca 23:34

 

Iertarea este un lucru extraordinar de greu de pus in practica. Cum poti sa ierti pe cineva care isi incalca constant promisiunile? Cum sa ierti pe cel ce nici macar nu si-a cerut iertare? Cum sa-l ierti pe acela care te-a ranit atat de rau?

 

Cred ca nici un raspuns nu este mai potrivit decat cuvintele Mantuitorului de pe cruce: “Tata iarta-I caci nu stiu ce fac.”

 

In timpul lucrarii Sale pe pamant Domnul Isus a oferit adesea iertare oamenilor, dar cand era pe cruce, i-a cerut Tatalui sa le ofere iertare celor ce il scuipasera, il batusera, il batjocorisera si il atarnasera ca pe un criminal pe acea cruce de lemn.

 

Oare de ce nu a fost El cel care sa le ofere iertare? Doar facuse acest lucru si cu alte ocazii si avea autoritatea sa o faca. Personal cred ca acolo pe cruce, Isus a vrut sa arate ca fiecare om are nevoie de iertarea Tatalui si ca supunerea Sa fata de El este totala.

 

Rastignirea Domnului Isus a fost cel mai tragic eveniment al istoriei acestui pamant. O durere la care intregul univers a luat parte. O durere care a dus intunericul in mijlocul zilei, o durere care a cutremurat pamantul si a facut ca mormintele sa se deschida.

 

In mijlocul deznadejdii, a durerii si a dezamagirii provocate de prietenii Sai care il parasisera si de lumea intreaga care il respinsese, ma intreb cum a reusit Domnul Isus sa gaseasca puterea de a nu-I cere Tatalui ceresc sa infaptuiasca dreptatea si sa ii distruga pe loc pe toti. In loc de pedeapsa, El s-a rugat pentru indurare. Sunt momente cand il inteleg pe Iona care nu a vrut sa le predice pocainta ninivenilor, pe Petru care a scos sabia, pe Ioan si Iacov care au vrut sa ceara foc din cer si sa ii distruga pe oamenii stapaniti de rau.

 

Dar rolul Sau de Mijlocitor pentru pacatosi a inceput chiar de pe cruce. Rugaciunea Lui pentru iertare nu a venit dupa ce a trecut un timp si ranile Sale se vindecasera, ci chiar cand cuiele ii erau batute in maini si in picioare…..

 

Isus, victima celei mai mari crime din istorie, s-a rugat pentru criminalii Sai. Dar rugaciunea lui Isus incepuse cu o seara in urma in gradina Ghetsimani, cand s-a rugat Tatalui pentru fiecare dintre noi, Ioan 17:20-21.

 

Dar oare ce a vrut sa spuna Domnul Isus prin “caci nu stiu ce fac?” Nu stia Pilat ca Isus era nevinovat? Cu siguranta ca stia, de aia a crezut ca spalandu-se pe maini va fi nevinovat de moartea Sa. Nu au stiut marii preoti ca nu este moral sa mituiesti martori mincinosi? Ba da. Si atunci de ce a spus Domnul Isus ca ei nu stiau ce fac? Pentru ca in ciuda nedreptatii pe care o faceau, ei chiar nu credeau ca Isus este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, ci il considerau un impostor 1 Corinteni 2:6-8. Ei nu stiau ca va exista o inviere, o zi a rusaliilor, asa cum nu mai existase alta. O zi in care Imparatia lui Dumnezeu urma sa ia fiinta prin aparitia bisericii Sale si un Nou Testament care va descoperi intregii omeniri planul desavarsit de rascumparare al lui Dumnezeu.

 

Diferenta dintre ei si noi este ca noi astazi stim toate aceste lucruri, de aceea responsabilitatea pazirii cuvintelor lui Isus este nespus mai mare, Evrei 2:1-3.

 

Sa va dau un exemplu: Sa spunem ca avem un tanar care a crescut in biserica, a avut parinti crestini, a luat parte la intalnirile bisericii de mic si a participat la multe activitati de proprovaduire a evangheliei. Apoi avem un alt tanar ai carui parinti sunt necredinciosi, care niciodata nu si-au invatat copilul despre voia lui Dumnezeu. Amandoi tinerii sunt vinovati de pacat inaintea lui Dumnezeu, dar primul va avea o responsabilitate mai mare in fata lui Dumnezeu decat cel de-al doilea, pentru ca desi a stiut ce trebuie sa faca, a refuzat in mod constient sa il lase pe Isus sa faca parte din viata Sa. De aceea Domnul Isus a spus “Tata, iarta-I caci nu stiu ce fac.”

 

Cu siguranta ca multi dintre cei ce l-au rastignit pe Domnul Isus nu au fost iertati. Dar nu pentru ca rugaciunea Domnului nu a fost ascultata de Tatal, ci pentru ca ei au refuzat sa se pocaiasca. Unii insa care erau la cruce si l-au recunoscut pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, cred ca au fost iertati, dupa rugaciunea de mijlocire a Fiului, Matei 27:54.

 

Poate o sa vi se para greu de crezut, si poate ca niciodata nu v-ati gandit la asta, dar chiar si unii dintre cei ce strigasera inaintea lui Pilat: “rastigniti-l, rastigniti-l” au fost iertati. Sa citim de la Fapte 3:13-20, 4:1-4.

 

Rugaciunea lui Isus de pe cruce i-a vizat direct pe aceia care au luat parte la rastignire, dar care urmau sa caute mai tarziu iertarea lui Dumnezeu.

 

De ce v-am spus toate aceste lucruri? Pentru a intelege ca nu exista pacat sau om care sa nu poate fi iertat. Daca au primit iertare pana si unii dintre cei ce l-au rastignit pe Domnul Isus, atunci oricine poate sa primeasca iertare, daca o cere lui Dumnezeu cu toata inima.

Daca Isus a putut sa ii ierte pe cei ce l-au rastignit, oare nu suntem si noi datori sa ii iertam pe aceia care ne gresesc cu mult mai putin?

 

Un barbat care a violat patru femei a intrebat intr-o scrisoare un predicator al evangheliei: “Oare o sa pot fi vreodata iertat?” Predicatorul i-a raspuns: nu stiu daca vei primi iertare de la victimele tale, dar datorita lui Isus, daca te pocaiesti, poti fi iertat de Dumnezeu. Acolo unde oamenii esueaza sa ofere iertare, omul pacatos poate gasi iertare la Dumnezeu. Toti cei care au venit la crucea lui Isus sa ceara iertare au primit-o, dar pentru cei care stiu cine este Isus si refuza sa vina la El, nu exista iertare.

 

Daca vreodata suntem ispititi sa credem ca Dumnezeu tolereaza pacatul, atunci sa privim la calvar la suferinta pe care Cristos, Fiul Sau a indurat-o pentru pacat.

 

Ar trebui sa ii iertam pe cei care ne gresesc si care nu isi cer iertare? Isus a facut-o, iar daca vrem sa ii calcam pe urme atunci si noi trebuie sa o facem. Este mult mai usor sa vorbim despre Isus si despre ce inseamna viata crestina, decat sa facem ceea ce a facut Isus.

 

Dar daca Dumnezeu nu ii iarta pe cei ce nu ii cer iertare, noi de ce trebuie sa o facem? Pentru ca facand astfel ne varsam amaraciunea inaintea lui Dumnezeu si sa nu o lasam sa ne macine. Este mai usor sa ii incredintam pe dusmanii nostri in mainile lui Dumnezeu si sa scapam de povara maniei pe care o simtim pentru ei.

 

Sunt multi cei care nu ii ierta pe cei ce le-au gresit. Dar ei traiesc zilnic cu ranchiuna si manie care le macina nervii, le impovareaza inimile si il intristeaza pe Duhul Sfant. Iertarea si incredintarea lor in mainile lui Dumnezeu este singura cale de a ne elibera de acestea, 1 Petru 2:23.

 

Au trecut mai bine de 2000 de ani de la acea ingrozitoare crima si nici unul dintre criminalii Domnului Isus nu a fost judecat si condamnat pentru faptele Sale. Dar va veni ziua cand toti vor sta in fata lui Dumnezeu si Tatal va infaptui atunci dreptatea divina. Isus s-a multumit sa astepte acea zi, la fel sa asteptam si noi.

 

Iertarea nu inseamna neaparat si impacare. O sotie isi poate ierta sotul care a inselat-o, dar poate alege sa nu se mai impace cu el. Insa fara iertarea lui Dumnezeu nici unul dintre noi nu am fi astazi aici. Prima parte a testamentului Domnului Isus de pe cruce a fost iertarea, insa El nu s-a oprit la atat. Saptamana viitoare vom continua sa vorbim despre testamentul lui Isus de pe cruce. Pana atunci sa ii cerem in fiecare zi iertare Tatalui pentru pacatele noastre stiute si nestiute si sa ii iertam la randul nostru pe cei ce ne gresesc pentru ca la randul lor au nevoie de iertare. Iertarea noastra le poate deschide calea pentru a primi mai tarziu si iertarea divina.

 

http://www.centrul-educativ-crestin.ro/2014/09/testamentul-iertarii/

 

///////////////////////////////////////

 

CONFRUNTAREA, IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA

Capitolul douăzeci şi patru

 

 

Când am studiat Predica lui Isus de pe Munte în capitolele anterioare, am învăţat cât este de important să îi iertăm pe cei care au păcătuit împotriva noastră. Dacă nu îi iertăm, Isus ne-a promis în mod solemn că nici Dumnezeu nu ne va ierta pe noi (vezi Mat. 4:14-15).

 

Ce înseamnă a ierta pe cineva? Să vedem ce ne învaţă Scriptura în acest sens. Isus a comparat iertarea cu ştergerea datoriei (vezi Mat. 18:23-35). Imaginează-ţi că cineva îţi datorează bani şi că apoi anulezi obligaţia acelei persoane de a îţi plăti, distrugând documentul care consemnează această datorie. Nu mai aştepţi să îţi plătească şi nu mai eşti supărat pe debitorul tău. Acum îl vezi diferit de cum îl priveai când îţi datora bani.

 

Putem, de asemenea, înţelege mai bine ce înseamnă a ierta dacă ne gândim ce înseamnă a fi iertat de Dumnezeu. Când El ne iartă păcatele, nu ne mai ţine în seamă lucrurile prin care L-am supărat.

 

Tot aşa şi eu, dacă iert într-adevăr pe cineva, eliberez acea persoană în inima mea, depăşind dorinţa de dreptate şi răzbunare, dovedind în schimb milă. Nu mai sunt supărat pe persoana care a păcătuit împotriva mea. Suntem împăcaţi. Dacă port ranchiună şi duşmănie împotriva cuiva, înseamnă că nu am iertat acea persoană.

 

Creştinii se păcălesc de obicei singuri în acest aspect. Ei spun că au iertat, ştiind că aşa ar trebui să facă, dar încă mai sunt mânioşi în sinea lor pe persoana care i-a ofensat. Evită să dea ochii cu acea persoană deoarece mânia iese din nou la iveală. Ştiu despre ce vorbesc pentru că şi eu am făcut aşa. Haide să nu ne păcălim singuri. Aminteşte-ţi că Isus nu doreşte nici măcar să fim mânioşi pe fratele nostru credincios (vezi Mat. 5:22).

 

Permite-mi să îţi pun o întrebare: Pe cine ne este mai uşor să iertăm, pe cel care îşi cere iertare sau pe cel care nu îşi cere iertare? Desigur că suntem de acord că este mai uşor să îl iertăm pe cel ce admite că a greşit şi îşi cere iertare. De fapt, pare de o mie de ori mai uşor să iertăm pe cineva care doreşte acest lucru decât pe cineva căruia nu îi pasă. A ierta pe cineva care nu vrea acest lucru pare practic imposibil.

 

Acum haide să analizăm acest aspect dintr-un alt unghi. Dacă este greşit să refuzi să acorzi iertare nu numai ofensatorului căruia îi pare rău, dar şi celui căruia nu îi pare rău, atunci care dintre cele două este un păcat mai mare? Cred că suntem de acord că dacă ambele sunt greşite, atunci ar fi mult mai grav să refuzi să îl ierţi pe cel care se pocăieşte.

 

Scriptura ne rezervă o surpriză

Toate aceste lucruri mă duc cu gândul la o altă întrebare: Se aşteaptă Dumnezeu să îi iertăm pe toţi cei care au păcătuit faţă de noi, chiar şi pe cei care nu se smeresc, nu admit că au greşit şi nu îşi cer iertare?

 

Dacă studiem mai profund Scriptura, vom descoperi că răspunsul este: „Nu“. Spre surprinderea multor creştini, Scriptura afirmă clar că, deşi ne este poruncit să îi iubim pe toţi oamenii, chiar şi pe duşmanii noştri, nu ni se cere să îi iertăm pe toţi.

 

De exemplu, Se aşteaptă Isus să ne iertăm pur şi simplu fratele creştin care a păcătuit împotriva noastră? Nu, nu Se aşteaptă să facem asta. Altfel nu ne-ar mai fi spus să urmăm cei patru paşi ai împăcării evidenţiaţi în Matei 18:15-17, paşi care se sfârşesc cu excomunicarea celui ce nu se pocăieşte:

 

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.“

 

Este foarte clar că dacă se ajunge la cel de al patrulea pas (excomunicarea), ofensatorul nu este iertat, întrucât iertarea şi excomunicarea sunt două acţiuni incompatibile. Ar suna ciudat să auzim pe cineva spunând: „L-am iertat şi apoi l-am excomunicat”, deoarece iertarea are ca rezultat împăcarea, nu severitatea. (Ce ai zice dacă Dumnezeu ar spune: „Te iert, dar nu vreau să mai am nimic de a face cu tine de acum înainte“?) Isus ne-a spus să tratăm persoana excomunicată „ca pe un păgân şi ca pe un vameş“, două categorii de oameni cu care evreii nu aveau nimic de a face şi chiar erau o scârbă pentru ei.

 

În cei patru paşi menţionaţi de Isus, iertarea nu este acordată nici după primul, nici după al doilea şi nici după al treilea pas dacă persoana respectivă nu se pocăieşte. Dacă nu se pocăieşte după nici unul dintre aceşti paşi, se trece la pasul următor şi este tratat tot ca o persoană care nu se pocăieşte. Numai când ofensatorul „te ascultă“ (cu alte cuvinte se pocăieşte) se poate spune că „l-ai câştigat pe fratele tău“ (cu alte cuvinte v-aţi împăcat).

 

Scopul confruntării este acela de a oferi iertarea. Totuşi, iertarea depinde de pocăinţa ofensatorului. Deci, (1) confruntăm în speranţa că ofensatorul (2) se va pocăi, pentru a-l putea (3) ierta.

 

Aşa stând lucrurile, putem spune cu certitudine că Dumnezeu nu Se aşteaptă să ne iertăm pur şi simplu fratele credincios care a păcătuit împotriva noastră şi care nu se pocăieşte după confruntare. Desigur, acest lucru nu ne dă dreptul de a-l urî. Din contră, îl confruntăm pentru că îl iubim pe ofensator şi pentru că dorim să îl iertăm şi să ne împăcăm cu el.

 

Însă de îndată ce am parcurs toţi cei trei paşi enumeraţi de Isus spre împăcare, cel de al patrulea pas încheie relaţia în ascultare de Hristos.[1] Aşa cum nu trebuie să avem părtăşie cu aşa-zişii creştinii care comit adulter, sunt beţivi, homosexuali, etc, (vezi 1 Cor. 5:11), tot aşa nu trebuie să avem părtăşie nici cu aşa-zişii creştini care refuză să se pocăiască în consens cu întregul trup. Astfel de oameni dovedesc că nu sunt adevăraţi urmaşi ai lui Hristos şi aduc ruşine bisericii.

 

Exemplul lui Dumnezeu

Pe măsură ce continuăm să analizăm responsabilitatea de a-i ierta pe ceilalţi, ne putem, de asemenea, întreba de ce s-ar aşteaptă Dumnezeu să facem ceva ce El Însuşi nu face. Cu siguranţă Dumnezeu îi iubeşte pe vinovaţi şi Îşi întinde plin de milă mâna pentru a-i ierta. El Îşi abţine mânia şi le dă timp să se pocăiască. Dar iertarea lor este dependentă de pocăinţa lor. Dumnezeu nu îi iartă pe păcătoşi decât dacă se pocăiesc. Deci ce motive am avea să credem că Se aşteaptă ca noi să facem altfel?

 

Astfel stând lucrurile, nu este posibil ca păcatul neiertării care este atât de grav în ochii lui Dumnezeu să fie de fapt păcatul de a nu-i ierta pe cei ce ne cer iertare? Este interesant că, imediat după ce Isus a enumerat aceşti patru paşi disciplinari în biserică, Petru a întrebat:

 

Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?“ Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte“ (Mat. 18:21-22).

 

Credea Petru că Isus Se aştepta ca el să ierte un frate nepocăit de sute de ori pentru sute de păcate, când Isus tocmai le spusese cu câteva minute înainte să-şi trateze fratele nepocăit ca pe un păgân şi ca pe un vameş datorită unui singur păcat? Pare puţin probabil. Din nou, nu poţi trata cu dezgust o persoană pe care ai iertat-o.

 

O altă întrebare provocatoare este următoarea: „Dacă Isus Se aşteaptă să iertăm un credincios de sute de ori pentru sute de păcate de care nu se pocăieşte niciodată, păstrând astfel relaţia cu el, de ce ne permite să încheiem relaţiile de căsătorie datorită unui singur păcat comis împotriva noastră – păcatul adulterului, dacă soţul/soţia noastră nu se pocăieşte (vezi Mat. 5:32)?“[2] Ar părea mai degrabă lipsă de consecvenţă.

 

Elaborare

Imediat după ce Isus i-a spus lui Petru să îşi ierte fratele de saptezeci de ori câte şapte, El a mai spus o pildă pentru a-l ajuta pe Petru să înţeleagă ce voia să spună:

 

„De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: «Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.» Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, şi-l strângea de gât, zicând: «Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.» Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, şi zicea: «Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti.» Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult, şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis: «Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?» Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său“ (Mat. 18:23-35).

 

Observă că primul rob a fost iertat pentru că l-a rugat pe stăpân acest lucru. Apoi, remarcă că cel de al doilea sclav l-a rugat smerit pe confratele lui să îl ierte. Primul rob nu i-a acordat celui de al doilea ceea ce îi fusese acordat lui şi acest lucru l-a mâniat foarte tare pe stăpânul său. În acest caz, ar fi putut crede Petru că Isus Se aştepta să ierte un frate nepocăit care nu şi-a cerut niciodată iertare, ceea ce nu este ilustrat de loc în această pildă? Pare foarte puţin probabil de vreme ce Isus îi spusese să-şi trateze fratele nepocăit, după ce a fost confruntat în mod adecvat cu greşeala lui, ca pe un păgân şi ca pe un vameş.

 

Pare chiar şi mai puţin probabil ca Petru să fi gândit că trebuia să îşi ierte fratele nepocăit în lumina pedepsei pe care o promitea Isus în cazul în care nu ne iertăm fraţii din toată inima. Isus a promis să restabilizeze toate datoriile pe care le avem faţă de El şi să ne dea pe mâna chinuitorilor până vom plăti datoria. Ar fi o pedeapsă corectă pentru creştinii care nu îşi iartă fratele, un frate pe care nici Dumnezeu nu îl iartă­? Dacă un frate păcătuieşte împotriva mea, păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu îl iartă până nu se pocăieşte. Mă poate pedepsi Dumnezeu pentru că nu îl iert pe cel ce nici El nu îl iartă?

 

Sinopsa

Aşteptarea lui Isus de a ne ierta fratele credincios este descrisă succint de cuvintele din Luca 17:3-4:

 

„Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Îmi pare rău!» – să-l ierţi“ (subliniere personală).

 

Putea fi mai clar de atât? Isus Se aşteaptă să îi iertăm pe fraţii credincioşi cărora le pare rău. Când ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“, Îl rugăm pe Dumnezeu să facă pentru noi ceea ce facem şi noi pentru alţii. Nu ar trebui să ne aşteptăm niciodată ca El să ne ierte fără să Îi cerem acest lucru. Atunci de ce am crede că El Se aşteaptă să îi iertăm pe cei ce nu ne cer­?

 

Încă o dată, toate acestea nu ne dau dreptul de a fi mânioşi pe fratele sau sora în Hristos care a greşit faţă de noi. Ni s-a poruncit să ne iubim unii pe alţii. De aceea ni s-a poruncit şi să îl confruntăm pe fratele credincios care ne-a greşit, astfel încât să ne putem împăca şi să poate fi împăcat şi el cu Dumnezeul faţă de care a păcătuit. Iată cum ar trebui să se manifeste dragostea. Totuşi, foarte adesea creştinii spun că l-au iertat pe cel care le-a greşit, dar aceasta este doar o scuză pentru a evita confruntarea. Ei evită pe cât posibil să se întâlnească cu acea persoană şi vorbesc adeseori despre suferinţa lor. Aceasta nu se numeşte împăcare.

 

Când păcătuim, Dumnezeu ne confruntă prin Duhul Său cel Sfânt care locuieşte în noi, deoarece ne iubeşte şi doreşte să ne ierte. Ar trebui să Îi urmăm exemplul, confruntându-ne fraţii credincioşi în dragoste, astfel încât să existe pocăinţă, iertare şi împăcare.

 

Dumnezeu S-a aşteptat întotdeauna ca copiii Lui să se iubească unii pe alţii cu o dragoste sinceră, o dragoste care permite mustrarea, dar o dragoste care nu permite mânia. În Legea lui Moise este inclusă următoarea poruncă:

 

„Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul“ (Lev. 19: 17-18; subliniere personală).

 

O obiecţie

Dar ce vom spune despre cuvintele lui Isus din Marcu 11:25-26? Nu indică faptul că trebuie să le iertăm toată greşelile tuturor, indiferent dacă le pare rău sau nu?

 

„Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.“

 

Aceste versete nu le anulează pe cele pe care le-am analizat anterior. Ştim deja că ceea ce este foarte grav înaintea lui Dumnezeu este refuzul nostru de a ierta pe cineva care ne cere iertare. Deci putem interpreta acest verset în lumina acestui fapt bine definit. Isus doar accentuează aici că trebuie să îi iertăm pe ceilalţi dacă vrem ca Dumnezeu să ne ierte pe noi. Nu ne vorbeşte despre un mecanism mai concret de funcţionare a iertării şi ce trebuie să facem pentru a primi iertarea.

 

Observă, de asemenea, că Isus nu ne spune că trebuie să-i cerem iertare lui Dumnezeu pentru a o primi. Ar trebui atunci să ignorăm toate celelalte pasaje ale Scripturii care ne învaţă că iertarea lui Dumnezeu ni se acordă dacă mai întâi o cerem (vezi Mat. 6:12, 1 Ioan 1:9)? Ar trebui să presupunem că nu e nevoie să cerem iertarea lui Dumnezeu când păcătuim deoarece Isus nu a menţionat acest lucru în versetele de mai sus? Aceasta ar fi o presupunere lipsită de înţelepciune în lumina a ceea ce ne învaţă Scriptura. Este de asemenea neînţelept să ignorăm restul învăţăturii din Scriptură referitor la faptul că iertarea celorlalţi are la bază cererea lor specifică.

 

O altă obiecţie

Oare nu S-a rugat Isus pentru soldaţii care trăgeau la sorţi pentru împărţirea hainelor Lui „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34)? Indică acest lucru că Dumnezeu îi iartă oamenii fără ca aceştia să îşi ceară iertare?

 

Da, dar numai până la un anumit nivel. Acest lucru indică faptul că Dumnezeu manifestă îndurare faţă de cei ignoranţi, o modalitate de iertare. Deoarece Dumnezeu este absolut drept, El le ia oamenilor în socoteală greşelile de care sunt conştienţi.

 

Rugăciunea lui Isus pentru soldaţi nu le-a………………………………………………

Cont, aici………………………… https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_24

 

//////////////////////////////////////

 

 

Iertarea lui Dumnezeu

Autor: Olga Bucaciuc   

 

 

“Domnul s-a pogorât într-un nor, a stătut acolo lângă el, şi a rostit Numele Domnului. Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: “Domnul, Domnul Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam.” (Exod cap. 34:6-7).

Domnul Dumnezeu nu pedepseşte cu moartea imediat pe un păcătos răzvrătit. Cu dragoste şi milă bunul Dumnezeu îi doreşte schimbarea vieţii şi pocăinţă pentru a-i putea dărui iertarea şi viaţa. Dumnezeu nu are nici un avantaj atunci când omoară pe cineva în afară faptului că îşi manifestă onoarea dreptăţii şi sfinţeniei Sale. Avem exemplul convertirii lui Saul care, din prigonitor al creştinilor, Dumnezeu l-a oprit din lucrarea sa “nebună” şi l-a făcut un slujitor devotat şi apostol al Său (Faptele Ap. Cap.9).

Bunătatea lui Dumnezeu a fost şi este atât de mare încât nu a dorit şi nu doreşte moartea păcătosului. Domnul a dorit ca omul creat de el să trăiască veşnic. Dacă prima pereche de oameni a păcătuit Dumnezeu oferă posibilitatea iertării şi a reabilitării, cu speranţa vieţii veşnice prin răscumpărarea dată de Jertfa Domnului Isus Hristos de la calvar (Isaia cap.42:6-8 şi cap. 53; Ioan cap.3:16). Aceasta este posibilă prin recunoaşterea păcatului cu rugăciune şi cu pocăinţa omului aduse înainte Domnului. Prin legământul de pace şi împăcare cu Dumnezeu omul păcătos poate fi ridicat şi iertat din moarte şi distrugere şi adus la viaţă.

Întrebare: Câţi sunt cei care primesc acest har de mântuire a lui Dumnezeu, această ofertă de iertare şi de salvare veşnică? Câţi primesc cu bucurie darul oferit de Dumnezeu, darul vieţii veşnice? Mă întreb: De ce atâta necredinţă în Dumnezeu şi în Domnul Isus Hristos, lucru ce a adus omenirea la toate nelegiuirile şi relele ce există astăzi pe pământ? Majoritatea oamenilor L-au respins şi nu-L recunosc pe Dumnezeu, Creatorul şi Suveranul întregului univers, Stăpânitorul creaţiunii Sale şi Conducătorul a toate (Isaia cap.40:12-31 şi cap.42:5). Orbiţi în mintea lor de Satana fără nici o teamă de Dumnezeu, astfel de oameni cred că pot face orice cu viaţa lor şi cu existenţa lor devenind astfel robi ai păcatului şi ai Satanei, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi vrăjmaşul sufletelor noastre (Matei cap.7:13).

Dumnezeu este dragoste. Beneficiem de iertarea Sa fiecare datorită harului de mântuire pus la dispoziţia oamenilor păcătoşi de pe pământ, prin credinţa în Jertfa de ispăşire a Domnului Isus Hristos de la calvar. Ca oameni de pe acest pământ toţi avem nevoie de iertare şi de mântuire deoarece toţi am devenit păcătoşi înaintea lui Dumnezeu (Romani cap.1:18-32 şi cap 5:12-21).

Omul căzut în păcat a devenit vrăjmaş al lui Dumnezeu iar păcatul omenirii, începând cu prima pereche de oameni, Adam şi Eva, aduce cu sine moartea fizică şi moartea veşnică. Căci plata păcatului este moartea pentru păcătos iar aceasta cere dreptatea lui Dumnezeu (Geneza cap.2:17).

Efectele păcatelor omenirii s-au văzut şi se văd. Adam şi Eva au fost scoşi afară din grădina Edenului, din raiul lui Dumnezeu şi au fost trimişi pe pământ unde aveau să îşi ducă viaţa cu trudă şi cu durere (Geneza cap.3). Datorită păcatelor moştenite oamenii au devenit muritori având parte de moartea fizică deoarece, fiind izgoniţi din Eden, nu li s-a permis să mai mănânce din pomul vieţii (Geneza cap.3). De asemenea omul a devenit trecător în viaţa de pe pământ având permisiunea de la Dumnezeu să trăiască un anumit număr de ani, apoi fiecare să suporte suferinţa şi moartea fizică ajungând în mormânt.

 Dumnezeu, prin planul de mântuire, oferă omenirii păcătoase, roabă a păcatului, mântuirea iertarea şi asigurarea vieţii veşnice în Împărăţia Sa. Prin jertfa şi moartea Fiului Său, Isus Hristos, pe crucea de la calvar, El a luat locul păcătosului murind pentru păcatele întregii lumi (Ioan cap.3:16; 1Petru cap.1:15-19). Aşadar Dumnezeu, prin mila, îndurarea şi dreptatea Sa, oferă oricărui om de pe faţa pământului iertare şi salvare veşnică (Isaia cap.45:22; Romani cap.5:17-21). Chemarea şi harul de mântuire al lui Dumnezeu sunt oferite întregii omeniri.

Condiţiile iertării şi mântuirii oferite de către Dumnezeu tuturor oamenilor

Chiar dacă pe acest pământ ne este îngăduit să trăim un anumit număr de ani, Domnul ne oferă posibilitatea şi garanţia vieţii veşnice în împărăţia Sa, o viaţă mai bună, fericită, fără suferinţă şi fără moarte (Romani cap.2:7). Aceasta va fi posibilă după revenirea Domnului Isus, când toţi cei sfinţi şi credincioşi, care au murit şi sunt în morminte, vor fi readuşi la viaţă, având parte de întâia înviere şi, împreună cu cei rămaşi în viaţă, El îi va ridica şi-i va lua la cer de pe pământ (Romani cap.2:6,7; 1Tesaloniceni cap.4:13.18).

Dumnezeu primeşte pe oricine care vine la El cu rugăciune şi cu pocăinţă sinceră. El iartă păcatele tuturor celor care, la chemarea Sa prin cuvântul Evangheliei, ajung să ÎI cunoască voia şi poruncile Sale sfinte şi îşi dau seama că sunt păcătoşi. Păcatele vieţii îi apasă şi le mustră conştiinţa iar Duhul Sfânt lucrează la mintea şi la inima acestor persoane şi îi trezeşte. Starea de pacati îi îngrozeşte şi se simt pierduţi şi fără nădejde. În această situaţie ei recunosc că au nevoie de harul şi de mila lui Dumnezeu care să le acorde iertare şi mântuire. El intervine în viaţa păcătosului care, dacă îşi recunoaşte păcatele din gânduri şi fapte, călcări ale poruncilor lui Dumnezeu, îi oferă iertare şi mântuire (Exod cap. 20:1-7). Iertarea acestor păcate, recunoscute de păcătos cu pocăinţă, este dăruită de Dumnezeu în Numele Domnului Isus Hristos (Romani cap.6:23; 1Ioan cap.1:9 şi cap.2:1-2). Omul, ca să primească şi să fie sigur de iertarea păcatelor sale, trebuie să răspundă bunătăţii lui Dumnezeu astfel: să creadă în Dumnezeu Tatăl, Creatorul, în Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a sacrificat la cruce pentru păcatele noastre şi în Duhul Sfânt care ne luminează mintea să înţelegem voia lui Dumnezeu cu privire la viaţa ce trebuie să o trăim. Duhul Sfânt ne ajută să ne dăm seama că avem nevoie de un Mântuitor şi de iertarea Lui.

Aşadar, prin credinţa şi prin recunoaşterea păcatelor noastre, prin pocăinţă şi rugăciune, putem obţine iertarea deplină a lui Dumnezeu. O dată cu pocăinţa şi cu angajamentul de credinţă al legământului încheiat cu Dumnezeu, Domnul Isus Hristos ne spală, ne curăţeşte de păcatele înfăptuite şi ne dă puterea de a trăi o viaţă nouă cu El sub iluminarea şi călăuzirea Duhului Sfânt şi pentru slava Sa. Aceasta este condiţia de intrare în Împărăţia Slavei lui Dumnezeu: naşterea din nou (Ioan cap.3:1-13).

Acelor persoane care vin la Domnul Isus cu credinţă şi cu pocăinţă şi îşi predau viaţa lui Dumnezeu, cu dorinţa sinceră de a trăi după voia Lui, le vor fi iertare păcatele înregistrate în ceruri. Sunt şterse şi curăţite prin sângele jertfei Domnului Isus de la calvar, iar numele lor va fi scris de către Mântuitorul, în cartea vieţii (Isaia cap.43:1 şi cap.44:22; Romani cap.11:27 şi Evrei cap.8:10.12). Păcat, înaintea lui Dumnezeu, înseamnă orice neascultare de poruncile Lui, orice încălcare şi nerespectare a Legii Sale sfinte, cele zece porunci. Păcatele pot avea mai multe cauze: înfăptuite conştient, din răzvrătire şi fără voie. Este foarte important ca omul să îşi dea seama de starea lui de păcat şi de greşelile înfăptuite. Oricine poate greşi în multe feluri, în gânduri în vorbire şi în fapte. Domnul Isus ne atenţionează şi de greşelile din vorbele pe care le spunem. Vom da socoteală pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-am rostit. Toate greşelile noastre mici şi mari şi tot ce am făcut, lucruri ce nu sunt după voia Sa, ne sunt înregistrate în cărţile din ceruri (Apoc. Cap.20:12). Pentru aceasta Cuvântul Domnului ne îndeamnă la veghere, ca să nu cădem în ispită, să nu păcătuim în vreun fel. Dumnezeu, în mila Sa cea mare şi prin harul mântuirii ne oferă această posibilitate de a ne ierta toate păcatele, pentru a putea intra în Împărăţia Sa cea veşnică.

Păcatele iertate sunt păcatele mărturisite prin rugăciune, cerând iertare în Numele Domnului Isus Hristos. Ele vor fi mărturisite cu pocăinţă şi cu regrete cerând, pe lângă iertarea lor şi puterea de la Dumnezeu pentru a nu le repeta. Şi chiar dacă se întâmplă că omul, din nebăgare de seamă, iarăşi a greşit Dumnezeu cu mila Sa încă iartă. El doreşte de la noi să fim cu multă băgare de seamă pe calea Sa cea sfântă şi să ne luptăm cu noi înşine pentru a nu păcătui în nici un fel. Căci răbdarea şi Harul lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăinţă (Daniel cap.9:9; Psalmul 103:3; Romani cap.2:3-5).

Sunt păcate în viaţa unora ce nu pot fi iertate cum ar fi răzvrătirea şi hula împotriva Duhului Sfânt. Sunt persoane ce se răzvrătesc, hulesc şi batjocoresc pe Duhul Sfânt şi îndemnurile Sale la pocăinţă într-un mod deliberat şi repetat (Matei cap.12:31-32). Păcatul respingerii chemării lui Dumnezeu şi respingerea dragostei şi milei Sale pentru mântuire (Romani cap.2:4). Păcatul necredinţei omului în Dumnezeu şi în harul de mântuire şi de salvare. Lipsa de dragoste care generează multe alte nelegiuiri. Păcatul ascuns nemărturisit (făţărnicia) de care omul nu se pocăieşte şi persistă în starea de păcat fără nici o teamă de Dumnezeu. Necinstea şi minciuna de orice fel şi multe altele pe care numai Dumnezeu le cunoaşte din viaţa fiecărui om care nu vrea să se pocăiască şi să se îndrepte.

Trăim clipe de har dăruite de Dumnezeu, clipe de pace şi linişte, dar şi acesta este un test pentru noi. Cum preţuim acest timp şi cum preţuim darul lui lui Dumnezeu? Cei care aici, în viaţa aceasta, resping harul de mântuire şi de iertare, resping şi nu preţuiesc Cuvântul Evangheliei şi prin viaţa lor nelegiuită şi păcătoasă nu-L recunosc, pentru a asculta de Dumnezeu şi pentru a-I aduce slavă, păcatele fiecăruia vor rămâne scrise în cărţile din ceruri şi vor avea parte de judecata finală de la sfârşit şi vor primi ca pedeapsă moartea veşnică – iazul de foc (Evrei cap.10:27; Apoc. Cap.13:8 şi cap.20:9-15).

Pentru a fi iertaţi şi mântuiţi de Dumnezeu, pentru toate păcatele înfăptuite, este strict necesar să avem credinţă şi pocăinţă, rugăciuni făcute zilnic cu credinţă şi umilinţă, recunoscând starea păcătoasă şi cerând iertare în Numele Domnului Isus Hristos. Greşelile şi păcatele înfăptuite unii faţă de alţii să le îndreptăm. Angajamentul credinţei şi al pocăinţei să îl facem în fiecare zi şi să trăim aşa cum este voia Domnului. Prin rugăciune să cerem Duhul Sfânt care să locuiască în inima curăţită de păcat. Acesta ne va lumina în permanenţă iar roadele sale să ne însoţească prin orice împrejurare a vieţii (Galateni cap.5:22-26). Să iubim pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus Hristos mai mult decât orice altceva şi iubind pe Dumnezeu suntem motivaţi la o viaţă sfântă şi la păzirea şi la respectarea poruncilor Sale (Ioan cap.14:15-17). Un adevărat credincios şi sfânt trebuie, ca prin vieţuirea lui, să fie deosebit de cei din această lume care nu cunosc pe Dumnezeu. Credinciosul trebuie să fie asemenea Domnului Isus Hristos în sfinţenia caracterului, în vorbire, comportament şi fapte. Să fie cel mai cinstit, cel mai politicos şi amabil, plin de dragoste şi bunătate, gata să ajute pe aproapele său şi gata să ierte pe cel ce i-a greşit (Efeseni cap.4:32). Una din trăsăturile de bază ale adevăraţilor pocăiţi sfinţi este iertarea pe care o acordă celor ce le-au greşit.

Cum trebuie să iertăm? Aşa cum ne-a iertat şi Dumnezeu pe noi. Acesta este manifestarea dragostei care ne-o dă Duhul Sfânt. Când am iertat pe fratele nostru o facem fără pretenţii. fără acuzaţii şi judecăţi. Dacă am iertat pe aproapele nostru nu vom mai aminti de greşeala lui şi trebuie să-i arătăm aceeaşi dragoste (Matei cap.6:14-15; Ioan cap.15:12). Aceşti oameni credincioşi lui Dumnezeu, în relaţia lor de convieţuire cu semenii în societate cât şi în familie trebuie să fie cei mai cinstiţi şi corecţi şi într-o bună înţelegere cu cei din jur (Matei cap.5:13-16). Viaţa lor trăită va fi o viaţă de lumină, cu fapte şi vorbe bune şi care onorează pe Dumnezeu căruia aparţin.

Dumnezeu acelor credincioşi Lui prin legământ, care trăiesc în permanenţă o viaţă de credinţă şi pocăinţă le-a dat dreptul să fie copii ai Săi “Copii ai lui Dumnezeu” (Ioan cap.1:11-13; 1Ioan cap.3:1-3).

“Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El  s-a dat pe sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să îşi curaţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit cap.2:11-14).

“… Nepăsători faţă de soarta lor veşnică, indiferenţi faţă de adevărul curat şi sfânt, lipsa de interes pentru mesajele şi apelurile lui Dumnezeu pline de dragoste, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, se îndreaptă cu paşi grăbiţi pe drumul către pierzarea veşnică. (Matei cap.7:13-14)”.

“Caută astăzi pe Domnul, încheie legământ cu El şi intră într-o relaţie de fiu cu tatăl tău din cer. Foloseşte Biblia ca singurul îndrumător în materie de religie, lasă ca adevărul ei sfânt şi clar să modeleze caracterul tău şi atunci vei înţelege că de fapt aparţii altei lumi, că pământul cu tot ce este şi oferă el va arde şi că tu eşti moştenitorul de drept al lucrurilor pe care ochiul nu le-a văzut, aşa sunt lucrurile pe care le vor primi toţi copiii lui Dumnezeu. Totul este pregătit, cerul întreg aşteaptă, tu eşti cel ce trebuie să alegi astăzi cui vrei să îi slujeşti. Cărarea care duce spre cer este îngustă şi sunt puţini care merg pe ea dar… destinaţia contează.

Ţi s-a pus în faţă omule, binele şi răul, viaţa şi moartea. Te sfătuiesc alege viaţa ca să trăieşti şi binele ca să fii fericit. Amin”. (Acest fragment este preluat din cartea “Alegerea”, autor Ion Copăceanu.)

Slăvit şi binecuvântat să fie Dumnezeul Tatăl, Domnul Isus Hristos, Fiul Său şi Duhul Sfânt, în vecii vecilor, amin!

 

Olga Bucaciuc, Suceava.

 

https://www.resursecrestine.ro/predici/165905/iertarea-lui-dumnezeu

 

///////////////////////////////////////

 

 

Iertarea păcatelor

 

 

Te-ai găsit vreodată rugându-te pentru ajutor aproape inconștient? Aceasta se întâmplă deseori când experimentezi că ceva este greu și apăsător. Dacă ești sătul de tine însuți și de viața pe care o trăiești, devii mai mult conștient de faptul că ai nevoie să te rogi.

 

Isus și-a învățat ucenicii că ei trebuie să se roage la Dumnezeu să le ierte vina lor, și a clarificat faptul că pentru a putea primi iertare, trebuie să ierți pe ceilalți. Ei trebuiau să se roage astfel: „Doamne, iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Poți citi întreaga rugăciune în Matei capitolul 6.

 

Părere de rău și recunoaștere

Când ai o conștiință rea, este Dumnezeu care lucrează, ca tu să realizezi că trebuie să te rogi pentru iertare. Poate că recunoști că ai ales calea greșită într-o intersecție, și dorești să o iei de la capăt. Recunoști că ceea ce-ai făcut a fost greșit. Apostolul Petru le-a zis oamenilor care au realizat că au acționat greșit: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele.” (Fapt. 3:19) Când ai remușcări, simți o nevoie să fii iertat de Dumnezeu și de oameni. După cum spune Biblia, „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu prosperă” (Prov. 28:13) Când ascunzi păcatul tău, tu nu ești voitor să îl recunoști, și nu poți fi iertat și nu primești nici bucurie. Apostolul Ioan scrie: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”(1 Ioan 1:9) Când îți mărturisești păcatul, atunci  vei experimenta doar bucurie!

 

Baza iertării

Înainte ca Isus să vină pe pământ, Marele Preot aducea o jertfă pe an pentru toate păcatele poporului. Prin aceasta oamenii primeau iertare, totuși acele sacrificii nu aveau efectul ca fiecare om să păstreze o conștiință curată. Omul primea iertare pentru păcat prin jertfă, dar nu avea puterea să îndepărteze răul care era în natura omului. Acest rău îi făcea să păcătuiască. De aceea, jertfa trebuia adusă pe altar din nou și din nou, an după an.

 

Isus a murit pentru vina oamenilor și  El Și-a dat viața ca jertfă o dată pentru totdeauna. În epistola către Evrei capitolele 9 și 10 poți citi mai mult despre baza iertării. După învierea lui Isus din morți, iertarea a primit o total nouă însemnătate! Este posibil pentru tine să arunci toate acele lucruri care îți împovărează conștiința. Când mergi la Dumnezeu și ceri iertare, ești eliberat de vină pentru că Isus a luat vina asupra Lui. De aceea  poți cere cu încredere iertarea păcatelor pe care le-ai înfăptuit, și vei experimenta că Dumnezeu „va arunca toate păcatele noastre în marea uitării,” cum este scris în Biblie (Mica 7:19).

 

Iertarea păcatelor este punctul de start, și dacă mergi mai departe, vei primi ajutor să trăiești cu o conștiință curată prin a urma exemplul lui Isus în „a-ți lua crucea zilnic.”

De ce este iertarea păcatelor atât de importantă?

Dumnezeu vrea să-Și arate dragostea Lui față de tine prin această șansă de a uita totul în trecut, ca să începi cu o arcă nouă. Prin jertfirea vieții lui proprii, Isus a deschis o cale nouă care nu a fost accesibilă înainte. Tu poți merge pe ea! Și tu poți să-ți dai viața ca jertfă. Faci aceasta prin lupta împotriva răului – păcatul – care locuiește în natura omenească, și prin a te lepăda pe tine însuți prin puterea Duhului Sfânt. Iertarea păcatelor este punctul de început, și dacă mergi mai departe vei primi ajutor să trăiești cu o conștiință curată prin a urma exemplul lui Isus în „a-ți lua crucea zilnic.”

 

Viața nouă

Cu cât mergi mai mult pe această cale vie, devii tot mai mulțumitor. Simți că ai primit o altfel de gândire! Nu mai învinuiești pe ceilalți pentru dificultățile tale. Dacă ai fost nedrept în trecut, vrei să fii drept. Vrei să faci voia lui Dumnezeu. Vrei să faci ce este cel mai bine pentru ceilalți. Aceasta din cauză că ai primit o gândire nouă. Bucuria care rezultă din primirea unei gândiri noi începe să te caracterizeze. O lucrare se dezvoltă în tine, și este Dumnezeu cel care îți deschide mintea pentru o viață nouă așa ca tu să devii „o creație nouă”!

 

O mlădiță în viță

Primirea iertării păcatelor este același lucru cu a spune „da” la a fi altoit ca o mlădiță în viță care este Isus. Isus spune: „După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă.”

 

Isus vrea ca tu să aduci roadă. Într-un pom, seva trece prin butuc până la ramură. Când tu devii o ramură în via lui Isus Hristos, primești putere în viață. Atunci viața ta devine interesantă și capătă sens! 

 

Versetele biblice sunt luate din versiunea bibliei tradusă de Cornilescu cu drepturile de utilizare aferente. În cazul folosirii altor traduceri – se va menționa acest lucru.

  

https://crestinismactiv.ro/iertarea-pacatelor

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

A doua lege a iertarii

 

https://www.isushristos.org/a-doua-lege-a-iertarii.html

1.Ce trebuie sa faca un om strain de Hristos, de Cuvintul lui Dumnezeu , pentru a i se ierta pacatele? 2.Ce trebuie sa faca un ucenic al lui Hristos, un ‘’crestin’’ care crede in Fiul lui Dumnezeu si s-a botezat in Numele lui,pentru a i se ierta pacatele pe care le comite oricat s-ar lupta ?

 

Scripturile dezvăluie  2 moduri usor diferite de a obţine iertare: unul pentru pacatosii straini de Hristos si Dumnezeu, care inca nu cred si nu s-au botezat in Hristos (exemplu: Fapte 2:38/ 22:16), si unul pentru cei care au crezut si s-au botezat in Hristos, si folosesc denumirea de ‘’crestini’’sau ‘’ucenici’’, urmasi ai lui Hristos.

1)Pentru strainul pacatos, iata care sunt pasii iertarii de catre Dumnezeu:

 

  1. a) Sa asculte Evanghelia( trad.:‘’vestea ca buna’’), Cuvantul lui Dumnezeu

 

  1. b) Sa creada ca Isus este Hristosul, Mesia, Mantuitorul Fiul lui Dumnezeu, care si-a dat viata pe cruce si a spalat cu sangele lui pacatele noastre .

 

c)Sa renunte la pacatele lor si la ‘’viciile placute’’ in care au trait.

 

d)Sa-si marturiseasca credinta in Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu

 

e)Sa se boteze in Numele Tatalui, al Fiului Hristos si al Duhului Sfant.(nu este vorba despre ‘’botezul’’primit dupa nastere,pe care nici nu l-au ales, nici nu l-au refuzat, nici nu l-au constientizat, fiind prunci, deci un botez inutil si fals. Exemplul suprem este insusi Isus Hristos, care ALEGE in mod constient si responsabil sa fie botezat de Ioan Botezatorul dupa ce trecuse bine de varsta de 25 de ani.

 

Botezul pruncilor este o traditie inventata de sistemul religios apostat la sute de ani dupa ce Isus Hristos s-a Inaltat la Cer, la dreapta Tatalui.Botezul pruncilor este o nascocire inutila ce nu are ca efect decit cel mult o raceala strasnica a copilului si un motiv de a petrece destrabalat cu bautura si tot tacamul.. nu are nimic de a face cu botezul biblic!)

 

Lamurire suplimentara pentru adultii care desi cred in Isus Hristos, ezita sa se boteze motivand faptul ca au fost ‘’botezati’’ cind erau prunci : DOAR un individ care a trecut de varsta pubertatii si este deplin responsabil si constient de alegerile si actiunile lui, si care crede in Hristos, acela da, se poate boteza .(‘’Botezul este marturia unui cuget curat ‘’..)

 

 

2)Pentru ucenicii(crestinii) care cred si s-au botezat in Numele lui Hristos, dar care s-au ratacit si au pacatuit, iata care sunt pasii iertarii de catre Dumnezeu:

 

a)Sa renunte la pacatele si viciile care ii readuc in starea dinaintea botezului(cu alte cuvinte sa se pocaiasca de pacatele lor)

 

b)Sa se roage la Dumnezeu pentru iertare si ajutor, in Numele lui Hristos.

 

c)Sa-si marturiseasca cu sinceritate orice pacat in camaruta lor, inaintea lui Dumnezeu.

In cele ce urmeaza, o sa insistam mai mult asupra celei de-a doua categorii de oameni care pacatuiesc, a crestinilor (ucenicilor, urmasilor spirituali ai lui Hristos), pentru ca nu exista om botezat sau nebotezat, crestin sau nu, care sa nu pacatuiasca.Singurul fara pacat si neprihanit este Omul Isus Hristos.

 

I.Ce trebuie sa faca ucenicii lui Hristos pentru a fi iertati atunci cand pacatuiesc:

  1. Trebuie sa renuntam la pacatele si viciile care revin si ne ingenunchiaza de multe ori

( ‘’ Isus a zis ucenicilor Sai: „Este cu neputinta sa nu vina prilejuri de pacatuire; dar vai de acela prin care vin!’’ Luca 17:1)

 

 

1)Sa ne aducem aminte ca renuntarea la pacate(pocainta)este ceruta in ambele legi ale iertarii, atit pentru strainii de Hristos, cit si pentru crestinii care cred si s-au botezat.(Fapte 2:38, 8:9-23)

 

 

2)Ce inseamna sa ne ‘’pocaim’’? Ce inseamna sa ”te pocaiesti”? Sa pui o basma in cap si sa participi la adunarile unor biserici/culte religioase?Sa renunti la podoabele si hainele de fitze pentru un look mai natural?  Sa nu te atingi fereasca Dumnezeu de anumite feluri de mincare ca si cum ar fi spurcaciuni ? (Matei 15:11”Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.„). Sa te izolezi de lume ?

 

Acestea sunt doar niste clisee , asa percep strainii de Hristos ”pocainta” falsa a unora care vor intreba mirati  in ziua X : ” Doamne, Doamne! N’am proorocit noi în Numele Tău? N’am scos noi draci în Numele Tău? Şi n’am făcut noi multe minuni în Numele Tău?„ Atunci le voi spune curat: ,,Niciodată nu v’am cunoscut; depărtaţi-vă dela Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.„

 

Pocainta nu are nimic de a face cu straduintele unora de a se face placuti Lui Dumnezeu  in lucrurile nesemnificative,mici, marunte, un fel de zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen,in timp ce pastreaza pacatele  ce provoaca dependenta, viciile placute care pun un zid de despartire intre ei si Dumnezeu.

 

Sa ne ”pocaim”  inseamna sa ne schimbam felul in care gandim,”metanoia” = minte noua,  si aceasta include intoarcerea noastra de la dorinta de a pacatui la dorinta de a asculta de Dumnezeu.

 

 

3)Aceasta implica decizia noastra LIBERA de a ne opri pe noi insine sa ne lasam in voia pacatelor si a viciilor care ne stapinesc cu atita putere uneori mintile, incit uitam si de Hristos si de faptul ca am fost botezati si ne numim ‘’fii ai lui Dumnezeu Tatal, prin Isus Hristos. Asa cum strainilor de Hristos li se cere sa se intoarca la Dumnezeu, tot asa si celor care cred si sunt botezati in Hristos li se cere sa se intoarca la Dumnezeu daca au cazut iar in pacat.

 

 

4)Cum se renunta la pacate? Cum apare pocainta?

 

Renuntarea la pacat este produsa de o adanca parere de rau pentru fapta comisa(sau gandul comis): 2Corinteni 7:9-11 : ‘’.. totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveţi nicio pagubă din partea noastră.În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră, după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate, voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta.’’

 

Aceasta nu este intristarea faptului ca am fost prinsi sau descoperiti in faptele noastre pacatoase in fata lumii, ci este intristarea pacatuirii impotriva lui Dumnezeu: Psalmi 51:4’’. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta.’’

 

 

5)Pocainta este de asemenea determinata nu doar de intristare, ci si de promisiunile lui Dumnezeu: Romani 2:4’’ Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui’’

 

 

6)Pocainta adevarata se manifesta printr-o schimbare remarcabila : 2Corinteni 7:11 , si ne impulsioneaza sa avem zel in a face ce este drept, ne provoaca indignare in fata pacatului care ne da tarcoale si ne stimuleaza sa facem ce este bine.

 

 

Asadar, primul pas al crestinilor pentru a primi din nou iertarea lui Dumnezeu este RENUNTAREA la acel pacat, impotrivirea mintii in a repeta caderea in vraja ispitei, indignarea fata de pacat, intristarea de a pacatui impotriva vointei lui Dumnezeu, intristarea de a batjocori jertfa lui Hristos pe cruce prin readucerea in fapta a vechilor pacate si vicii.

 

  1. Trebuie sa ne rugam

1)Astfel a spus Apostolul Petru lui Simon cand a pacatuit dupa ce crezuse in Hristos si fusese botezat: Fapte 8:13-23’’Chiar Simon a crezut; şi după ce a fost botezat, nu se mai despărţea de Filip şi privea cu uimire minunile şi semnele mari care se făceau. Apostolii care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la samariteni şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se coborâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus. Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt. Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani şi a zis: „Daţi-mi şi mie puterea aceasta, pentru ca peste oricine-mi voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt.” Dar Petru i-a zis: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani! Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu.Pocăieşte-te, dar, de această răutate a ta şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă; căci văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii.”

 

 

2)Vom compara pasii spre iertare ai strainilor de Hristos cu cei care cred si au fost botezati in Hristos:

a)Botezul este un act al credintei, in care facem o marturie: 1Petru 3:21’’…şi anume botezul, care nu este o curăţare de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos, care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile.’’

 

b)Rugaciunea este de asemenea un act al credintei, in care facem apel la iertarea lui Dumnezeu

 

c)Totusi, strainilor de Hristos li se cere sa renunte la pacatele lor, sa creada in Hristos si sa se boteze .

 

d)Crestinilor(ucenicilor) botezati , dar care s-au ratacit de la Calea cea dreapta si au cazut iar in pacat, li se cere sa renunte la pacatele lor si sa se ROAGE la Dumnezeu Tatal in Numele lui Isus Hristos.

 

 

3)Care este diferenta?

 

  1. a) Inainte de BOTEZ , individul NU este un fiu/fiica a lui Dumnezeu,decit dupa ce crede si se boteaza: Galateni 3:26-27: ‘’ Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos.’’

 

  1. b) Dupa botez, rugaciunea la Tatal direct prin Fiul Isus Hristos (in Numele lui)este un privilegiu pentru cei care sunt numiti copii/fii ai lui Dumnezeu : Galateni 4:6-7: ‘’Şi, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său care strigă: „Ava”, adică: „Tată!” Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi, dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.’’

 

 

4)Rugaciunea  celor ce cred si sunt botezati   se realizeaza prin cei doi MIJLOCITORI prin care comunicam cu Dumnezeu Tatal:

 

 

  1. a) Isus Hristos , Marele nostru Preot si Mijlocitor, prin care avem intrare la Tatal: Evrei8:’’ Punctul cel mai insemnat al celor spuse este ca avem un Mare Preot, care S-a asezat la dreapta scaunului de domnie al Maririi, in ceruri..’’ Evrei 5:5 ‘’ Tot asa si Hristos, nu Si-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: „Tu esti Fiul Meu, astazi Te-am nascut.” Evrei 5:10 ’’caci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot „dupa randuiala lui Melhisedec.”Evrei 9:11’’Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare si mai desavarsit, care nu este facut de maini, adica nu este din zidirea aceasta;’’ Evrei 10:21 ‘’..si fiindca avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu,..’’

 

 

Asadar primul Mijlocitor si Singurul Mare Preot prin care avem intrare la Dumnezeu Tatal este Isus Hristos, cel care ne intelege trairile omenesti ,ispitirile, chinurile si sentimentele : Evrei 2:17-18:’’ Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.’’Evrei 4:14-16:’’ Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră.Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. ’’Evrei 7:24-25:’’ Dar El, fiindcă rămâne „în veac”, are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul. De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei. ‘’

 

 

  1. b) Al doilea mijlocitor este Duhul Sfant, cel care ‘’transmite’’ trairile noastre, sentimentele noastre,si ne ajuta sa le rostim cu inima prin Isus Hristos, Tatalui din Ceruri : Romani 8:26-27:’’Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. ‘’

 

 

5)Rugaciunea trebuie facuta cu smerenie si umilinta, constienti de pacatosenia faptelor noastre.

 

Putem compara cele doua feluri de rugaciune,din pilda data chiar de Isus Hristos: cea a fariseului si rugaciunea vamesului: Luca 18: 9-14: ‘’ A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.”Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat. „

 

 

Dumnezeu iarta pe cel umil si mahnit in sufletul lui de pacatele facute:Psalmi 34:18:’’ Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. ’’Isaia 66:2’’ Toate aceste lucruri doar mâna Mea le-a făcut şi toate şi-au căpătat astfel fiinţa – zice Domnul. – Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu. ‘’

 

  1. C) Trebuie sa ne marturisim pacatele

1)Inseamna ca trebuie sa ne deschidem cu sinceritate inimile inaintea lui Dumnezeu si sa admitem ca am pacatuit, fara sa omitem sau sa ascundem ceva, ori sa gasim scuze sau circumstante atenuante care sa ne ‘’micsoreze’’ gravitatea pacatului.

 

 

Iata un exemplu de rugaciune cu inima sincera si deschisa inaintea lui Dumnezeu , facuta de Daniel 9:4-15’’ M-am rugat Domnului Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: „Doamne Dumnezeule mare şi înfricoşat, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale!Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta! La Domnul Dumnezeul nostru însă este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrăti!…Şi acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu, care ai scos pe poporul Tău din ţara Egiptului prin mâna Ta cea puternică şi Ţi-ai făcut un Nume aşa cum este şi astăzi: noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire. ‘’

 

2)Marturisirea pacatelor trebuie sa fie pentru pacatele stiute si cele nestiute Psalmi 19:12’’ Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! ‘’

 

3)Marturisirea pacatelor trebuie facuta intotdeauna in fata lui Dumnezeu, si uneori sa ne marturism pacatele si unii altora: Iacov 5:16:’’ Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. ’’(nota: neprihanirea se capata prin credinta, in Isus Hristos Romani3:22’’ şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. ‘’Romani 9:30:’’ Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea, şi anume, neprihănirea care se capătă prin credinţă ‘’

 

  1. Ce va face Dumnezeu daca noi urmam intocmai pasii spre iertare enumerati mai sus, si in concordanta cu Cuvantul Lui scris?
  2. A) DUMNEZEU ESTE CREDINCIOS:

1) Asa cum Ioan ne incurajeaza sa ne marturisim pacatele, in 1Ioan 1:8-10 :’’ Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.’’

 

2) Aceasta inseamna ca Dumnezeu este intotdeauna adevarat in promisiunea Lui. Ce promisiune ? Promisiunea ce o putem gasi in Vechiul si intarita in Noul Testament (in Ieremia, si repetate in Evrei de catre Apostolul Pavel): Ieremia 31:31-34: ‘’ Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”

 

Evrei 8:8-13 ’’ Căci, ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou;  nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. Pentru că n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.  Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. Pentru că le voi ierta nelegiuirile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.”  Prin faptul că zice: „un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire. ‘’

 

Astfel, avem asigurarea raspunsului lui Dumnezeu si promisiunea lui pentru cei care isi marturisesc pacatele, precum si asigurarea ca odata iertate, Dumnezeu nu isi mai aduce aminte de ele niciodata, le sterge pentru totdeauna! 

 

Spre deosebire de Dumnezeu, oamenii in general iarta greseala altuia, ei zic” Te iert si de data asta, dar nu uit ce mi-ai facut..”  Aceasta nu este iertare, este doar o amanare a razbunarii omenesti…

 

La polul opus, Dumnezeu iarta conform promisiunilor Lui neschimbatoare, care raman in veac: El iarta definitiv si nu isi mai aduce aminte de ele!

 

De aceea nu trebuie sa mai revenim asupra pacatelor pentru care am cerut iertare  si pe care Dumnezeu ni le-a si sters definitiv, fiindca este o dovada de neincredere in promisiunea Lui! Probabil vom avea altele noi in scurt timp, vom avea pentru ce ne cere iertare , dar niciodata sa nu mai revenim asupra celor iertate si sterse:”Pentru că le voi ierta nelegiuirile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.””

 

B)DUMNEZEU ESTE DREPT:

1)Asa cum Ioan ne incurajeaza sa ne marturisim pacatele, in 1Ioan 1:8-10

 

2)Aceasta inseamna ca El este drept in iertarea pacatelor noastre.

 

3)Cum poate fi posibil sa fim iertati de Dumnezeu? Prin jertfa ispasitoare a Mantuitorului Hristos, si singele Lui care ne spala/curata de pacate .

 

    a)O curatire la care am facut referire mai devreme: 1Ioan 1:9:’’ Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.’’

 

    b)Astfel, Dumnezeu poate fi si DREPT si iertator in privinta celor care au credinta in Fiul Isus Hristos, si in jertfa Lui.Romani 3:24-26’’ Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. ‘’

 

Astfel, avem incredere in raspunsul Lui Dumnezeu!

 

C)DUMNEZEU NE IARTA SI NE CURATESTE..

1)El va ierta pacatele noastre: 1Ioan 1:9

 

2)El ne va curati de orice nelegiuire: 1Ioan1:9

 

Precizarea’’orice nelegiuire’’ atesta faptul ca nu exista pacat pe care Dumnezeu sa nu-l poata ierta.

 

3)Termenul ‘’curatire’’ se refera la sfintirea pacatosului iertat care poate astfel avea partasie cu Dumnezeu.

 

 

DISPERAREA CRESTINILOR, O UNEALTA IN MANA INTUNERICULUI :

Unii crestini botezati, care au momente de cadere, apoi parcurg pasii de mai sus, si dupa o vreme cad din nou,apoi iar renunta, si iar cad, intr-un proces ce parca nu se mai sfarseste ,  devin disperati.  Apoi, disperarea se transforma intr-o acceptare blazata a faptului ca nu pot scapa de pacat, si incep sa-si inchida inimile inaintea lui Dumnezeu, considerandu-se ‘’nedemni’’ de iertarea Lui, nedemni sa se mai roage..

 

 

ATENTIE! Exact acest lucru urmareste satan , sa ne faca sa ne simtim prea rusinati ca sa mai avem acces la iertarea Lui Dumnezeu, prea impovarati de caderile repetate ca sa mai marturism inaintea Lui Dumnezeu pacatele noastre, prea netrebnici ca sa mai ne rugam pentru iertare!

Astfel inchidem fara sa ne dam seama poarta spre mantuire, retragandu-ne in viciile si pacatele ce ne domina, fara contact cu Dumnezeu(pentru ca Duhul Sfant nu mai mijloceste pentru noi)si fara Marele Preot in Ceruri in numele caruia sa cerem iertare.

 

Nu exista un numar ‘’limitat’’ de caderi si iertari care le putem primi, ‘’pentru ca este cu neputinta sa nu vina prilejuri de pacatuire’’: Isus a zis ucenicilor Sai: „Este cu neputinta sa nu vina prilejuri de pacatuire; dar vai de acela prin care vin!’’ Luca 17:1)

 

Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? ” (Romani 6:1)

 

Dar noi suntem fiii lui Dumnezeu prin credinta in Isus Hristos, si astfel avem iertare daca urmam cele trei cerinte biblice: renuntarea la pacate, marturisirea lor lui Dumnezeu (si  unii altora) precum si rugaciunea ! Fara acestea trei suntem pierduti . Dar cu acestea trei in Hristos, putem totul! ’’Filipeni 4:13:   ”Pot totul in Hristos, care ma intareste.’’

 

 

…………………………………

 

Poți fi iertat prin Isus Hristos

Datorită sacrificiului lui Isus pentru noi, putem să iertăm și să fim iertați.

 

 

Să-i iertăm pe alții

Nu este ușor, dar când iertăm, poverile ne sunt ridicate și simțim o pace mai mare.

 

 

Să fim iertați

Pocăința aduce cu sine iertarea și vindecarea prin puterea lui Isus Hristos.

 

 

Iartă-te

Uneori, continuăm să fim aspri cu noi înșine mult timp după ce Dumnezeu ne-a iertat.

 

Isus ne-a oferit darul iertării

În timpul vieții lui Isus Hristos pe pământ, El i-a învățat pe alții, a înfăptuit miracole și a răspândit Evanghelia Sa. În ultima săptămână a vieții Sale, El a înfăptuit cel mai mare miracol dintre toate când a suferit pentru păcatele noastre și Și-a dat viața.

 

El a luat asupra Sa păcatele lumii și a suferit pentru fiecare dintre noi. În Grădina Ghetsimani, Isus a simțit povara fiecărui păcat și durerea fiecărui om care a trăit vreodată, sângerând din fiecare por. El a fost trădat, întemnițat și răstignit pe cruce. Acesta a fost un sacrificiu pe care doar El l-a putut face și El l-a făcut de bunăvoie, deoarece El ne iubește.

 

Cum îmi influențează viața sacrificiul lui Isus?

Toți facem greșeli pe care nu le putem îndrepta, avem parte de pierderi pe care nu le putem recupera și înfruntăm durere și dezamăgire pe care nu le putem gestiona singuri. Datorită sacrificiului lui Hristos, nu este nevoie.

 

El mă ajută să iert

Isus ne poruncește să-i iertăm pe cei care ne greșesc. Poate fi foarte greu să-i iertăm pe cei care ne-au rănit sau care ne-au jignit, dar, când cerem ajutor, Hristos ne poate oferi tăria de a birui sentimentele de mânie și de amărăciune.

 

El mă ajută să mă pocăiesc

Isus are puterea de a ierta în totalitate. Când ne pocăim și ne bizuim pe El, vom deveni din nou curați.

 

El mă ajută să fiu mai puternic

Isus Hristos ne iubește și dorește să ne ajute. Prin harul Său, putem primi ajutor divin sau tăria de a face lucruri pe care nu le-am putea face singuri.

 

El înțelege în totalitate

Deoarece Isus Hristos a suferit pentru toate păcatele și durerile fiecăruia dintre noi, El ne cunoaște în mod perfect. El ne iubește și dorește să ne bizuim pe El în timpul încercărilor și greutăților. El știe exact prin ce trecem și știe cum să ne ajute.

 

https://www.isushristos.org/a-doua-lege-a-iertarii.html

 

 

///////////////////////////////////////

 

Terapia iertării

 

Lumea este creatia ta

Te rog, iartă-mă că te-am făcut prizonierul gândurilor mele. Recunosc, știu că prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul. Iți mulțumesc! Iți sunt recunoscătoare!Te iubesc!

 

Atunci când aplicăm T:I: e nevoie să învățăm câteva elemente inițiale.

Starea de meditație, în care să implicăm toate cele cinci simțuri, este necesară. Se știe că o întâmplare se înregistrează instantaneu pe zone diferite ale creierului. Și vizual, și auditiv etc.

Ne adresăm divinității, cu încredere, așa cum am vorbi cu cel mai bun prieten. Ne lăsăm cuprinși în Puterea de comunicare pe care așteptăm să se întâmple.

Spunem ce vrem, ce avem nevoie. E cea mai completă mărturisire pe care am făcut-o vre-odată.

 

 

Te rog, iartă-mă că te-am făcut prizonierul gândurilor mele!

 

Gândindu-ne intens la o persoană, la clipele neplăcute, o facem prizonieră. Unda energetică devine foarte puternică. Ne cerem iertare din toată ființa noastră, atunci când suntem convinși în mod sincer, când nu ne îndoim deloc de acest Adevăr.

Este o eliberare cum nu poate fi explicată prin cuvinte. Ce se întâmplă nivel celular se simte cel mai bine. Să nu aveți așteptări ca să se întâmple, neapărat, foarte repede. Nu are importanță când se va întâmpla. Importantă este starea în care ne vom adânci zi de zi, făcând această auto-terapie.

Avem pe mulți strâns legați de noi. Nici nu ne dăm seama. Apar cazuri, așa cum am văzut recent, că micile nemulțumiri zilnice, hrăneau marile neiertări, devenite deja traumă, din cu totul și totul altă motivație. Nu e o terapie de o zi sau o săptămână. Persoana trebuie să înțeleagă treptat că propria atitudine o face să devină un magnet. Că tot ce are „pe suflet”, e doar o mică parte din ceea ce este ascuns.

Trebuie înțeles clar mecanismul prin care realmente ne distrugem viața. CUM să facem asta, ÎNȚELEGEM treptat! Ințelegerea are MULTE, foarte multe trepte, tot mai subtile. Le vom afla singuri cu cât exersăm.

 

 

 

 

 

Recunosc, știu că prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul.

 

Atunci când ȘTII că acest RECUNOSC este ADEVĂRUL, te-ai eliberat. Sincer, după asta nu mai e nevoie de nimic. Cuvintele tac. O adâncă înțelegere te cuprinde. Valurile se potolesc. Pentru că și noi contribuim la stările altora. Nu numai el la ale noastre. Ieșim din acest perpetuum mobile atunci când RECUNOAȘTEM.

 

Noi atragem în viețile noastre oameni, întâmplări, locuri, lucruri și energii de o vibrație asemănătoare celei pe care o emitem.

Neiertarea are multe forme: nemulțumirea față de o persoană, uneori față de o situație, urmărirea, vânarea erorilor altora etc. Ea face ca persoana respectivă să devină prizoniera gândurilor noastre, uneori creind și întreținând în spațiul nostru o structură energetică chiar și o entitate străină, adunând părți de suflet, care ne secătuiesc energia deoarece ele trebuie hrănite, determinându-ne tot felul de gânduri și emoții negative. Pot duce la boală sau moarte.

 

De asta este necesară curățarea fizică și energetică, a spatiilor de locuit, a birourilor. Nu e vorba de a face acea ordine strictă dusă la extrem. Sunt camere aparent dezorganizate, dar din care nu ai mai pleca. E vorba de energiile care sunt acolo, datorate persoanei care o are în grijă.

 

 

                Iți mulțumesc! Iți sunt recunoscătoare!Te iubesc!

 

Iți mulțumesc că m-ai ajutat să văd cât de „chinuitoare” era starea din mine. Ești o ființă minunată care ai avut grijă de mine, m-ai ajutat să-mi văd partea frumoasă și armonioasă, caldă și iubitoare.

Iți mulțumesc că mi-ai dăruit din timpul și energia ta.

Mă rog să primești, să fii binecuvântat cu energii vindecătoare, armonioase!

Te iubesc și te rog să-mi acorzi iertarea ta!

 

Știți ce sunt memele?! „Meme este un concept evoluționist introdus în 1976 de biologul Richard Dawkins în cartea sa „Gena egoistă”, care definește ipotetica unitate de informație culturală moștenită, utilizată și transmisă de individ. Așa cum gena este o unitate informațională macromoleculară, purtătoare de caracteristici biologice, structurale și interactive ale individului, meme este simbolic vorbind o genă informațională mentală, o purtătoare specifică de informație culturală. Altfel spus, dacă gena este o unitate replicativă la nivel biologic și mema este tot o unitate replicativă, însă la nivel cultural.[1]

 

Cărțile, articolele, cursurile, oamenii, care ne influențează, pot fi considerate meme. Suntem conectați printr-o idee purtătoare a unei informații pe care am primit-o și cu care am fost de acord. Nu ne mai gândim ce impact are, doar o reluăm mental și considerăm că este suficient. E bine totuși să fim mai selectivi cu informațiile!!! Dar și cu persoanele de la care le primim.

 

Oricum, înțelegem totul prin prisma noastră. Zece cititori, zece ascultători pot duce la 11 păreri aparent diferite. Sunt doar aspecte ale aceluiași adevăr, fiecare privind din „punctul lui de vedere”( când privim degetul cuiva vedem doar partea dinspre noi, unghia sau amprenta-„softwar-ul” degetului). Atunci, pentru ce ne supărăm că altcineva are o altă părere sau „viziune”?!

Avem un unic Judecător, Dumnezeu. Dar Dumnezeu, în imensa Sa iubire, ne iartă greşelile noastre, dacă le recunoaştem şi acceptăm iertarea Sa. Pare ciudat să spun asta?! Nu cred!

 Cei care îl roagă pe Dumnezeu să îi ajute dar ei nu fac nimic pentru îndreptarea, în primul rând a Sufletului, nu cooperează cu Dumnezeu, nu lucrează cu Dumnezeu, nu cred în El. Omul este singurul care poate face asta.

 

Atunci când, oricâte eforturi am face să ne reamintim, nu mai ştim care a fost cauza supărării, dizarmonia a dispărut. „Dulceața sufletului”, cum spun scrierile patristice, ne înmiresmează Ființa.

 

Dumnezeu lucrează cu fiecare în parte, pentru că facem parte din Creația Lui.

Creația personală ?! învățăm să ne descurcăm sub directa LUI privire! E bine să nu uităm că ne privește, ne trimite ajutoare…

 

Lucrează cu tine, dar nu pentru tine, pentru că suntem singurii responsabili de ce creiem prin gând, atitudine, faptă.

 

„Nu va faceti probleme. Intreaga lume este creatia ta si acest lucru trebuie luat ad litteram”

Prima, a doua citire, chiar mai multe, sunt captivante. Cine poate spune că nu este de acord, că nu înțelege?! Apoi apar alte scrieri, alte idei captivante. Folositor este ceea ce poți tu însăți să aplici și să vezi/simți, că „se întâmplă ceva”.

 

 INFORMAȚIE = CUNOAȘTERE= APLICARE ! Informația este ea însăși energie. Doar când o aplici poți spune dacă ți-a fost sau nu necesară. Majoritatea doar vorbesc despre … orice! Atât!

 

Terapia Iertării în formatul pe care îl veți citi, am xeroxat-o și am purtat-o mult timp în geantă, citind din ea oricând aveam o clipă liberă: în metrou, ca coadă … Încă am nevoie să o citesc. mereu mai descopăr câte o nuanță.

 

Am dat-o la multă lume. Mulți îmi spuneau  că ei au iertat de mult, pe toți. Testarea kinestezică arăta că NU! Mental, rațional putem ierta. De fapt alungăm în străfunduri neiertarea. Nu este ușor să te eliberezi din vechi deprinderi. Dificil este să te ierți pe tine! Depresiile au un bun suport în neiertarea de sine.

 

Un alt aspect: mulți nu înțeleg cum îi fac și de ce alții sunt prizonierii (gândurilor) lor. Evident că și reciproca este valabilă. Da! E o decizie dificilă să ajungi până la ultima subtilitate a Ființei Tale! Merită!

 

Atunci când gândești: „el/ea, mă chinuie, e de vină etc”… deja lanțurile sunt prezente.

Xeroxați și citiți, recitiți și APLICAȚI! Luați câte o persoană și vedeți ce sentimente, ce senzații trăiți. Iubiți-o pentru că v-a dat din timpul ei „zguduindu-vă”.

 

Mulțumiți pentru asta! Iubiți-o pentru asta! Se produc transformări uluitoare în suflet! Dar nu după o zi –două! Poate după o lună- două sau mai mult. Timp în care se pot întâmpla multe. Dar, avem ceva de făcut, nu?! Nu cedăm că „tehnica” nu e bună! După jumătate de an vei ști.

 

Am văzut că mai e necesar ceva: am cerut multor persoane nemulțumite să găsească TREI lucruri plăcute la cealaltă persoană, la colegul sau chiar la locul de serviciu. E MINUNAT cât de mult se luminează sufletul! Pentru că se aplică Legea Rezonanței! Eu-tu însăți devii și mai mult acele trei valori pe care le apreciezi la alții.

 

 

Vă mulțumesc pentru toate gândurile minunate din voi! Fie să le trăim mereu!

 

 

 

 

 

 

 

        „ In urma cu  decenii, un psiholog hawaiian surprindea lumea stiintifica cu ceea ce am putea numi, pe buna dreptate, un miracol. Spitalul de Stat din Hawaii se confrunta in acel moment cu probleme deosebit de grave in sectia bolnavilor psihici care comisesera crime abominabile. Violenta acestora era atat de mare incat, desi purtau catuse la maini si la picioare, personalul medical se simtea serios amenintat de acestia, iar cei mai multi psihologi clinicieni obisnuiau sa-si dea demisia dupa aproximativ o luna de lucru cu acest gen de pacienti.

In ciuda avertismentelor colegilor bine intentionati, care incercau sa-l convinga sa nu lucreze intr-un astfel de loc, fiindca asta echivala cu o sinucidere in plan profesional, dr. Haleakala Lew Len a acceptat totusi postul. Si atunci au inceput sa apara miracole. Dupa numai cateva luni, s-a dovedit ca in cazul multora dintre acesti pacienti nu mai era nevoie de catuse. Dozele medicatiei au scazut simtitor la majoritatea pacientilor si chiar s-au sistat in cazul unora. Dupa patru ani,