Avem şi Părinţi care picură Chipul Învăţăturii Dumnezeieşti în vase de lut- innoite-devenind trepte, intru înălţarea noastră pe Scara Cerului: Jan Hus, cel ars pe rug pentru ideile sale anti-papale… Costache Ioanid… Alfred Nobel… A.W.Tozer…Charles G. Finney…Charles Haddon SpurgeonGhidul familiei creştine – ed. a II-a…Nu iubiţi lumea…Watchman Nee…Secretul rugăciunii triumfătoare…Cutremuratoarea poveste… Dumitru Cornilescu… David Livingstone… James Hudson Taylor…Jean Calvin… Leonard Ravenhill …Cărţi care schimbă vieţi…Simti ca vrei sa renunti – David Wilkerson… Trezirea… dupa voia lui Dumnezeu si …„De ce întârzie trezirea?“ de Leonard Ravenhill…CARTEA E O VIAȚĂ S 19 – ep.3 – „Liniște. Odihnă. Seninătate. Calm” de David W. Henderson… Izvorul puterii: tari în Domnul si Caracterul duşmanului de E. A. Bremicker; Un Ultimatum si un Avertisment; Roadele pocăinţei… „Doamne…la cine să ne ducem?” – Ioan 6:68 El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez- G. Bellett; O predică din patru cuvinte Charles Stanley… Charles H. Spurgeon – Trei volume cu predici… Samuel Rutherford – Frumusețea lui HristosNicolae Moldoveanu… Martyn Lloyd Jones… Martin Luther… Lilias Trotter…Incercarea de reinviere a comunismului – Iosif Ton Richard Wurmbrand… Sundar Sing… Traian Dorz…Watchman Nee .. . Peter Masters – Eliberarea conștiinței împovărate.. . R.C. Sproul – Legământul răscumpărării etc Tămăduiește, Doamne, țara și pe noi!„Slujește lui Dumnezeu până la capăt!” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.7)…Rămășița ce va pleca la revenirea Domnului…Faptele Duhului Sfânt și faptele noastre… Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar! Post și rugăciune pentru țară,deAurel Gheorghe„Părinte” Iliescu, tartor al liber cugetătorilor, feseneilor, masoneilor şi altor potopei: ÎŢI PLACE RECOLTA? Ai semănat în inimile şi minţile violate de atatea hoţii, mineriade, învrăjbiri, certuri, nedreptăţi, manipulări, sărăcii, prostii şi de alte dejecţii satanice din Galateni, cap. 5/20! ACUM recoltează furtună şi alte roade globalisto-apocaliptice… Chiar nu te mustră conştiinţa şi nu simţi nevoia să te pocăieşti, pentru ca Dumnezeu să ridice de peste acest popor necăjit blestemul ? Chiar vrei ca aceşti oameni să intre de vii în pământ, pentru că tu ţii morţiş să ai ca tată pe satan, cum scrie în Ioan, cap.8/44? Nu vezi că au început oamenii să se roage munţilor şi stâncilor: „Cadeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului;” (AP.6/16) Şi din cauza ta- cu tot neamul tău komunist, (globalist) adică fesenist-o satanist- “În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei. (Ap.9/6)
Incercarea de reinviere a comunismului – Iosif Ton
…Faptele Duhului Sfânt și faptele noastre
Timp de aproape 2.000 de ani Duhul Sfânt a continuat să lucreze în mijlocul Bisericii Domnului. Mai este puțină vreme până când istoria faptelor Duhului Sfânt va lua sfârșit – curând vremea harului, a Bisericii pe pământ se va încheia. Cum vom fi noi, ultima generație, în mijlocul amestecului și a apostaziei aproape generalizate??? Vom călca pe urmele înaintașilor noștri în credință, sau ne vom … Continuă să citeștiFaptele Duhului Sfânt și faptele noastre
„Luptând fără teamă” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.5)
Oamenii din Gabaon au trimis să spună lui Iosua, în tabăra din Ghilgal: „Nu părăsi pe robii tăi, suie-te la noi în grabă, izbăveşte-ne, dă-ne ajutor; căci toţi împăraţii amoriţilor care locuiesc pe munte s-au strâns împotriva noastră.” Iosua s-a suit din Ghilgal, el şi toţi oamenii de război cu el, şi toţi cei viteji. Domnul a zis lui Iosua: „Nu te teme de ei, … Continuă să citești„Luptând fără teamă” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.5)
Nu te teme, ci bucură-te, căci Domnul face lucruri mari!
„Domnul a fost plin de râvnă pentru ţara Lui şi S-a îndurat de poporul Său. Domnul a răspuns şi a zis poporului Său: „Iată, vă trimit grâu, must şi untdelemn proaspăt, ca să vă săturaţi de ele, şi nu vă voi mai face de ocară între neamuri… Nu te teme, pământule, ci bucură-te şi înveseleşte-te, căci Domnul face lucruri mari!” (Ioel 2:18-21) Continuă să citeștiNu te teme, ci bucură-te, căci Domnul face lucruri mari!
„Nu te lăsa înșelat de aparențe!” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.4)
„Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică, la care ai fost chemat şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori. Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea … Continuă să citești„Nu te lăsa înșelat de aparențe!” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.4)
Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar!
„Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!”Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi-I pare rău de relele pe care le trimite… Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar şi să zică: „Doamne, îndură-Te de poporul … Continuă să citeștiPreoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar!
„Curăție totală sau înfrângere” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.3)
„De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea … Continuă să citești„Curăție totală sau înfrângere” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.3)
Vremuri Profetice – Noiembrie 2020
„Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:„Să le rupem legăturileşi să scăpăm de lanţurile lor!”Cel ce şade în ceruri râde,Domnul Îşi bate joc de ei.Apoi, în mânia Lui, le vorbeşteşi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:„Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meupe Sion, muntele Meu cel … Continuă să citeștiVremuri Profetice – Noiembrie 2020
„Victoria se obține doar prin credință” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.2)
„Să nu vi se tulbure inima! Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine!” (In. 14:1) „…pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” (1In. 5:4) Continuă să citești„Victoria se obține doar prin credință” – 7 Principii pentru lupta spirituală (p.2)
Trecând prin mijlocul furtunii
El a zis şi a pus să sufle furtuna,care a ridicat valurile mării.Se suiau spre ceruri, se coborau în adânc;sufletul le era pierdut în faţa primejdiei.Apucaţi de ameţeală, se clătinau ca un om beat,şi zadarnică le era toată iscusinţa.Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul,şi El i-a izbăvit din necazurile lor.A oprit furtuna, a adus liniştea, şi valurile s-au potolit.Ei s-au bucurat că valurile … Continuă să citeștiTrecând prin mijlocul furtunii
Post și rugăciune pentru țară
„Când voi închide cerul şi nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce ţara, când voi trimite ciuma în poporul Meu: dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui … Continuă să citești
Charles H. Spurgeon – Trei volume cu predici
„Să piară numele meu, dar Numele lui Hristos să rămână în veci! Isus! Isus! Isus! Încoronaţi-L pe El ca Domn peste toate! Nu mă veţi auzi spunând altceva.” Acestea sunt cuvintele lui Charles H. Spurgeon la finalul predicii intitulate „Eternul Nume”, predicată la începutul lui 1855 în biserica din New Park Street, Londra.
La 121 de ani de la moartea sa, numele lui Spurgeon pare chiar mai cunoscut şi mai respectat decât în timpul vieţii şi slujirii sale. Biserica unde a fost pastor timp de aproape patru decenii, Metropolitan Tabernacle, este şi astăzi o comunitate vie, plină de pasiune pentru proclamarea Evangheliei harului lui Dumnezeu. Comentariile la Psalmi, predicile şi meditaţiile sale au fost traduse în multe limbi, iar o simplă căutare a numelui său pe internet va genera peste două milioane de rezultate. Într-adevăr, „amintirea celui drept este binecuvântată” (Proverbe 10:7).
Printre primii traducători ai predicilor lui Spurgeon în limba română s-au numărat Teodor Popescu, Petru Popovici, Victoria Goanţă, Vasile Cojocneanu ş.a. După 1990, aceste traduceri mai vechi au fost reeditate, însă abia în ultimii cinci ani şi alte fragmente din zecile de volume semnate de Spurgeon au fost transpuse în română. Iată trei dintre acestea:
Predici despre trezire (Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2010)
Cineva a întrebat: „Dacă păgânii nu sunt evanghelizaţi, ce se va întâmpla cu ei?”. Eu voi pune altă întrebare, cu un caracter mult mai practic. Dacă nu încercaţi să evanghelizaţi păgânii, ce se va întâmpla cu voi? Nu vă întreb atât de mult de soarta lor, cât de a voastră, dacă nu v-a păsat de mântuirea lor. Cel care nu se gândeşte niciodată la convertirea altuia este în mare pericol de a fi chiar el condamnat. Nu cred în mântuirea unui om îmbrăcat în iubire de sine, sunt sigur chiar că nu va fi mântuit în egoism. Nu pot să cred că un om indiferent faţă de starea altora are Duhul lui Dumnezeu, fiindcă unul din roadele Duhului este iubirea. Ca florile care îşi împrăştie parfumul de cum au înflorit, cei mântuiţi doresc binele semenilor lor chiar din primele clipe ale harului.
Dacă un om se roagă să aibă o călătorie liniştită, şi apoi se culcă şi nu mai pleacă, înseamnă că e un om de nimic; dacă te rogi ca Dumnezeu să convertească păcătoşii, şi nu le predici apoi, învăţându-i Evanghelia, înseamnă că eşti un netrebnic şi Îl batjocoreşti pe Dumnezeu. Fraţi iubiţi, fiţi atenţi la lucrurile acestea.
Trăim în unul din secolele acelea întunecate, în care mintea e legănată să doarmă şi sufletul e buimăcit. Voi, care Îl iubiţi pe Mântuitorul, vă veţi deschide urechile ca să prindeţi înţelesul acestor lucruri? Oamenii mor, Biserica picoteşte, şi păcatul acoperă pământul – nu spune oare ceva Dumnezeu prin toate aceste lucruri? Nu auziţi o voce care spune în întunericul greu: „O, poporul Meu, am ceva împotriva ta”? Oare nu-L auzim pe Domnul spunând: „Ei vor pieri, dar voi cere sângele lor din mâna străjerului”? Am văzut Biserica lui Dumnezeu încrucişându-şi mâinile, gata să aţipească, spunând: „Sunt bogată, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”; şi în timpul acesta, mulţimi de oameni pier din lipsă de cunoştinţă. Crezi că Biserica ar fi putut suporta să audă spunându-se că nu a crescut deloc într-un an, dacă nu ar fi avut o parte de vină? Puteţi să-mi amintiţi de suveranitatea divină, dacă vreţi, dar eu vă voi aminti că suveranitatea divină acţionează întotdeauna cu înţelepciune şi iubire, şi că Domnul nu ne-a spus: „Lucraţi fără să aduceţi rod”. Dacă am fi lucrat, şi dacă toate Bisericile Creştine ar fi lucrat aşa cum ar fi trebuit, eu cred că s-ar fi îndeplinit făgăduinţa: „Osteneala voastră în Domnul nu este zădarnică”.
Spurgeon ne vorbeşte din nou (Editura Făclia, Oradea)
În Biblie se vorbeşte despre mântuire ca despre un dar. Lucrul acesta ar trebui să ne ţină smeriţi. Nu ne putem mândri cu ceva care ne este dat. Aşadar, mântuirea noastră este în întregime darul harului lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu a ajuns la noi prin Isus Hristos. Pavel spune: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6:14). Mântuirea este un cadou al harului.
Dumnezeu ne-a dat acest har „înainte de veşnicii”. Dumnezeu a existat înainte de începutul lumii. Noi nu eram în existenţă, aşa că nu puteam face nimic în privinţa mântuirii noastre. Atunci Dumnezeu a domnit la fel cum domneşte şi acum. EI ne-a dat mântuirea înainte de începutul lumii, ca astfel mântuirea să poată fi toată prin har, prin Isus Hristos. S-ar putea să nu-ţi placă învăţătura acestui text, însă cred că, plin de sinceritate, am încercat să-ţi dau înţelesul ei. Te îndemn să primeşti numai ce-ţi cere Dumnezeu.
Cred că doctrina harului este la fel de plină de putere cum a fost întotdeauna. Dă putere omului care o primeşte. Pavel îi zice lui Timotei să nu se ruşineze. Dumnezeu i-a dat har în Hristos Isus înainte de începutul lumii.
Un om ar putea fi foarte sărac în lucrurile materiale. Dacă omul acesta cunoaşte harul lui Dumnezeu, el este bogat în lucrurile spirituale. S-ar putea ca numele unui om să nu fie trecut în cărţile de istorie ale acestei lumi, dar numele credinciosului a fost trecut în cartea lui Dumnezeu înainte de veşnicii. Omul care crede lucrul acesta va avea putere în clipa când va trebui să lupte bătălia Domnului. Oamenii care cred în harul gratuit al lui Dumnezeu au încredere. Nu le este frică. Cunosc ceea ce cred. Până şi copiii noştri care sunt învăţaţi cu doctrinele harului cunosc mai mult decât mulţi oameni adulţi. Mulţi oameni nu ştiu ce cred, pentru că aud predici care nu-i învaţă cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă un om acceptă doctrinele harului, acesta va şti să le păzească. Doctrinele acestea îi vor fi dragi şi el va fi întotdeauna pregătit să moară pentru adevărul pe care-l crede.
Doctrinele harului îi dau omului ceva de care se poate ţine. Un om care crede că mântuirea este a lui Dumnezeu, şi nu a omului, nu va abandona niciodată această învăţătură. Toate celelalte doctrine sunt ca un teren alunecos unde omul poate cădea cu uşurinţă. Dacă mântuirea are loc prin efortul omului, cum vei putea să ştii dacă este de ajuns efortul tău? Dacă-ţi ţii picioarele ferme pe doctrinele harului n-ar trebui să-ţi fie frică de cădere. Temelia este foarte fermă, şi prin urmare te va ţine. Haideţi să ne unim cu adevărul cuprins în scopul veşnic al lui Dumnezeu, în Hristos Isus înainte de veşnicii.
Doctrina harului demască învăţătura falsă. Dacă oamenii ştiu că sunt mântuiţi de Dumnezeu, aceştia vor şti că nu mai au nevoie de preoţi, spovedanii şi absolvire. Doctrina harului este adevărul pe care îl foloseşte Dumnezeu să zguduie porţile iadului. În vremea când Biserica lui Dumnezeu era persecutată, creştinii îşi riscau vieţile ca să poată auzi acest adevăr. Când nu li se dădea voie creştinilor să se întâlnească în biserici, ei se întâlneau noaptea în locuri secrete. Cât auzeau doctrina harului lui Dumnezeu acestora nu le era frică. Erau gata să-şi rişte viaţa numai ca să poată fi hrăniţi, prin ascultarea predicilor, cu doctrina pe care o iubeau. Când, în multe locuri, se predică învăţături greşite, acestea ar trebui combătute prin predicarea doctrinei harului. Duşmanii lui Dumnezeu nu vor putea sta împotriva acestor adevăruri.
Când lucrurile acestea sunt scrise pe inima unui om, ele îi vor îndrepta privirile spre Dumnezeu. El va fi conştient că Dumnezeu l-a mântuit şi va trece prin viaţă uitându-se la Dumnezeu. Va vedea mâna lui Dumnezeu în toate lucrurile. Îl va adora pe Dumnezeu, care a făcut, şi care continuă să facă atâtea lucruri pentru el. În acelaşi timp doctrina aceasta întoarce privirile omului spre el. Omul cunoaşte că nimic bun nu locuieşte în el. El ştie că numai Dumnezeu îl poate mântui. Se simte umil, însă bucuros. Va sta umil la scaunul milei lui Dumnezeu. Dar el este curajos când stă în faţa omului de rând. Fie ca noi să cunoaştem puterea mare care stă în adevărul harului lui Dumnezeu.
Acest mare adevăr dă mângâiere celui păcătos. Cea mai mare mângâiere a păcătosului este să cunoască faptul că mântuirea este prin har. Dacă omul ar fi mântuit pe baza meritelor sale, prin faptele lui bune, unde am fi noi acum? Unde ar fi beţivii, hulitorii şi cei necinstiţi? Unde ar fi cei care L-au blestemat pe Dumnezeu în inimile lor şi care nu-L iubesc? Când mântuirea este însă dată prin har, viaţa ta din trecut, oricât de păcătos ai fi fost, nu trebuie să te ţină să nu vii la Isus. Hristos primeşte pe păcătoşi. Dumnezeu i-a ales pe cei mai mari păcătoşi. De ce nu poţi fi şi tu? El primeşte pe oricine care vine la El. El nu te dă afară. Unii oameni L-au urât pe Hristos. Aceştia L-au insultat direct în faţă. Dar îndată ce oamenii aceştia au strigat: „Dumnezeule ai milă de mine păcătosul!”, El le-a arătat mila. El va arăta milă şi faţă de tine, dacă Duhul Sfânt te va călăuzi ca să cauţi mila. Dacă ţi-aş spune că trebuie să-ţi câştigi mântuirea în afara harului, pentru tine n-ar mai fi nicio nădejde. Mântuirea este însă prin har. Dacă eşti mort în păcat, există viaţă pentru tine. Dacă eşti gol sunt haine pentru tine. Dacă te simţi ruinat este o mântuire totală pentru tine. Fie să ai har ca să-ţi pui încrederea în mântuirea lui Dumnezeu.
Predici cu har (volum gratuit, publicat de Fundaţia Mantachie; comenzi la raule@xnet.ro sau tel. 0721262013)
Păcătosule, vom şti dacă Dumnezeu te cheamă după aceasta – dacă El te cheamă, aceasta este o chemare eficace, nu o chemare pe care o poţi auzi şi apoi uita, ci una care produce fapte bune. Dacă Dumnezeu te-a chemat, vei arunca la o parte paharul de băutură, şi rugăciunile tale se vor înălţa în sus. Dacă Dumnezeu te-a chemat, la magazinul tău nu va fi doar un oblon tras, ci toate, şi vei pune un anunţ: „Magazinul este închis în ziua de duminică şi nu va mai fi deschis în această zi.”
Mâine poate fi o anumită distracţie lumească, dar dacă Dumnezeu te-a chemat, tu nu vei merge. Şi dacă ai jefuit pe cineva (şi cine ştie, aici poate fi şi vreun hoţ), dacă Dumnezeu te cheamă, atunci va fi o restituire a ceea ce ai furat, tu vei renunţa la tot ce ai, astfel încât să-L urmezi pe Dumnezeu cu toată inima. Noi nu credem că un om este convertit decât atunci când el renunţă la căile sale greşite, când practic, el este adus în punctul în care ajunge să cunoască pe Hristos Însuşi ca stăpân al conştiinţei sale şi să găsească plăcere în Legea Lui.
„Zachee, dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Şi el s-a grăbit şi a coborât şi L-a primit pe Isus cu bucurie. „Dar Zacheu a stătut înaintea Domnului, şi I-a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit. Isus i-a zis: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”
Acum, avem una sau două lecţii. O lecţie pentru cei mândri. Coborâţi-vă, inimi mândre, coborâţi-vă! Îndurarea curge în văi, nu pe coama munţilor. Coboară, coboară, spirit semeţ! Oraşul semeţ El îl coboară până la pământ şi apoi îl reconstruieşte. Apoi, o lecţie pentru tine, sărmane suflet disperat, mă bucur să te văd în casa lui Dumnezeu în această dimineaţă, acesta este un semn bun. Nu îmi pasă pentru ce ai venit. Poate ai auzit de un ciudat care predică aici. Nu contează asta. Sunteţi la fel de ciudaţi ca el. Este necesar să existe un om ciudat pentru a aduna pe alţi ciudaţi.
Acum, am o mulţime de oameni aici. Şi dacă ar fi să folosesc o metaforă, v-aş putea compara cu o mare grămadă de cenuşă amestecată cu puţină pilitură de fier. Acum, dacă predica mea este însoţită de har divin, va fi un fel de magnet; nu va atrage nicio cenuşă – ei vor rămâne tot acolo – dar va atrage pilitura. Ar trebui să am un Zacheu acolo. Este o Mary chiar acolo sus. Un John chiar aici jos, o Sarah, sau un William, sau un Thomas acolo – aleşii lui Dumnezeu – ei sunt pilitura de fier în congregaţia de cenuşă şi Evanghelia mea, Evanghelia binecuvântatului Dumnezeu, ca un mare magnet, îi va atrage afară din grămadă.
Ei vin, ei vin. De ce? Pentru că a fost o putere magnetică între Evanghelie şi inimile lor. Ah, sărmane păcătos, vino la Isus, crede în iubirea Lui, încrede-te în mila Sa. Dacă tu ai dorinţa de a veni, dacă îţi faci loc cu forţa prin cenuşă pentru a ajunge la Hristos, aceasta se datorează faptului că Hristos te cheamă. Oh, toţi acei care vă cunoaşteţi pe voi înşivă a fi păcătoşi – orice bărbat, femeie şi copil dintre voi – da, copilaşilor (pentru că Dumnezeu mi-a dat pe câţiva dintre voi ca răsplată), vă simţiţi voi înşivă păcătoşi? Atunci credeţi în Isus şi fiţi mântuiţi.
Mulţi dintre voi aţi venit aici din curiozitate. Oh, de v-ar întâlni Isus să vă mântuiască! Eu sufăr pentru voi, ca nu cumva să vă scufundaţi în focul iadului. Oh, ascultaţi-L pe Hristos când vă vorbeşte. Hristos spune în această dimineaţă „Coboară.” Mergeţi acasă şi smeriţi-vă înaintea lui Dumnezeu. Duceţi-vă şi mărturisiţi-vă păcatele care le-aţi făptuit împotriva Lui; mergeţi acasă şi spuneţi-I că sunteţi nenorociţi, ruinaţi fără harul Său suveran; şi apoi priviţi la El, pentru că puteţi fi siguri că El a fost primul care s-a uitat la voi. Tu spui, „Domnule, oh, sunt gata pentru a fi mântuit, dar mă tem că El nu vrea.”
Stai! Opreşte-te! Să nu mai aud asta! Îţi dai seama că aceasta este aproape blasfemie? Nu întru totul. Dacă nu ai fi neştiutor, ţi-aş spune că aceasta este în parte blasfemie. Tu nu-L poţi privi pe Hristos, înainte ca El să te fi privit pe tine. Dacă tu doreşti să fi mântuit, El ţi-a dat voinţa. Crede în Domnul Isus Hristos şi fi botezat şi vei fi mântuit. Eu cred că Duhul Sfânt te cheamă.
R.C. Sproul – Legământul răscumpărării
Primul legământ pe care-I luăm în considerare în teologia reformată nu include fiinţa umană în mod nemijlocit, însă este foarte important. Legământul răscumpărării implică trei persoane care conlucrează pentru răscumpărarea omului: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acest legământ este înrădăcinat în veşnicie. Planul lui Dumnezeu de răscumpărare a omenirii nu este unul realizat ulterior căderii omenirii în păcat, cu scopul de a îndrepta o creaţie care a luat-o razna. La Dumnezeu, care este veşnic şi omniscient, nu există „plan de rezervă”. Dumnezeu a pus la punct planul de răscumpărare încă înainte de creaţie, înainte de cădere, deşi l-a creat având în vedere tocmai această cădere a omului şi l-a creat cu scopul de a face răscumpărarea din păcat.
Legământul răscumpărării demonstrează armonia existentă în Trinitate. Fiind un argument puternic care combate teorii de genul că una dintre persoanele Trinităţii ar fi împotriva celorlalte două, legământul răscumpărării subliniază desăvârşita conlucrare dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în planul mântuirii. Acest legământ defineşte rolul jucat de fiecare dintre persoanele Trinităţii. Tatăl trimite pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. Fiul pătrunde în lumea aceasta prin întrupare, de bună voie, pentru a fi astfel răscumpărătorul ei. Duhul Sfânt aplică lucrarea lui Hristos la viaţa noastră. Duhul Sfânt nu protestează la dorinţele Tatălui. Voia Tatălui este să trimită pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, şi fiecare dintre ei îşi împlineşte cu bucurie misiunea încredinţată.
Ioan 3:16 declară că Dumnezeu a iubit lumea atât de mult încât a trimis pe singurul lui Fiu. Iniţiativa răscumpărării aparţine Tatălui. Fiul acceptă de bună voie această trimitere. El îşi găseşte plăcerea în a face voia Tatălui. În timpul lucrării sale omeneşti, Isus a spus adesea că „mâncarea” lui este să facă voia Tatălui (Ioan 4:34) şi despre El s-a spus că este mistuit de zelul pentru casa Tatălui (Ioan 2:17). El le-a promis ucenicilor că şi ei vor moşteni împărăţia pe care Tatăl le-a pregătit-o încă de la început (Matei 25:34).
Toate acestea sunt un indicator către scopul unitar şi veşnic al membrilor Trinităţii. La fel cum actul creaţiei este unul în care Trinitatea a fost implicată în întregime, şi răscumpărarea este tot un act trinitarian: Tatăl trimite pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Fiul face lucrarea mijlocitoare de răscumpărare pentru noi, şi Duhul Sfânt aplică lucrarea lui Hristos în viaţa noastră. Toate aceste lucruri sunt necesare pentru a îndeplini condiţiile răscumpărării, condiţii aşezate din veşnicie.
(Fragment din volumul Doctrinele harului, esența teologiei reformate, R.C. Sproul, ediția a II-a, Editura Multimedia, Arad, 2012.)
Samuel Rutherford – Frumusețea lui Hristos
Acest volum publicat în 2012 la Editura Perla suferinţei este „o cutie mică, plină cu multe bijuterii”, rodul îmbelşugat, cules din experienţa unui om care a cunoscut atât durerile vieţii, cât şi bucuriile credinţei.
Samuel Rutherford s-a născut în satul Nisbet din Roxburghshire, Scoţia, în 1600. A fost instruit la Jedburgh Grammar School şi la Universitatea din Edinburgh, iar la 27 de ani a devenit slujitorul micii parohii din Anwoth, de pe râul Solway. Aici s-a trudit cu sârguinţă timp de nouă ani, în mijlocul unui popor sărac şi ignorant, „unde toţi sătenii veneau la el şi se socoteau a fi parte din turma lui”.
În 1639 a fost numit director al noului colegiu din St. Andrews, patru ani mai târziu fiind unul dintre împuterniciţii trimişi de Biserica Scoţiei la Adunarea de la Westminister, unde a avut un rol remarcabil. La 20 martie 1661, Samuel Rutherford a trecut la Domnul şi a fost îngropat la St. Andrews.
Frumuseţea lui Hristos este o colecţie de fragmente din celebrele Scrisori ale lui Samuel Rutherford. Fiecare frază este plină de profunde semnificaţii spirituale. Iată câteva exemple:
Sunt într-o părtăşie cu Hristos atât de dulce pe cât poate avea un păcătos; şi sunt îndurerat numai de faptul că El are multă frumuseţe şi farmec, iar eu puţină dragoste; El multă putere şi milă, iar eu puţină credinţă; El multă lumină, iar eu ochi întunecaţi.
Te implor în Numele Domnului Isus, cunoaşte-L în fiecare zi tot mai mult pe Hristos, testează-ţi creşterea în harul lui Dumnezeu şi cât teritoriu din stricăciunea ta ai cucerit în fiecare zi; căci călătorii fie înaintează zi de zi mai mult şi mai aproape de casă, fie nu fac decât ocoluri în călătoria lor.
Lipsurile sunt bogăţiile mele cele mai mari, fiindcă ele îmi sunt împlinite de Hristos.
Găsesc că cea mai mare ispită venită din iad este să trăieşti fără ispite… Credinţa este mai bună în aer liber şi când furtuna aspră a iernii îi bate în faţă. Harul se ofileşte fără adversităţi. Diavolul nu este decât maestrul de scrimă al lui Dumnezeu care ne învaţă cum să ne mânuim armele.
Ce lucru veşnic regretabil că există o asemenea fiinţă precum Hristos Isus, atât de nemărginit, atât de nesfârşit, atât de incomparabil în excelenţa-I şi dulceaţa infinită şi atât de puţini care Îl primesc!
Binecuvântaţi am fi dacă am putea stăpâni acea comoară nepreţuită, iubirea lui Hristos; sau, mai bine zis, dacă ne-am lăsa stăpâniţi şi subjugaţi de iubirea lui Hristos, în aşa fel încât Hristos să fie toate pentru noi şi toate celelalte lucruri să fie nimicurile noastre, şi gunoiul desfătărilor noastre.
Putem spune că ştim că Hristos este cel mai bun în dragostea Sa atunci când noi suntem cei mai slabi; şi că dacă Hristos nu ar fi fost în apropiere în zilele noastre de tristeţe, apele ar fi trecut peste sufletul nostru.
Fie ca Hristos să facă orice doreşte din mine. Pentru ca El să fie Cel glorificat în mântuirea mea: căci ştiu că sunt făcut pentru El.
David Brainerd – „Eram mort spiritual”
Citind cu atenţie Viaţa şi Jurnalul lui David Brainerd (volum tradus şi publicat în 2009 la Editura Perla Suferinţei) nu poţi să treci cu vederea lupta sufletească şi adânca frământare ce au însoţit căutarea acestui tânăr după Dumnezeu. Nimic banal şi superficial care să se potrivească falsei doctrine contemporane a regenerării prin decizie, ci doar o continuă preocupare pentru mărturisirea propriului păcat şi un strigăt disperat după harul suveran şi fără plată al lui Dumnezeu. Cred că fragmentul următor – redus ca dimensiuni, dar foarte dens în relatarea unor trăiri profunde – este edificator.
„De nenumărate ori, îmi imaginasem zadarnic că sunt umilit şi pregătit pentru îndurarea mântuitoare. Şi în timp ce eram îndurerat, încurcat şi agitat, stricăciunea din inima mea era iritată îndeosebi din cauza lucrurilor următoare:
1. Severitatea legii divine. Fiindcă aflasem că era imposibil să corespund cerinţelor ei, după eforturi supreme. Luam adesea noi hotărâri, şi la fel de des le încălcăm. Puneam totul pe seama nepăsării şi lipsei de atenţie, şi obişnuiam să mă mustru pentru neglijenţa mea. Dar când am văzut că toate încercările eşuau, după hotărâri mai puternice şi strădanii mai mari, după post sever şi rugăciune, m-am răsculat împotriva legii lui Dumnezeu, spunându-mi că era mult prea rigidă. Credeam că m-aş fi putut conforma dacă s-ar fi referit doar la acţiunile şi comportamentul meu exterior; dar am văzut că îmi condamna gândurile rele şi păcatele din inimă, pe care nu le puteam preveni. Nu eram dispus să-mi recunosc neajutorarea; dar, după dezamăgiri repetate, m-am gândit că puteam să fac ceva, ca să nu pier; mai ales dacă cutare şi cutare împrejurare mi-ar fi însoţit eforturile. Speram că, dacă mă voi lupta cu mai multă înflăcărare (…), iar speranţa aceasta a unor împrejurări viitoare mai favorabile şi a unor fapte ulterioare măreţe mă ajuta să nu mă afund cu totul în disperare, căzut în mâna unui Dumnezeu suveran, depinzând în totalitate de harul Său nemărginit, fără plată.
2. Un alt lucru era faptul că singura condiţie a mântuirii era credinţa, că Dumnezeu nu voia să negocieze şi nu făgăduia viaţă şi mântuire în schimbul rugăciunilor mele sincere şi înflăcărate, şi al sforţărilor mele deznădăjduite. Cuvintele din Marcu 16:16: „Cine nu va crede, va fi osândit” distrugeau orice speranţă; am aflat că darul suveran al lui Dumnezeu era credinţa, că nu o puteam obţine singur, şi nu puteam să-L oblig pe Dumnezeu să mi-o acorde, prin faptele mele (Efeseni 2:1,8). „Aşa ceva”, eram gata să spun, „e prea mult; cine ar putea îndura?”. Eu nu mai puteam îndura gândul că tot ce făceam nu valora nimic, deşi îmi îndeplinisem îndatoririle în mod conştiincios, fiind foarte credincios o lungă perioadă de timp, şi făcând mai mult decât alţii, care obţinuseră deja îndurarea; recunoşteam că mai aveam păcate, dar mă consideram păcătos din cauza gândurilor rătăcitoare, şi nu mânjit de păcat ca un diavol, atât de mânjit încât să nu pot face nimic bun. De aceea consideram că îmi îndeplineam îndatoririle cu onestitate şi credinţă; şi nu puteam îndura gândul că Dumnezeu nu îmi făgăduia să mă mântuiască pe baza meritelor mele.
3. Alt lucru era faptul că nu puteam afla ce însemna credinţa; sau ce însemna să crezi şi să vii la Hristos. Citeam invitaţia Domnului Hristos, adresată celor trudiţi şi împovăraţi; dar nu vedeam nicio cale prin care să pot veni. Mă gândeam că eu aş fi venit la Hristos cu bucurie, dacă aş fi ştiut cum, deşi cărarea datoriei nu fusese niciodată mai dificilă. Am citit cartea domnului Stoddard, Călăuză spre Hristos (carte care a dus la convertirea mea, cu voia lui Dumnezeu), şi m-am revoltat împotriva autorului; fiindcă, deşi mi-a descris toate stările sufleteşti din timpul convingerii, şi a părut să-mi fie de folos prin sfaturile sale, a greşit în privinţa aceasta — nu mi-a spus ce aş fi putut să fac ca să ajung la Hristos, ci m-a lăsat în faţa unei prăpăstii, fără nicio îndrumare. Fiindcă nu învăţasem încă în mod efectiv şi experimental că nu exista niciun drum prestabilit, care să-l ajute pe omul firesc să obţină, prin puterile sale, ceea ce este supranatural, şi nici cel mai puternic înger nu îi poate oferi.
4. Un alt lucru care îmi stârnea opoziţia era suveranitatea lui Dumnezeu. Nu puteam îndura să fiu total la dispoziţia lui Dumnezeu, ca să mă mântuiască sau să mă condamne, după bunul Lui plac. Pasajul din Romani 9:11-23 era o continuă ofensă pentru mine, îndeosebi versetul 21. Dacă îl citeam sau meditam la el îmi distrugeam întotdeauna liniştea sufletească; fiindcă atunci când mă consideram aproape umilit şi resemnat, pasajul acesta mă făcea să mă ridic împotriva suveranităţii lui Dumnezeu. Când reflectam la duşmănia mea interioară şi la blasfemia pe care o proferam în asemenea ocazii, mă temeam mai tare de Dumnezeu, şi mă îndepărtam şi mai mult de orice speranţă de împăcare cu El. Mă vedeam într-o stare atât de îngrozitoare, încât mă îngrozea gândul că voi cădea în mâinile lui Dumnezeu, la dispoziţia suveranităţii Sale, şi mă împotriveam din toate puterile chemărilor de supunere; fiindcă eu credeam că Dumnezeu doreşte condamnarea mea.
În tot timpul acesta, Duhul lui Dumnezeu lucra cu putere în sufletul meu; şi eram îndemnat stăruitor să lepăd orice rămăşiţă de încredere în mine însumi, şi orice speranţă de a mă ajuta singur: iar convingerea stării mele păcătoase era uneori atât de limpede şi vădită, încât mi se părea că aud o voce spunându-mi: „S-a terminat, s-a terminat; e imposibil să te izbăveşti singur”. (…)
Atunci când am văzut adevărul în privinţa mea, adevărul referitor la starea mea, de creatură decăzută şi înstrăinată de Dumnezeu, care nu putea cere îndurarea lui Dumnezeu, ci trebuia să se supună în fata suveranităţii absolute a Celui Atotputernic; atunci când am văzut acest adevăr, m-am cutremurat şi am fost cuprins de îngrijorare. Astfel cel care face răul – şi oamenii care nu au fost născuţi din nou îl fac mereu – urăşte lumina adevărului şi nu vrea să ajungă la ea, fiindcă îi descoperă faptele şi arată ceea ce merită (Ioan 3:20). Deşi mă străduiam de ceva timp să mă supun voinţei lui Dumnezeu, greşisem; nu mi-am imaginat niciodată că vederea şi experimentarea acestor adevăruri, de care sufletul meu se temea atât de mult, era tocmai starea pe care o căutam cu atâta stăruinţă. Fiindcă sperasem întotdeauna că, atunci când aveam să ajung la această umilinţă, pe care o credeam necesară unei înaintări a credinţei, Dumnezeu nu m-ar mai fi putut lepăda; dar acum vedeam că eram departe de orice evlavie, că eram mort spiritual, şi lipsit de bunătate, şi că nu aveam dreptul să mai spun ceva vreodată; mi se părea atât de îngrozitor să mă văd pe mine însumi şi relaţia pe care o aveam cu Dumnezeu – eu, un păcătos şi un criminal, iar El un mare Judecător şi Suveran – încât aveam sentimentele unei fiinţe slabe şi fricoase care se află pe muchia unei prăpăstii. Şi atunci lăsam totul deoparte pentru un minut sau două, şi încercam să o iau de la capăt mai bine; sau renunţam cu totul la supunere, spunându-mi că nu ştiam cum sa accept suveranitatea lui Dumnezeu. Dar adevărul era că nu vedeam nicio siguranţă în această supunere, şi nu puteam aştepta nimic mai bun decât condamnarea.
După o perioadă considerabilă de timp petrecută cu asemenea stări şi tulburări, într-o dimineaţă, în timp ce mă plimbam într-un loc singuratic, ca de obicei, am înţeles limpede că toate planurile şi proiectele mele de a realiza sau de a obţine izbăvirea şi mântuirea erau zadarnice; am ajuns să recunosc că eram pierdut cu totul. Mă gândisem de multe ori că aveam parte de mari greutăţi, dar acum am văzut, într-o lumină nouă şi foarte diferită, că era imposibil să fac ceva care să nu ajute să mă mântuiesc. (…) Tumultul din mintea mea s-a liniştit; şi tulburarea de a lupta împotriva mea şi împotriva suveranităţii divine s-a potolit. Am simţit că starea mea va fi întotdeauna jalnică, orice aş face; şi m-am mirat că nu realizasem acest lucru mai înainte. (…)
Acum vedeam că nu era neapărat necesar să existe o legătură între rugăciunile mele şi conferirea îndurării divine; că ele nu îl obligau pe Dumnezeu să-mi dăruiască har; şi că nu exista nimic bun şi nicio virtute în ele; era ca şi cum aş fi vâslit cu mâna în apă (aceasta a fost comparaţia care mi-a venit atunci în minte), fiindcă nu mă rugam din dragoste sau spre slava lui Dumnezeu.”
Peter Masters – Eliberarea conștiinței împovărate
Mulţi oameni vor să îşi suprime conştiinţa, deoarece nu pot suporta ruşinea faptelor din trecut. Deoarece există o piaţă pentru eliberarea conştiinţelor împovărate, lumea oferă multe produse, dar toate au un preţ. Unele religii oferă penitenţe şi ritualuri speciale, dar ce ar putea face acestea pentru a ridica povara vinovăţiei? Unii terapeuţi pun sub semnul întrebării valorile cu care este impregnată conştiinţa şi încearcă să îşi convingă clienţii să le schimbe cu altele. O astfel de terapie va da greş mai devreme sau mai târziu.
Există o singură modalitate de a uşura conştiinţa tulburată, iar aceasta este prin obţinerea iertării din partea Domnului conştiinţei. Biblia insistă asupra faptului că în mod obligatoriu conştiinţa trebuie să fie curăţată de sângele lui Hristos.
Dacă ai datora o sumă mare de bani, iar această datorie te-ar ţine treaz toată noaptea şi ţi-ar lua orice bucurie, nimic nu te-ar putea linişti decât stingerea datoriei, însă aceasta nu poate fi plătită şi nu vezi nicio modalitate prin care să faci acest lucru. Dacă ai descoperi că un prieten a auzit de datoria ta şi a plătit-o? Puterea acelei datorii de a te înrobi cu îngrijorare ar fi biruită. Cerinţele ei ar fi îndeplinite în întregime.
În mod asemănător, conştiinţa poate avea pace doar atunci când cerinţele şi acuzaţiile ei sunt rezolvate, iar datoriile ei plătite. Ea îmi spune că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Scoate la iveală toată mândria, egoismul, nesinceritatea, lăcomia, necredinţa, răutatea, ostilitatea mea şi multe alte lucruri pe lângă acestea. Am urât-o pentru aceasta, dar acum vreau pace. Cum pot satisface conştiinţa? Cum pot scăpa de vina şi de remuşcările pentru tot ceea ce am făcut în viaţa mea? Doar ştiind că Isus Hristos, a doua persoană din Dumnezeirea glorioasă, a venit în lume pentru a plăti pedeapsa păcatului meu. El a venit să moară în locul tuturor celor care caută iertarea Sa.
Dacă sunt printre cei care se încred în Hristos şi Îl caut, atunci pot fi sigur că a murit şi pentru mine. A suferit pentru mine agonii indescriptibile pe crucea de pe Calvar, a purtat păcatul meu, răscumpărând dreptul de a mă ierta şi de a mă face copilul Său. A plătit datoria mea pe deplin. Ce poate curăţa conştiinţa? Numai iertarea lui Dumnezeu, asigurată prin moartea ispăşitoare a Domnului Isus Hristos. El a purtat păcatele noastre. Sângele lui Hristos (spune Epistola către Evrei) „va curăţi cugetul vostru… să-I slujiţi Dumnezeului celui viu.”
Este interesant de observat că cuvântul grecesc tradus prin „a curăţi” în textul biblic este un cuvânt pe care îl folosim astăzi în vocabularul nostru. Folosim termenul grecesc catharsis pentru a descrie eliberarea dramatică a emoţiilor, care ne scapă de durere, de teamă sau de alte tensiuni. El descrie un eveniment emoţional, în general intenţionat, cu scopul de a curăţa sistemul emoţional şi de a scăpa de un lucru deranjant din punct de vedere psihologic.
Deşi în ziua de azi este o formă de terapie desconsiderată, unii psihologi încă mai pretind că ea poate avea rezultate benefice. Catharsis este obţinut prin anumite metode cum ar fi împărtăşirea problemelor sensibile, intime şi personale. În momentul extrem de încărcat şi de tensionat al autorevelării poate avea loc o asemenea eliberare de emoţii încât teama supărătoare pare a fi curăţată, astfel că se realizează o legătură specială de încredere şi înţelegere cu terapeutul.
Nu încape nicio urmă de îndoială că dezvăluirea unor aspecte extrem de personale şi ruşinoase produce o experienţă profund emoţională, pe care mulţi oameni au învăţat să o exploateze. Acest lucru nu poate vindeca sau schimba omul interior, aşa cum nu o poate face nici un duş extrem de fierbinte.
În ceea ce priveşte inima omului, singurul catharsis sau curăţare adevărată este cea menţionată în Biblie. Aceasta este eliberarea şi curăţarea glorioasă care apare atunci când credem că moartea lui Hristos a anulat toate acuzațiile păcatului împotriva noastră.
Când ştim că Dumnezeu ne-a iertat, conştiinţa este liniştită. Dacă suntem departe de Dumnezeu şi nu ne-am gândit niciodată la aceste lucruri, trebuie să aducem toate păcatele noastre înaintea Lui şi să îl rugăm să ne ierte. Dacă suntem sinceri, El va arunca muntele nostru de păcate în marea uitării Sale, unde nu va mai fi amintit sau folosit împotriva noastră niciodată. Trebuie să ne încredem numai în ceea ce a făcut Mântuitorul Isus Hristos, suferind pe cruce, pentru a plăti pedeapsa păcatelor noastre. Trebuie să îi dăm Lui întreaga noastră viaţă. Atunci conştiinţa va fi curăţită şi liniştită, iar noi vom avea părtăşie cu Dumnezeu şi cu Fiul Său, Isus Hristos.
Iertarea Dumnezeului atotputernic este cel mai bun lucru de care putem avea parte. De ce ar trebui Dumnezeu să ne ierte? Nu merităm nimic din partea Lui. De ce a trebuit Hristos să vină din cer pe pământ pentru a muri în dureri inimaginabile pentru noi? Cuvinte cum ar fi harul, bunătatea iubitoare, compasiunea şi îndurarea nu sunt îndeajuns pentru a cuprinde imensitatea dragostei lui Dumnezeu de a ne purta de grijă şi a ne salva din păcat.
Ce ar putea fi mai rău decât să ne încheiem călătoria vieţii ca străini faţă de această îndurare? Ce ar putea fi mai nebunesc decât să ne apropiem de încheierea acestei existenţe scurte de pe pământ şi să fi ratat scopul tuturor lucrurilor? Într-o zi, pentru fiecare dintre noi, lumina acestei lumi trebuie să se stingă, iar lumina celei viitoare să se aprindă. Va fi aceea o zi a unei mari bucurii, în care ne îmbarcăm pentru cea mai minunată experienţă a sufletului uman, una a trecerii în veşnicie şi în prezenţa lui Dumnezeu, umplută cu un sentiment extraordinar de anticipare şi slavă?
Sau va fi o zi a groazei, când conştiinţa noastră, martorul faptelor noastre de-a lungul întregii vieţi şi partener al grijilor noastre, îşi va aminti de rănile pe care le-a suferit o viaţă întreagă cât s-a aflat în slujirea noastră şi va ţipa cu o mânie finală: „Ce ne-ai făcut? Unde ne-ai adus? Am încercat să îţi spun când ai greşit! Nu ai ascultat niciodată! Ai ignorat fiecare strigăt al meu! Acum este prea târziu. O, de câte ori te-am avertizat! Te-am avertizat!”
Avem o conştiinţă. Să ne gândim la implicaţiile acestui fapt. Să ne gândim la ceea ce ne arată acest lucru – Creatorul nostru, standardele Sale şi responsabilitatea noastră. Să ne gândim şi la cele mai mari nevoi ale noastre – iertarea din partea Domnului şi noua viaţă spirituală care vine împreună cu aceasta. Să ne înfăţişăm personal în rugăciune înaintea Domnului care este dispus să îi ierte pe cei care se predau în faţa îndurării Sale.
(Fragment din broşuraCe ar trebui să ştii despre conştiinţa ta, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2012.)
El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez
-
G. Bellett
Când citim ultima parte din Ioan 3avem impresia că Ioan este chemat încă o dată în scenă pentru a da o nouă mărturie despre Isus. Aici el nu vorbeste despre Domnul Isus în gloria Sa iudaică. Este vorba despre o cinste mult mai înaltă şi o bucurie mai profundă decât ar fi putut găsi în El ca Fiu al lui David. În acelaşi timp, la citirea acestui paragraf se impune o comparaţie asupra căreia merită să zăbovim câteva momente. Ioan Botezătorul este pus în acest paragraf la aceeaşi încercare ca şi Moise în Numeri 11şi Pavel în 1. Corinteni 3.Iosua, slujitorul lui Moise, era plin de râvnă pentru stăpânul său atunci când Eldad şi Meldad proroceau în tabără. „Domnul meu Moise, opreşte-i!”. Dar Moise îl mustră, nu prin cuvinte ci prin faptă, căci se întoarce în tabără, cel mai probabil pentru a se bucura de darul şi slujba celor doi oameni asupra cărora căzuse Duhul Sfânt şi pentru a trage un folos din aceasta.
Este o trăsătură foarte frumoasă a acestui om deosebit al lui Dumnezeu. Nici invidia nici gelozia nu produc nici o disonanţă pe corzile inimii lui, şi nu reuşesc să-l facă câtuşi de putin să îşi piardă echilibrul interior. Deşi el însuşi era un vas umplut din belşug cu darul Duhului Sfânt, era totuşi gata să se lase slujit de orice alt vas, oricât de neînsemnat ar fi fost, era gata să primească prin alţii cu mulţumire şi cu o inimă deschisă.
Mai târziu, Pavel a fost pus la aceeaşi probă. Printre credincioşii din Corint apăruseră dezbinări. „unul zice: Sunt al lui Pavel; altul: Eu al lui Apolo”. Ce face Pavel în această situaţie? Câştigă şi el o victorie ca şi Moise înaintea lui? El o face; totuşi cu arme complet diferite. Cu mână puternică şi inimă arzândă el sparge fiecare vas în bucăţi, astfel ca El, care umple toate vasele, şi numai El să primească toată slava. „Cine este Pavel şi cine este Apolo?” spune el, şi apoi „Aşa că, nici cel care sădeşte, nici cel care udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu care dă creştere.”(1. Corinteni 3:4-7). Este o victorie într-un ceas rău asemănător, dar de o alta natură şi câstigata cu alte arme.
Şi cum stă în picioare Ioan Botezătorul în această situaţie? Aceeaşi încercare prin care au trecut cei doi oameni se apropie şi de el. Ucenicii săi sunt invidioşi pe Isus din cauza lui. Dar la fel ca Moise şi Pavel el „rămâne în picioare” în ziua cea rea (Efeseni 6:13). Însă purtarea sa este cu totul alta. El nu poate sparge vasul în bucăţi la fel ca Pavel. Nu poate zice: Cine este Ioan, cine Isus? aşa cum Pavel zice: Cine este Pavel, cine Apolo? El nu se poate purta cu numele lui Isus la fel cum o face Pavel cu numele lui Apolo. Şi atunci ce face? Sparge unul dintre vasele aflate faţă în faţă, chiar pe sine însuşi, şi aceasta în faţa ucenicilor săi atât de profund devotaţi. El Îl glorifică pe Isus, pe El, faţă de care ucenicii erau invidioşi, cu o glorie care depaseşte toate gândurile lor, glorie pe care doar El o are, mai presus de orice alt vas.
Cât de minunat este acest lucru! Şi ce mărturie frumoasă a călăuzirii şi rămânerii în Duhul este felul în care îl vedem acţionând pe Ioan cu aceasta ocazie! Bineînţeles că într-o anumită privinţă, şi Domnul Isus era un vas în casa lui Dumnezeu, ca şi apostolii sau profeţii. Era şi El un slujitor al circumciziei. Ca şi Ioan, predica venirea Împărăţiei. El cânta cântece de bucurie, în timp ce Ioan cânta de jale (Matei 11:17-19, Luca 7:32-34). Dumnezeu vorbea prin El la fel ca prin oricare alt profet. În această privinţa era deci şi El un vas în casa lui Dumnezeu ca şi Ioan. Dar era un vas cu totul deosebit. Materialul şi forma acestui vas erau cu totul aparte printre toate celelalte din această casă. Şi când era vorba ca El să fie confruntat cu un alt vas, fie acesta chiar şi atât de ales, cum este cazul în acest loc din evanghelie, atunci era neapărat necesar să fie arătată clar cinstea deosebită care I se cuvenea Lui şi numai Lui.
Ioan se bucură să fie unealta folosită pentru aceasta. Este o desfătare pentru el ca, prin Duhul Sfânt şi în acord deplin cu gândul lui Dumnezeu, să poată descoperi toiagul înflorit al lui Aron, în toată plinătatea florilor şi roadelor sale, în contrast cu aceasta arătând starea naturală de moarte şi ofilire a oricărui alt toiag, astfel încat murmurele copiilor lui Israel – în această situaţie proprii săi ucenici, necugetaţi şi părtinitori în dragostea lor – să fie aduse la tăcere pentru totdeauna (Numeri 17). Ioan mărturiseşte în public că bucuria sa este deplină în Acela care era îi nemulţumise atât pe ucenicii săi. Ioan era doar prietenul Mirelui, care aşteptase tocmai o zi ca aceasta. Alergarea sa se sfârşeşte în acest punct, şi el este gata să se retragă şi să fie uitat. Ca şi tovarăşii săi, profeţii, care făcuseră o slujbă asemănătoare cu a lui, el descoperă calea către Lumină, conducând generaţia sa către Hristos, Mireasa către Mirele ei. Acum nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se retragă. Îl vedem aici închizând şirul profeţilor. În numele Lui şi al lor, el lasă toate în mâna Fiului. Când este vorba despre slava Aceluia care era mai mare decât el, cu câtă bucurie păşeşte el tot mai departe. Pentru că este ca şi cum Duhul l-ar conduce din slavă în slavă.
Ce mare binecuvântare este pentru noi atunci când Domnul Isus este singurul lucru care să trezească toată înţelegerea şi dorinţa noastră! Ce binecuvântat este fiecare care este gata să renunţe la sine însuşi, pentru ca El să umple totul în toţi!
Doamne Isuse, fă tu prin harul Tău ca aşa să fie cu toţii cei ai Tăi, din ce în ce mai mult!
O predică din patru cuvinte
Charles Stanley
Cu mult timp în urmă a existat un predicator remarcabil, care atrăgea mii şi mii de oameni pentru a-l asculta. Era un om adevărat al lui Dumnezeu. Am putea să spunem că a fost cel mai remarcabil predicator de pe pământ şi că a atras la el cele mai numeroase mulţimi, cu mult mai mari decât orice alt om. Întreaga ţară venea să îl asculte. Dacă aceasta s-ar întâmpla astăzi, ar putea fi considerată o mare trezire. După cât se pare, mari mulţimi s-au pocăit. Părea într-adevăr o lucrare măreaţă. Însă, din ceea ce cunoaştem, nu a existat niciun efect real şi de durată în urma acestor predici populare. Nici măcar unul nu L-a urmat cu adevărat pe Hristos.
Curând după aceea, după cum ni se spune, şi este adevărat că se întâmplă astfel de schimbări, acelaşi predicator, deşi se afla în aer liber, avea o adunare de două persoane. Cu această ocazie, el a rostit o predicată diferită; tot ceea ce el a spus a fost cuprins în patru cuvinte. Efectul a fost deosebit. Amândoi s-au decis pentru Hristos pe loc. Au devenit cei mai folositori slujitori ai lui Hristos; urmaşi credincioşi ai lui Hristos. În acea zi a început o lucrare, una care nu se mai văzuse vreodată înainte pe pământ şi care a continuat până astăzi; deşi am putea spune că, după trei sau patru ani, aceasta a devenit şi mai profundă şi chiar mult mai binecuvântată.
Te întrebi care este numele acestui predicator trimis de Dumnezeu? Numele său era Ioan Botezătorul. Poate că şi tu, asemenea mie, ai citit de multe ori acest paragraf, însă nu ai observat acest efect cu rezultate diferite, până când un frate mi-a atras atenţia dintr-o dată asupra acestui contrast. Poate ai un minut să citeşti pasajul despre marea trezire predicată în Matei 3 ; cu siguranţă că Dumnezeu a folosit aceasta pentru a pregăti o cale. Adesea, predicatorul nu poate vedea niciun rod imediat care să-i mulţumească inima dornică; poate că nu vede clar niciun suflet adus la Hristos; dar, cu toate acestea, terenul poate fi pregătit pentru sămânţă. Nu este uimitor cât de mulţi au putut să fie botezaţi şi totuşi niciunul nu L-a urmat pe Hristos? Cât de mulţi pot fi şi astăzi botezaţi şi totuşi pierduţi pentru totdeauna?
Să ne îndreptăm, aşadar, spre scurta predică adresată celor doi şi să observăm efectele ei (Ioan 1:35-51 ). “A doua zi, Ioan stătea din nou cu doi dintre ucenicii lui. Şi, privind la Isus, care umbla, a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!”. Şi cei doi ucenici l-au auzit vorbind şi L-au urmat pe Isus”. Ce text plin de viaţă! Ochii predicatorului erau aţintiţi la Isus, “privind la Isus”, nu la mulţime. El privea la subiectul său, care era Persoana vie a lui Isus şi Isus ca Miel al lui Dumnezeu! Astfel că a spus: ‘Iată-L’, “Iată, Mielul lui Dumnezeu”. Da, Mielul lui Dumnezeu; până atunci fiecare îşi adusese mielul său. Patru cuvinte. Fără ele, tonele de volume teologice nu au nicio valoare. Ce cuvinte pentru urechile evreilor care văzuseră în lege că, fără vărsare de sânge, nu este iertare de păcate. Acolo era Fiul lui Dumnezeu; şi El era Mielul lui Dumnezeu. Iată-L. Cei doi l-au auzit vorbind şi L-au urmat pe Isus. Cât de simplu; totuşi aceasta este puterea lui Dumnezeu. A ajuns şi la inima ta vreun mesaj care te-a întors de la orice altceva la a-L urma pe Isus? Poate că ai mărturisit, sau ai fost poate botezat, sau poate că ai făcut multe alte lucruri asemănătoare, dar oare această Persoană binecuvântată, Mielul lui Dumnezeu, ţi-a atras inima la a-L urma pe El?
Isus i-a văzut pe cei doi şi El te vede şi pe tine acum. “Şi Isus le-a spus” şi îţi spune şi ţie: “Ce căutaţi?”. Îl auzi? Mărturiseşti că eşti un creştin. Ce cauţi tu? Care este scopul tău? Ei i-au spus: “Învăţătorule, unde locuieşti?”. A pus Duhul o dorinţă în inima ta? Vrei să cunoşti cu adevărat unde locuieşte Isus? El spune: “Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor”. Tu zici: unde este acest loc, Doamne? Este oare acel loc? “Şi El le-a spus: “Veniţi şi vedeţi!”. Au venit deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea”. Vei veni şi tu să vezi? Vei rămâne şi tu cu El? Sfârşitul este aproape; El Se va arăta în curând. Deci, dacă Isus nu înseamnă nimic pentru tine, vei spune: Nu, rămân unde sunt. Nu găsesc niciun folos în a renunţa la tot şi a-L urma pe Isus. Oare ce înseamnă Isus pentru tine? Este El totul sau nu este nimic?
“Veniţi şi vedeţi”; şi dacă vii să vezi unde locuieşte, rămâi cu El. Trebuie să fi cu Isus sau cu Satan, dumnezeul acestei lumi. Mai întâi rămâi cu El şi apoi devino predicator. La fel a făcut şi unul din cei care l-au auzit pe Ioan predicatorul şi care era Andrei, fratele lui Simon Petru. El devine un predicator pentru prima persoană pe care o întâlneşte. El nu a aşteptat până ar fi putut să primească o cameră sau să înceapă să predice într-o sală sau o capelă. “Acesta l-a găsit întâi pe fratele său Simon”. O, dacă fiecare urmaş adevărat al lui Isus, Mielul lui Dumnezeu, ar ieşi şi ar căuta un frate Simon! Să observăm predica lui Andrei. El spune: “Noi l-am găsit pe Mesia (care, tradus, înseamnă: Hristos)”. Aceste cuvinte sunt adevărate, însă noi trebuie să spunem cu mult mai mult – “Noi L-am găsit pe Mântuitorul!” ba mai mult, El ne-a găsit pe noi. Această predică ar avea un efect cu mult mai puternic decât toată oratoria învăţată în această lume.
Mergi pe stradă, sau oriunde în altă parte. Cine este acesta? Iată că apare Simon. De ani de zile, el caută mântuirea prin ţinerea legii, prin sacramente, prin fapte, prin biserica sa, aşa cum o numeşte el. Dar îşi spune în sinea lui: sunt tot la fel de departe ca întotdeauna. Nicio odihnă, nicio pace adevărată. Nu pot spune că sunt mântuit. Nu pot să privesc în faţă moartea şi judecata; sunt atât de multe opinii care mă derutează; şi am atâtea păcate; încerc să le uit, dar nu se poate. O, de aş putea să aflu calea adevărată.
Vorbeşte cu el; spune-i. Ia-l de mână şi încearcă predica lui Andrei. Spune-i, dacă poţi, ‘Eu l-am găsit pe Mântuitorul’, singurul Mântuitor; L-am găsit; am găsit tot ceea ce am nevoie în Isus, Mielul lui Dumnezeu. Şi fă ceea ce şi Andrei a făcut: “l-a dus la Isus”. Nu uita să faci asta. Nu îl chema la ceea ce oamenii numesc biserica sau la vreo sectă sau partidă pământescă. “Şi l-a dus la Isus. Isus, privindu-l, a spus: Tu eşti Simon, fiul lui Iona”. Da, cel ce avea să devină apostolul Petru a fost dus la Isus prin această predică scurtă a lui Andrei.
Să observăm că aceasta era calea lui Isus. “A doua zi, El a vrut să meargă în Galileea; şi Isus l-a găsit pe Filip şi i-a spus: Urmează-Mă”. Este destul de clar că Duhul Sfânt putea şi făcea, şi uneori încă face, lucrări în modul Cincizecimii. Mii au crezut şi s-au convertit în mod real şi s-au adunat la Domnul. Însă Ioan a scris epistola sa la mult timp după acele perioade ale Cincizecimii; şi nu dă el oare prin inspiraţie ceea ce continuă până la sfârşit? Acest fapt este foarte încurajator şi pentru noi astăzi, când predicile renumite pot să însemne necredincioşie renumită sau superstiţie.
Filip a fost umplut imediat de acelaşi duh: “Filip l-a găsit pe Natanael şi i-a spus: “Noi L-am găsit pe Acela despre care au scris Moise în lege şi profeţii: pe Isus, fiul lui Iosif, care este din Nazaret” Natanael pare să fi fost un iudeu religios. El s-a tulburat adânc în duh, atunci când se afla sub smochin, fără îndoială în judecată de sine şi astfel fără înşelăciune, ca un Israelit. Acest om religios a fost şocat la gândul că vreun bine adevărat ar putea ieşi din Nazaretul dispreţuit. Să ne gândim la Ierusalimul bine cunoscut cu preoţii şi cu templul său. Nu este exact la fel şi astăzi? Locul unde Isus este în mijloc este întotdeauna dispreţuit. Poate fi vreun bine acolo? „Filip i-a spus: Vino şi vezi!”. Da, spune-i omului religios, Natanael, că tu ai găsit tot ceea ce el are nevoie (şi caută în zadar să găsească) în Isus din Nazaret; şi spune-i: „Vino şi vezi!”. Şi cine află el că este dispreţuitul Nazarinean? El spune: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.
Domnul să ne dea mai mult din acest fel de a predica, spunând altora despre ce Mântuitor am găsit; aducând suflete la Persoana binecuvântată a lui Isus, Mielul Dumnezeu. Şi cât de mult îi aşteaptă El. Cititorule drag, ai venit tu la Isus? Rămâi tu la El? Îl urmezi? Atunci cu siguranţă că îi poţi spune şi fratelui tău Simon.
O scrisoare despre „lauda din partea oamenilor”
-
N. Darby
Dragul meu prieten şi frate în Isus Hristos,
Îmi face plăcere să văd traducerea ta a. Îmi rezerv plăcerea de a o citi, sau mai degrabă de a-mi fi citită, în momente în care Domnul ne spune, ca odinioară apostolilor, „Veniţi la o parte să vă odihniţi puţin”. Totuşi nu pot să nu spun, dragul meu prieten, că plăcerea prilejuită de această lucrare a ta a fost într-o oarecare măsură diminuată de opinia mult prea favorabilă pe care ai exprimat-o în prefaţă cu privire la mine. Înainte ca să citesc un singur cuvânt în traducerea ta, am făcut cadou un exemplar unui foarte drag şi sincer prieten al meu, care mi-a transmis ulterior că, în prefaţă, tu ai vorbit în termeni de laudă cu privire la evlavia mea. Pasajul respectiv a produs acelaşi efect asupra prietenului meu, pe care l-a produs asupra mea când, ulterior, l-am văzut. Prin urmare nădăjduiesc că nu-mi vei lua în nume de rău ceea ce-ţi voi spune în continuare cu privire la acest subiect, care vor fi lucruri rezultate dintr-o destul de lungă experienţă.
Mândria este cel mai mare rău dintre toate relele care ne pândesc, iar dintre vrăjmaşii noştri ea este acela care moare cel mai încet şi cel mai greu. Chiar şi fiii veacului acestuia îşi pot da seama de acest lucru. Madame de Stael a spus pe patul de moarte : „Ştiţi care este ultimul lucru care moare în om ? Este iubirea de sine.” Dumnezeu urăşte mândria mai mult decât orice, pentru că ea dă omului locul care aparţine Aceluia care este înălţat mai presus de toţi. Mândria întrerupe părtăşia cu Dumnezeu şi aduce disciplinarea Lui, pentru că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri”. El va distruge numele celor mândri şi ni se spune că este rânduită o zi când „trufia omului va fi coborâtă şi mândria oamenilor va fi îngenuncheată”. Sunt încredinţat dragul meu prieten, că cineva nu poate face un mai mare rău semenului său decât să-l laude şi să-i alimenteze mândria. „Cel ce linguşeşte pe semenul lui îi întinde o cursă sub picioare” şi „O gură linguşitoare lucrează căderea”. Mai mult, fi sigur că vederea noastră este prea scurtă ca să putem judeca măsura de evlavie a fratelui nostru. N-o putem evalua cum trebuie fără cântarul din Locul Sfânt, şi acesta este în mâna Aceluia care cercetează inimile. Prin urmare, să nu judecăm nimic înainte de vreme, până va veni Domnul şi va da pe faţă gândurile inimii, şi când fiecare îşi va primi lauda de la El. Până atunci să nu judecăm pe fraţii noştri, nici pentru rău, nici pentru bine, ci să fim moderaţi şi să ne aducem aminte că cea mai sigură şi bună judecată este aceea pe care ne-o aplicăm nouă înşine atunci când îi socotim pe ceilalţi mai presus de noi.
Dacă ar fi să te întreb de unde ştii că sunt unul din cei mai avansaţi în viaţa creştină şi un eminent slujitor al lui Dumnezeu, fără îndoială că nu ai ştii ce să-mi răspunzi. Probabil că ai cita lucrările pe care le-am publicat; însă nu ştii, dragul meu frate – tu care poţi rosti o predică ziditoare la fel de bine cum o pot face şi eu – că ochii văd mai departe decât pot merge picioarele ? Că, din nefericire, noi nu suntem totdeauna, nici în toate lucrurile, ceea ce sunt predicile noastre, şi că „avem comoara aceasta în vase de lut, pentru ca măreţia puterii să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi”? Nu-ţi voi spune ce părere am eu însumi despre mine, pentru că, făcând aşa, aş căuta probabil tot timpul slava personală, iar în timp ce aş căuta-o aş încerca să par smerit, lucru care nu sunt. Îţi voi spune mai degrabă ce crede Stăpânul nostru despre mine, Cel care cercetează inimile şi care vorbeşte adevărul, care este „Amin şi Martorul credincios” şi care Şi-a făcut adesea auzit glasul în părţile cele mai ascunse ale sufletului meu, şi Îi sunt recunoscător pentru asta. Crede-mă deci, că El niciodată nu mi-a spus că sunt „un creştin eminent şi avansat în căile evlaviei”. Din contră, El îmi spune foarte simplu că dacă mi-aş cunoaşte locul, aş vedea că el este acela al celui dintâi dintre păcătoşi şi al celui din urmă dintre sfinţi. Cu siguranţă dragul meu prieten că voi prefera părerea Lui mai degrabă decât a ta.
Cel mai cu vază creştin este unul dintre aceia de care n-a auzit nimeni vreodată vorbindu-se, un slujitor sau un lucrător sărac, al cărui tot este Hristos, şi care face totul pentru ochiul lui Hristos, şi numai pentru al Lui. Cel dintâi va fi cel din urmă. Să fim tot mai hotărâţi, dragul meu, în a-L urma numai pe Domnul. El singur este vrednic de laudă, cinste şi adorare. Bunătatea Lui nu este niciodată îndeajuns de lăudată. Cântarea celor binecuvântaţi – Apocalipsa 5- nu înalţa pe nimeni decât pe Acela care i-a răscumparat cu sângele Lui. Nu conţine nici măcar un cuvânt de laudă la adresa vreunuia dintre ei – niciun cuvânt care să-i claseze în eminenţi şi mai puţin eminenţi – toate distincţiile sunt înghiţite într-un titlu comun : cei răscumpăraţi , titlu care constituie fericirea şi slava întregului trup. Să ne grăbim dar să ne aducem aminte la unison cu acel cântec pe care cu toţii nădăjduim că îl vor cânta şi vocile noastre slabe. Aceasta va fi fericirea noastră, chiar aici jos, şi va contribui la slava lui Dumnezeu, slavă care este adesea ştirbită de lauda pe care creştinii şi-o dau unii altora. Nu putem avea două guri – cu una să-L lăudăm pe Dumnezeu şi cu cealaltă pe om. Prin urmare, fie ca să facem şi noi ceea ce serafimii fac în ceruri, care cu două aripi îşi acoperă feţele, ca semn al perplexităţii lor înaintea prezenţei sfinte a Domnului, cu două îşi acoperă picioarele ca să-şi ascundă paşii dinaintea lor, iar cu ultimile două zboară pentru a împlini voia Domnului, în timp ce strigă : „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor; tot pământul este plin de slava Lui.”
Iartă-mi aceste câteva rânduri de îndemn, care sunt sigur că mai devreme sau mai târziu îţi vor fi de folos, devenind parte a propriei tale experienţe. Adu-ţi aminte de mine în rugăciunile tale, după cum şi eu mă rog ca binecuvântarea Domnului să fie din belşug asupra ta şi asupra lucrărilor tale. Dacă vreodată vei mai tipări o altă ediţie – şi nădăjduiesc că o vei face – elimină, te rog, cele două pasaje asupra cărora ţi-am îndreptat atenţia, şi numeşte-mă simplu „un frate, slujitor în Domnul”. E destulă cinste în aceste cuvinte, şi nu mai necesită nicio adăugire.
J.N.D.
„Foloseşte un cuţit ascuţit pentru tine însuţi, vorbeşte puţin, slujeşte tuturor, treci neobservat. Aceasta înseamnă să fii cu adevărat mare: să slujeşti în anonimat şi să lucrezi fără să fii văzut.” J.N.Darby
Predicarea
Edwin Cross
Nevoia de a privi asupra acestui subiect important este foarte mare. Direcţia creştinătăţii se îndepărtează de la o predicare temeinică de expunere şi studiere a Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul Său este lăsat deoparte iar vederile şi opiniile omului domină întreaga scenă. O formă de divertisment religios pare să pătrundă adânc în ceea ce se regăseşte astăzi la amvoane. Spectacole organizate şi prezentări de efect însoţite de muzică de ambianţă reprezintă norma pentru mii de creştini. Ce are Dumnezeu de spus cu privire la aceasta? Care este rânduiala dată de El? Ce metodă de comunicare a adevărurilor creştine are aprobarea Lui? Cei care tipăresc cărţi încurajează comunicarea adevărurilor spiritual prin mijloace spirituale atât în adunările copiilor lui Dumnezeu cât şi în răspândirea Evangheliei în lume.
Este o mare nevoie de o predicare şi expunere regulată, în mod succesiv, a cărţilor Bibliei. Nevoia de a predica despre subiectele fundamentale ale credinţei este de asemenea esenţială pentru zidirea poporului Domnului. Există pericolul de a prezenta gânduri variate şi felurite şi mici discursuri motivaţionale doar pentru a umple timpul, aceasta nu va fi îndeajuns. Vorbitorul trebuie îşi găsească puterea de la Dumnezeu şi să-şi aplice darul pentru folosul temeinic al ascultătorilor.
Apoi mai există şi marea importanţă a lucrării de evanghelizare în public. Cât de urgentă este nevoia de a predica mulţimilor care trec fără niciun gând al eternităţii. Din fericire, Dumnezeu încă foloseşte acest mijloc de comunicare pe care El l-a aprobat. Vai, există prea multe lucruri care înlocuiesc predicarea Evangheliei care cercetează conştiinţele. Predicarea în aer liber este înlocuită de mimă, dans şi teatru; orice altceva decât predicarea directă a Evangheliei harului lui Dumnezeu. Falsul evanghelist se gândeşte că noutatea lui va atrage oameni la Hristos. Însă neascultarea lui (sau chiar a ei) faţă de voia lui Dumnezeu trădează că ei înşişi nu sunt ucenici adevăraţi în timp ce încearcă să facă din alţii ucenici!
Puterea evanghelizării stă în Cuvântul lui Dumnezeu; nu are nimic de a face cu tehnica. Nu înseamnă că predicatorul trebuie să neglijeze felul în care îşi face lucrarea; el trebuie, într-adevăr, să caute cuvinte potrivite, „cuvinte ale adevărului” (Ecl 12:10). El nu trebuie să arunce ascultătorilor săi o amestecătură de banalităţi evlavioase, fără vreo pregătire şi o grijă spirituală dinainte, ci mai degrabă el trebuie să fie înţelept şi să câştige suflete (Prov 11:30).
Cuvântul pe care trebuie să îl predice îl va instrui de asemenea în lucrarea lui: „ despre care şi vorbim, nu în cuvinte învăţate prin înţelepciune omenească, ci în cele învăţate prin Duhul, explicând cele spirituale prin mijloace spirituale” (1. Corinteni 2:13). Rugăciunea noastră este ca cititorul să fie folosit în această mare slujire, iar dacă este chemat să o facă, să se angajeze în ea potrivit principiilor biblice. Porunca apostolică stă încă în picioare: „ vesteşte Cuvântul”! ( 4:2; 10:8; 1:25; etc.)
Pregãtirea slujitorului şi exercitarea unui dar
Walter Gschwind
Dumnezeu îi pregăteşte pe slujitorii Săi pentru primirea şi pentru exercitarea darurilor. Acest lucru ni se arată în Scriptură prin câteva exemple. Pe un Saul din Tars, Dumnezeu l-a „pus deoparte din pântecele mamei“ sale (Galateni 1:15) şi l-a „chemat prin harul Său“ ca apostol al neamurilor. Saul însă n-a ştiut mulţi ani nimic despre aceasta. El trăia într-o altă sferă. Crescut la Ierusalim la picioarele lui Gamaliel şi educat după exactitatea legii părinţilor (Faptele Apostolilor 22:3-5), a devenit un om zelos pentru lege şi un persecutor al Adunării (Filipeni 3:5-6). Credea că Îi slujeşte lui Dumnezeu „legând şi trimiţând în închisoare şi bărbaţi şi femei“.
Poseda deja atunci darul unui apostol sau un alt dar al Domnului pentru Adunarea Sa? În nici un caz! Aceste daruri sunt date pentru zidirea Trupului lui Hristos; el însă persecuta şi devasta Adunarea lui Dumnezeu (Galateni 1:13). Pentru a sluji lui Dumnezeu îi lipsea prima condiţie: întoarcerea la Dumnezeu.
Doar pe calea pocăinţei şi a întoarcerii la Dumnezeu şi a credinţei în Isus Hristos, omul ajunge în Adunarea celor „chemaţi afară“ din lume. Un astfel de om aparţine Trupului lui Hristos şi poate fi aşezat acolo de Dumnezeu într-un loc pentru o slujbă specială (1. Corinteni 12:18-24). Cine nu este născut din nou şi nu este proprietatea lui Hristos, nu are nici Duhul lui Dumnezeu, nici vreun dar al acestui Duh (Romani 8:9).
Totuşi, în creştinătate, mulţi sunt recunoscuţi ca slujitori ai lui Dumnezeu şi ca învăţători, dar care nu au îndeplinit această primă condiţie pentru posedarea unui dar spiritual. Nu sunt oare tocmai aceştia cei care distrug „credinţa“ creştinilor şi subminează autoritatea Cuvântului? Hristos nu i-a chemat să fie slujitorii Săi. Chiar dacă posedă o inteligenţă naturală strălucită şi sunt oratori excepţionali şi aparent slujesc unei lucrări bune, prin acţiunea lor au înlesnit marea decădere a creştinătăţii.
Pentru Saul a existat însă un drum spre Damasc. Aici L-a întâlnit pe Domnul înviat, în faţa căruia a căzut la pământ şi în faţa căruia şi-a condamnat viaţa de până atunci. Acum, Dumnezeu binevoieşte să-L descopere pe Fiul Său în el (Galateni 1:16) şi să-i arate şi legătura minunată a Domnului cu Adunarea Sa. Ce mare schimbare! Acum, Domnul spune despre Saul: Îmi este un vas ales, ca să poarte Numele Meu înaintea naţiunilor şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israel.
A doua condiţie: urmarea lui Isus. Când a dorit să cheme doisprezece ucenici ca slujitori ai Săi, pentru a-i sluji în marea Sa lucrare, Domnul Isus a coborât la Marea Galileii. Acolo i-a chemat pe Simon, Andrei, Iacov şi Ioan şi le-a spus: „Veniţi după Mine şi vă voi face să deveniţi pescari de oameni“ (Marcu 1:17). Aceşti pescari simpli şi neinstruiţi trebuiau să-L urmeze aşa cum erau. El a făcut din ei unelte pe care le-a putut folosi în lucrarea Sa minunată de salvare a oamenilor. Pregătirea lor pentru această lucrare a constat din urmarea Lui zilnică şi din învăţarea de la El. Domnul Însuşi i-a învăţat ce aveau nevoie pentru lucrarea care urmau să o facă.
În Marcu 3:14, gândul acesta este exprimat puţin altfel: „Şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi ca să-i trimită să predice.“ Umblarea în ascuns cu Domnul Isus poate să-l facă pe slujitorul talentat şi chemat al lui Hristos, un slujitor capabil pentru slujba Sa. De atunci va porni în puterea Duhului care locuieşte în el, pentru a fi o mărturie a lui Hristos printre oameni.
A treia condiţie: studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Tinerii creştini se aseamănă adesea cailor iuţi, care nu suportă să stea prea mult timp în grajd. Ei doresc să acţioneze şi să facă imediat o lucrare „mare“.
Dar cu ce vreţi să slujiţi? – Desigur, în Casa lui Dumnezeu sunt necesare diferite lucrări, mai ales pentru cei care au nevoie de o inimă plină de dragoste şi de o mână harnică. Căutaţi astfel de lucrări; ele vă vor fi arătate. Când este vorba de slujbe care au ca scop zidirea Trupului lui Hristos, atunci poate fi folosit numai cel care cunoaşte Cuvântul Adevărului, care ştie să-l explice şi să-l aplice. Slujitorul Domnului are posibilitatea să se hrănească mai întâi el însuşi din Cuvânt, „să rămână“ în el, „să înainteze“ şi „să îl facă înţelept spre mântuire“. În măsura în care i-a slujit lui, poate să-l dea mai departe şi altora.
Prin Duhul lui Dumnezeu, experimentatul apostol i-a dat tânărului său colaborator, Timotei, următorul sfat înţelept: „ …ia aminte la citire… Ocupă-te cu acestea, fii în totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor. Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele, pentru că, făcând aceasta, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultă“ (1. Timotei 4:13-16).
„Înţelege ceea ce îţi spun, pentru că Domnul îţi va da pricepere în toate. Străduieşte-te să te prezinţi pe tine însuţi lui Dumnezeu aprobat, un lucrător care nu are de ce să-i fie ruşine, împărţind drept Cuvântul adevărului. Dar tu rămâi în cele ce ai învăţat şi de care ai fost deplin încredinţat… că de copil cunoşti Sfintele Scrieri, care pot să te facă înţelept spre mântuire… Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură… ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună“ (2. Timotei 2:7, 15; 3:14-17).
A patra condiţie: învăţarea în şcoala lui Dumnezeu. Dacă apăsăm întrerupătorul, imediat se revarsă o lumină strălucitoare. Între primirea unui dar spiritual şi dezvoltarea sa deplină se scurge deseori o perioadă lungă de exerciţii în şcoala Învăţătorului, care îl conduce pe elevul său spre un scop, pe care acesta nu-l cunoaşte. El alege materiile pentru ucenicul Său. Există multe lecţii negative: voinţa proprie trebuie frântă, părerea înaltă despre propria putere, înţelepciune şi abilităţi proprii, trebuie zdrobită. Elevul trebuie să fie convins că în el, adică în carnea lui, nu locuieşte „nimic bun“. El trebuie să înveţe să fie veghetor faţă de carnea sa şi să se obişnuiască cu o umblare în Duhul. Acestea sunt lecţii generale pentru clasele elementare, în care se află toţi copiii lui Dumnezeu; dar dacă cineva nu învaţă aceste lucruri, cum ar putea face Domnul din el un instrument special?
A cincea condiţie: slujirea în lucrurile mici. Credincioşii din adunarea din Tesalonic s-au întors toţi la Dumnezeu pentru a sluji Dumnezeului celui viu (1. Tesaloniceni 1:9). Deşi nu erau de mult timp pe această cale, toţi erau activi într-un mod modest „în lucrarea Domnului“. Această lucrare era pe inima lor, chiar dacă la început activitatea lor a constat numai din mijlociri pentru oamenii din jurul lor, din mijlociri pentru slujba apostolului şi a colaboratorilor săi şi din mărturia fidelă pentru vecinii lor.
Dacă cuiva îi lipseşte o astfel de dovadă a dăruirii faţă de Dumnezeu şi interesul pentru întreaga lucrare a Domnului, cum ar putea fi chemat la lucrări mai mari? Cine se interesează puţin acasă de mântuirea celor pierduţi, nu va deveni un misionar, chiar dacă ar pleca în cealaltă parte a globului cu un cap plin de cunoştinţe şi în mână cu stetoscopul unui medic.
Darurile spirituale nu se dezvoltă în salturi. Dar cine se dovedeşte sârguincios în slujbe mici, pe acela Domnul îl poate chema la alte lucrări, dacă doreşte El. Ştefan şi Filip aparţineau de bărbaţii care, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, se ocupau cu slujirea la mese (Faptele Apostolilor 6). Dar curând, Ştefan a făcut minuni şi semne mari în popor. Filip a devenit un evanghelist (Faptele Apostolilor 21:8).
Indicaţii personale ale Domnului
Când a început pentru Pavel calea de urmare a Domnului Isus, el a întrebat: „Ce să fac, Doamne?“ Domnul i-a spus: „Ridică-te şi mergi la Damasc şi acolo ţi se va spune despre toate care-ţi sunt rânduite să le faci“ (Faptele Apostolilor 22:10). A avut o primă indicaţie personală a Domnului. În Damasc a primit, conform acestui cuvânt al Învăţătorului său, lumină pentru slujba care i-a fost rânduită. Mai târziu, în Antiohia, a fost trimis „de Duhul Sfânt“ împreună cu Barnaba în prima călătorie de evanghelizare (Faptele Apostolilor 13:2,4). În timpul călătoriilor sale, Domnul i-a dat indicaţii (Faptele Apostolilor 16:6-12).
Domnul dă şi astăzi slujitorilor Săi indicaţii clare prin Duhul Sfânt. Unul este condus pe calea unei slujbe în ascuns. Altul ajunge la „Damasc“, unde Domnul îi arată caracterul unei slujbe speciale în Adunarea lui Dumnezeu. S-ar putea ca pe lângă această slujbă, slujitorul să-şi poată exercita mulţi ani activitatea sa obişnuită de câştigare a existenţei, la fel cum a făcut apostolul Pavel mult timp, desigur cu jertfe mari (Faptele Apostolilor 18:3; 20:34-35; 1. Corinteni 9:12,15,18; 1. Tesaloniceni 2:9). Dar dacă Domnul îi dă aşa mult de lucru, încât este nevoit să renunţe la serviciul său, să o facă în ascultare şi în încredere faţă de Domnul său. El nu-l va lăsa, nici nu-l va părăsi. În 1. Corinteni 9ni se arată în ce mod rezolvă El nevoile vieţii pentru cei care „vestesc Evanghelia“ şi „seamănă cele spirituale“.
Fiecare credincios este un „rob al lui Hristos“. În întreaga sa slujbă, fie că are de luat decizii mai mari, fie mai mici, trebuie să acţioneze numai când are deplină convingere că Domnul i-a poruncit aşa.
Dar este bine, în exercitarea slujbei noastre, să ascultăm şi de obiecţiile fraţilor cu experienţă şi cu gândire spirituală şi să cântărim sfatul lor înaintea Domnului. Dacă un slujitor doreşte într-adevăr onoarea Domnului şi binele Adunării Sale, nu va nesocoti obiecţiile fraţilor săi, spunându-şi că aceştia nu au ce să se amestece în lucrarea sa.
Să ţinem cu tărie la principiul biblic: Cine a primit de la Domnul un dar pentru zidirea Adunării Sale, este răspunzător să-l exercite în dependenţă de El.
….Învăţături din istoria Bisericii
Tendinţa inimii omeneşti, care a dus în decursul secolelor de la o stare plăcută lui Dumnezeu a Adunării la lipsurile actuale din creştinătate, există şi în inimile noastre. Aceasta ne constrânge să fim veghetori, dacă nu vrem să ne abatem deloc de la ordinea din Casa lui Dumnezeu, aşa cum ne este prezentată în Cuvântul Său.
Astfel, în creştinism s-a ajuns să se facă diferenţă între o poziţie „lumească“ şi una „spirituală“, între „profani“ şi „clerici“, când de fapt toţi cei care sunt născuţi din nou şi posedă Duhul, trebuie să fie „spirituali“ (Galateni 6:1) şi aparţin atât preoţiei sfinte, cât şi celei împărăteşti (1. Petru 2:5, 9).
Acest pericol dublu ne ameninţă şi pe noi. Unii înclină să lase în seama fraţilor care doresc să-i slujească cu dăruire Domnului întreaga muncă. Li se pare că ei aparţin de o altă clasă, de „profani“, care îşi pot permite să fie pasivi în lucrurile spirituale, în schimb cu atât mai activi în lucrurile pământeşti şi lumeşti. Cuvântul: „Vă îndemn deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă“ (Romani 12:1) are însă valabilitate pentru toţi.
Alţii, în schimb, cărora Domnul le-a dat o slujbă în public din Cuvânt, trebuie să se ferească de tendinţa inimii fireşti de a vrea să fie ceva şi de a-şi aroga o poziţie faţă de ceilalţi fraţi, poziţie care nu le revine. Apostolul Petru le scria bătrânilor: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, supraveghind, nu constrânşi, ci de bunăvoie; nu pentru câştig ruşinos, ci cu dragă inimă; nu ca domnind peste cei daţi vouă, ci fiind modele pentru turmă“ (1. Petru 5:2-4). El a înţeles îndemnul Domnului său: „Dar voi să nu fiţi numiţi Rabi, pentru că unul singur este Îndrumătorul vostru; şi voi toţi sunteţi fraţi. …nici să nu vă numiţi îndrumători, pentru că Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristosul. Iar cine este mai mare între voi va fi slujitorul vostru“ (Matei 23:8-12).
…Scrisoarea 4- Rugăciunea
-
H. Mackintosh…
Atunci când am început să-ţi scriu prima scrisoare, nu m-am gândit că ar trebui să extind seria scrisorilor mele până la cea de-a patra. Cu toate acestea, subiectul este unul de mare interes pentru mine şi aş dori ca, în continuare, să ating foarte pe scurt încă două sau chiar trei puncte.
În primul rând, simt profund lipsa unui duh de rugăciune din partea nostră în susţinerea lucrării de evanghelizare. Am atins subiectul lucrării Duhului Sfânt şi de asemenea al locului pe care trebuie să îl aibă întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu, dar ceea ce mă surprinde este faptul că suntem foarte deficitari în privinţa rugăciunii fierbinţi, perseverente şi făcute cu credinţă. Acesta este adevăratul secret al puterii. „Noi”, spuneau apostolii, „vom stărui în rugăciune şi în slujirea Cuvântului” (Fapte 6:4).
Iată care este ordinea: „rugăciune şi slujirea Cuvântului”. Rugăciunea ne aduce puterea lui Dumnezeu şi acesta este ceea ce ne dorim; nu este puterea elocvenţei, ci puterea lui Dumnezeu şi aceasta se poate obţine doar aşteptându-l pe El. „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui lipsit de puteri. Tinerii vor fi storşi de puteri şi vor obosi şi bărbaţii tineri se vor împiedica şi vor cădea, dar cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu-şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi.” (Isaia 40:29-31).
Mi se pare că suntem mult prea mecanici în lucrare, dacă mă pot exprima în felul acesta. Este prea mult, din ceea ce aş numi, a trece printr-un serviciu. Mă tem că unii dintre noi stau mai mult pe picioare decât pe genunchi, mai mult într-un vagon de tren decât în cameră, mai mult pe drum decât în sanctuar, mai mult înaintea oamenilor decât înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta nu va merge niciodată. Este imposibil ca predicarea noastră să fie marcată de putere şi încununată cu rezultate, dacă eşuăm în a-L aştepta pe Dumnezeu. Priviţi la Însuşi binecuvântatul Stăpân, la măreţul Lucrător; priviţi cât de des Îl gasim în rugăciune: la botezul Său, la transfigurarea Sa, înainte de numirea şi trimiterea în lucrare a celor doisprezece. Pe scurt, din nou şi din nou Îl găsim pe Cel binecuvântat într-o atitudine de rugăciune. O dată, El se trezeşte cu mult înainte de începutul zilei pentru a se dedica rugăciunii. Altă dată, petrece întreaga noapte în rugăciune, pentru că petrecuse ziua în lucrare.
Ce exemplu pentru noi! Ce bine ar fi să-L urmăm! Ce bine ar fi să cunoaştem puţin mai bine ce înseamnă să agonizezi în rugăciune! Cât de puţin cunoaştem aceasta! Vorbesc despre mine însumi. Mi se pare că uneori suntem atât de ocupaţi cu întâlnirile de predicare, că nu mai avem timp pentru rugăciune, nu mai este timp pentru rugăciunea din cămăruţă, nu mai este timp pentru a fi singuri cu Dumnezeu. Intrăm într-un fel de spirală a lucrării publice. Ne grăbim din loc în loc, din întâlnire în întâlnire într-o stare sufletească lipsită de rugăciune şi de roadele ei. Ne mirăm oare că rezultatele sunt atât de puţine? Cum ar putea să fie altfel, dacă eşuăm atât de mult în aşteptarea lui Dumnezeu? Noi nu putem converti suflete, Dumnezeu singur poate să facă lucrul acesta şi dacă mergem înainte fără a-L aştepta pe El, dacă permitem predicării publice să înlocuiască rugăciunea personală, putem fi siguri că predicarea noastră va fi fără roade şi fără valoare. Trebuie într-adevăr să ne dedicăm rugăciunii, dacă dorim să avem succes în „slujirea Cuvântului”.
Aceasta nu este totul. Nu numai că ne lipseşte practica sfântă şi binecuvantată a rugăciunii personale. Aceasta este, din nefericire, mult prea adevărat, aşa cum am spus. Dar există ceva mai mult decât atât. Eşuăm în întâlnirile publice pentru rugăciune. Importanta lucrare de evanghelizare nu este amintită suficient în întâlnirile de rugăciune. Nu este adusă înaintea lui Dumnezeu în mod constant, cu stăruinţă şi cu claritate în întâlnirile noastre publice. S-ar putea ca ea să fie introdusă, într-o manieră formală, şi apoi uitată. Într-adevăr, simt că este o mare lipsă de perseverenţă şi dorinţă aprinsă în întâlnirile de rugăciune în general, nu numai în legătură cu lucrarea de evanghelizare, ci şi în legătură cu alte subiecte. În mod frecvent se manifestă mult formalism şi slăbiciune. Nu părem bărbaţi determinaţi, insistenţi; ne lipseşte duhul văduvei din Luca 18care l-a învins pe judecătorul nedrept prin simpla forţă a insistenţei sale. Se pare că uităm că Dumnezeu doreşte să fie întrebat şi că El îi răsplăteşte pe cei care-L caută cu sârguinţă.
Nu este de niciun folos să spunem: „Dumnezeu poate lucra şi fără mijlocirea noastră fierbinte; El Îşi va împlini scopurile Sale; El îi va aduna pe toţi ai Lui.” Ştim cu toţii lucrul acesta, dar mai ştim de asemenea că Cel care a stabilit sfârşitul, a stabilit şi mijloacele, iar dacă eşuăm în a-L aştepta, El îi va chema pe alţii să facă lucrarea Lui. Lucrarea va fi făcută, fără îndoială, dar noi vom pierde demnitatea, privilegiul şi răsplata lucrului pentru El. Este aceasta de puţină importanţă? Este de puţină importanţă să fii deposedat de privilegiul scump de a fi împreună lucrător cu Dumnezeu, de a avea comuniune cu El în binecuvântata lucrare pe care El o desfăşoară? O, cât de puţin preţuim lucrul acesta! Şi totuşi îl preţuim. Puţine sunt lucrurile în care putem gusta mai deplin acest privilegiu aşa cum o facem în rugăciunea fierbinte făcută împreună. Aici fiecare sfânt se poate alătura, aici toţi pot spune „amin” din toată inima. Nu toţi sunt predicatori, dar toţi se pot ruga, toţi se pot uni în rugăciune, toţi pot avea părtăşie.
Şi nu crezi oare că acolo unde adunarea este atrasă în rugăciune fierbinte pentru Evanghelie şi pentru salvarea sufletelor, nu există întotdeauna un izvor de binecuvântare reală şi profundă? Am experimentat lucrul acesta şi este întotdeauna o sursă de mângâiere de nedescris, de bucurie şi de încurajare, să văd adunarea înflăcărată pentru rugăciune, deoarece atunci, sunt sigur că Dumnezeu va revărsa binecuvântări fără număr.
Mai mult, atunci când este cazul, când duhul acesta minunat atinge întreaga adunare, poţi fi sigur că nu vor fi probleme în legătură cu ceea ce este se numeşte „responsabilitatea predicării”. Nu mai contează cine face lucrarea, atât timp cât este făcută cât se poate de bine. Dacă adunarea Îl aşteaptă pe Dumnezeu în mijlocire fierbinte pentru progresul lucrării, nu se va mai pune problema celui care face predicarea, având în vedere că Hristos este predicat şi sufletele sunt binecuvântate.
Mai există un lucru care m-a preocupat în mod deosebit în ultimul timp, şi anume, felul în care ne ocupăm de noii convertiţi. Cu siguranţă că este mare nevoie de grijă şi de atenţie, ca să nu fim găsiţi dând credit la ceea ce nu este deloc lucrarea adevărată a Duhului Sfânt. Există un mare pericol aici. Duşmanul caută dintotdeauna să introducă materiale contrafăcute în adunare, ca să poată întina mărturia şi să discrediteze adevărul lui Dumnezeu.
Toate aceste lucruri sunt foarte adevărate şi necesită întreaga noastră atenţie. Dar nu ţi se pare că, de multe ori, îi tratăm cu răceală pe noii convertiţi folosind un stil rigid şi exclusivist? Oare nu manifestăm adesea o atitudine de respingere prin comportamentul nostru? Aşteptăm ca tinerii creştini să ajungă la un standard de cunoaştere, care nouă ne-a luat ani de zile pentru a-l atinge. În plus, câteodată îi supunem unui interogatoriu, care are doar scopul de a-i necăji şi a-i încurca.
Cu siguranţă lucrul acesta nu este corect; Duhul lui Dumnezeu nu va crea absolut niciodată repulsie, confuzie sau perplexitate unui suflet scump care îşi pune întrebări. Nu ar fi niciodată după mintea şi inima lui Hristos ca să îngheţe duhul celui mai slab miel din turma câştigată prin propriul Său sânge. El doreşte ca noi să-i conducem uşor şi tandru: să-i mângâiem, să-i hrănim şi să-i preţuim în conformitate cu profunzimea dragostei inimii Sale. Este mare lucru să ne deschidem inimile, ca să discernem şi să apreciem lucrarea lui Dumnezeu în suflete neîmpiedicând-o punând mofturile noastre mizerabile ca pietre de poticnire în calea lor. Avem nevoie de călăuzire şi ajutor divin în privinţa aceasta ca în oricare alt aspect al lucrării noastre. Dar binecuvântat fie Dumnezeu, El este suficient pentru aceasta ca şi pentru oricare alt lucru. Haideti să-L aşteptăm pe El, să ne alipim de El, să luăm din comoara Sa nelimitată pentru fiecare caz în parte, pentru nevoia fiecărei clipe. El nu va dezamăgi niciodată o inimă dependentă, care aşteaptă şi care e plină de încredere.
Trebuie să închei acum această serie de scrisori. Cred că am atins cele mai multe, dacă nu chiar toate punctele la care m-am gândit. Sper să ai în vedere că, în toate scrisorile acestea, am notat în mod simplu gândurile mele cu cea mai mare libertate posibilă şi în toată intimitatea unei prietenii frăţeşti adevărate. Nu am scris o tratat formal, ci mi-am vărsat inima unui prieten drag şi unui tovarăş de jug. Lucrul acesta trebuie avut în vedere de toţi cei care vor citi aceste scrisori.
Fie ca Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te ţină. Fie ca El să încununeze lucrările tale cu binecuvântările Sale bogate şi minunate. Fie ca El să te păzească de orice lucrare rea şi să te păstreze pentru Împărăţia Sa eternă.
Slujba apostolului Pavel – un exemplu pentru noi
-
A. Bremicker
Ce gând măreţ: Domnul doreşte să ne folosească pe fiecare în slujba Sa! Fie că suntem în vârstă sau tineri, fraţi sau surori, Domnul are pentru fiecare o lucrare. Indicaţiile din Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă baza oricărei slujbe. O parte din lecţiile divine constau din exemple de bărbaţi şi femei, din slujba cărora putem învăţa.
Putem învăţa foarte multe din slujba apostolului Pavel. Desigur, nici unul dintre noi nu se poate pune pe aceeaşi treaptă cu apostolul Pavel, nici unul dintre noi nu are un dar şi o slujbă asemenea lui. Totuşi, în slujba apostolului Pavel găsim indicaţii care ne pot fi de folos. Pavel le scria corintenilor: „Fiţi imitatorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos“ (1. Corinteni 11:1 ). Acest lucru are valabilitate şi pentru slujbă.
În Faptele Apostolilor 20 găsim raportul, pe care apostolul îl dă în faţa bătrânilor din Efes despre slujba sa acolo.
- Motivele slujbei
La fel ca la Domnul nostru, motivul cel mare pentru slujba apostolului era dragostea faţă de Domnul său, faţă de credincioşi şi faţă de oamenii pierduţi. Chiar dacă apostolul Pavel nu aminteşte aici cuvântul „dragoste“, găsim două expresii care ne conduc direct la acest motiv. În versetul 19 spune că a fost cu ei „slujind“ şi îşi încheie vorbirea cu cuvintele Domnului Isus: „Este mai ferice să dai, decât să primeşti“ (versetul 35). Ambele activităţi – a sluji şi a da – arată clar că cel care le face, are dragoste.
Fără dragoste nu poţi nici sluji, nici da din inimă. Fără dragoste ai putea exercita un dar, dar aceasta nu este adevărata slujbă. Cine slujeşte Domnului, trebuie să aibă dragoste. Cine dă aşa cum a dat Domnul, trebuie de asemenea să aibă dragoste. Suntem îndemnaţi: „Slujiţi unii altora prin dragoste“ (Galateni 5:13 ). Aşa a făcut şi Domnul; El a fost acela care „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi“ (Efeseni 5:2 ).
Să verificăm motivele pentru slujba noastră! Cât de repede ajungem în punctul central al slujbei noastre! Sau slujim într-adevăr Domnului? Lucrăm din dragoste pentru El, pentru fraţi, pentru oamenii din jurul nostru? Domnul ne poate ajuta să lucrăm pentru El având acest motiv.
- Atitudinea în slujire
Atitudinea apostolului Pavel se observă clar când citim versetele 19 şi 24. Slujba sa era caracterizată de smerenie şi devotament. El dorea să-i slujească Domnului în toată smerenia şi nu îşi menaja viaţa. Adevărata sluijire se arată într-adevăr într-o atitudine de smerenie şi devotament. Găsim aceste caracteristici în mod desăvârşit la Domnul nostru. El S-a dăruit deplin lui Dumnezeu.
Dăruirea de sine o găsim şi la apostolul Pavel. El slujea „cu toată smerenia“. Smerenia înseamnă a ne pierde pe noi înşine din vedere. Acest lucru ne vine greu. Şi dăruirea este în strânsă legătură cu aceasta: nu noi înşine stăm în centru, ci El, căruia ne dăruim. Şi aceasta ne vine greu, pentru că tendinţa de a ne impune se va observa mereu, din nefericire, chiar şi în slujba pentru Domnul.
Pavel slujea cu toată smerenia, el era gata să-şi dea viaţa pentru credincioşi. El exprimă aceasta într-un alt loc prin cuvintele: „Chiar dacă sunt turnat ca jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, mă bucur“ (Filipeni 2:17 ). Să ne întrebăm: suntem gata să fim o jertfă? Suntem gata să ne uităm pe noi înşine şi să ne lăsăm „folosiţi“ în acest sens? Această gândire poate fi găsită la noi, numai când Domnul ia chip în noi.
- Adaptabilitatea în slujbă
Pavel era foarte flexibil, mobil şi adaptabil în slujba sa. Aceasta nu înseamnă că se învârtea ca un steguleţ în vânt, ci că se putea adapta diferitelor ocazii.
Conţinutul şi tema slujbei: Slujba apostolului Pavel avea un conţinut bogat. În Faptele Apostolilor 20 foloseşte mai multe expresii care prezintă aceasta. El a mărturisit pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul Isus Hristos, a mărturisit Evanghelia harului lui Dumnezeu, a predicat împărăţia lui Dumnezeu şi a făcut cunoscut tot planul lui Dumnezeu (versetele 21-27). Slujba sa se îndrepta atât spre oamenii nemântuiţi, cât şi spre oamenii credincioşi. În aceasta, apostolul Pavel este desigur unic. Nici unul dintre noi nu are astăzi o astfel de slujbă. Dar ceea ce vrem să învăţăm este: să nu devenim unilaterali în slujba pentru Domnul, ci să păstrăm o anumită adaptabilitate. Evanghelistul nu trebuie să neglijeze învăţătura, iar învăţătorul nu trebuie să treacă niciodată cu vederea faptul că vestea trebuie să atingă şi pe oamenii necredincioşi. Nimeni nu poate face toate, deci să ne ferim de unilateralitate şi să ne bucurăm de fiecare care are un alt dar şi o altă lucrare decât noi.
Pentru cine era slujba: Şi aici, apostolul Pavel nu era unilateral. În versetul 21, el le aminteşte efesenilor că a vorbit atât iudeilor, cât şi grecilor. El nu era limitat cu privire la persoanele pe care le avea în faţa sa. Corintenilor le-a spus că s-a făcut „rob tuturor“ pentru a câştiga cât mai mulţi posibil (a se compara 1. Corinteni 9:19-23 ). Şi noi trebuie să ne adaptăm în slujbă. Dacă vorbim copiilor, trebuie să ne exprimăm altfel decât vorbim celor maturi. Când discutăm cu persoane de curând întoarse la Domnul, vom vorbi despre alte teme decât atunci când discutăm cu persoane care Îl urmează de mult timp pe Domnul. Aceasta nu înseamnă că „modificăm“ adevărul, ci că ne adaptăm respectivei grupe căreia îi vorbim. Să păstrăm această mobilitate! Exemplul desăvârşit este Domnul Isus. Cu teologul Nicodim a vorbit altfel decât cu femeia de la fântâna din Sihar. Cuvintele Sale erau întotdeauna pline de înţelepciune, dar totuşi diferite.
Locul slujbei: Pavel a slujit în diferite locuri. El a vorbit în public, dar şi în case. Acest lucru îl găsim şi la Domnul Isus. Să cercetăm în Evanghelii în ce locuri a slujit Domnul Isus! Îl găsim lângă mare, în locuri pustii, în sinagogă, în casele diferitor oameni. Slujba Sa era atât publică, cât şi în ascuns. La fel este şi astăzi. Slujba pentru poporul lui Dumnezeu şi pentru Evanghelie are loc atât în public, cât şi în particular. Să ne verificăm înaintea Domnului unde doreşte El să ne vadă în slujbă!
Timpul slujbei: Şi în legătură cu acest punct găsim mobilitate. În versetul 31, Pavel aminteşte că timp de trei ani, „noapte şi zi“ nu a încetat să îndemne cu lacrimi pe fiecare. Pavel a folosit atât noaptea, cât şi ziua, ocaziile de slujire pentru Domnul. El era mobil. Să ne gândim din nou la Domnul nostru. Discuţia memorabilă cu Nicodim a avut loc noaptea, pe femeia de la fântâna lui Iacov a întâlnit-o ziua, iar pentru copii Şi-a găsit timp la sfârşitul unei zile obositoare. Fiecare trebuie să-şi folosească astăzi bine timpul. Dar să nu uităm să fim mereu gata pentru a împlini o lucrare în slujba pentru Domnul nostru. Avem nevoie de flexibilitate. În mod deosebit în slujba de păstor, flexibilitatea este indispensabilă.
Metodele slujbei: Pavel nu era unilateral şi limitat nici cu privire la modul în care îşi făcea slujba. În capitolul 20 foloseşte cinci expresii care ne descriu metodica slujbei. Mai întâi vorbeşte despre „mărturisire“, adică el a prezentat adevărurile şi le-a adus în faţa oamenilor ca martor fidel. Apoi el „a învăţat“, deci a explicat cuvântul. De asemenea „a vestit“ vestea lui Dumnezeu ca un crainic. El „a predicat“ şi „a îndemnat“, deci a pus pe inima credincioşilor învăţăturile. Şi aici putem să urmărim slujba Domnului nostru, al cărui exemplu a fost urmat de apostolul Pavel. Domnul ne poate ajuta să nu devenim unilaterali în modul în care aducem Cuvântul. Duhul Sfânt ne va călăuzi în ce mod să spunem ceva. Să ne ferim de orice rutină, dar şi de un sistematism învăţat. Să învăţăm de la apostolul Pavel că atât pentru slujba de evanghelizare, cât şi pentru slujba pentru credincioşi este nevoie de multă adaptabilitate şi mobilitate.
- Perseverenţa în slujbă
Flexibilitatea şi mobilitatea în slujbă nu înseamnă că suntem instabili şi schimbători. Din contră! Apostolul Pavel nu era numai adaptabil, ci era şi foarte perseverent în slujba sa. La el găsim un echilibru exemplar. El le-a spus celor din Efes (versetul 18) că a fost cu ei din prima zi. Tot timpul nu a încetat „să îndemne cu lacrimi pe fiecare“. El a îndeplinit lucrarea dată de Domnul şi nu a întrerupt-o înainte de timp.
Despre Domnul Isus citim cuvintele profetice: „Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un popor răzvrătit“ (Isaia 65:2 ). El a fost caracterizat de perseverenţă în slujba Sa pentru Dumnezeul Său. Nimeni nu a împlinit atât de desăvârşit slujba ca El. Domnul Isus nu S-a lăsat oprit de nimeni şi nimic. Şi pentru noi are valabilitate îndemnul care i s-a spus lui Arhip: „Ia seama la slujba pe care ai primit-o de la Domnul, ca s-o împlineşti“ (Coloseni 4:17 ). Este relativ uşor să începi o lucrare în exuberanţa sentimentelor, dar este mult mai greu să o realizezi în credincioşie în cazul unei împotriviri. Domnul Isus nu S-a lăsat oprit de piedici şi probleme. Acelaşi lucru îl găsim la apostolul Pavel. Acesta să fie un indicator pentru noi.
- Sentimentele în slujbă
Ce sentimente avem în slujba pentru Domnul? Este o deficienţă gravă când slujba se realizează fără un interes viu. Domnul a fost deseori mişcat, i s-a făcut milă. Slujba pentru El este altceva decât a realiza o lucrare pământească. Pavel a acţionat cu simţăminte de inimă. Întreaga vorbire către bătrânii din Efes este „înrămată“ de lacrimi. În versetul 19 aminteşte lacrimile şi încercările, iar în versetul 31 vorbeşte despre faptul că i-a îndemnat noapte şi zi, cu lacrimi, pe credincioşi.
Lacrimile din versetul 19 se află în legătură cu respingerea şi prigoana din partea duşmanilor Evangheliei care îl urmăreau şi doreau să-l omoare pe Pavel. Despre aceasta vorbeşte în cuvinte impresionante în 2. Corinteni 1 . Împovărarea era atât de uriaşă pentru el şi pentru colaboratorii săi, iar duşmănia atât de mare, încât n-au văzut nici o cale de ieşire. Aceste suferinţe au avut ca urmare lacrimi. Şi Domnul nostru a vărsat aceste lacrimi. Când S-a apropiat de cetatea Ierusalim, El a vărsat lacrimi, pentru că S-a gândit la judecata pe care şi-a atras-o cetatea prin respingerea ei. Cel care doreşte să fie o mărturie vie pentru Domnul Isus, va simţi împotrivire, desigur, nu în aceeaşi măsură ca Domnul Isus, şi nici ca apostolul Pavel. Totuşi suntem trişti când vedem că oamenii nu vor să primească vestea Evangheliei. Rămânem indiferenţi? Să avem simţăminte divine faţă de aceştia. Spre îmbărbătarea noastră putem să privim spre Acela „care a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine“.
Lacrimile din versetul 31 sunt de altă natură. Pavel i-a îndemnat cu lacrimi pe credincioşi, noapte şi zi. Prevedea ziua în care va fi părăsit de toţi din Asia? În orice caz, avea pe inimă binele credincioşilor pe care îi îndemna cu lacrimi. Cuvântul folosit pentru „a îndemna“ înseamnă „a vorbi stăruitor inimii“, „a avertiza“. Pavel nu a folosit ciocanul şi dalta pentru a vorbi inimilor efesenilor, ci a făcut-o cu lacrimi. Aceasta ne aminteşte de un cuvânt din Ieremia: „Dacă nu veţi asculta aceasta, sufletul meu va plânge în locuri ascunse pentru mândria voastră şi ochiul meu va plânge amar şi va vărsa lacrimi…“ (Ieremia 13:17 ). Cât de mult L-a lovit şi pe Domnul Isus faptul că ucenicii nu L-au înţeles şi nu au putut să pătrundă sentimentele Sale cu privire la cruce.
Şi noi trebuie să ne exercităm slujba printre credincioşi cu astfel de sentimente. Acest lucru începe în familie şi continuă în poporul lui Dumnezeu. Poate vom avea parte de lacrimi, dar Dumnezeu va „pune“ lacrimile în „burduful Său“, cum spune psalmistul. Lacrimile vărsate în slujba pentru Domnul nu sunt pierdute. În Psalmul 126:5 citim minunatele cuvinte: „Cei care seamănă cu lacrimi vor secera cu cântec de bucurie.“ Aceasta are valabilitate pentru Domnul Isus, pentru apostolul Pavel şi pentru noi. Domnul ne face părtaşi la lacrimile Sale. Dar apoi psalmistul continuă: „Cel care merge plângând, purtând sămânţa de semănat, se va întoarce cu cântec de bucurie, purtându-şi snopii.“ Roada aparţine Domnului nostru. El poartă snopii Săi. Nu este un privilegiu ca printr-o slujbă perseverentă să contribuim puţin, ca El să-Şi ducă cândva acasă snopii? Merită!
Slujba pentru Domnul
-
Furrer
Cu siguranţă, fiecare credincios doreşte să-i slujească Domnului şi Mântuitorului său. Din această dorinţă cu intenţii bune rezultă adesea multă voinţă proprie. Fiecare se gândeşte cum ar putea sluji Domnului, ce ar putea face pentru El. Auzim chiar spunându-li-se tinerilor credincioşi: indiferent ce faceţi, dar să faceţi ceva!
Nu vom cerceta în continuare cum apreciază Domnul o astfel de acţiune şi astfel de slujbe, ci ne vom întreba: cum trebuie să procedăm corect, dacă dorim să-i slujim Domnului?
În primul rând este important şi necesar să vedem care sunt principiile pe care ni le-a dat Dumnezeu în Cuvântul Său despre slujba alor Săi. Biblia ne dă în acest sens indicaţii clare. Apoi trebuie să ştim care este misiunea noastră personală de la Domnul.
Diferite tipuri de slujbă
Slujba pentru Domnul este un privilegiu pentru fiecare creştin. Cuvântul lui Dumnezeu deosebeşte diferite slujbe:
- a) Slujba amintită în Romani 12:1 este o slujbă îndreptată spre Dumnezeu. Ea cuprinde şi adorarea, care vine din inimile noastre şi se înalţă la Dumnezeu.
- b) În Romani 12:7 este vorba de slujba de diacon. Această activitate cuprinde administrarea darurilor materiale. Este o slujbă pentru oameni. Condiţiile morale pe care trebuie să le aibă un astfel de slujitor, le găsim în 1. Timotei 3:8-13 .
- c) În Romani 12 avem şi un al treilea tip de slujbă: slujirea pentru Domnul ca robi (versetul 11). Matei 8:9 ne oferă o ilustraţie clară despre modul în care trebuie exercitată o astfel de slujbă: „Du-te!“ şi se duce. „Vino!“ şi vine. „Fă aceasta!“ şi face (de exemplu Faptele Apostolilor 9:10, 11, 15 ).
- d) Cuvântul „slujitor“ în 1. Corinteni 4:1 înseamnă „persoană căreia i s-a încredinţat o lucrare“. Prin aceasta este desemnată slujba specială a apostolilor.
- e) Pe lângă acestea mai sunt alte slujbe spirituale, ca de exemplu cea a învăţătorului şi a supraveghetorului (Romani 12:7, 8 ). Slujba de supraveghetor este limitată la adunarea locală de care aparţine per-soana care exercită o astfel de slujbă. Cine doreşte să exercite o astfel de slujbă trebuie să îndeplinească condiţiile morale, pe care le găsim în 1. Timotei 3:1-7 .
Lucruri principiale referitoare la slujbă
– Fiecare este înzestrat pentru o anumită slujbă, dar nu toţi pentru aceeaşi slujbă (Luca 19:13 ; Matei 25:15 ).
– Domnul dă fiecăruia un dar după măsura credinţei sale (Romani 12:3, 6 ).
– Fiecare are o lucrare în funcţie de câmpul său de lucru (2. Corinteni 10:13-16 ).
– Există diferite lucrări, iar Domnul este Cel care le împarte (Galateni 2:7-8 ).
– Cuvântul lui Dumnezeu numeşte şi motivele pentru slujbă. În Romani 12:1 îndurările lui Dumnezeu sunt motivul de a-i sluji. În versetul 11 al aceluiaşi capitol se subliniază: „slujind Domnului“. Nu conţinutul slujbei trebuie să fie motivul, ci Domnul. Motivul slujbei noastre nu trebuie să fie succesul, pentru că slujba nu trebuie să-l facă mare pe slujitor (1. Tesaloniceni 2:6 ).
– Gândul cu care trebuie să ne exercităm slujba, trebuie să fie gândul Domnului Isus, care S-a golit pe Sine Însuşi, a luat chip de rob, S-a smerit şi a mers până la moarte în ascultarea Sa (Filipeni 2:5-8 ).
– El ne va răsplăti pentru ceea ce ne-a încredinţat şi pentru care ne-a dăruit har (Matei 25:21, 23 ). Reţineţi: răsplata nu este în funcţie de mărimea darului, ci fiecare, care a fost fidel, primeşte aceeaşi răsplată.
Reţineţi: Succesul unui slujitor este întotdeauna problema lui Dumnezeu (1. Corinteni 12:4-6 ). Duhul lui Dumnezeu foloseşte darurile pe care le are fiecare persoană în parte. Domnul dă lucrările. Efectele care rezultă sunt numai de la Dumnezeu.
Întrebări practice
Care sunt pregătirile necesare, conform Scripturii, pentru slujbă? Pregătirea pentru o slujbă nu se face într-o şcoală biblică, ci în şcoala vieţii, în care Domnul ne-a pus pe fiecare. Conform Efeseni 2 .10, atât noi suntem pregătiţi pentru slujbă, cât şi slujba este pregătită pentru noi.
Ce să facem? Dumnezeu nu cere nimic altceva de la noi, decât să facem voia Sa şi să nu urmăm voia proprie (Galateni 1:16 ).
Ce înseamnă a face voia lui Dumnezeu? A face tot ce vrea Dumnezeu şi a nu face nimic ce nu vrea El (Ioan 4:34 ; Galateni 5:17 ).
Cum recunosc voia lui Dumnezeu? Îl putem ruga pe Dumnezeu să ne arate voia Sa (Faptele Apostolilor 22:10 ). Important este: când ne arată voia Sa, să o acceptăm! (a se vedea cartea Iona).
Cum Îi putem sluji Domnului? În Luca 16:10 citim: „Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult.“ Dacă sunt credincios în lucrurile mărunte, Domnul îmi va încredinţa mai mult (Marcu 4:25 ). Dar totdeauna începe de jos.
Când este timpul să-i slujim? Despre filipeni, apostolul scrie că din prima zi, adică de la întoarcerea lor la Dumnezeu, au luat parte la Evanghelie (Filipeni 1:5 ). Ei n-au spus: mai târziu! „Vesteşte Cuvântul, stăruie la timp şi nelatimp“ (2. Timotei 4:2 ).
Cât timp Îi putem sluji Domnului? Timpul de slujbă este limitat pentru fiecare, de aceea să folosim timpul (Efeseni 5:16 ; 1. Corinteni 7:29 ; Coloseni 4:5 ).
Recunoaşterea şi evitarea pericolelor
În slujba pentru Domnul există şi pericole. Ele sunt ca şi stâncile în mare, pe care trebuie să le ocolim.
A nu face nimic. Dumnezeu doreşte să facem acea lucrare pentru care ne-a făcut capabili (Ieremia 1:5-8 ).
A face prea mult. Această stare este mai gravă decât a nu face nimic, deoarece poate avea urmări foarte mari. Unii au început o lucrare cu mult entuziasm şi au renunţat la ea cu resemnare.
A face ceva în independenţă (Ioan 21:3 ). Rezultatul va fi ca odinioară la ucenici: „În noaptea aceea n-au prins nimic.“ Este deci greşit a face pur şi simplu ceva. Contrariul independenţei îl găsim în Faptele Apostolilor 13:1-3 : Adunarea s-a făcut una cu slujitorii Domnului prin punerea mâinilor.
Amestecul în lucrarea altora. Cu privire la slujba altora, am putea întreba ca Petru: „Dar cu acesta ce va fi?“ (Ioan 21:21 ). Răspunsul Domnului sub forma unei contraîntrebări este clar: „Ce-ţi pasă ţie?“
A fi epuizat, a renunţa la slujbă. Ioan, numit Marcu, şi Dima sunt două exemple în acest sens în Noul Testament (Faptele Apostolilor 13:13 ; 15:38 şi 2. Timotei 4:10 ). În cazul lui Ioan, numit Marcu, a avut loc o reabilitare deplină (2. Timotei 4:11 ), în cazul lui Dima, din nefericire, nu.
A te lăuda cu slujba. Acest pericol îl recunoaştem, dacă ne întrebăm: Cât vorbesc despre mine şi despre slujba mea? (comparaţi 2. Corinteni 10:17, 18 ).
„De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdea-una în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“ (1. Corinteni 15:58 ).
Istoria ulterioară și declinul spiritual
Georges André…
Capitolul V – Istoria ulterioară şi declinul spiritual
Încercarea
Perioada glorioasă a lui Solomon nu a durat prea mult. Deja în timpul vieţii sale, decaderea începuse, iar sub Roboam, fiul său, s-a produs dezbinarea împărăţiei; leviţii, care erau risipiţi în teritoriul ocupat de cele zece semintii s-au pomenit în faţa unei probleme foarte dificile. Ieroboam introduce idolatria şi aşază preoţi ai înălţimilor pentru ţapii şi viţeii pe care îi făcuse (2. Cronici 11:15). El caută să inspire leviţilor dezgust faţă de preoţia Domnului. Ce era de făcut? Leviţii ar fi trebuit să se supună lui Ieroboam şi planurilor sale păcătoase? Să se mulţumească a se duce din când în când la Ierusalim? „Leviţii şi-au părăsit ţinuturile şi moşiile şi au venit în Iuda şi la Ierusalim” (2. Cronici 11:14). Ei au preferat să părăsească ceea ce aveau, meleagurile care le erau dragi şi să se mute acolo unde Numele Domnului era încă, în mod liber, recunoscut şi adorat. Fără a se lăsa influenţaţi de faptul că la Ierusalim nu-i aşteptau averi şi moşii, fără să se împiedice de faptul că zeciuiala furnizată acum de două semintii nu se putea compara nici pe departe cu aceea provenită de la cele douăsprezece seminţii altădată, deşi numărul leviţilor nu se modificase.
Este o dilemă cu care s-au confruntat numeroşi slujitori ai lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, o situaţie tragică pe care o mai întâmpină şi astăzi mulţi servitori ai Domnului. Poate că se va pune la fel problema şi pentru unii dintre cititorii mei!
Din alt punct de vedere, schimbarea domiciliului este o problemă de stringentă actualitate, fie pentru tinerii care se stabilesc înaltă localitate spre a-şi continua studiile sau a-şi face ucenicia sau stagiatura, fie pentru alţii ceva mai în vârstă aflaţi în căutarea unui loc de reşedinţă pentru ei şi familiile lor, sau transferaţi în interesul serviciului. Cât de important este să alegem, sau mai degrabă să-L lăsăm pe Domnul să ne arate ce a ales El pentru noi! Or, pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu, a ne ataşa uneia sau alteia dintre adunările creştine nu este un lucru de cea mai mare importanţă? Poate că adunarea pe care Domnul a ales-o pentru noi este una mică şi acolo va trebui să începem această ucenicie de levit, aşa cum am văzut-o în paginile precedente. În cazuri excepţionale, s-ar putea ca Domnul să ne conducă, prin forţa împrejurărilor, să ne aşezăm într-o localitate unde nu există adunare. Dacă în localităţile învecinate sunt adunări creştine, grija noastră va fi să le contactăm şi să stabilim relaţii cu acei credincioşi. Apoi, va trebui să începem a căuta, în imediata noastră apropiere, suflete care manifestă un oarecare interes pentru lucrurile lui Dumnezeu, să le transmitem un mesaj evanghelic; apoi, vom încerca să le grupăm în casa noastră pentru a cerceta împreună Cuvântul lui Dumnezeu. Şi Domnul va putea binecuvânta lucrarea începută de noi. La prima vedere, ni s-ar părea aşa ceva cu totul ieşit din comun, extraordinar. Totuşi, aceasta este experienţa binecuvântată făcută de mulţi fraţi ai noştri, în ultimele câteva zeci de ani, în numeroase ţări străine sau de aceia care au trebuit să-şi schimbe locul de muncă în alte localităţi. Căutând suflete care ar fi dorit să cunoască pe Dumnezeu, fraţii noştri au devenit, în multe cazuri, mijlocul binecuvântat folosit pentru înfiinţarea unor noi adunări creştine. Fără îndoială că, pentru a realiza asemenea lucruri, sunt necesare: o călăuzire clară din partea Domnului, o umilinţă adâncă, multă energie, perseverenţă, pentru că vrăjmaşul nu precupeţeşte nici un efort pentru a pune piedici lucrării lui Dumnezeu.
Să facă Domnul să fim o binecuvântare, şi nu o piedică, în orice loc şi în orice adunare ne-ar aşeza El! Când un tânăr credincios va părăsi o localitate, ce bine ar fi să se poată spune cu privire la el: „O minunată amintire ne lasă acest om care ne-a fost de un real folos!” Din altă perspectivă, este bine ca fiecare din noi, acolo unde ne aflăm, să ştim să îmbrăţişăm cu căldură pe tinerii care vin la noi pentru un timp scurt, sau pentru a se stabili acolo. Este de dorit să găsească din partea noastră dragoste, înţelegere, un sfat sau o mână de ajutor la nevoie. Într-o adunare mare, de asemenea, va trebui ca tinerii aflaţi acolo, pentru un anumit timp, să nu se retragă grăbiţi la sfârşitul întrunirilor credincioşilor, ci să aibă pe inimă stabilirea de relaţii cu tinerii locali şi cu eventuali prieteni de familie aflaţi în localitatea respectivă. Altfel, este foarte posibil ca ei să treacă neobservaţi în mulţime. Dar dacă s-a stabilit o relaţie şi tânărul respectiv a beneficiat de ea – aşa cum s-a întâmplat cu mulţi dintre noi – ce fericit va fi el să poată spune mai târziu: „mult bine am primit, de mari binecuvântări am avut parte în adunarea aceasta unde Domnul mi-a vorbit adesea, într-un mod decisiv, prin intermediul a diferiţi prietenii”
Învăţarea Legii
Sub domnia lui Iosafat, îi vedem pe leviţi îndeplinind o nouă funcţie. Astfel, în 2. Cronici 17:7-9, nişte leviţi însoţesc alte persoane importante din anturajul împăratului şi „învaţă pe oameni în Iuda, având cu ei cartea legii Domnului”. Ei fac astfel turul cetăţilor lui Iuda şi contribuie la instruirea poporului. Era un timp de decădere morală şi religioasă: Ce mijloc mai eficient s-ar fi putut găsi pentru a întoarce inimile oamenilor spre Dumnezeu, decât prezentarea, explicarea, lămurirea Cuvântului Domnului? Acelaşi procedeu binecuvântat este folosit şi pe timpul lui Iosia, când a fost găsită cartea Legii (2. Cronici 34:30şi 35:3), unde îi găsim pe leviţi „învăţând pe tot Israelul.” O slujbă binecuvântată pe care puţinii leviţi întorşi din robia babilonică au împlinit-o pe timpul lui Neemia când „leviţii lămureau poporului Legea…citeau tare şi clar din cartea Legii lui Dumnezeu şi-I dădeau sensul, ca să-i facă să înţeleagă citirea” (Neemia 8:7-8).
Cântarea
Mai găsim, pe timpul împăraţilor, o magnifică ocazie când cântăreţii şi-au făcut auzite glasurile. În 2. Cronici 20, Iosafat este atacat de o mare mulţime şi împărăţia lui se află în mare pericol. Împăratul caută pe Domnul, convoacă poporul să se roage împreună cu el şi rosteşte aceste cuvinte memorabile: „O, Dumnezeul nostru… noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi care înaintează împotriva noastră, şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine” (versetul 12). Atunci un cântăreţ, unul dintre fiii lui Asaf, a fost folosit de Domnul pentru a transmite poporului promisiunea victoriei: „Nu veţi avea de luptat de data aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea mântuirea Domnului” (versetul 17). A doua zi, când Iosafat a ieşit cu oştile sale, „în învoire cu poporul a numit…” – Ce? Nişte căpetenii în fruntea oştirii? Nu, „nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte, şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul” (versetele 20,21). Ce lucru interesant! În faţa vrăjmaşilor lor şi confruntaţi cu un asemenea pericol, oamenii aceştia cântau! „În clipa când au început cântările şi laudele”, Domnul a întins nişte capcane contra vrăjmaşilor care au fost bătuţi şi s-au ucis între ei. Iosafat şi tot poporul lui nu au avut de făcut altceva decât să ia prada de război. A patra zi, s-au adunat să binecuvânteze şi să laude pe Domnul; întoşi la Ierusalim, ei au venit la Casa Lui cu sunet de alăute, de harfe şi de trâmbiţe pentru a-I aduce recunoştinţă şi mulţumiri.
Sub domnia lui Ezechia, găsim iarăşi pe leviţi intonând cântări de laudă, de data aceasta legate de jertfe. După restaurarea şi curăţirea Templului, Ezechia adună poporul pentru a aduce iarăşi jertfe în cinstea Domnului. El aşază pe leviţi în Casa Domnului cu instrumentele lui David şi porunceşte să se aducă arderile-de-tot pe altar. „Şi în clipa când a început arderea-de-tot, a început şi Cântarea Domnului… şi au sunat din trâmbiţe până s-a terminat arderea-de-tot” (2. Cronici 29:27-28). Pasaj remarcabil, de unde putem vedea că, fără ardere-de-tot, nu poate avea loc cântarea de laudă! Fără moartea lui Hristos pe cruce, unde Dumnezeu a fost glorificat pe deplin, lauda celor răscumpăraţi nu s-ar fi ridicat niciodată spre sfântul Locaş din ceruri.
Pe timpul lui Neemia, dedicarea zidurilor Ierusalimului a fost marcată de prezenţa leviţilor convocaţi acolo „ca să ţină sfinţirea cu laude şi cântări” (Neemia 12:27). Fiii cântăreţilor s-au adunat, fiind evocate timpurile de odinioară când „pe vremea lui David şi lui Asaf, erau căpetenii peste cântăreţi şi cântări de laudă şi de mulţumire în cinstea lui Dumnezeu.” Acest timp minunat se poate repeta, pentru că „tot Israelul, în zilele lui Zorobabel şi Neemia, a dat părţile cuvenite cântăreţilor şi uşierilor, zi de zi” (Neemia 12:47). Ei şi-au reluat astfel slujba de adorare şi de laudă în cinstea Domnului în ciuda epocii deosebit de critice pe care o traversau.
Trezirile religioase
În istoria împăraţilor lui Iuda, găsim numeroase treziri succesive, adică tot atâtea întoarceri ale poporului spre Cuvântul Domnului şi spre Casa Lui. Uşierii au avut adesea un rol foarte important în trezirile respective, dar timpul şi spaţiul nu ne permit să intrăm în detalii. Să amintim doar importanţa lor contribuţie la încoronarea lui Ioas (2. Cronici 23:4,7,8). Pe vremea lui Ioas (2. Cronici 24) şi a lui Iosia (2. Cronici 34), leviţii adunau argintul necesar restaurării Templului. Sub domnia lui Ezechia, ei s-au ocupat de curăţirea Templului (2. Cronici 29) şi au dat un ajutor însemnat preoţilor al căror număr s-a dovedit a fi insuficient (versetul 34). Ei au participat activ la sărbătorirea Paştelor de către regele acesta (2. Cronici 30:15,21-22). Împreună cu preoţii au rostit rugăciunea de binecuvântare (versetul 27). De asemenea, în 2. Cronici 35, cu ocazia sărbătorii Paştelor sub domnia lui Iosia, leviţii s-au aflat fiecare la locul lui (versetele 3,6,15). Chiar şi pe timpul lui Ezechia, ei îşi reiau atribuţiile de intendenţi în administrarea zeciuielilor (2. Cronici 31:12-14) şi în distribuirea lor metodică faţă de cei ce erau îndreptăţiţi să beneficieze de ele (versetul 14 şi următoarele), inclusiv pruncii, soţiile, fiii şi fiicele acestora.
Întoarcerea din robie
Mai numeroşi decât preoţii pe vremea ultimilor împăraţi ai lui Iuda, leviţii s-au împuţinat considerabil, pe timpul lui Zorobabel şi apoi al lui Ezra. Astfel, în Ezra 2:40nu mai erau decât 74 de leviţi faţă de câteva mii de preoţi, şi numai 120 de cântăreţi şi 39 de portari. La a doua cursă, Ezra a strâns poporul „la râul care curge spre Ahava” (Ezra 8:15), însă nu a fost găsit acolo „nici unul dintre fiii lui Levi.” A trebuit să se întreprindă nişte demersuri spre a convinge pe vreo patruzeci de bărbaţi să vină cu ei (versetele 18,19). Printre aceştia se găsea şi „un bărbat cuminte” al cărui nume nu este pomenit (poate din raţiuni de umilinţă); fără îndoială că acesta a fost de mare folos fraţilor săi, de vreme ce a fost adus „fiindcă mâna cea bună a Dumnezeului nostru era peste noi” (Ezra 8:18). Într-un timp de ruină, ce binecuvântare poate fi pentru mulţi oameni slujba unui singur bărbat priceput în lucrurile Domnului şi acţionând sub privirile Sale şi cu temere de Numele Lui!
În timpul lui Neemia, leviţii abia sunt menţionaţi la repararea zidurilor (Neemia 3:17), în timp ce alţii au dovedit multă râvnă în această lucrare atât de importantă.
În ciuda numărului lor atât de scăzut, leviţii întorşi din robia babilonică şi-au putut relua activităţile specifice funcţiei lor. Astfel, ei supravegheau lucrările Casei lui Dumnezeu (Ezra 3:8-9), iar la un moment dat au fost repuşi în slujbă (Ezra 6:18).
Ei s-au curăţit „cu toţii” pentru a ţine Paştele Domnului (versetul 20). O bună parte dintre ei – lista respectivă a fost inserată pe paginile Scripturii – au avut pe inimă să se stabilească la Ierusalim, după cum altădată părinţii lor tăbărau împrejurul Cortului întâlnirii (Neemia 11:15-19). După cum am văzut, ei au avut iarăşi posibilitatea de a lămuri poporului cuvintele Legii, iar cântăreţii şi-au exercitat darul pentru gloria Domnului.
Portarii au primit o misiune aparte în vederea împiedicării negustorilor de a pătrunde în Iersualim în ziua sabatului (Neemia 13:15-22). Neemia le-a poruncit să închidă porţile cetăţii înainte de sabat, de îndată ce le va ajunge umbra şi să nu le deschidă decât după sabat (versetul 19). Oare nu găsim aici o învăţătură foarte practică şi pentru noi înşine? Fără îndoială că mulţi credincioşi sunt duşi de gânduri, în special în timpul închinării, în adunările de duminica. Cineva se poate gândi la serviciul sau la activităţile sale zilnice, la problemele cu care s-a confruntat în timpul săptămânii care a trecut, la discuţiile pe care le-a purtat cu unii cunoscuţi sau prieteni etc. Dacă noi luăm, cu ajutorul Domnului, o hotărâre fermă ca, de sâmbăta seara şi până luni dimineaţa, să nu mai vorbim cu nimeni despre activitatea şi lucrurile noastre pământeşti şi să nu ne gândim la toate acestea, este sigur că aceasta va contribui la concentrarea noastră spre lucrurile Domnului, în special în timpul întrunirilor frăţeşti. Să ne gândim în mod deosebit la Persoana divină care este prezentă între cei răscumpăraţi, la Acela Căruia Îi vom adresa rugăciunile şi Cântările noastre.
Decăderea morală şi religioasă
Dar nu toată activitatea leviţilor, după revenirea din Babilon, s-a desfăşurat potrivit voii lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei au păcătuit în privinţa separării de lucrurile necurate, păcătoase. Astfel, în Ezra 9:1, leviţii s-au numărat printre cei ce nu s-au despărţit de popoarele ţării şi au luat dintre fiicele lor soţii pentru ei şi pentru fiii lor. Când, ca urmare a multor şi susţinute eforturi, Ezra a reuşit să convingă poporul să trimită înapoi pe femeile străine, s-a găsit şi un levit care să li se alăture celor ce se opuneau părerii cărturarului Ezra (Ezra 10:15)! Ne sunt păstrate şi numele leviţilor care s-au compromise (versetele 23,24).
Numeroase liste ne-au fost păstrate în cărţile lui Ezra şi Neemia: lista iudeilor care au avut pe inimă să se reîntoarcă în ţara părinţilor lor; lista oamenilor care au venit să locuiască la Ierusalim, în ciuda tuturor neajunsurilor şi renunţărilor pe care o asemenea acţiune le-ar fi implicat; dar şi lista celor ce au necinstit pe Domnul prin alianţele idolatre încheiate cu popoarele ţării.
În Neemia 13:10-13, vedem că leviţii, părăsindu-şi slujbele, „au fugit fiecare în ţinutul lui.” Răspunderea pentru faptul acesta incumba – şi leviţilor, fără îndoială – însă îndeosebi adunării lui Israel şi căpeteniilor sale care nu au vegheat ca zeciuielile să fie aduse cu regularitate pentru a răspunde nevoilor slujitorilor lui Dumnezeu. Ne mirăm uneori de ce sunt atât de puţini leviţi în zilele noastre. Desigur că adesea lipseşte devotamentul faţă de Domnul şi interesele lucrării Sale. Însă revine o mare răspundere şi acelora dintre copiii lui Dumnezeu care neglijează să dea slujitorilor Domnului ceea ce El Însuşi a prescris pentru subzistenţa lor. Domnul Isus a spus El Însuşi: „Vrednic este lucrătorul de plata lui.” După cum am mai remarcat, apostolul Pavel scrie Galatenilor: „Cine primeşte învăţătură în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă” (Galateni 6:6). În Maleahi 3, când Domnul reproşează aceloraşi iudei că L-au „înşelat”, ei răspund fără ruşine: „Cu ce Te-am înşelat?” Şi răspunsul Domnul nu întârzie: „Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi”. Dar există şi un drum al binecuvântării: „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa mea” (Maleahi 3:10).
În cartea lui Maleahi, leviţii sunt din ce în ce mai rar menţionaţi. Amintirea unui preot din vechime – s-ar părea că este vorba de Fineas – (Maleahi 2:4-8) este evocată numai pentru a se dovedi că leviţii s-au abătut de pe cale şi au devenit o pricină de poticnire pentru mulţi oameni în ce priveşte atitudinea ce se cere a fi adoptată cu privire la Legea Domnului. Totuşi, Dumnezeu binevoieşte să Se arate dispus a menţine, ca întotdeauna, o rămăşiţă: „El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului un dar de mâncare în dreptate” (Maleahi 3:3).
În Noul Testament, la prima venire a Domnului Isus, leviţii abia dacă mai sunt pomeniti. Un levit se cobora din Ierusalim spre Ierihon şi a trecut, fără să se oprească, pe lângă un rănit care zăcea într-un lac de sânge. Nişte leviţi au venit la Ioan Botezătorul ca să-l întrebe dacă nu cumva este el Hristosul (Ioan 1:19). Singurul punct luminos, în această ordine de idei, este că Barnaba, un levit (Faptele Apostolilor 4:36), întorcându-se la Domnul, a devenit o binecuvântare pentru mulţi oameni.
Concluzie
Chivotul şi Cortul întâlnirii au dispărut. Templul lui Solomon şi cel al lui Zorobabel au fost distruse. Slujbele leviţilor s-au stins. Toate acestea nu erau decât „umbra unor bunuri viitoare, şi nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor.” Acum noi avem realitatea, o realitate spirituală. Hristos, Dumnezeu arătat în trup, a venit pe pământ. Înviind din morţi şi înălţându-Se în gloria cerească, El ne-a trimis pe Duhul Sfânt care a botezat pe toţi credincioşii pentru a fi un singur trup şi a format Biserica pe care, cu toate sforţările Vrăjmaşului, nici porţile Locuinţei morţilor nu o vor putea birui. Din gloria cerească, El a încredinţat alor Săi diferite daruri pentru a se îndeplini, aici pe pământ în mijlocul poporului Său, slujbe al căror tip a fost însăşi slujba leviţilor. Trebuie să mai spunem o dată că „fiecăruia dintre noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” Datoria fiecăruia dintre noi este să răspundem cum se cuvine misiunii încredinţate, să înveselim inima Stăpânului nostru mai mult ca leviţii de altădată şi să ne străduim a fi, nu o piedică, ci o binecuvântare pentru toţi preaiubiţii Lui de pe acest pământ.
„Tu, Cel vrednic de-osanale,
Ai ales a jertfei cale
Şi, prin dragostea Ta vie,
Robi ne ai pe veşnicie…
Deci cu-al râvnei brâu ne leagă
Să-Ţi slujim cu viaţa-ntreagă,
Să-Ţi jerƒim, cu-a slavei gloată,
Bunuri, timp, fiinţa toată!…”
şi în ziua aceea mult dorită să ne poţi spune la fiecare: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria Stăpânului tău!”
Sunt eu chemat?
Edwin Cross
Chemarea lui Dumnezeu pentru a-I sluji este un lucru care pentru mulţi este învăluit în mister şi dificultate. A ştii făra îndoială că ai fost chemat pare o stare atât de râvnită; totuşi trecerea de la incertitudine la convingere este deseori obscura şi alunecoasă.
Putem aprofunda problema fie din partea lui Dumnezeu, fie din partea noastră. De fapt, cele mai multe dificultăţi apar atunci când luam în considerare pe cea din urma perspectiva, teama noastra de chemarea lui Dumnezeu. Dar pentru privi lucrurile aşa cum trebuie să ne amintim de aspectele obiective în privinta carora exista putina incertitudine şi divergenţe. Temelia de piatră a chemării lui Dumnezeu la lucru este ultima poruncă dată de către Domnul nostru Isus Hristos, care este înregistrată în diferite feluri de către toţi cei patru evanghelişti în evangheliile lor, şi încă o dată de către Luca în primul capitol al cărţii Faptele Apostolilor: „Mergeţi în toată lumea şi vestiţi evanghelia oricărei făpturi.” Aici, în câteva cuvinte, este planul slujitorului. Este un ordin de la Comandantul nostru care cere ascultare. Astăzi, „toata lumea” include Anglia, Irlanda, America şi multe alte ţări pe care le numim „acasă”, de exemplu oraşele noastre cosmopolite. Este esenţial ca proclamarea întregului cuvânt lui Hristos să continue pe toată lungimea şi lăţimea ţărilor aşa-zise creştine, ca să nu sufere aceeaşi soartă ca Africa de Nord şi a Orientul Mijlociu, unde bisericile nou-formate au fost practic distruse de către cucerirea musulmană în secolul al şaptelea. În acelaşi timp nevoia de pe tot cuprinsul pământului este imensă şi este responsabilitatea noastră să ne asigurăm că adevărul lui Dumnezeu este proclamat într-un mod potrivit pe acele continente, ţări şi insule unde Hristos şi ceea se datoreaza lui sunt puţin cunoscute. Nevoia strigătoare şi marea oportunitate din atâtea părţi ale pământului cu greu poate fi lăsată deoparte prea repede. Totuşi scopul nostru se îndreaptă către interesul personal, tihnă, comfort, lenevie şi neglijenţă.
Un principiu îndrumător este acesta: „Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” ( 2:10). Cu alte cuvinte, Dumnezeu te-a făcut o creaţie nouă în Isus Hristos ca tu să-I poţi sluji. Unii lucrători ai lui Dumnezeu au avut parte de niste chemări foarte „izbitoare” şi aceasta a dat multora impresia că intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu este esenţială. Cât de frumos ar fi să îngenunchezi singur pentru a-L auzi pe Dumnezeu spunând : „Du-te pentru Mine în China!”. Cât de încurajator ar fi să citeşti cu litere de aur pe marginea Bibliei tale: „Congo!”, „India!”, „Scandinavia!”. Cu ce încredere perfectă ar asculta cineva o astfel de chemare! Ei bine, lucrarea bărbatului sau femeii către care a venit o astfel de chemare sugerează cu siguranţă că chemările au fost într-adevăr de la Dumnezeu, dar astfel de experienţe nu sunt nici necesare nici obişnuite şi nici nu ar trebui să fie căutate. O chemare care vine în doua minute este mai mult decât probabil să fie evaporată de doua luni de studiu asupra Arabiei la tropice sau doi ani de strădanie împotriva malariei în India. Felul în care este transmisă chemerea lui Dumnezeu variază de la individ la individ. Nu există reguli fixe despre ceea ce constituie şi ceea ce nu constituie o chemare la a sluji. Indiferent dacă îţi vei petrece viaţa în propria ţară sau în străinătate, îţi trebuie acel simţ al cunoştiinţei voiei lui Dumnezeu. Nu exista nici o bază scripturistică în a spune că îţi trebuie un tip specific de chemare pentru a lucra în străinătate, tip de care nu ai nevoie pentru a lucra acasă. Diferenţa dintre o chemare în Honduras şi una în oraşul tău este de ordin geografic, nu spiritual. Fie ca Domnul să te călăuzească să îndeplineşti slujba la care te-a chemat. Începe cu slujba locală, în smerenie; fii încredinţat că Stăpânul îţi va oferi din ce în ce mai multe oportunităţi de a lucra pentru El.
Vesteşte Cuvântul
-
T. Mawson
Acei slujitori ai Domnului care se instruiesc din Cuvântul lui Dumnezeu, sunt înţelepţi şi vor avea cu adevărat succes în lucrarea lor. În Cuvânt ni se spune că „un rob al Domnului nu trebuie să se certe” ci să „vestească Cuvântul” (2. Timotei 2:24; 4:2).
Atunci când un creştin intră într-o dezbatere cu un necredincios, cu privire la adevărul lui Dumnezeu, aceasta este întotdeauna o greşeală şi adesea o manifestare a nechibzuinţei lui, deoarece raţionamentele care se ridică împotriva lui Dumnezeu nu vor fi dărâmate printr-o argumentaţie omenească sau vreo armă firească (2. Corinteni 10:3-5).
Treaba noastră este să vestim adevărul, căci acela este puternic, iar conştiinţele oamenilor îi vor răspunde întotdeauna, oricare ar fi raţionamentul lor denaturat. Într-o seară am vorbit cu un om care ne spunea că ideea de iad îi era insuportabilă, această învăţătură era absurdă pentru el, deoarece, gândea el, este imposibil să existe un asemenea loc; el ar fi dorit să dezbată pe această temă, însă noi am refuzat şi ne-am mulţumit doar să cităm din Cuvântul lui Dumnezeu.
În aceeaşi noapte, el a fost trezit din somnul său de alarma de incendiu a oraşului şi, deschizându-şi ochii, a văzut flăcări care ieşeau pe ferestrele unei fabrici vizavi de casa lui. Primul gând care l-a izbit la vederea acelor flăcări, a fost: „sunt în iad!” De ce, de vreme ce el credea că iadul este o imposibilitate?
El a fost luat pe nepregătite şi nu a avut timp să îşi pună în funcţiune raţionamentul sau să-şi pregătească argumentele; cea care s-a exprimat a fost conştiinţa lui interioară, profundă, şi acolo, chiar în centrul fiinţei sale, dedesubtul întregului său sofism şi al raţionamentului său carnal, el ştia că există iad şi că el merita să fie acolo.
Aceea este partea din om care trebuie atinsă, pentru ca ei să se întoarcă la Dumnezeu, iar argumentele noastre, oricât de clare, nu pot ajunge acolo; ele se năpustesc, nevătămătoare, asupra avanposturilor pe care diavolul le-a construit în sufletele oamenilor.
Însă Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi puternic, judecă gândurile şi intenţiile inimii şi îşi croieşte cale printre toate raţionamentele necredincioase care acoperă conştiinţa oamenilor, şi îi convinge de adevăr.
De aceea, spunem iarăşi, înţelepţi sunt acei slujitori ai Domnului care vestesc Cuvântul, şi cu cât vor predica mai credincioşi şi fără adăugiri, cu atât mai mult lucrarea lor va fi pentru Dumnezeu şi astfel va rămâne pentru totdeauna.
„De ce şedem aici până vom muri?”
Edwin Cross
În zilele îndepărtate ale lui Elisei, Samaria era asediată de sirieni iar populaţia îndura o mare foamete. În afara porţilor erau patru leproşi. Ei fie ar fi murit de foame în afara porţilor cetăţii fie ar fi putut să culeagă ceva resturi din tabăra sirienilor, dacă s-ar fi aventurat până acolo.
Întrebarea lor pătrunzătoare „De ce şedem aici până vom muri?” are ecou peste veacuri şi îmi răsună în minte , situându-se pe un plan mai înalt decât nevoia fizică. Ceea ce noi ca mărturie trebuie să facem este să ne ridicăm şi să facem ceea ce este nevoie pentru a preveni durerile morţii şi a întări, într-o acţiune dedicată, lucrurile ce sunt pe cale să piară.
Ne dorim noi cu ardoare precum acei patru proscrişi nişte firimituri pentru subzistenţa noastră? Dorim noi cu înfocare suflete? William Easton a scris: „Suflete vrem noi; şi de suflete dorim să ne ocupăm şi să le obţinem. Puteţi să aveţi încredere în faptul că acolo unde este o mărturie a Evangheliei adevărată, vie şi suflete mântuite, acolo va fi fericire adevărată şi mai puţin timp pentru probleme din adunare”. Ne dorim noi suflete? Există sete pentru salvarea oamenilor? Obişnuiam să o numim „dragoste pentru suflete” – mai are încă cineva aşa ceva? Domnul a însetat după suflete iar unul din acele suflete a fost al meu. Nu te atinge acest lucru, nu te motivează? Nici unuia dintre noi nu ne place să ne aventurăm dincolo de ceea ce ştim că este sigur, chiar dacă este asemănător cu o colonie de leproşi înfometaţi. Dar cei mai mulţi dintre noi ne aflăm în împrejurări mult mai confortabile: şi poate tihna şi confortul ne ţin prinşi într-o apatie care poate duce la stingere. Vei sta tu în colţul tău comod şi nu vei face nimic pentru Evanghelie? Sau te vei ridica să cauţi înmulţirea sufletelor pentru Domnul acolo unde ai fost pus?
Istorisirea, probabil bine cunoscută, continuă iar leproşii intră în tabăra sirienilor şi descoperă că o armată nevăzută i-a pus pe fugă! Care este răspunsul lor? Care ar fi al nostru? Considerăm că avem comori mari, savurăm întâlnirile şi conferinţele, scrierile Bibliei şi prietenii noştri creştini, citim cărţi excelente şi ne bucurăm de munca altora pe câmpuri de lucru din străinătate. Avem „adevărul”, o descriere cu cuvinte răsunătoare, dar ce faci tu pentru Evanghelie? Leproşii au intrat într-o binecuvântare fabuloasă – noi avem comoara minunată a adevărului creştin, o mântuire mare – răspunsul lor a fost „Nu facem bine; ziua aceasta este o zi de veste bună şi noi tăcem”. Nici tu nu faci bine dacă în ziua veştii bune, ziua lui Dumnezeu de har, păstrezi tăcerea şi nu faci nimic pentru acei încă în nevoie. Provocarea cuvintelor acelor patru leproşi este reală pentru mine şi am încredere că ele îţi vor influenţa conştiinţa astfel încât să te ridici şi să spui Evanghelia celor aflaţi încă în primejdie şi în nevoie.
articol preluat de pe biblecentre.org
Adevărurile de bază ale creştinismului
Max Billeter…
În această seară aş dori să prezint adevărurile de bază ale creştinismului şi aş dori să le împart în trei părţi. Prima parte are legătură cu arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos, a doua, Evanghelia lui Dumnezeu şi, a treia, taina lui Hristos.
- Arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
În legătură cu aceasta, voi citi trei pasaje:
„iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2. Timotei 1:10 )
„Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât” (Fapte 2:22-23 )
„Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, pentru care noi toţi suntem martori. Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt., a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi” (Fapte 2:32-33 )
Creştinismul începe cu arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, iar această arătare conţine cinci adevăruri:
- i) Întruparea
Cu două mii de ani în urmă, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos a trăit pe pământ; Fapte 2:22 ne arată două lucruri măreţe cu privire la această viaţă. în primul rând, El este „Isus din Nazaret”, iar aceasta înseamnă că El a devenit Om adevărat, dar şi că El era respins de oameni. Al doilea fapt cu privire la viaţa Sa este acela că El era „adeverit de Dumnezeu înaintea voastră”. El a fost adeverit de Dumnezeu ca fiind curat şi sfânt. Chiar în umblarea ca om umil pe pământ El era, în acelaşi timp, Dumnezeu veşnic – omniprezent, omniscient şi omnipotent. Acestea sunt cele două adevăruri mărete ale vieţii Sale. Petru rezumă aceasta spunând că El era respins de oameni, dar ales şi scump înaintea lui Dumnezeu.
- ii) Crucea
Fapte 2:23 prezintă două aspecte minunate ale Golgotei pentru noi. Acolo El a fost dat de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, omorât de oameni. În legătură cu aceasta, aş dori să menţionez cei doi pomi din grădina Edenului. În primul rând, din pomul vieţii acţionează harul lui Dumnezeu prin istoria omului. Am putea arăta multe exemple unde harul lui Dumnezeu era activ în această lume, dar apogeul harului lui Dumnezeu era darul Fiului Său la crucea Golgotei. În al doilea rând, din pomul cunoştinţei binelui şi răului acţionează linia responsabilităţii omului. Întotdeauna când privim responsabilitatea omului de-a lungul secolelor găsim doar eşec. Am putea spune multe despre eşecul omului sub responsabilitate, dar punctul culminant este la Golgota unde Prinţul Vieţii a fost omorât de noi oamenii. Acesta este al doilea aspect important al arătării Sale.
iii) Învierea
„Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus” (Fapte 2:32 ) şi făcând aceasta El confirmă două aspecte. În primul rând, curăţia desăvârşita a vieţii Sale, deoarece El nu ar lăsa ca „Sfântul [Său] să vadă putrezirea” (v. 27) şi in al doilea rând, perfecţiunea jertfei Sale de la Golgota, deoarece El nu ar „lăsa sufletul [Său] în Locuinţa Morţilor (lit. hades)” (v.27).
- iv) Înălţarea
Acest Isus a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu (v.33). Luca descrie aceasta în evanghelia sa şi, de asemenea, în Fapte. Este o scenă minunată. Mântuitorul nostru a ieşit înspre Betania cu ucenicii Săi şi în timp ce Îşi înălţa mâinile şi îi binecuvânta a fost luat la cer. Dumnezeu l-a aşezat în locul de onoare. Este un fapt foarte important în creştinism că acum este un om în ceruri. Aceasta arată clar că creştinii au o cetăţenie cerească, dar mai arată şi că sfârşitul fiecărui creştin este în ceruri.
- v) Coborârea Duhului Sfânt
Al cincilea fapt pe care îl găsim în acelaşi verset, Dumnezeu Duhul Sfânt a venit pe pământ, în primul rând, pentru a locui în fiecare credincios şi, în al doilea rând, pentru a locui în adunare. Acesta este un privilegiu deosebit al tuturor creştinilor că acest Oaspete Divin locuieşte în trupurile noastre tot la fel ca în adunare. Acestea sunt cele cinci puncte în relaţie cu arătarea Mântuitorului nostru, Domnul Isus Hristos.
Pe scurt: Acest fapt al arătării nu se aplică doar naşterii Sale, ci şi vieţii Sale, morţii Sale pe Golgota, învierea Sa, înălţarea Sa şi, de asemenea, venirii Duhului Sfânt pe pamant. Aceasta este ceea ce Pavel are în gând în 2. Timotei 1:10 : ” iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie”.
- Evanghelia lui Dumnezeu
Vom mai citi încă trei pasaje:
” în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7 )
” Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus. Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Romani 8:1-3 )
” Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am şi avut intrare, prin credinţă, în acest har în care stăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu.” (Romani 5:1-2 )
Continuând să citim în 2. Timotei 1:10 descoperim că evanghelia este predicată acum pe baza arătării Mântuitorului nostru, Isus Hristos şi că Apostolul Pavel era mesagerul, apostolul şi învăţătorul acestui adevăr. Ca mesager el era cel care spunea acest mesaj, ca şi apostol el avea puterea de a duce acest mesaj, iar ca învăţător el explica mesajul în toate detaliile lui.
- i) Eliberare
Evanghelia lui Dumnezeu prezentată în Romani atinge două mari probleme ale omenirii. Efeseni 1:7 poate fi considerat ca un rezumat al epistolei către Romani şi menţionează două lucruri pe care credinciosul le primeşte. În primul rând, el primeşte eliberare din sclavia moştenită a păcatului şi, în al doilea rând, el primeşte iertare de păcatele sale. Acesta este mesajul pe care îl găsim în epistola către Romani. Dacă cineva recunoaşte că este sclavul păcatului care locuieşte în el şi dacă vine la Domnul Isus cu această problemă şi găseşte odihnă în lucrarea de la Golgota, atunci ceea ce citim în Romani 8:1-3 devine adevărat pentru el. Când cineva se converteşte, când acceptă darul pe care Dumnezeu îl face prin Hristos şi lucrarea Sa la Golgota, atunci el este liber să ştie că pentru el nu mai este condamnare; aceasta este Romani 8:1 . Păcatul este încă în el, dar, cu toate acestea, el este „în Hristos”. Pavel deseori spune că noi suntem „în Hristos” şi cu toate că nu mereu are în vedere acelaşi lucru, el se referă întotdeauna la poziţia noastră ca şi creştini. Ceea ce are în vedere în Romani 8:1 este faptul că în Hristos suntem păziţi deplin de orice judecată a lui Dumnezeu.
Apoi, în versetul 2, Pavel explică faptul că creştinul este liber să cunoască un al doilea aspect. În cel credincios sunt două legi (sau principii): este legea păcatului şi a morţii şi este legea Duhului de viaţă. Primul principiu este unul rău. Păcatul este încă în el şi păcatul întotdeauna doreşte să-l seducă (acesta este un principiu foarte important), dar din cauza credinţei lui, în el este şi al doilea principiu, legea Duhului de viaţă. Acum avem aspectul important: al doilea principiu este dominant faţă de primul. Experienţa noastră pare să contrazică aceasta, dar credinţa ţine cu tărie acest adevăr. Aş dori să subliniez o propoziţie din acest verset, aceasta este „avem pace”. Întotdeauna îmi vine în minte acest verset atunci când călătoresc cu avionul. Când avionul decolează au loc cele două legi: prima este legea gravitaţiei şi anume că pământul atrage un corp, iar aceasta este o lege foarte puternică (este motivul pentru care un avion cu o greutate de câteva tone rămâne la sol), dar când avionul se ridică apare legea vitezei şi a aerodinamicii. Această a doua lege este dominantă faţă de prima şi astfel acest avion care cântăreşte tone este ridicat mult deasupra pământului. Aceasta este exact ceea ce creştinul poate experimenta zilnic. El crede cu tărie în convingerea că legea duhului de viaţă este mai puternică decât legea păcatului şi a morţi şi poate îndeplini aceasta zilnic prin exerciţiul credinţei.
Apoi în versetul 3, Pavel arată fundamentul acestor două adevăruri măreţe. El menţionează trei lucruri cu privire la Domnul nostru Isus Hristos. Primul, El a venit „în asemănare cu carnea păcatului”. Atunci când trăia pe pământ, El avea aceeaşi înfăţişare cu ceilalţi oameni în care locuia păcatul, dar în El nu era păcat. A fost o mare umilinţă faptul că El a venit în asemănarea cărnii păcătoase. Apoi se menţionează motivul venirii Sale. Am putea enumera o listă lungă de motive pentru care Fiul lui Dumnezeu a devenit om, cum ar fi acela de a se da pe Sine Însuşi ca împarat lui Israel, iar motivul cel mai înalt a fost acela de a-L descoperi pe Tatăl, dar principalul motiv a fost acela de a rezolva această problemă a păcatului în lumina unui Dumnezeu sfânt şi drept. În final, rezultatul este apreciat. La Golgota, Dumnezeu a judecat păcatul în timpul celor trei ore de întuneric, atunci când El era făcut păcat. Ceea ce a suferit Mântuitorul nostru acolo nu vom pricepe niciodată pe deplin, nici chiar în eternitate.
- ii) Iertare
Dar este o a doua problemă în ceea ce ne priveşte pe noi oamenii: am păcătuit, am gândit rău, am spus vorbe urâte, am comis fapte rele şi am mers pe căi greşite şi din această cauză noi aveam nevoie de iertare. Sunt oameni pe pământ care cunosc că păcatele lor au fost iertate pe baza lucrării de la Golgota, ce lucru minunat! Dumnezeu este sfânt şi El trebuie să pedepsească păcatul, dar când păcatele sunt iertate acolo nu mai este nicio pedeapsa din partea lui Dumnezeu. Dar în Romani 5:1 , apostolul vorbeşte despre îndreptăţire. Îndreptăţirea este foarte aproape de iertare, dar merge mai departe. Un om îndreptăţit stă înaintea lui Dumnezeu ca şi cum el nu ar fi păcătuit niciodată. Ca o ilustraţie, să ne imaginăm un tată care avea un băieţel şi de fiecare dată când acest băieţel era neascultător tatăl lua ciocanul şi bătea un cui în peretele din camera de zi şi când băiatul îşi recunoştea neascultarea atunci tatăl lua un cleşte şi scotea cuiul – aceasta este iertare. Când bunicul venea în vizită el se ducea întotdeauna la perete şi număra găurile, astfel ca putea să numere de câte ori nepotul său fusese neascultător şi de câte ori această neascultare a fost iertată. Tatăl nu era însă fericit cu aceasta şi a luat chit şi a astupat găurile astfel că atunci când bunicul venea înapoi, el putea să creadă că nepotul său nu fusese neascultător nici măcar o dată – aceasta este îndreptăţire, să stai înaintea lui Dumnezeu ca şi cum nu ai păcătuit niciodată.
În Romani 5:1-2 avem trei perspective asupra credinţei. Creştinul priveşte înapoi la trecutul său, el ştie că a fost îndreptăţit prin credinţă şi are pace cu Dumnezeu. Tot trecutul său a fost pus în ordine prin gândul lui Dumnezeu. Apoi avem perspectiva prezentului. În prezent el are acces la Dumnezeu. Acesta este un adevăr minunat! Creştinii au acces liber la Dumnezeu. Aceasta este exact ceea ce păcatele sale îl împiedicau să facă. Vedem aceasta în grădina Eden după ce primul om a fost alungat din grădină, iar un heruvim şi o sabie înflăcărată îi opreau accesul la Dumnezeu. În baza lucrării lui Hristos pe Golgota noi avem acces zilnic la Dumnezeu ca făpturi vii. Aş dori să vă întreb dacă folosiţi această libertate în mod practic. Cunoaşteţi astfel de momente în viaţa voastră zilnică, când vă retrageţi în spatele unei uşi închise pentru a fi singuri cu Dumnezeul vostru? Dacă nu cunoaşteţi aceasta, atunci nu cunoaşteţi cel mai mare privilegiu pe care un om îl poate avea pe pământ, această minunată părtăşie tainică, cu Dumnezeu. Aceasta este perspectiva prezentului. Apoi este privirea de ansamblu asupra viitorului. Ne bucurăm ” în speranţa gloriei lui Dumnezeu „. Nu ştim ce vom trăi mâine, dar creştinul cunoaşte că viitorul său este într-o ordine desăvârşită. Dumnezeu nu ne-a promis o cale uşoară, El nu ne-a promis o viaţă fără probleme (în călătoriile mele am întâlnit deseori creştini care mergeau pe o cale foarte dificilă), dar ceea ce El ne-a promis este că la sfârşitul drumului vom intra în gloria lui Dumnezeu. Cu aceasta ne putem lăuda plini de mulţumire.
- Taina lui Hristos
Vom citi patru pasaje:
„din care, citind, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh; că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie” (Efeseni 3:4-6 )
„făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ; în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:9-11 )
„şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1:22-23 )
„după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:4-6 )
Am văzut că Evanghelia lui Dumnezeu a venit în întâmpinarea problemei noastre a păcatului pe baza lucrării de la Golgota. Toate lucrurile au fost puse în ordine. Aceasta este bogăţia harului lui Dumnezeu. Totuşi, chiar dacă acest lucru poate fi atât de măreţ, există ceva chiar mai măreţ decât acesta şi anume că Dumnezeu nu a rezolvat numai problema păcatului nostru la Golgota, dar pe baza Golgotei şi a învierii Domnului nostru Isus Hristos, El a dăruit creştinului lucruri noi şi minunate. Acestea sunt lucruri pe care credincioşii Vechiului Testament nu le aveau, ele sunt cel mai strâns legate de arătarea Mântuitorului nostru, Isus Hristos şi sunt parte a adevărurilor de bază ale creştinismului. Epistola către Romani ne arată cum au fost rezolvate problemele omului vechi, în timp ce Epistola către Efeseni ne arată ceea ce i-a dăruit Dumnezeu omului nou. Dacă am văzut Efeseni 1:7 ca un rezumat al Epistolei către Romani, în Efeseni 3:6 găsim un rezumat al Epistolei către Efeseni. Sunt întotdeauna uimit de cât de concis poate pune Apostolul Pavel lucrurile. El rezumă întreaga învăţătură a Epistolei către Efeseni într-un singur verset şi în acest singur verset el ne arată cele trei daruri minutate ale lui Dumnezeu pentru creştini.
- i) Creştinii sunt împreună-moştenitori cu Hristos
Pavel explică aceasta în capitolul 1 versetele 9-11. În primul rând, el declară în versetul 9 că acum transmite o taină (o taină este un adevăr care nu fusese revelat în Vechiul Testament). Apoi în versetul 10 el spune că Domnul Isus, ca om, este aşezat deasupra cerurilor şi pământului. Aceasta nu este o taină, deoarece fusese descoperită în Vechiul Testament, în Psalmul 8:5 : „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi L-ai încununat cu glorie şi cu onoare. L-ai făcut să stăpânească peste lucrările mâinilor Tale”.
Efeseni 1:10 fusese deja descoperit în Vechiul Testament, dar taina este aceea că Domnul Isus nu va deţine această moştenire singur, El va avea această moştenire împreună cu noi cei credincioşi. Domnul Isus este principalul moştenitor, dar şi noi suntem împreună-moştenitori cu El şi ne îndreptăm spre această moştenire. Această moştenire este creaţia, universul care a fost deja câştigată prin lucrarea Domnului Isus la Golgota, cu toate că nu a fost încă eliberată. Când această moştenire va fi eliberată, El o va lua în stăpânire în calitate de moştenitor principal şi noi vom fi moştenitori cu El. Vom avea administrarea lumii angelice şi, de asemenea, vom avea şi sarcini administrative în ce îi priveşte pe oamenii care vor trăi în perioada mileniului (împărăţiei de o mie de ani). Aceasta este moştenirea despre care El vorbeşte aici.
- ii) Creştinii sunt „un singur trup”
În al doilea rând, noi suntem „din acelaşi trup”. A fi creştin nu înseamnă numai să deţii ceva minunat în mod individual, ci înseamnă şi să deţii ceva în mod colectiv. Împreună cu toţi cei răscumpăraţi formăm acest unic trup, adunarea. Fiecare credincios este un mădular al trupului lui Hristos, fiecare este o piatră vie în casa lui Dumnezeu; aceasta este partea noastră comună. În Efeseni 1:22-23 , Pavel ne arată minunată dimensiune a adunării lui Dumnezeu şi anume toţi credincioşii de la Cincizecime şi până la răpire. El ne arată în versetul 22 ce poziţie măreaţă are această adunare, Domnul Isus a fost dat adunării ca şi Cap. Aceasta este ceea ce îi conferă adunării prestigiu. Apoi, în versetul 23, prezintă misiunea slăvită a adunării. Poate exista o sarcină mai mare decât aceea de a fi plinătatea Celui care umple totul în toţi? Adunarea lui Dumnezeu are un prestigiu deosebit deoarece Hristos i-a fost dăruit şi are o misiune înaltă deoarece ea a fost dată lui Hristos.
iii) Creştinii au viaţa eternă
Acum ajungem la al treilea punct al Efeseni 3:6 ; suntem părtaşi ai promisiunii Sale. Apostolul Ioan scrie în 1. Ioan 2:25 : „Şi aceasta este promisiunea pe care El ne-a dat-o: viaţa eternă”. Pavel descrie aceasta în capitolul 1:4-6. Creştinii au primit viaţa eternă, iar aceasta implică două adevăruri deosebite. În primul rând, potrivit versetului 4 ei sunt „sfinţi şi fără pată înaintea Lui”. Aceasta înseamnă că ei au acum natura lui Dumnezeu sau, altfel spus, ei au devenit copii ai lui Dumnezeu. Aceasta nu există în timpurile Vechiului Testament. Avraam era numit prietenul lui Dumnezeu (un titlu foarte înalt), dar numai în urma arătării Mântuitorului nostru, Isus Hristos, sunt acum copii ai lui Dumnezeu. A fi copil al lui Dumnezeu presupune două adevăruri fundamentale. Primul este că ei au primit dragostea Tatălui. Aceasta este ceea ce eu am experimentat în primii 30 de ani ai vieţii mele, în relaţiile mele pământeşti. Am avut un tată pământesc care m-a iubit. Dar în următorii 30 de ani am învăţat un lucru şi anume bucuria unui tată de a avea copii. Acestea sunt două aspecte minutate ale poziţiei de copil. Ioan scrie: „Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu” (1. Ioan 3:1 ). Dar v-aţi gândit la faptul că noi suntem pentru bucuria Tatălui şi că Dumnezeu se uită acum la noi şi vede trăsăturile Sale în noi? Aceasta este cu adevărat ceva care îi face bucurie Tatălui. Ca taţi nu ne place să zicem, cu toate că este adevărat, că suntem fericiţi când vedem trăsăturile noastre în copilul nostru. Am experimentat aceasta când s-a născut cel de al şaptelea copil al nostru. Ceilalţi copii ai noştri au ochii albaştri, dar cel de al şaptelea a primit ochii mei căprui şi eram foarte fericit de fiecare dată când cineva observa aceasta. Acesta este sensul în Efeseni 1:4 . Dumnezeu Tatăl priveşte în jos la noi şi ne vede sfinţi şi fără pată în dragoste, bineînţeles, în Hristos.
Este un al doilea aspect în ceea ce priveşte viaţa eternă şi anume ceea ce găsim în versetul 5: am fost rânduiţi spre înfiere. Poziţia de copil şi fiu (sau înfierea) sunt foarte aproape una de alta. Pentru a înţelege ideea de a fi un copil trebuie să ne gândim la un copil mic, dar pentru a înţelege calitatea de fiu trebuie să ne gândim la un copil care a crescut. Sunt două adevăruri minunate în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la calitatea de fiu. Primul, un fiu pătrunde în gândurile tatălui său şi al doilea, el îl poate reprezenta pe tatal într-o manieră plină de demnitate. Aş vrea să ilustrez această diferenţă cu următorul exemplu. Când copiii mei erau mici călătoream anumite perioade şi când mă întorceam acasă ei îmi povesteau păţaniile lor. Ei spuneau: ‘Fratele meu m-a lovit’ sau ‘Am căzut cu bicicleta’ şi este potrivit pentru copii să spună totul tatălui lor, tot la fel este potrivit şi pentru noi să spunem Tatălui nostru ceresc când experimentăm ceva ce este amar pentru noi; acesta este privilegiul copilului lui Dumnezeu. Dar odată am ajuns acasă şi fiul cel mare nu a mai început să-mi spună ce a păţit, ci m-a întrebat ‘Cum a fost călătoria?’. El nu făcuse niciodată aceasta înainte, aşa că i-am spus ‘De astăzi eşti un fiu!’. El era interesat de mine. V-aţi gândit vreodată să vă duceţi la Tatăl în acest fel, nu numai să vorbiţi despre problemele şi dificultăţile voastre, ci şi pentru a-L întreba despre ceea ce umple inima Lui? Dacă vă îndreptaţi spre El în acest fel, El vi-L va arăta pe Preaiubitul Său, singurul Său Fiu şi ceea ce El înseamnă pentru Dumnezeu; atunci veţi avea părtăşie cu Tatăl despre Fiul şi veţi putea să-L reprezentaţi pe Tatăl aici pe pământ cu demnitate. Curând vom face aceasta într-un mod desăvârşit. Romani 8 ne vorbeşte despre aceasta, zicând: ‘Creaţia geme şi aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu’. Atunci noi vom veni cu Domnul Isus pe acest pământ în glorie şi Îl vom reprezenta pe Tatăl într-o manieră plină de o demnitate desăvârşită. Oricum, putem face aceasta încă de acum, în trupurile noastre pline de slăbiciune. În circumstanţele noastre dificile putem merge la Tatăl şi să Îl întrebăm: ‘Cu ce este ocupată inima Ta?’ Şi apoi putem să trecem prin dificultăţile vieţilor noastre şi în ele putem arăta ceva din Tatăl nostru. Acestea sunt adevărurile de bază ale creştinismului – arătarea Mântuitorului nostru, Isus Hristos, Evanghelia lui Dumnezeu şi taina lui Hristos.
articol preluat şi tradus de pe biblecentre.org
………………………………………………..
Cărţile şi canonul Noului Testament
Walter Scott
Scrierea cărţilor Bibliei a fost începută de Moise în câmpiile Moabului în secolul al XV-lea î.Hr., subiectele pe care aceste cărţi le tratează fiind completate de Pavel în timpul întemniţării sale la Roma în a doua jumătate a primului secol creştin (Coloseni 1:25), în timp ce Ioan, ultimul dintre apostoli, a avut parte de acele viziuni minunate în stâncoasa insulă Patmos, iar totalitatea lor, cunoscută de noi ca „Apocalipsa”, i-a fost încredinţată spre scriere la sfârşitul primului secol.
Prima şi ultima carte a Bibliei
Dacă prima carte a Bibliei ne descoperă sursele binelui şi răului, originea tuturor lucrurilor, germenele oricărui adevăr, temelia oricărei relaţii divine şi omeneşti, ultima carte ne arată rezultatele finale şi eterne, triumful binelui asupra răului; deznodământul – fie în glorie sau în judecată – rasei umane. Acolo privim cum mândria omului este umilită şi cum carnea păleşte sub mâna lui Dumnezeu. Tot acolo, cei smeriţi şi blânzi de pe pământ care s-au identificat prin har cu Hristos şi crucea Sa, sunt înălţaţi. Pecetea eternităţii, amprenta mâinii lui Dumnezeu se aşează deasupra fiecărei persoane şi a fiecărui subiect tratat în cea de-a 66-a carte a Sfintei Scripturi – Apocalipsa.
Apostolii Petru şi Pavel
Apostolii Petru şi Pavel au fost martirizaţi în timpul domniei lui Nero, „leul” care sfâşie (2. Timotei 4:17). Ultimul prin decapitare iar primul prin răstignire şi, la propria sa cerinţă, cu capul în jos, ca nefiind vrednic să moară asemenea Stăpânului său. Nu vedem niciun motiv pentru care să ne îndoim de tradiţia care consemnează aceste evenimente privitoare la aceşti iubiţi apostoli. Este cert că ambii au avut revelaţii speciale ale sfârşitului lor iminent, deşi, poate, nu şi a felului morţii lor. Ar fi bine să remarcăm în trecere că ambii apostoli au insistat ferm ca sfinţii să dea ascultare şi onoare împăratului Nero – unul dintre cei mai răi şi mai cruzi oameni care au stat vreodată pe tronul Cezarului. Nu caracterul conducătorului ci poziţia pe care o ocupă este cea care cere respect şi onoare din partea sfinţilor lui Dumnezeu (Romani 13:1-7; 1. Petru 2:17).
De la împăratul Nero la Domiţian
Nu îndrăznim să întinăm minţile cititorilor noştri nici să întunecăm paginile noastre cu un recital al cruzimilor practicate de Nero de-a lungul unei domnii de treisprezece ani. Ajunge să spunem că menţionarea lor este scrisă în cer de un condei care consemnează cu credincioşie faptele şi gândurile oamenilor. După moartea infamă a tiranului, trei împăraţi unul după altul şi-au asumat haina purpurie şi au stăpânit destinele pământeşti ale omenirii într-o perioadă de doi ani, urmaţi de domniile prospere ale lui Vespasian şi a fiului său Titus – ultimul fiind numit de romani „plăcerea omenirii”. Asediul Ierusalimului –un asediu fără egal în analele istoriei – a avut loc tot în timpul domniei acestor împăraţi. Naţiunile au distrus Ierusalimul atât de complet încât plugurile romane au brăzdat cetatea (Mica 3:12) iar moartea sau sclavia a fost partea destinată a locuitorilor ei (Deut 28:49-57). Dar steaua lui Iacov va răsări din nou, iar fii distrugătorilor ei vor construi din nou zidurile ei şi îşi vor vărsa comorile şi bogăţiile în cetatea dragostei şi alegerii Mântuitorului (Isaia 60).
După aceea a urmat domnia lui Domiţian, care a fost desemnat pentru a ocupa tronul fratelui său Titus. Ce perioadă! Ne întrebăm dacă cea mai neagră pagină a istoriei poate concura cu ea. Pentru aproximativ 15 ani, începând cu anul 81 d. Hr., lumea romană a zăcut însângerată la picioarele despotului. Răutatea acestui om, care nu a cruţat nici după vârstă, sex sau rang, în satisfacerea avariţiei şi cruzimii sale, este fără egal. Suferinţele creştinilor sub cea de-a doua persecuţie legală din timpul acestei groaznice domnii au fost cu adevărat grozave, iar chinurile la care ei au fost supuşi au fost barbare până la extrem. Domiţian nu doar că a călcat fidel pe urmele lui Nero, ci chiar l-a depăşit pe acel tiran dement şi urâtor al omenirii prin îmbuibarea sa cu sângele şi agonia supuşilor săi şi a sfinţilor lui Dumnezeu.
Apostolul Ioan şi Patmos
Se spune în tradiţie că iubitul apostol Ioan, cel care la momentul respectiv mai era singurul supravieţuitor dintre „cei doisprezece”, a fost adus înaintea împăratului şi, după o scurtă examinare, s-a ordonat să fie aruncat într-un cuptor cu ulei fierbinte, dar după câteva ceasuri a fost scos afară nevătămat. Tertulian, care a trăit în secolul al treilea, atestă adevărul acestei întâmplări şi s-a pus întrebarea cine, dacă există, dintre scriitorii timpurii o neagă? Totuşi este cert că Ioan a fost condamnat la un exil permanent în insula stâncoasă Patmos. În acel stabiliment trist pentru condamnaţi, de aproximativ 40 km în circumferinţă, scăldat de apele Mării Egee, cei mai răi criminali erau trimişi pentru a-şi prelungi o existenţă trudită prin munca în minele care existau pe insulă. Putem fi siguri că neînduplecatul împărat roman nu i-a permis întemniţatului Domnului vreo scutire de la munca silnică şi de la societatea depravată a Patmosului. Există o mănăstire ortodoxă pe insulă, iar călugării leneşi pretind că ea descrie chiar peştera în care Ioan a fost în Duhul în ziua Domnului, acolo unde au fost primite viziunile şi priveliştile descrise în Apocalipsa şi unde a fost scrisă profeţia. Odată cu ascensiunea la tron a lui Nerva, edictele lui Domiţian au fost anulate, creştinii exilaţi au fost rechemaţi şi proprietăţile lor confiscate le-au fost redate. Ioan, conform majorităţii istoricilor antici, s-a întors de pe neospitaliera insulă Patmos la Efes, capitala înfloritoare a Asiei Mici, şi acolo şi-a sfârşit zilele în pace la înaintata vârstă de 100 de ani, plin de dragoste şi de slujire pentru preaiubitul său Stăpân.
Apostolul Ioan şi canonul
Nu cunoaştem ca Ioan să fi lăsat cu autoritatea sa apostolică vreo instrucţiune cu privire la ce scrieri erau canonice. Dacă oricare dintre cele 66 de cărţi ale Bibliei nu poartă cu ea propria ei dovadă faţă de sufletul şi conştiinţa oamenilor, atunci nicio dovadă exterioară nu va convinge. Este un amănunt important faptul că Ioan a supravieţuit cu 7 ani revelaţiei complete a lui Dumnezeu. El a fost acolo ca să distingă, cu autoritatea sa apostolică primită de la Domnul Isus Hristos, cărţile inspirate de cele neinspirate care circulau atunci între biserici. Se putea apela la el dacă era necesar, cu privire la orice aspect care implica autoritatea divină a oricărei cărţi a Sfintei Scripturi.
Faptul că Ioan Îl cunoştea personal pe Domnul şi că el cunoştea atât de familiar scrierile apostolilor şi ale altora şi, putem noi adăuga, vegherea lui cu gelozie la gloria, persoana şi lucrarea Stăpânului său, îl făcea pe apostol mai potrivit decât toţi ceilalţi pentru misiunea de a înmâna Bisericii o Biblie completă. Avem dovezi clare că nicio scriere ulterioară celor ale lui Ioan nu a fost vreodată admisă în canonul Noului Testament.
Canonul Noului Testament
Este adevărat că numeroase cărţi creştine circulau, chiar în zilele lui Luca, scriitorul celei de-a treia Evanghelii şi a cărţii Faptele Apostolilor (Luca 1:1), unele dintre ele atribuite apostolilor şi însoţitorilor lor, dar ele nu erau privite ca fiind inspirate, oricât de mult preţuite ar fi fost în alte privinţe. Atât de numeroase sunt citatele din Noul Testament în scrierele părinţilor din primele şapte secole, încât întreg Noul Testament ar putea fi recuperat de acolo, dacă ar fi nevoie. Recunoaştem sincer că totuşi anumite epistole, precum Evrei, 2 Petru, Iuda şi Apocalipsa, nu au fost la început recunoscute universal ca fiind canonice, datorită dificultăţilor de comunicare existente în acele vremuri timpurii. Nu era o chestiune uşoară atunci pentru biserici sau pentru persoane individuale aflate la distanţă să menţină relaţii unii cu ceilalţi şi trebuie să ţinem cont că epistolele erau adresate persoanelor sau adunărilor care în unele cazuri se aflau şi la peste 1500 de km; pe lângă aceasta, transcrierea cu acurateţe a copiilor după original necesita timp şi atenţie. Amintindu-ne de aceste aspecte, suntem mulţumitori pentru grija extremă cu care a fost, în cele din urmă, recunoscut canonul Noului Testament.
Se cunoaşte puţin despre momentul când cele 27 de cărţi ale Noului Testament au fost prima oară adunate sau principiul după care au fost ele aranjate. Este totuşi evident, pe temeiul moral, că Apocalipsa alcătuieşte o concluzie potrivite a Noului Testament, după cum şi Maleahi încheie canonul Vechiului Testament. Iar acest fel de dovadă este cu mult mai valoros decât oricare altul, întrucât cercetează conştiinţa şi aduce sufletului o încredinţare interioară. Dacă, prin urmare, ultimul dintre profeţii evrei îl lasă pe Israel sub ultimele rugăminţi stăruitoare ale dragostei lui Iahve până la venirea lui Mesia în har, tot astfel ultimul dintre apostoli lasă Biserica sub glasul de avertisment al Duhului lui Dumnezeu până la venirea lui Hristos în glorie. Între Maleahi şi Matei a trecut o perioadă de patru secole şi jumătate, Duhul unindu-i într-o singură mărturie comună, „Scriptura nu poate fi desfiinţată”; comparaţi Maleahi 3:1şi Maleahi 4:5cu Matei 17:11-13. De asemenea, Moise, dătătorul legii şi apostolul Ioan mărginesc o perioadă de şaisprezece secole, „Scriptura nu poate fi desfiinţată”; comparaţi Geneza 1cu Apocalipsa 21. Sfânta Scriptură poate fi asemănată cu un pod nobil cu 66 de arcade – subminează una doar şi întregul sistem al Apocalipsei se prăbuşeşte. Cititorule, ţine cu tărie Scripturile inspirate ale Dumnezeului nostru!
Noul Testament: materialul documentelor şi manuscriselor originale
„Noul Testament” este o expresie care defineşte noua poziţie a credinciosului înaintea lui Dumnezeu, începând cu lucrarea crucii şi sfâşierea perdelei. Este fără îndoială o expresie împrumutată din Matei 26:28şi presupunem că 2. Corinteni 3:14ar da titlul şi caracterul descoperirii precedente: „Vechiul Testament”. Noul Testament a fost completat în timpul celei de-a doua jumătăţi a primului secol. Documentele originale care au ieşit de sub condeiul inspiraţiei au fost în general fie din pergament fie din sfărâmiciosul papirus.
Dacă semnăturile inspirate s-ar fi păstrat, credem că oamenii s-ar fi închinat la ele. Israel a adorat şarpele de aramă ( 18:4) şi s-ar fi închinat şi la trupul lui Moise şi i-ar fi venerat mormântul dacă el ar fi murit în mijlocul lor şi dacă mormântul lui ar fi fost cunoscut (Deuteronom 34:5,6; Iuda 9). Se pare că Pavel a folosit pergament în general, dacă nu exclusiv, în scrierea epistolelor sale (2. Timotei 4:13), care era foarte durabil, fiind confecţionat din piele de oaie, de antilope, etc. Confecţionarea acestor piei pentru păstrarea documentelor de valoare a fost perfecţionată în Pergam. Numele cetăţii a dat denumirea obiectului. Ioan a scris pe papirus (2. Ioan 12), plantă care creştea din abundenţă pe malurile Nilului şi în vechime şi lângă Iordan, de unde provine cuvântul hârtie în limba engleză (paper, n. tr.)
Câteva specimene ale acestei hârtii egiptene au fost găsite în morminte, însă nu foarte multe, deoarece materialul este dificil de prezervat, fiind atât de sfărâmicios. Un material încă şi mai vechi este inul, care s-a descoperit că erau învăluite mumiile egiptenilor şi care era acoperit peste tot cu înscrisuri şi hieroglife. Cele mai timpurii documente creştine pe care le deţinem datează din secolul al patrulea. Niciun manuscris din vechime nu este atât de vechi. Ne îndoim că vreun manuscris ebraic a existat mai devreme de secolul X î.Hr. Evreii obişnuiau să cumpere manuscrise valoroase foarte vechi, deteriorate sau rupte. Manuscrisul Codex Sinaiticus, descoperit de profesorul Tischendorf, eminentul cărturar biblic, se presupune a data cam din perioada ascensiunii lui Constantin la tronul imperial şi este privit ca o transcriere directă a manuscriselor distruse în timpul domniei precedente. Probabil că manuscrisele originale au fost distruse în timpul băii de sânge de sub Diocleţian – ultimul şi cea mai febrilă dintre persecuţiile păgâne. Primul exemplu consemnat al arderii unei părţi din Cuvântul lui Dumnezeu se găseşte în Ieremia 36:20-32. Ioiachim, personal şi prin posteritate, a avut parte de o pedeapsă teribilă pentru ticăloasa lui faptă. Totuşi cititorul poate răsufla uşurat şi se poate bucura de siguranţa morală pe care Dumnezeu i-o acordă, că posedă într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi există o perioadă de aproximativ 280 de ani de la vremea apostolilor până la cea mai timpurie copie existentă a acestor scrieri, totuşi peste prăpastia aceasta s-a aşezat cu uşurinţă o punte. Alte ajutoare adecvate sunt la dispoziţia cărturarilor, a căror trudă în restaurarea textului sacru pentru a fi cât mai aproape de forma în care l-au lăsat mâinile scriitorilor inspiraţi este cu adevărat o cauză pentru sinceră recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
Noul Testament şi epistolele lui Pavel
Noul Testament conţine 27 de cărţi, lucrarea a opt scriitori inspiraţi, şi toate scrise într-o perioadă de cincizeci de ani. Toate se încheie în versiunea noastră, deşi nu în copiile greceşti, cu „Amin”-ul Duhului, cu excepţia epistolelor lui Iacov şi a treia a lui Ioan. Unii dintre aceşti scriitori inspiraţi erau neştiutori de carte, precum Petru şi Ioan (Fapte 4:13), alţii erau învăţaţi, precum Luca şi Pavel. Aceste cărţi nu sunt aranjate în ordine cronologică, poate cu excepţia Evangheliilor şi a cărţii Faptele Apostolilor.
Epistolele lui Pavel, în număr de paisprezece, formează un grup distinct pe care am putea să-l denumim „Credinţa”. Prima în ordinea morală este Romani, în timp ce ultima în ordinea cronologică şi morală este 2 Timotei. Prima epistolă scrisă dintre acestea paisprezece este aceea adresată tesalonicenilor. Calitatea de autor a epistolei către Evrei a fost un subiect îndelung disputat. A fost atribuită lui Petru, Apolo şi lui Pavel. Din dovezile interne pricepem că marele apostol al naţiunilor a fost scriitorul ei (Evrei 13:23), în timp ce din 2. Petru 3:15primim siguranţa că Pavel era autorul. Mai departe, prin faptul că scriitorul dezvoltă gloria Aceluia care este „Apostolul şi Marele Preot” al mărturiei creştine, el a fost condus de Duhul să-şi reţină menţionarea propriului său nume. Evrei a fost plasată ca ultima dintre cele paisprezece epistole pauline, deoarece aceia care au colecţionat cărţile sacre sau editorii Noului Testament se presupune că au avut dubii cu privire la autorul ei. Inspiraţia ei, totuşi, este independentă de scriitorul folosit. Primul cuvânt în fiecare dintre aceste epistole inspirate este „Pavel”, în afară de ultima.
Împărţiri ale Noului Testament
Totalul de 27 de cărţi se poate clasifica în mod avantajos astfel: în primul rând, Evangheliile, în al doilea rând, Faptele Apostolilor, în al treilea rând epistolele, în al patrulea rând Apocalipsa.
În prima parte se pune lucrarea de temelie a creştinismului în Persoana şi lucrarea Mântuitorului. Levi sau Matei, un colector de taxe impozabile la pescăriile şi mărfurile din Capernaum sub administraţia romană, o îndeletnicire odioasă în estimarea iudeilor, descoperă gloriile mesianice ale lui Hristos potrivit profeţiilor Vechiului Testament şi Îl descoperă în moarte ca jertfa pentru păcat a lui Dumnezeu pentru iudei şi naţiuni. Ioan Marcu, pentru un timp slujitorul lui Pavel şi al lui Barnaba, ruda sa apropiată, şi probabil copilul lui Petru în credinţă (1. Petru 5:13), menţionează într-un mod mişcător slujirea Domnului – remarcând mâna, privirea, inima şi harul de mare preţ al unui slujitor desăvârşit. Marcu, sub călăuzirea Duhului, prezintă moartea Sa ca jertfă pentru vină. Învăţatul şi educatul Luca, dintre naţiuni, „doctorul preaiubit”, a avut sarcina minunată de a descoperi perfecţiunea umanităţii lui Isus, de a urmări calea Fiului Omului lovit, în suferinţă, de la împrejurările iudaice care au precedat naşterea sau în ieslea din staul până când cerurile cerurilor L-au primit. În această evanghelie Isus ia locul atât a jertfei de mâncare (Levitic 2) cât şi al jertfei de pace (Levitic 3). Ioan, prietenul apropiat al lui Petru şi cel care a stat la pieptul Domnului Isus, descoperă acele adevăruri divine şi minunate privitoare la Persoana şi gloria Domnului din eternitate în eternitate. Gloriile şi titlurile divine ale Fiului, dacă ar fi toate scrise, ar constitui o bibliotecă prea vastă ca această lume să o conţină (Ioan 21:25). Am început cu jertfa pentru păcat şi încheiem aici cu jertfa pentru arderea-de-tot.
În cea de-a doua parte sau secţiune a Noului Testament avem cartea Faptele Apostolilor – singura carte istorică dintre cele 27 – scrisă de doctorul Luca prietenului său creştin solicitator, Teofil, probabil un guvernator roman peste una din provinciile asiatice ale imperiului. Credem că este foarte probabil ca Teofil să fi renunţat la poziţia lui oficială din administraţia romană după examinarea evangheliei prietenului său Luca. Titlul de „preaales” (Luca 1:3) este omis în Fapte 1:1. Faptele urmăresc din punct de vedere istoric progresul creştinismului printre iudei prin Petru (Fapte 1- 12) şi printre naţiuni prin Pavel (Fapte 13- 28). Zelul misionar şi truda de lungă durată a apostolului neamurilor vreme de aproximativ 30 de ani, turneele sale evanghelistice, ultima sa mare călătorie de la Ierusalim la Roma, circumstanţele istorice în care au fost scrise epistolele, ridicarea şi progresul a numeroase adunări înfiinţate de apostoli şi de alţii, alcătuiesc o carte de o importanţă de neegalat în analele iniţiativelor misionare.
În cea de-a treia secţiune a Noului Testament sunt incluse cele paisprezece epistole ale lui Pavel, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan, una a lui Iacov şi una a lui Iuda – în total, 21. Creştinismul sau dreptatea(neprihănirea) lui Dumnezeu este tema principală în epistola către Romani; biserica şi slujirea în Corinteni; harul în contrast cu legea în Galateni; locurile cereşti pentru binecuvântare, putere şi conflict, în vreme ce lumina cerului se reflectă peste orice relaţie pământească în care se află creştinul, sunt marile subiecte ale epistolei către Efeseni; experienţa creştină în Filipeni; gloriile personale şi relaţionale ale lui Hristos sunt revelate în Coloseni; în Tesaloniceni se tratează subiectul venirii Domnului pentru cei care au adormit şi pentru cei care sunt în viaţă; casa lui Dumnezeu în ordine şi în dezordine în Timotei; umblarea şi disciplina creştină în lume în Tit; o chestiune pur casnică este tratată cu mult tact în corespondenţa către Filimon; poziţia din prezent de Jertfă, Preot, Mijlocitor şi Înainte-Mergător, dincolo de perdea, a lui Hristos – noi înăuntru ca închinători, în exterior ca martori ai Săi – sunt tratate în Evrei; umblarea practică în evlavie o găsim în Iacov; guvernarea lui Dumnezeu în timp şi mai departe, în eternitate în epistolele apostolului evreu Petru; viaţa, dragostea şi lumina sunt temele principale în epistolele lui Ioan, iar în Iuda avem un avertisment energic şi solemn cu privire la vremurile apostate.
A patra şi ultima parte a Noului Testament este reprezentată de cartea Apocalipsa. A fost scrisă de Ioan în timpul întemniţării lui în pustia şi inospitaliera insulă grecească Patmos. Judecata este marele subiect al cărţii. Tunetul artileriei cerului, prăbuşirea împărăţiilor, bocetul păcătoşilor nepocăiţi, cerul, pământul, iadul, eternitatea, timpul, Dumnezeu, Hristos, îngeri, Satan şi oameni, toate acestea sunt câteva dintre locurile, personajele şi tablourile atât de viu şi de teribil zugrăvite în cea de-a 66-a carte a Scripturii. Timpul este aproape, la fel şi conţinutul oricărei viziuni.
Sfânta Scriptură – cărţile Noului Testament.
Numele şi însemnătatea lui, caracterul cărţii, de cine a fost scrisă sau întocmită, unde şi când a fost scrisă
Matei – dar al Domnului
Această Evanghelie este consemnarea Duhului a drepturilor şi titlurilor divine, omeneşti şi legale ale lui Hristos la tronul lui Israel. Ordinea este aici mântuirea mai întâi pentru iudei şi apoi pentru naţiuni.
Matei (vezi Marcu 2:14), sau Levi, de origine iudaică, Palestina, anul 38 d.Hr.
Marcu – amabil
Această Evanghelie reprezintă consemnarea Duhului a slujirii şi a faptelor lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, faţă de Israel în nevoie. De aceea, văzut ca un slujitor în har al lui Dumnezeu, nu ne este dată nicio genealogie a Domnului.
Ioan, numit şi Marcu, văr cu Barnaba (Coloseni 4:10), Roma, 64 d. Hr.
Luca – luminos
Această Evanghelie este consemnarea căilor lui Isus, Fiul Omului, de suferinţă, har şi dependenţă; aici găsim nu genealogia legală, precum în Matei, ci pe cea omenească.
Luca, un doctor dintre naţiuni (Coloseni 4:14), Roma 64 d. Hr.
Ioan – Har sau dar al Domnului
Această Evanghelie reprezintă consemnarea Duhului a gloriilor divine ale Fiului. Simplicitatea fără egal, şi totuşi adâncimile profunde revelate aici sunt cu adevărat dumnezeieşti.
Ioan, tovarăş al lui Petru (Ioan 21:20-24), Efes, 69 d. Hr.
Fapte – nume derivat din caracterul acestei cărţi
Această carte, singura carte istorică a Noului Testament, completează istoria Evangheliilor şi slujeşte drept introducere la studiul epistolelor.
Luca, „doctorul preaiubit” şi însoţitor al lui Pavel, Roma, 64 d.Hr. (completând cea de-a treia Evanghelie)
Romani – derivat din Roma (tărie)
O expunere divină, cuprinzătoare şi sistematică a stricăciunii iudeilor şi a naţiunilor şi revelarea creştinismului – a harului şi a Evangheliei lui Dumnezeu.
Pavel, apostolul naţiunilor *, Corint, 58 d. Hr. (prima epistolă în ordinea morală)
1 Corinteni – derivat din Corint** (mulţumit, satisfăcut)
Punerea în ordine a casei lui Dumnezeu, pentru a menţine sfinţenia practică şi reglementarea darurilor şi slujbelor pentru a asigura ordinea divină şi zidirea în adunare.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Efes, 57 d.Hr.
2 Corinteni – derivat din Corint** (mulţumit, satisfăcut)
Apostolul suferind, încurajat de parţiala recuperare a Corintenilor din starea lor de declin, şi plin de mângâierea lui Hristos, îşi varsă inima faţă de copiii săi în credinţă.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Macedonia, 57 d. Hr. (la câteva luni după prima epistolă).
** Corint, cunoscut pentru răutate şi filozofie, întrecut doar de Roma în prima şi de Atena în ultima.
Galateni – derivat din Galatia (alb sau lăptos)
Adevăratul har al lui Dumnezeu şi îndreptăţirea prin credinţă, stabilite pentru sfinţi în contrast cu legea, legalismul şi carnea.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 57 d.Hr. (atât data cât şi locul sunt nesigure)
Efeseni – derivat din Efes (dorinţă)
Binecuvântarea individuală şi în comun a sfinţilor ca fiind uniţi cu Hristos, Omul glorificat, aşezaţi de asemenea în locurile cereşti înaintea lui Dumnezeu – în Hristos şi ca Hristos.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***
Filipeni – derivat din Filipi (iubitor de cai)
Umblarea şi experienţa creştină, care este manifestarea lui Hristos Însuşi, în mijlocul încercărilor şi ale împrejurărilor pustiei.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***
Coloseni –derivat din Colose (corectură)
Cea mai bogată şi mai deplină descoperire în Scriptură a gloriilor şi perfecţiunilor Capului Bisericii şi de asemenea a efectului lucrării Sale în împăcare.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***
*** Acestea au fost scrise, împreună cu cea către Filimon, aproximativ în acelaşi timp, în timpul întemniţării romane.
1 Tesaloniceni – derivat din Tesalonica, numele fiicei lui Filip al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare
Speranţa „binecuvântată” sau fericită – întoarcerea iminentă a lui Hristos pentru sfinţii Săi, fie adormiţi fie trăind pe pământ, este subiectul principal.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 52 d.Hr. (prima epistolă scrisă a lui Pavel)
2 Tesaloniceni – derivat din numele Tesalonica, numită aşa după o victorie memorabilă asupra tesalienilor (locuitori ai unei regiuni din Grecia, n.tr.). Vechiul nume era Therma.
Răpirea sfinţilor, înălţarea ulterioară a lui Antihrist, apoi întoarcerea lui Hristos în glorie şi alte subiecte asemănătoare, sunt dezvoltate în această epistolă.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 53 d. Hr.
1 Timotei – onorat de Dumnezeu
Comportamentul evlavios în Adunare, care este casa lui Dumnezeu, este văzut aici în caracterul său normal şi este subiectul principal asupra căruia se insistă.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Macedonia, 67 d. Hr. (data este incertă).
2 Timotei – onorat de Dumnezeu
Aici ni se descrie ruina Bisericii ca mărturie pentru Dumnezeu în această lume şi ne este descrisă de condeiul inspirat calea individuală a fiecărui sfânt.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 68 d.Hr. (ultima dintre epistolele lui Pavel).
Tit – onorabil, cinstit
Principalul subiect tratat de Duhul este credinţa aleşilor lui Dumnezeu reflectată în umblare, nu în Biserică precum în 1 Timotei ci în lume.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Efes, 67 d.Hr. (data este incertă).
Filimon – afectuos sau amabil
Un mesaj inspirat cu mult tact şi exprimat cu delicateţe, atingând o chestiune personală şi casnică.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. (scrisă în acelaşi timp cu Efeseni, Coloseni şi Filipeni).
Evrei – de la Eber (cealaltă parte), Geneza 11:17.
O expunere elaborată şi cuprinzătoare a creştinismului, în rezultatele, preoţia, închinarea şi jertfa care ni se descoperă a fi cereşti şi permanente, în contrast cu iudaismul.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Italia, 63 d.Hr. (Evrei 13:23, 2. Petru 3:15,16).
* Pavel era un iudeu, din secta fariseilor, din venerabila seminţie a lui Beniamin, un cetăţean născut liber în Tarsul Ciliciei, educat la Ierusalim sub Gamaliel, convertit în anul 36 d.Hr., care la şaisprezece ani după aceea a început să scrie aceste mesaje inspirate care îi poartă numele şi de asemenea pe cea către Evrei. A fost martirizat prin decapitare la Roma, în 68 d.Hr., sub domnia lui Nero, poate cel mai crud dintre Cezari. Astfel a murit Pavel, după o viaţă de 32 de ani de slujire şi suferinţă, neegalat de nimeni de atunci încoace. Faptele sale sunt înscrise în ceruri.
Iacov – înlocuitor
Seminţiile împrăştiate ale lui Israel şi nu Biserica, sunt îndemnate aici la o viaţă de fapte bune ca dovadă a credinţei lor în Dumnezeu, de aceea se citează Geneza 22în Iacov 2:21.
Iacov, „fratele Domnului”, Ierusalim, 61 d.Hr. (prima dintre cele patru epistole ebraice).
1 Petru – piatră sau stâncă (Matei 16:18; 1. Petru 2:4-8)
Epistola este adresată iudeilor creştini, iar chemarea lor cerească şi umblarea pe pământ sunt subiectele principale.
Petru, a cărui convertire este menţionată în Luca 5; conducătorul celor „doisprezece” (Matei 10:2, Marcu 3:16, Luca 6:14), martirizat prin răstignire la Roma în 68 d. Hr., epistola este scrisă în Babilon, 64 d.Hr. (vezi 1. Petru 5:13, unde cuvântul „biserica” ar trebui omis. „Ea” se referă probabil la soţia lui Petru.
2 Petru – vezi mai sus
Epistola este adresată aceloraşi persoane ca şi în cazul celei dintâi (2. Petru 3:1). În prima epistolă sfinţii sunt încurajaţi şi mângâiaţi; aici ei sunt avertizaţi şi se anunţă judecata lumii.
Locaţie necunoscută, 65 d.Hr. (compară 2. Petru 1:14cu Ioan 21:18,19).
1 Ioan – vezi Evanghelia
Viaţa veşnică în cel credincios în manifestare şi comuniune; caracteristicile ei morale; toate revendicările ei testate şi judecate.
Ioan, fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, care a fost martirizat de Irod Agripa în 42-44 d.Hr. (Fapte 12:2). Ioan le-a supravieţuit tuturor fraţilor săi apostoli şi se crede că a adormit la Efes, aproximativ în 98-100 d.Hr.
Efes, 69 d.Hr.
2 Ioan
Gloria lui Hristos trebuie menţinută cu fermitate; nici sexul (femeie), nici poziţia (aleasa doamnă) nici vârsta (copiii) nu sunt scutiţi de responsabilitate.
Efes, 69 d.Hr.
3 Ioan
Respingerea fermă a răului este subiectul celei de-a doua epistole; primirea din inimă şi încurajarea a tot ce este bun, este tema principală a celei de-a treia.
Efes, 69 d.Hr.
Iuda – laudat să fie Domnul
Iuda şi 2 Petru se aseamănă foarte mult, dar ele se diferenţiază prin acest aspect esenţial şi anume, că prima dezvoltă subiectul apostaziei creştinătăţii din ultimele zile în timp ce în ultima vedem păcatul din zilele din urmă.
Iuda, Lebeu, zis Tadeu, locaţie necunoscută, 66 d.Hr.
Apocalipsa – rularea unei perdele
Se anunţă în mod profetic judecata Domnului asupra Bisericii mărturisitoare, a lui Israel şi a lumii, împreună cu rezultatele ei finale, fie în glorie fie în judecată.
Ioan, cel mai tânăr dintre apostoli, Patmos 96 d.Hr.
Putem remarca faptul că de către cine, unde şi când au fost scrise diferitele cărţi ale Scripturii, sunt întrebări independente de inspiraţia lor. Caracterul divin al Bibliei rămâne neatins deşi, în anumite cazuri, nu poate să răspundă acestor întrebări cu vreo anumită măsură de certitudine. Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a scris Biblia.
Ce este moartea?
-
N. Darby...
Nimic nu poate fi mai teribil pentru cel necredincios decât moartea. Ea este pe drept şi scripturistic numită „împăratul spaimelor” (Iov 18:14). Este încheierea juridică a vieţii primului Adam. Ce este dincolo? Nu este la fel de simplu ca în cazul naturii animalelor, ci cu cât mai mult este privită în legătură cu natura morală a omului, cu atât devine mai teribilă. Orice lucru în care omul s-a implicat, căminul său, gândurile sale, întreaga lui fiinţă, se încheie şi piere pentru totdeauna. „El se întoarce în pământul lui; în aceeaşi zi planurile lui pier.” Psalmul 146:4. Omul găseşte în moarte un sfârşit al oricărei speranţe, al oricărui proiect, al tuturor gândurilor şi planurilor sale. Izvorul tuturor este curmat. Făptura în care el a existat s-a dus: nu mai poate conta pe nimic. Scena aglomerată pe care s-a desfăşurat întreaga lui viaţă nu îl mai cunoaşte. El însuşi se stinge. Nimeni nu mai are de a face cu el. Natura lui a cedat, neputincioasă în a rezista înaintea acestui stăpân căruia îi aparţine, şi care acum îşi revendică înspăimântătoarele drepturi. Însă aceasta este departe de a fi tot. Omul, ca om trăind pe acest pământ, se scufundă în neant. Dar de ce? Pentru că a intervenit păcatul. Iar o dată cu păcatul, conştiinţa. O dată cu păcatul, puterea lui Satan: încă şi mai mult, o dată cu păcatul, judecata lui Dumnezeu. Moartea este expresia şi martorul tuturor acestora. Este plata păcatului, groază pentru conştiinţă, puterea lui Satan prin judecata lui Dumnezeu, executor judecătoresc pentru criminal, şi dovada vinovăţiei sale înaintea judecăţii care vine. Cum poate fi altfel decât înspăimântător? Este pecetea asupra căderii şi ruinei şi condamnării primului Adam. Iar el nu are altceva decât această natură veche. El nu poate să dăinuiască înaintea lui Dumnezeu ca un om viu. Moarte este înscrisă pe el, căci el este păcătos, nu se poate elibera singur. Pe lângă aceasta el este vinovat şi condamnat. Urmează judecata. Dar Hristos a intervenit. El a venit în moarte – o adevăr binecuvântat, El, Prinţul vieţii! Ce este acum moartea pentru cel credincios?
Remarcă acum cititorule, întreaga forţă a acestei nespus de minunate intervenţii a lui Dumnezeu. Am văzut că moartea este slăbiciunea omului, descompunerea fiinţei sale, puterea lui Satan, judecata lui Dumnezeu, plata păcatului. Dar toate acestea sunt în legătură cu primul Adam, a cărui parte, din cauza păcatului, este moarte şi judecată. Am văzut dublul caracter al morţii; falimentul vieţii, sau al puterii de viaţă în om, şi martorul judecăţii lui Dumnezeu şi cea care conduce în judecata lui Dumnezeu. Hristos a fost făcut păcat pentru noi; El a suferit moartea, a trecut prin ea ca putere a lui Satan şi ca judecată a lui Dumnezeu. Moartea cu cauzele ei, a fost întâmpinată în orice aspect al ei de Hristos.
Judecata lui Dumnezeu a fost pe deplin purtată de El mai înainte ca să vină ziua judecăţii. Prin moarte, ca plată a păcatului, a trecut El. Moartea şi-a pierdut puterea asupra credinciosului în întregime, în orice aspect, ca şi cauză a groazei pentru suflet. Faptul fizic ar putea avea loc; dar nu este obligatoriu – într-atât i-a îndepărtat Hristos puterea. Nu toţi vom adormi, deşi toţi vom fi schimbaţi. Dorind, spune apostolul, nu „să fim dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă.” Astfel este puterea vieţii în Hristos.
Însă moartea a fost mai mult decât lăsată în urmă. Moartea este a noastră, spune apostolul, după cum sunt toate lucrurile (1. Corinteni 3:21-23). Prin binecuvântata intrare a Domnului în moarte pentru mine, moartea şi de asemenea judecata devin salvarea mea. Păcatul, a cărui plată era, a fost îndepărtat prin moartea însăşi. Judecata a fost purtată acolo pentru mine. Moartea nu este spaimă pentru sufletul meu; nu este semnul mâniei, ci este cea mai binecuvântată şi cea mai deplină dovadă a dragostei, deoarece Hristos a intrat în ea. Sunt eliberat de întreaga putere a legii împotriva mea, căci nu are putere asupra unui om decât atât timp cât trăieşte; dar în Hristos eu sunt deja mort faţă de lege. Dumnezeu, prin moarte, s-a ocupat deja de păcat şi judecată. Într-un cuvânt, Hristos, Cel fără păcat, venit în asemănarea cărnii păcătoase, şi pentru păcat, s-a ocupat de întreaga mea stare, în primul Adam, într-un aşa fel încât toate consecinţele ei au fost purtate în mod drept. Iar prin moarte omul cel vechi, puterea lui Satan, păcat, judecată, caracterul muritor însuşi, care sunt legate de omul cel vechi (sau păcătos), sunt lăsate în urmă şi problema lor este rezolvată. Acum trăiesc înaintea lui Dumnezeu într-Unul care este înviat, după ce a suferit pentru mine tot ce aparţinea omului vechi. Moartea m-a eliberat pentru totdeauna de orice aparţinea de omul cel vechi şi urma să vină asupra lui, fiind în viaţă.
Mai întâi, condamnarea şi judecata sunt în întregime sfârşite, în problema acceptării sufletului. Înspăimântătoarea încercare a trecut, însă printr-un Altul – iar din ea rezultă eliberarea mea, potrivit dreptăţii lui Dumnezeu. Valurile care i-au nimicit pe egipteni erau un zid pentru Israel, de o parte şi de alta, calea sigură pentru ieşirea din Egipt. Izbăvirea lui Dumnezeu era acolo. Egiptul şi puterea lui opresivă au fost lăsaţi în spate. Moartea ne este eliberare şi salvare.
În al doilea rând, ce a devenit în practica? Sunt adus la viaţă, în puterea învierii lui Hristos. El devine viaţa mea. Mă lipsesc, dacă mă pot aventura să spun astfel, de viaţa omului vechi; o am pe cea a celui nou. Dar El Cel care, acum înviat, este viaţa mea, a trecut prin moarte. Eu mă recunosc pe mine însumi mort. Aşadar nu se spune niciodată că noi trebuie să murim faţă de păcat. Omul cel vechi nu face aceasta şi nici nu o doreşte. Ni se spune că suntem morţi, şi ni se porunceşte să ne recunoaştem morţi. „Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus” Romani 6:11. „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” Coloseni 3:3; iar apoi ni se spune să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ, în puterea acestei vieţi noi şi a Duhului Sfânt care locuieşte în noi. Atunci am dreptul să mă recunosc mort.
Ce câştig este atunci moartea pentru mine, în acest aspect, dacă dorinţele omului cel nou sunt cu adevărat în mine! Da, ce eliberare şi ce putere! Ce este mort faţă de credinţă nu este decât omul cel vechi, păcătos, care împiedică şi hărţuieşte; în care, în responsabilitatea faţă de Dumnezeu, eram pierdut, şi nu eram în stare să Îl întâlnesc. „Atunci”, spune apostolul, „când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte” Romani 7:5. Însă în Romani 8:9se spune „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”. Carnea nu este poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. În ea noi ne-am recunoscut pierduţi şi în ruină. Aceasta era poziţia primului Adam, şi noi am fost în ea. Legea i-a hotărât moarte, judecată, însă acum eu nu mai sunt în ea, ci în ultimul Adam.
Cu privire la porunci, apostolul spune „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” Pentru credinţă, în lume noi suntem morţi, nu vii. Aşadar, orice lucru care ne face să realizăm aceasta în mod practic: încercări, suferinţă, necaz, este un câştig. Face o realitate în sufletele noastre faptul că suntem morţi, şi astfel eliberaţi de omul cel vechi. „Prin aceste lucruri trăiesc oamenii şi în toate acestea este viaţa duhului meu” Isaia 38:16. Este o despărţire şi o izbăvire de influenţa întunecoasă şi înăbuşitoare a omului vechi. Aceste suferinţe şi scindări ale vieţii sunt detalii ale morţii în aspectul moral. Însă ale morţii cui? A omului vechi. Totul este doar câştig.
În al treilea rând, dacă moartea vine ca fapt – este moartea cărui lucru? A ceea ce este muritor, a omului vechi. Viaţa cea nouă, de înviere, moare? A trecut prin moarte cu Hristos, iar acest fapt a fost înfăptuit în noi. Nu poate muri. Este Hristos. Aşadar, prin faptul că moare, doar lasă moartea în urmă. Părăseşte ceea ce este muritor. Suntem absenţi din trup şi prezenţi împreună cu Domnul. Anterior era legată exterior de ceea ce este muritor; nu mai este aşa. Suntem absenţi din trup şi prezenţi împreună cu Domnul. Plecăm şi suntem cu Hristos. Credinţa adevărată este aceea care caută un triumf mai mare – noi vom fi „îmbrăcaţi”: totuşi aceasta este puterea lui Dumnezeu. Omul cel vechi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, nu înviază niciodată. Dumnezeu, datorită Duhului Sfânt care locuieşte în noi, va aduce la viaţă până şi trupurile noastre muritoare. Viaţa lui Hristos va fi arătată într-un trup glorios. Vom fi făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie Întâiul-născut printre mulţi fraţi. Aceasta este roada puterii divine. Dar între timp moartea însăşi este întotdeauna eliberare, deoarece având o viaţă nouă, aceasta înseamnă că suntem uşuraţi de povara omului cel vechi care împiedică şi stânjeneşte căile noastre. Este trăirea noastră cu Hristos. Cât de minunat şi de înviorător este acest gând! Dacă odată am înţeles diferenţa dintre vechiul şi noul om, realitatea vieţii noi pe care am primit-o în Hristos, moartea omului vechi va fi cunoscută şi simţită ca fiind adevărată şi un câştig real. Fără îndoială, timpul lui Dumnezeu este cel mai bun, pentru că El singur cunoaşte ce este necesar pentru ca prin disciplină şi exerciţiu să ne formeze sufletele şi să ne facă să cunoaştem puterea acestei vieţii în Hristos, ca astfel ceea ce este muritor să fie înghiţit fără ca noi să murim.
Dar dacă moartea înseamnă încetarea omului vechi, nu înseamnă altceva decât încetarea păcatului, a piedicilor, a încercărilor. Am sfârşit cu omul cel vechi, în care suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, pe drept, pentru că Hristos a murit pentru noi – am sfârşit pentru totdeauna, pentru că trăim în puterea omului celui nou. Aşa este moartea pentru cel credincios. „Să plec şi să fiu împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine”. În ceea ce priveşte judecata, a purtat-o Hristos; în ceea ce priveşte puterea păcatului, aceasta reprezintă moartea a însăşi naturii în care trăieşte. Ca moarte propriu-zisă, reprezintă eliberare faţă de ea pentru a fi împreună cu Hristos în omul cel nou care Îl savurează. Cine nu ar muri, potrivit câştigului ei?
Dacă trăim ca să Îl slujim pe Hristos, se merită sa trecem prin necazurile acestei lumi. Aceasta însă nu va însemna mai puţină suferinţă, oricare ar fi binecuvântarea care ne va îmbărbăta când vom trece prin ea. Pentru noi, a trăi este Hristos, a muri este câştig. Însă cel care moare este omul cel vechi; mai întâi suferinţa noastră, după aceea vrăjmaşul nostru. Desigur că aceasta presupune viaţa divină, iar în practică presupune ca inima să fie în altă parte decât în lucrurile în care trăieşte omul cel vechi.
Cum să studiezi Biblia
Samuel Ridout
Gânduri introductive
S-ar putea ca multora să li se pară inutilă o carte despre acest subiect, şi să o considere ca un amestec în chestiuni în care fiecare ar trebui să decidă pentru sine sub îndrumarea Duhului Sfânt. Alţii, care deja sunt activi în acest domeniu s-ar putea să considere că nu le sunt de prea mare ajutor; dar sperăm că un mare număr dintre copii lui Dumnezeu care doresc fierbinte să cunoască tot mai bine conţinului Cuvântului Său vor găsi câteva sugestii folositoare în paginile care urmează.
Cred că ar fi de folos să menţionez aici câteva gânduri introductive.
- Nicio metodă de studiu biblic, oricât de folositoare şi de sugestivă ar fi în sine, nu poate elimina necesitatea absolută a pocăinţei şi a naşterii din nou. Mintea naturală este „străină de viaţa lui Dumnezeu”, şi niciun fel de educaţie, nici chiar cunoaşterea cuvântului adevărului nu va putea să schimbe singură caracterul a ceea ce este „vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Învăţătorul de şcoală duminicală nu trebuie să uite aceasta atunci când stă săptămână după săptămână în faţa unei clase pline cu tineri inteligenţi şi sclipitori. Dacă nu au fost aduşi la pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă prin Domnul nostru Isus Hristos, atunci în ei nici măcar nu a început lucrarea măreaţă care va fi apoi temelia întregii lor vieţi. Bine ar fi ca toţi cei care caută să explice Cuvântul lui Dumnezeu să îşi amintească aceasta, şi, cu acelaşi entuziasm cu care se străduiesc să deschidă această comoară minunată înaintea elevilor lor, să lupte în rugăciune stăruitoare pentru mântuirea celor care le-au fost încredinţaţi în înţelepciunea lui Dumnezeu.
Acelaşi lucru se aplică desigur şi tuturor celor care vin înaintea Scripturilor înainte de a Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi iertarea păcatelor. Deşi suntem gata să le fim de ajutor în orice fel am putea acestor persoane, să nu uităm niciodată că „un singur lucru este necesar”. Ne temem că acest principiu este trecut cu vederea în multe din iniţiativele de studiu biblic din zilele noastre, şi fără îndoială că apariţia şi dezvoltarea curentelor precum „critica înaltă” („Higher Criticism” – curent teologic care pune la îndoială autoritatea şi inspiraţia Scripturii, n. tr.) se datorează în mare parte mânuirii Scripturii de către oameni neîntorşi la Dumnezeu, prin intermediul raţiunii. Fără îndoială că o mare parte din amestecul care există în bisericile oficiale se datorează participării fără deosebire a celor credincioşi şi necredincioşi la explicarea unor adevăruri care pot fi învăţate doar spiritual.
- În acelaşi fel, chiar şi pentru copii lui Dumnezeu, nicio metodă de studiu biblic nu poate înlocui călăuzirea nespus de binecuvântată a Duhului Sfânt care locuieşte în cel credincios. „El vă va călăuzi în tot adevărul” este în primul rând o promisiune făcută apostolilor, o garanţie a inspiraţiei infailibile a tot ceea ce Dumnezeu a dorit să dea adunării Sale în forma Cuvântului scris, dar, într-un sens mai general, Duhul Sfânt este Cel care iluminează minţile sfinţilor, conducându-i în tot ceea ce le este de folos şi necesar pentru zidirea lor pe credinţa preasfântă.
Cele mai complete şi mai logice metode de studiu biblic, urmărite cu cea mai mare perseverenţă, cu ajutoare potrivite de orice fel, sunt inutile dacă nu există călăuzirea dominantă şi clară a Celui care Îşi găseşte plăcerea în a lua din lucrurile lui Hristos şi a ni le descoperi. Cât de necesar şi de preţios este privilegiul de a Îl avea prezent cu noi pe Autorul Cuvântului perfect şi infinit al lui Dumnezeu, nu doar pentru a ne descoperi frumuseţile şi desăvărşirile lui nespus de felurite, pentru a ne oferi cheia pentru înţelegerea lui, pentru a ne conduce pas cu pas în cunoaşterea planului măreţ cuprins în el, dar mai mult, de a avea această Persoană divină locuind în noi! – făcând ca prin har inimile noastre să fie capabile să aprecieze ceea ce El ne descoperă şi să asimileze adevărurile acelor adâncimi pe care doar Duhul le cercetează, şi de a le trăi apoi în vieţi de ascultare. Şi aici, ca şi în orice altă situaţie, „fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos” şi „noi am primit nu Duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu, ca să cunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu”.
Dacă ne-am gândi că măcar un cuvânt din cele ce urmează ar putea să abată mintea copilului lui Dumnezeu de la adevărul glorios al prezenţiei Duhului şi al locuirii Lui în cel credincios, ne-am opri îndată şi am înceta să scriem. El este singurul competent pentru a călăuzi, pentru a îndrepta, a corecta şi a controla prin înţelegerea acelui Cuvânt pe care El Însuşi l-a inspirat.
De aceea să ne amintim aceste lucruri încă de la începutul gândurilor care urmează – lăsaţi-L liber să facă acea activitate de har care Îi este atât de plăcută. Comuniunea Duhului Sfânt este acea părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său pe care El o produce, şi în acelaşi timp o părtăşie unii cu alţii, întemeiată pe asimilarea Cuvântului lui Dumnezeu; pentru că ar fi o gravă eroare să punem iluminarea Duhului Sfânt în contradicţie cu Cuvântul scris. Scripturile sunt instrumentul Duhului Sfânt. Tot adevărul pe care El îl descoperă este adevăr revelat, scris deja în Cuvântul lui Dumnezeu. Putem fi siguri că, aceia care înclină să gândească că ar putea primi descoperiri de la Duhul în afara Scripturii sunt într-un mare pericol.
Chiar şi în imaginile pe care le avem despre Duhul şi lucrarea Sa vedem cum El acţionează în şi prin Cuvânt – dând viaţă şi curăţind inima. Astfel, „dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Acest verset ne arată că apa Cuvântului (vezi Efeseni 5:26 ) este instrumentul folosit de Duhul lui Dumnezeu. „Fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu”. Deci naşterea din nou are loc prin lucrarea Duhului Sfânt care se foloseşte de Cuvânt.
Tocmai faptul acesta ne încurajează să continuăm să prezentăm Cuvântul lui Dumnezeu copiilor şi altor necredincioşi. S-ar putea spune că până să se întoarcă la Dumnezeu oamenii nu pot înţelege Scriptura cu adevărat, şi de aceea nu are rost să ne obosim să le-o predicăm. Dar nu ştim niciodată când lucrează Duhul Sfânt, şi într-adevăr, tocmai faptul că avem pe inimă să le împărtăşim Cuvântul lui Dumnezeu şi altora ar trebui să ne încurajeze să credem că Duhul adevărului lucrează deja în inimile lor. Învăţarea copiilor neconvertiţi din Scriptură a fost asemănată cu aşezarea hârtiei şi a lemnelor pentru a aprinde focul. Nici hârtia şi nici lemnele nu au focul în ele însele, şi totuşi sunt necesare: tot aşa şi cunoaşterea Scripturii, cel puţin într-o oarecare măsură, fie prin auzirea evangheliei, fie prin citirea ei, este necesară pentru întoarcerea la Dumnezeu.
- În acelaşi gând cu cele ce au fost deja spuse, este bine să ne amintim că tot studiul biblic trebuie să se facă într-un duh de reverenţă, respingând orice fel de autosuficienţă şi dependenţă de înţelepciunea omenească, realizând că nu putem primi cunoştiinţă decât de la Dumnezeu Însuşi. „Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea” ne sunt puse înainte ca fiind puterea sfinţitoare prin care ne putem bucura de orice daruri naturale (1. Timotei 4:5 ). Astfel Scriptura, dacă este primită aşa cum trebuie, ne va arăta întotdeauna ignoranţa şi lipsurile noastre, şi ne va conduce spre rugăciune; şi, în aceeaşi măsură, lipsa noastră de înţelegere în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu ne va îndrepta către El, Cel care este gata să Îşi împlinească promisiunea: „iar dacă vreunul dintre voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i se va da” (Iacov 1:5 ).
Trebuie însă să ne oprim aici. Mai târziu vom reveni asupra locului rugăciunii în cadrul studierii Scripturii. Şi acum să ne întoarcem la subiectul nostru.
Metode de studiu
- Citirea zilnică a Scripturii
Pe primul loc atât ca importanţă cât şi ca prezenţă în viaţa celor mai mulţi dintre copii lui Dumnezeu, se află citirea zilnică, regulată a Scripturii de la Geneza la Apocalipsa, în mod repetat de-a lungul întregii vieţi. Adesea oameni care cunosc bine diferite pasaje ale Scripturii, care poate stăpânesc într-o oarecare măsură şi limbile originale în care a fost ea scrisă, arată o mare ignoranţă în ceea ce priveşte faptele istorice relatate în Biblie, şi dovedesc că nu sunt obişnuiţi cu textul Scripturii în întregime. Nu putem exprima în cuvinte cât de important este ca mintea şi inima să fie saturate cu cunoaşterea literei Scripturii de la început şi până la sfârşit. Niciun alt fel de cunoştiinţă biblică nu poate înlocui acest lucru. Este temelia largă pe care trebuie să fie zidit; şi dacă această temelie nu este lată şi adâncă, construcţia de deasupra va fi instabilă, oricât de înaltă sau de ingenioasă ar fi.
Ruskin, marele scriitor englez, un om remarcabil în multe privinţe, a declarat că cea mai valoroasă parte a educaţiei sale a fost cunoaşterea textului Scripturii, fiind obligat încă din fragedă copilărie să citească un anumit număr de capitole în fiecare zi, şi să o ia mereu de la capăt atunci când termina întreaga Biblie. Fără a uita ceea ce am spus de la început, şi anume că o cunoaştere spirituală a Scripturii este absolut indispensabilă; şi vorbind acum despre subiectul pe care îl avem în faţă, şi anume metodele de studiu biblic, dorim să accentuăm încă o dată necesitatea şi importanţa citirii zilnice.
Să rămânem la lucruri foarte simple şi clare. În orice cămin creştin ar trebui să existe citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciune cel puţin o dată pe zi. Oricât de stresantă şi de ocupată ar fi viaţa, nu lăsaţi nimic să fure familiei voastre acest privilegiu preţios şi atât de simplu. Alegeţi un moment, dimineaţa sau seara, când întreaga familie se poate strânge împreună pentru câteva minute, şi puteţi citi cu grijă şi atenţie un capitol, fie de către unul dintre membrii familiei, fie de către fiecare pe rând. Timpul consumat astfel este întotdeauna folositor şi ne va ajuta să păstrăm proaspete în minte, încă din copilărie, faptele minunate şi adevărurile cuprinse în Cuvântul preţios al lui Dumnezeu. Probabil că este mai bine să începeţi cu Evangheliile şi să treceţi prin Noul Testament, şi apoi să citiţi şi Vechiul Testament. Fiecare poate alege anumite pasaje care poate ar fi mai potrivite pentru membrii mai tineri ai famiiliei, şi altele care pot fi lăsate pentru a fi citite individual; dar în principal credem că ar trebui să onorăm Cuvântul lui Dumnezeu citindu-l în întregime. Puţine sunt pasajele care să nu zidească atunci când sunt astfel citite. Într-adevăr, pasajele mai aride se vor dovedi adesea prilejuri bune pentru a porni discuţii folositoare, şi vor sluji pentru a trezi şi a confirma interesul faţă de Scriptură în ansamblu.
Pe lângă citirea în familie, vorbim apoi despre citirea individuală, de către fiecare, cel puţin a unui capitol pe zi. Şi aici, este bine să urmăm ordinea sugerată mai sus, şi să începem cu Noul Testament, şi apoi, după ce îl vom fi terminat, să continuăm cu Vechiul. Dacă se citeşte câte un capitol pe zi, se poate termina întreaga Scriptură în trei ani; şi, în acelaşi fel, două sau trei capitole pe zi vor însemna parcurgerea Scripturii în timp mult mai scurt. Cu siguranţă că şi în cel mai aglomerat program se pot găsi sau se pot rezerva zece minute pentru o astfel de preocupare.
Este foarte important ca lucrul acesta să se facă regulat şi sistematic. Poţi studia cu atenţie treburile şi responsabilităţile din fiecare zi şi poţi dedica un anumit timp, pe cât posibil, pentru această activitate. Suntem creaturi dependente de obiceiuri, şi o dată ce este un lucru stabilit că trebuie să citim un capitol sau două pe zi, va fi mult mai uşor să ducem la îndeplinire acest lucru. Şi aici, ca şi în cele mai multe lupte spirituale, bătălia se dă şi se câştigă în inimă, atunci când hotărârea de a citi Cuvântul este luată înaintea lui Dumnezeu. Este probabil mai bine, pe cât posibil, să citeşti din două locuri, unul din Vechiul şi unul din Noul Testament. Astfel, dimineaţa poţi începe cu Evanghelia după Matei, iar seara cu Geneza; şi după ce fiecare Testament este parcurs, întoarce-te cu energie sporită la primul capitol.
Într-o viaţă în care există un oarecare timp liber, nu ar trebui să existe nicio piedică pentru a citi întreaga Scriptură cel puţin o dată pe an. O jumătate de oră pe zi va fi destul pentru aceasta; şi dacă se citeşte un capitol zilnic în familie, mai rămân doar două pentru citirea individuală.
Destul de aproape de practica recomandată mai sus, şi într-adevăr o parte a ei, este practica de a citi o carte în întregime la un moment dat. De exemplu, Evanghelia după Marcu poate fi citită la fel de repede ca un articol dintr-o revistă, şi într-un timp scurt. S-a spus că este nevoie de puţin mai mult de o oră pentru aceasta. Tot aşa, puţin mai mult timp va fi de ajuns pentru a citi oricare dintre celelalte Evanghelii sau Faptele Apostolilor. În felul acesta ne facem o idee generală despre conţinutul cărţii, la fel cum o călătorie într-o regiune a unei ţări ne permite să ne formăm o apreciere destul de corectă asupra caracterului zonei.
Această trecere rapidă în revistă, cum am putea să o numim, este de asemenea foarte valoroasă atunci când este vorba de începerea studiului fiecărei epistole. O citim mai întâi în întregime la un moment dat, şi apoi ne aplecăm asupra ei mai în detaliu.
Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Vechiul Testament. Vieţile lui Avraam, lui Iosif, sau David ar putea fi citite în felul acesta, şi vom putea descoperi ceva mai mult decât doar o înşiruire de fapte, vom putea privi gândul Duhului în ansamblu, scopul Lui prin prezentarea vieţii respective.
Tot astfel, fiecare dintre Profeţi ar putea fi citit dintr-o dată, sau poate în două etape, pentru a putea prinde tema generală şi gândul pe care îl transmite Duhul Sfânt. O astfel de citire „cantitativă”, dacă o putem numi astfel, nu ar trebui să înlocuiască parcurgerea regulată, zilnică, a unui capitol sau două, cu atenţie şi în detaliu, dar ar putea fi introdusă din când în când, ca o variaţie sau, aşa cum am spus, cu scop de studiu introductiv.
Poate că ar trebui spus un cuvânt şi despre ce fel de Biblie ar fi bine să folosim. În această privinţă trebuie ţinut cont de preferinţele şi specificul gândirii fiecăruia. Unii au o memorie vizuală foarte bună, şi pot localiza un pasaj prin poziţia lui pe pagină. Însă dacă ar fi să vorbesc în numele altora, nu cred că o astfel de capacitate ar trebui încurajată, pentru că, dacă s-ar întâmpla ca o astfel de persoană să nu aibă la dispoziţie Biblia personală la un moment dat, s-ar putea să îi fie foarte greu să se descurce cu o alta. Dacă este posibil, ar fi bine să avem două Biblii, una pentru a fi folosită în exterior, de exemplu la adunare, sau care să poată fi ţinută în buzunar fără să incomodeze; şi o alta pentru acasă. Aceasta din urmă ar putea să fie o ediţie obişnuită, nu foarte scumpă, pe care să nu ezităm să o marcăm. De exemplu, pe ea putem sublinia versete favorite, sau pasaje grele sau care ne-au mişcat, fără să fim foarte atenţi la aspectul estetic, în timp ce, dacă avem o Biblie pe care o păstrăm pentru o folosire îndelungată, în aceasta ar trebui să avem mai multă grijă ce şi cum marcăm sau notăm.
Un predicator a sugerat odată că o Biblie ar putea fi folosită pentru sublinieri şi note şi ar putea fi umplută într-un an. Probabil că nu este o regulă, dar sigur că nu vor trece mulţi ani înainte ca o carte să fie atât de marcată încât să nu mai existe spaţiu pentru notiţe suplimentare.
Nu vrem să pierdem foarte mult timp pentru detalii, dar s-ar putea să fie potrivit să facem câteva remarci şi despre felul cum marcăm Biblia. Stiloul şi cerneala sunt de preferat creionului, care devine în timp neclar. În fond, şi dacă scrii cu creionul pe Biblie, este destul de greu să ştergi apoi, aşa că ai putea la fel de bine să scrii cu cerneală. Să presupunem că, citind un capitol dimineaţa, suntem izbiţi de frumuseţea sau caracterul actual al unei anumite fraze. O putem marca printr-o linie pe margine, sau o putem sublinia. Poate că unele cuvinte mai importante pot fi subliniate în mod special. De exemplu, în Geneza 1:1 : am putea trage o linie neagră sub primele trei cuvinte: „La început, Dumnezeu”. Cât de multe gânduri sunt sugerate de această frază! „Mai înainte de a se fi născut munţii şi ca Tu să fi format pământul şi lumea, din eternitate în eternitate Tu eşti Dumnezeu”. Acolo, la început, înainte ca măcar vreun singur atom din acest vast Univers creat de El să fi fost chemat din nimic, Dumnezeu a fost aşa cum este, din veşnicie Acelaşi. Pe lateral, lângă aceste cuvinte, ar putea fi scrisă o trimitere la Ioan 1:1 „La început era Cuvântul”, care ne prezintă faptul minunat, măreţ, binecuvântat, că El, care a devenit carne şi a locuit printre noi în smerenie, pentru a ne sluji în nevoia noastră şi pentru a merge la cruce pentru păcatele noastre, nu era nimeni altul decât Dumnezeu, Cel care era zilnic cu El, găsindu-Şi plăcerea în El, şi a cărui plăcere era în fii oamenilor. Astfel, putem adăuga cu uşurinţă o trimitere la Proverbe 8 ; şi alte pasaje ale Scripturii ne vor veni automat în minte, astfel că nu va trece multă vreme până când vom avea un număr destul de mare de trimiteri pe marginea versetului.
Aşa cum am spus, nu dăm decât câteva indicii legate de felul în care poate fi marcată Biblia. Fiecare îşi va dezvolta propriul său sistem, dar sugerăm ca fiecare să înveţe să îşi facă propriile sale trimiteri spre pasaje paralele ale Scripturii care dau o lumină nouă asupra textului. Lucrul acesta s-a dovedit a fi de mare folos şi ajutor.
Citind capitolul nostru, ne vom opri poate la un moment dat asupra unui pasaj mai dificil; de exemplu, Galateni 3:20 : „Iar Mijlocitorul nu este al unuia singur, însă Dumnezeu este Unul singur”. Privim la această asociere, şi încercăm să îi pătrundem sensul, dar nu ne este foarte clar. Putem să consultăm ajutoare, sau, dacă acestea nu ne stau la îndemână, sau nu ne dau răspunsul, putem să punem un simplu „?” lângă verset, sau un alt fel de semn de întrebare. Poate că ar fi bine să punem astfel de semne de întrebare în Biblie oriunde nu reuşim să înţelegem deplin un gând. Ar fi interesant ca la următoarea parcurgere a Bibliei să vedem câte din aceste semne de întrebare pot fi şterse. Între timp, vom învăţa să ne concentrăm mai bine atenţia asupra a ceea ce citim, întrebându-ne, „Înţeleg eu ce citesc?”. Alte idei de a marca vor veni de la sine. Mai târziu, vom discuta şi despre subiectul diferitelor traduceri şi variante.
Credem că în general notele care au de a face cu textul în sine, despre care am vorbit deja mai sus, ar putea fi făcute cât mai curat şi îngrijit în Biblia pe care o păstrăm pentru o folosire de durată. Pe Biblia pe care o citim în mod curent vom face mult mai frecvent note sau sublinieri, astfel că în curând nu vom mai avea spaţiu.
Cu riscul de a ne repeta, vom mai adăuga un cuvânt despre necesitatea disciplinei şi a unei abordări sistematice în citirea Scripturii. Trebuie să ne hotărâm înaintea lui Dumnezeu, cu siguranţă că nu în mod legalist, ci în libertatea dragostei adevărate, că dorim să citim, şi că vom citi regulat şi sistematic Biblia. Să îi dăm primul loc – dacă se poate câteva minute dimineaţa, când mintea este odihnită, şi poate că acestea îşi vor lăsa amprenta asupra felului nostru de gândire pe tot parcursul zilei, chair dacă va trebui să ne trezim cu câteva minute mai devreme pentru a putea dedica 5-10 minute pentru o activitate care va deveni o plăcere tot mai mare dacă vom merge înainte cu Dumnezeu.
Este uimitor cât de mult din ceea ce citim în aceste momente ne va însoţi pe parcursul zilei. Fără să ne dăm seama, ne vom întoarce la ceea ce am citit; probabil vom găsi ocazii să vorbim despre aceasta şi altora, şi, în diferite feluri, ceea ce am citit va deveni o parte a echipamentului nostru spiritual şi mental. Nu vă aşteptaţi să vedeţi rezultate măreţe după o singură zi sau săptămână, ci continuaţi cu perseverenţă, fără a cere prea mult de la voi înşivă, încercând să alocaţi prea mult timp din dorinţa de a „recupera” ceea ce aţi pierdut în mod inevitabil. Dumnezeu nu este un Stăpân aspru, şi slujirea Sa este libertate. Veţi vedea că în curând veţi simţi lipsa hranei zilnice ca pe o mare pierdere.
- Memorarea Scripturii
Ne vom apropia de acest subiect cu cea mai mare simplitate, şi ne imaginăm deja cum unii dintre cititorii noştri vor zâmbi văzând că alocăm spaţiu unei activităţi copilăreşti precum învăţatul versetelor pe de rost. Chiar şi aşa, sperăm că niciunul dintre cititorii noştri nu va termina aceste paragrafe fără să fie marcat de importanţa şi chiar necesitatea de a continua acest exerciţiu pe parcursul întregii vieţi, alături de citirea Scripturii. Vom presupune că cititorul nostru a fost crescut într-un cămin creştin, şi s-a bucurat de privilegiul de a merge la şcoala duminicală. Proabil că acolo a memorat cel puţin câte un verset în fiecare duminică. Ştim că încă există şcoli duminicale în care se practică acest obicei, deşi poate că pentru vremurile „moderne” pare un pic cam învechit. Astfel că în jurul vârstei de 12-15 ani, tânărul elev va avea în memorie poate o sută sau chiar două sute de versete, care cuprind adevărurile fundamentale legate de păcat, judecată, mântuire, dragostea lui Dumnezeu, Persoana şi lucrarea lui Hristos, necesitatea credinţei şi multe alte astfel de adevăruri binecuvântate. Acestea constituie de fapt un arsenal care îi pune la îndemână arme cu care să facă faţă duşmanului, şi o hrană la timp, şi o înviorare pentru sfinţi descurajaţi sau păcătoşi în nevoie.
Oare nu a simţit niciodată cititorul lipsa de cuvânt potrivit pentru a avertiza vreun batjocoritor nepăsător, sau nu ar fi dorit să găsească un verset care să poată da siguranţă unui suflet tulburat? De ce s-a întâmplat astfel? De ce să nu avem întotdeauna la îndemână, în memorie, o rezervă abundentă de pasaje ale Cuvântului preţios al lui Dumnezeu?
Deja am făcut aluzie la valoarea inestimabilă pe care o are umplerea minţii celor tineri cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca, atunci când Duhul Sfânt îi trezeşte pentru a îşi vedea starea reală, să aibă la dispoziţie un bogat material de care să se folosească. Şi aceasta se aplică cu siguranţă şi memorării versetelor.
Trecem mai departe la ceea ce nu va fi atât de uşor acceptat de creştinul obişnuit, trecut de vârsta tinereţii. Ni se va spune că persoanele mai în vârstă nu mai pot reţine atât de uşor. Şi tocmai în această privinţă dorim să fim foarte expliciţi, şi să susţinem că privilegiul acestui exerciţiu de a memora Scriptura este la dispoziţia oricărei vârste, nu doar a tinerilor. Nu credem că memoria noastră, sau, mai exact, puterea de concentrare, a fost atât de slăbită de înaintarea în vârstă încât să nu mai putem învăţa pasaje din Scriptură. Se ştie că cel mai sigur mod de a slăbi o anumită capacitate este neglijarea ei. Dacă anumite membre nu sunt exersate, ele se vor atrofia. Probabil că cel mai ocupat muşchi din organism este inima, care bate fără încetare, 24 de ore pe zi, de 80 de ori pe minut, odihnindu-se doar câteva fracţiuni de secundă, între sistolă şi diastolă. Niciodată să nu ne pierdem interesul pentru lucruri folositoare. Nimic nu este mai patetic decât o persoană în vârstă înconjurată de un nor de indiferenţă, sau poate de proastă dispoziţie şi egoism morbid. Cele mai strălucitoare vieţi sunt acelea care rămân conectate la ceea ce se întâmplă în jur până la sfârşit. În loc să slăbească puterile şi să scurteze viaţa, credem că lucrul acesta va avea tocmai efectul opus. Cât de mulţi oameni de afaceri activi, care după ce au câştigat o anumită poziţie s-au retras pentru a se bucura de bătrâneţea lor nu au ajuns să descopere că timpul liber este o povară atât de grea încât au simţit nevoia de a se implica din nou în vreo activitate care să le ocupe mintea; iar dacă nu au reuşit să facă aceasta, viaţa lor a fost amărâtă şi scurtată de sentimentul deznădăjduit al lipsei de utilitate.
Toate aceste lucruri sunt valabile şi în ceea ce priveşte studiul Cuvântului lui Dumnezeu, care implică în mare parte şi memorarea lui. S-a spus, şi credem că este corect, că dacă în fiecare zi s-ar învăţa câte un verset, întreaga Scriptură ar putea fi memorată pe parcursul a 25 de ani. Imaginează-ţi ce comori bogate ar fi stocate în mintea unuia care a început să facă lucrul acesta de la vârsta de 10 ani, şi a ajuns să cunoască pe de rost toată Scriptura la 35 de ani. Bineînţeles că multe din cele învăţate vor fi uitate cu timpul, dar, aşa cum vom vedea, există şi mijloace de a evita lucrul acesta, şi, în orice caz, textul Scripturii ar fi mult mai familiar pentru o astfel de persoană decât pentru alţii de aceeaşi vârstă. Şi acum, în floarea vârstei, când gândirea devine matură, această persoană ar putea să înceapă să recapituleze sistematic şi cu atenţie, adăugând la memorarea Scripturii în limba sa maternă şi alte citate sau note în limba originală. Şi dacă o astfel de persoană ar trăi până la cincizeci de ani, putem spune fără ezitare că Biblia ar fi practic stocată în mintea sa, şi că un capitol ar putea fi „citit” cu voce tare în întuneric, lângă un pat de suferinţă, în spital sau oriunde s-ar afla. Şi cât timp ar trebui dedicat zilnic acestui scop minunat? Nu mai mult de cinci minute!
Dar nu vom mai stărui asupra idealurilor, şi într-adevăr dorim să repetăm încă o dată afirmaţia solemnă a Cuvântului lui Dumnezeu: „Duhul dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic”. Niciun fel de cunoaştere a Scripturii, oricât de profundă, nu va putea să îl mântuiască pe păcătos şi nici să îl sfinţească pe copilul lui Dumnezeu, dacă nu este însoţită de o credinţă vie şi de puterea Duhului Sfânt. De asemenea, există pericolul mândriei din cauza succesului în această direcţie. Cu toate acestea, nu trebuie să abandonăm această activitate simplă şi binecuvântată doar din cauza pericolelor care o ameninţă, şi de aceea vom continua cu subiectul nostru.
Poate că unii dintre cititorii noştri vor spune: „Nu credem că este necesar să înveţi întreaga Biblie. Sunt multe cărţi profetice pe care nu trebuie să le memorăm, şi multe texte din Profeţi care nu ar face decât să aglomereze inutil memoria”. Ar fi bine să spunem de la început că ideea de aglomerare a memoriei este doar o invenţie. Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu nu aglomerează memoria, care nu este ca o magazie în care încape o anumită cantitate ce nu poate fi depăşită. Dimpotrivă, ea este dezvoltată tocmai de actul acumulării şi reţinerii, şi, dacă ne conducem după principiile de bază ale medicinei, nu este în pericol de a fi supraîncărcată. Admitem totuşi că probabil că cei mai mulţi dintre noi nu vor reuşi niciodată să memoreze întreaga Scriptură.
Pentru aceştia deci dorim să prezentăm un plan simplu, care sperăm că nu va fi considerat extravagant. Cine nu şi-ar dori să cunoască fiecare cuvânt din Evanghelia după Ioan, şi să poată repeta cuvintele Celui care a vorbit aşa cum nu a mai vorbit vreodată vreun om, şi să la poată avea înaintea minţii atunci când stă câteva minute treaz înainte de a adormi, sau să se trezească cu ele în gând dimineaţa? „El îmi trezeşte, îmi trezeşte în fiecare dimineaţă urechea ca să ascult ca un ucenic”. În acelaşi fel, epistola către Romani, mai ales primele opt capitole, ne funizează un cadru extrem de important al doctrinei îndreptăţirii creştine; în timp ce epistola către Galateni în întregime dă răspuns la o mie şi una de întrebări care se pot ridica într-o minte care nu a fost eliberată de lege.
Şi Efeseni. Ne putem permite să trăim fără descoperirea minunată pe care o oferă legat de poziţia creştinului în Hristos? şi Coloseni care ne vorbeşte despre perfecţiunea Celui care este Chipul Dumnezeului celui nevăzut; şi Filipeni, care face atât de puternic apel la afecţiunile noastre, şi ne prezintă experienţa creştină ideală? Nu putem să ne descurcăm fără niciuna dintre ele, şi într-adevăr nu putem spune oare că avem nevoie de ele nu doar în buzunar sub forma unei mici Biblii, ci şi în minţile noastre?
Acelaşi lucru ar putea fi cu siguranţă spus şi despre Epistola către Evrei, şi despre 1 Petru şi 1 Ioan, aşa că, fără a exagera, putem spune cu uşurinţă că este de dorit ca cel credincios să cunoască pe de rost cel puţin două treimi din Noul Testament.
Mergând apoi la Vechiul Testament, există capitole cum ar fi Geneza 1 şi 49, Exod 12 şi 20, Levitc 16 şi 23, Numeri 19 , Deuteronom 8 şi 26, Iosua 1 , Judecători 5 , Rut 1 , 1. Samuel 9 , 2. Samuel 7 şi 23, rugăciunea lui Solomon din 1 Împăraţi şi 2 Cronici, ultimele capitole din Iov, mulţi psalmi şi câteva capitole din Proverbe, Cântarea Cântărilor, Isaia 1 , 6, 12, 28, 35, 40, 53, 54, 55 şi 60 – şi apoi fiecare dintre noi avem pasaje favorite pe care dorim să le învăţăm, de aceea ne vom opri aici cu enumerarea.
Acum se pune bineînţeles întreabarea: „Este oare posibil pentru un credincios obişnuit, cu o viaţă plină de îndatoriri, să îndeplinească măcar a zecea parte din aceasta?”. Răspundem: „Nu, cel puţin nu dintr-o dată”. Ceea ce este mai important este să începi să înveţi un verset, şi să continui apoi în linişte. Poate că la sfârşitul unei luni vei fi uimit de cât de mult ai reuşit să înveţi. Să spunem că începi aceasta la vârsta de 20 de ani. Presupunem că deja cunoşti destul de bine Noul Testament şi începi să îl cunoşti şi pe Vechiul, citind zilnic aşa cum am spus mai sus. Dacă ai începe să zicem cu Epistola către Galateni. Deja multe versete îţi sunt familiare, şi poate că în câteva minute reuşeşti să înveţi trei sau patru versete. Într-o săptămână poţi învăţa un capitol. Apoi, când ai timp, poate în Ziua Domnului, treci încă o dată prin el. Poate că alţii sunt interesaţi şi ei de lucrul acesta, şi, vorbind unul cu celălalt, se vor încuraja reciproc şi îşi vor antrena memoria împreună. Poate că întotdeauna este mai bine să repetăm cu voce tare ceea ce am învăţat, întâi doar pentru noi, şi apoi, dacă se poate, şi în faţa altora. Vom observa că astfel cuvintele ni se vor întipări mai ferm în minte. Momentul de citire zilnică a Bibliei în familie este un prilej bun pentru aceasta, şi o oră din Ziua Domnului ar putea fi dedicată în mod profitabil recapitulării a ceea ce a fost învăţat pe parcursul unei săptămâni.
Într-o lună, sau şase săptămâni, vei fi învăţat astfel întreaga epistolă. Dacă vi se pare că aşteptările sunt prea mari, să presupunem că o împărţim în patru sau şase părţi şi că în şase luni am învăţat Epistola către Galateni, în încă şase pe cea către Efeseni, şi în încă patru pe cea către Filipeni. La sfârşitul a doi ani, vom cunoaşte deja cea mai mare parte a epistolelor mici, şi vom fi uimiţi de uşurinţa cu care vom continua să memorăm. Recapitulările frecvente ne vor ajuta să păstrăm în minte ceea ce am învăţat.
Trecem apoi la Evanghelia după Ioan, şi probabil că vom vedea că într-un an şi şase luni o vom putea recita în întregime. Celelalte şase luni ale anului vor putea fi dedicate Epistolei către Evrei. Astfel că în patru ani, o persoană cu un intelect obişnuit, dedicând cinci sau zece minute acestui lucru, va învăţa aceste pasaje, şi îşi va forma un obicei care o va însoţi tot restul vieţii, astfel că, probabil că în jurul vârstei de treizeci de ani va păstra deja în inimă şi o listă lungă de pasaje din Vechiul Testament.
Dar poate că vei remarca cu un suspin: „Nu mai sunt tânăr, nu mai am demult douăzeci de ani. Am trecut deja de cincizeci de ani, sau chiar mai mult, şi memoria mea este atât de slabă încât adesea uit numele persoanelor şi evenimente recente. Cu siguranţă că nu merită să încerc ceea ce m-aţi sfătuit mai sus”. Şi totuşi este. Poate că memoria ta este slabă tocmai din cauza nefolosirii îndelungate. La fel ca şi prietenii, memoria se bucură când avem încredere în ea, şi dacă, figurat vorbind, ne arătăm această încredere punând-o la încercare, se va îmbunătăţi. Aşa cum am spus, poate o nefolosire îndelungată o va fi slăbit atât de mult încât să pară inutil să încercăm să o folosim, dar să încercăm măcar un singur verset. De exemplu ia primul verset din Ioan, şi dedică o zi pentru învăţarea lui, şi a doua zi vezi dacă ţi-l mai aduci aminte. Poate că zâmbeşti ca şi cum am încerca să îţi vorbim despre A, B, C. Dar probabil că îţi vor fi de ajuns câteva minute. Tot ceea ce vrem să spunem este, nu te avânta să faci prea mult dintr-o dată, dar ceea ce faci fă cu toată inima şi, pe cât posibil, regulat. Regularitatea şi sistematizarea sunt extrem de importante. Aminteşte-ţi că cinci minute pe zi înseamnă treizeci de ore pe an, ceea ce nu este deloc puţin.
Persoanele care au ajuns la o vârstă înaintată, care poate se dau înapoi de la a intra în competiţie cu minţi tinere şi strălucitoare, pot merge înainte în ritmul lor, învăţând câteva versete în fiecare săptămână, cu rezultate foarte folositoare şi îmbucurătoare. Deci să începem, dacă nu am făcut-o deja, să învăţăm pe de rost versete, şi cu hotărârea lucrată în inimă de harul lui Dumnezeu, să continuăm cu lucrul acesta la fel cum citim Biblia, pe tot parcursul vieţii. Putem fi siguri că Domnul nostru binecuvântat avea Cuvântul lui Dumnezeu ascuns în inima sa. Avea şi litera şi duhul, şi, atunci când a fost asaltat de cel rău după ce postise, a putut cita – putem fi siguri că din memorie – pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu.
În încheiere deci, am sugera ca cei care sunt mai în vârstă să înceapă cu primul capitol al Epistolei către Efeseni şi să îl înveţe pe de rost. Le va lua destul de mult timp, dar îi va încuraja să continue şi le va oferi o preocupare folositoare şi minunată pentru câteva minute din fiecare zi. Mergând cu trenul sau cu autobuzul, poate că vedem cum trei sferturi dintre călători sunt ocupaţi să citească ziarul, poate timp de o jumătate de oră. Seara, găsim aceeaşi preocupare. Cât de mult din Cuvântul lui Dumnezeu ar putea fi memorat în drumul din fiecare zi dintre casă şi serviciu!
[tradus din cartea „How to study the Bible” ]
Cum studiem Scripturile?
Alfred E. Bouter…
Pe masură ce începem sau continuăm să studiem orice text al Scripturii, să ne amintim că Scripturile exprimă mărturie pentru persoana Domnului nostru. Acest lucru ne ajută să învăţăm cum să studiem Cuvântul lui Dumnezeu. Să privim la câteva texte din Scriptură care ne răspund la întrebarea de mai sus şi care ne vor stimula interesul.
Cercetând Scripturile
“Voi cercetaţi Scripturile, pentru că gândiţi că în ele aveţi viaţa eternă, şi ele sunt acelea care mărturisesc despre mine” (Ioan 5:39, vezi şi 7:52). Verbul a cerceta înseamnă a face un studiu complet, a încerca să aflii, sau a examina amănunţit. Aceasta ar trebui să fie modul nostru de abordare cu privire la Scripturi, nu să ne sporim cunoştinţele – aceasta se va întâmpla, de asemenea, deşi nu este scopul principal – ci să aflăm ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre Hristos. Acelaşi verb este folosit pentru cercetarea Duhului despre “adâncimile lui Dumnezeu” (1. Corinteni 2:10). Petru foloseşte acest verb (în greacă eraunáō) pentru profeţii[1] Vechiului Testament care “cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos şi gloriile de după acestea”(1. Petru 1:11). Apoi Petru adaugă, referindu-se la aceşti profeţi: “Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi slujeau ei acele lucruri, care v-au fost vestite acum prin cei care v-au predicat Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer, lucruri în care îngerii doresc să privească de aproape”(1. Petru 1:12). Pentru a avea o idee despre ce implică o astfel de cercetare, să comparăm această investigaţie şi examinare în alte trei texte din Scriptură care arată cum cercetează Dumnezeu. Din aceste versete putem concluziona că Dumnezeul nostru ne va ajuta, prin Duhul Sfânt, să cercetam Scripturile pentru a învăţa mai multe despre Hristos.
Duhul Sfânt cercetează despre “ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit, este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc. Iar nouă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu”(1. Corinteni 2:9-10). Acest pasaj desluşeşte cum Duhul Sfânt ia aceste lucruri profunde – rânduite, pregătite şi descoperite de Dumnezeu apostolului Pavel şi dăruite credincioşilor (1. Corinteni 2:7-12) – şi explicate de Scripturi şi prin lucrarea Lui în noi(1. Corinteni 2:13). “Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului”(Romani 8:27) “ …toate adunările vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetează rărunchii şi inimile; şi vă voi da fiecăruia după faptele lui”(Apocalipsa 2:23). Să cercetăm Scripturile să aflăm mai multe în ceea ce-L priveşte pe cel preaiubit (Psalmul 45)!
Meditând la Scripturi – Digerare şi însuşire
Al doilea punct de scos în evidenţă este chestiunea meditaţiei; nu tehnici faimoase făcute de oameni, ci o metodă dăruită de Dumnezeu prin care noi putem deveni mai familiari cu Scripturile. Apreciind Cuvântul lui Dumnezeu, începem şi continuăm să citim, studiind, memorând, reflectând. Digerarea sau asimilarea Cuvântului are scopul de a ne apropia de gândurile lui Dumnezeu, făcându-le să fie şi ale noastre. Făcând aşa, vom asimila acele gânduri, astfel încât devenim, în practică (starea, condiţia noastră), ceea ce Cuvântul spune că suntem în Hristos (poziţia noastră). În acest proces de formare, ne vom asemăna mai mult cu Hristos, pe măsură ce Îi urmăm exemplul, fiind hrăniţi şi călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Hristos a fost marele Împlinitor al Cuvântului. Pe măsură ce Îl urmăm, vom creşte în harul şi în cunoştinţa Lui(2. Petru 3:18). Psalmul 1arată o frumoasă imagine morală a Domnului Isus, mergând pe căile dreptăţii, hrănindu-se cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi crescând şi aducând roade pentru Dumnezeu. Versetul 1 descrie dedicarea Lui voii lui Dumnezeu, în timp ce era caracterizat de dreptate practică şi de fericire adevărată. Versetul 2 arată cum se ocupa cu Cuvantul zi şi noapte într-un proces de hrănire în desfăşurare, asimilând şi crescând. Acest lucru avea în vedere aducerea de roade pentru Dumnezeu (Psalmul 1:3). Dumnezeu doreşte ca noi să ne ocupăm cu Cuvântul şi să-l împlinim (vezi Iosua 1:8) în acelaşi mod în care a făcut-o Hristos – nu doar să-l cunoaştem intelectual, ci să-l cunoaştem având în vedere aplicarea lui în practică (Ioan 13:17).
Comparând Scripturile – într-o manieră spirituală
“Comparând lucruri spirituale cu mijloace spirituale” (1. Corinteni 2:13, NKJV) presupune faptul că nu putem număra mere împreună cu pere, pentru că ele reprezintă categorii diferite de fructe. Pentru a compara lucruri spirituale, lucrurile profunde ale lui Dumnezeu, nu putem folosi lucruri fireşti, sau mijloace nespirituale. Necredincioşii nu au nici măcar capacitatea de a recepţiona gândurile lui Dumnezeu, pentru că omul firesc, natural, nu poate înţelege, stăpâni sau primi gândurile lui Dumnezeu. Mai mult, chiar ca şi credincioşi trebuie să fim într-o condiţie spirituală potrivită înaintea lui Dumnezeu, pentru a primi gândurile Sale. Ca şi credincioşi, prin urmare, trebuie să ne supunem mintea noastră, gândirea noastră, Duhului lui Dumnezeu şi Cuvântului Său şi nu să încercăm să supunem Cuvantul Său gândirii noastre omeneşti. Dintre multele exemple ale eşecului în acest punct de vedere care pot fi date, menţionez o interpretare a textului din Luca 1:3, un pasaj care vorbeşte despre lucrurile pe care Luca le-a cercetat, scriindu-le “în ordine”.
Fiindcă Luca este foarte exact ca istoric, unii au tras concluzia că “ în ordine” înseamnă întotdeauna o ordine cronologică. Poate fi cazul , în general, sau chiar aproape mereu să fie aşa, dar Duhul Sfânt are un plan mai profund, şi Luca pune lucrurile “ în ordine” potrivit cu acel plan, care face parte din misterul inspiraţiei divine. Acesta este prin urmare adevăratul înţeles al afirmaţiei lui Luca. Uneori poate chiar deviază de la ordinea cronologică exactă, nu pentru a fi neadevărat (desigur că nu): dar ca să accentueze o ordine morală specifică sau un alt aspect al planului gândit de Duhul Sfânt. Asemănător, în comparaţia noastră Scriptură cu Scriptură, trebuie să folosim mijloace spirituale, care presupun nevoia de a fi în condiţia spirituală potrivită şi supunerea noastră Duhului Sfânt.
Scripturile şi dăruirea din toată inima
Studiaţi cu devotament şi dăruire. Să luăm două exemple de astfel de devotament, care ne pot ajuta în studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Primul exemplu este atitudinea profeţilor de a căută şi a cerceta lucrurile lui Dumnezeu (1. Petru 1:10-11) neînţelegând pe deplin ce scriau [2]. Al doilea exemplu este interesul pe care îl au îngerii, plecându-se pentru a privi aceste lucruri, chiar înţelegând că aceste lucruri nu erau pentru ei personal. Dacă profetii şi îngerii[3] erau atât de interesaţi de Cuvântul lui Dumnezeu încât “cercetau” şi “priveau în jos” pentru a examina şi a înţelege mai bine, cu atât mai mult este de datoria noastră să facem aşa: să privim (vezi Luca 24:12; Ioan 20:5,11) şi, într-o atitudine de smerenie şi adorare, să studiem lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a dat să le cunoaştem, să le savurăm, şi! Iacov a scris din acest motiv: “Dar cine şi-a adâncit privirea în legea desăvârşită, aceea a libertăţii, şi a stăruit în ea, nefiind un ascultător uituc, ci un împlinitor cu fapta, acesta va fi fericit în lucrarea lui”(Iacov 1:25). Verbul tradus “a-şi adânci privirea” înseamnă a se apleca, sau a se îndoi cu scopul de a vedea mai bine sau mai clar. Dacă avem o astfel de dorinţă şi ne dedicăm pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu, atunci vor fi roade pentru Dumnezeu. Va fi un rod şi pentru noi de asemenea, pentru că vom creşte pe măsură ce Îl vom urma pe Hristos şi exemplele puse înaintea noastră în Cuvântul Său.
[1] Cealaltă “faţă a monedei” a zelului şi interesului pe care l-au arătat profeşii , este exprimată de Amos, “Domnul Dumnezeu nu va face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, profeţii”(Amos 3:7).
[2] Ei au scris despre gloria lui Mesia care va veni precum şi despre suferinţele şi moartea Lui, fără nici un indiciu că ar fi stiut să facă legatura între ele pe măsură ce au căutat şi au cercetat cu atenţie. Rabinii, mergând dincolo de căutare şi cercetare, mai târziu au susţinut teoria că există doi Mesia. Din cauza autorităţii definitive a Duhului Sfânt, şi a eventualei lămuriri de către acelaşi Duh, aceste profeţii nu au eşuat niciodată. Ele asigură dovezi de necontestat ale inspiraţiei Scripturii, motive clare pentru a crede în mesajul Scripturii şi pentru a te încrede în Dumnezeu că Îşi va îndeplini planul peste veacuri.
[3] Cuvântul înger sau mesager (Gr. ángelos) se întâlneşte de 21(3×7) de ori în Fapte, şi de 25 de ori în Evanghelia după Luca. Adesea vom găsi în scrierile lui Luca că anumite cuvinte se întâlnesc de 7 ori, sau de multipli de 7 ori, arătând cum Evanghelia după Luca şi Fapte se leagă împreună.
Cum să studiem Scriptura?
-
H. Mackintosh
Este foarte dificil pentru oricine să încerce să prescrie unei alte persoane o metodă corectă de a studia Scriptura. Adâncimea infinită a Scripturii, resursele nelimitate care sunt în Dumnezeu şi gloriile personale ale lui Hristos sunt dezvăluite doar credinţei şi nevoii. Aceasta face ca totul să fie atât de simplu. Nu avem nevoie de inteligenţă sau de putere intelectuală, ci de simplitatea unui copilaş. Cel care a compus Sfintele Scripturi este Cel care trebuie să ne deschidă înţelegerea pentru a primi învăţătura lor preţioasă. Şi El va face aceasta doar dacă Îl vom aştepta cu o inimă într-adevăr arzătoare.
Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că cunoştiinţa noastră va creşte doar dacă acţionăm conform cu ceea ce ştim. Nu va avea nicio valoare să stăm doar şi să citim Biblia ca un cărturar. Ne putem umple intelectul cu cunoştinţă biblică, putem avea doctrinele Scripturii şi litera ei la degetul nostru mic, fără a avea nicio fărâmă de ungere sau de putere. Trebuie să mergem la Scriptură ca un om însetat la fântână; ca un om înfometat la o masă; ca un marinar la hartă. Trebuie să mergem la ea pentru că nu putem trăi fără ea. Nu mergem ca să studiem ci ca să ne hrănim. Instinctele naturii divine ne fac să dorim Cuvântul lui Dumnezeu, la fel cum un copilaş nou-născut îşi doreşte laptele prin care va creşte. Omul cel nou creşte prin hrănirea cu Cuvântul.
Se înţelege deci cât de practică şi de reală este întrebarea: cum să studiem Scriptura? De aceasta se leagă în mod intim întreaga noastră stare spirituală şi morală, mersul nostru zilnic, obiceiurile şi căile noastre. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său pentru a ne forma caracterul, pentru a ne modela comportamentul şi pentru a ne trasa calea.
Dacă deci Cuvântul nu are asupra noastră o influenţă formatoare şi o putere călăuzitoare, este o mare nebunie să ne gândim la acumularea în intelect a unei cantităţi de cunoştinţe din Scriptură. Aceasta ne poate doar umfla şi înşela. Este un lucru extrem de periculos să facem trafic cu adevăruri pe care nu le-am înţeles (sau simţit) cu inima; aceasta conduce la o indiferenţă a inimii, la o superficialitate a duhului, insensibilitate a conştiinţei, lucruri rele pentru oamenii cu adevărat evlavioşi.
Niciun lucru nu ne va arunca mai uşor în mâinile duşmanului decât o cantitate de cunoştinţă mentală a adevărului, fără o conştiinţa sensibilă, o inimă sinceră, o minte dreaptă. Profesiunea de credinţă care nu actioneaza asupra conştiinţei şi apoi nu se vede în viaţă este unul dintre pericolele zilei în care trăim.
Cu mult mai bine să cunoşti puţin, dar aceasta în realitate şi putere, decât să profesezi o mare cantitate de adevăr, care să rămână în regiunea înţelegerii, fără putere, neavând nicio influenţă asupra vieţii. Ar fi cu mult mai bine să fiu sincer în Romani 7decât fictiv, imaginar în Romani 8. În primul caz sunt sigur că voi ajunge bine, dar în cel de-al doilea nu se ştie la ce voi ajunge.
Cât despre problema folosirii scrierilor umane pentru a studia Scriptura este nevoie de mare atenţie. Fără îndoială că Domnul poate să folosească scrierile slujitorilor Săi, la fel cum foloseşte predicarea lor, şi face lucrul acesta, pentru învăţarea şi zidirea noastra. Într-adevăr, în starea actuală a adunării, dărâmată şi divizată, este minunat să observi harul bogat şi grija atentă cu care El Îşi hrăneşte poporul preaiubit folosind scrierile slujitorilor Săi.
Repetăm însă: este nevoie de mare atenţie, de o aşteptare hotărâtă a Domnului astfel încât să nu abuzăm un dar atât de preţios, pentru că aceasta ne va conduce la a face comerţ cu capital împrumutat. Dacă suntem într-adevăr dependenţi de Dumnezeu, El ne va da lucrul corect. El va pune în mâna noastră cartea potrivită. El ne va hrăni cu hrana care ni se potriveşte. Astfel o vom primi de la El şi o vom păstra în părtăşie cu El. Este proaspătă, vie, puternică, transformatoare, vorbeşte inimii şi străluceşte în viaţă. Iar noi creştem în harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Preţioasă creştere. De-am avea mai mult parte de ea!
În sfârşit trebuie să ne aducem aminte că Sfânta Scriptură este vocea lui Dumnezeu şi Cuvântul scris este transcrierea Cuvântului viu. Putem înţelege Scriptura doar învăţaţi de Duhul Sfânt, iar El dezvăluie adâncimea vie a Cuvântului, credinţei şi nevoii. Să nu uităm niciodată lucrul acesta!
A.W.Tozer
Deşi A.W.Tozer a murit în 1963, atât viaţa lui, cât şi moşteniea spirituală pe care a lăsat-o, a continuat sa atragă pe mulţi la o cunoastere mai profundă a lui Dumnezeu. Tozer a păşit pe o cale în viaţa spirituală, pe care prea puţini au ales-o – căutarea necurmată, din dragoste, a lui Dumnezeu. El a tânjit după o cunoaştere mai adâncă a Mântuitorului – cum sa I se închine şi să-I slujească cu toata fiinţa sa.
Pe tot parcursul vieţii şi lucrării sale, Tozer a chemat biserica să se întoarcă la creştinismul autentic prin care se caracteriza biserica primară – sfinţenie şi o credinţă neclintită. James Snyder, în cartea sa, „În căutarea lui Dumnezeu: viaţa lui A.W.Tozer”, spune: „El aparţinea de biserica întreagă. Oriunde găsea creştinism adevărat, folosea cu bucurie prilejul de a şi-l însuşi”.
În tot timpul vieţii sale, Tozer a păstorit câteva biserici creştine şi alianţe misionare, a scris mai mult de 40 de cărţi, a lucrat ca editor la Alliance life – publicaţia lunară denominaţională pentru C&MA. Cel puţin două din cărţile sale fac parte din categoria cărţilor clasice spirituale: „În căutarea lui Dumnezeu” şi „Cunoaşterea Celui Preasfânt” – cărţi de o valoare imensă pentru omul care niciodată nu a primit o educaţie teologică abstractă. Locul de unde a învăţat a fost prezenţa lui Dumnezeu; caietele şi uneltele de lucru au fost rugaciunea, scrierile primilor creştini şi a teologilor – puritani şi oameni mari ai credinţei.
„I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu”, mărturiseşte Tozer, „pentru căile dulci şi atrăgătoare ale Duhului Sfânt pe care le-a folosit pentru a lucra în inima acestui puştan neînvăţat, atunci când aveam 17 ani. Aveam un vecin cu numele de Holman. Nu-i cunosc prenumele. Pentru mine era doar Domnul Holman; era vecinul nostru. Auzisem că era creştin, dar mie nu mi-a vorbit niciodată despre Cristos. Într-o zi, pe când mă plimbam pe stradă cu acest vecin prietenos dintr-o dată şi-a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: ‘Ştii, mă gândesc la tine…mă întreb dacă eşti creştin, dacă eşti convertit. Doream să am ocazia să stau de vorbă cu tine’. I-am răspuns: ‘Nu Domnule Holman, nu sunt convertit. Dar mulţumesc că mi-ai spus asta. Mă voi gândi serios la lucru acesta’. Puţin mai târziu, m-am oprit la un colţ de stradă pentru a asculta un om predicând. A citat invitaţia lui Isus: ‘Veniţi la Mine!’, şi rugăciunea păcătosului: ‘Ai milă de mine!’. M-am dus acasă şi am urcat in masardă ca să nu fiu deranjat. Acolo, în rugăciune serioasă mi-am dat inima şi viaţa lui Isus Cristos. De atunci am fost mereu creştin. Picioarele mele m-au dus acasă şi m-au urcat la masardă, dar nu picioarele mele au fost cele care au mers la Isus, ci inima mea. În inima mea am acceptat să merg la Isus. Am luat hotărârea şi am mers.Acestea au fost cele două lucruri – remarca plină de grijă a vecinului nostru şi explicaţia predicatorului de stradă – care m-au împins Împărăţia lui Dumnezeu”.
„Am fost botezat cu o puternică revărsare a Duhului Sfânt la vârsta de 19 ani, pe când eram pe genunchi, stăruind în rugăciune în camera din casa soacrei mele.Doream voia lui Dumnezeu pentru mine şi mă opusesem aproape tuturor grupărilor şi curentelor ‘ism’-ice care veneau cu formele, teoriile şi îvăţăturile lor. Toate au încercat să mă doboare.Unii spuneau că am mers prea departe, alţii că ajunsesem suficient de departe. Dar eu ştiu sigur ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine în acel moment. Nimic din exterior nu avea vreun înţeles important pentru mine. În disperare şi în credinţă, am făcut marele salt de la ceea ce era lipsit de importanţă la ce era încărcat de o importanţă majoră – să fiu stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu. Fiecare lucrare mică pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată prin mine şi prin slujirea mea pentru El datează din acel moment când am fost umplut de Duhul. De aceea pledez pentru viaţa spirituală a Trupului lui Cristos şi pentru lucrările veşnice ale Duhului veşnic pe care El le face prin copiii lui Dumnezeu, instrumentele Sale”.
Locul în care se refugia să se roage şi să mediteze la bunătatea lui Dumnezeu era subsolul din casa familiei sale. El a scris odată: „Mi-am dat seama că Dumnezeu este o mângâiere pentru mine, El este bun şi în orice circumstanţă îmi este uşor să trăiesc cu El.” Snyder scrie despre el: „Dragostea şi harul lui Isus Hristos erau pentru el o uimire, un motiv de adorare în orice împrejurare”. Deşi nu a urmat nici un seminar sau colegiu biblic, Tozer a primit două diplome onorifice de doctorat. A acceptat propunerea de a fi pastor pentru prima dată în West Virginia, 1916. În decembrie 1921, el, împreună cu soţia sa, Ada, s-au mutat în Morgantown, unde s-a născut primul lor copil din cei şapte (şase băieţi şi o fată).
În primii ani de lucrare, banii erau extrem de puţini. Familia Tozer a făcut un legământ să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor, indiferent de circumstanţe. „Suntem ferm convinşi că Dumnezeu poate să trimită bani pentru copii Săi care cred în El – dar acest principiu îşi pierde valoare dacă ne bucurăm de bani şi nu îi dăm slavă Lui, Dătătorului, aşa cum se cuvine!” Tozer nu s-a abătut niciodată de la acest principiu. Lucrurile materiale nu au fost o problemă pentru el. Mulţi au spus că dacă el avea mâncarea necesară, îmbrăcămintea şi cărţile sale, era mulţumit. Familia sa nu a avut niciodată o maşină, în schimb au ales să călătorească cu autobuzul sau cu trenul. Chiar şi după ce a ajuns un autor creştin bine cunoscut, el a cedat în scris majoritatea drepturilor sale pentru cei care se aflau în nevoie. Mesajul pe care îl transmitea era în aceeaşi măsură înviorător şi pătrunzător, dur, care nu permitea compromisuri. Singura lui ţintă în viaţă era să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal şi a încurajat pe alţii să facă la fel. Imediat mai apoi a descoperit că o relaţie adâncă şi statornică cu Dumnezeu trebuie să fie cultivată.
În perioada în care păstorea o biserică din Indianapolis, Tozer a observat o schimbare în lucrarea sa. În acea vreme, el nu predica decât evanghelia – singurul subiect despre care vorbea înaintea oamenilor, dar Dumnezeu a început să-l conducă spre o nouă treaptă a lucrării sale. Mai întâi şi-a notat gândurile pe hârtie, dar în cele din urmă această schimbare a făcut din el un scriitor cu mult rod în lucrarea sa.
În 1928, Tozer a acceptat propunerea de a fi pastor în Chicago, la Southside Gospel Tabernacle, timp de 30 de ani. Mica parohie a ajuns să fie neîncăpătoare iar temelia acestei biserici era misiunea şi o viaţă mai profundă cu Isus Hristos. Snyder spunea despre Tozer: „Predicile sale nu erau niciodată superficiale. În spatele acestora era întotdeauna o gândire adâncă care obliga ascultătorii să se gândească la fel de profund la cuvintele pe care le auzeau. El avea această abilitate de a-şi face ascultătorii să se cerceteze pe ei înşişi în lumina a ceea ce Dumnezeu le vorbea. Oamenii neserioşi şi superficiali niciodată nu l-au plăcut pe Tozer; dar cei care vroiau cu adevărat să audă ce avea Dumnezeu să le spună, l-au iubit.”
Fundamentul tuturor predicilor şi învăţăturilor lui Tozer a fost întotdeauna timpul de părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Acolo, el închidea ochii la confuzia lumii, la tot ce este pământesc şi în schimb îşi concentra toată atenţia asupra lui Dumnezeu. „Activităţile noastre religioase ar trebui să fie ordonate în aşa fel încât să ne permită să avem suficient de mult timp pentru a cultiva liniştea şi solitudinea.” (Tozer)
Încă din prima parte a lucrării sale, Tozer şi-a dat seama că Hristos îl chema la o predare diferită şi specială care cerea o golire de sine şi o foame de a fi umplut din plin cu Duhul lui Dumnezeu. Acest fel de predare l-a mistuit întreaga viaţă.
Într-una din predicile lui, a spus: „Mi se tot spune că am pierdut trenul, dar răspunsul meu este că nici nu am încercat să prind acel tren. Acel tren, ca şi multe altele asemenea lui pot pleca şi fără mine, iar eu voi fi foarte fericit. Dacă vrem, ne putem conforma religiei din zilele noastre. Cântăresc aproximativ 70 de kilograme când sunt ud leoarcă, dar stau aici în faţa voastră pentru a vă spune că sunt un nonconformist, născut de două ori, un rebel, şi nu mă voi conforma vremurilor. Până acum am fost în stare să am auditoriu, deşi am refuzat să mă conformez vremurilor. Dar dacă va veni o zi când a te conforma vremurilor va fi preţul pe care va trebui să-l plătesc pentru a fi ascultat de oameni, atunci voi ieşi şi o voi lua de acolo de unde am pornit la început: de la colţurile străzilor, şi voi predica acolo. Dar nu mă voi conforma vremurilor. Se spune că trebuie să faci asta. „Nu ştii că avem acelaşi mesaj, doar că trăim vremuri diferite?” Când aud asta, recunosc vocea şarpelui. Aud şuierătura şarpelui în asemenea vorbe. Aşadar, putem sau să ne conformăm, sau să ne retragem din toată afacerea. Iar Pavel spune: „Depărtează-te de astfel de oameni”.
Leonard Ravenhill spunea despre Tozer: „Mă tem că nu vom mai vedea niciodată un Tozer. Oameni ca el nu au învăţat în băncile colegiilor, ci în şcoala Duhului.”
„Dumnezeu se revelează pe Sine ‘copilaşilor’, dar Îşi ascunde Faţa într-un întuneric gros de cei înţelepţi şi învăţaţi. Noi trebuie să fim simpli în apropierea personală de Dumnezeu; trebuie să ne dezbrăcăm de orice altceva şi să rămânem la lucrurile esenţiale care, aşa după cum ne vom da seama, sunt puţine şi mult dorite de suflet.”
Spre sfârşitul slujirii lui, A.W.Tozer a făcut observaţia că războiul e pierdut, referindu-se la invazia atroce a lumii în biserică. El a obiectat împotriva creştinismului anemic.”În multe biserici”, s-a plâns Tozer, „creştinismul a fost diluat până când soluţia a devenit aşa de slabă, încât, dacă ar fi otravă, nu ar face rău la nimeni, iar dacă ar fi medicament, nu ar vindeca pe nimeni!”
Singura speranţă pentru creştinismul modern, susţine Tozer, se află în creştinul individual. Din această perspectivă vorbeşte şi scrie el, fiind întotdeauna în căutare de oameni care să i se alăture în „Părtăşia inimii arzătoare”. Dacă o persoană va ajunge la lumină prin predicarea sau scrierile lui, aceasta va fi o răsplată pentru dr. Tozer.
A.W.Tozer a murit luni, 12 mai 1963, după aproximativ o săptămână de la ultima sa predică. Căutarea sa a luat sfârşit – a ajuns la destinaţie. Mormântul său din Akron, Ohio, este gravat cu un simplu epitaf: A.W.Tozer – Un om al lui Dumnezeu.
Căutarea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât o moştenire lăsată după moarte – este un mod de viaţă care ni se transmite pentru ca şi noi să putem experimenta o viaţă ca a lui Tozer. Tu ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?
Costache Ioanid
Daca blandetea este o forma de lepadare de sine pentru cel tare, smerenia este o lepadare de sine pentru cei inzestrati cu talente deosebite.
Nimeni nu poate spune despre un tantar sau despre un purice ca este “bland”. Blandetea nu sta alaturi cu slabiciunea si cu lipsa de posibilitati. Putem spune ca este “bland” doar despre o entitate care, daca ar voi, ne-ar strivi sau ne-ar ului prin declansarea exploziva a posibilitatilor potentiale. Bland este, nu puricele, care oricat s-ar stradui nu poate decat sa sara si sa se ascunda, ci elefantul, leul sau ursul; bland poate fi omul foarte puternic sau inzestrat cu posibilitatea de a distruge.
In mod similar, despre smerenie sau umilinta nu se poate vorbi in situatia celor cu posibilitati limitate, ci doar in cazul acelora care, prin ceea ce sunt si prin ceea ce pot face, se ridica cu mult peste media societatii din jur.
Probabil ca cel mai frumos exemplu de smerenie pe care l-am vazut a fost viata pictorului, sculptorului, artistului si poetului crestin Costache Ioanid. L-am intalnit de multe ori si mi-a facut cinstea sa ma numeasca printre prietenii lui din mai tanara generatie.
Prietenia lui exemplara cu familia lui Aurel Popescu, si venirea lui printre noi la serile de studiu si predici ale lui Liviu Olah sau Iosif Ton, mi l-au adus aproape si mi-au deschis calea catre inima si casa dansului.
Iata, in rezumatul rece al datelor si cifrelor, ceva despre viata acestui om deosebit:
DATE BIOGRAFICE
1912 Decembrie, 3-se naste Costache Ioanid, al patrulea fiu al lui Titus si al Ecaterinei, la Comandaresti, in Bucovina de Nord.
1923-Îincepe sa studieze la Liceul Internat din Iasi.
1929-1934. Studiaza la Academia de Arta Dramatica pe care o absolva cu nota maxima. Deschide prima expozitie de sculptura caricaturala. Lucreaza in lut pictat, in culori de ulei, in sticla, ceara, hartie, lemn.
Intre 1934-1952 deschide sapte expozitii de acest gen la Iasi si mai apoi la Bucuresti.
1938-se muta in capitala. Realizeaza “Balet nepolitic”, celebru in epoca. La una din reprezentatii participa insusi regele Carol al II-lea.
1939-se casatoreste cu Elena Stefanescu din Iasi.
1940-citind Biblia pe o banca in parc, este observat de Mihai si Sabina Wurmbrand care îi invita la Biserica Lutherana pastorita de Richard Wurmbrand.
Incepe studiul aprofundat al Bibliei si scrie primele poezii crestine.
1941-1944. Este incadrat cartograf la Marele Stat Major.
1958-1961. Isi castiga existenta din picturi. Frecventeaza Biserica Penticostala din Calea Mosilor. Scrierile sale circula ilegal in toata tara. Refuza sa scrie in stilul propagandei comuniste.
1961-1966. Lucreaza ca desenator tehnic la IPROMET.
1963-se afla sub stare de arest la Malmaison. Este anchetat pe tot parcursul anului.
1966-frecventeaza Biserica Lutherana. Este recunoscut ca unul dintre cei mai importanti poeti crestini alaturi de Traian Dorz si altii.
1981-moartea sotiei sale, Elena.
1981-imigreaza in SUA. ÎIi apare primul volum de versuri, “Taine”.
1987 Noiembrie, de Ziua Recunostintei (Thanksgiving)-trece la Domnul.
Charles Haddon Spurgeon
Intreaga suflare baptista din lume sarbatorea, la 19 iunire 1934, centenarul nasterii lui Spurgeon. El a fost ultimul puritan. Insemnatatea lui este covarsitoare, atat pentru baptisti cat si pentru nenumaratii ucenici ai lui Isus. Milioane de buz vor rosti, cu adanca multumire, numele acestui barbat, pentru ca Dumnezeu l-a intrebuintat sa-i aduca la cunoasterea Adevarului.
Cu toate ca vocea lui a amutit acum demult, prin cele 66 de volume de predici, el mai vorbeste si astazi. Ele sunt pentru multi un izvor nesecat de binecuvantari. Toate acestea inseamna influenta permanenta a unei personalitati mari, aleasa in chip deosebit de Dumnezeu.
Sumara lucrare de fata doreste sa aduca modesta ei contributie la cunoasterea vietii, sufletului si operei acestui „principe printre predicatori”.
Traim alte vremuri decat acelea in care a trait Spurgeon. Marturia lui insa este scoasa din eternele adevaruri dumnezeiesti, care nu pier si nu se demodeaza niciodata. El a vestit, ca nimeni altul- o viata intreaga – unul si singurul adevar simplu si mantuitor: credinta in Isus cel rastignit. Dominat de mai putine particularitati si de mult mai putine secrete decat au oamenii in general, Spurgeon si-a pus intreaga inima in cuvantarile si scrierile sale. Sinceritatea lui naturala, care nu pastra nimic pentru sine ci dadea tuturor toate, a plamadit din comunitatea lui, o adevarata fratietate. El putea da altoar, pentru ca sigur, capata de la Domnul cu care traia in stranse legaturi.
Daca vrem sa sarbatorim cat mai folositor centenarul nasterii lui Spurgeon, atunci sa nu cinstim geniul lui de predicator admirandu-l pana la invidie, sa nu-l veneram cu exagerarea, pana la pasiunea lipsita de orice critica dreapta, dar nici sa nu ne obosim a scoate in relief ceea ce se afla la periferia mesajului sau, ci, sa devenim ceea ce a fost el: Transmitatorii binecuvantarilor primite prin harul lui Domnului nostru Isus Hristos.
Charles Haddon Spurgeon s-a nascut la 19 iunie 1834 in Cheveldon, tinutul Esex, in sud-vestul Angliei. Strabunicii lui erau originari din Olanda si faceau parte din miile de credinciosi care au gasit refugiu in Anglia in timpul persecutiilor ducelui de Alba.
S-a ajuns la o separe a familiei lui Spurgeon de biserica de stat. Strabunicii lui erau oameni cu o evlavie curata care si-au crescut copiii in temere de Dumnezeu. Fiul lor, James, bunicul lui Spurgeon a fost timp de 54 de ani pastorul comunitatii independente din satul Stambourne.
Inca din copilarie au inceput sa se arate cele doua insusiri ale caracterului lui care l-au facut atat de renumit: iubirea neclintita de adevar si vointa de fier. Serviciul divin si citirea Cuvantului lui Dumnezeu nu le facea cu sila, ci de placere si uneori cauta un loc ascuns unde sa se poata ruga. Cateodata predica fratilor si surorilor lui.
Neobisnuita dezvoltare spirituala a copilului, starnise atentia generala. Batranii adunarii, cu fetele grave, care se adunau in casa pastorului de obicei, sambata seara, ramaneau uimiti de observatiile potrivite, pe care le arunca copilul in toiul convorbirii lor. Siguranta si indrazneala, care mai tarziu l-au facut celebru ca vorbitor, se aratau din frageda copilarie.
Odata cu anul 1849 incepu pentru Spurgeon un timp de grele lupte sufletesti. De multa vreme era stapanit de un simtamant puternic al pacatelor sale. „Ma simteam nenorocit,”- istorisea el in acea vreme – „abia mai puteam lucra. Ma hotarasem sa vizitez fiecare biserica si am inceput cu cea din oraselul in care lociuam, gata sa fac orice, numai sa ma ierte Dumnezeu. Am facut ocolul tutoror bisericilor, am respectat si respect pe barbatii care predicau in ele, totusi trebuie sa spun ca n-am auzit pe nici unul din ei predicand intreaga Evanghelie. Predicau adevaruri mari, bune , dar eu vroiam sa stiu: cum mi se pot ierta pacatele? Tocmai lucrul acesta nu mi se spusese. Voiam sa audc cum poate capata pacea un pacatos, care-si simte povara pacatelor si in locul acetei Evanghelii, auzii o predica: „Nu va inselati, Dumnezeu nu se lasa batjocorit!”, care nu-mi arata calea scaparii, ci dimpotriva imi mari chinurile.
Intr-o zi de iarna, pe cand imi petreceam vacantele in Colchester, mergeam din nou spre biserica. Ningea insa atat de tare ca nu mi-am putut continua drumul. M-am oprit si am intrat intr-o sala necunoscuta. Era adunarea „metodistilor primitivi”. Auzisem in multe randuri de ei. Voiam sa cunosc cu orice chip, calea mantuirii, chiar daca as fi capatat cea mai cumplita durere de cap. M-am asezat pe o banca si serviciul divin incepu. La amvon s-a suit un om slab care citi cuvintele: „Intoarceti-va la Mine si veti fi mantuiti toti cei care sunteti la marginile pamantului!” (Is.45:22). Isi pironi ochii asupra mea, ca si cand intreaga mea inima i-ar fi fost cunoscuta si spuse: „Tinere, te afli in mari nevoi. Nu vei iesi din ele, daca nu vei privi la Hristos”. Apoi isi ridica mainile si striga, asa cum numai un metodist primitiv poate striga: „Priveste! Priveste! Priveste!” … – „Trebuie numai sa privesti”, spuse el. Si eu vazui indata calea mantuirii. O, cum imi salta inima de bucurie! Am fost tamaduit ca si israelitii, care au privit la sarpele de arma. Asa s-a pocait Spurgeon.
Spurgeon cunoscu, de copil, biserica independenta; in timpul unui serviciu divin metodist primi mantuirea, iar alegera lui personala l-a condus la baptisti.
Faptul ca nu socotea ca ceva nefolositor stiinta teologica, atat pentru el cat si pentru altii, reiese limpede si din indemnurile spre studiu temeinic, pe care le dadea elevilor sai. Dar Spurgeon nu neglija nici stiintele generale. El cunostea si iubea poetii englezi, in special pe Shakespeare. Una din cartile lui favorite era „Calatoria crestinului”, de John Bunyan. Stiintele naturale il atrageau cu deosebire si isi castigase cunostinte mari in acest domeniu.
Cand se hotari sa renunte la cultura universitare, se gandi ca ii este sortita existenta modesta a unui predicator sarac, intr-o comunitate mica. Nu presimtea cat de curand urma sa devina un predicator vestit.
Tanarul de 20 de ani, ajuns astfel pastorul unei comunitati londoneze si dupa patru luni, era un predicator iubit si stimat, la ale carui predici venea poporul in siruri nesfarsite. Dar n-a fost scutit nici de atacurile acelora care nu-l putea inghiti pe tanarul baptist, cu fata rotunda, cu limbajul inflacarat, care nu se misca in liniile vechi ale stilului demodat, care nu tinea predica fara sa nu se adreseze pacatosilor, staruind „sa se pociasa, sa creada in Evanghelie, sa priveasca la Isus si sa fie mantuiti”. Unii dintre colegii lui, evlaviosi in fond, neputand totusi inabusi invidia, ii profeteau un sfarsit trist. Insa cine s-a hotarat odata sa-l asculte, era captivat de felul nou si cuceritor in care Spurgeon vestea vechile adevaruri biblice.
Intr-o duminica , printe ascultatorii lui Spurgeon in Music Hall, se alfa si Livingstone. Dupa predica, el spuse lui Spurgeon ca, in toata viata lui, nici un serviciu divin nu l-a miscat atat de mult, ca acesta. Cand se va intoarce iarasi in singuratatea Africii, nimic nu-l va mangaia mai mult ca amintirea omului lui Dumnezeu, care a facut asa o adanca impresie asupra miilor de oameni. In Music Hall a predicat numai pana la sfarsitul anului 1859.
Comunitatea lui Spurgeon crescu curand la peste cinci mii de membrii inscrisi. Alte mii de oameni, membrii ai bisericilor de alta credinta sau nuanta religioasa, veneau sa-l asculte aici. Era mereu inghesuiala la intrarile Tabernacolului.
Predicile pe care le-a tinut Spurgeon in Tabernacol, timp de aproape 39 de ani, au fost mereu noi.
In celelalte seri libere, predica si in alte parti. Pentru a se recrea, se duse intr-o vara, pentru 12 zile in Scotia. A doua zi dupa sosire, primi o invitatie pentru predica. Prietenul al carei oaspete era, pentru a-l scapa de incurcatura inchirie un iaht si calatori impreuna cu el in largul marii; pestii doar nu-l puteau ruga sa le predice.
In anul 1854 iesi de sub tipar prima predica si din ianuarie 1855 se tipari cate una in fiecare saptamana. Aceste predici se vindeau intr-un numar enorm, cu un pence bucata. Predicile se tipareau in cate 100.000 exemplare, iar una, in care Spurgeon face apologia botezului crestin, asa cum il practica baptistii, atinse un tiraj de 300.000 exemplare. La sfarsitul anului 1891 se tiparisera 2236 predici, in ordine saptamanala. Adunat impreuna predicile alcatuiesc un numar respectabil de 66 de volume. Numarul urias de predici se explica usor prin faptul ca Spurgeon a predicat aproape 40 de ani in sir, in fiecare duminica de 2 ori, numai in Londra. Cei care le citesc nu sunt numai protestanti, ci si catolici si ortodocsi.
El credea ce spune Dumnezeu: „Cuvantul meu nu se va intoarce fara rod la Mine” si credea neclintit, ca prin fiecare predica, Dumnezeu va mantui suflete; si i se facea dupa credinta lui. Aceasta siguranta neclintita era unul din semnele si urmarile caracteristice predicilor sale. Asa a predicat, intr-un local lipsit de orice podoaba, far orga, fara amvon, fara vesminte pastorale, fara seminar, barbatul ale carui buze au fost atinse de carbunii aprinsi de pe altarul lui Dumnezeu si in a carui inima ardea focul Duhului Sfant.
Completa explicatie a succesului acestui instrument ales, sta in mana Aceluia care incuie si nimeni nu poate descuia, descuie si nimeni nu poate incuia.
Activitatea lui Spurgeon, ca scriitor, este tot atat de vasta ca si cea de predicator. Cine ar dori sa cumpere toate scrierile sale, ar trebui sa se ingrijeasca mai intai de o biblioteca mare. Si oricine ar voi sa citeasca toate, ar trebui sa renunte pentru multi ani la orice lectura.
Afara de cele 66 de volume de predici, a scris mai mult de 100 de carti. Numai datorita faptului ca poseda un instinct extrem de dezvoltat de a nimeri repede si precis obiectul cel mai potrivit, fara a pierde timpul in sovairi, precum si in insusirii de a economisii, nu numai minutele ci si secundele, prin impartirea sistematica a zilei, numai astfel a putut Spurgeon sa produca atatea scrieri si opere frumoase.
Spurgeon publica adesea in foaia lui, schite frumoase, originale, din calatorie, din care nu putea sa lipseasca predicatorul. Astfel, folosi si descrierea turnului Eiffel din Paris, pentru a scrie despre mania de a se crede mare.
Pe data de 8 ianuarie 1856, se castori cu Susana Thompson. Casa din Helensburgh, in care au petrecut primi ani de casnicie, era situata destul de departe de zgomotul orasului, in plina campie, care ii oferea lui Spurgeon recreatia atat de necesara. Casnicia era foarte fericita. Era o casnicie ideala. El tinea la sotia lui cu multa dragoste delicata; ea impartasea, intelegatoare, marea lui insarcinare si participa la toate bucuriile lucrului sau, chiar daca uneori viata familiara suferea din cauza deselor sale calatorii de evanghelizare.
Baietii gemeni, Thoma si Charles, singurii copii care au rezultat din casnicia lor, crescura pentru bucuria parintilor si ii urma in credinta. Ambii devenira predicatori.
La 20 ianuarie facu ultima plimbare. In ziua urmatoare trebui sa stea in pat, din cauza durerilor groaznice de cap, si starea lui se inrautati. Doua zile mai tarziu, spuse secretariatului sau: „Lucrul meu s-a terminat”. Transmise inca salutari prietenilor; dar mai mult zacu fara cunostinta si cei din jurul sau, care stateau zi si noapte de veghe, asteptara zadarnic un ultim cuvant din partea lui. Duminica 31 ianuarie, 1892, la ora 11 seara, trecu in vesnicie.
William Tyndale
William Tyndale s-a născut lângă graniţa cu Wales şi a fost crescut în Universitatea din Oxford, unde a studiat limbile, artele liberale şi Scriptura. După continuarea studiilor la Cambridge, a devenit institutorul copiilor Lordului Welch, un nobil din Gloucestershire.
Lordul Welch era deseori vizitat de stareţi, vicari, arhidiaconi şi alţi oameni cu educaţie, pentru discuţii asupra lucrărilor lui Luther şi Erasmus, ca şi asupra unor lucruri din Scriptură. Ori de câte ori nu era de acord cu părerile lor lucru care se întâmpla adesea, Tyndale nu ezita să-şi apere poziţia folosind Scriptura. Într-o bună seară, Lordul şi Doamna Welch s-au întors de la o cină şi i-au spus lui Tyndale despre discuţia care a avut loc acolo. Tyndale a început să le explice că ceea ce ei tocmai au auzit era greşit, dar vorba i-a fost tăiată de Lay Welch: “A fost acolo un doctor care şi-ar fi putut permite să cheltuiască o sută de lire sterline, altul ar fi putut lesne cheltui două sute iar al treilea trei sute. De ce te-am crede tocmai pe dumneata în loc să îi credem pe ei?”
În vremea aceea, Tyndale traducea lucrarea lui Erasmus, “manualul soldatului creştin”. După ce a terminat traducerea, a dat o copie Lordului şi Doamnei Welch, care odată ce au citit cartea, au ajuns să îi primească pe oamenii Bisericii mult mai rar.
În curând preoţimea din zonă a început să se plângă de Tyndale în cârciumi şi alte locuri, spunând că lucrările sale sunt erezii şi adăugând la cele spuse de el lucrurile care făceau ca acuzaţiile să pară adevărate. Tyndale a fost chemat înaintea cancelarului episcopal, a fost ameninţat şi acuzat de multe lucruri, ca apoi să i se dea drumul nevătămat.
După această întâmplare Tzndale a găsit cu cale că este mai bine să părăsească regiunea, aşa că a plecat la Londra nădăjduind să-şi găsească un loc cu ajutorul lui Cuthbert Tonstal, episcopul Londrei. Pentru că acest lucru nu s-a putut face, a plecat în Germania.
Tyndale a găsit de bine, fiind influenţat în parte de John Frith, ca oamenii să poată citi ei înşişi Scriptura, fără să trebuiască să se încreadă în Biserică pentru explicaţii cinstite şi complete. El credea că corupţia Bisericii era tolerată doar pentru că oamenii nu ştiau nimic mai bun – iar Biserica nici vorbă să-i înveţe mai bine, fiindcă excesele şi privilegiile clerului ar fi fost periclitate.
În 1526 Tyndale a publicat traducerea în limba engleză a Noului Testament şi a început să lucreze la traducerea Vechiului Testament, adăugând câte un prolog la fiecare carte. În afară de aceasta, a publicat Mamona Cel Ticălos şi Practica Prelaţilor, trimiţând copii ale lor în Anglia.
După ce a călătorit în Germania şi Saxonia, unde s-a întâlnit cu Luther şi cu alţi oameni învăţaţi, a sfârşit prin a se stabili la Antwerp, în Olanda.
Când cărţile sale – mai ales Noul Testament – au început să fie citite de mai mulţi oameni din Anglia, episcopii şi prelaţii Bisericii au făcut tot ce le-a stat în putere ca să le condamne şi să le demaşte “greşelile”. În 1527 l-au convins pe rege să interzică toate lucrările lui Tyndale în Anglia.
În acest timp, Cuthbert Tonstal, episcopul Londrei, a colaborat cu Sir Thomas More pentru a găsi o cale pentru a opri ca traducerile să ajungă în mâna publicului. El a făcut cunoştinţă cu Augustine Packinngton, un comerciant englez care îl sprijinea în secret pe Txndale şi Packington a promis episcopului că îi va aduce fiecare copie a următoarei ediţii a traducerii dacă episcopul îi va furniza fondurile pentru cumpărarea lor. Când episcopul s-a arătat a fi de acord, Packington şi-a primit laudele iar Tyndale a primit toţi banii, parte din ei fiind folosiţi în mod prompt pentru tipărirea unei noi ediţii şi trimiterea ei în ţară. Restul de bani i-a fost de ajutor lui Tyndale pentru o bucată de vreme.
Tonstal a ars în public toate exemplarele cumpărate de el, lucru care i-a jignit pe oameni într-atâta încât Biserica a promis că se va îngriji să apară propria ei traducere, lipsită de erori. Însă nu s-a făcut nimic pentru ca promisiunea să fie împlinită. De fapt în luna mai 1530 Biserica a declarat că o asemenea traducere nu este necesară, ceea ce a dus la creşterea vânzărilor lucrării lui Txndale.
Până la urmă Tyndale a fost prins de către împărat la Antwerp, cărţile lui au fost confiscate şi el a fost întemniţat pentru un an şi jumătate înainte ca să fie condamnat prin decretul imperial de la Augsburg. Tyndale a fost pus pe rug, ştrangulat şi ars, la Vilvorden, în 1536. El a murit rostind cuvintele:”Doamne deschide ochii regelui Angliei!”
William C. Burns
William Chalmers Burns s-a născut în Dun, Scoţia, în anul 1815, şi a murit în portul din oraşul New Chwang, China, în anul 1868. Viaţa lui a fost caracterizată de un devotament profund faţă de Isus Cristos oriunde era îndrumat să meargă. După ce a fost autorizat ca lucrător al Evangheliei de către Biserica scoţiană în anul 1839, şi-a amânat pentru câteva zile călătoria spre est pe care o planificase. În această perioadă şi-a folosit darurile deosebite de evanghelist atât în Scoţia, cât şi în afara acesteia. El făcea parte din grupul de tineri pe care Dumnezeu l-a ridicase în zilele lui M’Cheyne şi fraţii Bonar. Singura lor preocupare era pentru biruinţa crucii la nivel mondial. Din focarul de lumină al trezirii, el a călătorit pe mare spre întunericul Chinei în anul 1847, iar acolo a slujit neîncetat, şi cu puţină odihnă până pe data de 4 Aprilie 1868, când a rostit ultimile sale cuvinte: „A Ta este Împărăţia, puterea şi slava în vecii vecilor.” Puţine vieţi au zugrăvit aceste cuvinte atât de viu ca viaţa sa.
În septembrie 1840, pastorul renumit al Scoţiei, un om al rugăciunii, Robert Murray M’Cheyne, i-a scris o scrisoare lui William C. Burns. Printre altele, el scrie: „Sunt ferm convins că dacă vrem să fim instrumente (într-o trezire adevărată), trebuie să fim curăţiţi de toată murdăria cărnii şi a duhului. Oh, strigă pentru sfinţenie personală, pentru o apropiere constantă de Dumnezeu prin sângele Mielului! Scaldă-te în razele Sale – lasă-te în braţele dragostei – fii plin de Duhul, sau dacă nu, succesul lucrării tale va fi numai spre tulburarea ta veşnică.”
William C. Burns, la fel ca M’Cheyne, nu a fost doar un om al teoriilor pline de speranţă şi al vorbelor goale. Prin predicarea şi rugăciunea sa fierbinte, mii de oameni erau literalmente martori ai gloriei palpabile a lui Dumnezeu. De la o vârstă fragedă, inima lui C. Burns a fost zdrobită pentru o lume pe moarte şi pierdută. Se spune că atunci când avea 17 ani a fost adus de mama lui din orăşelul liniştit, Kilsyth în oraşul agitat, Glasgow. În timp ce mama lui făcea cumpărături, fiul ei s-a despărţit de ea. După ce a mers pe urmele lui, l-a găsit într-un final pe o străduţă cu lacrimi curgându-i pe obraji. A văzut că era într-o mare agonie şi i-a spus:
-Willie, băiatul meu, ce te doare? Eşti bolnav?
Între suspine, el i-a răspuns:
-O, mamă, mamă – zgomotul paşilor al acestor oameni fără Hristos care se îndreaptă spre iad îmi frânge inima.
Ochii spirituali ai tânărului William Burns au văzut o frântură din groaza veşnică ale unei eternităţi fără Hristos. Fără îndoială, această viziune a ajutat la modelarea tânărului acestuia care, mai târziu, a fost unul din instrumentele cheie în marea trezire a anului 1839 din Kilsyth. Deseori era pe genunchi, fiind purtat într-o mijlocire aproape continuă. „Plângea ore în şir, într-o agonie adâncă a sufletului, pentru o biserică decăzută şi pentru sufletele pierdute care mergeau în iad”. Slujirea sa a fost profund marcată de o intensitate şi urgenţă divină. Ca urmare, predicarea sa avea rezultate extraordinare.
Domnul Burns îşi aminteşte de o perioadă din timpul trezirii din Kilsyth când oameni robuşti cădeau neputincioşi sub puterea ciocanului Evangheliei. „În tot acest timp în care am vorbit, oamenii au ascultat cu cea mai mare atenţie. Într-un final, sentimentele lor au devenit prea puternice şi au izbucnit în lacrimi şi suspine, în plâns şi vaiete amestecate cu strigăte de slavă şi laude ale unor copii ai lui Dumnezeu. Tabloul majorităţii oamenilor mi-a oferit imaginea vie a stării păgânilor de la judecată din ziua venirii lui Hristos. Unii strigau în agonie. Bărbaţi robuşti cădeau la pământ ca morţi. Aşa era mişcarea generală chiar şi după repetarea îndelungată a invitaţiei urgente şi fără plată făcută de Domnul păcătoşilor.”
Mai târziu, William Burns a aflat că în noaptea precedentă acestei întâlniri pline de putere, un grup de credincioşi se adunaseră să lupte în rugăciune pentru cei pierduţi şi nemântuiţi. În timpul acestor zile minunate de trezire, slava nu era ceva neobişnuit pentru Burns şi pentru mulţi alţii care se rugau fierbinte şi agonizau toată noaptea. Ca urmare, gloria lui Dumnezeu se pogora zi de zi. Din nou, William Burns ne descrie efectul miraculos al Duhului trezirii. El scrie: „În încheierea unei predici solemne adresate unor suflete nerăbdătoare, puterea lui Dumnezeu s-a pogorât deodată şi toţi erau înecaţi în lacrimi. A fost ca izbucnirea unui şuvoi stăpânit mult timp. Lacrimile curgeau din ochii multora, iar unii cădeau la pământ plângând după milă. Întregul oraş era mişcat. Cei nemântuiţi turbau de furie, dar Cuvântul lui Dumnezeu înainta şi triumfa.”
Chiar şi după ce a fost folosit de Dumnezeu pentru a răscoli Scoţia, pasiunea lui Burns pentru suflete încă nu era satisfăcută. La scurt timp, el a plecat în China să predice Evanghelia celor care nu auziseră niciodată numele preţios al lui ISUS! El era recunoscut ca fiind primul om al trezirii din vremea aceea şi, cu toate acestea, s-a consacrat cu bucurie unei vieţi de întuneric şi greutăţi pe câmpul misionar atât de neglijat al Chinei. Nici un alt episod din viaţa minunată a lui Burns nu arată mai mult din caracterul său extraordinar, decât această decizie. Făcând lucrul acesta, el a lăsat în urmă popularitate, prestigiu, bogăţie şi pe cei dragi. Când a fost întrebat când ar fi gata să plece în China, răspunsul lui a fost „ACUM”. El a declarat cu îndrăzneală: „Sunt gata să ard cu totul pentru Dumnezeu. Sunt gata să sufăr orice greutate, dacă astfel aş putea în vreun fel să mântuiesc pe unii. Dorinţa fierbinte a inimii mele este să-L fac cunoscut pe Mântuitorul meu glorios acelora care nu au auzit niciodată despre El.” Într-o altă împrejurare, Burns a spus: „Dorinţa inimii mele este ca, înainte de moarte, să înconjur o dată lumea şi să predic Evanghelia astfel încât fiecare creatură să o audă”. Mama lui l-a asemănat cu un cuţit ascuţit care s-ar uza mai degrabă din cauza tăieturilor decât din cauza ruginei; şi aşa a vrut tânărul Burns să fie!
În 1855, William C. Burns l-a întâlnit pe neaşteptate pe târărul misionar din China cu numele de James Hudson Taylor. Această întâlnire aparent întâmplătoare a avut ca rezultat o mare binecuvântare pentru ambii bărbaţi. William Burns a găsit în Hudson Taylor un om după inima lui şi, timp de 7 luni au umblat împreună ca suflete înrudite şi colucrători. Domnul Burns a recunoscut de asemenea primirea călduroasă de care avusese parte Hudson Taylor din partea chinezilor, atunci când le predica în straiul specific chinezesc. Burns învăţa cu repeziciune de la noul său prieten şi, foarte curând a ajuns să-şi însuşească această practică. Impactul pe care experimentatul scoţian l-a avut asupra lui tânărului Taylor este evident din jurnalul şi scrisorile lui Hudson Taylor. „Nu am avut niciodată un tată atât de spiritual ca domnul Burns”, scria Hudson Taylor. Lucrarea autobiografică a lui Hudson Taylor intitulată „O retrospectivă” ne oferă încă o lămurire cu privire la amprenta adâncă pe care Burns a avut-o asupra sa. Printre altele, el scrie: „Pentru mine, acele luni fericite au însemnat o bucurie şi un privilegiu de neexprimat. Dragostea lui pentru Cuvânt era încântătoare, iar viaţa lui sfântă, plină de reverenţă şi conversaţiile lui constante cu Dumnezeu făceau ca părtăşiile cu el să satisfacă chiar şi cele mai adânci dorinţe ale inimii mele. Relatările lui despre lucrările de trezire şi despre persecuţiile din Canada, Dublin şi din sudul Chinei erau atât pline de învăţăminte, cât şi interesante, deoarece, cu un adevărat discernământ spiritual, el scotea în evidenţă scopurile lui Dumnezeu în încercare în aşa fel încât întreaga viaţă căpăta o formă şi o valoare cu totul nouă. Opiniile sale, în special cele legate de evanghelizare ca fiind marea lucrare a Bisericii şi de categoria evangheliştilor laici ca fiind o clasă pierdută şi a cărei restaurare era cerută de Scriptură erau doar „gânduri-sămânţă” care urmau să se dovedească a fi roditoare în organizaţia ulterioară a Misiunii Interne din China.”
„Aveam obiceiul să ne lăsăm bărcile cam pe la ora 9 dimineaţa, după rugăciunea pentru binecuvântare, luând cu noi un scăunel uşor de bambus. După ce alegeam un loc potrivit, unul dintre noi se urca pe acel scăunel şi vorbea timp de 20 de minute în timp ce celălalt se ruga pentru binecuvântare; apoi, ne schimbam locurile şi astfel, vocea primului se putea drege între timp. După ce trecea o oră sau două fiind astfel ocupaţi, mergeam într-un alt loc, la o oarecare distanţă de primul şi vorbeam din nou. De obicei, la amiază, ne întorceam la bărcile noastre pentru a lua prânzul, pentru a avea părtăşie şi pentru a ne ruga, iar apoi ne reluam lucrarea noastră din uşă în uşă până la căderea serii. După ceai şi puţină odihnă, obişnuiam să mergem cu ajutoarele noastre băştinaşe în câte o ceainărie unde deseori petreceam câteva ore în conversaţii libere cu oamenii. Nu arareori, înainte de a părăsi un oraş, avem motive puternice să credem că oamenii înţeleseseră adevărul şi dădeam multe Biblii şi cărţi celor interesaţi.” Un alt misionar din China a fost odată întrebat:
-Îl cunoşti pe William Burns?
Misionarul a răspuns:
-Dacă-l cunosc? Toată China ştie că el este cel mai sfânt om în viaţă!
William C. Burns a fost condus de o pasiune mistuitoare pentru Mielul lui Dumnezeu. În el, Dumnezeu a găsit un om căruia îi păsa cu adevărat. Îi păsa destul de mult pentru a asculta, pentru a se supune şi pentru a sta pe genunchi. W. Burns şi-a dat seama că rugăciunea superficială, goală era cel mai mare obstacol spre Împărăţia lui Isus Hristos. Era de părere că lipsa insistenţei şi a suferinţei în locul tainic de rugăciune îi oferă biruinţă lui Satan. Burns scrie: „Mulţi din cei care merg în locul tainic şi care sunt copiii lui Dumnezeu, intră şi ies exact aşa cum au intrat fără ca măcar să conştientizeze prezenţa lui Dumnezeu. Mai sunt şi alţi credincioşi care, chiar şi atunci când obţin într-adevăr o binecuvântare, iar sufletul le este puţin înviorat, părăsesc locul tainic fără să caute ceva mai mult. Merg în camera lor, intră în locul tainic, dar apoi, imediat ce s-au apropiat de El, cred că au fost deosebit de binecuvântaţi, astfel că îşi părăsesc camera şi merg înapoi în lume… Oh, cum se face că tocmai copiii lui Dumnezeu stăruie atât de puţin? Cum se face că atunci când intră într-adevăr în locul lor de rugăciune pentru a fi singuri, se lasă atât de uşor convinşi să se întoarcă înapoi goi? Şi, în loc să se lupte cu Dumnezeu pentru ca El să-şi reverse Duhul, ei ies din locul tainic fără nici un răspuns şi se supun acestui lucru spunând că este voia lui Dumnezeu.”
În Ezechiel 22:30,31, prorocul ne spune ce se întâmplă atunci când Dumnezeu nu găseşte bărbaţi şi femei cu inima frântă în rugăciune şi ascultători. „Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul! Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu focul mâniei Mele, şi le voi întoarce faptele asupra capului lor, zice Domnul, Dumnezeu.” Cine dintre noi va sta în mijlocul spărturii şi se va ruga, şi se va ruga până când cerul va coborî pe pământ?
Watchman Nee
Watchman Nee (pinyin: Ní Tuòshēng;, 1903-1972) a fost un crestin de origine chineza si un lider al bisericii Chineze dealungul secolului XX. Nee devine crestin in 1920 la 17 ani si devine scriitor in acelasi an. In 1921 el intalneste un misionar britanic pe nume M.E. Barber care a exercitat o influenta puternica asupra acestuia.
Din lucrarile lui Nee amintim:
The Spiritual Man – CFP
The Church and the Work: Rethinking the Work – CFP
Spiritual Authority – CFP
Mystery of Creation – CFP
Gospel Dialogue – CFP
The King and The Kingdom of Heaven – CFP
Interpreting Matthew – CFP
“Come, Lord Jesus” – CFP
The Better Covenant – CFP
Aids to Revelation – CFP
The Overcoming Life – CFP, LSM
The Normal Christian Life – CLC, Kingsway Publications
The Normal Christian Church Life – LSM
The Breaking of The Outer Man and The Release of The Spirit – LSM
The Song of Songs – LSM
Opera sa cea mai impozanta ramane “The Normal Christian Life”(Viata crestina normala) ea reflecta viziunea teologica a sa asupra primei jumatati a cartii Romani, scriere pe care o consideram pivotul de baza al vietii crestine normale.
Teologia si viziunea lui Nee evidentiaza nota dominanta a gandirii asiatice focalizata in special pe HOW? nu pe WHAT? sau WHY? Datorita acestui pattern de gandire Nee considera, ca mult mai important decat motivarea cuiva sa devina crestin este sa ii arate cum poate sa se ridice la nivelul standardului de conduita crestina si totodata sa ii ofere un nou flux de viata o noua natura capabila de un comportament crestin. Gandirea non asiatica pune un accent mare asupra celor doua intrebari WHAT? sau WHY?(ce? si de ce?) iar HOW? (cum?) ramane in limitele evidentului,dar cum in matematica “evidentul” este defapt cel mai putin evident – ramane sa constientizam ca acelasi principiu ramane valabil si in stradania noastra de a ne defini un caracter crestin.
Falimentul vietii crestine ramane desigur o consecinta a neintelegerii mecanismului al parghiilor interiore, delimitarea zonelor si a fortelor care se exercita in noi, granitele dintre natura umana inclinata permanent spre rau, natura divina si primita de la Dumnezeu.
In viziunea lui Nee, natura umana originara actioneaza ca o forta gravitationala care exercita o atractie permanenta spre rau, rau exprimat in diferite moduri, fapt pe care noi il putem observa in lupta cu viciile noastre. O persoana cu inclinatii spre agresivitate dupa convertirea la viata crestina normala va simti o dificultate crescuta in a-si subordona pornirile, irascibilitatea, o persoana obisnuita cu o viata mai putin morala va constientiza in orice moment ca tendintele lui se exprima spre imoralita in ciuda eforturilor sale de franare. Incapacitatea noastra de a invinge aceasta natura este practic cauza care determina actiunile noastre in opozitie cu caracterul crestin. Succesele temporare ale noastre de a ne invinge viciile sunt niste zvacniri ale vointei, care reprezinta o victorie de scurta durata.
Succesul crestinului apare ca urmare a convertirii prin puterea data de Dumnezeu, care actioneaza ca si o forta gravitationala permanenta dar care isi exprima atractia in opozitia cu prima, totodata oferind potentialul de a iesi de sub tutela primeia.
Desigur ca specificul gandirii non asiatice care are tendinta de a elimina de la inceput orice teorie relativa la parghiile interne care compun si determina atitudinile noastre, va considera o aberatie viziunea lui Nee, in schimb cei care au incercat sa isi invinga viciile mai mult sau mai putin vizibile in exterior cunosc dificultatea, defapt in Romani cap 7 Pavel afirma dificultatea de a face ceea ce isi propunea, descriind astfel directiile diametral opuse de deplasare ale gandirii si comportamentului propriu zis, antiteza dintre ele.
Evident ca pentru o persoana sensibila la standardul de comportament si gandire specific unui caracter crestin integru, viziunea lui Nee va reprezenta o provocare la a patrunde mai mult cartea Romani, care in esenta nu este doar un manual autentic de teologie crestina ci si un curs de “mecanica interna”.
Traian Dorz
Literatura sensibilitatii religioase românesti a avut în poetul Traian Dorz una din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unica, prin profunzimea trairii religioase.
Poetul a vazut lumina zilei în noaptea de Craciun a anului 1914, în catunul Râturi (azi Livada Beiusului) din comuna Mizies, judetul Bihor, în apropiere de Beius. Parintii sai, Constantin si Maria, erau buni gospodari si crestini respectati în sat pentru cinstea si vrednicia lor. Era unicul copil la parinti si, bineînteles, acestia voiau sa-l vada ajungând un bun gospodar la casa lui si un sprijin de nadejde la batrânete. Baiatul însa se simtea nascut pentru altceva, mai bun. Iubea cartea, citise tot ce era de citit în micuta biblioteca a scolii primare si în aceea a bunului sau învatator, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la terminarea celor sapte clase, a intervenit ceva, un eveniment-cheie, în viata copilului Traian Dorz, care i-a schimbat traiectoria existentei sale. La examenul de încheiere a celor sapte clase primare, sustinut la Beius în 7 iunie 1930, a fost premiat, iar preotul care preda Religia, pentru raspunsurile exemplare la aceasta disciplina, i-a dat ca premiu special cartea Corabia lui Noe, de preotul Iosif Trifa, din Sibiu. Autorul era întemeietorul si conducatorul pamântesc al Miscarii Oastea Domnului, înfiintata la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o lucrare de regenerare moral-spirituala a poporului nostru în granitele ortodoxiei strabune. Cartea l-a zguduit puternic pe proaspatul absolvent. În 8 iunie, în duminica Rusaliilor, terminând lectura cartii, simti ca trebuie sa-si schimbe viata, asa cum autorul, în final, o propunea fiecarui cititor.
Printr-o scrisoare adresata centrului Oastei din Sibiu, îl ruga pe Parintele Iosif Trifa sa-l înscrie si pe el în rândurile ostasilor si sa-i trimita foaia ŤOastea Domnuluiť, suplimentul duhovnicesc al saptamânalului ŤLumina Satelorť. Ambele erau redactate de catre preotul sibian.
Frecventarea cartilor din biblioteca scolii si pe cele ale profesorului de religie care l-a premiat a avut doua consecinte importante asupra adolescentului. Prima era aceea ca poate sa aspire la ceva mai mult decât majoritatea tinerilor de vârsta lui si deci sa iasa din perimetrul vietii rurale. Ca urmare, fara stirea parintilor, se prezinta la examenul de admitere la “Scoala de Arte si Meserii” din Beius. Reuseste printre primii, dar tatal sau îi da de urma si-i interzice sa urmeze cursurile acestei scoli. La fel pateste si în urma reusitei la “Liceul Militar” din Târgu Mures. Sunt primele interdictii care intervin în viata lui.
A doua consecinta, si cea mai importanta, a fost aceea ca lectura cartilor Oastei Domnului si a foilor ei religioase i-a trezit pe nesimtite dorinta si disponibilitatea sufleteasca de a scrie el însusi versuri spre slava lui Dumnezeu. Astfel trimite primele sale încercari Parintelui Iosif Trifa, iar acesta, intuindu-i talentul si evolutia viitoare, i le publica în ŤLumina Satelorť. Exercitiul acesta creator însemna pentru el o descarcare si o împlinire, în acelasi timp. În spiritul ostasiei, începe deplasarile prin satele din jurul Beiusului, în misiune cu cartea si cu propovaduirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Când a împlinit vârsta de 18 ani, parintii îl silesc sa se casatoreasca, crezând ca întemeierea unei familii va pune capat plecarilor sale misionare. Dimpotriva, situatia familiala se înrautateste. În lucrarea sa autobiografica “Hristos – marturia mea” (3 vol.) sunt înfatisate aceste framântari care, în cele din urma, sfârsesc prin chemarea pe care i-o face Parintele Iosif Trifa, în 1934, de a merge la Sibiu. Aici, alaturi de mentorul sau, va începe o bogata activitate publicistica, lucrând la redactarea periodicelor Oastea Domnului, Isus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptatii, Ostasul Domnului etc. Tot la Sibiu îi va aparea si primul volum de versuri, “La Golgota”. Din 1938 si pâna în 1943, împreuna cu învatatorul Ioan Marini, va fi redactor la Oradea, la Cluj sau în alte locuri din tara al publicatiilor religioase: Ogorul Domnului, Viata Crestina, Misionarul Vietii Crestine, Familia Crestina, precum si al calendarelor-almanah ale acestora. N-a mai urmat nici o scoala, dar va evolua spiritualiceste ca un autodidact de elita, pâna ce Dumnezeu îl va chema la El.
Timp de mai bine de sase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist si propovaduitor neînfricat. Blestemul interdictiilor a planat însa mereu asupra lui, parca pentru a-l împiedica cu orice pret sa-si împlineasca chemarea pentru care Dumnezeu l-a rânduit. Aproximativ optsprezece ani, parintii si sotia, care nu i-au înteles aceasta chemare, au iscat fel si fel de oprelisti pentru a-l împiedica sa-L vesteasca pe Iisus Hristos asa cum cerea Biserica cea Luptatoare. Începând cu anul 1948, când regimul necredintei a preluat puterea politica, sugrumând libertatile religioase, si pâna la moartea sa, în 20 iunie 1989, interdictiile s-au permanentizat si diversificat. Oastea Domnului, miscare a ortodoxiei militante, a fost declarata “secta cea mai periculoasa” si scoasa în afara Legii pentru ca nu voia sa renunte la crezul ei crestin, ci, dimpotriva, sa-l mentina viu în constiinta credinciosilor Bisericii noastre bune si strabune. De-a lungul existentei sale zbuciumate, presarata cu scurte pauze, poetul a totalizat peste saisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la saptesprezece ani de munca silnica pentru întreaga lui activitate. Decretul de gratiere generala din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însa supravegheat pas cu pas si împiedicat sistematic sa scrie si sa-si manifeste convingerile sale. Domiciliile fortate, chemarile inopinate la organele de securitate îl vor tine mereu într-o stare de alerta. Interdictiile devin acum si mai suparatoare si umilitoare.
Cândva, într-un trecut de trista amintire, a nu stiu câta “sectie” dintr-un nechemat si obtuz “Comitet Central” al Partidului Comunist, care avea pretentia sa ia locul lui Dumnezeu în lume, a hotarât, într-o sedinta de pomina, “axata pe problemele muncii scriitoricest- ca numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul sa scrie, ba, mai mult, n-are nici talent!” Era ca si cum cineva ar porunci soarelui sa nu mai lumineze sau izvorului cristalin sa nu mai curga, sau vulcanului sa nu mai erupa”
Astfel, dupa cum afirmam în rândurile precedente, mai bine de saptesprezece ani si alti ani grei de presupusa libertate, acesti oameni nesabuiti s-au jucat “de-a privighetoarea si colivia” cu poetul Traian Dorz. Dar cântaretul încatusat n-a putut fi oprit. El a devenit, cum spunea un admirator al sau, “o harfa spânzurata de-o streasina de închisoare”, vorbind întregii lumi despre credinta în Hristos si despre calvarul României crestine.
În pauzele de “libertate”, cu domiciliul obligatoriu la Livada BeiusuŹlui, trudind din zori si pâna-n noapte la muncile câmpului, seara, întors acasa istovit, “cu mâini batatorite de sapa si de ger”, dupa o cina frugala, se aseza în pat, unde, acoperindu-se complet cu patura, la lumina lanternei, îsi scria poeziile si meditatiile crestine. Militianul sau paznicii de noapte, daca zareau cumva vreo luminita înauntru, bateau în geam, aducându-i aminte ca “n-are voie sa scrie!”. Trebuia sa doarma, sa fie bun de munca a doua zi pe “ogoarele înfratite si înfloritoare ale colectivei”.
Astfel si-a petrecut multe nopti, plângând, rugându-se si scriind, acest trandafir al Golgotei, despre care calaii veacului, zdrobindu-l, n-au stiut ca-i vor spori si raspândi si mai mult mireasma gândului si a simtirii sale.
Nu mai vorbim de cele aproape 200 de poezii create în închisoare fie scriindu-le pe câte un ciob de sticla gasit din întâmplare si apoi memorate, fie bazat numai pe memorie. În aceste conditii grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri si riscuri de tot felul, au fost create în închisoare si lagare de munca fortata ori în precarele pauze de libertate cele aproximativ 100 de titluri de lucrari. Unele volume din aceasta vasta opera cuprind eseistica religioasa, meditatii crestine, altele sunt niste avântate pledoarii pentru pastrarea credintei, iar altele, povestiri pentru copii – de toate vârstele. Poeziile sale totalizeaza un numar de peste 5000 de titluri, la care se mai adauga 7000 de proverbe versificate, din întelepciunea româneasca si aceea a diferitelor popoare.
Din toata aceasta opera, doar câteva volume de poezii au vazut lumina tiparului, pâna în 1947. Creatia poetica a acestor ani este strânsa în voŹlumul “Spre Tara dragostei”, aparut în 1947. Dupa 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tiparit în tara nici o carte dorziana. În schimb, precum în Evul Mediu, a înflorit epoca tenace a copistilor. Manuscrisele erau copiate cu mâna sau la masina de scris, în clandestinitate si în conditii de mare risc. Existenta acestor actiuni dovedeste cât de mare era setea dupa literatura crestina în catacombele Estului. Tot atât de primejdioasa si ilegala era raspândirea operei prin benzi magnetice.
Totusi macar o parte din opera poetica a lui Traian Dorz a vazut lumina tiparului, în strainatate, prin bunavointa si dragostea mai mult sau mai putin dezinteresate ale unor credinciosi neoprotestanti. Mentionam ca acceptul pentru tiparirea acestor lucrari a fost dat de catre autor numai dupa repetatele încercari de publicare esuate în România.
Tiparirea în afara tarii a acestor carti a atras mânia autoritatilor comuniste care, în ciuda tuturor asteptarilor, tocmai într-o perioada de o mai mare deschidere spre Occident prin relatii economice si culturale, în 1982, l-au arestat pe poet si l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tiparire si raspândire de literatura interzisa. Probabil, trebuia ca jertfa sa fie dusa pâna la desavârsire. În urma interventiei publice din strainatate, a fost eliberat dupa câteva luni.
Ajuns din nou în mijlocul fratilor sai de credinta, eroul crestin îsi va continua lupta cu si mai multa dârzenie pentru apararea adevarului si pentru recunoasterea Miscarii Oastei Domnului în adevarata ei lumina de catre autoritatile de stat si de catre pastorii si ierarhii de atunci ai Bisericii Ortodoxe.
Tema majora a creatiei dorziene o constituie Golgota – izvorul netarmuritei si vesnicei iubiri – si biruinta învierii lui Iisus cel Rastignit. Pentru unii, poetul ar putea sa para o lira monocorda: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe aceasta lira, cântarea poetului ne face sa simtim adâncimile inefabile ale credintei. Aceasta, pentru ca în Iisus, asa cum ne spune apostolul neamurilor, “sunt ascunse toate vistieriile întelepciunii si ale cunostintei” (Col. 2, 2-3) si de aici, îndemnul aceluiasi apostol: “Iar peste toate acestea, îmbracati-va în dragoste, care este legatura desavârsirii” (Ibid. 3, 14). Iar daca Dumnezeu este iubire, atunci întelegem de ce acest poet este un cântaret înfocat al Iubirii. Din acest ocean fara margini izvorasc toate apele creatiei sale lirice. Realitatile vietii si ale istoriei devin, pe harfa sa, tot atâtea râuri care, transfigurate si primind aura vesniciei, se reîntorc tot în el, gasindu-si si împlinirea, si desavârsirea.
În volumul “Locurile noastre sfinte” – o îmbinare fericita între poezie si proza – locurile, evenimentele si personalitatile istoriei noastre nu sunt vazute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumina tocmai planul spiritual al acestora, facându-ne sa vedem partea lor nevazuta cu ochiul omenesc, dar care devin palpabile prin ochiul credintei. Astfel, toate aceste realitati primesc o dimensiune hieratica, devenind niste uriase fresce în catedrala istoriei noastre. Mesterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Arges, Muresul, Oltul, bisericile si troitele maramuresene, toate acestea se transforma în personaje sau în locuri emblematice ale spatiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare. În acest fel, aceasta carte-album se transforma într-un manual de educatie a tuturor generatiilor, autorul devenind un pedagog national.
La fel de original în valentele sale spiritual-morale este si volumul “Minune si Taina”, dedicat Maicii Domnului. Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în acelasi timp si modelul de mama pentru toate femeile din lume. Maica Domnului înfatisata de poetul transilvanean traieste sub cerul românesc, în tara aceasta din care a facut o gradina a sa. De aceea si gesturile sale, si grija pentru Pruncul Sfânt ne aduc în fata imaginea mamei dupa cea mai buna si sfânta traditie a acestor meleaguri. Din acest unghi spiritual, poetul a “românizat” întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înteles al cuvântului.
Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul gasind alte cai pentru a-si hrani si desfata sufletul si pentru a-si satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihoŹrean are o mare putere de a misca inimile si constiintele, de a le transforma, înnoindu-le, prin Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
La peste o mie din poeziile sale li s-au creat melodii adecvate, intrând astfel în biserici, în mânastiri si în alte medii religioase din tara si de peste hotare. Dovada ne-o ofera cea de-a opta editie a acestor cântari nemuritoare, ce apare sub titlul “Sa cântam Domnului”.
Cu toate ca poetul a cunoscut suferinta pe toate treptele ei, el ramâne un poet al luminii, al iubirii, al credintei si smereniei. Versurile sale îmbraca expresia imnului si a odei sau devin, când e cazul, cântec de lupta care apara drepturile lui Dumnezeu într-o lume în care cel rau se sileste pe orice cale sa apere drepturile omului la pacat, adica la desfigurarea sa moral-spirituala. Asadar, aceste versuri au devenit niste cântari luptatoare.
În noaptea spre dimineata zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz se întâlnea cu Luceafarul Diminetii. Sufletul lui îsi anunta rasaritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl asteptau bratele deschise al Mirelui sau Ceresc, de a Carui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viata. El i-a luat de pe umar crucea si i-a asezat pe frunte stralucitoarea cununa a biruintelor. Privighetoarea a parasit cuibul ei de lut, spre a se aseza pe una din crengile pomului vietii vesnice.
Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creata de Traian Dorz îl situeaza în constelatia unor mari creatori ai sensibilitatii religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotatiile mistice, de ce nu, si cu Daniel Turcea.
Putem afirma cu toata convingerea ca poetul interzis Traian Dorz de-abia acum, dupa moartea lui, îsi începe cariera literara.
Sundar Sing
1889 – S-a nascut in Rampur, Punjab
1903 – Convertirea
1904 – Alungat de acasa
1905 – Botezat in Simla; incepe viata de sadhu
1907 – Lucreaza in spitalul pentru leprosi in Sabathu
1908 – Prima vizita in Tibet
1909 – Intra la colegiul din Lahore pentru a se pregati pentru lucrare
1911 – Returneaza licenta de predicator; se intoarce la viata de sadhu
1912 – Calatoreste prin nordul Indiei si prin statele budiste din muntii Himalaya
1918 – 1922 – Calatoreste prin lume
1923 – S-a intors din Tibet
1925 – 1927 – Isi petrece timpul scriind in liniste
1927 – Pleaca spre Tibet dar se intoarce datorita bolii
1929 – Incearca sa ajuga in Tibet si dispare
Scurta biografie
Sadhu Sundar Singh a disparut undeva pe colinele de la poalele muntilor Himalaya in 1929. Fiind un martor crestin a fost in aceeasi masura bine primit, persecutat si chiar lasat sa moara. Multi misionari si chiar lideri crestini indieni l-au considerat ca fiind un convertit foarte excentric deoarece umbla in roba lui galbena si cu turban, nefiind in pas cu crestinismul contemporan. Si totusi, chiar daca nu auzise de cuvantul „indigenizare”, in prima jumatate a secolului al XX-lea el a facut mai mult decat oricare alt om pentru a stabili ca „Isus apartine Indiei.” El a aratat ca crestinismul nu este ceva de import, strain, vreo religie indepartata ci este indigen nevoilor, aspiratiilor si credintei indiene. Ramane unul dintre figurile importante ale crestinismului indian.
Sundar Singh s-a nascut in 1889 intr-o importanta familie sikh, ce detinea pamant, in statul Patiala, in nordul Indiei. Adeptii sikhismului, respingand politeismul hindus si intoleranta musulmana, au devenit o natiune importanta cu religie proprie. Mama lui Sundar Singh il ducea in fiecare saptamana sa stea la picioarele unui sadhu, un ascet sfant, care traia undeva in jungla la cativa kilometri departare, dar in acelasi timp il trimitea la o scoala de misiune crestina unde putea sa invete limba engleza. Moartea mamei lui la varsta de patrusprezece ani l-a aruncat intr-o stare de violenta si disperare. S-a intors impotriva crestinilor, i-a persecutat pe noii convertiti la crestinism si a ridiculizat credinta lor. Ca ultima sfidare a cumparat o Biblie si a ars-o fila cu fila la el acasa in timp ce prietenii lui stateau si il priveau. In aceeasi noapte s-a dus in camera lui decis sa se sinucida pe o sina de tren.
Totusi, inainte de rasarit, si-a trezit tatal spunandu-i ca L-a vazut pe Isus Hristos intr-o viziune si I-a auzit vocea. A declarat ca incepand cu acel moment il va urma pe Isus Hristos. Desi nu avea mai mult de cincisprezece ani era complet dedicat lui Hristos si in cei douazeci si cinci de ani cat a mai trait a fost un martor eroic al Domnului sau. Ucenicirea adolescentului a fost imediat testata atunci cand tatal lui i-a cerut cu insistenta sa renunte la aceasta absurda „convertire.” Cand a refuzat, Sher Singh a dat un banchet de adio in onoarea lui, apoi l-a denuntat si l-a dat afara din familie. Cateva ore mai tarziu, Sundar si-a dat seama ca mancarea lui fusese otravita, iar viata lui a fost salvata doar cu ajutorul unei comunitati crestine din apropiere.
Cand a implinit saisprezece ani a fost botezat ca si crestin la biserica din Simla, un oras sus de la poalele Himalayei. Cu ceva timp inainte de botez a locuit la Caminul Crestin pentru leprosi (Christian Leprosy Home) in Sabathu, aproape de Simla, slujind pacientilor leprosi de acolo. A ramas unul din cele mai iubite locuri pentru el, locul in care s-a intors dupa botez. Apoi, in octombrie 1906, a plecat de acolo pe o noua cale. Era un adolescent inalt, puternic si frumos, imbracat in roba galbena si cu turban. Toti il priveau insistent cand trecea pe langa ei. Roba galbena era „uniforma” unui sadhu hindus. Conform traditiei un sadhu hindus era un ascet devotat zeilor si care pe drumurile pe care le facea prin sate si orase fie cersea fie statea deoparte, in liniste, de multe ori era murdar si medita in jungla sau in vreun loc pustiu. Tanarul Sundar Singh alesese si el calea sadhu-ului, dar urma sa fie un sadhu care actiona.
„Nu sunt vrednic sa calc pe urmele Domnului meu”, spunea el, „dar, ca si El, nu vreau casa nici bunuri. Ca si El voi apartine drumului, voi impartasi durerea poporului meu, voi manca cu cei care imi vor da adapost, si voi spune tuturor oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu.”
Si-a testat imediat vocatia intorcandu-se in satul sau natal, Rampur, unde a fost primit foarte calduros. Aceasta era o pregatire slaba pentru lunile care aveau sa urmeze. Foarte putin pregatit sa indure greutati fizice, sadhu-ul de saisprezece ani a mers in nord prin Punjab, a trecut dincolo de trecatoarea Bannihal in Kahsmir, si apoi inapoi prin Afganistan-ul plin de musulmani fanatici si in Frontiera Nord-Vest infestata de talhari si in Baluchistan. Roba lui galbena si subtire nu prea l-a protejat de zapezi iar picioarele lui au fost pline de rani din cauza drumurilor pietroase. Nu trecusera prea multe luni iar micile comunitati crestine din nord il numeau „apostolul cu picioarele sangerande.” Acest inceput i-a aratat la ce anume sa se astepte in viitor. S-au aruncat cu pietre in el, a fost arestat, a fost vizitat de un pastor cu care a vorbit, acesta avand o foarte ciudata apropiere de Isus, si dupa aceea a disparut, si a fost lasat sa doarma intr-o coliba de la marginea drumului in neasteptata companie a unei cobre. Intalniri de natura mistica si fizica, persecutii si primiri calduroase, vor caracteriza experientele sale in urmatorii ani. Din satele de pe dealurile Simlei se vedea in departare linia lunga de zapada a muntilor Himalaya impreuna cu varful rozaliu Nanga Parbat. Peste acestia era Tibetul, un teren budist inchis unde misionarii incercasera sa patrunda cu Evanghelia dar esuasera. Inca de cand se botezase, Sundar simtea ca Tibetul il chema, iar in 1908, la varsta de nouasprezece ani i-a trecut granitele pentru prima data. Orice strain care intra in acest teritoriu inchis si fanatic, dominat de budism si inchinare celui rau, risca atat teroare cat si moarte. Singh a primit acest risc cu ochii si cu inima larg deschise. Starea poporului l-a ingrozit. Locuintele lor lipsite de aer, ca si ei de altfel, erau mizerabile. Chiar si el a fost batut cu pietre pe cand se spala in apa rece deoarece ei credeau ca „oamenii sfinti nu se spala niciodata.” Hrana se putea obtine cu mare greutate, iar el a trait cu orz tare si uscat. Ostilitatea era peste tot. Si toate astea se intamplau doar in „Tibetul de jos” aproape de granita. Sundar s-a intors in Subathu hotarat sa revina in urmatorul an.
A avut o dorinta mare: sa viziteze Palestina si sa retraiasca unele dintre intamplarile din viata lui Isus. In 1908 s-a dus la Bombay, sperand sa se urce pe un vapor potrivit. Dar spre marea lui dezamagire guvernul a refuzat sa ii acorde autorizatie si a fost nevoit sa se intoarca in nord. In timpul acestei calatorii si-a dat dintr-o data seama de existenta unei dileme fundamentale a misiunii crestine in India. Un brahman lesinase in caruta aglomerata si sufocanta iar la urmatoarea statie, seful de statie de origine Anglo-Indiana, a venit repede cu un pahar cu apa. Brahmanul – dintr-o casta inalta hindusa – a aruncat-o cu oroare. Avea nevoie de apa dar o putea primi doar daca era din propriul vas de baut. Cand acest vas i-a fost adus a baut si si-a revenit. Sundar Singh si-a dat seama ca in acelasi fel India nu va accepta Evanghelia lui Isus oferita intr-o infatisare (forma) occidentala. Si-a dat seama ca din cauza robei sale sadhu multi raspundeau mesajelor sale.
Insa avea sa urmeze o dezamagire si mai mare. In 1909 a fost convins sa inceapa pregatirea pentru lucrarea crestina la colegiul anglican din Lahore. De la bun inceput a fost chinuit de colegii lui pentru ca era „diferit” si fara indoiala prea arogant. Aceasta perioada a incetat cand capul razvratitilor impotriva lui Sundar, l-a auzit pe acesta rugandu-se incet pentru el, cu dragoste in voce si cuvinte. Insa alte tensiuni au continuat. Multe din cursurile de la colegiu pareau irelevante in ceea ce privea nevoia Indiei de a auzi Evanghelia, si apoi, pe masura ce cursul se apropia de final, directorul i-a spus ca acum trebuia sa renunte la roba de sadhu si sa poarte imbracamintea clericala europeana care era „respectabila”; trebuia sa foloseasca o forma de inchinare anglicana; sa cante imnuri englezesti; si sa nu predice niciodata in afara parohiei fara o permisiune speciala. „Sa nu mai vizitez niciodata Tibetul?”, a intrebat. Pentru el aceasta era o respingere de neconceput a chemarii lui Dumnezeu. Cu mare tristete in inima a parasit colegiul, imbracat tot in roba lui galbena, iar in 1912 si-a inceput calatoria anuala in Tibet pe cand zapezile incepeau sa se topeasca pe cararile si trecatorile din Himalaya.
Povestirile din acei ani sunt uimitoare si uneori de-a dreptul incredibile. Intr-adevar au fost oameni care au insistat ca acele intamplari au fost mai degraba mistice decat reale. In acel prim an, 1912, s-a intors cu o extraordinara relatare legata de faptul ca gasise intr-o pestera intr-un munte – Maharishi din Kailas – un pustnic crestin in varsta de 300 de ani, cu care petrecuse cateva saptamani in partasie. Alte povestiri erau mai credibile, desi mai teribile. Fusese cusut intr-o piele uda de iac si lasat sa fie omorat pe masura ce aceasta se micsora sub soarele dogorator … fusese legat in materiale in care se aflau lipitori si scorpioni pentru a-l impunge si a-i suge sangele … fusese legat de un pom ca momeala pentru animale salbatice. Cu ocazia acestor intamplari si a altora el fusese salvat de membri ai „Misiunii Sunnyasi” – ucenici secreti ai lui Isus care purtau semnele hinduse, oameni pe care el sustinea ca ii intalnise peste tot in India.
Nu se stie daca el a castigat multi ucenici ai lui Hristos cu ocazia acestor calatorii in Tibet pline de hazard. Pentru tibetani era ori budismul ori nimic. Sa-L recunoasca pe Isus Hristos insemna sa ceri moarte. Dar modul curajos de predicare al Sadhu-ului nu se poate sa fi ramas fara efecte.
Pe masura ce inainta in varsta (in perioada cand avea intre 20-30 ani) lucrarea lui crescuse mult, si cu mult inainte sa implineasca treizeci de ani numele si infatisarea lui erau cunoscute in toata lumea crestina. Pentru a-si mentine smerenia, a descris in termenii unei viziuni lupta sa cu Diavolul dar de fapt a fost mereu uman, abordabil si umil, cu simtul umorului si cu mare iubire pentru natura. Aceasta, impreuna cu „ilustratiile” sale din viata de zi cu zi, a avut un mare impact asupra celor carora s-a adresat. Multi oameni au zis: „Nu doar seamana cu Isus, chiar vorbeste cum probabil Isus a vorbit.” Si totusi vorbele lui si discursurile proveneau dintr-o meditatie profunda pe care o facea dis de dimineata asupra Evangheliei. In 1918 a pornit intr-o calatorie lunga in sudul Indiei si Ceylon, iar anul urmator a fost invitat in Burma, Malaya (Malaezia?), China si Japonia. Cateva dintre povestirile lui din aceste calatorii erau la fel de ciudate ca cele din aventurile sale tibetane. Avea putere asupra animalelor salbatice, asa cum a avut asupra leopardului care s-a furisat langa el in timp ce el se ruga si s-a ghemuit langa el in timp ce Sundar il mangaia pe cap. Avea putere asupra raului, de pilda cu vrajitorul care a incercat sa il hipnotizeze cand erau intr-un vagon si a invinuit Biblia din buzunarul sadhu-ului pentru esecul de a-l hipnotiza. Avea putere asupra bolii si neputintei, desi nu a permis niciodata ca darurile sale de vindecare sa fie cunoscute public.
De mult Sundar Singh dorea sa viziteze Anglia iar oportunitatea a aparut in momentul in care Sher Singh, tatal lui, a venit la el si i-a zis ca si el devenise crestin si dorea sa ii dea bani pentru calatoria sa in Anglia. A vizitat Occidentul de doua ori, a mers in Anglia, Statele Unite si Australia in 1920 si din nou in Europa in 1922. A fost primit de crestini de orice fel iar cuvintele lui cercetau inimile oamenilor care acum aveau de-a face cu urmarile Primului Razboi Mondial iar acestia aveau o atitudine superficiala in ceea ce privea viata. Sundar a fost ingrozit de materialismul, goliciunea si lipsa religiei pe care a gasit-o peste tot, punand-o in contrast cu constientizarea lui Dumnezeu a Asiei, oricat de limitata era ea. Odata intors in India si-a continuat lucrarea, desi era evident ca era tot mai slabit din punct de vedere fizic.
Darurile lui, farmecul lui personal (forta lui), relevanta lui Hristos asa cum el a prezentat-o indienilor i-ar fi putut conferi lui Sundar Singh pozitia de lider intr-o biserica indiana. Dar pana la sfarsitul vietii sale a ramas omul care nu cauta nimic spre propriul bine, ci doar oportunitatea de a-L oferi pe Hristos tuturor. Nu a apartinut nici unei denominatiuni, si nu a incercat sa inceapa una, desi a avut partasie cu crestini de tot felul. El a trait (ca sa folosesc o expresie mai recenta) pentru a face cunoscut poporului sau pe „Isus al drumului indian.”
In vara din 1923 a facut ultima din calatoriile sale regulate in Tibet si s-a intors epuizat. Zilele in care mergea din loc in loc sa predice erau in mod evident pe sfarsit, iar in urmatorii ani, in propria sa casa sau in cele ale prietenilor de pe dealurile Simlei, s-a dedicat meditatiei, partasiei si a scris unele lucruri pe care avusese ocazia sa le predice.
In 1929, impotriva tuturor sfaturilor prietenilor sai, Sundar s-a hotarat sa mai faca o ultima calatorie in Tibet. In aprilie a ajuns la Kalka, un mic oras mai jos de Simla, era un barbat prematur imbatranit in roba galbena printre pelerini si sfinti care isi incepeau propria lor calatorie spre unul din locurile sfinte hinduse la ceva kilometri departare. Unde a mers dupa aceea nu se stie. Fie ca a cazut in vreo prapastie, a murit de oboseala, sau a ajuns in munti, va ramane un mister. Sundar Singh fusese vazut pentru ultima oara. Dar a ramas mai mult decat amintirea sa si a ramas unul dintre persoanele cele mai pretuite si creatoare din istoria si dezvoltarea bisericii lui Hristos in India.
Scurtă biografie a lui James Hudson Taylor
Dumnezeu l-a folosit pe J. Hudson Taylor, întemeietor şi conducător al Misiunii Centrale din China (China-Inland-Mission, CIM) într-un mod unic, înainte de toate spre deschiderea Chinei interioare pentru mesajul lui Isus Cristos. Când H. Taylor a fost chemat acasă la Domnul în 1905, şi Hunan ca ultima din cele optsprezece provincii, se deschisese pentru lucrarea misionară.
Hudson Taylor s-a născut la 21 mai 1832 în Barnsley, Anglia, ca fiu al unui farmacist. În vârstă de aproape şaptesprezece ani s-a convertit la citirea unui tractat, în timp ce mama lui, plecată la odihnă în depărtare, se ruga pentru el. Tânărul s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu fără rezerve. „Atunci du-te pentru Mine în China!” suna însărcinarea lui Dumnezeu. Deşi până atunci nu ştiuse nimic despre această ţară, a dat urmare acestei chemări şi a plecat în 1853 din însărcinarea unei societăţi misionare de abia întemeiate. Trei ani mai târziu s-a despărţit de această misiune, înainte de toate pentru că aceasta nu şi-a păstrat principiul de a nu face datorii, ci din contră, se încărcase de datorii.
Din această pricină a rezultat aproape inevitabil pentru Taylor necesitatea de a înfiinţa o societate misionară proprie, ai cărei membri erau de acord să nu ceară în nici o situaţie bani de la oameni, ci să se bazeze numai pe promisiunile şi ajutorul lui Dumnezeu.
Dumnezeu a binecuvântat munca acestui bărbat care a lucrat pentru Domnul lui fără odihnă, mânat de o dragoste arzătoare pentru chinezi. Prin credinţă el a lansat o chemare pentru conlucrare şi a găsit pretutindeni ascultare, mai întâi în Marea Britanie, apoi şi în celelalte ţări din Europa, în America, în Australia, în Noua Zeelandă. Peste tot s-au înfiinţat filiale şi cercuri de prieteni ai CIM.
În anul 1858 Taylor s-a căsătorit pentru prima oară. Cu soţia lui Maria a avut o căsnicie foarte fericită, binecuvântată cu cinci copii. Dar suferinţa nu a lipsit. Doi copii au murit de timpuriu, iar în 1870 şi soţia lui.
Cu Jennie Faulding, o misionară, Taylor s-a căsătorit a doua oară. Şi ea i-a fost un ajutor preţios în lucrarea care se extindea tot mai mult.
Era multă bucurie în lucrarea misionară; dar neîntrerupt au fost şi greutăţi, încercări, vremuri de necaz. Cea mai grea încercare a credinţei a trăit-o bărbatul îmbătrânit, cu sănătatea complet dărâmată în timpul răscoalei boxerilor din anul 1900, când soseau zilnic noi veşti despre ucidere şi distrugere. CIM a pierdut în aceste luni 58 de misionari şi 28 de copii.
Încă în acest an Taylor şi-a hotărât succesorul. În 1902 D. E. Hoste a preluat întreaga povară a postului.
În 1903 soţia lui, Jennie, a plecat la Domnul. A fost ultima pierdere personală a lui Taylor. Totuşi sănătatea lui s-a îmbunătăţit încă o dată într-atât încât în primăvara anului 1905 a îndrăznit să călătorească o ultimă oară spre China, însoţit de fiul şi nora lui. În călătoria de vizită Taylor a fost primit în fiecare staţiune cu cea mai mare dragoste şi respect. A mai trăit împlinirea îndelung nutritei lui dorinţe de a face cunoştinţă cu provincia Hunan. Aici, în capitala Changsha, în mod neaşteptat, Dumnezeu l-a dus acasă în 3 iunie 1905.
O viaţă grea, extrem de bogată în lipsuri, dar nesfârşit de plină cu binecuvântare şi bucurie, îşi găsise pământescul sfârşit. Să ascultăm încă două mărturii de la contemporani.
Un misionar, care a lucrat strâns împreună cu Taylor mulţi ani, a scris: „Viaţa lui putea suporta o încercare. În ea nu era nimic întunecat sau ascuns. Cu un om ca el te puteai apuca de orice lucru. N-am întâlnit niciodată pe cineva care să fie mai consecvent – şi eu l-am cunoscut şi l-am observat ani de zile. El umbla înaintea lui Dumnezeu, de aceea viaţa lui era o lumină. Zi şi noapte, literal în fiecare ceas era gata de ajutor. Stăpânirea lui de sine şi sfinţenia lăuntrică erau unice, asta o simţeam toţi”.
Un tânăr candidat misionar a relatat despre o oră de rugăciune pe care a ţinut-o H. Taylor în Londra: „Înfăţişarea lui nu m-a impresionat. Statura lui era subţire şi avea o voce blajină. Ca şi cei mai mulţi tineri credeam că puterea e legată de sonoritate şi că o personalitate de conducător trebuie să impresioneze şi fizic. Dar când el a spus: „Să ne rugăm” şi a rostit rugăciunea de început, părerea mea s-a schimbat complet. Încă nu auzisem pe cineva rugându-se aşa. Era în ea o simplitate, o fineţe, o îndrăzneală, o putere care copleşea şi lăsa să se vadă clar că Dumnezeu îl primise în cercul intim al prietenilor Săi… O asemenea rugăciune era în mod vădit rezultatul lungii lui rămâneri în locul ascuns din preajma lui Dumnezeu”.
Samuel Chadwick
S-a născut în anul 1860 într-o familie umilă din Burnley, Anglia. Bunicul lui a fost un om al rugăciunii, iar tatăl lui s-a convertit prin unul din predicatorii instruiţi de John Wesley. A fost întâiul născut al unei familii numeroase. La vârsta de 8 ani, tatăl lui l-a luat cu el să lucreze într-o filatură de bumbac pentru a câştiga pâinea familiei. Lucra 12 ore pe zi, iar lucrul începea la ora 6 dimineaţa.
La 10 ani Domnul l-a chemat pe Samuel, iar el a răspuns chemării. Era într-un serviciu de Şcoală duminicală când cuvintele „ca un crin în mijlocul spinilor” i-au străpuns inima şi s-a predat Domnului. El a recunoscut mereu această zi ca fiind cea mai importantă zi din viaţa lui şi a văzut-o ca fiind ziua convertirii lui. De atunci a început să se roage. Cu privire la acel timp el a spus: „Mă retrăgeam de trei ori pe zi pentru rugăciune şi mă rugam mereu în duh. Obiceiul rugăciunii de trei ori pe zi nu era uşor. Ora mesei era scurtă, familia era numeroasă şi casa mică, dar m-am descurcat”.
Nu s-a jucat nici un joc şi nu s-a recreat niciodată cu nimic altceva decât cu puţin grădinărit. La ora şase se întorcea de la lucru, iar la şapte era deja printre cărţi şi timp de cinci ore se lupta cu gramatica şi aritimetica, geografia şi istoria, cu teologia şi Biblia.
La 15 ani a devenit foarte conştient de chemarea la predicare, iar la 16 ani a început să predice cu Jossiah Mee. În timpul primei păstoriri, la vârsta de 21 de ani a devenit conştient de o mare nevoie. Simţea că nu mai are putere nici în slujbă nici în rugăciune. În timpul unei nopţi, în jurul orei trei, focul Duhului Sfânt s-a aprins în inima lui în timp ce focul din bucătărie ardea predicile lui în care se încrezuse. Ca tânăr îşi pregătea meticulos predicile şi credea că puterea va fi declanşată prin ele. Dar Dumnezeu l-a cercetat în acea noapte şi Samuel a capitulat. El a făcut referire la această experienţă ca fiind botezul cu Duhul Sfânt. Chiar din acea zi a început lucrarea de convertire a harului. La întâlnirea de rugăciune de dimineaţă şi-a mărturisit experienţa şi a condus primul lui convertit la Isus. Înainte de apusul soarelui s-au convertit şapte oameni, iar el obişnuia să spună: „Dumnezeu mi-a dat câte unul pentru fiecare an sterp al propovăduirii mele”. Şi-a chemat biserica la o săptămână de rugăciune suspendând întâlnirile obişnuite. Rugăciunea a continuat şi în următoarea săptămâna, iar Dumnezeu lucra cu putere. Trezirea izbucnise. Sute de oameni s-au convertit.
A fost folosit de Dumnezeu în lucrarea de evanghelizare şi de răspândire a învăţăturii biblice în Edinburgh, Glasgow, Leeds, Londra şi alte oraşe. Mai târziu a devenit rectorul Colegiului Cliff şi editor al ziarului săptămânal Joyful News.
Se disciplina singur cu rigoare trezindu-se la 6 dimineaţa şi făcând un duş rece atât vara, cât şi iarna. S-a obişnuit să doarmă foarte puţin. Lumina din camera lui de studiu rareori se stingea mai devreme de ora 2 dimineaţa. Şi-a luat foarte puţine concedii, iar în concedii se recrea muncind din greu. „Plăcerea pentru care trebuie să plăteşti,” a scris el odată, „cu greu îşi merită banii”.
Întreaga lui lucrare s-a centrat pe Biblie. Era un om al unei singure Cărţi. Iată cum vorbea despre ea: „Am studiat Biblia, m-am rugat cu cuvintele Bibliei, am trăit conform Bibliei timp de mai mult de 60 de ani şi vă spun că nu există nici o carte ca Biblia. Este un miracol al literaturii, un izvor nesecat de înţelepciune, o carte-minune de surprize, o descoperire a misterului, o călăuză infailibilă a conduitei şi o sursă negrăită de mângâiere. Nu luaţi în seamă oamenii care o discreditează pentru că ei vorbesc fără să cunoască. Este Cuvântul lui Dumnezeu transpus în vorbirea inspirată a umanităţii. Citiţi-o personal. Citiţi-o în întregime. Studiaţi-o potrivit direcţiunilor ei. Trăiţi după principiile ei. Credeţi-i mesajul. Urmaţi-i poruncile. Nici un om care cunoaşte Biblia nu este needucat şi nici un om care este ignorant în privinţa învăţăturii ei, nu este înţelept. Fiecare zi o încep înaintea paginilor ei. Ea îmi este la îndemână în întreaga mea lucrare. Nu plec nicăieri fără ea şi în ea este bucuria mea supremă.”
A fi un om al unei singure Cărţi, înseamnă a citi multe cărţi. Timp de ani de zile a citit câte 2 cărţi pe săptămână. Obişnuia să citească cu un creion în mână, iar memoria lui reţinea tot ce citea.
S-a încadrat în categoria oamenilor pentru care Hristos era totul sau nimic. Şi-a dăruit întreaga viaţă în slujba lui Lui. „Eu nu vreau o zi în care să lucrez 8 ore!” a spus el. „Nu am lucrat cu atâta înţelepciune şi aşa de bine cât aş fi putut, dar singurele zile plictisitoare pe care le-am avut au fost acelea când n-am avut ce face. Dacă există vreo persoană pe care o compătimesc în această lume, este omul care nu are dragoste pentru slujba sa. Ce corvoadă! Eu mi-am iubit slujba cu dragoste pasionată şi mistuitoare. Aş prefera să predic decât să fac orice altceva din lumea asta. Nu am pierdut nici o oportunitate de a predica. Prefer să predic decât să-mi iau cina, decât să-mi iau o vacanţă sau decât să fac orice alt lucru pe care lumea îl poate oferi. Prefer mai degrabă să plătesc ca să predic, decât să fiu plătit pentru a nu predica. Predicatul îşi are preţul ei în agonia sudorii şi a lacrimilor şi nici o chemare nu aduce asemenea bucurii şi zdrobiri ale inimii, dar este o chemare la care şi un arhanghel poate râvni; şi-I mulţumesc lui Dumnezeu că, prin harul Lui, m-a chemat în această lucrare. Există vreo bucurie ca bucuria salvării unui suflet de moarte? Există vreun fior ca fiorul de a deschide ochii orbului? Vreo răsplată ca dragostea copilaşilor până la a doua şi a treia generaţie? Vreo comoară ca dragostea recunoscătoare a inimilor vindecate şi mângâiate? Vă spun că este un privilegiu glorios să luăm parte la truda şi la via lui Dumnezeu. Îmi doresc să fi fost un slujitor mai bun, dar nu există nimic altceva în lumea sau lumile lui Dumnezeu ce aş prefera să fiu.”
Asemenea Domnului său, a purtat păcatele multora. Odată a fost văzut stând la biroul său, cu lacrimi curgându-i pe obraji şi căzâd pe foaia de hârtie în timp ce răspundea la scrisoarea unui prieten ce îi mărturisea o cărede în păcat, cerându-i sfatul.
A fost un om al rugăciunii. Biograful său, Norman G. Dunning relatează o anumită ocazie în care Samuel a început un serviciu divin cu rugăciune: „Ne-am plecat în rugăciune şi domnul Chadwick ne-a condus la tronul lui Dumnezeu. Nu voi uita niciodată mijlocirea din acea oră. S-a rugat ca unul care trăia în părtăşie intimă cu Cel Veşnic. Timp de 25 de minute şi-a ridicat glasul în implorare.”
A avut o puternică influenţă asupra vieţii lui Leonard Ravenhill care l-a cunoscut în tinereţea lui. Cărţile pe care le-a scris Samuel Chadwich, Cărarea rugăciunii (The Path of Prayer) şi Drumul spre Rusalii (The Way to Pentecost) au fost mereu recomandate de Ravenhill şi au atins multe vieţi prin mesajul lor. „Nu trebuie să faci reclamă unui foc. Focul îşi face singur reclamă”, aşa obişnuia să spună Samuel iar Ravenhill l-a citat foarte des.
Către sfârşitul vieţii lui a scris: „Îmi doresc să mă fi rugat mai mult, chiar dacă aş fi muncit mai puţin; şi din adâncul inimii mele, îmi doresc să mă fi rugat mai bine.”
Sâmbătă 15 octombrie 1932 a spus celor ce erau în jurul patului său: „Staţi împreună pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu într-un sens stupid. Staţi în duhul unităţii, al credinţei, al doctrinei, potrivit cu capitolul 4 din Efeseni. Aceasta va fi marea perfecţionare a lucrării mele şi a speranţelor mele. Eu m-am ţinut cu fermitate de adevăr până la sfârşit. Nu am avut îndoieli. Am fost sigur de Dumnezeul cel viu. El îmi cunoaşte limitările, dar L-am iubit şi m-am încrezut în îndurarea Lui. Lucrarea mea a fost propovăduirea mesajului crucii. Încă nu sunt mort, dar cu toate acestea se pare că sfârşitul nu este departe. Dumnezeu este foarte, foarte bun cu mine; şi dacă zilele marşului meu s-au sfârşit, dimineaţă sunt gata pentru „Apel”. Următoarea zi, duminică, la 72 de ani, pe când se lumina de ziuă, el a răspuns apelului ceresc.
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, şi urmaţi-le credinţa! Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!”
Richard Wurmbrand…
Richard Wurmbrand se naşte pe 24 martie la Bucureşti, al patrulea fiu şi cel mai mic al unei familii de evrei români.
1913
Familia se mută la Istanbul unde tatăl său deschide un cabinet stomatologic.
1919
În urma decesului tatălui său, familia Wurmbrand se întoarce la Bucureşti. În anii ce urmează cochetează cu politica de stânga, alăturându-se comuniştilor.
1926
Pleacă la Paris ca să se întâlnească cu o rudă din America. Acesta îi favorizează o întâlnire cu ambasadorul URSS care îi promite să-l trimeată la şcolarizare la Moscova.
1927
Richard Wurmbrand pleacă la Moscova unde studiază într-o şcoală de politruci ideologia comunistă, vreme de 2 ani
1929
Se întoarce ilegal în ţară, cu acte false, având misiuni precise trasate de la Moscova
1933
La 20 august Richard Wurmbrand care deja avusese o condamnare de trei ani pentru agitaţie comunistă este condamnat la 10 ani de temniţă, alături de alţi lideri comunişti, cum ar fi Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, în procesul ceferiştilor de la Griviţa. Este închis la Doftana. În închisoare Richard îşi dă seama de marea înşelătorie care era doctrina comunistă şi se leapădă de marxism.
1936
Se căsătoreşte cu Sabina Oster.
1938
Richard şi Sabina se convertesc la creştinism după ce primesc o Biblie de la un tâmplar sas, pe când se aflau la Săcele, unde Richard era în convalescenţă. Devin membrii bisericii de pe lângâ Misiunea Anglicană pentru evrei din Bucureşti, biserică ce se întrunea pe str.Olteni.
1939
Se naşte singurul lor fiu, Mihai.
1941
În urma intrării României în război, misiunea anglicană se retrage din România şi locul îi este luat de o misiune luterană norvegiană. În timpul regimului antonescian Richard este arestat de trei ori, anchetat şi maltratat. Familia Sabinei este deportată în Transnistria şi dispare fără urmă, fiind probabil exterminată.
1944
După eliberarea ţării de nazişti, Richard Wurmbrand editează împreună cu alţi evrei mesianici revista Prietenul, revistă în care publică sub pseudonimul Neculai Ionescu. Revista apare până la suprimarea ei de către comunişti dar pseudonimul ales atunci va fi folosit şi mai târziu când cărţi scrise de Wurmbrand în exil vor fi trimise ilegal în România ( de exemplu: Umpleţi Vidul şi Marx şi Satan)
1945
După preluarea puterii de către comunişti, soţii Wurbrand îşi încep activitatea în cadrul bisericii subterane, prin care se focalizează pe evanghelizare, atât a românilor cât şi a soldaţilor şi ofiţerilor armatei sovietice. Tipăreşte un număr enorm (unele surse afirmă că un milion) de Evanghelii în limba rusă pentru a fi distribuite soldaţilor Armatei Roşii.
1948
Pe când se ducea la biserică, Richard este răpit de pe stradă de către securitate şi încarcerat, fiind condamnat la 20 de ani de închisoare pentru înaltă trădare. Avea să fie torturat, maltratat, ţinut ani de zile la izolare, vreme în care familia sa nu ştia nimic de el. Se încearcă în mod repetat, inclusiv cu promisiunea de a fi eliberat şi numit episcop, să se obţină colaborarea lui cu regimul.
1950
Sabina este şi ea arestată şi trimisă în lagăr de muncă forţată, vreme de trei ani, la construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră.
1956
După opt ani de temniţă Richard este eliberat în cadrul amnistiei ce a urmat morţii lui Stalin. I se încredinţează o mică parohie de ţară şi i se cere ca numărul credincioşilor să nu crească sub nicio formă.
1959
Richard este arestat din nou şi condamnat la 25 de ani de temniţă.
1964
Este eliberat din nou din închisoare.
1965
Familia Wurmbrand este răscumpărată din România contra sumei de 10.000$ achitată de o organizaţie creştină din Norvegia. În luna decembrie ajung astfel la Oslo.
1966
Pleacă în SUA unde, la Philadelphia, indignat de ce se spunea la o manifestaţie împotriva războiului din Vietnam, Richard se urcă la tribună şi a strigat că n-au idee despre ce vorbesc, că el este doctor în comunism şi, în faţa mulţimii consternate le arata urmele torturilor înurate în temniţele comuniste. În mai 1966, doar la câteva săptămâni de la sosirea în SUA Richard depune mărturie în faţa unei comisii speciale din Senatul SUA. Îşi dă cămaşa jos pentru a arăta cele 18 cicatrici de pe trupul său, rămase în urma torturilor la care a fost supus. Textul mărturiei sale devine cel mai bine vândut document al Guvernului SUA vreme de trei ani. În acelaşi an publică cartea Torturat pentru Hristos, carte care devine un bestseller mondial.
1967
Înfiinţează organizaţia care din 1990 se numeşte Vocea Martirilor prin intermediul căreia acordă asistenţă creştinilor persecutaţi de pretutindeni, având filiale în 35 de ţări.
1968
Publică o nouă carte: Cu Dumnezeu în subterană, carte care cunoaşte de asemenea un succes extraordinar.
1990
După căderea regimului comunist, Richard şi Sabina se întorc în România, 25 de ani după plecarea în exil. Aici înfiinţează librăria şi editura Stephanus din Bucureşti.
1995
Richard se retrage din activitate, continuând să trăiască în California.
2000
Sabina Wurmbrand moare în august.
2001
Pe 17 februarie, la Torrance, California, Richard Wurmbrand moare la vârsta de aproape 92 de ani.
Charles G. Finney
Charles G. Finney 1792-1875
Evanghelistul şi învăţătorul Americii, Charles Finney, s-a născut în Warren, Conneticut, însă doi ani mai târziu, familia lui s-a mutat în partea de nord a statului New York unde a primit şi educaţia de început. În tinereţe, a studiat Dreptul şi a practicat avocatura în Adams şi New York. În timp ce lectura comentariile lui Blackstone despre Drept, a observat foarte multe referinţe făcute la Scripturile Sfinte; Blackstone menţiona mereu Biblia ca fiind autoritatea supremă. Acest lucru l-a determinat pe Finney să-şi cumpere o Biblie şi, curând ajunsese să citească Biblia mai mult decât citea cărţi despre Drept. Cuvântul lui Dumnezeu a adus o convingere adâncă în sufletul său şi, pe 10 octombrie 1821, pe când se afla în pădure, s-a convertit la Hristos.
A început imediat să fie martor pentru Hristos şi, nu după mult timp, conducea întâlniri de trezire. Finney folosea practicile Noului Testament şi ajunsese să umple cele mai mari clădiri pe care le avea la dispoziţie şi să le păstreze mereu pline. Partea esenţială a lucrării sale evanghelistice este reprezentată de „cei nouă ani puternici” cuprinşi între 1824-1832, de-a lungul cărora a condus întâlniri de trezire pline de putere prin toate oraşele din partea de est a statului: Gouverneur, Rome, Utica, Auburn, Troy, Wilmington, Philadelphia, Boston şi New York. În timpul întâlnirilor sale din Rochester, New York, „locul a fost zguduit din temelii”; 1200 de oameni s-au alăturat bisericii prezbiteriene din Rochester; toţi avocaţii, doctorii şi oamenii de afaceri de seamă au fost mântuiţi; 40 de oameni dintre cei convertiţi s-au implicat în lucrare şi întregul specific al oraşului a fost schimbat. Ca urmare a acelei întâlniri, au izbucnit treziri în alte 1500 de sate şi oraşe.
A fost obligat să-şi întrerupă lucrarea evanghelistică din cauza sănătăţii distruse şi, după mulţi ani în care a fost pastor în New York, predicând despre trezire, a devenit preşedintele Colegiului Oberlin din Ohio unde a ţinut prelegeri până la moarte. Mii de oameni au răspuns invitaţiilor lui publice de a-L primi pe Hristos.
Convertirea sa: „Într-o după-amiază de Sabat din toamna anului 1821 m-am hotărât să rezolv odată pentru totdeauna problema mântuirii sufletului meu, şi să fac pace cu Dumnezeu, dacă era posibil. Dar fiindcă eram foarte ocupat la birou, ştiam că trebuia să fiu ferm şi hotărât dacă voiam să-mi aduc la îndeplinire planul. Prin urmare, atunci şi acolo, am hotărât să evit, pe cât îmi stătea în puteri, orice afacere şi orice alt lucru care mi-ar distrage atenţia, şi să mă dedic cu tot ce am şi ce pot lucrării de mântuire a sufletului meu. Am dus la îndeplinire această hotărâre cât de corect şi aspru am putut. De obicei eram obligat să petrec mult timp la birou. Dar providenţa lui Dumnezeu a lucrat, şi am fost liber luni şi marţi; astfel am avut posibilitatea să citesc din Biblie şi să mă dedic rugăciunii majoritatea timpului.
Însă nu eram conştient de unul din defectele mele: eram foarte mândru. Credeam că nu contează prea mult părerea altora; îmi era indiferent ce gândeau sau spuneau despre mine, şi eram singura persoană necredincioasă din Adams care participa mereu la adunările de rugăciune şi acorda atât de multă atenţie religiei. În această privinţă fusesem atât de stăruitor, încât cei din biserică îşi închipuiau că sunt un zelos căutător al adevărului. Dar am descoperit, când am ajuns să mă confrunt cu această problemă, că nu voiam ca cineva să ştie că doream atât de mult să-mi mântuiesc sufletul. Când mă rugam vorbeam întotdeauna în şoaptă, după ce închideam bine uşa cu cheia, ca să nu descopere nimeni că eram cufundat în rugăciune. Mai înainte, ţinusem Biblia la vedere, printre cărţile de drept de pe biroul meu; şi nu îmi trecuse niciodată prin cap să mă ruşinez când eram găsit citind-o, nu mai mult decât mă ruşinam când citeam celelalte cărţi. Dar după ce am început să mă interesez de mântuirea sufletului meu, am început, pe cât îmi stătea în puteri, să ascund Biblia. Dacă mă surprindea cineva citind din ea, o ascundeam repede sub celelalte cărţi, ca să nu fiu observat. În loc să discut liber cu ceilalţi despre acest subiect, cum făcusem înainte, mi-am dat seama că nu voiam să vorbesc cu oamenii. Nu voiam să-l văd pe pastor, fiindcă nu voiam să-i spun ce simţeam, şi nu-l credeam în stare să-mi înţeleagă frământările şi să-mi dea sfaturile de care aveam nevoie. Din aceleaşi motive evitam conversaţia cu diaconii bisericii şi cu orice alt creştin. Îmi eram ruşine să le spun ce simţeam, pe de o parte; pe de altă parte, îmi era frică că mă vor îndruma greşit. Mă simţeam întemniţat de către Biblie.
În timpul zilelor de luni şi marţi convingerile mele s-au întărit, dar mi se părea că sufletul îmi devine din ce în ce mai greu. Nu puteam să vărs nici o lacrimă; nu puteam să mă rog. Nu aveam nici o posibilitate să mă rog cu voce tare şi simţeam adesea că, dacă aş fi fost singur şi m-aş fi putut ruga cu voce tare, m-aş fi simţit mult uşurat. Eram timid şi evitam din toate puterile să vorbesc cu cineva despre acest subiect. Doream din toată inima, totuşi, să vorbesc cu cineva într-un mod care să nu stârnească nici o bănuială, şi să nu afle nimeni că eu voiam să-mi mântuiesc sufletul. Marţi noaptea am devenit foarte agitat; simţeam că mi se apropie sfârşitul. Ştiam că, dacă se va întâmpla acest lucru, voi merge direct în iad, dar m-am liniştit cum am putut şi am aşteptat dimineaţa.
A doua zi am plecat la prima oră spre birou. Însă, chiar înainte de a ajunge, mi s-a părut că aud o voce care îmi cerceta sufletul şi îmi spunea: -Ce mai aştepţi? Nu ai promis că îţi predai inima lui Dumnezeu? Acum ce încerci să faci? Te străduieşti să te îndreptăţeşti singur? În momentul acela, am înţeles într-un mod minunat mântuirea lui Dumnezeu. Cred că am văzut atunci, mai clar decât oricând în viaţa mea, realitatea şi plinătatea ispăşirii lui Cristos. Am văzut că lucrarea Sa se împlinise; şi că în loc să am, sau să cer, o îndreptăţire a mea care să mă recomande în faţa lui Dumnezeu, trebuia să mă supun îndreptăţirii lui Dumnezeu prin Cristos. Evanghelia mântuirii mi se părea o ofertă imposibil de refuzat, deplină şi completă, şi tot ce trebuia să fac eu era să consimt să renunţ la păcat şi să-L accept pe Cristos. Mântuirea, mi se părea, nu era un lucru care să necesite îmbunătăţiri făcute de mine, era un lucru care se găsea în întregime în Domnul Isus Cristos, care se prezenta înaintea mea ca Domn şi Mântuitor.
Fără să-mi dau seama, mă oprisem în mijlocul străzii în momentul în care auzisem vocea. Nu v-aş putea spune cât timp am rămas în poziţia aceasta. Dar după ce am zăbovit câtva timp asupra acestei revelaţii, mi s-a părut că mai aud o întrebare:
-Vrei să accepţi mântuirea astăzi, chiar acum? Răspunsul inimii mele a fost: „Da, o accept astăzi, chiar dacă va fi să mor.”
La nordul satului, după un deal, se afla o pădurice prin care obişnuiam să mă plimb în fiecare zi, mai mult sau mai puţin, atunci când era vreme bună. Era octombrie acum, şi trecuse timpul de plimbare. Totuşi, în loc să merg la birou, m-am întors şi m-am îndreptat spre pădure, simţind că trebuia să fiu singur, departe de orice ochi şi urechi omeneşti, ca să mă pot ruga lui Dumnezeu.
Dar mândria mea nu renunţase la luptă. Pe când treceam peste deal, mi-a trecut prin minte gândul că m-ar putea vedea cineva, şi s-ar putea gândi că mă duc să mă rog. Deşi probabil că nu era nici o persoană de pe pământ care să se gândească la acest lucru văzându-mă că merg spre pădure, mândria mea era atât de mare, şi mă temeam atât de tare de oameni, încât îmi amintesc că m-am furişat de-a lungul gardului, până am ajuns destul de departe de sat. Apoi am intrat în pădure cam vreo jumătate de kilometru, am trecut de partea cealaltă a dealului, şi am găsit doi copaci bătrâni care căzuseră unul peste altul. M-am strecurat între ei, şi am îngenuncheat ca să mă rog. Când intrasem în pădure, îmi amintesc că am spus:
-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu, sau nu voi mai ieşi de aici.
Îmi amintesc că am repetat în timp ce coboram:
-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu înainte de a mă întoarce între oameni. Dar când am încercat să mă rog, am văzut că inima mea nu putea să se roage. Crezusem că, dacă aş fi putut să vorbesc tare, fără să fiu auzit, m-aş fi putut ruga liber. Dar vai! Când am vrut să încerc, am rămas mut, fiindcă nu aveam nimic să-I spun lui Dumnezeu; sau cel puţin am bâlbâit câteva cuvinte, dar nu din inimă. Când închideam ochii mi se părea că aud paşi printre frunzele uscate, aşa că mă opream şi mă ridicam să mă uit dacă nu vine cineva. Acest lucru s-a repetat de câteva ori.
În cele din urmă, m-a cuprins disperarea. Mi-am spus:
-Nu pot să mă rog. Inima mea este moartă faţă de Dumnezeu, şi nu reuşesc să mă rog.
Apoi m-am căit că am promis să-mi predau inima lui Dumnezeu înainte de a ieşi din pădure. Când am vrut să trec la fapte, nu am reuşit. Sufletul mă trăgea înapoi, şi inima mea nu reuşea să se descopere înaintea lui Dumnezeu. Am început să simt că era prea târziu, că trebuia să renunţ la Dumnezeu şi la orice speranţă. Mă frământa gândul că fusesem nechibzuit atunci când promisesem că îmi voi preda inima lui Dumnezeu sau voi muri încercând. Mă simţeam obligat faţă de sufletul meu; totuşi, eram gata să-mi calc jurământul. Mă cuprinsese o descurajare de moarte, şi mă simţeam prea slăbit ca să mai stau în genunchi.
Chiar în momentul acela, mi s-a părut din nou că aud paşi, şi am deschis ochii. Atunci, am văzut cu claritate că mândria mea era obstacolul cel mai mare. Îmi fusese ruşine să nu mă vadă cineva pe genunchi, şi acum mă simţeam atât de nevrednic, încât am strigat din toate puterile şi am spus că nu voi pleca de acolo nici dacă ar trebui să mă lupt cu toate puterile pământului şi cu toţi demonii iadului. -Ce! mi-am spus, după ce că sunt atât de păcătos şi de nenorocit, şi după ce că am îngenuncheat ca să mă rog atotputernicului Dumnezeu, să-mi fie ruşine că mă vede o fiinţă omenească atunci când încerc să mă împac cu Cel de sus?
Păcatul meu părea infinit şi înspăimântător. Am căzut ca faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. În momentul acela, un pasaj din Scriptură mi-a străfulgerat mintea ca o revărsare de lumină: „Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca. Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. M-am prins de această făgăduinţă cu tot sufletul. Crezusem Biblia înainte, dar numai cu mintea; niciodată nu înţelesesem însă că o credinţă adevărată ţine de suflet, nu de intelect. Acum credeam în adevărul lui Dumnezeu, cum nu mai crezusem niciodată în viaţă. Îmi dădeam seama că acele cuvinte erau un pasaj din Scriptură, deşi nu-mi aminteam să le fi citit vreodată. Ştiam că acesta era cuvântul lui Dumnezeu, şi că vocea lui Dumnezeu îmi vorbise. Am strigat către El:
-Doamne, Te cred pe cuvânt! Acum ştiu că trebuie să Te caut cu toată inima, că am venit aici ca să mă rog Þie, şi că Tu ai promis să mă asculţi!
Pasajul acesta m-a întărit să cred că îmi puteam preda inima lui Dumnezeu chiar atunci. Duhul Sfânt părea să-mi repete mereu: „dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. Condiţia aceasta mă frământa. I-am spus Domnului că o să-L cred pe cuvânt, fiindcă El nu putea minţi; de aceea, ştiam că îmi ascultase rugăciunea, şi că Se va lăsa găsit de mine.
Atunci am primit multe făgăduinţe, atât din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament, mai ales preţioasele promisiuni care îl privesc pe Domnul nostru Isus Cristos. Nu aş putea spune în cuvinte cât de preţioase şi adevărate mi s-au părut aceste făgăduinţe. Treceam de la un adevăr desăvârşit la altul, convins că în cuvântul lui Dumnezeu nu există neadevăr. Le înţelegeam mai mult cu inima decât cu mintea, ca şi cum mi-ar fi pătruns direct în suflet; şi m-am prins strâns de ele, cu încleştarea celui care simte că se îneacă.
Am continuat să mă rog şi să primesc făgăduinţe, fiindcă pierdusem noţiunea timpului. M-am rugat până când m-am întărit atât de mult, încât m-am trezit urcând dealul fără să-mi dau seama. Nu mă mai chinuia atât de mult gândul convertirii; dar îmi amintesc că am spus cu voce tare, pe când frunzele foşneau sub paşii mei:
-Dacă voi fi vreodată convertit, voi predica Evanghelia.
În curând am ajuns la drumul care ducea spre sat, şi am început să mă gândesc la cele petrecute; spre uimirea mea, am observat că mintea îmi era pe deplin liniştită.
-Ce se întâmplă? mi-am spus. Cred că am întristat cu totul pe Duhul Sfânt. Mi-am pierdut orice remuşcare. Nu mă mai îngrijorez deloc în privinţa sufletului meu; cred că Duhul Sfânt m-a părăsit. Nu m-am gândit niciodată mai puţin la mântuirea mea.
Apoi mi-am amintit ce Îi spusesem lui Dumnezeu în timp ce mă rugam – că Îl voi crede pe cuvânt; mi-am amintit şi de multe alte declaraţii ale mele, şi mi-am zis că nu e de mirare că Duhul Sfânt mă părăsise, fiindcă era inadmisibil ca un păcătos să se adreseze în felul acesta lui Dumnezeu. Era îngâmfare, dacă nu chiar blasfemie. Am ajuns la concluzia că, în înflăcărarea mea, întristasem pe Duhul Sfânt şi poate că înfăptuisem păcatul de neiertat.
Mă apropiam încet de sat; mintea mea era atât de liniştită, încât mi se părea că întreaga natură îmi ascultă paşii. Era o zi de toamnă foarte frumoasă, pe 10 octombrie. Intrasem în pădure imediat după micul dejun, şi m-am întors în sat la amiază. Timpul trecuse fără să-mi dau seama, fiindcă mi se părea că am lipsit câteva clipe. Dar de ce eram atât de liniştit? Am încercat să-mi aduc aminte de remuşcări, de povara de păcate care mă apăsase înainte. Dar orice simţământ de vinovăţie şi împovărare dispăruse. -Ce se întâmplă, mi-am zis, de nu mai am nici o mustrare de conştiinţă, deşi sunt un păcătos înrăit?
Am încercat în zadar să mă îngrijorez în privinţa stării mele. Mă simţeam atât de liniştit şi senin, încât eram sigur că Duhul Sfânt mă părăsise. Oricât mă străduiam, nu puteam să mă mai îngrijorez în privinţa sufletului meu sau în privinţa mântuirii. Liniştea care mă cuprinsese era deplină. Nu aş putea niciodată s-o descriu în cuvinte. Mă gândeam cu bucurie la Dumnezeu, şi pacea Lui se revărsase peste mine. Pentru mine era o taină, dar nu mă îngrijoram deloc. Când m-am aşezat la masă, am văzut că nu aveam poftă de mâncare. Am plecat atunci la birou şi am văzut că domnul W. ieşise ca să mănânce. Mi-am luat violoncelul şi am început să cânt un imn religios, după cum obişnuiam. Dar imediat ce am început, am izbucnit în plâns. Mi se părea că mi se sfâşie inima, şi simţămintele mele erau atât de puternice încât nu puteam să-mi aud propria voce cântând. M-am mirat şi am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar nu am putut. După câteva încercări zadarnice, am pus instrumentul deoparte şi am renunţat.
După masă a trebuit să mutăm cărţile şi mobila în altă clădire. Am fost foarte ocupaţi şi nu am apucat să vorbim prea multe. Însă mintea mea era foarte liniştită. Gândurile şi simţămintele mele erau cuprinse de pace şi bucurie. Toate mi se păreau bune, şi nimic nu mă deranja.
Înainte de căderea serii mă gândisem să mă rog din nou, de îndată ce voi fi lăsat singur în noul birou, fiindcă eram hotărât să nu abandonez în nici un caz subiectul religiei, chiar dacă nu mai aveam nici o îngrijorare în privinţa sufletului meu.
Când s-a înserat, cărţile şi mobila se aflau la locul lor; am aprins focul în cămin, şi am aşteptat să fiu lăsat singur. În cele din urmă, văzând că totul este în regulă, domnul W. mi-a urat noapte bună şi a plecat acasă. L-am însoţit până la ieşire, apoi am închis uşa şi m-am întors înăuntru cu inima plină. Mi se părea că toate simţămintele mă copleşesc şi eram nerăbdător să-mi vărs sufletul înaintea lui Dumnezeu. Dorinţa mea era atât de mare, încât am alergat în camera din faţă ca să mă rog.
Încăperea era cufundată în linişte şi întuneric deplin; totuşi, mie mi se părea puternic luminată. Când am închis uşa, mi s-a părut că Îl văd pe Domnul Isus Cristos faţă în faţă. Nu mi se întâmplase aşa ceva până atunci, şi nici de atunci înainte, pentru un timp. Nu aveam o viziune, Îl vedeam ca şi cum ar fi fost acolo. Nu mi-a spus nimic, dar m-a privit într-un fel care m-a făcut să cad cu faţa la pământ. Mult timp după aceea, m-am gândit că a fost ceva uimitor; L-am văzut cu claritate, şi mi-am vărsat sufletul înaintea Lui. Am plâns cu glas tare, ca un copil, şi mi-am mărturisit toate gândurile. Mi se părea că lacrimile mele Îi spală picioarele, şi totuşi nu-mi amintesc să-L fi atins.
Cred că am continuat mult timp în felul acesta, dar mintea mea era atât de absorbită, încât nu îmi amintesc ce am spus. După ce m-am mai liniştit, m-am întors în birou şi am văzut că focul din cămin era gata să se stingă. Dar când am vrut să mă aşez, am primit botezul Duhului Sfânt. Fără să mă aştept, fără să ştiut măcar că exista aşa ceva, fără să fi auzit pe nimeni vorbind despre acest lucru, Duhul Sfânt a coborât peste mine, luminându-mi întreaga fiinţă, trup şi suflet. Am simţit ceva ca un curent electric care m-a cutremurat. Mi se părea că sunt scăldat iar şi iar de valuri de dragoste, de parcă simţeam răsuflarea lui Dumnezeu. Pot să-mi amintesc şi acum că mă simţeam purtat de nişte aripi imense.
Nici un cuvânt nu poate exprima dragostea care îmi cuprinsese inima. Am plâns de bucurie şi iubire, şi mi-am vărsat sufletul în torente de lacrimi de recunoştinţă. Valurile acestea treceau unul după altul, până când îmi amintesc că am strigat:
-Voi muri dacă valurile acestea nu se opresc; Doamne, nu mai pot îndura!
Totuşi, nu mă temeam deloc de moarte. Nu v-aş putea spune cât timp am continuat în felul acesta, primind şi simţind acest botez de foc. Dar ştiu că la o oră târzie a venit unul din membrii corului meu la birou. Făcea parte din biserică.
-Domnule Finney, ce se întâmplă cu dumneavoastră? m-a întrebat el, văzându-mă că plâng atât de tare. Nu am putut să scot nici o vorbă.
-Vă doare ceva? a spus el în cele din urmă. După ce mi-am mai venit puţin în fire, i-am răspuns:
-Nu, dar sunt atât de bucuros, încât cred că voi muri.
El s-a întors şi a părăsit încăperea; după câteva minute a revenit cu unul din diaconii bisericii, care ţinea o prăvălie peste drum de biroul nostru. Acest diacon era un om foarte serios, şi în prezenţa mea fusese întotdeauna foarte atent, astfel că nu îl văzusem niciodată râzând. Când a intrat m-a găsit în aceeaşi stare. M-a întrebat cum mă simţeam, şi am început să-i spun. După câteva clipe, a început să râdă din toată inima. Părea că nu se putea stăpâni.
În împrejurimi locuia un tânăr care se pregătea pentru colegiu, şi care era prietenul meu. După cum am aflat mai târziu, pastorul nostru vorbise de multe ori cu el despre religie, şi îl avertizase să rupă prietenia cu mine. Îi spusese că sunt un tânăr foarte nepăsător, şi că nu va fi convertit niciodată dacă va continua prietenia cu mine, fiindcă eu îl voi îndepărta de biserică.
După ce m-am convertit, acest tânăr s-a convertit şi el şi mi-a spus că domnul Gale îl mustrase de multe ori, spunând că ideile mele îl afectaseră mai mult decât predicile lui. Era adevărat că vorbisem de multe ori despre religie.
Dar chiar când vorbeam despre sentimentele mele cu diaconul şi cu celălalt membru care îl însoţea, tânărul acesta a intrat în birou. Stăteam cu spatele la uşă, aşa că nu l-am văzut. El m-a ascultat cu uimire, şi apoi am văzut că se aruncă cu faţa la pământ, strigând disperat:
– Vă implor, rugaţi-vă pentru mine! Diaconul şi celălalt membru au îngenuncheat şi au început să se roage pentru el; m-am alăturat şi eu rugăciunii. Apoi s-au retras cu toţii şi m-au lăsat singur.
Însă în mintea rămăsese o întrebare. De ce izbucnise în râs diaconul B.? Credea că visasem, sau că eram nebun? Ideea aceasta m-a cufundat în întuneric, şi am început să mă întreb dacă era potrivit ca eu, atât de păcătos, să mă rog pentru tânărul acela. Mă cuprinsese un nor de nelămurire, fiindcă nu aveam nimic pe care să mă bazez. După puţin timp m-am culcat. Nu eram nefericit, dar mă simţeam încurcat. Fiindcă nu înţelegeam botezul pe care îl primisem, încercarea aceasta m-a tulburat atât de tare încât am adormit fără să fiu sigur că făcusem pace cu Dumnezeu.
Am adormit curând, dar m-am trezit aproape imediat, simţind că dragostea lui Dumnezeu îmi inunda inima. Eram atât de plin de dragoste încât nu mai puteam dormi. În curând am aţipit din nou, şi m-am trezit în acelaşi fel. Când mă trezeam, ispita îndoielii mă asalta din nou, şi dragostea din inimă părea să scadă; dar imediat ce adormeam, creştea atât de tare, încât mă trezeam din nou. Astfel am continuat până într-un târziu, când am reuşit să mă odihnesc puţin.
Când m-am trezit, soarele era sus, şi îmi lumina camera cu razele lui strălucitoare. Nu vă pot spune ce impresie a făcut asupra mea. Botezul pe care îl primisem seara trecută s-a întors, la fel de puternic. Am îngenuncheat în pat şi am început să plâng de bucurie, copleşit de botezul care îmi revărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu. Mi se părea că botezul de dimineaţă era însoţit de o uşoară mustrare, de parcă Duhul Sfânt îmi spunea:
-Te îndoieşti?
-Să mă îndoiesc? am strigat eu. Nu! Nu mă voi îndoi; nu mă pot îndoi.
Apoi mi s-a limpezit mintea atât de mult, încât mi s-a părut imposibil să mă mai îndoiesc. Duhul lui Dumnezeu îmi luase în stăpânire sufletul.
În starea aceasta am înţeles doctrina neprihănirii prin credinţă, experimentând-o. Doctrina aceasta nu mă preocupase niciodată atât de mult încât să o consider o doctrină fundamentală a Evangheliei. De fapt, nici nu ştiusem foarte bine ce însemna această noţiune. Atunci însă am înţeles ce voia să spună Biblia atunci când afirmă: „Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”. Am văzut împlinirea acestui pasaj chiar în momentul în care mă ridicasem de pe genunchi, în pădure, fiindcă orice simţământ de vinovăţie dispăruse din mintea mea. Povara păcatului pierise; vinovăţia nu mai era, şi eu eram liber, de parcă nu aş fi păcătuit niciodată. Aceasta era descoperirea de care aveam nevoie. Mă simţeam îndreptăţit prin credinţă; din câte îmi dădeam seama, era liber de orice păcat. În loc să simt că păcătuiesc tot timpul, simţeam că inima mea e copleşită de iubire. Paharul meu fusese umplut de dădea peste el cu binecuvântări şi iubire, şi nu mai simţeam că păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Nu mă simţeam vinovat nici pentru păcatele trecute. Din câte îmi amintesc acum, cred că nu am vorbit cu nimeni atunci despre această experienţă a îndreptăţirii.
În ceea ce priveşte experienţa mea, sunt gata să spun că fără duhul rugăciunii nu aş fi putut face nimic. Dacă aş fi pierdut numai pentru o zi sau pentru o oră duhul darului şi al rugăciunii, nu aş mai fi putut predica cu putere şi eficienţă, şi nici nu aş mai fi putut câştiga sufletele prin discuţii personale. În privinţa aceasta, experienţa mea a fost întotdeauna aceeaşi.
Cu câteva săptămâni înainte de a părăsi un oraş în care lucram şi de a merge la sinod, m-am rugat foarte mult, şi am avut o experienţă nouă pentru mine, într-un fel anume.
Eram atât de tulburat, şi atât de împovărat de greutatea sufletelor nemuritoare, că m-am rugat fără încetare. Unele din experienţele mele m-au îngrijorat. Uneori venea asupra mea un duh de insistenţă, care îmi spunea că, dacă Dumnezeu promisese să răspundă la rugăciune, nu aş fi putut primi un refuz. Eram atât de sigur că mă aude, şi că credincioşia faţă de promisiunile Lui şi de El însuşi Îl făcea să audă şi să răspundă, că mă trezeam adesea spunându-I:
-Sper că nu crezi că mă poţi refuza. Am venit cu promisiunile Tale în mână, şi nu pot fi refuzat.
Nu vă pot spune cât de absurdă mi se părea necredinţa, şi cât eram de sigur că Dumnezeu va răspunde la rugăciuni – la rugăciunile pe care le înălţam zi de zi şi oră de oră, în agonie şi credinţă. Nu aveam nici o idee despre forma răspunsului, despre locul în care voi primi răspuns, sau despre timpul exact al răspunsului. Impresia mea era că răspunsul era aproape, chiar la uşă; şi mă simţeam întărit în viaţa divină, pus la lucru într-un conflict cu puterile întunericului; mă aşteptam să văd o revărsare mai puternică a Duhului lui Dumnezeu, în ţinutul nou în care lucram.
Anselm de Canterbury
Anselm de Canterbury sau de Aosta (născut în 1033, † 21 aprilie 1109), cel mai însemnat arhiepiscop de Canterbury, teolog şi filosof neoplatonist, ieromonah în Biserica Anglicană şi Biserica Catolică. În filosofie e întemeietorul angumentului ontologic, iar în teologie e întemeietorul soteriologiei.
Deşi numit uneori „din Canterbury” , Anselm era originar din cetatea Aosta, Italia, unde s-a născut în 1033, în Regatul Burgundiei. Aosta se află în Alpii Italieni, în regiunea Valea Aosta, pe actuala frontieră cu Franţa şi Elveţia.
Anselm venea dintr-o familie nobilă, deţinătoare de moşii. Tatăl lui Anselm, Gundulf, era lombard, şi era de o fire violentă. Mama lui, Erenberga, era o femeie pioasă, căreia Anselm îi datorează eduaţia creştină. La cincisprezece ani, Anselm voi să intre în mănăstire, dar nu primi învoiala tatălui său.
Şi-a început educaţia sub tutela benedictinilor din locul natal. După moartea mamei sale cunoaşte o scurtă perioadă de rătăcire, dar, atras fiind de celebritatea abatelui Lanfranc al abaţiei benedictine din Bec, Normandia, Anselm pleacă într-acolo şi devine călugăr în 1060. Va deveni un erudit şi va preda la şcoala pe de lângă mănăstire.
După ce Normandia cucereşte Anglia, Lanfranc devine Arhiepiscop de Canterbury (1063) iar Anselm, în locul acestuia, abate la Bec.
Mai târziu, în 1093, Anselm va fi ales arhiepiscop de Canterbury şi va muri în 1109. Elevul său, Eadmer, va scrie o biografie amplă a lui Anselm, păstrată.
Textele sale celebre, Monologion şi Proslogion, au fost scrise în perioada de la Bec (primul, terminat în 1076 iar al doilea scris în 1077-1078). A mai scris, tot la Bec, De grammatico, De veritate, De libertate arbitrii (între 1080 şi 1085), De casu diaboli (între 1085 şi 1090), Epistola de incarnatione verbi sau De fide trinitatis (1092-1094). Ulterior, la Canterbury, a scris Cur deus homo (De ce s-a făcut Dumnezeu om, în 1098) şi De conceptu virginali et de originali peccato (Despre concepţia imaculată şi despre păcatul originar, în 1099-1100). De asemenea, mai există rugăciuni şi meditaţii, scrisori oficiale.
Anselm se încadrează în tradiţia augustiniană specifică epocii (reprezentând chiar punctul culminant al acesteia), fiind influenţat însă şi de Boethius, a cărui autoritate creştea progresiv şi prin intermediul căruia se fac simţite, încă în Monologion, o serie de idei aristotelice. Anselm cunoştea prima parte din dialogul Timaios al lui Platon (până la 53c, tradus şi comentat de Chalcidius), ca şi, foarte probabil, textele areopagitice. Există, de asemenea, în De ce s-a făcut Dumnezeu om, o referire la celebrul argument aristotelic al „bătăliei navale”, pe care Anselm, necunoscător de greacă, putea să-l ştie tot din textele lui Boethius.
Raţiune şi credinţă
Preocupat, ca şi predecesorii săi (de exemplu Ioan Scotus Eriugena), de problema raportului dintre raţiune şi credinţă, Anselm încearcă să demonstreze anumite adevăruri ale credinţei, căutând aşa-numite rationes necessariae (raţiuni necesare) pentru acestea. În Proslogion încearcă să găsească astfel de raţiuni necesare pentru existenţa şi natura lui Dumnezeu, după ce în Monologion adusese raţiuni pentru ideea de Trinitate. De ce s-a făcut Dumnezeu om este o încercare similară privind întruparea.
Miza acestor încercări este o punere a raţiunii în situaţii similare ascezei, motiv pentru care textele lui Anselm nu abundă în citate sau referiri biblice cât mai ales în argumentaţii dense, menite a confirma compatibilitatea totală dintre raţiune şi credinţă. Pentru Anselm, argumentum nu înseamnă „argument logic” ci mai degrabă dovedirea cu ajutorul unei experienţe.
În acest fel Anselm încearcă să experimenteze totul, inclusiv existenţa Trinităţii. Toate acestea, fără a considera că nu mai trebuie să rămână nici un mister sau taină în credinţă. El demonstrează că Dumnezeu este treimic dar nu explică modul în care se raportează Persoanele divine una la alta.
Pe de altă parte, Anselm nu confundă demonstrarea (oferirea de „raţiuni necesare”) cu ideea de cauzalitate. Este foarte important, pentru Anselm, doar faptul că adevărurile credinţei pot fi demonstrate, ceea ce nu înseamnă şi stabilirea vreunei cauzalităţi în raportul omului cu Dumnezeu, sau anularea ideii de voinţă liberă.
Raţiunile necesare nu aduc în discuţie necesitatea absolută ci, în termenii lui Boethius, necesitatea condiţionată: dat fiind faptul că omul există, că el a fost creat pentru fericirea eternă, că a căzut prin alegere proprie, era necesară Întruparea; altfel, ea nu ar fi avut loc.
Apoi, trebuie să înţelegem faptul că, pentru Anselm, raţiunile necesare nu aveau rolul de a demonstra lucruri care altfel ar fi putut fi contrazise. El nu porneşte de la îndoială sau nesiguranţă pentru a ajunge să se convingă de adevărul – altfel incert – al unor propoziţii. Demonstrând – în Proslogion – existenţa lui Dumnezeu, Anselm nu porneşte de la afirmaţia că Dumnezeu nu există, pentru a ajunge în final să afirme contrariul. Anselm crede cu tărie, de la bun început, în adevărurile pe care le demonstrează. Altfel spus, el nu urmăreşte să construiască proptele pentru credinţă, ci să exploreze raţional adevăruri în care crede deja, cu scopul întăririi raţiunii însăşi.
Demonstraţiile lui Anselm au rolul unor explorări; el îşi doreşte să vadă ceea ce ştie deja că există. Credo ut intelligam, cred pentru a putea înţelege, este celebra axiomă pe care ne-a lăsat-o Anselm. Sau, pentru a completa: „fides quaerens intellectum” (credinţa căutând înţelegerea), acesta fiind titlul iniţial al Proslogion-ului. Credinţa este condiţia înţelegerii adevărurilor, lipsa credinţei putând însemna un handicap pentru exercitarea corectă a raţiunii.
Anselm a scris lucrări filosofice şi teologice. Pe lângă acestea îi sunt atribuite şi o serie de rugăciuni lungi, formulate în vechiul stil patristic latin, precum şi patru sute şaptezeci şi cinci de scrisori.
* Monologion ori Cuvântul dintâi despre fiinţa dumnezeiască sau pilda despre credinţa raţiunii (Monologium de divinitatis essentia sive exemplum de ratione fidei)
* Proslogion ori Cuvântul următor sau credinţa în căutarea înţelegerii (Proslogium sive fides quærens intellectum)
* Gramatica ori Dialog despre gramatică (Dialogus de grammatico)
* Despre adevăr (De veritate)
* Despre libertatea de a alege (De libertate arbitrii)
* Despre căderea diavolului (De casu diaboli)
* Epistola despre întruparea Cuvântului (Epistola de incarcatione)
* De ce Dumnezeu s-a făcut om (Cur deus homo)
* Despre zămislirea feciorelnică şi despre păcatul strămoşesc
* Despre putinţă şi neputinţă
* Despre credinţa treimică (De fide trinitatis)
* Despre purcederea Duhului Sfânt (De processione spiritus sancti)
* Epistola despre euharistie ori Epistola despre jertfirea dospitelor şi azimilor
* Epistola despre tainele Bisericii
Nicolae Moldoveanu
Dacă Vasile Alecsandri a fost considerat „Bardul de la Mirceşti”, iar Mihai Eminescu „Luceafărul poeziei româneşti”, pentru că au constituit o solidă temelie a literaturii române în versuri, mă întreb cum ar trebui calificat Nicolae Moldoveanu a cărui creaţie a făcut să pulseze mai rapid şi mai puternic întreaga spiritualitate crestină, indiferent de denominaţiune.
Cu cât mai mult, cu cât prestatia artistică a acestui mare om a lui Dumnezeu s-a confirmat într-o perioadă istorică extrem de potrivnică, perioada comunistă, datorită careia Nicolae Moldoveanu a făcut ani grei de închisoare. Dacă ar fi să aleg o metaforă reprezentativă vieţii şi creaţiei sale, eu i-aş spune „David al spiritualitătii româneşti”.
Să fie integrat într-o denominatiune numai pentru că aşa ar fi corect din perspectiva actelor de stare civilă, este foarte dificil pentru că, omul Nicoale Moldoveanu, s-a dovedit frate nedisimulat al tuturor creştinilor.
Crescut în biserica ortodoxă, format în iuresul mişcării „Oastea Domnului”, pentru care a devenit un mare reprezentant, încheind, mai apoi din fermă convingere, legamantul cu Domnul prin botezul în apă, şi prieten al oricărui creştin, Nicolae Moldoveanu şi-a deschis casa ca o biserică pentru prietenii din toate confesiunile creştine. El şi-a făcut din muzică, aripi de har, care să poarte solia Evangheliei Domnului Isus.
„Muzica evanghelică, este de fapt, Cântarea de laudă şi Cântarea duhovnicească, despre care vorbeşte limpede Cartea Sfantă: Efeseni 5:19; Coloseni 3:16, o muzică a liniştei şi a odihnei, căci în linişte şi în odihnă este mantuirea noastră.”( Isaia 30:15 )
– Nicolae Moldoveanu, Un cuvant de început din Cantările Domnului, vol(1).
Fie că a trebuit cântată tăria credinţei, puterile harului sau slava lui Dumnezeu, frumuseţea şi orânduirile Sale şi a gloriei viitoare, „în arta fratelui Niculită se distinge accentul de măiestrie al creaţiei populare româneşti, care prin el, emană o mireasmă christică unică”.
Aprecierea omului de cultură Nicolae Moldoveanu este foarte complexă şi aproape imposibil de departajat, încat lucrarea lui, deşi este un tot unitar, se împarte în trei mari domenii de creaţie: compozitie, poezie, proză. Toate trei însa, au ca temelie cercetarea Cuvantului lui Dumnezeu, ceea ce pentru fratele Nicolae Moldoveanu a devenit o patimă.
Din cercetarea Sfantului Cuvant s-au născut cântările, şi tot din acest Sfant Izvor s-au născut meditaţiile. Toate acestea sunt străbătute de firul roşu al gândului lui Dumnezeu, gând al unităţii în dragoste al tuturor copiilor Săi ( Ioan 11:51 – 52). Şi textele cantărilor şi a cugetărilor reflectă aceeasi lumină: a unităţii, a rugăciunii şi a revenirii Domnului, iar melodia compusă de fratele Niculită este inconfundabilă: „nu miscă picioarele ci inima, căci Domnul Isus, inima ne-o cere, ca să facă să curgă din ea râuri de apă vie”.
În toată lucrarea aceasta, Nicolae Moldoveanu, smerit, fără nici o umbră de slavă deşartă, nu a înteles să aibă vreun merit. Căci cine işi are izvorul în Domnul Isus, nu poate gandi altfel.
Din ziua naşterii, 3 februarie 1922 şi pană în ziua trecerii în Slava lui Hristos, în 12 iulie 2007, Nicolae Moldoveanu şi-a construit o punte spre veşnicie, asteptând momentul intalnirii cu Isus, asa cum reiese din cântarea compusă în temnită:
Cer frumos, cer frumos
Loc al Domnului Hristos
Voi fi dus, voi fi dus,
În curând în tine Sus!
-„Cer senin”. Cantarile Harului –
Cantari din temnita, vol 1, nr12
Aceasta este nădejdea care nu înseala şi pe ea se bizuiesc sora Lena, Daniela, Cristina, Natanael şi toti fraţii care l-au iubit şi care l-au condus pe ultimul drum, pe cel al cărui nume va rămâne puternic imprimat în conştiinţa credincioşilor români de pretutindeni, compozitorul creştin, Nicolae Moldoveanu.
Fratele Niculiţă a fost un om iubit, de toţi, deşi cu siguranţă au existat şi unii care au încercat să îl împroaşte cu noroi, prin afirmaţii, şi trist că unii chiar oameni mari, au ajuns să scrie versuri împotriva lui. Totuşi, cum de casa fratelui Niculiţă a fost aşa de plină, cum fraţii continuă să viziteze familia Moldoveanu, cum de a fost aşa de solicitat, şi chiar dacă îi era greu, nu voia ca să ştie că fraţii sunt în oraş şi nu trec în vizită pe la el.
Aş dori să răspund la acesteste întrebări prin nişte observaţi, cred eu obiective, deşi s-ar putea să scap unele lucruri din vedere(pentru asta nădăjduiesc în ajutorul celor care l-au cunoscut pe fratele Niculiţă mai bine decât mine)
1. Fratele Niculiţă a semănat cu Domnul Isus.
În viaţa fratelui, Domnul Isus a luat chip, şi El s-a văzut prin ceea ce fratele făcea. Îmi aduc aminte de a doua întâlnire cu fratele Niculiţă. Strălucirea de pe faţa lui se vedea că venea din transcendent. El era în comuniuni cu Cel de dincolo, şi i s-a imprimat pe chip frumuseţea aceasta. Când am intrat la ei în casă, un prieten mi-a dat un cot şi mi-a zis:
– Aici e prezent Domnul.
– De unde ştii?
– Uite orga, Domnul spune că locuieşte în mijlocul laudelor, crede-mă, e prezent Domnul.
Şi aşa a fost. Domnul Isus a guvernat viaţa fratelui Niculiţă, deşi recunoştea că este slab, recunoştea că nu de la el este ceea ce are, şi că Cel care i-a dat toate astea este din lumea de dincolo, despre care a cântat CER SENIN. Când Îl iubeşti pe Domnul, nu se poate să nu-i iubeşti şi pe cei care seamănă cu Domnul, de aceea fratele a fost aşa iubit. Dincolo de cuvinte, venea o autoritate care se ştia că nu este a lui Nicolae Moldoveanu, ci e din transcendent.
Odată a spus celor care erau lângă el:
– Apostolul Pavel a spus “Călcaţi pe urmele mele căci şi eu calc pe urmele lui Cristos”… Eu pot să spun lucrul acesta, dar voi puteţi să spuneţi?
… au plecat capul cu toţii întristaţi şi ruşinaţi.
“Doamne, lasa-ţi chipul în noi”
Cât despre mine, l-am iubit pe fratele, şi încă îl iubesc, chiar dacă a plecat Acasă – într-un fel mi-e dor de dumnealui, de vocea lui blândă, de cel care mi-a vorbit şi m-a zidit, de cel prin care Domnul mi S-a descoperit. Da, mi-e dor… şi nu numai mie ci şi tuturor care l-au iubit şi s-au simţit iubiţi de fratele Niculiţă.
Martyn Lloyd Jones
S-a născut la 20 decembrie 1899 în Cardif şi a crescut în Llangeitho, Ceredigion. În 1921 şi-a obţinut diploma de master la una din cele mai bune clinice din Londra : Şcoala de medicina a Spitalului Sf. Bartolomeu. Deşi medicina era pasiunea sa, exista în interiorul sufletului său o pasiune mai mare care creştea continuu: pasiunea pentru cei pierduţi. Adevărurile Scripturii ardeau din ce în ce mai tare în conştiinţa sa, astfel că s-a decis să devină un slujitor al Evangheliei dăruindu-se în întregime lui Cristos. Astfel s-a întors în ţara sa natală, Þara Galilor, în care vedea marea nevoie a unei treziri spirituale. În 1926 a fost chemat ca pastor al Bisericii Bethlehem Forward Movement Mission din Sandfield. În 1927 s-a căsătorit cu Bethan Phillips şi au avut două fete: Ann şi Elizabeth. După aproximativ zece ani se întoarce în Londra unde, timp de 30 de ani, predică câte trei predici pe săptămână de la amvonul Capelei Westminster. În 1968, după o operaţie, s-a decis să se retragă concentrându-se asupra editării şi publicării predicilor sale, consiliând alţi lucrători şi participând la diferite conferinţe. A predicat pentru ultima oara în 1980 la Barcombe Baptist Chapel. A încetat din viaţă la 1 Martie 1981.
Martyn Lloyd Jones a fost considerat unul din ultimii predicatori metodişti calvinişti, viaţa sa fiind marcată de o profundă aplecare spre profunzime în două domenii: profunzimea doctrinei biblice şi profunzimea unei experienţe spirituale vitale. A apărut doar o singură dată la televizor. Într-un interviu, a fost întrebat de ce nu este de acord să predice live la televiziune, la care a raspuns:” Ce aş face dacă Duhul Sfânt ar veni peste mine şi m-ar stăpâni?”
J.I.Packer : Predicile sale veneau „cu forţa unui soc electric, făcând cel puţin unul dintre ascultatori să aibă un sentiment mai profund al prezenţei lui Dumnezeu, aşa cum n-a mai făcut nici un alt om pe care-l cunoscuse până atunci”.
John Piper : „ Mereu şi mereu el lupta pe două fronturi: pe de o parte împotriva intelectualismului mort, formal, instituţionalizat, iar pe de altă parte, împotriva sentimentalismului superficial, orientat spre distracţie, concentrat asupra omului. El a văzut situaţia disperată a lumii fără Cristos şi fără speranţă, precum şi o Biserica fără puterea de a o schimba. O aripă a Bisericii făcea din ţănţarul nostru intelectual – armăsar, iar o alta înghiţea cămila compromisului evanghelic sau a învăţăturii carismatice neglijente. Pentru Lloyd Jones singura speranţă era trezirea istorică, care-L avea pe Dumnezeu în centru.”
Citate
Poate lucrul cel mai proeminent şi care iese cel mai mult în evidenţă, cel ce a creat această chestiune şi a cauzat cea mai mare confuzie de-a lungul secolelor, este ideea Bisericii de Stat. Ea a fost cel mai mare blestem din istoria bisericii şi a lumii ! Desigur, lucrul acesta s-a văzut îndeosebi în Romano-catolicism, în Ortodoxia Răsăriteană cu variatele sale ramuri, cît şi în Anglicanism, mai ales în anglicanismul acestei ţări. Eu vă sugerez că această asociere af79203bc16023fe53f0f53573a4cba9dintre Biserică şi Stat este responsabilă pentru multe dintre cele mai mari calamităţi din istorie, în mod direct, şi indirect pentru reacţiile pe care le-a produs. Am văzut cum această alianţă a produs o asemenea reacţie violentă în Franţa. Acolo este foarte dificil să separăm antagonismul faţă de Rege de cel faţă de Biserică, din cauză că aceştia au fost una. Astfel, când oamenii s-au revoltat împotriva Regelui, s-au revoltat şi împotriva Bisericii. Asta este ce s-a întâmplat în Franţa şi în Rusia. Ruşii nu doar că au suferit sub tirania ţarilor, oameni destrăbălaţi (imorali), ci şi sub tirania unor creaturi monstruoase, ca preotul Rasputin, şi a puterii Ortodoxiei ruseşti. De aceea, când s-au descotorosit de unul, s-au descotorosit şi de celălalt, fiindcă aceştia şi-au aparţinut. Fără îndoială că aceasta este, în prezent, o problemă acută atât în Spania cît şi-n Portugalia, şi este probabil să devină o problemă acută în Italia şi alte ţări.
…să ne întoarcem la Scriptură şi să încercăm să-i rezumăm învăţăturile. Prima este, că Noul Testament nu susţine deloc revoluţia, mai degrabă opusul, reversul acesteia. Luaţi de pildă, atitudinea faţă de sclavie. Este negreşit importantă în acest moment. Observaţi că atunci când Noul Testament a vorbit despre aceasta nu a denunţat sclavia ca atare şi nici nu a încercat să o curme. Concepţia creştină este ilustrată, de exemplu, în Epistola lui Pavel către Filimon, unde Apostolul Pavel, face un apel spiritual şi solicită ca cel ce este sclav, deşi rămâne un sclav, să fie tratat acum ca un frate şi încă un frate preaiubit. Astfel, vedem că nu se aduce nici un atac generalizat asupra instituţiilor, cum a fost de pildă, cea a sclaviei. Fără îndoială că şi mai semnificativ este caracterul simbolic al Cărţii Apocalipsei, a descoperirii făcute lui Ioan, unde situaţia este descrisă foarte deliberat, într-o manieră simbolică pentru ca creştinii să poată primi mângâiere, ajutor şi iluminare, dar fără a le agrava poziţia şi fără a le adăuga suferinţelor lor printr-o denunţare a puterilor religioase şi pământeşti ce le erau potrivnice şi-i persecutau. O citire onestă a Noului Testament ne lasă cu această impresie, şi anume că creştinismul nu este o mişcare revoluţionară, aşa cum ar dori să credem cei ce fac parte din această nouă mişcare a teologiei revoluţiei sau a liberaţionismului. Lucrul acesta este complet contradictoriu învăţăturii Noului Testament. De partea cealaltă creştinul este reprezentat ca “sare” în societate şi ca “plămădeală”, ideea acestor comparaţii fiind negreşit faptul că acesta, creştinul, se presupune să fie o influenţă tăcută printr-un proces lent de influenţare a societăţii.
Greşesc dacă spun că primejdia calvinismului este de exagera întotdeauna ordinea ? Ordinea trebuie accentuată, însă există pericolul de a o exagera, de a o accentua prea mult. Arminianismul accentuează prea mult libertatea. Produce o concepţie “laissez-faire” în economie care întotdeauna produce inegalităţi (discrepanţe) – unii oameni, devenind extraordinar de bogaţi, iar alţii ajung să se zbată în lipsă şi sărăcie. Această perspectivă care este esenţialmente arminiană întotdeauna duce la o reacţie, producând întâi haos, apoi o reacţie violentă ce sfârşeşte într-o dictatură a dreptei, sau a stângii.
martyn-lloyd-jones1Sîntem acum martorii mişcărilor particulare anti-Dumnezeu cît şi ai unei atitudini mondiale împotriva lui Dumnezeu. Şi nu numai atât. Imperiul Turcesc a fost destrămat, iar Iudeii se află în Palestina. Cât de greu ne este să înţelegem cum de au crezut puritanii că Anglia a fost naţiunea aleasă ! Anglia, nu este poporul ales. Străvechiul popor al lui Dumnezeu, este. Din cauza neascultării ei acea naţiune a fost lăsată deoparte, iar Hristos a spus că Dumnezeu va da împărăţia unei “naţii ce va aduce roade” – şi anume, bisericii. Dar El nu şi-a abandonat poporul Său antic. Cel puţin, aşa mi se pare mie că există unele semne care ar trebui să ne facă să ne gândim. Acestea aduc o mare mângâiere în confuzia şi haosului cu care ne confruntăm în vremurile de faţă. Nu începem noi oare să fim şi martorii unei fărâmiţări şi distrugeri finale a Bisericii Romano-catolice ? Nu ştiu. Dar este de datoria noastră ca şi creştini să ne ţinem ochii deschişi.
Un alt principiu de mare importanţă într-o vreme ca a noastră este inutilitatea schimbării unei forme de tiranie cu alta. Nu are rost, de asemenea, să te lupţi împotriva unor şanse inegale. Astfel, în zilele noastre în multe ţări creştinul nu poate să facă nimic decât să se mulţumească cu o rezistenţă pasivă, până ce guvernul său nu se interferează în relaţia sa cu Dumnezeu, sau închinarea pe care i-o aduce. Atunci rezistenţa sa devine una activă. Dar dacă trăieşte într-o ţară unde un mare număr de oameni cad de acord asupra reformei şi îmbunătăţirii condiţiilor sociale, lucru ce pare posibil, atunci eu spun că este de datoria lui să li se alăture şi să le aparţină. Dar, niciodată nu trebuie să devină nesăbuit sau necugetat. Trebuie să rămână pasiv în rezistenţa (opoziţia) lui până ce crede că este posibil să se producă dezirabila schimbare.
Martin Luther
Preot şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au fost aplicate în Bisericile Evanghelice-Luterane.
Reforma protestantă din Germania a fost începută de Martin Luther în 1517. El a încercat să reformeze Biserica Catolică, dar din cauza rezistenţei de care a dat dovadă, Biserica a fost împărţită în structura actuală.
Martin Luther s-a născut în Eisleben, Saxonia, la 10 noiembrie 1483, părinţii lui fiind Hans şi Margaret Ziegler Luther. La scurt timp după naşterea lui Luther, familia s-a mutat în Mansfeld, unde tatăl, Hans, a lucrat ca miner. Tânărul Martin a studiat la Magdeburg şi Eisenach înainte să se înscrie la Universitatea Erfurt. Îndrumat de tatăl său, Luther a început în 1505 să studieze dreptul, dar ulterior s-a dedicat carierei ecleziastice, devenind călugăr al ordinului augustinian. Martin Luther şi-a luat doctoratul în teologie în 1512 şi a devenit profesor de ştiinţe biblice la prestigioasa Universitate Wittenberg.
Seriozitatea cu care Luther şi-a susţinut vocaţia sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerinţele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Isus Cristos, a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor şi a obligaţiilor religioase, ci un răspuns de credinţă, răspuns acceptat de Dumnezeu. Aceasta credinţă trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.
Martin Luther
Credinţa a lui Martin Luther l-a facut să intre în 1517 în conflict cu Biserica Romano-Catolică. Papa Leon al X-lea, pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, a vândut credincioşilor indulgenţe. Prin vânzaresa de indulgenţe se oferea, în schimbul unei donaţii băneşti, anularea suferinţelor vremelnice datorate păcatului – odată iertat prin pocăinţă. Luther s-a declarat împotriva acestei practici.
La 31 octombrie 1517, Martin Luther a afişat pe uşa principală a bisericii din Wittenberg o listă cu cele 95 de teze. Ele cereau interzicerea comerţului cu indulgenţe. Aceste teze au circulat repede prin Germania şi au cauzat o mare controversă. Papa a ordonat ca Luther să compară la Augsburg, în faţa cardinalului Thomas Cajetan. Cardinalul i-a cerut să-şi retracteze cele 95 de teze. Luther a replicat că şi le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel ce greşeşte.
În 1521, papa, prin bula de excomunicare emisă împotriva lui Luther, a cerut împăratului Carol al V-lea să-l execute. Acesta, în loc să satisfacă dorinţa papei, a convocat o adunare pentru examinarea lui Luther. Oficialităţile din dietă i-au cerut să-şi retragă declaraţiile. Luther a refuzat, iar membrii dietei l-au declarat indezirabil.
Luther reuşit să scape de pedeapsă cu ajutorul prietenului lui, guvernatorul Saxoniei, care l-a ascuns în castelul din Wartburg, castel aflat în apropiere de Eisenach. Lui Luther i-a pus pseudonimul cavalerul George. Pe durata şederii sale în Wartburg, Luther a început să traducă Noul Testament în limba germană.
Preocuparea principală a împăratului era războiul cu Franţa, aşa că în cele din urmă Luther şi-a putut permite să revină la catedra din Wittenberg. Încercările sale de reformare a bisericii locale nu au avut succes în Europa Centrală în timpul vieţii sale, dar au fost continuate de discipolii săi. În 1524 numeroşi ţărani din Germania s-au folosit de teoria lui Luther ca pretext pentru a declanşarea unei revolte ţărăneşti.
În 1525, Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriţă Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al impunerii celibatului preoţesc. Restul vieţii şi l-a petrecut scriind, ţinând predici şi organizând Reforma bisericii în Saxonia.
Luther a murit la 12 februarie 1546 în Eisleben, oraşul în care se născuse.
Luther este cunoscut ca „părintele Reformei”. Intenţia lui însă nu a fost crearea unei Biserici noi, alternative, ci înnoirea întregii Biserici Universale.
Lilias Trotter
Toate lucrurile din viata lui Lilias Trotter ii favorizasera cariera artistica. In mod natural fusese inzestrata cat se poate de generos. Circumstantele in care s-a nascut, in anul 1853, in Anglia, erau suficient de bune pentru a-i asigura securitatea financiara in timpul studiilor.
Tatal ei i-a incurajat intotdeauna pe cei noua copii ai sai sa urmeze cursuri in stiinte sau arte. Si totusi tanara Lilias avea sa renunte mai tarziu la un viitor atat de promitator si avea sa caute „mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui”.
Prima lovitura din viata tinerei a fost la varsta de 12 ani, cand tatal ei a murit. Durerea aceasta a avut ca rezultat raspunsul ei la dragostea Mantuitorului. Cand altii credeau ca se joaca pe undeva cu papusile ei, ea isi petrecea timpul in rugaciune.
Cand avea 21 de ani, a participat impreuna cu mama ei la un congres crestin. Mesajele rostite acolo s-au referit la consacrare si la darul Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Ochii ei au fost deschisi ca sa vada frumusetea si dragostea Fiului lui Dumnezeu si dreptul pe care El il are de a conduce viata ei rascumparata.
Asociatia Tinerelor Crestine inregistra succese printre tinerele lucratoare ale clasei de jos si Lilias, a inchiriat o sala de muzica pe care a transformat-o intr-un camin pentru aceste tinere femei. Uneori se angaja in nopti intregi de rugaciune pentru ca puterile raului din viata lor sa fie invinse.
In 1876, doamna Trotter impreuna cu fiica ei au calatorit la Venetia. Aici s-au intalnit cu faimosul John Ruskin care a ramas impresionat de talentul in pictura al tinerei. Tot el a staruit, fara succes insa, ca Lilias sa se dedice artei si sa renunte la planurile ei misionare. Lilias a continuat sa lucreze pentru alti zece ani pentru femeile de pe strada.
In aceasta perioada a cunoscut doua femei, Adeline Braithwaite si Lilie Duff, a caror influenta avea sa schimbe directia in care au fost indreptate eforturile ei pentru mai bine de 10 de ani. De fiecare data cand Lilias se ruga, cuvintele „nordul Africii” ii rasunau in suflet, de parca o voce ar fi chemat-o.
In mai 1887, domnul Glenny a tinut o intrunire misionara si a vorbit despre nevoile acelui camp de misiune. Cand s-a facut apelul la sfarsitul serviciului, Lilias s-a ridicat si a zis: „Dumnezeu ma cheama pe mine.” In mai putin de un an a ajuns in Africa, impreuna cu alte doua tinere femei.
Indraznetele misionare au inchiriat in Alger o casa mare, ca o fortareata. Se zvonea ca e veche de 300 de ani. Usa principala de la intrare a fost cunoscuta multa vreme ca „usa cu o mie de crestaturi” datorita faptului ca baietii neastamparati sau adultii impotrivitori au batut cu salbaticie in usa robusta si groasa. Acestia au fost cei mai dificili ani pentru aceste pioniere, confruntate cu ostilitatea, suspectate de autoritati si infruntand ura innascuta a lumii islamice fata de Cristos.
Dupa sapte ani petrecuti pe campul misionar musulman, Lilias s-a intors in Anglia cu o grava uzura nervoasa si cu inima obosita de incordare si stres. Caldura insuportabila de asemenea a avut efecte epuizante. In linistea caminului, pe masura ce pacea ii patrundea in adancurile sufletului, Dumnezeu a inceput sa-i reveleze tot mai mult ce inseamna sa fii „ingropat cu Cristos”.
Lectia aceasta i-au dat-o mesagerii dezamagirii si ai esecului aparent. Doua dintre femeile convertite au murit ca rezultat al otravirii lente. O alta a cazut sub blestemul unei vrajitoare. Concluzia misionarelor a fost ca cinci din sase cazuri in care convertitii au parasit credinta au avut drept cauza drogarea acestora.
Astfel, Lilias si prietenele ei au fost fortate sa vina la Tronul harului, caci, fara ajutor de sus, niste femei neajutorate intr-o tara musulmana ostila, nu ar fi putut contracara asemenea forte satanice.
Intr-o zi s-a ivit o ocazie foarte neobisnuita, aceea de a prezenta lucrarea Grupului Misionar din Alger la 600 de delegati americani din Conventia Mondiala a Scolilor Dumnicale care se aflau in drum spre Roma. Nedispunand de nici un spital, de nici o scoala, cu o organizare modesta si putine rezultate evidente, inima misionarei s-a umplut de spaima auzind aceasta cerere. Misionarii au adus problema inaintea lui Dumnezeu cu credinta ca „dificultatile sunt atmosfera in care au loc miracolele”. Au decis sa arate nu ce s-a facut, ci ceea ce nu s-a facut. Dumnezeu a lucrat, caci delegatii americani au devenit prieteni devotati ai Misiunii din Algeria.
In realitate, in cei 20 de ani s-a realizat foarte mult. Au fost deschise centre in locuri strategice; cu ajutorul trenului sau al camilelor, misionarii au ajuns in locurile cele mai indepartate sau aproape inaccesibile.
Pentru Lilias sosise insa timpul suferintei, pe care l-a petrecut cu folos, dedicandu-se scrisului. Ea a scris si a ilustrat „Parabolele Crucii”, si-a ajutat prietenii la revizuirea Bibliei in limba araba clasica si a scris literatura crestina pentru arabi.
Ultimii trei ani ai vietii sale au fost marcati de o slabiciune extrema. Inima ei, atat de obosita din cauza vietii dure, nu ar fi functionat poate deloc, daca nu ar fi fost spiritul luptator din ea. Saptamanile de suferinta au inceput in mai 1928.
Ultimele ei cuvine, pline de bucurie au fost: „Vad multe, multe lucruri minunate!” Stim ca trompetele ingerilor au rasunat la sosirea acestei luptatoare crestine care, la chemarea lui Cristos, a indraznit sa lase confortul, faima si prietenii pentru o tara necunoscuta.
„Si unde a murit El, voi muri si eu;
Caci mai scump e un mormant langa El,
Decat un loc regesc printre oamenii cei vii,
Locul de unde L-au alungat pe El.”
Tradus de: Mihaela Adam
Augustin de Hipona
Augustin de Hipona [lat. Sanctus Augustinus] (n. 13 noiembrie 354, Thagaste în Numidia – d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi), episcop, filozof, teolog, doctor al Bisericii.
Sfântul Augustin [numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său] este unul din cei patru Părinţi ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim şi Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanţi teologi şi filosofi creştini, ale cărui opere au modificat substanţial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică şi cea medievală.
În tinereţe a studiat retorica. Impresionat de „Hortensius” al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul şi în final neoplatonismul. După convertirea sa la creştinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.
Teologia sa a influenţat gândirea lui Martin Luther, care iniţial aparţinuse ordinului augustinian.
Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare şi luptă pentru despărţirea între Stat şi Biserică. În opera sa târzie, „Despre cetatea lui Dumnezeu” (De Civitate Dei) apreciază istoria omenirii ca pe o evoluţie a cetăţii terestre, a oamenilor („civitas terrena”), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu („Civitas Dei”). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetăţii lui Dumnezeu, adică Bisericii.
Sf. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa,(sfânta Monica), era o practicantă exemplară a creştinismului. Educaţia elementară a lui Augustin, primită în oraşul natal, era creştină. A învăţat mai apoi la Madaura şi Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viaţă carnală şi a avut un fiu din flori. Înainte de a se creştina, a fost adeptul mai multor culte şi orientări filozofice, în special maniheismul şi a tratat problema diviziunii clare între bine şi rău, fiind preocupat de problema originii răului.
În anii 373 – 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întîi la Tagaste şi apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la iubirea înţelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viaţa, luând o turnură decisivă: Sf. Augustin va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o şcoală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aştepta, în 384 călătoreşte la Milano unde îl cunoaşte pe episcopul creştin Ambrozie.
Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influenţată atunci de scepticism. Învăţăturile conform cărora trebuia să se mulţumească cu poziţia sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulţumi. Îl întâlneşte pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia şi viaţa sa trece printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învăţătura platoniciană, încercând, în acelaşi timp, să lupte cu tentaţiile sale carnale.
Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relaţii din tinereţe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conştiinţa sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.
Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare a adâncurilor fiinţei sale”, Augustin are un moment de revelaţie sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia şi citeşte; ia şi citeşte!”). Nu-şi amintea însă nici un cântec de copii care să conţină aceste vorbe şi, imediat, şi-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influenţa episcopului Ambrozie, care l-a şi botezat, în noaptea de Paşti a anului 387.
În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului şi a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius,, iar în 395 Episcop. Moare în 430, după treizeci şi cinci de ani dedicaţi activităţii episcopale. În acest moment, Imperiul Roman era deja supraextins şi muribund, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin. Marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 493 de ostrogoţi), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru secole, până la renaşterea carolingiană.
Augustin este unul din cei mai influenţi gânditori, poate cel mai influent dintre toţi, mai ales dacă ţinem seama de faptul că inclusiv platonismul a influenţat gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influenţând, de exemplu, gândirea lui Descartes.
Înlocuieşte concepţia timpului ciclic cu aceea a timpului istoric, linear; istoria este “tămăduitoare” în sensul de drum către bine. Învăţătura autentică este posibilă numai prin iluminare. Omul se poate îndoi de multe dar nu şi de certitudinea existenţei sale (premerge raţionalismul cartezian) Oamenii sunt împărţiţi în două categorii : damnaţi şi aleşi; avem răspunderea de a recunoaşte drumul dat de Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeaşi substanţă cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credinţa precede înţelegerea, cunoaşterea. Virtuţilor preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înţelepciune – Augustin le adaugă virtuţile creştine: credinţă, speranţă, iubire; acestea au fost completate cu “virtuţi umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilinţa.
DE CIVITATE DEI si crearea istoriei S-au scris de-a lungul timpului multe despre Sf.Augustin şi lucrarea sa “ De Civitate Dei “- operă fără de care nu va putea fi niciodată înţeleasă istoria Evului Mediu Occidental Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al bisericii sau un mare istoric, Sf. Augustin este considerat de alţii ca fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puţin nu în înţelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui “De civitate Dei ” nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin construieşte tipare psihice şi o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generaţii. “De Civitate Dei “ este opera care va penetra în subconştientul celor care vor aparţine Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conştient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios şi politic totodată. Opera Sf. Augustin a dăruit viaţă, coeziune şi mai ales vocaţie istorică Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reuşită între civilizaţia latină, vitalitatea germanică şi mărturisirea creştină. De la papă şi până la ultimul ţăran habotnic, catolicii vor fi marcaţi de crezul istoric al Sf Augustin şi vor sili istoria medievală să se încadreze în cadrele şi tiparele stabilite de acesta.
În perioada clasică a Imperiului Roman, partea occidentală a acestuia şi, în special Roma, are o preponderenţă autoritară pe toate planurile. Această stare de lucruri se modifică odată cu mutarea capitalei la C-tinopol. Secolul al IV-lea d.Chr aduce sfârşitul lumii antice şi triumful noii religii, cea creştină, ce este adoptată acum ca fiind religie oficială în stat. Tot în această perioadă, datorită presiunii popoarelor barbare, a germanicilor mai ales, precum şi a războaielor civile, apare o criză deosebită ce duce la ruperea unităţii politice şi economice a Imperiului. Acesta se rupe în două: Orientul şi Occidentul- lumi ce mai păstrează încă elemente comune. O vreme, echilibrul dintre cele două lumi va fi păstrat, dând o aparentă senzaţie de unitate a lumii romane. În timp însă, cele două entităţi politice romane vor avea evoluţii culturale, lingvistice şi religioase diferite. Eşuarea încercărilor de a restabili ordinea şi unitatea Imperiului vor dovedi clar acest lucru. Mai mult decât atât, echilibrul este rupt definitiv, de data asta în favoarea Orientului grecofon. Pentru prima oară în istoria lumii romane Răsăritul se impune. După dispariţia în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al istoriei europene părăseşte Occidentul prăbuşit economic şi politic pentru a se stabili la Constantinopol. Aici, creştinismul în forma sa ortodoxă (lb. gr.-dreapta credinţă), va deveni o suberbă expresie a mărturisirii credinţei în Christos. La adăpostul armatelor imperiale bizantine, biserica creştin-ortodoxă va făuri şi va dărui lumii creştine o bogăţie spirituală mistică ce-i este specifică. Dar, îndreptându-şi întreaga energie spre dumnezeire şi manifestându-se sub mantia protectoare a symphoniei (colaborarea armonioasă cu statul dar şi subordonarea faţă de acesta ), biserica bizantină se va auto-izola de lumea de dincolo de frontierele ortodoxiei şi se va desprinde de caracterul dinamic şi profan, pământesc şi material al istoriei. Ortodoxia rămâne astfel izolată pe un plan spiritual care îi este propriu, lăsând astfel bisericii romano-catolice loc de manifestare pe un alt plan care nu este însă neapărat profan, dar care este mai ales material şi dinamic.
În Occident, procesul de afirmare a religiei creştine, în forma sa catolică (lb. gr. – universal în sensul de în toate locurile şi în toate timpurile, biserica trebuind să-i cuprindă pe toţi creştinii) a avut o altă evoluţie. Într-o lume aruncată în dezordine şi haos politico-social de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-şi regăsească echilibrul şi totodată să integreze într-o nouă sinteză valorile romane şi creştine cu cele germanice, proces complex desfăşurat de-a lungul secolelor V-VIII, ei bine, în această nouă civilizaţie ce este pe cale să apară, religia creştină şi Biserica însumează toate energiile viabile. Ele devin singurele realităţi stabile. De acum înainte, creştinismul înseamnă viaţă şi viitor iar istoria Evului mediu nu poate fi concepută fără istoria Bisericii creştine din această parte a Europei. Spiritul creştin (viitor catolic) devine esenţa acestei noi lumi. Silită de istorie să devină elementul stabil al identităţii acestei noi civilizaţii, biserica romană regăseşte în interiorul său caracterul dinamic, vocaţia creatoare îndreptată spre viitor, specifică creştinismului. Căci, dacă ortodoxie înseamnă har divin şi mărturisire, geniul catolic este expresia sublimă a forţei creştinismului de creare a unei noi lumi. Toate acestea, biserica romană le datorează Sf Augustin şi operei sale.
“De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză în care Apusul era descumpănit în faţa invaziei şi jefuirii cumplite a Romei de către vizigoţii lui Alaric în 410. Concepută iniţial ca o scriere polemică faţă de acuzaţiile aduse creştinilor de către păgâni, “De Civitate Dei “ a devenit un răspuns providenţial şi genial al bisericii creştine occidentale la provocările viitorului iar idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru zidirea unei noi civilizaţii.
Sf Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit dogmei creştine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza biblică) şi se termină în momentul Judecăţii de Apoi.. Datorită păcatului originar, în urma alungării din Rai, întraga creaţie divină se scindează în două entităţi spirituale. Astfel au apărut cele două cetăţi: una este cea a spiritelor rele şi malefice, Cetatea Satanei, a doua cetate fiind guvernată de legile divine. Este Cetatea lui Dumnezeu în care nu există decât iubire şi dăruire pentru celălalt, o cetate sfântă ai cărei locuitori sunt într-o luptă permanentă şi totală cu slujitorii Diavolului, război ce va dura până la venirea lui Christos pe pământ, până la Judecata de Apoi – moment ce marchează sfârşitul axei temporale a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăţi sfinte, al luptătorilor lui Christos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creştinii occidentali, declaraţi de către Biserică ca fiind soldaţii lui Chrisos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică şi spirituală în lumea reală, temporală, politică. “De Civitate Dei “nu este numai prima interpretare filosofică creştină a istoriei, ea este totodată un document oficial ce stabileşte Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.
Datorită Sf. Augustin, istoria, timpul şi spaţiul devin câmpul de luptă dintre cele două cetăţi iar Biserica apuseană îşi asumă rolul dinamic de a organiza şi conduce războinicii creştini în lupta lor împotriva slujitorilor satanei, duşmani ai Bisericii şi deci ai Dumnezeului creştin.
Transformând idealul spiritual augustinian într-un obiectiv terestru concret, Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar şi temporal totodată- papa, considerat “locum tenens Christi”- locţiitorul lui Christos pe pământ (cf. Matei16), o instituţie cu o ierarhie strictă, cu vasali fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu şi de a aplica forţa oriunde şi oricând împotriva duşmanilor săi consideraţi duşmanii lui Christos şi copiii Satanei, iar această transformare este legitimată prin obiectivul zămislirii Cetăţii lui Dumnezeu. Creştinii occidentali sunt declaraţi de Biserică o armată ce este convinsă că poate folosi orice mijloace pentru distrugerea celor consideraţi de Biserică “slujitori ai Satanei”, fiecare catolic trebuie să capete credinţa că face parte din “Militia Christi”- armata lui Christos, că de fiecare faptă a sa depinde nu numai propria-i mântuire dar mai ales depinde soarta “Cetăţii lui Dumnezeu”.
În fiecare comunitate, în fiecare burg sau sat, preotul este cel care organizează lumea din jurul său. Biserica devine cea mai înaltă clădire din aşezare, de aici se guvernează comunitatea. Sacerdotul creştin protejează cetatea, sub îndrumarea lui se organizează noua lume occidentală. Istoria acestei lumi se împleteşte strâns cu cea a instituţiei ecleziastice. Biserica romană reuşeşte să solidarizeze masele cu idealul ei augustinian care devine şi al lor. Odată cu răspândirea creştinismului printre germanici, conflictele dintre aceştia şi latini se estompează treptat şi ia naştere o nouă formă de solidaritate umană, legată de sentimentul apartenenţei comune la armata lui Christos. Identitatea lingvistică/culturală devine mult mai puţin importantă decât calitatea de fiu credincios al Bisericii romane.
Organizarea socială a societăţii apusene este subordonată aceluiaşi scop al edificării cetăţii lui Dumnezeu. Occidentalii sunt grupaţi în trei ordine: oratores-clericii, oamenii Bisericii, cei care se roagă lui Dumnezeu, bellatores-nobilii, cei care luptă cu duşmanii Bisericii pentru gloria lui Dumnezeu şi laboratores- cei care muncesc pentru primele două stări. Biserica romană şi lumea apusenă sunt nucleul viitorei împărăţii divine pe pământ iar Sf Părinte de la Roma conduce această lume ca reprezentant al lui Christos. Aceasta este prima mare victorie a Bisericii creştine apusene din istorie. Biserica are un ideal, un crez politic, are la dispoziţie o armată supusă capabilă de orice pentru a zămisli “Cetatea lui Dumnezeu”.Biserica romană îşi asumă pe deplin caracterul catolic-universal.. Occidentul catolic începe treptat să se deschidă spre exterior şi va începe din Cetatea Eternă, precum odinioară Imperiul Roman, cucerirea lumii. Dar acum primordială este îndeplinirea ţelului spiritual augustinian-răspândirea mesajului creştin în întreaga lume ce urmează să fie condusă spiritual şi temporal de Roma-capitala creştinătăţii, capitala Cetăţii lui Dumnezeu pe pământ.
Primii care vor adopta idealul augustinian vor fi călugării irlandezi. Din mănăstirile lor, aceşti primi soldaţi ai lui Christos, misionari şi civilizatori totodată vor porni din secolul al V-lea prima cruciadă spirituală a Bisericii romane: creştinarea şi organizarea noilor popoare ale Europei apusene. Ei întemeiază noi mănăstiri, adevărate cetăţi ale spiritului, unde vor zidi temeliile culturii occidentale. Mai mult decât atât, influenţa lor nu este numai spirituală ci şi politică. Datorită lor şi urmaşilor lor, Imperiul Franc al lui Carol cel Mare nu va fi doar o încercare-surogat de reconstituire a Imperiului Roman ci prima mare acţiune temporală a spiritului catolic, prima încercare de ridicare pe pământ a “Cetăţii lui Dumnezeu”. Imperiul Carolingian este simbolul politic al noii lumi în care valorile romane şi germanice se îmbină armonios cu cele creştine. Nu putem ignora rolul major al Sf. Augustin în istoria medievală apuseană. Dacă l-am ignora, n-am putea înţelege încercările occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele, Inchiziţia, spiritul creator al catolicului pentru care acţiunea, faptele au o importanţă deosebită, spiritul lui de conquistador cu sabia într-o mână şi Biblia în cealaltă, războinic şi misionar totodată. N-am putea înţelege istoria evului mediu occidental catolic.
Concepţia lui a fost preluată şi utilizată dogmatic pentru respingerea concepţiei aristotelice a lui Toma de Aquino. În vremea Reformei, a fost preluată în special concepţia despre predestinare şi istorie ca tămăduitoare.
A fost primul filozof care a luat în considerare istoria Credintei-ca fiind necesară în educarea oamenilor şi pentru lichidarea răului.
Biografia lui Theodore Austin-Sparks
T. Austin-Sparks s-a născut în Londra, Anglia în 1889 şi a studiat atât în Anglia cât şi în Scoţia. La vârsta de 25 de ani a fost ordinat ca pastor, cu toate acestea la doar câţiva ani după aceea, “cariera” sa a urmat o direcţie total diferită când o criză în viaţa lui l-a adus în punctul zdrobirii, iar el a părăsit denominaţiunea unde era implicat şi a renunţat la titlul de “Reverend”.
Ginerele lui Austin-Sparks, Angus Kinnear scria: “Încă de la începutul vieţii sale, el credea în puterea şi semnificaţia Cuvântului rostit de Dumnezeu, iar toate prezentările expunerilor sale şi punerea lor în practică erau legate în mod vital de nevoile actuale şi crescânde ale vieţii spirituale din rândul copiilor lui Dumnezeu. Prin Cuvântul Său Dumnezeu Se întâlnea cu ai Săi, dar felul Său de a Se încredinţa pe Sine slujitorilor Săi nu era neapărat prin intermediul cărtilor, izolării lor sau al studiului. Ci mai degrabă, aceşti slujitori ajungeau într-o nevoie, părăseau totul, işi dădeau seama de însemnatatea chemării lor şi începeau să facă faţă situaţiilor prin care treceau. Valorile pe care TAS le-a lăsat în urmă – nu doar cele lăsate prin cuvinte – constau în faptul că el a fost capabil să atingă copiii Domnului chiar în punctul experienţelor şi nevoilor care reprezentau momentul prielnic pentru chemarea lor spre culmi mai înalte. Aşa a fost şi chemarea deosebită a lui T. Austin-Sparks, un om care a arat o brazdă poate puţin mai diferit faţă de contemporanii săi, dar întotdeauna devotat lui Cristos Isus, Mântuitorul şi Domnul său, fîind credincios viziunii de a strânge recolte îmbelşugate spirituale din întregul lan, adică lumea lui Dumnezeu.”
Deşi TAS (aşa cum era cunoscut cu afecţiune) nu ducea lipsă de împotriviri şi respingeri atât faţă de sine cât şi faţă de slujirea lui în cercurile denominaţionale din vremea sa, el a simţit că nu trebuie să se apere şi nici să se promoveze.
Un lucru care reiese cu claritate atunci când îi sunt citite scrierile este lipsa sau prea puţina informaţie cu privire la el şi viaţa lui personală; în schimb, accentul este în mod constant asupra lui Cristos ca şi viaţa lui (şi a noastra). Atenţia îţi este îndreptată în permanenţă asupra Aceluia care este Mesajul şi nu asupra mesagerului: “Caci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Cristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus.”(2 Cor. 4:5)
Având ca sediu Honor Oak, Londra, el a început să publice revista bi-lunara “Un martor şi o mărturie” începând din anul 1923 şi până în anul mortii sale 1971. În ediţia din iulie 1966 a revistei, el a scris următoarele:
“Arareori scriem despre noi înşine. Dorinţa noastră a fost dintotdeauna să evităm a atrage atenţia către persoanele şi lucrurile din cadrul slujirii, ci să Îl arătăm pe Domnul şi slujirea din Cuvântul Său cititorilor noştri. Dar din când în când am găsit că este înţelept şi important să le reamintim cititorilor nostri de scopul care guverneaza în definitiv această slujire – şi care întotdeauna a guvernat astfel…
Prin urmare, ce este această slujire? Trebuie să mergem în urmă. Numele acestei micuţe reviste, care reprezintă varianta tipărită a slujirii din decursul ultimilor 44 de ani, întruchipează înţelesul – “Martorul şi Marturia”.
“Martorul”: este instrumentul sau vasul folosit.
“Mărturia”: reprezintă slujirea efectuată în vas şi prin vas.
Întotdeauna Mărturia – care creşte pe măsura intensificării luminii – a vorbit despre măreţia şi plinătatea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Această măreţie a fost concentrată şi dezvăluita în:
(1) Persoana Lui
(2) Imensitatea planului veşnic al lui Dumnezeu concentrat şi relaţionat în întregime asupra Lui
(3) Măreţia Crucii Lui atât de fundamentală şi esenţială vizavi de măreţia Persoanei şi lucrării Lui atât pentru credincioşi, cât şi în credincioşi
(4) Măreţia Bisericii care este Trupul Său, parte esenţială și aleasă pentru manifestarea Lui deplină şi pentru guvernare în cerurile noi şi pământul nou
(5) Necesitatea ca toţi copiii lui Dumnezeu să cunoască nu doar ce înseamnă mântuirea, ci scopul imens al mântuirii din planul veşnic al lui Dumnezeu, ajungând la “creşterea deplină” printr-o alimentare îndestulatoare din Isus Cristos.
Simţim că Noul Testament conţine un caracter extraordinar de urgent în această privinţă; şi această urgenţă este rezumată în cuvintele Apostolului Pavel:
“Sfătuim pe orice om şi invăţăm pe orice om…ca să înfaţişăm pe orice om, desăvârşit (complet/întreg) în Cristos Isus” (Colos. 1:28). Credem că toate acţiunile suverane ale Duhului Sfânt sunt îndreptate spre acest lucru şi conduse spre acest scop.
Există poate diferite aspecte, dar scopul este unul şi acelaşi. Marile eforturi de misionare şi evanghelizare dacă sunt guvernate de Duhul Sfant au drept ţintă acest scop…”
Chemarea care reiese din mesajele sale din când în când, este adresată credincioşilor pentru a creşte la deplina cunoaştere a lui Cristos, de a-L cunoaşte pe El ca Singurul ce trebuie cunoscut, Totul din Toţi, Capul tuturor lucrurilor. Credincioşii auzindu-l şi răspunzând chemării sale, i-au cerut lui TAS să vorbească la conferinţe în Europa, Asia şi America, multe din aceste mesaje fiind înregistrate pe casete audio. Casetele de la aceste conferinţe sunt valabile şi astăzi, dupa cum şi multe din cărţile şi articolele sale care au fost retipărite. (www.austin-sparks.net.) El a insistat ca scrierile şi casetele sale să nu deţină drept de copiere şi ca rezultat, şi astăzi se distribuie gratuit. Desi mesajele nu au drept de copiere, TAS a fost pretenţios faţă de cuvintele pe care el le-a rostit, dorind ca ceea ce el a rostit sau scris, cuvânt cu cuvânt să fie reprodus în forma sa originală.
Unele mesaje de pe această pagină de internet au fost copiate de pe casete, altele provin din multele sale scrieri. La Honor Oak, cărţile sale erau contra cost şi majoritatea au fost publicate capitol cu capitol în revista sa “Un martor şi o mărturie”, pe care TAS o numea adesea: “Micuţa revistă”. Nu exista plată pentru abonarea la această revistă, ea era trimisă gratuit la toţi cei care doreau s-o primească. Se scria în revistă că ” Această slujire este întreţinută de Domnul prin administrarea acelora care o preţuiesc.”
Pe prima pagină a revistei stătea scrisă urmatoarea afirmatie:
“Scopul slujirii acestei reviste micuţe, publicată bi-lunar, este de a contribui la sfârşitul Divin care ne este arătat prin cuvintele din Efeseni 4:13 – “…până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei (literar – deplina cunoaştere) Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înalţimea staturii plinătăţii lui Cristos, ca să nu mai fim copii…”
“Revista nu are legatură cu vreo “Mişcare”, “Organizaţie” sau grupuri separate de creştini, ci este o slujire pentru “toţi sfinţii”. Trimiterea ei este însoţită de rugaciunea şi nădejdea că rezultatul citirii ei va fi o măsură şi mai deplină a lui Cristos, un nivel şi mai bogat şi înalt al vieţii spirituale, aşa încât, Biserica lui Dumnezeu, printr-o apropiere crescândă de voia Lui revelată şi “ducerea ei la îndeplinire” , să fie calificată şi mai bine pentru a fi folosită de El drept mărturie în faţa neamurilor şi să ajungă la numărul deplin prin mântuirea acelora care mai trebuie adăugaţi de Domnul.”
TAS a fost editorul acestei reviste până când a murit, în anul 1971. Din 1972 până în 1989, o revistă asemănătoare a fost publicată de un coleg de-al său, Harry Foster, intitulată “Spre ţintă”. După moartea lui T. Austin-Sparks, Harry Foster scria în acelaşi an:
“Poate una din cărţile sale cele mai timpurii ne poate oferi cheia reală asupra întregii sale vieţi şi slujiri. Cartea este intitulată ” Centralitatea şi supremaţia Domnului Isus Cristos”. De aici a început el şi tot aici a ajuns, căci spre sfârşitul vieţii sale, în mod evident el şi-a pierdut interesul în oameni concentrându-şi atenţia asupra persoanei lui Cristos. Cristos este esenţa! Nici unul dintre noi nu va pretinde vreodată că s-a aflat “în vârf” și el, cu siguranţă că nu a afirmat aşa ceva, dar obiectivul vieţii lui şi scopul predicilor şi învăţăturilor sale a fost de a recunoaşte acea centralitate şi de a se apleca în faţa acelei supremaţii. La serviciul său de înmormântare au fost prezenţi sute de oameni care au răspuns cu o inimă întreaga la sugestia că fratele Sparks i-a ajutat ca să Îl cunoască pe Cristos într-un mod mai deplin şi mai satisfăcător. Dacă cineva poate să ajute oamenii să-şi dea şi mai mult seama de vrednicia şi măreţia lui Cristos, aşa încât ei să-L iubească şi mai mult şi să-I slujească şi mai bine, atunci o astfel de persoană nu a trăit în zadar. Mulţi din întreaga lume pot spune cu fidelitate că prin cuvintele rostite şi scrise ale lui “TAS” aceasta este ceea ce li s-a întâmplat, în special celor ce prin slujirea lui, au crezut în Cristos ca şi Mântuitorul lor personal, aceştia vor fi cununa lui de laudă în ziua lui Isus Cristos. Mai mult, unele adevăruri, care n-au fost nicidecum acceptate în acei ani de demult când el le-a propovăduit, au ajuns foarte mult acceptate în rândul creştinilor evanghelici, deci este posibil ca slujirea lui în decursul timpului să se dovedească mult mai rodnică decât atunci când el le-a descoperit sau le-a împărtăşit altora. Slujba administratorului este să fie credincios şi asta a căutat el să fie: doar Stăpânul este competent să judece succesul său.”
În mod intenţionat, TAS nu a facut nici o pregatire pentru ca slujirea lui să continue după moartea sa, căci el credea că Însuşi Dumnezeu va purta de grijă de ceea ce vine de la El şi ceea ce este din El. Timpul a dovedit că încrederea lui nu a fost deplasată, căci într-adevăr Dumnezeu S-a îngrijit de ce era al Său. TAS a lăsat în urmă o comoară de scrieri pline de Înţelepciune, viaţă şi Descoperire a lui Cristos.
Această pagină de internet nu conţine toate mesajele sale şi periodic sunt ataşate alte mesaje. Noi înşine apreciind foarte mult scrierile sale, le oferim aici pe această pagină de internet pentru o şi mai profundă întărire şi statornicie a Trupului, pentru ca în toate lucrurile, Cristos să poată avea întâietatea!
Preluat de la http://austin-sparks.net
C.S. Lewis
Născut în Irlanda în 1898, C.S. Lewis este educat la Colegiul Malvern timp de un an, după care își continuă studiile în particular. Obținând cea mai mare distincție de absolvire acordată de Universitatea Oxford (triple First), rămâne în cadrul Universității ca Fellow al Colegiului Magdalen, funcționând ca tutore, în perioada 1925-1954.
În 1954 devine profesor de literatură medievală și renascentistă la Universitatea Cambridge. Cursurile ținute de el, remarcabile și populare, au influențat în mod profund și durabil generații de studenți.
Ateu până la maturitate, C.S. Lewis își descrie convertirea în Surprised by Joy (Surprins de bucurie): „În 1919, pe la Rusalii, m-am dat bătut și am admis că Dumnezeu este Dumnezeu… eram, poate, cel mai descurajat și mai nehotărât convertit din toată Anglia.” Această experiență a fost cea care l-a făcut să înțeleagă nu doar apatia, ci și refuzul activ de a accepta religia; pornind de aici, în ipostaza de scriitor creștin înzestrat cu o minte excepțional de ascutită și de logică și cu un stil lucid și înviorător, C.S. Lewis a fost fără egal.
The Problem of Pain (Problema durerii), The Screwtape Letters (Scrisorile lui Sfredelin sau Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr), Mere Christianity (Creștinism. Pur și simplu), The Four Loves (Cele patru iubiri), precum și postuma Prayer: Letters to Malcom (Rugăciune: Scrisori către Malcom) nu sunt decât o parte dintre operele sale cele mai vândute. A scris și cărti pentru copii și science-fiction, în paralel cu multele sale lucrări de critică literară. Operele sale sunt cunoscute de milioane de oameni, pretutindeni în lume, prin traduceri.
S-a stins din viață în 22 noiembrie 1963, în locuința sa din Oxford.
Citate
Cine oare îmi va încredinţa un trup duhovnicesc atâta vreme cât eu nu pot stăpâni nici măcar un trup pământesc? Trupurile mici şi pieritoare pe care le avem acum ne-au fost dăruite aşa cum şcolarilor li se dau poneii. Trebuie să învăţăm să conducem, nu pentru că într-o bună zi am scăpa cu totul de cai, ci pentru că într-o bună zi s-ar putea să călărim pe deşeuate, neînfricaţi şi voioşi, pe acei bidivii incomparabil mai mari, pe caii aceia înaripaţi, strălucitori, de pasul cărora se cutremură lumea şi care ne aşteaptă poate chiar acum cu nerăbdare, bătând din copite şi sforăind pe nări, în grajdurile Împăratului. Nu că galopul ar fi lipsit de orice valoare dacă nu ar fi un galop împreună cu Împăratul, dar cum altfel – de vreme ce El şi-a rezervat propriul armăsar – L-am putea însoţi?
Cu cât Dumnezeu deţine un control mai mare asupra noastră, cu atât devenim mai mult noi înşine – pentru că El ne-a făcut. El a inventat felul de oameni care tu şi eu am fost concepuţi să fim… Când mă întorc la Hristos, când mă predau pe mine însumi personalităţii Lui, atunci încep pentru prima dată să am cu adevărat propria-mi personalitate.
De ce să iubim, dacă pierderea ne provoacă suferinţă? Iubim, ca să ştim că nu suntem singuri.
Dumnezeu nu ne poate oferi fericire şi pace în afara Lui, pentru că ele nu se află acolo. Nu există aşa ceva.
Există două feluri de oameni: cei care îi spun lui Dumnezeu “Facă-se voia Ta” şi cei cărora Dumnezeu le spune “Bine, acţionează după cum crezi”.
Creştinismul, dacă este fals, nu are nicio importanţă, iar dacă este adevărat, are o importanţă covârşitoare. Dar nu poate avea o importanţă moderată.
Creştinul are un mare avantaj faţă de ceilalţi oameni, nu pentru că este mai puţin căzut decât ei, nici pentru că este destinat să trăiască într-o lume căzută, ci pentru că ştie că este un om căzut într-o lume căzută.
În realitate, rugăciunile noastre care par cele mai proaste, pot fi, în ochii lui Dumnezeu, cele mai bune. Mă refer la acelea care sunt cel mai puţin susţinute de sentimente evlavioase. Pentru că ele s-ar putea să vină de la un nivel mai adânc decât sentimentele. Dumnezeu pare să comunice cu noi extrem de profund atunci când ne prinde, cum s-ar spune, cu garda jos.
Alfred Nobel
La 21 octombrie 1833 s-a născut Alfred Nobel. Chimist, inginer și industriaș suedez, numele lui va rămâne pururi în istorie pentru fondarea Premiului Nobel. Cu rezerva că premiul este mult mai cunoscut decât biografia omului Nobel, ne luăm îngăduința de a spune câteva lucruri.
Să admirăm mai întâi încercările lui A. Nobel de a prelucra nitroglicerina în condiții de siguranță. Și-a dedicat ani buni din viață acestui demers, dar la capăt urma să descopere dinamita și alte substanțe explozibile. Construiește apoi o rețea de fabrici pentru a produce dinamită și corporații pentru a produce și lansa pe piață explozibilii săi. A continuat să experimenteze și alți explozibili, mult mai puternici, să construiască și să perfecționeze detonări care nu explodau cu foc. Această ultimă născocire avea să o întreacă în grandoare pe prima și să deschidă științei noi perspective.
Nobel a înregistrat peste 350 de brevete, multe dintre ele fără nici o legătură cu explozibilii. Personalitate complexă, dinamică dar în aceeași măsură și singuratică, el a fost și un pacifist convins. Deși explozibilii săi vor fi folosiți în războaie, Nobel nu a avut cea mai mică intenție în această direcție, ba dimpotrivă.
Pur uman vorbind, inventatorul premiului ce-i poartă numele n-a dus-o prea roz. Anul nașterii sale a fost unul dintre cei mai grei pentru părinți:
Andietta și Immanuel. Tatăl său a trebuit să facă față unui faliment nu fără consecințe, iar câțiva ani mai târziu să plece ca inginer în Finlanda și Rusia. Mama îl va crește cu mari dificultăți pe micuțul Alfred. În acest timp, tatăl conduce o companie la St. Petersburg ce furniza echipament militar și chiar mine acvatice pentru împiedicarea înaintării navelor britanice (în timpul Războiului Crimeeii). Își strămută familia acolo, prilej cu care adolescentul Alfred (avea deja 17 ani) începe să fie atras de chimie și să lucreze pe lângă tata.
De atunci a rămas un împătimit al călătoriei.
Victor Hugo îl va numi cel mai bogat vagabond al Europei. Vizitând cu precădere cele peste 20 de țări unde își va deschide fabrici, Alfred Nobel va intra în istorie ca unul dintre cei mai remarcabili oameni ai secolului XIX. Suedia se mândrește cu el, întreaga lume îi rostește numele atunci când își elogiază campionii.
Nu trebuie să fi chimist pentru a-ți plăcea, trebuie să fi doar uman și sensibil, asemenea personalității lui
Adoniram Judson
Adoniram Judson s-a născut pe 9 august 1788, în Malden, Massa-chusetts. A crescut într-un cămin creştin, tatăl său, un creştin convins, sperând ca fiul său să-i calce pe urme.
Dar Adoniram, un tânăr foarte inteligent, nici nu se gândea la aşa ceva.
La 19 ani a terminat Providence College şi îşi imagina că va deveni un ma-re orator, precum Demostene, sau un mare poet, precum Homer, fiind foarte mândru de inteligenţa sa. Nu era numai foarte ambiţios, dar a devenit şi un ateu convins, spre durerea părinţilor săi.
Într-o zi însă, Adoniram a fost lovit de moartea celui mai bun prieten al său care era ateu, convingerile sale înce-pând să se clatine. Căutând răspunsuri la întrebările sale despre viaţă şi moarte, timp şi eternitate, tânărul sceptic s-a în-tors la Cuvântul lui Dumnezeu şi inima i-a fost inundată de dragostea lui Cristos.
După ce s-a convertit, s-a înscris la Seminarul Andovery, unde a citit despre lucrarea lui William Carey şi a asociaţilor săi din India. Acest lucru l-a făcut să se gândească serios la milioanele de oa-meni de pe întreg pământul care au ne-voie de dragostea lui Isus. Dar în el se ducea o luptă teribilă, între ambiţiile fi-reşti şi chemarea de a fi misionar, dra-gostea sa pentru Isus biruind în cele din urmă.
În curând, a format un grup de ti-neri (printre care Samuel J. Mills Jr., J. Richards, Luther Rice şi Gordon Hall), ca-re şi-au dedicat vieţile pentru misiune.
Pe 5 februarie 1812, Judson s-a că-sătorit cu Ann Hasseltine, care a devenit cunoscută sub numele „Ann din Ava”. Următoarea zi, el şi prietenii săi au fost ordinaţi la Salem şi pe 19 februarie s-au îmbarcat pentru Calcutta.
Ajungând în India, au fost de câte-va ori gata să părăsească această ţară, datorită Companiei Indiilor de Est, care se temea că activitatea misionarilor va interfera cu practicile dubioase pe care ei le aveau în comerţ.
Astfel, după o călătorie cumplită pe mare, în care Judson şi-a pierdut pri-mul copil, au ajuns în portul Ragoon, în-tr-un sătuc mizerabil şi primitiv, în iunie 1813.
Cu pericolul de a muri din cauza molimelor sau de mâna oficialilor birma-nezi, cei doi soţi şi-au început teribila a-ventură.
Pentru doi ani, Adoniram a fost în-carcerat într-o închisoare nevrednică nici pentru a adăposti animale, flămând, însetat şi cu multe răni. Nu exista nici o fereastră şi soarele tropical îl ardea ca într-un furnal; viermii roiau peste tot, iar temnicerul era o brută.
Cu siguranţă ar fi murit dacă n-ar fi avut parte de îngrijirea soţiei lui, care făcea mari sacrificii pentru a se strecura în apropierea celulei.
În acest timp, ea a născut o fetiţă, Maria, care s-a îmbolnăvit însă curând de variolă. Ann a fost doborâtă de multele încercări, alte femei miloase având cât-va timp grijă de ea şi de copilaş. Când a fost eliberat, Adoniram şi-a găsit soţia foarte bolnavă, aproape de moarte.
Alte necazuri au urmat. În 14 ani petrecuţi în Birmania, a îngropat-o pe Ann şi pe toţi copiii săi. Dar, spunea el, „dacă n-aş fi fost sigur că fiecare necaz în plus era rânduit de o dragoste şi o milă infinită, n-aş fi supravieţuit atâtor sufe-rinţe.”
Judson a avut două mari dorinţe. Una dintre ele a fost să traducă Biblia în birmaneză, pentru ca mulţimi de oameni pe care nu le văzuse niciodată s-o poată citi şi să audă vocea lui Dumnezeu vor-bindu-le direct.
Trecând prin multe primejdii, pier-zând de câteva ori manuscrisele, Adoni-ram a fost ajutat de Ann, ea fiind cea ca-re a învăţat prima Siameza şi a tradus E-vanghelia după Matei în această limbă.
Cea de-a doua mare pasiune a fost să conducă oamenii la cunoştinţa deplină a puterii transformatoare a lui Cristos şi să apuce să vadă 100 de convertiţi.
6 ani de străduinţe au trecut fără ca un singur suflet să fie salvat, dar în sfârşit, în 1819 nădejdea şi zelul misiona-rului au fost răsplătite, primul nativ creş-tin fiind Maung Nau.
Judson făcea dese expediţii în sa-tele împrăştiate în jungla birmaneză, slujindu-se de o barcă. Atât de mare era dorinţa sa ca oamenii să audă Vestea Bună încât, într-o zi i-a spus unui nativ: ”Vino la biserică duminică dimineaţă şi te voi plăti!”
Prin diverse mijloace, Duhul lui Dumnezeu a lucrat şi mulţi dintre cei convertiţi au ajuns la rândul lor misionari în propriile sate.
În 1828, Judson a intrat în contact cu un trib de sălbatici din jungla îndepăr-tată, numit Karen. Printr-un sclav din acel trib pe care l-a cumpărat de pe pia-ţă, Vestea Bună a ajuns şi la acei sălbatici izolaţi de orice contact cu civilizaţia.
Acest sclav, criminal cunoscut (30 de crime), un tâlhar şi un om depravat, a ajuns să-l cunoască pe Cristos prin inter-mediul lui Adoniram Judson.
Misionarul pleda, de asemenea, pentru cauza milioanelor de oameni fără de Dumnezeu oriunde avea ocazia: pe la colegii, şcoli şi seminarii creştine. Puţini oameni au avut vreodată pasiunea şi ar-doarea sa pentru oamenii pierduţi.
Prin mila lui Dumnezeu, Judson a trăit nu numai ca să vadă întreaga Biblie tradusă în birmaneză, dar şi ca să vadă mii de oameni trecând de la moarte şi întuneric la viaţă şi lumină. La moartea sa, existau 63 de biserici şi 7.000 de convertiţi.
În primăvara anului 1850, starea de sănătate a misionarului s-a înrăutăţit şi medicul l-a trimis într-un voiaj pe mare pentru a se reface.
Pe 12 aprilie 1850 însă, Adoniram Hudson şi-a dat ultima suflare şi a fost în-mormântat în mare.
În toată viaţa sa, pasajul din Efe-seni 3v17-19 a fost cel care l-a întărit şi l-a inspirat.
Dragostea lui Cristos i-a curăţit ini-ma de ateism, i-a sfinţit ambiţiile, a glo-rificat încercările sale şi a transformat Valea Umbrelor într-un răsărit strălucitor al unei zile veşnice.
Tradus de: Mihaela Adam
David Wilkerson
David Ray Wilkerson (19 mai 1931 – 27 aprilie 2011 ) a fost un evanghelist creștin american, cel mai bine cunoscut pentru cartea sa “Crucea si Pumnalul”. El a fost fondatorul programului de recuperare a dependenților „Teen Challenge” și pastorul fondator al bisericii non-confesionale Times Square Church din New York.
Wilkerson a distribuit pe scara largă predici , cum ar fi „O chemare la suferință”, cunoscute pentru a fi direct și sincer împotriva apostaziei și serioase despre efectuarea angajamentului de a se supune învățăturilor lui Isus. El a subliniat astfel de credințe creștine ca sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu, și iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Wilkerson a încercat să evite calificarea creștinilor în grupe distincte, în funcție de denominațiunea căreia îi aparțin. Wilkerson a fost ucis într-un accident de mașină în Texas, la 27 aprilie 2011.
David Wilkerson s-a născut în 1931 în Indiana. El a fost al doilea fiu al unei familii de predicatori penticostali creștini, iar el a fost crescut în Barnesboro, Pennsylvania, într-o casă „plină de Biblii”. Bunicul din partea tatălui și tatăl său, erau miniștri. În conformitate cu propria mărturie a lui Wilkerson, el a fost botezat cu Duhul Sfânt, la vârsta de opt ani.
Tânărul Wilkerson a început să predice când a fost de aproximativ paisprezece ani. După liceu, el a intrat în Colegiul Central Biblic din Springfield, Missouri. Școala a fost afiliată cu Adunările lui Dumnezeu. În 1952 a fost hirotonit ca pastor. Wilkerson s-a căsătorit cu Gwen în 1953. El a servit ca pastor în biserici mici în Scottdale și Philipsburg din Pennsylvania, până când a văzut o fotografie în revista Life, la începutul anului 1958 despre șapte adolescenți care erau membrii unei bande din New York, cunoscute sub numele de „Regi Egipteni” . Mai târziu, el a scris cum Duhul Sfânt l-a miscat cu compasiune și a fost atras pentru a merge la New York, în scopul de a le predica. La sosirea sa, Wilkerson s-a dus la judecătoria în care adolescenții au fost urmariți penal. El a intrat în cameră și a cerut judecătorului permisiunea de a le spune ceva, dar judecătorul l-a scos afară. La ieșire, cineva a făcut o fotografie lui Wilkerson, care apoi a devenit cunoscut sub numele de predicator al Bibliei „, care a întrerupt procesul bandei”. La scurt timp după aceasta, el a început o lucrare de stradă pentru tineri dependenți de droguri și membri ai bandei, care a continuat până în 1960. Mai târziu, în 1958, a fondat Teen Challenge, un program creștin de recuperare de dependență în Brooklyn afiliate cu Adunările lui Dumnezeu, cu o rețea de centre creștine de asistență socială și de evanghelizare.
Wilkerson a câștigat recunoaștere națională după ce a fost co-autorul cărții Crucea și Pumnalul în 1962 cu John și Elizabeth Sherrill despre lucrarea lui din stradă. Cartea a devenit cea mai vândută, cu peste 50 de milioane de exemplare în peste treizeci de limbi, și este inclusă în creștinismul de azi „Top 50 de cărți care au modelat Evanghelicii”. În carte, Wilkerson spune despre convertirea unui membru din bandă, Nicky Cruz, care mai târziu a devenit un evanghelist însuși și a scris autobiografia „Fugi băiete, fugi”. Nicky a fost liderul bandei „Mau Maus”, și el și prietenul său Israel Narvaez au devenit creștini după ascultarea lui Wilkerson predicând. În anul 1967, Wilkerson a început Cruciadele de tineret, ca o lucrare de evanghelizare destinată adolescenților pe care Wilkerson i-a numit „goodniks” – clasa de mijloc de tineret, care s-au neliniștit și plictisit. Scopul lui a fost acela de a-i împiedica să devină puternic implicați în droguri, alcool sau violență. În anul 1971, Wilkerson a mutat sediul ministerului la Lindale, Texas. Pe data de 22 septembrie a fondat World Challenge, o organizație care caută să promoveze și să răspândească Evanghelia în întreaga lume. Wilkerson a susținut că, în 1986, în timp ce mergea în jos pe Strada 42 din New York , la miezul nopții, Duhul Sfânt l-a chemat să se întoarcă la New York, pentru a ridica o lucrare în Times Square. El a fondat și a devenit pastor al Bisericii Times Square, care a deschis porțile în octombrie 1987. Wilkerson nu a predicat în numele nici unui cult specific. În schimb, el s-a concentrat pe predicarea biblică, cu scopul de a încuraja oamenii să caute pe Dumnezeu printr-o cunoaștere personală și mai profundă a lui Isus Hristos și experiența Duhului Sfant.
De-a lungul slujirii sale, Wilkerson a avut contact cu mulți alți miniștri creștini proeminenți, printre care Leonard Ravenhill, care era prietenul lui, și Ray Comfort, cu care Wilkerson s-a întâlnit în 1992, după ce a ascultat un mesaj numit ”Cel mai bine păstrat secret al Iadului.” Din 1990, Wilkerson și-a concentrat eforturile pe încurajarea păstorilor și a familiilor lor din întreaga lume pentru a „reînnoi pasiunea lor pentru Hristos”. Wilkerson și soția lui Gwen s-au mutat la New York , la începutul Bisericii Times Square în 1987, iar în 2006 au început sa împartă timpul între New York și Texas. Ei au avut patru copii și unsprezece nepoți.
La data de 27 aprilie 2011, în timp ce conducea spre est pe US Route 175 în Texas, Wilkerson a intrat în coliziune cu un cap de tractor. El a fost declarat mort la fața locului, doar peste o lună de la ziua lui de 80 de ani. Soția lui Gwen a fost rănită. Gwen Wilkerson a murit un an mai târziu, la 5 iulie 2012 de cancer, la vârsta de 81 de ani.
Dumitru Cornilescu
S-a nascut in comuna Slasoma, jud. Mehedinti, in data de 4 Aprilie 1891. Tatal sau era invatator, iar mama casnica. Amindoi parintii proveneau din familii de credinciosi ortodocsi. Amindoi bunicii lui Dumitru Cornilescu fusesera preoti: Andrei Vasilescu – bunicul din partea mamei – a fost preot in comuna invecinata Dobra, iar Constantin Cornelie – bunicul din partea tatalui a fost preot in comuna Slasoma.
A urmat scoala primara in comuna sa natala, sub ingrijirea tatalui sau. Dupa terminarea scolii primare, pleaca la Bucuresti pentru a urma cursurile Seminarului Teologic Ortodox. Dragostea lui pentru Mintuitorul Isus Hristos, iubire pe care o deprinsese din frageda pruncie prin educatia spirituala primita de la parintii sai, precum si dorinta de cunoastere a Scripturilor, au constituit firul calauzitor al vietii sale. Citea cu aviditate cartile din biblioteca Seminarului cu dorinta fierbinte de a afla mai multe despre relatia spirituala intima cu Mintuitorul. Era sincer preocupat de formarea sa spirituala ca viitor preot, caci isi dorea sa poata fi un adevarat pastor de suflete, capabil nu numai sa arate calea catre Hristos prin cuvintul sau, ci si prin exemplul sau personal.
Dupa terminarea Seminarului, urmeaza cursurile Institutului Teologic Ortodox din Bucuresti. In aceeasi perioada, intre 1912-1916 frecventeaza Biserica „Cuibul cu barza” unde era preot Tudor Popescu, si unde a slujit ca diacon. De la Tudor Popescu a deprins nu numai arta de a predica, dar mai ales faptul ca viata in Hristos este o viata innoita, plina de puterea Duhului Sfint, o viata de adinca devotiune fata de Tatal ceresc. Cunoscator al citorva limbi de circulatie modiala, Cornilescu traducea mult. A contribuit la infiintarea cercului „Ia si citeste”, condus de un comitet de preoti, care avea drept scop sustinerea credintei crestine stramosesti si moralizarea poporului prin intermediul tipariturilor si al cuvintarilor religioase.
Impresionat in mod deosebit de greutatea limbajului folosit de traducerile Bibliei existente in acea vreme, cind era folosita limba romana arhaica si caracterele slavone, Cornilescu a exclamat: „Daca viata crestina a poporului izvoraste din cunoasterea Bibliei, iar eu nu pot intelege ce este scris acolo, cum va intelege oare poporul?”. Acest gind l-a urmarit cu putere pina ce, in final, l-a determinat sa inceapa traducerea Bibliei in limba romana moderna, respectiv limba care se vorbea in primul sfert de veac al secolului 20.
Imediat dupa trecerea cu brio a examenului de licenta, in Iulie 1916, a inceput traducerea Bibliei. In acelasi an a fost hirotonisit in catedrala de la Husi, ca preot-calugar, intrucit nu avea sa se dedice preotiei pastorale, ci literelor. S-a casatorit in acelasi an cu Anna Cornilescu.
Sustinut de printesa Rallu Calimachi, care i-a oferit gazduire in castelul sau de la Stincesti, jud. Botosani, inconjurat de originalele Scripturii in limbile greaca si ebraica si de aproape toate traducerile vremii in limbile germana, engleza si franceza, Cornilescu s-a apucat serios de munca de traducere a Bibliei. Munca a durat mai bine de patru ani.
In 1920 publica la Bucuresti „Cartea Psalmilor sau Psaltirea Imparatului David”, in Editura Societatea Evanghelica Romana, Tipografia Gutenberg.
In 1921 apare Noul Testament, urmindu-i, citeva luni mai tirziu, BIBLIA.
In urma unor puternice divergente doctrinare cu cercurile teologice ale vremii, Cornilescu este sfatuit de insusi Patriarhul Miron Cristea sa plece pentru o vreme din Romania.
Chiar daca a trait departe de tara, in Elvetia, a ramas vesnic un cautator al adevarului si un devotat slujitor al Domnului Hristos, purtind mereu in suflet dorul de neam si de tara.
A trecut la Domnul in anul 1975.
David Livingstone
Provenind dintr-o familie săracă, David Livingstone lucrează într-o ţesătorie de la vârsta de zece ani, urmând paralel şi cursuri serale, deşi ziua de lucru era de 14 ore.
După studii de medicină şi teologie la Glasgow este trimis de către Societatea de misionari din Londra ca medic şi misionar în Africa de Sud. Stabilindu-se la o misiune din ţinutul muntos Kuruman din sudul „ţării” Beciuana (1841), învaţă limba băştinaşilor şi se căsătoreşte cu fiica misionarului local Robert Moffat.
Traversând de la sud la nord deşertul Kalahari descoperă şi explorează (1 august 1849) Lacul Ngami situat la 21° latitudine sudică. Doi ani mai târziu , în 1851 înaintează spre nord est de Lacul Ngami, traversează fluviul Zambezi, organizându-şi în aşezarea Seshéké, o bază pentru călătoria ce plănuia să o întreprindă. Prima sa mare călătorie o începe în 1853, urcând în amonte pe fluviul Zambezi fiind însoţit de 160 negri în 33 de bărci. Înaintează până la 12° latitudine sudică, pătrunde pe un afluent vestic şi, la 11° latitudine sudică, depăşind un iterfluviu puţin înalt, intră în bazinul fluviului Congo, continundu-şi drumul până pe ţărmul Ocenului Atlantic la Luanda (31 mai 1854). După un scurt popas navighează la amonte pe râul Bengo până la izvoarele sale, trece în bazinul lui Zambezi şi coborând pe marele fluviu, descoperă cascada Victoria (1855), atingând ţărmul Oceanului Indian la Quelimane şi încheind astfel traversarea continentului african la 20 mai 1856. Călătoria sa a dovedit că Africa Centrală tropicală la sud de paralela 8° latitudine sudică este un platou înalt puţin coborât în centru.[1]
După ce se întoarce cu familia sa în patrie (decembrie 1856), este numit consul la Quelimane şi revine pe pământul Africii împreună cu soţia, fiul şi fratele său Charles (mai 1858).
În cursul celei de a doua călătorii, explorează (1859) cursul inferior al fluviului Zambezi şi afluentul său nordic Shire, descoperind cascada Murchison. Cartografiază pentru prima oară lacul Shirwa şi cercetează mare lac Nyassa, căruia îi întocmeşte prima hartă exactă (1861). După moartea soţiei sale pe fluviul Zambezi în ianuarie 1862, îşi continuă călătoria explorând în continuare Lacul Nyasa. După ce pleacă la Londra, revine în Africa orientală în 1866. Urcând pe râul Ruwuma până la izvoare, traversând munţii care îi poartă numele, ocoleşte lacul Nyassa pe la sud şi vest şi pătrunde în regiunea puţin explorată a lacului Mweru. Deşi bolnav, explorează regiunea din Vest şisud vestul Lacului Tanganyika (1868), descoperind Lacul Bangweulu şi râul Lualaba, care era socotit, just, ca fiind cursul superior al fluviului Congo .
Împreună cu H.M. Stanley, explorează (1871-1872) ţărmul nordic al lacului Tanganyika, convingându-se că nu are nici o legătură cu Nilul. Cercetează din nou ţărmul de sud est al lacului Tanganyika (1873) şi se îndreaptă spre Lacul Bangweulu, pe ţărmul căruia se stinge din viaţă.
Memorial David Livingstone, Cascada Victoria
El a murit în Zambia iar inima sa a fost îngropată sub un arbore mvula, aproape de locul morţii, iar trupul şi jurnalele sale de călătorie au fost transportate pe braţe mii de kilometri, din Zambia până în Anglia, de câţiva dintre oamenii săi credincioşi, pentru a fi îngropate la Westminster Abbey. Campaniile desfăşurate de el, combinate cu ineditul funeraliilor sale au contribuit decisiv la abolirea sclaviei în Africa de Est, ceea ce s-a şi realizat în 1873.
Pentru rezultatele călătoriilor sale a primit medalia de aur a Societăţii Regale de geografie din Londra.
Cutremuratoarea poveste
din spatele cantecului: M-am hotarat sa-L urmez pe Isus (I Have Decided to Follow Jesus)
In urma cu aproximativ 150 de ani, a avut loc o mare trezire in Wales, Anglia. Ca rezultat al acestei mari treziri, misionari din Anglia si Germania au inceput sa mearga in Nord-Estul Indiei ca sa raspandeasca evanghelia. La momentul respectiv, nord-estul Indiei nu era impartit in mai multe state cum este astazi. Regiunea era cunoscuta sub numele de Assam şi era formata sute de triburi.Comunităţile tribale erau prin natura lor primitive şi agresive. Aceste triburi mai erau numite si „Colectionarii de capete” din pricina obiceiului lor social in care barbatii trebuiau sa colectioneze cat mai multe capete posibil. Puterea unui barbat si abilitatea de asi proteja sotia erau evaluate prin numarul de capete colectionate.
Intr-o astfel de comunitate a ajuns un grup de misionari din Wales raspandind mesajul dragostei, pacii si sperantei in Isus Hristos. Fireste ei nu au fost bine veniti dar in cele din urma au reusit sa converteasca o familie la crestinism. Barbatul, sotia si cei doi baietei ai lor. Credinta acestui barbat era asa de puternica incat oamenii din trib au inceput sa-Ll accepte pe Isus Hristos. Suparat, seful tribului dupa ce a strans tot tribul la un loc, a tarat in mijloc aceasta familie care crease atata zarva.
Fiind in mijlocul tuturor, seful tribului l-a intrebat daca renunta acum la Isus, sau cei doi baietii vor fii omorati. Inspirat de Duhul Sfant acest om a rostit cuvintele care mai tarziu au ajuns sa fie puse pe melodie si cantate: „I have decided to follow Jesus. No turning back, no turning back.” (M-am hotarat sa-L urmez pe Isus. Nu-i drum-napoi, nu-i drum-napoi) In clipa urmatoare arcasii au dat drumul sagetilor omorand cei doi baietei. Seful tribului apropindu-se, l-a mai intrebat inca o data renunta la Hristos sau daca nu ii va omora si sotia. Privind cei doi copilasi morti la pamant si pe sotia sa care o iubea asa de mult a spus: „Though None Go With Me, Still I Will Follow! No Turning Back, No Turning Back.” (Chiar daca nimeni nu merge cu mine, Eu inca te voi urma! Nu-i drum-napoi, nu-i drum-napoi). Si i-au omorat si sotia.
Cu sotia si cei doi copi morti seful ii mai pune o ultima intrebare lasandu-l sa aleaga intre credinta lui in Hristos si propia-i viata. Realizand ca nu mai are nimic in lumea asta si-a ridicat ochii catre cer si spus ultimele sale cuvinte: ” The World Behind Me, The Cross Before Me! No Turning Back, No Turning Back.” ( In urma-i lumea nainte-i Isus! Nu-i drum-napoi, nu-i drum-napoi). In acel moment ordinele au fost date si arcasii l-au omorat ca si pe restul familiei lui.
Seful tribului privind trupurile familiei zacand la pamant, fiind miscat de credinta acestui am a spus: ” De ce a trebuit sa moara acest barbat, sotia si copii lui pentru un om care a trait intr-o tara departe pe un alt continent aproximativ 2000 de ani in urma? Acest Isus trebuie sa fie real !”. Acest sef de trib l-a acceptat in clipa acea pe Isus Hristos ca salvator si in decurs de cateva luni tot tribul s-a intros la Dumnezeu. Toate acestea pentruca un om a stat in picioare si cu pretul vietii sale, a sotiei si a celor doi copii, inspirat de Duhul Sfant a spus:
I have decided to follow Jesus.
Though None Go With Me, Still I Will Follow
The World Behind Me, The Cross Before Me
No Turning Back, No Turning Back.
/:M-am hotarat sa-L urmez pe Isus:/
M-am hotarat sa-L urmez pe Isus
Si inapoi, eu nu voi da.
/:Nimic nu ma va clinti pe cale:/
Nimic nu ma va clinti pe cale
Si inapoi, eu nu voi da.
/:In urma-i lumea nainte-i Isus:/
In urma-i lumea nainte-i Isus
Nu-i drum-napoi, nu-i drum-napoi.
Jan Hus, cel ars pe rug pentru ideile sale anti-papale
Jan Hus (1369 -1415) teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. Jan Hus care a contribuit la dezvoltarea limbii literare cehe prin scrierile sale.
Tatăl lui Jan Hus a fost cărăuş. Cu toate că provine dintr-o familie modestă, Jan Hus urmează Şcoala Latină in Prahatice şi studiază din anul 1386 în Praga la Universitatea Karl, obţinând la absolvirea studiului gradul de „Magister Artium”. Ca profesor, a predat limba cehă literară şi a stabilit reguli de scriere.
Prin intermediul lui Hieronymus din Praga Jan Hus a cunoscut operele profesorului de teologie din Oxford John Wyclif, de care a fost influenţat. Nobili cehi după căsătoria sorei regelui Wenzel (Venţel), Anne von Böhmen, cu Richard II. von England în (1382) aduc la Praga opere de-a lui John Wyclif,acestea fiind opere teologice şi o critică la adresa clerului din Anglia care era solicitat să renunţe la bogăţia lumească şi la puterea politică, reîntorcându-se la viaţa modestă şi morală. Jan Hus studiază teologia în 1400 şi devine preot în 1401, ajungând decanul Facultăţii de Filozofie. În 1402 devine profesor cu funcţia de rector la Universitatea din Praga unde a predat teologie şi filozofie 1409 – 1410. Jan Hus a reuşit să-l convingă pe regele Wenzel să aprobe Decretul Kuttenberg care admite majoritatea cehilor la Universitatea Karl (Carol).
Din 1402 predicile lui în Capela Betlehem din Praga sunt în limba cehă, la fel şi cântecele corale din timpul slujbei. Jan Hus devine foarte popular, fiind şi preotul reginei Sophie. Hus a predicat o viaţă severă, morală şi plină de virtuozitate, condamnând uşurinţa, luxul şi moda. Aceste opinii au determinat nemulţumirea printre meseriaşii şi negustorii care trăiau de urmaacesroe excese.
Înfluenţat de tezele lui Wyclif, Jan Hus critică lăcomia şi viaţa de desfrâu a clerului, proprietăţile şi avuţiile lumeşti ale bisericii. A luptat neobosit şi înflăcărat pentru reformarea bisericii, a militat pentru libertatea gândirii, şi introducerea limbii cehe în slujbele bisericeşti, recunoscând numai Biblia ca o autoritate supremă în credinţa creştină. Jan Hus nu a acceptat teza conform căreia Papa ” nu greşeşte”.
Aflând de conţinutul predicilor lui, în anul 1408 episcopul din Praga îi suspendă dreptul de a predica şi îi interzice slujbele religioase. Jan Hus nu respectă aceste interdicţii iar în predicile sale critică mai departe Papa şi clerul bisericesc, reuşind într-un timp scurt să obţină simpatia majorităţii populaţiei din Boemia.
Pentru a obţine sprijin, Episcopul din Praga îl recunoaşte pe papa Alexandru al V-lea şi astfel obţine o „Bulă papală” (9 mai 1410) prin care se pretinde să fie înmânate lucrările lui Wyclif episcopului şi sunt înterzise propagarea şi predicile în afara bisericii. Din ordinul episcopului, sunt arse peste 200 din manuscrisele lui Wyclif. Jan Hus este denunţat Romei. Reprezentanţi a lui Hus la Roma au încercat zadarnic să apere ideilor sale.
În 1410 Papa Ioan al XXIII-lea îl excomunică pe Jan Hus iar în 1411 el este alungat din Praga, ceeace a provocat nemulţumiri şi revolte în oraş. Prin protejarea lui de către rege şi datorită revoltelor populare, Jan Hus poate predica încă un an. El condamnă cruciadele şi bula papală prin care iertarea păcatelor se realiza plătind bani bisericii. În cele din urmă, Jan Hus este nevoit să se refugieze în afara oraşului.
James Hudson Taylor
Dumnezeu l-a folosit pe J. Hudson Taylor, întemeietor şi conducător al Misiunii Centrale din China (China-Inland-Mission, CIM) într-un mod unic, înainte de toate spre deschiderea Chinei interioare pentru mesajul lui Isus Cristos. Când H. Taylor a fost chemat acasă la Domnul în 1905, şi Hunan ca ultima din cele optsprezece provincii, se deschisese pentru lucrarea misionară.
Hudson Taylor s-a născut la 21 mai 1832 în Barnsley, Anglia, ca fiu al unui farmacist. În vârstă de aproape şaptesprezece ani s-a convertit la citirea unui tractat, în timp ce mama lui, plecată la odihnă în depărtare, se ruga pentru el. Tânărul s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu fără rezerve. „Atunci du-te pentru Mine în China!” suna însărcinarea lui Dumnezeu. Deşi până atunci nu ştiuse nimic despre această ţară, a dat urmare acestei chemări şi a plecat în 1853 din însărcinarea unei societăţi misionare de abia întemeiate. Trei ani mai târziu s-a despărţit de această misiune, înainte de toate pentru că aceasta nu şi-a păstrat principiul de a nu face datorii, ci din contră, se încărcase de datorii.
Din această pricină a rezultat aproape inevitabil pentru Taylor necesitatea de a înfiinţa o societate misionară proprie, ai cărei membri erau de acord să nu ceară în nici o situaţie bani de la oameni, ci să se bazeze numai pe promisiunile şi ajutorul lui Dumnezeu.
Dumnezeu a binecuvântat munca acestui bărbat care a lucrat pentru Domnul lui fără odihnă, mânat de o dragoste arzătoare pentru chinezi. Prin credinţă el a lansat o chemare pentru conlucrare şi a găsit pretutindeni ascultare, mai întâi în Marea Britanie, apoi şi în celelalte ţări din Europa, în America, în Australia, în Noua Zeelandă. Peste tot s-au înfiinţat filiale şi cercuri de prieteni ai CIM.
În anul 1858 Taylor s-a căsătorit pentru prima oară. Cu soţia lui Maria a avut o căsnicie foarte fericită, binecuvântată cu cinci copii. Dar suferinţa nu a lipsit. Doi copii au murit de timpuriu, iar în 1870 şi soţia lui.
Cu Jennie Faulding, o misionară, Taylor s-a căsătorit a doua oară. Şi ea i-a fost un ajutor preţios în lucrarea care se extindea tot mai mult.
Era multă bucurie în lucrarea misionară; dar neîntrerupt au fost şi greutăţi, încercări, vremuri de necaz. Cea mai grea încercare a credinţei a trăit-o bărbatul îmbătrânit, cu sănătatea complet dărâmată în timpul răscoalei boxerilor din anul 1900, când soseau zilnic noi veşti despre ucidere şi distrugere. CIM a pierdut în aceste luni 58 de misionari şi 28 de copii.
Încă în acest an Taylor şi-a hotărât succesorul. În 1902 D. E. Hoste a preluat întreaga povară a postului.
În 1903 soţia lui, Jennie, a plecat la Domnul. A fost ultima pierdere personală a lui Taylor. Totuşi sănătatea lui s-a îmbunătăţit încă o dată într-atât încât în primăvara anului 1905 a îndrăznit să călătorească o ultimă oară spre China, însoţit de fiul şi nora lui. În călătoria de vizită Taylor a fost primit în fiecare staţiune cu cea mai mare dragoste şi respect. A mai trăit împlinirea îndelung nutritei lui dorinţe de a face cunoştinţă cu provincia Hunan. Aici, în capitala Changsha, în mod neaşteptat, Dumnezeu l-a dus acasă în 3 iunie 1905.
O viaţă grea, extrem de bogată în lipsuri, dar nesfârşit de plină cu binecuvântare şi bucurie, îşi găsise pământescul sfârşit. Să ascultăm încă două mărturii de la contemporani.
Un misionar, care a lucrat strâns împreună cu Taylor mulţi ani, a scris: „Viaţa lui putea suporta o încercare. În ea nu era nimic întunecat sau ascuns. Cu un om ca el te puteai apuca de orice lucru. N-am întâlnit niciodată pe cineva care să fie mai consecvent – şi eu l-am cunoscut şi l-am observat ani de zile. El umbla înaintea lui Dumnezeu, de aceea viaţa lui era o lumină. Zi şi noapte, literal în fiecare ceas era gata de ajutor. Stăpânirea lui de sine şi sfinţenia lăuntrică erau unice, asta o simţeam toţi”.
Un tânăr candidat misionar a relatat despre o oră de rugăciune pe care a ţinut-o H. Taylor în Londra: „Înfăţişarea lui nu m-a impresionat. Statura lui era subţire şi avea o voce blajină. Ca şi cei mai mulţi tineri credeam că puterea e legată de sonoritate şi că o personalitate de conducător trebuie să impresioneze şi fizic. Dar când el a spus: „Să ne rugăm” şi a rostit rugăciunea de început, părerea mea s-a schimbat complet. Încă nu auzisem pe cineva rugându-se aşa. Era în ea o simplitate, o fineţe, o îndrăzneală, o putere care copleşea şi lăsa să se vadă clar că Dumnezeu îl primise în cercul intim al prietenilor Săi… O asemenea rugăciune era în mod vădit rezultatul lungii lui rămâneri în locul ascuns din preajma lui Dumnezeu”.
Leonard Ravenhill
S-a născut în anul 1907 în Leeds, Yorkshire, Anglia şi a urmat Cliff College din Anglia. A învăţat sub îndrumarea lui Samuel Chadwick. A fost student al Istoriei Bisericii şi expert în domeniul TREZIRII.
În 1939 s-a căsătorit cu o asistentă irlandeză, pe nume Martha. Împreună au avut trei băieţi: Paul şi David sunt lucrători pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, iar Phillip Leonard Ravenhill (1945-1997) a fost un bun cercetator în Smithsonian Institute din Washington, D.C.
În 1950, Leonard şi familia sa s-au mutat din Marea Britanie în Statele Unite ale Americii. Apoi, în 1980, Leonard s-a mutat din nou într-o casă langa Lindale, Texas, foarte aproape de Last Days Ministries (LDM) Ranch unde Leonard a predat în mod regulat.
Printre cei cărora Ravenhill le-a fost mentor, se numără: Ravi Zacharias, Tommy Tenney, Steve Hill, Charles Stanley, Bill Gothard si David Wilkerson.
Referitor la discrepanţele dintre Biserica Nou Testamentală şi viaţa bisericii din timpul său (iar în zilele noastre, aceasta s-a agravat mult mai mult), Ravenhill a accentuat şi a strigat principiile trezirii spirituale biblice, fără nici un compromis, în toate învăţăturile şi cărţile sale. Mesajul său este unul fără compromis, lipsit de frică şi radical. Pentru acei care l-au cunoscut personal a fost o persoană cu adevărat atrăgatoare.
A plecat la Domnul în Noiembrie 1994.
A.W. Tozer : „ Faţă de asemenea oameni, Biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant este că rareori încearca să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o. Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea Bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barba pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să-i facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire. Un om ca el nu este un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie, care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant, care se îndoapă la masă şi râd la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, este un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri aşa cum închizi robinetul la apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu doar când şi cand; pretutindeni, nu ici si colo. Iată de ce omul acesta este diferit. Faţă de Leonard Ravenhill este imposibil să fii neutru. Cei ce-l cunosc se împart în doua tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare.”
David Bercot: “ L-am întâlnit pe Leonard prima dată în 1989, când avea 82 de ani, iar sănătatea lui era foarte şubredă. La prima vedere, nu m-aş fi gândit că Dumnezeu mai poate folosi acest om cărunt şi foarte fragil. Umbla încet şi nesigur, iar uneori avea nevoie de ajutor să se ridice şi să se aşeze pe scaun. Totuşi, imediat după ce şi-a deschis gura, am realizat foarte repede, că am greşit total. La 82 de ani, Leonard încă vorbea cu foc şi convingere şi părea că ochii lui pătrundeau adânc chiar în sufletul meu. În ultimii ani ai vieţii sale, Leonard modera o întâlnire de rugăciune, o dată pe săptămână (mai târziu, o dată pe lună), la care participau în special pastori şi evanghelişti. Unii din aceşti oameni călătoreau chiar şi patru ore pentru a participa la aceste întâlniri de rugăciune. Am participat la aceste întâlniri din 1989 până s-au terminat în vara anului 1994, câteva luni înainte de moartea lui Leonard. De-a lungul anilor în care am participat la aceste întâlniri, nu am plecat niciodată fără să fiu adanc provocat de ceea ce spunea Leonard. Unul din darurile lui era abilitatea de a crea în mod spontan maxime spirituale pătrunzătoare pe masură ce vorbea. Acestea erau scurte, observaţii memorabile despre Dumnezeu, biserică şi lume. Întotdeauna îmi luam un carneţel cu mine la aceste întâlniri pentru a nota aceste observaţii. Iată câteva din acele observaţii pătrunzătoare, din acele întâlniri:
“Un evanghelist de succes atinge sentimentele oamenilor. Un profet adevărat atinge conştiinţa oamenilor”.
“Ultimele cuvinte ale Domnului Isus către biserică (în Apocalipsa) au fost: Pocăieşte-te!” “Un adevărat pastor nu doar arată calea, ci merge pe ea”. “Niciodată nu trebuie să faci reclamă unui foc. Toţi vin alergând acolo unde este un foc. În acelaşi mod, dacă biserica ta arde, nu va trebui să anunţi aceasta. Comunitatea va fi ştiut deja”. “Ioan Botezătorul nu a făcut vreodată vreo minune. Totuşi, a fost mai mare decât oricare din profeţii Vechiului Testament”. “Mă îndoiesc că mai mult de 2% din creştinii declaraţi din Statele Unite sunt cu adevărat născuţi din nou”. “Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. El mistuie mândria, pofta trupească, materialismul şi alte păcate”. ”Sunt numai două feluri de oameni: cei morţi în păcat şi cei morţi faţă de păcat”. (Referitor la întunericul care a învăluit creştinătatea “Când stai într-o cameră întunecoasă, poţi fie să blestemi întunericul, fie să aprinzi o lumânare”. “Copiii îţi pot spune ce zice Canalul 7, dar nu şi ce spune Matei 7”. “Unele femei petrec o jumătate de oră -o ora pregătindu-şi exteriorul (haine deosebite, machiaje etc.) pentru biserică. Ce s-ar întâmpla dacă am petrece toţi acelaşi timp pregătindu-ne în interiorul nostru, pentru biserică cu rugăciune şi meditaţie? “Maturitatea vine din ascultare, nu neapărat odată cu vârsta”. “Singura dată când poţi spune cu adevărat : Cristos este tot ce am nevoie!, este doar atunci când Cristos este tot ce ai”. “De ce ne aşteptăm să fim trataţi în lumea asta mai bine decât a fost tratat însuşi Domnul Isus?” “Trebuie să facem ce putem pentru Dumnezeu, înainte ca El să ne dea puterea să facem ceea ce noi nu putem”. “Biblia este fie radicală, fie demodată”. ”Mărturiile sunt minunate. Dar, atât de adesea vieţile noastre nu se potrivesc cu mărturiile noastre”. “Orice metodă de evanghelizare va merge, dacă Dumnezeu este în aceasta”. “Dacă un creştin nu are necazuri în lume, ceva nu este în regulă”. “Principala mea ambiţie în viaţă a fost să fiu pe lista cea mai dorită de Diavol”. “Când există ceva în Biblie, iar Bisericii nu îi place, îl numesc legalism”. “Poţi avea toată doctrina, în mod corect, şi totuşi să nu ai prezenţa lui Dumnezeu”. “Mulţi pastori mă critică pentru că iau Evanghelia atât de serios. Dar oare cred ei că în ziua Judecăţii, Cristos mă va pedepsi, spunându-mi “Leonard, tu M-ai luat prea în serios?” “Dacă Isus ar fi predicat acelaşi mesaj pe care lucrătorii îl predică astăzi, nu ar fi fost niciodată răstignit”. “Există o diferenţă între a-ţi schimba opinia şi a-ţi schimba stilul de viaţă”. “Seminariile noastre de astăzi produc oameni morţi”. “Cum poţi dărâma întăriturile lui Satan dacă nici măcar nu ai puterea să stingi televizorul?” “Unitatea Bisericii vine din smerenia colectivă”. “Dacă toată Biserica ar fi înşelată, aceasta nu este o scuză pentru tine de a nu-L urma pe Cristos”.
Jonathan Edwards
Jonathan Edwards s-a născut într-un cămin evanghelic puritan, pe data de 5 octombrie 1703, în localitatea East Windsor, Connecticut. A fost al cincilea dintre cei 11 copii care li s-au născut lui rev. Timothy şi Esther Edwards. Educaţia din copilărie l-a cufundat nu doar în studiul Bibliei şi în teologia creştină, ci şi în scriitorii clasici şi în limbile vechi.
Încă de copil, Jonathan a dat semne de ceva deosebit. La vârsta de 6 ani a început studierea limbii latine. La 10 ani a început să scrie eseuri despre insecte şi despre ştiinţele naturale. Mintea sa era activă şi ridica o seamă de întrebări, care remarcau spiritul său de observaţie. Astfel în lucrările lui se găseau întrebări ca acestea: „Din cauză că avem doi ochi, de ce nu vedem dublu? De ce munţii văzuţi de la distanţă sunt albaştri?” Botanica, zoologia, fiziologia, geologia şi astro-fizica erau subiecte care îl interesau în mod deosebit. Mintea sa ascuţită nu se mulţumea cu ştiinţa vremii sale.
Trecând la filozofie, el a ajuns la concluzia că universul pretinde „existenţa eternă a unei minţi atotcuprinzătoare” şi că „nicio fericire nu e solidă şi substanţială afară de fericirea spirituală”.
În adolescenţă, Edwards nu a putut accepta suveranitatea lui Dumnezeu văzută din punct de vedere calvinist. Odată a scris: „Încă din copilărie, mintea mea a fost plină de obiecţii împotriva doctrinei suveranităţii lui Dumnezeu… Mi se părea o doctrină oribilă.” Cu toate acestea, în 1721, a ajuns la o convingere pe care el a numit-o o „încântătoare convingere”. Medita la textul din 1 Timotei 1:17: „A Împăratului vesniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu să fie toată cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin”, şi mai târziu a remarcat: „Când am citit aceste cuvinte, în sufletul meu a coborât un sens al gloriei Fiinţei divine cu totul deosebit de tot ce am experimentat înainte… M-am gândit în sinea mea: «Ce Fiinţă excelentă trebuie să fie, şi cât de fericit aş fi dacă m-aş putea desfăta în acest Dumnezeu şi aş putea fi înălţat la El în ceruri, dacă aş putea fi înghiţit în El pentru totdeauna!» Am îngenuncheat şi I-am cerut lui Dumnezeu să mă facă să mă bucur de El; m-am rugat într-un mod diferit de cum o făcusem până atunci, cu emoţii pe care nu le-am mai avut.” Din acel moment înainte, Edwards s-a desfătat în suveranitatea lui Dumnezeu. El a văzut mai târziu această experienţă ca fiind convertirea lui.
„Nu la mult timp după ce am experimentat pentru prima oară aceste lucruri, i-am povestit tatălui meu despre ce se întâmplase în mintea mea. Am fost destul de impresionat de conversaţia pe care am avut-o împreună, şi după ce aceasta s-a sfârşit, am ieşit să mă plimb singur, într-un loc singuratic de pe păşunea tatălui, pentru a contempla. Şi în timp ce mă plimbam pe acolo, privind la cer şi la nori, mintea mea a fost inundată de un simţ atât de dulce al maiestăţii şi harului glorios al lui Dumnezeu, pe care nu ştiu cum să-l exprim. Parcă le-am văzut pe amândouă într-o dulce legătură; maiestatea şi blândeţea împreună; era o maiestate dulce, şi gentilă, şi sfântă; şi de asemenea, o blândeţe maiestuoasă; o dulceaţă copleşitoare; o tandreţe înaltă, măreaţă şi sfântă.
După aceea, simţul meu cu privire la lucrurile divine a crescut treptat, a devenit din ce în ce mai ager, şi a avut mai mult din acea dulceaţă lăuntrică. Înfăţişarea fiecărui lucru se schimbase; aproape orice lucru părea să aibă o formă plăcută şi calmă, sau o înfăţişare a slavei divine. Excelenţa lui Dumnezeu, înţelepciunea, puritatea şi dragostea Lui parcă apăreau în orice lucru; în soare, în lună şi în stele; în nori, în cerul albastru, în iarbă, flori, copaci; în apă şi în toată natura; ceea ce mă ajuta să-mi concentrez gândurile. Obişnuiam adesea să stau şi să privesc luna încontinuu; iar ziua, petreceam mult timp uitându-mă la nori şi la cer, pentru a privi dulcea glorie a lui Dumnezeu din aceste lucruri; în acest timp, cântam cu glasul scăzut meditaţiile mele despre Creatorul şi Răscumpărătorul. Şi dintre toate lucrările naturii, nimic nu era mai dulce pentru mine decât tunetul şi fulgerul; înainte, nimic nu era mai înfricoşător. Înainte, eram neobişnuit de înspăimântat de tunete, şi copleşit de groază când vedeam că se apropie o furtună; dar acum, din contră, mă bucura. Îl simţeam pe Dumnezeu, ca să spun aşa, încă de la prima ivire a unei furtuni cu tunete; în astfel de ocazii, obişnuiam să fructific momentul şi să mă instalez bine ca să privesc norii, să văd fulgerele jucându-se, şi să aud glasul maiestuos şi teribil al tunetului lui Dumnezeu, care adesea era nespus de antrenant şi mă conducea spre meditaţii dulci la măreţul şi gloriosul meu Dumnezeu. Pe când eram astfel absorbit, întotdeauna mi se părea natural să cânt şi să-L laud în meditaţiile mele, sau să-mi rostesc gândurile în cântări.”
La vârsta de 13 ani a intrat la facultatea Connecticut, renumita Universitate Yale de mai târziu. Deja ştia greaca, ebraica şi latina. Copil fiind deseori se retrăgea la o parte şi petrecea ore întregi în rugăciune. În 1720, înainte de a împlini 17 ani, a absolvit facultatea, reuşind să fie premiantul clasei. Aici la Yale a mai petrecut alţi doi ani studiind teologia. În 1722, deci la 19 ani, a fost aprobat ca predicator. La terminarea studiilor teologice a acceptat pastoratul Bisericii Prezbiteriene din New York, unde a stat doar 8 luni, căci a fost numit profesor asistent la Yale, unde a rămas doi ani. În această vreme s-a îndrăgostit de Sara Pierrepont, fiica unuia din fondatorii Universităţii Yale. La 24 de ani, pe data de 15 februarie 1727, a fost ordinat ca păstor, iar Biserica Congregaţională din Northampton, Mass., una din cele mai prospere comunităţi, l-a chemat ca ajutor de păstor. Solomon Stoddard, bunicul său, avea pastoratul acelei biserici. Şase luni mai târziu s-a dus la New Haven şi s-a căsătorit cu Sara, care avea doar 17 ani.
În anul 1729, fiindcă bunicul său murise, a preluat toate îndatoririle pastoratului. Se ruga de două ori pe zi şi studia 13 ore pe zi. El îşi lua un subiect, după care se ducea la tăiat de lemne în pădure, se plimba sau făcea o altă lucrare şi în timpul acesta medita asupra subiectului ales.
Căminul lor a fost binecuvântat cu 12 copii, de care Sara purta o grijă deosebită ca nu cumva să-l conturbe pe soţul ei de la studii. Ea conducea toate treburile gospodăriei. Un observator al căminului lor spune că „niciodată ea nu a trebuit să strige la copiii lor”. Pe când Whitefield era necăsătorit, a vizitat casa lor şi a remarcat: „O pereche mai potrivită nu am văzut.” De atunci a început să se roage să-i dea Domnul şi lui o Sara.
Edwards avea obiceiul să-şi scrie predicile, iar la amvon le citea. Ataca vehement păcatele vremii şi trâmbiţa judecăţile dumnezeieşti.
În anii 1734-1735, Edwards a văzut câteva dintre mişcările iniţiale ale Primei Mari Treziri. A fost cunoscut ca un promotor al trezirii şi ca „teolog al inimii” după ce a publicat O relatare a lucrării surprinzătoare a lui Dumnezeu (1738), care descria trezirea din biserica lui şi care a slujit drept model pentru promotorii trezirii din America şi Marea Britanie.
Pe data de 4 iulie 1735, se afla în oraşul Enfield, Connecticut, unde poporul s-a adunat să-l asculte. Când a intrat, oamenii, fără prea mult respect, discutau între ei şi râdeau gălăgios. Ba unii chiar îşi băteau joc de el. Predicatorul Wilbur Chapman ne spune ceva despre evenimentele care s-au petrecut în vechea biserică, unde a predicat mişcătorul mesaj: „Păcătoşii în mâinile Dumnezeului aprins de mânie,” având ca text Deuteronom 32:35. El spune despre Edwards: „Avea un manuscris pe care îl ţinea cu amândouă mâinile înaintea feţei, aşa că poporul nu-i putea vedea faţa. Continua cu cititul şi poporul a fost puternic mişcat. Un bărbat a sărit sus şi a mers la banca din faţă, a îngenuncheat şi a strigat: «Domnule Edwards, ai milă de mine». Alţii se ţineau de speteaza băncii lor ca să nu alunece în pierzare. Eu am văzut stâlpii, pe care unii i-au cuprins în braţe, căci li se părea că ziua judecăţii a coborât peste ei”.
Predica aceea a fost memorabilă. A intrat în istorie. Prin ea Dumnezeu a declanşat „Marea trezire spirituală”. Gălăgia şi râsetele zgomotoase de la început au amuţit deodată şi au început oftările şi gemetele, ochii li s-au umplut de lacrimi şi sufletul de groază. Iată câteva pasaje din acea predică:
„Numai mila lui Dumnezeu îi reţine pe cei răi să nu ajungă în iad în orice moment… Dumnezeu are puterea să-i arunce pe cei răi în iad. Poate face aceasta în orice clipă. Mâinile oamenilor sunt neputincioase când El Se scoală. Nici cel mai tare nu poate rezista, nu se poate împotrivi şi nu poate să se scape din mâna Lui. Pe pământ câte un prinţ întâmpină greutăţi pentru a supune pe câte un rebel, care s-a refugiat într-o fortăreaţă şi s-a întărit cu un mare număr de urmaşi. Dar nu se întâmplă aşa ceva cu Dumnezeu. Căci nu există o aşa fortăreaţă care să te poată apăra de puterea lui Dumnezeu.”
„Chiar dacă vrăjmaşii lui Dumnezeu s-ar uni mână în mână şi ar forma o mare mulţime, foarte uşor ar putea fi sfărâmaţi în bucăţi. Ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul sau ca miriştea uscată în calea focului. Cât de uşor e pentru noi să strivim un vierme ce se târăşte pe pământ, atât de uşor este pentru Dumnezeu, atunci când găseşte cu cale să arunce pe cei răi, pe duşmanii Săi, în iad. Căci ce suntem noi să ne gândim că vom putea sta înaintea Aceluia, la a cărui certare, pământul se cutremură şi stâncile se prăbuşesc?”
Prin această predică Duhul Sfânt a lucrat convingerea de păcat în membrii bisericii şi i-a trezit. O groază de iad a pus stăpânire pe toţi. Despre unii din diaconii bisericii şi dintre membri se spune că au îmbrăţişat stâlpii bisericii şi îngroziţi strigau după mila Domnului, căci li se părea că deja alunecă în iad. Aşa a început „Marea trezire spirituală”.
Toată lucrarea era dumnezeiască, căci Edwards doar citea predica. Nu vorbea înflăcărat şi nu făcea nici cel mai mic gest.
Stilul lui era concis şi ţintea la trezirea conştiinţei. El era un om raţional, nu sentimental, de aceea nu apela la emoţii. Era convins de depravarea firii pământeşti, îşi dădea seama de împietrirea inimii ascultătorilor săi, de completa lor nepăsare faţă de Dumnezeu şi era conştient că numai printr-o confruntare puternică a poporului cu păcatele sale şi cu consecinţele grozave vor putea să fie şocaţi, treziţi ca să se pocăiască. Ca profeţii Vechiului Testament, prin predicile sale stârnea groaza de Domnul din pricina păcătoşeniei lor, ca, treziţi fiind, să primească dragostea Sa şi să fie mântuiţi. Predicile sale erau directe, tăioase, fără înflorituri poetice, fără gesturi dramatice, fără citate din filozofi, ci numai cu citate biblice, puternic raţionale şi însoţite de puterea Duhului Sfânt, care făcea Cuvântul să sfărâme stânca. Pregătirea unei predici era istovitoare pentru el. Îi lua o zi întreagă de 12-13 ore. Aşa se explică faptul că ele au rămas peste veacuri. Pentru el pregătirea avea două laturi: aceea a minţii prin studiu şi aceea a sufletului prin rugăciune.
Se spune că duminică înainte de a ţine acea predică neuitată, care a fost ca o scânteie ce a aprins pădurea, el a îngenuncheat şi s-a rugat mult. Era cumva în dubiu dacă să ţină sau nu acea predică. Ştia că poporului îi plăcea să vorbească despre alegere, subiectul mult discutat în acea vreme, iar mesajul lui ar fi neplăcut poporului. După multă rugăciune s-a ridicat de pe genunchi hotărât să predice ce vrea Domnul, nu ce vrea poporul. Duhul Domnului l-a biruit întâi pe el, apoi a biruit prin el pe alţii.
Autorul cărţii Marile treziri ale Americii spune că trezirea a început cu o tânără. De la ea, focul trezirii a trecut la ceilalţi tineri, apoi la cei bătrâni. Trezirea a cuprins întreg oraşul. Un deosebit interes faţă de lucrurile spirituale a pus stăpânire pe toţi. Nu se mai discuta despre afaceri sau despre cele trecătoare, ci despre cele veşnice. Lumea a început să caute pe Dumnezeu. Cei treziţi mărturiseau celorlalţi cum Dumnezeu a lucrat în viaţa lor. Clădirea bisericii a devenit neîncăpătoare. În timp de şase luni au fost 300 de convertiţi din populaţia de 1100 a orăşelului lor.
De aici trezirea – ca un foc purtat de vânt – a trecut la alte oraşe. Robert Flood în cartea sa Oameni care au format America spune că în timp de doi ani, 1740-1742, între 25.000-50.000 au fost adăugaţi ca membri la bisericile din New England. Acesta a fost un număr mare, ţinând seama că populaţia în New England pe atunci era abia de 340.000 locuitori. Hitchcock spune că trezirea care a început în Northampton curând s-a răspândit în coloniile de sus şi de jos şi a devenit cunoscută ca Marea trezire, cea mai mare deşteptare spirituală din istoria Americii.
Trezirile larg răspândite din anii 1730 şi 1740 au stimulat una dintre cele două perioade roditoare ale scrierilor lui Edwards. În această perioadă, Edwards a devenit foarte cunoscut ca predicator al trezirii, subscriind la o interpretare experienţială a teologiei reformate care sublinia suveranitatea lui Dumnezeu, depravarea umanităţii, realitatea iadului şi necesitatea unei naşteri din nou. În timp ce criticii au asaltat convingerile multor presupuşi convertiţi ca fiind iluzorii şi chiar o lucrare a diavolului, Edwards a început să apere aceste treziri. În Semnele distinctive ale unei lucrări a Duhului lui Dumnezeu (1741), Câteva gânduri cu privire la actuala trezire, Tratat privind emoţiile religioase (1746), şi Viaţa lui David Brainerd (1749), el a căutat să arate semnele adevăratei evlavii şi ale celei false.
Iată ce mărturiseşte Edwards cu privire la o experienţă personală din timpul acestor ani în care Domnul a lucrat prin el:
„Pe când mă plimbam prin pădure pentru a mă menţine în formă, în 1737, după ce am descălecat într-un loc mai retras, aşa cum aveam deseori obiceiul, pentru a mă plimba şi a contempla şi a mă ruga, am avut o viziune care pentru mine a fost extraordinară, a slavei Fiului lui Dumnezeu, ca Mijlocitor între Dumnezeu şi om, şi a harului minunat, măreţ, curat şi sfânt şi a dragostei Lui şi a umilei şi blândei Lui supuneri. Acest har care a apărut atât de calm şi de slăvit, s-a ivit măreţ deasupra cerurilor. Mai aproape decât puteam eu să-mi dau seama, persoana lui Hristos mi s-a arătat înconjurată de o strălucire copleşitoare şi atât de măreaţă încât mi-a înghiţit toate gândurile şi conceptele, fapt care a continuat timp de o oră; aşa încât, în tot acest timp lacrimile îmi curgeau şuvoi şi plângeam în hohote. Am simţit cum dogoarea sufletului se goleşte şi este anihilată într-un fel pe care nu aş şti cum să-l exprim altfel; să stai întins pe jos şi să fii plin doar de Hristos; să-L iubeşti cu o dragoste sfântă şi curată; să te încrezi în El; să trăieşti prin El; să-I slujeşti şi să fii perfect sfinţit şi curăţit, cu o neprihănire divină şi cerească.”
Prin anul 1744, mişcarea de trezire a încetat. Timp de patru ani Jonathan Edwards nu a avut niciun nou convertit. W. Glyn Evans, în cartea sa Profiluri de lideri ai trezirii, spune că după 1748 unii au început să critice măsurile lui Jonathan Edwards şi să ceară reinstaurarea „Legământului de jumătatea drumului”, prin care şi cei neconvertiţi puteau fi primiţi ca membri ai bisericii, fără să aibă dreptul de vot şi la masa Domnului. Edwards s-a opus acestui legământ şi a încercat să impună calificări mai stricte pentru admiterea la Cina Domnului. Însă ceilalţi au ridicat o opoziţie tot mai mare, iar pe data de 22 iunie 1750, după 23 de ani, Edwards a trebuit să părăsească pastoratul bisericii din Northampton.
De la acea dată, el a trecut ca misionar la indienii din Stockbridge, un sat din Massachusetts. Colegii lui academici l-au acuzat că îşi iroseşte acolo, în pustiu, abilităţile intelectuale, dar acolo, în timp de şapte ani, el a scris o seamă de cărţi care au influenţat generaţiile următoare. Lucrarea lui a fost binecuvântată şi printre indieni, căci mulţi au fost convertiţi. Pe lângă faptul că a avut o pregătire academică foarte înaltă, a avut şi o minte sclipitoare şi a ştiut să dea mesajul Evangheliei în limbajul cel mai simplu, ca să fie înţeles de indieni.
În toamna anului 1757, Edwards a fost ales preşedinte al Universităţii Princeton (pe atunci era Colegiu). După multe insistenţe, el a acceptat chemarea şi pe data de 16 februarie 1758 s-a mutat la New Jersey. La scurt timp după ce şi-a început activitatea, s-a îmbolnăvit şi o lună mai târziu, pe 22 martie 1758, în vârstă de 55 ani, a plecat în veşnicie.
John Wycliffe
John Wycliffe, care a trăit în timpul domniei regelui Edward III, în 1372, a fost profesor la Universitatea din Oxford. Într-o vreme în care doar puţini oameni s-au bucurat de educaţie, Wycliffe a fost cunoscut pentru erudiţia sa în filozofie şi religie.
În această perioadă creştinismul era într-o situaţie tristă. Deşi toată lumea cunoştea numele Cristos, putini îi înţelegeu învăţătura. Credinţa, mângâierea, folosul Legii,lucrările lui Cristos, slăbiciunea omenească, Duhul Sfânt, puterea păcatului, lucrările harului, mântuirea prin credinţă si libertatea creştinului nu au fost pomenite niciodată în Biserică. În schimb, Biserica era preocupată doar de ceremoniile vizibile şi tradiţiile omeneşti. Oamenii îşi petreceau toată viaţa îngrămădind ceremonie după ceremonie în dorinţa de a căpăta mântuirea, fără să ştie că o puteau primi doar cerând-o. Oamenii simplii, needucaţi, care nu cunoşteau Scriptura, se mulţumeau să cunoască ce le spuneau pastorii, iar aceştia erau preocupaţi să îi înveţe doar lucrurile venite de la Roma, majoritatea învăţăturilor fiind date spre folosul propriului lor ordin şi nu pentru slava lui Cristos.
Văzând că Evanghelia lui Cristos este pângărită de greşeli şi invenţii ale acestor episcopi şi călugări, s-a hotărât să facă tot ce-i stă în putere ca să schimbe situaţia şi să-i înveţe pe oameni adevărul. S-a luptat mult ca să declare în mod public faptul că intenţia sa era doar să scape Biserica de idolatrie, mai ales în ceea ce priveşte sacrementele şi împărtăşania.
Acest lucru a înfuriat desigur pe călugări, ale căror ordine au devenit avute în urma câştigurilor intrate din oficierea cereminiilor şi plata serviciilor lor. În curând preoţii şi episcopii s-au alăturat nemulţumiţilor, urmaţi de arhiepiscopul Simon Sudbury, care a întrerupt salarizarea lui Wycliffe şi i-a poruncit să nu mai predice împotriva Bisericii. Când nici măcar acest lucru nu s-a dovedit eficient, arhiepiscopul a apelat la Papă. Însa Wycliffe a continuat să-şi expună gândurile în predicile adresate poporului; regele Edwar purta simpatie faţă de predicile sale dar s-a putut bucura şi de spijinil unor nobili ca John de Gaunt, Ducele de Lancaster, fiul regelui şi Lordul Henry Percy.
Învaţăturile lui Wycliffe pot fi sumarizate în următoarele puncte, preluate din predicile sale:
– Sfânta euharistie, după rugăciunea de consacrare, nu este chiar trupul lui Cristos;
– Biserica Romei nu este mai importantă decât orice altă Biserică, şi lui Petru nu i-a fost dată mai multă putere de către Cristos decât altor apostoli;
– Papa nu are mai multă putere decât orice alt preot;
– Evanghelia este suficientă fiecărui om, fără alte reguli adăugate de oameni şi fără adăugiri la Evanghelie;
– Nici Papa şi nici o altă faţă bisericească nu are puterea sau dreptul de a pedepsi pe păcătoşi.
În 1377 i s-a ordonat lui Wycliffe să apară în faţa episcopilor săi şi să răspundă acuzaţiilor aduse de aceştia, din moment ce el a continuat să predice despre aceste lucruri deşi i se interzisese. Wycliffe s-a înfăţişat înaintea lor în ziua de joi, 19 februarie 1377, însoţit de patru călugări învăţaţi, Ducele de Lancaster şi Lordul Henry Percy, care era Lord Mareşalul Angliei.
Catedrala Sf.Pavel a fost înconjurată de o mare mulţime care s-a adunat ca să ajungă la Capela Doamnei Noastre, unde autorităţile bisericeşti erau în aşteptare. După câteva minute, Ducele de Lencaster şi lordul Percy s-au implicat într-o discuţie fierbinte cu episcopul, cu privire la Wycliffe, dacă el ar trebui să stea în picioare sau să şadă în timpul audierilor. În curând cearta a lăsat loc ameninţărilor, toţi cei prezenţi s-au alăturat grupurilor antagoniste şi conciliul a trebuit să fie dizolvet încă înainte e ora 9. Wycliffe a scăpat astfel de pedeapsa pentru cazurile sale. În curând a murit regele Edward III şi tronul a fost ocupat de nepotul său, Richard al II-lea. Ducele de Lancaster şi Lordul Percy au renunţat la slujbele lor guvernamentale şi s-au retras din viaţa publică, dar Wycliffe încă se putea bucura de sprijinul multor nobili. În 1377 Papa Grigorie a trimis un mesaj la Universitatea din Oxford, în care o mustra pentru că a lăsat ca învăţăturile lui Wycliffe să prindă rădăcină şi cerea ca Wycliffe să fie redus la tăcere. Acest lucru l-a încurajat pe arhiepiscopul de Canterbury şi pe elţi episcopi, care s-au hotărât să se întâlnească şi să cadă de acord asupra modului în care va fi pedepsit Wycliffe.
În ziua în care acesta urma să fie audiat, un bărbat pe nume Lewis Clifford, care era un membru al Curţii, fără însă a avea prea multă putere, s-a dus la episcopi şi i-a avertizat foarte serios să nu îl condamne sub nici o formă pe Wycliffe. Episcopii au fost atât de uluiţi de această cerere încât nu au luat nici o atitudine împotriva lui Wycliffe în acea zi.
Secta lui a început să creasca în ciuda opoziţiei Bisericii. Unele persoane autoritare de le Oxford au încercat să îl facă să tacă, alţii l-au sprijinit cât au putut, iar Biserica l-a declarat eretic şi i-a ameninţat pe partizanii lui cu excomunicarea. O perioadă de timp Wycliffe ori a stat exilat, ori a stat ascuns, dar s-a întors în parohia sa înainte de a muri in 1384.
În 1415 Sinodul de la Constanz l-a declarat eretic notoriu pe Wycliffe, care a murit în erezia sa şi s-a dispus mutarea oaselor sale din pamântul sfinţit. În 1425 ramaşiţele sale au fost deshumate, oasele i-au fost arse si aruncate în râu, Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul învăţăturii lui John Wycliffe nu vor fii nimicite niciodată.
Deşi regele Richard s-a lăsat influenţat de Papa Urban şi Papa Bonifaciu IX si a publicat câteva decrete împotriva doctrinelor protestante, nu exista nici o mărturie ca cineva să fi fost condamnat la moarte pentru doctrine în timpul domniei sale.
John Wesley
John Wesley (n. 17 iunie 1703 – d. 2 martie 1791) a fost un pastor anglican şi un teolog creştin care a fost un lider de început al mişcării metodiste.
John Wesley
Metodismul a avut trei etape de dezvoltare: prima la Universitatea Oxford odată cu fondarea „Clubului Sfânt”; cea de-a doua în timp ce Wesley a fost preot paroh în Savannah, Georgia, şi a treia la Londra după întoarcerea lui Wesley în Anglia. Mişcarea s-a format în timpul celei de a treia etape de dezvoltare la începutul anilor 1740 când Wesley, împreună cu alţii, cum ar fi George Whitefield, a început predica lui itinerantă şi, ulterior, a devenit fondator de societăţi religioase pentru formarea de credincioşi. Aceasta a fost prima mişcare evanghelică de larg succes din Regatul Unit. Wesley a creat legături cu societăţi de pe întreg teritoriul Angliei, Scoţiei, Þării Galilor, Irlandei şi, mai târziu s-a răspândit în alte părţi ale lumii vorbitoare de limbă engleză şi în afara lor. El a împărţit societăţile sale religioase în continuare în clase şi grupuri de responsabilitate şi de instruire religioasă extrem de active. Metodiştii, sub direcţia lui Wesley, au devenit lideri în multe probleme de justiţie socială ale timpului, inclusiv reforma închisorilor şi mişcarea aboliţionistă. Forţa lui Wesley ca teolog rezidă în capacitatea sa de a combina poziţii teologice aparent opuse.
Cea mai mare realizare teologică a sa a fost promovarea a ceea ce el a numit „perfecţiunea creştină”, sau sfinţenia inimii şi vieţii. Wesley a insistat asupra faptului că în viaţa lui, creştinul ar putea ajunge la un stadiu în care dragostea lui pentru Dumnezeu, sau dragostea lui perfectă, va ajunge să-i stăpânească inima în mod suprem. Teologia lui evanghelică, în special concepţia lui asupra perfecţiunii creştine se sprijinea ferm pe teologia sa sacramentala. El a insistat permanent asupra folosirii generale a căilor de mântuire (rugăciunea, Scriptura, meditaţia, Sfânta Împărtăşanie, etc) ca mijloc prin care Dumnezeu transformă pe cel credincios. Pe parcursul vieţii, Wesley a rămas în cadrul Bisericii Anglicane şi a insistat asupra faptului că mişcarea sa se încadrează în limitele Bisericii Anglicane. Modul nonconformist în care se folosea de politica bisericii i-a creat dispute cu mulţi din sânul Bisericii Anglicane, deşi către sfârşitul vieţii a fost respectat de mulţi.
John Fletcher
Născut în Elveţia în 1729 şi educat în această ţară, Monsieur de la Fléchère – acesta era numele său original – a arătat zel pentru lucrarea lui Dumnezeu încă din tinereţe. A fost unul din tinerii care nu s-au temut să fie consideraţi religioşi.
După ce a sosit în Anglia în 1750, a luat imediat legătura cu cei care gândeau la fel. În curând, în St. Albans – printr-o ocazie favorabilă – a întâlnit o doamnă născută din nou care l-a încurajat atât de mult să caute o experienţă de durată cu Cristos, încât el a considerat foarte importantă aderarea sa la neînţeleşii metodişti. Fără îndoială că principiile dogmatice ale creştinilor din patria lui i-au influenţat opiniile despre viaţă şi moarte. Cu toate acestea, tovărăşia celor doi fraţi Wesley şi a lui George Whitefield a furnizat baza pentru dorinţa pe care o avusese întotdeauna, aceea de a-L cunoaşte mai mult şi mai adânc pe Mântuitorul.
Imediat după hirotonirea sa în martie 1757, acest tânăr plăcut – care nu împlinise încă treizeci de ani – s-a oferit să-l însoţească pe John Wesley în călătoriile lui. Acest lucru a fost un răspuns direct la rugăciune, şi l-a ajutat să-şi câştige un loc în inimile celor doi fraţi Wesley; energia, farmecul, sinceritatea şi gândirea sa limpede au fost o sursă de încurajare în timpul celor trei ani care au urmat.
Apoi, considerând că sosise timpul să ocupe un loc stabil de preot, şi-a ales mica localitate Madeley drept cămin. Aceasta era singura biserică deschisă pentru el şi, în acelaşi timp, parohia care avea cele mai mari pretenţii de la vicarul ei, deşi oferea cea mai mică recompensă financiară. Timp de douăzeci şi cinci de ani, din 1760, Fletcher a lucrat aici: urât, iubit, blestemat, adorat, persecutat şi neînţeles, a împărtăşit soarta oamenilor de jos cu remarcabilă răbdare. Deşi în zilele acelea existau şi biserici mari, cu membri numeroşi, care ofereau salarii bune, el a căutat o comunitate care să aibă nevoie de el. Iubirea pentru lucrurile materiale, atât de întâlnită în secolul XX, nu îi era necunoscută acestui preot atât de educat, dar chemarea de a renunţa la sine însuşi în fiecare zi era mai puternică. O asemenea hotărâre într-o congregaţie abandonată (fiindcă aceasta este descrierea corectă a situaţiei din Madeley în momentul în care a intrat el în scenă) poate avea doar două rezultate: eşecul total, sau victoria deplină; Dumnezeu a îngăduit ca, în colţul acesta jalnic din via Sa, lucrarea să fie înviorată.
În primul an de lucrare, noul vicar necăsătorit a trăit într-o singurătate cruntă şi a avut foarte puţini participanţi la serviciile divine. Totuşi, fiindcă credea că Domnul îi cerea să fie credincios, chiar dacă parohia s-ar fi redus la un singur enoriaş, el a mers înainte. A trecut prin zile de descurajare; săptămâni întregi, s-a luptat cu întrebarea: „Oare fac voia lui Dumnezeu?” Ştiind că era absurd să se lase pradă îndoielii care îl copleşea, îşi continua strădaniile în fiecare zi. În cele din urmă, după luni întregi de rugăciuni fierbinţi, primind din când în când câte o neînsemnată binecuvântare, a văzut că acela era locul în care îl chemase Dumnezeu, chiar dacă nu primise încă un răspuns vizibil.
Madeley era plin de oameni cârtitori şi ignoranţi; Fletcher văzuse prea bine acest lucru încă de la prima sa vizită, înainte de a accepta parohia. Orice alt preot, lipsit de principiile înalte ale acestui entuziast, s-ar fi gândit bine înainte de a menţiona asemenea probleme de la amvon. John Fletcher nu a încetat să predice împotriva plăcerilor zilnice ale enoriaşilor săi: beţia, chefurile, încăierările şi imoralitatea generală! De aceea, nu este surprinzător că a întâmpinat multe atacuri de toate felurile. Totuşi, această abordare nu a fost greşită; dovadă stă faptul că, după doi ani, localitatea Madeley se schimbase foarte mult. Orăşelul de ţară a cărui locuitori nu ştiau ce înseamnă decenţa, unde se râdea de orice formă de religie, a devenit un loc sfânt; biserica era plină în fiecare duminică, atât dimineaţa, cât şi seara. Putem să presupunem că predicarea lui nu s-a limitat la acuzaţii, şi că lucrarea Cuvântului a fost însoţită de multă rugăciune. Ca şi Richard Baxter din Kidderminster, ca şi alţii asemenea lui, John Fletcher a găsit secretul lucrării pastorale.
Reţeta succesului său pare să fi fost rugăciunea de mijlocire, consacrarea personală în faţa lui Cristos, studiul intens al Scripturii, grija socială pentru turmă şi zelul cu care vizita pe orice persoană confruntată cu vreun necaz. Avea un colţ special în biroul său, dedicat rugăciunii; acolo stătea în genunchi ore întregi în fiecare zi – peretele din faţă poartă semnele cererilor lui chinuitoare. Dedica două nopţi pe săptămână lecturii, străduindu-se să obţină o mai bună cunoaştere a credinţei creştine, şi stătea treaz până în zori, când se retrăgea pentru câteva ore de somn, copleşit de oboseală. Organiza acţiuni de binefacere, şi el însuşi lucra mult în folosul bătrânilor, săracilor, muribunzilor, văduvelor şi orfanilor. Dovedea o compasiune tipic evanghelică pentru nevoile sociale ale celor din jur, şi sacrifica totul pentru ca viziunea lui să devină realitate. Dăruirea lui era atât de considerabilă, încât îi rămânea foarte puţin din salariu pentru întreţinerea casei şi mâncare.
După opt ani de la sosirea lui la Madeley, contesa de Huntingdon i-a cerut domnului Fletcher să devină rectorul noului colegiu înfiinţat de ea pentru studenţii în teologie. Aceasta nu era o onoare neînsemnată, fiindcă existau alţi preoţi pe care distinsa doamnă îi cunoştea mai bine, şi care împărtăşeau pe deplin vederile ei teologice. Totuşi, orice onoare pământească pare să fi fost de mică importanţă pentru acest om excepţional; el nu a apreciat nici un lucru doar din punct de vedere omenesc. A acceptat această slujbă cu condiţia de a lucra cu jumătate de normă; dorea să rămână vicar de Madeley, şi să-şi continue lucrarea pastorală. Contesa, pusă să aleagă între a accepta condiţiile lui sau a renunţa la el, a fost de acord până la urmă cu oferta lui. Nu ştia ce binecuvântări aveau să urmeze acestei angajări. Studenţii au mărturisit că nu ştiau uneori dacă erau în lumea aceasta, sau în cea viitoare. Zile la rând, nu făceau altceva decât să caute faţa Mântuitorului ore întregi. Cu anumite ocazii, nu se atingeau câte o săptămână de cărţile lor. Vizitele rectorului la colegiu erau zile ale Cincizecimii; mărturisiri voluntare, cercetări ale inimii şi minunate întâlniri de rugăciune erau în mod natural la ordinea de zi. Această purtare poate părea ciudată celor care ştiu că John Fletcher era un oponent al fanatismului, şi un susţinător înfocat al nevoii studenţilor şi oamenilor de a fi la curent cu evenimentele contemporane. Considerând că existau destui profesori competenţi în cadrul colegiului, Fletcher s-a purtat ca un pastor care vine în vizită şi întăreşte credinţa candidaţilor la hirotonire. Cunoscând problemele practice pe care aveau să le întâlnească în parohii, considera că aveau nevoie de o profundă cunoaştere personală a Fiului lui Dumnezeu. El îi îndemna să-L caute pe Dumnezeu, ca să poată deveni părtaşi ai făgăduinţelor divine şi simboluri vii ale puterii Celui Atotputernic.
Trezirea spirituală care a cutremurat colegiul Trevecca în timpul lucrării sale ar fi continuat dacă nu ar fi izbucnit o mare controversă în sânul metodiştilor. Deşi această divizare teologică se pregătea de câţiva ani, amărăciunea ei a ieşit la iveală în 1770. Acum este uşor să vezi că lipsa de înţelepciune, răceala, nerăbdarea şi greşelile gramaticale erau adevăratele motive din spatele întregii probleme. În mijlocul acestor certuri, o asemenea diagnosticare calmă era imposibilă. John Fletcher a făcut tot ce-i stătea în putinţă ca să repare spărtura şi să vindece rănile; eforturile sale, deşi apreciate de toţi cei implicaţi, nu au dus la nimic; oamenii se hotărâseră, şi domnea un spirit neînduplecat şi dezagreabil. Fletcher s-a trezit într-o tabără opusă faţă de contesa de Huntingdon şi s-a simţit obligat să demisioneze. Aceasta a fost o hotărâre plină de tristeţe pentru el, şi un şoc din care colegiul şi-a revenit cu greu; totuşi, era o problemă de principii, şi demisia nu a putut fi evitată. Enoriaşii lui de la Madeley s-au bucurat tot atât de mult pe cât au plâns studenţii de la Trevecca.
John Fletcher nu dorea să se pronunţe asupra unei probleme până nu era sigur de fapte. Când era pe deplin sigur de adevărul descoperit, puteai fi sigur că îl va prezenta peste tot. Un asemenea zel, combinat cu capacităţile lui naturale, l-a făcut să fie un scriitor prolific. Drept urmare, putem încă să vedem cât de frumos poate vorbi cineva despre duşmanii săi sau despre eretici. Toate broşurile, pamfletele, predicile şi tezele lui sunt scrise cu nemăsurată dragoste creştină şi cu cea mai nobilă curtenie; atacurile lui făţişe la adresa celor mai mari erezii din zilele acelea (printre care şi unitarianismul) sunt capodopere de claritate, adevăr şi dragoste neobişnuită pentru sufletele celor amăgiţi de asemenea minciuni. În loc să-i umilească pe duşmanii lui teologici (practică obişnuită în zilele acelea), îi făcea să se simtă doriţi de Mântuitorul său. Această abordare a făcut ca mulţi adepţi ai amăgirii să caute să înţeleagă mai bine Scripturile. Controversele moderne s-ar fi stins mai repede dacă personalităţile creştine implicate ar fi urmat exemplul domnului Fletcher.
Atitudinea lui neschimbată faţă de bani şi de orice formă de bogăţie lumească trebuie să le fi părut de neînţeles contemporanilor lui; nu era niciodată impresionat de ofertele de lux şi comfort. De fapt, doar fiindcă o „anumită tânără doamnă” era bogată, el a refuzat dragostea singurei femei cu care s-ar fi putut căsători. Numai după ce domnişoara Bosanquet a fost dezmoştenită de familia ei pentru vederile evanghelice, lucru care se întâmpla la douăzeci şi cinci de ani de la prima lor întâlnire, Fletcher a rupt tăcerea şi a făcut mult-aşteptata cerere în căsătorie. Chiar şi atunci, a spus clar că, deşi o iubea demult, doar sărăcia în care ajunsese acum făcuse posibilă căsătoria lor!
S-au căsătorit în 1781, când mirele avea cincizeci şi doi de ani. A fost o căsătorie binecuvântată şi acceptată cu drag în Madeley, chiar dacă mireasa era din Leytonstone şi nu o localnică. E foarte trist că o asemenea căsătorie fericită a fost întreruptă de moarte după doar trei ani şi nouă luni. Pe toată durata vieţii sale pastorale, John Fletcher a dovedit o remarcabilă putere spirituală în timpul predicării; fără îndoială că a primit ungerea divină şi a vorbit cu puterea Duhului Sfânt. Congregaţia lui obişnuită a crescut în salturi, tinerii şi bătrânii fiind foarte afectaţi la fiecare serviciu divin; lacrimile erau ceva obişnuit. Nu conta unde ajungea în Insulele Britanice, nici limba vorbită de oameni, rezultatul era acelaşi; pe continent, în parohia lui, întreaga audienţă era adusă într-o stare de deplină convingere. Uneori congregaţia rămânea pe loc ore întregi după terminarea predicii, fiindcă tânjeau cu toţii după harul divin care să urmeze pocăinţei.
Când s-a descoperit că suferea de tuberculoză, a rămas la fel de liniştit, declarând – cu simplitatea unui copil – că avea nevoie de pedeapsa divină. În loc să se odihnească sau să joace rolul pacientului, a pornit într-un turneu de predicare în Elveţia, ca să împărtăşească compatrioţilor săi lucrurile pe care i le arătase Dumnezeu în ultimii ani. A îndurat suferinţa aşa cum îndurase neînţelegerea; în ciuda firii lui sensibile, a fost în stare să rămână liniştit în orice criză, prin ajutorul lui Dumnezeu.
Moartea lui în 1785, la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, a fost timpurie şi prematură; a trăit ca o flacără şi s-a stins mai repede decât trebuia; toată ţara a fost îndurerată de pierderea lui. John Wesley a promis să scrie istoria vieţii lui cât mai repede, pentru ca experienţa acestui bărbat să rămână pentru posteritate. Un an mai târziu, la vârsta de optzeci şi trei de ani, John Wesley se achita de această îndatorire. În manuscrisul său detaliat Wesley scria: „Nu am cunoscut pe nimeni atât de profund şi total consacrat lui Dumnezeu… şi nici nu mă aştept să cunosc, înainte de veşnicia ce va să vină”.
Jean Calvin
Jean Calvin, sau pur şi simplu Calvin (n. 10 iulie 1509, Noyon — d. 27 mai 1564, Geneva) a fost un reformator religios francez. Alături de Martin Luther, a fost unul din iniţiatorii Reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice romane. Calvin a dezvoltat o doctrină – Calvinismul – relativ diferită de aceea a lui Luther, în special în ceea ce priveşte practicarea cultului, considerată o radicalizare a lutheranismului.
Jean Calvin s-a născut cu numele de Jean Cauvin la Noyon, în Picardia, Franţa. Martin Luther a scris cele 95 de teze în 1517, când Calvin avea 8 ani.
Tatăl lui Calvin, paznic al episcopului Noyon, l-a trimis la colegiul De la Marche şi apoi în continuare la Sorbona din Paris, pentru a studia dreptul. În 1532 devine doctor în drept la Universitatea din Orléans. Prima sa lucrare publicată a fost un comentariu al lucrării filozofului roman Seneca De clementia. Adoptă curând principiile Reformei, pe care, începând din 1532, începe să le propage la Paris. Ameninţat cu închisoarea, se refugiază la Nérac, sub protecţia Margaretei de Navarra, favorabilă protestantismului. În 1534, în urma persecuţiilor suferite de protestanţii francezi, numiţi şi hughenoţi, este nevoit să părăsească Franţa.
După peregrinări în Basel, Ferrara şi din nou la Paris, în 1536, convins fiind de reformatorul Guillaume Farel, Calvin se stabileşte definitiv la Geneva, unde este numit profesor de teologie. A trăit aici aproape jumătate din viaţă.
Principala operă a lui Calvin în istoria literaturii Reformei:
Învăţământul religiei creştine
– publicată în latină (Christianae religionis institutio) în 1536 la Frankfurt am Main (ediţia definitivă: 1559)
– publicată în franceză (Institution de la religion chrétienne) în 1541 la Geneva (ediţia definitivă: 1560)
Alte scrieri:
– De Clementia – un comentariu asupra operei cu acelaşi nume de Seneca (1532)
– Psychopannychia – împotriva sectei anabaptiste (1534)
– Catehismul Bisericii din Geneva
Calvin a publicat între altele şi diverse volume de comentarii ale Bibliei.
Calvin nu recunoaşte decât două sacramente (Taine): Botezul şi Comuniunea (Împărtăşania). Respinge dogma prezenţei reale a „trupului şi sângelui Domnului” în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia episcopatului, etc. Predicatorii sunt aleşi de către credincioşi şi fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleşilor şi celor condamnaţi la „judecata din urmă”, respingând astfel complet liberul arbitru. Publicaţiile lui Calvin au difuzat ideile sale asupra unei biserici corect reformate, în multe părţi ale Europei. Calvinismul a devenit religia majorităţii populaţiei în Scoţia, Olanda şi părţi din Germania de nord şi a avut o influenţă mare în Ungaria şi Polonia. Majoriatea coloniştilor de pe coasta atlantică americană şi din New England erau calvinişti, inclusiv puritanii şi coloniştii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calvinişti olandezi (deşi câţiva erau de origine franceză sau portugheză), care erau cunoscuţi cu numele de Afrikaans. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calvinişti din Noua Scoţie. John Marrant a organizat acolo o congregaţie sub auspiciile lui Huntingdon Connexion. Coloniştii erau în mare parte loialişti negri, afro-americani care au luptat pentru britanici în timpul revoluţiei americane.
Jean Calvin a călătorit la Strasbourg şi mai târziu prin cantoanele Elveţiei. Aflat la Geneva, Guillaume Farel l-a rugat să-l ajute la reforma bisericii. Calvin a scris despre rugămintea lui Farel: „M-am simţit de parcă Dumnezeu din cer şi-a pus mâna sa măreaţă pe mine pentru a mă opri din cursa mea”. După optsprezece luni, reformele prea severe lui Calvin şi Farel şi amestecul lor în treburile statului au dus la exilarea celor doi.
Timp de trei ani, Calvin activează la Strasbourg în biserica Hughenoţilor francezi. Calvin a fost invitat mai târziu să se întoarcă la Geneva. El a reorganizat structura religioasă şi politică a oraşului, după bazele Bibliei, cu miniştri, învăţători, sfat al bătrânilor şi diaconi. În 1559 Calvin a fondat o şcoală pentru educaţia copiilor şi un spital pentru nevoiaşi, precum şi Academia din Geneva sub rectoratul lui Teodor Beza.
Calvin a pus bazele unui guvernământ teocratic protestant intolerant, instituind o represiune severă a adversarilor reformei, mergând până la exil sau pedeapsa cu arderea pe rug (de ex. Michel Servet, acuzat de erezie privind dogma Sfintei Treimi). Femeile erau obligate să se îmbrace în negru şi nu aveau voie să se fardeze. Bazat pe texte din Vechiul Testament, a pornit o adevărată campanie de vânătoare a vrăjitoarelor şi de combatere a magiei, recurgând la tortură pentru recunoaşterea vinovăţiei. Constituţia statului teocratic al Genevei – astăzi l-am numi „fundamentalist religios” – prevedea pedeapsa cu moartea pentru blasfemie, erezie şi vrăjitorie. În anul 1545, în timp de câteva luni, 45 de femei au fost arse de vii ca vrăjitoare în faţa caselor pe care le-ar fi fermecat, după ce fuseseră torturate. În 1602, Anton Praetorius, un pastor calvinist din Germania, a protestat împotriva acestui aspect al teologiei lui Calvin, în publicaţia Gründlicher Bericht von Zauberei und Zauberern („Studiu aprofundat asupra vrăjitoriei şi vrăjitorilor”).
Sănătatea lui Calvin a început să se deterioreze, suferind de migrene, hemoragii pulmonare, gută şi pietre la rinichi. Câteodată, trebuia să fie transportat până la amvon. Calvin a avut şi mulţi detractori, era ameninţat şi insultat. El îşi petrecea viaţa privată pe Lacul Geneva, citind Sfintele Scripturi şi bând vin roşu. Spre finalul vieţii sale, le zicea amicilor săi care erau proecupaţi de regimul său zilnic de muncă, „Ce? Vreţi ca Domnul să mă găsească lenevind când va veni?”
Jean Calvin a murit la 27 mai 1564, şi a fost îngropat într-un mormânt simplu şi anonim, într-o parte a Genevei, aşa cum a cerut el.
Descriere
Watchman Nee este traducerea în engleză şi forma anglicizată a numelui acestui mare scriitor creştin chinez, numit, pe limba lui: Ni To-sheng. In româneşte s-ar putea traduce: „Ni Străjerul”.
S-a născut la 4 noiembrie 1903, în Swatow, China, primul băiat din cei nouă copii ai familiei. Copilăria şi-a petrecut-o în oraşul Foochow, capitala provinciei Fukien – un port însemnat la Marea Chinei de Sud.
În 1920, la invitaţia mamei sale, Nee s-a dus s-o asculte pe Dora Yu, o misionară care lucrase în nordul Chinei şi în Coreea. In cadrul acestei campanii de evanghelizare, la vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, Watchman Nee s-a pocăit şi L-a primit pe Isus Cristos ca Mântuitor al său.
Îndată după primirea vieţii veşnice, Nee s-a predat cu totul lui Dumnezeu, pentru lucrarea în mijlocul poporului său. Curând a dat peste cuvintele apostolului Pavel: „Aduceţi-vă pe voi înşivă ca dar lui Dumnezeu ca unii care aţi fost înviaţi din morţi, iar mădularele voastre să-L slujească asemenea unor instrumente ale neprihănirii”. „Ceea ce îmi cerea Dumnezeu” – a spus el mai târziu – „era să socotesc că tot ceea ce sunt şi tot ceea ce am aparţin acum Altuia. Din pricina aceasta, n-am îndrăznit să irosesc nimic din banii, timpul sau energiile mele psihice şi fizice, deoarece consideram că nu mai sunt ale mele, ci ale Lui. A fost uimitor să descopăr lucrul acesta. Abia atunci a început adevărata viaţă creştină pentru mine.”
Se spune despre Watchman Nee că purta cu el Biblia pretutindeni pe unde mergea. Pe măsură ce înainta cu lectura Bibliei, a început să mărturisească şi altora din comorile ei, mai întâi colegilor de şcoală, reuşind să-i cucerească prin sinceritatea şi autenticitatea vieţii lui schimbate.
De la acea misionară prin care a primit Cuvântul a învăţat să se încreadă numai şi numai în Dumnezeu, în toate nevoile prin care a trecut.
În 1934 Watchman Nee se căsătoreşte cu Charity Chang.
În 1956 el apare în faţa Curţii Supreme din Şanhai, fiind acuzat de a fi acţionat împotriva guvernului prin activitatea sa religioasă, de a fi ajutat imperialismul şi regimul naţionalist, de a fi corupt tineretul, de a fi sabotat producţia. Este condamnat la 15 ani închisoare, începând cu anul 1952, când a fost arestat. In 1967 Nee şi-a ispăşit sentinţa dar n-a fost eliberat. În 1967, la vârsta de 64 de ani, este mutat într-o închisoare cu regim mai blând. Starea sănătăţii se înrăutăţeşte însă în tot acest timp, soţia – mult slăbită şi ea – îl aştepta să se întoarcă acasă. În 1971, în urma unui accident, soţia lui este chemată Acasă. La un an după aceea, Watchman Nee trece şi el la Domnul.
De-a lungul anilor Watchman Nee a devenit foarte cunoscut în China, ca un predicator binecuvântat de Dumnezeu, a cărui expunere originală a Cuvântului lui Dumnezeu a dat roade bogate în mulţi oameni.
Omul Spiritual este singura carte pe care a scris-o Watchman Nee – mai precis, singura pe care a redactat-o el însuşi. Toate celelalte cărţi care-i poartă semnătura au fost iniţial prelegeri sau predici ţinute oral, pe care mai târziu editorii lui le-au redactat sub formă de carte.
Eugene Motz
Fondatorul revistei „Lucruri noi şi vechi”, în care a apărut între 1984 şi 1990, în foileton, primul şi o parte din al doilea volum al trilogiei Omul Spiritual
CUPRINS
Cuvânt înainte
Prima prefaţă
A doua prefaţă
VOLUMUL I
Partea întâi – Introducere: Duh, Suflet şi Trup
Partea a doua – Carnea (Firea)
Partea a treia – Sufletul
VOLUMUL II
Partea a patra – Duhul
Partea a cincea – O Aanaliză a Duhului
Partea a şasea – Umblarea după îndemnurile Duhului
Partea a şaptea – Analiza sufletului: Emoţiile
VOLUMUL III
Partea a opta – O analiză a sufletului: Mintea
Partea a noua – O analiză a sufletului: VOINŢA
Partea a zecea -Trupul
Secretul rugăciunii triumfătoare
Descriere
Rugăciunea este însăşi respiraţia vieţii spirituale. Ea începe cu rugăciunea păcătosului şi se termină atunci când, în final, sfântul îşi încredinţează duhul în mâna lui Dumnezeu. Este atât de simplă, încât şi un copil o poate rosti; cu toate acestea, este atât de profundă, încât necesită o viaţă întreagă pentru a o învăţa. Şcoala rugăciunii nu se termină. Rugăciunea reflectă spiritualitatea credinciosului. Este cea mai înaltă slujbă pe care cineva o poate face pentru Dumnezeu.
În volumul de faţă, fratele Watchman Nee ne împărtăşeşte gândurile sale cu privire la rugăciune pentru a ne ajuta în timpul nostru de meditaţie. El ne conduce pe traseul rugăciunii, arătându-ne mai întâi „de ce ne rugăm”, apoi „cum să ne rugăm” şi în fine, „cum să fim plini de putere în rugăciune”. Această artă spirituală a rugăciunii este la îndemâna tuturor celor ce au o inimă pentru Dumnezeu.
Cuprins:
Prefaţă
Prima parte: RUGAŢI-VĂ, AŞADAR!
Ziua 1 – De ce ne rugăm? O taină
Ziua 2 – Cui ne rugăm?
Ziua 3 – Pentru cine ne rugăm?
Ziua 4 – Când vă rugaţi.. .Nu fiţi ca făţarnicii, nici ca păgânii
Ziua 5 -Aşa să vă rugaţi (1)
Ziua 6 – Aşa să vă rugaţi (2)
Ziua 7 – Aşa să vă rugaţi (3)
Ziua 8 -Aşa să vă rugaţi (4)
A doua parte: CÂND VĂ RUGAŢI
Ziua 9 – Rugăciunea este dreptate
Ziua 10 – Rugaţi-vă în Numele Domnului Isus
Ziua 11 – Rugaţi-vă cu credinţă
Ziua 12 – Rugăciunea şi povara
Ziua 13 -Rugăciunea şi strâmtorarea
Ziua 14 – Rugăciunea cu duhul
Ziua 15 – Principiul de a te ruga de trei ori
Ziua 16 – Rugaţi-vă cu lacrimi
Ziua 17 – Vegheaţi şi vă rugaţi
Ziua 18 – Nu vă rugaţi greşit
Ziua 19 – Rugaţi-vă neîncetat
Partea a treia: PLINI DE PUTEREA LUI DUMNEZEU
Ziua 20 – Cele trei aspecte ale rugăciunii
Ziua 21 – Rugăciunea – Slujba Adunării
Ziua 22 – Pământul guvernează cerul
Ziua 23 – Armonie în Duhul Sfânt
Ziua 24 – Rugăciunea cu autoritate
Ziua 25 – Legând şi dezlegând
Ziua 26 – Lupta în rugăciune
Ziua 27 – Rugăciunea împotriva vrăjmaşului nostru
Ziua 28 – Rugăciunea şi lucrarea lui Dumnezeu
Ziua 29 – Rugăciunea corporativă
Ziua 30 – Strângerea de rugăciune (1)
Ziua 31 – Strângerea de rugăciune (2)
Nu iubiţi lumea
Watchman Nee Descriere
A trecut timpul când trebuia să mergem noi afară, în lume, pentru a intra în contact cu ea. Astăzi lumea vine după noi şi ne caută. Există o forţă care îi captivează pe oameni. Ai simţit vreodată puterea lumii aşa ca în prezent? Ai mai auzit vreodată aşa de mult vorbindu-se despre bani? Te-ai mai gândit vreodată aşa de mult la mâncare şi la haine? Chiar şi printre creştini lucrurile lumii sunt subiectele de conversaţie. Lumea a avansat până la uşa Adunării şi caută să-i prindă chiar şi pe sfinţi în strânsoarea ei. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de a cunoaşte puterea eliberatoare a crucii lui Cristos.
Cuprins
Prefaţă
1. Cine se află în spatele sistemului?
2. Tendinţa îndepărtării de Dumnezeu
3. O lume sub apă
4. „Răstignită faţă de mine”
5. Deosebirea
6. Lumini în lume
7. Desprindere
8. înviorare reciprocă
9. Legile Mele în inimile lor
10. Puterile veacului viitor
11. Jefuirea uzurpatorului
Prefaţă
Cea mai mare parte a acestei cărţi este alcătuită dintr-o serie de mesaje rostite de Watchman Nee (Nee To-sheng), în Foochow, cu subiectul lumea, adresate credincioşilor creştini din Şanghai în perioada de început a războiului chino-japonez. Ele poartă, într-o oarecare măsură, amprenta presiunilor economice ale acelor zile. La acestea au mai fost adăugate alte prelegeri cu aceeaşi temă generală, ţinute în diferite locuri, datând din perioada 1938-1941. De exemplu, capitolul trei este bazat pe o predică ţinută cu ocazia unui botez în mai 1939, în Londra.
Sunt îndatorat mai multor prieteni pentru notiţele lor care au alcătuit materialul-sursă al cărţii.
Autorul vede kosmosul ca o entitate spirituală din spatele lucrurilor văzute, ca o forţă de care trebuie să se ţină întotdeauna cont. El se ocupă de impactul kosmosului asupra creştinului şi de impactul creştinului asupra lui, de cerinţele contradictorii de separare şi implicare ce i se pretind acestuia, precum şi de destinul omului în Cristos—acela de „a domni”.Ca întotdeauna, studiile lui WatchmanNee dezvăluie o gândire originală, autorului nefiindu-i teamă să fie provocator, incitând atât inima, cât şi mintea la un răspuns. Rugăciunea mea este ca, în ciuda inevitabilei structuri fragmentare a cărţii, tema ei să se dovedească a fi coerentă, prezentând o imagine a omului lui Dumnezeu în lume, şi, mai mult, să ne determine pe noi toţi care rostim Numele lui Cristos să acţionăm cu mai mult curaj şi folos pe scena lumii, mereu cu gândul la rolul pe care noi îl avem aici, în planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său iubit.
Angus I. Kinnear Londra, 1968
Ghidul familiei creştine – ed. a II-a
Descriere
„Atitudinea lui Dumnezeu faţă de o ţară este determinată şi de calitatea relaţiilor vieţii de familie. În organismul social, familia este celula cea mai mică de sănătatea căreia depinde întreaga viaţă a trupului. Dedicăm această carte tuturor familiilor de români care năzuiesc spre mai bine şi spre mai sfânt.” – Din cuvântul traducătorului
„Ori te căsătoreşti, ori nu te căsătoreşti, tot vei regreta.” – Socrate. Prin cartea de faţă vă punem înainte o alternativă creştină a vieţii de familie. Omul nu poate trăi numai cu regrete. Suntem făcuţi să bem din „apele vii” ale înţelepciunii Cuvântului lui Dumnezeu şi să ajungem să experimentăm viaţa „din belşug” (Isaia 55 şi Ieremia 2:13).
Trăim în vecinătatea unor căsnicii fără Dumnezeu. Multe dintre ele sunt ucise sau muribunde. Invitat în astfel de familii, Domnul Isus se apucă imediat de lucru şi „piatră cu piatră”, reclădeşte căsnicia, care devenise între timp „căznicie”, aşezând-o pe temelii sfinte de sinceritate, stimă şi iubire reciprocă.” – Din introducere
„Am revăzut şi corectat cu multă plăcere manuscrisul acestui „Ghid”. Singurul regret pe care îl am este că o astfel de carte nu s-a tipărit şi pe vremea tinereţii mele. Ne-ar fi prins tare bine să ştim atunci unele din rezolvările şi lămuririle date în această carte.” – Pastor Aurelian Popescu şi Dr. Valerică Popescu.
„Am citit numeroase cărţi, am consultat mulţi profesori de psihologie, de sociologie şi de filosofie, dar întotdeauna, pentru a găsi temelia unui răspuns eficace, m-am întors la Biblie. Am convingerea profundă că toate problemele noastre sunt rezultatul ignoranţei noastre vinovate faţă de legea morală divină şi faţă de mântuirea pe care ne-o oferăc în dar Dumnezeu, prin Isus Christos. Greutăţile noastre se nasc din refuzul nostru de a aplica în practică sfaturile date de Dumnezeu tocmai pentru a ne înlesni trăirea unei vieţi creştine normale şi fericite.” – Billy Graham
Cuprins
Ghid creştin de educaţie familială
– Introducere
– Principiul fericirii
– Principiul tiparului divin
– Principiul acceptării
– Principiul părtăşiei
– Principiul consacrării
– Principiul credincioşiei
– Principiul familiei extinse
– Principiul slujirii
Ghid creştin de educaţie sexuală
– Introducere
– Principii de etică creştină
– Importanţa actului sexual pentru un bărbat
– Importanţa actului sexual pentru o femeie
– Arta de a face dragoste
– Atenţie! Proaspăt căsătoriţi!
– Numai pentru bărbaţi
– Numai pentru femei!
– Controlul naşterilor
– Frigiditatea feminină
– Exerciţiile doctorului Kegel
– Impotenţa masculină
– Întrebări şi răspunsuri
Ghid pastoral
– Introducere
– Doresc să mă căsătoresc, dar…
– Atunci când apar greutăţile
– Cum să ne ajutăm copiii
– Ce trebuie să ştie tinerii
– Ce trebuie să ştie părinţii
– Când copiii au crescut
– Problemele vieţii profesionale
– În căutarea fericirii
– Biruinţa asupra ispitelor
– Eşecuri şi singurătate
– Obiceiuri rele
– Toate merg prost
– Comportament şi aparenţe
– Prieteni, părinţi şi vecini
– Remedieri necesare
https://www.librariadelfin.ro/carte/simti-ca-vrei-sa-renunti-david-wilkerson–i75401?gclid=EAIaIQobChMIyIzyutnL7QIVEeJ3Ch2b-AKDEAMYASAAEgLk-fD_BwE
Simti ca vrei sa renunti – David Wilkerson
DESCRIERE
Si tu poti gasi pacea reala, de durata
In calitate de fondator al World Challenge, Inc., David Wilkerson a lucrat cu tot felul de oameni tulburati.
In aceasta carte incurajatoare, autorul examineaza problema universala a descurajarii si iti ofera o speranta reala pentru zilele, saptamanile, lunile si anii care iti stau in fata.
Iti arata cum:
– sa invingi ispita
– sa renunti la sentimentul de vinovatie
– sa ai incredere in Dumnezeu ca te va scoate din furtuna
– sa invingi pacatul
– sa astepti raspunsul lui Dumnezeu la rugaciune
– si multe altele Numai Dumnezeu poate invinge suferinta ta.
Prin povestiri adevarate si emotionante si intelepciunea care vine dupa o viata intreaga de slujire, Wilkerson te indruma cu blandete spre punctul acela in care trebuie sa Ii predai totul lui Dumnezeu si sa crezi ca El va infaptui miracole in viata ta.
DAVID WILKERSON (1931-2011) a fost fondatorul Teen Challenge si World Challenge si pastor senior pentru multi ani al Times Square Church. A slujit oamenilor din intreaga lume si a scris peste treizeci de carti, inclusiv best-seller-ul Crucea si pumnalul si Sfinteasca-se Numele Tau, Viziunea apocaliptica, Sunati din trambita.
A slujit pana in ziua mortii lui.
Cuprins
Prefata
1. Atunci cand suferi
2. Nu-ti poti duce singur crucea
3. Fericirea ta nu poate depinde de ceilalti
4. Simti ca vrei sa renunti?
5. Treci printr-o perioada de seceta?
6. Cum sa invingi pacatul care te infasoara
7. Cum sa invingi ispita
8. Crestine, renunta la vina
9. Nu te mai invinovati singur
10. Cand nu stii ce sa faci
11. Dumnezeu te poate folosi in pofida slabiciunilor tale
12. Dumnezeu nu te-a uitat
13. Imi va raspunde Dumnezeu vreodata la rugaciuni?
14. Isus si furtunile
15. Vindecarea suprema
Prefata:
Sunt ferm convins ca, intr-un fel sau altul, cu totii suferim.
Toti trebuie sa ne vindecam de durerile noastre interioare.
Trebuie sa stim cum putem gasi o pace reala si o eliberare adevarata de slabiciunile care ne afecteaza.
Pacatul este responsabil pentru multe dintre problemele si durerile noastre.
Sper ca aceasta carte sa ii ajute pe multi crestini sa descopere adevarata vindecare. Multi prieteni de-ai mei au fost deja vindecati prin mesajele cuprinse in aceasta carte. Vindecarea este un proces. Citeste fiecare capitol si urmareste acest proces puternic de vindecare ce va avea loc in viata ta. Pot afirma cu indrazneala ca vei fi vindecat, deoarece stiu ca aceste mesaje s-au nascut din rugaciune, au fost scaldate in lacrimi, testate in vremuri de tristete si suferinta personale si, cel mai important, fondate pe Cuvantul lui Dumnezeu, care este adevarat.
David Wilkerson: Viziunea apocaliptică (1)
Prefața editorului
Richard Cunningham: “David Wilkerson este recunoscut de mulți creștini din S.U.A. drept profet. Rolul profetului în Vechiul Testament era acela de a-i chema pe oameni să-și recunoască păcatul și, apoi, să caute iertare. Adesea, David Wilkerson a fost folosit de Domnul pentru a aduce cuvinte de zidire, sfătuire și mângâiere. Cartea de față are acest scop.
Această carte conține câteva lucruri care trebuie explicate clar pentru a înțelege adecvat contextul și conținutul mesajului autorului.
1. De exemplu, trebuie să știi că această carte a fost scrisă în anul 1974. Autorul vorbește la viitor despre multe evenimente, care, de fapt, au devenit deja realitate. Cu toate acestea, mesajul este încă foarte potrivit pentru noi și astăzi. Chiar dacă a fost scris cu mai bine de 30 de ani în urmă, mesajul te va șoca prin gradul de veridicitate.
2. Trebuie să știi că, inițial, acest mesaj a fost adresat națiunii americane, inclusiv credincioșilor de acolo. Sunt multe declarații care vizează, în special, cultura și poporul american. Cu toate acestea, mesajul este transcultural, iar problemele S.U.A. au devenit, acum, realitate în multe alte țări.
Mesajul este potrivit și pentru România de astăzi!
3. Trebuie să știi că în carte apar termeni consacrați din America anilor ’70. În acea perioadă s-a produs o mare trezire în subcultura “post-hippie”, numită Jesus Movement (“Mișcarea lui Isus”). Persoanele implicate erau numite Jesus People (“Oamenii lui Isus”). Trezirea a avut un mare impact asupra acestor oameni non-conformiști, independenți și fără nici o legătură cu vreo denominație sau religie. Ei erau, însă, creștini adevărați, care au schimbat cultura drogului cu o relație personală cu Isus Hristos.
Dragă cititorule, sunt convins că adevărurile declarate în această carte vor avea un impact asupra ta. Dumnezeu Se află și astăzi la lucru, căutând un popor care să-L caute cu adevărat și mai presus de toate.”
Cine sau ce va fi toiagul Lui in aceasta generatie?
Un colaps total al economiei mondiale? Un invadator strain?
Tot mai multe cutremure si inundatii devastatoare?
Alte si alte boli, la fel de incurabile precum si sida?
Iata intrebarile pe care le ridica Leonard Ravenhill in 1983 la sfarsitul acestei carti, dupa ce priveste la o biserica adormita si la o lume oarba care se distreaza in drumul ei spre un iad vesnic.
Astazi, nu trebuie sa ne mai punem aceasta intrebare: „Cine sau ce va fi toiagul Lui in aceasta generatie? Pentru ca „toiagul maniei Sale” il simtim pe pielea noastra.
Daca atunci trezirea dupa voia lui Dumnezeu nu era o optiune, ci imperativa, ce mai putem spune astazi?
Pentru ca multe focuri straine s-au numit „treziri”, am incetat sa ne mai rugam pentru trezirea dupa voia lui Dumnezeu, si in loc de un lan de porumb cu o sperietoare de ciori, avem un lan de sperietori de ciori in jurul unui stiulete; dar dupa cum cea mai mare piedica in calea unei adevarate treziri nu sunt oamenii care se impotrivesc trezirii, ci aceia care „produc” una falsa, tot asa cea mai mortala lovitura care poate fi adusa trezirilor false si inselaciunii este o trezire dupa voia lui Dumnezeu. Aceasta trezire nu poate fi „produsa” de om, dar Dumnezeul trezirii cauta oameni pe care sa-i poata folosi.
Esti tu un om al lui Dumnezeu destoinic pentru orice lucrare buna?
„De ce întârzie trezirea?“ de Leonard Ravenhill
Pentru că în lista cărţilor care i-au marcat viaţa lui Eric Ludy se regăseşte cartea lui Leonard Ravenhill, De ce întârzie trezirea? pe care am prezentat-o într-un episod al emisiunii CARTEA E O VIAŢĂ, m-am gândit să v-o prezint azi.
Această carte este un apel adresat Bisericii de a se întoarce la creştinismul primar, apostolic, nou-testamentar. Autorul ei, Leonard Ravenhill, insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, aplicat pretutindeni.
Leonard Ravenhill a fost un evanghelist şi un autor britanic, care a trăit între anii 1907-1994 şi care a fost frământat de subiectul rugăciunii şi al trezirii spirituale.
Faţă de Leonard Ravenhill este imposibil să fii neutru. Cei ce-l cunosc se împart în două tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare, scrie A.W. Tozer. Ce se poate spune despre un om se poate spune şi despre cărţile lui, şi despre această carte. Cititorul ori va închide paginile ei ca să caute un loc de rugăciune, ori o va arunca mânios, cu inima închisă la avertismentele şi apelurile din ea.
Nu toate cărţile, nici chiar toate cărţile bune nu vin ca o voce de sus. Dar cred că această carte vine, consideră Tozer. Ştiu lucrul acesta fiindcă ştiu că inspiraţia autorului ei vine de sus şi se simte pe toate paginile acestei cărţi, îşi încheie Tozer cuvântul-înainte.
Scopul cărţii De ce întârzie trezirea? este să ne vedem starea şi să ne pocăim înaintea Domnului. Ştiu că unele pagini nu sunt uşor de citit. Ravenhill este tăios, direct, dur. Cred însă că mesajul este binevenit, scrie traducătorul cărţii, Valentin Popovici.
Deşi este o culegere de articole, tema unificatoare a cărţii este trezirea spirituală. Ravenhill nu o defineşte. Este ceva dincolo de cuvinte. În mod tradiţional, prin trezire spirituală se înţelege acea lucrare măreaţă a Duhului Sfânt prin care mulţimile sunt atrase în masă de mesajul Evangheliei la pocăinţă şi la credinţa în Domnul Isus Hristos.
Aceste articole apărute în 1959 sunt, din păcate, un mesaj actual şi pentru zilele noastre. Spun din păcate, pentru că starea multor biserici sau slujitori nu s-a schimbat cu mult în bine.
Ravenhill trage un semnal de alarmă cu privire la rugăciune, la viaţa Bisericii, la trezire şi la activitatea predicatorilor, la lipsa profeţilor şi la lipsa de Duh Sfânt din oamenii bisericii. Lipsa rugăciunii, a credinţei şi a viziunii împiedică lucrarea lui Dumnezeu şi începerea unei treziri autentice.
Într-unul dintre articolele sale, Leonard Ravenhill enumeră mai multe răspunsuri posibile la această întrebare din titlul volumului, De ce întârzie trezirea?
În primul rând, ea întârzie fiindcă evanghelismul de azi este mult prea comercializat şi fiindcă noi am ieftinit Evanghelia, spune autorul. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri, scrie el.
Trezirea întârzie şi din cauza neglijenţei şi din cauza fricii. Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi.
Trezirea întârzie pentru că ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava pe care ne-o dăm unii altora.
Care este soluţia? Rugăciunea şi trăirea evlavioasă. Doamne, ajută-ne să ne rugăm! este strigătul cel mai auzit din cartea lui Leonard Ravenhill.
O, dacă ar fi credincioşii Domnului conştienţi de valorile veşniciei! exclamă el. Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi – atunci am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.
Această carte se adresează foarte mult slujitorilor de la amvon, şi multe dintre avertizările sale se îndreaptă către cei care sunt sau se pregătesc să fie preoţi, pastori sau evanghelişti. Însă fiecare dintre noi poartă responsabilitatea propriei vieţi, a influenţei asupra altora şi a trezirii pe care o poate stârni sau nu în familie, între prieteni, la şcoală sau la locul de muncă. Cred că avem nevoie de o astfel de carte aspră, care să ne trezească la o viaţă activă de rugăciune, pasiune şi slujire pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
CARTEA E O VIAȚĂ S 19 – ep.3 – „Liniște. Odihnă. Seninătate. Calm” de David W. Henderson
Cum ai răspunde dacă cineva te-ar întreba acum ce mai faci? Ar fi, oare, unul dintre următoarele răspunsuri?
„Sunt ocupat. Lucrurile au luat-o razna.”
„Am așa multe de făcut. Mi-aș dori să am o clonă.”
„N-o să-ți vină să crezi ce nebunie e la muncă. Am atâtea de făcut, că abia mai pot gândi clar.”
Dacă deja te regăsești, chiar și parțial, într-unul dintre aceste răspunsuri, cartea de astăzi este pentru tine. În cel de-al treilea episod din sezonul 19 al emisiunii CARTEA E O VIAȚĂ, vom răsfoi cartea Liniște. Odihnă. Seninătate. Calm de David W. Henderson.
Cartea de față nu întreabă: „Cum ne descurcăm cu timpul?”, ci: „Cum ne descurcăm cu noi înșine, ca oameni prinși necontenit în curgerea timpului?” Este despre perspectivă și concentrarea atenției, cedare și disponibilitate, liniște și tăcere, despre punerea pe primul loc a lucrurilor care merită să fie primele: așteptarea, încrederea și odihna.
Vă invităm să ne oprim preț de câteva minute, să ne tragem sufletul și să ne revizuim atitudinea față de timp și priorități și să învățăm despre adevărata odihnă.
Izvorul puterii: tari în Domnul
E. A. Bremicker
Apostolul Pavel a înţeles bine acest adevăr. El a auzit glasul Domnului: „Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.“ Din această afirmaţie a tras concluzia: „ …deoarece când sunt slab, atunci sunt în putere“ (2. Corinteni 12:9-10 ). Filipenilor, apostolul le-a scris: „Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte“ (Filipeni 4:13 ). Despre eroii credinţei din Vechiul Testament se spune că ei „au fost întăriţi în slăbiciune, au fost puternici în război“ (Evrei 11:34 ).
Tăria noastră vine numai din puterea divină. În Efeseni 1:19 ne este prezentată nemărginita putere divină, care acţionează în noi. Este aceeaşi putere care a lucrat în momentul învierii din morţi a lui Hristos. Aceasta a fost cea mai mare revelare a puterii divine. În Efeseni 3:20 citim despre puterea divină, care lucrează în noi. Numai într-o astfel de stare putem să înţelegem planul lui Dumnezeu în legătură cu Hristos şi Adunarea Sa. În capitolul de care ne ocupăm, citim despre puterea divină, care este gata să ne facă biruitori în lupta împotriva duşmanului. Puterea există, dar noi trebuie să o folosim.
Putem fi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui. Puterea Domnului este mai tare decât orice putere care s-ar pune împotrivă. Tăria este acea putere care este în Domnul nostru. Aceasta este partea divină, partea harului. În noi nu este putere. Noi suntem dependenţi de puterea Domnului nostru. Deoarece El este cu noi, vom fi victorioşi. Dar în acelaşi timp este amintită şi responsabilitatea noastră. Puterea este prezentă, dar trebuie să ne folosim de ea, să o administrăm. Este responsabilitatea noastră să fim tari în Domnul. Izvorul puterii noastre este în Domnul aflat în cer.
Oare nu simţim în vieţile noastre adesea o lipsă de putere? Cauza poate fi o încredere prea mare în noi înşine şi faptul că apelăm prea puţin la sursele de ajutor care ne stau la dispoziţie. Puterea noastră nu stă în ceea ce putem noi să facem sau în înţelepciunea şi cunoştinţele noastre. Nici mulţimea fraţilor destoinici nu este un izvor de putere pentru noi. Nici viaţa veşnică din noi, nici natura nouă care o avem, nu este puterea noastră. Puterea noastră este puterea Duhului şi o găsim numai în Domnul. Dacă ne încredem în noi înşine, vom fi biruiţi. Însă dacă ne bizuim pe Domnul, vom fi biruitori.
Ca exemplu de avertizare poate să ne fie istoria poporului Israel şi înfrângerea în cetatea Ai (Iosua 7 ). Prin încrederea în tăria puterii Dumnezeului lor au obţinut o victorie copleşitoare faţă de cetatea Ierihonului. Dar în momentul în care s-au încrezut în forţa lor, au avut un mare eşec în faţa cetăţii Ai. Poporul a trebuit să înveţe ce înseamnă a porni la luptă cu încredere în forţele proprii.
Un exemplu care ne poate încuraja îl găsim la Ghedeon. Îngerul Domnului a venit la el cu cuvintele: „Domnul este cu tine războinic viteaz! … Mergi cu această putere a ta şi vei salva pe Israel din mâna lui Madian.“ Ghedeon a răspuns fiind conştient de slăbiciunea sa personală: „Ah, Doamne, prin ce voi salva pe Israel? Iată familia mea este cea mai săracă (cea mai mică) în Manase şi eu sunt cel mai mic în casa tatălui meu.“ Dar cu încurajarea Domnului: „Eu voi fi negreşit cu tine“, el a obţinut o mare victorie pentru Dumnezeu şi pentru poporul său (Judecători 6:12-16 ).
Ionatan, fiul lui Saul, a înţeles de asemenea că poate fi biruitor numai prin puterea Domnului. Când Ionatan a intrat împreună cu tânărul care îi purta armele în straja duşmanilor, a zis: „Poate Domnul va lucra pentru noi; pentru că pe Domnul nimic nu-L împiedică să salveze prin mulţi sau puţini“ (1. Samuel 14:6 ). Cineva a spus odată în acest context: „Un om împreună cu Dumnezeu formează întotdeuna majoritatea.“
Putem trage învăţătură din viaţa şafanilor. „Şafanii sunt doar un popor slab, totuşi îşi fac casa în stâncă“ (Proverbe 30:26 ). Această stâncă este pentru noi Domnul nostru. Puterea noastră se bizuie pe Stânca veşniciei.
„Nu cunoşti? N-ai auzit că Dumnezeul cel etern, Domnul, Creatorul marginilor pământului, nu oboseşte, nici nu-Şi poate pierde priceperea? Priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui lipsit de putere. Tinerii vor fi storşi de putere şi vor obosi şi bărbaţii tineri se vor împiedica şi vor cădea, dar cei ce se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu-şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi“ (Isaia 40:28-31 ).
Roadele pocăinţei
Autor: Corneliu Livanu
“Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică.” (Rom. 6.22)
Referindu-se la anotimpul culegerii roadelor apostolul Iacov, fratele Domnului, citează exemplul de îndelungă răbdare al agricultorului harnic scriind: „Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie.” (Iac. 5:7) Pe prima pagină a Bibliei Duhul Sfânt vorbeşte despre felul cum, în cadrul primei Creaţii, pământului i s-a conferit puterea şi calitatea de a rodi pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele omului atunci când Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.” (Gen. 1:11) Pe ultimele pagini ale Bibliei, în Apocalipsa 22:2a, acelaşi Duh Sfânt îi arată apostolului Ioan Noul Ierusalim unde „în mijlocul pieţei Cetăţii şi pe cele două maluri ale râului era Pomul Vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună”. Pe parcursul întregii Biblii, de la prima Creaţie până la cea de a doua, când cerul şi pământul dintâi vor pieri, iar Dumnezeu va face un Cer nou şi un Pământ nou, preocuparea majoră a Creatorului este legată de viaţa binecuvântată şi roditoare a fiinţelor pe care El le-a creiat şi apoi, după ce au păcătuit, le-a născut din nou, din Sine Însuşi, ca să poată locui cu poporul Său pentru veşnicie. (Apoc. 21:3) Dumnezeu l-a comparat pe cel neprihănit din Ps. 1:3 cu un pom care îşi dă rodul la vremea lui. În Proverbe 11:30 „rodul celui neprihănit este un pom de viaţă” în care sufletele semenilor săi găsesc hrană, umbră şi adăpost. În acest sens Dumnezeu promite poporului Israel, prin proorocul Isaia, cap. 1, vers. 19, cele mai bune roade ale ţării cu condiţia ca ei să-L asculte, să abandoneze faptele lor rele şi să înveţe să facă binele, să caute dreptatea, să ocrotească pe cel asuprit, să facă dreptate orfanului, să apere pe văduvă, ş. a. m. d. Astfel roadele pocăinţei sunt exprimate în termenii relaţiilor sociale bune care aduc satisfacţie lui Dumnezeu şi oamenilor punând neprihănirea în locul păcatului. Misiunea lui Israel în viitor nu se va opri la graniţele lui geografice şi politice, ci profetul Isaia susţine în cap. 27, vers. 6, că „Iacov va prinde rădăcină, Israel va înflori şi va odrăsli şi va umple lumea cu roadele lui.” Atunci „lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii odihna şi liniştea pe vecie.” (Is. 32:17) Înainte mergătorul Domnului Isus, Ioan Botezătorul, propovăduia în pustiul Iudeii şi-i chema pe contemporanii săi la pocăinţă deoarece „Împărăţia cerurilor este aproape.” Mai concret el mizează pe o schimbare reală a vieţii ascultătorilor: „Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră!”, zicea Ioan. Apoi el continuă: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc.” (Matei 3:2,8, 10) Cuvintele Botezătorului nu au nevoie de prea multe explicaţii pentru că sunt suficient de clare pentru fiecare din noi: să ne pocăim în fiecare zi de orice păcat însoţind pocăinţa noastră cu roade care să ateste în mod indubitabil împăcarea cu Dumnezeu. Avertismentul lui Ioan este puternic şi ne arată faptul că fiecare om va culege în finalul vieţii sale roadele deciziilor în legătură cu chemarea la pocăinţă. Vorbind despre puterea şi autoritatea lui Isus, Cel care botează cu Duhul Sfânt şi cu foc, Ioan mai spune: „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţa cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge!” (Matei 3:12) Urmează întrebarea inevitabilă: Ce suntem noi: grâu sau pleavă? Ce va culege Domnul Isus pe urma vieţii noastre: roade bune sau numai nişte frunze, care ţin doar de o religie exterioară, ca în cazul smochinului neroditor care a fost blestemat? De fapt adevăratul rod în viaţa noastră nu vine de la noi, ci de la Dumnezeu, după ce eul nostru a fost crucificat şi Duhul Sfânt şi-a pus în caracterul nostru roada Sa cea minunată descrisă în Galateni 5:22-23: „Roada Duhului, dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.” Pentru ca această roadă să se manifeste în exterior, în relaţia noastră cu Dumnezeu, cu semenii şi cu noi înşine, apostolul Pavel dă de înţeles că minunea este posibilă nu numai prin răstignirea firii pământeşti „împreună cu patimile şi poftele ei”, ci în egală măsură trăind şi umblând „prin Duhul” pe calea cea nouă şi vie a credinţei în Domnul Isus Cristos. În Luca 8:15 evanghelistul ne destăinuie faptul că roada Duhului reprezintă „sămânţa care a căzut pe pământ bun” şi se concretizează într-o inimă bună şi curată care-i ajută pe cei credincioşi să facă rod în răbdare. Rodul creştinului nu este numai pentru viaţa aceasta deoarece „cine seceră primeşte o plată şi strânge rod pentru viaţa veşnică”, a spus Domnul Isus ucenicilor Săi cu prilejul trezirii din Samaria, descrisă în Ioan cap. 4. Biblia ne povesteşte în Isaia, cap. 5, că Dumnezeu avea o vie la care El ţinea foarte mult şi de care Îşi legase toate speranţele. „Preaiubitorul Viei”, Cel Sfânt S-a întrebat, plin de durere, în mod retoric, cu privire la eşecul poporului Israel: „Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am facut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu Mă aşteptam să facă struguri buni?” (vers. 4) Cel Prea Înalt nu renunţă la planul mântuirii Sale. El va reuşi întodeauna în ciuda eşecurilor noastre omeneşti. Dumnezeu a luat astfel decizia să-L trimită pe unicul Său Fiu în lumea noastră. Iar Dumnezeu-Fiul a zis: „Eu sunt adevărata Viţă şi Tatăl Meu este Vierul.” (Ioan 15:1) Dacă Israel L-a dezamăgit în trecut, acum aşteptările lui Dumnezeu sunt legate în mod nemijlocit de Viţa Sa, care este Isus şi de noi, ucenicii Săi, care suntem mlădiţele Viţei. Mântuitorul lumii a declarat ucenicilor Săi în camera de sus: ”Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic, (adică nu puteţi aduce nici-un rod, n. n. .” (Ioan 15:5) Iată, iubiţi cititori, secretul rodirii: Cristos în noi, şi noi în Cristos, două feţe ale unei singure monede care înseamnă rod bogat pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Din metaforele Domnului folosite pentru a descrie noua relaţie a ucenicilor cu Dumnezeul întrupat acest rod înseamnă: • viaţa din belşug curgând din Cristos, prin noi, către alţii; • rugăciuni ascultate pentru ca Tatăl să fie proslăvit prin Fiul; • o viaţă plină de dragostea Tatălui şi a Fiului pe care Duhul Sfânt o toarnă cu dărnicie în inimile noastre; • şi, nu în ultimul rând, păzirea poruncilor lui Isus ca o dovadă clară şi simplă că suntem nu numai mlădiţele Lui, ci chiar prietenii Săi cei mai adevăraţi. Biblia mai vorbeşte despre „jerfta de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13:15) şi despre scopul apartenenţei noastre Celui ce a înviat din morţi: „să aducem rod pentru Dumnezeu”, aşa cum scrie la Romani cap. 7, vers. 4. În rugăciunile sale pentru creştinii filipeni apostolul Pavel îi cerea lui Dumnezeu ca dragostea acestora „să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere”, să discearnă lucrurile alese prin care să experimenteze curăţia de inimă şi statornicia pe calea credinţei „până în ziua venirii lui Cristos.” Rugăciunea lui Pavel pentru Biserica din Filipi ar trebui să ne inspire şi pe noi cei de astăzi încât să trăim „plini de rodul neprihănirii, prin Isus Cristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu.” (Filipeni 1:9-11) Noi, românii, trăim întro ţară etichetată în presă ca fiind „bolnavul Europei”. În calitate de creştini n-ar trebui să fim indiferenţi cu privire la vorbele care se spun despre noi ca cetăţeni europeni, şi mai ales ca cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor. Despre cretani, în vremea apostolului Pavel, se spunea că sunt „nişte mincinoşi, nişte fiare rele, nişte pântece leneşe.” (Tit 1:12) Tit era sfătuit de Pavel să-i mustre aspru pe cretani ca să-i facă sănătoşi în credinţă. Desigur Europa veacurilor trecute era mult mai creştină decât cea a zilelor noastre, cu tot progresul tehnic şi tehnologic al aceleia din urmă. Poate că unii din cetăţenii de astăzi trăiesc mai bine pe plan material şi economic decât semenii lor, dar pe plan moral şi spiritual ei experimentează o tristă realitate a despărţirii de Cristos datorită păcatului. Ca slujitori ai lui Dumnezeu noi ar trebui să spunem tuturor oamenilor acestei lumi desacralizate că soluţia este numai una: ÎNAPOI LA CRISTOS! El este Pomul Vieţii ale cărui frunze pot să aducă vindecarea Neamurilor, inclusiv vindecarea României de păcatul necredinţei, aşa cum găsim scris în cartea Apocalipsei lui Ioan: „Şi frunzele Pomului slujesc la vindecarea Neamurilor.” (Apoc. 22:2b) Fie ca Acela care lucrează în noi cu credincioşie şi ne dă, „după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13) să vegheze mereu asupra noastră astfel încât în ziua glorioasă a revenirii Sale să avem şi noi parte de cununa neprihănirii împreună cu cei care L-au iubit pe Domnul Isus nu numai prin cuvinte frumoase, ci şi printr-o viaţă sfântă şi plină de roade.
Organizaţia „Wycliffe” a fost înfiinţată în 1942 de către William Cameron Townsend. Misionar la indienii Cakchiquel din Guatemala, Townsend a prins viziunea – a înţeles necesitatea şi importanţa – traducerii Bibliei când un bărbat din tribul respectiv l-a întrebat:
„Dacă Dumnezeul tău este atât de măreţ, de ce nu vorbeşte în limba mea?”
După acea întâmplare, Townsend s-a hotărât să facă tot ce îi stă în putinţă pentru ca orice bărbat, femeie şi copil să poată citi Cuvântul lui Dumnezeu în propria limbă. Împrumutând numele eroului Reformei, John Wycliffe, primul care a tradus Biblia în engleză, Townsend a înfiinţat în 1934 ” Tabăra Wycliffe” ca şcoală de formare lingvistică. Astfel a luat naştere organizaţia „Wycliffe Bible Translators.” Prima traducere făcută de personalul Wycliffe a fost terminată în 1951 în limba San Miguel Mixtec din Mexic. Douăzeci şi şapte de ani mai târziu, în 1978, a fost terminată cea de-a 100-a traducere a Bibliei, în limba Amuesha în Peru. În aprilie 2000, a fost finalizat cel de-al 500-lea Nou Testament, în limba Javanese din Surinam, America de Sud.
Azi, Wycliffe există în multe țări ale lumii, având parteneriate importante cu organizaţii care împărtăşesc această viziune, lucrează împreună cu acestea pentru traducerea Scripturii, instruiesc personalul de pe teren în domeniul lingvisticii şi promovează interesul pentru traducerea Bibliei. Lucrătorii Wycliffe deja au terminat peste 700 de traduceri ale NT și sunt implicați în 1525 de proiecte de traducere. Wycliffe România este cea mai tânără organizație Wycliffe din Europa și a fost înființată în 2008.